1 CONTABILITATE CREATIVA PARTEA I BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII CREATIVE Existenţa incertitudinilor atât în plan economic cât şi contabil, în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, face ca multe din elementele situaţiilor financiare, să nu poată fi măsurate cu certitudine, ci doar estimate. Opţiunea managementului întreprinderii pentru una din multiplele tratamente şi politici contabile, crează implicit posibilitatea alegerii intenţionate a celei care răspunde intereselor sale, care nu întotdeauna converg spre imaginea fidela, şi mai degrabă spre o imagine convenabilă. Apare astfel, o distorsionare a calităţii informaţiei financiare, generând incertitudini cu privire la consecvenţa şi comparabilitatea informaţiilor destinate utilizatorilor, situaţie în care avem de a face cu o contabilitate de intenţie, altfel spus, se intră în sfera contabilităţii creati ve. 1.1. Consideraţii generale privind contabilitatea creativă Globalizarea afacerilor, dă naştere permanent unei provocări din partea contabililor, puşi în faţa unor noi forme de manifestare a identităţii firmelor aflate în permanentă competiţie, pe o piaţă mult amplificată, unde nevoia de informaţie este mult diversificată şi rapidă, devenind uneori şi un instrument de marketing şi publicitate. În acest context, contabilul trebuie să identifice soluţii rapide de adaptare la noile cerinţe informaţionale, uneori fără a mai aştepta normalizarea, impunându-se astfel nevoia de creativitate, în a găsi soluţii şi tratamente care să favorizeze imaginea companiilor şi obţinerea unui avantaj, fără a intra în conflict cu legea. De asemenea, dezvoltările economice, juridice şi sociale, dar şi presiunea utilizatorilor de informaţii au făcut necesară inovaţia contabilă iar pe această bază dezvoltarea unei contabilităţi creative. În decursul timpului, contabilitatea a fost tratată şi ca o artă: „arta de a falsifica sau truca un bilanţ”[1]; „arta de a se calcula beneficiile”[2]; „arta de a prezenta un bilanţ”[3]; „arta de a crea provizioane”[4]. Contabilitatea creativă, s-a dezvoltat cu precădere în economiile anglo-saxone datorită libertăţilor profesiei contabile. Ea s-a aşezat la limita dintre forma legală şi substanţa economică a tranzacţiilor şi evenimentelor. Discutată din perspectiva practicienilor contabili, apariţia contabilităţii creative a fost facilitată de tratamentele de bază şi alternative folosite pentru rezolvarea aceleiaşi probleme. În cele mai multe cazuri o problemă contabilă are cel puţin două soluţii, cu efect diferit asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii. Apariţia contabilităţii creative a fost influenţată şi de flexibilitatea normelor contabile internaţionale. Contabilitatea creativă este tratată în cele mai multe cazuri în mod negativ (creaţie negativă), menită să conducă la întocmirea unor situaţii financiare în măsură să răspundă la dorinţele managerilor privind poziţia financiară şi performanţa întreprinderii. În felul acesta, situaţiile
Transcript
1
CONTABILITATE CREATIVA
PARTEA I
BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII CREATIVE
Existenţa incertitudinilor atât în plan economic cât şi contabil, în care întreprinderea îşi
desfăşoară activitatea, face ca multe din elementele situaţiilor financiare, să nu poată fi măsurate
cu certitudine, ci doar estimate.
Opţiunea managementului întreprinderii pentru una din multiplele tratamente şi politici
contabile, crează implicit posibilitatea alegerii intenţionate a celei care răspunde intereselor
sale, care nu întotdeauna converg spre imaginea fidela, şi mai degrabă spre o imagine convenabilă.
Apare astfel, o distorsionare a calităţii informaţiei financiare, generând incertitudini cu
privire la consecvenţa şi comparabilitatea informaţiilor destinate utilizatorilor, situaţie în care
avem de a face cu o contabilitate de intenţie, altfel spus, se intră în sfera contabilităţii creative.
1.1. Consideraţii generale privind contabilitatea creativă
Globalizarea afacerilor, dă naştere permanent unei provocări din partea contabililor, puşi în
faţa unor noi forme de manifestare a identităţii firmelor aflate în permanentă competiţie, pe o
piaţă mult amplificată, unde nevoia de informaţie este mult diversificată şi rapidă, devenind
uneori şi un instrument de marketing şi publicitate.
În acest context, contabilul trebuie să identifice soluţii rapide de adaptare la noile cerinţe
informaţionale, uneori fără a mai aştepta normalizarea, impunându-se astfel nevoia de creativitate,
în a găsi soluţii şi tratamente care să favorizeze imaginea companiilor şi obţinerea unui avantaj,
fără a intra în conflict cu legea.
De asemenea, dezvoltările economice, juridice şi sociale, dar şi presiunea utilizatorilor de
informaţii au făcut necesară inovaţia contabilă iar pe această bază dezvoltarea unei contabilităţi
creative. În decursul timpului, contabilitatea a fost tratată şi ca o artă: „arta de a falsifica sau truca
un bilanţ”[1]; „arta de a se calcula beneficiile”[2]; „arta de a prezenta un bilanţ”[3]; „arta de a crea
provizioane”[4].
Contabilitatea creativă, s-a dezvoltat cu precădere în economiile anglo-saxone datorită
libertăţilor profesiei contabile.
Ea s-a aşezat la limita dintre forma legală şi substanţa economică a tranzacţiilor şi
evenimentelor.
Discutată din perspectiva practicienilor contabili, apariţia contabilităţii creative a fost
facilitată de tratamentele de bază şi alternative folosite pentru rezolvarea aceleiaşi probleme.
În cele mai multe cazuri o problemă contabilă are cel puţin două soluţii, cu efect diferit
asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii.
Apariţia contabilităţii creative a fost influenţată şi de flexibilitatea normelor contabile
internaţionale.
Contabilitatea creativă este tratată în cele mai multe cazuri în mod negativ (creaţie negativă),
menită să conducă la întocmirea unor situaţii financiare în măsură să răspundă la dorinţele
managerilor privind poziţia financiară şi performanţa întreprinderii. În felul acesta, situaţiile
2
financiare, nu sunt ceea ce trebuie să fie (discursul normativ), ci ceea ce se doreşte (discursul
interesat).
Tratarea simultană a contabilităţii creative ca un instrument pentru a realiza interesele
contabile dar şi ca o inginerie contabilă se sprijină pe politicile contabile adoptate de către o
întreprindere pentru a produce şi comunica informaţii.
Conceptul de contabilitate creativă, îşi are originea[1] în traducerea expresiei ,,creative
accounting‟‟ utilizată de multă vreme în Marea Britanie, fiind preluată în mai multe lucrări de
specialitate sub denumirea de ,,contabilitate imaginativă” sau ,,contabilitate de intenţie‟‟.
Noţiunea de contabilitate creativă a fost invocată pentru prima data în literatura de
specialitate în anul 1973 de către cercetatorul britanic J. Argenti.
Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetenţa
managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilităţii creative reprezintă un
indiciu prevestitor de criză.
Diverşi autori, definesc destul de divergent, acest concept ca reprezentând ,,ansamblul
tehnicilor, opţiunilor şi libertăţilor lăsate de textele contabile care, făra a se îndepărta de normele şi
de exigenţele contabile, dau conducătorilor de întreprinderi posibilitatea de a jongla cu rezultatul.
În domeniul contabilităţii, creativitatea exprimă libertatea profesionistului de a utiliza acele
mijloace care-i permit descrierea realităţii economice din întreprinderi, pe când convenţionalitatea
impune respectarea regulilor prevăzute în dreptul contabil[1].
Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc
cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor
normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile[2].
Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: „procesul prin
care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi profitând de
flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea
documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc”.
Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea
manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.
Termenul de „contabilitate creativă” este utilizat în literatura de specialitate şi sub sintagma
de „inginerie contabilă”, însă forma cea mai răspândită este reprezentată de prima titulatură.
Recurgerea la noţiunea de „inginerie contabilã” este argumentată prin faptul că aceasta
poate fi asimilată cu activitatea de creaţie, de proiectare, de cercetare, de conducere a „procesului
tehnologic” de către profesioniştii contabili, din care rezultã „imaginea favorabilã”, dorită a
entităţii economice.
Indiferent de titulatura pe care o poartã, ingineria contabilă sau contabilitatea creativă, se
referă la practicile de contabilitate care derivă din practicile de contabilitate standard. Ele se
caracterizează prin complicaţii excesive şi creativitate, având ca scop prezentarea favorabilă a
poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii.
O viziune asupra ingineriei contabile, dar şi cea mai complexã este expusã de Naser,
considerând-o[1]:
•procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipuleazã cifrele contabile
şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit transformarea
documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc;
•procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită
„producerea” rezultatului contabil dorit.
3
•Deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte definirea contabilităţii creative, majoritatea
cercetătorilor acceptă că aceasta se remarcă prin două aspecte.
În încercarea de a surprinde cât mai exact sensul contabilităţii creative, din definiţiile
diverşilor autori, rezultă unele caracteristici comune:
•contabilitatea creativă nu implică încălcări ale prevederilor legale ;
•contabilitatea creativă presupune un exerciţiu de creativitate al contabililor, de a traduce
inovaţii juridice, economice şi financiare, pentru a oferi soluţii în favoarea celor interesaţi,
exploatând breşele şi lacunele legale şi profesionale.
Tehnicile şi practicile oferite de contabilitatea creativă, au ca rezultat o cosmetizare a
realităţii până la limita credibilului, în scopul servirii anumitor interese.
