consiliul judeţean bacău

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

CARPICA XLI


FONDATOR: IULIAN ANTONESCU


CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU COMPLEXUL MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU

CARPICA XLI

Editura 2012


Coperta I – Capac cucutenian, descoperit în aşezarea de la Fulgeriş,

com. Pânceşti, jud. Bacău (foto Lăcrămioara-Elena Istina)

LUCRARE FINANŢATĂ DE: CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU

ISSN: 1013-4182 CONSILIUL ŞTIINŢIFIC:

Prof.univ.dr. Victor Spinei / membru corespondent al Academiei Române Prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu – Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi Prof.dr. Ioan Mitrea – preşedinte Filiala Bacău a S.S.I. din România Prof.dr. Gheorghe Dumitroaia – director, Complexul Muzeal Neamţ Prof. Vilică Munteanu – director Serviciul Judeţean Bacău al

Arhivelor Naţionale Lăcrămioara Elena Istina – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”

Bacău

COLECTIVUL REDACŢIONAL: Redactor şef: Mariana Popa Membri: dr. Marius-Alexandru Istina dr. Anton Coşa Andra-Iuliana Ciocârlan TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ: dr. Marius-Alexandru Istina


CUPRINS

ANIVERSĂRI

Vasile Pârvan – 130 de ani de la naştere. Perenitatea modelului pârvanian (Ioan Mitrea) .............................. 9 Iulian Antonescu (1932-1991).Un spirit ales al culturii româneşti (Ioan Mitrea) ......................................................................................... 16 Viorel Căpitanu la 80 de ani (Mihaela Băbuşanu Amalanci) .......................... 23 Profesorul dr. Ioan Mitrea la 75 de ani. Portret aniversar (Livia Liliana Sibişteanu) ....................................................................... 29 Muzeograful Elena Artimon la împlinirea unei frumoase vârste (Dimitrie-Ovidiu Boldur) ............................................................................... 55

ARHEOLOGIE ŞI ISTORIE

Ioan Vasiliu,Locuirea din epoca bronzului de la Pătrăşcani-Silişte (com. Gura Văii, jud. Bacău) ................................................................ 58 Ioan Vasiliu, Materiale aparţinând bronzului târziu descoperite în localitatea Pătrăşcani (com. Gura Văii, jud. Bacău) ......................... 86 Gheorghe-Florin Ştirbăţ, „Partidul liberalilor moderaţi” din Iaşi la 1878. Unele consideraţii .................................................................................101 Jean Ciută, Unitatea statală – deziderat obiectiv şi necesar ............................ 129 Gheorghe A Ştirbăţ, N. Iorga şi Marea Unire (IV) ........................................... 133 Anca Elena Rusu, Universitarii ieşeni şi mediile academice europene în anii ’20 .............................................................................................. 172 Laurenţiu Stroe, România în timpul regimului politic Ion Antonescu. Guvernarea cu legionarii (II). Agenda guvernamentală în prima decadă a lunii octombrie 1940 ................................................ 193 Ioan Ungureanu, Unele aspecte desprinse din documentele de arhivă privitoare la consecinţele ocupaţiei şi instaurării regimului sovietic, în plan economico-social şi cultural ..................................................... 211 Paul Nistor, Relaţiile româno-americane la finalul perioadei staliniste (1952) ..................................................................... 231

PAGINI DE ISTORIE LOCALĂ

Anton Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina, Parohia ortodoxă Boşoteni ........... 241 Laurenţiu Chiriac, Mănăstirea Răchitoasa ................................................. 262 Anton Coşa, Istoria satului Somuşca ........................................................... 266 Steliana Băltuţă, Destinul unei case de secol XVIII, de patrimoniu,


din Botoşani, casa „Manolachi Iorga”, cumpărată de familia Saint-Georges şi devenită Muzeu Etnografic între anii 1989-2007 ............................................... 288 Feodosia Rotaru, Date istorice privind dezvoltarea meşteşugurilor din judeţul Bacău (sec. XVIII-XX) ..............................................................300 Cornelia Cucu, Şcolile primare de fete din Bacău până la primul război mondial .......................................................... 313 Ştefania-Otilia Chiţac, Dumitru Harabulă,Dimitrie-Ovidiu Boldur, Curtea boierească a familiei Franc – o fortificaţie a sfârşitului de secol XIX ........ 332 Elena Ungureanu, Înfiinţarea primelor grădiniţe de copii în mediul rural, în judeţul Bacău ….......................................................................................... 340 Liliana Adochiţei, Bacăul în frontul luptei pentru desăvârşirea unităţii naţionale ...................................................................... 353

VARIA Radu-Gabriel Furnică, Reconstituirea paleomediului comunităţilor cucuteniene din Câmpia Moldovei, pe baza dovezilor arheozoologice ............ 372 Dimitrie-Ovidiu Boldur, O presupusă piesă medalistică străină din Colecţia preotului Vasile Heisu ............................................................. 395 Lenuţa-Gabriela Ocneanu, Despre Eudoxiu de Hurmuzaki şi colecţia de Documente privitoare la Istoria Românilor ........................... 398 Dimitrie-Ovidiu Boldur, Medalii străine din Colecţia Vasile Heisu ............... 407

RECENZII ŞI NOTE

Vasile Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice (George Dan Hânceanu) ........................................................................ 409 Ilie Săvescu, În luptă cu Zimbrul: povestiri istorice (Florentina Mănăilă) ......... 415 Costin Croitoru, Roman discoveries in the East Carpathian Barbaricum (1stcentury B.C. – 5stcentury A.D.) (George Dan Hânceanu) ................. 416

IN MEMORIAM

Un om model al culturii şi al vieţii sociale la Răcăciuni, preotul Vasile Heisu (1911-1971) (Nicolae Mitrofan) ....................... 420 In Memoriam Ioan Murariu (1937-2011) (Ioan Mitrea) ............................ 425

Abrevieri ........................................................................................................ 429


CONTENTS/ SOMMAIRE

ANNIVERSARY/ ANNIVERSAIRES

Vasile Pârvan – 130 years of his born. The perenity of his model (Ioan Mitrea) ....................................................................................... 9 Iulian Antonescu (1932-1991). A remarkable spirit of Romanian Culture in the East of the Carpathians (Ioan Mitrea) ................................... 16 Viorel Căpitanu at the age of 80 years old (Mihaela Băbuşanu Amalanci) ........ 23 The teacher dr. Ioan Mitrea to 75 years. Anniversary portrait (Livia Liliana Sibişteanu) ....................................................................... 29 Elena Artimon – the museograph in the flower of her age (Dimitrie-Ovidiu Boldur)..................................................................... 55

THE ARCHAEOLOGY AND THE HISTORY/

ARCHEOLOGIE ET L'HISTOIRE

Ioan Vasiliu, Bronz age habitation from Pătrăşcani-Silişte (locality Gura Văii, Bacău County) ...................................................... 58 Ioan Vasiliu, Materials belonging to the Late Bronze Age discovered in the village Pătrăşcani (locality Gura Văii, Bacău County) .......................... 86 Gheorghe-Florin Ştirbăţ, „The Moderate Liberal Party” of Iasi in 1878. Some considerations ............................................................................. 101 Jean Ciută, State Unity – objective and necessary goal ................................... 129 Gheorghe A. Ştirbăţ, N. Iorga and the Great Union ......................................... 133 Anca Elena Rusu, Universitaires des Iassy et européens dans les années ‘20 ............................................................................... 172 Laurenţiu Stroe, La Roumanie pendant le Régime Politique Ion Antonescu. Le Gouvernement avec les légionnaires (II). Programme du gouvernement dans la première décade d’Octobre 1940 ................. 193 Ioan Ungureanu, Some aspects are taken from the archives, with regard to the consequences of the occupation and instauration of the Soviet regime on the economic, social and cultural levels ........... 211 Paul Nistor, The romanian-american interrelationship at the ending of the Stalinist era ............................................................ 231

LOCAL HISTORY PAGES/ PAGES D’HISTOIRE LOCALE

Anton P. Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina, Paroisse orthodoxe de Boşoteni ....... 241 Laurenţiu Chiriac, Monastère de Răchitoasa ................................................ 262


Anton Coşa, Somuşca village history ........................................................... 266 Steliana Băltuţă, The destiny of a house from the XVI century, the house of „Manolachi Iorga”, bought by Saint-Georges family, that became an Ethnographic Museum ................................................ 299 Feodosia Rotaru, Historical data concerning the development of the workmanship in Bacău area .............................................................. 300 Cornelia Cucu, The Primary Schools for Girls in Bacau City until The First World War ............................................................................ 313 Ştefania-Otilia Chiţac, Dumitru Harabulă,Dimitrie-Ovidiu Boldur, Boyar Court of the Franc Family – An Fortification of the End of the 19th Century ....................................................................... 332 Elena Ungureanu, The first nursery schools founded in the countryside in the county of Bacău .................................................................................... 340 Liliana Adochiţei, Bacău dans la lutte pour achever l’unite nationale .............. 353

VARIA Radu-Gabriel Furnică, The reconstruction of the Paleomedium of the Cucutenian Comunities from the Moldavien Plain, according to the archaeological findings ............................................... 372 Dimitrie-Ovidiu Boldur, A supposed foreign medal from the collection of priest Vasile Heisu ............................................................................ 395 Lenuţa-Gabriela Ocneanu, About Eudoxiu Hurmuzaki and The Document Collection concerning The Romanians’ History ................ 398 Dimitrie-Ovidiu Boldur, Vasile Heisu collection’s foreign medals ................... 407

REVIEWS AND NOTES/ COMPTE-RENDUS ET NOTES

Vasile Diaconu, Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice (George Dan Hânceanu) ........................................................................ 409 Ilie Săvescu, În luptă cu Zimbrul: povestiri istorice (Florentina Mănăilă) ............................................................................ 415 Costin Croitoru, Roman discoveries in the East Carpathian Barbaricum (1stcentury B.C. – 5stcentury A.D.) (George Dan Hânceanu) ................. 416

IN MEMORIAM

A model of the culture and the social life of Racaciuni, the priest Vasile Heisu (1911-1971) (Nicolae Mitrofan) ..................... 420 In Memoriam Ioan Murariu (1937-2011) (Ioan Mitrea) ................................ 425 Abbreviations/Abreviations .......................................................................... 429


VASILE PÂRVAN – 130 DE ANI DE LA NAŞTERE. PERENITATEA MODELULUI PÂRVANIAN

Vasile Pârvan – 130 years of his born. The perenity of his model

Abstract

Vasile Pârvan (28.09.1882-26.06.1927) has returned in his country in 1909 after brilliant studies in Bucharest and Germany (Berlin in Breslau) and had a fascinating career as a university professor, head of the National Museum of Antiquities and as the initiator of program for archaeological researches starting Histria. He also was the creator of the modern school of archaeology in Romania and the founder of an institutions and publications of national and international notoriety, the author of fundamental works such as Getica, was corresponding member first and then member of the Romanian Academy, the vice-president and general secretary of the Academy with an extraordinary scientific activity both in Romania and aboard. He was international scholar and researcher and his model proves his perenity.

Key Words: Pârvan, archaeologist, Histria, Getica, Memoriale, academician Cuvinte cheie: Pârvan, arheolog, Histria, Getica, Memoriale, academician

Unul dintre cei mai marcanţi savanţi români, din domeniul ştiinţei şi culturii umaniste, având contribuţii esenţiale în istorie, arheologie şi filosofie, Vasile Pârvan a venit pe lume, cu 130 de ani în urmă, la 28 septembrie 1882, în sătucul Perchiu, comuna Huruieşti, azi în judeţul Bacău, în familia modestului învăţător de ţară, la prima generaţie de intelectuali, Andrei Pârvan cu „ascendenţă răzăşească transpruteană” [8], şcolit la Bârlad, la Şcoala Normală, de învăţători, cu urmaşi până în zilele noastre în Republica Moldova [1] şi a Aristiţei Pârvan, născută în familia de răzeşi a lui Ion Chiriac, din Dobrenii Neamţului, înrudită îndeaproape, în linie maternă, cu filosoful Vasile Conta, născut în apropiere la Ghindăoani – Neamţ, deci în aceeaşi legendară zonă a „Moldovei de sub munte”[2]. Noului născut i s-a dat, la botez, prenumele

Vasile purtat de eminentul său unchi, filosoful Vasile Conta, trecut la cele veşnice în anul naşterii lui V. Pârvan.

După cum se ştie, despre Vasile Pârvan s-a scris relativ mult în cei 85 de ani

Vasile Pârvan (28.09.1882 – 26.06.1927)


Ioan Mitrea

10

de la trecerea savantului în lumea umbrelor. Un adevărat monument al cunoaşterii savantului îl datorăm celui mai bun, până acum, biograf şi exeget al operei marelui înaintaş, distinsului istoric, acad. Al. Zub. [8-11] Dar oricât s-a scris nu este îndeajuns. În fapt, orice revenire la V. Pârvan, ca de altfel la opera oricărui alt savant, înseamnă noi desluşiri şi noi înţelegeri, adică un pas înainte pentru fiecare dintre noi. Pentru istorici, arheologi, filosofi etc., a reveni la Pârvan înseamnă a-i continua opera, a-l face contemporanul nostru.

Modestele rânduri care urmează nu înseamnă o reiterare a tuturor laturilor privind viaţa şi opera lui V.Pârvan, devenit de mult şi pentru mulţi un model, ci doar o reîmprospătare a liniilor directoare ale acţiunii, faptelor şi gândurilor sale, o evidenţiere a actualităţii şi prospeţimii ideilor sale, în fapt urmărim să reliefăm perenitatea modelului pârvanian.

Viitorul savant Vasile Pârvan s-a ataşat mai mult de carte în ultimele două clase ale şcolii primare. Apoi, a fost un elev strălucit al vestitului Liceu „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, impumându-se în faţa colegilor şi profesorilor şi prin obţinerea, în doi ani succesivi, a premiului „Tinerimea română” pentru istorie.

Între 1900-1904 a fost un strălucit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, alegându-şi ca specialitate istoria şi filologia clasică, unde a avut ca profesori pe Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Titu Maiorescu, Dimitrie Evolceanu şi C. Rădulescu-Motru. Ca student, Pârvan a fost fascinat de „triada critică”: N. Iorga, I. Bogdan şi D. Onciul. Încă din vara anului 1900 a publicat în Noua revistă română, pentru ca în anii studenţiei să-şi extindă aria colaborărilor la alte periodice, realizând şi câteva studii pe teme de istorie[ 8,2 ].

În 1904 tânărul Pârvan şi-a luat licenţa cu „Magna cum laude”, iar după examenul de capacitate a fost numit profesor la Liceul „Principele Ferdinand” (azi Colegiul Naţional „Ferdinand I”) din Bacău, unde a depus jurământul de credinţă, după un an, la 5 septembrie 1905. Nu a profesat efectiv la Bacău întrucât imediat după terminarea facultăţii a câştigat bursa instituită de Universitatea din Bucureşti pentru „studii de istorie antică” în Germania, unde a şi plecat în decembrie 1904, primul popas fiind la Universitatea din Jena. Aproape ignorat la început, de către proaspeţii colegi, în scurt timp Pârvan s-a impus, devenind pentru colegii săi germani der kleine Mommsen. Comparaţia cu marele învăţat german, de notorietate mondială, laureat al premiului Nobel, era „un omagiu nesperat şi un semn că raporturile cu colegii din ţara gazdă se shimbaseră esenţial” [10]. De la Jena, Pârvan a trecut la Universitatea din Berlin, considerată o „Athenă a Germaniei” [11], apoi la Breslau unde şi-a definitivat şi susţinut teza de doctorat cu tema „Die Nationalität der Kaufleute im Römischen Kaiserreiche”, apreciată cu „Magna cum laude”, sub conducerea cunoscutului profesor Conrad Cichorius, savantul care „descifrase” semnificaţiile scenelor de pe columna lui Traian din Roma şi scrisese despre monumentul de la Adamclisi [8,2].


Vasile Pârvan – 130 de ani de la naştere. perenitatea modelului pârvanian

11

Teza lui Pârvan, despre naţionalitatea negustorilor din Imperiul Roman, publicată la începutul anului 1909, a fost bine primită în lumea specialiştilor [8], păstrându-şi şi azi importanţa ştiinţifică.

Întors în ţară, la sfârşitul lui august 1909, V Pârvan a avut o carieră fascinantă: profesor universitar din toamna anului 1909, la facultatea în care s-a format; director al Muzeului Naţional de Antichităţi din 1910; membru corespondent din 1911 şi titular din 1913 al Academiei, îndeplinind rosturi importante în înaltul for ştiinţific, precum vicepreşedinte din 1920, secretar general din 1923 şi preşedinte al secţiei de istorie din iunie 1927, ultima lună a vieţii sale. Pârvan a fost fondator alături de Nicolae Iorga şi G.M. Murgoci, al Institutului Sud-Est European în 1913, membru în Comitetul Ligii Culturale din 1914 şi membru al Institutului Arheologic German din acelaşi an; sprijinitor activ al înfiinţării Universităţii Daciei Superioare „Ferdinand I” din Cluj, unde la 2 noiembrie 1919 a rostit lecţia inaugurală, Datoria vieţii noastre, şi a predat un an, venind de la Bucureşti, cursul de istorie antică, a sprijinit înfiinţarea la Cluj a unui institut de antichităţi şi studii clasice, precum şi a Muzeului Arheologic (azi importantul Muzeu Naţional de Istorie a Transilvaniei); iniţiator al unui vast program de cercetări arheologice şi a unui institut de profil în capitala ţării, fondator şi director al Şcolii Române din Roma din 1920, iniţiator al unor reviste de specialitate, de notorietate internaţională, precum Dacia, Ephemeris Dacoromana şi Diplomatarium Italicum, autor al unor lucrări fundamentale pentru cultura română între care celebra Getica, participant activ la manifestări ştiinţifice şi în conducerea unor organisme de specialitate din ţară şi din străinătate şi nu în ultimul rând, ca un corolar, a fost fondatorul şcolii moderne de arheologie din România, numărând, în prima generaţie de discipoli, pe: Vladimir Dumitrescu, Ion Nestor, D.M Pippidi, Dorin Popescu, Gh. Ştefan, Radu Vulpe şi primele femei care s-au ocupat, la noi în ţară, de arheologie: Ecaterina Dunăreanu Vulpe şi Hortensia Dumitrescu [8,11,2].

De tânăr, Pârvan a fost un om al cetăţii, participant activ la opera de îndrumare şi regenerare a societăţii româneşti, la mişcarea de reformă de după război alături de D.Gusti şi Virgil Madgearu; strălucit pedagog, desoperitor şi stimulator de vocaţii, a avut o influenţă covărşitoare asupra tineretului; bucurându-se de un mare prestigiu, dovadă că i s-au propus şi alte importante funcţii, precum candidatura la primatul Ungrovlahiei cu perspectiva de a deveni primul patriarh al României, precum şi şefia unui mare partid politic cu rol important în viaţa politică a ţării. Şi toate acestea au fost realizate în mai puţin de două decenii. Pe bună dreptate, G. Călinescu, discipol al savantului evocat, spunea curând după dispariţia fulgerătoare a mentorului său, că „istoria ridicării lui Pârvan înflăcărează ca o viaţă plutarchiană” [8].

Şcoala modernă de arhelogie din ţara noastră, întemeiată de V. Pârvan, a însemnat, în primul rând, conlucrarea simultană şi benefică a unui fascicol de factori cum ar fi: activitatea, tenace şi riguros programată, sub conducerea directă a Magistrului, în cadrul Seminarului de istorie antică şi epigrafie, de la universitate, munca la Muzeul Naţional de Antichităţi şi pe şantierele arheologice, îndeosebi la


Ioan Mitrea

12

Histria unde cercetările au început în 1914 şi au continuat şi după dispariţia iniţiatorului până în zilele noastre cu rezultate impresionante, dovadă că recent Histria, în fapt cel mai vechi oraş de pe teritoriul României, a fost declarat monument cultural european. La toate acestea se adaugă şi activitatea de îndrumare a muzeelor din ţară în curs de organizare, la vremea lui Pârvan şi nu în ultimuul rând specializarea tinerilor discipoli la Şcoala Română din Roma. Aşa a format Pârvan o „cohortă” de arheologi, în fapt un autentic „Collegium Archeologicum Dacoromanorum” [11], adică şcoala modernă de arheologie din România [2].

Ceea ce l-a impus pe V. Pârvan, în lumea ştiinţifică din ţară şi din Europa, a fost opera sa bogată şi de largă respiraţie spirituală mergând de la arheologie, epigrafie şi istorie la filosofie, artă, literatură şi reflecţii privind regenerarea şi modernizarea instituţiilor cultural-ştiinţifice ale ţării, precum şi a ansamblului structurilor societăţii româneşti.

Deşi considerăm restrânsa bibliografie selectivă ce însoţeşte textul de faţă ca insuficientă, apreciem că nu este locul aici şi acum să menţionăm totalitatea lucrărilor lui Pârvan şi a referinţelor la opera sa, întrucât spaţiul nu ne permite şi, mai ales că a făcut-o, în mod exemplar, distinsul exeget al operei savantului, istoricul Al. Zub, în lucrările sale din 1975 [9] şi din 2002 [11]. În ultimii zece ani s-au mai adăugat şi alte comentarii la opera pârvaniană, dovadă a perenităţii ideilor sale. Privind în ansamblu, suntem în total acord cu aprecierea lui Al. Zub care, cu trei decenii în urmă, scria că „Pârvan nu e nicăieri întreg: nici în Memoriale, nici în Getica, nici în studiile speciale scrise de-a lungul anilor, nici în atât de puţin înţelesele Idei şi forme istorice, ci în totalitatea demersurilor sale. Faţă de el, nu putem avea decât atitudinea ce se recomandă în cazul lui Hasdeu, Iorga şi alte mari figuri, care nu se exprimă printr-o carte anume, ci prin ansamblul operei” [10].

Din ansamblul operei lui Pârvan se detaşează totuşi Getica: o protoistorie a Daciei (care reprezinta primul volum dintr-o proiectată trilogie ce trebuia să mai cuprindă Dacia romană şi Protoistoria slavilor), apărută la sfârşitul anului 1926, lucrare menită a lumina „misterul originii poporului român” [5], prin care am dobândit cunoaşterea a peste un mileniu din istoria noastră dinaintea cuceririi romane, operă considerată de la apariţie până azi „o formidabilă lucrare de sinteză, dar şi de genială îndrăzneală” (I. Andrieşescu), „o deschizătoare de drum în acelaşi timp” (N.Iorga), „una din cărţile cele mai influente din cultura noastră” (Radu Vulpe) [2], o „lucrare care rămâne exemplară prin caracterul sistematic al concepţiei structurale, prin rigoarea metodei şi prin atitudinea deschisă a autorului în raport cu faptele. Este marea lecţie a savantului Pârvan, spunea Al.Zub, ce invită la meditaţie asupra metodei ca act de gândire” [11].

Deşi nu a mai apucat să realizeze celelalte două părţi ale trilogiei proiectate, idei importante privind Dacia romană, romanizarea şi încheierea etnogenezei românilor, găsim în alte lucrări ale lui V. Pârvan, îndeosebi în Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, apărută în 1923 şi în Dacia. Civilizaţiile străvechi din



13

regiunile carpato-dunărene, apărută postum la Cambridge în 1928, şi în limba română, într-o primă ediţie în 1937.

Pentru V. Pârvan încheierea războaielor daco-romane, începutul stăpânirii romane şi al convieţuirii dacilor cu romanii, însemna, în fapt, începutul etnogenezei românilor. Din această perspectivă, Columna lui Traian simboliza începutul acestui proces, devenind un autentic certificat de naştere al unui nou popor. „Priviţi pe alba columnă din Roma povestea cea tristă a căderii Daciei. Sunt chipuri cioplite, în marmoră rece, a marelui foc care a topit două popoare într-unul” [3]. Punctând doar câteva aspecte ale vieţuirii daco-romane, în cele aproape două secole de administraţie romană asupra unor părţi din Dacia, V. Pârvan remarca faptul că „romanii n-au putut prinde rădăcini decât acolo unde au putut deveni ţărani”, a vorbit despre ţăranii daco-romani şi de „romanizarea prin agricultură” [6]. V. Pârvan a explicat convingător cum s-a ajuns ca „romanitatea răsăriteană, reprezentată de Dacia, în loc să rămănă o peninsulă a romanităţii europene, a devenit o insulă de latinitate”[6].

Vorbind despre urmările pătrunderii slavilor în ţinuturile Daciei, V. Pârvan spunea că aceştia n-au dislocat efectiv daco-romanitatea şi românitatea deja constituite. Slavii, în fapt, câţi au rămas şi s-au sedentarizat în aceste regiuni, s-au asimilat treptat în „daco-romanitate”, cât şi în „românitatea nord-dunăreană” [4]. Alogenii, atât cei dinaintea slavilor, cât şi cei de după, n-au distrus sămânţa romană, în cazul nostru sămânţa a rodit prin daco-romanitate şi românitate [2]. Susţinând originea daco-romană a poporului român, V. Pârvan a supus unei analize multilaterale, cea mai pătrunzătoare de la A.D. Xenopol încoace, teoria roesleriană, demonstrând netemeinicia acestei teorii [4].

Alte numeroase idei se găsesc în ansamblul operei pârvaniene [9]. Omul Pârvan rămâne un model, un model dintre acelea care ne provoacă mereu şi ne mobilizează. Este un adevăr axiomatic faptul că spiritul ştiinţific pârvanian, stilul său unic de viaţă, de muncă şi de acţiune, trage şi azi după el cultura românească. Mulţi din cei care slujesc în templul lui Clio, se revendică a veni de sub „mantaua lui Pârvan”. Dar, aşa cum spunea G. Călinescu, „nu stilul, nu preocupările lui Pârvan sunt de imitat, ele fiind elementele personale unice şi nereproductibile; ci forma acţiunii sale, acea religie a construcţiei, acea înverşunare a gândului ce nu se dă bătut… El nu vrea să judece ci să construiască, ştiind că desăvârşirea nu vine dintr-un examen continuu, ci dintr-un elan nestins” [2].

Pârvan rămâne o permanenţă a culturii româneşti, orice revenire asupra operei savantului este benefică, plină de învăţăminte şi sugestii. „Recitită astăzi, în oricare dintre registrele ei, opera pârvaniană se recomandă prin vastul ei orizont şi nu mai puţin prin acel suflu de temeinicie care asigură îndeobşte durata” [11].

V. Pârvan a fost un înnoitor în oricare din domeniile abordate, cu rezultate remarcabile şi trainice, un om de o modestie desăvârşită, un Magistru şi un model academic. A fost unul dintre cei mai activi membrii ai Academiei, în vremea cât a fost secretar general era considerat „stâlpul de beton” al acestui înalt for ştiinţific [2].


Ioan Mitrea

14

S-a impus în forurile şi reuniunile ştiinţifice internaţionale lăsând mereu o impresie puternică. S-a spus că „judecând după autoritatea lui ai fi putut crede că aparţinea unei mari puteri” [11]. A fost un mare european şi ambasador spiritual al ţării noastre de cea mai bună calitate.

Mare erudit şi gânditor, cu un orizont larg interdisciplinar, dincolo de importanta operă scrisă lăsată de savantul V. Pârvan, suntem moştenitorii uni spirit caracteristic pârvanian, un spirit de muncă tenace şi rigoare internă, de respect pentru valorile create de înaintaşi şi contemporani, un spirit de solidaritate continuă cu factorii creaţiei şi a unei capacităţi extraordinare de a se dărui: „Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei sociale, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo; nu pentru tine, că tu eşti un om trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să îl laşi să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să îl faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar de-ar fi să-l creşti cu tot sângele vieţii tale pe care numai o dată o ai” [11].

De la V. Pârvan învăţăm mereu, învăţăm ce înseamnă cultul muncii, al muncii fără preget în slujba semenilor tăi. „Munca e ritmul vieţii – spunea Pârvan în Memoriale. Ea dă, ca şi libertatea, tărie şi frumuseţe şi caracter propriu fiinţei noastre” [3]. Tot de la Pârvan învăţăm cultul amintirii, înţeles nu doar ca o atitudine sentimentală, cum se întâmplă îndeobşte, ci ca o receptare activă, integratoare a moştenirii celor ce s-au adăugat definitiv la strămoşi, o modaliate de selecţie şi de propulsie a valorilor care să asigure progresul. Şi tot de la Pârvan învăţăm ce înseamnă, cu adevărat cultul prieteniei, menit să întreţină solidaritatea întru realizarea înaltelor idealuri [11].

Dar cel mai de seamă îndemn pârvanian rămâne însăşi propria viaţă a savantului, mereu încordată de gândul desăvârşirii.

Trecut în lumea umbrelor la 45 de ani neîmpliniţi, la 26 iunie 1927, V. Pârvan ne-a lăsat o moştenire spirituală bogată, trainică şi de actualitate. Deşi foarte scurtă, viaţa lui Pârvan a fost o „continuă revărsare în profitul comunităţii româneşti, căreia a ştiut să îi descifreze începuturile, evoluţia, destinul istoric” [8]. Aşa se explică interesul permanent pentru acest mare înaintaş. Pe drept cuvânt s-a apreciat că „o personaliate de anvengura lui Pârvan e sortită să menţină mereu treaz interesul public” [10]. Modelul pârvanian îşi dovedeşte pe deplin perenitatea [2].

Ioan Mitrea



15

Bibliografie selectivă

[1] Mitrea, I., V. Pârvan – permanenţă a spiritualităţii româneşti, în Cugetul. Revistă de istorie şi ştiinţe umaniste, Chişinău, 4, 1992, p. 13-24.

[2] Mitrea, I., În descendenţa lui Pârvan, Bacău, Ed. Babel, 2012, 340 p. [3] Pârvan, V., Memoriale, Bucureşti, 1923, 227 p. [4] Pârvan, V., Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923, 247 p. [5] Pârvan, V., Getica: o încercare de protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, 851 p.; Cf. şi

ediţia îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982. [6] Pârvan, V., Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, ed. a IV-a, îngrijită

de Radu Vulpe, Bucureşti, 1967, 271 p. [7] Vulpe, Radu, Prefaţă ( p.5-9 ) la volumul Vasile Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu

introductiv şi note de Al. Zub, Bucureşti, 1981, 690 p. [8] Zub, Al., Vasile Pârvan: efigia cărturarului, Iaşi, 1974, 492 p. [9] Zub, Al., Vasile Pârvan – biobibliografie, Bucureşti, 1975, LXXXIV + 492 p. [10] Zub, Al., Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1983, 384 p. + 36 pl. [11] Zub, Al., Vasile Pârvan: dilemele unui istoric, Iaşi, 2002, 180 p.


IULIAN ANTONESCU (1932-1991). UN SPIRIT ALES AL CULTURII ROMÂNEŞTI

Iulian Antonescu (1932-1991). A remarkable spirit of Romanian Culture

Abstract Iulian Antonescu (1932-1991) is a name

representative of Romanian culture in the second half of the 20th century. Exceptional museographer, 15 museums networks , from the region of Bacau, archaeologist, history, professor, great speaker, good translator by medieval poetry and national director of the museums. He remains a model man gifted in all domains that he was involved.

Key words: Iulian Antonescu, muzeograph,

archaeolog, Bacău Cuvinte cheie: Iulian Antonescu, muzeograf,

arheolog, Bacău

Născut la 26 iulie 1932, la Piatra Neamţ, Iulian Antonescu, dacă ar fi trăit, ar fi împlinit în 2012, 80 de ani. Dar Moire s-a grăbit tăindu-i firul vieţii, pe neaşteptate, la 24 ianuarie 1991.

După decembrie 1989 a rămas la Bucureşti, în Ministerul Culturii (fostul Consiliu al Culturii, unde l-au găsit, în funcţia de Director al Muzeelor, evenimentele din decembrie 1989), trăind zile amare, fiind marginalizat chiar de unii dintre cei pe care, mai înainte, i-a sprijinit şi apărat deseori (PANAIT 2008, p. 33; ZUB 2008, p. 15).

Avea planuri mari de revitalizare a muzeografiei româneşti, în noile condiţii istorice, se putea manifesta pe deplin, la nivelul capacităţilor sale, în planul culturii româneşti, putea fi un bun ministru al culturii, un mare ambasador al culturii româneşti, un distins profesor universitar… Dar împrejurările nu i-au fost favorabile. Nemulţumit şi dezgustat, de ceea ce vedea şi simţea în jurul său, tot mai bolnav, s-a grăbit parcă să ajungă într-o lume cu zări mai calde, o lume mai blândă şi prietenoasă, acolo unde „viaţa veşnică” este probabil mai dreaptă.

Deşi a trecut în lumea umbrelor înainte de a împlini şase decenii de viaţă pământeană, alăturându-se părinţilor, magiştrilor săi şi altor înaintaşi pe care i-a venerat mereu cu harul său oratoric, Iulian Antonescu ne-a lăsat o moştenire spirituală bogată, rămâne un spirit ales al culturii româneşti, un model de viaţă spirituală, de muncă tenace şi dăruire totală în folosul semenilor săi.

Datoria noastră nu este doar de a-i păstra o vie amintire, ci de a-i recepta activ preocupările, ideile, realizările, modul său unic de acţiune, pentru împlinirea obiectivelor superioare urmărite, ci de a i le continua făcându-l astfel contemporanul


Iulian Antonescu (1932-1991). Un spirit ales al culturii româneşti

17

nostru. Născut, cum spuneam, la Piatra Neamţ, în plină vară, în ziua de 26 iulie

1932, Iulian Antonescu a rămas pentru toată viaţa un om cald, prietenos. A crescut si s-a format într-o familie cu tradiţii intelectuale, mama – Eugenia Antonescu – profesoară, tatăl – Gheorghe Antonescu – o fiţer în armata regală română, ajuns la final de carieră colonel. Iulian Antonescu a urmat primele clase primare la Chişinău, unde tatăl era ofiţer în Regimentul 30 Artilerie, apoi la Piatra Neamţ, clasele secundare începute la Piatra Neamţ au fost continuate la Chişinău, Craiova, încheindu-le tot la Piatra Neamţ, la vestitul liceu „Petru Rareş”. La sfârşitul fiecarui an şcolar a fost premiantul clasei. (ANTONESCU, DRĂGOTESCU, MITREA 2001, p. 37-40; MITREA 2008, p. 17-19).

Ca elev de liceu superioritatea intelectuală a lui Iulian Antonescu era evidentă, nu numai la orele de clasă, la disciplinele de învăţământ, dar şi în cadrul cenaclului literar „Slovă nouă”, care îşi desfăşura activitatea în cadrul Liceului „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, unde a prezentat câteva texte de inspiraţie istorică renascentistă, „dând senzaţia de vigoare, noutate şi îndrăzneală”, într-un cenaclu dominat de „poeţi care cântau pe întrecute electrificarea şi planul de stat” (CAZIMIR 2002, p. 23-24).

Unul dintre distinşii profesori de liceu la Piatra Neamţ, Dumitru Almaş, ajuns apoi profesor universitar la Bucureşti, mărturisea că Iulian Antonescu, între elevii claselor sale, era „cel mai cult, mai prietenos, mai simpatic prin umorul pe care-l degaja, prin vorba de spirit îndrăzneaţă, care scânteia şi binedispunea pe oricine... Şi-a format, încă din adolescenţă, un stil de viaţă: să spună adevărul glumind. Horaţiana formulă „ridendo dicere verum” era temeiul vieţii lui spirituale (ALMAŞ 2002, p. 83-84).

Părinţii şi rudele apropiate l-ar fi dorit student la medicină, pentru a deveni un medic bun la Piatra Neamţ, unde familia începuse şi amenajarea cabinetului „domnului doctor”.

Deşi a obţinut la examenul de admitere una din primele medii, a fost respins din cauza „dosarului” blestemat, de fiu al colonelului Gheorghe Antonescu, care a slujit în armata condusă de generalul/mareşalul Ion Antonescu (MITREA 2007, p. 211).

În toamna anului 1951, devenit student la Faculatea de Istorie, a Universităţii Bucureşti, Iulian Antonescu a fost remarcat din primul an de către toţi profesorii săi.

S-a bucurat de îndrumarea unor profesori remarcabili, fiind impresionat de „triada” Emil Condurachi, Ion Nestor şi D.M. Pippidi. Toţi profesorii l-au îndrăgit şi apreciat, fiind uimiţi de largul său orizont în domeniul istoriei, de inteligenţa şi talentul său de a vorbi, impresionând la fiecare examen sau sesiune ştiinţifică. Treptat Iulian Antonescu a devenit o emblemă a promoţiei sale, în fapt a Facultăţii de Istorie (MITREA 2007, p.211-212; 2008, p. 20).

Regretatul istoric Florin Constantiniu, trecut în rândul celor drepţi în sâmbăta Sfintelor Paşti, a anului 2012, fost coleg de grupă cu Iulian Antonescu, spunea: „Cred că nu voi nedreptăţi pe nimeni, spunând că în promoţia noastră Iulian Antonescu a


Ioan Mitrea 18

avut orizontul cel mai larg, că a venit în facultate cu o cultură enciplopedică” (CONSTANTINIU 1997, p. 40-41).

Acelaşi mare istoric ne mărturisea că Iulian Antonescu a fost cel mai cult student din promoţia lor,... „era de o rară generozitate” (CONSTANTINIU 2008, p. 9-10).

Cât priveşte nivelul intelectual la care se prezenta Iulian Antonescu la examene, avem o mărturisire, a fostului său profesor universitar, Dumitru Almaş, care consemna că în expunerea subiectelor, studentul său preferat, dovedea o erudiţie de invidiat, un exemplu rar de stăpânire a unei bogate bibliografii, realizând o sclipitoare analiză a temei. La sfârşitul unui asemenea răspuns, unul dintre profesorii comisiei examinatoare ar fi spus: „acest student merită să stea dincoace de catedră şi noi în locul lui” (ALMAŞ 1997, p.22).

În anii studenţiei Iulian Antonescu a citit mult, nu numai din „producţia” editorială curentă, recomandată la bibliografia obligatorie, dar îndeosebi din lucrările înaintaşilor, din literatura de specialitate străină. A avut un mare noroc, acela de a avea acces la biblioteca personală a profesorului savant D.M. Pippidi, bibliotecă care îngloba, prin moştenire, şi o parte însemnată a tezaurului bibliotecii ce aparţinuse marelui istoric Nicolae Iorga (MITREA 2007, p.212; 2008, p.20).

Nivelul intelectual, profesional-ştiinţific, al tânărului Iulian Antonescu s-a reflectat plenar în lucrarea sa de licenţă Liberţii în sociatatea română a secolelor I-II, elaborată sub îndrumarea ştiinţifică a profesorului D.M. Pippidi şi publicată postum, prin grija colegului său, regretatul arheolog şi istoric Adrian Rădulescu (MITREA 2007, p. 213).

Deşi a absolvit facultatea cu „Diplomă de merit”, în iunie 1956, într-o promoţie de excepţie, în care se numărau şi Florin Constantiniu, Adrian Rădulescu şi Panait. I. Panait, nume de rezonanţă în arheologia şi istoriografia ultimei jumătăţi de secol, Iulian Antonescu a fost repartizat la o şcoală dintr-un sat de pe malul drept al Prutului, tot din cauza aceluiaşi „dosar” nefavorabil, din care se „degaja” originea sa „nesănătoasă” (MITREA 2007, p. 213).

După un an de „şomaj” neoficial, în epoca comunistă nu se vorbea de „şomeri”, la 15 aprilie 1957 Iulian Antonescu a fost numit, având şi susţinerea unor oameni care îl cunoşteau cât de cât, director al Muzeului Regional Bacău, unitate muzeistică înfiinţată doar cu două săptămâni mai înainte. Iulian Antonescu devenea conducător al unui muzeu fără sediu, fără patrimoniu şi la început având doar doi angajaţi. De aici a început munca lui Iulian Antonescu de a realiza nu doar un muzeu la Bacău, ci o reţea de muzee în fosta regiune Bacău. Singurul muzeu, existent atunci în regiunea Bacău, era cel al preotului-arheolog Constantin Matasă din Piatra Neamţ. Povestea reţelei muzeistice băcăuane, a demarării cercetărilor arheologice şi valoficării muzeistice şi ştiinţifice a acestor cercetări, munca de culturalizare şi de atragere a publicului spre muzeu etc., reprezintă povestea fascinantă a muzeografului, arheologului, istoricului, universitarului şi în general a Omului de mare orizont



19

cultural şi neîntrecut orator al epocii sale IULIAN ANTONESCU. (Cf. Bibliografia anexată şi mai nou MITREA 2012, p. 181-222).

Convins fiind că un muzeu nu poate exista nu numai fără sediu adecvat, fără un colectiv, cât de mic, de muzeografi şi laboratoare, dar în primul rând fără patrimoniu, Iulian Antonescu a iniţiat încă din primul an de directorat, un vast program de cercetare arheologică modernă. (MITREA 2007, p.209-224), mergând în acest sens, pe urmele lui Vasile Pârvan (MITREA 2012, p. 36-45). Să nu uităm că Iulian Antonescu a fost studentul unui strălucit discipol al lui V. Pârvan, este vorba de profesorul-arheolog Ion Nestor (MITREA 2012, p.115-130), aşa încât putem spune că şi Iulian Antonescu venea de sub mantaua lui Pârvan (MITREA 2012, p. 181-222).

Iulian Antonescu a iniţiat cercetări pe mai multe şantiere arheologice, fiind un deschizător de drumuri (MITREA 2007, p.209-224), legându-şi numele de şantierele de la Gabăra-Porceşti (azi Moldoveni, jud. Neamţ) şi Curtea Domnească-Bacău, reşedinţă voievodală în vremea lui Ştefan cel Mare, dar, lucru foarte important, şi-a lărgit treptat grupul colegilor arheologi, formând de fapt „o grupare de arheologi băcăuani”.

La nivelul arheologiei româneşti nu trebuie uitat că Iulian Antonescu a sprijinit efectiv, cu fonduri de la Bacău, cercetările de pe câteva mari situri arheologice, cum ar fi Ripiceni-Botoşani, Bratei-Sibiu, Barboşi-Galaţi şi Budureasca-Prahova (MITREA 2002, p. 91-98; 2008, p. 24-25). În activitatea de cercetare arheologică din regiunea Bacău a atras colaboratori şi din alte centre academice ale ţării, îndeosebi din Bucureşti şi Iaşi. Pentru unii întâlnirea cu Iulian Antonescu a fost chiar providenţială (ZUB 2008, p. 13).

După un deceniu de activitate muzeografică şi de cercetare arheologică, urmărind şi valorificarea ştiinţifică a rezulatelor obţinute, introducerea lor în circuitul ştiinţific, naţional şi internaţional, înfruntând rezervele unora şi neîncrederea altora, în 1968 Iulian Antonescu a iniţiat tipărirea revistei CARPICA, cu un nume excelent ales, invidiat de unii, devenind o emblemă a revistelor de specialitate din ţară şi ajunsă azi la numărul XLI. În primul număr al revistei Carpica, într-un editorial, cu rost de bilanţ, Iulian Antonescu, cu satisfacţia şi bucuria unor importante realizări, pe care nu şi le asuma individual deşi le merita cu prisosinţă, nota: „Răspunzând unor stringente necesităţi de valorificare creatoare a unui nesecat filon de tradiţii şi frumuseţi naturale, centrul Moldovei şi-a organizat între 1957-1968 o variată şi reprezentativă reţea muzeistică. Ca urmare a acestui proces, patrimoniul muzeal a cunoscut o impresionantă creştere numerică şi calitativă, putând înregistra, de la un muzeu organizat în 1934 la Piatra Neamţ, alte 15 muzee”. Da, după un deceniu de muncă tenace, benedictină, cu antrenarea unor modeşti şi tineri colaboratori, dăruiţi însă total muncii lor, cu o pasiune exemplară, Iulian Antonescu a îmbogăţit harta muzeistică a Moldovei, şi în fapt a ţării, cu un impresionant număr de unităţi care se înşirau, precum perlele unui şirag, de la Adjud la Bicaz şi de la Tg. Ocna şi Oneşti la Roman şi Tărgu Neamţ (MITREA 2008, p. 26).


Ioan Mitrea 20

Revista Carpica a atras, în cele peste patru decenii de la apariţie, pe lângă colaboratori locali, zeci şi zeci de nume de prestigioşi colaboratori, arheologi şi istorici de mare prestigiu, mulţi dintre ei cunoscuţi nu numai în ţară ci şi în străinătate (MITREA 2007, p. 217-218; 2008, p. 26-27).

S-a spus că Iulian Antonescu a scris şi publicat puţin. Faptul este doar parţial adevărat. Puţini ştiu însă că Iulian Antonescu nu era dispus să respecte cerinţele regimului împuse prin cenzură. El îşi dorea să ajungă să scrie şi publice fără cenzură şi restricţii tematice şi ideologice. Dar şi mai puţini ştiu că Iulian Antonescu a semnat doar ceea ce a fost scris de el şi a învăţat asta de la profesorii săi, în primul rând de la Ion Nestor. Nu a acceptat să semneze rapoartele de cercetare arheologică la care nu a fost efectiv pe teren, cum se întampla în epocă şi îndeosebi se practică în zilele noastre, când directori de muzeu apar coautori la rapoarte privind şantiere arheologice la care, eventual au fost doar în vizită.

Opera sa ştiinţifică se regăseşte, în mare măsură, şi în lucrările colaboratorilor săi pe care i-a îndrumat şi sprijinit.

Avea o mare satisfacţie să creeze condiţii pentru ca alţii să poată lucra, să poată cerceta şi publica. Multe din ideile sale expuse la colocvii, sesiuni ştiinţifice, conferinţe academice au fost preluate, adâncite şi dezvoltate de cei care îl ascultau. Şi azi auzim spunându-se: „Iulian Antonescu zicea... Iulian Antonescu afirma...”(MITREA 2008, p. 28).

S-a spus, pe drept, că Iulian Antonescu „a fost un mare oral...” (THEODORESCU 2002, p. 11). Opera sa a fost mai mult vorbită şi mai puţin scrisă. Iată de ce considerăm că Iulian Antonescu rămâne un model socratic în istoriografia românească (MITREA 2002, p.10; 2008, p.29).

Cât timp a fost la Bacău a activat şi în învăţământul superior (MITREA 1997, p. 47-50). Era un strălucit profesor, bine documentat, informat, cu o memorie impresionantă, dând citate din autori antici sau cronicari medievali, îndeosebi din cei francezi, vorbind o excelentă franceză medievală a lui Froissart (THEODORESCU 2002, p. 13). Dar dincolo de toate calităţile amintite expunerile sale libere, orale, fascinau printr-o frumoasă limbă română.

S-a spus încă din vremea sa, că vorbea cea mai frumoasă limbă românească după Sadoveanu (THEODORESCU 2002, p. 12).

Frumuseţea inegalabilă a limbii vorbite de Iulian Antonescu, strălucirea cuvântului şlefuit măiestru, într-o epocă a limbii de lemn, fascina auditoriul (ILISEI 2008, p. 59).

„Retorica sa era uimitoare, ca fluenţă, ca accente, ca diversitate de registre vocale” (BUŞULENGA 2002, p. 17). S-a spus deseori că a fost unul din marii oratori ai vremii sale, a doua jumătate a secolului al XX-lea, un orator antologic (ILISEI 2008, p. 57-59), un iscusit bijutier al cuvântului rostit. L-am ascultat de câteva sute de ori, săptămânal, doi ani universitari la Bacău, asistându-l la cursurile de Istorie antică universală, disciplină la care eu conduceam seminariile, l-am ascultat de zeci de ori la



21

colocviile, simpozioanele şi sesiunile ştiinţifice academice de la Bacău, Iaşi, Bucureşti, i-am ascultat nenumărate conferinţe publice şi mărturisesc că nu am audiat în timpul vieţii mele, un orator mai fascinant. Cred că nu exagerăm dacă afirmăm că numele lui Iulian Antonescu stă cu cinste, cu demnitate şi îndreptăţire, alături de marii corifei ai elocinţei româneşti, din rândurile cărora amintim acum doar pe N. Iorga, V. Pârvan, N. Titulescu, G. Călinescu şi Emil Condurachi (MITREA 2007, p. 220).

A plecat din Bacău în 1971 fiind numit Director al Muzeelor din Consiliul Culturii. Elita spirituală din capitala României l-a adoptat în scurt timp, l-a stimat şi iubit, văzând în Iulian Antonescu un spirit ales al unei epoci destul de întunecate.

În fapt la Bucureşti continua, la scară naţională şi pe o treaptă mai înaltă a exigenţelor, ceea ce făcuse la Bacău între 1957-1971.

Ca Director al Muzeelor din România, aflat în Consiliul Culturii, Iulian Antonescu s-a manifestat şi s-a dovedit un muzeograf de excepţie. Pe lângă experienţa de la Bacău şi-a îmbogăţit palmaresul prin contribuţia directă la reorganizarea expoziţiilor permanente din numeroase centre din ţară, de la Constanţa la Oradea, de la Iaşi, Suceava şi Botoşani la Târgu Mureş, Craiova şi Timişoara. Avea ca nimeni altul ştiinţa şi intuiţia punerii în valoare a exponatelor, a valorificării muzeografice a fiecărui obiect muzeistic.

Şi-a asumat răspunderea şi riscul de a prezenta în muzee harta României Mari din 1918, într-o vreme în care a vorbi de Basarabia, nordul Bucovonei şi Ţinutul Herţa, ca aparţinând spaţiului românesc, însemna o adevărată sinucidere (MITREA 2007, p. 221).

