Guest star

** *

să-ţi povestesc cum într-o seară am urcat la-ntâmplare într-un autobuz ce pleca dintr-o piaţă centrală şi n-am coborâtdecât la capăt, departe de tot ce ştiam, noaptea trăsese grilajul şicorpul meu era un moskvitch din ‘83 pe care nu era chip să-lacopere vreo prelată, cum am mărşăluit câteva ore de-a lungul şi de-a latul unor districte de la periferie, de fapt nişte imensedormitoare întunecate, printr-o ploaie mai sâcâitoare decât unnor de lăcuste, forţându-mi rezistenţa, cu gheata dreaptă străpunsăîn dreptul degetului mic... Şi-n timpul ăsta, versurile lui sandburgzăngănindu-mi în urechi – „Let us nudge the steam radiator withour wool slippers and write poems of Launcelot, the hero, androland, the hero, and all the olden golden men who rode horses in the rain”, şi eu doar cu fratele asin, şi cu furnicile ploiimărşăluindu-mi prin păr, izbindu-se de lentilele ochelarilor – şidorinţa arzătoare de a mă pierde numai pentru ca cineva să vinăîn sfârşit să mă caute.

Claudiu Komart in

CORPUL Trevistă de literaturăeditor Facultatea de Litere Universitatea „Transilvania” din BraşovEditura „Tracus Arte“Coperta revistei Tania Maria MuşinaIlustraţia copertei nr.1/2012 Mircea Dragomirescu „t-sHIrt serIes”*Ilustraţia copertei nr.4/2011 Radu Rodideal „Lolita 2“

Director Alexandru Muşinasenior editor Andrei Bodiu redacţiaredactor-şef Adriana Bărbatsecretar de redacţie Mihaela AlecuRamona Hărşan, Naomi Ionică, Ecaterina Pavel, Dan Ţăranusite Cătălin Badea-GheracosteaFacebook Alexandra Ungureanu - Atănăsoaie

Bulevardul eroilor nr. 25 (Corpul t) cam. tP 7 Braşov 500030e-mail: corpul_t@yahoo.comFacebook: Revista Corpul Twww.corpulT.rorevista apare cu sprijinulDepartamentului Inovare culturală, comunicare, dezvoltare socialădin cadrul Institutului PrO-DD al universităţii transilvania din Braşov.

Corpul T = ISSN 2069 - 802XISSN-L = 2069 - 802X

CORPUL T Nr .1 /20124-17 ŞaPte CrONICIOvidiu simion Cine ce cui cât i-e dator? Despre blocaj.adriana Bărbat Un, doi, trei, la perete stai!Dan Botezatu Practica şi principiile criticii literareDan Ţăranu Suprarealism casnic, versiunea metaDan Ţăranu ... and then there is CârciovaDorin David Un CriticAtac în folosul societăţiiCătălin Badea - Gheracostea Nu desfaceţi nodul acesta!18-30 reCeNzIIde: andrei Dósa, Daniel Puia-Dumitrescu, Carmen Duţă, Cosmina Cristescu, ecaterina Pavel, ramona Hărşan, Cristina Pipoş,Camelia Mânzăleanu, Ioana Nedelcu, Valentina Iliescu,senida Poenariu, alexandra ungureanu-atănăsoaiela volume de: Matei Houpila, Mirela Lungu, alexandru Potcoavă,Noémi sárkány, Dumitru Bădiţa, andrei zbîrnea, Bogdan Popescu,Ciprian Măceşaru, răzvan Gheorghe, Daniel Cristea-enache, Dan Cârlea, Mihaela ursa, Lucian Dan teodorovici 31-50 DezBatereContinuităţi şi rupturi în instituţia literaturii în ultima jumătate de secol51-52 eVeNIMeNt: Cine-activism la serile de film ale Facultăţii de Litere53-58 INterVIu cu Dan Coman„Cărţile adevărate răzbesc oricum”59-71 POezIesabina Comşa Trotineta şi alte poemeecaterina Bargan Piese de ancorare şi alte poeme72-116 PrOzăDorian Dron Amintirile unui spălător auto117-161 rOMaNBogdan Nicolai Gaşca mea162-201 CeNaCLu Pavel Danaleksandar stoicovici, alexandra Coman, Marius Ştefan aldea,alexandru Colţan, alexandru Potcoavă202-203 sItetiuk.reea.netturambarr.blogspot.com

O V I D I u s I M I O N

Cine ce cui cât i-e dator? Despre blocajafirm că Arta scalpării a produs o impresie atât de puternică lapublicare (2005) consacrându-l imediat pe t. s. Khasis ca poet„douămiist” de prim-plan, pentru că avea toate datele „corelativuluiobiectiv” teoretizat acum aproape 100 de ani de t. s. eliot înstudiul său Hamlet and His Problems, adică: „o serie de obiecte, osituaţie, o înşiruire de evenimente care trebuie să alcătuiască formula[unei] emoţii anume; aşa încât, atunci când sunt date faptele externe,care trebuie să se finalizeze în experienţa senzorială, emoţia să fieimediat evocată.” Arta scalpării era/este un poem „epic”, voitprozas tic şi biografist, construit în tradiţia poeziei americane inter-şi postbelice trecute prin filtrul familial-nostalgic al lui CristianPopescu. Judecând după prima impresie (extranee, fireşte), titlul volumuluipublicat recent de t. s. K. la Casa de pariuri literare, Pe datorie,s-ar putea afla în corelaţie obiectivă cu preţul acestuia: 2,07 rON.Caz în care cel căruia i se face cinste e cititorul. Însă de îndată ceam deschis cartea, am remarcat, nu fără dezamăgire (semiconsolată,totuşi, de revedere), că aceasta e alcătuită în proporţie de peste 90%din Arta scalpării. Celelalte secvenţe: Date personale şi Robinsonsunt fără pondere: atît intelectuală, cît şi fizică (v. pp.95-114). elepar menite să umple la repezeală un spaţiu predeterminat de editor.Poemul Date personale, inutil fragmentat în 7, cel care dă numeleciclului de 10 flashuri poetice ambientale, continuă, à bout de souf-fle, linia poemelor inspirate din Arta ...Găsim, aşadar, acelaşi mediufamiliar şi inerţial aşezat în geografia vestului, realitatea şi umbraiubitei trădătoare la Klangenfurt, câinele interlocutor nonverbal „re-botezat Osache”, probabil după modelul raisonneurului Mr. Bonesdin The Dream Songs de Berryman, frica de şobolani, problemelecu dantura (comune cel puţin cu cele ale lui Brecht care, „deşi aveaaceleaşi probleme, ştia să atragă femeile”), Lipova şi vecinătateaaradului. secţiunea Robinson conţine un sigur poem, intitulat Robinson şi-a plătit întotdeauna datoriile: robinson „la 50 de ani”,instalat pe insula predestinată, îl poartă în minte pe „robinson celtânăr” şi e vizitat de varii angoase thanatice, tratate de protagonistcu abulia-i binecunoscută din decada precedentă. autorul realizează

4

aici o proiecţie (în sens etimologic) existenţială interesantă, însă, dinpăcate, o abandonează în proiect. acum aerul general e de impos-tură. Nu îţi poţi reprima sentimentul acut că t.s. Khasis îl caută pet.s. Khasis, cu o anxietate devitalizată, la vedere. Discursul poeticrecent al autorului e involut, fragmentat, fracturat la nivel frastic şisemantic: „aş vrea să fiu/altundeva/dacă aş fi altundeva-aş vrea săfiu aici/închipuindu-mi că/un poem ar deveni, nu ştiu cum, mai im-portant decît frigul (...)” Dicţiunea ideii pare că aparţine altui autor,unul evident mai puţin înzestrat: „nu se ştie niciodată -/big mama,papa, fane de la parter/ au repetat-o oricui trecea pe lîngă ei.” Chiarşi atunci când versul ţâşneşte din pagină în mod calculat juvenil şidezinvolt: „ am început să am azi 31 de ani/şi mi-am măsuratscula:15,9 cm” impresia, în actualitate, e de jonglerie ratată, declownerie crispată. În fine, V. Leac, ubicuu şi energizant, prietenulautorului şi al dublului acestuia în „epica” multor poeme, e aşa cumîl ştim: prezent. În text, dar şi relativ la text: ca autor (cât se poatede terestru) al blurb-ului. respirând, paradoxal, acelaşi aer salin-gerian.Nu mi-am propus, într-o cronică de întâmpinare, să vorbesc des-pre Arta scalpării pentru că volumul (excepţional) apărut acum şaseani a intrat deja în canonul douămiist. Şi dacă, de exemplu, în ultima carte a lui Ştefan Manasia Ostrovenii, revizuiţi, ocupă un spa-ţiu autoreferenţial autorecuperator oarecum rezonabil, volumul luit:s Khasis, Pe datorie, e alcătuit, practic, din Arta scalpării şi douăanexe bruionare. Ceea ce cred că vorbeşte, încă din titlu, indirectşi (posibil) autoironic, despre„blocajul scriitorului”. Ca să-l citez pet.s.K.: „ca şi cum hotărîrea/ cu care-ncep un poem/ m-ar scoatedin rahat.”

t. s. Khasis pe datorie – poezii –casa de pariuri literare, 20115

a D r I a N a B ă r B a tUn, doi, trei, la perete stai!

Ne place să ne întoarcem la jocurile stupide din copilărie, la emisiunile din comunism pentru copii. Ne place atât de mult, cădăm semnificaţii în stânga şi în dreapta şi facem tot posibilul să neconvingem că ele au avut un rol esenţial în conturarea destinuluinostru. titlul romanului lui radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, facetrimitere la vocea radiofonică ce încheia programul pentru copii înperioada comunistă. În text, devine replica unui personaj dubios(Le Pendu) pentru care limba română se reduce la aceste cuvinte,rostite pe cel mai suav ton. Deşi le „auzim” pentru prima oară la opetrecere, într-un cadru relaxat, se dovedesc a fi fatidice pentru ceitrei prieteni: Marius, Cristina, Leo. Jocul preferat din copilărie alCristinei este Omul Negru, iar acest Om Negru o va găsi până laurmă; se pare că nici Michael Jackson nu a scăpat (!) – Cristinapurta acelaşi tricou cu MJ în diferite scene, în ani diferiţi, merge laconcert MJ, îl aşteaptă pe Omul Negru ascultând I just can’t stoploving you. radu Pavel Gheo construieşte un roman bine articulat, un romanpe care îl citeşti cu sufletul la gură, a cărui acţiune o ţii minte, însăpare a fi obsedat de semnificaţii – totul trebuie să se lege în roman,fiecare detaliu trebuie să reapară la un momnet dat în alt an, în altcontext: maşina roşie Corvette C5 – apare într-un poster pe care îlavea Marius în copilărie, în melodia lui Prince, în proprietatea luiMarius, în diferite parcări din ţară, pe şoselele patriei, în gări, peşine; cei doi bătrâni; cuvintele scrijelite pe pereţii din halta IacobeniiNoi; până şi chipurile fetelor de pe stradă din La, îi par lui Mariuscunoscute din filmele porno văzute la Oraviţa. exemplele pot con-tinua, pentru că întreaga carte este construită astfel, cititorul fiindlimitat la un set fix de elemente, iar amintirile personajelor sunt şiele îngrădite de scopul jocului autorului. uneori, tehnica folosită este prea puţin inventivă: final de capitol„afară aerul fierbea, iar soarele pârjolea oraşul.”(p.171) şi în-ceputul capitolului următor „afară aerul fierbea. Iar soarele pârjoleasatul.”(p.172). Desigur, aceste simetrii ne trag de gulerul cămăşii6

pentru a ne atenţiona de intenţia prea puţin subtilă şi prea insistentăa autorului de a trasa tot timpul linii/ curbe între spaţii, personaje,întâmplări şi locuri comune personajelor (halta din Iacobenii Noi –descrisă la început de roman din perspectiva naratorului, apoi dinperspectiva lui Marius, apoi din cea a lui Bobi, fiul lui Marcel, fostgrănicer). Întâlnim şi situaţia inedită însă greoaie a suprapuneriiperspectivei: naraţiunea (la persoana a III-a) a experienţei lui Mariusdin sua, intersectată de adresarea directă către Paul, adresare sem-nalată prin italice: „- Pe cuvântul meu că m-am speriat, Paulică! Nuştiu cum. Am recunoscut-o şi n-am recunoscut-o. Era altfel, aşa i sepăru prima oară lui Marius” (p.267).Personajele (Marius, Paul, Cristina, Leo, Marcel, dl. Dunkelman,scriitorii şi redactorii din Iaşi, cei doi bătrîni) sunt destul de neclarsau simplist prezentate, mai degrabă prin schimbarea perspectivei(care se modifică în funcţie de ani/de distanţa în timp: 1978, 1983,1986, 1990-1991, 2000, 2008). O altă situaţie care dovedeştecanalul îngust pe care defilează personajele este perspectiva identicăa lui Marius şi a lui Paul asupra aceloraşi evenimente din 1978 dela Caminul Cultural din teicova: „Şi chiar atunci Paulică a auzit dinspate o voce groasă de bărbat, care strigă pe un ton ameninţător”(p.372) şi „Şi chiar atunci Marius a auzit dinspre cămin, de undevadin întuneric, o voce groasă, de bărbat, care a strigat ameninţător”(p.430).roman de aventuri, frescă a societăţii româneşti în anii comunis-mului (din perspectiva adolescentului şi apoi a tânărului reîntors înţară), roman pentru adolescenţi – despre felul în care se nasc şimor visele, despre prietenie şi iubire, roman despre a scrie unroman, despre viaţa literară postdecembristă, semi roman poliţist(Cine sunt cei doi bătrâni?, Cine este dl. Dunkelman? What if Godis one of us?). Destule motive pentru a fi citit, pentru a avea satisfacţiile cititorului pus la perete şi lăsat să înainteze controlat:Un, doi, trei, la perete stai!

radu Pavel Gheo Noapte bună, copii!Polirom, 20107

D a N B O t e z a t uPractica şi principiile criticii literare

aparent, titlul celei mai noi cărţi semnate de Dragoş Varga, Încăutarea naratorului perfect, trasează un fals orizont de aşteptare.s-ar putea crede că avem de-a face cu o carte de teorie literară, cuun tratat de naratologie, or, o simplă privire o privire aruncată pesumar ne dezvăluie că ceea ce ni se oferă spre lectură sunt studiicritice aplicate şi, mai mult, că doar o parte dintre acestea seadresează în mod consecvent genului epic. Dar, după cum am lăsatdeja să se înţeleagă, parcurgerea volumului vine să justifice aceastăalegere, studiile şi eseurile fiind într-adevăr subsumate unei căutări,când directă, când implicită, a unor principii care vin să regle-menteze atât mecanismele de alcătuire a operelor literare, cât şispecificitatea actului critic pe care şi le ia ca obiect. Dacă nu avemde-a face cu un tratat în sensul propriu al cuvântului, coerenţa ideiişi a practicii vine în schimb să sugereze liniile principale în jurulcărora s-ar putea coagula un astfel de demers.titlul este împrumutat de la unul dintre studii în care este ana -lizată arta narativă a lui Mario Vargas Llosa, concluzia fiind că „sta-bilirea coerentă a legilor sub care naratorul lucrează, dezvoltă şiabordează acţiunea ori se distanţează de acţiunea pe care o narează,reprezintă punctul cheie al oricărui roman” (p.25). Interesul luiDragoş Varga se orientează tocmai înspre aceste „legi”, înspre încer-carea de a le identifica, de a înţelege modul în care operează ele,de a delimita aria lor de aplicabilitate, felul în care se articuleazăîntr-un sistem şi eventualele tensiuni pe care le generează. s-arputea spune că Varga este un critic a cărui privire glisează aproapeinevitabil înspre culisele romanului (nu înspre cele biografice însă),a cărui fascinaţie la lectură este incompletă dacă nu caută să înţe-leagă şi să expună mecanismele şi resorturile care asigură„funcţionarea” operei literare. În buna tradiţie a teoriei moderne,pentru el literatura nu ţine de inefabil, ci, în primul rând, deşi nuexclusiv, de tehnică, fără ca asta să îi diminueze din prestigiu. Deaici predilecţia lui pentru romanul modernist, de aici preferinţa pen-tru acei autori a căror conştiinţă autoreflexivă se dezvăluie atât înromanele lor, dar se concretizează şi în scrieri teoretice, autori pre-cum Llosa, Kundera sau eco. Putem să desprindem astfel termenii8

unei posibile filozofii a compoziţiei, de la aspecte foarte specificecare ţin de temporalitate, de succesiunea sau suprapunerea vocilorsau modul de tratare a personajului, până la legi mai generale: ro-manul nu trebuie să piardă „sâmburele naraţiunii”, să rupă contac-tul cu cititorul prin excesul de experimentalism, să abandonezetradiţia, dar nici să nu se lase sufocat de aceasta. Mai mult, Vargaaleargă după un alt spectru care bântuie studiile literare moderne:literaritatea. Discutând jurnalul Constanţei Buzea sau scrierile epis-tolare ale lui Liiceanu şi Muşina, el caută în primul rând să sta-bilească criteriile în funcţie de care se decide caracterul literar alacestora şi care ne-ar permite să discriminăm într-o zonă de altfelproblematică, interesul biografic fiind, încă o dată, cel mult secun-dar. Dar ceea ce decurge din acest mod de a aborda literatura e unprincipiu critic: a-i înţelege legile înseamnă a ancora evaluarea, a orupe de subiectivism prin identificarea unui ansamblu de norme şifiecare eseu e un pas făcut în această direcţie, focalizându-se asupradiferitelor aspecte ce ţin de fundamentarea unei critici cu adevăratliterare. Chiar dacă a doua parte a volumului, mai eterogenă, nupoate fi subsumată unui principiu tematic unitar, ea se înscrie, lanivel practic, pe coordonatele aceleiaşi căutări.Dacă naratorul e vocea care organizează materia epică a unuiroman, Dragoş Varga vrea de fapt să găsească un echivalent al aces-teia la nivel critic. Chiar practica autorului ne oferă o intuiţie asupralegilor care guvernează un astfel de demers: ea operează prin dis-tincţii de fineţe, caută să-şi expună întotdeauna raţiunile, e pasionalăfără a fi pătimaşă, luând distanţă atât cât este necesar pentru a fa-cilita înţelegerea, dar evitând riscul de a anula particularitatea obiec-tului.

Dragoş Varga În căutarea naratorului perfectInstitutul european, 20119

D a N Ţ ă r a N uSuprarealism casnic, versiunea meta

Crista Bilciu este ultima câştigătoare a concursului de manuscrisea uniunii scriitorilor, ceea ce e cumva consonant cu scriitura ei,care cochetează şi jonglează cu discursuri poetice ale ultimilor (maiales) 30 de ani care au intrat în procesul de canonizare / insituţion-alizare. Poema desnuda, o autointitulată epopee, e construită pemodelul unui suprarealism îmblânzit, executat corect, uneori cufarmec şi deseori cu conştiinţă de sine. Poemul, cu capitole, are ostructură narativă, dejucată cu o inocenţă trucată convingător (saunu), apelează la diversiuni imagistice şi la „ca şi cum-uri” simpatice.s-a vorbit despre suprarealismul autoarei (chiar „suprarealirism”),dar poemul nu este construit pentru a se autonomiza, sau pentru aeluda legităţi, suntem în specia fabulei, aşa că rezultatul e o reveriecare amestecă fantezist, nefantasmatic, preocupările şi anxietăţileunei studente la Litere cu atmosfera de bloc, tratată doar un piccărtărescian, cât să stimuleze nostalgii, cu scene(te) cu tentă, săzicem, onirică. La toate acestea se adaugă câteva personaje: Laura(alter-ego cu care autoarea se află într-un fel de love-hate), bunicaşi ciorapul ei hipertrofic, jumătăţi de câine, un om cu aripi, un omcu sprâncene prea lungi, nebuna aemelia şi fustele ei ubicue,thales, a lu’ Cinci stele (anagrama evidentă a criticului de pe co -perta IV)…avertismentul care deschide volumul „o, începe poemul. Daţi-văla o parte!” e fals, poemul trece bine mersi prin tine şi îţi dă o sen-zaţie, nu neapărat accentuată, de relaxare, uneori cu surprize(evanescente), iar singura lui formă de subversiune e cea faţă deconfesiunea directă, plus o anumită blazare sau neîncredere în mi-siunea salvatoare a literaturii. altfel, discursul are obsesia deter-minărilor formale, se transformă, păstrând riguros memoriaidentităţii / traiectoriei anterioare. Nu e, deci, suprearealism free-sty-iling, ci cu story minimalist şi cotidian, amortizat şi cuminte, ba maimult, autoreferenţial şi metatextualizant. Desigur, se poate spunecă autoarea merge la sigur, combină improbabil, dar agreabil, celemai de succes (adică academizate) tradiţii ale sfârşitului de secoltrecut. Ceea ce sună a ghiveci din mai multe cursuri de filologie areînsă o surprinzătoare fluenţă şi putere de seducţie. autoreferenţia -10

litatea înseamnă aici un poem cu conştiinţă de sine şi cu memorie,dar ea nu e nici suficient de ironică, nici nu suferă de subtilitate.Iar intertextul cam tot aşa. spre final, se intensifică procedeele post-moderne, deja clasate, dar care nu sunt supărătoare, sunt doar, eibine, clasate. De exemplu, materia poetică de până atunci e madein China, elementele imaginarului sunt concediate, personajeledemisionează, robert – creaţia Laurei (de fapt creaţiile - sunt maimulţi) repetă automat că Laura e o mare poetă etc.Liric, imaginile se derulează fără erori de execuţie, dar şi fără apropune mai mult: „sufletul Laurei umbla pe străzi în toată nudi-tatea lui / era alb şi fragil ca un ou / fătat prea devreme, cu coajaprea moale / (purta apriori urme de labă de tigru / zugrăvite înroşu)”. Pe coperta a patra al. Cistelecan vorbeşte despre „dinamicadimoviană” (la care, ca să ieşim din zona marketingului, se aspirădeocamdată) şi de faptul că autoarea „Ia distanţă de minimalismul,autenticismul, crizismul şi deprimismul de convenţie biografistă”.– ceea ce e adevărat, cu observaţia că este vorba de distanţa depână la ele. sau, altfel spus, poeta îşi deghizează inocent şi pudictensiunile, crizele şi obsesiile într-un nor de vată de zahăr protec-toare, scoasă din recuzita valoroasă, uşor prăfuită, dragă criticilorliterari. Procedeu de care vocea lirică este conştientă şi pe care îlia uneori în răspăr. Când există pericolul acumulării de tensiune,(„adevărul e că Bunica s-a sinucis / şi nu ştia să croşeteze (Deci nicimăcar nu şi-a croşetat singură funia – asta ar mai fi scos povesteadin banal”), intervine cenzorul -edulcorant, compensatoriu. Lauraîşi retrage „toate cuvintele” despre sinuciderea bunicii, aceasta numoare, ci primeşte un plic de la omul cu aripi transparente şi seopreşte din croşetat. Meritul autoarei e că îşi denudează tehnicile, lucrează cu toatecărţile pe faţă. Nu e prizoniera propriei viziuni (dar nici nu şi-a de-finitivat-o), însă întâlnirea improbabilă despre care vorbeam mai susconferă cărţii o notă half-baked. Componentele sunt juxtapuse, fărăa evolua într-un alt tip de relaţie, mai complexă. salvată de kitschprin ludic, lipsită de crispare, poezia Cristei Bilciu este colorată şiextravagantă, ca o dioramă de muzeu literar.

Crista Bilciu Poema desnudaCartea românească, 201111

D a N Ţ ă r a N u…and then there is Cârciova

romanul Voia al debutantului Cosmin Cârciova este un romansF, cu pretenţii, despre apocalipsă şi responsabilitate care, cu câtse vrea mai serios, cu atât e mai amuzant. autorul are calitatea rarăde a pastişa şi de a se amuza pe seama propriei pastişe, fără ca deaici să rezulte un hibrid cu teză. are acea calitate proteică,alunecoasă, care face ca pensetele clasificării să alunece, sertarelesă se îndoaie etc. Dacă îl pui în colecţia paraliteraturii, funny şiuşurel-inteligentă, scapi destule nuanţe ale romanului. Dacă îl bagiîn sertarul alegoriei distopice, te cam faci de râs. autorul e molip-sitor, operează cu dexteritate cu fragmente din imaginarul sF, learticulează (în ambele sensuri) cu imaginaţie… e ironic, dar nu eabraziv, e inteligent şi are opinii, dar le livrează pe dos, atribuindu-lelui steve Wallace, personajul principal american (dar cu rude peplatforma Dorobanţi). Deşi are şi o componentă serioasă indis-cutabilă, strâns lipită de deraierile şi aventurile personajului, te simţiaiurea să o scoţi la iveală, atât de bine a ascuns-o.s-au identificat corect sursele care îl inspiră, Vonnegut, fraţii stru-gatski, spinrad, tolstaya etc. se pot adăuga aici şi Ilf şi Petrov,ecouri din David Foster Wallace şi, din sfera (mai) pop, Douglasadams şi serialul Futurama. O zonă, deci, destul de aglomerată,dar în care realizările sunt puţine şi memorabile. steve Wallace ne scrie de pe planeta Hammera, unde a aterizatdupă o peregrinare prin spaţiu. Hammerienii „arată de parcă ar fiviermi uriaşi, doar că n-au inele şi coloritul lor este deosebit defascinant. Pielea veşnic lipicioasă, verde şi roşie (…) doi ochi mari,ovali şi negri, o gură blindată de dinţi ascuţiţi, o coadă mică şi unstomac rotund. exact ca nevastă-mea.” Nevastă cu care are unmariaj traumatizant, dar productiv, au împreună 35 de mormolocipe care îi ţin în piscina din dormitor. Ce caută Wallace pe Ham-mera? a distrus terra (de două ori). Şi ne povesteşte cum a devenitmesagerul tragicomic al apocalipsei (duble). un rezumat nu i-ar facedreptate şi nici nu vreau să divulg prea mult, dar prima are loc dupăce, plictisit de locul de muncă, steve se masturbează sănătos la sub-sol şi, găsind un mesaj „de peste timp”, care avertizează că apăsareaunui buton va produce apocalipsa, îl apasă. Din dezastru rămân în 12

picioare doar bisericile, totul e plin de sulf… steve decide că e vre-mea să se înţolească mişto şi ia la rând supermarketurile. Găseşteîncă doi supravieţuitori, un preot şi o vânzătoare de lumânări. sulfulîi face pe toţi sterili şi geniali (!?). Iată o mostră din steve: „Cerculperfect este obiect şi fenomen, ireductibil.” Şi e abia începutul. autorul ia la rând câteva toposuri, un panopticon (cu nuanţe de Papillon, Prison Break şi cu un viol ratat la mustaţă), un pic de thebrave new world, ilustrată în nişte oraşe-uropii şi de către Minsk -poetul genial (de ratat), clovn, om de ştiinţă şi mentor al personaju-lui. Nu aş spune că steve e nihilist sau măcar cinic, e pur şi simpluidiot, dar fără să fie plictisitor sau enervant (acel gen de idioţieniede găsit în Futurama, iresponsabilitate fără ideologie sau intenţiirele, steve fiind convins că face Voia…).sigur, stilul eratic ales de autor, pasiunea pentru fragmentar îl facsă dea chix uneori. se putea scoate multicel din partea de mijloc,partea cu primarul - macho e lăbărţată şi cam ruptă de rest, primulfinal era mai tare decât al doilea, dar impresia de ansamblu e unaputernic pozitivă. Mai deranjantă este înclinaţia (la modă) pentruconjuncţii / propoziţii suspendate şi adverbe seci, „exact”, „în fine”,„degeaba vă zic” etc. am înţeles ideea - şi m-a amuzat în primele30 de pagini - că emfaza şi confesiunea sunt naşpa şi că antifraza ecool, dar apoi procedeul devine agasant. Ceea ce nu e un defect însine, dacă nu ar lăsa şi impresia că e un expedient pentru mo-mentele în care nu mai ştie / nu mai are chef să continue. Mai avemşi câteva desene naive şi redundante, dar care au sens în naraţi-une.Nu ştiu ce va face Cârciova în continuare (presupun că ceva sur-prinzător) şi nici nu ştiu dacă o să aibă parte de atenţie. Deocamdatăocupă un loc cool, unde nu prea are concurenţi, e reconfortant, in-genuu şi provocator şi îi stă foarte bine underground. După Melan-colia şi alte scenarii zguduitoare, neoexistenţialiste, acest roman eo compresă rece şi astringentă. Cârciova e o mică doză de adrena-lină pentru venele dilatate şi obosite ale literaturii române. sper sănu renunţe sau să fie un sellout, ci să continue să facă exact asta.

Cosmin Cârciova VoiaCasa de editură Max Blecher, 201113

D O r I N D a V I DUn CriticAtac în folosul societăţii

să scrii despre o antologie formată din peste 50 de texte nu esteuşor. Fiecare articol merită un studiu în parte sau măcar un comen-tariu, dar acest lucru nu este posibil într-o cronică limitată spaţial.Vestea bună este că antologia reproduce textele apărute pe plat-forma Criticatac.ro, aşa că oricine poate să-şi spună punctul devedere online – platforma fiind dedicată dezbaterilor, nuprelegerilor; autorii analizează probleme „concrete şi importantepentru fiecare dintre noi şi societate în ansamblu”, şi nu pentru ase felicita între ei pentru cît de bine gîndesc, după cum singuri spunîn prezentarea care deschide volumul (p.5). Vestea şi mai bună estecă volumul de faţă adună cele mai bune texte de pe platformă, ceeace le face mult mai uşor de citit şi, fireşte, de meditat. totuşi, nupot să nu remarc, şi probabil că este de înţeles date fiind multi-tudinea lor şi diversitatea autorilor, că textele sunt inegale, nu doarca întindere, ci şi ca forţă persuasivă, conceptuală sau stilistică.Oricum, toate textele pleacă, în aprecierea mea, de la bune şi foartebune în sus. ar trebui totuşi să le remarc pe cele deosebite (10,41, 54, 64, 78, 109, 173) şi pe cele din categoria „excelenţă”(203, 207, 218, 237). acum că am intrat în acest joc al clasificărilor trebuie spus căaceasta nu contează (deşi clasificarea – invitaţii nu au fost incluşi –a fost făcută „pe bune”, după criterii cum ar fi: claritatea con-ceptelor, coerenţa ideilor şi cursivitatea expunerii; bonus: plăcerealecturii); ceea ce contează cu adevărat sunt problemele dezbătute,care ne privesc pe toţi – sau, în fine, pe aproape toţi, fiindcă 5-10%putrezi de bogaţi, nu vor să intre în această categorie – atîta timpcît trăim într-o societate, în această societate, şi nu ne-am alienat şidezumanizat complet. Cartea are marele merit de a face puţină ordine în haosul ideologicpost-revoluţionar, în care stînga s-a amestecat cu dreapta şi ambeles-au pierdut în categoria „ei” (prin opoziţie cu „noi”); de a demisti-fica cîteva dintre poveştile servite ani de-a rîndul de politicieni sau/şianaliştii lor, cum ar fi: democraţia = capitalism, statul = putereapolitică care face ce vrea după (ne)bunul său plac, (neo)liberalismul= cea mai bună dintre lumile posibile, etc. este bine că se dezbat14

probleme, pentru că orice schimbare în bine a societăţii începe dela idee şi de la dezbaterea ei. Şi care ar fi aceste probleme, şi termenii lor? sărăcia (sărăcirea).(In)egalitatea de şanse. Puterea (sau lipsa) sindicatelor. statulbunăstării, statul asistenţial. spaţiul public. Liberalism, neolibera -lism. Codul muncii. Şomaj. urbanizare haotică. etnii. rasism.Naţionalism. Democraţie, capitalism, socialism, comunism. sclaviemodernă. Normalitate. Libertate.Dacă grupul (nucleul) de critică socială Criticatac este din punctde vedere ideologic de stînga, asta nu trebuie să ne sperie şi să netrimită cu gîndul la vremurile absurde, tragice, întunecate şiflămînde (la propriu) pe care unii dintre noi le-am trăit în ceauşism.ei nu sunt nici o sectă, nici nişte nostalgici comunişti. Faptul că uniidintre autori aduc în discuţie problemele mai mult sau mai puţinmajore, cotidiene, concrete, ale vremurilor în care trăim, (un studiusemnalează chiar cît de dezastruoasă este situaţia acum comparativcu perioada „dinainte”), asta nu înseamnă aşa cum se spune lacolţul străzii sau la marginea cimitirului, că „era mai bine înainte”,ci doar că acum este mai rău. Nu e doar o deosebire de nuanţă. Iar dacă a fi de stînga înseamnă să te preocupi de binele indivi -dual şi general, fără discriminări şi privilegii, de asistenţa socială,de sistemul de sănătate, de educaţie; de drepturi şi egalitate deşanse; de echitate; de raporturile dintre angajaţi şi angajatori; derolul statului şi relaţia lui cu societatea, şi pe deasupra să ai o atitu-dine critică, adică una care nu înghite orice pe nemestecate, atuncice e rău în a fi de stînga? Personal, cred însă că aceste concepte, „stînga”, „dreapta”, şi-autrăit veacul şi s-au dizolvat într-un amestesc diform. Nici„democraţie” nu mai e ce ar fi trebuit să fie. să le resuscitezi poatefi un proiect generator de erori de receptare, de înţelegere şi de in-terpretare. aşa că, probabil, ar trebui inventate nişte concepte noiprin care să fie exprimată această ideologie pentru oameni şi nu îm-potriva lor. eu zic că merită.

CriticAtac. Antologie I (2010-2011)Cartier, 201115

C ă t ă L I N B a D e a - G H e r a C O s t e aNu desfaceţi nodul acesta!

Volumul semnat de Lavinia Bârlogeanu poartă ca indicaţie de lec-tură, pe copertă, sub titlu, expresia „roman apolitic, academic şiesoteric”, ceea ce ar îndritui cititorul la a aştepta întâlnirea cu unspirit lucid, capabil de ironie şi autoironie. Chiar dacă frazarea vi -guroasă şi dialogurile fluente i-ar permite împlinirea promisiunii fă-cute îndreptăţitului cititor, autoarea Nodurilor... se pierde în propriaconstrucţie prin exces de rigurozitate... astrologică. Cu toate călumea pe care o descrie este deja un loc comun în proza post-de-cembristă – Bucureştiul, aici „B.”-ul, ka kapitală spirituală a ţării,unde nu doar destinele poporului român se ţes şi descos, ci şi celeale lumii (Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti, Angelus, Cruciada copi-ilor, dar şi mai puţin cunoscutele Radharc şi Oraşul ascuns – sufi-cient material pentru un eseu despre reluările valahocentriste alemitului Noului Ierusalim) – Lavinia Bârlogeanu pare atât depătrunsă de realitatea mesajului său literar (?!), încât reia scene cupersonaj colectiv şi personaje tipice (deja tipizate...) în propriulroman, fără a le adăuga altceva decât o unidirecţionată, bine con-dusă, colocvialitate. astfel, talk-show-urile unde apar „Demono-logul”, „Fenomenologul”, „reprezentantul Patriarhiei”, „studentulteolog” şi însuşi „Preşedintele”, par a fi transcrise de pe OtV, însăfără distanţare ironică, încât cititorul îşi poate pune întrebarea dacăumorul care este prezent pe tot parcursul cărţii nu este ieşit de subcontrolul autorului?! O mostră: „Propun să mai ieşim puţin din co-tidianul atît de tensionat şi să-ncercăm să ne destindem în universulcreaţiei, la această oră la care oamenii ar trebui să fie cu ouăle gatavopsite. Da, chiar aşa! Vă aşteptăm să sunaţi la telefonul telespec-tatorului, pentru a vă spune opinia.” (p.84)Personajele care merită să poarte un nume (iar cheile „esoterice”ale numelor nu mai sunt chei, fiind explicitate) – alma, Michael,super-iniţiatul elendiar etc. – au un traseu liniar, predestinat deconvergenţa influenţelor genetice şi astrologice, iar liberul lor arbitrueste doar prilej de solipsisme sau dialoguri spumoase, însă, iar şiiar, ne aflăm în faţa unor marionete care joacă shakespeare. tramaromanului este implacabilă, ni se anunţă un sfârşit al lumii, dar carenu este o catastrofă, ci un soi de salt peste etapele evoluţiei spirituale16

a umanităţii (sic!, I’m sick!), iar asta chiar se şi întâmplă, subtablouri nici măcar holywoodiene, ci de teatru de păpuşi ambulant.Nu există nicio surpriză, nu există nimic de descoperit în acest„roman esoteric” care nu salvează nimic, verbiajul teologico-astro-logico-mistagogic nu convinge nici măcar prin a fi unul propriu au-toarei, nu este creat un limbaj intern lumii cărţii. Şi, probabil, tocmaidorinţa de a scrie „realist”, „cu replici rupte din viaţă”, o carte cusubiect să-i spunem „fantastic”, induce senzaţia de artificialitateatotprezentă. Ca de pildă: „să te ierte justiţia, blegule! tu ştii că aiNodurile afectate de o karmă dificilă? Chiar dacă ai noroc pe hartanatală, mi-a spus Lucifer în parcare că te ajută Pars Fortnae şiVenus din casa a 7-a, ei bine, acum Marte retrograd ţi se conjugăcu Nodul sud, băi, pricepi tu?, cu pedeapsa în viaţă! Nu-i de bine,micuţule... zise Preşedintele meditativ şi-apoi recuperându-şi ener-gia ce se-mprăştiase prin încăperea cu pereţi înalţi, strigă ca scosdin minţi: micul malefic, Marte ăla, te-a pus să te duci la televiziune.Ţi-ai tras-o singur cu justiţia! te-ai autodenunţat.” (p.103)una peste alta, şi iar amestecate, lipsa conexiunii între un cititor– fie el şi unul care poate identifica, nici nu-i greu, aproape toatepersonajele cărţii cu persoane din realitate (de unde şi „cheia” ştirbăde pe copertă) –, lipsa conexiunii între un cititor, ziceam, atent şifără naivităţi, şi o carte care se vrea deţinătoarea unor mesaje „se-crete”, este numai şi numai vina autorului. a autoarei. Nu mai con-tează.

Lavinia Bârlogeanu Nodurile Luniitracus arte, 201117

Matei Hotupila CopciCasa de editură Max Blecher, 2011Matei Hutopila este unul dintre câştigătorii concursului de debutorganizat de editurile Max Blecher şi Herg Benet în toamna trecută.titlul volumului, Copci, duce cu gândul la o lume violentă, cevacare ţine împreună lumea în destrămare, dar şi la capacitatea multacutizată de a simţi „simt fiecare treaptă fiecare etaj în cusături”.În primul ciclu, Glod, este delimitat spaţiul vital, spaţiu cu o identi -ta te puternică, pe care nu o pot distruge cei care colorează hărţile lu -mii. Percepţiile senzoriale sunt vii, guşti brânză de capră şi asculţifunk în acelaşi timp, iar anamneza este la ea acasă. Poeziile evocăper sonaje care se confundă cu peisajul, fiinţe statice care plutesc în -tr-o stare de potenţialitate (buhăieşti 1999). Frământarea glodului pa -re să aibă legătură directă cu anamneza. Glodul este un amestec deele mente ancestrale şi elemente noi, high-tech, regionalisme, sufjanstevens şi „văcuţe cu cod de bare”. Glodul suportă aproape orice.Col bul, în amestec cu transpiraţia, devine glod, element activ, hrănitor.În Potci, sentimentele sunt explicitate, atmosfera nu mai este dez-voltată pe cât ar merita, ai senzaţia că autorul nu are răbdare săconstruiască. Lui Hutopila nu îi stă bine nici machismul împrumutatde la sGB „un kalaş întreg să-i pizdească creierii”, nici ipostaza demas cul în călduri „ah, isabello dacă-ai şti”, nici episoadele decerşeto rie „de mine nu-şi aminteşte nimeni decît/ mama/ la fiecareaniversare”.Poate cel mai reuşit poem din ciclul sămînţă este cer înstelat. suntfilmate doar consecinţele ultime, iar povestea, deşi prezentă ca sub-titlu, este omisă. Poemul se construieşte pe detalii: un radio dat maitare sugerează mai multe piste.ultima parte a volumului este dominată de angoase, înaintareaanevoioasă în mâluri cu „luciu hd”, încercări nereuşite de a pă trun -de în spaţii străine, nocturne. elementele realului, ce par acum dedecor „luna creponată şi murdară”, sunt îndepărtate unul câte unul,este intuit „ritmul în spatele întregii mişcări”. aici domină dezori-entarea, dezolarea postindustrială, „goana pasivă” a vieţii, imposi-bilitatea apropierii „între punctele noastre a şi punctele noastre be”.Glodul fertil este înlocuit de zonele de periferie ale oraşelor, nefertile„nimic fertil în văgăuna asta”. Andrei Dósa

18

Mirela Lungu Biografia coapseloreditura tracus arte, 2011Nouăzeci şi nouă de pagini în care s-ar părea că ni se predau 99de motive pentru a ajunge la poezia cinică, mai presus de orice ero-tism vulgar, care ne va ajuta să urcăm culmile entuziasmului, ale ex-tazului, cel puţin aşa pretinde o copertă a patra în totalitatemasculină.argumentele contra acestei cărţi nu ar avea loc într-o recenzie, deaceea voi enumera câteva şi mă voi opri asupra a două care mi separ foarte importante. aşadar, avem aici: o copertă dark cu o femeiegoală, titlurile deplorabile (gen ridică-mă la cer, un veac de singură-tate, autostrada soarelui, angoasă literară, etc.), subtitluri explicativela aproape toate textele, finaluri - şi ele previzibile, clişee, abundenţăde cuvinte obscure, obscene sau alte atribute din gama OB.un prim Nu este legat de vocabularul folosit: „fut” şi familia luilexicală (de peste 20 de ori), “sex”,’’ căcat’’,’’ pulă’’, „viol’’,„trageri’’ de tot felul (unde simte nevoia unui echivalent pentru„fut”). Folosirea acestora ar putea face pe cineva să creadă că existăun plan, un înţeles mai adânc, ceva poetic, dar nu, ele sunt banaleşi prea uzate, la fel ca în viaţa de zi cu zi a unui cartier mărginaş. al doilea Nu este reprezentat de clişeele şi alăturările hilare decuvinte. Voi cita, iar versurile vor vorbi de la sine: „te-aş fi pututiubi goală de prejudecăţi ipocrizie sau îndoială (amanţii nebuni aisecolului 21); lângă mine un înger recicla o idilă neconsumată şidouă făcute praf (vanilla sky); încăpăţânarea femeii ce iubeştenecondiţionat progenituri condiţionate (l’important c’est la rose); totce îmi doream de crăciun erai tu dar ai fugit cu măria în ţările calde(poem cu pălărie); cu aripa ruptă şi bandajată de cuvintele melemai albe ca omătul ce-ţi curge pe obraji (doar una din ele); iubireae o crimă organizată (acelaşi titlu); tu eşti sacrul eu profana pe carevoiai să o iniţiezi într-un ritual fantastic (ritual fantastic)”, etc.În final, cred că aş putea enumera trei reguli de aur, un crez exis-tenţial al poetei:1. e bine şi de preferat să vorbeşti dirty/ să te „fuţi”;2. secreţiile corpului uman sunt câh;3. Iubirea se găseşte pe mess!

Daniel Puia-Dumitrescu19

Alexandru Potcoavă Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!tracus arte, 2011

romanul lui alexandru Potcoavă redă ironic – deconspirativ at-mosfera evenimentelor din decembrie 1989, angajând materia na -rativă, construită în principal dialogic, pe două planuri: sporovăialabahică a muncitorimii instalate de cu dimineaţa la „bufet” şi luptaunor copii cu orânduirea comunistă.autorul taie, suprapune cadrele în aşa fel încât se obţine maxi-mum de efect. astfel, ofensiva în joacă a copiilor îndreptată sprecamionagiul nea Caisă creează nepremeditat o diversiune, întrucâtoamenii aşezaţi la coadă reuşesc să fure din cota de lapte alocată. Lupta cu caschetele roşii a fostului locotenent din armata regală,moş Petre, actualmente om al străzii, este prezentată în contrapunctcu jocul combativ al celor mici cu boldurile aşezate în vârful cor-netelor suflate pe ţevi de PVC, anunţând alianţa acestora în faţarepresaliilor miliţienilor. În timp ce copiii se împotrivesc ducerii lasecţie, sunt călcaţi cu maşina şi împuşcaţi până la unul, se prezintăalternativ un alt cadru, al taţilor instalaţi în bar, bând cu opresoriişi gândindu-se cum să profite de pe urma schimbării de regim. replicile celor de la birt se întretaie. În vânzoleala creată fac in-tertext fragmente de cântece, lozinci, bârfe şi aluzii sexuale,„poante” facile, proverbe denaturate, redându-se firescul mani-festărilor de spontaneitate comică a personajelor, relevant pentrumediul prezentului naraţiunii: −Fiind partizan, păduri cutreieram…/ −Eşti defect, bă. Îi oale şi ulcele. Da-l avem pe Păunescu!/ −Ne -vastă-ta îi fabricată la Găeşti/ − Cine trece valea seacăă…/ −LasăCostică, că şi fiu-tu îi făcut la normă!/ − Tovarăşi! Vegheaţi!/−N-aduce anu’ ce-aduce copanu’. / − Tovarăşi, n-o faceţi groasă cagemu de Gurahonţ!/ − Sus canciocu’ şi mistria, Ceauşescu, Româ-nia!.Nu numai ilustrarea verosimilă la un micro-nivel a atmosfereievenimentelor din decembrie ’89, când mulţi s-au adaptat, fără săle pese de principii, unii beneficiind într-un fel sau altul de „pactulcu diavolul”, cât şi redarea expresivă, „vie”, antrenantă a eveni-mentelor, fac din romanul lui alexandru Potcoavă o reuşită.Carmen Duţă

20

Noémi Sárkány Trista DuminicăCharmides, 2010apărut în 2010 la editura Charmides, romanul Tristă Duminicămarchează debutul inedit al lui Noémi sárkány. În prefaţă, scriitorulalexandru uiuiu încadrează textul în categoria thriller psihologic,remarcând noutatea genului în spaţiul prozei actuale.titlul preia numele unei melodii din anii ‘30, aparţinându-i luiseress reszö, un cântec al sinucigaşilor din dragoste, care a creato legendă. transformat în laitmotiv al romanului, melodia tristăacompaniază personajele în demersurile lor de aflare a adevărului. Intriga e una de roman poliţist: preotul Herman, medicul psihiatruMerenyi şi detectiva sofia serres îşi dau mâna pentru a dezlega mis-terul morţii lui Levi Nadasi. Cea mai ambiţioasă este sora celui dis-părut, anna, care simulează o boală psihică pentru a investigamoartea misterioasă a fratelui. absolventă a Facultăţii de Psihologie, autoarea uzează de cunoş -tinţele ei în domeniu. Pragmatica emma, sensibila anna şi suferindaîn dragoste Nora sunt faţete ale aceleiaşi personalităţi. suspansuleste bine gestionat, iar dezvăluirile din final sunt uimitoare şineaşteptate. religia, psihologia şi parapsihologia se întrepătrund.avem de-a face cu forţe oculte, spirite diabolice, blesteme, vrăji,păcate care se transmit în generaţii - o recuzită inedită pentru ro-manul actual.Imaginile tinerei romanciere au prospeţime: „un cortegiu funerartrecea tărăgănat, vrând să întârzie acest ultim dans al nefiinţei” (p.8)Dăunează textului însă, frecventele greşeli de exprimare. apăruteprobabil deoarece limba maternă a autoarei este maghiara, multesunt de-a dreptul supărătoare: „o ilustraţie despre cum sunt femeileşi bărbaţii, care am văzut-o zilele astea” (p.28), „foarte incredibil”(p.102), „începu să cânte o cântare” (p.17), „nu poţi sta în standby”(p.34), „nu fă asta” (p.38), „toate gesturile care mi le adresezi”(p.44) etc. Noémi sárkány demonstrează în romanul ei inedit o siguranţă maimare pe tărâmul psihologiei decât pe cel al literelor.

Cosmina Cristescu21

Dumitru Bădiţa Faze şi emfazetracus arte, 2011am parcurs foile (volante) ale unei cărţi de tablete. Volante, pen-tru că, după zece file, acestea se desprind din cotor şi încep săzboare (aviz editurii tracus arte). Noica avea dreptate să constatecă românul este adeptul scrierilor de mică întindere, din cauza in-capacităţii de concentrare cu bătaie lungă. aşa că tableta e o speciecare, aparent, nu solicită o muncă riguroasă, cu strategie tematicăşi tehnică discursivă scrupuloase. Dumitru Bădiţa, în „Faze şi em-faze”, adună laolaltă cugetări, observaţii, scurte naraţiuni poetizate,amintiri cu iz suprarealist, ironii, analize sociale şi politice, alcătuindo adunare generală din care cu greu distingi faza de emfază. Pasajele cele mai reuşite încap pe coperta a patra, pe post dereclamă. sunt frazele în care autorului îi reuşeşte ironia. Din acestpunct de vedere, Dumitru Bădiţa merită respect pentru implicareacu care participă sufleteşte la ceea ce se întâmplă în românia. Iarmulte dintre observaţiile lui sarcastice sunt justificate. Punctul săuforte este relatarea cvasi-fantezistă. Când subiectul ca atare, „ruptdin viaţă”, are epic, are personaje şi un soi de morală discretă,lăsând impresia de veridic şi de ireal, în acelaşi timp, şi când autorulnu încearcă să devină prea profund, rezultatul e remarcabil (capi-tolele Pasajul pietonal şi Prin spărturile socialului).În rest, Bădiţa nu are subiecte, iar când vrea să devină serios,scrie platitudini, truisme: „zilele au ajuns mărgele de sticlă (sic!)care se rostogolesc pe un tobogan”. Ceea ce scrie despre mediulpolitic, deşi cu aerul rostirii înalte a unor lucruri noi şi grave, scapărareori din banal: „În postcomunism, statul a cedat treptat înfavoarea altor două puteri laice: oligarhia şi lumea interlopă”; dupăce perorează despre nebuloasa rachetelor şi a virusurilor (temă careîl depăşeşte), autorul întreabă serios: „Dar marele accelerator cândva produce primele găuri negre?”La Bădiţa, predominant e tonul de confesiune. Mai toate textelesunt scrise la persoana întîia singular, multe dintre ele neprezentândinteres pentru cititori (aflăm că autorul îşi suflă nasul într-o frunzăde tei, că răsfoieşte cărţi din care nu rămâne nicio idee, că are do -rin ţa repetată până la redundanţă de a găsi o pictoriţă sau o tânărăfotograf etc). Impresiile sale au uneori o pronunţată notă de litera-turizare a realităţii: „a venit însă criza cu suflul ei rece şi straniu”,ba face chiar şi o poezie barocă a... motorului de căutare Google.evident, autorul vrea să lumineze cu faza lungă realitatea care-i stăînainte. Dar faza lungă nu este, adesea, decât o lumină de avarie. Ecaterina Pavel

22

Andrei Zbîrnea Rock în PragaHerg Benet Publishers, 2011Volumul Rock în Praga marchează „debutul real (...) în poezie”al lui andrei zbîrnea – dacă numele ne sună cunoscut, este probabildin paginile revistei „subCultura”, în cadrul căreia tânărul poet lu-crează ca editor (şi nu numai). aşadar, avem de a face cu un autor„proaspăt” în mai multe sensuri (chiar dacă şi-a mai prezentat pu -blic o parte din creaţii). andrei zbîrnea porneşte la drum cu un volum nu foarte consistent(cantitativ vorbind), a cărui tematică se leagă intim, într-un sens, deexperienţe personale aparte – precum călătoria în Praga – şi în altsens, de reprezentări culturale bine internalizate ale strictei contem-poraneităţi. Poetul nu are ca orizont de referinţă, însă, numai expe-rienţa personală directă sau lecturile sale, ci şi culura rock,prezentul politic, „cultura Internet”, societatea de consum – pe carele tratează cu /naturaleţe. Cred că meritul prim al acestui volum este acela că andreizbîrnea reuşeşte să „scape” „bovarismului atâtor poeţi tineri”(C.Komartin), chiar în timp ce optează pentru un oarecare „senti-mentalism” „retro-romantic(ist)” al viziunii (r.Voinescu). eul poeticnu exacerbează, pe de o parte, prozaismul imediatului şi nu îşisupralicitează istoria personală, atitudinea nu capătă nuanţe „mi -zerabiliste”, scriitura înlesnind, astfel, poate mau mult decât în altecazuri, trăirea empatică a lecturii. Iar dacă, pe de altă parte, ar fide făcut şi unele „reproşuri”, ele pot fi atribuite mai degrabă nesigu -ranţelor tipice debutului: viziunea, deşi plăcută şi accesibilă fără săcadă în simplism, nu dispune nici de o capacitate extraordinară deimpresie/expresie; condeiul mai alunecă pe alocuri, generând micidezechilibre în raport cu insolitările (reuşite) ale materialului poeticexplorat.trebuie reţinut, însă, că andrei zbîrnea este, deocamdată, unpoet „pe cale să se descopere” (C.Komartin), iar acest volum dedebut (pentru care, dacă ar fi să aleg un cuvânt de ordine, acela arfi, probabil, „decenţa” reprezentării) nu numai că promite, dar neşi convinge să îi urmărim – cu curoizitate şi (nu cu mărunte) aştep-tări – evoluţia.

Ramona Hărşan23

Bogdan Popescu AerobicicleteBrumar, 2010Bogdan Popescu nu se află nici pe departe la primul său volumde poezie, iar asta o demonstrează cartea apărută în 2010 la edituraBrumar, intitulată Aerobiciclete. Călătorim în trecut, în prezent, prin aer şi pe pământ cu trenulsau cu avionul în vis sau în ficţiune cu ajutorul poeziilor care creeazăun istoric al existenţei lui Bogdan Popescu din copilărie până înprezent. Întâlnim aici, sub puternica influenţă optzecistă, interesulpentru vârsta şcolară, pentru doamna învăţătoare „îmi tai unghiilecu ajutorul învăţătoarei/ care s-a supărat că în clasa întâi/ citisemdeja/ cei trei muşchetari” (sic!) sau perioada facultăţii „tanti jeninici nu a mai traversat/ cu paşii ei nesiguri/ curtea facultăţii de me -dicină”. Cea mai mare parte a acestui volum, însă, este dedicată iubirii,sau mai corect spus, descrierii iubitei şi a relaţiei cu aceasta „m-aiprivit şi nu ai ştiut să zici mare lucru”. Poemele iubirii spun la rân-dul lor o poveste cronologică, de la „mă simţeam atât de bine cutine sweetheart”, o iubire ce aminteşte de frumuseţea sentimenteloradolescentine care se înfiripă la malul mării „pedalam unul lângăaltul prin briză” care apoi evoluează, se maturizează, se explică pesine prin cuvinte „eu sunt îndrăgostit de ce spui, sunt lipit de cu-vintele tale/ […] te lauzi cu o prostie suicidară, dezesperată,cumplită/ care alimentează o uzină de sentimente de fatalitate/ aledragostei mele de tine”, evoluând până la indiferenţă „tu nu mămai iubeşti după standardele tale/ nu mă mai aştepţi, nu mai ştiicare e ora, tipicul, salutul”.Poeziile lui Bogdan Popescu se reflectă pe sine, creaţia este conş-tientă de impactul asupra publicului, poezia nu este scrisă doar pen-tru sine, ea aparţine şi publicului „poemul pe care l-am scris/ şi îlvoi mai scrie până când îl va citi absolut toată lumea”Volumul Aeromodele este un volum al maturităţii poetice, plăcutla lectură, cu un aspect deosebit, ilustraţiile aparţinând lui Mihaizgondoiu, un volum de citit şi de păstrat în bibliotecă.

Cristina Pipoş24

Ciprian Măceşaru străzi interioareBrumar, 2011După Cântecul greierilor de sub calea ferată şi Poeme, CiprianMăceşaru publică în 2011 cel de-al treilea volum de poezie- străziinterioare, un volum al cărui autor stă ascuns „după fustele vieţii”,„aşteptând ca lumea să devină mai lentă”. această aşteptare paresă fie una agasantă pentru poetul care „rugineşte în asfalt” în spe -ranţa că într-o zi, clipele de glorie nu se vor mai conserva în „bor-cane cu formol”. Întregul volum de poezie este căptuşit cu o atmosferă dezolantă,în care predomină „gândurile negre”, „aburul greu”, „melancolia”şi în care poetul surprinde atunci când alege să anuleze imaginileconcrete, autentice în favoarea unora precum: „arunc cu grenadeîn ochiul meu orb”, „voi strânge de gât rămăşiţele nopţii”, „inima/îmi iese din piept /sparge parbrizul/ se aşează pe botul maşinii”,„spintec burţile cablurilor”. În aşteptarea de a se „zdrobi de asfaltulunei străzi oarecare”, poetul rămâne dependent de lumea în caretrăieşte, protejându-şi „norişorul de iubire” într-o lume amanechinelor de care se poate ascunde doar în „casa de cărămidă”. Ciprian Măceşaru îşi autoevaluează subtil, în finalul volumului,propriile-i versuri, atunci când concluzionează: „poemele mele asi -gură iluminarea străzilor interioare”. astfel, deşi construit dincărămizi negre, prezentul volum luminează bulevardul artei, al li-teraturii şi implicit al culturii după zidurile căreia poetul se simteîmplinit. refuzând să se oprească, acesta se îndreaptă „cumsecadespre finish”, mânat de dorinţa de a critica cât mai explicit lumea încare trăim, azi devenită parcă, mult prea mecanică, abrutizată. Dela un ciclu la altul, volumul sporeşte progresiv în intensitate, oferindatât o imagine a „moriştii prezentului zgomotos”, cât şi o perspectivădemnă de interes a istoriei ideologizate şi aprige descrisă în parculcu lei. În ansamblu, poetul reuşeşte să contureze o imagine a lumii ex-terioare văzută prin proprii săi ochi, care combat stupiditatea şi ab-surditatea de tot felul. Dacă volumul precedent era mai aproape desentimental, străzi interioare este alcătuit din „poeme de 1000 dewaţi”, scrise sub influenţa unei „inimi artificiale”.

Camelia Mânzăleanu25

Răzvan Gheorghe Metastazele luminiiCharmides, 2011Proaspăt debutantul răzvan Gheorghe şochează prin titlul eu-femistic Metastazele luminii. Poezia care poartă numele volumului,a 16 a la număr, prezintă „iubirea canceroasă” dintre o ea şi un el– eul liric – care dacă n-ar fi fost refuzat de iubită i-ar fi arătat „lu-mina”: „I-aş fi arătat seninul. Norii. Şi fluturii. Pe cer.” Volumul are 105 pagini şi este tipărit sub egida edituriiCharmides, în anul 2011, la Bistriţa, iar lustraţiile concludente, 8la număr, sunt schiţate de Liviu ungureanu. Folosindu-se de tehnicadetaliului precum şi de alte procedee cum ar fi repetiţia, ingamba-mentul, metaforele şi imaginile artistice (în special cele vizuale şitactile), autorul r. Gheorghe conferă epicitate versurilor sale mo -derne – fără rimă, măsură sau ritm. are un spirit ironic şi deseoricuvintele sale au înţelesuri ambigue. „specii incerte luau într-adinscalea nopţii. urlau,/ ţopăiau şi pişcau somnambulii. Îi înţepa pânăla vene. Pentru că răzuiau huma de pe zidurile scărilor de bloc şin-o puteau înlocui,/ mai apoi, cu altceva.” scrie o poezie futuristă,abstractă pe alocuri, însă cu toate acestea, există şi unele versuri cacele din creaţia Sete şi alte hărţi unde autorul exprimă povestea uneivieţi - căutarea şi drumul iniţiatic, peripeţiile copilului strigat să iasăafară şi nu sunat. teme precum citadinul, timpul, mai ales timpulactualul sunt specifice poeziilor sale. De asemenea, metatextualitateaversurilor are ca scop indicarea unui sens mai profund decât celreprezentat în cele 11 până la 24 de rânduri ale compoziţiilor. tex-tele la care se regăsesc cele mai multe trimiteri aparţin literaturiipentru copii însă abordarea este matură. Poetul tratează subiecteactuale ce se regăsesc pe primele pagini ale ziarelor şi, folosindu-sede un limbaj sofisticat, alteori specializat, sau din contră, unulpresărat cu regionalisme ori arhaisme, analizează cauzele şi reper-cusiunile acestora.un scriitor cu un viitor promiţător, care te provoacă la o analizăinvoluntară a textului pe măsură ce-i lecturezi poemele, poeme cear putea fi lesne considerate dovezi ale unei menipee moderne.

Ioana Nedelcu26

Daniel Cristea-Enache Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu.Curtea Veche, 2010

Chiar dacă opera lui Nichita stănescu a avut parte de nenumăratereceptări critice, Daniel Cristea-enache aduce un nou suflu în in-terpretarea poeziei stănesciene în viziunea căreia poetul a „mascat”o concepţie despre lume. Prin Lyrica Magna. Eseu despre poezia luiNichita Stănescu,Cristea-enache ne propune să citim poezia luiNichita stănescu parcă „pentru prima dată”, fără a ne raporta labiografia poetului şi având în vedere doar textul.Cartea de critică îi invită pe toţi iubitorii poeziei stănesciene săvadă o altă interpretare a acesteia, „Ceea ce se reţine de către cititoreste libertatea dominând, din interior, lumea poeziei lui Nichita stă-nescu. Modul în care dematerializează lumea şi îi densifică structuraideală este acelaşi de la debut şi până la pragul dintre antume şipostume.(…) extrem de puţini sunt cei care, precum arghezi, semai pot reformula şi schimba la o vârstă înaintată”, spune DanielCristea enache.un aspect important care se desprinde din acest eseu este cel alcurajului de care dă dovadă criticul tocmai prin abordarea decisă,„nu ignoră, nu neagă şi nici nu ia ca adevăr incontestabil ceea ces-a scris înaintea lui pe această temă”, interpretează opera ca „trepteale unei viziuni şi elemente ale unui sistem.”Cu ajutorul textelor selectate din întreaga operă a lui Nichita stă-nescu, Daniel Cristea-enache doreşte să reliefeze anumite aspecteale poeziei stănesciene precum formalismul, comparaţia cu liricarimbaldiană, antitextualismul, abstractivismul, absurdul şi abor-darea neo-modernistă.Prin intermediul acestei lucrări de critică reţinem elemente esen -ţiale pe care noi, cititorii, trebuie să le avem în vedere atunci cândcitim dorind să înţelegem poezia stănesciană. Publicarea acesteicărţi are ca scop cunoaşterea amănunţită a operei precum şi conş-tientizarea „capricioasă şi evanescentă” care „este de fapt expresialirică a unei concepţii – inaparente - despre lume” a lui Nichita stănescu.