Contabilitatea creativă are drept obiectiv „fondarea structurii financiare şi a performanţelor
întreprinderii”; profesioniştii contabili, printr-un exces de ingeniozitate, reuşind să realizeze
„aranjamente” demne de invidiat, pentru a maximiza câştigul pe acţiune, pentru a îmbunătăţi
lichiditatea sau pentru a minimiza rata îndatorării financiare
Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi:
•posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile.
De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de
dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului;
•o serie de elemente necesită estimări sau previziuni.
De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării,
reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul „creativ” beneficiază
de oportunitatea de a fi mai „optimist” sau mai „pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se
apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un
expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste;
•se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a eroda
rezultatul.
De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de
închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai
mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari
sau mai mici decât preţul pieţei;
•alegerea momentului oportun realizării unei tranzacţii pentru a reflecta o anumită imagine în
conturile anuale;
•incompetenţa managerilor;
•incertitudinea şi riscul generate de creşterea volatilităţii unora dintre elementele pieţei.
Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate în
funcţie de obiectivele urmărite în
A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului: •imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;
•încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;
•cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
•întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;
•subevaluarea (sau supraevaluarea) ajustărilor pentru depreciere;
•existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe măsura
•avansării, la terminare).
4
B. Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere: •pierderi privind creanţele neîncasabile;
•creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea activelor.
C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului:
•cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
•scontarea unei cambii sau bilet la ordin;
•dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în gestiunea
unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei îndatoririi,
creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.
Legislaţia în domeniul contabilităţii din România, prezintă particularităţi care vin să
completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre creativitate, şi anume:
•mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe profit;
•importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii unei
întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil, mărimea
fluxurilor de numerar.
1.2. Factorii determinanţi în dezvoltarea tehnicilor de contabilitate creativă
Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind
performanţele sale; acestea sunt apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de
contul de rezultate. Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea
rezultatului contabil şi astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului. În
literatura de specialitate, politicile de manipulare a informaţiilor privind rezultatul, sunt apreciate
drept tehnici de „contabilitate creativă”.
Factorii care-i determină pe manageri să utilizeze aceste tehnici specifice contabilităţii
creative sunt:
Costurile rezultate din conflictul de interese
Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Acestea explică
diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor
proceduri contabile specifice.
Procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al entităţii economice printr-un proces
politic. Procesul politic reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferul de
bogăţie. Astfel, este posibil ca, în scopul de a evita presiunile din partea autorităţii executive şi
de a mări subvenţiile acordate firmei, managerii să aleagă proceduri contabile care reduc
profitul.
Incompetenţa managerilor
Managerii incompetenţi îsi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi
neglijează sistemul de informare contabilă şi ratele financiare, care încep să se deterioreze.
O întreprindere ajunsă în acest stadiu începe indubitabil să utilizeze contabilitatea creativă.
Motivaţia este evidentă, deoarece societatea nu a obţinut performanţe satisfăcătoare, este
posibil ca furnizorii să nu mai acorde credit comercial, creditorii să-i micşoreze termenele de
rambursare a creditelor, clienţii să îşi caute alţi furnizori.
5
Utilizând contabilitatea creativă, managerii adoptă o poziţie defensivă. Refuzul lor de a
admite eşecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice normale, conform căreia „norii se
vor ciocni în altă parte”. Se poate concluziona că, uneori, contabilitatea creativă poate fi asociată
cu eşecul; societatea o utilizează pentru a amâna ziua „fatală
Incertitudinea şi riscul
Potrivit lui Goodfellow, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii volatilităţii
unora dintre elementele pieţei. Astfel, trecerea de la moneda constantă la rate de schimb fluctuante,
creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei, a avut ca rezultat cresterea
incertitudinilor. În astfel de situaţii societăţile sunt motivate să adopte instrumente de reducere a
riscului. Problema rezultă însă din faptul că normalizarea reprezentării contabile cunoaşte, în mod
constant, o întârziere în raport cu aceste instrumente. Varietatea activităţilor economice
Caracterul extrem de variat al activităţilor economice impune o serie de particularităţi în
ceea ce priveşte evaluarea acestora. Ca urmare, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei
activităţi date, este necesară acordarea unei marje de libertate. Această libertate se traduce prin
existenţa opţiunilor în materie de evaluare. Utilizarea opţiunilor, deşi legitimă, permite
întreprinderilor să-şi ajusteze rezultatele
Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar contabile Se consideră că însăşi utilizatorii situaţiilor financiare pot contribui la utilizarea
contabilităţii creative prin importanţa excesivă acordată rezultatului contabil.
Astfel, faptul că, în general investitorii urmăresc creşteri stabile ale câştigurilor încurajează
societăţile să-şi „netezească” performanţele pentru a satisface exigenţele acestora.
Concret, dividendele şi constituirile de rezerve au impact asupra preţului acţiunilor
deoarece ele furnizează investitorilor informaţii despre profitabilitatea firmei.
O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea prevesti modificări ale
profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ea are efect asupra preţului acţiunii.
Devine evident că în situaţia în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi
contabilitatea creativă îi poate ajuta, aceasta reprezintă o tehnică atractivă. În mod concret,
utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:
•Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de
manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite
active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mică sau mai
mare de amortizare afectează mărimea rezultatului.
•Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini
recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării
cheltuielilor la venituri.
•Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte calculul
amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor.
De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi
diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere
•Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea veniturilor şi cheltuielilor
afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor.
•Reclasificarea activelor sau datoriilor.
•Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din cadrul
situaţiilor financiare.
6
Concluzionând, putem afirma că ingineria contabilă/contabilitatea creativă reprezintă un
ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea nivelului rezultatului în vederea optimizării
sau minimizării situaţiilor financiare, fără ca aceste două obiective să se excludă reciproc; tehnicile
şi procedeele utilizate au la bază alegerile permise de reglementările contabile, posibilităţile oferite
de carenţele normelor contabile, dar şi de mecanismele prin care contabilitatea poate interveni:
determinarea interpretării contabile a unei tranzacţii juridico-financiare sau elaborarea unui
mecanism juridico-financiar cu scopul modificării rezultatului sau situaţiilor financiare.
1.3. Imaginea fidelă versus contabilitatea creativă
Optimizarea activităţii economice impune cunoaşterea cât mai exactă a fenomenelor şi
proceselor de această natură, consemnate şi cuantificate în limbaj cifric.
Criteriul de performanţă al contabilităţii îl constituie imaginea fidelă, măsura în care aceasta
redă realitatea obiectivă, printr-o informare completă şi pertinentă asupra faptelor şi proceselor
economice, exprimabile în etalon monetar.
Concept de origine britanică, imaginea fidelă a fost utilizată încă din anul 1947, în Legea
societăţilor comerciale engleze sub forma „true and fair view”, ulterior fiind preluat şi definit în
Directiva a IV-a a Consiliului Uniunii Europene.
Percepţia britanică a principiului la nivelul protagoniştilor sociali (producători şi utilizatori ai
produsului contabil) are în vedere respectarea standardelor contabile şi a legii. În plan teoretic,
imaginea fidelă este definită prin prisma termenilor de imagine veridică şi imagine corectă sau
imagine reală şi imagine onestă. Nu este exclusă nici interpretarea ca un obiectiv înalt spre care
tind situaţiile financiare.
In ceea ce priveşte conceptul de imagine fidelă, G.A. Lee preciza: „astăzi, imaginea fidelă a
devenit un termen de artă. Ea presupune prezentarea de conturi întocmite în conformitate cu
principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil, realizarea de
estimări cât mai rezonabile si aranjarea lor de aşa manieră încât să se poată furniza, cu toate
limitele practicilor contabile curente imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită de erori,
distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative. Cu alte cuvinte trebuie avute în vedere atât
litera cât şi spiritul legii.
Analizând această definiţie sesizăm patru aspecte:
•referirile la „estimări cât mai rezonabile” şi la limitele practicilor contabile curente” implică
o anumită toleranţă faţă de unele imprecizii inevitabile. Altfel spus, „este preferabil să aproximezi
decât să greseşti cu exactitate”. Această cugetare, ce-i aparţine lui J. M. Keynes poate explica
înlocuirea cerinţei de „true and correct view” cu cea de „true and fair view”.
•Schimbarea s-a făcut la recomandarea Institutul Experţilor Contabili din Anglia si Ţara
Galilor, deoarece „corect” era un cuvânt excesiv de precis pentru a reflecta practicile de
contabilitate şi de audit. Privită din acest unghi, imaginea fidelă poate fi considerată ca un
stimulent în utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă.
•Lee vorbeste despre „imaginea cea mai obiectivă posibil”, adică despre neutralitate. Faptul
că informaţiile contabile trebuie să fie neutre este deja reglementat. Neutralitatea presupune ca
situaţiile financiare, prin modul de selectare şi prezentare a informaţiilor, să nu influenţeze luări de
decizii şi judecăţi care să conducă la un rezultat predeterminat. Analizată din acest unghi imaginea
fidelă acţionează împotriva contabilităţii creative. referirile la „omisiuni” şi la „litera şi spiritul
legii” i-a făcut pe unii să considere că cerinţa de „true and fair view” este mult mai riguroasă decât
Figura 2.1 Matricea contabilitate „ortodoxă” – contabilitate creativă în procesul evaziunii
fiscale
Cu alte cuvinte, contabilitatea creativă mai „beneficiază” de un atu, comparativ cu
contabilitatea ortodoxă: acela al fraudei fiscale legale (neincriminate).
Din această perspectivă, ni se pare că termenul de contabilitate creativă este, oarecum,
superfluu şi este menit exclusiv să atragă atenţia asupra posibilităţii evaziunii fiscale legale,
neaducând nimic nou din punct de vedere conceptual, pentru că, aşa cum se vede din figura de mai
sus, imediat ce contabilitatea „ortodoxă” ar utiliza inconsistenţele legislaţiei fiscale s-ar transforma
în contabilitate creativă, în timp ce, din punctul de vedere al încălcării legislaţiei fiscale, nu există
nici o diferenţă între cele două tipuri de contabilităţi. În organizaţiile în care, ca urmare a
dispersării mari a acţionariatului, managerii sunt cei
care administrează organizaţia, atunci apare „stimulentul” utilizării unei contabilităţi creative.