În calitate de preşedinte al Comitetului Naţional I.C.O.M. Iulian Antonescu a prezentat strălucit istoria şi muzeografia românească la întâlnirile internaţionale din Europa şi până în S.U.A. şi Mexic, a fost un autentic european şi un ales ambasador al culturii româneşte (THEODORESCU 2002, p.12).

De câte ori a avut ocazia a pledat pentru păstrarea şi conservarea monumentelor istorice, a fost un apărător al zonei vechi a Bucureştilor şi a monumentelor istorice din această zonă (PANAIT 2007, p. 15-18).

În cei 33 de ani de viaţă activă, de muncă rodnică pentru semenii săi, de la angajarea ca director de muzeu la Bacău din 15 aprilie 1957 şi până la trecerea în lumea celor drepţi, la 24 ianuarie 1991, Iulian Antonescu s-a manifestat, dăruindu-se total, ca un om de frunte al cetăţii, un Om de o probitate profesională şi morală exemplară, de o bunătate în raporturile interumane cum rar întâlniţi, un îndrumător pentru cei tineri, un autentic Magistru, un constructor tenace al culturii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Aşa se explică admiraţia şi respectul de care numele său, realizările sale, exemplul său devenit un viabil model, se bucură în posteritate. Aşa se explică, în acelaşi timp, hotărârea celor care l-au cunoscut, care au lucrat alături de el, de a-i continua opera. Aceasta este, în fapt, omagiul permanent şi de preţ pe care i-l putem aduce, azi şi întotdeauna.


Ioan Mitrea 22

Bibliografie

ALMAŞ, Dumitru, 1997 (Iulian Antonescu). Eminent student al Facultăţii de Istorie-Universitatea Bucureşti, în vol. Iulian Antonescu:o viaţă dăruită istoriei şi muzeografiei, Bucureşti, p. 21-26.

ALMAŞ, Dumitru, 2002, In memoriam (Iulian Antonescu), în vol. Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare, Bucureşti, p. 83-86.

ANTONESCU, Eugenia, DRĂGOTESCU, Marcel, MITREA, Ioan, 2001, Iulian Antonescu-spirit universal, Vaslui.

BUSULENGA-DUMITRESCU, Zoe, 2002, Câteva cuvinte despre un om ales: Iulian Antonescu, în vol. Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare,Bucureşti, p. 15-18.

CAZIMIR, Ştefan, 2002, Amintiri despre Iulian Antonescu, în vol. Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare, Bucureşti, p. 23-26.

CONSTANTINIU, Florin, 1997, Câteva din lecturile de student ale lui Iulian Antonescu, în vol. Iulian Antonescu: o viaţă dăruită istoriei şi muzeografiei, Bucureşti, p.39-42.

CONSTANTINIU, Florin, 2008, Mulţumescu-ŢI, Doamne, că l-am cunoscut, în vol. Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Bacău, p. 9-10.

ILISEI, Grigore, 2008, Un orator antologic, în vol. Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Bacău, p. 57-59.

MITREA, Ioan, 1997, Iulian Antonescu-universitarul, în vol. Iulian Antonescu: o viaţă dăruită istoriei şi muzeografiei, Bucureşti, p. 47-50.

MITREA, Ioan, 2002, Iulian Antonescu – reprezentant de frunte al istoriografiei şi muzeologiei româneşti, în Carpica, XXXI, p. 7-12.

MITREA, Ioan, 2002a, Iulian Antonescu şi arheologia românească, în vol. Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare, Bucureşti, p. 91-98.

MITREA, Ioan, 2007, Iulian Antonescu deschizător de drumuri în muzeografia şi arheologia băcăuană, în Carpica, XXXVI, p. 209-224.

MITREA, Bacău, 2008, Iulian Antonescu-un model socratic în istoriografia românească, în vol. Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Bacău, p.17-32.

MITREA, Ioan, 2008, În descendenţa lui Pârvan, Bacău. PANAIT, I. Panait, 2007, Prof. Iulian Antonescu printre intelectualii români discutând remodelarea

Bucureştilor, în vol. Iulian Antonescu – 70 de ani de la naştere, Bacău, p. 15-18. PANAIT, I. Panait, 2008, Gânduri pentru Iulian Antonescu, în vol. Studii şi evocări despre Iulian

Antonescu, Bacău, p. 33-35. THEODORESCU, Răzvan, 2002, Un european autentic care nu a uitat nicodată de unde vine, în vol.

Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare, Bucureşti, p. 11-14. ZUB, Alexandru, 2008, Iulian Antonescu – în amintire, în vol. Studii şi evocări despre Iulian

Antonescu, Bacău, p. 11-15.


VIOREL CĂPITANU LA 80 DE ANI

Profesorul Viorel Căpitanu, care a fost şi unul dintre directorii muzeului nostru, a aniversat, la începutul lunii octombrie 2012, opt decenii de viaţă, prilej pentru noi de a-i aduce un omagiu sincer de respect şi preţuire.

Fără îndoială că nu sînt singura care îi poartă un respect deosebit Profesorului Viorel Căpitanu, care s-a dăruit cu multă însufleţire meseriei şi iniţierii tinerilor istorici sau angajaţi ai instituţiei.

S-a născut la 7 octombrie 1932 în Tanacu, judeţul Vaslui. Şcoala primară o urmează în satul natal, gimnaziul la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi şi Liceul la „Mihail Kogălniceanu” în Vaslui.

Între anii 1953-1957 urmează cursurile Facultăţii de Istorie Iaşi, fiind declarat diplomat universitar. Aici i-a avut profesori, printre alţii, pe C.S Nicolăescu-Plopşor, acad. M. Petrescu-Dîmboviţa, D. Berlescu, Ilie Grămadă, D. Ciuhodaru.

Începând cu 1 septembrie 1957 este încadrat, ca muzeograf, la Muzeul Regional Bacău, cum se numea la acea dată instituţia noastră (mai apoi judeţean), prin repartiţie de la Universitatea din Iaşi, mai apoi devine şef de secţie până la 1 septembrie 1971, când a fost numit director al Muzeului de Istorie şi Artă Bacău ca urmare a plecării lui Iulian Antonescu ca director la Direcţia Muzeelor din cadrul Ministerului Culturii.

În anul 1974 a revenit pe postul de muzeograf principal, iar din 1 aprilie 1990, după dizolvarea şi reorganizarea Complexului Muzeal Bacău, a fost numit director al Muzeului Judeţean de Istorie, funcţie pe care a ocupat-o până în martie 1998, cînd a ieşit la pensie.

În domeniul cercetărilor arheologice a efectuat săpături sistematice în aşezările paleolitice de la Buda şi Lespezi, judeţul Bacău, în compania profesorului C.S. Nicolaescu-Plopşor şi Maria Bitiri, în aşezările neolitice şi ale bronzului, în colaborare cu Institutul de Arheologie din Iaşi, prin Marilena şi Adrian Florescu, precum şi în mai multe aşezări din zona colinelor Tutovei, pe Valea Siretului, Zeletinului, Berheciului, Găiceana, Ţigăneşti, Lichitişeni, Bărboasa, Onceşti, Tăvădărăşti etc.

Pentru civilizaţia geto-dacă şi carpică a condus şi efectuat cercetări la Bărboasa, Sohodor, Săuceşti şi Poiana Negri iar începând cu anul 1968 şi-a concentrat activitatea în aşezarea dacică de la Răcătău, unde a şi fost identificată o


Mihaela Băbuşanu Amalanci

24

nouă davă, Tamasidava. Concomitent cu cercetările arheologice efectuate în cetăţile dacice de la Răcătău, Moineşti şi Târgu Ocna, a întreprins cercetări de suprafaţă pe întreg teritoriul judeţului Bacău, mai ales în anii în care s-a trecut la amenajarea teritoriului pentru îmbunătăţiri funciare.

A participat efectiv la organizarea expoziţiilor permanente ale muzeului de-a lungul existenţei sale, în perioadele 1959-1991, cu menţiunea că sediul a fost schimbat de cel puţin 5 ori în 35 de ani de funcţionare, pînă în anul 1996, cînd muzeul s-a mutat într-o locaţie nouă şi generoasă din punct de vedere al spaţiului aferent.

Domnul Viorel Căpitanu are şi un număr impresionant de studii şi articole publicate, comunicări sau recenzii şi numeroase descoperiri arheologice.

1. Cercetările şi săpăturile arheologice de la Buda, în Materiale, VII, 1961, p. 21-28 (în colaborare) 2. Săpăturile de la Buda, în Materiale, VIII, 1962 (în colaborare) 3. Prezenţa lui Mastodon Arvenensis Croizet et Jobert, în terasa de 160 m a Bistriţei, în AŞUI, 1964 (în colaborare) 4. Prezenţa lui Elephas meridionalis Nesti în terasa a adoua a Bistriţei (Racova-Buhuşi), în AŞUI, 1964 (în colaborare) 5. Topoare de aramă şi bronz descoperite la Găiceana, în ArhMold, II-III, 1964, p. 445-452 1964 (în colaborare) 6. Noi date cu privire la prezenţa culturii swideriene în regiunea Bacău, în Ateneu, nr. 8, 1966 7. Necropola carpo-dacică de incineraţie de la Gălăneşti-Bărboasa, în Carpica, I, 1968, p. 199-208 8. Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, în ArhMold, VI, 1969, p. 213-275 9. Câteva consideraţii privind sfârşitul epocii bronzului şi începutul Hallstattului în lumina cercetărilor din regiunea Bacău, în RevMuz, V, 1965, p. 422-423 10.Descoperiri arheologice în raionul Adjud, aşezarea neolitică de la Ţigăneşti, com. Vultureni, în RevMuz, VI, 1966, p. 546 11. O nouă aşezarec swideriană în Carpaţii Orientali, în SCIV, 1, 1967 (în colaborare) 12. Aşezarea paleolitică de la Buda, com. Blăgeşti, în RevMuz, 3, 1967, p. 267-271 13. Descoperiri paleolitice în Bazinul Bistriţei, în Carpica, I, 1968, p. 9-16 14. Câteva observaţii privitoare la sfârşitul epocii bronzului în lumina săpăturilor arheologice efectuate de Muzeul din Bacău, în Carpica, I, 1968, p. 35-48 (în colaborare) 15. Descoperiri recente de obiecte de aramă şi de bronz în Moldova, în Carpica, I, 1968, p. 49-62 (în colaborare) 16. Un mormânt hallstattian descoperit la Cimbala, în Carpica, I, 1968, p. 68-72 17. Cercetările arheologice de la Mănoaia-Costişa şi contribuţia lor la cunoaşterea culturii materiale locale din secolele V-VI în Moldova, în Carpica, I, 1968, p. 233-248 (în colaborare) 18. Descoperiri paleolitice în judeţele Neamţ şi Vaslui, în Carpica, II, 1969, p. 7-16 19. Aşezarea din epoca bronzului de la Podu Morii-Bărboasa, com Onceşti, în Carpica, II, 1969, p. 49-80 (în colaborare) 20. Cercetările arheologice de la Dealul Morii-Bărboasa, com Onceşti, în Carpica, II,


Viorel Căpitanu la 80 de ani

25

1969, p. 49-80 (în colaborare) 21. O nouă cetăţuie dacică pe Valea Siretului, în Carpica, II, 1969, p. 93-130 (în colaborare) 22. Un tezaur de monede republicane romane descoperit la Cornii de Sus, în Carpica, II, 1969, p. 131-144 (în colaborare) 23. Tezaurul de denari romani de la Ardeoani, în Carpica, II, 1969, p 179-192 24. Un tezaur de monede turceşti din secolul XVIII descoperit la Copăceşti, în Carpica, II, 1969, p. 349-362 (în colaborare) 25. Un vârf de lance de silex descoperit la Luncani, în MemAntiq, I, 1969, p 305-310 26. Două topoare cu braţele în cruce descoperite în judeţul Bacău, în MemAntiq, II, 1971, p. 435-440 27. Un tombe isole de l’epoque de La Tene a Racatau, dep. de Bacău, în Apulum, IX, 1971, p. 155-164 (în colaborare) 28. Cercetările arheologice de la Dădeşti, judeţul Bacău, în Carpica, IV, 1971, p. 119-128 (în colaborare) 29. Două celturi descoperite în Moldova, în Carpica, IV; 1971, p. 113-119 30. Săpăturile de salvare de la Vultureni, în Carpica, IV, 1971, p. 137-158 (în colaborare) 31. Două tezaure de denari romani republicani şi imperiali descoperite la Răcătău şi Pânceşti (jud.Bacău), în Carpica, IV, 1971, p. 167-196 (în colaborare) 32. Tezaurul de monede bizantine descoperit la Horgeşti (jud.Bacău), în Carpica, IV, 1971, p. 253-270 33. Descoperiri de monede bizantine, în Carpica, IV, 1971, p. 287-298 34. Descoperiri geto-dacice în judeţul Bacău, în Crisia, 1972, p. 97-114 (în colaborare) 35. Necropola daco-carpică de incineraţie de la Gălăneşti-Bărboasa, judeţul Bacău, în Carpica, VII, 1975, p. 63-116 36. Cercetările arheologice ale Muzeului Bacău, Bacău, 1973 37. Tezaurul de monede feudale descoperit la Tanacu, jud. Vaslui, în Carpica, VI, 1973, p. 77-100 38. Aşezarea paleolitică de la Lespezi, în Carpica, V, 1972, p. 39-68 (în colaborare) 39. Noi descoperiri de monede antice în judeţul Bacău, în Carpica, VII, 1975, p. 45-58 (în colaborare) 40. Necropola daco-carpică de la Bărboasa-Bacău, în Carpica, I, 1968, p. 199-208 (în colaborare) 41. Necropola daco-carpică de la Bărboasa, com Onceşti, jud. Bacău, în Carpica, VII, 1975, p. 63-116 42. Noi descoperiri de topoare de aramă şi bronz, în Carpica, VIII, 1976, p. 31-36 43. Descoperiri arheologice în com. Tanacu şi Dragomireşti, jud.Vaslui, în ActaMM, I, 1979, p. 223-239 44. Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice în aşezarea geto-dacă de la Răcătău, în Carpica, VIII, 1976, p. 49-120 45. Necropola de la Săuceşti, în Carpica, VIII, 1976, p. 151-182 46. Tezaurul de denari romani imperiali de la Dealul Perjului, comuna Onceşti, jud. Bacău, în Carpica, X, 1978, p. 195-204 47. Descoperiri arheologice aparţinând epocii bronzului, în Carpica, XI, 1979, p. 135-148 48. Un vas tracic de tip Cozia-Brad, descoperit la Răcătău, jud. Bacău, în Carpica, XIV, 1982, p. 51-56



26

49. Un nou lot de denari romani imperiali din tezaurul de la Blăgeşti, jud. Bacău, în Carpica, XIV, 1982, p. 81-86 50. Cercetări arheologice de suprafaţă pe teritoriul judeţului Bacău (II), în Carpica, XIV, 1982, p. 139-158 51. Figurine antropomorfe geto-dacice, descoperite la Răcătău, com.Horgeşti, în Carpica, XV, 1983, p. 141-152 52. O spadă de tip akinaches descoperită la Găiceana, în Carpica, XVI, 1984, p. 51-54 53. Fibule de tip La Tene descoperite la Răcătău, în Carpica, XVI, 1984, p. 61-84 54. Unelte şi arme de fier descoperite în aşezarea geto-dacă de la Răcătău, în Carpica, XVII, 1985, p. 41-74 55. Amfore cu inscripţii descoperite în dava de la Răcătău, în Carpica, XVII, 1985, p. 75-80 (în colaborare) 56. Contribuţia lui Vasile Pârvan privind localizarea davelor de pe Siret, în Carpica, XVII, 1985, p. 197-202 57. Cetatea dacică de la Moineşti, în Carpica, XVII-XIX, 1986-1987, p. 53-70 58. Obiecte cu semnificaţie cultuală descoperite la Răcătău, în Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 71-102 59. Ceramica geto-dacă de la Răcătău, în Carpica, XVIII-XIX; 1986-1987, p. 103-214 60. Câteva observaţii privind sfârşitul epocii bronzului şi începutul Hallstattului în lumina cercetărilor din judeţele Bacău şi Vrancea, în Sesiunea Muzeelor de Istorie, decembrie 1964, I, 1971 61. Brad und Răcătău zwei getisch-dakische befestigte Siedlungen (kreis Bacău), în Thraco-Dacica, I; 1976, p. 271-277 (în colaborare) 62. Sabia de la Marvila, în MemAntiq, IX-XI, 1977-1979, p. 497-502 (în colaborare) 63. Topoare de bronz descoperite în jud. Bacău, în ArhMold, II-III, 1964, p. 445-452 (în colaborare) 64. Contribuţii la cunoaşterea populaţiei autohtone în sec. II-III în jud. Bacău, în MuzNaţ, II, 1975, p. 293-334 65. Necropola birituală daco-carpică de la Săuceşti, jud. Bacău, în MuzNaţ, III, 1976, p. 165-180 66. Raport privind săpăturile arheologice de la Răcătău, jud. Bacău, în Materiale, XIII, Oradea, 1979, p. 139-142 67. Cercetări arheologice în aşezarea geto-dacă de la Răcătău, jud.Bacău, în Materiale, XVI, Vaslui, 1982, p. 109-121 68. Contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice în bazinul Siretului. Dava de la Răcătău, jud. Bacău, în SympThrac, I, Craiova, 1983, p. 57-58 69. Contribuţii la cunoaşterea ritului de înmormântare la geto-dacii din Dava de la Răcătău, în SympThrac, II, Turnu Severin, 1984 70. Inscripţii pe amforele de la Răcătău, în SympThrac, III, Constanţa, 1985 71. Reprezentări antropomorfe şi zoomorfe descoperite în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în SympThrac, IV, Oradea, 1986 72. Obiecte de podoabă descoperite în dava de la Răcătău, în SympThrac, V, Miercurea Ciuc, 1987, p. 39-42 73. Cetatea de la Moineşti, în SympThrac, VI, Piatra Neamţ, 1988 (în colaborare) 74. Noi descoperiri montare antice intrate în colecţiile Muzeului din Bacău, în SympThrac,


Viorel Căpitanu la 80 de ani

27

VI, Piatra Neamţ, 1988 75. Importurile elenistice şi romane în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în SympThrac, VII, 1989 76. Obiecte de podoabă şi piese vestimentare descoperite în dava de la Răcătău, în Carpica, XX, 1989, p. 97-106 77. Depozitul de bronzuri de la Gioseni, com. Tamaşi, jud. Bacău, în Carpica, XX, 1989, p. 69-82 (în colaborare) 78. Obiecte de podoabă şi piese vestimentare descoperite în dava de la Răcătău, judeţul Bacău, în Carpica, XX, 1989, p. 97-124 79. Tezaurul de monede romane imperiale de la Călugăreni, comuna Dămieneşti, judeţul Bacău, în Carpica, XX, 1989, p. 137-148 80. Noi descoperiri de monede antice şi bizantine intrate în colecţiile Muzeului din Bacău, în Carpica, XX, 1989, p. 193-202 81. Depozitul de bronzuri de la Gioseni, com. Tamaşi, jud. Bacău, în SympThrac, VIII, Piatra Neamţ, 1990 82. O lucernă romană descoperită în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în SympThrac, VIII, Piatra Neamţ, 1990 83. Paleoliticul din sectorul subcarpatic al Bistriţei în lumina cercetărilor de la Lespezi-Bacău, în Carpica, XX, 1991, p. 7-52 (în colaborare) 84. Ceştile dacice ornamentate de la Răcătău, jud. Bacău, în Carpica, XXV, 1994, p. 45-72 85. Noi contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice în bazinul Siretului Mijlociu, cetatea dacică de la Răcătău (antica Tamasidava), în Carpica, XXIII/1, 1992, p. 131-192 86. Obiecte din arta geto-dacă descoperite în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în Carpica, XXV, 1994, p. 123-140 87. O lucernă romană descoperită în dava de la Răcătău, jud. Bacău, în Mousaios, IV/I, Buzău, 1994, p. 91-93 88. Objets a signification culturelle exceptionelle decouvertes dans la dava de Răcătău, în vol. Relations thraco-ilyro-helleniques, Bucureşti, 1994, p. 335-343 89. Cercetările arheologice în dava de la Răcătău-Tamasidava între anii 1992-1996, în Carpica, XXVI/1, 1997, p. 50-118 90. Descoperiri arheologice din partea de N-E a judeţului Vrancea, în Carpica, XXVI/1, 1997, p. 36-42 91. O groapă rituală descoperită la Răcătău, jud. Bacău, în Lucrările Colocviului Internaţional, septembrie 1993, Tulcea, 1997, p. 113-117 Ghiduri şi cataloage 92. Ghidul Monumentelor istorice din jud. Bacău şi Neamţ, Bacău, 1971 (în colaborare) 93. Iliri şi Daci, 1972 (în colaborare) 94. De Klassieke beschaving van de daco-Geten, Amsterdam, februarie 1980 95. I. Daci, Roma, dec 1979-ian. 1980 96. Tresors des DACES, Paris, 20 oct-30 nov. 1980 97. The Dacians, Nillingham Art Galery, 1980 98. Die Daker, Archaeologie in Romania, Historische Musen der Stadt Koln, 1980 99. Die Daker, Viena, 1980 100. Tivilizaţiata na Dako-getite prez klasiceskia nepiot, Bulgaria. 1980



28

101. Expoziţia Civilizaţia daco-geţilor în perioada clasică, 1976 102. Expoziţia Civilizaţia daco-geţilor din bazinul Siretului, 1977 103. Expoziţia Civilizaţia traco-geto-dacică şi continuitatea sa în epoca formării poporului român, Bacău, 1980.

Sociabil, bun coleg, respectuos, stimând omul, oferind tot timpul cu generozitate din experienţa sa celor care i-au fost aproape sau au fost interesaţi, s-a bucurat de respectul foştilor colegi sau subalterni.

Şi-a iubit foarte mult meseria, a împărţit în jurul său doar vorba bună, salutul politicos şi sfatul bun, a ştiut să aprecieze, să stimeze şi să susţină angajaţii care prezentau potenţial şi să facă evaluari doar în funcţie de calităţile profesionale.

Şi eu mă număr printre acei angajaţi prin concurs în timpul când director al instituţiei era domnul Viorel Căpitanu şi pot spune că am beneficiat de toată susţinerea şi îndrumarea dumnealui ca şi proaspăt absolventă mai apoi angajată a Muzeului de Istorie şi vreau să îi mulţumesc încă o dată şi pe această cale.

SĂ NE TRĂIŢI DOMNULE VIOREL CĂPITANU!



PROFESORUL DR. IOAN MITREA LA 75 DE ANI. PORTRET ANIVERSAR

Rar mi-a fost dat să întâlnesc o persoană ca

domnul profesor dr. Ioan Mitrea, plină de vitalitate, încărcată cu energie constructivă şi înzestrată cu o înaltă conştiinţă profesională. O viaţă întreagă, a fost şi a rămas intransigent, a găsit întotdeauna să mai facă ceva, neuitând să-i atragă în activităţile sale şi pe cei din jur.

La vârsta de 75 de ani, domnul profesor contrazice prejudecata că oamenii aşteaptă ieşirea la pensie ca o perioadă de odihnă binemeritată după ani de muncă, perioadă dedicată lor şi familiei, călătoriilor, construindu-şi clipe de tihnă şi bucurie. Ne arată tuturor, prin ceea ce face, că poţi să fii în mijlocul familiei, tratându-i pe membrii acesteia cu

multă dragoste, să fii un bun soţ, tată şi bunic, dar că poţi să te odihneşti, muncind, pentru că dumnealui consideră că nu oboseşti, când prin muncă duci mai departe ceea ce ai început şi faci ceea ce îţi place. A reuşit să le facă pe toate acestea datorită educaţiei şi autoeducaţiei permanente, unei activităţi continue, fără întreruperi, în diferite domenii: învăţământ universitar şi preuniversitar, cercetare în domeniul arheologiei şi management muzeistic.

Domnul profesor dr. Ioan Mitrea s-a născut la 4 aprilie 1937, în comuna Căciuleşti (astăzi Girov), judeţul Neamţ. A început studiile în comuna natală, continuându-le la Piatra Neamţ unde a absolvit prestigiosul Colegiu Naţional „Petru Rareş”, pe vremea aceea numit Şcoala Medie Nr. 1. În anul 1963, a absolvit, ca şef de promoţie, în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie-Filosofie, specialitatea Istoria Românilor, fiind repartizat direct în învăţământul superior. A fost asistent şi lector universitar la institutele pedagogice din Iaşi şi din Bacău, iar la Institutul Pedagogic din Bacău, a fost între anii 1971 şi 1975 decan al Facultăţii de Istorie-Geografie. După desfiinţarea abuzivă a facultăţii, a fost muzeograf principal şi director între anii 1976 şi 1982 al Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Bacău. În această perioadă, şi-a definitivat lucrarea de doctorat intitulată „Regiunea Centrală a Moldovei între Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX”, avându-i ca profesori coordonatori pe I.Nestor şi apoi pe Kurt Horedt, pe care a susţinut-o în anul 1979 la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca. A contribuit la scoaterea a opt numere din revista muzeului, Carpica, fiind la cinci numere redactor responsabil. Activitatea profesională şi-a încheiat-o la catedră, ca profesor titular la Colegiul Naţional „Ferdinand I” Bacău, de unde a ieşit la pensie. Pe parcursul carierei didactice


Livia Liliana Sibişteanu 30

în învăţământul preuniversitar a pregătit elevi care au participat la olimpiadele şcolare de istorie, unde au luat premii şi a reuşit să le insufle unora dintre aceştia dragostea pentru studiul istoriei, mândrindu-se astăzi cu profesori şi cercetători în domeniul istoriei, care i-au fost elevi. În paralel cu activitatea didactică din învăţământul preuniversitar, a continuat să activeze ca profesor asociat la Universitatea Bacău, Universitatea „Spiru Haret” – Filiala Bacău, Universitatea „Mihai Eminescu” – Filiala Bacău. Între anii 1970 şi 2011 a fost preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Bacău (în prezent este preşedinte de onoare), contribuind la apariţia volumului Comunicări de Filologie şi Istorie şi la câteva numere din Studii şi Cercetări Ştiinţifice (Seria Istorie-Filologie). Alături de alţi intelectuali de marcă ai urbei, este membru fondator al Fundaţiei „Iulian Antonescu” şi al Asociaţiei Culturale „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. De asemenea, este fondatorul şi redactorul şef al Revistei de Istorie Zargidava, care se află la al XI-lea număr, distinsă cu Premiul „Gh.I. Brătianu” şi Premiul „A.D. Xenopol”, acordate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România; organizator şi participant la numeroase simpozioane, congrese şi sesiuni ştiinţifice locale, naţionale şi internaţionale. A coordonat peste 15 şantiere arheologice din judeţele Vrancea, Vaslui, Neamţ şi Bacău, rezultatele cercetărilor sale fiind concretizate în cele peste 350 de studii şi articole publicate în revistele de istorie din ţară şi din străinătate şi în cele peste 270 de comunicări ştiinţifice prezentate atât în ţară cât şi în străinătate. Este autor, coautor sau conducător-editor a douăzeci de cărţi, din care opt au fost scrise de când este pensionar: Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din sec. V-VIII (2001), Iulian Antonescu, spirit universal (coautor, 2001), Enciclopedia judeţului Bacău (coautor, 2007), Membrii Academiei Române din judeţul Bacău” (coautor, 2008), Studii şi cercetări despre Iulian Antonescu (coautor, 2008), Membrii Academiei Române din judeţul Neamţ (coautor, 2009). În acest an, a publicat două cărţi: Din arheologia şi istoria Moldovei în primul mileniu creştin în care prezintă concluziile la care a ajuns, în urma cercetărilor arheologice pe care le-a efectuat, pentru această perioadă, în spaţiul moldav şi În descendenţa lui Pârvan, care este un omagiu adus marelui istoric, întemeietorul şcolii moderne de arheologie din România, dar şi continuatorilor săi.

În ultimii ani, meritele sale ştiinţifice au fost recunoscute, acordându-i-se mai multe distincţii, între care: Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Cavaler (2000), Premiul „Eudoxiu Hurmuzachi” al Academiei Române (2003, pentru monografia „Davideni”, tipărită în 2001), Premiul „A.D. Xenopol” (2008). De asemenea, a fost ales Membru de Onoare al Institutului de Arheologie din Iaşi, al Academiei Române (2007), Membru de Onoare al Consiliului profesoral al Colegiului Naţional „Ferdinand I” (2007); Membru Asociat (2009) şi Membru Titular (2012) al Diviziei de Istorie a Ştiinţei a Academiei Române; Membru Asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţe din România (2011) şi a fost făcut Cetăţean de Onoare al comunei natale, Girov, în anul 2006, iar în anul 2008 al Municipiului Bacău, ca recunoştinţă a


Profesorul dr. Ioan Mitrea la 75 de ani. Portret aniversar

31

comunităţii locale pentru contribuţia pe care şi-a adus-o la dezvoltarea şi la creşterea prestigiului învăţământului preuniversitar şi universitar băcăuan. În acest an, la împlinirea a 75 de ani de viaţă, a primit mai multe distincţii, între care: Diploma de Excelenţă acordată de Societatea de Ştiinţe Istorice din România pentru activitatea desfăşurată în slujba istoriei şi Diploma de Membru de Onoare „pentru rezultatele obţinute în cei 40 de ani în cursul cărora a condus filiala Bacău a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România (1970-2011); Diploma de Excelenţă şi Premiul de Excelenţă acordate de Consiliul Judeţean Bacău „pentru însemnata contribuţie adusă în domeniul cultural-ştiinţific şi la promovarea imaginii judeţului Bacău în ţară şi străinătate”.

Domnul profesor Ioan Mitrea reprezintă un exemplu pentru toţi profesorii activi dar şi pentru profesorii pensionari, pentru cercetătorii mai tineri şi pentru cei care se pregătesc să iasă la pensie. Ne demonstrează în continuare, că pasiunea pentru ştiinţa pe care te-ai angajat să o slujeşti în anii tinereţii, nu încetează odată cu ieşirea la pensie. A fost şi rămâne un militant al apărării valorilor naţionale, crede cu înverşunare că naţiunea română nu şi-a încetat misiunea istorică şi face tot posibilul, prin intervenţiile sale, să ţină trează conştiinţa naţională a românilor. Pentru toate acestea, merită respectul nostru!

Domnule profesor, „La mulţi ani”!

Livia Liliana Sibişteanu

Prof. dr. IOAN MITREA – Lista de lucrări publicate I. Cărţi

1. Tezaurul de la Măgura, Bibliotheca Carpicae, I, Bacău, 1977, 80 p. text + XXVI planşe (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba). 2. Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX e.n., în Carpica, XII, 1980, p. 55-190 şi separat, acelaşi text, Bacău, 1980, 136 p. 3. Bacău – monografie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1980, 280 p. (coautor la capitolul Istorie – partea privind istoria străveche, veche şi medievală). 4. Bacău reşedinţă voievodală, Bacău, 1996, 100 p. text + 51 fig. (în colaborare cu Alexandru Artimon). 5. Judeţul Bacău – monografie, Bacău, 1996 (coautor pentru partea privind istoria străveche şi veche). 6. Aşezarea din secolele VI-IX de la Izvoare-Bahna. Realităţi arheologice şi concluzii istorice, Piatra Neamţ, Editura Nona, 1998, 173 p. 7. Bahna-Neamţ, străveche aşezare de răzeşi, Bucureşti, Editura Diacon Coresi, 1999, 168 p. (în colaborare cu Jean Ciută). 8. Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din secolele V-VIII, Piatra Neamţ, Editura Constantin Matasă, 2001, 400 p. 9. Iulian Antonescu spirit universal, Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 2001, 256 p. (coordonare şi redactare împreună cu Eugenia Antonescu şi Marcel Drăgotescu).



10. Ştefan cel Mare şi Sfânt în memoria băcăuanilor, Bacău, Editura Conexiuni, 2004, 272 p. (coautor; coordonator al lucrării cu Al. Artimon). 11. Statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bacău, 2004, 18 p.; ibidem, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Bacău, Editura Conexiuni, 2006, 20 p. 12. Enciclopedia judeţului Bacău, coordonator Emilian Drehuţă, Bacău, Editura Agora, 2007 (autor a peste 50 de „voci”); idem, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bacău, Editura Agora, 2008 (autor a 72 de „voci”) 13. Iulian Antonescu – 70 de ani de la naştere, Bacău, Editura Corgal Press, 2007, 154 p., coordonatori: Eugenia Antonescu, Ioan Mitrea (coautor). 14. Târgu-Jiu 600, coordonator dr. Gheorghe Nichifor, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2007 (coautor). 15. Membrii Academiei Române din judeţul Bacău, Editura Vicovia, Bacău, 2008, 192 p. (coautor). 16. Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Editura Corgal Press, Bacău, 2008, 157 p. (editor şi coautor). 17. Membrii Academiei Române din judeţul Neamţ, Editura Constantin Matasă, Piatra Neamţ, 2009, 199 p. (coautor). 18. În descendenţa lui Pârvan, Editura Babel, Bacău, 2012, 340 p. 19. Din arheologia şi istoria Moldovei în primul mileniu creştin, Editura Babel, Bacău, 2012, 276 p.

II. Articole, studii şi rapoarte arheologice 1. Cercetări arheologice în aşezarea prefeudală de la Lozna-Dorohoi, în Arheologia Moldovei, IV, 1966, p. 279-292 (în colaborare cu Dan Gh. Teodor). 2. Descoperiri prefeudale din regiunea central-estică a Carpaţilor Orientali şi din zona de contact cu Podişul Moldovei, în Carpica, I, 1968, p. 249-260. 3. Cercetările arheologice de la Mănoaia-Costişa şi contribuţia lor la cunoaşterea culturii materiale locale din sec. V-VI e.n. din Moldova, în Carpica, I, 1968, p. 233-248 (în colaborare cu Dan Gh. Teodor şi V. Căpitanu). 4. Date referitoare la populaţia autohtonă de la răsărit de Carpaţi în sec. V-VI e.n., în Studii şi articole de istorie, XIV, 1969, p. 185-193. 5. Un pumnal scitic descoperit la Ghindăoani (com. Bălţăteşti, jud. Neamţ), în SCIV, t. 20, 1969, 3, p. 453-456. 6. Necropola din sec. al IV-lea e.n. de la Obârşeni-Voineşti, în Carpica, II, 1969, p. 219-232. 7. Descoperirile arheologice de la Oituz (jud. Bacău), în Carpica, II, 1969, p. 309-324 (în colaborare cu Dan Gh. Teodor şi C. Buzdugan). 8. Un sceptru din piatră descoperit la Voineşti (jud. Vaslui), în Memoria Antiquitatis, I, 1969, p. 311-317. 9. O descoperire din Hallstattul târziu în nordul Colinelor Tutovei (jud. Vaslui), în Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1970, p. 210-217 10. Contribuţii la cunoaşterea populaţiei locale dintre Carpaţi şi Siret în sec. V-VI e.n., în Memoria Antiquitatis, II, 1970, p. 345-369. 11. Un nou depozit monetar antic descoperit lângă Zimnicea, în Memoria Antiquitatis, II,



33

1970, p. 491-498 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba). 12. Un akinakes descoperit la Năneşti (com. Parincea, jud. Bacău), în SCIV, t. 22, 1971, 3, p. 491-494. 13. Depozitul de bronzuri de la Heleşteni, în Memoria Antiquitatis, III, 1971, p. 183-192. 14. Descoperiri prefeudale la Curtea domnească – Bacău, în Carpica, IV, 1971, p. 225-252 (în colaborare cu Al. Artimon). 15. Aşezarea prefeudală de la Onceşti (jud. Bacău), în Carpica, IV, 1971, p. 271-286. 16. Cercetări arheologice în nordul colinelor Tutovei, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1972, p. 131-148. 17. Un nou tezaur de tetradrahme thasiene şi podoabe dacice de argint descoperit în Moldova, în SCIV, t. 23, 1972, 3, p. 641-646. 18. Contribuţii la cunoaşterea culturii Dridu din regiunea dintre Carpaţi şi Siret a Moldovei, în Carpica, V, 1972, p. 115-132. 19. Contribuţia cercetărilor arheologice de la Curtea domnească din Bacău şi Davideni-Neamţ, la cunoaşterea epocii secolelor VI-VII e.n. din Moldova, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1972, p. 5-22. 20. Cercetări arheologice în aşezările prefeudale de la Bereşti-Bistriţa şi Izvoare-Bahna, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1972, p. 33-46. 21. Câteva fibule romano-bizantine descoperite în Moldova, în SCIV, t. 24, 1973, 4, p. 663-666. 22. Principalele rezultate ale cercetărilor din anii 1947-1972, privind situaţia din Moldova în epoca formării poporului român, în Comunicări de istorie şi filologie, Bacău, 1973, p. 47-59. 23. Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna, în Carpica, VI, 1973-1974, p. 55-76. 24. Cercetări arheologice în aşezarea de la Câmpineanca, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1974, p. 61-86 (în colaborare cu Victor Nămoloşanu). 25. Concepţia lui Dimitrie Cantemir despre romanitatea, continuitatea şi unitatea poporului român, în Studii şi cercetări ştiinţifice, Bacău, 1974, p. 7-14. 26. Noi descoperiri arheologice din Moldova aparţinând culturii Dridu, în Crisia, IV, 1974, p. 73-87. 27. Un mormânt sarmatic descoperit la Ghermăneşti, jud. Vaslui, în Carpica, VII, 1975, p. 59-62. 28. Tezaurul de denari romani imperial descoperit la Hertioana de Jos (com. Traian, jud. Bacău), în Carpica, VII, 1975, p. 15-29 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba). 29. Săpăturile de salvare din aşezarea prefeudală de la Lespezi-Homocea, în Carpica, VIII, 1976, p. 183-190. 30. Depozitul de bronzuri de la Rozavlea (jud. Maramureş), în SCIV, t. 27, 1976, 4, p. 537-548 (în colaborare cu Carol Kacso). 31. Aşezarea medievală din secolele XIV-XV de la Curtea domnească – Bacău, în Carpica, VIII, 1976, p. 191-224 (în colaborare cu Al. Artimon). 32. Teritoriul de formare al poporului român, vatră a luptei seculare pentru unitate şi independenţă, în Carpica, IX, 1977, p. 35-39. 33. Tezaurul de vase romane de la Muncelul de Sus, în Carpica, X, 1978, p. 163-177 + 7 planşe (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba). 34. Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna (II). Contribuţii la arheologia epocii de



formare a poporului român, în Carpica, X, 1978, p. 205-252. 35. Cercetări arheologice privind secolele IV-XI în judeţul Vrancea, în Vrancea – Studii şi Comunicări, I, 1978, p. 45-80. 36. Le trésor de vases romains de Muncelul de Sus, în Dacia, N.S., XXII, 1978, p. 201-212 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba). 37. Elemente şi influenţe bizantine în regiunea subcarpatică a Moldovei, în secolele VI-IX, în SCIVA, t. 30, 1979, 2, p. 145-162. 38. Un tezaur monetar din secolele XV-XVI, descoperit la Budeşti-Plopana, jud. Bacău, în Carpica, XI, 1979, p. 231-246 (în colaborare cu Al. Artimon). 39. Dovezi ale prezenţei creştinismului în secolul al VI-lea în Moldova, în MMS, 55, 1979, 3-6, p. 400-403. 40. Descoperiri arheologice din secolul al IV-lea în comuna Dămieneşti, jud. Bacău, în Carpica, XI, 1979, p. 171-180. 41. Şantierul arheologic Izvoare-Bahna, în Materiale şi cercetări arheologice, XIV, Tulcea, 1980, p. 432-449. 42. Dovezi arheologice privind prelucrarea metalelor în secolele VI-IX, în regiunea subcarpatică a Moldovei, în SCICP, 2, Sibiu, 1981, p. 13-18. 43. Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din aşezarea de la Davideni (sec. V-VII e.n.), în Memoria Antiquitatis (1971-1976), VI-VIII, 1981, p. 65-92. 44. Necropola carpică de Dămieneşti, jud. Bacău, în Carpica, XIV, 1982, p. 45-79. 45. Al V-lea Simpozion Naţional de Tracologie, în Carpica, XIV, 1982, p. 315-331. 46. Etnogeneza românilor în opera lui Vasile Pârvan, în Suceava, X, 1983, p. 847-851. 47. Sceptrul de piatră de la Mogoşeşti-Siret, judeţul Iaşi, în Carpica, XV, 1983, p. 71-95 (în colaborare cu Ann Dodd-Opriţescu). 48. Contribuţia noilor cercetări arheologice la cunoaşterea situaţiei istorice din Moldova în epoca încheierii etnogenezei românilor, în Studii şi comunicări ştiinţifice (Ştiinţe umaniste), Bacău, 1983, p. 97-102. 49. Două morminte din secolele VI-V î.e.n., descoperite la Mileştii de Sus, jud. Bacău, în Studia antiqua et archaeologica, I, Iaşi, 1983, p. 59-64. 50. Le sceptre de pierre de Mogoşeşti-Siret, dép. d’Iaşi, Roumanie. Problèmes d’origine et de datation, în Thraco-Dacica, IV, 1983, I-2, p. 5-11 (în colaborare cu Ann Dodd-Opriţescu). 51. Deux tombes des VIe-Ve siècles de a.n.è. découvertes à Mileştii de Sus, département de Bacău, în Carpica, XV, 1983, p. 117-124. 52. Descoperirile geto-dacice din sec. I î.e.n. – I e.n. de la Floreşti, jud. Bacău, în Carpica, XV, 1983, p. 131-136. 53. Rezultatele cercetărilor arheologice din aşezarea de la Izvoare-Bahna (secolele VI-IX e.n.), în Materiale şi cercetări arheologice, Braşov, 1981, XV, Bucureşti, 1983, p. 429-434. 54. Cercetările arheologice de la Pârâul Boghii-Pârgăreşti, în Carpica, XV, 1983, p. 153-162. 55. La începutul sec. III stipendii romane pentru dacii liberi, în Magazin istoric, nr. 2, 1983, p. 13 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba). 56. Milenii de locuire în vatra oraşului Bacău şi împrejurimilor, până la prima menţiune documentară a localităţii, în Carpica, XVI, 1984, p. 23-50.



35

57. Unele consideraţii privind originea, cronologia şi semnificaţia etno-culturală a cuţitelor cu volute descoperite pe teritoriul României, în Carpica, XVI, 1984, p. 85-94. 58. Remarcabile rezultate ale cercetărilor arheologice în ultimele două decenii privind etnogeneza şi continuitatea românilor la est de Carpaţi, în Carpica, XVII, 1985, p. 17-26. 59. Încă o necropolă daco-carpică descoperită pe teritoriul comunei Onceşti, jud. Bacău, în Carpica, XVII, 1985, p. 81-92. 60. Cercetări arheologice în aşezarea din secolele II-V e.n. de la Cârligi, com. Filipeşti, jud. Bacău, în Materiale şi cercetări arheologice, XVI (Vaslui, 1982), Bucureşti, 1986, p. 135-144. 61. Contribuţia cercetărilor arheologice de la Ştefan cel Mare, jud. Bacău la cunoaşterea epocii sec. V-VII din Moldova, în Symposia Thracologica, IV, Oradea, 1986, p. 121-122. 62. Elemente comune în cultura materială şi spirituală din spaţiul est-carpatic şi sud-estul Transilvaniei în secolele VI-IX, expresie a unităţii etnice de pe ambele versante ale Carpaţilor, în Symposia Thracologica, 5, Miercurea Ciuc, 1987, p. 103-104. 63. Ignorarea şi mistificare realităţilor arheologice din secolele IV-IX, din spaţiul est-carpatic al României, premise ale unor false concluzii istorice, în Studii şi comunicări ştiinţifice (Ştiinţe umaniste), Bacău, 1987, p. 369-374. 64. Aşezarea din sec. V-VII de la Ştefan cel Mare, jud. Bacău, în Carpica, XVIII-XIX (1986-1987), p. 215-250 (în colaborare cu C. Eminovici şi V. Momanu). 65. O fibulă digitată descoperită la Neguleşti, jud. Bacău, în Carpica, XVIII-XIX (1986-1987), p. 261-264. 66. Contribuţia cercetărilor arheologice din judeţul Neamţ, privind secolele IV-X, la cunoaşterea originii şi continuităţii românilor, în Symposia Thracologica, VI, Piatra Neamţ, 1988, p. 185-186. 67. Un complex funerar descoperit în necropola carpică de la Dămieneşti, jud. Bacău, în SCIVA, 39, 1988, 4, p. 369-381. 68. Découvertes archéologiques de facture slave dans les établissements de la Moldavie Centrale aux VIe-VIIe siècles, în vol. Trudi V Mejdunarodnogo Kongressa arheologov-slavistov, t. 4, Kiev, 1988, p. 161-165 (lucrările celui de-al V-lea Congres internaţional de arheologie slavă, Kiev, 18-25 septembrie 1985). 69. Unitatea culturii materiale şi spirituale din spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele VI-VII – fundament al unităţii etno-culturale vechi româneşti, în Symposia Thracologica, 7, Tulcea, 1989, p. 416-417. 70. Noi contribuţii arheologice la cunoaşterea istoriei şi civilizaţiei dacilor liberi de la est de Carpaţi în sec. II-III, în Carpica, XX, 1989, p. 149-192. 71. Estimări paleodemografice privind spaţiul est-carpatic al României în sec. VI-X, în Carpica, XX, 1989, p. 315-338. 72. Sceptre din epoca bronzului descoperite la Voineşti, jud. Vaslui, în Acta Moldaviae Meridionalis, IX-XI, 1987-1989, Vaslui, 1989, p. 27-32. 73. Noi date privind civilizaţia dacilor liberi la est de Carpaţi în lumina cercetărilor arheologice din judeţul Bacău, în Symposia Thracologica, VIII, Satu Mare, 1990, p. 194-195. 74. Rădăcinile Marii Unirii din 1918, în Carpica, XXI, 1990, p. 95-102. 75. Realităţi arheologice şi etnoculturale în spaţiul carpato-nistrean în secolele VI-VII, în Lucrările conferinţei interuniversitare, organizată la Chişinău, de Universitatea de stat din Republica Moldova în zilele de 27-30 XI 1991, p. 54-57. 76. Elemente de cultură materială şi spirituală din regiunea central-sud-vestică a



Moldovei şi sud-estul Transilvaniei în secolele VI-X, expresie a unităţii etnice pe ambele versante ale Carpaţilor, în Vrancea – Studii şi Comunicări, VIII-X, Focşani, 1991, p. 81-108. 77. Noi descoperiri arheologice în aşezarea din secolele V-VII e.n. de la Davideni, jud. Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XVIII, 1992, p. 203-232. 78. Al XI-lea simpozion naţional de tracologie, în Memoria Antiquitatis, XVIII, 1992, p. 299-306. 79. Realităţi arheologice şi etno-culturale în spaţiul carpato-nistrean în secolele VI-VII, în Carpica, XXIII, 1992, p. 209-222. 80. Realităţi arheologice şi etno-culturale în spaţiul carpato-nistrean în secolele VI-VII, în Anuarul Liceului „George Bacovia” – Bacău, 1992, p. 101-110. 81. Din nou despre tezaurul de la Sîmbureşti (jud. Olt), în BSNR, 80-85 (1986-1991), 134-139, 1992, p. 75-87 (în colaborare cu Virgil Mihăilescu-Bîrliba). 82. Imaginea vieţii rurale din secolele VI-VII d.H. în spaţiul carpato-nistrean, pe baza cercetărilor arheologice de la Davideni, în vol. Al XII-lea Simpozion naţional de istorie şi retrologie agrară a României, Deva, 1992, p. 237-238. 83. Aşezările de la Cârligi-Filipeşti (sec. IV-V e.n.) şi Izvoare-Bahna (sec. VIII-IX e.n.), în Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 335-346. 84. Aşezarea din secolele V-VII de la Davideni, jud. Neamţ. Cercetările arheologice din anii 1988-1991, în Memoria Antiquitatis, XIX, 1994, p. 279-332. 85. Locul şi rolul îndeletnicirilor agricole în viaţa comunităţilor autohtone din spaţiul carpato-nistrean în secolele VI-X, în vol. Al XIV-lea Simpozion Naţional de istorie şi retrologie agrară a României, Bacău, 1994, p. 23-24. 86. Davideni – un sat din epoca etnogenezei românilor, în Anuarul Liceului „George Bacovia” – Bacău, Seria nouă, II, Bacău, 1995, p. 95-108. 87. Fibule descoperite în aşezarea de la Davideni-Neamţ (sec. V-VII d.H.), în Memoria Antiquitatis, XX, 1995, p. 123-132. 88. Elemente slave în cultura secolelor VIII-X din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Cuţitele cu volute şi semnificaţia lor, în vol. Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p. 295-300. 89. Deux fibules “digitées” trouvées le site de Davideni, dép. de Neamţ (VIe-VIIe siècles), în Dacia, N.S., XXXVIII-XXXIX, 1994-1995, p. 445-447. 90. Davideni – aşezarea din secolele V-VII, în Cronica cercetărilor arheologice – campania 1995, Brăila, 1996, p. 37-38. 91. Comunităţi creştine din secolele V-VII în regiunea subcarpatică a Moldovei, în Pontica, XXXVIII-XXXIX, 1995-1996, p.227-231. 92. Onceşti – necropola din secolele II-III d.Hr., în Cronica cercetărilor arheologice 1983-1992, Bucureşti, 1997, p. 63-64. 93. Dămieneşti – necropola din sec. III d.Hr., în Cronica cercetărilor arheologice 1983-1992, Bucureşti, 1997, p. 28-30. 94. Şantierul arheologic Borşeni, în Cronica cercetărilor arheologice – campania 1996, Bucureşti, 1997, p. 5-6 (în colaborare cu Gh. Dumitroaia şi Elena Ciubotaru). 95. Davideni – aşezarea din secolele V-VII, în Cronica cercetărilor arheologice 1983-1992, Bucureşti, 1997, p. 30-31. 96. Davideni – aşezarea din secolele V-VII, în Cronica cercetărilor arheologice – campania 1996, Bucureşti, 1997, p. 16-17.