Valentina Iliescu27

Dan Cârlea Copil în epoca de Aurtracus arte, 2010Copil în epoca de Aur a lui Dan Cârlea înglobează o serie de po-vestioare autobiografice, mai exact douăzeci şi două, expunerea loravând la bază principiul diacroniei, urmărindu-se astfel copilul careîşi dorea din toată inima să fie cowboy. Povestioarele, fără preamulte pretenţii stilistice, căci în definitiv sunt articole pe care DanCârlea le-a publicat în suplimentul Scânteia, al Jurnalului Naţional,prezintă o copilărie magică din timpuri coşmăreşti, cum susţine FelixNicoleau pe coperta volumului. În linii mari acţiunea este centratăpe aventurile naratorului în cadrul societăţii comuniste: învestireaca pionier, goana după produse alimentare, fenomenul video, câi-nele Gioni, şi, în final, revoluţia sunt amintiri pe care Dan Cârleareuşeşte să le prezinte filtrate prin capacităţile intelectuale şi emoţio-nale ale copilului .Deşi la prima vedere accentul pare a fi asupra întâmplărilor princare trece copilul, respectiv adolescentul, întâmplări situate la limitadintre tragic şi comic, Cârlea reuşeşte, şi poate că acesta este celmai mare câştig al cărţii, o trecere insesizabilă de la particular lageneral, de la micile activităţi ale neastâmpăratului Dan la marileopresiuni ale regimului comunist. Privite din această perspectivă,amintirile particulare ale copilăriei devin pretexte pentru prezenta-rea ororilor regimului: bucuria pe care o simţea când, în timpul ore-lor de meditaţie, tot oraşul rămânea fără curent, frigul permanentdin casă, goana după materiale reciclabile în urma căreia a rămascu pareză facială, vizita la închisoarea Doftana, ura pentru Ţapualexandra fiindcă avea tot felul de minunăţii imposibil de procuratde pe piaţa comercială comunistă, orele petrecute aşteptând salva-rea, cât şi inconştienţa, manipularea şi haosul produse pe străzileBucureştiului în timpul revoluţiei.Inocenţa relatării copilului este uneori dublată de sarcasmul datde luciditatea adultului trecut printr-un regim ce i-a marcat profundcopilăria. Mai mult decât atât, este recreată dimensiunea axiologicăşi psihologică a gândirii copilului. atât lejeritatea expunerii, tendinţafolosirii simbolurilor metonimice, ironia fină, cât şi interiorizareaperspectivei, oferă volumului un aer de autenticitate. În definitiv,destul de simpluţ, însă prezentând un prozator în devenire, volumulpoate fi o sursă de delectare şi relaxare. Senida Poenariu

28

Mihaela Ursa (coord.) Divanul scriitoareiLimes, 2010Divanul scriitoarei, volum coordonat de Mihaela ursa (critic literarclujean, autoare a volumelor Optzecismul şi promisiunile postmo -dernismului, Gheorghe Crăciun. Monografie şi Scriitopia sau ficţio -nalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic) reuneşterăspunsurile date de 14 scriitoare române contemporane la o an-cheta compusă din 36 de itemi. aceasta are scopul de a investigamodul în care scriitoarele din românia înţeleg să îşi gestioneze iden-tităţile (existenţa publică şi cea privată), dacă există conflicte internesau externe între acestea şi cum şi le asumă pe fiecare din ele. ast-fel, Ioana Nicolae, rodica Braga, ruxandra Cesereanu, Dora Pavel,Doina Ioanid, Gabriela Melinescu, Mariana Codruţ, ana Mariasandu, simona Popescu, Letiţia Ilea, elena Pasima, Magda Cârneci,angela Marinescu şi Iolanda Malamen problematizează concepteprecum literatura feminină, scris feminin, teme feminine. Mai mult,răspunsurile la anchetă, unele mai detaliate (adevărate micro-eseuripe tema diferenţelor de gen, prezente sau nu în scris dar şi în soci-etate) altele mai succinte, prezintă un tablou extrem de colorat alpreocupărilor, al realizărilor, al obsesiilor, al îngrădirilor şi, în celedin urmă, al tipurilor de identitate posibile în contextul spaţiuluicultural românesc. Mihaela ursa nu îşi propune ca volumul să reprezinte ,,un mani-fest al unei rezervaţii sexuale” sau ,,un proiect neapărat feminist”(p.9) ci, dincolo de valoarea sa pur expozitivă, să prezinte imagineafemeii-artist din românia, alta decât cea promovată de revisteleglossy sau de media.există teme feminine? are creaţia dumneavoastră gen/sex? V-aţisimţit, ca creator, limitată biologic? V-a împiedicat existenţa domes-tică libertatea de creaţie? simţiţi nevoia să problematizaţi femini-tatea/feminismul/femeia în general? Ca scriitoare, vă simţiţi partedintr-o literatură/cultură a bărbaţilor? La astfel de întrebări răspundcele 14 scriitoare, într-un demers cu siguranţă inedit în spaţiul cul-tural românesc şi, mai mult decât atât, extrem de interesant.

Alexandra Ungureanu - Atănăsoaie29

Lucian Dan Teodorovici Matei BrunulPolirom, 2011autor al unor volume precum Circul nostru vă prezintă: (2002),Atunci i-am ars două palme (2004) sau Celălalte poveşti de dragoste(2009), Lucian Dan teodorovici revine în 2011 cu un roman am-biţios atât prin temă cât şi prin construcţie, care spune povesteaunui mânuitor de marionete, Bruno Matei sau, mai simplu, MateiBrunul. Deşi are numeroase elemente specifice unui roman despreobsedantul deceniu, Matei Brunul este mai mult decât atât, estepovestea unui om fără memorie, a unui om fără trecut, propunând,în acelaşi timp, şi cumva în subteran, teme ca libertatea şi limitelesale sau identitatea şi cum este ea construită, dinăuntru sau dinafara individului. Matei Brunul este o necunoscută nu numai pentru cititor ci şi pen-tru el însuşi, aici funcţionând de minune motivul pierderii memoriei,a trecutului şi a identăţii, romanul luând pe alocuri o tentă detec-tivistică şi menţinând vie, aproape fără nicio greutate, curiozitatealecturii. Din punctul de vedere al construcţiei, romanul alternează planulprezentului cu cel al flash-back-urilor din trecutul carceral al pro-tagonistului, imaginea de ansamblu compunându-se piesă cu piesăcu o minuţiozitate milimetrică. Dacă prezentul este pentru MateiBrunul la fel de enigmatic precum viaţa de dinainte de a-şi pierdememoria, întoarcerile în trecut sunt cele cu adevărat interesante şivii, reconstituind un univers concentraţionar în care singurele armede apărare sunt închiderea în sine şi tăcerea. În închisoare (MateiBrunul e deţinut politic, implicat fiind fără voia sa într-unproces-însce nat) protagonistul are încă un motiv să reziste: unul din-tre gardieni, singurul cu inimă, îl ajută să contruiască o păpuşă alcărei urmaş este carismaticul Vasilache.În esenţă, Matei este o simplă victimă a sistemului politic şi a is-toriei mari, o marionetă în mâinile destinului, ale tovarăşului Bojinşi ale elizei, o păpuşă trasă de sfori, fără o altă identitate decât ceaconformă cu linia partidului. Finalul cărţii, deşi discordant faţă derestul romanului, traduce totuşi fatalismul funciar al personajului şial unei lumi unde orice speranţă e abandonată.

Alexandra Ungureanu - Atănăsoaie30

DezBatere : Continuităţi şi rupturi în instituţia literaturii în ultima jumătate de secol(1961 - 2011)

Participanţi: Adrian Lăcătuş, Rodica Ilie, Vasile Spiridon, Mircea A. Diaconu, Caius Dobrescu, Alexandru Muşina, Crina Bud, Cosmin Borza, George Neagoe, Andrei Terian, Andrei Bodiu, George Ardeleanu, Dan ŢăranuAdrian Lăcătuş: am intitulat această dezbatere Continuităţi şirupturi în instituţia literaturii în ultima jumătate de secol, am preci-zat intervalul 1961-2011 şi am sărit peste obsedantul deceniu. aşvrea să canalizez această discuţie spre epoca contemporană, pentrucă s-au făcut în ultimii ani deja o serie de periodizări cultural-literareşi diverse tipologii. aş vrea să ducem problema spre epoca contem-porană şi să medităm puţin asupra a ceea ce am numit aici instituţialiteraturii care dă o mai mare libertate pentru fiecare participant ladezbatere să îşi definească propriile unghiuri de raportare pe de-oparte, pe de altă parte pentru a putea avea o viziune integratoaredespre factorii care intră în discuţie atunci când ne referim la lite-ratură. În instituţia literaturii sunt incluşi autorii, este inclus publicul,relaţia dintre autor şi public, statutul simbolic al literaturii, prestigiulsău social, rolul ei social şi politic, desigur, condiţia literaturii, îngeneral. Momentul istoric de la sfârşitul anului 1989 continuă săfie văzut ca un moment de suspendare a unui regim politic, o dis-pariţie, o ridicare a cortinei, o deschidere a unei atmosfere care lasăun spaţiu gol, un spaţiu pentru noi începuturi. Iar această percepţieeste oarecum reductivă, limitativă, pentru că au rămas pe aceleaşicadre, vechi instituţii, vechi reprezentări. sistemul crease un întregbiotop, un întreg mecanism de adaptări care au dus la organismeliterare care practic şi-au confundat natura cu diferite proteze ideo-logice de care s-au folosit pentru a supravieţui. Şi din punctul acestade vedere, o serie de elemente specifice acelei lumi au rămas adâncinteriorizate şi au creat mai departe noi mecanisme de raportare,forme care au dat astăzi semnul de continuitate. Felul în care aratălucrurile în instituţia literaturii este de înţeles într-o serie de conti-nuităţi - rămâne să vedem care ar fi acestea. Dacă în alte domenii,cum ar fi discursul în ştiinţele politice, se vorbeşte de supravieţuiri,

31

moştenitori şi continuatori, în literatură acest lucru este mai puţinevident, este marginal. e ceea ce vreau să vă propun acum şi am să-l rog pe d-l Vasilespiridon să deschidă această discuţie.Vasile Spiridon: Pentru studenţii şi masteranzii noştri, vreau săamintesc câteva repere istorice - să începem discuţia de la ‘48.Foarte pe scurt, perioada aceasta‚‘44 - ‘48 este o perioadă de tran-ziţie în care puţini ar putea să creadă că s-a polemizat pe baze echi-tabile. În ‘47 este ultimul val suprarealist, când practic nu s-a maiputut face literatură. La începutul anului ‘48 sunt o serie de articoleîn Scânteia – Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei – un articolteoretic care nu era numai al lui sorin toma (redactorul-şef la Scân-teia) unde, de fapt, se promovează realismul socialist. Marii scriitorinu mai vorbesc, G. Călinescu nu mai vorbeşte, arghezi la fel. Mihailsadoveanu a spus că lumina vine de la Răsărit şi cu asta a spustotul. În ‘53, odată cu moartea lui stalin, are loc o liberalizare câtde cât în interiorul doctrinei socialiste, se întrerupe construcţia te-rorii până în ‘56, în februarie, când are loc un raport secret, atâtde secret încât toată lumea ştie despre el, raportul lui Nichita Hruşciov unde erau condamnate crimele lui stalin, îndeosebi celeîmpotriva adversarilor politici. Mica perioadă de liberalizare secontinuă, 1958 este un an destul de dur – un nou val de arestăricare va dura până în ‘60; şi în ‘64 ultimii deţinuţi politici vor fi eli-beraţi cu prilejul împlinirii a două decenii de la marea insurecţiearmată, întoarcerea armelor, eliberarea ţării şi toate celelalte. Dej aavut primul gest de eliberare de sovietici, când în ‘58 i-a propus luiHruşciov să îi ia acasă pe toţi consilierii din instituţii şi intreprinderi.evreii sunt încurajaţi să se ducă în noul stat înfiinţat în 1948 încontra unei sume de bani. În ‘65 moare şi Dej, vine Ceauşescu, ur-mează o altă liberalizare, momentul ‘68 e foarte important – balco-nul CC care va deveni celebru în ‘89 - unde Ceauşescu ţinediscursul antisovietic cu prilejul revoltei de la Praga, numită Primă-vara de la Praga, atunci când s-au încercat unele reforme în interi -orul sistemului socialist. această revoltă a fost înăbuşită. a fostmomentul de glorie al lui Ceauşescu, până în ‘71. au urmat tezeledin iulie, erau 17 teze – atunci, de fapt, s-a impus naţionalism-so-cialismul. În ‘76 apare Cântarea României, deci e clar, totul estemistificat. În anii ‘80 se declanşează criza totală a regimului caredurează până în 1989. Cam acestea sunt reperele generale, istorice.Ca repere culturale, literare, ar fi mai mult de discutat, dar nu voi32

face lucrul acesta, voi aminti că în ‘48 se vorbeşte despre putrefacţiapoeziei, urmează realismul socialist – 1951, câteva romane notabile: Nicoară Potcoavă, Bietul Ioanide, Scrinul Negru – parţial; Moromeţii, Petru Dumitriu – Cronica de familie. urmează momentul‘60 când vine generaţia lui Nichita stănescu. 1968 reprezintă o des-chidere enormă, se traduc foarte multe cărţi importante, inclusivteoretice, din Occident, Editura Univers a avut un mare rol aici. În‘74 este momentul protocronismului – edgar Papu, în numărul şaseal revistei Secolul XX, vorbeşte despre această idee de protocronism.În ‘77 apare cartea Clasicii noştri, când deja s-a pus pe tavă ideeaprotocronismului. Şi aici erau două tabere, este de discutat foartemult, dar nu intrăm în amănunte; ajungem în anii ‘80, este promoţiaexplozivă, cum a spus Laurenţiu ulici, care s-a impus definitiv şicare a impus un alt tip de discurs, anglo-saxon. După ‘80 ştim maimult sau mai puţin ce s-a întâmplat şi în poezie şi în critică, sigur,aici mai este de discutat.Adrian Lăcătuş: Dacă acest aspect al discuţiei s-a clarificatîntr-un fel, atunci putem să atragem dezbaterea spre zona contem-porană, în sensul supravieţuirii elementelor din instituţia literaturii,după 1989. e bine că am văzut relaţia dintre politic şi literatură,dar literatura şi-a trasat un câmp care este autonom. să vedem ces-a întâmplat după 1990, ce a supravieţuit din acel climat literar,instituţional, cum s-a prelungit până astăzi. Rodica Ilie: În primul rând, în ceea ce priveşte arhitectura mo-delului de interpretare a literaturii, s-au prelungit formulele acade-mice sau modelele critice pe care le făceau de la catedră anumiţioameni. ei au învăţat şi au transplantat câteva modele de analiză şide interpretare europene care atunci erau la timpul lor. spre exem-plu, au fost acceptate şi racordate la cercetarea literară, inclusiv peclasicii literaturii române, ştim foarte bine şcoala de stilistică şi poe-tică de la Iaşi sau modelul de interpretare al textualismului dezvoltatde Mincu şi alţii. Deci s-au făcut aceste racorduri între poetică, sti-listică şi analiza culturală. eu aş vedea mai degrabă o continuitatepe care o face această generaţie de la practicarea scrisului asumat lao metodă care se bazează în primul rând pe efortul de racordare laun discurs european, chiar dacă el la noi era o formă de salvare des-tul de artificială, pentru că nu putem spune direct care sunt blocajelepe care le întâmpină literatura şi atunci, la fel cum făcea Lotman în cazul lui, sub haina semioticii sau a altor retorici caremergeau pe analize secvenţiale destul de riguroase, ei reuşeau să-şidezvolte propriile teorii şi să practice, la un mod foarte viu, literatura. 33

Adrian Lăcătuş: apropo de tipul acesta de continuitate, aş ob-serva că, după părerea mea, nu ar fi vorba de o evoluţie progresivăîn desfăşurarea vieţii instituţiei literaturii. De pildă, dacă e să vor-besc despre generaţii, generaţia ‘80 a avut o poziţie marginală înacel moment istoric temporal care i-a dat şi numele, în anii ‘80, şişi-a constituit în acel climat o anumită atitudine literară şi de politicăliterară care s-a continuat oarecum în anii ‘90. Însă cei care au re-descoperit, au revitalizat de pe poziţiile lor funcţionale mai sigureşi mai ferme şi au creat un fel de emulaţie în jurul tinerilor, au fostcriticii, mai ales universitarii din generaţia anterioară, ‘70 şi ‘60 înprimul rând, care au prelungit cumva modelul lor de critică, mode-lul lor de relaţie cu literatura. acest lucru se vede în modul de abor-dare al anumitor critici tineri mai importanţi.Mircea Diaconu: Privind instituţia literaturii, aici sunt două pro-bleme diferite. eu aş problematiza poate un pic mai mult. Dacă vor-bim despre instituţia literaturii, atunci ar trebui să avem în vedereşi editurile şi presa literară şi universităţile şi, dacă vreţi, organismeprecum uniunea scriitorilor. sigur că puteţi constata cu oarecareuşurinţă – continuitatea este una naturală; chiar dacă s-au schimbatpersonajele, mentalităţile s-au păstrat. acum, la drept vorbind, înfruntea editurilor sunt alţi oameni, în fruntea revistelor, alţi oamenişi deseori ai impresia că lucrurile merg prost. Cum zicea un poetoptzecist, un anumit tip de îmburghezire – ne burghezim, până şicriticii care acum 10 ani erau tineri. Şi trecând peste detaliul acesta,aş ridica întrebarea - dacă nu cumva în ‘89 s-a produs numai apa-renţa unei rupturi şi atunci, în realitate, doar s-au dat jos măştile şiam apărut noi înşine, nu în exil, ci cu sinceritate în opţiunile pe caream început să le deprindem. În fond, care ar fi rupturile majore?una poate fi chiar asta: faptul că în universităţi, în general, sunt oa-meni care activează în planul vieţii literare. Povestea cineva că aajuns la universitatea din Bucureşti, prin ‘80, pasionată de litera-tură, şi acolo a descoperit că ar fi trebuit să facă literatura cu eugensimion şi nu făcea decât cu D. Bălan sau cu Dumitru Păcuraru.sigur, unele lucruri s-au schimbat, cu atât mai mult cu cât sunt uni-versitari cu tangenţe literare şi ca atare, de competenţă. Pe de altăparte, problema trebuie mutată cumva şi pe terenul literaturii caatare. Ori aici, ştiţi foarte bine, ceea ce îi reproşează eugen Negriciliteraturii române, este tocmai absenţa procesualităţii. autorul făceala un moment dat observaţia că la noi evenimente extraestetice, po-litice – rupturi care generează mutaţii în plan literar, ar fi un lucru34

caracteristic numai nouă. Dar metabolismul unei literaturi, atât câtexistă, este generat nu numai de principii intrinseci, ci şi de factoriexterni. În fine, eu mă întreb: ce vreau să văd? Dacă vreau să vădîn interiorul literaturii continuitatea, o văd şi în ultimii 50 de ani,dacă vreau să văd rupturile, cred că există şi rupturi. Important esteunde mă situez şi până la urmă, perspectiva aceasta îmi aparţine.Ceea ce văd e o construcţie mentală, îmi aparţine; sigur, cineva arputea să nu vadă o continuitate, dar mie mi se pare mult mai im-portant să văd continuităţi, semnificative ca exerciţiu analitic şi spe-culativ. Dar dincolo de exerciţiul acesta, cred că putem fi de acordcă sigur că există o realitate obiectivă, dar există şi punctul nostrude vedere, acest construct mental şi cred că poziţiile nu se exclud.adică ceea ce face un istoric literar – să construiască din nimic opoveste, aşa şi noi putem spune că povestea există cu totul şi înafara perspectivei teoretice; lucrurile sunt complementare şi evo-luează cumva într-un fel de vector de intermediere. sigur, putemsă venim şi cu o perspectivă ludică aşa cum făcuse Laurenţiu ulicişi să ne jucăm şi să spunem – iată ce construcţie interesantă putemface, care pare legitimă, efectiv din perspectivă ludică. acum, aşacum vă spuneam, pe mine mă interesează să văd mai degrabă conti-nuităţi. ele există pentru că, indiscutabil, un scriitor serios, un scrii-tor responsabil scrie, oricât de independent s-ar crede, oricât demult ar trece într-o cupolă de sticlă, scrie reacţionând la prezent, laceea ce se întâmplă. Iar alţii, fără să îşi pună acut problema diferen -ţelor, scriu vrând efectiv să nu-i repete pe ceilalţi. Nevoia de rupturăeste evident semnul asumării unui tip de discurs şi al conştientizăriilui, că participi, de fapt, la o corporalitate transindividuală, chiardacă ea te exprimă destul de puternic pe tine. Or, eu cred că facemo chestiune de provincialism aici, în sensul că vedem reacţii doarla ceea ce i s-a întâmplat scriitorului, colegului, prietenului din altoraş, din altă zonă de interese, din altă generaţie. Or, eu cred cătrebuie observată influenţa sau reacţia scriitorului la tipurile de dis-curs din afară, pentru că scriitorul veritabil nu se poate mulţumi cuun discurs autarhic care nu se întâlneşte decât cu ceea ce vede învecinătatea lui. atunci, sigur că această continuitate pe care o putemidentifica la nivelul literaturii române, poate că este alterată, viciată,dar, de fapt, este fundamentată prin plasarea într-un orizont mailarg. răspuns la temă, dacă vreţi - Continiuităţi şi rupturi deopotrivăca semne ale sănătăţii unei literaturi vii.Caius Dobrescu: sigur, e mare tema asta cu instituţiile. e o pro-blemă importantă care ne frământă, ar fi interesant să ne spună 35

tinerii din sală dacă sunt preocupaţi de instituţia literaturii, cum oconcep, dacă are vreo importanţă în felul în care citesc, în experi -enţa lecturii. eu aş vrea să fac o distincţie pentru început. În modevident, avem literatura ca patrimoniu care se transmite mai departeca un simbol identitar – e unul din simbolurile puternice pentrunoi, care trăim într-o cultură marginală în raport cu modernizareaeuropeană, intrând târziu, doar în secolul XIX, în ceea ce numim europa. Literatura este legată de ideea de reprezentare identitară,distanţare faţă de ceilalţi – trebuie să fii şi tu ceva în marele concertal umanităţii. Deci, pe de-o parte, avem de-a face cu politici de pa-trimoniu, pe de altă parte, e vorba de politici de stimulare a creati-vităţii. Şi dacă gândim instituţiile literaturii, ele au două feţe foartediferite. evident exista o politică a patrimoniului literar înainte de‘89 – una din justificările prezenţei literaturii ca obiect de studiuacademic şi ca obiect important, strategic – în toată curricula şco-lară, se studiază ca obiect literatura română din clasa a V-a până îna XII-a. Deci exista această politică de patrimoniu, literatura ca pa-trimoniu, şi exista evident şi o instituţionalizare a creativităţii, unspaţiu care să favorizeze creativitatea – uniunea scriitorilor era unasemenea spaţiu. Introducerea făcută de Vasile spiridon a fostfoarte utilă. trebuie înţeles că nu era orice fel de societate, o socie-tate care voia ca această creativitate, atâta câtă e, să servească uneicauze, iniţial să alimenteze maşina de propagandă. Cuvântul scris,cuvântul tipărit avea o forţă, un impact foarte mare. Şi probabil multtimp literatura a beneficiat de această disonanţă cognitivă. Prestigiulliteraturii în comunism se leagă în mod pervers şi de această aso-ciere cu poezia şi cuvântul de propagandă care se leagă de faptulcă scriitorul, fiind un instrument important, în momentul în care de-venea disident păşea pe lângă sau se opunea regimului, chestia astaavea impact, era central în acel sistem. Deci, era uniunea scriitori-lor ca instrument de propagandă, pe de altă parte, a apărut festivalulCântarea României care trebuia să demonstreze… că românii au ta-lent – ceea ce, de fapt, era degenerarea, caricatura unor idei, încu-rajatoare la început: toţi au dreptul la cultură, la expresia de sine.Şi în ‘68, asta cereau oamenii, să nu fie numai aşa, exploataţi, săaibă şi o dimensiune creativă. Şi de aici ideile groteşti şi aberantepe care le ştim – în Cântarea României totul era integrat în „stimu-larea creativităţii”. Lumea asta nu era un sistem prietenos. Pentrucei mai mulţi însemna o sarcină în plus. acum, despre continuităţişi rupturi: mie mi se pare că există continuităţi destul de evidente36

în ce priveşte politica patrimonială a literaturii, modul în care estegândită literatura – codificată, propusă ca simbol identitar – atâtsubstanţa în sine a acestui concept cât şi modurile în care este pro-dus şi reprodus, se prelungesc destul de lin şi după ‘89. Şi asta, înciuda faptului că în universităţi au venit oameni noi, au existatconcepţii noi, că a existat o concepţie nouă de curriculă şcolară. Cutoate acestea, literatura care se predă în şcoli ca patrimoniu este înmod esenţial aceeaşi, aproape la fel de continuă şi stabilă ca istoria.adică, mie mi se pare extrem de interesant cum istoria este predatăastăzi în şcoli ca pe vremea lui Ceauşescu, sigur, cu excepţia pe-rioadei de după ‘45, iar diferenţele nu cred că sunt foarte mari.Din acest punct de vedere, al politicilor de patrimoniu, cred căexistă mai degrabă o continuitate. În ceea ce priveşte dimensiuneacealaltă, a creativităţii, aici sigur există diferenţe mai importante. Înprimul rand, nu mai avem festivalul Cântarea României, asta mi separe o diferenţă destul de însemnată şi pozitivă. slavă Domnului cănu se mai disipează resursele şi oamenii ca nişte particule – băgaţiacolo ca să scoată creativitatea din ei. uniunile de creaţie au acumalt statut decât obiectivele strategice ale creativităţii naţionale. Deasemenea, în şcoli sau universităţi există o reticenţă evidentă faţăde a introduce scrierea creatoare ca obiect de studiu. Profesoriicare predau scriere creatoare sunt, în acelaşi timp, scriitori cu oanumită reputaţie. Nu sunt în niciun fel recunoscuţi sau acreditaţiîn instituţiile respective, în contradicţie cu colegii lor – compozitoricare predau compoziţie, pictori care predau pictură; cei care dauasemnea lecţii în universităţi sunt cunoscuţi pentru activitatea lorde pictori, de compozitori sau de cineaşti. În viziunea legii româ-neşti, literatura nu este o artă, adică nu are nimic de-a face cu în-văţământul artistic. Modul de a instituţionaliza activitatea sub alteaspecte nu este acceptabil. De asemenea, interesul tuturor instituţiilorde educaţie la toate nivelele – generală, liceu, universitate – interesulpentru literatura vie este mic. asta, în contrast cu ceea ce se întâmplăprin alte părţi, sigur nu suntem obligaţi să îi imităm pe alţii; de exem-plu, în Germania, există o regularitate a lecturilor publice în şcoli –autori foarte diferiţi între ei iau legătura, sigur, autori care scriu înmod special pentru tineri. există o politică pentru a stabili o relaţieîntre zona creativă şi şcoală, pentru a stimula creativitatea în rândulelevilor. Lucrul acesta, în mod evident, la noi nu există. Alexandru Muşina: Cred că m-a provocat Caius Dobrescu, altfelnu voiam să vorbesc, deşi plăcerea de a ţine instrumentul acesta,37

microfonul, este maximă, dătătoare de mari satisfacţii, uitaţi, esteun instrument falic şi a vorbi în timp ce alţii te ascultă a devenit ma-nifestarea supremă a puterii simbolice, pe care toţi dictatorii şi-oasumă cu mare satisfacţie. Nu?! Ceauşescu vorbea nesfârşit, iarFidel Castro ţinea câte un discurs de 12 ore; când a fost odată laONu, i-a înnebunit pe ăia cu un discurs de 4 ore jumate, deşi tre-buia să vorbească numai 20 de minute. Deci o să încerc să fiu nor-mal şi natural, deşi ţin acest obiect în mână. În primul rând, câteva observaţii şi câteva poveşti, mai degrabă.scrierea creatoare este pentru mine o sursă de mari satisfacţii, darşi de traume nesfârşite; în ultimii 20 de ani, am încercat împreunăcu colegii mei să impunem scrierea creatoare ca materie de studiu.acum 7-8 ani, au venit cei de la British Council care au adus unpoet foarte bun, să facă cu colegele noastre nişte cursuri de scrierecreatoare timp de o săptămână. Le-au învăţat câteva tehnici pe co-legele noastre care nu scriseseră în viaţa lor literatură, decât, poate,în liceu şi apoi renunţaseră. După care, la engleză, se preda cu en-tuziasm scriere creatoare şi studenţii erau foarte entuziasmaţi. sin-gura noastră şansă este să vină englezii să impună programa descriere creatoare; şi le-am întrebat: - Cum e? - Foarte interesant! Şile-am întrebat – aţi mai scris? – N-am mai scris! - Şi cum e să pre-daţi scriere creatoare dacă nu sunteţi scriitoare? - Ne-a învăţat Mathew swenney! Deci, problema noastră este că nu avem tutorelecare să vină din afară şi să impună scrierea creatoare, materie ab-solut necesară şi fundamentală, care, repet, dacă ne uităm în Occi-dent, nu se face numai pentru filologi, nu se face doar pentru ceicare vor să devină scriitori, ci pentru cei care vor să înţeleagă dininterior ce este literatura. În al doilea rând, Cântarea României nu cred că a fost atât de de-zastruoasă pe cât spune Caius Dobrescu. Orice instituţie de genulacesta are paradoxurile ei. De exemplu, la solidaritatea generaţiei‘80, au contribuit şi întâlnirile noastre, dintre cei din Bucureşti, dintimişoara, Cluj, Iaşi, care se desfăşurau în cadrul Cântării Româ-niei. erau colocvii ale tinerilor scriitori, ale scritorilor studenţi, or-ganizate în cadrul Cântării României. Bine, ăsta este paradoxul uneiasemenea instituţii. Făceam un colocviu în cadrul Cântării Românieila Buzău, după care se desfiinţa. Ne mutam la sighişoara, se des-fiinţa. Ne mutam la Piatra Neamţ, se desfiinţa. Dar era în cadrulacestei instituţii. Din păcate, instituţiile culturale actuale – chiar celeuniversitare – nu mai refac asemenea tipuri de întâlniri ale, săzicem, tinerilor scriitori.38

Şi acum o să trec la o observaţie de cititor, sau de profesor, darîn primul rând de cititor, şi anume: ce se întâmplă cu scriitorii desucces, sau care erau în curs de emergenţă, din anii ‘80 după re-voluţia din 1989? este un fenomen extraordinar pe care l-au ob-servat colegii mei, şi anume, că anumiţi autori care erau şi mai suntmari scriitori (cei din generaţia 60 dar şi unii scriitori din generaţiamea, sau care au peste 70 de ani) acum sunt predaţi în continuare,cu încăpăţânare de anumiţi colegi de-ai noştri, deşi studenţii nu-imai înţeleg realmente. Nu le mai spun nimic. am să citez câţiva din-tre aceşti autori care au fost prinşi de revoluţie la 50 de ani, 50 şiceva. erau în plină putere creatoare. unii trăiesc şi astăzi. au conti-nuat să scrie cu tenacitate şi să publice cinci-şase romane, volumede poezii, nimeni nu le mai ia în seamă deşi scriu la fel ca înainte.Şi o să dau câteva exemple absolut paradoxale: unul este D.r. Po-pescu. a mai scos cinci, şase, şapte romane, nimeni nu le-a pututcomenta. Întrebarea este dacă studenţilor cărora li se predă D.r.Popescu, acesta le mai spune realmente ceva. La fel augustin Bu-zura, Nicolae Breban, mai ales ultimul. tot ce au scris după 1990este complet – cum să spun – depăşit, în afara realităţii. asta aratăcă aceşti scriitori erau intim legaţi, în diverse feluri, de regimul co-munist în care trăiau şi îşi construiseră gloria. acelaşi lucru s-a în-tâmplat şi cu poeţi cum ar fi Dinescu, Blandiana, Ileana Mălăncioiu.Oamenii respectivi au rămas, continuă să scrie, să publice, ausucces, dar nu ca poeţi. Mălăncioiu – o extraordinară publicistă înanii ‘90. Dinescu, de la combatant dizident, la membru în CFsN,Frontul salvării Naţionale, actualmente bucătar la el la Cetate. anaBlandiana – alianţa Civică. Dar ei, ca scriitori, nu mai contează.acelaşi lucru s-a întâmplat şi în generaţia ‘80, pentru că voiam săajung şi la generaţia ‘80, cu scriitori care, nemaînţelegând sau ne-maiputând să înţeleagă noul context, au continuat să scrie ca înainteşi sunt cu totul marginali. să vi-i dau exemplu: unul este Constantinstan. Cei mai valoroşi n-au mai putut să scrie, au avut un puseu desterilitate, decent. unul este agopian, celălalt este Groşan. IarGroşan când a încercat să revină nu a mai fost convingător. Dar acelaşi lucru se întâmplă şi cu poeţii, cum ar fi, după părerea mea,traian t. Coşovei, Ion stratan. Florin Iaru s-a oprit. a avut acestpuseu de decenţă a sterilităţii, din ‘90 nu a mai scris nimic, nu amai publicat nimic. Deci el este filiera Groşan, agopian (merg îm-preună). Însă există scriitori din generaţia ‘80 care, pentru a puteasă mai fie luaţi în seamă, s-au reinventat de fapt. Pentru că noi,39

când vorbim de scriitorii generaţiei ‘80 de după ‘90, avem de-aface cu alţi scriitori, cu scriitori care s-au reinventat. singurii caresunt percepuţi acum ca importanţi, sau în continuare ca scriitori im-portanţi sunt cei care s-au reinventat. exemplele mele pot să parăparadoxale pentru că noi predăm continuităţi ale creaţiei, dar, defapt, sunt discontinuităţi majore. unul dintre ei este chiar GheorgheCrăciun. alt autor care s-a reinventat: de la o elită restrânsă, el întot -deauna a fost un autor de public, dar era pentru un public restrâns,acum şi-a extins publicul la nivelul revistei Elle – e vorba de MirceaCărtărescu. Noi nu-l mai citim pe acelaşi Cărtărescu din anii ‘80 -ca poet n-a reuşit să se reinventeze şi a renunţat să mai scrie defapt, ca prozator a reuşit să se reinventeze. un alt exemplu şi maispectaculos este Petru Cimpoieşu, care a publicat trei cărţi înaintede 1990, dar nu a prea fost luat în seamă. a reuşit să se reinventezecu un roman foarte bun Istoria marelui brigand, apoi cu unul extra-ordinar, Simion liftnicul, probabil unul dintre cele mai bune treiromane din ultimii 20 de ani. După care a continuat cu un altroman, nu foarte convingător. editura Polirom, dintr-un entuziasmvizavi de Cimpoieşu, i-a reeditat cărţile de dinainte, dar acestea nuau avut acelaşi efect. Nu au mai avut ecou. Pentru că el realmenteeste un alt scriitor acum şi, în măsura în care este un alt scriitor,este important. De asemenea, angela Marinescu s-a reinventat. Numai este aceeaşi poetă, cu cea de până la 1990, deşi noi vrem săcultivăm această continuitate. În poezie, după părerea mea sunt doisau trei poeţi care au reuşit să se reinventeze. unul este Ioan Mol-dovan, de exemplu, care este alt poet decât cel care era până în1990, şi, în modestia specifică şi pe model iliescian, mă dau şi pemine ca exemplu – în final. Şi am să vă spun ce s-a întâmplat după1990. toate volumele pe care le-am publicat până în 1998, 1999,2000 inclusiv, erau scrise înainte de 1989. am scos şi o antologie,mai mult din cauza asta, ca să arăt că sunt scrise înainte, aşa le-amplasat exact în contextul lor. După care, vreo 10 ani, 8 ani, n-ammai putut să scriu nimic, pentru că mi-am dat seama că trăiesc înaltă lume. trebuie să te reinventezi, trebuie să găseşti altceva. Şide abia de prin ‘96 – ‘97 am reuşit, aşa, târâş-grăpiş, să reîncep săscriu şi să public prin 2001-2002 volume cât de cât semnificative.aceste discontinuităţi sunt atât ale instituţiilor cât şi ale creaţiei, dartoate se leagă, după părerea mea, de modificarea lumii în caretrăieşti, a modurilor de comunicare şi de modificarea radicală a pu-blicului. Şi aici sunt de acord cu Mircea a. Diaconu că, dacă în Oc-40

cident nu există traume şi rupturi atât de mari dintr-un moment is-toric în altul, cum a fost la noi, la noi a fost ceva major, există rupturiîntre generaţiile de scriitori. există schimbări de mentalitate majoră,care-i lasă în ofsaid pe cei mai mulţi scriitori. asta voiam să spun.totul este să nu rămâi în ofsaid. Pe mine mă amuză şi mă întristeazăceea ce se întâmplă cu aceşti patriarhi, să le spun, cum ar fi Breban,Buzura, D.r. Popescu, ca şi cu Blandiana, Dinescu şi Ileana Mă-lăncioiu. Dacă vreţi să vedeţi - şi cu asta am să închei – dacă vreţisă vedeţi cum evoluează nu numai literatura, ci şi perceperea lite-raturii, luaţi această excelentă antologie care a apărut la tracus arterecent, făcută de radu Vancu şi Claudiu Komartin, cu poeţi dintoate generaţiile şi veţi vedea că ana Blandiana şi Dinescu par dinaltă epocă istorică, literară. Par mai degrabă contemporani cuManiu sau cu topârceanu, sau cu Minulescu decât cu poeţi caresunt prezenţi odată cu ei în această antologie. Vă mulţumesc. Crina Bud: Nu s-a vorbit despre instituţia premiilor care este şiea o instituţie, n-am de gând să o problematizez, dar în raportulacesta de continuităţi, discontinuităţi, mă gândesc la cărţile vizatede premiile pentru anul 2010 şi dacă stăm să ne uităm fie şi la re-colta revistei Observator Cultural foarte aproape de centru vedemcă sunt nişte cărţi care au atras atenţia în mod special. Şi un titluanume probabil că spune multe despre situaţia în care ne aflăm şide exact această negociere între continuităţi şi ruptură. Dacă stămsă ne uităm la romanul Gabrielei adameşteanu, la Provizorat. Nuîncercam să judec dacă premiile au fost bine distribuite sau nu, şila toate, oricum – sau la majoritatea – Gabriela adameşteanu a fostprintre propuneri. Dar altul era gândul meu. Ideea era că în mo-mentul în care am citit romanul Provizorat a apărut o imagine înmintea mea, care rămâne. Că întreaga poveste de acolo – de com-bătut, de acceptat - se învârte în jurul următoarei imagini: acolo eun trecut românesc care atârnă de un cui bătut undeva în prezentulnostru, pe care prezent îl fisurează şi prin fisurile acelea trecutul îşiinfiltrează toate mesajele lui şi toate neputinţele lui şi poate că nu echiar întâmplător că un roman al anului 2010, atât de citit şi dediscutat propune tocmai imaginea asta. Nici celălat text, care nu ştiudacă e roman sau altceva, al lui Ion Vianu, de asemenea prezentprin toate topurile, nu e străin de această continuitate, ruptă, cumo fi ea, pentru că e, de asemenea, o întoarcere pe momente de rup-tură. Nu?! O epocă a elevilor lui Negoiţescu, a Monseniorului Ghica,e o lume acolo a unor oameni care încercau să fie doar ceea ce41

erau. ăsta era grupul, grupul de prieteni. Şi Ion Vianu nu face decâtsă reia în acest roman poveşti care fuseseră de altfel prezentate îndialogurile lui cu Matei Călinescu. e un trecut acolo, care invocă,aşa ca şi în teoriile istoricilor totalitarismului care ştiu că trecutulnu mai trece. Podul s-a rupt, dar a trecut şi el podul înainte ca oricepunte să fi dispărut. Şi în sensul ăsta, nu ştiu, dacă stau să mă gân-desc, mai găsesc. e romanul lui Bogdan suceavă, Noaptea când ci-neva a murit pentru tine, în care reconstituie, cu o anumităobsesivitate, aceste punţi către un trecut anume.Alexandru Muşina: Da, aş vrea să spun şi eu ceva. ar trebuisă-i întrebăm pe cei tineri căci realmente ei sunt cititorii, după pă-rerea mea, cititorii mai adevăraţi decât noi, dacă pot să spun aşa,în ce măsură romanul Gabrielei adameşteanu a reuşit să le arate o Gabriela adameşteanu care s-a reinventat. Cosmin Borza: Mulţumesc. să-i răspund domnului Muşina. Da,cred că s-a reinventat şi nu mi se pare deloc un roman slab, al Gabrielei adameşteanu, dimpotrivă. Şi eu cred că al lui Nimigeane mai bun. Dar putem compara cu Drumul egal al fiecărei zile. ecu totul altă construcţie romanescă decât în Drumul egal al fiecăreizile şi nu mi se pare deloc un roman slab. Bun, revenind la discuţiamare, la discuţia importantă de astăzi, eu aş aştepta precizările dom-nului Negrici pentru a putea înţelege mai bine deziluziile literaturiiromâne, pe care dumnealui le identifică. Îmi pare că mergem foartemult pe revizuiri, deci şi pe această latură de patrimoniu a literaturiiromâne care poate fi făcută foarte bine. Nu cred că literatura vie edoar cea care se scrie acum, ci literatura română poate fi reinter-pretată. avem mulţi canonici fără canon, inclusiv din generaţia ‘60,dar şi din generaţia ‘80.Alexandru Muşina: De exemplu?Cosmin Borza: De exemplu nu ştiu dacă Nichita stănescu carea fost de foarte multe ori revizuit are un canon cu adevărat construitîn jurul operei sale. La fel un sorescu. La fel un Cărtărescu. eu nucred că se canonizează, nu?! eu nu cred că încă putem vorbi de revizuiri. De ce fel de revizuiri vorbim? Cele estetice sau cele careau marcat începutul anilor ‘90, până în 2000? Cele est-etice sauideologice? Cred că lucrurile nu s-au aşezat într-atît de mult în lite-ratura postbelică încât să avem nevoie de o continuă invocare a re-vizuirilor, a rupturilor. Noi nu avem o imagine a evoluţiei organicea literaturii dar avem vreo trei, dacă aş număra eu, revizuiri ale acelei evoluţii organice care este din punctul meu de vedere încăinsuficient conturată.42

George Neagoe: Vreau să spun un lucru care poate vă va sur-prinde, poate e deplasat, însă am senzaţia că la noi în ţară, e locpentru oricine, de la măturător, până la preşedinte, asta cu condiţiasă-şi facă treaba bine. Ce vreau să spun e următorul lucru: nu existăîncă în mentalitatea unui om ca cineva să se ocupe de literatură,beletristică, proză, poezie, teatru sau critică literară, cercetare lite-rară şi să înţelegem prin asta că trebuie să fie şi remunerat cores-punzător. Or asta e cea mai mare discontinuitate din punctul meude vedere dintre ‘61 – ‘89 şi din ‘90 până astăzi, pentru că atunci,de bine de rău, scriitorii o duceau relativ bine. aveau remuneraţiigrase, tiraje solide. Lumea putea să trăiască din articolele de presăpe care le publica. astăzi nu se mai poate întâmpla asta. Şi mai e oproblemă esenţială care ţine şi de continuitate, dar mai ales de dis-continuitate în instituţiile literaturii, anume că până astăzi n-am de-finit ce înseamnă cercetarea literară, care e specificul ei, ceintroducem în acest domeniu. Nu avem instrumentele necesare săfacem cercetare literară – mă refer la lucrurile simple: bibliografiide periodice, indici de autori, enciclopedii. În primul rând trebuiesă ne punem la punct instrumentele necesare studiului literaturii şidupă aceea putem să discutăm şi că avem o instituţie a litearturiisolidă. Mulţumesc. Adrian Lăcătuş: Cred că George ne-a dat tema pentru anul viitor.Alexandru Muşina: Când aud că de bine de rău, scriitorul trăiaconvenabil din scris înainte de 1990, iau foc. Cei care-mi spun tex-tul ăsta au o singură replică de la mine. Nu erau plătiţi scriitorii, cipropagandiştii, deci se făcea publicitate de partid şi de stat. Cinelucrează în publicitate acum câştigă foarte bine. scriitorii care aveautiraje imense şi erau plătiţi la articol cu jumătate de salariu în ‘60,‘61 erau văzuţi ca propagandişti ai regimului. În clipa în care regi-mul şi-a dat seama că nu mai are propagandişti, a selectat câţivacare primeau în continuare salarii mari, iar restul, chiar dacă eraupublicaţi, era o chestiune derizorie. Haideţi să nu mai amestecămplanurile şi să nu mai avem această nostalgie a scriitorului care trăiadin scris. Propagandistul era cel care trăia din scris. Propagandistulcare a devenit scriitor. Propagandistul. Nu uitaţi că scriitorii pe care,pe unii dintre ei, eu îi admiram, erau de fapt propagandişti de vârfai regimului şi au fost tot timpul, până la pensie, Paler de exemplu.Când eşti redactor-şef, director la al doilea ziar al ţării, când eşti înanii 50 director al radioului public – în ce calitate era? Cum scria?Cum trăia? Haideţi să fim serioşi. trăiau în vile primite, care 43

fuseseră confiscate de la alţii. sunt de acord cu orice discurs în le-gătură cu felul în care funcţionează cercetarea. sunt absolut deacord cu George Neagoe. George Neagoe: Bun, dar asta nu schimbă statutul actual. Lanoi în ţară nu e loc pentru scriitori şi pentru criticul literar.Alexandru Muşina: eu nu cred că în Franţa nu sunt mai multde 30 sau 50 de autori care trăiesc din scris, dintre care 90% scriuliteratură de consum.Andrei Terian: Domnul Muşina, dar în românia nu este nici unul.Alexandru Muşina: Ba da!Andrei Terian: Mircea Cărtărescu.Alexandru Muşina: Vă spun eu unul în afară de Mircea Cărtărescu.Andrei Terian: Cine?Alexandru Muşina: Pavel Coruţ. Deci aşa discutăm. există – şicu asta închei – principiul social-democrat să-l ţii pe scriitor, să-i asi-guri un trai convenabil, care nu e chiar comunist, cum e în suedia.acolo poeţi care publică un volum, două, trăiesc din scris. Ce poeţisuedezi foarte buni cunoaşteţi?! sunt slabi toţi, pentru că-s plătiţi.Andrei Terian: eu m-aş întoarce la cele două concepte ale dis-cuţiei noastre, şi anume la continuitate şi ruptură. Şi aş zice că eusunt de acord cu ceea ce zice domnul Mircea a. Diaconu şi anume,ambele concepte, sunt, fireşte, uşor manipulabile şi sunt relative lasistemul nostru de referinţă. De exemplu, în momentul în care în-cercăm o periodizare din avion a întregii literaturi române, 1971nu prea este un punct de reper. Dacă, în schimb, încercăm să pri-vim mai de aproape perioada comunistă, atunci poate să fie consi-derat un punct de ruptură. Şi iarăşi, lucrurile variază şi în funcţiede diverşii parametri pe care-i avansăm. Dacă discutăm de exempluo istorie a formelor şi curentelor literare, 1989 nu contează aproapedeloc. Pentru o istorie a instituţiilor literare, contează în mod deci-siv. Oricum, pe mine mă distrează puţin, tocmai din cauza acestuirelativism, discuţiile cu privire la continuităţi şi rupturi şi discuţiape care o avem astăzi. Faptul că lucrurile s-au dus în această zonăgeneraţionistă mă face să mă gândesc la un colocviu la care am fostacum o săptămână, la alba Iulia, al tinerilor scriitori, în care credc-au vorbit mai mult scriitorii mai bătrâni. Primii care au luat cu-vântul se întâmplă să fie reprezentanţi ai generaţiei ‘80. au începutprin a spune că noi, cei afirmaţi sau nimeriţi aici după 2000 facemparte de fapt tot din generaţia ‘80. Şi eu mă gândesc de pildă, faptul44

că la momentul de faţă scriu literatură şi oameni născuţi, nu afir-maţi, născuţi după 1990, aşa însă după cum am înţeles şi ei facparte din generaţia ‘80. Andrei Bodiu: Când am propus tema asta nu m-am gândit la te-zele din iulie. Nu e 1971, ci 1961. Nu am vrut să pilotăm spre zonaasta. am fi început probabil să discutăm despre teze, despre ce s-aîntâmplat în 1965, 1971 şi tot aşa. M-a provocat George Neagoecu banii pe care îi luau scriitorii pe vremuri. sunt tot felul de le-gende, dar foarte multă lume îşi aduce aminte că de fapt, foartemulţi dintre scriitori, deci cei care, să zicem, nu erau propagandişti,trăiau prin nişte împrumuturi pe care nu le mai returnau. Deci existaşi această instituţie a împrumuturilor pe care nu le mai dădeai îna-poi. uniunea scriitorilor era o bancă, cea mai faină bancă din lume,de la care luai bani şi ştiai că nu mai trebuie să-i duci înapoi. eraiplătit să taci, erai plătit să lucrezi, lucruri de felul ăsta. Şi sunt oa-meni, Dumnezeu să-i ierte, care nu şi-au returnat în veacul veaculuiîmprumuturile de la uniunea scriitorilor. Cred că decât aşa, maibine nu. adică, decât aşa bani, mai bine deloc. Pe de altă parte,sigur că în sistemul editorial de astăzi, şi aici George are dreptate,în mod evident nu ştiu scriitori în afară de cei citaţi mai devreme...Nici Mircea Cărtărescu nu trăieşte din scris. Când m-am întâlnit cuel în faţă la universitate, mergea să-şi ţină orele. adică el continuăsă aibă catedră la universitate. Dacă ar fi avut certitudinea că poatetrăi din scris, cred că nu l-ar mai fi tentat profesoratul. sau poatecă omul vrea să aibă o siguranţă a lui prin chestia asta. el ar trebuisă fie exemplul nostru de scriitor care a reuşit şi reuşeşte să trăiascăprin scris (gândiţi-vă numai în câte limbi a fost tradus) şi totuşi nu,cel puţin nu dă semne, că ar fi într-o astfel de situaţie. să-ţi cumperio căsuţă într-un cartier de case standard din Bucureşti când eşti celmai prestigios scriitor român, mi se pare foarte puţin. Deci din punc-tul ăsta de vedere, George are perfectă dreptate. scriitorii, contrac-tul dintre scriitori şi editori în românia e unul foarte prost, foarteprost! Şi cred că e incomparabil cu celelalte ţări din europa Cen-trală. Ca să nu spun de Germania sau de alte ţări, de alte state. to-tuşi, aş observa un fenomen care e în sprijinul tinerilor şi chiar altinerilor creatori, fenomen care se petrece în societatea româneascăde prin 2007, de când s-au semnat tratatele post-aderare cu uniu-nea europeană. eu am doctoranzi, conduc doctoratele câtorva persoane care au o sumă de bani alocată lunar pe care nici n-aş fivisat vreodată să o am. Nici pe vremea aceea nici pe vremea asta,45

când aceşti doctoranzi ai mei au burse mai mari decât colegi de-aimei lectori. Deci, când ne plângem aşa la mormânt străin tot timpulcă „Domnule nu avem... nu ştiu ce!” ar trebui să vedem. Dacă văpun acum să ridicaţi mâna cei care aveţi burse doctorale sau post-doc sau aşa mai departe, o să vedeţi că, timid aşa, cam jumătatedin adunare are aşa ceva. eu mă bucur foarte mult că există asta şimi se pare o şansă extraordinară şi pentru noi şi pentru cultură şipentru toată lumea, dar asta ar trebui să ne ofere un alt punct devedere. adică o viziune ceva mai relaxată, cum să vă spun, maipuţin plângăcioasă, mai puţin întoarsă către trecut şi către un trecut,după părerea mea, absolut indezirabil. Ideea este că eu aş vedea şiaceastă parte plină a paharului, pentru că mulţi sunt într-o situaţiefoarte bună. eu le doresc să trăiască toată viaţa, dacă se poate,având o viaţă materială bună, dar să nu spună că nu o au. Andrei Terian: eu am vrut să precizez că e o mare şansă şi pen-tru tinerii doctoranzi de 50, 60 sau 70 de ani.George Ardeleanu: Pentru că s-a vorbit aici de instituţia litera-turii, aş vrea să vorbesc de un element de continuitate mai degrabădecât de unul de discontinuitate, şi anume de relaţia acestei instituţiicu alte instituţii şi anume cu departamentul securităţii statului. se-curitatea a fost din ‘60 până în ‘89 celălalt versant al acestei insti-tuţii, versantul subteran, tenebros, întunecos. Vreau să vă spun căsecuritatea nu era doar un spectator al instituţiei literaturii, dimpo-trivă, era un spectator care se implica în spectacol. era un întreghappening între cele două instituţii. Şi atunci, se poate vedea foartebine, dacă mergeţi la CNsas şi vedeţi multiplele tipuri de fonduriexistente acolo - şi prin asta nu mă refer numai la dosarele de ur-mărire informativă ale scriitorilor, nu mă gândesc numai la dosareleproceselor politice, nu mă gândesc nici numai la dosarele de reţea,adică la dosarele informatorilor – ci mă gândesc la dosare care seconstituiau referitor la instituţii. Şi una dintre aceste instituţii erachiar uniunea scriitorilor. există un tom de zeci de volume consa-crat uniunii scriitorilor. Dacă vreţi să vedeţi care erau taberele,care erau relaţiile dintre protocronişti şi sincronişti, dintre occiden-talizanţi şi naţionalişti ş.a.m.d. – dintre tabăra eugen Barbu şi ta-băra Marin Preda – mergeţi la CNsas şi veţi învăţa de acolo maimult decât din istoriile literare care s-au scris în ultimii ani pe acesteprobleme. Cred că ar fi foarte interesant să se scrie o istorie subterană a literaturii postbelice, a literaturii în comunism, din pers-pectiva acestei instituţii. Istorie subterană la care cred că ar trebui46

să lucreze o echipă serioasă. Nu cred că este o istorie la care poatescrie un singur individ, pentru că problemele sunt foarte complexe.De altfel, ceva de genul ăsta se face deja. Multe dintre monografiileconsacrate scriitorilor postbelici sunt însoţite şi de capitole consa-crate dosarelor de securitate, indiferent că este vorba de un dosarsau altul. Mai mult decât atât, vorbeam de intruziune, de relaţia detip happening dintre cele două instituţii. Vreau să vă spun că ofiţeriide securitate erau şi ei adevăraţi hermeneuţi ai textelor literare, înaceste dosare există comentarii ale textelor literare făcute de cătreofiţeri sau de către informatori ai securităţii. Şi aici am putut observao rafinare a tehnicilor, din ‘61 până în ‘89, care merge în paralel,dacă vreţi, cu instituţia numită critică literară. Nu de puţine ori exis-tau transferuri de competenţe între cele două practici şi aş vrea săvă dau un singur exemplu, am văzut o notă - un comentariu la vo-lumul Faruri, vitrine, fotografii al lui Mircea Cărtărescu. el este re-produs în Cartea albă a Securităţii, realizat de un informator cunume de cod Micu. În mod paradoxal, acest comentariu, se pliazăperfect peste capitolul consacrat lui Cărtărescu în volumul respectivdin Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa. Iatăun singur exemplu de transfer de competenţe. Vă sfătuiesc, desigur,să citiţi comentariile lui Ion Caraion - ca informator al securităţii dedata aceasta - la Delirul lui Marin Preda. Vedeţi acolo toată bătăliareceptării care s-a purtat în jurul acestui roman în momentul apa-riţiei. sau comentariile lui Caraion la Ioan alexandru şi aşa mai de-parte. Vreau să amintesc doar, pentru că problema poate fi temaunui colocviu întreg, de această relaţie instituţională de tip happe-ning dintre două instituţii: dintre literatură şi securitate.Dan Ţăranu: Ca o paranteză apropo de sumele acelea desprecare vorbea domnul Bodiu – trebuie precizat că ele sunt condiţio-nate de fel de fel de proiecte sau, nu are sens să vorbim acum deeconomie şi inflaţie şi cum au evoluat preţurile, despre situaţia so-cială a conducătorului, deci mai bine să ne oprim aici cu discuţia.Nici nu putem să comparăm de exemplu ce bani se fac din alteproiecte şi cum se fac - ar trebui să fie o discuţie puţin mai amplă.Dar pe mine mă interesa altceva. aş vrea să revenim la tema de as-tăzi şi mă interesa mai mult valoarea prospectivă a discuţiei acesteia– în sensul în care ne putem întreba ce facem în continuare, ce în-curajăm, ce continuităţi încurajăm, ce discontinuităţi încurajăm. Şiaş discuta cum definim aici instituţia literaturii, mă gândesc aici însensul global al termenului pe care l-aţi discutat. Deci, ce este 47

instituţia literaturii? Ce trebuie să facă ea cu creativitatea? trebuiesă o capteze de exemplu şi să o dirijeze către publicul larg sau, dim-potrivă, trebuie încurajaţi scriitorii să producă creativitate şi apoi săformeze un public?! Deci, ce fel de traseu alegi? Pentru că dacă negândim de exemplu la ce se întâmplă – fac mereu analogia asta –în muzica americană, ştim ce industrie de muzică americană existăacolo, dar există formaţii care aleg un traseu prin care singure-şipropun un public care nu le asigură venituri pentru toată viaţa. Şie foarte ok, e o alegere. e o piaţă atât de diversificată, este atâtaculoare pe care poţi să mergi astăzi. La noi nu cred că există încap-sulată în mintea nostră o perspectivă stratificată despre funcţia lite-raturii. Deci ce facem cu ea, cum o definim, cum ne raportăm laea?! Ce spunea domnul Muşina implică un anumit tip de teorii, deformare să spunem. Da, alte discursuri cred că se orientează sprealtceva, de exemplu vorbesc despre publicul care-şi creează singurun anumit tip de scriitor, cumpărându-l, cum se întâmplă în cazullui Pavel Coruţ. eu nu cred că asta e o perspectivă de încurajat –vorbesc de ideologia pe care o propune Coruţ. adică pornind de laideea că se vinde să încurajăm tipul ăsta de discurs – că dăm în alt-ceva, în instituţia literară. Deci, ce încurajăm până la urmă noi, ca oa-meni de litere – ce fel de perspectivă asupra instituţiei literare, apropode creativitate, mi-ar fi plăcut să discutăm mai mult despre asta. Adrian Lăcătuş: Da, trebuia să-ţi dăm cuvântul mai înainte pro-babil, ca să încercăm o nouă discuţie. e foarte interesant ce zici tu,Dan, însă cred că e o mică confuzie aici între noţiunea de instituţieşi noţiunea de piaţă – sau, mă rog, poate ar fi trebuit să punem şiproblema acestei relaţii – ea a fost tangentă de vreo două ori şi credcă instituţia are o mult mai mare inerţie decât piaţa. De sigur, şi piaţaeste într-adevăr adesea mult mai creativă şi mai liberă decât litera-tura instituţionalizată, decât instituţia literaturii. Caius Dobrescu: Da, e într-adevăr o problemă de definiţie a ter-menilor pentru că în viziunea mea piaţa este o instituţie. adică, aşacum limba este o instituţie chiar şi atunci când nu este normată deacademie, şi piaţa este de fapt o instituţie. există instituţii care suntemergente, nu numai unele care sunt normate de sus în jos şi în le-gătură cu asta sigur că mulţi ne-am aştepta ca o grămadă de lucrurisă fie legate de piaţă, prin care a venit libertatea. Nu?! am consideracă piaţa este forma ei specifică, directă, neproblematică de manifestare. Dar acum, întrebarea e: dacă nu se poate trăi din scris,este numai din cauză că statul nu-şi plăteşte scriitorii, sau pur şi 48

simplu e un fapt că trăim într-o societate mult mai înapoiată decâtne place să credem? Şi noi am fost crescuţi cu ideea că trăim într-o ţară europeană şi că urma să pice comunismul ca să intrăm peorbită, nu?! Ne-am raportat tot timpul la ăştia – occidentalizanţii –care încep cu paşoptiştii, şi, până la urmă, am realizat după 1989că de fapt trăim într-o ţară care în multe puncte seamănă mai de-grabă cu Pakistanul sau afganistanul în... Alexandru Muşina: Nu este adevărat!Caius Dobrescu: sigur, alexandru Muşina este în situaţia de a-iasculta şi pe alţii când spun tot ce le trăzneşte prin cap, din păcatenimeni nu poate deţine acest monopol – ăsta e alt efect secundarnegativ al libertăţii – n-am spus că toată ţara e ca Pakistanul, ci căsunt zone care se aseamănă – uneori.Alexandru Muşina: Nu există!Caius Dobrescu: Ba da! există.Alexandru Muşina: De exemplu?!Caius Dobrescu: Păi cei care dezgroapă morţii să le mănânceinima, poate în Pakistan nu fac chestia asta dar... Ţin să te informezcă în asigurarea cu apă curentă a comunelor din românia – situaţiae mai proastă decât în Pakistan, după toate cifrele oficiale. De exem-plu! Şi deci, rămâne un fapt, ne place, nu ne place, trăim într-o ţarăînapoiată, într-o margine de europă – într-o ţară în care se vândmai puţine cărţi decât în slovenia – care are 2 milioane de locuitori.sunt de acord că nu e deloc confortabil, dar la genul ăsta de socie-tate, la nivelul ăsta de consum cultural, cu moştenirea asta, cu ni-velul ăsta de mentalităţi, nu se poate susţine, peste noapte, o piaţămult mai mare şi un interes cultural mult mai mare. În bună măsură,suprastructura noastră culturală, ca să vorbim marxistic, este întreţinută cumva artificial ca să părem o ţară mai europeană şi maicivilizată decât suntem cu adevărat. Nu?! Gândiţi-vă că în momentulîn care se construia ateneul, marea parte a populaţiei era formatădin ţărani analfabeţi care n-aveau nici o treabă cu ateneul, cuConservatorul, cu chestii de genul ăsta. aşa s-au dezvoltat lucrurile.Bun, exista o elită socială care se autoîntreţinea pe o pătură marede ţărani analfabeţi care poate erau fericiţi în lumea lor magică, fol-clorică, nu ştiu – dar sigur – astăzi lucrurile arată altfel, frustrărilenoastre sunt mult mai mari pentru că din nefericire nu suntem doarsăraci şi marginali, ci suntem în imediata proximitate a celor multmai bogaţi decât noi, care au multe alte resurse şi evident suntemprinşi în foarfeca asta între aspiraţii, dorinţe şi posibilităţi de acces49

la resurse. Şi sociologii spun că asta generează pe termen lung co-rupţie, deci e o mare iluzie să ne imaginăm că tinerii care vin aşacu forţe noi, or să fie mai oţeliţi în conştiinţa lor profundă decât bă-trânii care se vindeau comuniştilor. Vor avea pretenţii mult mai mariîn condiţiile în care resursele sunt puţine, accesul la resurse e dificilaşa că posibilităţile de corupţie sunt în continuare foarte mari şi pro-blema asta de a-ţi confrunta propria conştiinţă să vezi ce faci şi cenu faci, rămâne în continuare foarte serioasă, poate la fel de serioasăşi delicată ca înainte, când sigur, iată, te gândeai ce faci cu securi-tatea şi ce faci cu prietenii şi cu apropiaţii. Ok, deci rămâne un fapt,un ultim lucru – ca să şi terminăm – ar mai fi întrebarea asta: cevrei de fapt de la literatură?! Pentru că dacă într-adevăr vrei sătrăieşti din scris, atunci mi se pare relativ rezonabil să accepţi niştecondiţii de piaţă şi să fii pregătit să scrii în aşa fel încât să vinzi. Nue un lucru rău sau imoral sau venal – bine, acceptând că nu pro-movezi mai ştiu eu ce idei care să ducă la genocid. atunci oricumtrebuie să intervină legea şi să te potolească. Dar dacă într-adevăre un bussiness ca oricare altul? În alte părţi oamenii trăiesc din astaşi vor să scrie în aşa fel încât să vândă. În america sunt tone demanuale despre cum să ai succes în literatură. Bun, poate nu se po-trivesc la piaţa de aici dar mi s-ar părea foarte ok, m-aş bucurafoarte mult dacă aş întâlni tineri decişi să aibă succes, care vor săscrie pentru piaţă şi vor să vândă, cred că ar fi o dovadă că s-aschimbat ceva profund şi semnificativ în mentalitatea societăţii încare trăim. Pe de altă parte, dacă faci din literatură un fel de religielaică personală, mi se pare un pic straniu să te aştepţi să fii plătitpentru asta. adică, cum să spun eu, dacă într-adevăr ceea ce facitu este resimţit ca important, semnificativ, se naşte un proces şi pri-meşti o recompensă din asta, este ok, dar în principiu dacă nu veziîn asta de la bun început o sursă de câştig, un serviciu până la urmă,entertainment, este un pic paradoxal să începi cu asta şi să începicu a te aştepta să fii plătit pentru asta. Poate şi aici ar fi de luat odecizie ca să spun aşa, strategică.Adrian Lăcătuş: Mulţumesc Caius Dobrescu şi mulţumesc tutu-ror celor care au contribuit la dezbatere. Vom încheia aici.(08 aprilie 2011)

50

eVeNIMeNtCine-activism la Serile de film ale Facultăţii de LitereSerile de film ale Facultăţii de Litere se vor, în primul rând, unforum în cadrul căruia studenţii să aibă şansa de a discuta, criticaşi deconstrui instrumentarul şi imaginarul cinematografic al se -colelor XX-XXI. În altă ordine de idei, proiectul (lansat de CarmenPuchianu alături de un mic grup de studenţi şi absolvenţi ai Fa -cultăţii) reprezintă o încercare de a trezi din amorţeală două practiciculturale – credem noi – neglijate ale consumatorului de filme dinziua de azi. Prima ar fi experienţa colectivă a filmului. era download-ului şicinematografia mainstream par să fi convins individul că un film tre-buie savurat în solitudine. totuşi, dacă acceptăm concepţia lui Žižekasupra filmului ca exorcizare a dorinţelor societăţii, sau a luiDeleuze, care îl consideră o practică ontologică de reorganizare arealului, am putea să înţelegem cinematograful (şi variantele lui) caspaţii ritualice ale acestor fenomene, ca topos esenţial al experienţeisociale, până la urmă.a doua practică neglijată este exegeza imaginii. Peter Greenawayne atrage atenţia în eseul lui filmic Rembrandt’s J’Accuse asupra fap-tului că suntem, în majoritate, analfabeţi din punct de vedere vizual.este un adevăr tacit al sistemului nostrum educaţional, al culturii şicivilizaţiei noastre, faptul că textul este mai important decât imag-inea. Problema esta că trăim într-o eră în care, vrem, nu vrem,imaginea devine tot mai importantă ca mod de exprimare şi comu-nicare. trebuie aşadar să re-învăţăm limba imaginii, să reevaluămrolul acesteia în gândirea şi acţiunile noastre, dacă nu vrem săajungem, ca societate, în situaţia penibilă de a nu ne mai înţelegepropriile reprezentări ale lumii. Iată de ce această serie de manifestări ţine să aibă şi un anumefocus tematic care să funcţioneze în acelaşi timp ca o cheie de lec-tură a imaginii, dar şi ca un factor „de contrast” menit să subliniezepluralitatea de reprezentări posibile ale unei macro-tematici, în fond,comune. aşadar, după prima serie de patru filme, dedicată mani-festărilor erosului şi tanatosului în cinematografie (în cadrul căreiaau fost vizionate şi discutate Amer, de Hélène Cattet şi Bruno Forzani, Happiness de todd solondz, Blue Velvet de David Lynchşi Videodrome de David Cronenberg), s-a optat în continuare pentru

51

o cădere (de precizie cascadoricească) din sferele metafizicului încele ale socialului, păstrându-se totuşi dinamica impusă vieţii deaceste două coordonate esenţiale. astfel, următoarele patru filmevor fi dedicate cinematografiei ca expresie a protestului, răzvrătiriişi împotrivirii. Ca atare, programul următoarelor întâlniri (care poate să folo-sească şi drept ghid prin peisajul vast, echivoc şi prea puţin exploratal filmelor subversive, protestatare şi activiste) va include, din nou,patru filme: Do The Right Thing de spike Lee (1989), selectat pen-tru că este una din cele mai complexe, intense şi iritante reprezen-tări ale mecanismelor supunerii şi rebeliunii; WerckmeisterHarmonies de Bela tarr (2000), pentru că oferă o critică pe cât depoetică, pe atât de usturătoare a umanităţii răzvrătite; Exit Throughthe Gift Shop de Banksy (2010), pentru că nu reprezintă numai oiniţiere în practicile şi idealuirle subversive ale street art-ului, ci şio analiză labirintică a adevărului minciunii şi a minciunii adevăruluiîn artă; şi în fine, Zeitgeist: The Movie de Peter Joseph (2007), pen-tru că în acest caz teoriile conspiraţiei se pot citi ca o patologie aconştiinţei supunerii şi a imaginarului emancipării, în reprezentărilelor excesive ascunzându-se revelaţii subtile despre practicile şi ideilesocietăţii contemporane.Organizatorii evenimentului speră că acest program va suscita su-ficient interes şi va trezi, ca şi până acum, gustul pentru discuţiiamicale, relaxate, pe subiecte culturale. Serile de film ale Facultăţiide Litere continuă, deci, în acelaşi regim bi-săptămânal, dar cu onouă tematică, începând cu 28 februarie a.c. Detalii legate de fie-care întâlnire în parte se pot găsi pe http://seriledefilm.wordpress.comsau, ca de obicei, pe comunitatea serilor de film de pe Facebook.Robert G. Elekes

52

„Cărţile adevărate răzbesc oricum“Interviu cu Dan ComanBraşov, februarie 2012

Poetul autentic, Dan Coman, a ajuns într-o bună zi romancier şipersonaj, în romanul Irezistibil. Întrebarea firescă - de ce ai trecut laaceastă nouă formulă?am mai spus-o: nu sunt romancier. Nu că n-aş vrea, dar sunt in-capabil. Ştiu prea bine, lucrurile de genul ăsta le simţi imediat. Nue tocmai flatant, dar aşa stau treburile: mi-e imposibil să construiescatent şi disciplinat, să fac oamenii să se mişte, să urce în maşini, săse îndrăgostească unii de alţii. Iar Irezistibil nu e un roman (i-amzis aşa deoarece editorii mi-au atras atenţia că ar fi mai uşor în felulacesta să promoveze cartea). e mai degrabă un soi de manual per-sonal de utilizare a poeziei. O mărturisire. un studiu critic aplicattextelor din ghinga, anul cîrtiţei galbene şi dicţionarul mara.uite, am citit în numărul trecut din Corpul T o recenzie la Irezistibilscrisă de adriana Bărbat. ea zicea că această carte e o replică laApropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Poate că are dreptate, e operspectivă interesantă, dar acest lucru se poate face numai în mă-sura în care priveşti ambele cărţi ca încercări de schiţare a unorreguli (pe viaţă şi pe moarte) de întrebuinţare a poeziei. În rest -diferenţă de la cer la pămînt. Apropierea e, cu adevărat, un romansuperb, scris după toate regulile genului, pe cînd broşura mea toc-mai asta încearcă să submineze. Furia şi spaima – iată personajelemele – aşa că am scris cu furie şi spaimă, nedînd nici o atenţie con-strucţiei, lăsînd la o parte scenografia şi calofilia.