Cu toate acestea, sfera contabilităţii creative există atâta timp cât legislaţia fiscală îşi
menţine inconsistenţele, deoarece, pe măsură ce acestea sunt eliminate, sfera contabilităţii creative
se restrânge, la limită ea suprapunându-se peste ceea ce acum numim contabilitate „ortodoxă”
Mecanismul contabil al evaziunii şi fraudei fiscale este independent de aşa numita
contabilitate creativă, aceasta din urmă exploatând posibilităţile, inconsistenţele, incompletitudinile
sau chiar „portiţele” lăsate deschide în mod deliberat de către legiuitor. De altfel, contabilitatea
creativă este creativă mai ales la nivelul contabilităţii analitice (de gestiune), deoarece la nivelul
contabilităţii financiare normalizarea şi standardizarea internaţională limitează drastic sau chiar
anulează orice posibilitate de a „crea”.
2.2. Scandalurile financiare generate de practicile contabilităţii creative În pofida creşterii importanţei potenţiale a documentelor de sinteză şi a complexităţii
activităţii dezvoltate de organismele de normalizare, informaţia contabilă nu reuşeşte să-şi
îndeplinească funcţiile ce-i revin, decât parţial.
21
Proba cea mai evidentă a acestei constatări o constituie numeroasele scandaluri financiare.
Acestea au la bază fie descoperirea unor falsuri, fie a unor tehnici de disimulare a situaţiei reale,
fenomene cunoscute sub denumirea de contabilitate creativă .
Prin numeroase inginerii financiare, fraudă şi eroare, companii celebre au reuşit să
distorsioneze realitatea privind performanţa şi poziţia lor în piaţă, inducând în eroare percepţia
utilizatorilor.
Ultimele două decenii au scos în evidenţă serioase probleme legate de contabilitate în
companii internaţionale (Enron şi WorldCom). A fost momentul în care problema contabilităţii
creative şi a fraudei contabile au reţinut atenţia mediului privat de afaceri şi a guvernelor.
Contabilitatea creativă regrupează ansamblul de tehnici fondate pe spaţiile de libertate şi
opţiunile lăsate de normalizatorul contabil care permite managerilor unei entităţi sau ai unui grup
să fixeze nivelul rezultatului în interiorul unui spaţiu delimitat].
Spre deosebire de contabilitatea creativă, frauda provine dintr-un fapt ilegal, diferenţa între
contabilitatea creativă şi fraudă constând în caracterul intenţionat şi ilegal al actului care a generat
anomalia. Prezentul studiu exemplifică unele din cazurile cel mai des întâlnite, aflate la limita
dintre contabilitatea creativă şi frauda contabilă, în scopul reflectării câtorva din limitele
procedurilor de audit în identificarea situaţiilor generatoare de fraudă contabilă .
În continuare, prezentăm în sinteză principalele scandaluri financiare prin numele
companiilor implicate. Listă ce nu se poate apropia de exhausiv ar cuprinde cel puţin aceste cazuri,
fără ca ele să aibă în comun fraudări de tip contabil, ci mai degrabă încălcări grave ale
principiilor eticii în afaceri: scandalul spionajului Hewlett Packard din 2006, scandalul mitei
oferite de BAE Systems (producător de armament) în Arabia Saudită, Bre-X, Clearstream
Luxemburg, scandalul mitei oferită Organizaţiei Naţiunilor Unite de către Compass Group,
exagerarea rezervelor de petrol ale Exxon, raportarea falsă a profitului companiei Fannie Mae
(SUA), utilizarea muncii copiilor de către Firestone Tire and Rubber Company, scandalul Ford
Pinto, scandalul Guinness, prăbuşirea Hafskip, suprafacturarea guvernului de către Halliburton,
scandalul Harken, frauda contabilă de la Lernout & Hauspie Belgia, scandalul mitei Lockheed în
Germania, Japonia, Olanda, etc. Două dintre cazuri sunt prezentate în continuare mai în detaliu,
fiindcă acestea au constituit punctul focal în agregarea forţelor ce au determinat apariţia şi
impunerea standardului SOX.
2.2.1. Enron Activitatea corporaţiei Enron a început în anul 1986, în urma fuziunii dintre două companii
producătoare de gaze naturale. Enron intenţiona să creeze prima reţea naţională de furnizare a
gazelor naturale. La acea vreme, guvernul american controla producerea de energie, taxele
percepute consumatorilor, inclusiv profitul pe care astfel de companii îl puteau obţine.
Situaţia s-a schimbat atunci când guvernul federal a scos de sub controlul său industria gazelor
naturale în 1980 şi pe cea a energiei electrice în 1990. Ca urmare a acestui fapt, Enron s-a
transformat dintr-un furnizor de gaze naturale într-un intermediar de succes în afacerile cu energie.
În doar 15 ani, Enron a devenit una dintre cele mai mari companii energetice din SUA, ocupând
locul 7 în top, cu aproape 21.000 de angajaţi în peste 40 de ţări. Ea deţinea o cotă de 25% din piaţa
mondială a energiei electrice şi a gazelor naturale, lansând în 1999 Enron Online, cea mai mare
pagină de e-business din lume .
Pe data de 3 decembrie 2001, corporaţia a declarat brusc falimentul, deşi cu un an înainte
anunţase un profit de peste 100 miliarde de dolari. Totul era însă o mare minciună, întrucât
conducerea Enron prezenta publicului, de câţiva ani, situaţii financiare care ascundeau marile
22
datorii ale firmei şi „umflau” profitul utilizând contabilitatea creativă. Compania supraevalua
costurile operaţiunilor de obţinere a energiei pentru perceperea unor taxe mai ridicate
consumatorilor.
Astfel, dacă Enron se asocia cu o altă firmă şi împreună puteau face 50 de milioane de dolari în
10 ani, Enron pretindea că acei 50 milioane sunt venituri curente.
Societatea crea şi off-shore-uri false pentru a-şi transfera pierderile pe acestea, în afara
evidenţelor contabile, cumpăra cu sume uluitoare acţiuni la firme cu obiect similar de activitate din
India, Brazilia şi Regatul Unit
Acestea nu au fost singurele metode utilizate astfel că, în 2001, experţii s-au găsit în
imposibilitatea de a determina care parte din operaţiunile Enron erau legale şi care nu.
Analizând atent mecanismul declanşării scandalului Enron, constatăm de altfel, ca şi în alte
situaţii de acest gen, prezenţa substratului politic. Guvernul federal este acuzat de unii experţi
pentru situaţia firmei, întrucât în cursul perioadei în care industria energetică a fost scoasă de sub
reglementările şi controlul statului, politicieni din branşa executivă şi legislativă au primit de la
Enron, milioane de dolari pentru campaniile lor electorale.
Ca rezultat al dezvăluirii publice a situaţiei reale Enron şi a falimentului companiei, au fost
promulgate noi legi: Public Company Accounting Reform (Reforma Contabilităţii pentru
Companiile Publice) şi Investor Protection Act (Actul de Protecţie al Investitorilor) din 2002.
Aceste reglementări au condus la schimbări drastice ale practicilor contabile şi la întărirea
controlului exercitat de Comisia de valori mobiliare şi burse – Securietes and Exchange
Commission (SEC), respectiv de guvernul American asuora raportărilor financiare. Scandalul
Enron a reamintit americanilor că o economie capitalistă trebuie să se bazeze pe raportarea de
informaţii financiare complete şi corecte
2.2.2. Arthur Anderson
Arthur Andersen a fost înfiinţată în anul 1913 de către Arthur Andersen şi Clarence
DeLay, Chicago ca societate cu răspundere limitată, făcând parte din gruparea „Big Five” alături
de celelalte companii celebre PricewaterhouseCoopers, Deloitte Touche Tohmatsu, Ernest &
Young şi KPMG, care ofereau servicii de audit, consultanţă fiscală şi de contabilitate marilor
corporaţii[1]. După aproape 100 de ani de activitate şi tradiţie, în 2002, firma a cedat voluntar
licenţa de practică în SUA, după acuzaţiile grave din cazul Enron.
Andersen a fost acuzată că ar fi avut legătură cu raportarea şi certificarea prin audit de
informaţii financiare frauduloase a unor companii precum: Sunbeam Products, Waste
Management, Inc., Asia Pulp and Paper. Menţionăm că două dintre acestea, corporaţii de renume
mondial, Worldcom şi Enron, au fost implicate în scandaluri financiare de proporţii.
Compania a fost dată în judecată pentru certificarea de rapoarte financiare false la
societatea Waste Management Inc., cea mai mare firmă de salubrizare, care a ajuns la cifra de 1,43
miliarde de dolari câştig în 1998, o valoare apreciată de Comisia americană ca fiind cea mai mare
în istoria Statelor Unite.
Comisia de Schimburi şi Valori Mobiliare a declarat că avea cunoştinţă de faptul că
Andersen exagera profiturile companiei Waste Management încă de la începutul anilor „90 şi că a
recomandat în mod repetat firmei să-şi corecteze cifrele.
Waste Management a promis măsuri de reformă - unele dintre ele nu au fost respectate, dar a
refuzat să reducă profitul, aşa cum compania de audit îi recomandase, conform Comisiei de
Schimburi şi Valori Mobiliare din SUA.