37

97. Cercetările arheologice de la Borşeni-Neamţ, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 131-193 (în colaborare cu Gh. Dumitroaia şi Elena Ciubotaru). 98. Autohtoni şi slavi în secolele VI-VII în aşezarea de la Davideni, în Carpica, XXVI/1, 1997, p. 174-194. 99. Iulian Antonescu – universitarul, în vol. Iulian Antonescu – o viaţă dăruită istoriei şi muzeografiei, Bucureşti, Editura Orion, 1997, p. 47-50. 100. De când începe istoria românilor?, în Acta Moldaviae Meridionalis, XV-XX/1, 1993-1998, p. 7-11. 101. L’habitat médiéval ancien de Davideni-Neamţ. Précisions chronologiques et considérations ethno-culturelles, în Studia antiqua et archaelogica, VII, 2000, p. 439-454. 102. Secolul al VI-lea în istoria creştinismului la est de Carpaţi. Date arheologice şi concluzii istorice, în Carpica, XXIX, 2000, p. 27-38. 103. Începuturile şi generalizarea creştinismului în spaţiul carpato-nistrean, în Cronica Episcopiei Huşilor, VI, Huşi, 2000, p. 139-162. 104. Noi date privind creştinismul în Moldova în secolul al VI-lea, în Cronica Episcopiei Huşilor, VI, Huşi, 2000, p. 329-342. 105. Consideraţii asupra sceptrelor tronconice din piatră descoperite pe teritoriul României, în Suceava, XXVI-XXVIII, 1999-2001, p. 159-171 (în colaborare cu Emil Ursu). 106. Consideraţii privind etnicitatea şi spiritualitatea la est de Carpaţi în secolul al VI-lea pe baza surselor arheologice, în vol. Adevărul omeneşte posibil pentru rânduirea binelui, dedicat Profesorului Sever Dumitraşcu, Oradea, 2001, p. 299-306. 107. Cel mai vechi portret al lui Hristos din spaţiul est-carpatic al vechii Dacii, în Mousaios, VI, Buzău, 2001, p. 61-64. 108. Iulian Antonescu – reprezentant de frunte al istoriografiei şi muzeologiei româneşti, în Carpica, XXXI, 2002, p. 7-12. 109. Romanitate şi creştinism în secolele V-VI în lumea satelor din spaţiul carpato-nistrean, în Zargidava, I, 2002, p. 17-44. 110. Iulian Antonescu şi arheologia românească, în vol. Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare, Bucureşti, Editura Maiko, 2002, p. 91-98. 111. Perenitatea ideilor lui Vasile Pârvan privind istoria geto-dacilor şi etnogeneza românilor, în Zargidava, II, 2003, p. 13-24. 112. V. Pârvan – un militant al cauzei naţionale împlinite la 1918, în Carpica, XXXII, 2003, p. 173-178. 113. Generalul Vasile Mitrea autor de manuale pentru învăţământul militar, în Buletinul Muzeului Militar Naţional, I, nr. 2, Bucureşti, 2003, p. 371-376. 114. Ştefan cel Mare în memoria băcăuanilor, în Zargidava, III, 2004, p. 24-56. 115. Ion Nestor (1905-1974) creator de şcoală în arheologia românească, în Zargidava, IV, 2005, p. 25-36. 116. Academicianul Mircea Petrescu-Dîmboviţa la 90 de ani, în Zargidava, IV, 2005, p. 13-20. 117. Prof.univ.dr. docent Vladimir Hanga la 85 de ani, în Zargidava, IV, 2005, p. 21-24 (coautor cu Ioana Mitrea) 118. Observaţii privind sfârşitul culturii Sântana de Mureş şi începuturile culturii Costişa-Botoşana-Hansca în stadiul actual al cercetărilor arheologice, în Carpica, XXXIV, 2005, p. 131-142.



119. Valori ale civilizaţiei romane în lumea dacilor liberi din regiunile est-carpatice, în Zargidava, IV, 2005, p. 37-50. 120. Prof.univ.dr. Dumitru Protase la 80 de ani, în Zargidava, V, 2006, p. 30-38. 121. Vasile Pârvan – iniţiatorul programului de cercetare modernă în arheologia românească, în Carpica, XXXV, 2006, p. 5-11. 122. Contribuţia cercetărilor arheologice de la Bârlad-Valea Seacă, la cunoaşterea culturii Sântana de Mureş, în Acta Musei Tutovensis, II, 2007, p. 7-11. 123. Cercetări arheologice ale Muzeului din Bacău privind epoca secolelor II-X, în Carpica, XXXVI, 2007, p. 128-145. 124. Iulian Antonescu deschizător de drumuri în muzeografia şi arheologia băcăuană, în Carpica, XXXVI, 2007, p. 209-294. 125. Vasile Pârvan. O mare personalitate a culturii române, în Mousaios, XII, Buzău, 2007, p. 189-192. 126. Daco-romanitatea şi românitatea în opera lui V. Pârvan, în Zargidava, VII, Bacău, 2008, p. 33-39. 127. Prof.univ.dr. Dan Gh. Teodor la 75 de ani, în Zargidava, VII, 2008, p. 5-14. 128. Bacău 600. De la sat la oraş la confluenţa Bistriţei cu Siretul, în Carpica, XXXVII, Bacău, 2008, p. 12-22. 129. Generalii Nicolae Dăscălescu şi Vasile Mitrea – consăteni, colegi de generaţie, carieră militară şi destin, în Buletinul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. 6, 2008, p. 253-261. 130. Prof.univ.dr. Victor Spinei la 65 de ani, în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 7-18. 131. V. Pârvan – căuzaş al realizării şi consolidării Marii Uniri, în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 114-121. 132. In memoriam Alexandru Artimon, în Arheologia Moldovei, XXXII, 2009, p. 431-433. 133. Generalii N. Dăscălescu şi V. Mitrea – 125 de ani de la naştere, în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 158-171. 134. In honorem: Academicianul Alexandru Zub la 75 de ani, în Carpica, XXXVIII, 2009, p. 400-412. 135. Dacian-Romanity and The Romanians in V. Pârvan’s Works, în Studia Antiqua et Medievalia. Miscellanea, in honorem annos LXXV peragentis Professoris Dan Gh. Teodor oblata, Edit Dan Aparaschivei, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, p. 311-318. 136. O venerabilă aniversare în arheologia românească: Profesorul Mircea Petrescu-Dîmboviţa la 95 de ani, în Zargidava, IX, 2010, p. 7-10. 137. Importanţa cercetărilor în arheositurile din Valea Budureasca-Prahova, pentru încadrarea cronologică şi atribuirea etno-culturală a realităţilor arheologice de la est de Carpaţi (sec. V-VII), în Zargidava, IX, 2010, p. 43-52. 138. Răzvan Theodorescu-istoric al artei medievale româneşti în context sud-est european, în Carpica, XXXIX, 2010, p. 11-18. 139. Profesorul Ioan Scurtu la 70 de ani!, în Memoria Antiquitatis, XXVII, 2011, p. 7-36. 140. In honorem: Magistrul Ioan Scurtu la 70 de ani, în Zargidava, X, 2011, p. 7-16. 141. Iulian Antonescu-20 de ani de postumitate, în Zargidava, X, 2011, p. 159-173. 142. Observaţii privind începutul, sfârşitul şi etapele de evoluţie ale culturii Costişa-Botoşana-Hansca (sec. V-VII), în Acta Musei Tutovensis, V, 2011, p. 150-156. 143. In memoriam: Profesorul Liviu Mărghitan, în Studii şi comunicări/Divizia de Istoria



39

Ştiinţei, vol. IV/2011, p. 415-419; idem, în Carpica, XL, 2011, p. 355-358. 144. Elemente de viaţă protourbană şi urbană în vatra oraşului Bacău şi împrejurimilor până la jumătatea secolului al XV-lea, în vol. Conferinţa naţională de antropologie urbană, ed. a-II-a, Roman, 8-9 octombrie 2010, Roman, Editura Muşatinia, 2011, p. 12-18.

III. Recenzii şi note bibliografice

1. D. Onciul, Scrieri istorice, I-II, Bucureşti, 1968 (ediţia Aurelian Sacerdoţianu), în Ceahlăul, Piatra Neamţ, nr. 193, din 30 octombrie 1968, p. 6. 2. Mihail Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969, în Ateneu, Anul 6, nr. 10, octombrie, 1969, p. 15. 3. Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, în Ateneu, Anul 8, nr. 1, ianuarie 1971, p. 15. 4. E.A. Rikman, I.A. Rafailovici, I.G. Hâncu, Ocerki istorii culturî Moldavii (II-XIV vv), Chişinău, Editura Ştiinţa, 1971, în Carpica, V, 1972, p. 288-291 (în colaborare cu Al. Andronic). 5. Al. Zub, Vasile Pârvan – efigia cărturarului, Iaşi, Editura Junimea, 1974, în Ateneu, Anul 12, nr. 2, iunie, 1975, p. 15. 6. M. Petrescu-Dîmboviţa, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977, în Ateneu, Anul 14, nr. 4, decembrie, 1977, p. 15. 7. Eugenia Zaharia, Populaţia românească în Transilvania în secolele VII-VIII, Bucureşti, 1977, în Ateneu, Anul 15, nr. 1, martie, 1978, p. 15. 8. Paul Mackendric, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, în Steagul Roşu, Bacău, din 2 septembrie 1978, p. 7. 9. Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului român, Iaşi, Editura Junimea, 1978, în Scânteia, nr. 11319, din 12 ianuarie 1979, p. 4. 10. Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului român, Iaşi, Editura Junimea, 1978, în Carpica, XI, 1979, p. 327-329. 11. Mioara Turcu, Geto-dacii din Câmpia Munteniei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, în Carpica, XI, 1979, p. 341-344. 12. Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, în Ateneu, Anul 18, nr. 148, 1981, p. 15. 13. Silviu Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei (sec. II î.e.n. – III e.n.), Iaşi, Editura Junimea, 1981, în Ateneu, Anul 18, nr. 148, 1981, p. 15. 14. Ioan Glodariu, Aşezări dacice şi daco-romane la Slimnic. Contribuţii la continuitatea dacilor în Dacia romană, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, în Ateneu, Anul 19, nr. 149, 1982, p. 13. 15. Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, Editura Junimea, 1981, în Scînteia, nr. 12402, din 8 iulie 1982, p. 4. 16. Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, în Scînteia, nr. 12517, din 20 noiembrie 1982, p. 4. 17. Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, Editura Junimea, 1981, în Carpica, XIV, 1982, p. 347-350.



18. Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, în Carpica, XIV, 1982, p. 351-356. 19. Ştefan Pascu, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul civilizaţiei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, în Steagul Roşu, Bacău, din 5 noiembrie 1983, p. 3. 20. V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982 (ediţie Radu Florescu), în Ateneu, Anul 20, nr. 3 martie 1983, p. 11. 21. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, în Ateneu, Anul 20, nr. 168, 1983, p. 8. 22. Al. Zub, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983, în Carpica, XVI, 1984, p. 225-228. 23. I.H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986, în Ateneu, Anul 23, nr. 204, 1986, p. 4. 24. Dan Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n. Aşezarea de la Botoşana-Suceava, Bucureşti, Editura Academiei, 1984, şi Continuitatea populaţiei autohtone la est de Carpaţi. Aşezările din secolele VI-XI e.n. de la Dodeşti-Vaslui, Iaşi, Editura Junimea, 1984, în Arheologia Moldovei, XI, 1987, p. 282-284. 25. Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini şi până în secolul al XIV-lea, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1991, în Memoria Antiquitatis, XVIII, 1992, p. 339-341; idem, în Ateneu, anul 29, nr. 3, martie, 1992, p. 5. 26. Al XI-lea simpozion naţional de tracologie, în Memoria Antiquitatis, XVIII, 1992, p. 299-306. 27. Al. Zub, În orizontul istoriei, Iaşi, 1994, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr. 165, din 30 septembrie 1994, p. 5 şi 7. 28. Corneliu Stoica, Istoria oraşului Târgu Ocna din cele mai vechi timpuri până la 1918, Tg. Ocna, 1995, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr. 185, din 17 februarie 1995, p. 8. 29. Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I (A-C), coordonator C. Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr. 92, din 7 aprilie 1995, p. 8. 30. Gheorghe Postică, Românii din codrii Moldovei în evul mediu timpuriu, Chişinău, Editura Universitas, 1994, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr. 195, din 28 aprilie 1995, p. 8. 31. Emilian Popescu, Christianitas Daco-Romana. Florilegium Studiorum, Bucureşti, Editura Academiei, 1995, în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, nr. 21, din 26 mai 1995, p. 8. 32. Valeriu Sârbu, Dava getică de la Grădiştea, Brăila, Editura Istros, 1996, în Ateneu, Anul 35, nr. 322, 1996, p. 5. 33. D. Protase, Orizonturi daco-romane, Cluj-Napoca, Editura Carpatica, 1995, în Monitorul de Bacău, nr. 185, din 28 mai 1996, p. 6A. 34. Vasile Ursachi, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, Bibliotheca Thracologica, X, Bucureşti, 1995, în Ateneu, Anul 33, nr. 1 (314), 1996, p. 5. 35. Georges Duby, Anul 1000, Iaşi, Editura Polirom, 1996, în Ateneu, Anul 33, nr. 11 (326), noiembrie 1996, p. 5. 36. Dan Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-XI d.Hr., Iaşi, Editura Helios, 1996, în Memoria Antiquitatis, XXI, 1997, p. 496-498; idem, în Ateneu, Anul



41

34, nr. 8, august 1997, p. 5. 37. Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bibliotheca Thracologica, XVIII, Bucureşti, 1997, în Carpica, XXVII, 1998, p. 311-314. 38. Ştefan Pascu (1914-1998) (necrolog), în Carpica, XXVII, 1998, p. 315-319. 39. Eugen-Marius Constantinescu, Memoria pământului dintre Carpaţi şi Dunăre. Nord-estul Munteniei în veacurile IV-XI d.Hr., Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1999, în Carpica, XXIX, 2000, p. 323-328. 40. Mircea Ignat, Dacii liberi din Moldova. Contribuţii arheologice. Necropolele de la Podeni şi Zvorâştea, Iaşi, Editura Helios, 1999, în Carpica, XXIX, 2000, p. 329-330. 41. Ştefan Olteanu, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri demo-economice şi social-politice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1997, în Memoria Antiquitatis, XXII, 2001, p. 563-564. 42. Iulian Antonescu, Liberţii în societatea romană a secolelor I-II, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2000, 80 p., în Carpica, XXX, 2001, p. 241-242. 43. C. Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ, Piatra Neamţ, 1999, în Ateneu, Anul 37, nr. 2, februarie 2000, p. 13. 44. D. Protase, Autohtonii în Dacia, vol. II. Dacia postromană până la slavi, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2000, 388 p., în Carpica, XXX, 2001, p. 243-246. 45. Ioan Murariu, Istoria satelor Cristineşti, Dămileni şi Dragalina (Judeţul Botoşani), Bacău, Editura Plumb, 2001, 220 p. + 23 p. ilustraţii, în Carpica, XXX, 2001, p. 247-248. 46. Livia Liliana Sibişteanu, Alogeni în spaţiul getic (sec. III î.e.n.-II e.n.). Credinţe şi culte religioase, Bacău, Editura Conexiuni, 2000, în Zargidava, I, Bacău, 2002, p. 155-156. 47. Doina Ciobanu, Exploatarea sării în perioada marilor migraţii (sec. I-XII e.n.) în spaţiul carpato-dunărean, Biblioteca Mousaios, 3, Buzău, Editura Alpha, 2002, în Zargidava, III, Bacău, 2004, p. 149-152. 48. D. Protase, Obreja. Aşezarea şi cimitirul daco-roman, secolele II-IV. Dovezi ale continuităţii în Dacia, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2002, în Zargidava, III, Bacău, 2004, p. 153-158. 49. D. Protase, Ţaga. Două aşezări din perioada finală a etnogenezei românilor (sec. IV-VI şi sec. VII-VIII), Cluj-Napoca, 2003, 110 p., în Carpica, XXXII, 2003, p. 249-250. 50. D. Protase, Orizonturi daco-romane, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2005, în Zargidava, V, Bacău, 2006, p. 246-248. 51. Vasile Marinoiu, Romanitatea în nordul Olteniei, Craiova, Editura Rhabon, 2004, în Zargidava, V, Bacău, 2006, p. 249-251. 52. Sever Dumitraşcu, Florin Sfrengeu, Constantin Daicoviciu: o biografie, Oradea, 2008, 144 p., în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 283-285. 53. V. Ursachi, Episcopia Romanului. Cercetări arheologice, Roman, Editura Filocalia, 2008, 250 p., în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 295-297. 54. Nicolae Ursulescu, Ecouri în epocă ale monografiei lui Hubert Schmidt, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, 166 p., în Carpica, XXXVIII, 2009, p. 425-427. 55. Marin Rotaru, Antichităţile Elanului, Bârlad, Editura Sfera, 2009, 318 p., în Carpica, XXXIX, 2010, p. 347-348. 56. Alis Niculică, Din istoria vieţii culturale a Bucovinei: teatrul şi muzica (1775-1940), Bucureşti, Casa Editorială Floare Albastră, 2009, 344 p. + 34 planşe, în Carpica, XXXIX, 2010, p. 363-364.



57. D. Protase, Orizonturi daco-romane, vol. III, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2011, 399 p., în Carpica, XL , Bacău, 2011, p. 344-345.

IV. Articole în reviste de cultură, almanahuri şi presa cotidiană (listă selectivă);

interviuri

1. Epoca feudalismului timpuriu pe teritoriul regiunii Bacău, în Ateneu, Anul 2, nr. 1, ianuarie 1965, p. 15 (în colaborare cu Dan Gh. Teodor). 2. Istoria patriei în revista Convorbiri literare, în Ateneu, Anul 4, nr. 3, martie 1967, p. 9. 3. Moldova în epoca formării poporului român, în Ateneu, Anul 7, nr. 6, iunie 1970, p. 12, 15. 4. Formarea poporului român în lumina ultimelor rezultate ale cercetărilor arheologice, în Ateneu, Anul 9, nr. 2, februarie 1972, p. 12. 5. Cercetarea arheologică la Muzeul de Istorie din Bacău, în Ateneu, Anul 21, nr.8, august 1984, p. 10. 6. Un sat din epoca formării poporului român, în Ateneu, Anul 12, nr. 122, 1975, p. 6. 7. Contribuţii la cunoaşterea epocii de formare a poporului român, în Ateneu, Anul 13, nr. 125, 1976, p. 13. 8. Bacăul în acte şi documente (I), în Ateneu, anul 13, nr. 127, 1976, p. 4; idem (II), în Ateneu, nr. 128, 1976, p. 13; idem (III), în Ateneu, Anul 14, nr. 129, 1977, p. 13; idem (IV), în Ateneu, Anul 14, nr. 130, 1977, p. 13; idem (V), în Ateneu, Anul 14, nr. 131, 1977, p. 13; idem (VI), în Ateneu, Anul 14, nr. 132, 1977, p. 14; idem (VII), în Ateneu, Anul 15, nr. 133, 1978, p. 14; idem (VIII), în Ateneu, Anul 15, nr. 134, 1978, p. 14; idem (IX), în Ateneu, Anul 15, nr. 135, 1978, p. 14; idem (X), în Ateneu, Anul 15, nr. 136, 1978, p. 14; idem (XI), în Ateneu, Anul 16, nr. 137, 1979, p. 13; idem (XII), Anul 16, nr. 138, 1979, p. 13; idem (XIII), în Ateneu, Anul 16, nr. 139, 1979, p. 14; idem (XIV), în Ateneu, Anul 16, nr. 140, 1979, p. 13; idem (XV), în Ateneu, Anul 17, nr. 141, 1980, p. 14. 9. Tezaurul de vase romane de la Muncelul de Sus, în Ateneu, Anul 15, nr. 136, 1978, p. 8. 10. Decebal regele-erou al geto-dacilor, în Steagul Roşu, Bacău, din 8 aprilie 1978, p. 7. 11. Romanitatea românilor, în Steagul Roşu, Bacău, din 16 septembrie 1978, p. 6. 12. Expoziţia „I Dacii. Mostra della civilità daco-getica in epoca clasica” – un eveniment cultural şi ştiinţific deosebit la Roma (interviu acordat doamnei Măndica Mardare), în Ateneu, Anul 17, nr. 141, 1980, p. 3. 13. Continuitatea şi cercetarea arheologică microzonală, în Ateneu, Anul 19, nr. 151, 1982, p. 11. 14. Autohtonie şi romanitate, în Ateneu, Anul 19, nr. 156, 1982, p. 2-3. 15. „Getica” – reeditarea unei lucrări fundamentale a istoriografiei româneşti (cu prilejul apariţiei în 1982, la Editura Meridiane, a ediţiei îngrijite de Radu Florescu), în Scînteia, nr. 12677, din 27 mai 1983, p. 4. 16. Al. Zub – medalion (cu prilejul acordării Premiului „Vasile Pârvan” al Revistei Ateneu pe 1984, „pentru activitate în domeniul istoriei patriei şi valorificării moştenirii culturale”), în Ateneu, Anul 21,, nr. 12 (181), decembrie 1984, p. 7. 17. Vasile Pârvan, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1986, p. 20-21. 18. Cel mai mare tezaur de monede romane din Moldova, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1986, p. 33-34.



43

19. Decebal – marele rege al geto-dacilor, în Ateneu, Anul 24, nr. 213, 1987, p. 6. 20. 1900 de ani de la urcarea lui Decebal pe tronul statului dac, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1987, p. 16-18. 21. Cel mai vechi atestat de limbă română, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1987, p. 16-18. 22. Etnogeneza şi continuitatea românilor, în Ateneu, Anul 25, nr. 223, 1988, p. 3 şi 6. 23. La început a fost... arheologia, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1988, p. 213-215. 24. Columna lui Traian – după 1875 de ani, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1988, p. 169-172. 25. Simpozionul Naţional de Tracologie (prezentarea celui de al XII-lea Simpozion Naţional de Tracologie-Tulcea, 28 sept.-1 oct. 1989), în Ateneu, Anul 26, nr. 241, decembrie 1989, p. 5. 26. Aproape invulnerabil Ahile în pământ traco-getic, în Almanahul Ateneu, Bacău, 1989, p. 56-58. 27. Nero – un cântăreţ pe tronul Romei, în Magazin T, Bacău, nr. 3, 1990, p. 2. 28. Iulian Antonescu (1932-1991), în Ateneu, Anul 28, nr. 2, februarie, 1991, p. 2. 29. Vasile Pârvan – permanenţă a spiritualităţii româneşti, în Cugetul – revistă de istorie şi ştiinţe umaniste, 4, 1992, Chişinău, p. 28-33. 30. A.D. Xenopol după 75 de ani, în Sinteze – literar-critice-sociale, Bacău, nr. 189, din 17 martie 1995, p. 8. 31. Manualele de istorie în liceu (I), în Monitorul de Bacău, nr. 12, din 6 noiembrie 1995, p. 6; idem (II), în Monitorul de Bacău, nr. 13, din 7 noiembrie 1995, p. 6; idem (III), în Monitorul de Bacău, nr. 14, din 8 noiembrie 1995, p. 6; idem (IV), în Monitorul de Bacău, nr. 15, din 9 noiembrie 1995, p. 6; idem (V), în Monitorul de Bacău, nr. 16, din 10 noiembrie 1995, p. 6. 32. Despre începuturile creştinismului (pe marginea Sesiunii ştiinţifice Pontica ’95, cu tema De la credinţele politeiste la monoteismul creştin în spaţiul Dunării de Jos), în Monitorul de Bacău, nr. 26, din 21 noiembrie 1995, p. 6. 33. Primele comunităţi creştine din Moldova, în Monitorul de Bacău, nr. 32, din 28 noiembrie 1995, p. 6. 34. Regi daci de după Decebal, în Monitorul de Bacău, nr. 45, din 12 decembrie 1995, p. 6. 35. Arhivele şi arheologia, în Monitorul de Bacău, nr. 52, din 19 decembrie 1995, p. 6. 36. (I. Mitrea – Interviu) în vol. Sever Dumitraşcu, Arheologia română la sfârşit şi început de mileniu, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 1995, p. 372-376. 37. Problema continuităţii (D. Protase, la împlinirea a 70 de ani de viaţă), în Monitorul de Bacău, nr. 4, marţi, 30 ianuarie 1996, p. 6. 38. Lingvistica şi continuitatea românilor, în Monitorul de Bacău, nr. 53, marţi, 5 martie, 1996, p. 6. 39. Basarabia, străvechi pământ românesc, în Monitorul de Bacău, nr. 129, din 26 martie, 1996, p. 6. 40. Din nou despre „Decebalus per Scorilo”, în Monitorul de Bacău, nr. 141, din 9 aprilie, 1996, p. 6. 41. De când începe istoria românilor? (I), Monitorul de Bacău, nr. 148, din 16 aprilie, 1996, p. 6A; idem (II), în Monitorul de Bacău, nr. 149, din 17 aprilie, 1996, p. 6A. 42. Revistele muzeelor azi, în Monitorul de Bacău, nr. 154, din 23 aprilie, 1996, p. 6. 43. Eterna fascinaţie a lumii greceşti (prezentarea lucrării Istoria grecilor, de Indro Montanelli, Bucureşti, Editura Artemis, 1996), în Monitorul de Bacău, nr. 178, din 2 mai, 1996, p. 6A.



44. Bilanţ în arheologia românească (cu prilejul cele de-a XXX-a Sesiuni naţionale de rapoarte arheologice – campania 1995), în Monitorul de Bacău, nr. 172, din 14 mai, 1996, p. 6A. 45. La orizont, noul „Tratat de Istoria Românilor”, în Monitorul de Bacău, nr. 207, din 12 iunie, 1996, p. 6A. 46. O premieră muzeologică, în Deşteptarea, nr. 198, din 6 decembrie 1996, p. 8. 47. Nevoia de monografii istorice, în Sinteze – literar-critice-sociale, în Deşteptarea, nr. 207, din 31 ianuarie 1997, p. 7. 48. Etnogeneza românilor nu mai este „o enigmă şi un miracol istoric” (interviu acordat de I. Mitrea domnului prof. Gh. Dumitroaia), în Ateneu, Anul 34, nr. 3 (330), Bacău, martie 1997, p. 8. 49. Arheologia încotro?, în Sinteze – literare-critice-sociale, în Deşteptarea, nr. 226, din 20 iunie 1997, p. 7. 50. Noi lumini asupra „mileniului întunecat”, în Sinteze – literare-critice-sociale, în Deşteptarea, nr. 230, din 18 iulie 1997, p. 7. 51. Când s-a încheiat etnogeneza românilor?, în Buletin ştiinţific, editat de Colegiul „Ferdinand I” Bacău, I, Bacău, 1997, p. 11-16. 52. Istoriografia românească între 1989-1994 (Bibliografia istorică a României, vol. VIII), în Sinteze – literare-critice-sociale, în Deşteptarea, nr. 263, din 20 martie 1998, p. 7. 53. Pericolul „bulgarizării” în arheologia românească, în Sinteze – literare-critice-sociale, în Deşteptarea, nr. 274, din 5 iunie 1998, p. 7. 54. In memoriam Traian Cantemir. Un om de mare nobleţe, Sinteze – literare-critice-sociale, anul IX, nr. 32 (284), Bacău, 14 august 1998, p. 9. 55. Mai este actual recursul la istorie? (interviu acordat ziaristului Mihai Buznea), în Imparţial, săptămânal, Bacău, Anul I, nr. 12 (20-26 mai 1999), p. 23. 56. Recursul la istorie. Conţinutul manualelor şcolare (interviu acordat ziaristului Mihai Buznea), în Imparţial, săptămânal, Bacău, Anul I, nr. 13 (27 mai-2 iunie 1999), p. 19. 57. Prima reprezentare a chipului lui Hristos din lumea satului românesc, în Buletin ştiinţific, SIRAR – Filiala Bacău, nr. 3, Bacău, 2001, p. 11-14. 58. Aniversare 70. Iulian Antonescu, în Ateneu, Anul 39, nr. 6 (393), iunie 2002, p. 10-11. 59. Iulian Antonescu – istoric al lumii romane, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 3 (13), martie 2002, p. 10. 60. „Vasile Pârvan s-a dovedit un autentic spirit european şi nu poate fi ascuns în rafturi prăfuite”, interviu cu Prof.dr. Ioan Mitrea, consemnat de Ioan Enache şi Viorel Savin, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 9-10 (19-20) septembrie-octombrie 2002, p. 3-5. 61. Vladimir Hanga – un ferdinandist de excepţie, autentic model pentru generaţiile de elevi de azi şi de mâine, în Anuarul Colegiului Naţional „Ferdinand I” Bacău, serie nouă, IV, 2005, p. 106-110 (în colaborare cu Ioana Mitrea). 62. De la demitizarea lui Ştefan cel Mare la intoxicarea cititorului, în Zargidava, IV, Bacău, 2005, p. 51-58. 63. Consideraţii privind valoarea tradiţiei şi nevoia înnoirii în educaţia şi dezvoltarea rurală, în Zargidava, IV, Bacău, 2005, p. 193-196. 64. Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Arheologia mileniului I p.Chr.”, organizată de Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova (ediţia I – 2002, a II-a – 2003, ediţia a III-a – 2004, ediţia a IV-a – 2005), în Zargidava, IV, 2005, p. 225-230.



45

65. Prof.univ.dr. Dumitru Protase în dialog cu Ioan Mitrea, interviu, în Zargidava, V, Bacău, 2006, p. 39-49. Într-o formă prescurtată interviul a apărut şi în Ateneu, Anul 43, nr. 2 (438), februarie 2006, p. 3. 66. Şcoala românească în derivă, în Ateneu, Anul 43, nr. 3 (439), martie 2006, p. 12. 67. Acad. Mircea Petrescu-Dîmboviţa în dialog cu Ioan Mitrea, interviu, în Ateneu, Anul 43, nr. 5 (441), mai 2006, p. 12-13. 68. V. Pârvan iniţiatorul modernizării în arheologia românească, în Ateneu, Anul 43 (serie nouă), nr. 11-12 (447-448), noiembrie-decembrie, 2006, p. 24. 69. Muzeul Civilizaţiei Cucuteni – un unicat, la standarde europene, în muzeistica românească, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, Anul XV, nr. 7-8 (26), decembrie 2006, p. 33. 70. Un model socratic în istoriografia românească – Iulian Antonescu, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XV, nr. 3-4 (28), august 2007, p. 4-5. 71. Iulian Antonescu – 75 de ani de la naştere. Un tenace constructor al culturii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în Ateneu – revistă de cultură, anul 44, nr. 7 (455), iulie 2007, p. 12-13. 72. Daco-romanitatea şi românitatea în opera lui Vasile Pârvan, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XV, nr. 5-6 (29), noiembrie 2007, p. 23-24. 73. Civilizaţie şi istorie multimilenară în regiunea de geneză a oraşului Bacău, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVI, nr. 1-2 (30), aprilie 2008, p. 3-4. 74. Prof.univ.dr. Dan Gh. Teodor în dialog cu Ioan Mitrea, interviu, în Ateneu – revistă de cultură, Anul 45, nr. 9 (469), septembrie 2008, p. 12-13. 75. Savantul Ion Simionescu – primul băcăuan preşedinte al Academiei Române, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVI, nr. 3-4 (31), septembrie 2008, p. 12. 76. Băcăuani - membrii ai Academiei Române, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVI, nr. 3-4 (31), septembrie 2008, p. 13-14. 77. Prof.univ.dr. Victor Spinei în dialog cu Ioan Mitrea, interviu, în Ateneu – revistă de cultură, anul 45, nr. 10 (470), octombrie 2008, p. 10-11. 78. Centenarul naşterii marelui silvicultor Ion Popescu-Zeletin, în Buletin Ştiinţific, V, editat de SIRAR – Filiala Bacău, Editura Magic Print, Oneşti, 2008, p. 92-97. 79. O excelentă monografie cu valoare ştiinţifică deosebită, în Cronica Romanului. Buletin Oficial al Episcopiei Romanului, anul II (IX), nr. 1-2, ianuarie-februarie 2009, p. 33. 80. In memoriam Alexandru Artimon, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVII, nr. 1-2 (32), iunie 2009, p. 31. 81. Istoricul Al. Zub – un reper moral şi profesional, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVII, nr. 3-4 (33), noiembrie 2009, p. 27. 82. Profesorul Mircea Petrescu-Dîmboviţa la 95 de ani, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVIII, nr. 1-2 (34), aprilie 2010, p. 24. 83. Răzvan Theodorescu-un boier al spiritului, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVIII, nr. 3-4 (35), noiembrie 2010, p. 20-21. 84. Lumini în arheologia basarabeană privind „mileniul întunecat”, în Vitraliu. Periodic



al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XIX, nr. 1-2 (36), aprilie 2011, p.16.

***Mai sus au fost reţinute, cu precădere, articolele de popularizare privind istoria

străveche, veche şi medievală; interviuri etc. Alte câteva zeci de articole se referă la evenimente din istoria modernă şi contemporană, precum revoluţia din 1848, unirea din 1859, cucerirea independenţei, Mare Unire din 1918 etc. La cele scrise se adaugă câteva sute de conferinţe pe teme arheologie şi istorie, precum şi câteva zeci de emisiuni la radio şi tv.

V. Referinţe (despre principalele cărţi şi autor) A. Tezaurul de la Măgura:

1. I. Winkler, în Cercetări numismatice, 3, 1980, p. 236-237. 2. G. Hochstrasser, în Geldgeschichtlicte Nachrichten, Frankfurt am Main, 15, 1980, 79, p. 286.

B. Bacău – reşedinţă voievodală: 1. Cătălin Hriban, în Historia Urbana, Tom. V, 1997, nr. 1, p. 149-150. 2. Corneliu Stoica, în Carpica, XXVI/2, 1997, p. 185-187. 3. Viorel Cruceanu, în Acta Moldavie Meridionalis, XV-XX, 1993-1998, II, p. 393-395. 4. Iuliana Ciobanu, în Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Seria Istorie, nr. 2, 1998, p. 244-245. 5. Anton Coşa, în Arheologia Moldovei, XX, 1999, p. 238.

C. Aşezarea din secolele VI-IX de la Izvoare Bahna. Realităţi arheologice şi concluzii istorice: 1. Dan Gh. Teodor, în Sinteze – literare-crisitice-sociale, Supliment în Deşteptarea, Bacău, Anul IX, nr. 51 (303), miercuri, 23 decembrie 1998; idem, în Ateneu, Anul 36, martie 1999, p. 5. 2. Liliana Trofin, în Analele Universităţii Creştine „D. Cantemir”, Seria Istorie, nr. 2/1998, p. 339-340. 3. Florin Sfrengeu, în Analele Universităţii din Oradea, Istorie-Arheologie, Tom VIII-IX, 1998-1999, p. 223-227. 4. Nelu Zugravu, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, XXXVI, 1999, p. p. 227-228. 5. Lăcrămioara Elena Istina, în Carpica, XXVIII, 1999, p. 309-312. 6. Diana Pipoş, în Opţiuni istoriografice. Buletinul Asociaţiei tinerilor istorici ieşeni, Iaşi, nr. 1, 2000, p. 177-178. 7. Eugen-Marius Constantinescu, în Mousaios, VI, 2001, p. 607-609. 8. Mugur Andronic, în Suceava. Anuarul Muzeului Naţional al Bucovinei, XXIV-XXV, 1997-1998, p. 491-492. 9. Dan Aparaschivei, în Arheologia Moldovei, XXII (1999), Bucureşti, 2002, p. 297-299.

D. Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din secolele V-VIII: 1. Dan Gh. Teodor, în Ateneu, Anul 38, nr. 3 (378), 2001, p. 9. 2. Elena Ciubotaru, în Acţiunea, săptămânal independent, de atitudine şi informaţie, Piatra Neamţ, nr. 659 (15-21 martie), 2001, p. 2.



47

3. Relu Leoveanu, în Viaţa băcăuană, săptămânal, nr. 259 (31.III-6.IV), 2001, p. 5. 4. Constantin Prangati, în Telegraful, nr. 562 (26.IV-2.V), 2001, p. 5. 5. Marcel Drăgotescu, în Asachi – revistă de cultură, Piatra Neamţ, nr. 147, mai, 2001, p. 8. 6. Constantin Călin, în Monitorul de Bacău, nr. 209, 10 septembrie 2001, p. 2B. 7. Florin Sfrengeu, în Analele Universităţii din Oradea. Istorie-Arheologie, X (2000), 2001, p. 207-211. 8. Daniel Flaut, în Pontica, XXXIII-XXXIV, 2000-2001, p. 681-684. 9. Ştefan Olteanu, în Zargidava, I, 2002, p. 157-158; idem, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 5 (15), mai 2002, p. 16; idem, în Ateneu, Anul 40, nr. 1 (412), ianurie 2004, p. 3. 10. Florin Curta, în Archaeologia Bulgarica, VI, 2002, 2, Sofia, p. 87-97. 11. Dan Gh. Teodor, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 5 (15), mai 2002, p. 16; idem, în Ateneu, Anul 40, nr. 1 (412), ianuarie 2004, p. 3. 12. D. Protase, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 5 (15), 2002, p. 16; idem, în Ateneu, Anul 40, nr. 1 (412), ianuarie 2004, p. 3. 13. Gh. Dumitroaia, în Cartea. Periodic de atitudine culturală, Bacău, Anul 2, nr. 5 (15), mai 2002, p. 16. 14. Pavel Petrea, în Arheologia Moldovei, XXVII (2004), Bucureşti, 2005, p. 342-343.

E. Referinţe despre autor 1. Prof.dr. Ioan Mitrea – medalion, în Anuarul Liceului „George Bacovia” Bacău, serie nouă, I, Bacău, 1992, p. 27. 2. Ioan Mitrea – interviu luat de Sever Dumitraşcu, în vol. Arheologia română la sfârşit şi început de mileniu, Oradea, 1995, p. 372-376. 3. Viorel Cruceanu, Un om al cetăţii (Ioan Mitrea la 60 de ani), în Sinteze – literare-critice-sociale, Bacău, Anul VIII, nr. 93 (216), din 4 aprilie 1997, p. 7. 4. Prof.dr. Ioan Mitrea – medalion, în Anuarul Colegiului Naţional „Ferdinand I” Bacău, serie nouă, III, 1997, p. 45. 5. Prof.dr. Ioan Mitrea, în C. Prangati, Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ, Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 1999, p. 164-165. 6. Prof.dr. Ioan Mitrea 65: „Arheologii au încă mari datorii faţă de istoriografia românească” – interviu consemnat de dr. V. Sporici, în Ateneu, Anul 39, nr. 3 (390), martie, 2002, p. 3. 7. Viorel Cruceanu, Profesorul Ioan Mitrea la a 65-a aniversare, în Zargidava, I, Bacău, 2002, p. 165-182. 8. Ioan Mitrea – medalion, în revista Cartea. Periodic de atitudine culturală, Anul 3, nr. 1 (23), ianuarie 2003, p. 16. (Cu prilejul acordării Premiului pentru istorie pe 2002, al revistei Cartea). 9. Prof.dr. Ioan Mitrea, laureat al Premiului Academiei Române – interviu consemnat de dr. V. Sporici, în Ateneu, Anul 40, nr. 1 (412), ianurie, 2004, p. 3. 10. Prof.dr. Ioan Mitrea – medalion, în Anuarul Colegiului Naţional „Ferdinand I”, Bacău, 2005, p. 51-52. 11. Vilică Munteanu, Ioan Mitrea – medalion, în Enciclopedia Judeţului Bacău, Bacău, Editura Agora, 2007, p. 298. 12. Prof.dr. Ioan Mitrea – medalion, în vol. Personalităţi, instituţii şi societăţi în relaţie cu istoria şi retrologia agrară a judeţului Bacău, Oneşti, Editura Magic Print, 2007, p. 39-42.



13. Dimitrie-Ovidiu Boldur, Profesorul dr. Ioan Mitrea la 70 de ani, în Zargidava, VI, 2007, p. 5-30. 14. Ioan Mitrea – 70. Interviu acordat gazetarului Cornel Galben, în Ateneu, anul 44, nr. 3 (451), martie 2007, p. 3. 15. Eugen Verman, Personalităţi băcăuane. Un om al cetăţii (Ioan Mitrea), în Ziarul de Bacău, vineri, 13 aprilie 2007, p. 6. Text reluat în vol. Eugen Verman, Liliacul alb. Zborul numărul 3, Bacău, Editura Corgal Press, 2007, p. 48-50. 16. Cornel Galben, Personalităţi băcăuane – Ioan Mitrea, în Ateneu, anul 44, nr. 4 (452), aprilie 2007, p. 14. 17. Lăcrămioara Elena Istina, Ioan Mitrea – arheolog şi profesor al meleagurilor băcăuane, în Carpica, XXXVI, 2007, p. 234-253. 18. Gh. Dumitroaia, Dr. Ioan Mitrea la 70 de ani!, în Memoria Antiquitatis, XXIV, 2007, p. 7-16. 19. Silviu Sanie, Ioan Mitrea, membru de onoare al Institutului de Arheologie din Iaşi, în Arheologia Moldovei, XXX-2007, Bucureşti, 2008, p. 461-463. 20. Dan Gh. Teodor, Ioan Mitrea: repere ale activităţii ştiinţifice, în Arheologia Moldovei, XXX-2007, Bucureşti, 2008, p. 463-465. 21. Vilică Munteanu, Ioan Mitrea – medalion, în Enciclopedia Judeţului Bacău, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Agora, Bacău, 2008, p. 532. 22. Lăcrămioara Elena Istina, Prof. dr. Ioan Mitrea la 70 de ani, în Zargidava, VII, 2008, p. 271-277. 23. Livia Liliana Sibişteanu, O lecţie cu Ioan Mitrea, în Vitraliu. Periodic al Centrului Cultural Internaţional „George Apostu” Bacău, anul XVI, nr. 1-2 (30), aprilie 2008, p. 30; idem, în Zargidava, VIII, Bacău, 2009, p. 277-282. 24. Sever Dumitraşcu, „Sinuciderea” Europei. Destine şi idealuri româneşti, Oradea, Editura Europrint, 2010 (medalion Ioan Mitrea, p. 66-67). 25. Cornel Galben, Personalităţi băcăuane, IV, Bacău, Ed. Corgal Press, 2010 (medalion Ioan Mitrea istoric, p. 128-133). 26. Livia Liliana Sibişteanu, La ceas aniversar (I. Mitrea), în Deşteptarea, Bacău, miercuri 4 aprilie 2012, p. 8. 27. Cornel Galben, Gânduri la ceas aniversar (I. Mitrea), în Ateneu, anul 49, nr. 4 (512), aprilie 2012, p. 19. 28. Dan. Gh. Teodor, Dr. Ioan Mitrea la 75 de ani, în ArhMold, XXXV, 2012, p. 384-385. 29. Dimitrie-Ovidiu-Boldur, In Honorem unui slujitor al muzei Clio. Prof.dr. Ioan Mitrea la 75 de ani, în Zargidava, XI, 2012, p. 7-38.



49





51





53



Imagini de la manifestarea dedicată prof.dr. Ioan Mitrea la aniversarea a 75 de ani (Centrul Internaţional de Cultură „George Apostu” Bacău”)


MUZEOGRAFUL ELENA ARTIMON LA ÎMPLINIREA UNEI

FRUMOASE VÂRSTE Muzeograful Elena Artimon a aniversat, în primăvara acestui an, o frumoasă

vârstă. A fost, fără doar şi poate, o clipă emoţionantă din viaţa şi activitatea unui om care s-a dăruit, peste patru decenii din existenţa noastră efemeră, culturii băcăuane şi naţionale.

Născută la 18 martie 1947, pe meleaguri botoşănene, în satul Costeşti, comuna Răchiţi – Elena Artimon a absolvit Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani. Este absolventă a Facultăţii de Istorie-Geografie de la Institutul Pedagogic de 3 ani din Suceava (1969). Perseverând, a urmat şi cursurile prestigioasei Facultăţi de Istorie-Filosofie (specializarea Istorie) de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, fiind absolventă, cu diplomă de stat, a promoţiei 1974.

După ce a funcţionat o scurtă perioadă de timp ca profesor în învăţământul gimnazial la Şcoala din Zvoriştea, judeţul Suceava – din luna ianuarie a anului 1970 activează la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Bacău, azi Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, îndeplinind, pe rând, funcţiile de îndrumător, muzeograf, muzeograf principal şi şef-secţie istorie (februarie 1984-mai 1990). Revine, apoi, la statutul de muzeograf, până la pensionare, în vara anului 2011.

A urmat cursuri de specializare muzeistică şi de evidenţă în sistem informatizat a patrimoniului cultural naţional, iar din 2004 este expert acreditat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului, în domeniului bunurilor arheologice şi istorico-documentare, specializările numismatică-medalistică.

Mulţi dintre contemporanii noştri consideră instituţiile muzeale ca adevărate „cenuşărese”, în care totul este prăfuit şi se plafonează la un anumit nivel. Depăşind încă din primii ani de muzeografie aceste niveluri şi standarde de cotare ştiinţifică şi umană, în tainiţele profesiei de muzeograf, Elena Artimon a avut, şi are, preocupări dintre cele mai diverse.

Colecţionarea (prin achiziţie sau donaţie) a pieselor de patrimoniu, preocuparea permanentă pentru valorificarea ştiinţifică a colecţiilor muzeale – prin organizarea de expoziţii (temporare sau permanente) cu caracter local, regional sau naţional, dar şi minuţiozitatea cercetărilor de teren – nu sunt decât o mică trecere în revistă a activităţii zilnice a Muzeografului aflat sub faldurile Muzei Clio. Dacă adăugăm atât participările la sesiunile ştiinţifice de comunicări din ţară, cât şi contribuţiile cu caracter ştiinţific sau de popularizare din lucrările de specialitate, periodice, volume cu mai mulţi autori – putem spune, cu certitudine, că am scos în evidenţă, doar într-o mică măsură, acea conştiinţă mereu tânără care este Muzeograful Elena Artimon.

Implicarea cu trup şi suflet în organizarea expoziţiilor de bază ale muzeului băcăuan, precum: Lupta poporului român pentru unitate statală şi independenţă naţională, Tezaur arheologic şi istoric din zona centrală şi sud-vestică a


Dimitrie-Ovidiu Boldur 56

Moldovei (2000), Expoziţiile memoriale „Iulian Antonescu”, „Vasile Pârvan” sau „Ion Ionescu de la Brad”, dar şi în conceperea expoziţiilor temporare, etalate în cei peste 40 de ani de activitate, cu titluri sugestive cum ar fi: Basarabia şi Bucovina – străvechi provincii româneşti (1990), Ctitorii medievale reflectate în medalistică (1991), Elena Cuza – prima doamnă a României (1994), Monumente şi edificii în medalistica românească (1994), Monede şi medalii din timpul lui Ştefan cel Mare (1996), Grigore Gafencu – omul politic şi diplomatul (1997), Armament alb şi de foc din dotarea armatei moderne române (1998), Arme în colecţiile muzeale din Moldova (1999), 1 Decembrie – Ziua Marii Uniri – Ziua Naţională a României (2000), Mareşalii reîntregirii (2001), Aspecte ale culturii materiale şi spirituale din epoca lui Ştefan cel Mare (2002), Aviaţia română în primul război mondial (2007), 50 de ani de muzeografie băcăuană (2007) – fac parte componentă din personalitatea Istoricului, Muzeografului şi Pedagogului muzeal Elena Artimon.

Nu lipsite de importanţă sunt şi lucrările unde colega noastră semnează, fie ca şi colaborator (volumul Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 1992; volumele consacrate Simpozioanelor naţionale de Istorie şi Retrologie Agrară, din anii 1993-2008; Judeţul Bacău – monografie, Bacău, 1996; 2000 de ani de creştinism (catalog), Bârlad, 2000; volumele Ştefan cel Mare şi Sfânt – 500. Evocări băcăuane, Bacău, 2004, Educaţie şi dezvoltare rurală, Bucureşti, 2005, Satul românesc în context european, Bacău, 2007, Enciclopedia judeţului Bacău, Bacău, ed. I, 2007 şi ed. a II-a, 2008 şi Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, Bacău, 2008), fie coautor (Arme din colecţia Muzeului de Istorie Bacău. Secolele X-XX – catalog, semnează alături de dr. Lăcrămioara Stratulat), Iaşi, 2005; Ghidul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău (semnează alături de coordonatorul dr. Lăcrămioara Stratulat şi de Georgeta Barbu, Silvia Iacobescu, Lăcrămioara Elena Istina, dr. Marius Alexandru Istina şi Feodosia Rotaru), Iaşi, 2006).