De unde revolta lui Dan Coman faţă de Dan Coman, te citez: „Aşaam scris Irezistibil. Făcîndu-l pe Dan Coman personaj şi umilindu-lîn cele mai abjecte moduri, desfiinţând una după alta cărţile pe carele-a scris…?”e, mai întîi, revolta faţă de cărţile pe care le-am scris. Pe cît de multă bucurie îţi provoacă scrisul altora, pe atît de multrău iţi face propriul scris. Nu vorbesc de momentul (extraordinar!)

53

al scrierii poemului, ci de ceea ce se întîmplă ulterior – mai alesdupă ce rîndurile alea apar în cărţi. Cum le mai poţi reciti fără săai strîngeri de inimă? Fără să ai senzaţia tot mai greu suportabilă aunui nesfîrşit post coitum? apoi mai e ceva, un lucru pe care l-am tot observat şi pe care, defiecare dată, l-am simţit ca pe-o pietricică în pantof, deranjîndu-măîn timp ce înaintam de la o carte la alta. Poet autentic – spui tu laînceputul interviului. Cum se traduce asta? Dacă asta înseamnă poetcunoscut, valoros etc – atunci îmi ridici mingea la fileu. Noroculmeu (sau, cum îl resimt adeseori – marele meu ghinion) e că amdebutat într-o perioadă propice (în care, nu-i aşa, nu i-ar strica nicilui Nietzsche o pereche de brice...). Cam atunci a scris şi Cis textulfaimos despre mine şi Komartin, au fost anii ăia-n care s-a vorbit f.f. f. mult despre generaţia 2000 – ani în care se făceau mereu listeşi tabele – şi, în primul rînd datorită acelui text al lui Cistelecan,hop şi eu pe toate listele alea. Nu că nu mi-ar fi plăcut- ba chiareram entuziasmat! Între timp, u Cluj ajungea iar în prima ligă iarNadal îl detrona pe Federer în acelaşi timp în care listele cu tineriipoeţi continuau - şi eu tot acolo - şi tot bucuros. Iar acum, cînd use bate pentru cupele europene, iar Nadal a fost detronat deDjokovic, acum îmi dau seama că-s tot pe listele alea. Doar că, totmai mult, cu fiecare nou rînd, ştiu şi resimt că, vorba lui Naum, nusunt unul dintre favorabili. Că, vorba altui foarte drag scriitor mie,nu voi fi eu cel care voi întoarce capul din fotografia de grup. Şidacă nu mai crezi, şi dacă nu poţi să mai speri asta, nu se mai poatemerge înainte. Înţelegi brusc unde te situezi. Înţelegi că ai pierdutani buni prilejul de a-ţi vedea de lucrurile simple, forţînd inutil. Peliste, inutil. Cotrobăind prin cărţile tale, inutil. Devenind personaj,inutil. Devenind Dan Coman. Nu-ţi rămîne altceva mai bun de făcutdecît să-l ironizezi, inutil.

Care este teama ta ca scriitor/ poet?spaima cea mai mare apare atunci cînd, la cafea, îi aud pe pri-etenii mei poeţi cum că, în cazul lor, poemul e declanşat de un vers,de cîteva vorbe care apar brusc şi pe care le poartă mai întîi vremelungă prin cap – tocmai vorbele cu care încep cînd se apucă descris. Niciodată n-am reuşit asta. eu cînd mă aşez să scriu, am capulgol (şi-n capul gol, vorba poetului, un frig mare cît un hoit de

54

pasăre). N-am nici cea mai mică idee despre ce aş putea scrie. N-am avut niciodată un vers de la care să pornesc. Mă aşez în faţahîrtiei şi scriu pentru că îmi place gestul. Şi scriu în funcţie de cîtăpastă mai are pixul cu gel negru, de textura hîrtiei din caietul stu-denţesc cu foi veline, de cît de caldă e cafeaua, de cît timp am ladispoziţie strict pentru scris. Nu mi-au venit niciodată versuri în capaşa, brusc, în vreme ce călătoream cu trenul sau cînd îmi plimbampisica pe deasupra grădinii sau aşteptînd autobuzul spre sîngeorz.Ori de cîte ori îi aud pe ceilalţi că, trosc!, dintr-odată le apar versurinoi în minte – mi se face frică de cum funcţionez eu.Şi-apoi mai sunt şi alte cîteva spaime, mai casnice:- să mă surprindă femeia mea aplecat peste hîrtii.- să scriu şi să scriu şi să nu înţeleg pînă unde-am reuşit să ajung.- să trebuiască să folosesc stiloul sau creionul pe caiete mici şiliniate.

Te gândeşti la cititor atunci când scrii?sigur că da, n-aş putea scrie altfel. O vreme, multă vreme, am scris doar pentru prietenii mei (ceidoi, trei oameni foarte apropiaţi mie – îmi luam mereu ca reperposibilele lor reacţii, rescriam şi reciteam în funcţie de entuziasmulpe care mi-l imaginam că o să-l arate). apoi, crescînd, am scris şicu gîndul la cîteva femei şi la cum vor da ele peste textele mele. Cele mai noi poeme, de exemplu, sunt scrise cu gîndul la adrianasăftoiu, la cum aş putea s-o fac să reacţioneze, să iasă, astfel, cumine la cafea.

Dacă ai compara limba română cu o femeie, cum ai descrie-o?un om trecut de cincizeci de ani, aflat de ani buni la muncă înspania, s-a decis într-o zi să se ducă, pentru prima dată în viaţa lui,la bordel. ajuns acolo a scos din cureaua de la brîu o mînă de banişi i-a cerut matroanei să-l ajute. La cîţi bani aveţi aici, a zis ea, puteţisă alegeţi orice doriţi. uitaţi aici, a continuat patroana, avem chine-zoaice iuţi şi negrese sălbatice, arăboaice languroase şi bul-găroaice-brici, luaţi-o pe care-o vreţi! Omul s-a uitat şi s-a tot uitat,erau într-adevăr toate muieri clasa-ntîi. După o vreme s-a apropiat

55

de matroană şi a întrebat: auziţi, doamnă, dar una grasă, cu fundulmare şi cu sînii lăsaţi, cu faţa ridată şi măcar fără un dinte, n-aveţi?una aşa, plină de vergeturi, cu picioarele umflate şi doldora devarice? Vai de mine, a reacţionat patroana, dar v-am spus, la cîţibani aveţi puteţi alege orice! Ştiu, ştiu, a şoptit omul, dar mie unadintr-aia mi-ar trebui, că mi-i tare dor de casă!aşa şi eu cu limba română.

Se mai poate inventa ceva în poezie? Poţi fi un poet mare într-ocultură minoră?De mai bine de zece ani predau la un liceu din Bistritz (de dea-supra mării) o materie extraordinară care se numeşte educaţieantreprenorială. La începutul fiecărui an şcolar încep orele cuaceeaşi întrebare: cine influenţează decisiv pe cine în ceea cepriveşte apariţia noilor produse pe piaţă? Producătorul pe consuma-tor sau invers? elevii nu stau pe gînduri: invers, zic ei, evident: con-sumatorul influenţează producătorul, doar ştim, clientul nostru,stăpînul nostru! Întrebarea imediat următoare pe care le-o adreseze să-mi spună de cîte ori au intrat într-un magazin şi au cerut cevace încă nu există. sau cît de des se gîndesc ei la ce produs nou o sămai apară prin magazine. Prima data nu înţeleg. apoi rîd. apoi zic:da, într-adevăr. Producătorul e cel care vine pe piaţă şi propunenoul. aşa şi-n poezie. N-are nici un rost să ne întrebăm cu privirela ceea ce încă nu există. Şi dacă în economie apar mereu noi tipuride salam şi şniţele de post, noi hoteluri pentru plantele de interiorsau pentru maşini, sunt convins că în poezie lucrurile se mişcă celpuţin la fel de repede!Cît priveşte marile culturi cu marii lor poeţi: e greu acum să maideţii monopol pe piaţă. În literatură s-a trecut deja tot mai mult laconcurenţa de tip monopolistic, ceea ce e numai bine. Dacă te deranjează acum ceva pe piaţa literară românească, ar fi…Chiar nu mă deranjează nimic. Cărţile adevărate răzbesc oricum,cafeaua cea mai bună se bea, ca întotdeauana, de unul singur, ad-miraţia pentru ceilalţi poate fi exersată şi-n bucătărie, pregătindmicul-dejun pentru copii.

56

Despre ce ţi-ar plăcea să mai scrii?Mi-ar plăcea foarte mult să scriu despre minunata flexibilitate asexului masculin. O carte pentru Hor. Cîteva mici eseuri despre mişcările defensive ale lui Iniesta peflancul dreapta şi despre modelarea fonemelor la Daniel Iordă-chioaie. Poate şi o mînă de poeme erotice. Nimic social, nimic militant.

De la cine ai învăţat să scrii poezie sau cum ai găsit drumul sprepropria poezie?scrisul e plăcere. Plăcere pe toate fronturile, altfel la ce bun? astase descoperă treptat, mai întîi de unul singur, aşa cum îţi descoperitrupul. aşa cum îţi dai seama că trupul tău e mai de dorit lîngătrupul alteia. trebuie să rîzi. s-o faci să rîdă. De ce să-ţi refuzi astfelde bucurii? eu unul aşa fac: scriu ca să-mi procur plăcere. De lahîrtia şi pixul cu gel negru, trecînd prin uşoara umezeală a mîinii -pînă în mijlocul colorat şi pufos al minţii: Plăcere, tot mai multăplăcere.

Te-a salvat poezia de la ceva?M-a ajutat de multe ori să lipsesc, motivat, de la şcoala unde lu-crez. M-a ajutat să mă apropii de cîteva domnişoare cochete şi să le vădpuful gălbui de pe gît arcuindu-se precipitat cîteva secunde. M-a salvat de la a scrie eseuri filosofice. M-a salvat de la viaţa grea, plină de cantonamente şi renunţări,de fotbalist (visul meu cel mai mare în adolescenţă – am şi jucat uncampionat întreg în divizia judeţeană)

57

Ai putea da nişte sfaturi unui mai tânăr poet?1. Fă sport! aleargă, înoată, joacă mult fotbal. În literaturăcondiţia fizică e totul!2. Găseşte-ţi ascunzătoarea preferată. Fă lungi ocoluri în jurulei. ademeneşte cu ea.3. scrie fără să-ţi pese. 4. Lasă în pace poemele slabe din cărţile altora. entuzias-mează-te la orice text bun găsit în acele cărţi.5. Nu citi prea des cronicile de întîmpinare. Luate în dozenepotrivite distrag atenţia.6. Bucură-te că eşti în viaţă.7. scrie.8. scrie fără să-ţi pese.

Dacă ai avea şansa să intri în maşina timpului, ce scriitor ai vreasă întâlneşti, ce i-ai spune?Cel mai mult mi-ar plăcea s-o întîlnesc pe angela Marinescu pecînd avea treizeci de ani. N-aş renunţa prea uşor la prezenţa ei.apoi mi-ar plăcea foarte mult s-o întîlnesc pe sylvia Plath. I-aşspune cît de mult mă enervează ted Hughes. aş aduce-o la Bistriţa,să bem cafea în Class Cafe, să-i cunoască pe alex, ana şi John.Deşi tare mă tem că aş păţi ca personajul lui Woody allen dinKugelmass Episode – la un moment dat maşinăria asta a timpuluis-ar strica şi, în loc să ajung în faţa casei sylviei, aş ajunge pe cîmpuluscat al gramaticii limbii române, cu două gerunzii şi un supinalergînd să mă prindă...

Şi ultima. Ce cărţi ai lua cu tine pe insula pustie şi de ce?Mă îngrozeşte nespus gîndul că aş ajunge pe o insulă pustie însoţitde cărţi! Ce să fac acolo cu ele?? aş da orice carte din lumea astape o femeie (orice femeie).Dar dacă nu se poate nicicum – atunci aş alege Critica raţiuniipure a lui Kant. Mă gîndesc şi eu că poate aşa, în felul ăsta, aş reuşiîn sfîrşit s-o citesc cap-coadă.

(Interviu realizat de Naomi Ionică)58

Sabina ComşaTrotinetaPisica bea lapte din scrumiera d-lui titi, s-a speriat ca un fel dehorcăit ca atunci când suni pe cineva şi telefonul e închis. D-natiti şi-a pus ochelarii- două capace de Coca Cola ediţie specială,să se uite prin capul d-lui titi de moli. Fiica d-lui titi îngrădeacasa cu mucuri de ţigară, săpa o gropiţă cu unghia, scuipa un picşi gata. soarele se reflecta într-o monstră uşor caldă de urină, d-natiti o strangea la piept. Ginerele d-lui titi privea buricul socruluisău şi realiza că-i place trabantul. D-nul titi şi preotul scor unu ladoi fără prelungiri. Nepoata d-lui titi i-a făcut o felicitare cu pozade la fumatul dăunează grav sănătăţii în care a scris Şi eu amplămânii emo, te iubesc şi eşti mişto!. D-nul titi avea într-o mânătelecomanda pe care a continuat să o aibă şi sub pământ legatăatent cu o sârmuliţă de verighetă cu bateri noi.

MisticMama a fost aşa de încântată când a comandat piţa că a pus în vitrină cutia de carton plus recipientul pentru checiap ea şi vecina în fiecare săptămână le aranjajă altfel le şterg de praf vor să aibă mai multe expoziţii să taie bilet la rubedenii dacă te uiţi mai bine vezi cumpetele de grăsime din interiorul cutiei au format poza Maicii Domnului.Luminăunii adorm când semafoarelePâlpâie într-o singură culoare.atunci, pe strada din spate seîntâlnesc nebunii. Nebuni îmbră-caţi în fluturi de noapte, cu aripi acoperite de praf de tranchilizante.La lumina semafoarelor, joacă un

59

remi, unii ca piese şi unii ca table.Cine câştigă acela va căuta în fiecare crăpătură a drumului o margine anegativului de sub beton pe care sunt impregnate atâtea tălpi.Printre atâtea modele de papuci şi-ar putea găsi copii, mamele sau câinii şi chiar pe ei înşişi pe vremeacând nu le plăcea să joace remi.

“Ai uană liv forevăr”adrian ştie că într-o zi va muri şi mormântul său va fi prevăzut cuun lcd de pe care printr-o singură atingere să-i citeşti opera. Cebine că e tehnica aşa de avansată, ce prostie să mori în secolul XIX-se gândeşte adrian. el vrea să fie îmbălsămat, uns cu ulei sfinţitde prezentatoarele tv, învelit în hârtie cerată ca pe prăjituri, vreachiar şi o lavalieră în dreptul pieptului, cuvintele lui nu trebuie săse piardă. adrian ştie că el va trăi etern. toţi discipolii cărora le-aaranjat de n ori degetul la tâmplă se vor chinui să facă rost deadn-ul lui, ca să-şi cloneze copii sau să îl amestece cu substanţemiraculoase pentru elixirul tinereţii sau o armă biologică Ce binecă există arme biologice- se gândeşte adrian. adrian ştie că fe-meile, în viitor, vor purta lenjerie intimă cu versurile lui pe ea şise vor mişca aşa încât vor ajunge unele lângă altele şi vor forma oaltă operă genială, iar autografele lui nu se vor mai vinde ca azipe un pachet de ţigări, ci pe maşini zburatoare şi roboţi. Dar, dacălenjeria va fi şi ea virtuală?- se gândeşte adrian.

Doitataie şi mamaie au decis într-o noapte să facă sex în parcul dinspatele blocului. au trimis invitaţii la nepoţii din-afară; comandatespecial, portocalii cu marginile franjurate, cu simbolul vechii re-publici ce instiga la dezvoltare multilaterală şi o poză veche făcutăodată de Nae’ securistu’ la prima lor întâlnire. În primele ore,tataie cu un centimetru şi alte scule de inginer agronom s-a învârtitsă măsoare locul, umiditatea şi chiar soiul pământului din parc. Întot acest timp, mamaie a împărţit vecinelor care au ieşit pe balcon,

60

steguleţe de încurajare şi cartonaşe cu note. tataie a consideratnecesar să demonteze un legăn şi câteva balansoare, ceea ce adurat o vreme, cam trei zile. Dar nicio problemă, mamaie aveaprovizii pentru tot blocul, masa de protocol includea pâine făcutăîn casă, murături şi lapte de la ţară. administratorul blocului s-aocupat personal de sonorizare, a scos magnetofonul şi l-a conectatla boxe, a pus Beatles şi Maria Ciobanu. În groapa săpată de tataies-a aşternut o pilotă cu inimioare şi îngeraşi şi în spatele ei s-aproiectat de la parter, pe plopi, un filmuleţ cu mamaie la cratiţă,cu tataie pe tractor, cu mamaie alăptând, cu tataie mulgând vaca,cu mamaie şi tataie la cursul de sârba, cu mamaie şi tataie în piaţăla ruşi. La ora 11 fix, sub uralele vecinilor, care aruncau cu orezşi confeti, cei doi au apărut goi, ţinându-se de acelaşi baston; auzâmbit, niciunul nu-şi purta proteza. s-au aşezat în groapă, s-auîncolăcit de căteva ori şi au murit aşa. Şi toţi au ridicat cartonaşelecu nota 10.

Despre mâine sau a lua pulsulPărinţii mei joacă table. ascultă Dida Drăgan, de fiecare dată cândea inspiră, zarurile se răsucesc ca un carusel. Şase cinque, tri-tri,cingo cing. Dintr-un carusel de genu’ am ieşit şi eu şi sora-mea şitoată mâncarea gătită din viaţa mea. Degetele alor mei deasupramesei refac modelul de pe cuvertură, întinderea uleiului în tavade prăjituri şi ticul nervos când aştepţi la rând, la baie. Mama:Trebe să fac o poartă aicea . Mama: Băgamia-şi. tata: Hai să vedemfe-ti-ţo! tata: L-ai dat în mămăliga lui. Două şi alte două, due-duesau două şi altele care se ouă. Pe tablă sunt amprente cu tuş derebus şi vopsea de avioane –de la tata. Mamaie bagă capul pe uşă,ea şi frigiderul vor avea viitorul asigurat. tata: I-am ciufulit par-tida! Mama: Eu ştiu că te mănâncă în fund să câştigi linia! Vreauca Dida Drăgan să sune să le dea o dedicaţie. La nunta de arginta alor mei, toată lumea va avea haine din sutele de pagini descoruri, din sertarul meu. acum, bluza mamei formează un altreilea sân şi pielea ei urticată seamănă cu florile de măr de pepiese. Cinci-patru ca la teatru. spinările lor strâmbe nu formeazăo talpă, dar reuşesc să încadreze ca două paranteze-masa-o liniede pauză. Meciul a luat sfârşit tata dansează ca elvis. Mama:Maestre, opreşte-te!

61

Clovnul retroClovnul retro s-a îndrăgostit de anetace vinde brânză de vaci în piaţă.Când aceasta mergea la baieel îi aranja burdufurile în formă de pudeli ca pe baloane.Clovnul retro i-a ţinut odată umbrela lui cambrată deasupra tarabei albastre. Clovnul retro i-a promis un costum sclipicios de acrobată. La spectacol cu faţa plină de frişcă a îmbrăţişat-o, a simţit atunci mirosul de balegă şi iarbă. Şi lumea a aplaudat. Şi lumea a aplaudat. a aplaudat ţâţele vânzătoareilăsate, nişte cearcăne de clovn.

Aurolacul nostruPoţi să-i zici cum vrei Jimmi, Fransoa, Nelu, Valerică, Şinghe-ling,el este aurolacul nostru. Doarme în scara blocului şi se şterge lafund numa’ cu hârtia de la reclamele lăsate în cutiile de poştă. eui-am dus ficusul şi vecinul muşcata şi ş-a pus cartofi la ele înghiveci, aneta i-a dat o pungă cu aţe să croşeteze la tot blocu’ oizolaţie interioară. De Craciun, copiii venţi la colindat îi lasă 10%din bani, îl mângâie circular după urechi, se aşază în poala lui şiaurolacul nostru le spune ce a văzut el cănd a tras prenadez.aseară i-am dat creionul meu de ochi, să-şi deseneze o aurolacăcum ştie el mai bine, ciungă de-o mână, cu ţâţe bine conturateîntr-o helancă jegoasă şi păduchi facultativ. Când lumina se stinge,aurolacul nostru o sărută ca un adevărat Brad Pit.

62

VedereDinţii tăi aliniaţiun pluton de execuţie.poezie cu bau-bauÎncepe noaptea s.f. cu vecina şi pijamaua ei mov; sub ameninţareatelecomenzii, mă uit la tv la teoria conspiraţiei unu, teoria conspi -raţiei doi, teoria conspiraţiei revizuită, teoria hiperconspiraţiei.Dacă nu o să fiu cuminte, vecina o să facă pâc! pâc! din teleco-mandă şi o să dispar într-un câmp electro-bio-magneto-spirito-gravitaţional. Uite ce urât e ăla, dacă te trezeşti cu unul în casă pestetine! zice vecina când vede pe ecran poze cu extratereştri. ei sunto ameninţare reală pentru îngheţata ei făcută în casă, pentru patade salivă ce a lăsat-o pe pernă după o oră, 45 de minute şi 32 desecunde de sforăit, pe partea stângă. Dacă apare de dimineaţă unextraterestru deghizat în domnul poştaş, să-i aducă ziarul Lumeamisterelor abonament cu 15% reducere pentru toate vieţile para-lele? Vecina încearcă să mă convingă că am un eu într-o lumeparalelă, ochelarii ei se apropie de mine încât îmi văd viaţa sub-marină a porilor de pe faţă. Nu crezi?! Nu crezi?! Nu crezi?! spuneea apoi Cine nu crede în eul din lumea paralelă, ia 9.50 la oral, labac, ă bu bu bu bu! O oră, 45 de minute şi 32 de secunde în careeu nu dorm şi cred că vecina mea a ucis prin parapsihologie unextraterestru pentru a-i pune pielea pe tapet sau a face din el săpunde casă, contra celor care nu cred în cele 7 puncte de non-gravi-taţie din românia. Dacă aş fi în locul ei m-aş lupta cu extratereştriiîntr-un desen manga...dar nu este şi asta o lume paralelă? mă gân-desc eu în pijamaua mea I love God! .

63

Ecaterina BarganPiese de ancoraresă merg cu trenul fără să ştiu încotro,să mă pierd la capătul unui deal,să mă îndrept înspre orizontul deschis, pânăo să-mi sângereze picioarele,să fiu departe-departe de felul cum oameniiîşi antrenează pe buze zâmbete false,de regulile în care trebuie să mă îmbrac zilnicşi să mă prefac că sunt bine,de cei care-mi aşteaptăcu spume la gură căderea, de larveledin cranii, de gustul din urma iluziei,care nu trece cu o felie de lămâie ţinutăpe cerul gurii.Dar dacă nu o să fii fericită,mă întreabă un prietenşi eu nu ştiu ce să îi răspund.

până-ntr-o zituse nesfârşită din piept.un gol în trahee, nu ştiu cum încape şi de cenu se termină. L-aş schimba pe aşteptare sau pe distanţă,l-aş da pe orice. scot tot aerul şi aştept cutremurulIubirea, obsesia care merită să te omoare.Despre cât de multseamănă între ele se poate tăcea, o dependenţăapare oricum: blândă, lipsită de toamne.Ploaia s-a oprit.Ploaia grea după geam mă aduce mereuîntr-o atmosferă familiară. atunci îmi place

64

să mă furişez sub plapumă cu un ceai din pomuşoareşi să mă uit la un film istoric sau aşa ceva.uneori vreau moartea să vină bruscsă mă taie de-aici. Mai repede decât arderea unui chibrit,mai absurd decât nebunia închipuită.uneori mi-o doresc cu disperareşi atunci îmi scot creioanele colorate din sertar,mi le înfing în inimă şi-ncep să scriu pe pereţii eipoveşti triste pentru care va veni timpul,le las îngropate acolo.

locuri strâmteperetele blocului, strada, statuia,melodia, anumite cuvintetoate te fac să-ţi aminteşti încetul cu-ncetulun trecutcare nu mai aparţinedoar corpuluişi ruşinea te urmăreşteca un ţânc flămândde-acumţi-ai tăiat părulceaiul de dimineaţă ţi-l faci mai tareţi-ai mutat brăţara pe cealaltă mânăai slăbit multoamenii vin se uită la tine cu gravitatevorbesc între eiintuiesc vreo boală incurabilăcare îţi mănâncă din şira spinăriise apleacă să vadă dacă degeteleîncă nu ţi-au dispărutinima ta adună ierni cu zăpeziîn care poţi să-ţi cufunzi mâinilepână la umeri

65

marginile te înconjoarănici nu mai ştii cum se tuşeşte corectatât cât să nu te sufociînaintea oricărui spectacolatât cât să mai poţi tragedin respiraţiefără ca să zgudui linişteace atârnă în minţile lorcele mai simple gesturinu le-ai ştiutn-ai ştiut niciodată cum să ieşicum să străbaţi distanţa asta ridicol de micădintre locul unde stai şi uşăfără ca nimeni să nu te observe plecânddar mai ales fără ca să observeţâncul flămând de pe urmele tale

CerculVrea un graffiti.Fac un punct verde-n pământ,lângă un trunchi masiv de copac.el face un cerc verde-mprejur.Mă îndepărtez, mă gândesc laimagini. Când se usucă, mă-ntorc,intru-n cerc, lângă noi stăun maidanez. Ne păzeşte.uite, asta-i căsuţa noastră,alături câinele nostru latrăla un străin, mai târziu ne vomgândi şi la ce facem cu punctul.

66

Am douăzeci de ani şi o ziiar lumea nu s-a schimbat. Mă trezesc la ora la caregunoierii răstoarnăghena de gunoi, de la zgomot,dau drumul la robinet, mă spălpe mâini cu aceleaşi gesturi,fac infuzia pentru ceai,torn apă clocotită, duc canala gură cu aceleaşi mişcări.

Păsări sunt puţine când zboară.Păsări sunt multe când se aud.robinetul deschis, ploaie după fereastră,câţiva pumni de apă peste faţă,picăturile se scurg în oglindăşi dispar aşa cum cactusul meu a înfloritşi s-a stins. toate dispar încontinuu.

Două păsări zboară alăturimult prea aproape una de alta,mult prea aproape de mine.

Înălţător şi sublimPlouă în afara caselor cu acoperiş.s-a întunecat. Pe Chişinău stă un normare şi cenuşiu, îndeajuns să mă ţinăcu nasul în afara ferestrei.teiul a mai crescut cu un etaj şieu ştiu că asta nu-i limita.Frunzele lui nu au cunoscut umilinţa,noi ştim umilinţa din timpul pe care-l trăim.

67

umilinţa, o plantă carnivoră cesuge-năuntru tot ce-i mic şi slab,apoi se închide, se pune pe tremurat.am vrut să o tai, dar era atât de frumoasăcând îşi desfăcea, cu un calm tăios,petalele de metal împrejur.Cei ieşiţi de acolo aveau buze uscate şinu mai aveau haine pe ei, dar goliciuneanu le era îndeajuns.În afara odăii plouă intens. e un zgomotasemănător unui havuz, doar că pe o suprafaţămai mare şi de mai sus.

Pe scărie destul de dimineaţăca scrânciobul să fie încă legat.Oamenii ies şi nu se întorc decât searacu lapte şi pâine-n sacoşe.uneori sacoşele lor au iz de afumături.Îi salut pe toţi la rând.Cei care îmi răspund ştiu că sunt de-a casei.am citit într-un manual de biologie:mirosul de după ploaie în zile de varăne face să ne simţimfericiţi şi revigoraţi,chiar aşa scria.acum asfaltul e ud de la furtuna din noapteşi-i vară,iar eu nu simt nimic.

68

La zooCât în afară maidanezii îşi lingeau rănile,în căutare de oameni care să îi aline,lupul se învârtea într-o cuşcă prea micămâhnit trup, nesătul,colţii lui străluceau pe o rază anume a cerculuicu furie adâncit.Când oboseala i-a pătruns în şira spinării,s-a culcat şi a visat un câmp fără margini.am plecat de acolo, iar sunetele aflateîn preajmă şi-au pierdut viul, sălbăticia s-a stins.apoi, ca mirosul cu care te obişnuieşti, dupăce inspiri de câteva ori, totul a revenit la normal.

constatarenu zâmbiţi, nu vă aşezaţi comod,nu cereţi şampanie,avionul se va prăbuşi.sunteţi de altă părere?va trebui să vă schimbaţi părerea.uitaţi-vă la pasărea astaînfiptă cu ghearele în fereastră,ea nu se va opri din scrijelit,îşi va frânge ciocul,dar va răzbate.insula fericirii a dispărut,a fost înghiţită de ape.a rămas aerul oceanic,la el nu veţi ajunge.veţi sfârşi sfâşiaţi de pasăreacare mocneşte de furiedincolo de fereastră

69

Angoasa cu dinţi-ascuţiţi angoasa cu dinţi-ascuţiţi, ca şi câinele din ultimul viscare mă apucase de mână,se-nfige la mine sub stern,toamna îşi întoarce mantaua,algele se uită cu groazădinspre locul pe unde luminaajunge doar foarte puţin,nu simt niciun fel de mângâieri,simt numai frig prea intensşi ruperi din propriul corp,imobile-n pământ.sarea le intră-n membrane,se scurge pe-obraz,nicicând nu se usucă.Le rup, le presez, le ucid.asta am de făcut. Doar atât.

din floarea-soarelui a rămas numai tulpinaVecina cu şinele ruginite pe care poate merg trenuri, când eu nu mă uit, în apa din cer se scaldă o turmă de miei, unul ţine soarele în faringe, îl scuipă pe acoperişul autocarului, cât eu aştept să revăd munţii de altă dată,Dreapta ce ne desparte de cernu a intrat într-o curbură mai burtoasă decât cea în care se lungescliniile de înaltă tensiune.În stânga gărduleţe scunde şi verzi, dinspre care totul se micşorează,

70

în dreapta arbori suficient de opaci ca sa nu desluşeşti nimic după ei. În faţă, mai sus de scaune, oameni doar unul poartă o pălărie bej care, pe fundalul ferestrei, seamănă cu o radieră ce zadarnic încearcă să şteargă orizontul din mers.

71

Dorian DronAMINTIRILE UNUI SPĂLĂTOR AUTO

capitolul I – de începutM-am trezit! e şapte jumate! scârţâitul fotoliului-pat mă deşteaptăca de fiecare dată la o oră nepotrivită. De o lună mă tot gândescsă-i strâng şaibele şi să-i ung arcul metalic, dar uit. sunt slăbit şivenele îmi pulsează de nerăbdare. am capul greu şi tremur, ca dupăo beţie prelungită. Nu frigul pătruns în încăpere prin zidul neizolate cel care mă macină, ci piciorul drept. Doctorii au spus să mă odih -nesc; e benefic un somn liniştit pentru coloana şi aşa strâmbă de laultima radiografie. De la L5 în jos se curbează sinusoidal. Iar dacămerg două ore continuu şi temperatura scade brusc, îmi amorţescgambele şi tendoanele. Lame de cuţit înfipte în oase. Şi încep săşchiopătez ca un boschetar ambulant. reumatism la 21 de ani.am 64 de kile, 1.72 şi lombosciatică. De când am lăsat fotbalulam probleme. altădată jucam la minus 15 grade în mânecă scurtă,pantaloni trei sferturi şi n-aveam nici pe dracu’. Mureau de invidiecocalarii. acum îmi zic că indicat e un futai bun şi un masaj cu uleilubrifiant, d-ăla de prezervative. Plus o votcă! Cică la ei merge. Orfi având toţi probleme cu spatele şi nu ştiu. O să încerc. Nu-i tocmaiutil să te stresezi în vacanţă, dar aşa sunt eu. Mă consum din nimic.au trecut 30 de zile de când am terminat cu examenele şi nu-mirevin. Voi încerca să mă potolesc. am senzaţia că mai trebuie săfac ceva, să-mi forţez neuronii şi să mai învăţ. Dar or să treacă toate.Mă întorc pe partea cealaltă. O oră vreau să mai dorm, doar atât.După, o să iau ciocanul să îndrept tija de fier pe care se susţine cor-pul de buret al patului, o să dau cu var în bucătărie şi o să reparneonul. Ştraşnic plan, nu ?!aud scântei, ca nişte firişoare dintr-un cablu legat la priză, dincare lipseşte ştecherul. Difuzorul de la televizor creşte în intensitate,proiectând lumini difuze pe tavan. „Preşedintele Băsescu a luatparte la.../ se adaugă ulei de măsline peste.../ eliminarea echipeiunirea urziceni din.../ În Braşov sute de persoane au ieşit în stradă,în faţa Prefecturii, pentru a-şi cere drepturile”. Flash-uri şi

72

milisecunde de întuneric între programe. acelaşi arătător lipit debutonul up, uzat de la prea multă folosinţă. Bătaie sacadată cagongul clopotului de la biserică... Şi simt că-mi explodează tâmplele. - Mai lasă o dată televizorul ălă! Nu vezi că dorm! Nici în vacanţănu mă pot odihni? Ce pizda mă-sii!- Hai un pic! Nu te mai supăra atâta! Ştii că dincolo doarmetaică-to şi alex e la desene. unde vrei să stau?- Du-te de bea-ţi cafeaua în bucătărie şi lasă-mă să dorm! Ori iao carte şi citeşte! ai cu zecile lângă pat! Numai fă LINIŞte!!! Mi-ofi ajuns sesiunea asta. Habar n-ai cât de obositoare a fost.- Dar ce, nu ţi-ai revenit după o lună? alţii în vacanţă muncescşi-şi scot bani de buzunar. tu leneveşti tot timpul. Când eram devârsta ta stăteam la serviciu opt ore pe zi. Nu mai ştiam ce e ălasomn. Şi tu te vaiţi mai ceva ca o babă. Îl dau mai încet! Dormiacolo.După câteva minute.- Dar chiar nu te gândeşti şi tu un pic la tine? De unde atâţia... - Gata, frate, am înţeles! De când am venit, altă placă n-ai. Îmicaut de muncă, numai să scap de gura ta, stai liniştită. Nu conteazăce fac la facultate, nu contează notele mele, tre’ să muncesc şi gata...În timpul meu liber, în loc să mă distrez, tre’ să mă duc la muncă.Morţii mă-sii de viaţă !aşa face mereu. tocmai când visez mai frumos, mă trezeşte cutelevizorul şi cu reproşuri acide. arunc pătura pe jos, îmi trag pan-talonii de pijama până-n gât şi mă duc în bucătărie. Îmi aprind o ţi-gară din pachetu’ de Malboro roşu al lui taică-mio şi aştept. tre’ săse trezească şi el, trebuie o dată să se trezească! să vedem atunci!alex vine primul şi mă ia în braţe. „Măcar tu ! Dă-mă un pic pespate! uite aici jos!” Cu palmele de copil de 5 ani, bolnav de ence-falită, gângurind în limba lui de neînţeles, mi-a atins zona inflamată.Palpa uşor, dar constant. I-am sărutat creştetul, mi-am înfipt dege-tele în părul său ciufulindu-i freza, şi l-am trimis la desene. Mai amdouă fumuri. salamul e în frigider şi mi-e lene să-l scot. am obiceiulde a mânca dimineaţa sandvici la toaster. aştept cinci minute pânăse aprinde ledul verde, ung prima felie cu unt, adaug parizer şi-ofelie de caşcaval şi o bag la prăjit. Îmi plac lucrurile crocante, au osavoare a lor. Dar să nu-mi fi dat pâine prăjită! avea bunică-meaobiceiul de a o lăsa pe plita din cuptor până se ardea. Gust descoarţă afumată. Nu face bine la stomac, mă irită şi-mi provoacăvomă!73

stau. sting chiştocul şi scot aparatul din priză. torn două rânduride ketchup şi aştept să se răcească.- Ce-i cu tine la ora asta? N-ai somn?- aş avea somn, dacă maică-mea ar dormi mai mult şi nu mi-armai face capul pilaf de la prima oră. Nu mai suport! Pe bune acum,nu mă pot odihni în nicio zi de la Dumnezeu, că dă ea drumu’ latelevizor. - Ştii că se culcă o dată cu găinile şi după 6 nu mai are somn.Înţelege-o.- Înţeleg, tati, pe bune că înţeleg! Dar în fiecare zi să-mi spunădespre alţii că muncesc şi că-şi câştigă bani de vacanţă, nu mi separe chiar normal. am zis că mă duc la muncă, dar unde?! În oraşulăsta de căcat nu găseşti nimic. am fost doar în târgovişte la alina,ai văzut şi tu, nu angajează pe perioada verii. La Impact nu vorsă-mi dea bani, că cică tre’ să-mi fac eu o emisiune şi apoi să-migăsesc sponsori, ce să mai fac?! spune tu acum? Crezi că nu vreau?- te cred! Însă maică-ta nu zice cu răutate, nu o judeca, tot în fo-losul tău o face. Gândeşte-te că iei un ban şi poţi pleca apoi undevrei. e altceva când ştii că munceşti pentru tine! Nu te obişnui doarcu ce îţi pică din cer, luptă şi tu un pic. Pui un ban deoparte şi poţipleca la mare. Nu asta vrei ?!- O să mă duc... Caut şi azi! Fie ce-o fi...Cu aceiaşi blugi spălăciţi, cu tricou’ meu negru cu imprimeu şiadidaşii maro, m-am suit pe bicicleta albastră, făcută cadou debunica. am zis să mai încerc la fabrica de globuleţe, unde mai fu-sesem cu un an în urmă. Ştiam că acolo oamenii vor fi deschişi şimă vor reaccepta în mediul lor. La 16 ani am fost primul copil carea intrat într-o fabrică de decorat globuleţe de pom. Printre femei,arome puternice de motorină şi miros de bronz. am învăţat să lasîn urmă meciurile de fotbal, seminţele şi berile. un intrus, ce a de-venit treptat unul de-al lor. zile frumoase, cu prime în bani şi înpungi masive cu păstrăv. era o tipă însărcinată în luna a 8-a – seocupa cu ambalatul – care mi-a spus că ar vrea să aibă un copil camine, creţ şi cu zâmbetul pe buze. Şi mă simţeam bine. Decoramcopăcei, cercuri de culori diferite, pe care le trasam cu aracet şiapoi cu glet, frunze şi steluţe, modelele detestate de toată lumea,dar am învăţat. Voiam să-mi strâng un ban de buzunar să plec lamare. Nu ştiu câţi dintre colegii mei de liceu practicau job-ul devară pentru a pleca pe undeva, dar nu-mi păsa. Important era cămă simţeam bine, mă odihneam după-amiază şi apoi ieşeam la 74

plimbare, fără buzunarele goale. aşa m-am obişnuit, să am mereupus ceva deoparte. Cred că mi se trage de la bunicu’, el avea pasi-unea asta. Nu era zi în care să-mi fi spus că nu are, chiar dacă maiera o săptămână până la pensie. Şi am pornit, am străbătut toată republicii, am suit panta de pePatrana, lăsând în urmă Biserica Catolică, şi am ajuns. Dulăul negrumă aştepta. Îl mai văzusem odată în cartier. Cădirea este amplasatăîntr-un loc liniştit, tocmai bun pentru relaxare. Lângă spitalul de ne -buni, la 200 de metri. În spate deal, cu alei pavate şi sus un azil.Vara cântă guguştiucii, privighetorile şi cocoşii vecinilor. O curtemare, cu un zarzăr în ea, un tractor-epavă şi paratrăznet decorat îninstalaţie de pom. Clădire mică, ca un hambar cu etaj. La parter, pepartea stângă stau băieţii de suflat alături de cei de la tăiat cartonulpentru cutii. În stânga o uşă mare, un perete cu geamuri pentru co-municat şi sala unde se lucrează. Opt mese tip cantină, cu un singurblat şi nu foarte înalte, pe fiecare un borcan de aracet, o farfurie cuglet şi un set de pensule tip unu, subţiri şi uşor decupate cu lamapentru a fi cât mai sigure la trasat liniile, mai ales că se lucrează pesticlă. La etaj, birourile şefilor. Mereu m-am înţeles bine cu ei...am deschis poarta.- Ce faci, Mihnea? De când nu te-am văzut! Dă-te-n coa’ să tepup.- săr’mâna. Ce faci, Jeni ?- Ce dracu’ să fac, pe la muncă. Nu ştii cum e?! mi-a răspuns cuzâmbetul pe buze. tu ce faci?Jeni e o tipă super de treabă, rebelă, cu mulţi cercei şi brăţări,un model old-school de calitate. Părul îl are de culoarea bronzuluicombinat cu argint, mereu strălucitor. Fiica ei a fost colegă de liceucu mine, ce-i drept, un an, că după, eu m-am dus la facultate şi eamai avea doi până la bac. - am luat şi eu vacanţă şi mă gândeam dacă mai au ăştia nevoiede mine.- Ce să mai aibă nevoie, dă-i în pizda mă-sii, e full. Nici bani nuau să ne dea. tot salariul ăla de căcat e. - Deci, slabe speranţe, nu? mă gândeam şi eu, na, o lună acolo,mai iau un ban şi mă zbor iar la mare.- Nu ştiu ce să zic, Mihnea, du-te pân’ la Şefa, vezi că e în birou,sau vorbeşte cu silvia.- La Şefa nu mă duc nici să mă tai. Nu mai ştii de anul trecut?am terminat gloabele alea cu stele şi m-a chemat. De unde mă-sa75

să mai vin, eram tolănit pe plajă, cu paharul de bere lângă mine şiţigara aprinsă. I-am zis, frate, nu mai pot veni. ea că nu şi nu, căîncă o lună, că are nevoie de mine.- Păi ce, mă, nu te-am sunat eu? râde.- Păi da, că am şi uitat, şi n-am mai venit. Începeam şi facultatea.asta sigur nu o să mă mai ia acum, pot să stau şi peste programfără bani, şi tot nu mă mai ia. Dar, na, încercam şi eu.- Mă, du-te! Dacă tot ai venit, de ce să pleci aşa, cu mâna-n cur.Ori laie, ori bălaie. Ce, te doare gura?- Hai, mai, dă-o în puii mei! Mă duc să vorbesc cu silvia.- Vezi că e în sală.- Hai că după, stăm la o ţigară.- Dar repede, că ştii cum trece pauza. Nu apuci să-mbuci ceva,să tragi o pipă, că gata.În sală acelaşi miros devenit parte din mine. eram din nou laprimul loc de mucă. Fetele erau aşezate la mese, unele mai lucraupentru normă, altele îşi scoteau sendviciul.- Neaţa! Ce făşeeeţiii?!- Mihnea, ce faci, mey nebunule? ai trecut şi tu pe la noi? zicesilvia. Şi dă-i cu pupături, ia toate mesele, toate tipele, pe două nule cunosc, aşa că nu mă bag şi reiau conversaţia.- Ce să fac, uite şi eu pe aici.- Cum mere cu faculta?- Bine, chiar foarte bine.- Vreau şi eu să mă apuc de una, mi-am depus dosaru’ la Valahia perelaţii Publice. Fie ce-o fi. Dar, na, vrea şi „baba” să aibă facultate.- Hai, lasă vrăjeala, că eşti tânără. Ce, dacă ai copil şi soţ acasă,gata, eşti babă acum?- Păi, ştii cum se zice.- auzi, ştii de ce am venit? te rog şi eu ceva, dar hai pe hol săvorbim, că în pereţii ăştia nu am încredere.- stai să duc cutia asta şi mergem. am ieşit pe hol, lângă paletul cu globurile de export şi i-am spus:- Cum mai merge treaba pe aici? Mai e de muncă?- Da, Mihnea, e mult de muncă, dar ştii cum e. De ce mă-ntrebi?- Păi, mă gândeam, dacă mai aveţi nevoie şi de mine pe aici. Şizâmbetul i s-a dilatat instant.- Îmi pare rău, Mihnea, dar suntem deja prea mulţi. sunt comenzi,nimic de zis, dar nu mai sunt locuri. Nu ştiu ce să zic, du-te pânăla Şefa, ea ştie mai mult.76

- Nu, mersi. Nu mă duc la ea. Dacă mi-ai spus tu, nu mai aresens. Mersi mult.- Şi altceva, ce zici că mai faci? încerca să mă binedispună. Însănu mai avem chef de conversaţii stereotipe.- toate cum le ştii. Mersi mult. eu cam trebuie să plec. Ne maiauzim, da?- Bine, Mihnea. spor cu facultatea.să-mi bag pula, ce oameni frate! Dacă nu poţi o dată să faci ca ei,a doua oară îţi trântesc uşa-n bot. Ghinion. Cum morţii mă-sii măduc acasă şi îi zic mamei că nu am rezolvat nimic nici azi? asta e.Vreau un moment de linişte. De o fi să mă iau iar la ceartă cu ea,mă duc la bunica. Mă trântesc în pat, fumez o ţigară şi citesc ceva.O să fie bine, trebuie. altfel îmi plezneşte capul.- Jeni, nu mai stau. Nu s-a rezolvat nimic, asta e. I-am spus cuoareşce regret în glas.- Nu mai fi trist, mey. Dă-o în pizda mă-sii de treabă. Şi aşa aicie ca un căcat. Dacă aflu ceva, te sun. Poate o pleca una de aici.- Da, Jeni, dar îmi trebuia acum. e şi aşa târziu. Ne-au ţinut ăştiala facultă de ne-au sărit neuronii, nu se mai termina odată sesiunea.Dar poate găsesc în altă parte. - Mult succes! Ne auzim. Hai că tre’ să intrăm. te pup.M-am suit pe biclă şi am galopat ca un nebun. Voiam să las înurmă locul ce-mi fusese refuzat, să îmi bată soarele în ţeastă şi săalerg, doar atât. Nu contau maşinile şi gropile. Liber, liber ca întot-deauna. Fuck this! O să vină şi a doua şansă. Când să apuc pe Libertăţii, am cotit-o pe bulevard, am ieşit prinparc şi m-am dus pe baraj. Încă o pantă, muşchi întinşi la maxim,durere în rotulă şi multă transipraţie. afară erau 35 de grade. amoprit la primul pilon de lângă debarcader. Barajul era liniştit, pes-carii cu berile în mână trăgeau din ţigară şi din undiţele goale, iartotul părea calm. Dintr-o dată am eliberat toată tensiunea acumulată,mi-am scos un Kent, l-am apris, am tras două fumuri puternice şiam închis ochii. Hainele mi se păreau goale, atârnând fără vreonoimă pe trupul meu. Îmi bag pula, mâine mă duc iar în târgovişte.Oi găsi ceva acolo, şi aşa nu am fost la Vali, doar îl cunosc, mă bagla trustul lui şi gata. aş vrea să pescuiesc, pe bune că e fain să stai pe baraj să pes-cuieşti. e atâta linişte, te simţi ca la mare, doar tu şi apa din faţa ta.avantajul la noi este că, pe lângă apă, mai vezi şi dealul ce încon-joară oraşul, crucea de la carieră sub care scrie Băile Pucioasa şi77

munţii deasupra Fabricii de Ciment, de la Fieni. Plus Biserica dinŞerbăneşti de pe malul celălalt şi pontonul de la debarcader. Înainteera staţiune de agrement, veneam cu ai mei şi ne dădeam cu hidro-bicicleta pe Ialomiţa, stăteam la plajă şi jucam cărţi. Odată i s-a ruptsalteaua lu’ unchi-mio, avea de-aia gonflabilă de dădeam la pompătot familionul. s-a dus dreacu’, a intrat un băţ în ea. Noroc că ştiausă înoate şi noroc că nu eram pe acolo. acum e proprietate privată.Nu sunt în stare nici de luciul apei să se îngrijească. să le fie debine, dar e păcat.Vara, când e foarte cald, vezi pe apă, ieşind din stufăriş, raţe şilebede. Habar n-am de unde au apărut. Puţin îmi pasă, dar suntfaine, e ca un heleşteu. Dacă s-ar putea traversa de-a latul, ar fi ominunăţie. sună telefonul. Ştiu că e maică-mea. Îi răspund şi-i zic că vin în10 minute. N-am chef să mănânc, mi-am luat mai devreme un send -vici de lângă parc, un burger cu varză, castraveţi muraţi, ketchupşi maioneză. Mi-a pierit pofta. Dar tre’ că şi aşa am pierdut o gră-madă de kile în sesiune. Cobor panta în viteză şi tot drumul nu pun frână. Îmi place vitezaşi vântul ce-mi aruncă pletele în spate. trec pe lângă Licurici, urcspre staţia de epurare şi ies în DN71, pe lângă Petrom şi troiţă,cotesc pe lângă Biserică, pe avram Iancu, o salut pe bunica de peplatou şi o tai spre Libertăţii. Îmi iau bicicleta în cârcă şi dă-i şi urcăpatru etaje. Îi pun încuietoarea şi mă descalţ.- Ce ai rezolvat? mă întreabă mama.- Nimic, nu aveau nevoie de mine.- Păi vezi, dacă nu te-ai dus anu’ trecut, când te-au chemat ! acumstai şi roagă-te de ei. Deja simţeam că tesiunea capătă proporţii.- Mamă, mă duc mâine iar în târgovişte, mă duc la Vali la trust,că n-am mai apucat să vorbesc şi cu el. asta e, fac naveta 20 de ki-lometri, că n-oi muri dintr-atât.- Păi ce o să iei, o să dai pe navetă. Nu rezolvi nimic.- Lasă, frate, că nu-i chiar aşa. Merg cu trenu’. Nu ştii că e înstaţie la romlux? Doar cobor şi ajung la el. Cât mă-sa face trenu’?un leu, doi.- Bine, du-te şi vorbeşte şi cu taică-to şi vino la masă, că se răceştemâncarea. Nu mai am niciun chef. Şi nici de munca asta. Ce, am ajuns săfac şi naveta acum, pentru o amărâtă de lună? Nu o să strâng mainimic. Mă duc la tăică-mio.78

- Ce să fac, zi şi tu. aştia nu au nevoie de mine. să mă duc iar întârgovişte? Poate rezolv ceva la Vali, ăla cu ziarul, unde am maipublicat eu proze scurte.- Nu ştiu, du-te, vezi şi tu, dacă merge rămâi, dacă nu, mai cauţi.tre să fie un loc şi pentru tine. În plus au anunţat ăştia la televizorcă patronii caută angajaţi pe timpul verii.- Da, dar nu şi în Dâmboviţa. Nu au specificat acest lucru?- au zis în general. Le iese şi lor ceva la afacerea asta. Hai, du-teşi mănâncă şi dormi o oră. Iau două guri, o pun la loc şi mă întind în pat. Mă doare capul,simt mii de impulsuri nervoase ce intră în contact, ce produc scânteişi îmi ard encefalul. Deschid suprapozabilul, iau un algocalmin şiun paracetamol sinus şi mă învelesc bine. Maică-mea s-a trezit şimă lasă-n pace. s-a dus jos cu alex. Pot dormi liniştit. În sfârşit. Şi alerg, alerg neîntrerupt. Pietre cad în faţa mea. sunt tot pe bi-ciletă. O vacă e moartă la marginea şanţului, ies viermii din ea, co-pacii iau foc instantaneu, drumul se dilată, devine cauciuc, maşinilese topesc lăsând oamenii goi. O femeie ţipă la braţ cu copilul în flă-cări. Flăcări şi pe ghidon, pe cadru, pe apărătoarea-spate. Mi-e cald,foarte cald. arunc tricoul de pe mine şi-mi văd pielea cu băşici fier-bând. scot bidonul cu apă şi torn. e benzină, iau foc. Mă ardeee !...auuuuuuuuuuuu !!! respiră, respiră, adânc şi uşor! aşa, uşor.am fruntea plină de broboane de transpiraţie, tricoul e fleaşcă.să-mi bag pula în el de coşmar, morţii mă-sii, nici de somn nu maiam parte în ultima vreme. Nu mai poootttt! arunc pătura de pemine, mă duc în bucătărie, scot sticla cu apă de la congelator şi odau pe gât. Gust de clor, apă de chiuvetă. Ieri aveam minerală. s-afăcut ciorbă! Mă agăţ de cratiţa cu musaca, iau un polonic, îl îndesprintre dinţi şi dau drumu’ la apă caldă. Vreau un duş. Nu ştiu ceam! De câteva zile tot am coşmaruri, visez tot felul de tâmpenii fărălegătură între ele. am crezut că după ce voi scăpa de examene măvoi potoli. Degeaba. Cu tălpile goale lipocesc pe gresie. e rece şicurată. Iau prosopul din şifonier, gelul de duş, şamponul şi aşteptvalul de căldură. Dar atunci intră mama. - Hai că am o veste bună pentru tine!- Ce, ai tu o veste bună pentru mine? De unde şi până când?- am vorbit cu Vica. are nevoie de cineva la spălătorie. a zis cătrece mai încolo să vorbească cu tine.- Dar stai, ce treabă am eu cu spălătoria auto? Dezbrăcat până labrâu, încercam să mă bag în baie.79

- Păi n-ai, dar vine şi îţi zice ce să faci. Nu e greu, o lună nu mori.După, faci ce vrei. Ştii cât de mult vreau să pleci la mare!- Mă bucur că tu îţi doreşti, dar după zilele astea voiam să-mibag picioarele în ea de mare. O să vorbesc cu ea. Lasă-mă acumsă fac un duş.un surâs s-a ivit pe sub obrajii neraşi. simţeam în interior un început de bucurie.- Şi să nu zici că tu mi-ai găsit şi acum un loc pe vară, da?- Nu-ţi zic, dar ştii că aşa e. Şi la globuleţe, cum a fost? Nu tot euam vorbit cu Cristina?am trântit uşa cu putere, dar zâmbeam. Chiar dacă am prostulobicei de a mă certa cu maică-mea, ştiu că mai are, din când încând, dreptate. Deja vedeam plaja Costineştiului, cu multe ţâţe dez-golite, cu buci ondulate şi da, White Horse, unde berea-i ieftină şie muzica de calitate. apa curgea nepăsătoare pe pieptul meu, gân-durile zburau. aminalul făcea baie şi sufletul hoinărea, lipindu-sede pereţi ca o muscă într-un borcan. am ieşit zâmbind. Voi ac-cepta. e înjositor, dar nu am ce face. un ban în plus nu strică.restul o să-l iau de la bunici. Bunică-mio mereu mă întreabă demedii, vrea să se mândrească cu mine. Nu o să-i spun că mă ducla spălătorie. el vrea să mă vadă profesor. e şi ambiţia mea. Darpână atunci mai e timp. stau relaxat! În sfârşit relaxat! Oricum măduc la bunica. De mâine o să fie altceva. Nu ştiu nimic despre acestaltceva, dar oricum e ceva-altceva.e cinci şi maică-mea a deschis uşa. Vica, cu zâmbetul pe buze,s-a aşezat pe canapea, în sufragerie.- Nu vrei să mergi la spălătorie? Nu e mare lucru de făcut. teînvăţ. Doar să nu fi alergic la soluţiile de curăţat. Că altfel, nu poţisă ne ajuţi.- Nu, nu am niciun fel de problemă. sunt perfect sănătos, vorbamedicului, am încuviinţat eu.- Bun atunci. sunt soluţii diverse, soluţii de motor, de cauciuc,de parbriz, de caroserie. Nu sunt multe şi le înveţi, că eşti băiatdeştept. În plus, vei avea şi mănuşi dacă te ajută mai mult, dar cusiguranţă nu vei avea nevoie de ele. e vară, ce naiba! Dai un jet petine, te mai răcoreşti niţel şi bineînţeles, că am uitat să îţi zic, veiavea şi pauze. Nu mereu vin maşini. a, şi bacşiş. La noi, banii pecare îi lasă un client se adună laolaltă, într-o puşculiţă, iar la sfârşi-tul zilei se împart în mod egal. Deci?80

- accept. Când ar trebui să vin? Inima îmi bătea cu putere. Îmiimaginam că ne vom bate cu apă în pauze, că vom pune furtunurileunii pe ceilalţi şi ne vom simţi bine.- De mâine e ok?- Da, e perfect. Mai trebuie să-mi iau ceva? - Nişte lucruri subţiri şi neapărat o pereche de papuci, că nu veiputea lucra în adidaşi.- s-a făcut.- Bun, mâine la 8 să fii la spălătorie. e în trainica, exact lângăpod. O găseşti, se vede din Porcărie. (Şi râde..).Maică-mea se bucura. Ştia că nu e o muncă „nobilă”, dar măcarera sigură că nu voi rămâne la stadiul ăsta şi că este doar un job devară.- ai văzut că se poate, numai trebuie să vrei.- Şi eu am vrut, dar dacă nu s-a putut, de unde? eram fericit. Mă vedeam superior tuturor celor care stau acasă şifreacă pisoiul, simţeam că cineva are nevoie de mine. I-am mulţumitîn gând mamei că m-a salvat şi de data asta şi am plecat la magazinsă-mi iau papuci, d-ăia la 38, că nu trebuie să prezint moda. amscos apoi bicileta, m-am dus la bunica, am pus-o pe balcon şi amluat-o la inspectat. Ţin frânele? Ţin! schimbă viteza? schimbă! arevaselină? are, cam puţin, dar are. Las’ că-i dau eu un duş de nu sevede, şi aşa e mizerabilă! Şurubul de la pinioane era slăbit, l-amstrâns, i-am verificat presiunea din cauciucuri la Petrom. Gata de onouă excursie... trebuie să mă odihnesc mai devreme în seara asta. Îi cer 10 leibunicii pentru suc şi îmi iau un pachet de ţigări. Nu ştie nimeni căfumez, nici nu trebuie. O rog să-mi facă o porţie mare de cartofi cuou şi înfulec pe nerăsuflate. Iau Castelul şi mă apuc de citit. O oră,mi-am propus, doar o oră şi mă voi băga la somn.capitolul II: prima zischele multe. apă şiroind în ţevi de canalizare. Poduri rupte demacarale şi copii jucând fotbal pe apă. sunt în salopetă cu furtunulîn mână. arunc flăcări şi pârlesc un manelar. armata e dincolo destradă cu luneta îndreptată spre mine. targ în ei, în cauciucuri, înmaşini. ard prelata, oamenii, mâţele şi câinii. tai o găină şi-i beausângele. Mă şterg la gură şi-mi dau foc. ard, ard, aaarrd !!! ...