23
Pe 15 iunie 2002, Andersen a fost acuzată că a împiedicat justiţia să acţioneze prin
distrugerea unor documente esenţiale, pe hârtie şi în format electronic, legate de misiunea de audit
desfăşurată la compania Enron. Andersen s-a apărat susţinând că distrugerea documentelor făcea
parte din politica internă a companiei
Întrucât doi angajaţi importanţi în cadrul companiei Anderson au primit pedeapsa cu
închisoarea şi legea nu permite efectuarea de audit de către persoane condamnate astfel, firma a
renunţat de bunăvoie la licenţele de contabil public autorizat şi la dreptul de practică înainte de 31
august 2001. La această dată, Comisia de valori mobiliare şi burse a declarat oficial scoaterea
firmei de pe piaţa afacerilor din SUA.
Practicile angajaţilor companiei Anderson din exteriorul SUA au încetat să mai fie valide
datorită scandalului care implica societatea per ansamblu. Falimentul sau dizolvarea nu au fost
declarate. Compania încă există şi funcţionează sub Omega Management, însă niciodată nu îşi va
recâştiga renumele din trecut.
2.2.3. Worldcom
Boom-ul telecomunicaţiilor din ultimii ani ai secolului trecut a fost extrem de favorabil şi
pentru acţiunile Worldcom, o companie importantă de telefonie. Preşedintele Bernard Ebbers
fiind şi acţionar principal, şi-a folosit participaţiunea pentru garantarea finanţării unor proiecte şi
investiţii personale.
Din nefericire, anul 2000 a adus o corecţie brutală, în jos, a valorii acţiunilor firmelor din
sector, reducând substanţial impresia de bogăţie a acţionarilor. Deoarece garanţiile respective
ajunseseră la maturitate, preşedintele Worldcom, intrat în criză de lichidităţi, a convins
administratorii companiei să-i împrumute 400 de milioane de dolari cu titlu personal. Această
strategie a avut doar un succes limitat, managerul fiind concediat curând după aceea.
Mai departe, situaţia Worldcom fiind după nu foarte bună, din 2000 până în 2002, câţiva
directori au trecut la falsificarea situaţiei financiare prin subestimarea costurilor de
interconectare şi prin înregistrarea unor venituri inexistente. Ca şi la Enron, descoperirea
fraudelor a dus la sancţiuni prompte şi la volatilizarea unei părţi din valoarea de piaţă. Totuşi, spre
deosebire de Enron, Worldcom avea încă un nucleu sănătos care i-a permis supravieţuirea.
Principala trăsătură pe care o putem evidenţia este că în toate cazurile, managementul a luat
decizii greşite, ilegale sau imorale cu scopul de a-şi acoperi erorile sau de a profita în nume
personal de pe urma companiilor. Întrebarea care se pune firesc este: cum au profitat?
Manipulând înregistrările contabile, antedatând pachetele de opţiuni, speculând la Bursă informaţii
privilegiate, menţinând conflicte de interese, formând carteluri pentru a forţa impunerea şi
menţinerea unor preţuri mai mari, declarând profituri false pentru a determina creşterea
dividendelor, făcând investiţii dăunătoare companiilor dar benefice asociaţilor din umbră,
raportând fals şi exagerat rezervele şi beneficiile sau ascunzând datorii.
2.3. Reglementări adoptate sub impactul marilor scandaluri financiare
Legea Sarbanes-Oxley intitulată oficial „Reforma contabilităţii companiilor publice şi Legea
protejării acţionarilor” a intrat în vigoare în anul 2002 în Statele Unite ale Americii şi are ca scop
declarat reformarea practicilor contabile şi refacerea încrederii publicului în raportările
companiilor cotate la Bursă. Ce evenimente au declanşat legiferarea şi reglementarea acestor
practici? Răspunsul se află în mult mediatizatele cazuri Enron, WorldCom precum şi alte falimente
celebre avându-şi rădăcinile în ceea ce numim contabilitatea creativă, fără ca acest concept să
24
cuprindă altceva decât modalităţi la limita licitului de a mistifica, ascunde şi înfrumuseţa realitatea
prin raportări contabile viciate. Mediul de afaceri este oricum supus unor presiuni de reglementare
împotriva sofisticării fraudelor corporatiste, astfel încât era de presupus că se va ajunge la
reglementarea acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai mult chiar decât de acomodarea unor
principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate .
Întrebarea care se pune este în ce masură aceste noi reglementări reuşesc să-şi atingă
scopul, având în vedere că provoacă şi efecte negative, precum încărcarea cheltuielilor firmelor cu servicii contabile, financiare şi de audit sau limitarea libertăţii de acţiune odată ce
Comisiile create pentru supraveghere au mandat în a bloca tranzacţii ce par dubioase.
Reglementari de acest tip sunt deocamdată aplicabile în mediul de afaceri nord american,
însă ele au deja influenţă asupra companiilor de pretutindeni, inclusiv cele româneşti.
Senatorii Sarbanes şi Oxley au propus şi promovat legea, stabilind standardul care le poartă
numele ca urmare a scandalurilor centrate pe companiile Enron, Worldcom, Tyco International şi
altele .
Un complex de factori (Sinnett, 2007) a dus la crearea condiţiilor pentru apariţia acestei
reglementări, însă este clar că unul anume a fost catalizator, anume seria uluitoare de fraude
corporatiste intervenite în special în perioada 2000-2002 în spaţiul economiei americane, însă cu
ramificaţii importante la nivel internaţional, prin prisma globalizării, pornind de la mediatizatul
scandal Enron şi până la cele legate de WorldCom, Tyco sau Arthur Andersen; or, ce poate fi un
mai evident atac la etică decât aceste practici ce au facut posibile acumulările de erori, manipulări
şi în cele din urmă etalarea unor conflicte de interese şi a unor câştigători de pe urma lor.
Fraudele ce au rezultat sunt cifrate la peste 500 de miliarde de dolari, în termeni de scădere a
valorii de piaţă a companiilor listate, în urma prăbuşirii lanţului de datorii rostogolite şi de pierderi
neevidenţiate sau raportate drept profituri.
Pe scurt, aceste companii şi-au umflat scriptic cifrele de afaceri şi implicit profiturile prin
nedeclararea cheltuielilor amânate sau cuprinse în contracte sub clauze confidenţiale sau ascunse,
prin prezentarea veniturilor posibile drept venituri sigure şi încasate, prin crearea de corporaţii
fantomă, de altfel nu extrem de diferite de „căpuşele” autohtone şi prin alte practici similare. Sunt
în acest context de notat practicile de creare a unor companii de sine stătătoare, aflate în
proprietatea companiei mamă şi care preiau datoriile acesteia lăsându-i o imagine bilanţieră
favorabilă (prin diminuarea datoriilor şi creşterea activelor datorată deţinerii capitalului altor
entităţi).
Raţiunile unui asemenea comportament corporatist decurg dintr-o realitate extrem de
pragmatică şi din aspiratii profund individualiste: managerii companiilor, având în oferta salarială
între altele pachete de beneficii ce includeau şi acţiuni în capitalul companiilor conduse de ei,
aveau tot interesul să gonfleze valoarea de piaţă a acestora încercând să pară în acelaşi timp
eficienţi în ochii acţionarilor principali şi să raporteze performanţe crescătoare.
Prăbuşirea lanţului de mistificări care mai de care mai sofisticate a dus la evaporarea unor
sume enorme din patrimoniul companiilor precum şi a capitalului din fondurile de pensii ale
angajaţilor.
Acest ultim lucru a provocat o legitimă furie publică in Statele Unite, iar legiferarea SOX s-a
impus ca un remediu aplaudat de toată lumea.
Sarbanes Oxley are 11 capitole care tratează organismele, regulile şi procedurile pe care
companiile sunt obligate să le creeze şi să le respecte.
Fără a intra în detalieri excesive, conţinutul şi înţelesul acestora poate fi rezumat astfel
Crearea Comisiei de supraveghere contabilă a companiilor publice (cotate la Bursă)
25
reglementează realizarea de auditări independente şi, cel mai important, imparţiale asupra înseşi
firmelor de audit; creează de asemenea un organism de supraveghere a profesiei de auditor, de
înregistrare a auditorilor autorizaţi, stabilind procedurile şi procesele ce trebuiesc urmărite în
realizarea rapoartelor de audit
Resursele şi autoritatea organismului de supraveghere a Bursei. Această secţiune defineşte
practici şi reglementări care să permită reinstaurarea încrederii investitorilor în analiştii financiari
şi specialiştii asimilaţi. De asemenea, reglementează cadrul de acces la profesiile de broker, dealer
sau analist financiar.
Studii şi rapoarte; include efectele coagulării firmelor de contabilitate şi a potenţialelor
conflicte de interese, rolul analiştilor în evaluarea obligaţiunilor, căi de impunere a regulilor.
Răspunderea civilă şi penală pentru infracţiunile financiare. Capitolul enumeră infracţiunile
şi pedepsele aferente pentru acestea. De asemenea, statuează elemente de protecţie legală pentru
persoanele dispuse să furnizeze autorităţilor informaţii care să ducă la descoperirea fraudelor.
Întărirea pedepselor pentru infracţiunile administratorilor. Această secţiune întăreşte
pedepsele asociate infracţiunilor financiare, recomandând pronunţarea de pedepse mai aspre pentru
astfel de fapte şi adăugând spectrului penal alcătuirea şi certificarea de raportări false
Un alt efect speculat este tendinţa companiilor listate în Statele Unite de a se refugia la
Londra unde se crede că autoritatea de reglementare a Bursei este mai puţin strictă. Totuşi, faptul
că în Marea Britanie autoritatea beneficiază de resurse mai mari decât analogul american este un
argument împotriva speculaţiei că multe firme au traversat Atlanticul
În ceea ce priveşte efectele pozitive indirecte ale reglementării Sarbanes-Oxley, se poate
menţiona avântul extraordinar şi previzibil pe care l-a luat oferta de servicii de auditare şi
consultanţă oferite de firme specializate.