Multitudinea de studii şi articole sunt publicate în periodice de prestigiu, precum: Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, Acta Bacoviensia (Bacău), Acta Moldaviae Meridionalis (Vaslui), Buletinul Ştiinţific al S.I.R.A.R. (Bacău), Mousaios (Buzău), Revista Muzeelor (Bucureşti), Buletinul Muzeului Militar Naţional (Bucureşti), Zargidava. Revistă de istorie (Bacău) ş.a., cu titluri ca: Un document de la Mihail Grigore Sturdza, domnul Moldovei (Carpica, VII/1975); Procopie Strat – combatant din primul război mondial (Carpica, XIV/1982); Armament cu valoare istorică şi muzeistică în colecţiile băcăuane (Revista Muzeelor, 1991); Gheorghe Glod – erou al primului război mondial (Carpica, XXIV/1993); Ordine, medalii şi decoraţii din timpul primului război mondial aflate în colecţiile Muzeului de Istorie din Bacău (Carpica, XXIV/1993); Câteva aspecte privind contribuţia locuitorilor meleagurilor Văii Trotuşului la Războiul de independenţă (Acta Moldaviae Meridionalis, XV-XX/II, 1993-1998); Eroi băcăuani din primul război mondial, cavaleri ai ordinului „Mihai Viteazul”


Muzeograful Elena Artimon la împlinirea unei frumoase vârste

57

(Carpica, XXVII/1998); Judeţul Bacău în primul război mondial. Contribuţia economică şi militară (Mousaios, 2001); Mărturii documentare aflate în colecţiile Muzeului de Istorie Bacău aparţinând colonelului Procopie Strat şi sublocotenentului Gheorghe Glod, cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” (coautor alături de dr. Lăcrămioara Stratulat) (Buletinul Muzeului Militar Naţional, 1/2003); George Enescu în posteritate (Zargidava. Revistă de istorie, IV/2005); Iulian Antonescu – 15 ani de posteritate (coautor alături de dr. Lăcrămioara Stratulat) (Mousaios, 2006), Muzeul băcăuan şi colecţiile de istorie modernă şi contemporană (Carpica, XXXVI/2007), Expoziţiile de agricultură oglindite în medalii aflate în colecţiile băcăuane (Buletinul Ştiinţific al S.I.R.A.R. – filiala Bacău, VI/2009) sau Sigilii din secolele XIX-XX păstrate în colecţiile Arhivelor Naţionale Bacău şi Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău (coautor alături de Cristina Tănase – Acta Bacoviensia, V/2010).

Semnalăm şi apariţia, sub semnătură proprie, a unor recenzii bine documentate, cu predilecţie asupra unor personalităţi şi instituţii din perioadele modernă şi contemporană: N. Mischie, Vasile Lascăr reformator în administraţia de stat (recenzie publicată în Carpica, XXX/2001); N. Adăniloaie, Învăţătorii – luminători ai satelor (1848-1918) (în Zargidava. Revistă de istorie, II/2003); Anuarul Colegiului Naţional „Ferdinand I” din Bacău (în Zargidava. Revistă de istorie, V/2006); Iulian Antonescu – 75 de ani de la naştere (în Zargidava. Revistă de istorie, VII/2008) sau L. Mărghitan, I. Mitrea, Membrii Academiei Române din judeţul Bacău (în Zargidava. Revistă de istorie, VIII/2009).

Prin contactul direct cu furcile caudine ale învăţământului preuniversitar românesc, Elena Artimon a susţinut şi o prodigioasă viaţă consacrată activităţilor didactice, prin prelegerile ca profesor asociat la fostele Licee „George Bacovia” – azi Colegiul Naţional „Ferdinand I” Bacău (1992-1998) şi „Anghel Saligny” – azi Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” Bacău (1996-2000), sau la Liceul particular „Grigore Moisil” Bacău (2003-2005).

Începând cu anul 1992 este membru activ al Filialei Bacău a SIRAR, prin participarea cu comunicări publice la simpozioanele naţionale iniţiate de această societate.

Aşadar, o activitate importantă pe tărâmul muzeografiei, istoriografiei şi didacticii româneşti. Nu-i putem dori, acestei Doamne a culturii băcăuane, decât ani îndelungaţi cu sănătate şi alte realizări deosebite.

LA MULŢI ANI, DOAMNĂ MUZEOGRAF ARTIMON!!!

Dimitrie-Ovidiu Boldur


LOCUIREA DIN EPOCA BRONZULUI DE LA PĂTRĂŞCANI-SILIŞTE

(COM. GURA VĂII, JUD. BACĂU)

Ioan Vasiliu Bronz age habitation from Pătrăşcani-Silişte (locality Gura Văii, Bacău County)

Abstract This article focuses on the study of the archaeological investigations performed in

1962, 1965, 1969-1971 in the settlement at Pătrăşcani-Silişte. Analysis of the artefacts discovered in archaeological research shows that the settlement was inhabited in the Early Bronze Age and in the Ic3 and Ic2 phases of the evolution of Monteoru culture.

Key words: Moldova, Pătrăşcani, Early Bronze Age, Middle Bronze Age, Monteoru

culture. Cuvinte cheie: Moldova, Pătrăşcani, Bronz timpuriu, Bronz mijlociu, cultura

Monteoru. Pe un promontoriu de pe terasa inferioară a Trotuşului, situat în fostul sat

Pătrăşcani, la circa 100 m NV de aşezarea neolitică aparţinând culturii Cucuteni1, se afla şi aşezarea din Epoca bronzului, distrusă în cea mai mare parte de lucrările agricole şi de cimitirul comunal.

Cercetarea arheologică sistematică a fost începută în anul 1969, spaţiul neafectat de distrugere, exceptând sondajele din anii 1962 şi 1965, fiind investigat şi în campaniile din 1970 şi 1971, prin intermediul a trei secţiuni având lungimile de 10, 28, 30 m şi lăţimea de 1,50 m, distanţa dintre ele fiind de 35, respectiv 14 m.

Din păcate, nu am putut intra în posesia înregistrărilor grafice ale cercetărilor. Marcajul fragmentelor ceramice indică faptul că în sondajul din 1962 au fost descoperite mai multe complexe reprezentate prin gropi menajere.

Cu toate bulversările pricinuite de locuirile din epocile următoare, aşezarea de la Pătrăşcani-Silişte oferă totuşi posibilitatea unei analize amănunţite a materialului arheologic aparţinând Bronzului timpuriu şi mijlociu.

Bronz timpuriu Ceramica. Din punct de vedere tehnologic, perioada de început a Epocii

bronzului este reprezentată printr-un număr restrâns de fragmente ceramice provenind de la borcane şi castroane modelate din două categorii de pastă: fină şi intermediară. 1 A. Niţu, C. Buzdugan, C. Eminovici, Descoperirile arheologice de la Gura Văii (municipiul Gh. Gheorghiu-Dej), în Carpica, 4, 1971, p. 31-80.


Locuirea din epoca bronzului de la Pătrăşcani-Silişte

59

A. Borcane – formă ceramică des întâlnită în aşezările din Bronzul timpuriu. Starea fragmentară a recipientelor ne permite să afirmăm doar faptul că ele erau de dimensiuni medii, fără a putea da indicii privind forma.

B. Castroane – o altă formă ceramică identificată în aşezarea de la Pătrăşcani, se află şi ea în stare fragmentară, recipientele având gura largă, buza răsfrântă la exterior şi gâtul marcat.

Ornamentica. Pe borcane este reprezentată de „X”-uri plasate în şir orizontal pe umăr (Pl. I/2-3), şi de împunsături succesive sau crestături aplicate pe marginea bazei (Pl. I/1), pe castroane constând din brâie decorate cu alveole aplicat pe buză şi pe gât (Pl. I/2).

Pentru decorul de incizii în „X” plasat în şir orizontal pe umăr, cu antecedente în mediile culturale Folteşti II2, Cernavoda II3 şi Coţofeni4, cele mai apropiate analogii le găsim, atât în Moldova, în descoperirile de la Bogdăneşti5, Cârligi-Aldeşti6 şi Valea Lupului7, cât şi în spaţiul intracarpatic, în manifestările de tip Livezile-Baia8.

Şi decorul aplicat pe baza vaselor are antecedente în mediul cultural Folteşti9, în medii culturale contemporane fiind atestat în descoperirile făcute în Dobrogea10, în aria culturii Jigodin11 şi în cea a manifestărilor de tip Livezile12. 2 M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Dinu, Nouvelles fouilles archéologiques à Folteşti (dép. de Galaţi), în Dacia, N.S., XVIII, 1974, p. 56, 60, fig. 21/8-10; 39/9-10. 3 S. Morintz, P. Roman, Aspekte des Ausgangs des Äneolithikums und der Übergangsstufe zur Bronzezeit in Raum der Niederdonau, în Dacia, N.S., XII, 1968, p. 110-111, fig. 47/1; 49/3; 50/4; 53/5, 13; D. Berciu, S. Morintz, P. Roman, Cultura Cernavoda II. Aşezarea din sectorul B de la Cernavodă, în SCIV, 24, 1973, 3, pl. 7/2; 13/12. 4 P. Roman, Cultura Coţofeni, Bucureşti 1976, p. 42, 44, 49, pl. 70/18; 82/7; 99/2; 197/3; 108/10; H. Ciugudean, Eneoliticul final în Transilvania şi Banat: cultura Coţofeni, Bibliotheca Historica et Archaeologica Banatica, XXVI, 2000, pl. 112/3; 114/1-2, 7. 5 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea din epoca bronzului de la Bogdăneşti (jud. Bacău ). Raport amplu asupra cercetărilor arheologice efectuate în anii 1959-1962, în ArhMold, 7, 1972, fig. 14/8. 6 P. Roman, Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul României, în SCIVA, 37, 1986, 1, p. 49, fig. 4/7; Gh. Dumitroaia, Comunităţi preistorice din nord-estul României. De la cultura Cucuteni până în Bronzul mijlociu, BMA, 7, 2000, fig. 86/2; Fl. Burtănescu, Epoca timpurie a bronzului între Carpaţi şi Prut cu unele contribuţii la problemele perioadei premergătoare epocii bronzului în Moldova, Bibliotheca Thracologica, XXXVII, 2002, p. 143, 187, pl. XXIV/3; XXV/4-6; LII/1. 7 M. Dinu, Şantierul arheologic de la Valea Lupului, în MCA, VI, 1959, p. 205-206, fig. 4; Fl. Burtănescu, Epoca timpurie...., p. 138, pl. LVI/4. 8 H. Ciugudean, Epoca timpurie a bronzului în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, Bibliotheca Thracologica, XIII, 1996, p. 90, fig. 6/4; 10/3; 11/5; 12/2-3; 16/1-2, 6-7. 9 M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Dinu, Nouvelles fouilles..., p. 55, fig. 13/4. 10 I. Vasiliu, Noi informaţii privind epoca bronzului în nordul Dobrogei, în Peuce, S.N., V, 2007, p. 120, fig. 3/1. 11 P. Roman, J. Pál, H. Csába, Cultura Jigodin. O cultură cu ceramică şnurată din estul Transilvaniei, în SCIV, 24, 4, 1973, p. 562, pl. 1/2; P. Roman, A. Dood-Opriţescu, J. Pál, Beitrage, zur Problematic der schnurverzierten Keramik Sudosteuropas, în Heidelberger Akademie der Weiseenschaften. Monografien, III, Mainz am Rhein 1992, pl. 81/2.


Ioan Vasiliu

60

Castroanele pot fi atribuite tipului c după clasificarea întocmită de către Florin Burtănescu13 şi îşi găsesc cele mai apropiate analogii în descoperirile făcute în aşezarea de la Bogdăneşti14.

* Bronz mijlociu Etapa Monteoru Ic 3 Ceramica – de la început trebuie remarcat faptul că din această etapă a

evoluţiei culturii Monteoru deţinem doar fragmente de dimensiuni mai mari sau mai mici, lucrate din toate cele trei categorii de pastă, preponderente fiind cele din pastă intermediară, urmate de cele din pastă fină şi grosieră. Deşi materialul ceramic este fragmentar, au putut fi identificate următoarele categorii de vase:

A. Ceaşca – utilizată la consumul lichidelor, este reprezentată de un număr de exemplare, modelate din pastă fină şi intermediară, aparţinând fie tipului având gâtul înalt, distinct faţă de corpul semisferic, fie celor având corpul scund, globular.

B. Castronul – recipient folosit la consumul hranei, lucrat doar din pastă intermediară, are corpul tronconic, buza fiind tăiată orizontal, evazată ori teşită la interior.

C. Paharul – modelat din două categorii de pastă: fină şi intermediară, este reprezentat prin două exemplare având buza dreaptă cu marginea rotunjită şi pereţii aproape drepţi, recipientele căpătând formă cilindrică, unul dintre ele fiind prevăzut cu o toartă perforată orizontal.

D. Borcanul – formă de vas des întâlnită în aşezările culturii Monteoru, este ilustrat de recipiente modelate, în majoritatea cazurilor, din pastă grosieră. S-a constatat că unele exemplare au pereţii aproape drepţi sau profil uşor reliefat.

E. Pixida – formă rar întâlnită în aşezările de tip Monteoru, făcând parte din categoria vaselor de mici dimensiuni prevăzute cu capac, este reprezentată de un singur exemplar fragmentar, având corp cilindric şi baza inelară.

F. Vase miniaturale – sunt prezente printr-un castron tronconic şi trei ceşcuţe fragmentare, ce imită recipientele având corp scund, globular.

Ornamentica – diversele combinaţii de motive decorative de pe ceramica din etapa Ic 3 găsită la Pătrăşcani, au fost realizate cu ajutorul inciziei şi al ornamentelor în relief.

a1. Incizia simplă, decorează recipientele sub diverse modalităţi : - grupe de două – trei incizii simple, orizontale, continui, plasate pe linia de demarcaţie dintre gâtul şi corpul ceştilor. Pl. III / 1 - 2; VI / 2 -3. - grupe de două – trei incizii simple, orizontale, continui, plasate pe corp. Pl. II/1; VII/1, 4; VIII/6. 12 H. Ciugudean, Epoca timpurie..., p. 83, fig. 6/11; idem, Cercetări privind epoca bronzului şi prima vârstă a fierului în Transilvania, Bibliotheca Mvsei Apvlensis VII, 1997, p.12, fig.6/11. 13 Fl. Burtănescu, Epoca timpurie...., p. 196. 14 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., fig.20/5; Fl. Burtănescu, Epoca timpurie..., p. 196, pl. XXIX/1.



61

- grupe de două – trei incizii simple, orizontale, continui, plasate sub buza recipientelor. Pl. VII/5. - grupe de două incizii simple, orizontale, continui, plasate pe corp, dedesubtul cărora apare un şir de alveole circulare15. Pl. VI/4. - incizia simplă, orizontală, plasată în zona ce departajează gâtul de corpul recipientului, deasupra căreia apare un şir de împunsături rotunde. Pl. VI/3. - grupe de linii incizate dispuse vertical pe corpul vaselor. Pl. VIII/1a, 4. - grupă de incizii scurte, verticale, executate pe buza recipientului. Pl. VIII/1b. - grupă de incizii scurte, orizontale, executate pe toartele ceştilor. Pl. VI/5. - bandă orizontală din incizii oblice, paralele, cu spaţiile umplute cu linii scurte, incizate perpendicular pe primele. Pl. X/1. - triunghiul având câmpul umplut cu împunsături. Pl. VI/3. - cercul compus din incizii circulare, concentrice, executate destul de neglijent, mărginit de un cerc exterior din împunsături succesive16. Pl. II/4; V/3, 5. - cercul compus din incizii circulare, concentrice, executate destul de neglijent, mărginit de un cerc exterior din împunsături succesive având plasată în centru o alveolă circulară. Pl. IV/6. - cercul compus din incizii circulare, concentrice, executate destul de neglijent, mărginit de un cerc exterior din împunsături succesive având dispus pe rază un şir de alveole circulare17. Pl. IV/1, 3. - cercul compus din incizii circulare, concentrice, executate destul de neglijent, mărginit de un cerc exterior din împunsături succesive împărţit în patru prin linii incizate obţinute din alveole circulare. Pl. IV/4-5. - crestături oblice executate pe marginea buzei. Pl. VII/5; VIII/2. - crestături executate pe gâtul ceştilor. Pl. III/3. - alveole aplicate pe marginea buzei. Pl. VIII/5. - alveole aplicate pe corpul recipientelor. Pl. II/5. - grupe de alveole circulare executate pe corp. Pl. II/2. - grupe de alveole mărginite de incizii circulare, cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului18. Pl. III/4.

a2. Incizia obţinută din împunsături succesive este întâlnită pe corpul vaselor în următoarele variante: - o incizie continuă, plasată pe linia de demarcaţie a gâtului de corp. Pl. V/3. - grupe de două incizii, orizontale, continui, plasate pe linia de demarcaţie a gâtului de corp. Pl. II/2, 4-5; III/6. - grupe de două incizii, orizontale, continui, plasate pe linia de demarcaţie a gâtului de 15 R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu în depresiunile marginale ale Carpaţilor Orientali, BMA, XXIV, 2010, p. 131, fig.33/20, în locul alveolelor fiind executate împunsături rotunde. 16 R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 130, fig. 33/2. 17 Ibidem, p. 130, fig. 33/3. 18 Ibidem, p. 131, fig. 33/18, în locul alveolelor fiind executate împunsături succesive.


Ioan Vasiliu

62

corp, întrerupte de mici butoni conici. Pl. II/3. - grupe de incizii verticale, ce împart corpul în mai multe metope. Pl. III/6. - incizii verticale dispuse în zig-zag, ce împart corpul în mai multe metope. Pl. II/2. - incizie în zig-zag dispusă orizontal pe corp. Pl. VI/6. - incizie în zig-zag, dispusă vertical pe gâtul ceştilor. Pl. V/1. - incizii scurte verticale, terminate la capete cu alveole circulare, plasate pe corpul ceştilor, de o parte şi de alta a toartelor. Pl. II/6. - incizii scurte verticale, terminate la capete cu alveole circulare, plasate pe corpul ceştilor. Pl. II/3. - un cerc din incizii circulare, concentrice, având în centru o alveolă circulară. Pl. II/6. - un cerc exterior din împunsături succesive, împărţit în patru prin linii incizate, realizate din alveole circulare. Pl. IV/2. - arce de cerc, dispuse pe corpul ceştilor de o parte şi de alta a toartelor. Pl. II/5. - „dinţi de lup” dispuşi simetric în oglindă, de-a lungul unei incizii verticale şi plasaţi pe corpul recipientului până la bază19. Pl. V/6.

b. Ornamentele în relief – constau din: - brâu crestat plasat pe buză. Pl. IX/2, 4; X/3-6. - brâie crestate, unul dispus pe buză, celălalt la câţiva centimetri sub aceasta. Pl. IX/3, 5-6. - nervura simplă cu rol de a departaja gătul de corpul recipientului. Pl.VI/1. - nervura decorată cu împunsături circulare. Pl. V/2. - butoni cilindrici plasaţi pe maximum de arcuire a toartelor. Pl. II/2, 5. - butoni conici amplasaţi pe linia ce departajează gâtul de corp. Pl. II/3.

Analogii pentru ceştile Monteoru Ic 3, în privinţa formelor, a ornamentelor şi a modalităţilor de realizare ale acestora găsim în descoperirile de la Bogdăneşti20, Tg.Ocna-Podei21, Poduri-Dealul Ghindaru22, Pietroasa Mică-Gruiu Dării23, Mândrişca24, Costişa-Dealul Stanciului25, Cândeşti26, Dealul Morii27, Luizi- 19 Ibidem, p. 132, fig. 33/46. 20 M. Florescu, C. Buzdugan, Săpăturile din aşezarea din epoca bronzului (cultura Monteoru) de la Bogdăneşti (r. Tg.Ocna, reg. Bacău ), în MCA, VIII, 1962, p. 303-304, fig. 2/1, 3, 6-7; 3/1; iidem, Aşezarea..., p. 165, fig. 12/17; 21/6, 10-11; 22/2, 8-9; 23/13; 25/9-10, 12; 28/4; 29/4; M. Florescu, Contribuţii la cunoaşterea etapelor timpurii ale culturii Monteoru în Moldova, în ArhMold, IV, 1966, p. 62, 70, 72, fig. 10/3-4; 15/4; 20/4, 7-8, 19; 22/3; 24/1-2, 5; eadem, Quelques problèmes concernant le début de la civilization de Monteoru de Moldavie ( à la lumière des recherches du sud-oust de la Moldavie), în Dacia, N.S., IX, 1965, fig. 2/5. 21 C. Matasă, Aşezarea eneolitică Cucuteni B de la Tg.Ocna-Podei (raionul Tg. Ocna, reg. Bacău), în ArhMold, II-III, 1964, p. 54, fig. 34/8; 37/2, 6-7, 12; R. Munteanu, Începutul Bronzului mijlociu..., p. 37, fig. 39/1-2, 4; 47/1, 3-4, 7-8. 22 Gh. Dumitroaia et alii, Poduri-Dealul Ghindaru. Cercetările arheologice din Caseta C 2005-2009, BMA, XXII, 2009, p. 68, cat. 10; R. Munteanu, Începutul Bronzului mijlociu..., p. 34-35, fig. 42/8-10. 23 V. Sîrbu et alii, Pietroasa Mică-Gruiu Dării, judeţul Buzău. Descoperirile din epocile eneolitică şi a Bronzului (III), Monografii Arheologice, III, Biblioteca Mousaios, 2011, p. 58, 60, 67, 81, fig. 47/8-9; 50/4-5; 61/7, 62/5; 64/5. 24 Gh. Bichir, E. Dogan, Săpături arheologice la Mândrişca (r. Adjud, reg. Bacău), în MCA, VIII, 1962, p. 297, fig. 7/6-7; 8/2, 8; M. Florescu, Contribuţii..., fig. 11/7.



63

Călugăra28, Scărişoara29, Tercheşti30. Vasele borcan îşi găsesc analogii în privinţa formei, motivelor decorative şi a

modalităţii de execuţie a acestora, la Bogdăneşti-Todoscanu31, Tg.Ocna-Podei32, Pietroasa Mică-Gruiu Dării33, Cârlomăneşti34, Bodeşti35, Gura Văii-Poiana Mirăuţă36, Răcăciuni37 şi Mândrişca38.

Castroane, oarecum asemănătoare ca formă cu unele exemplare de la Pătrăşcani-Silişte, sunt documentate în aşezarea de la Bogdăneşti39, decorul alcătuit din crestături executate pe marginea buzei, incizii simple, realizate pe buză şi incizii concentrice plasate pe corp, fiind întâlnit pe recipientele de la Gura Văii-Poiana Mirăuţă40 şi Vităneşti41.

Ca formă, nu şi ca decor, paharele de la Pătrăşcani-Silişte îşi găsesc corespondenţe în aşezarea de la Bogdăneşti, unde recipiente de acest tip, descoperite în complexe aparţinând etapelor I-II, din evoluţia fazei Monteoru Ic3, sunt încadrate în tipul b42.

În aria culturii Monteoru, în etapa Ic3, pixida este atestată atât în aşezări43, cât şi în descoperiri funerare44, decorul exemplarului fragmentar de la Pătrăşcani-Silişte 25 R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 45, fig. 36/11-12, 14. 26 V. Bobi, Descoperiri arheologice din epoca bronzului în judeţul Vrancea, în Vrancea, IV, 1981, p. 51, fig. 7/1. 27 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetările arheologice de la Dealul Morii, în Carpica II, 1969, p. 57. 28 Iidem, Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, în ArhMold VI, 1969, p. 225, 227, fig, 16/11. 29 Ibidem, p. 241, fig. 17/10. 30 M. Florescu, Contribuţii..., p. 75, fig. 16/17-18; 17/4. 31 M. Florescu, C. Buzdugan Aşezarea..., p. 168-169, fig. 18/2-4, 13; 20/3, 5. 32 C. Mătasă, Aşezarea..., p. 49, 53, fig. 35/5, 9, 11; 36/2, 14-15; R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., fig. 40/4-12. 33 V. Sîrbu et alii, Pietroasa Mică-Gruiu Dării..., p. 60, fig. 50/4-5. 34 A. Oancea, V. Drâmbocianu, Noi descoperiri din epoca bronzului în judeţul Buzău. Observaţii asupra cronologiei culturii Monteoru, în SCIVA, 28, 4, 1977, p. 516-517, fig. 2/4; 5/2-4; 8/13; 9/1-2. 35 E. Zaharia et alii, Aşezarea din epoca bronzului de la Bodeşti-Vrancea, în Vrancea. Studii şi Comunicări, V-VIII, 1987, p. 8, fig. 2/1-10. 36 I. Vasiliu, Noi consideraţii privind locuirea Monteoru de la Gura Văii-Poiana Mirăuţă, în Carpica, XL, 2011, p. 15-16, pl. VII; VIII; IX/1-2, 4. 37 Al. Vulpe, Descoperiri arheologice pe cursul mijlociu al Siretului, în ArhMold, I, 1961, p. 76, fig. 3/4, 13, 16; M. Florescu, Contribuţii…, fig. 25/3, 5-6, 9-11. 38 Al. Vulpe, Descoperiri arheologice..., p. 68, fig. 5/2-5, 11, 13-14. 39 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 168, fig. 12/1, 6, 8. 40 I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 15, pl. VI/1a-1b, 3, 6. 41 N. Harţuche, Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Vrancea, în Vrancea, II, 1979, p. 10, fig. 1/2. 42 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 167. 43 E. Zaharia, La culture de Monteoru. Sa deuxième étape de developpment à la lumière des fouilles de Sărata Monteoru (dep. de Buzău), în Dacia, N.S., XXXIV, 1990, p. 41; M. Babeş et alii, Cârlomăneşti, în CCA-campania 2009, Suceava, 2010, p. 51; V.Sîrbu et alii, Târcov, în CCA-campania 2010, Sibiu, 2011, p. 142. 44 M. Florescu, A.C. Florescu, Cercetările arheologice de la Cândeşti-Coasta Banului, com.


Ioan Vasiliu

64

fiind întâlnit în descoperirile de la Poduri-Dealul Ghindaru45, Răcăuţi46, Jevreni47 şi Gura Văii-Poiana Mirăuţă48.

Etapa Monteoru Ic 2 Ceramica – redusă din punct de vedere numeric, în raport cu perioada

anterioară, este ilustrată de următoarele forme: A. Ceaşca – modelată ca şi cea din etapa Monteoru Ic3 din pastă intermediară,

aparţine tipului având corpul globular, prevăzut cu una sau două toarte. B. Castronul - lucrat din pastă intermediară este ilustrat prin două exemplare

având gura largă, buza evazată, corp tronconic. C. Borcanul – este reprezentat printr-un număr redus de recipiente, modelate

din pastă intermediară sau grosieră, având gura largă cu marginea rotunjită la exterior. D. Vasul de „ofrandă” – rar întâlnit în descoperirile aparţinând etapei Ic2, este

ilustrat prin intermediul a două exemplare fragmentare. Ornamentica ceramicii din etapa Monteoru Ic 2 este alcătuită din incizie şi

ornamente în relief. a. Incizia apare pe corpul recipientelor sub formă de:

- crestături aplicate pe marginea buzei. Pl. XII/6. - alveole aplicate pe marginea buzei. Pl. XII/1.

b. Ornamentele în relief cuprind: - nervuri simple, orizontale, continui, plasate în grupe de câte două-trei, pe linia de demarcaţie a gâtului. Pl. XI/3-4; XII/1-5; XIII/5. - grupe de câte două nervuri dispuse vertical. Pl. XIII/6. - nervuri dispuse în zig-zag pe corpul vaselor, cu unghiurile mai mult sau mai puţin ascuţite. Pl. XIII/1, 4. - şir de butoni conici plasaţi pe ceşti, în zona de departajare a gâtului de corp. Pl. XI/1. - grupe de doi-trei sau şase butoni conici fixaţi pe corpul recipientelor. Pl. XI/4; XII/3. - grupe de pastile circulare. Pl. XIII/2-3.

În aşezarea monteoreană de la Bogdăneşti-Todoscanu, ceştile având gâtul marcat şi corpul scund aparţin tipului a49, cele cu o singură toartă din bandă lată, fără demarcaţie între gât şi corp, sunt încadrate în tipul c50, iar recipientele la care decorul constă dintr-o bandă de nervuri simple, plasate pe linia de demarcaţie a gâtului, sunt Dumbrăveni (jud. Vrancea), în perioada 1976-1980 (necropola aparţinând purtătorilor culturii Monteoru, aşezarea de la sfârşitul epocii bronzului – cultura Noua şi resturi de locuire Hallstattiene), în MCA, 15, 1983, p. 117. 45 R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 34, fig. 41/1-2, 4; 43/1, 3. 46 M. Florescu, Contribuţii…, p. 70, fig. 9/5; 12/9; eadem, Quelques problèmes…, fig. 1/2; R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 35, fig. 36/5. 47 M. Florescu, Contribuţii…, p. 70, fig. 12/7; eadem, Quelques problèmes…, fig. 1/5. 48 I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 16, pl. X/1-3. 49 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 170-171. 50 Ibidem, p. 171, fig. 12/7.



65

atribuite tipului b51, exemplare asemănătoare fiind semnalate şi în descoperirile de Tercheşti-Chitita 52, Bărboasa53, Ungureni54 şi Gura Văii-Poiana Mirăuţă55. Şirul de butoni conici plasat cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientelor este deocamdată singular în repertoriul decorului specific fazei Monteoru Ic2, combinaţia dintre butonii conici plasaţi în şir orizontal sub banda de nervuri simple, având analogii în descoperirile făcute la Sărata Monteoru56 şi Tercheşti-Chitita57.

Castroanele decorate cu crestături aplicate pe buză sau cu nervuri simple, uneori combinate cu un şir de butoni dispus orizontal, au analogii în descoperirile de la Bogdăneşti58, Bordeşti59, Bărboasa60, Scărişoara61, Vităneşti şi Satu Nou62

Motive decorative asemănătoare cu cele de pe vasele-borcan descoperite la Pătrăşcani-Silişte se întâlnesc la Sărata-Monteoru63, Bordeşti64, Bogdăneşti65, Gura Văii-Poiana Mirăuţă66.

Despre vasul de „ofrandă” – Spendegefäß – urmaşul vasului bitronconic, având corpul bombat, umăr şi pântec marcate prin intermediul pragurilor, cu toarte tubulare la partea inferioară şi gura trompetiformă, specific nivelelor Zn.Ia-Ib – Zn. IIa-II b67, apărut probabil în olăria Monteoru în faza Ic4-368, se afirmă că, a fost creat şi utilizat aproape în exclusivitate în ritualurile funerare69.

În aşezarea de la Bogdăneşti-Todoscanu, în etapa I-a din evoluţia fazei Ic3, 51 Ibidem, p. 170-171. 52 M. Florescu, Contribuţii…, fig. 35/6. 53 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, în ArhMold, VI, 1969, p. 254, fig. 17/3; 18/7; 20/1. 54 Ibidem, p. 231, fig. 17/3. 55 I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 18, pl. V/2-4, 6. 56 E. Zaharia, La culture de Monteoru. La IIIe étape M Ic2. Les fouilles de Sărata Monteoru (dép. de Buzău), în Dacia, N.S., XXXV, 1991, p. 64, fig. 12/10. 57 M. Florescu, Contribuţii…, fig. 35/12. 58 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 172, 188, fig. 32/11; 33/15; M. Florescu, Contribuţii…, p. 84, 90, fig. 36/4, 7; 37/4. 59 E. Zaharia et alii, Aşezarea..., p. 9, fig. 4/8. 60 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 254, fig. 18/2. 61 Iidem, p. 241, fig. 17/8. 62 N. Harţuche, Contribuţii..., p. 10, 12, fig. 2/4-5; 3/9. 63 E. Zaharia, La culture de Monteoru. La IIIe étape M Ic2…, fig. 15/4-5, 7; 17/14; 21/8, 10. 64 E. Zaharia et alii, Aşezarea..., p. 9, fig. 4/10, 15. 65 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 172-173, 188, fig. 32/13; 33/13. 66 I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 19, pl. IX/3; XII/3. 67 I. Motzoi-Chicideanu, Câteva observaţii asupra culturii Monteoru, în Mousaios, VIII, 2003, p. 41; Idem, Câteva observaţii asupra culturii Monteoru, în European Archaeology-online, April, 2003, p. 4. 68 E. Zaharia, La culture de Monteoru. L’étape des débuts à la lumière des fouilles de Sărata Monteoru, în Dacia, N.S., XXXI, 1987, p. 28-29. fig. 11. 69 M. Florescu, Vase cu character antropomorf din staţiunea Monteoru de la Cândeşti, jud.Vrancea, în Scripta praehistorica. Miscellanea in honorem nonagenarii Mircea Petrescu-Dâmboviţa oblate, Edidit V. Spinei, Cornelia-Magda Lazarovici, D. Monah, Iaşi 2005, p.460-461.


Ioan Vasiliu

66

vasul de „ofrandă” apare sub forma unor miniaturi70, în cea de a doua etapă fiind prezente recipiente având corpul în trei etaje şi gura în formă de pâlnie71.

Prezent în necropolele de la Cândeşti – unde era aşezat deasupra unor morminte din fazele Ic3-Ic2, în poziţie verticală, fie în poziţie orizontală72 – şi Cârlomăneşti-La Arman73, vasul de „ofrandă” este atestat, în faza Ic2, în aşezările de la Bogdăneşti74, Costişa75, Vârteşcoiu76 şi Bordeşti77

Artefacte de tip Costişa Puţine din punct de vedere numeric, ilustrate prin câteva fragmente al căror

principal motiv decorativ este reprezentat de incizie. Primele două fragmente, provenind probabil de la o ceaşcă având corp

globular, sunt decorate cu incizii dispuse vertical, mărginite la partea superioară de o grupă din trei incizii orizontale; motivul decorativ al inciziilor dispuse vertical acoperă corpul recipientului până aproape de baza uşor albiată. Pl. XIV/2a-2b.

Pe cel de al doilea fragment, triunghiul, trasat cu vârful în jos, se combină cu banda verticală de triunghiuri, demarcaţia dintre umărul şi corpul recipientului fiind realizată din linii circulare incizate, întregul motiv fiind realizat din împunsături succesive. Pl. XIV/1.

Decorul ce acoperă corpul ceştii fragmentare, poate fi asemuit cu motivul 40 din clasificarea întocmită de către R. Munteanu, pe cel de al doilea fragment apărând o combinaţie între motivele 35 şi 37 din clasificarea mai sus menţionată78.

În privinţa decorului, analogii pentru ceaşca fragmentară de la Pătrăşcani-Silişte, găsim în descoperirile de la Gura Văii-Poiana Mirăuţă79 şi dintr-un alt punct din aria culturii Costişa80, deosebirea constând în faptul că pe ultimele două recipiente 70 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., fig. 12/12; M.Florescu, Vase cu caracter..., p. 464. 71 M. Florescu, Vase cu caracter..., p. 464. 72 M. Florescu, A.C. Floreacu, Cercetările arheologice…, p.117, 188; V.Bobi, Descoperiri arheologice…, p. 51, fig. 9/3; M. Florescu, Vase cu caracter..., 465-466. 73 I. Motzoi-Chicideanu et alii, Cimitirul din epoca bronzului de la Cârlomăneşti-La Arman (Campania 2003), în Mousaios, IX, 2004, p. 19, fig. 6/2; iidem, Cimitirul din epoca bronzului de la Cârlomăneşti-La Arman. Câteva date noi privind standardul funerar în cadrul culturii Monteoru, în European Archaeology-online, March, 2007, p. 4, fig. 7/3b; I. Motzoi Chicideanu, M. Chicideanu-Şandor, Cimitirul din Epoca Bronzului de la Cârlomăneşti-La Arman. Campaniile 2003-2007, în MCA, S.N., VI, 2010, p. 25, pl. 8/3b. 74 M. Florescu, C. Buzdugan, Aşezarea..., p. 173, fig. 13/10; 32/14, 15; M. Florescu, Contribuţii..., p. 93, fig. 36/6. 75 Al.Vulpe, M. Zamoşteanu, Săpăturile de la Costişa (r. Buhuşi, reg. Bacău), în MCA, VIII, 1962, p. 314, fig. 3/4; A. Popescu, R. Băjenaru, Cercetările arheologice de la Costişa, jud. Neamţ, din anii 2001-2002, în MemAntiq, XXIII, 2004, p. 285, fig. 8/6-7, 9. 76 E. Zaharia, Cultura Monteoru, în Comori ale epocii bronzului din România, Bucureşti 1995, p. 190-191, cat. 60. 77 E. Zaharia et alii, Aşezarea..., p. 9, fig. 4/3, 9, 15-16. 78 R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 141, fig. 50/35, 37, 40. 79 I. Vasiliu, Noi consideraţii..., p. 20, pl. XV/2. 80 R. Munteanu, Începutul bronzului mijlociu..., p. 141, nota 67.



67

inciziile sunt dispuse oblic şi acoperă corpul doar în zona dintre umăr şi diametrul maxim.

Concluzii Analiza ceramicii descoperită în urma săpăturilor de la Pătrăşcani-Silişte, în

special a motivelor ornamentale şi a modului în care acestea sunt dispuse pe corpul recipientelor arată că, promontoriul a fost locuit atât în Bronzul timpuriu cât şi de-a lungul fazelor Ic3 şi Ic2 din evoluţia culturii Monteoru, caracterul oarecum restrâns al cercetărilor împiedicându-ne să facem aprecieri atât în privinţa tipului de aşezare cât şi a intensităţii cu care aceasta a fost locuită, prezenţa celor câteva fragmente ceramice de tip Costişa ilustrând circulaţia mărfurilor în perioada mijlocie a Epocii bronzului.

* Catalogul selectiv al descoperirilor

Etapa Monteoru Ic3 Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 4, -0,30 m, inv. 2.380. Pl. II/6. Material: pastă fină, compactă, cu nisip şi granule fine de calcar în compoziţie, ardere reducătoare, suprafaţa exterioară lustruită având culoarea bej cu pete cenuşii, cea interioară fiind gri. Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, gât înalt, distinct faţă de corpul semisferic; toartă din bandă lată, trasă din buză, prevăzută cu un buton cilindric amplasat la partea superioară. Decor: linie incizată cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului; de o parte şi de alta a toartei au fost executate incizii scurte, dispuse vertical, terminate la capete cu alveole circulare; pe corp a fost amplasat un cerc din incizii circulare, concentrice având în centru o alveolă circulară; întregul motiv decorativ a fost realizat din împunsături succesive. Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 6, -0,50 m, inv. 2.377. Pl. II/4. Material: pastă fină, compactă, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare cărămizie. Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, corpul globular. Decor: grupă de două linii din împunsături succesive cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului; pe corp au fost amplasate cercuri din incizii circulare, concentrice, mărginite de un cerc exterior din împunsături succesive. Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 6, -0,50 m, inv. 6.629. Pl. II/2. Material: pastă fină, compactă, cu nisip în compoziţie, ardere reducătoare, ambele suprafeţe având culoarea gri-cenuşie; exteriorul vasului a fost lustruit. Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, toartă din bandă lată, trasă din buză, prevăzută cu un buton cilindric, amplasat la partea superioară. Decor: grupă de două linii incizate cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului, împărţit în metope prin incizii în zig-zag dispuse vertical; în interiorul metopelor au fost executate grupe de alveole; întregul motiv decorativ a fost realizat din împunsături succesive. Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 14, -0,20 m, inv. 2.385. Pl. II/3. Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere reducătoare, suprafaţa exterioară având cenuşie, interiorul fiind gri; pe exterior urme slabe de lustru. Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, corpul globular.


Ioan Vasiliu

68

Decor: grupă de două linii incizate, întrerupte de mici butoni conici, cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului, împărţit în metope prin incizii dispuse vertical; în interiorul metopelor au fost executate incizii verticale, scurte, terminate la capete cu alveole; întregul motiv decorativ a fost realizat din împunsături succesive. Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 6, -1,00 m, inv. 6.582. Pl. II/1. Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere reducătoare, ambele suprafeţe lustruite având culoarea gri cu pete cenuşii. Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, toartă din bandă lată, trasă din buză, supraînălţată, departajarea dintre gât şi corp fiind inexistentă. Decor: grupă de trei linii incizate plasată pe corpul recipientului. Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 6, -0,50 m, inv. 6.632. Pl. II/5. Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea cărămizie. Descriere: fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, toartă din bandă lată, trasă din buză, prevăzută cu un buton cilindric, amplasat la partea superioară. Decor: grupă de două linii incizate cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului; de o parte şi de alta a toatei au fost executate arce de cerc având în interior câte o alveolă; întregul motiv decorativ a fost realizat din împunsături succesive. Ceaşcă – Ptr./71, S. IV B, 26, -0,80 m, inv. 6.631. Pl. VI/3. Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere inoxidantă, suprafaţa exterioară beneficiind de lustruire. Descriere: miniaturală, fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, gât marcat, corp globular. Decor: grupă de două linii incizate cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului, dedesubtul cărora a fost executat un şir de alveole circulare. Ceaşcă – Ptr./71, S. IIB, 30, -1,30 m, inv. 6.630. Pl. VI/1. Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere inoxidantă, suprafaţa exterioară beneficiind de lustruire. Descriere: miniaturală, fragmentară, buza dreaptă cu marginea rotunjită, gât marcat, corp globular, toartă din bandă lată, ruptă din vechime. Decor: nervură simplă cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului. Ceaşcă – Ptr./65, S. I, 14, -0,20 m, f. inv. Pl. VI/3. Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare gri - cenuşie. Descriere: fragmentară, se păstrează o mică porţiune din pansă. Decor: reprezintă o posibilă combinaţie între motivele 21 şi 37 din clasificarea întocmită de către R. Munteanu81: incizie circulară cu rolul de a departaja gâtul de corpul recipientului, deasupra căreia apare un şir de împunsături rotunde; pe corp au fost executate triunghiuri incizate cu vârful în sus având câmpul umplut cu împunsături. Castron – Ptr./71, S. IVB, 14, -1,00 m, inv. 2.638. Pl. VII/5. 81 Ibidem, p. 131, fig. 33/21, 37.



69

Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea bej-maronie; atât exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost lustruite. Descriere: fragmentar, buza evazată cu marginea tăiată drept, corp tronconic. Decor: pe buză au fost aplicate crestături dispuse oblic, iar pe corp o grupă compusă din două incizii circulare. Castron – Ptr./71, S. IIB, 16, -1,30 m, inv. 2.404. Pl. VIII/1a-1b. Pl. VIII/1a-1b. Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, suprafeţele având culoarea bej-maronie; exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost lustruite. Descriere: fragmentar, buza evazată cu marginea rotunjită, corp tronconic. Decor: pe buză a fost executată o grupă de cinci incizii scurte, verticale, acelaşi decor, alcătuit însă dintr-o grupă de trei incizii, fiind aplicat pe corp. Castron – Ptr./71, S. IIB, 14, -0,30 m, inv. 2.406. Pl. VIII/5. Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea neagră - cenuşie; atât exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost lustruite. Descriere: fragmentar, buza evazată cu marginea tăiată drept, corp tronconic. Decor: alveole aplicate pe marginea buzei. Castron – Ptr./65, S. I, 16, -0,10 m, inv. 2.375. Pl. VII/2. Material: pastă intermediară, cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea neagră-cenuşie. Descriere: miniatural, fragmentar, buza dreaptă cu marginea tăiată orizontal, corp tronconic, baza plată. Castron – Ptr./65, passim, inv. 6.609. Pl. VII/3. Material: pastă intermediară, cu nisip, cioburi pisate şi granule minuscule de calcar în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea neagră-cenuşie. Descriere: miniatural, fragmentar, buza evazată cu marginea rotunjită, corp tronconic, baza plată. Pahar – Ptr./71, S. IVB, 10, -0,80 m, inv. 2.638. Pl. VIII/4. Material: pastă intermediară, cu nisip, cioburi pisate şi granule minuscule de calcar în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea bej-cenuşie; atât exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost lustruite. Descriere: fragmentar, buza dreaptă cu marginea rotunjită, profil aproape drept. Decor: pe corp a fost aplicată o grupă compusă din trei incizii dispuse vertical începând imediat de sub buză. Pahar – Ptr./69, S. IIIA, 2-4, -0,80 m, inv. 2.638. Pl. VIII/6. Material: pastă fină, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea cărămizie. Descriere: fragmentar, buza dreaptă cu marginea rotunjită, profil aproape drept; prevăzut cu toartă perforată orizontal. Decor: pe corp a fost aplicată o grupă compusă din două incizii concentrice.


Ioan Vasiliu

70

Borcan – Ptr./65, passim, inv. 6.592. Pl. IX/5. Material: pastă grosieră cu cioburi pisate, nisip şi paiete de mica în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare bej-cenuşie; pe suprafaţa exterioară urme evidente de ardere secundară. Descriere: fragmentar, buza dreaptă cu marginea tăiată orizontal, profil aproape drept. Decor: pe buză a fost aplicat un brâu crestat, acelaşi motiv decorativ fiind plasat pe corpul recipientului, la câţiva centimetri sub buză. Pixidă – Ptr./65, S. I, 18, -0,50 m, inv. 6.638. Pl. X/1. Material: pastă intermediară cu cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea cenuşie; pe suprafaţa exterioară urme evidente de lustruire. Descriere: fragmentară, corp cilindric, baza inelară. Decor: pe corp a fost aplicată o bandă orizontală din incizii oblice, paralele, cu spaţiile umplute cu linii scurte, incizate perpendicular pe primele, delimitată de grupe alcătuite din două incizii circulare.

Etapa Monteoru Ic2 Ceaşcă – Ptr./69, passim, inv. 6.608. Pl. XI/1. Material: pastă intermediară, compactă, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare neagră-cenuşie. Descriere: fragmentară, gura largă, buza dreaptă cu marginea rotunjită, gât scund, corp globular. Decor: pe buză au fost executate crestături fine, zona de demarcaţie dintre gât şi corp fiind realizată printr-un şir de butoni conici. Ceaşcă – Ptr./69, passim, inv. 6.586. Pl. XI/3. Material: pastă intermediară, compactă, cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare neagră-cenuşie. Descriere: fragmentară, gât înalt, cilindric, corp globular. Decor: zona de demarcaţie dintre gât şi corp a fost realizată prin intermediul unei grupe de trei nervuri concentrice sub care a fost executată o grupă de trei butoni conici. Ceaşcă – Ptr./69, S. IIA, 13, -1,50 m, inv. 1.226. Pl. XI/5. Material: pastă intermediară, compactă, cu nisip şi granule fine de calcar în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoarea bej, cea exterioară cu pete cenuşii datorită arderii secundare. Descriere: gura largă, buza cu marginea răsfrântă la exterior, gât scund, cilindric, corp globular, baza plată; era prevăzută cu două toarte, probabil supraînălţate. Castron – Ptr./69, S. IIA, 4, -2,00 m, inv. 1.696. Pl. XII/5. Material: pastă intermediară, cu nisip, cioburi pisate şi granule minuscule de calcar în compoziţie, ardere oxidantă, suprafeţele având culoarea bej-maronie; exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost lustruite. Descriere: gura largă, buza evazată cu marginea rotunjită, umăr marcat, corp tronconic, baza plată. Decor: în regiunea diametrului maxim, dispuse simetric, au fost aplicate grupe alcătuite din câte doi butoni conici. Castron – Ptr./71, S. IVB, 16, -1,00 m, f. inv. Pl. XII/3.



71

Material: pastă intermediară, cu nisip în compoziţie, ardere reducătoare, suprafaţa exterioară având culoarea gri-cenuşie, interiorul fiind negru; atât exteriorul cât şi interiorul recipientului au fost lustruite. Descriere: fragmentar, se păstrează o mică porţiune din pansă. Decor: imediat sub buză a fost executată o grupă de trei nervuri concentrice, sub aceata fiind aplicaţi şase butoni cilindrici. Borcan – Ptr./69, S. IIIA, 2-4, -2,00 m, inv. 6.611. Pl. XII/6. Material: pastă intermediară cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare cărămizie; pe suprafaţa exterioară urme de ardere secundară. Descriere: fragmentar, buza evazată cu marginea rotunjită, profil aproape drept. Decor: pe buză au fost aplicate crestături, iar cu rolul de a departaja gâtul de corp o grupă alcătuită din două nervuri concentrice. Vas de ofrandă – Ptr./71, S. IIIB, 20, -0,80 m, inv. 2.615. Pl. XIII/5. Material: pastă intermediară cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare bej-cenuşie; suprafaţa exterioară a beneficiat de lustruire. Descriere: fragmentar, gâtul bine dezvoltat, corp bitronconic. Decor: demarcaţia dintre registrele tectonice este făcută prin intermediul nervurii sau grupelor de nervuri orizontale, continui.


Ioan Vasiliu

72



73


Ioan Vasiliu

74



75


Ioan Vasiliu

76



77


Ioan Vasiliu

78



79


Ioan Vasiliu

80



81


Ioan Vasiliu

82



83


Ioan Vasiliu

84



85


MATERIALE APARŢINÂND BRONZULUI TÂRZIU DESCOPERITE ÎN

LOCALITATEA PĂTRĂŞCANI (COM. GURA VĂII, JUD. BACĂU)

Ioan Vasiliu

Materials belonging to the Late Bronze Age discovered in the village Pătrăşcani (locality Gura Văii, Bacău County)

Abstract

This article presents the results of the archaeological researches of the 1969-1971 campaignes from Pătrăşcani, locality Gura Văii, Bacău County, located on a terrace of the Trotuş river. The excavations led to the identification and materials, in special ceramics, dated from the period of Late Bronze Age and belonging to Noua culture.

Key words: Moldova, Pătrăşcani, Late Bronze Age, Noua culture. Cuvinte cheie: Moldova, Pătrăşcni, Bronz târziu, cultura Noua. Teritoriul fostului sat Pătrăşcani, desfiinţat ca urmare a reformei administrativ-

teritoriale din anul 1968, este situat în partea de sud-est a localităţii Gura Văii, la 8 km nord-est de municipiul Oneşti, pe cursul inferior al Trotuşului, la confluenţa acestuia cu Pârâului Mare.