81

Inima îmi bate cu putere. e două ceasul. am dormit trei ore. setre zeşte bunica şi mă întreabă ce-am păţit. Îi spun că sunt bine, căam avut un coşmar şi să îmi aducă, dacă are, o cană de ceai. Punela foc mentă şi sunătoare. teiul nu e bun pentru bărbaţi. aştept săse răcească şi-l sorb încet. Mă relaxez. sunt tensionat. Dacă nu vafi bine, dacă mă va da afară după prima zi, dacă vor face mişto ăiade mine şi nu mă vor accepta? Prea multe gânduri negre. Încercsă-mi golesc memoria şi mă întind. Pun pătura până sub gât şi aşteptsă mă încălzesc. Chiar dacă afară e foarte cald, eu nu mă simt în si-guranţă decât atunci când sunt învelit. O superstiţie tâmpită dincopilărie....M-am trezit la 6 juma’. aparent liniştit, încrezător în forţele pro-prii, mă gândeam că voi fi un erou azi, că voi spăla cât mai multemaşini şi că voi primi primul meu bacşiş. Îmi făceam planuri. Voiamsă cumpăr un calculator mai performant, un pick-up pentrutaică-mio, ştiam că-şi doreşte de mult timp unul şi câteva cărţi, plusbanii de mare în care nu trebuia să intru. Ţeluri mari pentru înce-put. Nici măcar nu ştiam ce mă aşteaptă, dar planuri aveam, slavăDomnului.am mâncat pe fugă un sendvici, mi-am luat două pentru la muncăşi m-am suit pe biclă. Până la trainica nu e mult, 4 kilometri. Îi facîn 15 minute, fără oprire. O iau pe republicii şi schimb viteza, trecpe cea de munte. e mai greu de pedalat, dar ajungi mult mai re-pede. În plus, dacă mai prinzi şi o pantă, te-ai scos. trec de Por-cărie şi-mi sare lanţul. „Nu azi, băga-mi-aş pula în gâtu’ mă-tii derablă.” M-am oprit în faţa alimentarei şi am scos din ghiozdan trusacu scule. era naşpa treaba, lanţul era ferfeniţă. sărise o za şi o pier-dusem. Căcat. acum trebuie să o leg de una din faţă. asta înseamnăcă nu voi mai putea schimba pe a patra. Dacă am noroc să o fac şisă ajung la timp la muncă, o s-o repar acolo. Mă vor ajuta băieţii.O juma’ de oră de pomană, mi-am zdrelit palma dreaptă cu şurubel-niţa, până să pun zaua aia nenorocită. Dar am reuşit. M-am suit peea, plin de vaselină pe mâini şi pe buzunarele din spate ale blugilor. Fuck! e 8 şi un sfert şi sunt de-abia la Pompieri. un kilometrujuma şi ajung. apăs cu putere pe pedală, dar plasa cu mâncare, depe ghidon, îmi intră în spiţele de la roată. Frână bruscă. alunec peşosea, mă lovesc cu şoldul de bordură şi încerc să mă trag cât mairepede pe trotuar. Din spate venea un cimentruck. N-am nimic, suntun pic zgâriat, dar îmi tremură îngrozitor genunchii. sunt fleaşcă.82

tensiunea creşte. Îmi fac mustrări de conştiinţă, că sunt un irespon-sabil etc. Nu e însă timp de pierdut. sunt în pantă acum. sare iarlanţul, nu-mi mai pasă. am viteză. ajung în faţa spălătoriei. O clă-dire simplă, cu un etaj, împărţită în două: magazinul propriu-zis,cu uleiuri, cauciucuri, piese, becuri etc. şi partea a doua cu vul-canizare, o cameră mai degrabă chioşc de ziare, unde sunt doiroboţi pentru verificarea aderenţei cauciucului şi pentru scos cameradin cauciuc, plus o baie pentru verificat presiunea şi eventualele ră-suflări. În dreapta clădirii, până în pod, e spălătoria propriu-zisă,învelită în prelată verde, cu două intrări pentru maşini, dar destulde înaltă pentru a putea intra tirurile. De la distanţă, mi s-a părutceva nou de care aveam nevoie. Vedeam briza aceea de picături înbătaia soarelui ce formau un curcubeu de o secundă şi voiam săposed şi eu un furtun.- De ce ai întârziat? Ţi-am zis la 8 să fii aici.- Mă scuzaţi, tanti Vica, mi s-a rupt lanţul de la bicicletă şi m-amlovit un pic la şold. Nu o să se mai repete.- Bine. Fugi în spate şi schimbă-te. Pe urmă să vii să faci cunoş -tinţă cu băieţii. În spălătorie băieţii trăgeau de două Dacii rablagite să le scoatăfaţa, aruncând cu dexteritate bucăţile masive de noroi pietrificat desub roţi. L-am întrebat pe unul dintre ei unde e vestiarul şi mi-aarătat o uşă verde în spatele prelatei, o extensie a clădirii. O cămă-ruţă cu vestiare de fier gri, ca fişetele de birouri, o măsuţă în centru,cauciucuri pe post de scaune şi pereţii din spate din ghips-carton.un geam ce dă în livada de după prelată, pe unde se vede Biz-didelul trecând. Când mă schimbam, am auzit prin jetul puternicplesnind caroseria, vocile viitorilor mei colegi. „Cine pula mea maie şi ăsta? Îl vezi cum arată? Bag eu dracii în el. Mai mult de o zi nuo să stea. să mi zici tu mie Cârlig!”Prinsesem un pic de frică. Nu-mi puteam imagina ce o să fie acolo.Dacă mă va face unul dintre ei de râs în faţa clienţilor ori îmi va dao soluţie de cu totul alt tip şi o să-i mătuiesc maşina? Nu ştiu ce faţăaveam când am ieşit din vestiar, dar în interiorul meu mi-am datseama că am făcut o greşeală că am acceptat. Şi atunci a venit Vica.- Hai, Mihnea, vino aici. Gaşcă, veniţi încoa’, toţi Baschi, toţi adicăşi tu. Şi râde.Mă simteam ciudat, îi chema pe toţi pentru a mă vedea pe mine.Păream a fi dezlipit din peisaj şi Vica promitea că o să mă lipeascăde acest mediu.83

- Băieţi, el este Mihnea. este student la Litere. (Ooooo, răspun-deau ironic, un student printre muritori.) Nu o să stea prea mult lanoi. (să nu stea, dă-l în pula mea! să se ducă la studiul lui acolo,nu să vină aici, tocilar idiot!) ai zis ceva, Cârlig? - Nu, vorbeam cu Baschi, îi spuneam că avem un tir în aşteptareşi că cam trebuie să ne apucăm. aşa-i Baschi? Vezi?- Bine, mai poţi rezista 5 minute. topor, îl înveţi tot ce ştii pe Mihnea,ok? am încredere în tine, că pe leprele astea nu mă pot baza. Ok?- Da, Şefa. - Bun şi acum Mihnea, el este Ionuţ, Nea Ion şi emi, ei se ocupăde vulcanizare, se vede după ei că sunt „curăţei”. am dat mâna cuei şi m-am murdărit de uleiul vâscos şi lipicios, dar nu am părut in-trigat. Mă gândeam că e normal să fie aşa. - La spălătorie e Cărlig, ăsta e un şmecher şi jumătate, mai mergeşi la vulcanizare, la fel Franki, scheche şi uriaşu. topor o să teajute acum. Or să fie două schimburi, unul de la 8 dimineaţa pânăla 3 după-amiaza şi celălalt de la 2 la 9 seara. În plus, schimbuldoi lucrează şi sâmbăta 12 ore, de la 10 la 10. sper că nu e nicioproblemă. sâmbăta iese cel mai mare caşcaval pentru bandiţii aştia.- am înţeles. Nu, nu e niciun fel de problemă.- topor, ia-l pe Mihnea şi du-te de-i arată. Cârlig lasă tirul, că îlface topor cu Mihnea, să înveţe câte ceva. Că la maşini mici e maisimplu.am plecat cu andrei, că porecla lui nu prea îl caracterizează. edin Brăneşti tipu’ şi ăştia i-au spus aşa pentru că are mâinile bătă-torite, de la sapă şi topor, că de, omul stă la casă, cu animale şi întimpul liber se ocupă de gospodărie.- Hai, vino-ncoa. uite asta e soluţia de motor. Dă jos mizeria. ebună pentru motor, dar noi o folosim şi să înmoaie noroiul. Ce ameu aici e pentru tir. Vezi sticlele alea cu lichid galben? alea sunt cudetartrant, curăţă tot, dar nu trebuie să dai cu el pe maşini. Pe tirurimerge, că are ăştia pe sus numai ciment şi ăsta topeşte. Nu dai cudetartrant pe cablurile de emisie şi nici pe tuburi, decât atunci cândai ciment pe ele. Ia şpaclul, găleata, peria şi hai cu mine sus. Decelelalte îţi spun mai încolo. Hai că într-o oră tre’ să terminăm. - Ok, dar ce trebuie să facem acolo sus? Începusem să tremur.Cum să mă sui pe ditamai tirul şi să stau acolo, să mai dau şi cuapă şi să nu alunec?- O să vii să îţi arăt. Nu o să faci deocamdată nimic. Dar de mâinetre’ să pui osu’. 84

urcăm scările din spatele cimentruckului, topor cu şpaclul, eucu găleata şi peria, o perie cu coadă lungă, să nu te chinui preatare. Între timp, câţiva stropi din soluţia galbenă au sărit pe picorulmeu. M-au ars pe moment, dar dădeau apoi senzaţia unei urzicături.Nu mă puteam scărpina, voiam să fiu tare.- Ok, fi atent. avem două perii. eu mă duc către capul tirului, tustai aici, pe balustradă. tot ce tre’ să faci e să iei mătura, să o bagiîn detartrant şi să freci bine. Nu lăsa nicio urmă de ciment. Nu nemai dă aştia bani după, şi tiriştii au contract cu noi. Ne dă bacşişgras, 500 de mii. Şi dacă avem 3 cimentruckuri, ne-am scos. uite,aici unde e capacul, pe aici bagă cimentul de la fabrică. Mereurămâne pe lângă, plouă niţel afară şi se întăreşte. Dacă nu iese cudetartrant, luăm şpaclu’. uite... şi înmoaie peria în soluţie, o întindepe lângă capac şi văd vaporii toxici ieşind, cimentul începând înacelaşi timp să fiarbă cu bulbuci galbeni, ca de mămăligă. În plus,un miros puternic, leşinos, ca de bicarbonat dizolvat în clor, ce m-aameţit. Mi s-a întunecat privirea, voiam să mă aşez, dar am dat maideparte. Mâinile mă usturau cumplit, lichidul galben prelingându-sedin peri, pe coada de lemn. rana ce nu a apucat să se cicatrizeze,de la căzătura de mai devreme, a fost dezinfectată de detartrant. asăpat atât de mult încât vedeam osul. Nu ştiu când am terminat cuplafonul. L-am auzit vag pe andrei.- Hei, ce-i cu tine? am uitat să-ţi spun că e periculos să-ţi intregazul ăla pe nas. Dacă ţi-e rău, pune ceva pe nas. avem măşti înmagazin. Până una alta, du-te şi ia furtunul şi dă-mi-l. uite-l colope pompă.am coborât, am luat furtunul cu cap de fier şi corp de plastic, caun pistol de jocuri video numai că de dimensiuni mai mari, şi i l-amdat. Mi-am sprijinit picioarele de cauciucurile cimentruckului şi aş-teptam comanda.- Dăi drumuuuu la apăăăăă! M-am dus la pompă şi am rotit. erau două butoane ca de aragaz,galbene şi nişte indicatori inscripţionaţi pe o bandă neagră. a pornit,furtunul s-a întărit instantaneu, dar dintr-o dată a ieşit un fum negru,greţos din hornul pompei. tot spaţiul a devenit un loc de nerespirat,în care nu vedeai la doi metri.- a-mi-aş pula în gâtu’ tău! Opreşte apa caldă, boule, că nu merge!strici dracu’ pompa aia! Cine pula mea l-a adus pe ăsta aicea? vo-cifera topor de pe cimentruck. Dă pă celălalt buton. am învârtit şi am sperat ca norul creat să dispară imediat. Măînşelasem. a tuşit de două ori şi a murit. Nu mai pompa apă.85

- Futu-ţi paştele mă-tii de rablă!Îngheţasem. am crezut că până acolo mi-a fost. tremuram lângăcauciucurile tirului şi aşteptam să mă ia la bătaie ăsta. auzeam pasulapăsat pe scările de metal şi sunetul papucilor pe ciment, în cădere.- Nervos, cu pumnul strâns, cu venele desprinse de piele, toporse apropia de mine. Ce i-ai făcut? zi repede, că mătur cu tine spă-lătoria.- I-am dat drumu’ şi a pocnit de două ori. După, s-a închis. Nuştiu ce are. Îl văd atunci pe andrei că se duce spre pompă. Îi trage două pi-cioare, învârte de buton, vede că nu porneşte şi ridică protecţia deplastic de pe ea. Presiunea scăzuse şi nivelul de motorină era setatpe zero. - Du-te înăuntru şi vezi că e o canistră cu motorină, vorbea toporcu privirea în maşinărie.- unde înăuntru? La vulcanizare sau în magazin?- Bă, tu faci mişto de mine? La spălător, în spate! Nu ştii unde e?- Nu. eram doar un novice, dar el nu înţelegea asta.- Hai cu mine. uite, aici e spălătorul şi butoiul cu motorină, plusca nistra. Şi mi-a arătat un separeu de 1,5 cu 2,5 m. O chiuvetă micu -ţă, o cişmea şi o găleată de tablă. Plus un televizor care nu mai mer -gea de ani buni, pus pe o supraetajeră. Mi-a spus că aici se obişnuiasă stea cineva de pază. acum s-a mutat în interior, în vestiar.a luat canistra cu benzină, a rabatat capacul de plastic şi a turnatîn rezervorul pompei 5 litri de motorină, i-a strâns capacul şi, para-doxal, i-a dat drumu’ să meargă pe apă caldă, cică să-şi facă cir-cuitul. Dar spre surpriza mea, nu a mai ieşit fumul negru şi înecăciosca atunci când i-am dat eu drumul. s-a suit într-o secundă pe tir şimi-a zis să-i dau drumu’. De data asta eram sigur că nu o voi maida în bară. Dar am greşit când m-am apropiat de monstrul de ci-ment. Crezând că-l pot ajuta cumva de jos pe topor, nu mi-am darseama că tot detartrantul se va scurge pe pântecele însărcinat al ci-mentruckului, ca nişte zvâcniri de sânge pe un cal biciuit. Şi mi-ausărit în ochi câteva picături. O arsură puternică, întuneric şi senzaţiede mâncărime, clipiri dese. aşa că dă-i şi-aleargă în semiobscuri-tate, către cişmea. Dă drumu’ la jet puternic şi tamponează-ţi pupi-lele, ia un şerveţel din sulul pus deoparte pentru şters şi încearcăsă ţii ochii cât mai mult deschişi. Mi-a trecut după un sfert de oră,timp în care nu am distins prea mult umbrele de obiecte. Cimen-truckul arăta spintecat cu cărările create conştiincios de detartrantul 86

combinat cu particule de ciment. Credeam că s-a pătat, că nu semai poate face nimic, dar andrei a venit la mine. - Ia furtunul! Vezi că are presiune. te vei obişnui cu el. Dai totdetartrantul jos, cu mişcări stânga-dreapta, de sus până jos. Dacădai de sus, va curge şi jos. Munceşti mai puţin. Hai că trag o ţigarăpână faci tu asta.ardeam de emoţie. Voiam să iau pistolul, să dau şi eu cu el. eraun fel de artă, puteam să pictez cu jetul printre culorile de pe ci-mentruck. Puteam să fac o stea, o frunză, un model amintit de lafabrica de globuleţe. Şi i-am dat drumul. Jetul chiar era puternic,s-a jucat ca un şarpe speriat în mâinile mele, l-am udat pe topor şiîntr-un final am reuşit să-l pun pe maşină. Cu stânga manevramgâtul pistonului şi cu dreapta ţineam de mâner. Devenea fascinant,era ca un superlichidat-o din copilărie, cu o presiune de 10 ori maimare. Şi mă jucam, îmi plăcea ce făceam. Încercam doar să nu măapropii prea mult de substanţa vâscoasă.- Hai mai repede, că nu e timp! Mai cu talent! Îţi place ?- Da. Pot să mai dau?- O să tot dai cu el. acum lasă-mă să dau eu, că vine Vasile şi nefute pe toţi în gură dacă nu-i terminăm tirul. Lasă cel mai mult, dare şi cel mai pretenţios. - Bine. O să mă uit atunci.- Nu o să te uiţi deloc. Ia găleata cu detartrant, du-te în spatele ti-rului şi începi să freci. Vii apoi în urma mea. Dai pe ţevi, pe subroţi, pe barele de fier şi în spatele capotei şi o să te las să-l clăteşti. am făcut întocmai. am dat cu o perie mică, d-aia de şters co-voare, prin toate cotloanele, am frecat cu putere. Nu mai distingeamcuratul de murdar, devenise totul o pastă neuniformă, dar am con-tinuat. apoi am luat jetul şi am clătit. eram mulţumit. Dar a venitVasile, a dat o tură de cimentruck şi i-a zis lui topor:- Ce pula mea ai făcut azi, panarama dracului? D-asta vă dau euatâţia bani, să vă bateţi voi joc de mine? ai văzut ce e sub tir şi pelaterale? Ia, vino încoa’, vino şi vezi! De nu, te pun să dai cu periuţa,paştele mă-tii de treabă!Peste tot pe unde dădusem eu, erau urme de negreală prelinsă.Nu văzusem şi nu ştiam că trebuie imediat limpezit. - Şefu, ţi-l rezolv imediat. a venit un coleg nou azi şi nu a învăţattotul. Îl fac bec.- Păi mă doare pe mine fix în pulă de colegul vostru nou. undee? tu eşti, mă?87

am îngheţat. Nu am putut decât să bâigui un „Îhî” mai mult tăcut.- Păi pe tirul meu înveţi tu să speli maşini? Vezi ce ai făcut aici,căcatule?! Marş şi curăţă acum. să te văd eu cum dai. Hai şi maicu talent, că nu am timp de pierdut cu voi. Ce dracu’ o vedea şi pa-tronul ăsta la voi, viermilor?!am luat găleata şi frecam cu mâinile tremurând. Vedeam multmai clar acum, ştiam că acolo era mai murdar şi insistam. Luampistolul şi curăţam. se schimba totul. albul lucios reieşea la supra-faţă. toată energia acumulată am vărsat-o pentru tirul ăsta. toporse uita furios la mine, meritam pe de o parte. - ai văzut, bă pulă, că poţi?! aşa. Hai că-ţi las şi ţie ceva, că eştinou. Dacă data viitoare se repetă faza, te-am căpăcit de nu te vezi!Pune mâna şi învaţă. Hai pa! tricoul era fleaşcă pe mine, ori de la jet ori de la transpiraţie.eram o catastrofă, dar măcar una care putea fi remediată. topor avenit la mine şi mi-a tras o palmă prietenească peste cap.- Bravo, mă! ai băgat sperieţii în mine, dar ai scos-o. În plus, aimai luat şi ceva bani în plus.Conştiincios, am luat bacşişul şi l-am pus în puşculiţă, care, întrenoi fie spus, arăta ca o caserolă de sandviciuri, fără capac. Vedeamcă era o sumă frumuşică acolo, bineînţeles că nu număram, dar ve-deam că erau şi hârtii de o sută şi de cincizeci. - Ia zi, cum merge? e greu? m-a pândit Vica. te descurci?- Îmi place. L-am ajutat pe topor cu tirul.- am uitat să-ţi spun de detartrant, să ai grijă cu el, că arde.- Ştiu. M-am ars deja.râdeam, dar mă simţeam obosit. Mă dureau braţele de la frecatşi programul nu era nici pe jumătate îndeplinit. am luat o pauză decinci munte cu topor.- De ce eşti aici, fram? Ce vezi la munca asta? suntem în fiecarezi înjuraţi şi făcuţi cum vrea ăştia. tu mergi la facultate, înveţi acolo,ce dracu cauţi printre noi?- am vrut un job de vară, andrei, să iau şi eu ceva bani să plecla mare. Nu am găsit pe nicăieri. e un judeţ mort. - Da, bă, dar tu ai posibilităţi. Io am terminat cu chiu cu vai liceul,nici nu mi-a trecut prin cap să merg mai departe. am găsit aproapede casă un loc de muncă şi aşa am ajuns aici. Nu vreau să mai stau.ai mei sunt plecaţi în Italia. Vor să mă ia şi pe mine. Şi o să plec.sunt sătul de căcaturile de aici.- Păi şi ce mai aştepţi? De ce nu te duci? Iei un ban frumos şi eştişi lângă ai tăi.88

- strâng bani. D-asta nu pot pleca. Nu am cu ce. Iau salariul şijuma îl pun deoparte. am ceva până acum, dar mai îmi trebuie. tuce vrei să faci? Nu-mi spune că vei râmâne aici!- Nu! Ţi-am zis, e doar un job temporar. Vreau să termin facul-tatea şi să devin prof de română.- Profesor de română cu furtunul în mână. eşti culmea, frate! Hai,termină ţigara şi hai să-ţi arăt care e şpilu’ cu ălelalte soluţii. Ne-am ridicat de pe pompă şi mi-a arătat un bidon cu cap de pul-verizator de geamuri. O soluţie verde, cu miros uşor dulceag, um-plea recipientul mai mult de jumătate. - uite, vezi maşina asta? şi îmi arată hârbul lui Cârlig. Iei bidonulşi începi să dai cu el pe sub roţi, la apărătoare şi pe bara de subportiere. a, şi pe numărul de ’matriculare, că e multe muşte pe el.are obiceiul de a trage la plăcuţă şi la radiator. uite, vezi? toatestau lipite. Dai cu soluţie, fără frică, asta nu strică nimic, nu mătu-ieşte maşina. e soluţie de motor. te-ai prins că se spală motorul cuea, dar noi o folosim pentru mai multe lucruri. aşa, ia şi dă-i, da,dă-i fără frică. atenţie însă la apărători. Înmoaie-le bine, că e noroimult acolo. Dracu’ ştie pe unde a fost nebunu’ asta în weekend.- Ce pula mea faceţi acolo, mă? striga ca un nebun Cârlig. topor,eu te-am rugat să-mi dai un jet şi tu îl laşi pe ăsta să-mi spelemaşina? Bă pulă, ai grijă cu ea, că ţi-o iei de nu te vezi!- Cârlig, lasă ciocu’ mic. Pe ce gâtu’ mă-tii vrei să înveţe, mă, petohanu lu’ Barosu, pe ce pula mea? Lasă-l să prindă care e faza,mi-a luat apărarea andrei. Ieri te văitai că nu mai poţi de muncă şică de ce nu angajează Vica pe cineva. azi, când a venit, eşti cupula-n cur.- Bine, mă. Da’ vezi că tu pici dacă se întâmplă ceva. După o pauză, topor:- Dă-l în pula mea de prost, ăsta nu ştie nimic, jafu’ ăla de maşinăparcă e o comoară pentru el. Bun. După ce dai cu soluţie, iei fur-tunul şi dai un jet, o cureţi peste tot. există două tipuri de spălări:una cu buretele şi cealaltă cu spuma. Pentru hârburi cum e a lu’ăsta, cu buretele. Pentru maşini scumpe, ca să nu le zgâriem cu bu-retele, dăm cu spumă. Vezi pompa aia pusă pe stâlp? ei, în ea estespumă. Hai să-ţi arăt cum mere. Vezi, aici are un capac, ca la ma-şină unde bagi benzina, e de fier, să nu iasă presiunea. aici ai osupapă, iei furtunul ăla colăcit, cu el se umflă roţile şi se verificăpresiunea, scoţi capul de fier şi bagi furtunul direct în pompă. Daidrumu’ la aer din pompă şi aştepţi până ajunge barometrul la 2 89

atmosfere. După, îl scoţi. Dar înainte să bagi presiune, pui soluţia.Iei două căni din debara, de la cişmea, le pui şi umpli pompa. Puicapacul şi dai drumu la aer. apoi iei furtunul şi are piston, nu e au-tomat ca pompa de apă. Şi apeşi. e ca la d-ăla de dă ăştia în oraşpentru ţânţari. Şi acoperi uniform toate părţile, pe sub roţi, pe ca-roserie, pe portieră, pe capotă, peste tot. O laşi un minut, până vezică începe să se scurgă şi dai drumu la jet, dar acum insişti. Încăceva, nu te apropia prea mult cu jetul de maşinile mai varză, că lesare vopseaua. sunt păţit. Dai cu jetu’ de la distanţă, că are putere.ai înţeles ?- Îhî... ce-i drept, eram cam confuz. Prea multe informaţii peminut. era imposibil să le ştiu pe toate, dar prindeam.- a, şi cu buretele, nu ţi-am zis! Iei găleata aia roşie de plastic,pui nişte şampon de maşină, tot din debara, cam o cană jumate şio umpli cu apă. Iei burete galben, mai întâi îl speli să nu aivă opietricică ceva, că i-ai futut maşina, şi îl bagi în spumă. Nu-l storci,îl scoţi şi îl pui pe maşină. Dai uniform, uite aşa, în formă de cerc,tot timpul în formă de cerc, până acoperi toată maşina. Dar te miştirepede că se usucă prostia, că e cald afară şi după, rămân urme.aşa, uite, repede, dai uniform peste tot, şi pe oglinzi, şi pe parbriz,peste tot. După, iei furtunul şi, la fel ca la spumă, dai peste tot,cureţi tot. atenţie la noroi, te uiţi sub maşină, să nu rămână nimic.După ce ai dai toată spuma jos, mai dai un jet peste tot şi iei ceara.Ceara e în bidonul ăla micuţ, bombat, e alb-verzuie. Pulverizezipeste tot, în afară de oglinzi. Dai fără milă, că nu te mânâncă. apoite duci în debara sau pe pompă, depinde unde e, iei pielea decăprioară, aia galbenă, o speli bine şi o storci până nu mai iese opicătură din ea. Şi începi, tot uniform, să ştergi picăturile de cearăce au mai rămas. Ceara e bună pentru maşină, când plouă scurgepicăturile. D-asta vezi că sunt broboane pe ea. Şi gata treaba! Lasfârşit iei bidonul cu soluţie pentru cauciucuri, doar dacă maşina enouă, de firmă, şi dai pe ele. Le păstrează culoarea neagră, că dupăce le speli, se albesc de la detergent.- aha. am înţeles. se mai spală şi în interior?- Da, dar nu am acum timp să îţi explic. Vei vedea când va fi ne-voie. De obicei oamenii cer un aspirat şi silicon pentru bord. O să-ţiarăt. Până una alta, ia maşina aia în primire. sunt aici dacă ai nevoiede mine. Mă întrebi şi te ajut.În spălătorie intrase o cunoştinţă. Nu prea aveam eu tangenţe cuea, dar na, să fiu politicos. I-am spus că o să-i spăl eu maşina, dar90

că o să dureze un pic, că sunt nou pe aici. a zis că nu e nicio pro -blemă, că se duce să bea o cafea şi că să vin după el să-l anunţ.M-a avertizat doar că tocmai vopsise maşina şi că să am grijă. trebuia să alung frica ce pusese stăpânire pe mine. am luatpompa cu spumă şi am început să pulverizez. am aşteptat puţin şim-am apucat să dau cu jetul. După, mi-am amintit că nu am dat cusoluţie de motor pentru degresare. am luat-o, am dat jos, sub por-tieră pe bandă, pe numărul de înmatriculare şi pe radiator. Iar unjet. Şi am văzut că tot rămâne murdară. aşa că m-am apropiat. unfior rece, ca de lamă sfâşiind carnea, mi-a trecut prin şira spinării.O fâşie de vopsea s-a desprins de sub portieră. am început sătremur, m-am albit la faţă şi mi-am simţit picioarele moi. Voiam săstau jos, dar nu trebuia să atrag atenţia asupra mea. era prima zi şinu aveam bani de plătit vopseaua. Plus că salariul meu nu acopereanici pe sfert paguba. am încercat să mă prefac că totul e ok, amdat cu ceară şi am şters, până şi oglinzile le-am făcut lună. Noroculmeu că, după ce l-am chemat, amicul meu nu a observat, mi-amulţumit, mi-a lăsat cincizeci de mii bacşiş şi a plecat. Îmi băteainima cu putere şi m-am bâlbâit ca un copil. Noroc că a plecat, căam scăpat fără scandal. Dar după cinci minute s-a întors. Nu maiputeam să respir, mi se blocase laringele. un junghi puternic răsunaîn stânga, sub plămân.- Mihnea, ia vino până-ncoa! Nu ştiu cum am plecat de lângă bara de care mă sprijineam. amajuns la el cu mutra de vinovat şi aşteptam reproşul, eventual şi obătaie pe cinste.- Ştii… eu, nu e vina mea, pee bunee, adică nu am vrut.- Ce-ai mă, ce dracu e cu tine?! am uitat să cumpăr un săculeţ demaşină. Ce eşti aşa speriat?! ai văzut moartea, ce pula mea ai? Haizi, ce îmi recomanzi?- stai două secunde să mă duc înăuntru! Din prima i-am găsit,erau expuşi lângă tonomatul de cafea. I-am luat pe toţi la mirosit şim-am oprit la „Ocean”. uite, e cel mai rezistent şi miroase cel maifrumos. - Bine, fram. Cât face?- O sută cincizeci. Dar te ţine, am avut şi eu unul, minţeam eu.- Ok, baftă. Şi mersi încă o dată.am scăpat. asta e tot ce mai conta. e 13:00. stomacul îmi face figuri. Mi-e foame. apa a amplificatşi mai mult starea. sunt complet rupt de realitate. Şi de abia e 91

începutul. Mă duc să înfulec sendviciul. am un cârnat polonez, cuou prăjit şi puţin ketchup. Măcar 10 minute să stau liniştit. să îmiadun gândurile şi să văd ce mai e de făcut. sincer, vreau să renunţ,pe bune acum. s-au spulberat toate visele cu bătaia cu apă şi pau-zele lungi. aici chiar e de muncă. Dar pentru un ban, trebuie sămă sacrific. rumeg încet, trăgând de fiecare secundă. Mă uit pefereastră şi încerc să îmi imaginez plaja din Costineşti. Mereu func-ţionează. Nu pot, ceva e mult mai puternic. O stare de nelinişte măîntristează. Ce-o fi făcând Diana? Nici măcar nu am anunţat-o călucrez. Mai bine aşa, că s-ar fi supărat. Şi în plus nu e un loc cucare să te mândreşti. s-au dus ieşirile în oraş, plimbările pe deal.s-a dus berea pe terasă cu prietenii, meciurile de fotbal. Fuck!! Măsimt inutil. Înghit şi ultima bucată şi mai stau două minute pe cau-ciucuri. Miros ciudat, de rânced şi de transpiraţie. Văd agăţate încuier salopete albastre cu pete mari de ulei, presupun că ale schim-bului. Nu cred că mi-aş dori şi eu una. aş deveni parte dintr-unmediu pe care nu-l vreau. Iau o gură de suc din ghiozdan şi îmiaduc aminte că am probleme cu bicicleta. trebuie să o repar. Nuam cu ce să mă întorc şi bani de maxi-taxi nu am. Mă duc la băieţişi-l rog pe emi, el mi se pare mai de treabă, dacă are o surubelniţăîn stea şi o cheie de 14. Mi le dă şi îmi spune:- Dacă ai nevoie de cineva să-ţi repare bicicleta, să-mi spui. e aici,după pod, un nene, e cam ciudăţel el, dar e foarte priceput. Mi-amreparat-o de trei ori până acum. Şi lanţul l-am schimbat. Bine?- Mersi mult, emi, cred că aş avea nevoie de ajutor. Dar e nouă,ce mă-sa i-or fi făcut aştia din fabrică, că se blochează schimbătorulîntr-una şi sare drăcia aia de lanţ. De dimineaţă m-a aruncat de num-am văzut. Şi am mers ceva cu ea. 54 de kilometrii doar într-o zi!- Ce să-i faci, anton, nu aşa te cheamă? Nimeni nu-şi mai dă silinţa.- Mihnea, dar n-are importanţă.- scuze, am probleme cu reţinutul numelor. Hai că-l sun să vinăpână aici. Bine?- Da, dacă se poate.- Însă trebuie să îi iei ceva, nu vrea bani, dar măcar un pet debere. - ar cam fi o mică problemă aici. Nu am niciun chior în buzunareşi nu vreau să îmi facă bicla pe moca.- Păi iei şi tu diseară ceva bani din bacşiş, nu mult că na, n-ai lu-crat toată ziua şi în plus eşti la început, dar cred că de un pet se re-zolvă.92

- Ok, păi cum să fac, mă treci pe caiet, aveţi aşa ceva? râdeam eu.- Păi da, avem, de ce să nu avem?! Ne ajutăm şi noi cum putem.aşteaptă-l la pod, bine?- tre’ să o spăl un pic. Îi dau un jet şi o să-l aştept.am plecat spre pod. Lângă spălătorie sunt două poduri, unu’ celeagă târgoviştea de sinaia, circulabil, şi celălalt fisurat, scos dinfuncţiune pentru maşini, doar pentru pietoni şi pentru tiruri, ca săpoată da cu spatele şi să intre în spălătorie. Bine, că dacă ar afla ci-neva, ne-ar amenda. Fuck!! Deja vorbesc de parcă aş fi muncit deun an aici. ăsta e avantajul meu, că mă acomodez rapid în oriceîmprejurare. Dar văd că vine cineva. Mă întreabă de biciletă şi i-oarăt. - Într-o şuma de oră ie gata. trie’ să o duc acasă la mine, fărăşcule nu poci. Lanşul e rupt, nu poci fără şcule. Nu aveam încredere, dar mergeam pe mâna lui emi. Dacă îmilua ceva din ea şi după o vindea? Îmi era frică. am mai dat şi douămilioane juma’ pe ea. Dar nici singur nu puteam.- Bine, nu e niciun fel de problemă. Luaţi ceva şi dumneavoastră,nu prea am avut bani. I-am scos petul de bere la litru şi i l-am dat.- Nu triebuia, flăcăule. Fac din paşiune şi fac. Dar dacă tot oiluat-o, oi be şi io un păhărel. avea nea ăsta un accent foarte împleticit, juma moldovenesc, jumaardelenesc. Nu ştiu cum şi de ce.a trecut încet podul şi a dispărut. După o juma de oră mi-aadus-o. Mergea dumnezeieşte. Ţineau şi frânele, lanţul era nou şiputeam schimba viteza până la a patra fără să mă chinui. Nu aveaînsă vaselină. M-am dus la băieţi în vulcanizare şi mi-au dat, în loc,un ulei anticoroziv - nu găseau vaselina. Poate era în rampă.e 14:00. Vine schimbul. Franki, scheche, Ionuţ şi Baschi, careîntre timp plecaseră. Nici nu observasem. Când eşti la început nuai contact direct cu ceea ce se întâmplă în jurul tău. Încerci doar săte adaptezi la noi şi noi situaţii. aşa eram şi eu. Vine un tip la mine.e pus pe glume şi mă ia de sus:- tu cine mai eşti, mă? Ce, a dat drumu’ la ţeavă Vica şi ne-a maiadus un boschetar?- Mihnea, încântat! Da, probabil a dat drumu’ dacă sunt pe aici. râd.- Buey, aicea e muncă mey puştiulică. Dar şi distracţie. Dacă-ţiplace, o să te înveţe Franki tot ce vrei tu. ai nişte muzică popularăp-acasă?- Nu, nu prea ascult eu aşa ceva. Dar pot să-ţi fac rost.93

- Mie îmi trebuia mâine. am o nuntă şi tre’ să pun la sistem mu -zică. Nu o ştii p-aia cu „Joacă bade nu uita, ţurai ţurai ţura,/ cămândra-i în pula mea, ţurai ţurai ţura.” Şi începuse să bată ritmulcu picioru’. Ia zi, ai gagică?- Da, dar ce treabă are una cu alta?- Nu vrei să mi-o dai şi mie?asta chiar m-a enervat. Putea sa zică orice altceva, dar nu să selege de prietena mea.- Nu e genul tău, i-am tăiat-o brusc.- Hai, bă, că am glumit.- Franki, ce faci bă, a venit topor. Iar întrebi lumea de popularăşi de prietenă?- Ce să fac bă, mă ştii doar.- Lasă-l în pace, Mihnea, ăsta e dus rău cu pluta. Pe Patrana numai are loc de el. ăsta are şi el o pandalie. De câţi ani e aici, credcă au trecut 10, el tot dă de permis. Pică sala, dar ştie să conducă.era să facă nebunu’ accident şi să-l prindă poliţia fără carnet.- te rog frumos, domne’! am dat de carnet, dar am fost prea bunpentru ei. Dă-i în pula mea! Mai dau o dată.- Pentru a 12-a oară?- Pentru a câta oară vreau eu. Hai, ia treceţi la muncă! Nu faceţinimic, leprelor! Vica, ăştia stau de poveşti. Hai ploaie, hai!! Maitragem şi noi chiulu’.Pleoapele mi se scurgeau lent, mâinile erau cârpe de şters prafulşi picioarele nu mai răspundeau la nicio comandă. Voiam să plec,să mă sui pe biclă şi să alerg cu ultimele doze de energie, să ştiu căam scăpat de acolo pentru prima mea zi. a fost de ajuns pentru oprimă zi. e patru fără un sfert şi Vica mă cheamă la ea.- Ia zi, ce facem cu tine? Mai continuăm sau nu te simţi în stare?Nu e nicio problemă dacă vrei să pleci. Nu te obligă nimeni să stai.tu alegi.- Nu voi pleca. e un pic obositor, dar mă voi obişnui. Nu dau înapoi. Dar în mintea mea altele erau reperele. - Bine atunci. Mă bucur că vrei să rămâi, zâmbea ea. atunci pemâine la 8, da? am uitat să îţi spun, săptămana asta eşti schimbulunu, cu emi, Nea Iulică, topor şi Baschi. Doi în vulcanizare, treiîn spălătorie. - e bine că pic cu topor, mai învăţ câte ceva de la el.- Păi astea vor rămâne schimburile. Hai, fugi, că eşti obosit! sevede după ochi.94

De ar şti ea cât detartrant au văzut ei, cât i-am clătit şi degeaba,că tot mă usturau. Dar riscuri sunt peste tot.salut băieţii şi îi asigur că nu voi pleca, că mâine voi fi tot aici.„ar fi ceva nou”, spunea topor. sper să fie ceva nou, tot sper. Darsă nu plec supărat acasă, mâine e o altă zi, poate mai bună, poatemai rea. Mă strigă topor şi îmi bagă în buzunar o sută de mii, restulîi oprise pentru petul de bere. Îi mulţumesc şi mă sui pe biclă. Pe -dalez, pedalez până prind o viteză considerabilă şi nu mă uit înurmă. Copacii vin şi trec sacadat, ca într-un aparat de film ce ru-lează treptat cadrele. aşa mă simţeam şi eu, plantat într-un cadruunde trebuia mai întâi să mă mişc până să pot forma o imagine.trec de Porcărie şi o iau pe variantă, sunt mai puţine maşini. ajungîn faţă alimentării şi cotesc spre dreapta. Intru în cartier. aceiaşicâini slinoşi, aceiaşi copii tembeli, care îl loc să se joace stau dupăblocuri şi trag câte un fum, aceleaşi gaiţe agăţate de toate gardurile,ce pălăvrăgesc de vecini şi telenovele. trec fără să salut. Oricum,pe fiecare zi aud de la maică-mea că toţi au ceva de comentat, cănu mai salut, că m-am ajuns şi am uitat educaţia primită şi câte şimai câte. O cretină de nebună de pe scară zicea că mă futeam cuuna pe balustradă. asta oricum are screloză multiplă, aşă că să oînţelegem, merge în fiecare zi prin spitale să mai capete o mâncarecaldă şi să se mai ia de cineva. Odată le-a făcut plângere unor far-macişti că de ce nu îi dau nişte pastile. Dacă oamenii nu aveau, deunde să-i dea nebunei? are grilaj la uşă. În fiecare dimineaţăscârţâie de aud toţi vecinii de prin apartamente: „Băgaţi-ai uşa încur de nebuna dracului!”. „Pişa-m-aş pe zăbrelele tale!” „să ţi-opui uşă la mormânt, panarama dreacului!” şi câte şi mai câte. Darnu se lasă. Dacă femeia e pornită pe noi, e pornită şi gata. Nu aicum să-i spui că nu face bine. e scriitoare, aşa o numim prin cartier.Lu’ maică-mea i-a făcut până acum 5 plângeri, printre care într-unascria că să nu mai coboare de atâtea ori scara, că o deranjează. Cetot face de se duce în oraş? Şi bineînţeles că doamna noastră scri-itoare e semianalfabetă, adică scrie, dar ce scrie, că de, am văzutşi noi declaraţiile, te cruceşti. „să nu mai cobore pe scări că doarecapul. Că când mă trezesc vreau să facă linişte. Ce acilea e discro-tecă, să se sbenguie toţi stricaţii etc.”Deschid uşa de la scară, reuşesc într-un final să prind cadrul bi-cicletei, deşi mă dureau îngrozitor muşchii, şi urc. Bineînţeles ză-brelele babei erau deschise, blocând accesul către etajul doi.„Morţii mă-tii de babă screlozată!” Şi i-am futut un picior la grilaj95

de s-a auzit până la patru. Mă simţeam mai bine. Meritam să mărăcoresc cumva după atâta jeg acumulat. am apăsat clanţa, m-amdescălţat şi am intrat direct în duş. „Vă spun imediat. Lăsaţi-măacum să fac un duş.” Pojghiţe masive de mizerie se dezlipeau depe picioarele mele. Oricât de mult ai încerca să te speli acolo, totmai bun e un duş în casa ta. te simţi bine, gândindu-te că te poţitrânti apoi în pat, fără ca cineva să te streseze vreun pic.Îmi şterg părul, pun schimburile pe mine şi merg în sufragerie. - Cum a fost prima zi?- Bine, am învăţat repede. am spălat chiar o maşină, fără ajutor.topor, asta e porecla lui, mi-a arătat înainte pe o altă maşină. suntsoluţii multe, dar nu e greu, doar obositor.- Mă bucur că te-ai obişnuit. Las’ că o lună trece repede şi după,faci ce vrei. Pentru tine lucrezi, nu pentru noi, îmi spunea tăică-mio.- Ştiu. Dar până una alta vreau să mânănc ceva, mi-e foame.- Ţi-am făcut cartofi. Vezi că ai şi brânză în frigider şi nişte fripturăpe aragaz. Ia ce îţi place...- Mersi.Mânânc încet, de parcă aş vrea să se scurgă timpul mai repede şivreau să ies afară, să mă plimb. Dar mi-e mult prea lene şi pe dea -supra sunt şi obosit. un somn ar fi tocmai bun. După, oi vedea cemai e de făcut. Poate un film, poate o muzică bună ori o carte.

capitolul III: a doua zie 6:30. am dormit 12 ore. un somn profund, fără vise. Pe la2:00 nu mai aveam somn, dar am stat în pat. e ciudat. Nu am maidormit 12 ore de foarte mult timp. Dar nu sunt odihnit. Mai rău îmieste. tre’ să mănănc repede şi să o tai la muncă. sandvişul e pre-gătit de cu seară, e în frigider. Îl iau, deschid ghiozdanul, bag şi sti-cla cu apă şi-l pun în spate. Deschid încuietoarea de la biclă şi oiau în cârcă. Mă reped iar în grilajul babei, de data asta cu zâmbetulpe buze şi cobor. Ştiam că de acum voi avea mereu ceva de făcutşi că nu voi sta, nu mă voi plictisi. Şi alerg. Vremea e frumoasă. sămergi cu bicicleta de dimineaţă, să vezi soarele printre copaci, sărespiri aerul curat. Dar alerg, alerg. ajung mai repede decât mi-ampropus în Porcărie. se pare că moşulică mi-a făcut ţais bicla. e7:30. Hai s-o las mai moale, că nu cred că au ajuns băieţii. tragde timp. Dar nu mă lasă panta. Prind viteză şi mă opresc în faţa

96

vulcanizării. e închis. Dă-i şi aşteaptă... trebuie să fac cumva cuprogramul ăsta, ba întârzii, ba vin prea devreme. Îmi aprind o ţigarăcu portarul. Îi spun că sunt nou şi mă ia cu morala, că nu e de mineşi alte căcaturi. Vine emi şi deschide. Îmi spune să-l ajut. Cu ceamai mare plăcere. scoatem cauciucurile, 50 la număr. De maşinămică, de camioane, tiruri, tractoare. Îmi zdrelesc încheieturile, mise rupe brăţara, dar nu îmi pasă. Înviorare de dimineaţă. Mă întrea -bă dacă beau cafea. Nu sunt băutor, dar îi cer una cu lapte. zecemii. Caut prin buzunare. a rămas de aseară. scot bancnota, o in-troduc în cant şi aştept. Fotoliile din magazin sunt tocmai bune pen-tru a-ţi servi cafeaua. te mai holbezi un pic pe revistele de maşinişi pliantele de Metro şi Carrefour, mai tragi o ţigară şi te pregăteştide muncă. Vin şi băieţii. se duc la vestiare şi apoi se strâng în faţă.Mă cheamă Ionuţ, venit să ia o cameră pe care a făcut-o ieri. - Mihnea, ia vino până-ncoa. te rog ceva. am rămas fără soluţiela vulcanizare. Du-te până la magazin, da, acolo de unde ţi-ai luatieri mâncare şi cere un litru de samsar.- Ce să cer?- samsar. Mi se părea suspect, dar na, nu cunosc eu toate produ-sele pentru vulcanizare. Poate le-o trebui la lipit. Pana mea! Măduc, fie ce-o fi.- Bună dimineaţa. aş vrea şi eu un litru de samsar. - un litru de ce?- De samsar...- Nu, nu avem din păcate.Mă reîntorc la spălătorie. ăştia tot acolo, vorbeau între ei.- Ionuţ, nu am găsit.abţinâdu-se să nu râdă, mi-a răspuns.- Ce mă-sa, au terminat aştia produsul? Du-te până colea la fabri -că. e tipu’ ala de vine şi mai spală motoare la noi. el sigur are. - Bine, dar sper să nu mă păcăleşti.- Hai, mă, că nu te păcăleşte nimeni!Mă duc, deschid uşa într-un atelier de mecanică şi-l văd pe tipulcu motoarele. - salut. M-au trimis băieţii de la spălătorie, să te întreb dacă aiun litru de samsar. Nu ştiu la ce le trebuie, dar mi-au zis că o săgăsesc la tine.- Ce să-ţi dau? - samsar.Începe să râdă...97

- Iar le-a ieşit ăstora. Cum mă-sa fac? te-au păcălit, mă! Nu existăsamsar. Du-te înapoi şi spune-le că le dau o bere. Ştiu ei pentru ce.Cu coada între picoare am ieşit din atelier. Băieţii râdeau cu la-crimi. a venit topor la mine şi a dat noroc cu mine.- Frate, acum eşti unu’ de-al nostru. ăsta e botezul nostru. ai tre-cut testul. Şi au început să mă aplaude.starea de idiot cu certificat mi-a trecut instantaneu când i-am văzutcă mă aplaudă. un prost aplaudat nu-i de ici-colea!- Hai, la muncă cu voi! striga Vica, după care mă chemă la ea.- sper că nu te-ai supărat. aşa fac mereu cu noii angajaţi, darnumai cu cei care le sunt pe plac. Deci te îndrăgesc. ai grijă însăce faci. Hai, fugi la cimentruck, că aşteaptă de azi-noapte.Încă un tir. aşa o să fie mereu? Detartrant, perii, jet, soluţie demotor. Hai că le-am prins. tot eu şi topor. Ne urcăm pe plafon şine mirăm că nu are prea mult ciment. Baschi se ocupă de un audi,tras exact lângă cimentruck. - Baschi, spune-i mă alăia să mişte, în pula mea, maşina. Îi tragacu’ o perie de detartrant de-i zboară vopseala. Nu vede că avemtreabă?! răcnea topor cu peria în mână, drept pe plafonul tirului.- Şi unde vrei, mă, să o mut?- Dă-l în gâtu’ mă-sii mai încolo! şi arată spre vulcanizare.- Şi cum clătesc, mă pulă?- Dă drumu’ la ailaltă pompă!- Bă, eşti prost? Nu mai merge de o lună!- Bagă-i motorină, boule!- Hai că ţi-o iei!- Mai lăsă-mă în pula mea o dată în pace, nu vezi că am treabă cucimentruckul ăsta. Descurcă-te!asta e zicala aici. Descurcă-te. Pe nimeni nu interesează dacă aisau nu ceva. tre să te descurci cu ce ai. altfel pici de prost în faţaclienţilor şi nu mai vin la tine. se duc la Barleu ori la Petron, undese zgârie cel mai uşor caroseria. am prins faza cu spălatul. Îmi merg mâinile mai repede şi nu maifac prostiile de ieri. terminăm într-o juma’ de oră. Bat cuba cutopor şi ne relaxăm la o ţigară.La 10 vine Mihai, tipul de la atelier, cu un motor plin de ulei.toţi se pitesc, toţi au treabă. eu sunt cam cu capsa pusă dedimineaţă, după faza cu samsar-ul, dar mă roagă pe mine. toporîmi spune să iau soluţia de motor, să pulverizez cât mai mult şi sădau cu jetul cât mai aproape. Şi aşa am făcut. Numai că m-am 98

înnegrit din cap până în picioare. sărea uleiul în toate părţile. Jumadin spălătorie era plină. am repetat mişcarea, până când i-am scosfaţa. Dar faţa mea era fără de scos. Dă-i şi munceşte după. Du-te şispală-te, dă-i cu toate prostiile pe faţă şi pe corp şi stai cu jegul pepantaloni, să se usuce. Cu siguranţă nu va ieşi mizeria în maşină. Iaapoi furtunul şi spală pe jos. tot aşa stânga-dreapta, de sus în jos. - Ia, vino să-ţi arăt ceva! Când nu se mai duce apa pe canal, mergidupă prelată şi ai un cancioc şi o găleată. scoţi zăbrelele, iei can-ciocul şi scoţi tot noroiul, după care îl arunci în râpă, în spate. Bine?am făcut tot ce mi-a spus. Mirosea groaznic canalizarea. Gân-deşte-te că era acolo noroi diluat cu balegă şi soluţii de curăţat. unparfum tipic ghenelor de bloc, când canalizarea e spartă. Curăţ totulşi iau iar furtunul. Clătesc un pic şi aştept următoarea maşină.Vine tătăl unei colege de proiect. Nu mă cunoştea el prea bine,dar m-a rugat un exterior şi un interior. aici era buba. Nu ştiam cetre’ să fac la interior. topor avea treabă, dar l-am întrebat totuşi.Mi-a zis să iau bureţelul mic după ce aspir, şi bidonul cu ceară, ceera lângă el. Pulverizam pe buretele şi aplicam tot, uniform pe bord.Nimic nou până acum. am aspirat cu atenţie, şi aşa eram obişnuitde acasă să mai dau din când în când, şi m-am apucat să dau cu si-licon. Prima oară am pus prea mult, buretele fiind murdar şi neşti-ind că şi pe ăsta trebuie să-l spăl şi am întins toată soluţia pe bord.Cârcală, e termenul cel mai bun pentru a descrie uniformitateacerută. am văzut că scaunele sunt de piele şi am dat şi pe ele.Proastă decizie.- Ce ai făcut, mă? ai dat cu silicon pe piele? Cum pula mea maistau eu pe ele acum? te gândeşti un pic? Cine e şeful tău?am început să tremur. Mă simţeam vinovat şi de data asta nu mi-amai ieşit. M-a salvat topor. - staţi ca am eu o soluţie de curăţat! – şi în spatele meu – Bă, tueşti idiot, cu ce dracu’ scot eu acum siliconul de pe scaun? Numaibelele îmi faci...Voiam să plec, să fug cât mai departe de locul ăla. Nu credeamcă orice mişcare aiurea faci nu se mai poate îndrepta. a adus nişteserveţele şi un bidon cu o soluţie albastră.- asta nu e soluţie de geamuri? Bă, dacă vă bateţi joc de mine,aţi pus-o! striga nervos clientul.- Nu e, Şefule, soluţie de geamuri! asta curăţă tot!adevărul era altul, dar nu putea face nimic. a şters până a devenittotul lucios. Clientul înjura mai departe, dar într-un final s-a potolit.99

a plecat, nu fără a o atenţiona pe Vica. Nu mi-a zis nimic, însă. L-aluat deoparte pe topor şi i-a explicat ceva. a venit la mine.- Man, nu am timp să îţi arăt toate căcaturile. uită-te şi tu la noi,mai prinzi una alta. Vezi ce e aici! Dacă greşeşti mereu, nu are cinesă te ajute. Şi dacă treaba începe să pută, tot tu plăteşti, nu firma.aşa că ai grija ce faci, serios acum! Nu ştii ceva, înveţi! eşti a douazi aici, dar nu stă nimeni după curu’ tău. Noroc că nu e Ionuţ aici,că te lua la şuturi. - Îmi pare rau. Nu am...- Şi ştii ceva, nu te mai miorţăi ca o virgină. Fii bărbat, ce pulamea! Hai, mişcă-te la cealaltă maşină. ai doar un exterior.Cu dinţii strânşi în menghină, am dat drumu’ la pompă. Înjuramîn sinea mea ziua în care am acceptat. Nu era de mine. Dar voiambani. atât. Şi pentru ei trebuia să mă înjosesc. trebuia să fiu tare,să arăt că nu sunt un puştan la fustele mamei.termin maşina, iau o pauză de cinci minute să fumez o ţigară şivine un nene cu un aro. exterior, interior şi motorul. Mă apuc, daukile întregi de noroi jos, ridic capota şi-i spun lui topor ce am defăcut. - Deci, fii atent! La motor treaba e mai groasă. Vezi carburatorulăsta, prostia asta? Iei o bucată de celofan şi un zgârci, îl prinzi binede el să nu intre apa şi apoi îţi faci de cap. tot soluţie de motor şijet. Dai peste tot, că nu se întâmplă nimic. atenţie la radiator! Nuapropia prea tare jetul, că dacă s-a futut ăsta, te-ai futut şi tu. Haică îti arăt eu cum se prinde. aşa, acum dă-i bice! să nu dai pe rece,dă-i pe caldă!Iau soluţia, pulverizez peste tot, apăs butonul de apă caldă şi daupeste tot. aburul ieşea necontenit. Nu mai vedeam nimic. Mi-erateamă să nu se întâmple la fel ca la tir. am aşteptat un minut să seducă şi apoi am continuat. am dat trei jeturi şi arăta cât de cât acurat. Nu aveam ce face mai mult.Omul s-a suit în maşină şi a băgat cheia. a dat de două ori şi nuse întâmpla nimic. Dacă am greşit ceva? Dacă nu trebuia să insistmai mult pe baterie? M-au apucat transpiraţiile şi frisonul rececresta în şiră, până la nerv. topor, auzind spasmele tăcute ale ma-şinii, a venit îndată. s-a uitat puţin şi a văzut că celofanul e rupt.s-a înnegrit. a luat repede furtunul de presiune, a scos celofanul şia început să sufle bujiile, carburatorul şi cablurile. I-a cerut omuluisă dea o cheie, încă una şi încă una şi într-un final a pornit. râdeamca un copil bătut, ce vede o jucărie. Mă durea îngrozitor capul. 100

andrei a venit, mi-a tras o palmă prietenească pe ceafă şi mi-a zissă fiu atent altă dată. Ştiam că nu tre’ să-i mai zic ceva. era preamult. Căzusem în blegeală. Nu mai puteam gândi, acţionam. Deve-nisem un robot care acceptă toate insultele şi greşelile comise. Măduc la o ţigară să mă calmez. Vine şi topor.- Man, ştiu că e greu. Nu te ceartă nimeni, dar tre’ să fii profe-sionist. Mai devreme, ăla cu siliconul, mi-a spus că ce dracu cauţiaici, că nu ai nicio treabă. eu văd că prinzi şi ai tăria de a mergemai departe. Dar dacă nu te acomodezi, poţi pleca. Ţi-am zis. Nu etimp...- Ştiu topor, dar sunt la început. Nu am avut când să învăţ. Poateun pic de înţelegere nu ar strica...- eu te cred pe tine, dar aici totul e contra cronometru. altfel, deunde bani? Cu cât spălăm mai multe maşini, cu cât se face mai mulţibani. Ori noi avem nevoie de bani. ai înţeles?- O să încerc să fac mai bine.- Nu că o să încerci, trebuie să faci. Dacă tu faci ceva aiurea, piceu, că tu eşti la început şi eu că nu te-am învăţat. Ori de arătat,ţi-am arătat!topor începea să scoată colţii. avea într-adevăr dreptate, dar îndouă zile nu ai cum să muţi munţii din loc. O fi fost tras la răspun-dere, s-or fi luat colegii de el, dar nu voiam să renunţ. aveam şi euun mic drept acolo, acela de a nu mă simţi tratat ca un olog. Voiamsă învăţ, nu să stau după alţii. Dar până acolo, aveam nevoie desprijin. Ori ei nu au timp. Mă întreb de ce au renunţat cei dinainteamea? eu vreau să demonstrez. Nu degeaba am fost apreciat pe undeam mers. un pic de luptă interioară, câţiva nervi, strâns din dinţi şibuci şi gata, devii ca ei. Nu e mare brânză! Problema e că eu nudoresc să fiu ca ei, chiar dacă pentru o lună trebuie să le cânt înstrună. sunt confuz...- Hai că avem alt tir. tiruri peste tiruri, parcă spălătoria asta e fabrică de spălat tiruri.Ce să-i faci, dacă ăsta e contractul. Şoferii nu plătesc nimic, firmaasigură totul, dar sunt obligaţi să le spele în fiecare săptămână. Nuacceptă cimentruckuri murdare pentru export. Îi şi verifică cubonuleţul bifat. ei vin cu tichetul oferit de noi şi noi li-l ştampilămla fiecare spălat. La cinci, unul e gratis. D-asta ne mai lasă şi nouăcâte ceva de buzunar.Când să ne apucăm de cimetruck, pe pod apare un alt tir, de dataasta cu prelată. am încurcat-o, zic. Pe ăsta nu ştiu cum să îl spăl.101

Dar până la urmă d-asta suntem atâţia. M-or ajuta într-un final.scoate 5 sticle de detartrant, suie-te iar pe plafon, dă cu peria, in-halează vaporii, mai ameţeşte un pic, freacă cu şpaclul cimentul cenu se dezlipeşte şi dă cu jetul. De fiecare dată când mă sui pe uncimentruck îmi sar picături de detartrant pe picioare, pe tălpi. Şidau cât pot de repede cu peria ca să iau furtunul să mă răcoresc. eo senzaţie foarte ciudată, te ustură, te mănâncă şi, dacă te scarpini,rişti să iei pielea. De aceea trebuie să înduri, să aştepţi până cânddai de apă, să îţi scalzi zona inflamată şi să sufli. Cam aşa trec ar-surile de detartrant, dar bineînţeles, astea sunt detalii de bucătărie.Noi suntem soldaţi!! sus drapelul pentru aspiratoare, pompe de apă,pompe de detergent şi ceară. Lasă durerea, oboseala, conştiinţa,sus pistonul!! Ceva se întâmplă cu mine. Mă ţine capul şi sunt sus.Dacă alunec?! se termină totul atât de rapid, şi nici măcar nu îmipot lua salariul. alunec, cad de pe balustradă şi nimeni nu maipoate face ceva. Mă trezeşte presiunea din furtun. topor dădusedrumu’ fără să mă anunţe. stropesc vreo trei maşini pe care le spă-laseră ceilalţi colegi şi îmi iau iar înjurături. - Frate, nu e vina mea! a dat drumu’ topor fără să mă anunţe.- Gura mă, ia uite, a prins tupeu pokemonu’! Ştii ce faci după cecobori de pe tir, vii în pula mea să ştergi apa de pe maşină! Numuncesc de două ori pentru un idiot să mi-o fută. ai auzit? răgeaca un nebun Cârlig.- Vin, gata! stai să termin şi vin.- Care e problema ta, Cârlig? Fă-ţi treaba şi nu mai mânca căcatcă începi să puţi! a intervenit topor.- Ce pula mea îi tot iei apărarea lu’ ăsta? te fuţi în cur cu el, orice? Lasă-l dracu’, nu vezi că face numai tâmpenii? tragi tu? - Bă boule, e a doua zi! tu n-ai fost în stare să dai drumu’ la apăo săptămână întreagă şi ai pretenţii de la el?! Hai, marş şi fă-ţitreaba!- Bine topor, o să vezi tu! să nu îţi ridici şatra în cap pentruasta. aperi tocilarii...- Bă, prostu’ pulii mele, ăsta a luat şpagă dublu ieri şi pentru curutău! O freci la rece şi ţi se pune pe oricine. Ia-ţi o femeie! Mai fuţişi tu ceva! Şi scuteşte-mă acum cu comentariile, am treabă!am coborât şi m-am dus la topor. I-am mulţumit pentru ceea cea zis. era singurul care îmi lua apărarea. trebuia să mă revanşezcumva, simţeam că pot face mai mult. Şi nu voiam să îi provoc ne-plăceri. În plus îl vedeam trist, schimbat.102