Firmele româneşti sunt afectate direct doar dacă îşi listează acţiunile şi obligaţiunile la Bursa
din Statele Unite. Principalul motiv pentru această migraţie ar fi accesul la condiţii de credit
substanţial mai avantajoase decât cele oferite pe piaţa locală
Acesta din urmă poate reprezenta o motivaţie interesantă, însă nu este mai puţin adevărat că
barierele de intrare pe o piaţă de mărimea celei americane sunt suficient de importante şi sofisticate
pentru a limita accesul companiilor româneşti şi nu numai, fără a pune la socoteală reglementări
precum cea pe care o analizăm şi care îngreunează oricum acest tip de iniţiativă.
Efectele directe s-ar putea face simţite în însăşi legislaţia românească, pe care aşteptăm să o
vedem evoluând în sensul reglementării formale pentru companii a eticii comportamentale în
afaceri. Nici un standard nu este perfect şi cu atât mai puţin comportamentul generat de aplicarea
acestuia; însă fără setarea unor coordonate formale şi înalte de etică în afaceri, companiile ar
continua să evolueze haotic, profitând de golurile legislative, de normele tardive sau ambigue de
aplicare a acestora, precum şi de permisivitatea climatului de afaceri în general .
CONCLUZII
Practicile contabile le pot permite întreprinderilor să prezinte, în anumite limite, rezultate
conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea.
Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezultă din alegerea între diferitele
metode de contabilizare şi au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net,
fie modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net.
26
Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări contabile,
ci operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept consecinţă ameliorarea
rezultatului curent şi a rezultatului net.
Politicile şi practicile contabile constituie originea contabilităţii creative – subiectul central al
lucrării de faţă - reprezentând un ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea nivelului
rezultatului în vederea optimizării sau minimizării situaţiilor financiare.
În consecinţă, contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi
folosesc cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării
actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile
Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind
performanţele sale; acestea fiind apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de
contul de rezultate.
Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea rezultatului contabil şi
astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului.
În literatura de specialitate, politicile de manipulare a informaţiilor privind rezultatul, sunt
apreciate drept tehnici de „contabilitate creativă”.
Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia cauzelor care le-
au generat, astfel că dorinţa normalizatorilor contabili de limitare a contabilităţii creative trebuie să
aibă în vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia.
Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale să îi
minimizeze impactul. Tehnicile de manipulare a bilanţului acţionează asupra unuia sau mai
multora dintre elementele următoare: capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment,
trezoreria; pe când tehnicile de manipulare a performanţelor întreprinderii sunt oferite de
tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele contabile internaţionale. Existenţa mai
multor „opţiuni” posibile în materie contabilă, corespunzând fie unor adevărate alegeri contabile,
fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale sau
consolidate, pot influenţa performanţa companiei.
Interdependenţa dintre contabilitatea creativă şi scandalurile financiare – se axează pe
reflectarea relaţiei fraudă – contabilitate creativă/inginerie contabilă – evaziune fiscală şi a
efectelor acestui cerc vicios asupra stabilităţii şi imaginii fidele a întreprinderilor care urmăresc
maximizarea performanţelor economice prin apelarea la diverse tehnici, mai mult sau mai puţin
acceptabile din punct de vedere al eticii afacerilor. Frauda fiscală reprezintă aşa-numita evaziune
fiscală ilegală (ilicită)
În principiu, se consideră că evaziunea fiscală este totuna cu frauda fiscală, atunci când
intenţionalitatea (adică natura deliberativă a cazului) nu este sau nu poate fi dovedită, se acceptă că
este vorba despre evaziune fiscală, în caz contrar fiind vorba despre fraudă fiscală.
Mediul de afaceri este supus unor presiuni de reglementare împotriva sofisticării fraudelor
corporatiste, astfel încât este necesară reglementarea acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai
mult chiar decât de acomodarea unor principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate Un
studiu realizat în Regatul Unit de către Kamal Naser a evidenţiat că 91% dintre auditorii
intervievaţi consideră contabilitatea creativă o problemă care nu va putea fi niciodată rezolvată.
Altfel spus, indiferent de numărul şi de gradul de detaliere a normelor contabile, întotdeauna
vor fi unii care vor găsi o cale de a depăşi rigorile impuse de sistem. Prin urmare, misiunea
normalizatorilor şi a reprezentanţilor profesiei contabile nu este una simplă.
Chiar dacă nu sunt siguri că vor cuceri „războiul” împotriva contabilităţii creative, trebuie să
facă efortul de a răspunde imaginaţiei cu imaginaţie .
27
CAPITOLUL 3
Tehnici de manipulare a imaginii bilantului
1. Dezindatorirea in fapt
2. Reevaluarea imobilizarilor corporale
3. Emisiunea de titluri hibride
4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate
5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor
6. Vanzarea si rascumpararea stocurilor
II. Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere
1. Contabilizarea contractelor pe termen lung
2. Politica de amortizare
3. Imputarea cheltuielilor ocazionate de cresterea capitalului asupra primelor de emisiune
7.Politica de amortizare a imobilizărilor corporale
III. Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back.
Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc cunoştinţele
în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor normative şi
de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile.
Noţiunea de contabilitate creativa a fost invocata pentru prima data in literatura in anul 1973
de catre cercetatorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legatura directa intre practicile de
contabilitate creativa, incompetenta managerilor si declinul afacerilor, precizand ca utilizarea
contabilitatii creative reprezinta un indiciu prevestitor de criza.
Cea mai importanta definitie a contabilitatii creative îi apartine lui K. Naser: procesul prin
care, data fiind existenta unor brese in reguli, se manipuleaza cifrele contabile si profitand de
flexibilitate, se aleg acele practici de masurare si divulgare ce permit transformarea documentelor
de sinteza din ceea ce ele ar trebui sa fie in ceea ce managerii doresc.
Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea
manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.
Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi:
1. Posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile.
De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de
dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.
2. O serie de elemente necesită estimări sau previziuni.
De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării,
reprezintă o estimare realizată de către întreprindere.
Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai
“pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri,
contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau
pesimiste.
3. Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a
netezi rezultatul.
28
De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de
închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back).
Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece
diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.
Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate în
funcţie de obiectivele urmărite în:
A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului: •imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;
•încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;
•cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
•întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;
•subevaluarea (sau supraevaluarea) provizioanelor pentru depreciere;
•existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe măsura
avansării, la terminare).
B. Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere:
1. pierderi privind creanţele neîncasabile;
2. creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea
activelor.
C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului: • cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
• scontarea unei cambii sau bilet la ordin;
• dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în
gestiunea unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei
îndatoririi, creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.
În România, o serie de elemente vin să completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre
creativitate:
1. mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe
profit.
2. importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii unei
întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net
contabil, mărimea fluxurilor de numerar.
În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:
Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de
manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu.
De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie
amortizate. Durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului.
Majorarea sau diminuarea veniturilor.
În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini recunoaşterea veniturilor prin aplicarea
principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la venituri.
Majorarea sau diminuarea activelor.
29
Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte calculul amortizării şi provizioanelor crează
posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor.
De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi
diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere.
Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor.
Modificarea veniturilor şi cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă,
mărimea rezervelor.
Reclasificarea activelor sau datoriilor.
Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din cadrul
situaţiilor financiare. Există părţi în acestea în care se pot include mai multe sau mai puţine
informaţii. În mod concret, contabilitatea creativă vizează 3 direcţii:
•maximizarea rezultatului;
•creşterea capitalurilor proprii;
•reducerea ratei îndatoririi.
Deşi există o diferenţă clară între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată a legii
(fraude), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a întreprinderilor şi au la bază
intenţia de a înşela.
Tehnici de manipulare a imaginii bilantului
Bilantul este documentul de sinteza care reda starea si evolutia situatiei financiare.
El permite formularea de judecati de valoare privind randamentul si riscul aferente unei
intreprinderi, precum si evaluarea miscarilor viitoare de trezorerie.
Din acest motiv, intreprinderile sunt tentate sa incerce sa-si amelioreze structura bilantului.
Tehnicile de manipulare prezentate sunt destinate in mod particular ameliorarii bilantului.
Aceste tehnici actioneaza asupra unuia sau mai multora dintre elementele urmatoare:
capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria.
1. Dezindatorirea in fapt
Dezindatorirea in fapt reprezinta aranjamentul prin care societatea transfera active unui trust,
care preia, totodata, si gestiunea unor datorii. Din punct de vedere juridic, societatea nu este
absolvita de obligatia de a plati aceste datorii, ea ramanand debitorul principal.
Uneori, creditorii nici nu afla de aceste tranzactii si pastreaza, in continuare, relatia cu
societatea in cauza in vederea recuperarii creantei. Intreprinderea detine o creanta cu valoarea
nominala de 450 lei, recuperabila prin transe anuale egale; deasemeni ea are o datorie de 475 lei
rambursabila pe patru ani sub forma de anuitati constante.
Societatea transfera, la inceputul anului creanta si datoria unui tert, care va asigura gestiunea
datoriei platind transele anuale prin recuperarea creantei. Efectul acestei metode poate fi observat
in bilantul urmator:
ACTIV Fara
dezandatorare
Cu dezandatorare
Active imobilizate 9.500 9.500
Actve circulante
Stocuri 7.300 7.300
Creante 4.500 4.050
30
Disponibil 500 500
Total active 21.800 21.350
PASIV
Capitaluri proprii
Capital social 10.000 10.000
Rezultat 0 25
Datorii 11.800 11.325
Total pasiv 21.800 21.350
Obs. desi datoriile nu au fost platite, utilizarea tehnicii de dezandatorare in fapt face posibila
eliminarea lor din bilant, ceea ce duce la ameliorarea pozitiei financiare si crearea premiselor
pentru obtinerea de noi imprumuturi.