Ca urmare a cercetărilor arheologice sistematice întreprinse în situl de la Pătrăşcani-Silişte în perioada 1969-19711, în patrimoniul Muzeului Municipal de Istorie din Oneşti au intrat, printre altele, şi o serie de materiale arheologice, în special ceramică, aparţinând perioadei finale a Epocii bronzului.

Din punct de vedere al realizării tehnice, ceramica descoperită la Pătrăşcani-Silişte, a fost modelată din următoarele categorii de pastă : - grosieră – conţinând o cantitate mare de degresanţi : nisip cu bobul mare, microprundişuri şi ceramică pisată. - intermediară – pastă cu impurităţi de dimensiuni reduse, de obicei cioburi pisate şi nisip fin. - fină – pastă cu foarte puţine impurităţi, bine aleasă, compactă, omogenă.

Analiza materialului a evidenţiat existenţa următoarelor forme ceramice : Ceştile – sunt reprezentate de exemplare în stare fragmentară, lucrate din

primele două categorii de pastă: fină şi intermediară, fiind ilustrate următoarele tipuri: 1 A. Niţu, C. Buzdugan, C. Eminovici, Descoperirile arheologice de la Gura Văii (Municipiul Gh. Gheorghiu-Dej ), în Carpica, 4, 1971, p. 32, unde la istoricul cercetărilor se afirmă că în sondajul efectuat în anul 1965 în sectorul C a fost secţionat un cenuşar aparţinând culturii Noua. Însă, în depozitele Muzeului Municipal de Istorie Oneşti, nu există materiale aparţinând etapei finale a Epocii bronzului, a căror marcaj să indice provenienţa din sondajul mai sus amintit.


Materiale aparţinând bronzului târziu descoperite în localitatea Pătrăşcani

87

- cu una sau toarte supraînălţate, prevăzute pe maximum de arcuire cu un buton cilindric. (Pl. I/1) - cu una sau două toarte din bandă, supraînălţate, cu marginile uşor ridicate. (Pl. I/2) - cu una sau două toarte din bandă, supraînălţate, prevăzute cu şănţuire pe toată lungimea toartei. (Pl. I/3) - cu o singură toartă din bandă lată, fără demarcaţie între gât şi corp. (Pl. I/4)

Vasul borcan sau vasul sac – formă des întâlnită în aria culturii Noua, făcând parte din categoria aşa-ziselor vase de bucătărie, utilizate pentru prepararea hranei, este modelat din pastă grosieră sau pastă intermediară. În lotul de materiale aflat în colecţiile muzeului am identificat câteva exemplare, în marea lor majoritate fragmentare, constatând că au profilul aproape drept sau uşor reliefat, gura largă cu buza dreaptă, marginea fiind rotunjită sau tăiată orizontal. (Pl. II/1-5)

Castronul – o altă formă identificată în aşezarea de la Pătrăşcani-Silişte, este reprezentată de două exemplare modelate din pastă intermediară sau din pastă grosieră, având gura largă, buza teşită la interior şi corp tronconic. (Pl. I/5-6)

Paharul – formă ceramică prezentă prin două exemplare fragmentare, modelate, unul din pastă fină, celălalt din pastă intermediară, ambele având buza evazată cu marginea rotunjită şi profil aproape drept, decorate cu caneluri. (Pl. III/1-2)

Vasul de provizii – formă ceramică ilustrată doar printr-un singur exemplar, are gura largă, buza evazată cu marginea rotunjită, gât înalt, corp tronconic, baza plată, profilată. (Pl. III/5)

Vasul miniatural – acestei categorii îi aparţine un singur recipient modelat din pastă intermediară având buza dreaptă cu marginea tăiată orizontal şi baza plată. (Pl. III/4)

Vasul amforoidal – am încadrat în această categorie un recipient având partea superioară mai dezvoltată decât cea inferioară, gât înalt, buza evazată cu marginea rotunjită, baza plată, relativ îngustă; zona diametrului maxim este faţetată producând impresia de patrulater; pe umăr este prevăzut cu două tortiţe perforate orizontal. (Pl. IV/1a-1b)

Vasul tronconic – are gura largă cu marginea rotunjită, gât scund, baza plată şi două toarte perforate orizontal ce unesc gura cu umărul recipientului. (Pl. III/3)

Ornamentica ceramicii de tip Noua descoperită în aşezarea de la Pătrăşcani constă din incizii, ornamente în relief şi canelură.

a. Incizia – simplă, decorează gâtul, umărul şi corpul recipientelor în următoarele modalităţi: - incizia simplă, orizontală, plasată imediat sub buză. Pl. III/1. - incizia simplă, orizontală, mărginind decorul alcătuit din caneluri. Pl. III/1.

b. Ornamentele în relief – aici am inclus : - brâul simplu dispus singur imediat sub marginea vaselor sac. Pl. II/1-2, 4-5. - brâul simplu dispus în grupe de câte două, imediat sub marginea vasului sac. Pl. II/3. - brâul simplu dispus singur imediat sub marginea castroanelor. Pl.I/6.


Ioan Vasiliu

88

- brâul simplu dispus pe corpul castroanelor în zona diametrului maxim. Pl.I/5. - brâul simplu dispus singur imediat sub marginea vasului miniatural. Pl. III/ 4. - nervurile decorate cu incizii oblice, întâlnite pe pahare. Pl. III/2. - proeminenţele rotunjite, în număr de patru, dispuse în zona diametrului maxim al vasului amforoidal. Pl. III/1a-1b. - pastilele circulare plasate pe corpul vaselor de tip sac. Pl. II/5. - pastilele circulare plasate pe corpul vasului de provizii. Pl. III/5. - proeminenţele conice dispuse simetric pe corpul vasului de provizii. Pl. III/5.

c. Canelura – largă, cu bordură, dispusă pe corp în registre verticale, sau registre verticale alternând cu registre orizontale, întâlnită pe corpul paharelor. Pl. III/1-2.

* Obiecte din bronz. Reduse din punct de vedere numeric, sunt reprezentate prin

două ace : - primul, fragmentar, cu capătul pasiv rupt din vechime Pl. V/1-2. - cel de al doilea având capătul pasiv curbat în formă de ureche. Pl. IV/1.

Obiecte din piatră. Din această categorie fac parte : - două cuţite curbe, fragmentare, având spinarea arcuită şi tăişul aproape drept, fiind păstrată doar partea dinspre vârf Pl. V/3, 5. - o dăltiţă trapezoidală din care se păstrează doar partea cu tăişul uşor concav. Pl. V/6.

Obiecte din os. Sunt reprezentate de un împungător fragmentar, având capătul activ, de formă conică, subţiat şi ascuţit, cel pasiv fiind rupt din vechime. Pl. V/3.

* Artefactele atribuite Bronzul târziu din aşezarea de la Pătrăşcani-Silişte, îşi

găsesc numeroase similitudini în descoperirile aparţinând culturii Noua, descoperiri făcute în zona estică a României: - butonul, ca element decorativ al ceştilor cu toarte supraînălţate, trase din buză, asemănător celui de la Pătrăşcani-Silişte, este prezent atât pe recipiente descoperite în aşezările aparţinând fazei I: Gârbovăţ2, Iaşi-La Ceirul lui Peretz3, cât şi pe cele din cea de a doua fază din evoluţia culturii: Cavadineşti4, Corlăteni5, Piatra Neamţ-Steagul Roşu6, Poiana7, Truşeşti-Movila din şesul Jijiei8, precum şi în inventarele funerare ale 2 A.C. Florescu, Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România. Aşezări şi necropole, Bibliotheca Thracologica, I, 1991, p. 72, fig. 66/24, 26, 29. 3 M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii la problema sfârşitului epocii bronzului şi începutul epocii fierului în Moldova, în SCIV, IV, 1953, 3-4, p.452, fig. 3/3, 5; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 79, fig. 40/4. 4 I.T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în MCA, VI, 1959, p. 459, fig. 5/6; idem, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în MCA, VII, 1960, p. 156, fig. 5/7; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 45, fig. 74/11. 5 A.C. Florescu, Repertoriul...., p. 52, fig. 24/10. 6 A.C. Florescu, Aşezarea Noua II de la Piatra Neamţ-„Steagul Roşu” (Ciritei), în MemAntiq, I, 1969, p. 91, fig. 4/1; idem, Repertoriul..., p. 101, fig. 46/7. 7 R. Vulpe et alii, Activitatea şantierului arheologic Poiana-Tecuci 1950, în SCIV, II, 1951, 1, fig. 13/2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 104, fig. 49/5.



89

necropolelor de la Doina9, Piatra Neamţ-Ciritei 10 şi Truşeşti-Ţuguieta11, toate trei atribuite fazei Noua II. - ceştile ale căror toarte au marginile uşor ridicate sunt prezente în prima fază din evoluţia culturii atât în aşezările de la Bărboasa 12, Căbeşti-Râpa Bujorii13, Cândeşti14, Coroteni15 Gârbovăţ16 şi Lichitişeni17, cât şi în necropolele de la Balinteşti18 şi Probota19, în etapa Noua II prezenţa lor fiind semnalată în necropola de la Truşeşti-Ţuguieta20. - ceştile a căror toartă prezintă şănţuire pe toată lungimea, în etapa Noua I sunt documentate atât în aşezări: Cavadineşti21, Cândeşti22 şi Gârbovăţ23, cât şi în necropole: Probota24, în etapa Noua II fiind prezente doar în descoperirile de la Cavadineşti25, Cândeşti26 şi Tăvădărăşti27. 8 M. Petrescu-Dîmboviţa et alii, Şantierul arheologic Truşeşti, în SCIV, VI, 1955, 1-2, p. 172; A.C. Florescu, Şantierul arheologic Truşeşti, în MCA, III, 1957, p. 207, fig. 5/1; idem, Repertoriul..., p. 135, fig. 34/48; 35/55. 9 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 60, fig. 194/7; N. Bolohan, C. Mihu, Unele completări şi observaţii privind necropola de la Doina (com. Girov, jud. Neamţ), în Carpica, XXXIII, 2004, p.97, tabel nr. 1. 10 A. Niţu, I. Zamoşteanu, M. Zamoşteanu, Sondajele de la Piatra Neamţ, în MCA, VI, 1959, p. 361, fig. 2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 101, fig. 196/1, 3. 11 M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 458, fig. 7/5; A.C. Florescu, Contribuţii la cunoaşterea culturii Noua, în ArhMold, II-III, 1964, p. 150, fig. 2/7; 8/1, 3; idem, Repertoriul..., p. 133, fig. 186/9. 12 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări arheologice de suprafaţă în judeţul Bacău, p. 254, fig. 19/2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 29, fig. 56/11. 13 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 268, fig. 19/7. 14 M. Florescu, Contribuţia cercetărilor de la Cândeşti şi Mânăstioara (jud. Vrancea) la cunoaşterea istoriei străvechi (mileniile II-I î.e.n.) a zonelor situate la curbura Carpaţilor răsăriteni, în RMM, 1, 1981, p. 30, fig. 7/3; M. Florescu, A. Florescu, Cercetările arheologice de la Cândeşti-Coasta Banului, com. Dumbrăveni (jud. Vrancea), în perioada 1976-1980, în MCA, XV, 1983, p. 120, fig. 5/3, 5; iidem, Unele observaţii cu privire la geneza culturii Noua în zonele de curbură ale Carpaţilor Răsăriteni, în ArhMold, XIII, 1990, p. 63, fig. 25/5. 15 V. Bobi, Descoperiri arheologice din epoca bronzului în judeţul Vrancea, în Vrancea. Studii şi Comunicări, IV, 1981, p. 52, fig. 21/6. 16 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 72, fig. 66/27. 17 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 259, fig. 20/5. 18 E. Zaharia, Das Gräberfeld von Balinteşti-Cioinagi und einige Fragen der Bronzezeit in der Moldau, în Dacia, N.S., VII, 1963, p. 145, fig. 3/1a; 5/1a, 4a; A.C. Florescu, Repertoriul..., p.27, fig. 199/7; 200/13-14. 19 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 107, fig. 189/4. 20 M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 458, fig. 7/2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 133, fig. 186/8. 21 I.T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti (r. Bereşti, reg. Galaţi), în MCA, VII, 1960, p. 156; idem, Săpăturile arheologice de la Cavadineşti, în Monografia arheologică a Moldovei de Sud I, în Danubius, XVI, 1996, p. 273; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 45, fig. 73/9. 22 M. Florescu, A. Florescu, Cercetările..., p. 120, fig. 6; iidem, Unele observaţii..., p. 63, fig. 25/3, 7. 23 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 72, fig. 67/37-39. 24 Ibidem, p. 107, fig. 190/9. 25 I.T. Dragomir, Săpăturile..., p. 156. 26 M. Florescu, A. Florescu, Cercetările..., p. 120, fig. 5/7. 27 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 128, fig. 62/23.


Ioan Vasiliu

90

- brâul simplu, ca element de decor pentru vasele de tip sac, reprezintă o prezenţă constantă în aşezările culturii Noua, atât din faza I: Bărboasa28, Cavadineşti29, Căbeşti-Mileşti şi Râpa Bujorii30, Cândeşti31, Corlăteni32, Gârbovăţ33, Havârna34, Iaşi-La Ceirul lui Peretz35, Lichitişeni36, Răuseni37, Tăvădărăşti38, Târpeşti39, Truşeşti-Movila din şesul Jijiei 40, Valea Lupului41, cât şi din cea de a doua fază: Andrieşeni42, Bârlad-Prodana 43, Cavadineşti44, Corlăteni45, Larga Jijia46, Negrileşti47, Piatra Neamţ-Steagul Roşu 48, Ripiceni49, Tăvădărăşti50, Truşeşti-Movila din şesul Jijiei51, 28 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii privitoare la sfârşitul epocii bronzului în lumina ultimelor cercetări arheologice efectuate de Muzeul de istorie din Bacău., în Carpica, I, 1968, p. 42; iidem, Cercetări..., p. 254, fig. 19/1, 8; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 29, fig. 55/3; 57/23; 58/ 29-31, 33; 59/39-42; S. Iacobescu, Repertoriul descoperirilor arheologice din epoca bronzului, din judeţul Bacău, în Carpica, XXIX, 2000, p. 44. 29 I.T. Dragomir, Săpăturile..., p. 459, fig. 4 / 4; A.C. Florescu, Repertoriul..., 45, fig. 74/10, 17. 30 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări..., p. 268-269, fig. 19/4-5, 9; S. Iacobescu, Repertoriul..., p. 46. 31 M. Florescu, A.C. Florescu, Unele observaţii..., p. 64, fig. 28/1-4, 6, 8-9. 32 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 52, fig. 24/11. 33 Idem, Contribuţii…, p. 152, fig. 5/4; idem, Sur les problèmes du bronze tardif carpato-danubien et nord-ouest pontique, în Dacia, N.S., XI, 1967, p. 61, fig. 1/3; idem, Repertoriul..., p. 72, fig. 68/42-43, 45; 69/51; 70/60, 63-65; 71/66; 72/77, 80-81. 34 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 75, fig. 27/3-5, 7. 35 Ibidem, p. 79, fig. 40/8, 19. 36 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 43; iidem, Cercetări..., p. 259, fig. 20/3; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 87-88, fig. 51/5-8; 52/15; 53/20-21; 54/26, 28-30. 37 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 109, fig. 36/7. 38 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 45; iidem, Cercetări..., p. 63; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 128, fig. 61/19. 39 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 131, fig. 45/9-10, 12. 40 M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 452, fig. 3/7; A.C. Florescu, Contribuţii..., p. 152, fig. 3/2; 7/1-2, 6-7, 9-11; idem, Şantierul..., p. 207; idem, Sur les problèmes..., p. 61, fig. 1/1, 10, 12; idem, Repertoriul..., p. 135, fig. 29/10; 30/14-15, 17, 19-20; 31/29; 32/33, 35-36. 41 M. Dinu, Cercetările arheologice de la Valea Lupului, în SCIV, VI, 1955, 3-4, p. 704; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 139, fig. 41/5-6, 8; 42/19. 42 A.C. Florescu, Sur les problèmes..., p. 62, fig. 2/5; idem, Repertoriul…, p. 25, fig. 36/9; 37/7; 38/10-15; idem, Contribuţii…, p. 152, fig. 5/1, 11; 14/2; V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, I, Iaşi, 1984, p. 35, fig. 7/12, 17. 43 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 34, fig. 49/7. 44 Ibidem, p. 45, fig. 75/21; 76/29. 45 Ibidem, p. 52, fig. 24/15-16; 25/17, 19-21. 46 Ibidem, p. 84, fig. 39/2, 4-5, 7, 9-12. 47 A. Adamescu, C. Ilie, Aşezarea din perioada bronzului târziu de la Negrileşti, jud. Galaţi, în SAA, XVII, 2011, p. 26, pl. 5/3; 6/2-3; 7/3, 7-8. 48 A.C. Florescu, Aşezarea..., p. 91, fig. 4/2,7, 10; idem, Repertoriul..., fig. 46/1, 6. 49 Al. Păunescu, Sur la succesion des habitats paléolithiques et postpaléolithiques de Ripiceni-Izvor, în Dacia, N.S., IX, 1965, p. 28.; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 110, fig. 27/9; 28/3-4, 9. 50 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 45; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 128, fig. 63/29-32, 35. 51 M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 452, fig. 3/7; A.C. Florescu, Şantierul..., p. 207; idem, Repertoriul..., p. 135, fig. 33/43, 45-46; 34/51-52, 54; 35/61.



91

precum şi în descoperirile întâmplătoare de la: Aroneanu52, Bălăneşti53, Bivolari54, Bodeşti55, Erbiceni56, Hlăpeşti-Tarlaua Cornea II57, Iteşti58, Izvorul Berheciului59, Mogoşeşti60, Năzăroaia61, Plugari62, Pogleţ63, Sărata-Basarab 64, Săveşti-Izvoare65, Şcheia66, Târgu Frumos67, Ulmi-Liteni68, Valea Seacă 69, Voineşti 70 şi Zăpodia71 precum şi în inventarele mormintelor de la Balinteşti72, Doina73, Gârbovăţ74, Piatra Neamţ-Ciritei75 sau Truşeşti76. - decorul de brâie multiple aplicat pe corpul vaselor sac este atestat atât în aşezarile Noua I de la Cândeşti77 şi Lichitişeni78, cât şi în etapa următoare la Bârlad-Prodana 79, Cavadineşti80, Nichiteni 81 şi Oglinzi-Faţa Slatinei82. - brâie simple decorând corpul castroanelor tronconice sunt întâlnite în ambele faze 52 V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul...I, p. 44, fig. 7/11, 18. 53 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 31, fig. 193/2. 54 V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul... I, p. 59, fig. 7/15; 8/2, 9. 55 V. Diaconu, Noi situri arheologice în zona de nord-est a judeţului Neamţ, în MemAntiq, XXV-XXVI, 2010, p. 419, fig. 3/3, 5-7. 56 A.C. Florescu, Repertoriul..., , p. 64, fig. 43/2. 57 Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări arheologice din nord-estul judeţului Neamţ, în MemAntiq, XVIII, 1992, p. 77, fig. 20/2 58 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p.216; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 82, fig. 44/4, 6. 59 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 252, fig. 18/9; 21/6; S. Iacobescu, Repertoriul…., p. 44. 60 V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul... I, p. 246, fig. 7/14. 61 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 260; S. Iacobescu, Repertoriul…., p. 51. 62 V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, II, Iaşi 1985, p. 305, fig. 43/3. 63 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…., p. 237; S. Iacobescu, Repertoriul…., p. 41. 64 V. Diaconu, Hăneşti-Botoşani: mărturii arheologice şi istorice, BMA, XXV, 2010, p. 67-68, fig. 25/1-2, 5; 26/1; 27/1-4. 65 Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări..., p. 89, fig. 13/3-8; 15/1. 66 V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul...II, p. 386, fig. 42/12-14, 23 67 A.C.Florescu, Repertoriul..., p. 130, fig. 191 / 4. 68 Ibidem, p. 137, fig. 43/7-8. 69 V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul...II, p. 443, fig. 44/17. 70 Ibidem, p. 457, fig. 44/22. 71 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…, p. 220; S. Iacobescu, Repertoriul…, p. 49. 72 E. Zaharia, Das Gräberfeld..., p. 154, 156, fig. 5 & 3, 7; A.C. Florescu, Repertoriul…, p. 27, fig. 199/2, 9; 203/40. 73 N. Bolohan, C. Mihu, Unele completări..., p. 98. 74 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 72, fig. 206/6. 75 Ibidem, p. 101, fig. 196/7. 76 Ibidem, p. 136, fig. 206/5. 77 M. Florescu, A.C. Florescu, Cercetările..., p. 120, fig. 7/1, 12; iidem, Unele observaţii..., p. 64, fig. 28/7, 12. 78 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 87-88, fig. 94/1. 79 Ibidem, p. 34, fig. 49/1. 80 Ibidem, p. 45, fig. 75/20. 81 Ibidem, p. 97, fig. 25/1. 82 Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări..., p. 87, fig. 24/5; 25/1; 29/6-7.


Ioan Vasiliu

92

din evoluţia culturii, în descoperile de la Bărboasa 83, Havârna 84, Larga Jijia85, Lichitişeni86, Iteşti87, Negrileşti88, Piatra Neamţ-Steagul Roşu 89, Tăvădărăşti 90 şi Truşeşti-Movila din şesul Jijiei 91.

Motivul decorativ al unui dintre paharele de la Pătrăşcani, are cea mai apropiată analogie în aşezarea Noua I de la Dorobanţu-La lutărie, deosebirea constând în faptul că ornamentul dispus în zona diametrului maxim al recipientului era mărginit de incizii simple92, un decor oarecum asemănător găsindu-se şi pe ceştile cu două toarte supraînălţate din aşezarile culturii Noua de la Lăteşti93, Murgeni94 şi Epureni95.

Decorul canelat, dispus vertical sau oblic pe corpul recipientelor aparţinând culturii Noua, este semnalat cu preponderenţă atât în aşezări: Bărboasa96, Bodeşti 97, Cavadineşti98, Cândeşti99, Corlăteni100, Gârbovăţ101, Lichitişeni102, Tăvădărăşti103, Truşeşti-Movila din şesul Jijiei104, Valea Lupului105, cât şi în inventarele necropolelor 83 Ibidem, p. 29, fig. 55/1; 58/28; 59/34. 84 Ibidem, p. 75, fig. 27/1. 85 Ibidem, p. 84, fig. 39/3. 86 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii…, p. 43; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 87-88, fig. 53/19; 54/25; 55/33. 87 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetări…., p. 216; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 82, fig. 44/8, 10. 88 A. Adamescu, C. Ilie, Aşezarea..., p. 27, fig. 6/1. 89 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 101, fig. 46/2. 90 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii…, p. 45; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 128, fig. 60/6; 61/20. 91 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 135, fig. 34/49. 92 M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 446, 453, fig. 2/1; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 61, fig. 40/5. 93A.C. Florescu, Repertoriul...., p. 85, fig. 49/3. 94 T. Udrescu, Descoperiri arheologice în jumătatea sudică a Moldovei cu privire la cultura Noua, în Carpica, VI, 1973-1974, p. 28, fig. 2/2. 95 G. Coman, M. Rotaru, Obiecte din lut ars piatră şi os de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului descoperite în judeţul Vaslui, în MemAntiq, VI-VIII, 1981, p. 58, fig. 6/4. 96 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii...., p. 43, fig. 2/2, 5; 3/2; iidem, Cercetări...., p. 254, fig. 18/11; 27/2; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 29, fig. 56/15; 58/25. 97 V. Diaconu, Noi situri…, p. 419, fig. 3/4. 98 I.T. Dragomir, Săpăturile…, p. 458-459, fig. 5/1; idem, Săpăturile…, p. 156, fig.5/9; idem, Săpăturile…, p. 272-273, fig. 5/9; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 45, fig. 73/8. 99 M. Florescu, Contribuţia cercetărilor..., p. 30, fig. 7/2. 100 I. Nestor et alii, Săpăturile de pe şantierul Valea Jijiei (Iaşi-Botoşani-Dorohoi), în SCIV, II, 1, 1951, p. 73. 101 A.C. Florescu, Repertoriul..., p.72, fig. 65/18; 66/28; 67/36; 68/41. 102 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 43, fig. 2/4; iidem, Cercetări..., p. 259, fig. 20/6; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 87-88, fig. 52/13; 53/17. 103 M. Florescu, V. Căpitanu, Cercetările arheologice de la Dealul Morii, în Carpica, II, 1969., p. 65, fig. 8/3.; iidem, Cercetări..., p. 265; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 128, fig. 60/5. 104 A.C. Florescu, Şantierul..., p. 207, fig. 11/4; 12/3. 105 M. Dinu, Cercetările arheologice..., p. 707, fig. 16/4; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 139, fig. 42/16.



93

Noua I: Balinteşti106, Căbeşti-Mileşti107, Săbăoani108, în faza următoare fiind întâlnit în aşezarile de la Andrieşeni109 şi Săbăoani110 şi în necropola de la Truşeşti-Ţuguieta111.

Vasul amforoidal, având zona diametrului maxim faţetată, are similitudini în mediul cultural din zona Subcarpaţilor Prahovei unde, paralel cu evoluţia culturii Noua coexistă comunităţi/tradiţii Monteoru târzii şi chiar Tei112.

În arealul geografic mai sus amintit, în cimitirul din Epoca bronzului de la Câmpina, a fost descoperit un vas asemănător ca formă şi decor cu cel de la Pătrăşcani-Silişte, diferenţa dintre cele două constând în faptul că recipientul prezentat de noi are dimensiuni reduse faţă de cel din inventarul funerar al mormântului de incineraţie nr. 27113.

Este posibil ca prototipul recipientelor de la Pătrăşcani şi Câmpina să fie reprezentat de cele două vase atribuite culturii Noua, având jumătatea superioară asemănătoare, corpul fiind însă globular, unul dintre ele purtând decorul de nervuri verticale, descoperite pe teritoriul judeţului Vaslui, la Iveşti şi Perieni114.

Recipiente oarecum asemănătoare, încadrate din punct de vedere tipologic în categoria oalelor, decorate în zona diametrului maxim cu proeminenţe rotunjite, sunt semnalate în Bronzul târziu, în zona de vest a României, în cadrul grupului cultural Igriţa115.

Proeminenţele rotunjite, element de decor originar încă din Bronzul mijlociu, 106 E. Zaharia, Das Gräberfeld., p. 143, 146, 150, 154, fig. 3/1-1a; 4/16-17; 5/6; 6/1, 4-6, 8-9; 7 / 1; A.C.Florescu, Repertoriul..., p.27 - 28, fig. 199 / 4; 200 / 10, 15; 201 / 23; 202 / 30, 32; 203/37-39. 107 C. Buzdugan, Cimitirul din epoca bronzului de la Căbeşti ( Bacău ), în Carpica, I, 1968, p. 64, 67, fig. 1/2, 5, 2/4; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 46, fig. 204/2, 4; 205/6; I. Vasiliu, Necropola din epoca bronzului de la Căbeşti, în Carpica, XXXVII, 2008, p. 203-204, 210, pl. IV/2-3; VI/2-3. 108 M. Ursachi, Necropola din epoca bronzului de la Săbăoani, în Carpica, II, 1969, p. 39, fig.1/3, 5; fig. 3/3-4; V. Ursachi, Necropola epocii bronzului, în Săbăoani. Monografie arheologică II, 2010, p. 11, pl. 1/4; 2/3; 7/3; 9/2. 109 A.C. Florescu Săpăturile de la Andrieşeni (r. şi reg. Iaşi), în MCA, VI, 1959, p. 121, fig. 5/4; idem, Repertoriul..., p. 25, fig. 37/2. 110 V. Ursache, Cercetări arheologice efectuate de Muzeul de Istorie din Roman, în Carpica, I., 1968, p. 158, fig. 35/15. 111 M. Petrescu-Dîmboviţa, Contribuţii..., p. 458; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 133, fig. 187/12. 112 A. Frânculeasa et alii, Cimitirul din epoca bronzului de la Câmpina (jud. Prahova), în Studii de Preistorie, 8, 2011, p. 155; A. Frânculeasa et alii, Arheologie şi istorie. Parohia „SFÂNTUL NICOLAE” Câmpina – jud. Prahova, Târgovişte 2012, p. 94, 105. 113 A. Frânculeasa et alii, Arheologie..., p. 47, pl. 47/3-4; 48/1-2; A.Frânculeasa et alii, Cimitirul..., p. 147. 114 http://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp?k= 45D60055BFA449478023AAEDA938244E; http://clasate.cimec.ro/Detaliu.asp?k=A5DF067fe9624ae08082a4300e221982. 115 N. Chidioşan, I. Emödi, Grupul cultural Igriţa de la sfârşitul epocii bronzului, în Crisia, XII, 1982, p. 63, fig. 1/1; iidem, Descoperirile arheologice din peştera Izbândiş (com. Suncuiuş) aparţinând grupului cultural Igriţa, în Crisia, XIII, 1983, fig. 4/1; D. Ignat, Aşezarea de la sfârşitul epocii bronzului de la Suplacul de Barcău (jud. Bihor), în Crisia, XIV, 1984, p. 12, pl. XI/2; I. Andriţoiu, Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în epoca bronzului, Bibliotheca Thracologica, II, 1992, p. 70, pl. 60/5, 8; 63/II 6.


Ioan Vasiliu

94

sunt des întâlnite şi în mediile culturale specifice perioadei târzii a Epocii bronzului din zona vestică a ţării116.

Vasele tronconice, cu torţi mari ce unesc gura recipientului cu umărul acestuia, fără analogii în mediul cultural Noua de la est de Carpaţi, reprezintă un tip frecvent întâlnit în descoperirile aparţinând Bronzului târziu din zona Tisei Superioare117.

Proeminenţele conice, cu antecedente în Bronzul timpuriu118, rar întâlnite în repertoriul decorativ al ceramicii culturii Noua, apar dispuse fie simetric sau asimetric, pe unele vase-sac din necropola de la Doina119, fie în benzi orizontale, pe un recipient miniatural descoperit în aşezarea de la Negrileşti120.

În aşezarea de la Pătrăşcani-Silişte, uneltele din bronz sunt rare, acul având capătul pasiv curbat în formă de ureche găsindu - şi cele mai apropiate analogii în aşezările Noua de la Gârbovăţ121, Tăvădărăşti122 şi Igeşti123.

Cuţitele curbe din piatră au analogii în descoperirile Noua de la Cavadineşti124, Gârbovăţ125, Hlăpeşti-Tarlaua Cornea II126Lichitişeni127, Săveşti-Izvoare128, Tăvădărăşti129 şi Valea Lupului130.

* După periodizarea întocmită de A.C. Florescu, încadrarea cronologică a

descoperirilor de la Pătrăşcani-Silişte, în una din cele două etape din evoluţia culturii Noua: Noua I sau Noua II, este dificilă, analiza materialului arheologic, în special cea făcută ceramicii, dovedind existenţa analogiilor atât pentru prima cât şi pentru cea de a doua fază din evoluţia culturii. 116 O. Radu, Cu privire la necropola de la Cruceni (jud. Timiş), în SCIV, XXIV, 1973, 3, fig. 1/4; 4/1; 5/1; S. Morintz, Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. I. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, Bucureşti 1978, p. 44-45, fig. 21/1-2; N. Chidioşan, I. Emödi, Grupul..., p. 63, 65, fig. 1/1, 3; D. Ignat, Aşezarea..., p. 12, pl. XI/2; A. Syentmiklosi, Materiale aparţinând culturii Cruceni-Belegiš descoperite în hotarul localităţii Dragşina (jud. Timiş), în Analele Banatului, S.N., XII-XIII, 2004-2005, p.111-112, pl. III/3-4; I. Bejinariu, Zs. Székely, D.V. Sana, Săpăturile arheologice de salvare pe şoseaua de centură a oraşului Nyίregyháza, în Marisia, XXIX, 2009, p. 62, pl. IX/1. 117 I. Bejinariu, Zs. Székely, D.V. Sana, Săpăturile..., p. 62, pl. X/4, cu bibliografia. 118 R. Băjenaru, Un tip de decor specific bronzului timpuriu, în SCIVA, 47, 3, 1996, p. 313-323. 119 N. Bolohan, C. Mihu, Unele completări…, p. 98. 120 A. Adamescu, C. Ilie, Aşezarea..., p. 28, fig. 3/6. 121 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 72, fig. 108/9. 122 Ibidem, p. 128, fig. 105/1. 123 T. Udrescu, Descoperiri..., p. 35, fig. 8/7. 124 I.T. Dragomir, Săpăturile…, p. 456, fig. 2/2; A.C. Florescu, Contribuţii..., p. 157, fig. 9/5; idem, Repertoriul..., p. 138, fig. 160/2. 125 A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 73, fig. 160/3-6; 161/2, 6. 126 Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări ..., p. 77-78, fig. 20/3. 127 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 38; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 88, fig. 161/1. 128 Gh. Dumitroaia, Materiale şi cercetări..., p. 90, fig. 18/3-6. 129 M. Florescu, V. Căpitanu, Câteva observaţii..., p. 38; A.C. Florescu, Repertoriul..., p. 129, fig. 161/4. 130 M. Dinu, Cercetările arheologice..., p. 703, fig. 15/1; A.C. Florescu, Contribuţii..., p. 157, fig. 9/7; idem, Repertoriul..., p. 138, fig. 161/5.



95

Prezenţa butonului cu care se termină toarta uneia dintre ceştile fragmentare, element caracteristic culturii Noua, nu reprezintă un argument hotărâtor în atribuirea descoperirilor celei de a doua faze din evoluţia culturii Noua, ceşti având toartele supraînălţate terminate cu butoni cilindrici fiind semnalate, chiar dacă într-un procentaj scăzut, şi în alte aşezări atribuite etapei Noua I.

În schimb, vasul amforoidal având regiunea diametrului maxim faţetată, cu analogii într-un mediu cultural în care alături de elemente specifice culturii Noua, se păstrează tradiţii de sorginte Monteoru, pare să pledeze, totuşi, pentru atribuirea aşezării de la Pătrăşcani-Silişte, etapei I din evoluţia culturii.

*

Catalogul selectiv al descoperirilor

Vas sac – Ptr./70, S V A, -0,40 m. I = 235 mm; DG = 208 mm; DM = 230 mm; DB = 110 mm, inv. 1.662. Pl. II/4. Material: pastă intermediară cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare cărămizie. Descriere: gura largă, buza dreaptă cu marginea tăiată orizontal, corp tronconic, baza plată. Decor: brâu simplu în relief cu capetele despărţite, aplicat în regiunea diametrului maxim. Vas borcan – Ptr./69, S II A, 1, -1,70 m. I = 143 mm; inv. 6.615. Pl. II/5. Material: pastă intermediară cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie, ardere reducătoare, suprafaţa exterioară fiind cărămizie, iar cea interioară gri-cenuşie. Descriere: fragmentar, gura largă, buza dreaptă cu marginea rotunjită. Decor: alcătuit dintr-un brâu simplu în relief, aplicat sub buză şi dintr-o pastilă circulară plasată pe corp. Pahar – Ptr./69, S II A, 1-2, -2,00 m. inv. 6.640. Pl. III/2. Material: pastă intermediară cu cioburi pisate şi nisip în compoziţie, ardere inoxidantă, suprafaţa exterioară având culoare bej-cenuşie, interiorul fiind negru; ambele suprafeţe au fost lustruite. Descriere: fragmentar, buza dreaptă cu marginea rotunjită, profil aproape drept. Decor: demarcaţia dintre gât şi corp este făcută de o canelură dispusă orizontal, în acest fel obţinându-se două nervuri fine, decorate cu incizii scurte, dispuse oblic; pe corp, registrele de caneluri verticale, cu intervale între ele, alternează cu cele executate în acelaşi mod, însă dispuse orizontal. Vas amforoidal – Ptr./69, S II A, 14, -0,80 m. I = 167 mm; DG = 95 mm; DM = 175 mm; DB = 70 mm; inv. 1.259. Pl. IV/1a-1b. Material: pastă intermediară cu nisip în compoziţie, arde oxidantă, ambele suprafeţe având culoare gri - cenuşie. Descriere: gura largă, buza evazată cu marginea rotunjită, gât înalt, cilindric, baza plată, relativ îngustă; la baza gâtului prezintă un mic prag; zona diametrului maxim este faţetată producând


Ioan Vasiliu

96

impresia de patrulater; este prevăzut cu două toarte mici, perforate orizontal, ce unesc gâtul cu umărul vasului. Decor: în regiunea diametrului maxim, în cele patru colţuri ale patrulaterului, au fost realizate proeminenţe rotunjite prin împingerea pastei moale de la interior către exterior. Vas tronconic– Ptr./69, S III A, 6-7, -0,70 m. I = 100 mm; DG = 100 mm; DM = 105 mm; DB = 50 mm; inv. 1.228. Pl. III/3. Material: pastă intermediară cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare gri - cenuşie. Descriere: gura largă, buza cu marginea rotunjită, gât scund, umăr marcat, baza plată; este prevăzut cu două toarte perforate orizontal, ce unesc gura vasului cu umărul. Vas miniatural – Ptr./70, S V A, 28, -1,20 m. I = 68 mm; DG = 108 mm; DB = 81 mm; inv. 1.196. Pl. III/4. Material: pastă intermediară cu nisip în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare bej. Descriere: gura largă, buza dreaptă cu marginea rotunjită, corp oarecum tronconic, baza plată. Decor: în regiunea diametrului maxim a fost executat un brâu simplu în relief având capetele despărţite. Vas de provizii – Ptr./69, S II A, 24, -1,70 m. I = 425 mm; DG = 325 mm; DM = 375 mm; DB = 140 mm; inv. 1.230. Pl. III/5. Material: pastă intermediară cu nisip şi cioburi pisate în compoziţie, ardere oxidantă, ambele suprafeţe având culoare gri-cenuşie. Descriere: gura largă, buza evazată cu marginea rotunjită, gât înalt, umăr marcat, corp tronconic, baza plată, profilată. Decor: pe gât, dispuse simetric, este decorat cu două pastile circulare şi două proeminenţe conice. Ac – Ptr./71, passim. L = 33 mm; GR = 3 mm; inv. 1.209. Pl. V/1. Material: bronz. Descriere: profil oarecum drept, secţiune circulară, capătul activ, de formă conică, subţiat şi ascuţit, cel pasiv fiind curbat sub formă de ureche. Dăltiţă – Ptr./71, S II B, 18, -1,50 m. L = 58 mm; LA = 33 mm; inv. 6.656. Pl. V/6. Material: rocă locală. Descriere: formă trapezoidală, cu secţiunea transversală dreptunghiulară; partea activă ascuţită şi uşor rotunjită; pe corp negative ale desprinderilor de aşchii.



97


Ioan Vasiliu

98



99


Ioan Vasiliu

100


„PARTIDUL LIBERALILOR MODERAŢI” DIN IAŞI LA 1878. UNELE CONSIDERAŢII

Gheorghe-Florin Ştirbăţ

„The Moderate Liberal Party” of Iasi in 1878. Some considerations

Abstract The Moderate Liberal Party of Iasi is officially certified in January 1878 but the local

newspapers attest its political activity during the elections in April 1877. Romanian historiography assigns M. Kogalniceanu's leadership of the Moderate Liberal

Party but in 1878 the party newspaper Steaua României will begin a hostile campaign against the Foreign minister.

The Moderate Liberals will try to approach the Liberal government led by I.C. Bratianu approving the foreign policy during the War of Independence and the propaganda for resistance against Russia’s claim on southern of Bessarabia.

After the unfavorable decisions for Romania adopted in the Peace Congress in Berlin and the continued collaboration between government and „Fracțiunea liberă și independentă” from Moldavia, the Moderate Liberals will oppose liberal government.

Finally, some of them will be attracted into the Government of Bratianu. Key words: The Moderate Liberal Party, political life, opposition, political personalities,

political tactics Cuvinte cheie: Partidul liberalilor moderați, viață politică, opoziție, personalități

politice, tactică politică De la începutul anului 1878, documentele de arhivă înregistrează debutul

activităţii unei formaţiuni politice ieşene ce se revendica de la liberalism, având o organizare şi un program precis conturate, denumită „Partidul Liberalilor Moderaţi”1. Existenţa acestei grupări era semnalată cu un an înainte de presa locală, în timpul campaniei electorale pentru alegerile senatoriale din aprilie 1877. Cu acest prilej, Eugeniu Alcaz era propus drept candidat al colegiului I de către „Comitetul liberalilor moderaţi din Iaşi” din care făceau parte: Eugeniu Alcaz, Principele Alexandru Ghica, D. Cozadini, Gr. Cozadini, Constantin Terenti, Alexandru Levadide, Gh. Mârzescu, Tel. Ciupercescu, V. Sculy-Logothedites, Lt.-col. Gaudela, Dr. Ciurea2.

Contribuind şi mai mult la acutizarea confruntărilor dintre forţele politice locale, fiind percepuţi ca şi competitori direcţi ai „fracţioniştilor”3 pentru adjudecarea 1 DJANIasi, fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderaţi, rola 241, c. 204-206. 2 Curierul, an. V, nr. 26, 7 aprilie 1877, p.1. 3 Gruparea ieşeană în frunte cu profesorul universitar N. Ionescu îşi demonstrase deja o pronunţată dorinţă



102

monopolului influenţei politice în Iaşi şi în toată Moldova, liberalii-moderaţi concepeau o formulă partinică care surprinde prin minuţiozitatea organizatorică, oarecum inedită mediului politic românesc din acea perioadă. Elaborarea statutului şi a programului partidului, reglementarea condiţiilor de admisibilitatea a membrilor, a alegerii structurilor de conducere, existenţa unui organ de presă oficial, având o conducere şi o redacţie aleasă din rândul membrilor partidului, susţinut financiar prin cotizaţiile acestora, ţinerea unei evidenţe a bugetului de venituri şi cheltuieli, întocmirea proceselor verbale de şedinţă, aspiraţia extinderii regionale a influenţei politice constituie dovezi în acest sens.

Din 20 ianuarie 1878 datează statutul „Partidului Liberalilor Moderaţi” cuprinzând şaptesprezece articole care precizează scopul partidului, modul de organizare a conducerii formaţiunii politice, atribuţiile acesteia, condiţiile de eligibilitate şi cauzele de excludere din partid. Scopul partidului este menţionat în articolul 1 al statutului şi anume „menţinerea unităţii de acţiune publică necesară la realizarea principiilor în vedere din programul său”, iar caracterul independent în raport cu alte grupări politice era evidenţiat în articolul 15, el nerecunoscând „pe nici una din personalităţile politice ale ţării de căpetenie a sa”4. Conducerea grupării era piramidală, având la bază un „comitet central” format din cincizeci de membri care desemna din cadrul său pe cei douăzeci şi cinci de membri ai „comitetului diriguitor” ambele organisme având în frunte un „birou” compus dintr-un „prezident” şi trei secretari, aleşi pentru un mandat de un an5. „Comitetul central” avea ca atribuţii dezbaterea şi luarea deciziilor în privinţa „mijloacelor necesare pentru propagarea şi susţinerea principiilor partidului”, a „tuturor candidaturilor fie pentru alegerile legislative, fie pentru cele comunale sau judeţene”, alegerii „membrilor comitetului central până la împlinirea numărului de cincizeci”, votării „bugetului veniturilor și cheltuielilor ziarului care de ascensiune politică, maniera în care dorea să-şi realizeze interesele precum şi oportunismul membrilor ei le crease în epocă imaginea de veleitari politici. Fără a beneficia de un număr important de aderenţi sau de o fidelitate constantă din partea acestora, „Fracţiunea liberă şi independentă” a putut miza, în anumite perioade, pe aportul lui Dimitrie Anghel, Al.D. Holban, N. Ionescu, Al. Gheorghiu, Scarlat Pastia, Iorgu Tacu, Leon Eraclide, Ion Codrescu, fraţii Ştefan şi Alexandru M. Şendrea, A. Vizanti, P. Suciu, V. Gheorghian, Miltiade Tzony, Ştefan Micle, A. Fătu şi o serie de ziare ca Tribuna română, Dreptatea, Cuvântul, Uniunea liberală. În planul luptelor politice desfăşurate pe plan local, „fracţioniştii” au fost adversarii implacabili ai junimiştilor, de cele mai multe ori animozităţile personale, competiţia pentru funcţii administrative şi universitare potenţând această rivalitate. Memorialistica junimistă nu le reţinea „fracţioniştilor” merite deosebite în plan cultural sau intelectual, informaţie care, dată fiind sursa, invită la prudenţă, însă le atribuia influenţă politică şi o solidaritate a interesului care le aducea frecvent numeroase avantaje. Aceştia s-au aflat alături de liberalii lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti în Coaliţia de la Mazar-Paşa, iar liderul lor, profesorul N. Ionescu, a deţinut funcţia de ministru al Afacerilor Străine în Cabinetul Brătianu în perioada 24 iulie 1876-25 martie 1877. Correspondance de Georges G. Cantacuzène par Ştefan Cuciureanu (extrait), în Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique, tome XXIII/2, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1943, p. 36; Gheorghe-Florin Ştirbăţ, Viaţa politică internă a României în vremea Războiului de Independenţă (Teză de doctorat), Iaşi, 2011, p. 24-25. 4 DJANIaşi, fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderaţi, rola 241, c. 204-206. 5 Ibidem.


„Partidul liberalilor moderaţi” din Iaşi la 1878

103

serveşte drept organ al partidului”, „alegerii în comitetul diriguitor în locurile ce ar deveni vacante după completarea numărului de douăzeci şi cinci” şi în privinţa cazurilor de excludere a vreunui dintre ei6. Atribuţiile „comitetului diriguitor” constau în punerea în executare a deciziilor „comitetului central”, în alegerea membrilor comisiei de redactare a ziarului Steaua României, a alegerii membrilor „biroului” şi a adoptării altor decizii de interes pentru partid7.

În şedinţa din 20 ianuarie 1878, statutele erau semnate de primii doisprezece membri ai grupării ieşene, C. Terenti, P.S. Papadopol, Gr. Cobălcescu, G. Mârzescu, Al. Livaditi, I. Ciupercescu, L. Panopol, Al.B. Brandiu, Gr. Buiucliu, V. Conta, V. Sculy-Logothetides şi G. Roiu8, cărora li se vor adăuga treptat şi alte notabilităţi ieşene precum Vidraşcu, N. Chintescu, C. Erbiceanu, I. Vivoschi, I. Barozzi, N. Nicolaide, M.C. Constantinescu9, D. Lăzărescu10, P. Roşu şi Al.D. Xenopol11, P. Verrusi, Octav Albineţ12, C. Balaiş, D. Brânză, Constantin Cazimir, Iancu Manu, Iancu Totti, C. Constantiniu, Vasile Lazu, I. Barozzi13. Modalitatea de admitere a noilor membri, propunerea prealabilă a doi membri ai comitetului central şi votarea într-o şedinţă la care să participe cel puţin două treimi din numărul celor prezenţi în comitetului central şi cu o majoritate de cel puţin două treimi a voturilor exprimate făcea ca noii aderenţi să provină din mediile intelectuale şi profesionale ale titularilor comitetului. În majoritatea lor, liberalii moderaţi proveneau din mediul baroului şi al magistraturii, precum avocaţii P.S. Papadopol, D. Lăzărescu14, V. Sculy-Logothedites15, G. Roiu16, profesor de istorie în acelaşi timp17, magistraţi precum procurorii de la Curtea de Apel Iaşi, Al.D. Xenopol18 şi Gr. Buiucliu19 din cel al învăţământului superior, precum V. Conta, profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi20 sau din acela al societăţii literare „Junimea”, mulţi dintre ei având pregătire juridică, precum N. Chintescu, Gr. Buiucliu, T. Ciupercescu, P. Verussi, Al.D. Xenopol, V. Conta, C. Constantiniu.21 Ca președinte 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem, c. 206-207. 10 Ibidem, c. 210. 11 Ibidem, c. 216. 12 Ibidem, c. 219. 13 Ibidem, c. 221-222. 14 Steaua României, an II, nr. 25, 4 februarie 1878, p. 2. 15 Ibidem, nr. 93, 28 aprilie 1878, p. 4. 16 Ibidem, nr. 119, 30 mai 1878, p. 1. 17 G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zigu Ornea, Bucureşti, 1971, p. 155-156. 18 A.D. Xenopol, Istoria ideilor mele, în I.E. Torouţiu, Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. IV Junimea, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1933, p. 390. 19 Nicolae Iorga, Grigorie M. Buiucliu 1840-1912, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1914, p. 12. 20 Ana Conta-Kernbach, Biografia lui Vasile Conta, Iaşi, 1916, p. 19. 21 I.E. Torouţiu, Gh. Cardaş, op.cit., p. 314-316.



104

al „comitetului diriguitor” era ales P.S. Papadopol, iar ca secretari, V. Sculy-Logothedites, G. Roiu şi Alexandru Brandiu22.