- toate ţi se întâmplă din cauza mea, topor. Îmi pare rău.Şi atunci s-a enervat. s-a ridicat de pe pompă şi şi-a băgat palmaîn gâtul meu.- Bă pulă, dacă îţi mai ceri odată iertare, mătur cu tine pe jos! Îţiiau apărarea pentru că meriţi şi ştiu că o să poţi. eşti student, înveţi,eşti bine văzut. Cine nu ar vrea să fie aşa?! Nu pot să-i las pe ăştiasă îşi bată joc de tine, dar mi-o iau după. eu rămân cu ei. Prostulde Ionuţ dă bacul anu’ ăsta, a fost la seral. Cârlig nici liceul nu-lare. De mine nu mai zic nimic. eşti cineva. aştia te-au mirosit şivor să te facă să pleci. schimbă-ţi în pula mea atitudinea de fetiţăşi arată-le că poţi să faci munca asta de căcat, chiar şi pentru unamărât de salariu.- Voi încerca, i-am răspuns tăcut.- Marş d-aici, miorlăitule! Hai, ia găleata şi să terminăm cimen-truckul ăsta! Nu-l vezi pe ăla cu prelata?avea dreptate omul. Nu puteam continua aşa. Îşi băgau toţi pulaîn gâtul meu şi eu le mulţumeam. Nu e greu, tre’ să fiu mai stăpânpe mine şi pe ceea ce fac. să spun nu, atunci când simt.am luat peria şi am jumulit cimentruckul. Cu forţă, cu ambiţia dea câştiga – ce, nici eu nu ştiu! Şi am avut curajul să-i spun lu toporsă mă lase să-l termin. să stea la o ţigară şi să mă lase. Şi a făcut-o.M-a privit cum frecam ţevile, barele de metal, capul cimentruckului.spălam aşa cum nu o mai făcusem vreodată. simţeam veninul cumîmi apasă nervii. Voiam să mă exteriorizez. răzbunarea pe tir erao eliberare. L-am terminat în mai puţin de 20 de minute. Îmi băteainima cu putere, dar nu îmi păsa. Voiam să fiu primul, să îi arăt căpot, că nu îl fac de râs, că nu mi-a luat apărarea degeaba. După tir,lângă rampă, stătea şi Cârlig. Nu l-am văzut prima oară. stătea şimă privea. am terminat, a venit şoferul şi mi-a mulţumit. a lăsatbacşişul, l-am luat şi l-am dus în vulcanizare. topor a trecut pe lângăCârlig şi i-a zâmbit sfidător în faţă. a dat noroc cu mine şi m-a îm-brăţişat prieteneşte. Nu a spus nimic. am înţeles ce era de înţeles.Pentru prima oară pe ziua asta mă simţeam bine. Cârlig a plecat la o altă maşină, cu o expresie uimită pe figură.aşa-i trebuie!topor a luat găleata cu spumă, periile de cimentruck după ce lespălase la cişmea, şi mi-a arătat cum se face.- Nu e greu. Laşi cât mai îmbibată peria şi dai de sus în jos, nu înlateral! Dungă cu dungă. se curăţă, dar insistă. e jegu’ de o tonăpe ăsta. uite, aşa, de sus în jos. e prelată, o să înjuri niţel. Nu se103

curăţă atât de bine. Dai vreo cinci dungi şi clăteşti. Dacă rămânepe undeva mizerie, insişti acolo, nu mai contează cum, trebuie săiasă. Hai, facem jumi-juma. Porneşte din fund şi eu din cap. Ne în-tâlnim la juma’ şi clătesc, să vezi cum. Bine ?- Bine.Şi am început să frec. Nu mai conta febra din braţe. Mergeam înacelaşi ritm cu andrei. Ne-am întâlnit la jumate şi a început săclătească. Jetul ondula prelata de sus, dar pe o bucată cât mai mare.trebuia să stai în lateral să nu te murdăreşti. Şi a ieşit perfect. Doaro mică pată neagră, neglijată din partea mea. am remediat-o şi ampornit pe partea cealaltă. Ochii mă trădează de la o vreme, văd camîn ceaţă la distanţă, dar nu vreau să fie o scuză. e două şi un sfert. Nici foame nu-mi mai e. simt că ceva s-a schim-bat în bine. am încredere în ce fac. Întotdeauna am avut problemecu părerea altora despre mine. Dacă cineva apreciază munca pecare o fac, mă binedispun. Însă dacă mi se spune ceva aiurea, măinteriorizez. Şi am nevoie de un om cum e topor, să-mi tragă unasă mă trezesc. Nu dau înapoi de la nimic. am învăţat în 10 minute,din discuţia cu el, că dacă cedezi, lumea îşi bate joc de tine fără unmotiv întemeiat. Ori, să fiu călcat în picioare, nu e chiar ţelul meuîn viaţă.Frecăm şi cabina, îi scoatem faţa şi mă duc să mănânc. am nevoiede 15 minute pentru a-mi recăpăta forţa. Merg cu Cârlig la masă.Nu ştiu cum s-a nimerit, dar tocmai cu el. Cu siguranţă nu-mi vaprii mâncarea.Mă aşez pe cauciuc, îmi scot sandviciul din ghiozdan, Cârlig faso-lea lui şi brânza, şi mă invită să iau. Îl refuz politicos.- Fram, nu sunt genul care să-mi cer iertare. aşa am fost educat.Printre băieţaşi, derbedei şi cocalari nu înveţi decât să ţii capu’ sus.Nu trebuia să strig la tine, dar nu accept lume nouă pe lângă mine.Ce ai făcut cu tirul ăluia a fost nebunesc, dar te-ai descurcat foartebine. ai prins. - Mersi, Cârlig. Cearta e constructivă. În plus ne mai enervăm şi noi.- Frate, sunt de cinci ani aici, de cinci ani, băga-mi-aş pula! ace-laşi lucru îl fac în fiecare zi. te saturi. te saturi să stai în apă la –10 grade, să tremuri ca un căcat pentru vreun dobitoc, care nicimăcar nu lasă ceva. e un loc de căcat. Pula mea, tu eşti la facultate,e altceva, înveţi ceva, cunoşti altă lume şi poţi găsi un loc de muncăuşor. Noi, ce dracu facem? stăm aici şi belim pula pe maşinile ăs-tora. 104

- te înţeleg.- Înţelegi pe dracu’! Nu ai ce să înţelegi de aici. Mizerie şi detar-trant. asta. Hai să mâncăm.Mi-a prins bine discuţia cu Cârlig. Nu e un om cum vrea să parăla prima vedere. Îi place să fie în centru şi să coordoneze ca un şef.sunt împăcat acum. Nu e supărat pe mine. Vreau să fiu prieten cuei, nu să îmi fac duşmani. Mâncătorii sunt la fiecare colţ, abiaaşteaptă să te devoreze. aşa credeam şi despre el. Poate mă înşel.Iau şi ultima îmbucătură, beau o gură de apă şi ies. O oră pot să olas mai moale. sunt deja terminat. După ce muncesc mult, dacă iauo pauză, nu mai sunt bun de nimic. Intru în magazin, iau o cafeade la automat şi ies pe pod. Mă aşez pe bordură, scot un Kent şitrag două fumuri puternice. tuşesc. Plămânii mă ţin îngrozitor. Ofi de la detartrant. am inhalat o grămadă azi. Părul e slinos, panta-lonii scurţi mi se lipesc de pulpe, simt chiloţii fleaşcă, dar nu îmipasă. e prea cald pentru a mă gândi la răceală. Dacă n-a fost să fiepână acum, nu va fi nici de acum în colo. Doar de o chestie suntsperiat, am o pată neagră pe piele, în dreptul inimii. Nu-i dau im-portanţă. O să iasă la spălat. Vine schimbul şi mă pregătesc de ple-care. Vica mă aşteaptă în faţă la cauciucuri.- te-am văzut azi. te-ai descurcat foarte bine, dar mai uşor. Nute mai omorî atât.- Nu mă omor, tanti Vica, vreau doar să fie bine. Nu vreau să îiîncurc pe băieţi. aşa că încerc să merg în pas cu ei.- eu te înţeleg, dar încă nu eşti obişnuit cu ritmul. să nu clachezila un moment dat şi să nu mai poţi face nimic. Ştiu ce vorbesc,crede-mă! aşa face şi Vali. Munceşte toată ziua, timp de o săp-tămână şi după o lună nu se mai poate ridica din pat. Îţi înţeleg en-tuziasmul, dar mai uşor.Nu mă interesa ce zicea Vica, eu voiam să demonstrez că nuprimesc banii de pomană. Îmi iau bicla şi plec spre casă. e mai bine azi, e mult mai bine.zâmbesc, mă uit la copiii ce se joacă fotbal printre blocuri, la cu-plurile ce merg de mână pe stradă, la moşuleţii ce îşi fac plimbareade seară. Nu sunt melancolic, doar zâmbesc. O să vină şi vremeamea. asta chiar sună patetic. Dar aşa mă simt. Nu mai e mult şi voista lipit cu spatele de prosop, voi purta ochelari şi mă voi bronza lasoare, în mână cu un pahar de bere. Nu mai e mult. 28 de zile şiplaja va fi a mea. Voi auzi scârţâitul trenului pe şine, bagajul va fineîncăpător, îmi voi turti urechile cu căştile de la player şi voi lua105

boxele de cald. Voi asculta rock la maxim după toată intoxicaţia cumanele din spălătorie. ajung în faţa alimentarei. am o sută cincizeci de mii în buzunar.Mi-a tras ţeapă Nea Iulică, s-au strâns mai mulţi bani, dar de, suntla început şi sunt mai fraier de felul meu. azi e meci. Iau o pungăde Nutline, d-aia mare şi o sticlă de Cola. Mănânc, vorbesc cu aimei, îmi trag un duş şi îmi fac un cornet mare. Iau fularul din sertar,nici nu ştiu de ce îl mai port, poate că e un cadou din copilărie şiaştept meciul. După, mă aşteaptă bunicii. Poate voi da şi o turărapidă de oraş. Nu am mai ieşit de trei zile. sper că nu curg ştirilecă am murit sau ceva, că ăsta e trendul în oraşul meu. Dacă uncuplu s-a căsătorit în Porcărie, ajuge să fie destrămat la Poştă şisoţul să fie îngropat în centru. aşa merge bârfa pe aici, ca peste totde altfel. Meciul se termină. Mă lasă rece. Nu mai am chef de prostii. Vreausă recapăt ceva din timpul liber. Iau bicla, se pare că nu m-am să-turat de ea, şi alerg. Dau o tură de parc, mă întâlnesc cu Vasi şiDragoş, stau cu ei la o bere şi începem să povestim. Bem două beri,mai comandăm una şi propunem un joc tâmpit. Fiecare să ţină unmonolog de un sfert de oră. tot ce ne trece prin cap, toate tâmpeni-ile posibile şi imposibile. Varză a vorbit de prima lui beţie, de cânda început să se dea la Miha şi asta l-a respins, că era combinată cuun alt cocalar şi tot aşa. Dragoş a luat-o pe arătură cu Iza, o prietenădin Braşov, că a întâlnit-o pe mess şi a fost dragoste la prima vedere,că s-a dus la ea şi i-a luat flori şi s-au sărutat şi alte căcaturi. eumi-am adus aminte de un chef. 15 minute. I-am ameţit. Şi am în-ceput aşa: „Mai ţii minte cheful ăla din iunie? Da, când a fost ziua ta şi ammers la Măgura? Când am ajuns uzi din cap până în bocanci, cunoroi pe glezne şi pantalonii rupţi în cur. Nu mai ştii ce fain a fost?erau şi ana, şi soră-sa acolo. am plecat cu radio-ul după noi, cănu aveam calculator şi boxe şi a venit alin după 10 cu sistemul de300 de waţi.Când am urcat radio-ul în pod şi l-am legat cu o liţă de curent şii-am pus baterii noi. De ascultam numai radio românia actualităţi,că poluatorul nu prindea FM-ul. Şi am mers cu găleata la fântână şiam udat fetele până la chiloţi şi s-a îmbrăcat ana cu pantalonii tăi,ăia camuflaţi şi ţi-a borât pe hanorac, că băuse, când mi-am sunatprietena, juma’ de sticlă de votcă stalinskaya, pentru că ne des -părţisem. straşnic chef. Nu am înţeles-o nici acum. Cum poţi bea,106

tu ca fată, juma’ de sticlă fără să intri în comă. Ce-i drept, am camtârât-o prin toată curtea până în cameră. Iar când am aşezat-o pe pat,a borât în casă. Îmi vorbea frumos, cu cuvinte ce mă ungeau la inimă.Îmi spunea că am fost iubitul ei cel mai de preţ, că a petrecut ceamai frumoasă perioadă cu mine şi alte căcaturi de gen. Chiar mi-alăsat şi un tablou, să-l mai privesc în zilele când aveam nevoie de ea. soră-sa era cuminte. a băut doar vin. Ne-a ajutat la grătar şi lasăpăt groapa aia pe care am făcut-o eu fără să ştiu că de fapt tu tepoţi duce în vecini să iei un grătar de doamne-ajută. am săpat caprostu’ ditamai piscina şi tu ai venit relaxat cu o chestie cu picioare,lungă de un metru. am mâncat floricele atunci, şi cartofi pe carefrati-to, Cosmin, i-a borât astă primăvară. Cică aveau îngrăşământnatural. Oricum, eu i-am curăţat şi tu i-ai prăjit. După două ore avenit şi Vlad cu raluca, cu alte sticle transparente. eram suprasa-turaţi de mâncare şi alcool, dar ăştia au venit cu chef. De s-a îmbătatVlad şi a dansat în ploaie la bustul gol, lângă zarzărul din curte. Iareu cu raluca stăteam pe bucătăria aia improvizată din curte, aia delângă celălalt zarzăr. Mai mâncam una, mă mai dregeam. Dar stai,asta nu era din alt chef? În fine, nu mai contează. Ce mai ştiu e căţi-am desenat pereţii cu cretă colorată. Nici acum nu îmi dau seamade unde o aveai, cred că de când erai copil şi obişnuiai să-ţi faciexerciţiile pe garduri. Ţi-am desenat fluturaşi pe peretele din sufra-gerie, pentagrame, ne-am scris numele şi am omorât toate găleţileşi ligheanele pe care le întâlneam în cale. am dat un spectacol pecinste. Cântam Noapte şi Tu, piese ce le-am compus cu Caron pecalculator. Bun Fruty Loops-ul. Mai ştii versurile, alea cu „tu eştiaproape, dar atât de departe, un vis pierdut, pierdut printre stele”,versuri ce le-ai compus tu când am tras piesa Noapte cu microfonde calc şi caserolă de Cd-uri. Marfă, fram, marfă, pe bune! eramla modă. De am dormit apoi toţi patru în patul din bucătărie, lungiţica nişte mici pe grătar. Şi când ne întorceam pe partea cealaltă, tre-buia să ne întoarcem cu toţii. Pe bune că mi-e dor de chefurileastea, pe bune! a doua zi te-au certat ai tăi că ai spart toate cratiţeledin casă şi ligheanele, dar nu ne-a păsat. aveam şi o înregistrare,aia cu Milea de la cheful de la Dan, când s-a îmbătat şi a făcut strip-tease, şi ne-am hotărât să o postăm pe youtube, de a zis asta că nedă în judecată că cică i-am stricat imagiea. Vax, dă-l în pula meade manelist! Ne-a mulţumit apoi.Ce mai, ar trebui să mai facem o ieşire d-asta, să ne mai amintimde vremurile noastre. Nu, nu-mi spune nimic! taci şi ascultă-mă!107

aş vrea să ne aducem aminte de liceu şi de iubirile de atunci, degrătarele trântite şi de muzica bună, de când ne trezem cu toţii cammahmuri, dar cu voie bună. De dansam pe lângă foc la 2 noapteaşi cântam. De fostele tale prietene ce erau cu capu’, de ale mele,de tot timpul acela. tu îţi mai doreşti? Păi atunci hai să facem, cemai aşteptăm?...”au amuţit ăştia. aveam fler. toată tensiunea de peste zi am lăsat-oîn pahar şi în scrumieră. După o pauză îl aud pe Dragoş:- Frate, da ai memorie, în pula mea! Facem, bă, facem. Ia zi, weekend-ul ăsta ce faci?- Bă, dacă nu muncesc, ar fi fain să tragem o petrecere. Banigăsim noi.- Lasă, mă, că dacă nu, fac eu rost. Ia Varză ţuica lu’ tac-so, iaueu nişte vin şi iei tu mâncarea.- s-a făcut. Cu muzica cum facem?- D-asta îţi faci griji? a luat frati-mio sistem şi am laptopul. Numai mergem cu mâna-n cur, stai calm! Bă, dar nu mă ambalez de -geaba, mergem, da? - te-ai îmbătat? Ce pula mea ţi-am zis mai devreme? Dacă numuncesc, mergem. Crezi că eu nu vreau? M-oi fi săturat de spălatmaşini.- Păi şi când mă anunţi?- Mâine vorbesc cu Şefa şi te anunţ. e ok aşa?- Fie, man. Dar mă anunti, nu ca data trecută când mi-ai zis cu ooră înainte că nu mai mergi! se ambala Dragoş.aşa am mai trăncănit noi încă două ore. era 12 ceasul. Mâinemă trezeam iar devreme. trebuia să plec. ăştia tot trăgeau de mine,să mai stau la o bere. I-am refuzat şi am plecat la bunica. M-amdescălţat la uşă şi direct în baie am poposit. am tras o pişare, m-amspălat, am tras schimburile pe mine şi m-am aruncat în pat. În cinciminute vreau să dorm. Dar sunt obosit. Fără coşmaruri. Măcar înseara asta...capitolul IV: din zilele următoareŞi pentru că nu ar fi frumos să povestesc fiecare zi în parte, nu dealta dar vă veţi plictisi, mă voi opri la ziua de marţi, fix după o săp-tămână de la angajare.acelaşi traseu, bicla împinsă până la limită, ghiozdanul în spate,sticla de apă şi sendviciul pregătit cu o seară înainte. azi nu e soare.

108

Norii de ploaie vin dispre Cota 1000. e clar. Mereu când vin deacolo, e prăpăd. simplu, scăpăm mai lejer. Puţină muncă, mai puţinbacşiş. am uitat însă de cheful de la Dragoş. a fost fain. Ca de obicei, ăstas-a făcut cui, a borât pe pervaz, Varză a dansat pe manele, cu playerulîn buzunar şi nu a fost nicio fată. Doar băutură şi mâncare. Şi p-aiaam ars-o. Ce-i drept, m-am relaxat... Muzică bună, ca de obicei.Dragoş s-a întrecut pe sine. a tras albumul de la Nightwish şi de laWithin, plus ăla de la amon amarth, că de, de la atâtea balade, tre-buia şi ceva mai cu coaie. am dat din pleată, ne-am stropit cu bereşi am jucat fotbal. Cam atât. restul, nu-mi mai aduc aminte......e linişte la spălătorie. Iar am ajuns cu un sfert de oră înainte. Măcam doare capul. Cu ăştia nu mai am probleme. s-au obişnuit cumine. zilele ce au trecut le-am demonstrat că merit să muncesc cuei. Cârlig a lăsat ciocu’ mai mic, şi-a văzut de treburi şi m-a lăsat înpace. topor, cum îl ştiţi, mereu săritor, atâta doar că a lăsat-o maimoartă cu ajutatu’. era şi timpul să o facă. Nu că eram expert în cefăceam, dar ştiam ce am de făcut. rare erau momentele când îi maiceream sfaturi.Şi cum spuneam, afară se punea pe ploaie. am luat o salopetădin cuier, nu ştiu cui aparţinea şi m-am pregătit de muncă. am scoscu emi cauciucurile. Mâinile mi se bătătoriseră, nu mai aveamdureri în podul palmei. Dar pata nu a trecut. Maică-mea s-a camsperiat. M-a dus la un dermatolog. ăsta a zis să iau un unguent şiîmi va trece. Îmi bag pula în prostiile lui. Dau cu spirt şi trece. Dacănu, oi vedea eu ce fac. Le aranjez pe categorii, trag lanţul, pun la-cătul şi aştept cafeaua. De ceva vreme nu o mai plătesc. Intră înprotocol. a trecut o săptămână să-mi dau seama că totul e mocapentru noi. Omul cât trăieşte, învaţă. Îmi aprind ţigara, lenevesc 10minute pe fotoliu şi aştept noile comenzi. Nicio maşină mică în spălătorie, doar un tir. Deja nu îmi mai facprobleme. Vremea mă ajută, nu mă mai ard. În 20 de minute egata. Nu am detartrant. tre’ să o aştept pe Vica să se ducă la „Co-mena” să cumpere. acolo e cel mai ieftin. Mai bine aşa. Vine dupăo oră. Nu-mi pasă. Mă apuc fără să ezit. Plafon, butoi, cabină. Gata,l-am terminat! Mă duc să mă spăl. Vica trece pe la noi. - Ce-i cu voi? Nu aveţi treabă? Ce, dacă plouă tre’ să staţi ca le-prele? Hai, după cauciucuri în spate! Ce e rupt, aruncaţi! topor îiarăţi şi lu’ Mihnea! Bine ?109

- Da, Şefa.am plecat toată echipa la cărat de cauciucuri. Du-te în râpă, înspatele prelatei şi aruncă-le acolo. Ştia că azi vin ţiganii după ele,plus după sacul cu peturi goale. Le strâng şi le duc la reciclare. eine plătesc nouă juma’ din sumă, ei îşi scot preţul întreg. un bacşişnu e niciodată de lepădat, mai ales când prinzi o vreme ca asta încare nu prea ai ceva de făcut.uite-i că vin.- Ce face barosanii? Hai, mânca-v-aş. aţi strâns sticlele?- Da, barosane, râdea topor. Hai, banu jos!- Ce-i topoare, te-ai ajuns?! Când nu ţi-am dat io banii, mo?! ai,zi! să moară copiii mei dacă nu ţi i-am dat. Păi facem afacere orine încurcăm?! Ia colea-şa două sute.- Două sute, mă?! Păi, pula mea, eu strâng de o lună de îmi sarcapacele, zi de zi, pentru curul tău negru şi tu mă iei cu două sute?!Patru şi gata! Dacă nu, să te duci în tomberoane să cauţi.- Buey, de ce eşti bulangiu?! aşa ne-a fost vorba? se milogea ne-griciosul.- Nicio vorbă. Banii ori poţi pleca! Mă duc şi io la Doiceşti. tu ieiun milion pe munca noastră şi ne dai două sute. Hai, tai-o!- trei sute, mâncaţi-aş!- trei sute cincizeci şi cădem la pace, plusa topor.- Bine, mo. Dacă altfel nu se poate… Ia de colea! Bujor, dă-te băîncoace! Ia dă ia sacul acesta!Cu mârţoaga bine legată, în căruţa din nişte scânduri de gardprinse cu fier ruginit, clientii noştri au încărcat şi şi-au văzut dedrum.- ai văzut, mă, cum se negociază? îmi spunea mie. Ia lecţii! Cuăştia nu te încurci! Dacă eşti slab, te put de la o poştă. Hai să-iducem la puşculiţă. Bineînţeles că pe drum a băgat în buzunar osută, partea lui. N-am zis nimic, fiecare cu dreptul său.După cinci minute, ordin de sus. Desfundarea canalizării. Plus căde apă nu se mai punea vorbă. Nici de băut nu mai aveam, aşa căa trebuit să ne ducem sub pod. Ţeava ce racorda oraşul de sateledin împrejurimi trecea pe lângă noi. Nu ştiu care deştept a avutideea genială de a o fisura. Mergeai cu bidonu’ şi gata, te scoteaide apă pentru toată ziua.am amânat desfundarea canalizării pentru a lua apă. afară înce-puse să plouă cu găleata, aşa că un sport extrem prin coclauri şinoroi nu strica. Bidonul de 7 litri era pregătit. Cobor după topor.110

alunec şi îmi julesc cotul. urlu de durere, înjur de tot neamul celuicare nu a avut chef să tragă o ţeavă de apă potabilă până în spălă-torie, dar îmi revin. Îmi spăl rana şi aştept să se umple bidonul. Măuit mai atent şi văd că e tulbure, de un galben negricios. Cum pulamea să bei aşa ceva? Ne distrugem dracu’ stomacul şi intestinele.refuz să iau o gură, cu toate că mă ardeau buzele, şi o duc sus.Între timp, topor avea chef de distracţie. se aruncă ca un nebun înBizdidel şi ajunge lângă primul stufăriş. Îl văd că se apleacă şi îlpierd din vedere. M-am speriat, am crezut că i s-a întâmplat ceva.alerg până la jumătatea pantei, când îl aud că fluieră după mine.râdea. În mâini avea ceva. Nu disting clar ce e, v-am spus că amprobleme cu vederea la distanţă, dar îl aştept să se apropie. La 10metri de mine, am aproximat. Dracu’ avea în ambele mâini doi ca-raşi de câte un kil.- Cum pula mea i-ai prins, fram’? l-am întrebat nedumerit.- Cu şchepsis! am băgat mâna adânc, cât mai adânc în stufărişulăla. aşa, cam cum bagi în chizdă dejtele. stăteau acolo ascunşi.I-am deranjat niţel, dar asta e.- Bă, tu nu eşti normal.- Mi s-a mai zis... Vezi ce frumoşi sunt? Îi iau acasă. trag o frigarecu ei, cu o mămăligă şi nişte mujdei de usturoi, de crapă câinii de ciudă.Îmi făcuse ăsta o poftă de-mi venea să îi fur şi să-i mănânc aşacruzi. Dar, na, fiecare cu norocul său. taică-mio însă n-a scăpat.I-am dat un mesaj. Voiam la cină mămăligă cu smântână, brânză şiou fiert. am primit confirmarea. Mi-era bine.acum să trecem la lucruri mai murdare: desfundarea canalizării.Paradoxul, în comparaţie cu primele zile, e că de data asta nucurăţam doar în spălătorie, ci şi în bazinul de acumulare, un blocde beton cu capac de fier. auzisem că treaba asta era povarabăieţilor. Iau canciocul şi deschid capacul. trebuia să mă iniţiez şiîn d-astea. Putoare de hoit în putrefacţie, căcaţii încă nedescompuşice pluteau în lichidul negru vâscos. Mi-am făcut curaj să bag mânaacolo, când un jet puternic mi-a umplut pumnul cu care ţineam can-ciocul. „Băga-mi-aş pula în morţii mă-sii de căcăcioşi împuţiţi,vedea-v-aş în patru scânduri stropiţi cu căcatul propriu, da-v-aş foccu benzină şi pişa-m-aş pe voi de împuţiţi! topor, care pula mea atras tocmai acum apa. Cine e la baie?” - Bă, nu ştiu, dar Cârlig nu e pe aci.- Băgă-mi-aş. Nu au fost, mă, anunţaţi să nu tragă apa până nuscot căcatu de aici? Ieri s-a înfundat buda şi puţea în ultimu’ hal în111

vestiar. trebuia să-i las aşa. Neamu’ lor de căcănari! Plin de nervi,mi-am scuturat manşeta de gura canalului. Ce să fac acum cu sa-lopeta asta? Nu o duc acasă nici să mă tai, nu împut eu casa pentrunişte cretini. să şi-o bage în cur ală de e a lui. Dar trebuia să-mi termin treaba, apoi să mă duc să mă spăl şi sămă schimb. O să-i zic lu’ Vica să-mi dea drumu’ mai devreme, doarn-oi sta aşa. Nu mai intră nici dracu’ în spălătorie, poa’ să plouă cucisterna. am scos toată mizeria, sau aproape toată, că cine putea săse uite în gaura aia, şi m-am dus direct la cişmea. Puţeam în ultimulhal. trei căni de şampon, pentru maşini, nediluat, am turnat pemâna mea. simţeam cum îmi arde mâna, dar mirosul nu-l mai su-portam. eram un om de căcat, la propriu! Cât de cât, am putut salvace mai era de salvat. Barem nu mai puţeam, dar nici bine nu-miera.a ieşit Cârlig din budă. se citea fericirea pe chipul lui. I-am făcutbotezul, l-am înjurat de tot nemul, şi de răniţi, şi de morţi, şi demorţii morţilor lui, m-am descărcat şi mi-a spus doar atât, printresughiţuri de râsete.- Frate, ţin căcatul ăsta în mine de azi-noapte. Nu mai puteam!- Dar de ce pula mea ai tras apa? Ţi-a zis doar Vica să nu o faci!În afară că ai umplut acum veceu’, m-ai umplut şi pe mine de căcat!Nu te-ai gândit?- Lasă, bagă şi tu la loto, poate câştigi. Şi a plecat mai departe.acum la propriu, am avut o zi de căcat. Poate ar trebui să bag laloto, cine ştie?!Îmi iau ţoalele, după ce îmi trântesc un duş în buda minusculădin magazin şi o tai cât mai repede. Mă sui pe biclă şi pedalez.Vreau să scap de miros, chiar dacă mă voi face fleaşcă. ajung acasă. Mă întreabă mama de ce put a căcat, dar nu amchef de explicaţii. Dau drumu’ la duş şi arunc o juma de gel pecorp. Frec până se face pielea roşie şi simt că put a nou. Mă ştergşi îmi iau ţoalele noi. Dau să mânânc şi instantaneu duc mâna lagură. Îmi put degetele a căcat. Îmi vine să sparg masa, şi farfuria,şi castronul cu brânză. Ce viaţă... mânânc de la distanţă, ca un porcîn cocină, cu gura, şi mă bag la somn. Nu mai vreau nimic. Visezcăcaţi alergând spre mine.

112

capitolul V: dacă nu v-aţi săturat de gaiţe Într-una din zile vine la spălătorie o vecină de cartier cu bărba-soşi fii-sa. au maşină nouă, o Dacie 1300 proaspăt vopsită. Mă duc laei, îi salut politicos şi le promit că le fac maşina bec. Însă, până sămă duc să pregătesc maşina, îl văd pe Cârlig că se înfige. Norocullui. Ia pompa cu spumă, înălbeşte maşina uniform, aşteaptă treiminute şi începe s-o ia la jet. află că e proaspăt vopsită şi înde-părtează furtunul. Curăţă fiecare centimentru, dă cu ceară şi spală,dă cu pielea de căprioară. Lejer, fără vreun stres, şterge capota, par-brizul, oglinzile şi portiera. Când se aporpie de final constată că aparpete albe peste tot. s-a înnegrit. rezultat - maşina s-a mătuit. I-ammulţumit în gând bunului Dumnezeu că nu m-a lăsat să le spăl rablaăstora, că o îmbulinam. afla tot cartierul că le-am stricat io maşina. Şi încep circul.- Bă, tu eşti cretin, cum ai putut, mă, să-mi ştrici maşina? Ce-i cupetele ăstea? Ia zi mă, zi, ce-i cu astea?- Doamnă, nu e nimic, e de la ceară, încerca să se scuze Cârlig.- Mai ai şi tupeul să vorbeşti, răcni bărba-so. abia am vopsit-o,bă boule! Ştii cât a costat mă, cât cinci salarii d-ale tale! Cheamă-ţişefu’ acum! O să plăteşti şi ultimul leuţ.auzind larma provocată în spălătorie, Vica a venit într-un minut.- Ce s-a întâmplat?- Vico, ce dracu’ ai făcut, mă? Mi l-ai dat pe ăsta şi mi-a stricatmaşina! uită-te ce i-a făcut! Hai, descurcaţi-vă! În cinci minute săfie bec, dacă nu vă trag un proces de vă sună apa în cap!- Ho, femeie, calmează-te că se rezolvă, a răbufnit Vica. Mă ducsă iau o soluţie.- Du-te frate, nu mă înteresează. O vreau ca nouă! ţipa bărba-so.- Dar chiar asta e bătaie de joc! auziţi oameni, să mai veniţi săspălaţi aici! Îşi bate joc de voi, vă strică maşinile!- Gata femeie, se rezolvă! Vica a venit cu un tub de soluţie gălbuie şi cu un sul de tampoanecirculare, ca acelea de ochi. a pus soluţie şi a frecat circular.Fiecare pată a fost rezolvată.- acuma, gata! Puteţi pleca acasă. Nu am nevoie de niciun bande la voi. aşa e când vopsiti de la bişniţari. La două ploi, s-a dus!Bineînţeles că gaiţele tot au continuat o juma de oră fără oprire.Mă minunam de ce vecini faimoşi am în cartier. Dacă mă mânca încur să o ajut, mă decapita maică-mea.

113

Mai bine aşa.Cârlig era alb ca varul, nu mai putea sta în picioare. Vica nu i-azis nimic. a înţeles ce se întâmplă cu el şi l-a lăsat în pace.Şi aşa s-a mai dus o zi faină din existenţa vecinilor de cartier, cecu sigranţă mai aveau multe de discutat. Până mâine oraşul va vui,presa de scandal se va autosesiza şi bâlciul va apărea pe post. Darvreau să trag un pui de somn... capitolul VI: de finalCu pistonul în mână, călare pe atV-ul lui Nea Vasile, plin denoroi şi bălegar, am dat drumul la jet. Milioane de particule maroniisăreau pe salopeta îmbâcsită, împroşcându-mi faţa. aud sacadatvocea lui scheche, printre sunete de tuburi goale şi caroserie şu-bredă, atinse în treacăt de presiunea apei:- Bă, să ai grijă că te taie ăsta dacă nu i-l faci lună! e cu capu’,tâmpitu’! Cică a fost la vânătoare, mai acum o oră. are puşca cu el.- În pula mea, frate! e ultima mea zi aici, ce morţii mă-sii! Vreauşi eu un pic de linişte!!- Ţi-am zis. Dă-i bătaie! să nu zici după că nu te-am avertizat. ammai păţit-o cu ăsta!Noroiul închegat, mucegăit şi întărit în căldura soarelui, se diluatreptat. Prelins pe cimentul nefinisat, se scurgea în şanţul pentrucanalizare, umplându-l pentru a treia oară în două ore. Ia găleataşi canciocul şi scoate putoarea. Du-le în spate, după prelată şiaruncă-le lângă cauciucurile sparte. Întoarce-te cu mâinile perforateşi continuă-ţi treaba. Poate un bacşiş o să-mi salveze ziua.Primul strat e dizolvat. Dar petele rămân ca găurile din ghiozdanulperforat de insignă. Nu or să iasă ăstea doar din jet. tre’ să iausoluţia de motor şi spuma. Pulverizez roţile, şaşiul, suspensiile, ba-teria şi apoi dau drumu’ la pompa cu spumă. După ce bulgărele dezăpadă şi-a căpătat uniformitate, aştept cinci minute. treptat,particu lele de grăsime se omogenizează cu moleculele de detergentlichid şi se scurg împreună într-o pastă moale de milupa. Mi-efoame. aş vrea să se termine o dată şi ziua asta, să plec acasă şi sămă bucur de ce a mai rămas din vacanţă. Luni voi pleca la mare şimă voi arunca în valuri, să scap de murdăria acumulată în luna astade chin. atunci mă voi simţi liber, voi bea o bere pe falează, măvoi bronza cu riduri pe buci şi pe pântec şi voi cânta din răsputeri.Voi mânca nisipul de bucurie, voi săruta Obeliscul şi pe baba ce

114

mă va găzdui, mă voi arunca în boschetul din White Horse. Ce bineo să fie... ce bine...Mă trezesc însă cu acelaşi piston sub presiune. Îndepărtez cu uşu-rinţă spuma şi verific fiecare zonă a atV-ului. Protectoarele, şasiul,cilindrii de presiune, ţeava de eşapament. Verific barii din cauciuc,întind un strat subţire de ceară pe caroserie, mai aplic un jet de apăde la distanţă şi caut cârpele de căprioară. Ştiu că le-a pus Frankiîn spate, pe butoi. Le găsesc, merg la cişmea cu ele, le clătesc şi lestorc cu putere. Muşchii mă ascultă, chiar dacă s-a făcut târziu. Ştiucă e ultima zi şi asta mă înviorează. Mă voi duce cu prietenii să beauo bere în oraş, în parcul central, de unde voi vedea de la terasăvreo crăcăcită ce-şi frânge gâtul pe role. Viaţă de student...Dar şterg, şterg fiecare şaibă în parte, fiecare oglindă, piston,valvă, cauciuc, scaun, ghidon, far, până ce totul luceşte în razeletârzii ale soarelui de august, luceşte ca ieşit din fabrică. asta da treabă...Mă uit în jur şi văd maldăre de noroi, bucăţi întregi desprinse dinmaşinărie. Îmi aminteşte de zilele petrecute în Moldova, când mer-geam cu cizme de cauciuc prin noroaie şi băltoci, când totul miroseaa balegă uscată în combinaţie cu iz de tei. Dar era bine, mă simţeamliber! Plăcerea de a mă mozoli era unică. Copilărie recuperată, de-parte de casă. Cu un pahar de vin de la mama lui, diluat cu sifon,cu fasole prăjită şi mămăligă. simt că maturitatea vine prea repedeşi nu pot recupera anii pierduţi.Cu ţinută de militar, ochelari de soare fumurii şi pălărie de cow-boy maro cu stemă-n frunte, Nea Vasile, iese din magazin şi ajungeîn spălătorie. stă, examinează fiecare colţişor, trece cu degetele-icărnoase pe suprafaţa caroseriei, scoate din buzunar o batistă şişterge scaunul de piele şi o priveşte.- Da, igneşte a lehamite! se putea şi mai bine! Ia d-aci 10 lei,cumpără-ţi ceva de ei! Îmi şterg sudorile de pe frunte, salut politicos şi mă duc în spatesă-mi spăl faţa. sunt negru din cap până-n picioare, ud şi mirosindciudat. Nu-mi pasă! Voi arunca salopeta de îndată ce se va face ora10. Voi lăsa inclusiv papucii negri şi adidaşii rupţi, şapca, tricoul,blugii. totul. Vreau să uit de zilele astea. s-a făcut zece. strâng cauciucurile, pun lanţurile şi lacătele, îmiiau o cafea şi un pachet de ţigări şi pornesc pe bicicletă. În jur, co-pacii înfloriţi aleargă pe câmp, blocurile gri, vioaie, cu feţe la geam,mă împing şi ele de la spate. Pompierii stau cu tunurile la soare,115

aşteptând parcă să mă salute iar copii din jurul creşei încă se maijoacă. Mirosul târziu de liliac amestecat cu teiul înflorit şi cireşulproaspăt, cu urme vagi de urină şi ploaie, mă îngână. Merg pe dru-mul meu. Casa e aproape, ziua s-a sfârşit, nu mai am nimic de făcut.Vreau un duş bun, o mâncare caldă şi un prosop pufos. Vreau sădorm!

116

Bogdan NicolaiGAŞCA MEA

capitolul 2O lume-ntoarsă pe dos

Cîteodată, în viaţă, ai sentimentul că trăieşti într-un carusel nebuncare nu te întreabă de sănătate. se învîrte independent de voinţata. Şi ajungi să te întrebi fascinat de pasivitate „frate, dar io chiarnu pot să schimb cursul?”. e suficient să priveşti dincolo de scur-gerea firească a lucrurilor şi întreaga realitate devine o ecuaţie sim-plă pe care o poţi împacheta şi despacheta atunci cînd ai chef. totuldevine un joc sincer, asemănător şaradelor jucate în copilărie.Lumea poate fi schimbată după bunul plac. Oricine poate juca rolulde Făt-Frumos şi Harap-alb laolaltă. totul poate fi posibil dacă ailîngă tine prietenii care nu te lasă niciodată să uiţi că încă mai eşticopil.După ce mi-am deschis tolba memoriei şi i-am dat „recording”,în vederea unei viitoare textualizări a întregii experienţe de la mare,mi-am încordat bicepşii şi întruchipîndu-l pentru o secundă pe Johnny Bravo arunc o privire victorioasă în direcţia unei blonde al-bicioase care se iţise în capăt de coridor. Fîşneaţă şi timidă totodată,gagica îşi împroaşcă părul căzut dezordonat pe faţă şi îşi propteştebenoaclele prin geam. Face exact ca toate celelalte muze de ocazie.Johnny Bravo din mine urla aiurea „uită-te, fă, ce partidă giugiucse profilează sub lopătarii danturii tale de iapă! Nu mai pupi tu oaltă atenţie de la subsemnatul!”. În timp ce raţionalul, cerebralul şipoliticosul mascul de la Filologie îşi aprinde o ţigară şi îşi lanseazămiopia în vîrful sfîrcurilor iţite către noapte, care în contact cu ră-ceala dimineţii dau o reacţie inversă celei a bărbăţiei la frig. Că aşaa vrut natura. La frig, femeile învîrtoşează ţîmburuşii de pe piept,în timp ce bărbaţii îşi ascund mădularul în burtă. Şi tipa nu poatefi altfel decît i-a hărăzit destinul. avantajul unui benoclist ciacîz camine este că poate privi cu un ochi la decolteul încăpător, în timpce cu celălalt mîngîie ce a mai rămas din trupşor. adică, un fundu-leţ, un picioruş, un obrăjor sau restul detaliilor din cîmpul vizual. 117

strivesc nervos ţigara, care mai scoate un fum vag de adio însprenările dilatate de atîta privit aiurea. tipa e mai mult o decepţie decîto provocare. Coşurile de pe faţa ei mă aruncă brusc înaintea trenu-lui, la Costineşti.Ce o face Babu? Pun pariu că doarme. Frate, doarme Babulaineal meu cît zece oameni la un loc. Dacă îl iau ăştia în armată dau dedracu’ şi îşi schimbă ei programul, că pe Babu nu îl poţi da pebrazdă doar cu un ordin sau ceva. trec gradaţii pe regim de noaptecă pe el nu-l fac să se scoale la o oră matinală. Îl sun. răspunde sebanu’:- O, salut ursane! Ce faci, enorie? unde eşti?reacţia imediată a fost să răspund la salut şi abia apoi să abordezcele două întrebări, dar n-am apucat decît să inhalez în sec, pentrucă Pictoraşul meu era în vervă mare de vorbit.- sor-mea e cu tine? (Normal că era cu mine în compartiment. Cădoar îi spusesem de aseară că vin cu ea şi cu verişor-su. Problemaera că sebanu… uitase între timp. se luase şi el cu una cu alta. Obere, o apă plată (vodcă), o măslină, o atenţie şi uitase de… soră-sa,ana). Ia dă-mi-o la telefon. De fapt poate doarme, săraca, după atîtadrum… tu ce mai faci, frumosule? unde eşti?- Bă, uite acu plec din Constanţa şi într-o juma de oră, cred, sîntîn Costineşti. Fete sînt? sebane, nu mă face de rîs, nu-mi spune cămă aştepţi aşa, nepregătit. Frate, tu ştii de la ce distanţă vine băiatulnumai ca să pişte şi el ceva la mare? recunoaşte, că vă ştiu baga-bonţi, aţi prins ceva, nu?- Vecine, a fost ceva aseară… Nişte fete, din sighişoara, prietenede-ale Cristinei… ah, dar tu nu o ştii pe Cristina, colega lui Miţă dela facultate, prietenă cu Corina…Şi sebanu se abătu grav de la subiect încît dacă nu i-aş fi zis că„poate o ştiu” m-ar fi bombardat cu „repere strategice” de nu mi-aşmai fi dorit să o cunosc în veci pe distinsa domnişoară, introdusădelicat de Pictoraş la categoria „prietene şi atît”. ajungea la alted-alea cu cine, cînd şi cum a avut-o, în ce noapte şi ce prognozemeteo fuseseră în noaptea respectivă. Ce au făcut părinţii ei în co-pilărie… şi alte ingrediente care pentru sebanu erau esenţiale încunoaşterea unui om. Iar dacă mă simţea cu adevărat interesat de

118

personaj, o încurcam, pentru că adăuga la tablou un întreg arsenalde meciuri, competiţii sportive care se petreceau undeva în lume întimp ce icsulescu o poseda pe duduia Cristina. Ce să-i faci? aşa esebanu şi d-aia îl iubim. Îndrăgeşte sportul şi nu scapă nici o com-petiţie oricît de nesemnificativă ar fi ea.- Bă, io ajung imediat. Voi unde v-aţi cazat, că mi-a zis ceva Babuaseară... de hotel azur, lîngă nu ştiu ce Vox Maris sau ceva degenul. Io habar n-am să ajung. ăsta doarme?- Cine?- Babu.- Da…- Păi şi tu cum vorbeşti de pe telefonul lui?- Păi, sînt în cameră cu el…- Şi nu te aude că vorbeşti cam tare…? Nu s-a trezit?- ursane, doar îl ştii pe vecinul. Odată ce a apucat să pună capu-npernă, nu-l mai dai jos nici cu tunul. Dacă încerc să îl trezesc poatemă ia şi la bătaie… Lasă că vin eu la gară. Oricum trebe să o iau şipe sor-mea să o cazez…- Bine, bă. Io n-am bagaje prea multe, dar oricum am adus cevaţoale dacă stau o săptămînă, două, măcar să-mi ajungă.- Ce fel de „bagaje”, ursane? „Bagaje” de mînă?(rîde)- Ce, mă?- DJ star făcea mişto aseară că Babu prinsese nişte gagici şi leadusese la masă… (sebanu se pierde în detalii, îi reamintesc de fazacu bagajele, despre care am aflat că înseamnă gagici „de unică fo-losinţă” şi revine clasificîndu-le). sînt două tipuri: „bagaje” de mînăşi “bagaje” care umblă singure, vin unde le spui, fac ce le zici…D-astea ascultătoare, înţelegi? Frate, sînt „bagaje” pe care le plimbiaiurea prin staţiune şi „bagaje” pe care le ţii în cameră.te-ai prins?- Nu, dar...- Of, ursane, nu ştiu ce să mă fac cu tine. sînt „bagaje” pe carele ţii de toartă şi nu îţi bagi nasul în ele, pentru că sînt prietene şiatît. Şi „bagaje” pe care le fuţi. ai înţeles, ursane?Nu înţelegeam nimic. urma să descopăr ce se întîmplase înaintesă ajung eu la mare. să recapitulez evenimentele, personajele pecare nu le cunoscusem şi să mă adaptez la noul jargon al băieţilor.Bănuiam că starul, care are un talent actoricesc incredibil, lansaseun nou termen în calupul de poveşti al găştii. era clar că „bagajele”

119

lui sebanu era gagicile, dar nu prindeam ideea de ansamblu şi ceanume a dus la naşterea unei astfel de teorii... cu toartă.Blonda cu coşuri dispăruse în compartiment între timp. Mi-ambăgat telefonul Nokia 5110 în buzunar şi… evident, mi-am maiaprins o ţigară. Mi-am mai desfăcut o cutie de ursus şi i-am datblană. Mai erau cîteva minute pînă cînd întreg universul avea să secrape în două, iar timpul să se oprească în loc. În cîteva clipe urmasă lansez un jet de fum de ţigară peste peronul din Cotineşti şi săpun frînă scurgerii nevolnice a vieţii, împreună cu frăţiorii mei dragi.Nu întotdeauna timpul a curs aşa. a avut şi el perioade frumoase.Îmi amintesc pendulul bunicului meu cum croncănea orele fixe alecopilăriei. Numai noaptea ştia să-şi arunce dangătul sec prin toatăcasa, amintindu-mi că, dacă ştiam să număr pînă la unsprezece, tre-buia să adorm automat. Pentru că era tîrziu. Dar tataie nu se supăra.Mă lăsa să stau cît pofteam şi sforăia mulţumit că nepoţelul nu-l maibate la cap să îi povestească despre unde-N-aude-Nu-Vede-Pitulicea-Vîntului. Şi despre sfarmă-Piatră, Păsări-Lăţi-Lungilă, se-tilă, Flămînzilă, Ochilă şi fraţii lor. atunci cînd dormeam cu Mamaie,poveştile deveneau un soi de vise dulci care se aşterneau pe genesub formă de fulgi de nea calzi. adormeam instantaneu, ducîndu-mănăuc să caut în lumi virtuale Ilene Cosînzene şi fete de poveste caresă îmi umple viaţa cu frumoasele lor cosiţe blonde.Ciudat că în poveştile bunicului nu prea apăreau Feţi-Frumoşi. Şiasta pentru că Făt-Frumos, pentru el, nu eram decît eu. Copilul careavea nevoie de eroi pentru a le urma exemplul. Pentru a putea visaliniştit la o Ileană Consînzeană cu cosiţe blonde pe care să o salvezedin braţele urîciosului Bau-Bau. La fel şi Mamaie. În poveştile ei,Făt-Frumos eram eu. Ştiam din poveste, că a doua zi Făt-Frumosmănîncă papanaşii fermecaţi şi eu eram cel care dimineaţa atacaminunatele nestemate îmbrăcate în pesmet auriu. erau aşa de bune,cum numai Mamaie ştia să le facă!De obicei uca, sora mea, dormea cu Mamaie, iar eu eram rebelulcare se încumeta să doarmă cu tataie. un tîmplar, căruia ginerii îispuneau Generalul, pentru că fusese mare în armată.Pendulul era singurul care mai măsura timpul în povestea astanesfîrşită pe care o savuram copil fiind. O viaţă întreagă aş fi trăittrezindu-mă dimineaţa cu gogoşile, papanaşii sau orezul cu laptepregătit de mamaie… Cu eli, prietena mea din copilărie, cu băieţiide pe străduţa Codrul Cosminului din Ploieşti, care şi astăzi a rămas

120

tot neasfaltată, păstrînd încă în noroiul pătat cu pietre de rîu, urmelemicuţe ale copilului din mine. timpul, în curtea bunicilor mei, se măsura în cuie. Băteam în fie-care zi cîte un cui în pămînt. Cîteodată băteam şi mai multe. Noap-tea, ca prin farmec, dispăreau. tataie le recupera cînd nu eramatent şi îmi explica şugubăţ cum pot face o paletă de ping-pong, untac de biliard sau chiar un scaun cu ajutorul unui singur cui. Şi stă-team în atelierul lui să-mi povestească cît de cuminte este lemnul şicît de rebelă este hîrtia albă, pe care el nu înţelegea de ce trebuiescrise poveştile astea frumoase, spuse prin viu grai. Numai că timpul nu putea fi păcălit cu nişte cuie. trecea. Cînd am mai crescut, am ajuns la tataie şi am urcat cu el în pod.Pregătise un copîrşeu, aşa cum se cheamă sicriul pe la noi în ar-deal. „Mi-a spus mie aia cu Coasa că vine. a cîntat şi cucuveaua înturla bisericii. tataie, ăsta e pentru mine!”… un nod rebel mi s-apus atunci în gît şi am încercat să mint destinul. „Nu! tataie, tu eştinemuritor, mai ţii minte ce-mi ziceai de tinereţe Fără Bătrîneţe…aici, în curtea ta, e tărîmul tinereţii Fără Bătrîneţe… tu nu o sămori niciodată!”…a rîs. a fost ultima oară cînd l-am văzut. tataie a rămas în lumeapoveştilor, în lumea nemuritoare a cuvintelor întipărite printre cutelelemnului lăcuit. Iar eu nu aveam să devin niciodată ucenicul ulti-mului tîmplar din familia Coanta. anul următor intram la facultate… De ziua mea de naştere, tataiepleca de pe tărîmul poveştilor, de sub nucul imens sub care ţipamde bucurie, închis în coşciugul pe care şi-l pregătise cu mîna lui…Nu m-am putut duce la înmormîntare. Pendulul surd încă maibătea rebel ora unsprezece şi eu jucam Păcălici cu bunicul. O săjoc toată viaţa Păcălici şi promit să nu mai trişez niciodată însemnîndcartea buclucaşă. Şi ori de cîte ori voi dori să îngheţ timpul, voi bateun cui în pămîntul sufletului meu... asta şi fac acum în trenul de Costineşti.Vărs o picătură de bere pe coridorul vagonului în amintirea bu-nicului. Ţigara se apropia de filtru, arzîndu-mă prietenos la deşte.Ca o copilărie care revine întîrziată în gara necunoscută a destinu-lui… Cuiul timpului îmi pătrunsese pînă în străfundul fiinţei şi eragata să îmbolnăvească şi alte destine cu microbul nemuririi. Primiicontaminaţi cu veşnicie vor fi mai mult ca sigur băieţii mei.

121

Clipesc repede din ochi alungînd o lacrimă şi îmi proptesc iar be-noaclele între sînii transpiraţi ai unei durdulii roşcate care se iţiseîn buza compartimentului alăturat. zîmbeşte ademenitor. După faţăaş spune că o cheamă Iulia, după fund poate fi Oana şi dacă e sărămîn la decolteu, în mod categoric, Piranda...Noroc că ţîţoasele de trei sute de kile îmi trag ocheade, că bunoa-cele mă sar din schemă!, îmi autoreproşez zîmbindu-i înapoi. Fra-iera mă întreabă ceva şi fac pe surdul. Parcă sînt blestemat. toategrăsanele din lumea asta trag la mine de parcă aş fi mînjit cu frişcă.În loc să dispară şi să nu mai astupe cîmpul vizual destinat frumu-seţilor, ele se înghesuie în nasul meu şi nu se mai dau duse. Doamneiartă-mă, uneori mă gîndesc că supraponderalele au fantezii ciudatecu mine, imaginîndu-mă costiţă afumată sau vreun tort diplomat.Dacă n-aş fi în gardă în faţa lor, pregătit pentru orice, m-ar hali fărăsă apuc să mă mai prezint...Nu înţelegi că am standarde mai ridicate, duduie! Nu vreau să tejignesc, dar chiar eşti naşpa! Cumpără-ţi o oglindă mă, mamă, cănu te poţi expune chiar aşa în cîmpul vizual al oricui. Poate trezeştivreun coşmar sau, Doamne fereşte, îl laşi impotent pe viaţă…Grasa îmi dă o mostră de senzualitate împletind cîrnăciorii cu ojăroşie pe grumazul brichetei. Înfige ca un monstru libidinos ţigaraîn buşonul lăbărţat şi învîrtoşează obrajii zaharisiţi în jurul mănun-chiului de fum strîns în gură. tulai Doamne, cît de scîrboasă e pu-chinoasa!trenul se apropie de Costineşti. telefonul sună aiurea. e sebanu.Mă verifică dacă sînt tot acolo. e clar. De cum ajung îl confisc pegolan şi împuşcăm o bericioaică, mai ales că soarele s-a urcat întoată pornoşenia lui pe cer şi face ravagii în decolteul gagicilor… curazele lui.Mi-e un dor nebun de o bere halită în pripă cu băieţii. ultimele noastre băute au fost în camera micuţă a Păunaşului, dinBraşov. La Păunaş în dormitor s-au desfăcut primele beri strecurateilegal în casă, departe de ochii suspicioşi ai părinţilor Păunaşului,s-au făcut primele lipeli oficiale de gagici şi s-au organizat primelecompetiţii adevărate de jocuri pe calculator. tot aici s-au lins răniadînci de amor şi s-au scrijelit semne de dragoste eternă pe ante-braţ. Io unul mi-am făcut o ditamai cicatricea după ce am băut cuPăunaş juma de sticlă de coniac şi am început să ne plîngem unul

122

altuia de milă. Frate, cît de penibil eram în suferinţa aia adolescen-tină! eram mai penal ca Marimar cînd a aflat că e bărbat şi mai la-crimogen ca sclava Isaura cînd a aflat că e albă... Bine că mi-a venitmintea la cap!Ţin minte că în vremea liceului, Păunaşul devenise loc de întîlnirestrategic pentru gaşcă. Camera lui era refugiul ideal pentru oricinese certa cu părinţii şi consilierul ideal pentru clipele în care buzaardea după o gură de tărie sau bere. Întîlnirile de la el au continuatşi în perioada facultăţii, dar unii dintre noi au început să tragă chiu-lul pentru că găsiseră cîte o mimoză care le ocupa tot timpul.tot la Păunaş am auzit primul album HiQ şi piesa care s-a plimbatpe la toate balurile bobocilor din oraş: „sfîrşit de septembrie”. Păcatcă vecinul nu a putut veni la mare cu mine. ar fi fost fain să întregimformaţia, dar s-a trezit blocat într-un job sufocant şi l-am pierdut.Cel puţin vara asta... Păunaşul va avea grijă de fetele din Braşov,de tolba de bogăţii lăsată peste vară de gaşca de golani frumoşi fugiţila mare. e paznicul ideal al gagicilor. Prea leneş să le-o tragă tuturorşi prea timid să le sune de la o zi la alta. aşa că Păunaşul era numaibun să întreţină relaţia cu duduile, sucindu-le cu variante drăguţede poveşti despre noi la mare.Dangătul spart al unei bariere semnalizează că am plecat din Cos-tineşti sat şi ne apropiem de tabără. salt bagajele de pe grătarul în-negrit al compartimentului, îl salut din ochi pe naş şi mă instalezconfortabil lîngă uşă, evitînd măiastru să aşez geanta în băltoaca dezer lăsată de cineva şi o proptesc de picior să nu se mînjească de fleg-mele aruncate la ţintă de nişte călători. Mă bucur în sinea mea că sîntromân şi civilizat totodată şi aştept nerăbdător ca nea mecanicul săpună frînă bidiviului de pe calea ferată. Cea mai proastă experienţăeste să mergi cu trenul cînd te încearcă un soi de mahmureală plăcută,o leneveală care îţi anesteziază simţurile reducîndu-le la simpli martoriindiferenţi. ai sentimentul neplăcut că o întreagă mulţime de neciopliţiîţi invadează aşternuturile, atunci cînd vrei să-ţi savurezi trezirea dupăo beţie. scrîşnitul roţilor pe grătarul de oţel mi s-a părut grotesc, iardentistul imaginar creat de beţie a început să foreze în măselele şiaşa cariate. O durere insuportabilă care îmi strepezea gîndurile, măavertiza că plimbărica de opt ore a luat sfîrşit.- ursane, vezi că ţi-ai uitat berea! aud din spate o voce piţigăiată. e ana, sora Pictorului. tot dru-mul a tăcut. Nu a spus nimic pentru că era convinsă că sebanu a

123

uitat de ea şi că nu va veni la gară. era stresată, dar... aşa e ea,prăpăstioasă. Pentru că Pictoraşul era mai vesel ca niciodată şi por-nit pe petrecere. Doar mi-a zis-o în telefon...agăţ de geam gentoiul şi mă reped către compartiment. Cum să lasio bunătate de ursus la cheremul unui naş anost care nu ştie să sa-vureze o brătrînă bericioaică. O găsesc în toată splendoarea verzenieiei lucioase. Mînca-o-ar tata, de gustoasă! Că ea, mititica, nu m-a lăsatniciodată la greu, îmi spun tandru în gînd şi o palmez discret în bu-zunarul pantalonilor. Nu înainte de a-i da o ultimă ţucăială înainteadebarcării. tulai Doamne! un puhoi de libertate îmi invadează sim-ţurile şi simt că încep să levitez de fericire! urmează aventura!Odată recuperat, corpul delict se aşază confortabil peste parfumulprimit cadou de la naşii mei cu ocazia sfîrşitului apoteotic de stu-denţie. adicătelea, vă rog, ursanu’ a încheiat un ciclu importantdin viaţa lui cu zece pe linie. Cu modestia aferentă unui gentlemanca mine, e o performanţă totuşi. sunt bun şi încerc încă să mă per-fecţionez, carevasăzică! trebuie punctat acest aspect deloc minordin viaţa subsemnatului, nu de alta, dar şi intruziunea lui în viaţade turneu a băieţilor este tot un fel de recompensă pentru gagiulcare a reuşit să termine primul din gaşcă facultatea… Ce să o mailungim, sînt un adevărat! Nici nu se putea mai bine… sînt bazat şimerit să culeg răsplata! totul mi se cuvine pentru că am muncitpentru asta!Victoria licenţei îmi dădea o siguranţă şi o încredere în forţelemele greu de stăvilit. Şi asta pentru că… Pămîntul se învîrtea dinpunctul în care mă aflam eu… Şi întreaga lume gîndea la fel cumgîndeam eu… un semizeu al litoralului, cam aşa se vedea personajulcrăcănat, încotoşmănat de amintiri şi bagaje care se strofoca să co-boare din tren fără să verse o picătură de bere. era greu, dar nuimposibil, avînd în vedere că supremaţia îi dădea aripi de zmeu pa-raleu. Şi ajutoare de încredere. sebanu.Peronul e un muşuroi de trupuri bronzate. Nu înţeleg de ce se în-ghesuie lumea să plece din Costineşti. aici e viaţa! De la manele, lahip-hop, de la rock la Gil Dobrică şi angela similea, aici poţi găsiorice. Bine, toate lucrurile astea trebuie privite dintr-o singură per-spectivă. GaGICI! Şi anume: iubitoare de rock (adică pletoase, mas-culinizate, alcoolice şi cu mădularul bărbătesc în gură), iubitoare

124

de hip-hop, dance şi restul (adică fragede, tinere, crapă carnea pedînsele) şi fane house adicătelea fiţoase, şmechere, impertinente şifrigide. Pentru ele diacriticele se scriu ca pe Mirc sau Messenger…Viaţa lor e viatza, iar ţîţele sînt tzitze... Culmea e că aşa şi vorbesc,proastele! Iar duhoarea din jurul lor se ambalează în sticluţe de lux,care te bagă în datorii pe un an întreg, pe tine, galanton masculcare cadoriseşte orice duduie cu un gheşeft de palmares. Nu facicadouri pentru că îţi sînt dragi duduile care se zbenguie pe house.Faci cadouri pentru că aşa arăţi că eşti valoros şi că vrei o partidăbună. La astea să fii atent, ursane, că intri pe avarie cu finanţeledacă le anturezi prea mult! Dar, lasă, că ţiganul moare înecat la mal şi prostul de grija gîndu-rilor! O să văd io cum o reglez. Pînă una alta trebe să mă cazez...Costineşti! Dar sebanu unde e?- unde-i sebi?, întreabă mirată ana. ursane, tu ai vorbit ultimulcu el… Ce a zis? sper că nu ne trage vreo clapă, că jar mănîncă.Mama lui! Doar nu s-o fi îmbătat iar şi a uitat ce a vorbit, că s-a linspe bot de tot… Mi-a promis că vine şi acum mă face de rîs faţă deatîta lume (se referă la prietenii lor din Micoşloaca şi la vărul lor cucare venise tocmai din Braşov)! Nu pot să cred că taman acum s-agăsit să nu se ţină de cuvînt! uită-te la mine ce îi fac cînd îl prinddacă nu vine să ne ia. ursane, să îi spui să nici nu mă mai sunedacă nu e aici! Nici nu vreau să aud de el cît stau la mare. Poate sămoară de foame. Nu mă interesează. Dacă nu a venit să ne ia, şi-amîncat omenia cu mine. Dar cîte trebuie să îi mai înghit? Odată îlrog să vină să mă ia şi pe mine şi se îmbată? N-am înţeles…Odată lansată pe un subiect de discuţie, sora Pictorului nu se maipoate opri din parlamentări. Noi între timp apucăm să coborîm dintren, ne strecurăm prin mulţime, îl remarcăm pe sebanu care deabia mai poate căra nişte cearcăne ca pungile de Metro. Îi facemun semn disperat din mînă, pentru ca după zece secunde sebanusă ne observe, să ne recunoască în cîteva clipe şi după alte zece se-cunde să se îndrepte spre noi. În intervalul ăsta de timp, după onoapte nedormită, sebanu îşi dă seama ce caută pe peron. Îşi amin-teşte de misiunea lui.Ne pupăm. “Ce faci? Ce faci? te-ai mai îngrăşat. Îţi merge bine.eşti pe val, sebane!”. Îi ia geanta anei. O plimbă vreo zece metri