2. Reevaluarea imobilizarilor corporale
Desi, conform principiului prudentei, activele trebuie evaluate la costul istoric, aplicarea cu
strictete a acestui principiu poate afecta pozitia financiara a unei intreprinderi. De aceea, in unele
tari, normalizatorii contabili autorizeaza reevaluarea, in anumite conditii, a imobilizarilor
corporale. Reevaluarea imobilizarilor corporale furnizeaza, prin intermediul unor variabile precum
diferentele din reevaluare, baza de amortizare si durata de amortizare posibilitati de a manipula
imaginea bilantului.
Prin reevaluarea imobilizarilor corporale, o intreprindere poate supravietui unei reduceri
semnificative a capitalurilor proprii datorate unei pierderi. Diferenta din reevaluarea activului
poate ridica nivelul capitalurilor proprii la un nivel mai mare de 50% din capitalul social ( nivel
impus de legislatia societatilor comerciale ).
Pentru a evita unele abuzuri in cazul reevaluarii, in unele tari, cum ar fi Franta, se interzice
reevaluarea imobilizarilor . Daca operatia de reevaluare ar afecta profitul la nivelul amortizarii
acumulate si doar diferenta ar fi inregistrata la diferente din reevaluare, profitul si rezultatul pe
actiune ar fi substantial imbunatatite.
Exemplu privind operatia de reevaluare a imobilizarilor corporale:
Societatea detine in cadrul imobilizarilor o cladire in valoare bruta de 30.000 lei , amortizare
acumulata 15.000 lei. Valoarea actuala a cladirii este de 35.000 lei.
ACTIV Inainte de de
reevaluare
Dupa
reevaluare
Imobilizari corporale 70.000 90.000
Cladiri 30.000 50.000
Amortizarea cladirii (15.000) (15.000)
31
Mijloace fixe 40.000 40.000
Amortizarea mijl. fixe (10.000) (10.000)
Valoare neta a imob corporale 45.000 65.000
Active circulante 35.000 35.000
Total activ 80.000 100.000
PASIV
Capital social 50.000 50.000
Diferente din reevaluare 0 20.000
Rezultatul reportat (30.000) (30.000)
Rezultatul exercitiului 3.000 3.000
Total capitaluri proprii 23.000 43.000
Datorii 22.000 22.000
Total pasiv 45.000 65.000
Obs. diferenta din reevaluare scoate intreprinderea din situatia in care capitalurile proprii
erau mai mici de 50% din capitalul social.
3. Emisiunea de titluri hibride
Intreprinderile recurg la o serie de finantari de tip "mezanin" : emisiunea de obligatiuni
convertibile in actiuni, obligatiuni cu bonuri de subscriere de actiuni , care nu pot fi atasate cu
certitudine nici capitalurilor proprii, nici datoriilor financiare.
Varietatea si complexitatea acestor titluri hibride, precum si imprecizia si lipsa de unitate a
definitiilor actuale pun probleme de clasificare, care au un impact semnificativ asupra echilibrului
structural. In plus, utilizand o serie de montaje financiare, intreprinderile pot transforma unele
datorii in capitaluri proprii. Ideea consta in emisiunea de titluri care prezinta particularitatea ca
sunt rambursabile doar in momentul lichidarii societatii. Aceasta particularitate le face asimilabile
capitalurilor proprii.
Dar, gratie unui montaj juridic, care presupune interventia unui tert, creditorii (cumparatorii
de titluri) primesc asigurarea ca sumele imprumutate intreprinderii le vor fi rambursate intr-un
timp determinat.
Contabilizarea in categoria capitalurilor proprii a unor finantari care ar trebui sa figureze in
datorii are drept consecinta modificarea echilibrului structural si reducerea ratei de indatorare (
ceea ce se urmareste de fapt prin aceasta tehnica de manipulare ).
4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate
Contabilitatea opereaza cu mai multe categorii de titluri: titluri de participare, titluri
imobilizate ale activitatii de portofoliu, alte titluri imobilizate si titluri de plasament. Incadrarea
titlurilor in una sau alta dintre categoriile mentionate depinde, in mod normal, de intentia cu care
intreprinderea le-a achizitionat.
32
In unele cazuri insa, intreprinderile sunt tentate sa recurga la o anumita clasificare in scopul
de a ameliora situatia prezentata utilizatorilor externi. Astfel, clasificarea titlurilor in categoria
activelor circulante permite ameliorarea ratei de lichiditate.
Exemplu privind operatia de clasificare a titlurilor achizitionate si influenta asupra pozitiei
financiare. Intreprinderea achizitioneaza titluri in valoare nominala de 2.500 RON.
ACTIV Varianta a Varianta b
Imobilizari
Corporale 6.500 6.500
Financiare 2.500 0
Active circulante
Stocuri 1.600 1.600
Creante 2.100 2.100
Titluri de plasament 0 2.500
Disponibil 650 650
Total Activ 13.350 13.350
PASIV
Capitaluri proprii
Capital social 8.000 8.000
Datorii
pe termen lung 5.000 5.000
pe termen scurt 350 350
Total pasiv 13.100 13.100
Fond de rulment ( Ac – Dts ) 4.000 6.500
Rata de lichiditate( Ac/Dts ) 11,42 18,57
Rata lichiditatii si nivelul fondului de rulment pot fi influentate in sensul cosmetizarii lor prin
simpla includere a titlurilor achizitionate in cadrul activelor circulante si nu in cadrul activelor
imobilizate.
33
5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor
In cazul anumitor societati, ca, de exemplu, editurile si casele de discuri, pot exista anumite
intelegeri formale sau informale care permit cumparatorului sa returneze bunurile ce nu au putut fi
vandute intr-un anumit termen.
Spre exemplu o casa de discuri vinde casete unei intreprinderi care conditioneaza achizitia
de posibilitatea returnarii casetelor nevandute.
Casa de discuri va inregistra vanzarea la intreaga sa valoare, desi este foarte probabil ca
aproximativ 25% din casetele vandute sa fie returnate. Astfel , se inregistreaza un transfer de la
activele mai putin lichide, cum sunt stocurile, la activele cu grad ridicat de lichiditate cum sunt
creantele sau disponibilitatile. Este evident ca aceasta solutie de contabilizare conduce la
ameliorarea ratei de lichiditate si a rezultatului in exercitiul in care a avut loc vanzarea, intregul
risc de aparitie a unei datorii generate de returnarea bunurilor fiind transferat asupra unui exercitiu
viitor.
Desi nu este etica, utilizarea acestei solutii in contabilitatea societatilor romanesti nu poate fi
contestata atata vreme cat regulamentul de aplicare a legii contabilitatii nu prevede reguli de
aplicare a principiului prudentei in cazul pasivelor.
6. Vanzarea si rascumpararea stocurilor
Pentru a obtine surse de finantare, societatile pot proceda la vanzarea stocurilor.
Particularitatea operatiei consta in faptuI ca in contractul de vanzare este prevazuta o optiune de
rascumparare a stocurilor.
Intre data vanzarii si data rascumpararii stocului, societatea vanzatoare utilizeaza rezultatul
obtinut din operatia de vanzare ca o sursa de finantare.
Stocul si datoria de a rambursa finantarea acordata temporar de cumparatorul stocului sunt
excluse din bilant. Diferenta dintre pretul initial de vanzare si pretul de rascumparare al
stocului va fi inclusa in costul vanzarilor cand stocul va fi, in sfarsit, vandut unui cumparator
independent.
Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere
Teoria economica considera ca obiectivul oricarei firrne este maximizarea profitului. Exista,
totusi, intreprinderi care doresc sa obtina doar un profit satisfacator. Practicile contabile le permit
intreprinderilor sa prezinte, in anumite limite, rezultate conforme mai degraba cu obiectivele lor
decat cu realitatea.
Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezulta din alegerea intre diferitele
metode de contabilizare si au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent si a rezultatului net,
fie modificarea structurii rezultatului fara a influenta rezultatul net.
Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezinta un simplu joc de inregistrari contabile,
ci operatii care au fost realmente realizate de catre intreprindere si au drept consecinta ameliorarea
rezultatului curent si a rezultatului net.
Politicile contabile cuprind optiunile managerilor referitoare la solutiile contabile de aplicat.
Acestea pot fi:
•alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare;
•alegerea (sau modificarea) metodelor de prezentare a documentelor de sinteza;
•stabilirea volumului si gradului de agregare a informatiei publicate in documentele de
sinteza, in general, si in anexa, in special;
•stabilirea informatiilor publicate in raportul de gestiune;
34
•stabilirea datei de comunicare a informatiilor financiare;
•publicarea voluntara a unor documente de sinteza facultative (de exemplu, tabloul de
finantare);
•alegerea (sau schimbarea) auditorului;
•alinierea (partiala sau totala) la referentialul contabil international sau la referentiale
contabile international recunoscute;
•abandonul anumitor principii contabile.
Practicile de contabilitate creativa ce decurg din politicile contabile sunt:
a) Contabilizarea contractelor pe termen lung
Optiunea contabila intre utilizarea metodei terminarii lucrarilor si metoda procentajului de
avansare da posibilitatea repartizarii rezultatului fie pe parcursul lucrarii fie inregistrarea acestuia
in anul terminarii lucrarii.
Exemplu privind contabilizarea contractelor de lunga durata:
Intreprinderea s-a angajat prin contract sa construiasca o cladire, estimand costul lucrarilor la
nivelul de 33.000 lei si un venit de 38.000 lei . Costul lucrarilor pe cei trei ani au fost de 8.000 lei,
14.000 lei si 11.000 lei.