Pentru răspândirea principiilor cuprinse în programul partidului se recunoaştea ca „organ de publicitate”, ziarul Steaua României care urma să fie redactat de o comisie specială aleasă de „comitetul diriguitor” şi compusă din doi redactori, un casier şi mai mulţi colaboratori23. În şedinţa comitetului central din 24 ianuarie 1878, erau aleşi ca redactori Gr. Cobălcescu şi Al. Brandiu care urmau să colaboreze cu o „comisie de redacţie” formată din G. Mârzescu, V. Conta, G. Roiu, V. Sculy, T. Ciupercescu24. În şedinţa următoare, din 25 ianuarie 1878, era adoptat programul „Partidului Liberal Moderat” bazat pe o serie de principii şi obiective, a căror formulare şi concepţie denotă formaţia juridică şi liberală a membrilor săi: fidelitatea faţă de Tron şi Dinastie, respectarea Constituţiei „conform literei şi spiritului ei”, libertatea alegerilor, „independenţa României ca stat neutru şi supt garanţia marilor puteri ale Europei” ca o condiţie necesară consolidării statului român, adoptarea de „legi liberale şi democratice”, „descentralizarea comunală şi judiciară”, astfel ca pârghiile de conducere să revină „părţii luminate a naţiunii”, dezvoltarea învăţământului de toate gradele, conform „rolului ce incumbă naţiunei române în Orient”, consolidarea forţelor armate ale statului român, dezvoltarea industrială, agricolă şi comercială prin înfiinţarea de „stabilimente speciale de credit”, a „stabilimentelor de industrie naţională”, prin înmulţirea şcolilor profesionale, prin adoptarea sistemului protecţionist de către guvern precum şi a unui sistem legislativ care să reglementeze desfăşurarea activităţilor comerciale şi agricole, în mod independent, la adăpostul ingerinţelor politicului, înmulţirea proprietăţilor mici prin aplicarea legii de împroprietărire a însurăţeilor şi vinderea treptată a moţiilor statului împărţite în loturi, adoptarea de legi de admisibilitate pentru toate funcţiile publice, introducerea treptată a inamovibilităţii în magistratură, învăţământ şi administraţie25. Conţinutul programului politic al liberalilor moderaţi prezintă multe similitudini cu acela al Coaliţiei de la Mazar-Paţa publicat la 4 iunie 187526 şi care purta amprenta „vocaţiei programatice a lui Kogălniceanu”27.

În privinţa persoanei care exercita autoritatea în cadrul „partidului liberal-moderat” din Iaşi, poziţia exprimată de o parte a istoriografiei româneşti, pe baza unor informaţii de epocă provenite din surse conservatoare, precum o menţiune din ziarul Timpul din 19 ianuarie 1878, îl desemna pe ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, drept conducătorul din umbră al grupării liberale ieşene28. Prezenţa în calitate de 22 DJANI., fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderaţi, rola 241, c. 208. 23 Ibidem, c. 204-206. 24 Ibidem, c. 208. 25 Ibidem, c. 206-207. 26 Alegătorul liber, an I, nr. 49, 4 iunie 1875, p. 1. 27 Gheorghe Cliveti, Independenţa naţională şi modernizarea instituţiilor româneşti, în Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Apostol Stan, Dumitru Şandru, Şerban Rădulescu-Zoner, Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2000, p. 62. 28 Paraschiva Cîncea, Viaţa politică din România în primul deceniu al independenţei de stat,



105

membri a unor personalităţi precum E. Alcaz, D. Cozadini, foşti miniştri în guvernul Moldovei condus de M. Kogălniceanu de la 1860-186129, G. Mârzescu30, fost prefect al judeţului Iaşi31 şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice între 1869-1870 în timpul ministeriatului la Interne al lui M. Kogălniceanu în Cabinetul D. Ghica32, Al. Teriachiu33, cu toţii foşti colaboratori ai marelui om politic, pare să confirme această apartenenţă. Aceştia precum şi alţii vor fi făcut parte dintre cei pe care M. Kogălniceanu îi numea, în corespondenţa sa cu V. Alecsandri din 14/26 martie 1869, „partidul meu”34.

Mai mult, în 1876, „partidul constituţional, partidul liberal moderat” făcea o critică severă la adresa guvernării liberal-radicale prin publicarea unei broşuri cu un titlul sugestiv, Ce este de făcut? Vehemenţa acestor liberali-moderaţi împotriva „fracţioniştilor” din anturajul Guvernului I.C. Brătianu pare să indice o origine moldovenească a grupării lor, nefiind exclus însuşi „patronajul” lui M. Kogălniceanu, fostul ministru de Externe al guvernului Coaliţiei de la Mazar Paşa condus de conservatorul Epureanu şi viitorul şef al diplomaţiei româneşti în cabinetul liberal I.C. Brătianu. Contextul în care este difuzată respectiva broşură este cel al înlocuirii executivului Manolache Costache Epureanu cu cel condus de I.C. Brătianu la 24 iulie 187635, moment marcat de profunde contradicţii între foştii parteneri de nuanţă liberal-moderată precum M. Kogălniceanu36, Ion Ghica, D.A. Sturdza, liberal-radicală de genul Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 53; Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români (1866-1938), Bucureşti, Editura Humanitas, 1990. p. 48. 29 A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, vol. I, Iaşi, Tipografia Editoare „Dacia” P. Iliescu et. D. Grossu, 1903, p. 150. 30 Dimitrie R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor, ediţia I, Bucureşti, Editura Lito-Tipografiei „Populara”, 1897, p. 126; Ion Mamina, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică.1866-1938, Bucureşti, 2000, p. 310. 31 Mihail Kogălniceanu, Scrisori, texte îngrijite, adnotate de Augustin Z.N. Pop, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. 136. 32 Ion Mamina, op.cit., p. 301. 33 Ibidem, p. 300, 307. 34 Mihail Kogălniceanu, op.cit., p. 80-81. 35 Concepută ca o tactică menită a neutraliza opoziţia conservatoare şi a îndepărta din anturajul puterii pe aliaţii de parcurs, liberali-moderaţi sau conservatori, iniţiativa liberalilor radicali de acuzare a foştilor miniştri conservatori ai Cabinetului Lascăr Catargiu (1871-1876), acceptată de majoritatea Camerei şi ulterior votarea dării în judecată a acestora, la 19/31 iulie 1876 atrăgea demisia Cabinetului Epureanu la 23 iulie/4 august 1876. Instaurarea noul guvern liberal radical în frunte cu I.C. Brătianu la 24 iulie/5 august 1876 era rezultatul colaborării liderului liberal cu „fracţioniştii”, N. Ionescu preluând portofoliul ministerului de Externe. Timpul, nr. 92, 4 august 1876, p. 1; Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, vol. I, 1871-1884, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ziarului „Universul”, 1935, p. 193; Istoria românilor, coordonator Dan Berindei, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 642. 36 Votarea dării în judecată a foştilor miniştri conservatori ai Cabinetului Lascăr Catargiu la 19/31 iulie 1876, de către majoritatea liberal-radicală a Camerei, ca parte a unei strategii politice care viza înlăturarea din sferele puterii a partenerilor moderaţi de parcurs, determina reacţia promtă a premierului Manolache Costache Epureanu şi a miniştrilor Mihail Pherekide şi Mihail Kogălniceanu. Intuind că acţiunea de acuzare îndreptată împotriva foştilor săi colegi conservatori îl viza personal, premierul se declara solidar cu



106

grupării din jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, „fracţioniştii” lui N. Ionescu, conservatori ca Manolache Costache Epureanu şi cei greu definibili doctrinar ai Coaliţiei de la Mazar-Paşa37, miza fiind una imediat electorală şi mai ales de predominanţă politică în perspectivă38.

Profitând de „desbinarea partidului conservator”, considerau aceşti moderaţi, coaliţia liberală, prin „fraudă şi surprindere” reuşise să acceadă la guvernare39. Din acel moment, „demagogia” începuse să atace constant Constituţia dând frâu liber pasiunilor sale politice. Incapacitatea în gestionarea afacerilor statului care îl discreditaseră pe plan extern, încălcarea drepturilor cetăţenilor, incapacitatea Tezaurului de a mai face faţă datoriilor fuseseră rezultatele guvernării deficitare a liberalilor. Numirea „creaturilor d-lui N. Ionescu” în posturile diplomatice contribuia și mai mult la deteriorarea imaginii pe plan extern40. Cauza crizei politice interne consta în monopolizarea „stângii” de către „demagogie”, în lipsa unui autentic partid liberal. Se crease, în concepţia „liberalilor moderaţi” o „confrerie roşie” formată din adepţii lui I.C. Brătianu şi ai lui C.A. Rosetti şi din „demagogii de peste Milcov”, „Fracţiunea liberă şi independentă” sub conducerea ministrului de Externe, N. Ionescu41. Aceştia considerau că în afara vieţii politice rămaseră mulţi oameni de valoare precum jurişti, medici, ingineri, comercianţi, meseriaşi, tineri capabili care ar fi putut pune bazele unui „partid liberal moderat”42. Tineri de valoare însă intraseră în rândurile „partidului liberal” foarte puțini dintre ei, precum E. Stătescu43 care, de exemplu, pentru o poziție efemeră, trebuise să facă aceştia şi se alătura protestelor miniştrilor de Justiţie şi de Externe împotriva procedărilor deputaţilor. Ca urmare, în după-amiaza zilei de 23 iulie/4 august 1876, Mihail Kogălniceanu anunța în Cameră demisia premierului Manolache Costache Epureanu. Dacă pentru moment se crezuse că decizia părăsirii guvernului îi aparținea doar lui Epureanu, Vernescu și Pherekide, însăși declarația primului-ministru, din seara aceleași zile, înlătura orice bănuială în privința demisiei întregului cabinet. Frédéric Damé, Histoire de la Romanie contemporaine depuis l’avenement des princes indigènes jusqu’a nos jours(1822-1900), Paris, Acienne Librairie Germer Baillière, 1900, p. 272; Memoriile Regelui Carol I-de un martor ocular, vol. III, 1876-1877, ediție și indici de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 1995, p. 52; E. Lovinescu, Titu Maiorescu, București, Editura Minerva, 1972, p. 308; Gheorghe-Florin Știrbăț, Din viaţa politică a României anilor 1876-1878. Procesul foştilor miniştri conservatori (I), în Carpica, nr. XXXIX/2010, p. 171-196 și Ibidem (II), în Carpica, nr. XL/2011, p. 189-219. 37 Trompeta Carpaților, nr. 1291, 25 noiembrie 1876, p. 2; Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, București, Cultura Națională, 1927, p. 84; Gheorghe Cliveti, op.cit., p. 101. 38 Confruntarea dintre membrii coaliției de guvernământ era practic expresia iminentei sale disoluții în urma îndeplinirii scopului pentru care fusese constituită, accederea la putere și înlăturarea Guvernului Lascăr Catargiu. Constantin Dissescu, Partidele într-un stat constituțional, București, Editura Librăriei Socec, 1884, p. 311. 39 Ce este de făcut?, București, Tipografia Thiel et. Weiss, 1876, p. 6-7. 40 Ibidem, p. 6-7. 41 Ibidem. 42 Ibidem, p. 10-12. 43 Tânărul jurist se bucura de aprecierea deosebită a mult mai experimentatului său coleg din coaliție, Mihail Kogălniceanu, care îl considera un „june de viitor, niciodată pasionat pentru măsuri extreme și de aceea îl cred destinat a fi stâlpul partidului național liberal”. Mihail Kogălniceanu, Opere, vol. IV



107

compromisuri, pătrunseră în Parlament sau în alte servicii ale statului. Tânăra generație de intelectuali români era uitată de șefii „partidului liberal”44. Singurul mijloc pentru a scăpa țara de „anarhia dinăuntru” era constituirea celor două partide „adevărat constituționale, liberal și liberal moderat”45. Coaliția se destrămase, victima „eterogenității sale”, din ea nemairămânând decât „elementul pur radical”, demagogic46. Era consecința părăsirii cabinetului de către Kogălniceanu și Manolache Costache în urma votului dat la 22 iulie 1876 în privința acuzării foștilor miniștri. Soluția avansată de acești „moderați” consta în implicarea intelectualității tinere în politică în cadrul „partidului liberal moderat”47.

În ciuda afișării titulaturii de „partid liberal moderat”, o denumire des uzitată în epocă de altfel48, conținutul broșurii ne indică mai mult o aspirație către edificarea unei formațiuni politice liberal-moderate decât certificarea existenței ei propriu-zise la 1876. Învinovățirea liberalilor radicali și „fracționiștilor” de „monopolizarea” puterii în detrimentul tineretului capabil, revendicarea ocupării funcțiilor în stat de către inteligențe în locul incapabililor demagogi, reprezintă elemente proprii programului politic al lui M. Kogălniceanu49.

Un alt indiciu al prezenței lui M. Kogălniceanu în anturajul acestei grupări îl constituie avertizarea pe care M. Kogălniceanu o făcea Guvernului I.C. Brătianu, în ședința Senatului din 25 ianuarie 1877, în numele „liberalilor moderați din Moldova” privind o iminentă sistare a sprijinului politic, cu un an înaintea constituirii „oficiale” a „Partidului liberalilor moderați din Iași”, împrejurare care pare să ateste existența anterioară a unei astfel de grupări încă neorganizată „partinic”50. Fostul ministru de Oratorie II, 1864-1878, partea a IV-a 1874-1878, text stabilit, studiu introductiv, note și comentarii Georgeta Penelea, București, Editura Academiei, 1978, p. 246. 44 Ce este de făcut?, p. 13-14. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem, p. 20. 48 Doar pentru a marca diferența dintre ei și gruparea liberală munteană din jurul lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti pe scara radicalismului politic, M. Kogălniceanu, făcând analiza componenței politice a Coaliției de la Mazar-Pașa în ședința Senatului din 24 ianuarie 1877, îi numea pe Manolache Costache Epureanu și pe G. Vernescu, „liberali moderați”, în cazul primului, cunoscut conservator, doar pentru a-i semnala adeziunea conjuncturală la noua orientare politică a executivului. M. Kogălniceanu, op.cit., p. 245. 49 Mihail Kogălniceanu, Programa de la Mazar-Pașa aplicată de guvernul domnului Ion C. Brătianu. Cuvânt rostit în ședințele Camerei Deputaților din 26 și 27 ianuarie 1883, București, Tipografia Alexandru A. Grecescu, 1883, p. 10-14; Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu: scriitorul, omul politic și românul, ediția a II-a, București, Editura Fundațiunii I.V. Socec, f.a., p. 20-24; Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, București, Editura Minerva, 1972, p. 194-195. Într-o scrisoare către V. Alecsandri din 14/26 martie 1869, M. Kogălniceanu se disculpa față de acuzația că, în calitate de ministru de Interne, ar „patrona” „oameni rău famați”, ascensiunea acestora către sferele puterii fiind totuși inevitabilă: „Dar când cei capabili și cinstiți au avut (vreodată-n.G.-F.Ș.) majoritatea în alegeri?” Cu toate acestea, ingerințele sale în alegeri vizaseră, după cum mărturisea, „să promovez oameni de bine, chiar neaparținând partidului meu”, precum I. Bălăceanu, C. Blaremberg, I. Cantacuzino, Eugen Ghica. M. Kogălniceanu, Scrisori, p. 80-81. 50 Idem, Opere, vol. IV, p. 251.



108

Externe al cabinetului Coaliției de la Mazar-Pașa declanșa un puternic atac la adresa Guvernului I.C. Brătianu și a activității acestuia. Nedeclinându-și calitatea de membru al „partidului național liberal”, Kogălniceanu se arăta dezamăgit că acesta „nu și-a ținut promisiunile date țării, că de aici nemulțumiri și ca consecință, slăbirea puterii noastre”51. Marele om politic identifica cauza slăbirii interne a „partidului liberal” și a diminuării popularității sale în menținerea „fracționiștilor” la guvernare și mai ales a liderului lor în fruntea diplomației românești. Lui N. Ionescu i se imputau lipsa competențelor adecvate postului ministerial ocupat și preocupările prioritar politice în detrimentul promovării intereselor naționale, desele sale călătorii în Moldova având ca scop perfectarea alianțelor politice locale și distribuirea posturilor aderenților săi52. Astfel, în viziunea lui M. Kogălniceanu, guvernul apărea ca lipsit de legitimitatea de care se bucurase inițial, prin înlăturarea treptată a elementelor de nuanță moderată din formula guvernamentală a Coaliției de la Mazar-Pașa. În opinia sa, aceste disfuncționalități sesizate în activitatea marelui „partid” de guvernământ încurajau acțiunile de organizare ale conservatorilor, în Moldova putând fi identificată o profundă stare de nemulțumire a opiniei publice, mai mult chiar a „oamenilor liberali” care în trecut contribuiseră la îndepărtarea guvernului condus de Lascăr Catargiu, însă prezența acestuia la Iași determinase un neașteptat curent de simpatie în favoarea „dreptei”53. Mihail Kogălniceanu făcea un apel la „amicul” Brătianu să nu mai tolereze „sistemul de dușmănii și esclusivism” profesat de „un oarecare grup care prin mica valoare, prin micul său număr, este grupul cel mai neînsemnat din toate grupările liberale”, trimiterea la „fracționiști” fiind evidentă54. În caz contrar, „partitul conservator” care lupta cu mijloace „constituționale”, putea profita de erorile politice ale guvernului liberal care nu știa să se mențină la putere, repetându-le pe acelea comise de precedentul Guvern L. Catargiu. Ca urmare, Domnitorul Carol I ar fi putut sesiza incompatibilitatea dintre componența Senatului și structura cabinetului, înlocuindu-l cu un guvern al conservatorilor. În finalul intervenției sale, un adevărat semnal de alarmă pentru șeful 51 Ibidem. 52 Ibidem. Ministrul de Externe era puternic contestat de o parte a opiniei publice românești. Într-un articol intitulat D. Ionescu în fața chiar a fracționiștilor, oficiosul conservator reproducea o scrisoare deschisă a unui fost partizan politic al profesorului ieșean, „botezat în apa intrigilor și a calomniilor de ministru” de către „roșii” lui Brătianu, cu un conținut mai mult decât sugestiv: „Conjudețenii acum te cunosc bine că ești incapabil, ne-ai dovedit cu prisosință; că ești neleal, ne-ai convins. Nimic nu-i crimă din tot ce poate sluji coteriei dumitale, nimic nu-i virtute din tot ce vă este contrar[...] Dușman jurat al oricărei individualități însemnate prin capacitate, nume și avere, nu tinzi decât a nivela societatea; a ameliora soarta morală, intelectuală și materială a populațiunii, moft! Egalitatea consistă pentru d-ta în a face pe toți deopotrivă asemănați d-tale, nulă! Ieșit din popor, ai avut întotdeauna acest cuvânt pe buze; ai gustat însă din mierea dulce a măririi și acum când te-ai deochiat, ai voit să te întorci liniștit iarăși la popor, din sânul căruia n-ar fi trebuit să ieși niciodată. Dar nu mai ești primit acum! Reintră mai bine în colivia din Păcurari și lasă fotoliul de ministru acelora care au și capacitate și știință, calități ce d-tale îți lipsesc”. Timpul, an II, nr. 4, 6 ianuarie 1877, p. 1. 53 M. Kogălniceanu, op.cit., p. 250. 54 Ibidem, p. 251.



109

cabinetului, Kogălniceanu avertiza asupra posibilității încetării sprijinului parlamentar din partea Senatului în cazul menținerii colaborării liberalilor radicali cu „Fracțiunea”: „Să binevoiască a se opri din calea rătăcită în care s-a aruncat. De nu o va face, de va pune însuși el drapelul partitului nostru în pericol, atunci îl prevenim că osândiți a ne rosti între oameni și între principii, noi vom fi nevoiți a combate pe oameni, ca să salvăm principiile”55.

Mesajul vicepreședintelui Senatului era evident: Guvernul Brătianu trebuia să-și reconsidere poziția în raport cu celelalte grupări liberale din formula Coaliției de la Mazar-Pașa, procedând la o remaniere în sensul eliminării „fracționiștilor” din sferele guvernamentale și a armonizării componenței cabinetului cu aceea a Senatului. În caz contrar, „liberalii moderați” ai lui Kogălniceanu urmau să acționeze împotriva Guvernului I.C. Brătianu. Kogălniceanu revenea la 1 februarie 1877 cu o interpelare în Senat în legătură cu starea de decadență a Universității din Iași pe care o considera ca fiind consecința implicării „fracționiștilor” în politică și a neglijării activității didactice56. La 2 februarie 1877 el propunea aplicarea de sancțiuni profesorilor universitari care continuau să absenteze de la cursuri, însă se lovea de rezistența ministrului Instrucțiunii Publice Gheorghe Chițu și a președintelui Consiliului, I.C. Brătianu, interesul politic al afișării unei solidarități a cabinetului determinându-i să susțină cauza „fracționiștilor”.

Primul-ministru liberal intuise just ținta atacurilor lui M. Kogălniceanu și ale adepților săi din Senat și anume persoana ministrului de Externe N. Ionescu57. Pentru tacticianul politic Brătianu, „sacrificarea” conducătorului „Fracțiunii” se impunea acum, în afara considerentelor de politică externă care îi separau58, pentru necesitatea calmării puternicului curent opoziționist din Senat, „composé de nombreux cogalniceanistes”, după evaluarea unei corespondențe de epocă59. În plus, nici domnitorul Carol I nu mai era dispus să-i tolereze prezența în guvern, manifestând rezerve în privința capacității 55 Ibidem, p. 251. 56 Idem, Cestiunea Universității de Iași înaintea Senatului. Cuvinte rostite în ședințele din 1, 2 și 4 februarie 1878, București, Imprimeria Statului, 1877, p. 5. Junimiștii, rivali ai „fracționiștilor” pe plan local, își făceau publică opinia defavorabilă la adresa conduitei neprincipiale, contrară deontologiei profesorale a unor universitari ieșeni: „[…]dar resultatul final este că nu putem avea mulți oameni în stare de a îndeplini înalta misiune de profesor la Universitate care totodată să se poată îndeletnici cu scrieri serioase, în loc de a căuta a trece necontenit de la Universitate la luptele zilnice ale politicei de partid, lucru care nu poate aduce decât desorganisări”. Două universități. Iași și Cernăuți în Convorbiri literare, an XI, nr. 1/1 aprilie 1877, p. 37. 57 Correspondance de Georges G. Cantacuzène, p. 35. 58 Ministrul de Externe N. Ionescu își făcuse cunoscută preferința pentru o atitudine neutră a României față de frământările care cuprinseseră sud-estul european în 1875 prin publicarea broșurii L’état roumain et la paix d’Orient, apreciată de Domnitorul Carol I în partea ei de argumentare juridică, nu însă în cea politică. Utilă atâta timp cât prezența sa în fruntea ministerului de Externe menținea în fața Europei aparența neutralității României, în urma tratativelor româno-ruse purtate de primul-ministru Brătianu prin care pregătea României un rol activ în apropiatul război ruso-turc, N. Ionescu trebuia înlocuit printr-o persoană mai energică și mai capabilă. Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, tom I, 1866-1877, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1909, p. 507. 59 Correspondance de Georges G. Cantacuzène, p. 34.



110

politice a acestuia și a aderenților săi60. Urmarea firească a fost votarea de către Senat, la 4 februarie 1877, a unei moțiuni de blam împotriva lui N. Ionescu, gest politic care contribuia în mare măsură la decizia ministrului de Externe de a demisiona la 25 martie/6 aprilie 187761.

Contribuția lui M. Kogălniceanu în debarcarea șefului „Fracțiunii” de la conducerea Externelor a fost una importantă, expresie a luptei politice dintre cei doi oameni politici pentru conducerea grupului de personalități moldovene și a interesului comun pentru extinderea bazei de susținători62. Contemporanii o și percepeau chiar ca „la continuation de la fameuse lutte entre les Cogalniceanistes et les Ionistes sous la domination des Fractionistes”63. Iar la momentul respectiv, M. Kogălniceanu părea foarte aproape de reușită, însuși liderul acestora, N. Ionescu, fiind contestat de „tous ses partisans même le trouvent incapable en la matière (a politicii externe-n.G.-F.Ș.)”64. De altfel, mărturiile din epocă confirmă poziția solidă a lui M. Kogălniceanu în Moldova și influența sa în primăvara anului 1877, realitate de care primul-ministru I.C. Brătianu a trebuit să țină seama în perspectiva luptei electorale cu opoziția conservatoare, aderenții săi neputând fi alții decât cei pe care el însuși i-a numit „liberali moderați”: „[…] il m’a expliqué (lui George G. Cantacuzino, n.G.-F.Ș.) que sans la retraite Ionescu le Gouvernement pouvait craindre énormément de réaction dans la élections de Moldavie. Il faut savoir que Cogalniceano a beaucoup d’action en Moldavie, de plus il faut savoir que d’après mes prévisions il est possible qu’il soit appelé à prendre les Affaires étrangères précisément pour l’appui qu’il peut apporter au Gouvernement”65. Și într-adevăr, în urma exprimării, în cadrul Consiliului de Coroană din 2/14 aprilie 1877, a unei opțiuni favorabile încheierii convenției cu Rusia privind tranzitarea teritoriului românesc de către trupele sale, Mihail Kogălniceanu își atrăsese abil recunoștința Domnitorului Carol I și a primului său ministru și implicit cooptarea sa în formula ministerială la 3/14 aprilie 187766.

Relativ la culisele revenirii lui M. Kogălniceanu în fruntea diplomației românești, la 6/18 aprilie 1877, consulul Franței în România, Fr. Debains, îi dezvăluia ministrului 60Carol I al României, op.cit., p. 507. George G. Cantacuzino, într-o scrisoare adresată amicei sale Marie de Mongeard, la 26 decembrie 1876 scria că, în urma vizitei pe care o întreprinsese la Palat, avusese prilejul să constate că șefului statului român, “M. Ionesco lui paraissait hostile en principe à quiconque avait un nom, que la situation extérieure était déplorable, qu’il ne se basait point ni sür la capacité ni sür la dévouement de Gheorghian, (agentul diplomatic al României la Roma- n.G.-F.Ș.) qu’il n’avait connu que quelques minutes et qui lui avait paru à peine un home”. Correspondance de Georges G. Cantacuzène, p. 33. 61 Curierul, an V, 30 ianuarie 1877, p. 4. 62 George G. Cantacuzino (fiul lui George Cantacuzino-Râfoveanu), primul secretar al agenției diplomatice a României de la Roma evoca satisfacția lui Kogălniceanu la aflarea veștii demisiei lui N. Ionescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, exprimată prin cuvintele: „Boierule, am friptără pe Ionescu”. Correspondance de Georges G. Cantacuzène, p. 41. 63 Ibidem, p. 34. 64 Ibidem. 65 Ibidem. 66 Ibidem, p. 43; N. Iorga, op.cit., p. 70-71.



111

de Externe francez, Ducelui Decazes, că acesta avusese o întrevedere cu Principele Carol I anterior participării la Consiliul de Coroană, în cadrul căreia susținuse inteligent opinia suveranului său favorabilă diminuării efectelor negative ale prezenței armatei ruse pe teritoriul țării prin declararea la Petersburg că armata română urma să-și asume misiunea apărării liniei Dunării împotriva oricărui atac otoman, și, în special, importanta poziție strategică a Calafatului. Urmarea acestei concepții a fost propunerea primului-ministru I.C. Brătianu, în urma avizului Domnitorului, de reintrare a lui Kogălniceanu în minister67, în ciuda antagonismului politic dintre cei doi oameni politici. După aparențele unei ezitări și pretextând necesitatea consultării cu partizanii săi din Moldova, discutând și cu consulul Germaniei, Alvensleben, Kogălniceanu accepta portofoliul Externelor la 3/15 aprilie 187768.

O parte a comentatorilor politici se îndoiau de soliditatea poziției noului ministru al Afacerilor Externe, părându-le a fi mai mult un „expedient” aflat la discreția conivenței dintre premierul I.C. Brătianu care preluase și ministeriatul Internelor și a șefului „Fracțiunii”, N. Ionescu. Se specula chiar asupra menținerii colaborării politice dintre „partidul brătienist” și „fracționiștii” moldoveni, concretizată în câștigarea unui număr semnificativ de mandate de senatori în favoarea acestora și în detrimentul „amicilor” lui Kogălniceanu, urmare a „amabilităților administrative” oferite de șeful de la Interne. După preconizatul său succes în alegeri, se credea că N. Ionescu urma să-și reia portofoliul Externelor, iar Kogălniceanu, revenit în Senat, relua opoziția „în felul lui”69.

În opinia mediului publicistic opoziționist, rezultatele favorabile guvernului la alegerile senatoriale din aprilie 1877 se datorau vitalității și sporului de popularitate pe care îl adusese candidaților liberali preluarea de către Mihail Kogălniceanu a ministerului Afacerilor Externe70, altfel, în lipsa sprijinului său politic, după retragerea lui N. Ionescu, radicalii ar fi fost siliți să se retragă de la guvernare71. „Cogălniceștii”72, după cum mai erau numiți „partizanii” ministrului de Externe, își consolidaseră și mai mult pozițiile politice în urma alegerilor pentru Senat73. M. Kogălniceanu era ales senator la colegiul I la Covurlui, Fălciu, Roman, însă în fieful lor, la Iași, candidatul liberalilor-moderați pentru colegiul I, Eugeniu Alcaz, pierdea bătălia electorală în fața 67 “Cerem și pretindem să ai toate onorurile datorate vârstei, capacității, experienței și serviciilor făcute țării”. apud Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui M. Kogălniceanu, București, Editura Sport-Turism, 1979, p. 232. 68 Fr. Debains c. Ducele Decazes, 3/15 aprilie 1877, în Independența României. Documente, vol. I, Documente și presă internă (în continuare IRD), București, Editura Academiei Române, 1977, p. 320-321. 69 Pressa, nr. 57, 5 aprilie 1877, p. 1. 70 Corespondențele din teritoriu adresate lui M. Kogălniceanu îl încredințau că „venirea sa la minister în împrejurări atât de grave îmbărbătau inimile tuturor românilor”. Românul, an XXI, 10 aprilie 1877, p. 324. 71 Ibidem, nr. 198, 28 septembrie 1877, p. 1. 72 Expresia era des folosită în mediul politic ieșean pentru desemnarea celor apropiați lui M. Kogălniceanu. I.E. Torouțiu, Gh. Cardaș, op.cit., vol. II, Junimea, p. 125-126. 73 Timpul, nr. 85, 14 aprilie 1877, p. 1.



112

lui N. Drosu74, apropiat de conservatori75. Tot în legătură cu începuturile grupării politice liberal-moderate „de dincolo de

Milcov”, anumite referințe cu caracter memorialistic și autobiografic le explică prin dorința unei părți a mediului politic și intelectual ieșean de a lua atitudine împotriva a ceea ce era perceput ca fiind pericolul acordării de drepturi civile și politice evreilor din România pentru însăși existența naționalității române. În a sa Istorie a ideilor mele, A.D. Xenopol, cel care se apropia de liberalii moderați ieșeni după părăsirea funcției de procuror la Curtea de Apel din Iași, plasa începutul acțiunii politice a respectivei grupări în contextul confruntărilor politice determinate de necesitatea modificării Constituției în urma dispozițiilor Tratatului de la Berlin care impunea acordarea de drepturi evreilor. Tocmai divergențele de opinii în chestiunea compromisurilor pe care trebuia să le facă România pentru a obține recunoașterea europeană independenței sale, după cum el însuși susținea, au stat la baza părăsirii „partidului Junimii politice” în 1878, despărțindu-se de tripleta P.P. Carp-Titu Maiorescu-V. Pogor, dispusă a ceda în chestiunea clauzei împământenirii evreilor76. După ce G. Panu îi atribuia o destinație „fracționistă”, care trebuie înțeleasă mai curând ca o apropiere de idei în chestiunea necesității refuzării de către guvernul român a solicitărilor aeropagului european decât ca o colaborare efectivă77, A.D. Xenopol, la propunerea lui G. Roiu și V. Conta, era acceptat ca membru în „comitetul central” și în acela „diriguitor” al liberalilor moderați din Iași la 15 noiembrie 187878. Conform unor surse însă, descinderea lui Xenopol în mediile liberale se produsese cu mai mult de un an în urmă, avansarea momentului 1878 servindu-i acestuia de justificare în fața amicilor săi junimiști79.

Conform mărturiilor editorului scrierilor sale și a bunului său prieten, V. Constantinescu-Livianu, interesul junimistului și universitarului ieșean V. Conta pentru o implicare politică se evidenția în perioada imediat următoare semnării tratatului de la Berlin care impunea, pentru recunoașterea independenței României, condiția acordării de drepturi politice locuitorilor necreștini80. Necesitatea obținerii unui mandat de deputat în viitoarea Cameră de revizuire în care să-și poată exprima convingerile relative la spinoasa problemă evreiască, i-au impus lui profesorului de drept civil de la Universitatea din Iași colaborarea cu amicii săi politici ieșeni în cadrul grupului liberal moderat. Despre scopul politic al respectivei formațiuni politice, Constantinescu- 74 Românul, an XXI, 11, 12 aprilie 1877, p. 323. 75 N. Drosu a fost unul dintre membrii fondatori ai ziarului conservatorilor Timpul, la 15 martie 1876. Dumitru Vatamaniuc, Eminescu la „Timpul” (1877-1883), „România Liberă” (1888) și „Fântâna Blanduziei” (1888-1889), în Mihai Eminescu, Opere, vol. X, coordonator Dumitru Vatamaniuc, București, Editura Academiei Române, 1989, p. VI. 76 A.D. Xenopol, op.cit., p. 390. 77 G. Panu, op.cit., p. 288. 78 DJANIaşi, fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderați, rola 241, c. 216. 79 I.E. Torouțiu, Gh. Cardaș, op.cit., vol III, p. LXXXIII. 80 B. Conta, Discursuri parlamentare. Proiect de lege, articole de ziare (1878-1881), cu o prefață de B.C. Livianu, Iași, Tipografia „Dacia”, 1899, p. 21-22.



113

Livianu afirma că era strict determinat de contextul politic în care se găsea România, urmărind crearea unui curent antirevizionist în cadrul opiniei publice românești, în sensul menținerii dispozițiilor constituționale restrictive în privința recunoașterii împământenirii, nicidecum un program politic de perspectivă81.

După cum am văzut mai sus, existența unui grup liberal-moderat în Iași, chiar în absența unei organizări strict reglementate, cu statut și program, data dintr-o perioadă anterioară Congresului de la Berlin, când chestiunea evreiască nu fusese adusă încă în discuția publică, activitatea lui în spectrul politic ieșean fiind semnalată încă din timpul campaniei electorale din aprilie 187782. Astfel că, pentru V. Conta și ai săi colegi junimiști, precum și pentru ceilalți membri care au aderat la grupul liberal moderat ieșean, nu combaterea soluției împământenirii evreilor le-a determinat alegerea activismului politic, ci însăși necesitatea unui cadru pentru profesarea propriilor idei care să le permită să se implice în confruntările politice de pe plan local și național. De altfel, încă din toamna anului 1877, V. Conta ținea să-și afirme viziunea politică diferită de aceea împărtășită de junimiști. El se arăta dispus să se despartă de aceștia pentru neconcordanța concepțiilor politice mai ales în urma publicării articolului lui I. Slavici, Radicalismul în învățământ și în cărțile didactice, publicat în revista Convorbiri literare, la 1 septembrie 187783, poziție antiliberală care fusese asumată de întreaga 81 Ibidem. 82 Curierul, an V, nr. 26, 7 aprilie 1877, p. 1. 83 Articolul lui Slavici se constituia într-o critică la adresa politicii educaționale a guvernului liberal. Măsurile de personal, cât și acelea care vizau elaborarea programelor școlare, promovate de ministrul Instrucțiunii Chițu vădeau incontestabile mobiluri politice: înlocuirea și/sau promovarea fidelilor politici în diferite posturi și impunerea unei programe oficiale, concordantă ideologiei partidului de guvernământ în care adevărurile științifice considerate indezirabile erau intenționat omise. Cel dintâi act al noului minister a fost de a destitui pe mulți dintre profesorii care aveau alte convingeri politice decât acelea ale partidului guvernamental. Gestul era regretabil cu atât mai mult cu cât el aducea serioase deservicii învățământului și culturii române în general, cei disponibilizați fiind, în număr mare, tineri de perspectivă, o parte chiar din provinciile aflate sub dominație străină, Transilvania și Bucovina și care se afirmaseră, prin contribuțiile lor pe terenul științific și cultural. Măsura luată aducea atingere, considera autorul, însăși „dezvoltării noastre naționale”, scopul nobil fiind astfel „jertfit considerațiilor politicii de partid”. În domeniul școlii, liberalii radicali urmăreau ca finalitatea procesului de educație să satisfacă un scop politic bine definit: „Pentru dânșii, scopul învățământului nu este a înlesni dezvoltarea firească a fieștecărui om; ci a face ca toți oamenii să fie supuși orbește unui anumit șir de idei, care la câțiva din ei le par a fi binefăcătoare pentru societate. Nu dar desvoltarea individului și îmbogățirea intelectuală a societății e idealul lor, ci împiedicarea silită a tot ce ar putea deosebi pe om de om și crearea unui fel de automați omogeni, dispuși a se mișca după comandă”. Pentru aceasta, preocuparea radicalilor pentru răspândirea propriei ideologii despre societate, naționalitate și lume trecea în fața aceleia pentru revelarea „adevărului”. În domeniul istoriei, predispoziția radicalilor de face „politică militantă” se dovedea flagrantă. „Falsificarea istoriei” la care recurgea ministerul liberal, era revoltătoare deoarece prin ea se falsifica conștiința națională. „Programa” pentru istorie impunea specialiștilor chiar și conținutul de prezentat, în loc de a defini un obiectiv general de atins. Din parcurgerea ei părea că „simțim că suntem în război cu turcii, că suntem în bună înțelegere cu Rusia, că d. Brătianu s-a întors nemulțumit de la Sibiu, că mai mulți dintre strănepoții boierilor au fost dați în judecată, în sfârșit simțim o mulțime de lucruri care n-au a face cu istoria trecutului românilor”. Pentru liberali, „istoria nu e decât un mijloc de a pregăti pe viitorii cetățeni la viața publică și



114

societate culturală, chestiune care contravenea concepțiilor sale politice, declarat „ultra-radicale”84.

Raporturile dintre șeful diplomației românești M. Kogălniceanu și membrii acestei formațiuni politice au avut o evoluție contradictorie, de la sprijinul politic pe care aceștia i-l ofereau la începutul anului 1877, unul substanțial din moment ce Mihail Kogălniceanu se simțea suficient de puternic pentru a avertiza Cabinetul Brătianu asupra întreruperii sprijinului parlamentar din partea alor săi „liberali moderați” în cazul în care primul-ministru nu renunța la colaborarea cu „Fracțiunea liberă și independentă”, la campania de presă defavorabilă pe care i-o făceau prin intermediul articolelor din oficiosul lor, Steaua României, relative la politica urmată în timpul Războiului de Independență85.

Încă de la apariția lui, grupul liberalilor-moderați din Iași și-a asumat o orientare antifracționistă, în contextul confruntărilor politice locale și a rivalităților personale din capitala Moldovei86. „Formarea unui mare și puternic grup liberal-moderat în Iași are nenorocirea de a supăra nu numai pe fracționiști dar chiar și pe conservatori”, constata oficiosul acestuia la 22 ianuarie 1878 în urma primirii nefavorabile care i-o făcuse organul de presă al „dreptei”, Timpul87. Liberalii moderați își asumau statutul de reprezentanți ai unui liberalism diferit de acela profesat de „Fracțiunea pretinsă liberă și independentă”, unul demagogic și fals îndreptat către mase. Denunțând monopolul asupra „stângii” ieșene al grupării conduse de Nae Ionescu, moderații propuneau ca alternativă „excedentul moral și intelectual” al „partidului” lor88. De asemenea, deveneau sesizabile unele încercări de apropiere față de gruparea liberală aflată la guvernare și condusă de I.C. Brătianu, pe care îl considerau „fratele mai mare în democrație” însă nu-și ascundeau nemulțumirea determinată de colaborarea politică a „roșilor” cu „Fracțiunea”89: „Se știe de asemenea că trupul Fracțiunii e șubred, scriau liberalii moderați ieșeni, o adevărată stârpitură, astfel că un cap mare și simpatic al lui Brătianu ar contrasta prea mult cu neînsemnătatea corpului Fracțiunii; rămâne, așadar, capul lui Cogălniceanu; dar fracționiștii se tem de un cap devorant ca acel al ursului, care când nu mai are ce mânca prin stânci și codri se atacă chiar și asupra labelor sale”. Totodată, din tonul articolelor din oficiosul Steaua României se poate constata o schimbare de atitudine a liberalilor moderați în privința persoanei ministrului de Externe, Kogălniceanu, întreruperea colaborării dintre ei și încercarea moderaților de a anume pentru a-i predispune încă de pe acum la radicalism”. Ioan Slavici, Radicalismul în învățământ și în cărțile didactice, în Convorbiri literare, an XI, nr. 6/1 septembrie 1877, p. 201-204. 84 V. Conta c. V. Constantinescu-Livianu, Iași, 26 septembrie 1877, în Vasile Conta, Scrisori și documente inedite, ediție stabilită, prefață și note de Florin Cântec, Iași, 2003, p. 107. 85 Ion Ghica, Scrieri, vol. III, ediția P.V. Haneș, 1914, p. 94. 86 Prefectul de Iași, V. Gheorghian, după o scurtă perioadă de colaborare cu liberalii moderați, era scos din rândurile lor pe motiv de „semifracționist”. Steaua României, nr. 7, 12 ianuarie 1878, p. 1. 87 Ibidem, nr. 16, 22 ianuarie 1878, p. 3 . 88 Ibidem, 5 ianuarie 1878, 1. 89 Ibidem.



115

se apropia de gruparea liberală radicală condusă de I.C. Brătianu devenind evidente la începutul anului 1878. La 6 ianuarie 1878, ziarul amintit critica atitudinea presupus „fățarnică” a lui M. Kogălniceanu, „ajuns la sfârșitul carierei politice”, de a decerna decorația „Steaua României” pentru merite pe parcursul Războiului de Independență unor persoane nevrednice, singura explicație a liberalilor moderați ieșeni fiind dorința acestuia „de a forma vreun partid politic grație căruia să poată zice că reprezintă pe cineva în cabinetul actual”90. Izolarea politică a ministrului de Externe față de cei pe al căror sprijin își făurise strategia de presiune asupra Guvernului Brătianu în anul precedent devenise o certitudine, el nemaifiind perceput ca reprezentantul intereselor oamenilor politici din Moldova în cadrul executivului. Motivele „rupturii” sunt greu de deslușit în stadiul actual al cercetărilor, însă nu este exclus ca Mihail Kogălniceanu să fi neglijat anumite angajamente sau promisiuni pe care le făcuse colaboratorilor săi din Moldova anterior intrării în Cabinetul Brătianu legate de ocuparea anumitor posturi sau funcții. Nu este exclusă încercarea lui M. Kogălniceanu de a-și asimila elementele „fracționiste” rămase, după retragerea lui N. Ionescu, fără conexiuni sigure cu zona executivului. Eforturile „omului de la 2 mai” „de a forma vreun partid politic”91 erau o preocupare permanentă a sa binecunoscută în epocă. În octombrie 1878, în plină campanie de discreditare a ministrului de Externe pe motivul pretinsului eșec al acestuia în politica externă92, atât din „stânga” cât și din „dreapta” spectrului politic, liberalii moderați din Iași se alăturau corului contestatarilor: „Cine poate tăgădui calitățile eminente ale d-lui Kogălniceanu? Dar alăturea cu acest nemărginit capital intelectual, câtă nestatornicie de caracter! Câtă uitare de principii și de promisiuni! Câtă...”93.

Constituirea „partidului liberalilor moderați” cu organizare elaborată coincidea cu întețirea zvonurilor privind pretențiile Rusiei asupra sudului Basarabiei și cu apropiatele negocieri ruso-turce pentru încheierea războiului de la 1877-1878 prin semnarea Tratatului de la San Stefano. Liberalii moderați nu vor ezita să-și exprime poziția asupra chestiunilor importante ale momentului, semnalându-se tendința acestora de a se apropia tot mai mult de politica Guvernului Brătianu.

Încercarea opoziției conservatoare din Senat de a provoca demisia guvernului liberal prin susținerea unei moțiuni de neîncredere94 în ședința din 26 ianuarie/14 februarie 1878 centrată pe ideea generală a incapacității Cabinetului și implicit a 90 Steaua României, an II, nr. 4, 6 ianuarie 1878, p. 1. 91 Ibidem. 92 A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra Țărilor Române, prefață de Apostol Stan, îngrijire de ediție și note de Elisabeta Simion, București, Editura Albatros, 1997, p. 348-349. 93 Steaua României, an II, nr. 201, 7 octombrie 1878. 94 D. Ghica, P.P. Carp, V. Boerescu și P. Vioreanu solicitau demisia Guvernului Brătianu „care nu mai are destulă autoritate morală pentru a apăra interesele țării” la viitorul congres de pace. Cu această ocazie, discursul lui P.P. Carp se constituia într-un semnal de alarmă la adresa guvernanților în privința scopurilor ascunse ale diplomației țariste și într-un rechizitoriu la adresa politicii de colaborare cu Rusia, considerată drept una „antinațională”. C. Gane, P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării, București, Editura Ziarului „Universul”, 1936, p. 216-217.



116

ministrului de Externe de a gestiona complicata situație politică a României în raport cu amenințătoarea Rusie era catalogată de liberalii moderați drept „un asalt contra ministeriului Brătianu”, aceștia făcând și un apel la opoziția reprezentată de Manolache Costache, V. Boerescu, G. Cantacuzino, Gen. Ioan Em. Florescu și Gen. Manu de a înceta polemicile și pasiunile politice menite a-i pregăti terenul pentru o revenire la guvernare, măcar în acea perioadă dificilă pentru țară95. Explicația acțiunii opoziției consta în faptul că „conservatorii sunt nemângâiați pentru că au pierdut o ocasiune rară în analele unei țări de a participa la evenimente de acele care rămân neșterse din amintirea prosperității, căci au o înrâurire puternică asupra vieții politice, sociale și economice ale unui popor”96. Pe linia promovării intereselor guvernului liberal, liberalii moderați salutau moțiunea de încredere votată cu o largă majoritate de către Senat97 considerând-o „o mare victorie”98.

Persoanei primului-ministru i se recunoștea meritul de a fi pregătit momentul proclamării independenței, criticându-l în același timp pe ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu pentru pretinsele șovăieli ale acestuia în politica externă99. În chestiunea Basarabiei, liberalii moderați respingeau orice cesiune teritorială către Rusia, manifestându-și, în ton cu poziția guvernului, speranța că Rusia urma să-și onoreze promisiunile privind respectarea integrității teritoriale a României, girate de însuși Țarul Alexandru al II-lea, în caz contrar ei pledau pentru o rezistență antirusească100.

După semnarea Tratatului de la San Stefano care stabilise sacrificarea sudului Basarabiei în favoarea Rusiei și primordialitatea acesteia în chestiunile Orientului, liberalii moderați își vor menține atitudinea proguvernamentală și antirusească. Politica Rusiei de dominație în Balcani prin crearea unei Bulgarii Mari și inechitatea la adresa României, era denunțată de organul de presă liberal-moderat. Contrar opiniilor difuzate de presa rusească în sensul moderației de care imperiul țarist dăduse dovadă în formularea pretențiilor la San Stefano, ziarul ieșean releva scopul politicii rusești de a extinde dominația slavismului până la Marea Egee101. Liberalii moderați își exprimau încrederea că sosise momentul ca Europa să pună capăt ascensiunii rusești, mai ales că fusese avertizată de comportamentul Rusiei față de România după luptele de la Plevna 95 Ibidem, nr. 72, 1 aprilie 1878, p. 1. 96 Ibidem, nr. 36, 17 februarie 1878, p. 1. 97 Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, coordonatori Paraschiva Câncea, Mircea Iosa, Apostol Stan , București, Editura Academiei, 1983, p. 250. 98 Steaua României, nr. 34, 15 februarie 1878, p. 1. 99 Ibidem, nr. 10, 15-16 ianuarie 1878, p. 2. 100 Ibidem, nr. 5, 10 ianuarie 1878, p. 1. 101 Liberalii moderați analizau implicațiile regionale ale dispozițiilor Tratatului de la San Stefano constatând că Bulgariei nu îi fusese atribuit Salonicul, însă primise Kavala, Turciei i se dăduse posibilitatea de a rezista unui atac grecesc prin neimpunerea cedării flotei sale, decizia Rusiei de a schimba Dobrogea cu Basarabia, impunerea Turciei la plata a 300 de milioane de ruble ca despăgubiri de război în ciuda imposibilității acesteia de a le achita. Condițiile acestea urmau să distrugă Imperiul otoman, sultanul devenind un simplu guvernator, preconizându-se ca Bulgaria să devină „avangarda slavismului”condusă de un prinț rus. Ibidem, nr. 48, 3 martie 1878, p. 2.



117

și de pretențiile acesteia la adresa Basarabiei, sfidând convenția încheiată la 4 aprilie 1877102.

Liberalii moderați validau politica urmată de Guvernul român cu Rusia, însă criticau dezbinarea internă și proasta adminstrație. Interesele țării reclamaseră alianța cu Rusia. Însă, în contextul amenințător în care se afla România, în preajma congresului de pace, guvernul român trebuia să dea dovadă de „inteligență multă și tact politic mare” pentru depășirea dificultăților103. De asemenea, premierul Brătianu, cu toată priceperea politică de care dădea dovadă, „are nevoie să fie mai mult și mai bine secondat de colegii săi”104. Opinia publică, în urma sacrificiilor făcute în timpul războiului avea așteptări mari, legitime de la viitorul congres de pace. Ascuțirea divergențelor dintre Anglia, Austro-Ungaria și Rusia și izbucnirea unui nou război, aveau darul să neliniștească pe români care priveau spectacolul intern al luptelor politice, întreținut de tonul ziarelor guvernamentale și de opoziție, când ar fi trebuit ca „toți cei capabili să fie grupați în jurul intereselor celor mai sfinte”105. Se impuneau, așadar, chiar schimbări de persoane în administrația internă, mai ales în aceea a Moldovei, neglijată de „simpaticul nostru ministru”, pusă la dispoziția unor prefecți fără calitate, adică „fracționiști”, printre care cel de la Iași, V. Gheorghian, precum și în cea centrală, chiar în guvern, unde se impunea numirea de oameni cu mai mult prestigiu moral decât M. Kogălniceanu106. „Spiritul de partid” trebuia depășit ca și încăpățânarea unor oameni politici pentru a se face loc oamenilor onești și cinstiți, pentru ca România să facă față provocărilor ulterioare.