125

şi i-o dă înapoi pe motiv că vrea să-şi aprindă o ţigară. Geanta ră-mîne la soră-sa pînă cînd ajunge să se cazeze. Pentru că sebanuare chef de o bere cu mine. Nu ne-am mai văzut demult, i-a fostdor de mine şi unde mai pui că are atîtea să-mi spună… ana rămînecu buza umflată şi vine şi ea cu noi pînă la un moment dat. apoipleacă însoţită de prietenii din Micoşloaca şi... dusă a fost.Nici o problemă. Io pot să-mi car bagajele şi singur, iar la capitolulbere răspund întotdeauna prezent cu atît mai mult cu cît în preajmagării din Costineşti se pendulează o groază de gagici care mai decare mai ţîţoasă sau mai buculoasă. aşa că după ce m-au trecuttoate năduşelile de emoţia goliciunilor, îmi închid buşonul cu o ţi-gară şi atac prima terasă. Întrebările cu care l-am mitraliat pe se-banu gravitau în jurul activităţilor sexuale ale băieţilor şi mai puţinspre partea organizatorică a turneului. Cu alte cuvinte, puţin îmipasă unde dorm la noapte, dacă nu am o pitulice de pişcat măcaraşa de control…- Mă, ursane, nu prea s-au ivit ocazii. aseară am stat toată noapteacu nişte tipe de la sighişoara…- Cum arătau? Bune? Futăcioase…?- Nu, vai… Copile, dar simpatice foc… De-o scurtă pedofilie mer-geau..., spune sebanu mai sobru ca un ambasador. Şi degetele lui boante se plimbă agale peste fruntea lată, unde în-tîlnesc ca din întîmplare cîteva firişoare pe păr. Cînd ating pilozităţiletresar fericite rememorînd şăgalnic „aici a fost cîndva o cărare, pînăsă se întindă deşertul ăsta”.... sebanu chelea ca un filosof antic încăde la terminarea liceului. Părul lui creţ şi des care făcea deliciul ga-gicilor din şcoala generală numărul 8 din Braşov refuza să mai iasăde sub pielea lucioasă. Creştea ca nesimţitul pe dinăuntru, lăsîndlocul unui deşert lucios şi pălit uşor de bronzul verii. La o beţie cuBabu am ajuns la o concluzie privind calviţia Pictoraşului. Chelialui sebanu se trăgea de la fotbal...Clar! Nu existau dubii. Părul se tocise din cauză că Pictorul îşimîngîia pilozitatea de pe frunte la fiecare gol marcat. ăsta e modullui de manifestare la gol. Şi cum Pictorul juca întotdeauna atacant,vă daţi seama cîte goluri dădea pe meci. După calculele mele şi alelui Babu, într-o oră de fotbal se duceau cam trei-patru sute de firede păr de pe fruntea Pictorului. eh, şi cum obişnuiam să jucăm cîteun meci cam la două zile, iar partida se prelungea cam trei ore şisebanu înscrie cam din cinci în cinci minute... e normal să ajungă

126

în timp la freza lui ronaldo. revenim... că iar m-am pierdut în zu-lufii şateni ai prietenului meu...Văleu, muică! s-a pocăit sebanu! Nu-mi venea să cred ce aud.sebanu care dribla din genunchi femeile pe la petreceri, chefurisau ocazional pe la terase, s-a dat lovit cu fete cuminţi. Nu-mi veneasă cred. Prea mare schimbarea. Îl ciupesc de fălci simpatic şi îlanunţ că s-a înroşit de emoţie. rîde. Îl mai întreb o dată ce fel defete erau cele de azi noapte, dacă s-ar băga la o manevră două.„aşa, de vară, frate, că face bine la ten”. Îl fac pehlivan. rîde. Nua înţeles sau se preface preocupat de lumea din jur. Comandă şi ocafea pe care nu o bea pentru că e prea preocupat de bere. apoicontinuă povestea cu marea, turneul şi distracţiile care urmează sămă înghită şi să mă lanseze iar în lumea copilăriei recuperate... Băieţii intraseră în ceea ce se numeşte rutina turneului. adică numai fremătau atunci cînd urcau pe scenă în aplauzele unei discoteciîntregi. Nu mai reacţionau la fetele care se agăţau de tricourile lorPaneuro Piaggio rugîdu-i emoţionate să le facă rost de un autografde la Miţă, Florin sau Dana. aproape că dădeau premiile tombolelorşi concursurilor din timpul evenimentelor ca nişte roboţei. Nu maisimţeau nici o plăcere artistică în pozatul pe motoscutere, nu maivînau ca pe vremuri piţipoance cu cracii pînă în corzile vocale.Parcă îi pălise insolaţia şi refuzau să se trateze. Nu îi mai interesapartea spectaculoasă din public pentru că se obişnuiseră cu statutulde semi-VIP. ei dansau cînd cînta HiQ, ei erau interfaţa cu publiculşi ei erau cei care ridicau sala în picioare în timpul spectacolelor.Nu mai era nimic nou pentru ei, promoteri experimentaţi în taineleturneului. aveau deja la activ concerte istorice în Iaşi, Braşov, ti-mişoara, Cluj, Oradea, Bucureşti, Constanţa, Focşani, Piteşti şi înalte zeci de locaţii. erau dansatori cu pielea bătătorită de ritmurilescornite de muzele artistice HiQ. erau promoteri mai bazaţi decîtmiţiflenderele care împărţeau topless ziare pe plajă. Babu şi Colo-nelu cel puţin erau adevăraţi guru în tainele turneului. ei ştiau di-nainte cine va cîştiga, ce şi cum va primi obiectele promoţionale. Colonelul, cu stilul lui inconfundabil de dans, cu zîmbetul larg şifoarte prietenos, era organizatorul şef. el ştia tot. Dacă aveai vreoproblemă legată de ultimul breloc, tricouri promoţionale sau şepcicu Piaggio, era suficient să îl întrebi pe el. totul devenea simplu caprin minune şi lucrurile se rezolvau cît ai zice HiQ. Ţache, pe dealtă parte, a fost coregraful grupului, inventînd pentru publicul din

127

diferitele oraşe prin care au trecut cîte o schemă de dans nouă. evi-dent, Babu sublima schema şi le dădea pe spate pe duduile din pri-mul rînd. sebanu era maestrul de ceremonii, misiunea lui fiindaceea de a le pupa pe cîştigătoare şi de a le preda premiul. totulera aşa de bine organizat, încît nu mai era loc de perfecţionare.totul curgea de la sine. Nu mai puteai improviza nimic pentru căera perfect. tocmai d-aia a apărut plictiseala. - Da, ursane! Şi asta îţi zic... e totul pus la punct aşa de bine deMiţă şi Colo că nu mai e nevoie de noi...- eh, lasă frate, că voi sînteţi sarea şi piperul. De abia aştept să îlvăd pe Ţache dînd din fasolici pe scenă şi pe Babu încordîndu-şiabdomenul la fane...- Frate, ursane, ce mă enervezi! ai un optimism băga-ţi-ai pula!Frate, facem asta de o lună jumate... tre să mai schimbăm ceva,că altfel ne simţim roboţei...- Da, frate, dar ce meserie mai faină decît asta poţi avea peste vară?- ursane, nu-i meserie! O facem din plăcere... Dar eu unul numai pot... am obosit. Ştii că n-am mai fost la Braşov de două săp-tămîni? Mi-e dor de taică-miu...- Păi Ţache, Miţă şi Babu au fost weekend-ul trecut. tu de ce n-aivenit? era loc în maşina lu’ Miţanu...- eh, nu era aşa simplu... Cineva trebuia să aibă grijă şi de feteleastea care au venit la mare...rîde.Ori sebanu delirează, ori e pur şi simplu mahmureală? tulaiDoamne! taman la asta nu mă gîndisem pînă atunci. Plictisealăîntre femei? Cum io băusem muncitoreşte, îngrijit, şi calculam fie-care înghiţitură în kilometrii făcuţi de tren, nu prea aveam cum săîmi imagineaz o noapte de excese, cum trebe să fi fost cea a băieţilormei. e clar. sebanu băgase ca Berilă toată noaptea alergînd fete peplajă şi, acum, frustrat că nu prinsese niciuna, îmi spunea poveştidespre plictiseală. Foarte tare!sebane, de-abia aştept să mă plictisesc şi io cu femeile în poală,aşa cum te-ai plictisit tu pînă acu. De abia aştept să ne vedem cubăieţii să ardem bericioaicele şi să ne legăm de damele cochete ie-şite în sutien şi chiloţei, pe şosea. Îl întreb de oferta verii în materiede cărniţă feminină.răspunsul mă lasă mască. „Fetele care au venit anul ăsta la maresînt serioase”… au venit ele singure singurele, dar machiajul,

128

fustiţele scurte şi atitudinea de bibliotecă sînt indicii cu care nu tejoci. eu unul credeam că au venit să se ardă. rostul lor în universulCostineştiului era acela de a produce plăceri. Îmi venea foarte greusă accept contrariul. Şi totuşi... sebanul a dat verdictul „super se-rioase!” Nu-i nimic: Le facem noi neserioase pe parcurs. a venitursanu la mare, doar. totul se schimbă pentru că întreg universulîşi urmează zeul pe litoral. Ce dreacu!- altele nu aţi cunoscut? Le facem din vorbe, ce naiba...?- Ba da, ursane. Dar parcă tu nu ştii, frate, toate trag la vedete,nu la noi. am fost cu starul, Miţă şi Florin şi le-au luat ei pe toate.Nu îi mai satură Dumnezeu. Le-a zis şi Babu să ne lase şi nouă unasă ne jucăm cu ea puţin… Dar cu cine să te înţelegi? Parcă tu nuştii… Cînd se pornesc ăştia, nu-i mai opreşte nici dracu’! Mîn -ca-mi-ar pula cu ceapă!Hop! Că pe asta cu ceapă nu o ştiam. Dar dă bine pentru palma-res. sebanu oricum e recunoscut pentru inventivitatea apelativelorsau formulelor de „agăţat”… anul ăsta lansase la apă un nou cuvînt,extrem de eficient cînd vorbeai cu fetiţe. Şi asta pentru că toatevoiau să afle ce înseamnă „fişfonc”. era un joker verbal, care sub-stituia perfect orice cuvînt. era sinonimul absolut pentru orice an-goasă discursivă, era zîmbetul de care aveai nevoie atunci cînd numai erai sigur pe tine, pe picioarele tale şi aveai probleme grave deechilibru din cauza celor „cîteva ursoaice cu spumă” băute. sebanue un geniu atunci cînd se lansează în discuţii. Inventează vorbe deduh pe bandă rulantă. totuşi, continuînd să vorbesc cu el, desco-peream o mare angoasă existenţială care îl surguma de tot. Nu în-ţelegeam deloc ce se întîmpla cu el.Într-un cuvînt, sebanul era cătrănit rău de tot. Nu-i merseseră lu-crurile cum dorise el cu o seară înainte şi... mai era şi seceta din por-tofel. Banii trebuiau să vină şi investiţia de cu o seară înainte îndomnişoare fusese pagubă la ciorap şi, mai rămăsese şi fără rezultat.Chiar nu ştiam despre ce vorbea Pictoraşul, dar mimam că aş fiîntru totul de acord, mai ales că sebanu devenise pătimaş în tot cespunea. „Da, bă, sebane, aşa e viaţa, crudă. Şi nedreaptă!”. Întrepicături ridica o privire sinceră şi plină de seninătate către ospătăriţacare ne servea. Nu o cunoştea, dar ce conta. „Frumoassso! Ne mai

129

aduci şi nouă…” sau „scumpa mea” sau „iubita mea” erau cuvin-tele pe care i le arunca din fundul sufletului fără însă a-i cere cevaanume, pentru că … aşa e sebanu, un suflet mare. Nu vrea ca nimeni să se simtă sin-gur sau să fie cîtuşi de puţin abătut. Cred că în orice situaţie sebanuar reuşi să facă şi cea mai încruntată frunte să se destindă. are undar al lui, din naştere. trecînd de la seriozitate la neseriozitate cuaceeaşi nonşalanţă cu care ţi-ai da şosetele jos din picioare, sebanumeu reuşea întotdeauna să amuze şi să detensioneze orice întîlnire.Dar acum era chiar demoralizat. Dezorientat ca un porumbel hă-mesit, atîrnat de un cablu electric care priveşte distrus în jos cum opisică îi mănîncă firimiturile primite de la o babă binevoitoare. eraclar în mintea mea. Decepţia venită de la femeie, în seara prece-dentă, fusese năucitoare pentru un suflet sensibil ca al prietenuluimeu. asta trebuia să fie. Ştiam ce am de făcut. trebuia să îi ridicmoralul pe metereze şi să îl relansez la apă.Cînd l-am văzut aşa demoralizat, am început să îi povestesc ce ammai futut eu prin Braşov cît am fost traducător la firma de ingineri.Cum le atîrnam pe dudui prin cluburi şi baruri şi cum spărgeamtoţi banii pe care îi cîştigasem din traducere. evident că nu am in-sistat prea mult asupra vreunei gagici, pentru că îl distrugeam pePictor. În schimb i-am zis de ieşirile la bere cu Păunaşul, alias andrei, fostul nostru coleg de clasă din generală. Cînd a auzit de andrei s-a revoltat. a zis că ei nu mai vorbesc, căs-au certat cu o lună înainte şi s-a luat cu altele îmbrăţişînd-o pe os-pătăriţă tandru şi spunîndu-i că o ştie din vedere. Că el a fost prinOneşti (de acolo era fata) de mai multe ori şi că în mod sigur şi eal-a remarcat, dar a fost prea timidă să se apropie de el… Fata nureacţiona pentru că o stresa un buhăit de patron care distribuia beretuturor noilor veniţi pe tarlaua lui.- am fost acolo cu băieţii... Ştii tu, prietenii mei de la HiQ, Mihaişi Florin! spunea mîngîindu-i atent mîna fetei în timp ce tînăra în-cerca zadarnic să şteargă masa cu o cîrpă.Fata era stresată de atingerile tandre şi extraordinar de insistenteale Pictorului. Nu ştia cum să scape. Io ştiam că nu va scăpa nicioda -tă. sebanu e un vînător versat, un cuceritor cu sînge rece care îşi imortalizează victima cu o străfulgerare de ochi. Problema era că stră-fulgerarea din dimineaţa aia era uşor tulburică. Ţintea cam aiurea,trecînd de departe pe lîngă ochii obosiţi ai domnişoarei ospătăriţe.

130

să facem de la început nişte scurte precizări. Ca să zic aşa, gaşcanoastră cea vestită era compusă din fragedă pruncie din foşti colegişi prieteni din şcoala generală. Miţă şi Florin sînt „ăia care apar pesticlă”, pentru că au formaţia aia… HiQ, în care mai cîntă şi Dana,tot o fată din Braşov. Ţache sau Neamţu, Colonelu sau raoul, se-banu sau Pictoru, Babu sau Bogdan şi ursan sau… io, am bătut min-gea de mici copii în acelaşi cartier din Braşov, ne căramghiozdănelele în aceeaşi şcoală numărul 8 din urbea sus numită. Pe-treceam la aceleaşi chefuri chiar şi în vremea liceului, cînd destinulne-a mutat ghiozdanele în zone diferite din acelaşi orăşel de subtîmpa. Brusc, după facultate, ne-am strîns iar, toţi, la mare. Copilă-ria noastră se deschidea ca o carte virgină aşteptînd degete umedesă dezlipească rînd pe rînd paginile. retrăiam în Costineşti povesteacopilăriei noastre. eram iar copii chiar dacă ne bărbieream în fiecaredimineaţă. Şi, ocazional, mai tundeam şi boscheţii de sub buric.Cu Miţă am fost coleg de bancă, prin clasa a cincea… şi a şasea.Dintr-a şaptea şi a opta ne puteam muta cum şi cu cine voiam. aşacă Miţă mai ajungea prin banca lui sebi sau Ţache, iar io cu Pău-naşul sau anuşcoasa… O blondă care mi-a marcat visele copilăriei.Că cică eram în amoare mare pe vremea cînd nici nu-mi mijiserătuleiele. Pe vremea cînd io amorezam nevoie mare în direcţia anuş-coasei, Miţă era şi el într-o ghiduşie de amoare, care va să zică. eh,şi nu ştiu cum le-a potrivit destinul, dar vecinul era cu Ionela, adicăBiduleasa, prietena şi colega de bancă a anuşcoasei. Ce să-i faci,era vremea cînd toate lucrurile, inclusiv „lipelile” de gagici se făceauîn gaşcă. Îmi aduc aminte şi acum ora aia de atelier, dintr-a cincea, cîndeu, Miţă, Păunaşu şi sebanu am scris nişte bileţele de dragoste casă le cerem prietenia fetelor. evident că erau nişte creaţii literareremarcabile de genul „vrei, că io vreau” şi împănate cu figuri destil emoţionante de genul „să-i răspunzi la pauză că...”. era frumosatunci, chiar dacă nu ştiam prea bine dacă fetele au acceptat pentrucă „sentimentele lor” le îndemnaseră în direcţia aia sau pentru căvoiau să nu şi-o mai ia în freză iarna cînd ne năpusteam asupra lorsă le spălăm cu zăpadă.Şi, după cum era de aşteptat, în cursa bileţelelor au fost doi cîş-tigători: eu şi Miţanu. Păunaşu a fost refuzat, iar sebanu „driblat”atent de ana Maria, care nu-i spusese nici „nu” nici „da”. Ci maidegrabă un „poate” combinat cu un „convinge-mă”.

131

Oricum, în momentele-cheie ale existenţei noastre, io şi Miţă amfost unul lîngă celălalt. strategic, la orele de biologie, chimie, istorie,mate sau română redeveneam colegi de bancă pentru a ne mai mîz-găli oleacă pupitrul cu diverse formaţii în vogă pe vremea aia. Pri-mul film cu fetele l-am văzut împreună, întrebîndu-ne peste capullor „tu ai mozolit-o pe a ta? că io încă nu”. sau „ai pipăit-o?”... Pri-mul joc „fîntîniţa”, cînd cică erai legat la ochi şi fetele te pupau „un-deva”: pe obraz, buşon sau, candid, pe cap, tot împreună l-amorganizat... Cînd eram eu legat la ochi şi urma să aleg pe nevăzute-lea fata care urma să mă pupe, el mă atenţiona cînd eram pe direcţiacea bună... Problema era că niciodată nu nimeream ţucăiala pegură. Marele premiu era pentru oamenii mari, iar noi încă nu cres-cusem suficient să ştim cum se pupă o fată cu limba...La chefuri aveam combinaţiile noastre, făceam manevrele noastre.Ne pasam fetele cu care aveam treabă de la şcoală la dansuri îndoi, la jocurile cu pupături sau ne făceam unul altuia scenarii priel-nice să o agăţăm pe ea, fata dorită. La un moment dat, printr-a optane bătea gîndul să facem o trupă. eu chiar mă apucasem de chitară,dar totul s-a spart lamentabil cînd ne-a picat fisa că ne trebe un im-presar mai întîi. Nu ştiam ce o să cîntăm, dar ce conta. Dacă nugăsim impresar, o lăsăm baltă. Şi aşa am făcut. În visul ăsta frumosne băgasem Miţă, Forin, anuşcoasa, Biduleasa, ancuţa, Coloneluşi sebanu. Problema era că eram prea mulţi şi din ăştia mulţi - maibine de jumătate - eram uşor afoni cu cadenţe urlătoare pe scenă.era normal să renunţăm. trebuia să ne limităm la cîntecelele de laora de dirigenţie cu Coana Chiriţa, Vaporul clasei întîi şi alte şlagărede genul Ceata lui Piţigoi.Mai puţin Miţă şi Florin care au format la sfîrşitul liceului trupaHiQ. Chiar dacă erau în licee diferite, unul la Şaguna şi celălalt launi rea, amîndoi au visat cu atîta putere, au crezut atît de tare într-oidee încît himerele s-au împreunat într-o poveste care mai avea puţinşi se întindea peste un întreg deceniu: HiQ. au anturat-o apoi peDa na şi totul a devenit realitate. s-au plimbat pe la talk show-uri şialte emisiuni şi au cucerit ţara. HiQ devenise simbolul unei generaţiide copii inteligenţi într-o românie de tranziţie, care habar n-avea înce direcţie se îndreaptă. După liceu, HiQ a devenit nucleul găştii şiau început vizitele la Miţă, în Bucureşti. aveau emisiune la un posttV naţional şi cuceriseră inclusiv imaginarul generaţiei geronto dinfaţa televizorului. Lumea e a lor şi noi, gaşca, venim după ei să nerevendicăm bucăţica noastră din centrul lumii, botezat generic HiQ.132

trei litere care ascund în spatele lor o poveste plină de zîmbete,zboruri, plutiri peste o realitate atît de frumoasă. O copilărie con-vertită în descîntecul unei vieţi, o adolescenţă devenită piatră de te-melie pentru orice tînăr care a venit pe lume într-o românie aflatăîntr-o continuă schimbare. HiQ, trei suflete reunite într-o epopee aunei întregi generaţii. Lumea noastră, a găştii. a prieteniei absolutecare îşi dedică sieşi prin vocile prietenilor noştri un imn dincolo desuflete: Gaşca Mea.Şi noi eram HiQ. Colonelu, Ţache, Babu, sebanu, Merinu, DJstar, rasheed, Păunaşul şi io ne ascundem şi azi în spatele perdeleide versuri. sîntem acolo. spunem un „la, la, la, la!” de efect, arun-căm un „fişfonc” sau pur şi simpu redefinim noţiunea de „prieteni”,cuvînt pe care Miţă îl foloseşte în fiecare concert. existăm, iar anul ăsta lumea este la picioarele noastre. Putem de -sena în nisip nave cosmice şi în secunda imediat următoare zburămprintre extratereştri şi visăm... sîntem cu toţii la mare şi sorinel ră-sare numai pentru noi. terasa unde vom instala cartierul generalva fi pentru cîteva clipe buricul universului, pentru că de aici vorîncepe toate zilele frumoase din viaţa oricui. De la terasa noastră,soarele şi luna vor cînta „Patru nopţi şi patru zile” şi se vor plimbaîn BMW-uri...sebanu începuse să revină la sentimente mai bune. Mai ales cătînăra chelneriţă îi zîmbea ispititor. Halbele ne răspundeau bine-voitoare strivind sub deşte cîrlionţi şăgalnici de gheaţă. Privirea nise înceţoşa încet-încet şi fetele deveneau mai frumoase... Şi unelechiar mai goale decît erau pînă atunci. toate treceau pe lîngă noi,în aleea încinsă de soare. Niciuna nu se oprea pentru că avea unsingur scop. ăla de a băga copanul în mare. Nici una nu ne voiasau nu ştiam noi să le anunţăm că existăm. Poate ni se părea, dardeveniserăm un fel de oameni invizibili pentru ochii senzuali carecurgeau către malul mării. Cu formele care le îmbrăcau cu tot.Poate era de la spuma care ni se prelingea lăptoasă printre buzeca-ntr-un etern sărut melancolic încheiat întotdeauna cu o rîgîialăsonoră. Poate era din cauza vestimentaţiei de pe tren, pentru că şieu şi sebanu eram ca fiii pădurii în miezul litoralului. Cu blugii groşipe noi, tricouri de bumbac şi adidaşi în picioare nu aveam cum săfim convingători. Dar aveam o imagine de gigoloşi de apărat. Cădeh, eram şi noi niscai bărbaţi, nu coceni de porumb, ca alţii.

133

se făcea din ce în ce mai cald. Iar bagajele aruncate în dezordinepe sub masă îmi dădeau de înţeles că dacă o să continui în ritmulăsta mă vor blestema la un moment dat cu toate kilogramele lor celegrase şi vîrtoase.- sebane, hai să scap şi io de bagaje şi să facem şi noi o baie. Cezici?- Bă, ursane, io cu marea... Dar vin cu tine pe plajă. Hai să îţiarăt unde stăm. Îţi laşi şi tu ţoalele la hotel şi mergem pe nisip. Ori-cum Babu şi Colonelu încă dorm...- Dar Neamtzu?- Ţache a plecat cu Miţă la Bucureşti... Nu ştiu ce treabă aveaăsta şi s-a dus Neamtzu cu el. Oricum îl mînca în cur şi pe tachitosă mai bage un club twice, să mai dea din poponeţ, aşa că mai multd-aia au plecat.- am înţeles. tachito a fost cu ideea, nu?- Da, frate, iubeşte el ceva pe la Bucureşti, că prea era disperatde dimineaţă să pişte niscai twice.- Pe cine iubeşte?- ursane, eşti în urmă cu lumea, să mor io! are el o iubirică...Las’ că-ţi spune el cînd vine înapoi. azi e miercuri şi în fiecare searăde miercuri, HiQ face atmosferă în club twice. Dacă eşti cuminte,o să te iau odată cu mine să cunoşti nişte piţi plăcute rău de tot...- să mori tu, sebane!rîdem amîndoi şi plecăm la braţ. Chelneriţa îi strecoară în pumnPictorului un şerveţel cu numărul de telefon. sebanul face simpaticdin ochi. Plăteşte el. e domn! un gentleman desăvîrşit... sau a vrutdoar să o impresioneze? Mi-e totuna. Oricum îl iubesc pe zăpăcit.e fratele meu de o viaţă.Valurile sparte peste coapsele înfierbîntate ale virginelor, nisipulfin prelins printre sînii sirenelor, slipii indecent de transparenţi şiuniversul ascuns, chipurile, sub ei, toate astea mă aşteptau. Nu tre-buia decît să scap de tancul ăsta de geantă de voiaj şi să mă lansezîntre femei. Nisipul putea oricînd să se transforme într-un baldachinnumai bun de făcut dragoste în el.Marea nu a mai scuipat din ea decît suflete pereche... am citat eudin memoria simpatică, îmbălsămată cu niscai suc de hamei.

134

capitolul 3Uite aşa aş vrea să mooooooooor...

Cîteodată stai şi te gîndeşti ce ai făcut bun pe lumea asta încît ci-neva de sus te răsplăteşte cu vîrf şi îndesat. te trezeşti în mijloculunui paradis înconjurat de prieteni şi bucurie şi te gîndeşti nebundacă nu cumva Dumnezeu îţi face surpriza asta şi îţi dă pe datorie.trebuie să fii bun în continuare şi să nu cazi în păcat? sau îţi permiţio vacanţă destinată greşelii şi ispitelor? De jur împrejurul tău numaicadîne, numai zîne în căutarea unor băieţi prezentabili, drăguţi, po-liticoşi şi aşa mai departe... Nu poţi da cu piciorul ofertei. e păcatde la Dumnezeu. Şi atunci te apuci şi scanezi după vreo frumuseţeşi te gîndeşti cum să faci să-i dai chiloţii jos.Nu de alta, dar idealurile de frumuseţe sînt atît de ireale şi despecifice basmelor, încît nu încape loc de comparaţii. Dacă ele, fe-tele, ar fi demnele moştenitoare ale unei Ilene Cosînzene, da, dom-nule, să se aştepte de la mine să semăn puţin cu nepotul luiFăt-Frumos. Dar atîta timp cît machiajul, boielile, saloanele de în-frumuseţare, „vulcanizările” care montează silicoane şi mai ales pro-tezele dentare constituie o întreagă industrie prin care femeile învaţăsă îşi mintă gagiul, amăgindu-l cu ustensile străine frumuseţii cucare au fost lăsate de mumele lor la maternitate, să avem pardon.Bărbatul trebuie să fie oleacă mai răsărit ca dracul. Şi io-s cel maibun specimen care să confirme teoria asta. Cică unui bărbat ade-vărat îi put picioarele, i s-a împăienjenit părul de pe piept şi duh-neşte a transpiraţie. asta îl face bărbat adevărat. eh, îmi place săcred că io nu-s chiar aşa de bărbat şi trag oleacă înspre igiena mu-ierească. Nu de alta, dar îmi plac deştele de la picioare aşa cumsînt, nu cu plase de mîzgă precum laba gîştii. Frumoasă realitate,n-am ce-i zice! Muierile mint cu neruşinare că ar fi frumoase, iarnoi ne urîţim să arătăm că sîntem masculi. Nimic mai neadevărat.La mare toată lumea e frumoasă...astfel, înarmat cu o filosofie pozitivă, extrem de prielnică agăţa-tului la plajă, m-am tîrît pînă în camera unde dormeau băieţii, sămă primenesc pentru ieşirea cu sebanu la plajă. Nu puteam să iesaşa sălbatic în lume. trebuia să mai retuşez oleacă fizicul, să daubine la contactul cu piţipoancele.

135

Şortul meu înflorat, folosit pe post de slip, mai avea puţin şi prin-dea scoarţă de atîta nerăbdare. Plus că toate gradele Celsius reglateabil de soarele din ceruri, se transformau la contactul cu pieleaîntr-un şuvoi de sudoare... Şi ca orice lichid, transpiraţia îşi făceaea locşor pe sub hăinuţe în aşa fel încît să formeze mici acumulărilacustre în diferite zone... să le spunem, generic, intime. Şi tamanla nivelul ăla de sub buric. Nu era deloc confortabil pentru că măsilea să verific din cînd în cînd momiţele dacă mai erau acolo. Şiasta pentru că mă mîncau îngrozitor de la căldură şi condens. tre-buia să rezolv problema asta înainte de toate.În micuţa încăpere în care dormeau lăfăindu-se Babu şi Coloneluhainele erau aranjate atent pe căprării. La o asemenea organizarea spaţiului trebuia să mă conformez şi io pentru a nu-mi lua repro-şuri de la băieţi. aşa că pînă să las din mînă bagajele, am căutat sădescopăr regula de aşezare a ţoalelor. În momentul în care m-amconvins că era vorba de aceeaşi eternă împachetare la grămadă adiverselor textile, că hainele lui Ţache şedeau îmbrăţişate cu celeale lui Babu, iar hăinuţele lui sebanu se sprijineau de teancul ţoa-lelor lui raoul, am zvîrlit cît colo genţile. M-am sustras din hainerămînînd cu... dînsa-n vînt preţ de cîteva secunde de reculegere....Ce bine e! După ce văzusem cum e să stai o perioadă destul de în-delungată cu Bogăţia într-un cuptor cu microunde, căci cam aşa seprezenta şortul cu pricina, de abia aşteptam să ... eman niscai aburi.Şi să mă răcoresc. zis şi făcut. aşa că iată-mă în toată splendoareafizicului meu somalez, cu mici valuri de muşchi pe ici pe colo, înburicul camerei. Mai că nu-mi venea să mai plec, aşa mi-era debine. Dar trebuia să dau o raită de control prin staţiune să văd mi-mozele fugite de acasă. Nu se ştie niciodată ce poate pica şi deunde...sebanu, nerăbdător, stătea în tocul uşii şi dădea bineţe femeilorde serviciu... admirabile aceste tanti, nu numai că erau invizibile,dar erau şi mute. Făceau diferite lucruri prin cămăruţe, pe holuri,pe peste tot, şi nimeni nu le simţea prezenţa. erau muierile idealeîn concepţia... unor bărbaţi... care nu ştiu ce bine e ca femeia săaibă şi buşon prin care să emane vorbe, sunete sau să scuipe (oca-zional). Femeile de serviciu sînt cea mai mare bogăţie la casa omu-lui. Făceau lucrurile nefăcute şi nu cereau de mîncare. Nu trebuiaualintate, răsfăţate, băgate în seamă sau compătimite pentru viaţa lornemulţumitoare. ele pur şi simplu făceau treabă. atît.

136

Nu puteai avea vreo fantezie cu vreuna din ele pentru că stricaiarmonia acestei lumi a camerelor curate. Dacă te dădeai la vreunaaplecată pînă la podea, cu vedere clară la chiloţi şi bidoane, eraimîncat. rămîneai toată vara cu nisip în cameră şi te mîncau şi ţîn-ţarii. Pentru că încălcai regula de aur: priveşti, dar nu atingi. elesunt în felul lor sfinte şi intangibile.- Hai, bă, ursane, eşti culmea! Mai rău ca o femeie! Ce, ai reapănla momiţe? şopti Pictoraşul zdrelind un chiştoc de podeaua hotelu-lui. Mamăăăăăăă, acu se mai dă şi cu spray! Frate, io cred că te lassă te duci singur la baie şi io mă culc..., scăpă printre dinţi, ofticatla culme, sebanu.remarca lui mă scoate din visare. rămăsesem preţ de o povesteatîrnat în fizicul languros al unei tinere negricioase şi pitice, îmbră-cate într-un halat alb. eram păcătos şi nu era bine. sebanu m-a sal-vat. Îl văd că se plictiseşte pentru că îşi miroase degetele boante cucare fumează şi îşi remodelează freza de pe frunte. e stresat şi începsă înţeleg că duduile în alb sînt aceleaşi informatoare care dau ra-portul la recepţie cu privire la numărul de muşterii din camere.asta era naşpa pentru că eu unul eram incognito. Fişa camereizicea patru şi eu o rotunjeam ameninţător. Başca le dădeam planu-rile peste cap băieţilor care nu mai puteau să mai aducă nici o fată,prietenă sau soră în cameră. eh, dar astea sînt detalii. Cînd afarăte aşteaptă paradisul, nu mai ai timp de prostii!eram gata. Cu freza veninoasă, care insinua o metrosexualitatede bun simţ, nu d-aia bolnăvicioasă... Cu dinţii spălaţi, sprayat pînăîn măduva oaselor şi un zîmbet cuceritor m-am lansat pe aleea dinburicul Costineştiului, care la un moment dat se lovea de bătrînulObelisc. Manele şi muzica disco, rockul şi şlagărele de neuitat, cîn-tecele cu şi despre mare... toate astea formau decorul unui lungperiplu spre plajă.Hamsii, şaorma, vata pe băţ, gogoşile, langoşii şi porumbul fiertîmproşcau miresme sărate către cerul senin de vară. O lume aparteplină de viaţă se dezgolea în toată splendoarea ei la picioarele mele.sebanu era deja obişnuit cu ţîţele goale care tremurau ademeni-toare sub razele de soare, cu fesele bombate şi lucioase de la atîtapolizor de sănătate sau cu ocheadele gen „vino să mă fuţi” aruncatede puştoaicele adunate ciorchine pe nisip. Privea prin ele. Dormeade-a-n-picioarelea. aproape ca şi mine de altfel, numai că eu mă tre-zisem brusc în cel mai frumos vis erotic pe care l-am trăit vreodată...

137

evident, începutul oricărei îmbăieri e mai frumos dacă este pre-cedat de o ţucăială vîrtoasă cu o blondă la sticlă. Şi cum ardeleanulnu-şi schimbă năravul cînd pleacă în vacanţă la mare, tulai,Doamne, amîndoi, şi io şi sebanu ne proptirăm coatele în tejgheauaunui bar de pe plajă cerînd la unison... niscai ursus. era nevoie de asta. Nu de alta, dar io unul mă cam înfierbîntasemnumai la gîndul că-s la doi metri de nisipul care semăna în anul ăstacu un soi de boială folosită de fete în faţa oglinzii. Parcă era ca pra-ful ăla de ten cu care electrizează imaginaţia oricărui mascul feroceatunci cînd e aşezat în proporţia care trebuie şi în locurile pentrucare este destinat el, de drept şi de fapt.un vînt leneş mîngîie urmele fierbinţi de pe nisip. Cearşafuri în-ghesuite unul într-altul împart plaja în mii de universuri stinghere.trupuri goale de gagici decorează realitatea mai armonios ca-nmulte din visele mele. Cupluri singure, tineri care se ard timizi înapa mării, copii cu puţa goală, bătrîni cu trupuri de copii şi mii depescăruşi sînt ofranda uscatului adusă mării. Mintea mi-o ia razna.adulmec cu fiecare por al pielii victimele dezbrăcate. Mă păleştepoezia.Ceasul s-a oprit în loc, lăsînd timpul să se joace absent în părulunei blonde cu sînii mari şi ochi albaştri. singure, clipele se înghe-suiau una într-alta formînd un lanţ imens de poveşti, iubiri, tristeţi,despărţiri, împăcări şi lacrimi. Lumea se oprise în loc lăsînd doarsoarelui şi lunii privilegiul de a se juca naiv cu privirile albastre alemuritorilor împărţind globul în zi şi noapte. Însă fiecare din cei doiaştri lăsa picături de nemurire presărate peste univers.De asta eram cu toţii la mare. să culegem cît mai multe picăturide nemurire pentru inimile noastre. era poate ultimul strigăt al co-pilăriei din noi. ultimul răcnet de libertate totală izbucnit din plă-mînii noştri. ultima zvîcnire a găştii noastre ostrogote în faţa treceriitimpului. era poate catapulta care va proiecta povestea noastră un-deva pe o galaxie îndepărtată şi va rămîne acolo mult timp dupăce... noi nu vom mai fi. undeva în depărtare încă mai răsuna şuieratul trenului care a năs-cut cîndva o poveste... Monstrul de fier care mă abandonase peperon fugea către orizont. Nu mai exista retragere. Vorbele deve-neau inimi calde care cadenţau scurgerea inevitabilă a timpului

138

înghesuit în clepsidra sufletului. Plaja era un vacarm discret de su-tiene care vociferau multicolor. Fiecare secundă însemna un nou univers. Începeam de fiecaredată cu nesaţul sugarilor întorşi la ţîţă clipele, storcîndu-le de mu-gurii plini de farmec. Ne drogam cu senzaţia nemuririi, cu putereade a scrie noi înşine marea poveste a lumii. Puteam opri oricîndcascada de emoţii şi troienele de lacrimi aşternute la marginea Pă-mîntului. Dar nu o făceam. Preferam să învăţăm pas cu pas zborulnorilor. să ne ridicăm în fiecare zi pe umerii albastrului şi să cioc-nim o bere cu soarele, prietenul nostru călduros. Iar noaptea, nescufundam pînă înlăuntrul sufletelor şi ne lăsam trupurile îmbălsă-mate de senzaţiile lubrice cu care obişnuia să ne răsfeţe Luna.Fiecare dintre noi îşi ţinea destinul în buricul degetului şi îl învîr-tea după bunul plac. unii dintre noi îl scufundau în sticlele de bere,în paharele pline cu vodcă sau îl pulverizau pur şi simplu în aer subformă de versuri, lacrimi şi stele prelinse din brichete cu gaz. Plu-team. toată lumea se aşternea ca o pradă la marginea scenei. Pu-team culege orice femeie, să o ducem în seraiul nostru şi să îi arătămstelele. suflete calde scurse din ochii umezi de copile ţeseau noaptede noapte aşternuturi care abia aşteptau să ne îmbrăţişeze. eramun fel de zei ai amintirilor. eram personajele frumoase din povesteatuturor. Ne rupeam de la gură răsuflări pentru a da viaţă unor copiifugiţi de acasă în inima distracţiei.apoi redeveneam noi şi ne ascundeam pînă a doua zi în cuibuşo-rul nostru binecuvîntat de la marginea mării. Dormeam cîteva secoleşi reveneam în aceeaşi lume care refuza să îmbătrînească. Păşeampe aceleaşi urme din nisipul fierbinte, jucam acelaşi joc de cărţi şisărutam aceleaşi suflete înlăcrimate de la marginea scenei... Lumeaeste prietena noastră şi ne iubeşte la fiecare concert HiQ în careurlăm melodia „Gaşca mea”. toţi vor să ne intre în viaţă şi noi săintrăm într-a lor. D-aia atunci, la mare, Miţă, Babu, sebanu, Colo,tachito şi eu ne-am făcut extensii la suflet. trebuia să încapă unpuhoi şi era nevoie de loc suficient.Îmi aduc aminte de o discuţie de la Braşov, cu o lună înainte cabăieţii să plece în turneu prin ţară. Babu îmi spusese că voia să con-struiască o catapultă cu care să arunce oamenii în mare. Nu intenţionasă îi zvîrle la turci. Voia doar un zbor de cîţiva metri. Şi asta cu aju-torul unei pîrghii şi a unui sistem de elastic, pe post de propulsor. Nuera greu. Babu făcuse chiar şi o schemă a măgăoaiei şi calcula acum

139

greutatea medie cu care se duc oamenii la mare. Conform spuselorlui, faptul că mulţi îşi lasă sufletul acasă şi vor să pozeze sexi la plajăîi face mult mai slabi. Babu credea că pînă şi graşii slăbesc cel puţincinci kile înainte să plece la mare. Pentru că toţi vor să fie frumoşi şifac lucruri magice pentru a-i face şi pe alţii să observe.- ursane, ştii cum ne jucăm la piscină... Cînd te iau io pe umerişi te arunc în apă să te dai peste cap... Ştii la ce mă refer! eh, gîn-deşte-te la o catapultă care să facă treaba asta în locul meu. să searmeze de undeva, din apă, aproape de mal şi să îl arunce pe ălala vreo cinci-şase metri lungime?- Bă, tare faza. Dar cum construieşti ghiduşia asta?- Frate, sînt cele mai simple reguli ale fizicii: pîrghiile. Le îmbiniîntre ele, distribui greutatea în aşa fel încît să nu soliciţi prea tareinstalaţia propriu-zisă şi armezi pîrghiile astea cu un scripete şi ocordelină elastică. Dacă vrei îţi arăt...Şi mi-a arătat. am stat o noapte întreagă să vedem pe Internet di-ferite modele de catapultă. La un moment dat o luaserăm razna, în-cercînd să calculăm dacă putem arunca oameni peste mare, înturcia. Dacă nu le spărgeam capul de nisip ălora care erau de lamama natură mai dolofani, dacă nu îi aruncam înapoi pe plajă peăia mai slabi, pe care, în viziunea mea, catapulta nu-i simţea şi felde fel de alte gînduri.Oricum, ideea lui Babu era cireaşa de pe tort a sezonului estivaldacă îşi găsea concretizarea. Vorbise cu Miţă, urmau să vadă deunde cumpără materialele şi unde vor închiria loc pe plajă şi... altedetalii tehnico-economice pe care mintea mea uşor boemă de filolognu prea putea să le digere prea uşor.- Nu şi-a mai făcut Babu catapultă! a lăsat-o baltă. Poate la anul,pentru că anul ăsta plajele sînt închiriate şi nu ar avea unde să opună, mi-a răspuns sebanu sorbind lacom din bere. Mai aduceţi-mişi cinzeci de vodcă...- ?! sebanu reuşise încă o dată să mă rupă din visare şi să mă aşeze laterasa unde beam bere. După ce mă săltasem imaginar în propulso-rul lui Babu şi înotasem cu peştii din Marea Neagră, brusc mă cu-fundam în bere şi aflam că totul nu era decît un vis. totuşi vorbisemcu Babu şi credeam că, tehnic, catapulta poate fi pusă şi montatăchiar aici în Costineşti. Mă şi vedeam tăind bilete la marginea inven-ţiei şi făcînd reduceri ademenitoare pentru fetele fără sutien.

140

recunosc că îmi scoteam pîrleala cu grăsanii care plăteau amarnicfiecare kil în plus. Dar măcar ştiam sigur că afacerea merge în profit.- Da, a vorbit cu Miţă o noapte întreagă şi au ajuns la concluziaasta: nu se poate anul ăsta. Poate la anul. Cică îi trebe o groază deautorizaţii, omologări şi fel de fel de acte... e greu. Mult de alergat!Plus că noi am venit aici cu treabă. avem turneul ăsta pe cap carene cam ocupă ceva timp. avem trei zile pe săptămînă de stat cîtevaore în standurile Piaggio şi de dansat cu HiQ... Nu-i chiar uşor...- Hai, frate, că nu e mare lucru să dansezi pe scenă şi să dai niştepremii cînd mergi la corturile Piaggio... se reglează din podul pal-mei... Ce pana mea!- Ce uşor ţi-e ursane să vorbeşti! Habar n-ai ce greu e fişfonculăsta cu turneul!- Da, frate, dar v-aţi antrenat o lună prin ţară... acu sînteţi bazaţi.Ştiţi ce aveţi de făcut şi totul merge bine.- ursane, băga-ţi-ai picioarele. Vorbeşti de parcă tu ai fi în turneu,nu noi. tu ştii ce înseamnă să stai două ore în picioare la standurişi să dai premii? să faci inventarul la tricouri, brichete şi toate că-caturile astea promoţionale? tu ştii ce înseamnă să dai din fund pemuzică pînă dimineaţa, în discotecă? Habar n-ai, ursane! e greude mori, băga-ţi-ai fişfoncul!- Ce, bă, că nu e decît un stand Piaggio. ăsta din Costineşti...- Da de unde... Mai e unul în Mamaia, unul în Neptun şi încă unulla dracu să-l cheptene...- Păi şi cînd pana mea le vizitaţi pe toate?- Marţi, joi şi vineri. De la ora şase pînă noaptea. În week-end,miercurea şi lunea băgăm noaptea prin discane... e greu, ursane,ce credeai?- Hai, frate, mă bag şi eu să dau premii la gagici. Cred că-s cior-chine cînd apar ăştia pe scenă...- Frate, aşa eram şi noi la început. Credeam că pişcăm ceva înturneu. N-a fost aşa. Ce, crezi că te vede vreo piţi pe tine? Promo-terul? Nu, vecine! toate pitulicile se uită după ăştia doi. Frate, suntmoarte după Miţă şi Florin. tu nu te alegi cu nimic. Îţi spun io.- Lasă, bă, că n-au cum să le ia pe toate. Mai dă şi pe lîngă...- ursane, dar ai o foame în gît de parcă n-ai mai fi văzut fofo deun an!- Nu, frate, dar ce pana mea? să încercăm şi noi fanele HiQ, cădoar sîntem prieteni cu băieţii, nu?... Chiar, cu Dana cum vă înţe-legeţi?141

- Foarte bine, frate. Ne salutăm de fiecare dată şi ne vedem doarla concerte şi la stand.- să mori tu!- În schimb Merinu şi staru sînt senzaţionali. Îl ştii pe Merinu,nu? tour managerul? ăla mare cît casa şi bun la karate... Hai, ur-sane, că sigur îl ştii...- Frate, îl ştiu de la petrecerea aia de acu doi ani din discotecă.- ursane, Merinu e ăla care a făcut scheme de karate cu MirceaBadea în timpul unei emisiuni la care au fost invitaţi Florin, Miţă şiDana... Băga-ţi-ai, nu ştii nimic! Numai la piţi îţi stă dibla, vecine!- Nu, frate, dar cine e staru?- Nu-l ştii pe staru Pornostaru? ai trăit degeaba pînă acu. e celmai tare umorist din cîţi s-au inventat pe lumea asta. rîzi numa cînddeschide gura. e sunetistul HiQ... e foarte tare...- să-mi bag picioarele! Ce varză sînt...!sebanu era foarte obosit, iar privirea lui dădea semne că ar fi în-locuit oricînd baia în mare cu un culcuş cald şi îmbietor. Cu toateastea, nu s-a lăsat. a venit cu mine pe plajă, s-a dezbrăcat de ber-mude, s-a descălţat, s-a aşezat pe cearşaf, şi-a potrivit berea în nisipsă nu o răstoarne cineva şi... a adormit. Şi iată-l acum pe ursanu cum nu ştia el ce să facă. să meargă înmare şi să-l lase pe sebanu cu nişte bani sub cap, haine şi două te-lefoane mobile? sau să stea pînă cînd s-o trezi? sau... aleg variantaa doua şi scanez atent împrejurimile. Descopăr nişte personaje in-teresante la capul lui sebi. - Nu vă supăraţi! auziţi, nu vă supăraţi... Înghhhhhhhhh...O blondă slabă ca gazela şi despuiată ca-n filmele porno se întor-sese cu faţa spre mine, cu tot cu ţîţele alea ale ei şi zîmbea... eraîntruparea celui mai pervers vis al meu şi exista de-a-devăratelea.Şi avea fata asta atîta poezie aşternută în cuta aia făcută de mamanatură chiar pe stern, şi atîta inteligenţă, şi bună creştere, şi devo-tament, şi generozitate sub buric încît îmi pierdui pentru cîteva mo-mente glasul. Şi nişte forme fine la mînuţe, nişte copănele fragedeşi crocante şi o pielicică asemănătoare cu puiul de Gostat încît măşi gîndeam ... ce ciorbe ar putea găti în intimitate. Pe dracu mă gîn-deam io la ciorbe! Mă gîndeam la varză cu ciolan afumat, pentrucă asta urma să facă din mine ciclopul pămîntului de gagiu-su.Şi asta pentru că în timp ce visam io la ce i-aş face domnişoareirespectabile, în spatele ei orizontul se întuneca, pămîntul începea

142

să tremure anunţînd un pericol fără margini şi asta pentru că... unhăndrălău cît Carpaţii şi Ceahlăul la un loc se ridicase în picioare...- ... alegorie... asta mi-a ieşit pe gură. Jur că asta a fost tot ce am putut spune înapărarea mea. Probabil că de emoţie ajunsesem să mă cred la me-ditaţii la română, cu mama, Miţă şi Babulaine. Pentru că aşa maifăceam numai atunci cînd mama ne descoprea în clasa a doişpeacu cărţile de joc sub ditamai tomul cu eminescu. Mama, săraca, nua aflat niciodată că noi trei învăţam portretul lui Ştefan cel Mare ju-cînd şaişase chiar în timp ce ea ne dicta comentariile pentru Bac.Nici acum, că am terminat facultatea, nu i-am spus. Nici eu, niciBabu şi nici Miţă nu avem curajul să o supărăm cu golăniile noastredin vremurile coşurilor din bărbie. Noroc că mi-am revenit repede şi am dres-o cu flăcăul care seînăl ţa mai ceva ca everestul sub bornăul meu:- ... Puteţi avea puţină grijă şi la cearşaful nostru, vă rog?- Dar băiatul care stă pe el ce are...? I-e rău? tună cu o ploaie debale asupra mea monstrul.- Nu. Doarme şi nu vreau să-l trezesc pentru că peste vreo douăore are de condus iar 8 ore pînă în vamă... Ştiţi cum e viaţa asta deşofer... De abia am ajuns cu tirurile în Constanţa...- aham, ştiu. Frati-miu e şofer la Parlament......Şi tu eşti mai prost ca bujiile de la trabant! îmi venea să îi zicdacă nu mă împiedica bunul simţ cu care mama şi tata mă înzestra-seră încă de mic. Şi mă mai împiedica şi diabolicul simţ de conser-vare cînd mă uitam la bicepsul lui cît capul de hipopotam. Mă şivedeam troznit cu nesimţire de hidrocefalul evadat din peştera vî-nătorilor de dinozauri. Noroc că ştiu să fiu diplomat atunci cînd ecazul şi proptesc miopia în altă direcţie decît în ţîţele iubitei lui. Şiaşa reuşesc să scap de primitiv.După ce blondina răspunse cu o voce antipatic de piţigăiată căare grijă de cearşaf şi de sebanul de pe el, m-am dus spre mare.Din cauza vocii ei, parcă nici ţîţele nu mai erau ca înainte. Şi amluat-o pur şi simplu la fugă către marea care mă aştepta asemeniunei virgine. Şi s-a rupt filmul... cînd l-am auzit pe ciclop strigînddupă mine să-l aştept că vine şi el în apă.

143

tulai, Doamne, cu ce Ţi-am greşit? După ce că umblă cu cea maibună pizdă de pe litoral, hăndrălăul vrea să se bălăcească în apăcu mine. Ptiu! Ijghi-l-ar ploaia de puchinos cu înclinăciuni popo-nare! Ce o fi văzut la mine, că eram mai alb ca brînza telemea? Pînăgăsesc răspunsurile astea, sînt sigur că dacă zdrahonul va face vreomişcare greşită, voi lovi cu disperarea puşcăriaşului prins la budăaplecat după săpun. Jur! Fundul meu rămîne al meu şi o să-l folo-sesc la un singur lucru... Şi nu-i treaba lui la ce îmi folosesc io fun-dul. să fie clar. Mai bine mort decît pîngărit.Îi arunc o privire aprigă bofleiului care intră în apă cu ochelariide soare şi lanţul cît zgarda de pitbull. Căutătura mea îl sperie şi oia la fugă ca disperatul. se loveşte de primul val şi dă cu dinţii denisip. sînt răzbunat. L-au ajuns blestemele.- Frati! Io mă întorc că m-am belit pă nas!Îmi arată borcanul sîngeriu care pute a prost. se retrage în glorie.Pe el îl aşteaptă cineva pe cearşaf. Prostul are şi noroc pe deasupra.Mă duc să înot în larg şi văd o roşcată făcînd pluta. Ţîţele cu sfîrcuriîntărite patrulează pecum catargele prin apă. Foarte tare! Îmi vinesă pun mîna şi simt că în şort, treburile s-au cam precipitat. Mai daude două ori din mîini, înotînd către mal, să liniştesc mătărînga şi dausă ies din apă. Ghinion! Motanul cel vestit tocmai a ieşit din intimitatesă salute plaja. Îndes organul cel obraznic înapoi şi ies din apă.revenit pe cearşaf şi nespus de bucuros că îl găseam pe sebanuîn regulă şi toate lucruşoarele noastre la locul lor, dau să mai arunco ocheadă la cele două monstruozităţi de ţîţe care sfidau gravitaţiaţintind ca nesimţitele spre cerul senin. Mă trîntesc pe burtă şi rămînaşa cu ochii lipiţi de sfîrcozitatea indecentă care îmi părea că sedezvoltă de la clipă la clipă. evident, asta era în mintea mea. Darcum mintea nu este pe lumea asta, aşa, de capul ei, ceva, acolo jos,sub buric prinse a se dezvolta în cel mai barbar mod cu putinţă. Şiiată cum mă trezii priponit cu ancora, pînă în măduva ei, în nisipulfierbinte. Şi unde mai pui că în loc să o liniştesc cu vreo imaginaţiescabroasă, mai mult o inflamam cu ţîţele plutitoare de mai devreme.simt că mă înroşesc şi rîd tîmp la nisipul fierbinte.Nu că m-ar fi deranjat prea tare atîta timp cît numai io ştiam detoată tărăşenia, dar ce te faci cu gigantul care tocmai venea de la oterasă, cu un plasture de prost gust pe bornău şi avea poftă să joaceniscai table... Şi văzîndu-mă mai neadormit şi mai pus pe şotii faţăde nevastă-sa, se gîndi să joace cu mine o partidă.

144

era cea mai ingrată postură din viaţa mea. De refuzat, nu preaputeam refuza căci zdreleam bunătate de orgoliu masculin în faţaunei aşa mîndreţi de muiere. Iar de jucat, nu prea puteam juca pen-tru că în mod sigur trăgeam şi cearşaful după mine cînd încercamsă mă scol... Şi, a dracului piţipoanca, nu se acoperea deloc, ba, mai mult, leşi vîntura tremurînde prin faţa sugativelor mele montate pe retină.De cuminţit, pricoliciul din şort nu dădea semne cum că ar avea degînd să se calmeze... aşa că mă aflam în mod indiscutabil în faţaunei situaţii limită. Brusc, o mîncărime deloc de neglijat puse stăpî-nire exact pe zona ghiduşă amintindu-mi că doar cu o seară înainte,în timp ce încercam să îmi imaginez cum şi ce le voi face fetelor dela mare, îmi răsesem la piele tot părul pubian. Şi evident, după cepielea mea deshidratată şi gingaşă de acolo gustă oleacă din apa să-rată a mării, toată mîncărimea pămîntului se acumulă înverşunatăacolo. simţeam cum băşicile ieşeau una după alta, cum fiecare firi-cel de nisip astupa un por şi începea să vibreze în aşa fel încît chinulsă fie şi mai mare... Şi transpiram din tot sufletul pentru că nu pu-team vîrî nici un deşt acolo să mai liniştească din forfotă...zîmbeam tîmp şi încercam să-l urmăresc pe cefalopitec în timpce se străduia să emită nişte sunete cu sens şi semnificaţie.- Păi, aşa fără o bere lîngă parcă nici tablele nu-s table... Şi apoiîn soarele ăsta parcă nu-ţi arde de altceva decît să te bronzezi... Şisă faci lucruri interesante cu nevastă-ta, printre care şi sex, dobito-cule, vorbeau cele două voci ale mele. În sinea mea deja începeasă se închege o îndrăzneaţă poveste de amor cu bucata aia de femeiecare atîrna, în ciuda tuturor bărbaţilor decenţi din lumea asta, latoarta unui oligofren.- s-a făcut! Hai pe terasă, pretene. Luăm şi tablele cu noi...Ce putea să spună şi cefalopitecul? Vorbea ca ultimul pîrnăiaş ieşitde la mititica şi voia să pară interesant. Numai la bere şi table îi stăteamintea în timp ce io aş fi putut avea o discuţie, cu finalizare, cu bună-ciunea de lîngă el. era ciudat. el nu ştia cum să plece de lîngă bună-ciune, în timp ce eu aş fi păcătuit de vreo două-trei ori cu piţigăiata.- e înghesuială acolo şi n-o să ne putem concentra... Plus că,uită-te şi tu la mine, ce piele albă ca brînza topită am. stai să măfardez şi io de sezon să tragă fetele la mine, că e un soare belea...