Contul de profit si pierdere va arata astfel:
Anul I Anul II Anul III
Costul lucrarii 8.000 14.000 11.0000
Venituri din lucrari (metoda
avans procentual )
10.000 15.000 13.000
Rezultat (met.avans. procent) 2.000 1.000 2.000
Venituri din lucrari (met.
terminarii lucrarii)
8.000 14.000 11.000
Rezultat (met. term. lucrarii) 0 0 5.000
Desi cele doua metode au recunoscut acelasi rezultat total, ele difera in ceea ce priveste
masurarea si raportarea rezultatului periodic pe durata lucrarilor de constructie.
Se observa ca metoda terminarii lucrarilor este foarte obiectiva, tinand cont de faptul ca
veniturile si cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar in momentul finalizarii
lucrarilor, insa nu respecta principiul independentei exercitiului. Principalul inconvenient al
metodei procentajului de avansare este ca rezultatul este masurat pe baza estimarilor privind
lucrarile realizate. Astfel , rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluand sau
subevaluand gradul de avansare a lucrarilor.
Alegerea uneia dintre cele doua metode si trecerea de la o metoda la alta modifica contul de
profit si pierdere.
Unele intreprinderi sunt tentate sa utilizeze metoda terminarii lucrarilor in perioadele cu
rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de mentinut pe termen lung. Pentru
aceasta este suficient ca ele sa pretinda ca anumite contracte nu mai satisfac conditiile necesare
utilizarii metodei procentajului de avansare.
35
Aceasta schimbare risca sa treaca neobservata deoarece ea reprezinta doar o simpla
schimbare de estimari contabile.
b) Politica de amortizare
In functie de nivelul de amortizare stabilit de intreprindere rezultatul este in mod invers
proportional influentat. O cota mai mare de amortizare va duce la diminuarea rezultatului si
reciproc.
Exemplu privind influenta politicii de amortizare asupra rezultatului:
Intreprinderea detine un mijloc fix in valoare de 2.100 lei si are posibilitatea amortizarii
acestuia fie liniar, fie degresiv pe trei ani.
In functie de aceasta, rezultatul exploatarii va arata astfel:
Anul I Anul
II
Anul
III
Total
Cifra de afaceri 28.000 28.00
0
28.000 84.000
Consumuri de la terti 13.500 13.50
0
13.500 40.500
Cheltuieli de pers. 8.000 8.000 8.000 24.000
Cheltuieli cu amortizare
( liniar )
700 700 700 2.100
Cheltuieli cu amort.
(degresiv)
1.050 525 525 2.100
Rezultat ( liniar ) 5.800 5.800 5.800 17.400
Rezultat ( degresiv ) 5.450 5.975 5.975 17.400
Desi rezultatul total pe cei trei ani de utilizare a bunului a fost acelasi, indiferent de metoda
de amortizare utilizata, in cazul metodei amortizarii degresive, se creeaza impresia unei societati a
carei performanta se amelioreaza dupa primul an. In realitate insa performanta intreprinderii este
aceeasi indiferent de metoda de amortizare utilizata.
c) Politica de provizioane
Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al caror obiect este
determinat cu precizie, dar a caror realizare si marime sunt incerte. Necesitand estimari,
provizioanele creeaza conditii pentru netezirea rezultatelor. Astfel, "umflarea" provizioanelor in
anii beneficiari diminueaza rezultatul, iar "dezumflarea" provizioanelor în anii deficitari majoreaza
rezultatul.
Exemplu privind influenta politicii de provizionare asupra rezultatului:
Intreprinderea constituie in primul an un provizion aferent unui risc care se va produce in
anul al treilea. In functie de “necesitatile” managementului ea ar putea supraevalua riscul in
perioada in care rezultatul e mai mare si va relua la venituri o parte din provizioane in anii mai
slabi din punctul de vedere al rezultatului:
36
Varianta A
Anul I Anul II Anul
III
Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri din provizioane 0 0 300 300
Consumuri de la terti 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300
Rezultat din exploatare 300 100 200 600
Varianta B
Anul I Anul II Anul III Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri din provizioane 0 100 300 400
Consumuri de la terti 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 400 0 0 400
Rezultat din exploatare 200 200 200 600
Se poate observa din exemplu că în varianta A intrerpinderea pare instabila din punct de
vedere al rezultatului. In varianta B intreprinderea pastreaza aparenta de mentinere in timp a
performantei ( rezultatul se mentine in timp ).
In realitate, performanta intreprinderii este aceeasi in ambele variante.
d) Alegerea metodei de evaluare a stocurilor
Exista trei metode prin care se pot evalua iesirile de stocuri:
metoda FIFO – primul intrat primul iesit;
metoda CMP – cost mediu ponderat;
metoda LIFO – ultimul intrat primul iesit.
Exemplu privind influenta metodei de evaluare a stocului asupra rezultatului:
Intreprinderea inregistreaza in luna mai a anului urmatoarele operatii in gestiunea stocului de
marfa x :
- stoc initial 360 Kg la pret de 0,08 lei,
- intrari pe data de 5 de 500 kg la pret de 0,085 lei,
- iesiri pe 15 de 400 kg,
- intrari pe 20 de 300 kg la 0,09 lei si
- iesiri pe data de 25 de 450 kg.
37
Pretul de vanzare unitar a fost de 0,12 lei pe kg.
Data Stoc
initial
Intrari Iesiri Stoc FIFO Stoc LIFO Stoc CMP
1.05 360*0,08 360*0,08 360*0,08 360 *0,08474
5.05 500*0,085 360*0,08
500*0,085
360*0,08
500*0,085
860*0,08474
15.05 400 460*0,085 360*0,08
100*0,085
460* 0,08474
20.05 300*0,09 460*0,085
300*0,09
360*0,08
100*0,085
300*0,09
760* 0,08474
25.05 450 10*0,085
300*0,09
310*800 310* 0,08474
30.05 98,3 27,8500 24,8 26,2694
Contul de profit si pierdere va arata astfel:
Cont de profit si pierdere FIFO LIFO CMP
Cifra de afaceri 102 102 102
Cheltuieli cu marfuri 70,45 73,5 72,030
6
Rezultat 31,55 28,5 29,969
4
Se poate observa din exemplul prezentat ca rezultatul intreprinderii depinde de metoda de
evaluare a stocurilor aleasa .
Metoda FIFO determina cel mai mare rezultat iar metoda LIFO cel mai mic rezultat si
implicit cea mai mica cheltuiala cu impozitul pe profit. In plus, in cazul in care intreprinderea
decide schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un exercitiu la altul ii va permite
netezirea rezultatului.
e) Politica de amortizare a imobilizărilor corporale
1.Influenţa duratei de amortizare asupra rezultatului unei societăţi Estimarea duratei de amortizare (duratei de viaţă utilă a imobilizărilor) este o problemă de
judecată profesională care presupune luarea în considerare a mai multor factori:
- nivelul estimat de utilizare a activului;
38
- uzura fizică estimată, ţinând cont de programul de întreţinere şi reparaţii al
întreprinderii;
- uzura morală;
- limitele legale de utilizare a activului, cum ar fi durata contractului pentru bunurile
care fac obiectul unui contract de leasing financiar.
Durata de viaţă utilă depinde de politica managerială privind activele firmei, deci poate fi
inferioară duratei de viaţă economică.
Durata de viaţă utilă se poate exprima (conform IAS 4 “Contabilitatea amortizării”) în unităţi
de timp sau în unităţi fizice de producţie.
Durata de amortizare a unei imobilizări trebuie reexaminată periodic şi, dacă previziunile
sunt sensibil diferite de estimările anterioare, cheltuielile cu amortizările exerciţiului în curs şi ale
exerciţiilor viitoare trebuie să fie ajustate.
În cursul utilizării unui activ poate să devină evident că estimarea duratei sale de utilizare
este neadecvată. Este cazul lucrărilor de mentenanţă şi reparaţii efectuate asupra imobilizărilor, a
ameliorării stării acestora, când durata de amortizare poate să crească (cu până la 10%).
Pentru exemplificarea influenţei duratei de amortizare asupra rezultatului, presupunem că
există două societăţi cu aceleaşi performanţe care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de active.
Societăţile A şi B deţin fiecare un mijloc fix achiziţionat cu 120 milioane lei.
Deşi cele 2 active corporale sunt identice şi sunt utilizate în aceleaşi condiţii, pentru
amortizarea lor au fost reţinute durate diferite: 2 ani la SC A şi 3 ani la SC B.
În funcţie de durata de amortizare stabilită, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi
se prezintă astfel:
SC A Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total
Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000
Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600
Ch de personal 600 600 600 1.800
Ch cu A 60 60 0 120
Rezultat din exploatare 140 140 200 480
Soc B Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total
Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000
Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600
Ch de personal 600 600 600 1.800
Ch cu A 40 40 40 120
Rezultat din exploatare 160 160 160 480
39
Societăţile A şi B au performanţe identice.
A doua societate alege însă o durată de amortizare mai mare, ameliorându-şi astfel rezultatul
(prin includerea în cheltuielile curente ale exerciţului a unei cheltuieli cu amortizarea mai mici),
dând impresia unei societăţi performante.
Pentru a evita această capcană, utilizatorii externi interesaţi în compararea celor două
societăţi trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile sau, făcând abstracţie de
cheltuiala privind amortizarea, să compare excedentul brut din exploatare.
2.Influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului societăţii Conform legislaţiei în vigoare, persoanele juridice amortizează imobilizările corporale
utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:
- amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a imobilizărilor
corporale pe toată durata de viaţă utilă stabilită a acestora;
- amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu
coeficienţii prevăzuţi de lege (1,5; 2; 2,5).
Utilizarea regimului de amortizare degresiv se aprobă de Consiliul de administraţie al
agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului.
- amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul financiar în care imobilizările
corporale intră în activul persoanei juridice, a unei amortizări în limita prevăzută de lege (50%) din
valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare amortizarea se calculează după regimul
amortizării liniare.
În alegerea metodei de amortizare, conducătorii societăţilor vor ţine cont de ritmul de
consumare a avantajelor economice generate de deţinerea şi utilizarea imobilizărilor respective.
Metoda de amortizare degresivă se utilizează mai ales atunci când imobilizările se uzează
moral într-o perioadă relativ scurtă de timp.
Norma IAS 16 trece în revistă metodele de amortizare utilizabile, şi anume: metoda liniară,
metoda degresivă şi metoda însumării cifrelor[1].
Comparativ cu practica din România, utilizarea metodei liniare aduce următoarele elemente
noi: deducerea valorii reziduale din valoarea iniţială sau din valoarea reevaluată şi estimarea de
către întreprindere a duratei de viaţă a imobilizărilor corporale.
Metoda însumării cifrelor are ca rezultat alocarea costului iniţial în funcţie de gradul de
utilizare a activului sau de producţia obţinută.
Metoda degresivă determină o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe parcursul duratei
de viaţă utilă a activului.
Pentru a exemplifica influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului unui agent
economic, presupunem cazul a două societăţi comerciale care deţin şi utilizează aceeaşi categorie
de active imobilizate (un mijloc fix achiziţionat cu 120 mil. lei), amortizabile pe aceeaşi perioadă
de timp (3 ani).
Metodele de amortizare utilizate de cele două societăţi sunt însă diferite: metoda degresivă în
cazul primei societăţi şi metoda liniară de amortizare pentru cea de-a doua.
40
În funcţie de metoda de amortizare reţinută, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi
se prezintă astfel.
Soc A (degresivă) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total
Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000
Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600
Ch de personal 600 600 600 1.800
Ch cu A 60 30 30 120
Rezultat din exploatare 140 170 170 480
Soc B (liniară) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total
Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000
Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600
Ch de personal 600 600 600 1.800
Ch cu A 40 40 40 120
Rezultat din exploatare 160 160 160 480
Metoda de amortizare are influenţă asupra contului de profit şi pierdere.
Alegând metoda amortizării degresive, prima societate crează impresia unei societăţi a cărei
performanţă se ameliorează de la un an la altul (coeficientul amortizării degresive se obţine prin
multiplicarea coeficientului de amortizare liniară cu 1,5; 2 sau 2,5; prin urmare amortizarea
degresivă calculată va fi mai mare decât cea liniară în primii ani ai duratei de utilizare, diminuând
rezultatul; în anii următori cheltuiala cu amortizarea degresivă este mai mică, dând astfel impresia
ameliorării rezultatului faţă de anii precedenţi).
În realitate, performanţele celor două societăţi sunt identice şi constante.
Potrivit reglementărilor actuale, societăţile pot decide utilizarea metodei de amortizare
accelerată fără a mai fi nevoie de avizul organului teritorial al Ministerului Finanţelor Publice
(pentru echipamentele tehnologice, respectiv maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, computere şi
echipamente periferice ale acestora, puse în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei legi,
se poate utiliza regimul de amortizare accelerată fără aprobarea organului fiscal teritorial.
Acelaşi regim de amortizare se poate utiliza şi pentru brevetele de invenţie, de la data
aplicării acestora de către contribuabil).
O consecinţă a utilizării metodei de amortizare accelerată este majorarea cheltuielilor cu
amortizarea în primul an al duratei de funcţionare a activului (amortizarea calculată reprezintă 50%
din valoarea activului), ceea ce determină reducerea rezultatului din exploatare.
În anii următori se înregistrează reducerea acestor cheltuieli (amortizarea se va calcula prin
metoda liniară, în funcţie de durata de funcţionare rămasă şi de valoarea rămasă de amortizat).
Metoda de amortizare accelerată este preferată de societăţile care doresc netezirea
rezultatelor, în cazul în care pentru primul an al utilizării acestei metode se prevede realizarea unui
41
rezultat curent semnificativ, care prin majorarea cheltuielilor cu amortizarea va ajunge la nivelul
considerat “normal”, comparabil cu cel din anii următori.
De asemenea, când câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la procedeul
numit “big bath”, care permite ca în anul în care societatea înregistrează o pierdere, managerii să
majoreze pierderea respectivă prin includerea unor cheltuieli suplimentare, ceea ce va permite
prezentarea unor câştiguri ridicate în anii care urmează şi creează impresia unei societăţi ale cărei
performanţe se amelioareză.
Potrivit principiului permanenţei metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie
aceeaşi pe tot parcursul exerciţiului financiar.
Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa rezultatul
prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie.
Astfel, o societate care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă de 6
ani, va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea ea
constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare.
În realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de
amortizare şi valoarea reziduală dacă estimările iniţiale nu corespund situaţiei actuale, cu condiţia,
impusă de lege, a menţionării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile,
pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat,
efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor
activităţii persoanei juridice.
3.Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back Operaţia de lease-back (sau tranzacţia de vânzare asortată concomitent cu o locaţie)
reprezintă un montaj financiar prin care proprietarul unui bun îl vinde unui terţ, pentru a-l relua,
concomitent, printr-un contract de locaţie. Plata în numele locaţiei şi preţul de vânzare sunt în
general legate, deoarece ele sunt negociate împreună. Contabilizarea unei operaţii de vânzare a
unui contract de locaţie depinde de categoria de contract de locaţie.
Contextul aferent acestui montaj este sugerat de următoarea schemă de principiu[1]:
1.Avantajele întreprinderii I1:
păstrează bunul, beneficiind de utilizarea lui;
rezolvă o posibilă problemă de trezorerie, prin încasarea imediată a preţului de
vânzare al bunului.
2.Avantajele întreprinderii I2:
- în varianta unei locaţii finanţare, prin redevenţele încasate, îşi asigură rentabilitatea
investiţiei sale (veniturile din dobânzi);
- în varianta unei locaţii simple, rentabilitatea nu se poate asigura decât atunci când suma
chiriilor încasate este superioară preţului de vânzare.
Acest montaj poate fi utilizat de întreprinderi pentru cosmetizarea imaginii lor financiare,
atunci când jocul între cele două tipuri de contracte de locaţie este speculat pentru “împodobirea
bilanţului”.
Operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia reală a întreprinderii
nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar proprietar.
42
Această operaţie permite realizarea unui plus de valoare care poate fi constatat, în anul
vânzării, la rezultate.
În realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat de chiriile viitoare. În plus, prin încadrarea
contractului de închiriere în categoria leasingului operaţional, se evită constatarea unei datorii şi, în
consecinţă, majorarea ratei îndatorării.
Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara consecinţele operaţiei de lease-back asupra
rezultatului cu consecinţele recurgerii la un împrumut garantat prin imobilizarea în cauză.
Fiecare dintre cele două variante determină o influenţă diferită asupra contului de profit şi
pierdere şi asupra bilanţului. Primirea unui împrumut se regăseşte în contul de profit şi pierdere
prin prisma cheltuielilor cu dobânzile aferente împrumutului.
În cazul operaţiei de lease-back, în contul de profit şi pierdere se vor regăsi, în categoria
altor venituri din exploatare, veniturile din cedarea imobilizării respective, care vor majora
rezultatul curent al exerciţiului. Chiriile aferente primirii în locaţie a bunului vor diminua rezultatul
din exploatare al exerciţiilor următoare.
Operaţia de lease-back nu are drept consecinţă numai ameliorarea rezultatului. Ea permite
manipularea bilanţului. Datorită faptului că resursele procurate prin cedarea activului nu
reprezintă, din punct de vedere juridic un împrumut, operaţia nu majorează rata îndatoririi (raportul
dintre total datorii şi capitaluri proprii).
Consecinţele operaţiilor de lease-back asupra contului de profit şi pierdere şi asupra
bilanţului au făcut din acestea o modalitate de finanţare mai atractivă, în unele cazuri, decât
finanţarea bancară. Pentru a stopa “împodobirea” situaţiilor financiare, prin recurgerea la operaţii
de lease-back, unele organisme de normalizare au inclus în norme prevederi privind contabilizarea
acestora.
Astfel, norma internaţioanlă IAS 17 stabileşte că modul de contabilizare depinde de natura
contractului de locaţie. Dacă este vorba de o locaţie-finanţare, plusul (minusul) de valoare degajat
de operaţia de vânzare nu trebuie considerat un beneficiu (o pierdere) al (a) exerciţiului în care are
loc vânzarea, ci trebuie etalat pe durata contractului.
Deşi, în ultimii ani a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin lease-back
îşi conservă încă o parte din eficacitate. Acest lucru este posibil deoarece notele explicative ale
situaţiilor financiare nu precizează care este natura locaţiilor, nu descompune vânzările de
imobilizări în “vânzări normale” şi “vânzări lease-back” şi nici nu furnizează informaţii privind
valoarea justă a preţurilor de vânzare şi a redevenţelor.
În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care
utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja un rezultat
artificial, ci dintr-o bună gestiune.
Concluzionand, un sudiu realizat in Regatul Unit de catre Kamal Naser a evidentiat ca 91%
dintre auditorii intervievati considera contabilitatea creativa o problema care nu va putea fi
niciodata rezolvata. Altfel spus, indiferent de numarul si de gradul de detaliere a normelor
contabile, intotdeauna vor fi unii care vor gasi o cale de a bate sistemul.
Ca urmare, misiunea normalizatorilor si a reprezentantilor profesiei contabile nu este una
simpla. Chiar daca nu sunt siguri ca vor cuceri razboiul impotriva contabilitatii creative trebuie sa
faca efortul de a raspunde imaginatiei cu imaginatie.