Dând expresie frustrării pentru colaborarea liberalilor radicali cu „fracționiștii” dar și propriilor ambiții politice, liberalii moderați ieșeni considerau că membrii guvernului nu întruneau calitățile indispensabile ale „oamenilor de stat” definite prin „capacitate, experiență, prevedere, sânge rece, tact, moderațiune”107. Cabinetul nu însemna decât cele două voințe, arătau ei, cea a lui Brătianu și cea a lui Kogălniceanu, ceilalți miniștri, Chițu, Stătescu, Câmpineanu, Aurelian nu erau decât „copiii politici ai d-lui Brătianu”108. Cu tot patriotismul lor, ei nu se puteau ridica la înălțimea gravității situației, nu puteau avea alte idei decât acelea împărtășite de mentorul lor politic. Chiar influența lui Kogălniceanu era absorbită de aceea a lui Brătianu, opinia sa fiind de multe ori ignorată, după cum el însuși afirmase apropiaților săi. Guvernul nu răspundea exigențelor momentului istoric, conchideau moderații ieșeni, nefiind compus din personalități capabile, iar Moldova nu era reprezentată decât printr-un singur ministru109. 102 Ibidem, nr. 48, 3 martie 1878, p. 2. 103 Ibidem, nr. 54, 10 martie 1878, p. 3. 104 Ibidem. 105 Ibidem. 106 Ibidem. 107 Ibidem, nr. 28, 8 februarie 1878, p. 1-2. 108 Ibidem. 109 Ibidem.



118

Se poate constata tonul amical al liberalilor moderați față de premierul Brătianu, considerat „un democrat de ai noștri”110, promovând același discurs al șefului executivului liberal favorabil solidarității naționale în contextul extern amenințător111: „Trebuie să încetăm a arunca acuzări de trădare, de incapacitate, contra celor care astăzi stau la cârma țării. Dacă avem adevărată iubire de țară, dacă ținem mai mult la viitorul patriei noastre decât la onoarea efemeră de a avea puterea în mână, atunci să suspendăm toate neînțelegerile dintre noi, să dăm Europei acea priveliște măreață a unui popor întreg, strâns unit împrejurul tronului și a Guvernului, spre a-și apăra integritatea pământului, drepturile și neatârnarea sa”112.

Politica anexionistă a Cabinetului de la Petersburg era de natură să înstrăineze simpatiile poporului român pentru mult timp, preconizau liberalii moderați. Pretenția asupra Basarabiei, din care Rusia făcea o chestiune de onoare, nu avea nici un temei legal. Dacă Principatele făceau parte din Imperiul Otoman, după cum retorica țaristă afirma, atunci la 1856, cele trei județe din sudul Basarabiei ar fi trebuit cedate Turciei, iar nu Moldovei, cum s-a întâmplat de fapt. Se exprima încrederea că preliminariile de pace de la San Stefano urmau să fie supuse aprobării unui congres european113.

În contextul dezamăgirii publice pentru pierderea Basarabiei, liberalii moderați își vor îndrepta critica împotriva persoanei ministrului de Externe, Kogălniceanu, considerat responsabil pentru dezastrul creat României, secondând astfel acțiunile primului-ministru Brătianu, decis în acele împrejurări să liniștească vocile contestatare prin sacrificarea colegului său de la Externe114. Ei aprobau politica intransigentă a Guvernului Brătianu față de cesiunea sudului Basarabiei. Nefiind „niște aderenți orbi ai regimului actual”, declarau aceștia, moderații ieșeni apreciau nota șefului executivului român adresată prefecților, în special pasajul „stăruința noastră nu este dictată de alte sentimente decât de credința ce avem că a ceda a fi a pune în pericol unele din acele condițiuni esențiale existenței statului român”115.

Fideli programului lor politic în privința dezvoltării economiei naționale, liberalii moderați propuneau guvernului să speculeze în favoarea comerțului și a industriei românești perioada războiului pentru aplicarea sistemului protecționist. Miniștrii departamentelor care nu aveau o legătură directă cu războiul nu trebuiau să se preocupe cu diplomația, aceasta fiind de competența unui grup restrâns de oameni politici. Chiar și în condițiile dificile în care ne aflam, în care chestiunea existenței noastre naționale se impunea ca temă generală care mobiliza toate energiile, totuși, condițiile primordiale ale existenței materiale ale unui stat nu trebuiau ignorate și în principal, agricultura, comerțul și industria. Apărarea intereselor naționale în aceste domenii trebuia să 110 Ibidem, nr. 54, 10 martie 1878, p. 3. 111 Ibidem, nr. 59, 16 martie 1878, p. 2. 112 Ibidem, nr. 60, 17 martie 1878, p. 2. 113 Ibidem, an II, nr. 73, 2 aprilie 1878, p. 1. 114 Memoriile Regelui Carol I, p. 60. 115 Ibidem, nr. 85, 16 aprilie 1878, p. 1.



119

preocupe oamenii politici chiar și în timpuri anormale precum acelea de război. Ei trebuiau să ia măsuri pentru atenuarea efectelor conflictului asupra muncii și a averii naționale. Evenimentele internaționale puteau încă avantaja producția internă, astfel că se impunea recurgerea la sistemul protecționist pentru încurajarea diferitelor inițiative industriale, în limitele impuse de convențiile comerciale, de tipul fabricilor de zahăr de la Chitila și Sascut și a celei de postav de la Neamț, de piei, de lumânări și de săpunuri. De asemenea, cabinetului îi revenea sarcina de a veghea la satisfacerea interesele schelelor românești de la Dunăre, precum ale marelui port Galați: revizuirea și unificarea legilor noastre vamale, restabilirea regimului de porto-franco, închiderea erei inovării și reformării, a interpretărilor și a nesfârșitelor dispoziții în materie vamală și fiscală, în favoarea stabilității și conservării116. Era în realitate un veritabil proiect de dezvoltare economică pe care liberalii moderați îl propuneau guvernului, cu care găseau puncte de convergență și în privința dezvoltării interne.

Evoluția evenimentelor politice vor proba, în scurt timp, poziția neunitară a membrilor grupării ieșene asupra unor chestiuni de mare interes, unele personalități înțelegând să-și păstreze individualitatea în privința atitudinii și a concepției. Era și cazul lui Vasile Conta care, în calitate de profesor universitar se împotrivea conținutului adresei de felicitare a Domnitorului din partea Universității din Iași și a includerii sale, fără să-și fi dat consimțământul, între semnatarii adresei care conținea în locul simplelor felicitări, „laude politicii înțelepte și patriotice a cabinetului actual”117. Poziția lui Conta, care se raliase protestului colegilor săi universitari Stefan Vârgolici, I.M. Melic și I. Negruzzi, diferea semnificativ de aceea a majorității „partidului liberalilor moderați”, una de aprobare a politicii externe a guvernului118. De altfel, opoziția lui Conta în privința politicii externe a guvernului liberal se remarcase prin publicarea articolului din 23 ianuarie 1878 în Steaua României, unul în care dezvăluia scopul Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei, cel din 20 februarie 1878 asupra situației politicii europene, cu referire mai ales la combinațiile diplomatice dintre Rusia și Anglia privind rezolvarea chestiunii orientale precum și prin acela publicat în Pressa, intitulat Viitorul României pregătit de d-nii Brătianu și Cogălniceanu, unul de severă critică la adresa politicii externe a guvernului liberal119. Găzduirea articolului său în paginile celui mai important ziar de opoziție, prin mijlocirea amicului V. Constantinescu-Livianu, indica, în afara dorinței de notorietate politică a autorului, anumite afinități ideologice cu gruparea „centristă” condusă de proprietarul Pressei, V. Boerescu120.

În esență, ingratitudinea Rusiei față de aliatul ei român precum și neprevederea 116 Ibidem, nr. 93, 28 aprilie 1878, p. 1. 117 Ibidem, nr. 118, 28 mai 1878, p. 4. 118 Ibidem, nr. 119, 30 mai 1878, p. 1. 119 Comitetul de redacție al Pressei l-a primit spre publicare, chiar fără știința șefului său politic, V. Boerescu, fiind bine primit în rândurile publicului, se pare chiar și de către cei doi miniștri vizați, I.C. Brătianu și M. Kogălniceranu. B. Conta, op.cit., p. 18-20. 120 Ibidem, p. 19.



120

miniștrilor Brătianu și Kogălniceanu de a-și fi procurat anumite garanții înaintea angajării armatei române la sudul Dunării constituiau ideile forță ale studiului său. Autorul tindea să adeverească bănuielile unei părți însemnate a opiniei publice în sensul existenței unui acord prestabilit între guvernul rus și cel român în privința cedării Basarabiei și a acceptării Dobrogei. Evenimentele care se desfășurau după semnarea tratatului de la San Stefano păreau a indica o anumită conivență a celor mai reprezentativi miniștri români cu omologii lor ruși, fără însă a-i învinovățiți de rea credință. Respingerea revendicării rusești și criticarea în tonuri dure a politicii țariste de către Mihail Kogălniceanu, numeroasele proteste adresate fostului aliat, anunțarea intenției de a remobiliza pe soldații români concediați și rezervele pentru a o determina pe Rusia să mențină ocupația militară a țării în vederea asigurării comunicației cu trupele sale din Bulgaria, părăsirea Vidinului în favoarea rușilor, „în urma unei depeșe comedioase a d-lui Bălăceanu care printr-un fals diplomatic s-a sacrificat pentru a scăpa onoarea D-lor Brătianu și Cogălniceanu care țin să creadă lumea că ei nu au cedat Vidinul chiar de bună voia lor”, făceau parte, după opinia lui Conta, dintr-un plan prin care opinia publică să admită în final necesitatea cedării Basarabiei pentru a nu expune țara unor pericole mai mari121.

Hotărârile Congresului de Pace de la Berlin în privința României, care validau pierderea Basarabiei în fravoarea Rusiei, atribuirea Dobrogei și impuneau revizuirea Constituției în privința eliminării condițiilor restrictive la împământenire, au determinat reacția nefavorabilă a liberalilor moderați. Ei subliniau ingratitudinea Rusiei la adresa sacrificiilor făcute de statul român aliat pe parcursul războiului: „Crima s-a consumat! Un act de cea mai neauzită despoiere este aprobat și ratificat de către un înalt areopag european. [...] Basarabia, această parte integrantă a pământului nostru strămoșesc, ne este răpită, fără nici o socoteală, pe sfânta dreptate, de către o putere aliată și creștină, care se pretinde civilizată și eliberatoare de popoare, în contra îndatoririlor cele mai solemne ale acestei puteri, cu care s-a legat printr-un act internațional că va respecta integritatea teritoriului micii Românii, în contra datoriilor celor mai înalte care trebuie să aibă cel mare și puternic către cel mic și slab”122. Din perspectiva lor, guvernul român trebuia să protesteze împotriva deciziei și să respingă schimbul propus – luarea în stăpânire a Dobrogei. Cum teritoriul României era inalienabil din punct de vedere constituțional, nici măcar într-un caz de forță majoră, vreun guvern sau parlament nu avea dreptul de a ceda părți din teritoriul național. Cum rezistența armată nu era posibilă, în condițiile în care Basarabia era deja ocupată de trupele rusești și ar fi agravat și mai mult situația țării, „protestul și resemnarea” erau singurele mijloace la care se mai putea recurge. Chiar dacă atribuirea Dobrogei era tentantă, în starea de spirit cauzată de pierderea Basarabiei, totuși, ea nu trebuia acceptată. Mai multe motive justificau o asemenea atitudine și anume că aceasta nu făcea parte din România, fiind mai curând o prelungire a Bulgariei, populată de puțini români și mai mult de elemente turbulente 121 Ibidem, p. 53-55. 122 Steaua României, nr. 138, 22 iunie 1878, p. 1-2.



121

care impuneau în permanență măsuri sporite de pază și ordine, iar comunicațiile se desfășurau anevoios, ceea ce presupunea un imens efort material pentru a putea fi asigurate. Liberalii moderați prevedeau just că „Dobrogea va fi în viitor o rană veșnic deschisă, un măr de discordie dintre România și Bulgaria care va fi necontenit și cu succes exploatat de aceia care au interese ca să ne vadă îndușmăniți, învrăjbiți și încăierați în lupte. Aceasta va da loc într-un viitor nu depărtat la o chestiune bulgară, cu care se vor tulbura necurmat lucrurile în Orient de către aceia care umblă întotdeauna să pescuiască în ape tulburi”123. Primirea respectivului teritoriu asupra căruia România nu avea nici un drept, ar fi justificat, considerau aceștia, rapturile din 1775 asupra Bucovinei și din 1812 asupra Basarabiei. Indemnizația pentru pierderea Basarabiei trebuia căutată în dublarea efortului material și intelectual din partea românilor, prin intensificare muncii în toate ramurile activității naționale, „în sădirea în sufletul poporului nostru a principiilor de ordine, de supunere la lege, de respect către autoritate, de iubire de patrie, de cumpătare și de economie, introducerea simțului de datorie și de moralitate în toți funcționarii publici”124.

Nu însă toate personalitățile care compuneau gruparea politică a liberalilor moderați împărtășeau același punct de vedere în privința inutilității primirii Dobrogei. Gr. Cobălcescu, întocmai precum N. Kretzulescu125, îi prevedea, în condițiile unei bune administrări, o „utilitate necalculabilă”126. Pentru aceasta, se impunea guvernului trimiterea unor „funcționari de o moralitate exemplară” și capabili127.

De asemenea, deciziile areopagului european de a condiționa recunoașterea independenței României de eliminarea restricțiilor constituționale la împământenirea populațiilor necreștine a generat reacția liberalilor moderați împotriva a ceea ce ei considerau a fi ingerințele Europei în favoarea evreilor din România, „infamia de a ne sinucide”128. Din acest moment, o mare parte a discursului lor politic se va axa pe această temă, reflectând atitudinea unei părți a mediului politic românesc față de soluționarea în sens politic pe care înțelegea să o formuleze Europa. Ca răspuns la unele zvonuri venite din București despre iminentele concesii politice pe care guvernul urma să le facă populației evreiești din România, liberalii moderați ieșeni se opuneau unor asemenea inițiative, faptele de arme ale ostașilor români care luptaseră în Bulgaria fiind 123 Ibidem. 124 Ibidem, nr. 139, 23 iunie 1878, p. 2-3. 125 N. Kretzulescu aprecia avantajele pe care Dobrogea le putea aduce României, în comparație cu sudul Basarabiei. Dacă amenajarea unui port la Dunăre, în Basarabia era o simplă iluzie, întreținerea lui excedând posibilităților României, Dobrogea poseda deja Tulcea, ca port la Dunăre, care, cu o administrație inteligentă, putea avea perspective promițătoare și Mangalia și Constanța care puteau fi îmbunătățite cu ajutorul compensației financiare oferită de Turcia. Tot prin aceasta, paralel cu linia ferată de la Cernavodă la Constanța, s-ar fi putut construi un canal foarte profitabil comerțului țării. N. Kretzulescu, Cugetări asupra retrocedării judecielor din Basarabia martie 1878, București, Tipografia Curții, 1878, p. 9-11. 126 Steaua României, nr. 167 bis, 4 august 1878, p. 2. 127 Ibidem. 128 Ibidem, 22 iunie 1878, p. 1-2.



122

acelea care ar fi trebuit să câștige simpatiile Europei129. Ca reflectare a reticenței liberalilor moderați față de soluția acordării de drepturi

evreilor sunt și articolele inserate în paginile oficiosului lor care relatau despre unele soluții pe care instanțele din Iași le dispuseră într-o serie de litigii în care figurau ca părți unele notabilități din evreimea ieșeană. Sentința pronunțată de Tribunalul Iași, secția a III-a sub președinția lui Gr.N. Macri în celebrul „proces Neuschotz” din Iași din mai 1878, prin care era respinsă cererea lui I. Neuschotz, pretins supus austro-ungar, calitate pe care însă nu o putea dovedi, de a fi acceptat la licitația pentru cumpărarea imobilului succesorilor defunctului Aizic Idelstein, a fost salutată de redactorii ziarului Steaua României130. Ei reproduceau în coloanele acestuia motivația magistraților ieșeni în care se sugera „amânarea de conferirea la israeliți a drepturilor politice și a dreptului de a dobândi proprietatea funciară” în România până când, sub efectul instrucției școlare „vor fi devenit cetățeni prin inima și spiritul lor pentru a deveni în urmă cetățeni prin drepturi și îndatoriri”131. Decizia guvernului de a-l înlocui pe procurorul N.G. Mihalcea ca urmare a soluției date de tribunal i-a determinat reacția acestuia, al cărui răspuns a fost publicat în ziarul liberalilor moderați. Se evidenția cu acest prilej curajul magistratului de a susține o opinie contrară aceleia exprimată de ministru în circulara interpretativă a Convenției cu Austro-Ungaria din 1875 prin care încercase să impună punctul său de vedere conștiinței oamenilor, o încălcare a promisiunilor făcute în programul liberal de guvernare în privința garantării independenței magistraturii, în opinia liberalilor moderați132. Destituirea procurorului era interpretată de aceștia ca o consolare acordată de guvern bancherului Neuschotz, situație ce putea constitui un precedent periculos de natură a încuraja și alte pretenții din partea evreilor133.

În articolul Un cuvânt în chestiunea jidanilor publicat la 29 iunie 1878, liberalii moderați considerau că măsura dispusă de congresul european în favoarea evreilor din România fusese luată pentru a da satisfacție unei puteri dușmane statului român, aluzia vizând-o pe Austro-Ungaria. În primul rând diplomații de la Berlin dezmembraseră România prin cedarea sudului Basarabiei către Rusia, apoi o obligaseră să acorde drepturi sociale și politice evreilor134. O oarecare justificare a deciziei se încercase prin invocarea soluției aplicată de Franța și de Anglia în privința evreilor de pe teritoriul lor, numai că redactorii Stelei României erau de părere că evreii din România nu aveau nici cultura necesară, nici educația și ideile moderne din statele respective. Se exprima speranța că Guvernul și Parlamentul nu vor aplica niciodată dispozițiile cu 129 Ibidem, nr. 69, 29 martie 1878, p. 2. 130 Sentința dată se publicase în broșura, Sentința Tribunalului de Iasi, Secțiunea a III-a, prin care se resping evreii de la putințimea de a cumpăra proprietăți imobiliare în România, în Ibidem, nr. 119, 30 mai 1878, p. 1. 131 Ibidem, nr. 113, 21 mai 1878, p. 1-3. 132 Ibidem, nr. 124, 4 iunie 1878, p. 1-2. 133 Ibidem. 134 Ibidem, nr. 143, 29 iunie 1878, p. 1-2.



123

privire la evrei135. Până la momentul Congresului de Pace de la Berlin, apare evidentă preocuparea

liberalilor moderați de a-și apropia bunăvoința guvernului în speranța unei viitoare colaborări. Decizia executivului liberal de a miza în continuare pe sprijinul politic al „Fracțiunii libere și independente” va determina o reorientare a opțiunilor moderaților ieșeni, putându-se constata, mai ales pe fondul deciziilor defavorabile României luate la Berlin, o distanțare a acestora față de Guvernul I.C. Brătianu, concretizată într-o critică vehementă la adresa acestuia. Vizita pe care ministrul de Interne, C.A. Rosetti o întreprinse în Moldova a marcat schimbarea opticii liberalilor moderați. Sosit în Iași la 22 iulie 1878, fruntașul radical avusese în ziua următoare o întrevedere cu mai multe persoane din „grupul Fracțiunei” la Hotelul „România” din Iași136. Liberalii moderați din Iași dezvăluiau că scopul vizitei lui C.A. Rosetti în Moldova era unul strict politic, dorind să se informeze în legătură cu șansele liberalilor guvernamentali la eventualele alegeri pentru o Adunare Constituantă, la care interlocutorii săi predilecți, fracționiștii, care dominau scena politică a Iașului, îl informau că respingeau ideea de Constituantă, pentru a nu-și pierde pozițiile politice dobândite. Misiunea ministrului de Interne era criticată pentru că ea nu urmărea inspectarea administrației Moldovei, care lăsa mult de dorit, dovada fiind suferința populației rurale, ci dezvăluia doar scopuri politice nefiind decât o „peregrinație politică”, o sfidare a programului „partidului național liberal” alcătuit la Mazar-Pașa137.

După acest moment discursul moderaților ieșeni adopta registrul tematic al opoziției conservatoare, Guvernului imputându-i-se că nu a știut să se folosească de cel mai greu moment în care se găsea Rusia, învinsă de Turcia la începutul campaniei din Balcani, pentru a fi încheiat un tratat de alianță prin care să se garanteze menținerea sudului Basarabiei de către România138. Ei insistau pentru convocarea Constituantei, ca singura în drept a decide cu privire la validarea sau respingerea condițiilor impuse prin Tratatul de la Berlin și criticau guvernul liberal că refuza să facă apel iarăși la colegiile electorale precum solicitase când se afla în opoziția de la Mazar-Pașa139. Apărea astfel evidentă dorința liberalilor moderați din Iași de a deveni o formațiune politică parlamentară. Declarațiile liberalilor radicali din Românul, conform cărora retrocedarea Basarabiei și anexarea Dobrogei „intra în sfera legislaturei ordinare”, fără a mai fi necesară convocarea unei Adunări Constituante, considerându-le în spiritul Tratatului de la Paris ca simple rectificări de teritoriu, ignorându-l însă pe acela al Constituție de la 1866, au stârnit indignarea liberalilor moderați140. În opinia lor, ceea ce se petrecuse cu sudul Basarabiei nu era numai o simplă rectificare de teritoriu, ci o înstrăinare a 135 Ibidem. 136 Ibidem, nr. 163, 26 iulie 1878, p. 2. 137 Ibidem. 138 Ibidem, nr. 171, 13 august 1878, p. 1. 139 Ibidem, nr. 195, 29 iulie 1878, p. 2. 140 Ibidem, nr. 171, 13 august 1878, p. 1.



124

aproximativ două sute de mii de români, act care contravenea articolului 2 din Constituție în privința inalienabilității teritoriului român, asupra căreia respectivele Corpuri Legiuitoare nu erau competente să se pronunțe, ci numai o Adunare Constituantă141. Organul de presă al liberalilor radicali admitea ideea convocării Constituantei în privința soluționării chestiunii israelite, însă ea trebuia făcută ulterior retragerii trupelor rusești, estimată a fi terminată într-o perioadă de un an142. Liberalii moderați considerau că „partida conservatoare” care făcea propaganda acestei idei devenea, fără să vrea, un organ al israeliților care doreau cât mai grabnic convocarea Constituantei, chiar și cu prezența rusească în țară. Ei criticau tonul violent al guvernamentalilor la adresa tuturor acelora care își doreau o Constituantă, în condițiile prezenței trupelor țariste, taxându-i de unelte ale intereselor evreilor sau ale rușilor, amintindu-le că în 1877 fuseseră efectuate alegeri senatoriale cu sute de mii de baionete străine în țară pentru ca aleșii să se pronunțe asupra unor chestiuni foarte grave cum a fost intrarea României în război143.

Redeschiderea Corpurilor Legiuitoare la data 15 septembrie 1878, cu două luni înaintea termenului constituțional, trăda, după opinia moderaților din Iași, gravitatea situației țării asupra căreia Guvernul I.C. Brătianu nu dorea să-și asume răspunderea, ei arătându-se indignați pentru neconvocarea colegiilor pentru alegerea Constituantei criticând comportamentul slugarnic față de guvern al parlamentarilor care votaseră competența Camerelor de a decide în privința deciziilor Tratatului de la Berlin144. Deputații disidenți fuseseră convinși, în ședința secretă din 26 septembrie 1878, de a se retranșa poziției executivului și de a accepta competența Camerelor deja existente145. În optica moderaților, aceștia nu erau decât simpli „diurnași” a căror poziție era strâns legată de existența regimului Brătianu, într-o eventuală Constituantă, ei nemaigăsindu-și locul146. La Senat, conform ziarului proguvernamental Românul, dezbinarea dintre conservatori și celelalte grupări și nuanțe politice fusese depășită grație atitudinii conciliante a lui V. Boerescu și C. Bosianu care, fără a prejudicia convocarea Constituantei, insistaseră ca Parlamentul să-și dea imediat avizul printr-o moțiune prin care să se arate că se supunea voinței colective a Puterilor europene147. Ulterior, Guvernul trebuia să propună Camerelor legi pentru a putea lua provizoriu dispoziții administrative și militare necesare ocupării Dobrogei până la reglementarea definitivă a situației148.

Ostilitatea față de guvern a liberalilor moderați era dovedită prin alianța politică pe care alegeau să o perfecteze cu prilejul alegerilor comunale din toamna anului 1878. 141 Ibidem. 142 Ibidem. 143 Ibidem. 144 Ibidem, nr. 177, 1 septembrie 1878, p. 1. 145 Ibidem, nr. 192, 27 septembrie 1878, p. 2. 146 Ibidem. 147 Ibidem. 148 Ibidem.



125

„Partidul liberal moderat” accepta propunerea de colaborare venită din partea „partidului conservator liberal din Iași” condus de Prințul Gr.M. Sturdza149 la alegerile comunale din 5 noiembrie 1878, opțiune care îi atrăgea acuzația de „trădător” din partea liberalilor „fracționiști”150. În acest scop, comitetul diriguitor al moderaților numea un „comitet de acțiune” compus din P. Papadopol, G. Mârzescu, T. Ciupercescu, G. Roiu, Al. Livaditi, V. Sculy-Logothedites și Gr. Cobălcescu pentru a se pune în înțelegere cu comitetul liberal conservator spre a asigura victoria candidaților proprii151. În cadrul noului consiliu comunal, colaborarea dintre cele două grupări politice ieșene continua, stabilindu-se o alianță politică între membrii liberali moderați și cei conservatori liberali pentru uniformizarea deciziilor și acțiunii pe plan local152. De asemenea, comitetul diriguitor al „Partidului Liberalilor Moderați din Iași” decidea, către sfârșitul anului 1878, să accepte „alianța propusă de partidul conservator în privința alegerilor viitoare pentru Camerele de revizuire”153, cu respectarea angajamentului stabilit în cazul în care unul dintre cele două „partide” ar fi venit mai întâi la guvernare. Era autorizată totodată o comisie formată din G. Mârzescu, T. Ciupercescu și V. Conta pentru a negocia cu „partidul conservator” bazele alianței în viitoarele alegeri pentru Camerele de revizuire a Constituției în urma deciziilor adoptate în cadrul Congresului de Pace de la Berlin154.

O altă acțiune politică a liberalilor moderați ieșeni era înființarea, la 20 noiembrie 1878, a „asociației secrete” cu denumirea „Liga Română Viața” care reunea „mai mulți cetățeni de toate stările și clasele” și al cărei scop era de „a combate prin toate mijloacele economice comerțul și industria jidovească și a susținea pe cea românească”155. Inițiativa lor se dorea o măsură de apărarea a intereselor „clasei de mijloc” românești, amenințată în existența ei socio-economică de concurența evreiască, în comerț și industrie, cu perspective de a se radicaliza în urma deciziilor favorabile împământenirii israeliților din România adoptate în cadrul Congresului de Pace de la Berlin. Ca măsură generală de realizare a respectivului obiectiv, se propunea „a îndemna și încuraja să se formeze comercianți și industriali români care să poată îndestula toate cerințele vieții”156. Dintre membrii grupării liberale moderate, avocatul T. Ciupercescu era însărcinat de comitetul de conducere al „Ligii”, ca „membru propagator”, să popularizeze inițiativa printre comercianții români și să monitorizeze punerea în aplicare a scopurilor societății157.

Sesizând amploarea nucleului opoziționist ieșean, primul-ministru Ion C. 149 Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire și Independență (1859-1877), București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, p. 429. 150 Miltiade Tzony, Regimul liberal în fața reacțiunei, Iași, Tipografia Tit.D. Mărdărescu, 1879, p. 61. 151 DJANI, fond Mss. 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderați, rola 241, c. 215. 152 Ibidem, c. 220. 153 Ibidem. 154 Ibidem. 155 Ibidem, p. 217-218. 156 Ibidem. 157 Ibidem.



126

Brătianu, conform strategiei sale aplicată cu succes în atâtea situații similare, a inițiat anumite acțiuni menite a-și apropia gruparea liberal-moderată. În această tactică se înscria demersul pe care șeful guvernului îl realiza prin intermediul lui D.A. Sturdza de a stabili un aranjament cu liberalii moderați în privința numelui viitorului primar al Iașului, alegerea primului-ministru oprindu-se asupra persoanei lui T. Ciupercescu, opțiune a cărei acceptare o condiționau însă de îndepărtarea lui V. Gheorghian din funcția de prefect, un apropiat al cercului „fracționiștilor”158. Combinația propusă este caracteristică jocului politic brătienist, tot în vederea păstrării influenței politice în Moldova, prin intermediul „fracționiștilor” de această dată, putând fi explicate și demersurile guvernului de a-l convinge pe prefectul de Iași, V. Gheorghian să nu cedeze „neajunsurilor personale” dându-și demisia în urma atacurilor adversarilor politici locali, mai ales când „în momentele actuale trebuie să ne uităm bine la țară și la interesul public”, după cum îi scriau în 1878 miniștrii I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu159.

Către sfârșitul anului 1878, liberalii moderați decideau că cea mai potrivită atitudine față de propunerile primului-ministru era „prudența”, având siguranța celor „trei fotolii în Cameră luptând ca oposițiune”160. Astfel, la alegerile pentru Camerele de revizuire ei colaborau cu gruparea conservatoare din Iași, în ciuda afinităților doctrinare pe care unii dintre ei precum V. Conta le descoperiseră cu „partidul Centru din București”, din jurul lui V. Boerescu, de care, pe moment, erau despărțiți de viziunea diametral opusă în chestiunea împământenirii evreilor161.

„Partidul Liberalilor Moderați din Iași” își va înceta activitatea, după 1880 când o parte a membrilor săi se va orienta către gruparea liberală condusă primul-ministru I.C. Brătianu, V. Conta, energicul opoziționist în chestiunea acordării de drepturi politice evreilor, fiind atras în guvern prin acordarea portofoliului Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar Al. Teriachiu prin acela al Internelor, ambii devenind miniștri la 20 iulie 1880162.

Constituită dintr-o seamă de notabilități ieșene, formațiunea politică „liberal moderată” a avut o existență efemeră.

Documentele de arhivă îi înregistrează data de 20 ianuarie 1878 ca moment al debutului ei politic și relevă o organizare minuțioasă, cu organe de conducere proprii, o reglementare precisă a modalităților de avansare în ierarhia „partidului” și a cazurilor de admitere a noilor membri și mai presus de toate dorința unanimă de a nu recunoaște „pe nici una din personalitățile politice ale țării de căpetenie a sa”. Deși avocatul P.S. Papadopol era ales președinte al „comitetului diriguitor”, din lista membrilor se disting numele unor oameni politici cu experiență, avocați, profesori universitari, mari proprietari precum G. Mârzescu sau D. Cozadini. 158 Ibidem, p. 218. 159 DANIC, fond Gheorghian, dosar nr. 2, f. 60. 160 DJANIaşi, fond Mss., 22, dosar nr. 1566/1878, Partidul liberalilor moderați, rola 241, c. 218. 161 V. Conta c. V. Constantinescu-Livianu, Iași, 13 martie 1879, în V. Conta, op.cit., p. 131. 162 A.D. Xenopol, op.cit., p. 390. Ion Mamina, op.cit., p. 307.



127

Concluziile istoriografice au evidențiat anumite legături între liberalii moderați ieșeni și persoana ministrului de Externe, M. Kogălniceanu, atribuindu-i acestuia chiar patronajul din umbră. Colaborările sale anterioare cu unii dintre membrii „partidului”, foști miniștri în cabinetele conduse de el sau din care a făcut parte precum G. Mârzescu și D. Cozadini la 1860-1861 și 1869-1870, avertismentul pe care marele om politic îl adresa Guvernului I.C. Brătianu în numele „liberalilor moderați din Moldova” în ședințele Senatului din 24-25 ianuarie 1877, în legătură cu posibilitatea sistării sprijinului parlamentar în eventualitatea continuării politicii contrare programului statuat de coalizații de la Mazar-Pașa în 1875, în realitate pentru colaborarea premierului I.C. Brătianu cu “Fracțiunea liberă și independentă” constituie indicii ale apropierii lui M. Kogălniceanu de moderații din Iași.

După cum semnala și presa locală, aceștia se afirmau politic încă cu prilejul alegerilor senatoriale din aprilie 1877, un „comitet” al acestora, compus din membri care se vor regăsi în majoritate printre fondatorii „partidului liberalilor moderați” din Iași în ianuarie 1878, sprijinind candidatura colegului lor E. Alcaz, fostul ministru de Finanțe în guvernul Moldovei prezidat de M. Kogălniceanu la 1860-1861.

Dacă anumite legături cu persoana șefului diplomației românești din perioada Războiului de Independență pot fi identificate anterior anului 1878, însuși conținutul programatic al formațiunii indicând inspirația acestuia, în perioada următoare sursele indică o distanțare a liberalilor moderați față de acesta. Articolele din oficiosul Steaua României lasă să se întrevadă ambițiile lor politice. În vederea satisfacerii acestora, a accederii în anturajul puterii, moderații ieșeni vor schița o apropiere față de politica guvernului liberal condus de I.C. Brătianu, erijându-se în singura formațiune politică regional capabilă de a oferi un suport eficace executivului, deosebindu-se net, prin notorietate și competență de colaboratorii „fracționiști” ai primului-ministru Brătianu.

Politica externă a Cabinetului în perioada Războiului de Independență și propaganda rezistenței împotriva pretențiilor rusești asupra sudului Basarabiei satisfăcute prin Tratatul de la San Stefano au găsit în liberalii moderați niște susținători activi.

O schimbare de atitudine din partea lor poate fi constatată în urma adoptării deciziilor nefavorabile României în cadrul Congresului de Pace de la Berlin, prilej cu care opoziția conservatoare și o parte însemnată a opiniei publice românești învinovățeau pe Guvernul Brătianu precum și pe fondul continuării colaborării liberalilor guvernamentali cu „Fracțiunea liberă și independentă”. Tonul antiguvernamental al ziarului moderaților ieșeni se va radicaliza în consonanță cu reacția ostilă a opoziției conservatoare, reproșând Cabinetului Brătianu, în special primului-ministru și ministrului de Externe, politica externă profesată și condusese la sacrificiile impuse României de către areopagul european precum și trista stare economică a Moldovei, efect al slabei administrări. Alianța cu conservatorii ieșeni din jurul Principelui Gr.M. Sturdza în cadrul alegerilor locale și a celor pentru Camerele de revizuire este semnificativă pentru reorientarea politică a liberalilor moderați. Însă,



128

precum și în alte cazuri, primul-ministru I.C. Brătianu va reuși neutralizarea acestui nucleu opoziționist prin atribuirea de posturi ministeriale lui V. Conta și lui Al. Teriachiu.

„Partidul liberalilor moderați” din Iași nu a și-a depășit condiția de grupare specifică vieții politice românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Constituită din personalități cu interese divergente, caracterizată printr-o mare mobilitate „a membrilor” ale căror decizii și opțiuni politice erau dictate mai puțin de convingerile doctrinare cât mai ales de oportunități și de relațiile personale, formațiunea ieșeană a cunoscut epilogul dizolvării ei prin contribuția acelui care a fost marele „geambaș de oameni”, după expresia lui Ionescu-Gion, primul-ministru al celei mai lungi guvernări liberale, I.C. Brătianu.


UNITATEA STATALĂ – DEZIDERAT OBIECTIV ŞI NECESAR

Jean Ciută

State Unity – objective and necessary goal Abstract

The author indicates that since antiquity the great historian and archaeologist Vasile

Parvan inferred the need for proto-historical knowledge of Central Europe, including the Thracian-Geto-Dacian-Romanian history.

The subsequent historical periods, medieval, modern and contemporary, amplified the importance of state unity mostly among European peoples.

Balkan states, including the population of Romanian ethnogenesis were organized in principalities, which campaigned for unity and 1600, 1859, 1918 were benchmarks that led to the unitary national state – Romania.

At present, in a confused Europe, the idea of a global world instead of an independent and national state is often spread.

History will say the word. Key words:State Unity, Vasile Pârvan, Central Europe, Romania Cuvinte cheie: Unitatea statală, Vasile Pârvan, Europa Centrală, România În sinteza proto-istoriei Daciei – recte – Getica lui Vasile Pârvan – marele

istoric-arheolog, reluând toate lucrările precedente cu privire la lumea geto-dacică şi aprofundându-le cu rezultatele cercetărilor sale arheologice, nu omite ideea necesităţii cunoaşterii proto-istoriei Europei Centrale. Pârvan afirmă, cu justificat temei, că „pentru a înţelege naşterea, dezvoltarea şi persistenţa romanismului danubian, trebuie să cunoaştem înainte de orice proto-istoria Europei Centrale şi Carpato-balcanice”1, care presupunea implicit şi formaţiuni statale de sine stătătoare, cu atât mai mult pentru perioadele următoare (antică, clasică, daco-romană, medievală şi modernă) sintagma unităţii se impune cu asiduitate. Pentru contemporaneitate, ideea unităţii statale constituie paradigma dintre globalizare şi menţinerea suveranităţii statale.

În antichitatea traco-geto-dacică-romană, unitatea s-a exprimat sentenţios prin Burebista, Decebal, fiind dominată de forţa romană intransigentă cu urmări pozitive şi negative. Formaţiunile politice post romane de tipul cnezatelor, voievodatelor, ducatelor, principatelor din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontico-Nistrean, au avut stabilităţi efemere până prin secolele XIV-XV, când, pornite din Vest şi extinse spre Sud şi Nord-Est s-au coagulat în ceea ce este cunoscut: Voievodatul Transilvaniei, Moldova şi Ţara Românească, toate locuite de românii rezultaţi din metamorfoza 1 Vasile Pârvan, Getica – o protoistorie a Daciei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982, p. 406.


Jean Ciută

130

prefacerilor survenite. Populaţiile migratoare de neamuri diferite: turanice, hunice, cumane, maghiare,

bastarne, germanice, slave etc., fie s-au contopit cu băştinaşii, fie i-au dominat temporar în perioade succesive, dar filonul etnic daco-roman a persistat şi a constituit osatura poporului român şi limbii române.

Odată cu anul 1354, turcii otomani, conduşi de Orchan I (1326-1359), pun stăpânire pe importanta fortăreaţă bizantină Gallipoli stabilindu-se în Europa2.

De la această dată şi până la 1877 popoarele balcanice, inclusiv Ţările Române, vor fi fost hărţuite şi temporar stăpânite de aşa-zişii „împăraţi ai Romei” de la răsărit. Iată ce mărturisea prinţul Carol I de Hohenzollern cu privire la stăpânirea Otomană: „Principatele Române părăsite de vecinii lor creştini, n-avură încotro şi trebuiră să facă pace cu năvălitorii mahomedani; Valahia şi Moldova încheiaseră, fiecare pentru dânsa, o capitulaţiune cu sultanul turcilor”3.

Tratatele de capitulaţii, denumite aşa, fiindcă erau scrise pe capitole, cuprindeau tributul în produse de tot felul, în bani, în forţă de muncă, în număr de copii pentru ieniceri, azapi şi achingii, în schimbul asigurării, uneori formale, a integrităţii teritoriale ale Ţărilor Române. Chiar şi în aceste condiţii, unitatea statală românească s-a menţinut în pofida tuturor opreliştilor cauzate de pretinşii suzerani. Luptele antiotomane l-au determinat şi pe poetul nostru naţional – Mihai Eminescu – să aprecieze că numeroasele confruntări ale românilor pentru independenţă şi unitate naţională reprezintă „Suma vieţii noastre istorice”. Dacă suzeranitatea otomană a fost vexatorie din toate punctele de vedere asupra românilor, mergând până la spolierea totală a poporului, teritoriile de convieţuire s-au păstrat relativ integre. Dar, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea o altă putere răsăriteană – Rusia ţaristă, şi-a întins ghiarele asupra principatelor dunărene sub pretextul drumului spre Constantinopol, accentuând aservirea acestora. În plus, ohrana ţaristă a promovat consecvent şi o politică anexionistă-teritorială, culminând cu alipirea forţată a Basarabiei la anul 1812. Abia în anul 1861, domnitorul Al.I. Cuza a obţinut din partea înaltei Porţi Otomane aprobarea unităţii statale a Principatelor Române. Între timp, fără vreo justificare politică, Poarta, încălcând grosolan şi prevederile tratatelor de capitulaţii, a cedat Austriei habsburgice partea de Nord a Moldovei – denumită de către cuceritori, în 1775 – Bucovina. Aşa că, unitatea statală românească, a fost vremelnic sacrificată, urmând ca lupta pentru unitate şi independenţă naţională să continue în epoca modernă, la dimensiuni amplificate.

Unirea Principatelor Române din 1859 a prefigurat consolidarea statală românească, creând premisele indispensabile ale obţinerii independenţei absolute de stat, din 1877.

În timpul tratativelor dintre I.C. Brătianu şi prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, cu privire la aducerea lui Carol ca domnitor al României, un episod 2 Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 74. 3 Memoriile regelui Carol I al României, vol. 1, Bucureşti, Editura Tipografiei Universul, p. 8.


Unitatea statală – deziderat obiectiv şi necesar

131

bine-voitor l-a reprezentat poziţia doctorului Carol Davila, care, intenţionând să-l înduplece pe Carol spre a fi de acord cu propunerea lui Brătianu, prezintă candidatului o hartă cu România şi ţările vecine: Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia, subliniind faptul că toate acestea erau locuite în majoritate de români, impunându-se cu necesitate încorporarea lor la Principatul României4.

Regimul monarhic Hohenzollernian (1866-1914) a însemnat, odată cu consolidarea structurilor statale, independenţa absolută de stat (1877), proclamarea Regatului României (1881) şi modernizarea societăţii române, dublate de inscrierea ţării în contextul european pe poziţii respectabile.

Relaţiile cu vecinul de la Răsărit au fost relative, chiar dacă Casa regală de Hohenzollern se înrudea cu ţarul Rusiei.

În contextul izbucnirii primei conflagraţii mondiale, colaborarea cu Rusia ţaristă a fost ca şi la 1877-78, Ohrana ţaristă urmărind scopurile sale anexioniste de natură să fie slăbită unitatea statală românească.

Pe fondul degringoladei bolşevice şi sub impulsul efectiv al românilor de pretutindeni, în special al celor din teritoriile româneşti anexate vremelnic, având în plan intern o politică echilibrată şi sprijinul substanţial al puterilor din Antantă, s-a împlinit visul de veacuri al românilor – reîntregirea statal-naţională.

Privind unitatea statală ca un deziderat obiectiv şi necesar, nu putem să eludăm concepţia unor oameni politici şi de ştiinţă din perioada interbelică şi îndeosebi a marelui istoric Nicolae Iorga. Acesta, influenţat se pare şi de optica gândirii reputatului istoric german Leopold von Ranke, atribuia istoriei sarcina de a urmări viaţa însăşi a omenirii de-a lungul timpului5. În acest context încercăm reactualizarea concepţiei iorghiste expusă în publicaţia de acum 70 de ani, intitulată: Idei asupra problemelor actuale6.

Nicolae Iorga apreciază că „Vechea Europă” a fost o unitate politică şi morală7 exprimată prin prevederile tratatelor Westphalice de la 1648 (de fapt, tratatele de la Műnster şi Osnabrűck) care au fixat pentru prima dată echilibrul european8. Interpretând pe Iorga, a fi european, înseamnă a avea o anumită stare de spirit, astfel că, plecând de la acesta, putem afirma că interesele iniţiatorilor şi fondatorilor Uniunii Europene: Jean Monnet; Robert Schuman; Konrad Adenauer; Altiero Spinelli; Winston Churchill ş.a. au preponderat mai mult în plan economic, dat fiind dezvoltarea industrială a Occidentului.

S-a încercat, afirmă Iorga, alcătuirea unei Europe Centrale în care ţările din 4 Ibidem, p. 24. 5 Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia III-a, Bucureşti, 1944, p. 7-28; Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei; apud. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu;V. Cristian ş.a., Românii în istoria universală, Iaşi, 1987, p. 781. 6 N. Iorga, Idei asupra problemelor actuale, Bucureşti, Editura „Cugetarea” IV, 1934, p. 77. 7 Ibidem, p.77 8 Ibidem, p.78.


Jean Ciută

132

aceste părţi europene (inclusiv România) nu pentru ca ele să trăiască mai bine, ci pentru ca ţările din Apus să-şi poată desface mai uşor produsele lor industriale şi să achiziţioneze produsele agricole de la ţările cu un astfel de profil (şi România) la preţuri derizorii.

Parţial, concepţia iorghistă se demonstrează şi astăzi, când nu s-a imprimat încă o egalitate deplină între cele 27 de ţării ale Uniunii Europene, iar decalajele între ele se observă cu „ochiul liber”. Bruxell-ul mai manifestă încă unele asperităţi asupra unora şi îngăduinţe asupra altora.

Ideea diminuării spiritului naţional în favoarea globalizării n-ar prea fi benefică pentru ţări ca România. Unitatea statală rămâne filonul dezvoltării fiecărei ţări. Exemplul S.U.A. nu se confirmă în condiţiile vechiului continent european; aici, s-ar potrivi aplicarea principiului, „Unitate în diversitate”.

Unitatea statalităţii româneşti a fost admirabil exprimată de către stihuitorul ardelean, Petre Dulfu în decembrie 1918 prin versurile:

„La un loc tot neamu-i strâns Într-o Mare Românie; Veacuri lungi de jale-am plâns Plângem azi de bucurie”.


N. IORGA ŞI MAREA UNIRE (IV)

Gheorghe A. Ştirbăţ

N. Iorga and the Great Union Abstract

The period between 1916 and 1918 was the most important stage of Iorga’s political

activity. At the beginning of the war, the historian and the politician followed the policy of the the

liberal government led by Ion I. C. Bratianu as a reliable guarantee for national unity. Consecrating his entire life to the Roumanians fight for national unity, N. Iorga suspended

the activity of the Democratic Nationalist Party putting in jeopardy his future political career. He believed in the victory of the Romanian’s cause victory even when it seemed

impossible to achieve it. His parliamentary activity was completed with a scientific and journalist work. “Neamul

Românesc” was the most read newspaper during the war. N. Iorga published works of national and universal history in English, French, Italian and

Russian and has supported the idea of Romanian unity in front of western allies. Key words: Nicolae Iorga, The Great Union, Nationalist Democratic Party, Worls War

I, national policy Cuvinte cheie: Nicolae Iorga, Marea Unire, Partidul Naţionalist Democrat, Primul

Război Mondial, politica națională Discursul a fost răspândit de oficialități în toate localitățile țării, a fost trimis

telegrafic în străinătate ca o expresie a „hotărârii nezguduite de a merge până la sfârșit în îndeplinirea onestă și curajoasă a unei datorii de onoare”1. S-a cerut marelui orator să accepte unele modificări „mai ales în ce privește citirea adâncilor și duioaselor cuvinte”2 ale domnitorului Gheorghe Ștefan care, îndemnat să părăsească țara, el va replica: „Mai bine să ne mănânce câinii pământului acestuia decât să găsim fericirea, liniștea și binele în granițele străinului dușman”3. Această modificare i s-a cerut deputatului naționalist-democrat nu numai de către primul-ministru, dar și de către ministrul de Război Vintilă Brătianu, care îl înștiința de intenția guvernului de a trimite o parte a populației și armatei (a cercetașilor) în Rusia. Deși ideea era „o disperată și lașă concepție” contra căreia „a luptat cu cea mai firească indignare”4, marele istoric acceptă scoaterea pasajului din discurs. Acest fapt demonstra crezul lui N. Iorga conform căruia tot ce ar afecta coeziunea internă, condiție a desăvârșirii unității politice, trebuia eliminat și nu reprezenta un compromis prea mare. 1 N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, vol. III, București, 1981, p. 149. 2 Ibidem; idem, Pagini alese, vol. II, București, 1965 p. 449. 3 Idem, O viață de om, III, p. 149. 4 Ibidem.



134

Cuvântarea a fost publicată integral în Neamul Românesc, ziar ce apărea pe cheltuiala statului într-un tiraj de 5.000 de exemplare pentru a se distribui soldaților. Discursul a produs o adâncă emoție în rândul armatei române: „Acolo, într-un cotlon al tranșeelor, un camarad citea, cu glasul înecat de plâns, îndemnul lui Iorga de a nu se lăsa cotropiți de îndoială, de a crede cu tărie în biruința finală a dreptății nației noastre”5.

Prin articolele și cuvântările publicate în ziarul său, N. Iorga căuta să mențină moralul ridicat al trupelor și al populației6. Conștient de necesitatea și importanța cuvântului său scris sau rostit din acel moment pentru întreaga populație și armată, el va constata că, în sfârșit, sosise timpul când vorbele sale „nu se mai pierdeau în vânt, în mijlocul unei societăți ușuratice și fiecare cu fiecare rând era urmărit cu frângere de inimă”7.