145

- Dhaaaaaaaaa, ieşti cam alb, silabisi acest einstein al sălilor deforţă, acest guru al meselor cu slană şi ceapă...slavă Domnului că nu a mai insistat şi m-a lăsat în pace! În sfîrşitputeam trăi şi io la intensitate maximă prima erecţie... la mare. efoarte ciudat să te simţi violat la ruşinică de nisipul fierbinte. Ştiaţică nisipul e ca o virgină? Nu te lasă să te strecori din prima. se lasărugat. Dar abia după ce ai pătruns animalic în el te trezeşti cu ofrumuseţe de coitus captivus. Pentru că găurica nisipoasă se strîngeîn jurul lui Cremvurştilă cît ai zice „piţi” şi nu te mai lasă să ieşi. eh, şi iată-mă făcînd prima mea cucerire. Plaja toată era a mea.Nu mai puteam scăpa şi pace. Deşi mi-era o sete de nebun, nu pu-team ataca bericioaica pentru că aş fi alarmat toate muierile cu clo-potniţa bălăngănitoare din şort. eram prins definitiv în capcană.trebuia să mă liniştesc.M-am gîndit la ceva îngrozitor. M-am concetrat pe un capitolanume din viaţa mea. Momentul în care tovarăşa elena Ceaşescu şitovarăşul Nicolae Ceauşescu au venit în vizită de lucru la Braşov.Vizita avea ca destinaţie precisă fabrica de textile Carpatex. eu eramla grădiniţa de lîngă fabrică, iar mama a venit la eveniment însoţităde fetele ei, de la liceul MIu. Nu prea mă ajuta amintirea asta pen-tru că gagicile care erau cu vreo douăzeci de ani mai mari ca mine,aveau nişte fuste scurte foarte sexi şi nişte chiloţei înfloraţi de ţi-eramai mare dragul să te joci cu ele. Chiar dacă erai un puţoi de gră-diniţă.Şi totuşi am continuat să îmi amintesc secvenţa aia. a venit dele-gaţia oficială. tovarăşii erau însoţiţi de o cohortă de lingăi pe liniede partid. tovarăşa s-a aprpiat de mine şi m-a pupat pe obraji. Ioam început poezia. „tovarăşă elena Ceauşescu! Noi şoimii pa-triei...”. M-a întrerupt.- Mînca-i-ar, mama, de frumoşi!Şi a plecat apoi pe covorul de flori şi brad pe care cei de la Car-patex îl pregătiseră special pentru cuplul prezidenţial. Mi-am amintitapoi de modul în care au ucis-o de Crăciun. era o pauză de deseneanimate. Pe televizorul alb-negru din sufragerie au apărut chipurileterorizate ale celor doi conducători. erau acuzaţi. era ca într-unfilm american în care ştii dinainte că cei acuzaţi vor muri. Şi aumurit. De Crăciun. eu şi băieţii eram copii. atunci s-a sfîrşit epocade aur. Şi noi eram cei care trăgeau linie către viitor, acceptînd cri-mele maturilor pe care nu îi vom respecta niciodată dacă vor ajunge

146

conducători. Pentru că nimeni nu ştie să zică „mînca-i-ar, mama,de frumoşi”...a funcţionat. Mădularul s-a liniştit micşorîndu-se întristat. Odatăcalmat mi-am aruncat privirea înspre Pictoraş. Dormea adînc sfo-răind simpatic. - Pictore! Pictore! Dormi?- Lasă-mă puţin, ursane, că mă bronzez şi io. am petrecut asea...Şi vorbele i se pierdură în cearşaf. spinarea Pictorului semăna cupuiul la rotisor. am luat un prosop şi i l-am pus pe spate şi pe cap.sebanu clipoci din buze simpatic. Mi-am mai luat o bere şi mi-amînfipt fundul în maldărul de nisip. Lumea îşi schimbase coloana ver-tebrală pe o ţepuşă din argint. Şi toate amintirile zburau departe în-spre casă lăsînd în urma lor dîre albe, vaporoase. De undeva, de la o terasă se auzea Uite-aşa aş vrea sămooooooooor... Şi o voce caldă mă îmbia la somn. Nu voiam sădorm. era prea frumos să şed acolo în mijlocul sutienelor explozive.Gîndul mi-o ia razna pierzîndu-se fără ţintă în peisaj.Nimic nu este întîmplător. toate au o ordine a lor, un rost. Nuexistă lucruri inutile, ci doar chestii care mai devreme sau mai tîrziuîşi vor demonstra utilitatea pe planeta asta. Nimic mai greşit pe lumea asta decît vorba de mai sus. totul este întîmplător, absolut totul. De la venirea pe lume a co-piilor nedoriţi, pînă la cele mai insignifiante lucruri. Iei autobuzulşi cade peste el un stîlp. exact peste ţeasta ta, despicînd-o în două.eterne regrete, garoafe în jerbe şi coroane cu sincere şi eterne con-doleanţe. atît. Nu a fost întîmplător faptul că în ziua respectivă nuai luat taxiul metroul sau orice alt mijloc de transport? Ba da.La fel de întîmplător ca zîmbetul aruncat pe stradă de cîte o fetişcană absentă, la fel de întîmplător ca zborul inutil al unei frunzedesprinse de pe o creangă. La fel de întîmplător ca rahatul în carecalci pentru că nu l-ai văzut. Căcatul în care calci nu o să-ţi aducănoroc niciodată. Chiar dacă toate superstiţiile din lume s-ar pune încap şi s-ar apuca de yoga peste noapte. Pisica neagră care îţi taiecalea nu o să te omoare niciodată, iar scara pe sub care treci nu tepoate faulta decît dacă nu e bine fixată... şi cîntăreşte cîteva tone...Niciodată zîmbetul unei fete nu va însemna mai mult decît un simpluzîmbet. Nu există nimic dincolo de semne. totul este întîmplător şigratuit. Nici o regulă din lume nu supune lumea încastrînd-o pe un

147

singur făgaş. Lumea nu are destin pentru că nu are nevoie de el.toate sînt întîmplătoare... superstiţiile nu există... semnele nuexistă. tot ce confirmă într-adevăr că este ceva dincolo de universulnostru de înţelegere este premoniţia. Mama, săraca, mi-a demons-trat-o de nenumărate ori. “Nu te duce la baschet că e de rău!”, îmispunea şi io îmi rupeam piciorul de fiecare dată. Mama citeşte înviitor cu o claritate înspăimîntătoare. atunci cînd era vorba de minesau de uca, soră-mea, totul era clar ca lumina zilei. Ce ne ziceamama, aia se întîmpla. Nu am înţeles cu adevărat lucrul ăsta decîtdupă ce am numărat în total peste treizeci de entorse, luxaţii şi frac-turi la gleznă. Oricum, mi le distribuiam de pe un picior pe altul, înaşa fel încît dreptul să vină întotdeauna după stîngul la capitolulrupturi de oase. Cînd am început să înţeleg cum stau lucrurile, am început să profitde această putere extraordinară a mamei. O rugam să îmi spună cesubiecte primesc la teză, ce îmi pică la examen şi chiar ce note o săiau. Culmea, toate se întîmplau aşa cum hărăzea măicuţa. am ajunsla mare pentru că aici nu exista nici un pericol. Dacă mama mi-arfi spus, „stai acasă, e de rău”, fiţi siguri că mă gîndeam de două oriînainte să fac pe rebelul.“Nu lua bicicleta, mergi cu altceva!”, îmi spunea mama. Nu amascultat, am luat bicicleta să mă întrec cu băieţii prin cartier. amfost chiar şi în oraş. M-am întors pe sub tîmpa, muntele din miezulBraşovului, şi mi-am dat drumul de pe Dealul Melcilor care erachiar lîngă casă. Vorbele mamei s-au adeverit. Şi m-am proptit cunasul într-o salvare după ce am traversat în mega-viteză cea maiaglomerată stradă din oraş. Mi-am mai spart şi clanţa şi am mai de -senat şi niscai cicatrici care să afişeze pe mufarină pentru totdeaunalecţia de proastă purtare. De atunci nu m-am mai suit pe bicicletădecît pentru curse scurte. simple verificări ale faptului că odată ceai învăţat treaba cu pedalatul, nu o mai uiţi niciodată. rebeliuneaasta cu bicicleta mă pălise prin clasa a noua. După ce mi-am învăţatlecţia nu am mai încălcat niciodată regula de aur „ascult-o pemama!”. Bine, au mai fost nişte abateri, dar fără urmări grave caruptul de picioare sau spartul de nasuri.“stai acasă, nu pleca în seara asta!”, îmi spunea mama după ter-minarea facultăţii. Chiar înainte să mă apuc să traduc chestii pentrufirma de ingineri şi să strîng banii pentru mare. N-am ascultat-o şim-am dus. În seara aia chiar credeam că e important pentru că

148

aveam întîlnire cu două vise frumoase de femei. am plecat la întîlnire cu Păunaşul făcînd planuri pentru o noapte întreagă. Şi amrămas fără timpan pe corneta stîngă, chiar înainte să ne vedem cufetele. s-a dus pe apa sîmbetei toată întîlnirea amoroasă din searaaia, pentru că ursanu avea treburi mai importante de făcut. Cumar fi să provoace niscai băieţi de cartier la bătăi printre boscheţi, labuşeli printre maşini. Că aşa e el prost cînd e să fie vorba de el...Şi orgoliul unui prost se măsoară întotdeauna în cicatrici sau altesemne de bună-purtare.exemple de acest gen există milioane în viaţa mea. e drept că nuam trăit-o pînă la capăt pentru a şti cu precizie matematică exacti-tatea premoniţiilor, dar ştiu cu siguranţă un singur lucru: totul esteîntîmplător...Nimic nu este mai adevărat însă ca „Ceasul rău”. Pe lîngă faptulcă e un loc de referinţă în Braşov, unde poţi mînca şi bea must pesăturate, ceasul rău e înainte de toate coşmarul pe care îl trăieşti cuochii deschişi. toată viaţa e presărată de ceasuri rele. Pînă şi ursi-toarele, la naştere, fac noduri în firul vieţii care să devină la sfîrşitde tot, nimic altceva decît... alte ceasuri rele. Paradoxal este că,uneori, ceasurile rele sînt cele care hotărăsc în locul nostru cursulfiresc al vieţii. Cumva independent de voinţa care ne dă aripi sărăzbim printre troienele pline de glod prin care trebuie să ne facemloc, ceasurile rele ne smulg şi ne aşază pe un alt făgaş, orientîndu-necu faţa către un sfîrşit neaşteptat... Puse faţă în faţă, premoniţiile mamei şi ceasurile rele erau unulşi acelaşi lucru. eu vedeam în toate relele un ceas rău, mama o ade-verire a premoniţiei. eu vedeam ghinionul şi continuam să greşesc,mama îmi reamintea cîtă dreptate a avut atunci cînd mi-a spus sănu fac. Şi uite aşa, de cînd ascult de mama au murit ceasurile rele.Nu m-am mai poticnit de nici un obstacol şi am mers mai ceva caun Cadillac pe şosea prin viaţă. aşa am ajuns la mare, după patru ani de ceasuri rele. aşa amscăpat din vălmăşeala de sentimente nocive care mă macerase întimpul relaţiei din anii facultăţii. Mama îmi spunea că nu e bine, euo dădeam înainte pălindu-mă cu ţeasta de tocul de sus fără încetare.eh, dar acum am scăpat. sînt cu băieţii mei la mare şi îmi bag pi-cioarele în toate ceasurile din lume.sînt zeu pe scenă. Dansez cu frăţiorii mei de la HiQ şi încerc săcuceresc sufletele publicului prin dans, aşa cum Miţă o face prinvorbe. Noi toţi încercăm să ne facem temple în sufletele celor din149

jur. În inimile noastre este un imens cîmp presărat cu templele oamenilor care ne-au zîmbit, vorbit, mîngîiat sau ne-au atins întîm-plător...evadasem iar în poezie şi nu era deloc bine. În jurul meu colcăiautrupurile fragede ale puştoaicelor rebele aduse de maree. eradupă-amiază. soarele coţcăia secundele anulate de cuiul din pieptulmeu care suspenda timpul.- Frăţiorul meu, hai să mergem şi noi să vedem dacă s-au trezitbăieţii, încercam eu să îl trezesc pe Pictor. sebanu răspundea cu o relaxare pisicească. Nu-i păsa de nimic.Îl puteam modela acolo pe nisip în orice voiam eu. Dacă voiam săîl fac apolo, îl făceam fără ca Pictoru să riposteze cîtuşi de puţin...Cu toate astea, trebuia să îl trezesc, să mergem în cameră, să neschimbăm şi să ieşim... la agăţat... Cel puţin asta aveam eu în cap.Voiam să bag şi nişte flotări înainte pentru că remodelează trupulmai ceva ca ciorba de burtă halită pe stomacul gol.sorinel, după cum îl botezasem pe soare, dădea semne de miopienocturnă, pentru că ochiul arzător i se înroşise alarmant şi fugeasperiat către ultimul val. Voia să cadă melodramatic în mare. Şi săîşi atragă pentru doar cîteva clipe concubina nocturnă la o baie îndoi. Doar de dragul fotografului miop care eram io... Oricum măconsolam cu gîndul că noaptea e un sfetnic bun şi totodată prilejulideal de a pişca nişte dudui dornice de aventuri estivale.ajunşi în apropierea hotelului auzim două voci adormite de la oterasă cu prelată verzulie. Mesele albe de plastic erau doldora desticle de bere şi farfurii cu pizza şi ciorbă. Cîteva chifle zăceau sco-fîlcite lîngă paharele pe jumătate pline.- acu se vine de la plajă... Mai aveaţi puţin şi luaţi tot bronzul...,rîdea Babu din tot sufletul degustînd aristocrat dintr-o butelcă fu-murie de ursus. - Da, bă, mai aveam puţin şi ne creştea barba pînă la cot pînă ve-neaţi voi... Ia, spune Pictoraş: ai făcut baie-n mare sau numa lasoare? completă şi Colonelul de la aceeaşi masă, strategic postatăcu faţa spre aleea pe care se scurgeau toate bunăciunile feminineale Costineştiului.sebanu era cunoscut în gaşcă pentru faptul că nu era un mare înotător. Şi pentru că nu era foarte sigur de lipăielile acvatice, servea

150

îmbăieri marine doar cînd intram cu toţii sau doar atunci cînd erauniscai pişpoance prin zonă să vadă virilitatea păroasă de pe piept întoată splendoarea ei umedă. - Mînca-mi-ai pula cu ceapă, Colonele! Dar că tu şi Babu că aţidormit în loc să petreceţi cu noi, nu zici nimic, nu? sau măcar să fivenit vreunul dintre voi să îl aşteptaţi pe săracul ursanu la gară, nuzici nimic... răspunse sebanu moralist.- Vecine, aseară am petrecut pînă la ziuă, ce vrei de la noi?Iartă-ne măcar de data asta..., i-o întoarse Babu. tu eşti obosit căai dansat mult prin cameră ieri, nu? Şi ne-ai mai ajutat şi cu trans-portatul la standuri, nu?- Da, bă, sebane. să ştii, nu sînt numai eu cu Babu- n turneulăsta. trebuie să ne merităm cu toţii păpica. Nu unii stau şi beau, şialţii fac treaba..., completă Colonelul.Fără replică, sebanu se apucă să îi facă freza lui Babu rîzînd capentru sine. Degetele abile ale Pictorului caută derutate cîrlionţiicu care se obişnuiseră în atîta timp. Babu n-are părul creţ. Şi nicimăcar lung cît de cît să aibă de ce prinde. Oricum, mîngîierile luisebanu erau un fel de replică la vorbele lui Babu. Nimic mai mult.era clar. Cu o zi înainte să ajung eu la mare, sebanu avusese pro-gram de voie în timpul lucrului. D-aia fusese pedepsit de băieţi săstea toată noaptea să aştepte trenul de Braşov. Ce-i drept, treabadin urmă şi-a făcut-o cu onoare.Îmi comand o bere şi mă instalez la masă. Şterg cu dosul mîiniipraful nisipos aşternut pe petecul meu de plastic şi aştept. Imediatmă trezesc cu o blondă transpirată şi dornică să fie băută.- ursane! Ceva piţi, fetiţe, bagaje cu mîner? întrebă glumeţ Babulaine,ai cărui ochi sticleau pisiceşte. erau fetiţe la plajă? N-ai pişcat nimic,că noi sîntem sătui de atîta cărniţă ca de pui. Frate, ştii cum sînt gagicilevara asta? a-ntîia! au pielicica mai ceva ca puiul de Crevedia.Babu era la a doua bere pe ziua respectivă. Şi se trezise doar deo oră. Pofta lui şi aplecăciunea peste masă mă făceau să cred căăsta era doar începutul unui maraton de bericioaice. taman ce îmidoream şi eu!Pe căldura aia insuportabilă, aerul sărat sugea instantaneu alcoo-lul din sînge. Băgai în tine bere ca spartul şi tot nu mergeai la budăsă te pişi. totul se evapora prin pori. Pînă şi fericirea de a fi iar cubăieţii la băute tot prin pori se evapora.După o baie prelungită în mare, cu restanţele majore la somn şicu berea care începea să clocotească în mine, abia dacă înţelegeam151

ce se întîmpla în jurul meu. Începeam să mă cam ştrumfesc. Înţe-legeam în reluare discuţiile şi aveam nevoie de explicaţii tot timpul.Cînd am ajuns la nivelul de retardat ordinar, scos complet din filmuldiscuţiei, l-am întrebat pe Babu de somnoroase. un gest înţelegătordin partea prietenului meu mă făcu să înţeleg că avea să vină cumine să mă instaleze în pat. Şi să mă treacă de Cerberul de la re-cepţie care cerea de fiecare dată buletine şi alte certificate de naş-tere de înnebunea pe toată lumea. I-am pupat pe băieţi, ne-amaşezat la încă o bericioaică şi dup-aia... s-a rupt filmul.În vedeam pe sebanu rîzînd, Colonelu scosese nişte cărţi de jocşi Babu scria ceva pe o hîrtie. eu intrasem pe modul economic şimoţăiam la masă. Mă duceam naibii cu ţeasta prin tăblia de lemndacă nu mă prindea Babu din zbor şi nu mă căra pînă în pat. Cer-berul de la recepţie fusese învins.Conform poveştilor lui Babulaine, cică am ajuns prin cameră, amdormit cîteva ore pînă s-a făcut vremea de discotecă şi, după lungiinsistenţe m-am urnit către... disco “ring”. am apucat să fac unduş de relaxare şi să dau cu nişte parfum fin pe la urechi. eramagăţabil. treaba cu discoteca pica un pic cam repede şi mă simţeamnepregătit. Dar aveam încredere în şarmul meu. Dacă mimam su-premaţia, cîştigam lupta înainte de a deschide gura. Babu mă echipase cu un tricou magic Piaggio pentru a avea accesîn discotecă. Frăţiorul zicea că doar cu o seară înainte HiQ avuseseconcert acolo, iar băieţii mei dansaseră şi dăduseră premii pentrutoţi. era un fel de vedetă, iar dacă eu eram acolo cu el, deveneamca prin farmec şi eu vedetă. Începeam să înţeleg cum stau lucrurile.Mă erijasem în postura de robbie Williams, că altceva nu mi-a venitîn minte şi l-am urmat pe Babu în discană. Şi ca să vezi ghiduşie,bodyguardul de la intrare mai că nu m-a ţucat pe buşon cînd m-avăzut, ce-i drept, pentru prima oară. Babu mi-a explicat apoi că:- sîntem vedete aici! să vezi ce se întîmplă cînd urcăm pe scenăşi dăm din poponeţe iar trupa cîntă! Frate, e de vis! se aprind bri-chetele, femeile ne doresc, se udă toate. Şi noi stăm pe scenă şi nefacem treaba. avem concursuri, promoţii, prezentări şi alte d-alea.e foarte mişto, o să vezi. Poate o să te bagi şi tu cu noi să dansezi.De abia aşteptam. I-am zis dintr-o răsuflare că vreau să mă antre-nez pentru zbenguiala din timpul concertului şi... Ne-am suit peboxe lîngă scenă, revendicînd oarecum zona centrală care ne era

152

destinată pentru că eram promoteri Piaggio HiQ. adică nu eramoricine. eram semi-vedete şi zei în anumite seri. Babu încerca sămă iniţieze cum e cu lumea asta complicată de celebritate. M-a in-trodus în peisaj explicîndu-mi că:- Noi stăm la masă cu HiQ, andre şi Candy. Frate, nu mai poţi fiom de rînd după ce ai băut cu zeii. Mă înţelegi. Noi am fost acolo.e normal să mergem pe scenă în seara asta pentru că aici ne e locul,ursane! De aici vedem mai bine ce păsărici au venit să petreacă!Şi am fost vedete în seara aia preţ de o jumătate de oră. Pînă avenit un hăndrălău care în mod sigur nu îl cunoştea pe colegul luide la intrarea în discotecă şi ne-a explicat elegant cum se zboară depe boxe. Nici n-a fost greu pentru el, căci coeficientul de inteligenţăi se măsura în biluţa numită biceps. Iar tricourile noastre nu aveaunici influenţă asupra lui pentru că, ghinion, nimeriserăm în seara...revistei de dezbrăcăciuni, Hustler. MC Gălăgie de la sibiu întreţineaatmosfera, iar nişte cadîne îmbunătăţite cu puţin “plastic” pe pieptîşi introduceau diferite ustensile de uz casnic prin zone mai multsau mai puţin intime. Nu a fost nevoie decît de un bobîrnac ţintit înmoalele spatelui pentru ca eu şi Babu să devenim vrăbiuţe pentrucîteva secunde. am zburat de pe boxe şi am reuşit să le amuzămpe duduile care ne priviseră pînă atunci cu un oarecare respect.trînta a mozolit cu noroi şi respectul lor, şi încrederea noastră. Pînăşi pe gagicile porno de pe scenă le-am distrat un pic cu zborul nos-tru.Neavînd ce face după un asemenea duş rece, ne-am mulţumit cuspectacolul de pe scenă şi am început să ne roadem buzele de oftică.Pe mine m-a bufnit rău de tot rîsul să o văd pe una dintre ele, porno-bruneta, luînd un pai rozaliu, care în mod normal ajută la ingurgi-tarea anumitor licori colorate din pahare ţuguiate, şi vîrîndu-lîntr-însa, pardon, bunătate de... ruşinică. Şi asta în timp ce ailaltăpuchinoasă plimba peste el bunătate de trupşor, ditamai făcăleţulde neam prost. Nu de alta, dar îţi venea să urli la lună ca vîrcolaculde oftică pentru faptul că ai fost dat de pămînt de un pacheţel demuşchiuleţ filet pentru ca nişte rapandule să stea pe scenă şi să fiepenibile. era umilitor şi revoltător! Babu suporta cu greu ruşinea.tremura de draci mai ceva ca piftia lui tata de Crăciun. trebuia săbem ceva tare şi acidulat. Nu se mai putea trăi cu nervii ăştia penoi.singurul lucru care a mai reuşit să îl calmeze pe Babulaine a fostclipa în care blonda ne-a tratat pe toţi cu rotunjimea curuleţului şi153

ne-a arătat cîte buzunărele au muierile de la natură şi cîte lucruripot înghesui într-însele. să avem pardon, acest moment a fost mar-cat de o atitudine perfect normală venită din partea domnişoareloraflate pe ringul de dans, care şi-au luat tălpăşiţa lăsîndu-şi parteneriipironiţi de balele scurse pînă în pămînt. eh, şi blonda asta nu numaică îndesa multe lucruri în ea făcîndu-te să crezi că ar putea fi folosităpe post de geantă de voiaj, dar mai şi gîfîia. ziceai că a dat strecheaîn creieraşul ei mononeuronal. Duduia nu dădea semne că vrea sătermine prea repede spectacolul, pentru că trebuia să ţină podoa-bele în găurile din dotare timp de o oră, conform contractului. Şiasta a şi făcut.aşa că eu şi Babu am încercat primul nostru whisky cu cola...aveam nevoie de ceva destul de tare pentru a închide supapa des-chisă de blondă. recunosc, în seara aceea am fost salvat de întune-ric. Şi asta pentru că, din rebeliune, refuzasem să mă închiloţez.aşa că vă daţi seama ce ghiduşie de năzbîtie era să se întîmple dacănu înecam avîntul într-o boare de alcool. Nu de alta, dar privitoriiar fi înţeles după atîtea secole de întrebări ce se întîmplă cînd uneştiun moş cu o babă, la o fustă... asta se întîmpla dacă şliţul îmi ex-ploda în timp ce tanti cu fustă sub cur din faţa mea dansa sprijinităpe motanul exploziv. Şi mi-ar fi fost ruşine ca după ce scăpa namila,cum scăpase mai devreme pe plajă, să îi spun duduii zîmbind tîmp...- Mă scuzaţi, don-şoară. eram eu! a scăpat pîrdalnica între copa-nele dumneavoastră fără voia mea... acum ce facem?Nu putea face asta. Nici în filmele porno cele mai cele nu se în-tîmplă aşa lucrurile. Plus că mă mai şi castrau, naibii, gorilele clu-bului.- să vezi ce muie îşi ia fraierul ăla! Păi nu ştie cine sînt io? Lasăcă vede el joi..., ameninţa Babu conducîndu-mă către terasa DVG,care ne fermecase de la prima bere.- Vecine, ăla nu-şi făcea decît meseria..., încercam eu să îl calmez.- Îmi bag pula, ursane, înţelegi? Îmi bag pula... Io nu urc pe scenăjoi dacă ăla mai lucrează în ring. Mă fut, păi ce am ajuns ultimulom, să fiu aruncat ca o şosetă de pe boxe? Mă fut, o să-şi muşte dinpumni fraierul. stai să vezi după ce îi zic lui Miţă... Îţi spun io căşi-a dat foc la valiză...- Bă, sincer, ai dreptate la faza cu aruncatul. a fost un muist şi arfi bine să şi-o ia, dar... sincer, nu cred că o să şi-o ia. Flăcăul nu aexecutat decît un ordin.

154

- Nu mă interesează, ursane! tu înţelegi că nu sînt oricine? Îmibag pula, dacă prostul ăla nu a înţeles, îl fac io să înţeleagă!Şi Babu continua să îl ponegrească pe oligofrenul care confundasesala de forţă cu ringul de dans, pînă cînd am ajuns la terasa de lîngăhotel. MiniDVG. Oligofrenul îşi merita soarta pe deplin. În avîntullui de a-l ponegri pe pătrăţos, Babu scăpase şi niscai invective “decontrol” la adresa curvelor, proastelor şi idioatelor de femei care îisuflă în pupa unui astfel de specimen nereuşit al naturii...Şi iată-ne ajunşi la terasa MiniDVG. aşa era răsfăţată de patronulei, Dan, cu care sebanu a legat repede o prietenie de cruce, cu ju-răminte eterne de loialitate pînă la adînci bătrîneţi... adică pînă laînceputul lui septembrie, cînd sezonul îi ţuca părinteşte, pe creştet,pe toţi turiştii şi trăgea linie. Oricum, nu era şi cazul nostru pentrucă lucrurile se mişcau aşa de bine încît nici unul dintre noi nu preavoia să o-ntindă prea curînd acasă. Nu de alta dar noi, braşovenii,avem niscai bun simţ din născare, niscai creier şi oleacă de tupeupentru a răzbi inclusiv pe litoral... Ne împrietenim pe viaţă, sădimlegături eterne şi le respectăm politicos pînă în pînzele albe. (aţi se-sizat modestia din rîndurile de mai sus, sper?) Şi, chiar dacă sezonulintră la apă şi se micşorează prin părţile lui esenţiale, facem noi cefacem, un zîmbet, o măslină, o cireaşă şi-un descînt şi îl lungim pînăla Crăciun...În drum spre terasă, arunc o privire către mare. Mă cuprindebrusc un ecou adînc care îmi dă frisoane. Privirile albastre încă maistăruiau pe luciul apei. Buza falezei din Costineşti, o replică perfectăa decorurilor din filmele sud-americane, mugea surd către lună. Lalumina chioară a unor neoane verzui, la mese de plastic uşor inco-mode, cu briza sărată tremurîndu-ne prin freză, stăteam toţi adunaţila sfat. În seara aia sfat se numea o gigantică sticlă de vodcă, pe care Mi-hăiţă o botezase “apă plată”. Mai rar vezi vodcă la bidon de cincilitri. Şi toate pline, care va să zică... Ne strînseserăm toţi. Discuţiiaprinse, rîsete, cerculeţe albicioase de fum de ţigară, lacrimi de fe-ricire şi maldăre de seminţe. toate astea erau fundalul unei poveştidespre şase ostrogoţi, după cum ne intitulaserăm generic în varaasta, cărora ursitoarele le înnodaseră încă din primele ceasuri deviaţă ombilicele... astfel, destinele li se împleteau armonios precumpîraiele reci de munte în drumul lor către mare. Nici unul nu

155

înţelegea de ce se regăsea în cel de lîngă el atît de tare. era ca şicum ai privi într-o oglindă mincinoasă care pentru cîteva clipe îţiarată o anumită latură a ta. apoi se stinge revenind la cel care eştitu de fapt.ursanul se regăsea întocmai în nervii lui Babu, în glumele lui Miţă,în încăpăţînarea lui Ţache, în maimuţăreala lui sebanu sau seriozi-tatea Colonelului. Babu ciupea din sensibilitatea lui ursanu, din di-plomaţia ocazională a lui sebanu, organizarea Colonelului, pofta deviaţă a lui Ţache şi vehemenţa lui Miţă. Şi aşa mai departe... Fiecaredin noi ne definim pe noi înşine privind în oglinda asta mozaic încare ne-am înghesuit cu toţii sufletele. Miţă încerca pragmatismulColonelului, amuzamentul lui sebanu, încăpăţînarea lui Babu, poe-zia ursanului şi voluntariatul lui Ţache. Ţache făcea cam acelaşilucru cu ceilalţi, împrumutînd în plus de la Miţă, ca şi Colonelu dealtfel, încrederea în sine şi autoritatea. eh, şi uite aşa, fiecare eramun pic din celălalt şi împreună deveneam un tot unitar, inseparabilpe vecie.- Dacă veneai şi tu, vecine, în ring în seara asta, nu mai eramtrataţi, io şi ursanu, ca doi beţivi ordinari şi aruncaţi ca nişte cîrpede pe boxe... Frate, şi tot ce am vrut noi a fost să dansăm şi să nesimţim bine... Pula mea de bodyguarzi cretini..., şi-a început Babuplîngerea către Miţă. Ca vedetă, în mod sigur dacă mergea el să îi certe pe neander-thalieni, se rezolva instantaneu. Şi asta pentru că tot ce spunea elera auzit şi mai avea şi ecou. Şi unde mai pui că toţi cei de la masămai sufereau şi un ţîr de complex de inferioritate. Cum ar fi să văinvit şi io pe voi, dragi cititori, la o cafea la care mai vine şi elisabethtaylor...? Şi diva este prezentă în calitate de bună prietenă a meaşi se poartă firesc, chiar respectuos, fără aere de vedetă. În modcert că fiecare dintre voi ar bombarda-o pe sărmana băbuţă cu felde fel de complimente şi nu ar şti cum să o mai bucure. Plus căv-aţi pierde cu firea în mod sigur, pentru că totuşi este Liz taylor,nu oricine. eh, cam aşa se întîmplă cînd stai la masă cu zeii.Şi aşa se întîmplau lucrurile şi cu Mihăiţă, care ne mai scotea dincînd în cînd prin lumea mondenă şi abia dup-aia aflam cu surprin-dere că tocmai am vorbit cu nimeni altul decît fiul prim-ministrului,de exemplu, sau mai ştiu eu ce milionar de prin ţărişoara asta nu-mită românia... asta în situaţiile în care nu ne trezeam cu Voltaj laun fotbal sau cu Ştefan Bănică şi Gabriel Cotabiţă la aceeaşi masă

156

cu noi. Ce să-i faci? Dacă stai la masă înveţi să joci după vorbeledin show biz. O lume politicoasă, în care toţi se ştiu cu toate şi zîm-besc pentru a nu da impresia de nas pe sus. O lume educată de re-gula bîrfei de aur, venite din zona ziariştilor de monden. - Dar ce ţi s-a-ntîmplat, măi, Babule, de ţi s-au înecat corăbiile?N-ai pişcat şi tu acolo o pisicuţă? N-ai prins şi tu un bagaj cu mî-nere? întrebă părinteşte Miţanu, cerîndu-i discret ospătăriţei Dana(după numele înscris pe eticheta prinsă lîngă decolteul bronzat) unsuc.- Ce-i aia bagaj cu mînere? am sărit eu, care pînă atunci mimasemcunoaşterea absolută a limbajului de turneu al băieţilor.- Frate, nu v-am povestit? asta e ultima fază inventată de neastaru-Pornostaru, DJ-ul nostru. Cică a plecat Merinu, în prima zicînd ne-am cazat la mare, să îşi recupereze bagajele lăsate la re-cepţie. Cînd s-a întors a venit cu două fete de braţ. Şi nici urmă debagaje. La care, starul, de la masă i-a zis: “vecine, dacă ştiam cămergi tu după bagaje, mă duceam eu după fete că ştii că am maimult succes. Poate că în drum mă prindeam şi eu de un mîner şiaveam cu ce să mă schimb”. Vă daţi seama că Merinu a încercat sădea o replică, dar n-a avut nici un succes pentru că staru i-a zis:“frate, bagajul meu, adică ăla din dreapta, poţi să îl duci direct în ca-meră şi să îl laşi lîngă pat”... Mă duc eu mai tîrziu să despachetez...toată lumea rîdea... starul era într-adevăr o mare figură. actorînnăscut, Dănuţ puşca glume la foc continuu mai ceva ca o mitra-lieră americană. De fiecare dată cînd ne întîlneam cu Miţă, cu toţiiaşteptam cu nerăbdare să auzim ce a mai scornit DJ star. Şi Miţăavea întotdeauna grijă să ne ţină la curent cu noile găselniţe în ma-terie de limbaj codificat sau micile alegorii... de sezon, lansate înexclusivitate pentru prieteni de către HiQ. Vodca continua să curgăpe gîtlejuri înmuiată cu o fanta de lămîie sau cola de sezon. Ţachese întorsese în Costineşti cu Miţă după ce dăduse o raită prin Bucu-reşti, unde avea o mîndruţă. ăştia doi plecaseră imediat după ter-minarea concertului. au sărit în Moby Dick, Passatul lui Miţă şiîntr-o oră erau în Bucureşti şi dansau în clubul twice. amîndoi erausecretoşi. Nu se întîmplase nimic nou. singurul lucru senzaţional înviaţa de turneu eram eu. apăruse ursanu la mare. Ole! să bem pentru asta. Nu ne vom îmbăta niciodată...Pe mine mă cam luase poezia uitîndu-mă din buza terasei la cumerau organizate stelele. Şi noaptea ne învăluia pe toţi cu braţele ei

157

lungi. Dîre albe de stele lăsau gîndurile să zburde în liniştea lorprintre constelaţii. Vise conştiente şopteau nemulţumite către asfin-ţitul fiinţei lor că încă mai este loc pentru un început. Întreaga viaţăeste un început fără sfîrşit. un „a fost odată ca niciodată” perpetuu.O poveste vie care renaşte încă din primele silabe ale hitului Gaşcamea:...- Îmi bag picioarele în capul lor de femei..., începu seanu. Frate,orice le-ai face, orice le-ai zice, tot nu-i bine. Vor ele un cîrmîz, un fiş-fonc, ceva în plus decît le dai tu şi gata... Nu eşti bun, se pişă pe tine.- Da, ce-ai, mă, nebunule? Iar ţi s-au înecat corărbiile? sări Ţache.- Frate, femeilor le place viaţa. Veselia. Dacă te văd trist şi-aubăgat picioarele. au ele destulă tristeţe în viaţa lor ca să-şi maipiardă timpul cu tine. Fug de depresie. Nu le plac bărbaţii distruşi.asta e clar, a completat Miţă.- Bă, io tot la părerea mea rămîn. toate-s nişte curve. sînt pe in-teres şi au un singur scop: să te facă, adăugă Babu, aprinzîndu-şi oţigară. e bine să le fuţi şi atît. Dacă te complici cu ele, tu ai desuferit şi ele se pişă pe tine. Frate, astea nu ştiu să iubească...- Hai, Babule că exagerezi! interveni Miţă.- O coacăză exagerez. toate pizdele din viaţa mea au fost niştedistruse. am pus suflet şi cu ce m-am ales? Cu un şut în cur demi-am scos chiloţii cu patentul din ochiul maro...- Nu, Babulaine, gagigile-s bune, încerc să mă bag şi eu în vorbă...- ursane, frate, ce dor mi-a fost de tine, începe Colonelu. Bă,frate, cum ai reuşit să fuţi atîtea la Braşov, că mi-a povestit Păunaşulla telefon. Cică arzi tot ce prinzi... e adevărat?- Mînca-mi-ai pula cu ceapă, ursane! Cum pana mea le iei tu petoate şi pe noi nu ne chemi să culegeam ce rămîne pe jos? Cum îţicalculezi tu treaba asta? se bagă şi sebanu potrivind vodca în pa-hare în combinaţia perfectă cu suc.- Frate, se întîmplă... Nu ştiu ce am, după ce m-am despărţit parcăsînt uns cu miere. trag vecinele de mine şi nu mai ajung să mă îm-part, exagerez eu, ca pentru palmares, situaţia.- Da, bă, ursane! Cum faci, frate, de le spargi pe toate? Că noitot cu momiţele umflate sîntem după tot turneul ăsta..., percutăŢache, uşor absent şi nu foarte interesat de răspuns. Îmi face cuochiul înspre sebanu, care e într-adevăr foarte frustrat de situaţie.- Hai, frate! Nu cred! La cîte piţi au fost în turneul ăsta e imposibilsă nu fi pişcat şi voi vreuna.

158

Mă uit în jur. Babu lasă capul în jos şi ia o gură din pahar. Colo-nelul rînjeşte şi ne spune că el o are pe Şose, iubita lui şi că nu-i stăcapul la prostii. Ţache ne aminteşte de Bucureşti şi de iubita lui deacolo. Miţă zîmbeşte enigmatic uitîndu-se la sebanu.- eh, unii dintre noi au mai prins ceva... La Galaţi, de exemplu...Nu-i aşa sebane?- Ba da, vecine... Cum spui tu...sebanu cred că a iubit acolo, pentru că nu îi convine subiectul.se eschivează mîngîindu-l iar pe Ţache, care se afla lîngă el.- Nu-i nimic, recuperăm vara asta, zic eu şi dau pe gît vodca.simt cum mi se înmoaie picioarele şi creierul îmi dă un singurordin: budă. Mă ridic şi mă lovesc de noaptea grea.Iar mă loveşte imaginaţia şi gîndurile rebele îmi cotropesc creierul.Viaţa asta e ca o seducătoare pierdută în propriile vrăjeli. spumade la gura halbei de bere este singurul sărut plin de viaţă care nutrădează cu zîmbetul pe buze. restul este o poveste îndulcită pe icipe colo cu vorbe isteţe şi priviri siropoase. Poate doar Dumnezeusă ştie vreodată adîncimea gîndurilor vreunei femei, pentru că auajuns atît de perverse în zilele noastre încît au învăţat să disimulezeadevărul din sufletul lor inclusiv atunci cînd se privesc singure înoglindă. sînt goale complet, dar gîtul li se pare înconjurat de ghir-lande de diamante, iar chipul mai tînăr cu douăzeci de ani. sîntgoale, dar cu toate astea pîntecul lor cîntă în surdină doine de ador-mit copii. Nenăscuţi care abia aşteaptă sămînţa dătătoare de viaţăsă explodeze în pîntecul neprihănit pentru a suge prima suflare desînge din viscerele neînmugurite ale viitoarelor mame.Pentru că atunci cînd prind rod, maţele femeilor devin prunci,muierile trecute de o anumită vîrstă devin acaparatoare, sufocante...ahtiate după relaţii. Înnebunite să lege cu orice preţ sufletul bărba-tului de lîngă ele, aşa sînt femeile. În viaţă, nu trebuie să le iei înseamă mai mult decît merită, pentru că în secunda imediat urmă-toare îţi sug toată vlaga din trup şi te îndepărtează de prieteni. aşacum a păţit şi subsemnatul, ursanu, de altfel.Femeile sînt nişte fiinţe ciudate. Nişte paraziţi care se lipesc decîte o viaţă şi încearcă să îi schimbe cursul. Menirea lor pe Pămînteste una strict reproductivă. În momentul în care devin mame, înjurul creştetului lor începe să încolţească o aură strălucitoare. atunciabia pot fi numite umane. unele dintre ele devin martire, sfinte pen-tru cauza lor - copilul.

159

Dar majoritatea femeilor sînt nişte curve, numai bune pentru a fiîntinse şi posedate cu sălbăticie. soarta lor se pecetluieşte cu primulorgan masculin care le spintecă viscerele. ele mimează că renascdupă ce au fost călcate, dar de fapt se duc din ce în ce mai jos pe opantă care le îngroapă în hăul păcatului. Nişte eve făcute din plă-mădeala ispitei, din simpla dorinţă a bărbatului de a nu mai fi singur. Din timpuri imemoriale m-am născut cu o ură nebună împotrivalor. Cred că şi strămoşii mei urau femeile pentru că era un lucrunatural. De aia am venit la mare să le îngrop pe toate în nisip, să leam sălbatic şi apoi să le dau drumul peste lume... aşa umilite, plinede păcat pînă în măduva oaselor să cadă precum o ninsoare pestemilioanele de creştete de bărbaţi teleghidaţi din spate de cîte o fe-meie. să îi atragă lîngă ele şi apoi să îi cuprindă cu tentaculele mre-jelor lor... Nişte slabi, nişte sclavi... toţi bărbaţii căzuţi în plasavreunei femei sînt nişte adami mînjiţi cu glodul păcatului evei...eu voi zbura vara asta. am închiriat o bucată de cer numai pentrumine. Va dura o veşnicie. Şi cînd mă voi sătura de atîta libertate,voi fute beat criţă o gaură neagră şi mă voi pierde undeva în universca un Luceafăr frumos...revin. Coşmarul misogin mă face să rînjesc sadic. Ochesc o fetiş-cană care curge pe aleea din faţa terasei. Îi zîmbesc. Întoarce capulşi apoi revine surprinzător cu un zîmbet. apoi dispare în spateleunui grup de petrecăreţi. Mă uit la Babu. Îl luase la smotocit peŢache. Şi în momentul în care duse sticla de bere la gură... o steacăzu rănită în mare... Cu toţii am rîs. a mai murit un vis. Nu e nici primul, nici ultimul.e un vis consumat. Lumea nu are timp de pierdut cu astfel de po-veşti. e timpul să naştem din cuvinte alt fel de realităţi. Viaţa asta şi-a trăit veacul şi huruie prea răguşită printre duneleamintirilor noastre. e timpul să renaştem din cenuşa inimilor noas-tre, să dăm drumul la ploaia care ne va spăla de tot... Şi, apoi, săintrăm aşa, spălaţi, în pămîntul care ne va da ceva din zborul frun-zelor în vînt. să ne pierdem în natură ca o poveste caldă de vară,îmbălsămată în aerul fierbinte al răsuflării unei mame care naşte...Şi asta doar pentru că la naştere ursitoarele ne înnodaseră ombi-licele. eram legaţi pe viaţă şi pe moarte de povestea care ne purtapaşii. Nici unul dintre noi nu putea muri din senin, de capul lui. Îltrăgeau ceilalţi înapoi în viaţă. Îl aşezau la masă şi îl cinsteau cu o

160

halbă de ursus, doar pentru a retrăi cîteva secunde lungi cît o eter-nitate.Destinele noastre sudate într-o legătură sfîntă cu ţărîna doineauhohote de rîs în văzduhul plin. Nimeni nu dormea pentru că nu maiera timp. Viaţa începea să bată la uşă, iar clipele vrăjite începeausă simtă trezirea sub picurii de rouă. O rouă rece. rece ca o îngheţată îndesată peste boaşele inflamate.

161

CeNaCLuCenaclul „Pavel Dan’’ ieri şi astăzi

Cenaclul ,,Pavel Dan’’ al Casei studenţilor din timişoara este unuldintre cele mai longevive cenacluri studenţeşti – probabil cel mailongeviv – din românia, având o activitate neîntreruptă de, iată,aproape 55 de ani, începând din octombrie 1958 până în prezent.el este cu adevărat un reper de istorie literară, un brand cultural aloraşului, în ciuda unei cvasiignorări, (bizare, cel puţin…), din parteaistoricilor şi criticilor literari care s-au ocupat de fenomenul cena-clier şi literar tânăr al anilor ‘7o – ‘80 – ‘90. apoi, (argument înplus!), pledează pentru blazonul acestui cenaclu numele câtorvascriitori, participanţi de drept, illo tempore, la viaţa lui, la istoria lui(e drept, nescrisă încă…): sorin titel, Livius Ciocârlie, ŞerbanFoarţă, Cornel ungureanu, Duşan Petrovici, adriana Babeţi.Începând cu anii de final ai deceniului opt până în 1989, cenaclula fost condus de prozatorul Viorel Marineasa, (avându-i, ca în-drumători, pe tinerii şi entuziaştii universitari de atunci: Ioan I.Popa, Vasile Creţu, rodica Bărbat). acest interval e, în istoria lui,o perioadă deosebit de fertilă, de intensă emulaţie creatoare, decontacte vii, directe cu mişcarea literară din celelalte centre, puter-nice, studenţeşti (Bucureşti, Iaşi, Cluj), ce îşi făcea tot mai simţităprezenţa sub numele de Generaţia ‘80, înscrisă, încă de la începu-turi, sub noua ,,zodie’’ a postmodernismului literar românesc.s-au format aici, la ,,Pavel Dan”, în acel nou context, poeţi ca:Ion Monoran, Mircea Bârsilă, Petru Ilieşu, eugen Bunaru, adrianDerlea, Ioan Crăciun, simona – Grazia Dima, Marcel tolcea, Ioant. Morar, Dan emilian roşca, traian Pop traian, Milodrag Kon-stantinovici, Corina rujan, George Lână, Gheorghe Pruncuţ, Marcelsămânţă, Valeriu Drumeş, Vasile rodian, Marian Oprea, dar şiprozatori ca: Daniel Vighi, Mircea Pora, Viorel Marineasa, LucianPetrescu, Gheorghe secheşan (enumerarea este, fireşte, aleatorie).Mai apoi, se afirmă în spaţiul cenaclului primul val de nouăzeciştitimişoreni: simona Constantinovici, rodica Draghincescu, andreiBodiu (student, pe atunci, la universitatea din timişoara), MihaiOctavian Ioana.În această etapă, cenaclul Pavel Dan dobândeşte o notorietatenaţională, prin cel puţin câteva nume amintite mai sus, prin 162

afirmarea lor în cercurile şi în revistele studenţeşti ale vremii (Am-fiteatru, Echinox, Forum studenţesc, Dialog, Opinia studenţeascăş.a.), dar şi prin promovarea unei atitudini existenţiale şi esteticenonconformiste, de nealiniere la ,,canonul’’ (estetic şi social-politic)al epocii. e vorba de asumarea unui modus vivendi, deseori con-fundabil cu un anumit tip de underground literar-artistic, cu o boemăspecifică paveldaniştilor acelor ani.Nu trebuie omise câteva repere din istoria cenaclului, adevărateembleme ale identităţii sale, datând din acei ani, care s-au perper-tuat până astăzi: tabăra de creaţie literară de la Crivaia, (avându-ica protagonişti printre mulţi alţii pe Mircea Cărtărescu, MateiVişniec, elena Ştefoi), suplimentul cultural al revistei Forum stu-denţesc şi concursul de creaţie literară care, anul acesta, va marcaa cinsprezecea ediţie.După 1990, au apărut, la ,,Pavel Dan’’, nume noi, în poezie,proză şi critică literară: robert Şerban, adrian Bodnaru, tinuPârvulescu, Dorian Branea, Daciana Banciu, (devenită Branea…),Daniela raţiu, Liana sabău. referent cultural, manifestând tact şidiscreţie, este, în această perioadă, prozatoarea Dana Gheorghiu.Din 1996 până în prezent, coordonatorul (îndrumătorul) cenaclu-lui este poetul eugen Bunaru. Perioadă în care s-a afirmat un nouval de tineri scriitori - douămiiştii: tudor Creţu, alexandru Pot-coavă, adriana tudor Gâtan, Cătălina George, annemarie sorescu,sorin Horotan, Viorel suciu, dar şi mai tinerii (poeţi, prozatori, eseişti) postdouămiişti: Moni stănilă (referent cultural între anii2007–2010), ana Puşcaşu, alexandru Colţan, Marius aldea, aleksandar stoicovici (referent cultural al cenaclului începând cu2011), eliana Popeţi, Ionuţ Ionescu, Octavia sandu, Ioana Duţă,Beatrice serediuc, Nicoleta Papp, Bogdan Cazacu, BogdanMunteanu, raluca sandu, Claudiu Bolcu, Cristina Ivan Păcurar,ariana Perhald. tot în această perioadă au fost publicate două an-tologii de poezie şi proză (selecţia şi prefaţa de eugen Bunaru):,,Dintr-o respiraţie. Generaţia 2000’’, ed. Marineasa, 2003 şi,,Pavel Dan 50’’, ed. Marineasa, 2008.Continuând tradiţia benefică a anilor ’80, cenaclul şi-a păstrat, înperioada post decembristă, ca şi în prezent, un spirit viu, de per-cepere fertilă a evoluţiei fenomenului literar contemporan, de deschidere la tot ce înseamnă, în planul creaţiei literare, dinamicăînnoitoare. Eugen Bunaru163

Aleksandar Stoicovicisomn uşorplângi pentru că n-avem baniplângi pentru că e frig lemnele sunt ude şi nu ardplângi pentru că au murit vecinii şi nu mai ai de la cine să împrumuţi pahare(ce mai aştepţi de la oameni?)rândunelele şi-au făcut cuib în gura de aerisire zboară la mică înălţime şi-ţi mânjesc cu umbra lor covoarelehainele întinse pe sârmă. plângisomn uşorplângi pentru că toţi te-au lăsat la amanreumatismul e sâcâitoruşa de la sufragerie nu se închidebarca pluteşte în mlaştină printre picioarele scaunelorvâslaşul adună copiii din apele salmastrecorpurile lor sunt pline de bube dulcipâcla se întinde în toată casaînchide uşaîn vis bolile se iau atât de uşorliliacul îngheaţă pe hol florile îţi acoperă faţaai vrea să plângi darînchizi ochii şi lacrimile se pierd în vissomn uşor

164

macisoarele apune ca un cap apăsat cu putereşi ţinut ore bune sub apăsomnul te apropie de moarte în fiecare noapteîmi spui că drumul pe care mergi e ca pescuitul la pâlniepeştii nu găsesc calea de întoarcere(nici măcar în vis) mă rog de tine ca un copil să nu închizi ochiiîmi lipesc fruntea de fereastră şi am impresia că spitalul e ridicat în mijlocul unui lan de macisunt maci în saloaneîn pungile de perfuziisub halatele asistentelorîn pijamalele chinezeşti ale bolnavilorpână şi corpul tău mi se pare năpădit de maciîţi ies din gurăse rostogolesc pe gât şi-ţi acoperă pieptulşi nimic nu e mai îngrozitor decât macii ce acoperă treptele spre morgăpoate doar zâmbetul tău nesigur şi viaţa ce se termină stupidcu o pâlnie

manifestsunt deja ore bune de când vorbim sunt ore bunede când ne lingem resemnările de pe epoleţiîncep să cred că nu vom termina niciodatădar cui să-ţi dai ţara ce ţi-a rămas de trăitcu cine să te înfrăţeşti din şirul ăsta de oameni

165

acum când mâinile lor sunt mai galbene ca niciodatăcând limbile le sunt fixate ca nişte ace de ceaspe ştanţa curată a supuneriiacum când copiii din care au crescutbâjbâie în somn după un sân otrăvit cui să-ţi dai puţina răbdarecând moartea e cel mai bun preţ pe care-l poţi scoatecând din revolte se revarsă râuri de laptepeste corpurile inertereacţiile nu sunt totuşi foarte convingătoareprivim cu detaşare un spectacol gratuit în careni se lipesc hârtii de turnesol pe ochipentru a vedea clar viitorul strălucitce ne aşteaptăorganele noastre sunt proiectate sub pieleca nişte filme de prost gustreluate la nesfârşit în acelaşi cinematograf ambulantîn care se pun la cale revoluţii sângeroase numai atunci când se goleşte salasunt ore bune de când vorbimşi parcă o ducem deja mai bine

în casa asta nu se poate venera nimicmi-e foarte somn. îmi imagineznişte cocoloaşe de aluat înnegriteşi ţeasta unui animal acoperită de licheniîn casa asta nu se poate venera nimicstraturile subţiri de pământ din coridoaresunt transformate în tăcerisau în instrumente de tortură

166

intru în casă ca o apă. ca un semn care nu aduce nimic bunca un viciu căruia nimeni nu-i mai cade pradămi se face atât de somnîncât îmi aşez ţeasta de animal în mijlocul coridoruluinoroiul îmi intră în urechi şi se întăreşte imediatînchid ochii şi adormadorm şi brusc mi se face foarte dor

gândacii de Coloradocu fularul galben lămâie înfăşurat la gâtmult mai lucid cu mişcări exacte. habar n-am ce ştiam atunci şi nu ştiu acumtoată viaţa am fugit de gândacii de Coloradope care trebuia să-i caut printre sacii de cartofica să-i strivesc:o pasiune realăpentru muzica joasă a gândacilor urcând pe sacii de rafie(prima dată înveţi să striveşti gândacul hipnotizat de liniile de pe spatele lui)toată viaţa am fugit de gândacii de Coloradoacum că nu mai am nimic cu eisimt iubirea cum creşte în mine ca o apă sălcieşi urcă încet din stomac până în pieptşi apoi mai sus pe traheeîncet. fierbintede pe limbă alunecă un gândacpe jumătate negru

167

anticiparea raiuluiplouălimbile de foc se mişcă pe sub umbrelăies din mine şi vă privesc cu ochii omului care a hrănit şobolanii şi apoi a încins găleţilepe burţile damnaţilorsentimentul de vină e atât de abstractîncât aş putea să umplu găleţile cu apăşi să rămân în mijlocul vostruvorbind despre suferinţă

cântec de leagăncineva m-a făcut să cred că îngeriisunt acele păpuşi voodooce-atârnă de perdelecu boldurile trecute prin burţile mici de poliestercă ei depind de bunătatatea meaaşa cum tot de bunătatea meadepinde şi raiul cu ierburile înalte în care se-ascund iepuriicu firicele subţiri de sângecare plutesc deasupra lanurilor de macişi se intră ca serul în venecineva m-a făcut să credcă nu există iadci doar raiul ca o perdea plină de bolduricare ţi se-nfăşoară în jurul corpuluişi-n care eşti liber să te simţi

168

Alexandra ComanAncoratmi te imaginez ca fiind pielea mea –un material ancorat de Minefluxul sângelui tău, cu loialitatea unui templu chinezescmi se zbate în ţesuturi.pe stradă stropi de ploaiene spală şi ne preling într-un cinematograftăcerea e lipită de peliculă,iar ceasul de pe încheietura mea (fiindca tu simţi altfel),zbiară prin crăpăturile cadranului săuidentitatea ne atârnă afară pe-o construcţie – atârnă deşirată pe-un schelet;gândul lipit de mine cu răşinăalunecă prin faţa privirii şivăd cum suntem pedepsiţia fi o schiţă pe-un şevalet.

Când nu ne spunem...trupuri goalese-ntrec cu umbrele lorapa stătută doarme în bălţipe margini, măceşiise dezbracă de culoareşi totul devine terncălcăm desculţi pe conurisupurămdupă ce ne demachiemnu ne mai vorbimcuvintele ne îmbâcsesccând oamenii îşi trântesccorpurile de pământ

169

dintr-un naiţâşnesc vibraţiiatunci bunica avea în părflori de gheaţăatuncimâinile eiîşi netezeau ridurilecu mâinile melenu mai citeşte nimeniîn palmăcafeauase bea fără zaţdeci nu ne maicunoaştem destinulpe câmpau înflorit ţurturiiar copacii rostesc incantaţiiîn locul nostru,pentru caatuNCI să devină aCuM.

Mulajpământul zaceca un aluatpe care îl foloseştila fiecare metamorfozare.o zi din douăeşti un păgân putrezit,înţepi cu reverenţăapoi îţi închizi buzele – aşa ţi-ai calculat scăparea.în cealaltă zi eşti un viermeieşit din apa botezului,un crez croşetat.

170

dansezi freneticca-ntr-un balet din dantelă neagrăpână te rătăceştiprintre... pistruii unei buburuze.pe scena cusutăcu replicie suficient un suflu,ca-nspre apussă ajungi un grizonat.

Undeva, cândva undeva, caii verzierau desenaţi pe pereţisunetul tropotelor zdruncina temeliilepraful se-mprăştia în camerăşi ne-acoperea încetcu perdele gri.cândva, stele au căzutpentru a face în ciudăcelor care nu-şi pun dorinţe s-au rostogolit şi s-au prăbuşit leşinateîn semn de protest. tIC... taC e un trecutceasul are acum batăileîn ritm de palpitaţiisculptorul îşi aruncă în stradă pietrele,arde lemnulpe şevalet, pictorultrasează dungi roşiirespir...cineva a luat-o razna.ca o bucată de carne putredăîntr-o etuvă

171

Marius Ştefan Aldea Tratat despre prăpăstiiunde dumnezeu se duce viaţa meaşi pe ce căifemeia care mă iubeşteîmi sărută cusătura ce-mi ţinecapul pe umeri. am câţiva fraţio mamă câţiva morţi în spateunde dumnezeu şi pe ce căişi pe ce căi ar trebui să continuifemeia care mă iubeşteo mamă câţiva fraţidar îmi spun dacă nu pentru eiatunci trăieşte de dragul morţilorsângele lor a rămas în contul tăufemeia care mă iubeşteîşi petrece nopţile cu ochii închişilacrimile ei sunt monedece-i acoperă pleoapele ca la mortdacă nu pentru ea atunci pentru cinebate un ceas de perete şi pe ce căio mamă câţiva fraţişi postura mea din poză de invidiatsufletul ia calea fumului părăseşte încăpereaprin coşul casei unde dumnezeu se duce viaţa meaşi pe ce căio umbră îşi cară beţivul acasăpe-acelaşi drum cu câini lătrânddacă nu pentru ei atunci pentru cinemerită să asculţi bocancii în zăpadăca scrâşnetul din dinţi al tatălui nostruo mamă câţiva fraţidacă nu pentru ei atunci pentru cinenu se mai termină toate astea

172

unde dumnezeu şi pe ce căinu iau şi nu vă las nimicfemeia care mă iubeşte vă va pune în braţe un copildacă nu pentru el atunci pentru cinenu se mai terminăfiecare secundă este un pahar cu vinpe care mi-l torn în capunde dumnezeu şi pe ce căiam moştenit un sânge negru-pământnu curge se surpă se surpă încet.

NI KA Iisus Hristosstăm cu mama la mormântul tăuşi aşezăm lumânările în formă de crucetrandafirii ne zgârie mâiniledar pe întunericul ăsta sângele e apă de ploaiene gândim că ţi-e sete acolo jos bătrâneşi ne trecem pe rând antebraţele cu aerul buimac prin mărăciniş prefăcându-ne că nu-l observămfratele meu varsă vin la rădăcina cruciiiar sora mea a adus două ouă roşiispecial pentru tinecu toţii îţi spunem câte ceva în gândiar gândurile noastre trec din unul în altulodată cu mirosul de tămâieîmi aduc aminte de ziua în careadunam flori de soc pe malul râuluimă bucuram grozav când îţi ridicai migălospantalonii până la genunchiintrai în apa rece şi prindeai peşticu mânane întorceam acasă desculţiei se zbăteau tot drumul în mocasiniiar când mama îi trecea prin mălaierau încă vii

173

dar uite că acum mă ia un fior înclin o candelă şi las ceara să mi se scurgă în palmăprecum lavaoamenii trec pe lângă noiau capetele plecate şi şoptesc formule sfintefiecare poartă la gât câte un clopotfiecare se opreşte se închinăşi ia lumină de Paşte din ochii trişti ai maică-mii un vânt rece stinge şi aprinde cimitirulavem impresia că sub noi este un cer înstelatacoperit din când în când de norine este tare dor de tineşi ne apucă subit o ruşine de viaţă.

Locul de meditaţie al familieiam fost într-un loc şi am vorbit cu nişteoase. undeva pe un dealun marfar intra şi ieşea din pământla fel de bine ar fi putut fi gondolăpe o apă ce curge în susera ca şi cum vorbeam de unul singurun câine mă dădea de gol lătra mă urmăreaşi însemna drumul cu bale marş potaiel-am lovit cu o pâine cu miezul scoso femeie tânără căra un ulcior din care ieşea fumm-a rugat să beau şi nu am putut refuzadin sânul ei venea un vânt cald cu parfumde busuioc. eram emoţionat mă bâlbâiamîi arătam locul iar părul ei negruse înnoda cu barba mea neagrănu mai spun de unghii. pământ sub noi.pământ sub unghii. sus un cer senince sta să crape ca o cămaşă înăduşită stăteam cu mâinile vârâte adâncîn buzunare

174

şi mângâiam grâul abia încolţit apoi ea a plecat cu un copil în spatecare mă striga tată îi arătam şi lui loculia aminte mucosule aş fi vrut să-i spundar i-am întins miezul de pâine marş potaie câinele se întorsese mă uitam la el cum cară oaseleşi le îngroapă mai aproape de minece câine bun zic şi ce liniştit vâslea tatadin picioare la gondola încărcată cu pâine caldăprin care sufletul lui trecea ca un abur.

Walden de Hunedoaranea sandu spune că femeia e otravăeu am avut două soţii şi nu-mi mai trebuiea ales singurătatea în cabana asta cu rădăcinile înfipte în mâlsub lacul ăsta a fost cândva un satcând e senin se poate vedea turla bisericiinu sunt singur deloc. mai bate uneori un clopot din adâncurişi îmi aduc aminte că sunt viu. femeia e otravă.şi ne arată colecţia cu reviste deocheatecând mă apasă gândurile le răsfoiescapoi îşi lipeşte urechea de ponton. ni-l imaginămcum sărută peştii ni-l imaginăm cum barba lui intră în apă ca un năvod. noi suntem mulţinea sandu unul singur. toate şansele să fie un om cultsărută mâinile femeilor iar nouă bărbaţilor ne prezintă salutul romandupă care vorbeşte în italiană. lumina cade pe bustul lui de statuie anticăşi nimic din ce ne încojoară nu se mai întâmplă acum fiecare copac din pădure are o secure înfiptă în trunchifiecare om din lume are o secure înfiptă în trunchifiecare femeie are un bărbat înfipt în trunchifiecare bărbat are fiecare femeie arecineva traduce toate astea. noi luăm notiţe pe furişîn depărtare un caiac nici nu vine nici nu pleacă

175

e atât de departe încât oricare dintre noi s-ar putea afla în elchiar în momentul ăsta. padela e din oţel lacul îngheţatşi abia sfârşitul lui august. dar uite-l că ne prindevaffanculo ce spun acum trebuie să rămână în sufletnu pe hârtie viaggio con anita ce frumos ne înjurăîn timpul ăsta peşti pân’ la cot sar dintr-o betonierădar voi sunteţi doar nişte copiihaideţi mai bine să fumăm din pipa mea de acajuşi plimbăm pipa din mână-n mână totul e fum şi aburca nişte perdele din damasc şi un taur ce le iaîn coarne şi abia sfârşitul lui augustresurreccion del angel urlă nea sandu vaffanculo idiotane arată o canapea în mijlocului lacului dar noi nu mai vedem nimicde acolo pescuiesc la copcă tinerii ce au murit înnecaţiîmi pare rău că nu am nişte peşte proaspăt vă e cu siguranţă foame drumul a fost lung iar voi nu sunteţi decât la jumatedoamne ce viscol vine dinspre pădureşi abia sfârşitul lui august. îmi aduc aminte că sunt viu.

SomnulPrietenul nostru spune că a îngropat somnul sub nucînsă noi nu suntem chiar atât de nebunisă ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta3 cutii de somnifere a îngropat el în pământul galbenla fel de bine ar fi putut săpa o fântână în locul ăla.nu a avut încredere în moarte dar pariu-i pariu.trebuie să ştii câte să înghiţiînsă toate astea nu i le mai spunem luidormi o viaţă ca apoi să te trezeşti mortaşa urlă el acuml-am aruncat în ploaiede când nu a respectat pariul am încetat să-l maiprivim în ochi

176

ploaia îl loveşte ca o femeie îndrăgostităel stă îngenuncheat într-o baltăun câine negru îl adulmecă intră în apădupă ce se scaldă începe să beaeşti ceea ce vei fi se roagă prietenul nostruare acasă o iubită care în timp ce-l aşteaptăîi coase o cămaşă albă tunetele o fac să tresară la fiecare tresărire cămaşa se umple de picături de sângeam suferit atât de mult încât mi-au dat nume de sfântşi câinele îl linge pe faţă îl muşcă noi strigăm în gândmamă unde e tata să vorbim ca-ntre băieţi?ieşim în pragul casei lovim cu pâine animalulsatură-te potaieam plânge dar ne este ruşine mamă unde e tatasă vorbim ca-ntre băieţi?apoi mergem la trădător îl lovim cu bocancii în gurăunde le-ai ascuns jigodie?el ne arată nucul de crengile lui atârnă un leagănşi dintr-o dată ni se face un somnînsă noi nu suntem chiar atât de nebunisă ne apucăm de săpat pe o vreme ca asta.

Proiectese întâmplăsă deschizi uşaşi să intri în alt omnu vei şti niciodatădacă tu i-ai furat luiviaţasau el a furat-ope-a taiar apoi dacă vrei săînjurihabar n-ai dacă tu vrei astasau el o vrea

177

nu mai spunce se întâmplăcând întâlneşti o femeiecare crede că-i a luiîn timp ce altă femeienu te mai recunoaştepentru că tunu mai eşti tu de multşi oricât ai încerca să fii mai bunnu tu ai fi ălaiar rău de-ai face numai o singurădatăde două ori s-ar socotifiindcă tu eşti şi nu eştise întâmplă să deschizi uşaapoi fereastraşi să intre în tine alt omsau cine ştiece.

NeluţăNeluţă l-a băgat în pământ pe tataiaNeluţă i-a mâncat zilele lu’ maicaNeluţă a dat cu cuţitul în dreaptaNeluţă a dat cu cuţitul în stângaNeluţă a stat ascunsNeluţă s-a pupat pe gură cu ţiganiiNeluţă le-a spart instrumenteleNeluţă a cântat din frunzăîn nopţile cele mai greleNeluţă l-a mâniat pe dumnezeuNeluţă urla în ploaiesub zarzărul din faţa caseieşti frate cu mine Doamnecând dumnezeu a trăsnit copaculNeluţă l-a sprijinit pe umericum duci acasă un prieten beat

178

Neluţă a furat de la CaPde la vecinide la părinţiNeluţă înfigea securea între coarnele viţeluluiNeluţă îl dădea gata la o chermeză cu străiniiNeluţă băga secera în pepene şi-l ridica spre soareNeluţă lăsa zeama să-i curgă pe faţăNeluţă fuma la bustul gol în şopruşi scuipa sânge de la gingieNeluţă nu a cunoscut niciodată femeiaNeluţă nu a vrut copiiNeluţă a băut apă doar o dată în viaţăNeluţă a dormit în câmp cu lupiiNeluţă l-a băgat în pământ pe tataiaNeluţă venea acasă beatNeluţă lua bătaie cu funia udăNeluţă mârâia la tataiaMă, dacă n-ai fi tatăl meu te-aş mânca la gâtNeluţă l-a băgat în pământ pe tataiaNeluţă i-a mâncat zilele lu’ maicaNeluţă a îmbătrânitacum Neluţă e singurNeluţă ştie că mereu a fost singurNeluţă are părul alb acum Neluţă se vaietă de dureriNeluţă bagă furca în pământ şi plângeNeluţă vorbeşte prin crăpăturile de pământcu tataia şi cu maicaNeluţă ştie că e singur şi că nimeni nu îl audeNeluţă mă întreabă dacă am luat bacaloriatuNeluţă ştie că de zece ani e luat bacaloriatuNeluţă acum e bătrân dar tot nu pune gura pe apăNeluţă ia telefonul mobil şi râde şi strigă teribilţi-am făcut apel azi-dimineaţăde ce nu-mi răspunziţi-am făcut apel mă băiatuledar lumea ştie că Neluţă e singurNeluţă râde la câinele din lanţ

179

Neluţă va băga furca în el când nu va mai aveace să-i dea de mâncareNeluţă va băga furca în totşi va vorbi prin crăpăturile pământuluicu tataia şi cu maicaDoamne eşti frate cu mineNeluţă ştie că l-a băgat în pământ pe tataiaNeluţă ştie că i-a mâncat zilele lu’ maicaNeluţă a îmbătrânit grozav în ultimul timpdar apa tot nu-i placeNeluţă pune mâna pe telefonul stricatşi vorbeşte singur şi râdeel ştie că şi-a mâncat zilele ştie că e singur şi nimeni nu-l audeNeluţă ştie că dumnezeu nu e frate cu el.

180

Alexandru ColţanJOSEFIN DREAMIN´

...deodată mă aflu în sufrageria mea în stil Josefin şi îmi pare căpietrele caldarâmului încep să mi se umfle sub tălpi, se ridică şipleacă cu mine spre fabrica de ţigări şi sinagogă, pe deasupra tur-nului de apă pluteşte o spumă de porumbei şi faetoane galbene cusenegalezi, dau să îmi pierd urma prin piaţă, străbat munţi de por-tocale prin defilee de kiwi şi de ţâţa caprei, trec păduri de ananaşichinezeşti şi golfuri de părădaiţă din care uicii şi tuşele oficiază petronuri roz de lubeniţă, mă ascund după undiţe, cacadu, râme negreşi hamsteri, mă rostogolesc înainte, prin emoţia profundă a verzeimurate, printre butoaie cu măsline şi saci de ceapă, peste dunelede fasole, fericit cum e doar cartoful de Belinţ, în salonul mieiloratârnaţi de picioare aud pe cineva strigându-mă, dar nu întorccapul, căci iată-mă-s la bulevard, minune, s-a întrerupt traficul iarcasele vieneze, făloase, colorate în mov-siclam, şi-au desfăcut porţileşi au ieşit în stradă, turci rotofei în şalvari ciocnesc halbe cu honveziiţepeni, norele cu soacrele, şuţii cu agenţii comunitari, inginerii nemţicu cei japonezi, bărbaţi de stânga sau de dreapta îşi taie reciprocfripturile pentru neveste, copii şi nepoţi, se beau sucuri carboga-zoase, liqueur şi se cântă la mandolină, se aplaudă şi se râde în ho-hote, csokolom eni, servus, dragă, de sub porticele înalte răsunăpocnetul zarurilor azvârlite de graşi tatuaţi, în maieuri, domnişoareîn crinoline înfulecă doboş cu mănuşi de dantelă şi împart invitaţiide Valentines, călugăriţele de Notre Dame mărşăluiesc în ritmulclopotelor spre chiliile Liceului sârb, printre băieţi în surtuce, careanunţă apariţia unui nou fel de mâncare, se strecoară nota trenuluide seară dinspre Bahnhof... Prin pereţii transparenţi ai clădirilorne fac semne cu mâna turişti de pe vaporaşele ancorate în faţa Că-pităniei, ia uite-le, albe ca şerveţelele, e cald şi e bine, muierea taceşi copiii-s la mama, o să le cumpăr o ciocolată, îmi fac vânt cu pă-lăria, mă desfac la guler şi cer unui chelner în frac un pahar deşampanie, mi-e sete, beau, danke, dar banii nu mai există, îmi răs-punde el mirat, acum plata se face în flori de iasomie, din balcoa-nele frumos decorate ale Palatului de economii coboară covoare şireclame la o firmă de gresie, din care sar afară spiriduşi ce ciocnescouă roşii, apoi gălăgia scade, se împachetează în baloţi înapoi în181

curţi, mesele se pliază economic pe ziduri, cu tot cu clienţi, warum,cine e armata asta, cine pot fi ăştia, nu pot fi naşii de tren, că arface zarvă prea mare, nici greviştii foamei, ia stai puţin, sunt agenţiicomerciali în ritm de samba, îşi deschid, bineînţeles, festivalul, iauite boschetarele cu coroanele lor superbe din pene de struţ, cumîşi unduie şoldurile vopsite cu ochi de pisică, lor le urmează carulalegoric al instalatorilor, steagurile muncitorilor la bandă şi trăsurileîmpodobite cu planşe ale profesorilor navetişti, muzica lor creşte şise subţie tot mai mult până se transformă în corul tragic al pisicilorvagaboande şi al sirenelor ambu lanţei, dar casele continuă să aspireşi şuvoiul acesta de oameni şi să se închidă, una după alta, cu zgo-mot sec, de cutii metalice, numai eu îmi pot continua liniştit mersul,alunecarea înainte, liber ca o pungă de plastic... ...am rămas singur în oraşul acesta. Doar eu şi un bidon de apăîn mână. Îmi lipesc urechea de pământ, dar tramvaiul nu se maiaude. unde o fi plecat toată lumea, la biserică? Dar n-am auzit gon-gul, nici semnalul de deschidere al discotecilor... În schimb, ogoa-rele negre par să se reverse printre casele mari, cu ferestrehabsburge, ţarina grasă se întinde, încet şi sigur , în toate direcţiile,cuprinde oraşul, urcă pe faţadele sculptate, ca o igrasie, iar din fos-tele străzi, printre mese, se aud de acum primele, nesfârşitele tocuriale turmelor de oi ale nopţii. Mă trezesc tot un lac de sudoare. apoi deschid uşa.

182

AMPUEROÎn fiecare dimineaţă de aprilie, o ceaţă groasă, murdară începeasă crească, să-şi lărgească pădurile de abur tot mai departe. Dupăobicei, fiesta de san Marcos le aducea muntenilor cantabricipedeapsa întunericului şi a ploii cu bobul subţire - pe străin, însă,vremea aceea îl lua prin surprindere, încă. Furgoneta lor continuasă alunece în viteză printre arcurile podului, peste râul pe care băr-cile pescarilor de sardine îşi căutau conturul. Jesus conducea întăcere. Ghemuit pe lada cu scule, columbianul îşi înfunda capulîntre braţe.treceau printre case de piatră, risipite pe dealuri, săltau pestecoame pe care fumegau plantaţii de eucalipt. Vite mari, de culoareapământului, rumegau un timp la fel de monoton ca şi ploaia; apoise ştergeau, înghiţite de întuneric. Dacă la prima răscruce vor facestânga, îşi spuse Petru, însemna că vor sui către şantierul dinLimpias. Poate vor trimite acolo echipa cea mare a lui Gordo, sperael, poate pe Manolo.au depăşit silueta masivă a fabricii de conserve şi au cotit dreapta,pe drumul ce începea să urce. Din când în când, Jesus îşi dregeavocea, ca şi cum s-ar fi pregătit să comande. Imigrantul ştia, însă,că meşterul nu avea chef de conversaţii, cu atât mai puţin la ceasulacela, în care îl încolţeau durerile de spate. Plăcile fragile de mar-mură păreau legate în regulă, doar un lighean se vărsase, iar cleştelede spart şi ciocanele se zbăteau pe duşumele.- sube la ventana, coño! înjură spaniolul. astăzi, îşi spuse străinul,îl va lua de guler pe ticălosul de rodrigo, care încercase să-i furecimentul.Din toată ziua de lucru, lui Petru îi plăcea cel mai mult primajumătate de oră, atunci când bărbaţii cu chipurile aspre intrau înrăzboiul mecanic, îşi trăgeau în grabă salopetele şi porneau încoaceşi încolo, ca scăpaţi din arc. Nu se risipeau nici cuvinte, nici saluturi,de parcă n-ar fi fost plecaţi niciodată. Şeful de lucrări intra încămăruţa de sub scară, iar meşterii şi peonii se repezeau să apuceblaturile de granit, şlefuite cu grijă, înghesuiau în burţile fur-gonetelor dalele de piatră artificială pentru tapat băi, treptele descară, pavelele portugheze, mozaicurile. era momentul să-şi facăapariţia Patronul, iar animaţia se multiplica în toate direcţiile.- ai grijă la sacii de adeziv, îi arunca, din mers, Jesus. el era ul-timul care ajungea la serviciu, dar nimeni nu îndrăznea să îl

183

apostrofeze, ba, dimpotrivă, toţi încercau să îi intre în graţii. Petrualerga spre ieşire, trebuia să încarce vreo şapte sau opt saci, săaducă piesele de 25 şi să le fixeze, să verifice uneltele şi, dacă maireuşea, să îşi umple şi sticla cu apă. Nu era vreme de pierdut, iarpe Napoleon îl apuca, bineînţeles, piciorul. tocmai atunci simţeaîn ceafă împunsătura Ochelarilor Verzi.- Ce faci cu ăştia ?- Încărcăm, gâfâia imigrantul. Privirea Patronului te urmărea prinfiecare colţ al halei, gata să muşte, ehei, bătrâne, rămâi cu jandar-mul tău cu tot, îi mormăia Petru, pe jumătate adormit, hasta luegocu înjurăturile şi poveţele tale, eu unul o să fiu liber, mă vezi tuafară, în ceaţă, ai puţină răbdare.Motoarele porniseră deja, maşinile hidraulice intrau, pe rând, înorchestra şuierăturilor, transformând atelierul într-un uriaş hangarde aeroport; pe ritmul lor se ridicau să danseze primele valuri depraf, ceaţa pe care aspiratoarele ruginite refuzau să o înghită aco -perea treptat capetele şlefuitorilor cu flexul şi se lungea, peste ban-cul lui Batista, către băieţii care lucrau cu tăietoarea. Jesus controlaîncărcătura, apoi, în sfârşit, ieşeau pe stradă, ocoleau sensul gira-toriu, Doamne ajută, de data asta nu îi mai urmărea Mercedesulnegru, încărcat cu zâmbete de marketing şi mirosind a lavandă.acele bordului arătau şapte şi un sfert, iar gândurile lui Petru serăsuceau ca ţipătul muncitorului cu pieptul strivit.Nu mai aveau mult de mers. era a doua săptămână de cândopreau în şantierul Blocului roşu din ampuero, în apropierea sanc-tuarului Bunei apariţii. Îi ghicea deja volumele, grămezile de moloz,cablurile de curent, acareturile, paleţii aruncaţi în toate direcţiile.Pe acolo lucrarea era un pic întârziată, Şeful cel mare, care învârteabanii şi distribuia ceaţa îşi băga zilnic nasul cel lung peste tot. Nicipentru Şefi nu era simplu. au sărit în noroaie şi au început să descarce treptele de piatră,pe care le aşezau pe câteva scânduri descoperite într-o grămadăde dărâmături. era întuneric, dar echipa de electricieni trăsesemaţele de curent în hol şi le montaseră o dulie. empezaba el curro– începea zorul.- ai grijă cum le apuci, mormăi Jesus, în timp ce înşfăca o placă.Îl auzeau pe sergio vopsitorul, care îşi înnebunea deja ucenicul.Clădirea se umplea, încet- încet, de primii săi locatari, care îşi cărausculele către poziţiile de lucru, îşi întindeau firele şi începeau, uniidupă alţii, să măsoare şi să taie, să găurescă, să spargă, să înjure şi184

să strige, să se grăbească. Înainte de a termina de descărcat, i-auclaxonat din spate banda găzarilor, cu furgoneta lor verde.Ştia bine ce avea să urmeze. Mai întîi luă în braţe coşul cu unelteşi se strecură până la etaj, printre pachetele nedesfăcute şi mă-nunchiurile de bârne. Napoleon şonticăia în spate, cu primul transport pe umăr.- unde-i maestro Vicente? îl întrebă pe Napo.- e bolnav azi, hijo de la gran puta. românul nu ţtia despre com-pañerul său columbian mai nimic, deşi împărţeau aceleaşi şantierede vreun an. La început îndrugase că venea de pe amazon, apoiîmprăştiase zvonul că ar fi coborât tocmai din Cali. Mai importantera faptul că bărbatul acela îndesat şi iute îl învăţase cum să sefereas că de belele.- adeziv, le ordonă Jesus. Dar, mai întâi, duceţi-vă după piatră!În umezeala deasă care se împrăştia prin ferestre, peonii începurăsă urce, una după alta, dalele de marmură striată de Portugalia.Când se opri să răsufle, Petru îl văzu pe Napo îndesându-şi o cio-colată în gură. Îşi dădu apoi seama că treptele trebuiau aranjate cumai mult ciment pentru a ajunge la înălţimea dorită, aşa că vor aveamai mult de furcă. afară, colegul său controla deja betoniera, subsoarele îndepărtat şi alb.umplură găleţile de la furtun, scoaseră din magazie lopeţile cuvârf ascuţit şi îşi traseră glugile peste cască. aduseră din maşinăsacii, acum nu mai găseau nenorocitul acela de ştecher. rodrigocu meşterul său nu binevoiau să apară. Ploua rece, iar Petru îşiplimbă privirea peste gardul casei vecine, din spatele căruia îl ob-servau trei măgari, adăpostiţi sub un acoperiş de tablă. acolocreşteau şi lămâii cărora Napo, aflat în căutare de vitamine, lejupuise crengile.Încărcară cu apă gura zgomotoasă a betonierei, apoi vărsarăînăuntru adeziv şi ciment, douăzeci de lopeţi de nisip galben şi zecedin cel aspru. unu, doi, trei, patru... Când pasta fu gata,columbianul turnă în roabă şi Petru ocoli clădirea, încercând să nuse împiedice, opri în hol, umplu găleţile de cauciuc şi urcă douăetaje. Jesus vărsă lipiciul pe scară, îl lungi cu mistria, apucă otreaptă, o verifică repede şi o fixă prin bătăi de ciocan pneumatic.„Mai mult adeziv, rumano, mai mult adeziv”, dar Petru nu îl mailua în seamă. Ştia că omul acela întârziase atât de mult în ceaţă,încât nu mai ştia să se întoarcă.Într-una din curse, mai că nu se lovi cap în cap cu Gagiul, vechealui cunoştinţă de la Blocul verde din santander.185

- Hola, Pedro şmechere, ce mai învârţi ? îi recunoscu glasul rosde tutun.au schimbat două vorbe, în vreme ce din radioul bulgarului sedesfăceau ritmuri arabe. Gagiul fusese dat afară de la firmă – numai era cerere pentru apartamente – aşa că de acuma trebuia sătragă sforile să prindă unul din contractele de autonom, contracronometru. Într-un ceas, se lăuda el, termina doi pereţi cu faianţă.„Mai bine ai veni să lucrezi cu mine”, îi sugeră bătrânul, „că, dupăcum te plătesc ăştia...” Numai că Petru avea nevoie de acte ca săîşi reînnoiască permisul. Pe când cobora, se gândi totuşi ce mamadracului căuta el în ampuero, ca să asculte muzică arabă şi să vor-bească în spaniolă cu un bulgar.- Quita, quita – fereşte!, îi strigară nişte malaci, roşii la faţă, dinspatele unor dulapuri. Petru aşteptă, lipit de peretele mâzgălit cucreionul, apoi mări pasul, după altă roabă.au lucrat încă o oră jumătate, sub ploaia care curgea fără oprire.Din curtea vecină un portocal răspândea voaluri de mireasmă.acasă trebuie că înfloriseră pomii - şi simţi atunci, pentru o clipă,arsura cea veche din piept. Paciencia y serenidad – aşa îl sfătuiseun maistru pe care îl ajutase şi care se simţise dator cu o scurtă con-versaţie. Calm şi răbdare. Cu ceva vreme în urmă, românul tre-băluia blestemând, îmbolnăvit de cancerul amintirii, chiar dacăîncerca să-şi ocupe mintea cu banii care i se adunau în portofel.apoi, cu vremea, emoţiile şi dorul de casă începură parcă să îşipiar dă tăria, să se dizolve, una după cealaltă, ca un abur. Petru re-alizase că nici măcar nostalgia nu îl mai otrăvea dacă nu îi dădeaatenţie, că sentimentele şi emoţiile nu mai aveau putere asupră-i,dimpotrivă, păreau să se retragă discret, într-o ceaţă fără urme careîl împresurase din toate părţile şi care îl umplea acum pe dinăuntru,o ceaţă ciudată, în care lucrurile şi oamenii păreau să capete con-creteţe, dar îşi pierdeau importanţa. ajunsese să muncească prinsomn, nepăsător la câştiguri, indiferent la tot ce nu-l privea, una şiaceeaşi serie de gesturi, paşi răpăind în cadenţa ambiţiei de a-şi ter-mina treaba la timp şi în bune condiţii. trăia câteodată momente încare trecutul părea să năvălească, să se răzbune printr-o furie oarbăcare izbucnea din senin şi îi arunca în faţa ochilor sânge - ar fi fostîn stare de orice în momentele acelea, fără regrete. Îi mai vedea şipe alţii ieşind, uneori, din ceaţă - un peon îşi alerga şeful cu ranga,alţii se luau la harţă pentru nimicuri şi ajungeau la bătaie. Dar mo-mentele acelea erau tot mai rare. Paciencia y serenidad, îi rânjea186

meşterul cu mâinile în buzunare, plimbându-se impasibil în spatelememoriei sale, iar Petru se liniştea şi aluneca înapoi în reţeaua sub-ţire a ceţii, în lumea aceea în care lucra, se hrănea şi se odihnea casă poată munci iarăşi. Iar viaţa curgea înainte, uşoară ca praful,mărunţită cu adezivul în coşuri, mestecată şi întinsă sub plăcile unuibloc, apoi ale altuia.În pauza de sendviş Jesus a coborât şi el în hol şi au început sămănânce, privind fără ţintă, în ploaie. se vor simţi mai bine dupămicul dejun. auzeau, de acolo, oamenii care instalau conducte şicare, fiind plătiţi la metru, nu se opreau nici pentru bocadillo. Li sealătură apoi tonio, ţiganul andaluz cu cutia de bere în mînă şi aju-torul său, un rus ciolănos de care tot şantierul îşi bătea joc.au continuat câteva ceasuri să prepare şi să transporte cimentulpe care Jesus bătea, pe rând, treptele scării. Napoleon ofta şi îi în-jura pe ecuadorienii cu care se înghesuia în chirie, undeva pe lamarginea oraşului. Petru dădea din cap, fără să creadă o iotă.Colegul său schimbă atunci subiectul şi începu să se laude cu tele-vizorul cumpărat de curând, „mare cât o casă”. Şi românul îm-părţise odată chiria cu nişte sud- americani. Despre cel mai liniştitdintre ei, aflase mai târziu că făcuse armata la trupele de anti-guerilla din anzi. Proaspăt ajuns pe coasta spaniei, fostul jandarmsuferea încă de amintirile verzi şi răcoroase ale pădurii tropicale,pe care ştia că o părăsise definitiv. Cu ei sărbătorise şi un revelionde pomină, pe ritmuri sentimentale de salsa şi marengue. „Mai multadeziv” transmitea columbianul, ştergându-şi sudoarea. trebuia dinnou să încarce.Pe la miezul zilei, farurile unei camionete tăiară ceaţa, descărcândCaschetele albe ale Protecţiei Muncii. Inspectorii intrară în scară,ieşiră, râzând tare, lângă şeful santiago, urmaţi de ciurda obişnuităde studenţi în Construcţii. Când se apropiară de magaziile de undeîi atrăgea răgetul betonierei, Petru descoperi printre ei şi o fată şiatunci se opri o secundă, rezemat în coada lopeţii. Napoleon se blo-case şi el, cu toate circuitele în alertă, într-o roată de fluierături.Fata arunca priviri curioase în toate părţile. alfonso, namila tatuată,proaspăt eliberată de la corecţional, zbiera cât îl ţineau puterile.Fata se sperie şi se întoarse.După ce plecară, Petru îşi potoli setea de la furtun. Columbianulnu spunea nimic, încărca, apoi dispărea în ceaţă, clătinându-se subroaba cea plină. Lucrul mergea bine şi Jesus nu avea de ce să fienemulţumit, asta era bine, căci meşterul de abia aştepta să le pună187

pielea pe băţ. Cu el nu se putea trata ca şi cu un peon oarecare,căruia îi mai trăgeai câte una pe spate dacă nu pricepea limba.se făcuse ceasul prânzului şi în Blocul roşu înceta orice activitate,doar ceaţa nu voia să se destrame. ud până la piele, Napo seaşezase pe nisip – în timpul serviciului – şi îşi scutura pelerina.rupsese un braţ al roabei, deşteptul, o încărcase prea mult, ca să-şidemonstreze hărnicia, paciencia y serenidad, îşi repetă Petru şi sepuse cu gura pe el. Probabil vor mânca iarăşi la taverna OmuluiPeşte din apropiere, unde meniurile erau ieftine şi chelneriţa piep-toasă. Băieţii de la Construcciones ribero începuseră deja să seadune, le auzea vocile împungându-se.În sfârşit, Jesus îi chemă la maşină. se spălară pe faţă şi pe mâini,apoi intrară în furgonetă să se schimbe. Meşterul îşi împachetă fru-mos salopeta, se pieptănă în oglindă, apoi aprinse farurile şi apăsăpe ambreiaj.Când intrară în camera luminată, defilarea zbârciturilor, adegetelor tăiate şi a dinţilor lipsă părea că se încheiase, fiind în-locuită de chipuri umane, de mustăţi şi de cămăşi curate. unii dintreei, mai grăbiţi, continuau să-şi poarte cu mândrie hainele murdarede vopsele, ca pe nişte uniforme de ofiţeri. Paco Gordo se afla înpicioare şi, cu toată autoritatea maestrului de primera, striga cevapestriţei adunări, care îl răsplătea prin vocalize. La ora mesei, încare oasele se întindeau şi limbile începeau să se dezlege, tavernarustică era ticsită de fum, iar gureşa Mariana de abia prididea săalerge cu braţele pline. echipele soseau, pe rând, în bodegă şi, stâr-nite de platourile aburinde, îşi căutau scaune, comandau, făceauglume, apoi prindeau în labe lingurile şi pândeau supa caldă. Petruîl căuta din ochi pe Gagiu, dar nu îl zări niciunde. Cum naiba puteamunci bulgarul ăsta doar cu un sendviş pe zi? s-au aşezat lângăbăieţii care puneau gresia, sub gravura în cupru a Omului peşte.umblase prin partea locului vorba despre un oarecare Francisco deVega, care se pierduse în Marea Cantabriei ca să fie descoperit,după câţiva ani, tocmai în Cadiz, mut ca o sardină şi acoperit cusolzi.Pe unul dintre ei, care răsfoia ziarul, Petru îl mai întâlnise, darnu mai ştia sigur unde. Jesus întoarse paharul şi îşi turnă nişte apă,apoi îl avertiză pe Napo că o să îi rămână gâtul sucit după Mariana.Columbianul îi răspunse că tavanul încăperii nu era bine zugrăvit.stârniţi, băieţii îl întrebară dacă era columbian sau peruan.„Columbian”, răspunse Napoleon mândru. „am cunoscut nişte188

columbience frumuşele sâmbătă, la o discotecă”, rânji cineva. erarândul lui Napoleon să rânjească. apoi flăcăii începură să co-menteze ultima alergare de tauri care avusese loc în ampuero şi încare doi bărbaţi fuseseră călcaţi în picioare. „asta e, comenta unul,cu o mutră de cunoscător, dacă au scos aceiaşi tauri, de mai multeori, pe circuit... Ştie oricine că taurii învaţă imediat traseul... eui-aş da în judecată pe ăştia”. Doi dintre ei vorbeau despre procesulcu firma care-i concediase. „De trei ani mă judec cu nenorociţii”,se plângea un tânăr „şi mă tot amână cu avocaţii”. „Până să vezibanii, şmechere, n-o să-ţi mai folosească la nimic”, îi răspundeacelălalt. „Pentru bani şi câinele dansează”. atunci se apropie chel-neriţa să le citească meniul. Comandară toţi, Petru ceru bacalao, otocăniţă de cartofi şi o prăjitură cu frişcă. „ Întotdeauna mi se în-tâmplă să găsesc la cină tot ce comand la prânz. Parcă e un făcut”,se lamentă Jesus. La scurtă vreme, pieptoasa Mariana apăru dinnou, cu castronul şi farfuria de salată în mână. au început sămănânce în linişte, privind, din când în când, ecranul televizorului,pe care se amestecau ştirile. „aşa le trebuie”, îşi auzi românulvecinii, „au tras din marea asta cât au putut, iar acuma fac grevă căn-au peşte”. „ Ia mai taci, ce ştii tu despre astea ?” îl apostrofă,peste masă, o voce cu accent andaluz. După ce îşi odihnise ciolaneleşi îşi umpluse burta cu trei feluri, Petru începu să picotească şi ceruo fructă. aproape că nu mai auzea ce se întâmpla în jur; oricum,nu se întâmpla nimic niciodată. În ţara aceea străină cunoscuse toate plăcerile somnului, din carenu reuşea nicicum să se înfrupte pe îndelete. se întorcea uneori dela lucru cu tot corpul sfărâmat de oboseală, îşi spăla, unul dupăcelălalt, membrele şi se alimenta, ca să cadă, imediat după aceea,într-o pierdere fără vise, adâncă precum o prăpastie. altădată, cândîl chinuia spatele, somnul părea că-i şerpuie prin ceaţa îndepărtatăa amintirilor, de parcă ar fi aşteptat un descântec. Odihna lui anti-cronometru începea bine şi se încheia brusc, către ora treidimineaţa, după care, oricât s-ar fi zbătut, nu mai putea să adoarmă.zorii îl prindeau în pat, ameţit şi nesigur şi se împleticea până labaie, purtând pe limbă un gust de gras şi de murdar. alteori, mairar, se scufunda în visare atât de adânc şi de periculos încât, atuncicând deschidea ochii, descoperea pentru prima dată în viaţăcămăruţa gălbuie, ceasul deşteptător, hainele şi prosoapele de peetajeră. Câteodată somnul îl cobora doar câteva trepte, ca să îl împingă imediat afară şi să-l lase să alunece iarăşi. trăia în nopţile189

acelea perechi de vise stranii, din care se trezea nervos şi surmenatca după o boală, vise în care uita să aşeze schelele, să taie, să apucesau îşi pierdea dreptul la muncă. alteori, reuşea să îşi încheie vi-sarea prin cheia de boltă a unei culori sau a unui sunet, a cărui vi-braţie îl urmărea toată ziua. De obicei, însă, somnul îi era un abatorde culori violente, pe care rulau lanţuri de personaje aşa-zis cunos-cute, aflate într-o devenire continuă, un mare vis fără formă, în carese rătăcea şi din care se trezea îmbolnăvit de relativitatea a tot ce îlînconjură. Mai trăia, apoi, vise care continuau să îl obsedeze pe mă-sură ce le degusta, iarăşi şi iarăşi, pe când se îndrepta către gară,în timp ce îşi aranja sculele şi alerga în cizmele lui de cauciuc,printre oameni de abur. simţea câteodată cum somnul îi iese dinpiept ca volbura unei plante care îl înconjură, parcă, cu ramuri şicârcei pe care rodeau vise albastre şi stranii, se vedea stând pe mal,îşi auzea prietenii strigându-l, de la suprafaţă, palizi ca nişte adu-ceri-aminte, gânduri-peşti se zbăteau în năvodul aspru al ado-lescenţei, iar el dormea întins, sub balconul baroc, pe malul apeicelei mari de sub pleoape, cu peşti, cu scoici, cu străzi şi cu păsări.Ştia că toate acestea nu puteau să dureze, dar asta nu îi putea opricuriozitatea de fiecare seară - poate, în timpul treziei, ceaţa fuseseprea puternică, se încuraja el, iar luminile slabe, poate că minteanu îi fusese suficient de ascuţită, iar apele ochilor tulburi. Poate căsomnul nu i-l puteau fura, totuşi.Colegii de echipă terminaseră masa şi ieşiră pe terasă să îşi soarbăcafeaua. Petru îi urmări, pe urmă apucă unul dintre cuţite şi începusă îşi desfacă, una după cealaltă, feliile înmiresmate ale unei portocale.

190

Alexandru PotcoavăDE FLORILE MĂRULUI-fragmente de roman-

***- Maestre, încearcă să te grăbeşti!- Bine, dar, capodopera...- Caută numai să termini! Şi, la o adică, e capodopera ta sau amea? se înfurie nobilul.- a înălţimii voastre, desigur! se înclină pictorul până în podea.- asta-i! Deci zoreşte! Ce durează atât?- Ştiţi, prea-înalte, trebuie să vă studiez cât se poate de bine înainte!- Cum?! Dar ce, de douăzeci de ani încoace n-ai avut timp?- Nu, stăpâne! M-am concentrat la ceilalţi! explică pictorul arătândtavanul cu ambele mâini. Dintr-un capăt în celălalt al sălii jilţului, bolta arăta ca un imensinsectar în care erau prinse în culori chipuri bărboase, chipuri mus-tăcioase sau spâne, obraji rumeni, pergamentoşi, supţi saulătăreţi-mongoloizi cu ochi mari, mici, rotunzi ori migdalaţi, cu ex-presii serene, agitate, războinice, umile ori indiferente, feţe de băr-baţi, femei, copii, fie ei lefegii din garda personală, robi turci,târgoveţi, grădinari şi porcari, slujnicărese prinse cu găina în straiţăsau care nu ştiuseră că drumul spre traiul îndestulat de la casteltrece prin iatacul nobilului, ţărănuşi care scăpaseră gâştele pe Du-năre ori vitele în lanurile de grâu, în sfârşit, erau acolo într-un colţcâteva capete întunecate de armăsari pur-sânge şi o întreagă haităde câini de vânătoare cu boturile lor flocoase. Cu toţii pozaseră pic-torului de-a lungul anilor, care mai curioşi, care absenţi sau, în cazulanimalelor, fără să înţeleagă. Oricum, de ştiut nu a ştiut niciunul ceurma după. Doar pictorul şi nobilul, căruia de multe ori îi veneagreu să se hotărască. Într-o zi avea chef să spânzure, în alta, săînece. Pe unii îi trăgea pe roată, pe alţii îi băga în butoiul cu ţepuşede fier bătute în doage cu vârful înăuntru şi împingea butia de-arostogolul la vale. Copiii puteau fi omorâţi şi cu mâinile goale, la felşi femeile. animalele se chinuiau mai puţin. Caii primeau un toporîn ceafă, câinii se alegeau cu gâtul tăiat. Mormântul era pentru toţi

191

acelaşi: apele Dunării, mai scăzute sau mai umflate, limpezi, tulburi,cum veneau. aveau mereu puterea să ducă totul cu ele şi peşti caresă fărâmiţeze totul înainte de următorul oraş. Plăcerea nobilului Paksy era să se retragă în sala jilţului, să seaşeze şi să privească îndelung deasupra. Îşi imagina ore întregi cear fi avut, bunăoară, să-şi spună spahiul prins în împrejurimile Li-povei şi lefegiul spaniol prins în patul nevestei nobilului, dacă, înloc de chipurile lor pictate, ar fi fost chiar ei, două capete ieşinddin tavan ca din gulerul unei haine. sau cum ar fi mârâit vajniculzoltan, dulăul care speriase vulpile din tot comitatul şi de care chiari-a părut rău să-l omoare; la Ida, camerista care refuzase să seîntindă în patul stăpânului odată cu cearşaful. La fel, cădea pe gân-duri, oare ce chip să aşeze lângă băiatul care-i pierduse un cârd deraţe leşeşti, cu cine să stea de vorbă preotul care-l sortise Iaduluidacă nu se satură de sânge. Cu nimeni, în jurul popii va picta ar-măsarii arabi. Nobilul Paksy se amuza în acest fel zile în şir, uitândde tot şi de toate. Mai puţin de pata rotundă şi albă din mijlocul ta-vanului, acolo unde lăsase loc pentru chipul lui, când va fi să fie.se vedea stând acolo ca un soare în centrul propriului univers, ra-diind în toate ungherele razele vieţii şi morţii. Nobilul Paksy nunumai că auzise de teoria lui aristarh din samos ci chiar o accepta,la fel ca sfătuitorul lui intim, medic şi cititor în stele, tovarăş al luiCopernic la universitatea din Padova, unde polonezul îi arătase întaină manuscrisul „De revolutionibus orbium coelestium”. Şi eranormal să fie aşa, corpurile celeşti să orbiteze în jurul astrului stră-lucitor, cum supuşii în jurul nobilului. Şi cu toţii, în jurul regelui,un soare mult mai mare, stăpân al tuturor universurilor. Dar aici,aristarh şi Copernic nu mai ziceau nimic, prilej ca nobilul Paksy săadoarmă în jilţ. acum, însă, nu mai era vreme. turcii asediau castelul deja de osăptămână, în zilele lui 1526. apărătorii rămăseseră ba fără apă,ba fără merinde, înainte ca butoaiele cu pulbere să fie şi ele întoarsecu fundul în sus, goale. Familia nobilului fugise la timp prin galeriade sub Dunăre, ieşind dincolo spre Buda şi Viena. Proiectilele greleale bombardelor otomane prăbuşiseră în urmă tunelul, trimiţând unşuvoi de apă iute ca o limbă de şarpe să inunde curtea castelului.Cale de scăpare nu mai exista. stăpânul domeniului şi al fortificaţieihotărî că nu mai avea altceva de făcut decât să se retragă cubătrânul pictor în sala chipurilor fără corp. se aşeză sfârşit în jilţ şise lăsă la mâna artistului. 192

- Gata, nobile Paksy! răcni încântat pictorul.- Gata, da! observă cel al cărui chip lucea proaspăt pe tavan înmijlocul celorlalte.- ei, ce ziceţi? Mulţumit? se mută pictorul de pe un picior pe altul,studiindu-şi cu dese aprobări din cap lucrarea. - Da, e bine. Poţi să pleci! îl concedie nobilul fluturând dosul palmei.- atât?! se schimonosi artistul.- Ieşi!... stai aşa! Încă ceva! După ce... înţelegi, ai grijă să faci aşafel să nu-mi găsească trupul! Fii blestemat dacă voi ajunge sfârtecatde cămile!Pictorul se înclină şi ieşi repede. Când rămase singur în sala pustie, stăpânul castelului îşi scoasepumnalul şi îl înfipse adânc în inimă. Icni scurt iar corpul se lipimoale de tapiseria scaunului înalt. În acea după-masă târzie, când lumina zilei adună rând pe rândcearcănele înserării, deasupra crenelurilor se iţi, zvârcolindu-se învârful unei lăncii, pânza albă a capitulării. solia otomană ceru ime-diat predarea castelului, armelor şi a comandantului, viu sau mort.asediaţii obţineau în schimb dreptul să plece liberi şi nevătămaţi.Pictorul îşi scărpină un pic barba. Peste un sfert de oră, ultimii mer-cenari părăseau castelul, în frunte cu el. turcii înşfăcară leşul no-bilului, îl decapitară în curte şi-i înfipseră capul deasupra porţii.trupul îl azvârliră în îngrăditura porcilor, cei câţiva râmători îngră-şaţi exclusiv pentru masa nobilului. animalele devorară dintr-o su-flare cadavrul şi, ghiftuite, se trântiră curând în nămol sub iatagane. Comandantul turc făcu repede o recunoaştere şi nimeri, între rui-nele fortificaţiei, în sala jilţului intactă, cu chipul nobilului Paksyrânjindu-i din mijlocul mulţimii de feţe. Ieşi tulburat şi puse să fieînconjurat convoiul apărătorilor viermuind nu departe în câmp. Îiajunse şi el călare şi-i cercetă atent. Găsi crustele de vopsea pe mâi-nile pictorului şi-i făcu semn să iasă din coloană. Îl îndemnă să vinăcu el în timp ce restul oamenilor, cuprinşi de vineţelile fricii, primirăîncuviinţarea să pornească mai departe.a doua zi, castelul, umplut cu butoaie doldora de pulbere, fuaruncat în aer. Dărâmăturile se acoperiră cu pământ în decurs deo lună, cu munca ţăranilor din împrejurimi adulmecaţi prin cotloanede pădure de către câinii lui allah, ogarii neobosiţi cu boturile lungidespicând aerul până la miezul subţire al mirosului de om. Pictorul îşi urmă noul stăpân, izbutind câteva gravuri ale Budei,Pestei şi Vienei, devenite cu timpul celebre şi atribuite unui artistanonim.193

***Într-o toamnă târzie, pe la anul X şi ceva de la facerea lumii şi înjur de 1600 după Cristos, pe când apele nămoloase ale râului saale,binişor umflate de pâraiele dealurilor saxone, duceau la vale cuegală uşurinţă frunzele de vie beşicate de soare şi plutele de buşteniîncărcate cu sare, efraim se găsea faţă în faţă cu episcopul deMagdeburg în piaţa centrală a oraşului Halle, burg supus înaltuluislujitor al Domnului.episcopul spusese clar şi răspicat cu o zi înainte că evreii nu maiau ce căuta în urbea lui, la care urmaşii lui Moise, cu plocoane şirugăminţi, s-au dat peste cap să-l înduplece. - Fie! se înmuie mărita faţă bisericească. Vă dau o şansă. ultima.Mâine la ora asta mă întâlnesc cu unul dintre voi şi îl provoc la unduel de înţelepciune. Dacă mă dovedeşte, rămâneţi. Dacă nu, ...- Mulţumim nespus! se aplecară rabinul şi ceilalţi evrei răsăriţi aicomunităţii. După care se grăbiră să-l aleagă pe acela care să deapiept cu eminenţa sa. *

era deja seară şi tot nu se hotărâseră. se îndemnaseră între ei,rabinul şi iudeii de vază ai oraşului, toată după-amiaza. toţi se tră-geau înapoi. Cine să-l dovedească pe episcop? Nu se încumetau. Şiatunci, în faptul serii, efraim se găsi să treacă pe acolo cu carul luicu mere. Bătuse toată ziua străduţele burgului, vânduse ce vânduseşi acum răcoarea nopţii îl chema spre casă. - efraim! îl întâmpină rabinul cu glas moale. - Da, rabi! se miră omul de pe capră.- efraim, tu eşti salvarea noastră!- eu?! Nu, nu, nu, eu nu am mâncat niciun copil creştin... eu amfamilie... nu, nu!rabinul se apropie cu paşi mari de căruţă.- efraim, nu-i asta! Copilul acela s-a întors acasă azi dimineaţă.Doamne ajută! altfel, eram acuma cu toţii în furci. Dar şi aşa, epis-copul vrea să ne dea afară din oraş! Că lui tot nu îi este clar cine aadus acum zece ani ciuma aia teribilă peste Halle, de-a murit unuldin doi şi el a sărăcit peste măsură. Dar tu, efraime, tu ne poţi salva! - eu?! Cum păcatele şi sărăcia mea? Că nu am la viaţa mea decâtcalul şi carul ăsta. Şi încă o nevastă şi cinci prunci acasă.- Şi capul de pe umeri, efraime!- Prost şi ăla! se strâmbă omul. 194

- Ba nu, dimpotrivă! strigă rabinul, prea puţin convins el însuşide asta. - Mă rog, şi ce să fac eu?*

a doua zi la prânz, episcopul îşi luă locul pe tron. În faţa lui, lanici cinci metri, efraim se aşeză cu sfială pe un taburet. Capul bis-ericii catolice din Magdeburg şi păstorul oiţelor Domnului rătăciteîn Halle îl privi curios. efraim făcu feţe-feţe. episcopul ceru în jursă fie linişte apoi începu să-şi rotească mîna dreaptă deasupra ca-pului. evreul înghiţi scurt şi indică cu braţul spre pământ. atunci,episcopul îi arătă trei degete. efraim i-l arătă pe cel din mijloc. Lasfârşit, episcopul scoase o sticlă de vin şi un pumn de pâine sfinţită.La care evreul băgă mâna în desagă şi scoase un măr.episcopul se înnegri la faţă şi se ridică.- Bine, puteţi rămâne! zise el şi se retrase cu ai lui în catedrală.efraim se trezi îmbrăţişat de rabin şi de ceilalţi.*

- Ce-aţi vrut să spuneţi şi ce v-a răspuns iudeul? săriră slujitoriiepiscopului, ajunşi sub răcoarea bolţilor gotice de la Moritzkirche. - Deştept om, zise înaltul prelat fiert. I-am arătat că Dumnezeu edeasupra noastră. el, că Dumnezeu e aici, printre noi. Când am ri-dicat trei degete, sfânta treime, el mi-a amintit că unul este Dum-nezeu. Iar când, în sfârşit, i-am pus în faţă simbolurileîmpărtăşaniei, el a scos mărul, semnul păcatului originar, că de aiasuntem oameni! Deştepţi, evreii ăştia! să mai rămână aici, deci.Desigur că şi rabinul l-a descusut aşa pe efraim. Care i-a răspunscalm.- La început, a zis efraim, episcopul mi-a arătat că oraşul acestacu tot ce-i aici este al lui. Iar eu i-am zis să se ducă la dracu’, că eşi al nostru. apoi mi-a spus că avem trei zile să ne cărăm iar eui-am arătat care-i părerea mea despre asta.- Bun, râse cu poftă rabinul, şi cu mărul?- Păi, râse şi efraim, când l-am văzut pe episcop că îşi scoate prân-zul, mi l-am scos şi eu!- Mulţumescu-ţi, Doamne, că ai lăsat şi nebuni în poporul tău!izbucni rabinul, începând să ţopăie cu mâinile spre cer. 195

- Cum adică? se schimbă efraim la faţă. Om simplu sunt eu, nunebun!Şi, zicând acestea, întoarse spatele celorlalţi şi plecă spre casă. Înaceeaşi seară, efraim puse coviltirul pe căruţă, îşi urcă familia înspate şi părăsi oraşul. Iar din toată povestea se născu o legendă, care rămase în familialui efraim peste ani şi ani, împreună cu numele. Pentru că, în amin-tirea locului de unde a plecat, efraim luă numele de Halle. efraimHalle.***

aerul rece al dimineţii îi deschise ochii mult mai devreme decâtşi-ar fi dorit. Funigeii de cenuşă ţâşnind din coşurile locomotivelorcu aburi făceau din gara centrală a timişoarei un loc înecăcios, dincare orice ieşire era cea mai bună. Garniturile militare germaneumpluseră liniile iar uniformele feldgrau descindeau din toatevagoanele. Caporalul Walter Heinricks privi câteva minute acest fur-nicar înainte de a se lăsa înghiţit de el. Companiile se grupară pe platoul din faţa gării şi porniră cu cântecînainte pe bulevardul larg care le duse în centrul oraşului. trecătoriise opreau curioşi. unii încercau salutul nazist, alţii aplaudau cu gen-ţile de servici strânse între genunchi. Lângă ei, priviri pline de furiepentru Dictatul de la Viena şi pierderea ardealului de Nord. Şi prin-tre toţi aceştia mai erau şi din cei care doar urmăreau intimidaţi de-filarea perfect executată a maşinăriei de război germane, paşiisincronizaţi ceas ai soldaţilor care deja îşi puseseră o jumătate deeuropă la picioare.regimentul ajunse în mijlocul urbei. Militarii reichului primirăaici salutul oficialităţilor şi apoi repartiţiile de încartiruire. Cât ră-mâneau în timişoara, panzer-grenadierii aveau casă şi masă la lo-calnicii care se oferiseră pentru asta. Majoritatea timişorenilor carele deschidea larg uşile era formată din etnici germani şi unguri. români prea puţini. sârbi deloc. soldaţii îşi ridicară repartiţiile şi se răspândiră spre domiciliileprovizorii, câte unul, câte doi sau trei. Caporalul Heinricks primiordinul de încartiruire şi îndrumările necesare, apoi apucă spreadresa indicată. Cu raniţa în spate, puşca în bandulieră şi cureluşa căştii strânsăpână să plesnească sub bărbie, Walter Heinricks ieşi pe Corso. O196

tânără îi sări înainte, se aruncă la gâtul lui şi îi oferi un buchet ro-tund de flori de câmp. O îmbrăţişă la rândul lui şi o privi. Chipulalb ca brânza proaspătă, borduit de părul blond cânepiu, îi spusecă are de-a face cu o frumuseţe ariană din Banat, o şvăboaică bineînfiptă în peisaj. Îi mulţumi pentru flori, se gândi că logodnica îl aş-teaptă acasă şi porni mai departe. Peste zece paşi, îl abordă unbătrân distins. Nu îi întinse flori, doar mâna.- Mă bucur să vă văd! exclamă domnul.- asemenea, răspunse caporalul strângându-i mâna.- sunt un veteran de război maghiar, mândru că mi-am slujit Îm-păratul, pe Majestatea sa Franz Iosef, în Italia şi Galiţia, ca ofiţerde artilerie. Nu credeam să apuc ziua să mai văd picior de oşteangerman aici! Dacă aţi şti cât mă bucur! Dumnezeu fie cu voi, copii! Caporalul încercă un zâmbet de mulţumire, dar nu-i reuşi nici pejumătate. Instantaneu îşi aduse aminte. trecuseră într-un şuvoi deneoprit graniţele Olandei, Belgiei şi Franţei. Înaintea lor, panzereledefrişau drumuri întinse în codrii ardenilor. În urma tancurilor, în-cercând să ţină pasul, panzer-grenadierii înaintau cât îi ţineau pi-cioarele. zi şi noapte. Lipsa rezistenţei franceze le dădea grele bătăide cap şi mai ales o oboseală cumplită din cauza marşurilor neîn-trerupte. Când şi când mai puneau capul jos. În rest, noroc cu pas-tilele de benzedrină care-i făceau supraoamenii din discursurileFührerului. aproape că se rugau ca francezii să stabilizeze frontul,doar-doar apucau câteva ore de somn. Şansa lor că tancurile aveaunevoie de combustibil şi, cum liniile de aprovizionare se lungiserăpână la rupere, primiră în sfârşit ordinul de repaus. era noapte.Deasupra lor, copacii ardenilor întindeau cea mai deasă foaie decort. Clădiră un foc de tabără. Nu îşi bătură capul să îl mai camu-fleze. zona era liniştită. În curând, trosnetul crăcilor aprinse se în-soţi cu sforăiturile adânci şi groase. santinelele adormiră şi ele, fărăemoţii. - Mâinile sus! se auzi un glas gâjâind în germană. Fir-ar a draculuide treabă, mâinile sus!soldaţii tresăriră prin somn. era veche gluma şi proastă ca întot-deauna, mai ales acum. Caporalul Heinricks crăpă ochii. Crezu căvisează. În faţa lui, la doi metri, se înfiinţase o arătare în zdrenţe deuniformă germană din primul război mondial, cu o carabină Man-licher în mâini şi casca ţepeluş pe cap.- Du-te şi te culcă, fantomă! mormăi Walter.spectrul îl fixă uimit.197

- sunteţi nemţi? tuşi hârâit.- Ba bine că nu! răspunse caporalul în doi peri. Între timp, camarazii lui se treziseră şi îşi aruncau priviri contra-riate, năuce de somn.- Cu tine ce-i? făcu sergentul Helmut nervos. te-au dat afară depe lumea cealaltă?- ai grijă ce spui! aţinti bătrânul carabina spre el. sunt caporalulde infanterie Diettmar, în slujba Majestăţii sale, Kaiserul Wilhelm alII-lea! am în pază sectorul ăsta de pădure. Dar voi? Voi cine sunteţi?- Panzer-grenadieri! În slujba Führerului adolf Hitler! rânji Hel-mut, curios de situaţie. - Panzer-grenadieri?! N-am mai auzit de arma asta... Şi carele aleade fier ce-au trecut pe aici la amiază ce sunt? Şi ale cui sunt? Şi...cine-i Führerul ăsta?- alea-s tancuri, moşule. Şi sunt ale Führerului. el e comandantulnostru suprem şi ne-a trimis să-i batem pe francezi. Ceea ce voi n-aţireuşit la timpul vostru! - adică cum... la timpul nostru? Şi Kaiserul unde-i? îngăimăbătrânul caporal stupefiat.- Kaiserul a pierdut războiul, a renunţat la domnie şi de vreodouăj’ de ani e în exil în Olanda! preciză Helmut.- Dumnezeule! răcni moşul şi căzu în genunchi, lăsând carabinasă se rostogolească în iarbă.- Dar tu, totuşi, cine eşti? vru Walter să se dumirească.Veteranul îşi adună puterile şi îl privi în ochi. se ridică şi îşi traseo buturugă sub fund. - Cum am spus, sunt caporalul Diettmar din infanteria Kaiserului.am fost lăsat aici în februarie 1918 să păzesc acest sector de pă-dure. Nu a mai venit nimeni după mine, dar nu am plecat de lapost. În timp, mi-am făcut un bordei aici, am trăit cu ce am vânatşi am aşteptat schimbul. soldaţii, treziţi acum de-a binelea, îl priviră pe bătrân cu atenţie.- Noi suntem schimbul! îl asigură Walter vesel. Poţi să te întorciliniştit acasă! Ţi-ai făcut datoria cu vârf şi-ndesat! - De ce să mă întorc? Nu mă mai aşteaptă oricum nimeni... Părinţiimei sunt de-acum sigur oale şi ulcele, fratele a căzut la Verdun în’917 iar nevastă şi copii n-am avut. aşa că vreau să vin cu voi! Dar,spuneţi-mi, cine-i acest Führer? urmaşul Kaiserului cumva? Şi cumsă fie, dacă-l cheamă Hitler? sau te pomeni că o fi vreun bastard...198

- Nu, tăicuţule, adolf Hitler a fost caporal, ca şi matale, în celălaltrăzboi! râse Heinricks. - Caporal?! simplu caporal?! se strâmbă veteranul. apoi, eu nuştiu... Germania a pierdut războiul, eu am pierdut pacea iar războiulăsta nu mai e al Kaiserului, e al unui caporal. Ca şi mine. Dumnezeunu poate fi de partea unui caporal! Pe mine m-a uitat aici, pe el îlva uita altundeva! Dacă cumva a ştiut vreodată de noi...- ajunge acum, moşule! te-ai ţicnit aici în sălbăticia asta! Îţi spunsă-ţi închizi gura aia mare sau te uşurez de viaţă! sări Helmut, pri-mul posesor al Crucii de Fier din regiment. Şi-o câştigase în Polonia,mitraliind o întreagă şarjă de cavalerie polacă. Călăreţii se prăbuşirăîn ţărână înainte ca lănciile lor să aibă cea mai mică şansă de a-iatinge pe soldaţii Wehrmachtului. Frumoşii cai se zvârcoliră cel maimult, înainte să înţepenească cu ochii larg deschişi. Cât de rău leva părea lor după acele leşuri legate în muşchi, pe care le lăsaserăsă se umfle sub soarele Pomeraniei, mai târziu când, încolţiţi în ca-zanul stalingradului, vor ajunge să mănânce membrele amputateale camarazilor, fierte în apă de zăpadă topită. - treaba ta, zise veteranul. un singur lucru te rog: oferă-mi o ţi-gară. N-am mai fumat tutun din august 1918, când mi s-a terminatrezerva. Numai frunze uscate de copac, tocate şi învelite în altefrunze de copac. astea mi-au distrus gâtul, de gâjâi aşa.- Ia! Helmut îi întinse pachetul.Bătrânul îşi aprinse o ţigară. Ochii îi străluciră de plăcere. Fumăcu sete, până la cotor. aruncă mucul în focul de tabără şi se ridicăde pe buturugă aranjându-şi uniforma. sergentul Helmut scoasepistolul din toc, îl armă şi, fără să clipească, îl împuşcă pe bătrân înfrunte. Infanteristul Kaiserului se prăbuşi pe spate ca un butuc. - asta-i că l-a vorbit aşa pe Führer! se justifică panzer-grenadierul.Oricum, dacă n-o făceam eu, o făceau jandarmii de campanie cândintra pe mâna lor. aşa că tot un drac e! Măcar eu nu l-am chinuit.Şi unde mai puneţi că puteam ajunge cu toţii la zid dacă ăsta sescăpa că s-a întins la discuţii d-astea defetiste cu noi şi noi l-am lăsatsă plece!aici, sergentul avea dreptate. Mai văzuseră astfel de cazuri şi nuera o privelişte frumoasă. să mori în luptă e o treabă - deşi cine naibaîşi dorea asta? - dar, să te lege la stâlp şi să te ia un pluton la ţintăca pe fazani, asta chiar e aiurea. aşa se face că, la cuvintele sergen-tului, tăcură cu toţii. După cum Walter Heinricks preferă să nu-i maizică nimic ofiţerului de artilerie k.u.k. întâlnit în centrul timişoarei. 199

În schimb, grăbi pasul spre familia unde urma să-şi petreacă zilelepână la următorul salt. Presimţea că acesta va fi peste graniţa uniunii sovietice. Prea era aproape şi aparent la îndemână ursulrus acum, la începutul de iulie al lui 1941. Walter străbătu restul drumului golit de gânduri. se mulţumi săobserve viaţa din acest oraş, fostă citadelă a Imperiului austro-ungar. În locul zidurilor ce delimitau odată strict cetatea decartierele adiacente, terenul eliberat de zidăriile masive se transfor-mase în parcuri şi mai ales păşuni pentru vitele unor localnici. as-pectul îl frapă. Nu lăsase bine în urmă centrul cu palate impozanteşi nimerise în mijlocul unei cirezi păscând alene pe malul canaluluiBega. Dincolo de cursul de apă, cartierul Iosefin îl întâmpină cu bi-juteriile de arhitectură în stilul anilor 1900. Parcă ar fi ieşit dintr-unoraş şi ar fi intrat în altul. Dar nu, oraşul era unul singur, cu sincopeagrare unde te aşteptai mai puţin. unind aceste lacune civice, tram-vaiele electrice huruiau dintr-o parte în alta. Feţele călătorilor se li-peau de geamuri, urmărindu-l pe Walter care, la rândul lui, îi studiaîndelung.În curând, caporalul Heinricks pătrunse bine în cartierul Iosefin,apucând pe bulevardul Carol. Bulevard, islaz, bulevard, se distrăWalter în sinea lui şi deschise poarta la adresa de pe ordinul de în-cartiruire. străbătu gangul spre curte, trecu printre rondurile deflori împrejmuite cu borduri văruite şi urcă pe scara din spate. sepomeni faţă în faţă cu o femeie care tocmai dădea să iasă. aceastasări un pas înapoi şi se lipi de perete îngrozită, incapabilă să se maimişte de acolo. Caporalul o privi curios dar hotărî să nu dea impor-tanţă. Puse totul pe seama dozei de neobişnuit a apariţiei lui, îşi în-clină capul a salut şi, pentru a risipi orice temeri, o ocoli pegospodină trăgându-se cât mai spre balustradă. Găsi în cele dinurmă uşa familiei gazdă şi sună. rezső Halle deschise imediat, de parcă ar fi aşteptat momentulcu mâna pe clanţă. - Caporal Walter Heinricks, din Wehrmacht! se prezentă germanulzâmbind larg.- Contabil rudolf Halle, actualmente recepţioner de hotel! râsecel dinăuntru. Şi chiar era un cadru aparte. soldatul înarmat până în dinţi dândmâna cu funcţionarul în haine lejere şi papuci de casă, în pragulunui apartament liniştit, mic-burghez, gata să contribuie cu tihnalui la efortul de război. Doi străini prietenoşi din întâmplare.200

***- repede, Pista, nu mai e timp de pierdut! se agită eduardthomas livid, nehotărât dacă să mai intre sau să rămână în pragulcămăruţei portarului. sub obrazul proaspăt ras şi dat cu colonie,muşchii îi deveniseră rigizi de spaimă, riscând să plesnească cufiecare cuvânt. Intră ruşii în oraş! trebuia să fi plecat naibii cândmai aveam timp... dar cine putea şti că românii or să se dea cubolşevicii? Hai, Pista, sper că ai totul gata!- Da, domnule thomas, haideţi cu mine! îl linişti portarul.- Îţi dai seama... şi proprietar de clădire cu două caturi şi patruzecide chiriaşi... şi cu fabrica de ciocolată... şi neamţ... mă împuşcădiavolii ăia roşii cum pun mâna pe mine... asta dacă am noroc! Dacănu, siberia... că aşa am auzit!- Nasoale vremuri se anunţă, da, domnule thomas! Dar n-aveţigrijă!Bărbaţii coborâră în subsolul casei. Ocoliră masa cea lungă undeîşi luaseră ceaiul atâtea nopţi la rând şi se retraseră într-un ungher.aici aştepta o saltea de paie culcată pe podeaua de pământ şi ru-meguş a pivniţei. eduard thomas se întinse pe ea, absent. Pista în-cepu să amestece frenetic mortarul cu care lipi rând cu rând un zidde cărămizi până în tavan. Lăsă anume doar o crăpătură îngustă labază, pe unde să strecoare înăuntru mâncarea şi să scoată sacul depânză cerată pentru fecale. Mască locul cu nişte vechituri şi murdăriperetele ascunzătorii cu cenuşă, ca să-i dea patină. Încă din aceaseară, thomas fu trecut în porţie la Ilona neni. Care, cu cât au trecutlunile, i-a tăiat din ce în ce din tainul de hrană pe măsură ce portarulşi femeia de servici descopereau ascuţimea luptei de clasă cu tot cuascuţişul ei.La un an, cei doi dispărură din clădire răspunzând cine ştie peunde chemării partidului. Despre eduard thomas unii şuşoteau căar fi fugit cumva în Germania, dar cert e că nimeni nu-l mai văzudupă septembrie 1944.

201

s Itetiuk.reea.net

Iată că revista electronică Tiuk! împlineşte zece ani de apariţie,cu 33 de numere! semnele de exclamaţie trebuie puse în pereche,sugerând coloanele unei construcţii după principiul „k-avem kef”,neştirbit principiu de la începuturile sărbătoritei rîndurilor de faţă.Într-un mediu intelectual în care literatura încă pare a fi nucleul,bine dese(m)nat de Dan Perjovschi, dar şi însemnat astfel de rubri-catura revistei – din 28, se scad cele pentru muzică, grafică, teatru,eveniment, anchete, concurs, arhivă, linkuri şi rămân vreo 18, nu-iaşa? – clar literaturocentrică. recenzii, recenzii, recenzii, toate apli-cate, clar structurate, singurul ocol ludic fiind titlul rubricii („Lec-tiuk!”, „raftiuk!”, „Opintiuk! de lectură”), cu celelalte... recenziide la „Note de lectură”, toate acoperă o bună parte din apariţiilesemnificative în literatura de limbă română. Nu trebuie omis, şi cân-tăreşte greu în aliajul din care s-a turnat în forma (mentis) revistei,faptul că din cei trei Vakulovski sunt (măcar) două treimibasarabeni. De unde covalenţa cu problemele intra- şi, mai ales,extra-literare ale provinciei-ţări, explicitate de către unul PaulGoma, până la un alt(fel de) Dumitru Crudu; implicite, însă, înmaniera Tiuk!, ab tiuk condita. De asemenea, ar fi păcat să se treacăsub tăcere actuala localizare a miezului echipei, în oraşul-coroanăde la poalele tâmpei, căci iar sunt vizibile influenţele extra-literareale (mi)graţiei interne (vezi rubrica dedicată stabilimentului multdrag inimii noastre, Rockstadt), precum şi cele literare, fie şi doardatorită căror cărţi de la ce edituri li se aplică zisele recenzii, re-cenzii, recenzii.Ce face Tiuk! de durează de 10 ani? există o continuitate dată nudoar de miezul frăţesc al echipei, ci de fraternizarea celor cu ace-leaşi principii estetice şi etice, oricât de relative, prezentate totuşiîn alb-negrul sau alb-sepia lui Perjovschi. a se vedea editorialul-poem (stradal, adică de răcnit în stradă) lui Mihnea Blidariu, îm-preună cu „desenele dintr-o parte şi din alta a Pieţei universităţii”ale numitului grafician. a se vedea, evident, la rubrica „a!!”!

Cătălin Badea-Gheracostea202

turambarr.blogspot.comBlogul individual presupune o desnudare a eului, spune părereadinaintea evidenţei, abia apoi o re-facere prin scriere a realităţii aces-tuia. Nimic mai departe de adevăr în blogul lui turambar, probabilDagnir Glaurunga, lucrător în comunicaţii „sau” media, după cumcriptează profilul accesabil sub o fotografie alb-negru, portret (ca)dintr-un film noir. Căci la o medie de trei însemnări pe zi, din toamnalui 2007 încoace, „glaurungologul” îşi maschează eul prin rescrierearealităţii într-un „nor de etichete” lipite câte patru-cinci fiecăreipostări. Iar postarea tipică din acest blog este o combinaţie de ima -gine – comentariu sau solipsism – ilustraţie sau confesiune – referin -ţă culturală niciodată pură şi simplă, dar totdeauna însoţită de oironie la marginea sarcasmului formulată într-o limbă română din-spre Caragiale-Iaru-Popescu, departe totuşi de caţavencisme şi mor-bidităţi. toate codurile culturale suprapuse cu care se joacă balaurulvădesc un spirit matematic (şi nu doar pentru că ştie să facă graficeşi să le „esplice”) care „purcesează” fericirea, fie că aceasta vinedinspre familie, dinspre artele consumate cu stil (film – are cronici,în engleză, pe IMDB; muzică – Bach, Brel, Bowie; pictură – Caravaggio, Picasso etc.) sau practicate (aikido, fotografie), fie dinlucida trăire a clipei. turambar este un poet matematician sau unmatematician poet, un posibil avatar al lui Omar Khayyam încercândsă nu fie strivit în Bucureşti, liric în analiza graficelor PIB-uluiromâniei între 1990 şi 2010, riguros în a-şi susţine preferinţele deconsumator de artă („muzica se împarte în Bach şi restul. apoi restulse împarte în Brel şi restul. Iar restul acesta... Bowie şi...”; „picturase împarte în Caravaggio şi restul. apoi restul se împarte în Picassoşi...” – adaptarea îmi aparţine), echilibrat în permanenţă între imagi -nea pe care o alege şi cuvintele cărora le dă bun de ecran. Şi astfel, fiind „singurul fin analist într-ale catastrofei controlat-co-tidiene” în stare să ne-arate „Drumurile curate, pline de utilaje caretreceau de colo colo. un vîj moderat, care făcea zăpada să joace pesuprafaţa asfaltului cum joacă aburul pe faţa apei cînd dă cazanulsă fiarbă şi e frig afară.”, turambar trebuie citit ca să (nu?) i se în-tâmple „repetiţia. repetiţia. Cu cît repeţi, cu atît devii mai simpluşi mai curat şi mai luminos şi mai ironic şi mai bătrîn şi mai temătorşi mai netemător şi mai ascuţit la limbă şi mai luminos la inimă şimai aproape de moarte. tot mai aproape de moarte.”

Cătălin Badea-Gheracostea203

Numărul cinci al revistei „Corpul t“ a fost realizat de o parte din-tre profesorii şi doctoranzii de la Facultatea de Litere a universităţii„transilvania“ din Braşov în cadrul proiectului: „Burse doctorale pentru dezvoltare durabilă” BD-DD (Numărul de identificare al contractului: POSDRU/107/1.5/S/76945, Bene-ficiar: Universitatea Transilvania din Braşov) finanţat prin FONDULSOCIAL EUROPEAN, Programul Operaţional Sectorial DezvoltareaResurselor Umane 2007 – 2013, Axa prioritară 1 „Educaţie şi for-mare profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării soci-etăţii bazate pe cunoaştere”, Domeniul major de intervenţie 1.5.„Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării”.

204