Iorga devenise „un interpret al stării de spirit a soldaților”8. El a știut și a reușit „cu răbdare, stăruință și elan” să întărească credința în triumful cauzei românești în momentul cel mai greu al războiului, „când sufletul mulțimii era pustiit de cuvântul deznădejdii și „în ciuda zâmbetelor ironice care fluturau pe buzele înțelepților zilei”9.

Discursul din 14 decembrie 1916 a produs o vie emoție printre cititorii gazetelor din țările Antantei și S.U.A. unde a și fost publicat. De la Paris, istoricul american Herbert Adams Gibbson îl înștiința pe N. Iorga: „Vreau să știți că, cuvintele dumneavoastră au fost larg citite în Franța și au făcut mult bine aici. Mulți din noi ne dăm seama cât a suferit România și că aceste nenorociri nu se datorează nicidecum lipsei de curaj, fie de nepricepere a armatei române.Cuvintele d-voastră respiră spiritul unei speranțe de neînfrânt și ați câștigat o uriașă simpatie și înțelegere departe de țara d-voastră, în Franța”10.

Publicarea cuvântării din decembrie 1916 nu a constituit singura apariție în presa occidentală și americană a profesorului N. Iorga în perioada războiului. Articolele sale au fost publicate în ziare și reviste de prestigiu din Marea Britanie precum The New Europe, patronat de Seton-Watson, sau Daily Review of the Foreign Press, editată chiar de Foreign Office. La Paris, sub îndrumarea lui Charles de la Rancière, director al Departamentului Imprimeriilor Statului francez, apărea volumul Pages roumaines ce cuprindea articole preluate din Neamul Românesc11. Marele istoric era recunoscut de opinia publică europeană și americană ca „animatorul destinelor românești” care prin scrisul său dovedea „respirația robustului său optimism”.12

Adversarii guvernului liberal, cunoscând atitudinea favorabilă față de Brătianu a istoricului din anii războiului, nu s-au ferit să-l considere deopotrivă vinovat pentru înfrângerea temporară13. N. Iorga însă nu se „înconvoaie în fața dezastrului militar”14, 5 Pamfil Șeicaru, N. Iorga, București, 1990, p. 62. 6 Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Geza, p. 168. 7 N. Iorga, op.cit., p. 155. 8 Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 62. 9 Sterie Diamandi, op.cit., p. 168. 10 apud Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, București, p. 76. Aprecierea era cu atât mai importantă cu cât venea de la un viitor consilier al delegației S.U.A. de la Conferința de Pace de la Paris din 1919, post unde putea influența hotărârile în sensul dorit de România. Idem, N. Iorga în viața politică a României, București, 1991, p. 112. 11 Ibidem, p. 78. 12 N. Iorga, Opera-Omul-Prietenii, ediție Valeriu Râpeanu, Editura Artemis, 1992, p. 83. 13 Zigu Ornea, Nicolae Iorga în 1916-1918, în România literară, nr. 33 din 20 august 1997,


N. Iorga şi Marea Unire (IV)

135

crezând cu tărie în victoria finală: „S-a pierdut bătălia, nu s-a pierdut războiul”, considera marele istoric15. În spiritul acestei credințe și convins de necesitatea efortului comun al tuturor forțelor politice pe altarul intereselor naționale și pentru evitarea oricăror manifestări politicianiste, el suspendă încă din septembrie 1916 activitatea P.N.D.16

Încetarea temporară a activității Partidului Naționalist Democrat, care i-a permis și disocierea de A.C. Cuza, a cărui activitate turbulentă și antiguvernamentală era în contradicție flagrantă cu concepția marelui istoric, „a suspendat rostul lui de om politic”17, amenințându-și grav cariera politică.

În timpul refugiului de la Iași, N. Iorga „a fost călăuza neînfricată în credința victoriei finale”18, iar ziarul său, Neamul Românesc, „foaie a conștiinței naționale luptătoare”19. Periodicul marelui savant a devenit unul din cele mai importante publicații din spațiul public românesc ajungând la tirajul „amețitor de 2500 de exemplare”20. Neamul Românesc, în acești ani foarte foarte grei pentru destinul României, era citit cu însuflețire de populația civilă și de armată în toate zonele țării unde putea pătrunde, întreținând speranța în victoria finală. În paginile ziarului său, Iorga a susținut politica guvernului, atitudine izvorâtă nu din meschine interese personale ci „pur și simplu, convingerea marelui savant s-a întâlnit fericit cu aceea promovată de guvernul Ionel Brătianu”21.

În țară sau în străinătate, avea să sublinieze ziaristul Pamfil Șeicaru, „scrisul său militant a tulburat continuu, a mobilizat uri sectare și înrolând devotamente, dar nu a îngăduit indiferența”22.

Activitatea desfășurată în acele luni de maximă încordare națională a demonstrat pentru N. Iorga că istoricul adevărat „nu trebuie numai să cunoască istoria, ci să facă istoria trăită de el”23. Pentru aceasta, ca „un pedagog al regăsirilor noastre”24 coboară în mijlocul realităților, participă activ la viața publică, parlamentară unde militează pentru solidaritatea întregii clase politice românești. Condamnă de la tribuna Camerei și în paginile ziarului Neamul Românesc tradarea care „era pretutindeni în mijlocul nostru”25 dovedindu-se „un stâlp al libertății și demnității naționale”26. El a continuat să creadă ca nimeni altul în schimbarea radicală a situației de pe întreg frontul de răsărit , în victoria finală a Antantei. Această credință de neclintit în victoria Triplei Înțelegeri era împărtășită de Iorga în orice întâlnire cu numerosul public care îi asculta conferințele în sălile de curs sau în aula universității ieșene. p. 1. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 16 Petre Țurlea, N. Iorga în viața politică a României, p. 112. 17 Zigu Ornea, op.cit., p. 1. 18 N. Iorga, Opera…, p. 78. 19 apud Zigu Ornea, op.cit., p. 1. 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Ibidem. 25 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 162. 26 Edgar Papu, N. Iorga. Eroul, în N. Iorga. Opera-Omul-Prietenii, p. 8.



136

El își relua astfel menirea de profesor „care ajunsese acum să aibă un sens mai înalt ca oricând”. În acele momente, cuvântul său ascultat cu interes la universitate „avea să întregească ceea ce zilnic spunea scrisul de durere și speranță”27. Conferințele sale analizau aspecte fundamentale ale istoriei țărilor inamice, Austro-Ungaria și Germania, prin care încerca să distrugă mitul superiorității și invincibilității acestora. El prezenta publicului ascultător „felul cu totul întâmplător și neorganic în care se alcătuise o Austrie în care se putea desface ușor în bucățelele acelei înjghebări”28. De asemenea, în ciclul de conferințe Cuget și faptă germană, N. Iorga încerca să demonstreze compatrioților săi, în mintea cărora Germania „apărea ca un concept absolut unitar”, „bloc de putere nezguduit din evul mediu și până în contemporaneitate” sau „curent de voință pe care nimic n-ar fi putut-o opri în revărsarea ei”, că aceasta reprezenta „lupta dintre cele două tendințe de minte și pumn care se înfruntă necondiționat în viața unui popor de o mare complexitate sufletească în care îndrăzneala cugetării abstracte alternează cu supunerea necondiționată unor autorități de ce mai multe ori venite din străinătate sau coapte după modele străine”29.

Vizitele la Iași, noua capitală a României din anii ocupației militare din 1916-1918, ale unor reprezentanți din țările Antantei precum ministrul Belgiei, Vandervelde, „cu figura de vechi savant aplecat asupra hârtiilor sau eprubetelor lui”, „țeposul Albert Thomas, ministrul munițiilor franceze, gata să-l îmbrățișeze pe regele Ferdinand cuprinzându-l cu buna energie prietenoasă a brațului său de plebeian luptător” și o delegație mixtă americană formată din intelectuali și militari, atent urmărite și analizate de N. Iorga, dovedeau că „nu luptăm singuri pe frontul supremelor sforțări”30. Prezența acestora, considera savantul, făcea să intre „o rază de lumină în temnița noastră îngustă și întunecată duhnind a mormânt”31.

N. Iorga s-a aplecat cu atenție și responsabilitate asupra propagandei românești în străinătate, pentru recunoașterea drepturilor istorice ale României asupra teritoriilor locuite de români în Austro-Ungaria, iar în ultimele luni ale războiului și asupra Basarabiei, aflată până atunci sub stăpânire țaristă32. La solicitarea librăriei Hachette, din îndemnul ministrului francez Stephen Pichon, el va scrie o nouă istorie a românilor pe scurt, în care demonstra „dreptatea cauzei pentru care ne istovim să prezinte titlul cultural al existenței și al cererilor noastre”33.

Revendicările noastre erau susținute de dezvoltarea unei civilizații proprii, unitare pentru toți românii din întreg spațiul românesc, iar la baza acestei „lungi opere de vitalitate națională, stăteau calitățile constructive ale țăranului român”.34 Vitalitatea țărănească își pune amprenta asupra nemăsuratei puteri de refacere „a acestui neam de atâtea ori călcat în picioare”35. În spiritul acestor idei, în acele momente apăsătoare ale istoriei războiului de reîntregire națională, el vedea că „semnele de încredere apăreau, fără ca din Apusul de care ne legasem, să nu fi venit încă primii mângâietori și soli ai 27 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 173. 28 Ibidem. 29 Ibidem; Neamul Românesc, an XII, nr. 20 din 23 ianuarie 1917. 30 N. Iorga, op.cit., p. 160. 31 Ibidem. 32 Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, p. 77-78. 33 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 158. 34 Ibidem. 35 Ibidem, p. 169.



137

biruinței comune”36. Pentru a da acestei acțiuni eficiența de care era nevoie, N. Iorga a îmbinat

menținerea și întreținerea relațiilor cu mari personalități culturale și politice din Europa Occidentală și S.U.A. care prin cuvântul lor puteau influența hotărârile viitoarei conferințe de pace, cu publicarea unor lucrări de istorie românească în principalele limbi de circulație universală. Marele patriot a avut în vedere istoria provinciilor românești aflate sub dominația Imperiului Austro-Ungar și aflate în centrul revendicărilor noastre naționale. După Histoire de roumains de Transilvanie et Hongrie, apărută în 1915-1916, va publica în 1917 lucrările Droits nationaux et politiques des Roumains dans la Dobrogea, Histoire des Roumains de Bucovine à partir de l’annexion autrichienne (1775-1914), iar în 1918, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia37. Totodată, savantul a luat inițiativa de a publica o serie de lucări științifice despre relațiile României cu țările Antantei de-a lungul timpului, demonstrând că aceste legături nu erau impuse doar de diplomația războiului, ci ele aveau legături adânci în istoria lor comună. Pe această linie se înscria publicarea în 1917 a lucrării Relations des Roumains avec les Alliès, unde autorul are în vedere și continuitatea și vechimea acestor legături38. Lucările publicate de N. Iorga în această perioadă, deși „unele motivate politic, sunt valoroase și interesante”39. El nu a făcut rabat de la adevărul istoric, ținta politică propagandistică fiind dată de contextul internațional în care îl rostea.

Conferințele ținute în aula universității ieșene despre specificul dezvoltării politice, economice, culturale ale Germaniei de-a lungul istoriei au fost publicate în 1918, într-un volum intitulat Cuget și faptă germană. Istoricul pune în antiteză „măreția și idealismul filosofiei germane”40 cu acțiunile politice și militare ale Imperiului German care declanșase „cea mai irațională acțiune militară”41. N. Iorga considera că aceasta reprezenta confruntarea cea mai autentică „între spirit, gândire, bun simț și putere”, dominantă a spiritului german, „de o rară și puternică complexitate”42. În Originea și desvoltarea statului austriac: zece lecții făcute la Iași în 1917, lucrare apărută în 1918, istoricul susținea ideea că formarea statului și imperiului austriac „s-a produs într-o manieră conjuncturală oricare, aproape fără nici o evoluție organică”43. Nici un stat din Europa, sublinia N. Iorga, nu fusese atât de important pentru papalitate precum Imperiul Habsburgic, încât aceasta a fost cu ochii pe Viena în ultimii 500 de ani, intervenind în favoarea lui când simțea că poziția sau caracterul catolic al domeniilor habsburgice erau amenințate44.

Ziarul Neamul Româneasc, de sub conducerea savantului, a analizat periodic 36 Ibidem. 37 Barbu Theodorescu, N. Iorga, București, 1968, p. 248-269; Petre Țurlea, op.cit., p. 77; idem, N. Iorga în viața politică a României, p. 77; N. Iorga, op.cit., p. 108-109; idem, Supt trei regi, București, 1932, p. 160. 38 Nicolas M. Nagy-Talavera, N. Iorga. O biografie, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, prefață de Kurt W. Treptow, București, 1999, p. 189. 39 Ibidem, p. 179. 40 Ibidem. 41 Ibidem. 42 Ibidem. 43 Ibidem. 44 Ibidem.



138

evoluția și tendințele politice din Germania și Austro-Ungaria. Pentru acesta, în acel moment, Austro-Ungaria era „un imperiu de muzeu și de veche garderobă”45. Infromându-și cititorii despre urcarea lui Carol I pe tronul Dublei Monarhii, Iorga preciza că proaspătul monarh domnea „într-un bătrân stat care se luptă ca din putregaiul lui să nu răsară energice state nouă”46.

N. Iorga a analizat specificul politicii de înarmare a Germaniei, în preajma dar și în timpul războiului, insistând asupra efortului acesteia în domeniul naval care să contrabalanseze decalajul față de Marea Britanie. Era convins că, în ciuda uriașului efort depus, construirea unei flote navale care să concureze Anglia era imposibil de realizat: „și mai e un lucru pe care Germania nu-l poate distruge cu toate fulminațiile oratorice ale bietului Bethman[…]. O flotă cum britanicii n-o au și nu o vor avea niciodată”.47 Marele specialist în istorie universală a criticat politica „jocului cu revoluția”, în interiorul cât și în exteriorul Germaniei. Era de părere că apelul politicienilor germani la socialism, la „întrebuințarea sentimentului popular pentru scopurile lor meschine e o politică veche”, atenționând însă că „jocul pe care-l fac” era unul periculos pentru că „mișcările odată provocate nu ascultă decât logica lor proprie și nu voința celor care le-au provocat”48. Politicienii germani trebuiau să știe că „istoria nu va ierta niciodată, în tendințele lor totuși grandioase, Asiriile vechi sau moderne, păgâne sau atât de evlavios creștine ca Germania”49. Deputatul de Prahova își exprima, totodată, încrederea că după acea tristă experiență, guvernele care se vor succeda, vor trage toate învățămintele folositoare pentru ca germanii să redevină acel popor „al cărui inimă a fost comoară de iubire, al cărui mijloc de acțiune a fost simpatria universală pentru orice se face bun și nobil în omenire”50.

N. Iorga afirma că istoria, ca un judecător imparțial, judecă fiecare putere politică după aportul pe care și l-a adus pe plan intern și extern la progresul general al societății umane. Istoria națională apreciază „orice putere politică după binele pe care l-a adus acelui neam; istoria universală care este conștiința în veșnic mers al lumii, o judecă după binele pe care, pe lângă răul neapărat și deci scuzabil, l-a adus omenirii întregi”51.

Prin scrierile sale de popularizare a istoriei, culturii și civilizației românești, N. Iorga se alătura diplomației în vederea susținerii cu argumente științifice incontestabile a revendicărilor noastre teritoriale. Opera marelui patriot pătrundea în state unde diplomația românească nu performa sau își făcea foarte palid simțită prezența, precum era cazul S.U.A.

Lucrările de istorie și civilizație românească îi erau solicitate istoricului atât de diplomații români acreditați în capitalele europene, cât și de oameni de cultură, militari, politicieni din statele aliate. Impresionat de succesul primei ediții a istoriei pe scurt a românilor, apărută la editura Hachette din Paris, dramaturgul și scriitorul francez îi mulțumea anticipat savantului român: „voi fi mândru că am putut contribui la 45 N. Iorga, Două imperii, în Neamul Românesc, an XII, nr. 49, 25 august 1917. 46 Idem, Noul împărat austriac, în Neamul Româneasc, nr. 12, 15 ianuarie 1917. 47 Idem, Hotărârea Germaniei, în Neamul Românesc, nr. 68, 12 martie 1917. 48 Idem, Înlăuntrul Germaniei. Jocul cu revoluția, în Neamul Românesc, nr. 68, 12 martie 1917. 49 Idem, Două imperii, în Neamul Românesc, nr. 49, 25 august 1917. 50 Ibidem. 51 Ibidem.



139

înzestrarea Franței cu o istorie a românilor apărută cu un nume ca al dumneavoastră”.52 Marele istoric român continuă să scrie lucrări despre relațiile României cu țările

Antantei de-a lungul istoriei. După publicarea unei lucrări generale în limba franceză a relațiilor cu Antanta, intitulată Relation des Roumaines avec les Alliès, în 1917, savantul se va ocupa în mod special de relațiile cu fiecare stat membru al alianței. În acest sens, va traduce și publica în limbile franceză și engleză, la Iași în 1918, Histoire des relations entre la France et les Roumains și Histoire des relations Anglo-Roumains53 în prefața căreia, autorul își exprima speranța că Anglia ca și cea mai mare parte din lume va onora sacrificiile făcute de patrusprezece milioane de români pentru cauza comună54.

Relațiile cu Rusia au constituit un capitol important al preocupărilor lui N. Iorga. El va publica în limba franceză, la Iași, în 1917, Histoire des relations russo-roumainnes.

Lucrările publicate în acești ani despre istoria relațiilor cu statele membre ale Triplei Înțelegeri depășeau sfera unor simple broșuri de popularizare și propagandă dovedind calibrul unui mare istoric. N. Iorga nu a făcut rabat de la rigoarea științifică. Citind Historire des relations russo-roumains, Pamfil Șeicaru considera analiza lui Iorga „incontestabilă”, exprimându-și dorința ca această carte să devină manual în România55. Aplecându-se mai târziu asupra concluziilor din lucrarea consacrată relațiilor româno-ruse care au fost din plin confirmate de realitate, istoricul i-a declarat lui Pamfil Șeicaru: „Evenimentele au dovedit că aveam dreptate”. Prin aceste concluzii, aprecia marele istoric, „nu politicianul a fost răzbunat, ci istoricul. Nu categoria de politicieni tributari prezentului imediat”56. Ziaristul, care îl cunoștea foarte bine pe Iorga, nu a fost surprins de afirmația istoricului, concluzionând că tocmai „această supremație a istoricului asupra politicianului făcea dificilă luarea în serios a activității politice a lui N. Iorga”.57 Ambasadorul Italiei în România, Carlos Fasciotti considera lucrarea Historire des relations russo-roumains, în afara unei opere de propagandă, folositoare cât se poate de mult în contextul respectiv, „o operă peste măsură de meritorie, de dreptate și patriotism”58.

De asemenea, lucrarea Droits nationaux et politiques des roumaines dans la Dobrodgea a stârnit un viu interes în rândurile gazetarilor, specialiștilor și ale politicienilor. Același ambasador al Italiei, după lecturarea noii cărți, îi ura istoricului să scrie o istorie a tuturor românilor care să fie „o oglindă fidelă a acestor principate 52 Scrisori către N. Iorga, ediție îngrijită de Petre Țurlea, vol. V, București, 1996, p. 204; Petre Țurlea, N. Iorga în viața politică a României, p. 110. 53 Nicholas M. Nagy-Talavera, op.cit., p. 168-169; Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, p. 77. 54 Ibidem. 55 Ibidem. 56 Apud N. Iorga, O viață de om, vol. II, p. 252; Nicholas M. Nagy-Talavera, op.cit., p. 169; Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 62. Savantul își amintește că atunci când ambasadorul le-a cerut diplomaților ruși părerile despre lucrarea sa relativă la relațiile ruso-române, aceștia au afirmat că lucrarea ar fi fost scrisă “din punctul de vedere al românilor”. Istoricul a replicat atunci: „Mă întreb ce-ar fi spus dacă aș fi scris cu adevărat din punct de vedere al românilor”. N. Iorga, Memorii, vol. I, p. 319. 57 Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 83-84. 58 Petre Țurlea, Nicolae Iorga în viața politică, p. 108-109.



140

danubiene ale trecutului care prin statutul lor de dincoace de Carpați au pregătit sosirea României Mari de mâine”59. De la Moscova, consulul general al României îl anunța pe marele savant că a reușit să traducă în limba rusă Historire des relations russo-roumains și Droits nationaux et politiques des roumaines dans la Dobrodgea ca „să provocăm în cercurile politice ruse un curent de opinie mai favorabil României”60. Amiralul Bârseanu de la Comandamentul Marinei îl înștiința pe Iorga că Emanoil Miloș, colonel rus, viitor profesor de istorie militară la Academia Navală din Petrograd, îi solicita o carte de istorie a românilor61.

Volumele trimise de marele istoric în străinătate i-au adus numeroase scrisori de mulțumire și de apreciere asupra valorii scrisului său. Printre numele care i-au adus mulțumiri s-au numărat: contele Saint-Aulaire, ministrul Franței, Legația Spaniei precum și cea a S.U.A. condusă de Charles Vopicka. Ambasadorul american aprecia în mod deosebit și articolele publicate în Neamul Românesc62.

N. Iorga a fost un admirator constant al democrației și al civilizației americane. Aprecia foarte mult momentul intrării S.U.A. în război, că va modifica situația de pe cele două fronturi de luptă și va înclina balanța victoriei de partea Antantei. Evoluția evenimentelor militare au confirmat previziunile savantului. De asemenea, el considera că marea democrație americană urmărea „arbitrarea și stabilirea unei păci eterne”63. Admirația sa se răsfrângea și asupra președintelui american Wilson pe care îl considera „un academician vestit”64.

N. Petrescu-Comnen, reprezentantul României la Berna, solicita în mod imperios lui N. Iorga în august 1917 să-i trimită articole despre istoria Dobrogei și a Transilvaniei pentru a fi publicate în reviste elevețiene și franceze deoarece „stăpânii noștri au neglijat chestiunile propagandei în Apus. Suntem datori să îndeplinim această lipsă cu umilele noastre puteri”65.

Între 1917-1918, articolele marelui istoric vor fi publicate în Marea Britanie, la Londra, în revista The New Europe și în Daily Review of the Foreign Press editată de Foreign Office, consemna Marcu Beza66.

Eforturile lui N. Iorga de susținere a cauzei comune a Aliaților vor fi apreciate de toate statele Triplei Înțelegeri, dar mai ales în Franța, unde la sfârșitul războiului, la inițiativa lui Robert de Fleurs, va fi decorat cu Legiunea de Onoare67. În aprilie 1918, Charles de la Roncière, director al Imprimeriilor Statului Francez, publica volumul Pages roumains, ce reunea articole articole publicate în Neamul Românesc despre participarea Romniei la Primul Război Mondial și relațiile cu țările Antantei68. Sub patronajul serviciului de propagandă francez era editată la Paris, în 1918, Histoire des 59 Apud Barbu Theodorescu, op.cit., p. 258; Petre Țurlea, op.cit., p. 109. 60 Apud Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, p. 78. 61 Scrisori către N. Iorga, vol. V, p. 205. 62 Nicholas M. Nagy-Talavera, op.cit., p. 179; Petre Țurlea, N. Iorga în viața politică a României, p. 209; Barbu Theodorescu, op.cit., p. 218-268. 63 Neamul Românesc, an XIII, nr. 37, 16 octombrie 1918. 64 Ibidem. 65 Petre Țurlea, O viață pentru poporul românesc, p. 79; Barbu Theodorescu, op.cit., p. 254-268. 66 Ibidem. 67 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 198. 68 Ibidem, p. 192.



141

relations entre la France et les Roumains, cu o prefață de Charles Bèmont. La 27 octombrie 1916, N. Iorga era informat, printr-o scrisoare expediată de

istoricul englez R.W. Seton-Watson în legătură cu apariția revistei The New Europe care se dovedea a fi o tribună de afirmare a principiului naționalităților, principiu care va sta la baza reconstrucției noii Europe postbelice69. Istoricul englez îi solicita colaborarea, considerându-l persoana cea mai îndreptățită să prezinte realitățile din România. Acceptând colaborarea la The New Europe, Iorga ținea să menționeze că, în ciuda eforturilor făcute de români, nu se reușise „să se împiedice iureșul german furios și lacom de pradă și răzbunare, când capitala noastră e pierdută și câmpia valahă copleșită de hoardele ce jefuiesc totul luând femeilor ultimele rezerve de hrană pentru copii”70. Istoricul român își exprima speranța că ajutorul aliaților va suplini lipsurile noastre, iar românii, printr-o mobilizare exemplară, vor elibera teritoriul pierdut dobândindu-și astfel un loc binemeritat în Europa postbelică: „că doar mijloacele le-au lipsit, că românul a fost același ca și în trecut, că nu regretăm nimic din ce- am dat și că sperăm în ceea ce ni se cuvine”71.

Bogata activitate publicistică de susținere a intereselor naționale ale României îl plasa pe N. Iorga ca cel mai important formator de opinie din perioada războiului. A reușit această performanță deoarece el a fost în același timp un martor, fin observator și un participant activ al evenimentelor care i-au permis să tragă concluzii. Să facă observații pertinente, să caute soluții pe care a știut cu măiestrie să le prezinte factorilor politici și opiniei publice. Marele istoric a reușit să pună problemele în ordinea priorităților pentru a depăși impactul greu al înfrângerii militare din primele luni ale războiului.

Ridicarea moralului populației și a armatei era o condiție primordială a refacerii generale. Situația din Iași și din Moldova ridica serioase probleme pe toate planurile: economic, militar, social, politic care-și așteptau răspunsurile și rezolvările urgente. În Iași, rușii se comportau „aproape ca niște stăpâni”72. Comportamentul acestora făcea ca marea urbe moldavă să rămână „atunci ca o capitală de gubernie rusească, decât ca al doilea în însemnătate istorică din orașele României în lupta pentru drepturile și viitorul ei”.73 Pe străzile principale, în centrul celei de-a doua capitale a României, în fiecare zi se vedeau „greoaie cete cenușii, mișcate ca bătaia vântului, în ritmul unor încete cântece rătăcite, ale rușilor”74.

Aceste „cete cenușii” ale armatei țariste evitau orice contact cu societatea românească „cu o îndârjire plină de dispreț”75. Indiferența vădit afișată dovedea că „nu-i interesa nici o informație ce privise la neamul băștinaș, nu-i interesa pe aceștia oaspeți orgolioși”76.

De Sfântul Nicolae, patronul spiritual al țarului, serviciul religios s-a desfășurat la catedrala mitropolitană din Iași, „înaintea unor credicioși în măntăi de oaste și în limba 69 Petre Țurlea, N. Iorga în viața politică a României, p. 113. 70 Cornelia Bodea, Hugh Seton-Watson, R.W. Seton-Watson și românii (1906-1920), vol. I, București, 1988, p. 420. 71 Ibidem. 72 N. Iorga, Supt trei regi, p. 234. 73 Ibidem. 74 Ibidem. 75 Ibidem. 76 Ibidem.



142

slavonă, de clerici care întovărășeau oștile”77. Atitudinea rușilor din capitala Moldovei afecta profund întreaga populație,

ofițerii români aflați în permisie „erau așa de zguduiți încât, la întâia lor întâlnire lacrimile le veneau în ochi și un plâns nervos îi zguduia când încercau să găsească expresii pentru nespusa lor durere și jigniri”78.

Condițiile grele din Moldova, determinate de creșterea populației într-un spațiu restrâns, iarna extrem de aspră, scăderea dramatică a rezervelor de hrană, insuficiența măsurilor de igienă publică duceau la izbucnirea unei puternice epidemii de tifos exantematic care a provocat moartea unui număr mare de civili și militari. Referindu-se la acest tragic aspect, N. Iorga, exagerând poate, dar foarte contrariat de aroganța aliaților noștri de la răsărit, avea să noteze că tifosul a fost luat de la ruși „deprinși de acasă de a rezista la contaminări” și începuse „a secera între aceia cari aveau sub uniforma lor ca o făină de păduchi, agenți ai contagiunii”79.

În acel „ocean al deznădejdii” mari personalități care au disprețuit pericolele încercând și reușind să se facă utili celor mulți aflați în suferință. Printre acestea, amintea marele patriot, se numărau regina Maria, George Enescu, care „cu vioara-i minunată la subțioară” alina durerea răniților din spitale, Mărioara Ventura care „în astfel de ceasuri grele își adusese aminte care este patria sa”80.

Deputatul de Prahova a observat și a analizat cu atenție și atitudinea armatei, de la soldat până la generalii din Marele Cartier General. Pe strada Lăpușneanu, observa savantul, defilau zilnic ofițeri în concediu dar și „alții care găseau mijlocul de a fi totdeauna în concediu”81. În vâltoarea acestei mișcări generale, armata română începea să-și deruleze programul complex de refacere pentru viitoarele campanii, sub comanda fermă a Marelui Cartier General unde „veghea o voință a generalului Prezan, devenit șeful armatei din voința regelui care se închidea în chinurile conștiinței sale hotărâr să meargă până la capăt și răspunzând la orice obiecții cu mistica siguranță că totuși țintele puse înainte vor fi atinse”82.

Încrederea lui Iorga în reușita programului de refacere a oștirii române era întărită și de prezența misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot: „Era o reconfirmare și priveliștea zilnică a generalului Berthelot pe frumosul lui cal de război”83.

Ziarele din străinătate care erau aduse la Iași lui N. Iorga „pentru cenzură” informau cititorii despre tot ce se petrecea în teritoriul românesc ocupat, despre acea „atitudine detestabilă a unei părți dintr-o lume care nu fusese crescută național”, despre „hohotele de râs ale mizerabililor pentru care dezastrul național reprezenta o adeverire de profeții mai vechi, un fel de satisfacție pentru înțelepciunea lor mai ascuțită”84.

Refacerea armatei române la nivelul exigențelor acestui război presupunea, pe lângă o pregătire tactică, asigurată acum de misiunea militară franceză condusă de 77 Ibidem. 78 Ibidem, p. 235. 79 Ibidem, p. 234; I.G. Duca, Memorii, vol. III, Războiul, partea I (1916-1917), București, 1994, p. 157-159; Ion Agrigoroaiei, Iașii în anii 1916-1918, Iași, 1998, p. 65-117. 80 N. Iorga, Supt trei regi, p. 236; idem, O viață de om, vol. III, p. 149-151. 81 Idem, Supt trei regi, p. 234. 82 Ibidem, p. 236. 83 Ibidem. 84 Ibidem, p. 240.



143

generalul Berthelot, și înzestrarea și aprovizionarea în ritm susținut cu armament modern. În concepția lui N. Iorga, refacerea ostașului român nu ridica probleme deosebite dar „îi trebuia întâi pregătirea tehnică după nevoile vremii”85. Această pregătire complexă presupunea „prefacerea unei armate atât de înapoiate în ce privește instrumentul de luptă care era în fond tot acela al izbiturii cu patul de pușcă”.86 Aprovizionarea se putea realiza numai prin Rusia, un aliat tot mai nesigur pentru România, deși țarul declara că „pune la dispoziția regelui Ferdinand și ultima copeică și ultimul soldat”87.

N. Iorga constată adversitatea statului major rus, „bucuros să se desfacă de acest front socotit ca definitiv pierdut”88. Prin atitudinea statului major și a cabinetului cu tendințe anexioniste al lui Protopopov, Rusia se dovedea a fi pentru noi „o primejdie tot atât de mare ca și dușmănia Centralilor”89. Pentru a sensibiliza conducerea Rusiei față de România și a cunoaște de la fața locului situația din Imperiul Romanovilor care încet și sigur se îndrepta spre un deznodământ nefericit, regina Maria și-a exprimat dorința de a merge la Petersburg ca „să-și întrebuințeze toată influența pe lângă vărul ei, țarul Nicolae al II-lea, de care o lega o reciprocă simpatie”90. Regina îi solicita lui N. Iorga, care prin seriozitatea sa se bucura de încrederea regelui, să insiste pe lângă acesta și să obțină permisiunea ca ea să-l însoțească pe primul-ministru I.I.C. Brătianu în proiectata vizită a acestuia în Rusia91. Regele însă, „gelos de autoritate”, l-a refuzat însă, permițându-i în schimb prințului Carol, un admirator pe atunci al Rusiei, de a-l însoţi pe șeful executivului român.

Istoricul, un fervent susținător al instituției monarhice, urmărea și analiza cu atenție evoluția fiecărui reprezentant al acesteia. El a înțeles dublul scop al vizitei reprezentantului Coroanei României în Rusia. Prezența în fruntea delegației României a unui om politic de talia primului-ministrului Ion I.C. Brătianu, participarea la întâlnirile și discuțiile cu reprezentanții Rusiei „părea că ajută să-l puie pe picioare, să-l învieze”92. Vizita prințului moștenitor se dorea a fi un prim contact cu marea diplomație „într-o vreme când pretutindeni se părăsise vechea cale a neînțelegerilor prin note diplomatice pentru a lua hotărât calea nouă a relațiilor personale, pline de francheță”93. N. Iorga era convins că prințul Carol, prin discuțiile cu reprezentanții casei imperiale ruse și ai guvernului țarist, va prezenta contribuția adusă de poporul român la dezvoltarea culturii și a civilizației universale: „prin cuvinte mișcate ale lui se va putea ști cu adevărat ce jertfe fără număr de oameni și de agoniseală, de bogăție și de cultură a adus până acum un mic popor care a îndrăznit să stea în fața uriașului german fiindcă avea conștiința absolută a dreptății sale nemuritoare”94.

Cuvintele rostite de moștenitorul tronului României exprimau dorința națiunii române care, strânsă „în jurul unui steag, care e însăși rațiunea de a trăi a tuturora” nu va 85 Ibidem. 86 Ibidem. 87 Ibidem, p. 241. 88 Ibidem. 89 Ibidem. 90 Ibidem; idem, O viață de om, vol. III, p. 160. 91 Ibidem. 92 Ibidem. 93 Neamul Românesc, nr. 5, 8 ianuarie 1917. 94 Ibidem.



144

„ceda la nici o amenințare și la nici o ispită”95. Prin vizita sa, prințul Carol dorea să fie „cel dintâi care duce la încrederea unui neam în ursitele sale viitoare”96. Vizita primului-ministru român în capitala Rusiei coincidea cu desfășurarea conferinței interaliate din țările Antantei unde el a fost admis să asiste după un protest energic care demonstra că „demnitatea statului român nu admite ca șeful guvernului să stea în anticamera sălii unde se tratau chestiuni esențiale pentru el”97. Conferința interaliată nu s-a încheiat cu rezultate concrete. La 10 februarie 1917, Brătianu părăsea Petrogradul iar peste câteva zile izbucnea revoluția rusă care va duce la înlăturarea țarului, devenit „colonelul Romanov” și în scurt timp un prizonier de stat98. Se formează un guvern provizoriu, iar Rusia devenea republică.

N. Iorga a analizat cu rigoarea istoricului evenimentele de la Petrograd din lunile februarie-martie 1917, conștient că vecinătatea Rusiei și relațiile politico-militare cu aceasta puteau influența în mod decisiv evoluția războiului și compromite uriașul efort național pentru desăvârșirea unității politice românești. Savantul, care cunoștea bine psihologia și istoria Rusiei, a fost surprins de rapiditatea evenimentelor care au produs schimbări neașteptate începând cu vârfurile puterii: „ca un trăsnet a venit vestea căderii în martie 1917 a țarului și așezarea unui regim republican moderat cu care ai noștri credeau că se poate lucra tot așa de bine ca și cu țarul Nicolae al II-lea”99.

Prințul Carol, care era pe atunci un constant admirator al Rusiei, s-a lăsat impresionat de „fațada strălucitoare a Rusiei imperiale”, de capitala Petersburg, „cu luxul asiatic al curţii imperiale, cu fastul bizantin al bisericilor lui”100. El nu a reușit să descopere ce ascundea această fațadă și la întoarcere a dat un interviu ziarului România în care a afirmat că Rusia e un „infinit organizat”101.

Afirmațiile prințului moștenitor au fost analizate cu înțelegere de Iorga, care le punea pe seama vârstei și a lipsei sale de experiență, întrucât „încă din februarie 1916 un conflict al autocrației cu Duma trebuie să ducă pe un om clarvăzător a-și da seama că acolo de unde ar fi trebuit să ne vie la strâmtorile noastre un ajutor puternic și loial, se 95 Ibidem. 96 Ibidem. 97 Referindu-se la această vizită, Armand Călinescu arăta că primirea caldă de la curtea imperială rusă nu era ceea ce aștepta cu viu interes întreaga țară, pentru că „doar semnele unei curtenii mai degrabă protocolară nu putea constitui un temei pentru liniștea țării”; Armand Călinescu, Însemnări politice (1916-1939), ediţie îngrijită şi prefaţată de Al.Gh. Savu, București, 1990, p. 33. Tot în legătură cu acest aspect, I.G. Duca afirma că primul-ministru român a fost acceptat să asiste la conferința interaliată „după ce au făcut o serie de dificultăți”. Atitudinea Aliaților „a arătat de pe atunci cu ce mentalitate nenorocită avea să se lupte la conferință”. Brătianu primește din partea rușilor asigurări în privința continuării transportului munițiilor și al aprovizionării precum și consimțământul la ofensiva românilor ca o măsură ce face parte din planul general al Aliaților pentru campania din 1917. Premierul român găsește la țar „o sinceră bunăvoință”, la Stavka (Statul Major rus) ostilitate, la guvern multe asigurări, dar nu putea pune mare preț pentru că domnea „o cumplită zăpăceală”. I.G. Duca, op.cit., vol. III, p. 153-155. 98 N. Iorga, Supt trei regi, p. 321. 99 Idem, O viață de om, vol. III, p. 162. 100 Ibidem. 101 Ibidem, p. 161; idem, Supt trei regi, p. 241; I.G. Duca, op.cit., vol. III, partea I, p. 155.



145

urzesc lucruri grozave pe termen apropiat”102. Atitudinea moderată a guvernului provizoriu condus de Kerenski a creat un

curent de opinie favorabil în rândurile societății civile. N. Iorga era marcat și el de curentul de opinie „așa de puternic încât o clipă am ars și eu tămâie sub nasul găunosului orator de răscruce care părea în adevăr că insuflă încredere unor ostași din ce în ce mai demoralizați”103.

Abdicarea țarului și discursurile liberale ale „demagogului Kerenski care credea că o lume nouă se face prin câteva discursuri”104 trezesc un entuziasm extraordinar asupra soldaților ruși din Moldova105. Trupele rusești defilau pe străzile Iașului fluturând „în vânt steaguri roșii cu enorme inscripții, iar la răspântii câte unul din șefii politici care răsăriseră peste orice autoritate ofițerească […] pe cea dintâi piatră din cale începea un lung discurs”106. Din forțe combatante, aceste trupe deveniseră așadar „o adunătură de politicieni” care nu aveau „pentru suveranii României mai mult respect decât pentru acela pe care revoluția îl răsturnase acasă la dânșii”107.

Dezordinile din armata rusă au survenit începând cu data de 14 martie 1917, când sovietul din Petrograd semna ordinul nr. 1 (prikaz) prin care anula autoritatea ofițerilor din garnizoană, ulterior extins asupra celor care activau pe întreg frontul108. Nicolae Iorga consemna că Iașul ajunsese „sub tirania” forțelor ruse. În Piața Unirii, socialistul Racovski „ține un discurs de răsturnare”, iar la Socola, „devenită un centru de agitații”, soldații ruși „nu făceau altceva decât să discute și să ia resoluții”109. Indisciplina se accentuează în armata rusă, dispare orice respect pentru autoritatea militară și civilă. N. Iorga a fost înștiințat de un prieten, ziarist rus, despre un complot pe care un grup de ofițeri îl organizase împotriva lui Scerbacev. Istoricul îi comunică vestea primului-ministru, care îl desemnă pe colonelul Racoviceanu să distrugă complotul110.

Evenimentele revoluționare din Rusia au avut un puternic impact asupra Europei centrale și răsăritene. În România, la Iași, Partidul Social-Democrat edita un nou ziar propriu, Social-Democrația, și organiza o primă demonstrație antirăzboinică111. La Odessa, important centru al refugiaților români, lua ființă un comitet român de acțiune social-democrat care își propunea revitalizarea Partidului Social-Democrat și declanșarea unei revoluții după modelul celei din Rusia care să ducă la „răsturnarea țarismului românesc” și instaurarea unui guvern democratic care să înfăptuiască o reformă agrară democratică112.

N. Iorga a urmărit cu atenția evoluția evenimentelor din Rusia și impactul lor 102 Ibidem. 103 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 162. 104 Idem, Supt trei regi, p. 242. 105 Keith Hitchins, România (1866-1947), București, 1996, p. 292. 106 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 163. 107 Idem, Supt trei regi, p. 242. 108 Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, introducere, argument și note de Lucia Popa, București, 2001, p. 81. 109 N. Iorga, Supt trei regi, p. 242; idem, O viață de om, vol. III, p. 163. 110 Idem, O viață de om, vol. III, p. 163.; idem, Memorii, vol. I, partea I, p. 63; Nicholas M. Nagy-Tallavera, op.cit., p. 170. 111 Keith Hitchins, op.cit., p. 292. 112 Ibidem.



146

asupra societății românești. Marele patriot era îngrijorat de faptul că România, în vederea continuării colaborării militare cu Rusia, trebuia să negocieze „cu o lume în plină descompunere, schimbându-se capricios, isteric de la o zi la alta”113.

Situația din Rusia a provocat totodată îngrijorarea cercurilor politice românești care constatau răspândirea contagiunii peste Prut, în Moldova114. Armand Călinescu susținea că oamenii politici români trebuiau să țină cont de aceste evenimente care puteau constitui un pericol prin posibila extindere a manifestărilor revoluționare în România. Guvernul trebuia să „comunice de îndată chestiunile care alcătuiau un motiv de nemulțumire în organizarea socială și politică a țării” și chiar dacă împrejurările nu erau deloc prielnice unei legiferări durabile, „schițarea doar a liniilor generale în care avea să se îndrepte activitatea viitoare a Parlamentului putea aduce o liniștire”115.

N. Iorga a fost printre primii care au sesizat pericolul revoluției ruse pentru România. Scriitorul Alexandru Vlahuță, refugiindu-se cu o căruță de la Râmnicu-Sărat la Iași în perioada ocupației, a sesizat propaganda revoluționară făcută de elemente din armata rusă în localitățile străbătute, care câștiga tot mai mult teren116.

Pentru contracararea efectelor negative ale propagandei revoluționare ruse asupra societății românești și garantarea unei evoluții democratice a României postbelice, N. Iorga se întâlnea la locuința sa din Iași cu I.I.C. Brătianu, unde insista ca acesta să repună în discuția Parlamentului proiectele de lege agrară și electorală în vederea aprobării lor în regim de urgență117. Primul-ministru român era conștient de faptul că de aceste reforme se leagă „însăși dezvoltarea acestui neam, încât dacă m-aș îndoi de realizarea lor, ar trebui să mă îndoiesc de viitorul neamului meu”118.

La începutul guvernării liberale, în 1914, șeful guvernului român propunea înființarea unei comisii pentru discutarea și redactarea acestor proiecte legislative, comisie din care a făcut parte și N. Iorga, care însă își va înceta activitatea din cauza izbucnirii războiului. Peste doi ani, la 3 decembrie 1916, când sudul țării se afla sub ocupația armatelor Puterilor Centrale, I.I.C. Brătianu, într-o scrisoare adresată regelui Ferdinand, insista ca ofițerii să propage în rândurile soldaților ideea că toți luptătorii credincioși urmau să fie împroprietăriți la sfârșitul războiului, iar mesajul Tronului să facă aluzie la recompensa celor care luptau pe front pentru libertatea și unitatea tuturor românilor119. În timpul discuției cu marele istoric, șeful guvernului nu respinge ideea discutării proiectelor de legi, ci propune doar o amânare pentru a găsi o soluție care să nu ducă la destrămarea guvernului de unitate națională prin retragerea conservatorilor democrați. Această tărăgănare din partea primului-ministru relativă la punerea în discuție a celor două proiecte de lege pentru că „se vor răscula proprietarii” îl provoca 113 N. Iorga, Supt trei regi, p. 241. 114 Keith Hitchins, op.cit., p. 288. 115 Armand Călinescu, op.cit., p. 34. 116 N. Iorga a fost informat de Alexandru Vlahuță că „în sate propaganda revoluționară care își făcea drum în armata rusească împotriva siguranțelor lui Brătianu câștiga tot mai mult teren”; N. Iorga, Supt trei regi, p. 244. 117 Ibidem. Întâlnindu-se la locuința sa temporară din Iași cu primul-ministru Brătianu, Iorga, insistând pentru urgentarea discutării proiectelor de lege agrară și electorală, i-a spus răspicat acestuia: „pierzi o ocazie cum n-o vei întâlni în viață”; idem, O viață de om, vol. III, p. 165. 118 Apud I. Scurtu, Ion C. Brătianu, București, 1992, p. 29. 119 Ibidem, p. 42.



147

pe N. Iorga la o primă reacție dură în timpul războiului la adresa lui Brătianu: „cum ai împușcat pe țărani pentru proprietari, vei împușca atunci pe proprietari pentru țărani”120, o aluzie evidentă la perioada când Brătianu, ca ministru de Interne al guvernului liberal din 1907-1909, fusese implicat în reprimarea răscoalei.

Conștient de importanța celor două proiecte de legi pentru viitorul României, presat și de evenimentele din Rusia, primul-ministru, dând dovada capacității sale de anticipație și de bun cunoscător al psihologiei umane, găsea soluția punerii lor în dezbatere, menajând susceptibilitățile colaboratorilor săi de „dreapta” și evitând o criză ministerială, însă îl va pune pe Morțun ca fost socialist „s-o provoace”121.

Pregătirea proiectelor de lege agrară și electorală a intrat în competența unei comisii a reformelor condusă de mitropolitul Pimen, comisie din care a făcut parte și Iorga122.

Starea de disciplină din armata rusă se degrada pe zi ce trecea. Activitatea soldaților și a ofițerilor ruși contaminați de ideile revoluției atenta la ordinea politică și de stat , amenința instituțiile fundamentale ale statului român, se plănuiau atentate la viața înalților demnitari români, a regelui. În consecință, la Iași s-au luat măsuri pentru apărarea demnitarilor români și a familiilor acestora.

Activitatea susținută desfășurată de marele istoric pe toate planurile în această perioadă dificilă a ocupației l-a pus în contact cu oamenii din diferite medii ale societății, de la țărani, muncitori, intelectuali, militari, înalți demnitari de stat din țară, dar și de peste hotare. Aceasta i-a permis să afle despre pregătirea unor acțiuni periculoase împotriva statului înaintea chiar a serviciilor de informații. N. Iorga, care prin informațiile furnizate primului-ministru Brătianu dejucase complotul organizat de un grup de ofițeri ruși, cu vederi de „stânga”, împotriva generalului rus Scerbacev, află că în lunile martie-aprilie 1917 aceștia plănuiau o lovitură de stat prin care regele și regina să fie capturați și duși în Rusia „pentru o soartă asemănătoare cu a dinastiei rusești”123. Pentru a evita acest dezastru, „un rege popular arestat în mijlocul capitalei sale”,124 Iorga insista pe lângă dr. N. Lupu, șeful noului Partid al Muncii, să ia legătura cu Constantin Dobrogeanu-Gherea pentru a mijloci o legătură cu Comisariatul armatei ruse din Iași. Întâlnirea are loc în aprilie 1917, la ea participând alături de N. Iorga și zece deputați. Liderul Partidului Muncii, consemnează marele istoric, atrăgea atenția comisarului rus asupra faptului că prin acțiunile pe care soldații ruşi le întreprindeau, nu se debarasau întru nimic de acțiunile vechiului regim țarist care se amesteca ori de câte ori avea prilejul în treburile interne ale statului român. La finalul întrevederii, dr. N. Lupu solicita pe un ton imperativ interlocutorului rus să înceteze asemenea acțiuni în interesul ambelor țări aliate în războiul contra armatelor Puterilor Centrale: „Lăsați-ne singuri: noi știm și vom face rezervele noastre comparabile cu țara”125.

Acțiunile întreprinse de Iorga pentru apărarea persoanei regelui Ferdinand nu erau demersurile aceluia care urmărea să strângă capital politic. Pentru marele savant, 120 N. Iorga, Supt trei regi, p. 244; Iorga încheia dialogul cu primul-ministru Ion I.C. Brătianu cu următoarele cuvinte: „am spus și am mântuit sufletul meu”; idem, O viață de om, vol. III, p. 165. 121 Ibidem. 122 Ibidem; idem, O viață de om, p. 243. 123 Idem, Istoria românilor, vol. X, p. 383; idem, Supt trei regi, p. 383. 124 I. Scurtu, Regele Ferdinand, București, 1995, p. 72; N. Iorga, Supt trei regi, p. 242. 125 Apud I. Scurtu, op.cit., p. 72.



148

regele Ferdinand întruchipa monarhia română. În concepția sa, monarhia ca instituție fundamentală a statului cu rădăcinile înfipte cu trecutul nostru istoric „face parte din totalitatea lucrurilor prețioase pe care ni le-a lăsat Roma, ca noțiunile de drept, de rânduială și de sânge”126. Marele istoric considera că prezența regelui printre inițiatorii modificărilor organizatorice și legislative asigura în acele momente suportul moral capabil să mențină solidaritatea și stabilitatea națiunii. În virtutea acestei concepții și temător față de siguranța regelui, N. Iorga insista ca acesta să părăsească Iașul și să se retragă în mijlocul oștirii, unde să amintească acesteia chestiunea reformelor127.

Regele Ferdinand părăsea Iașul, unde se „simte inutil”, și N. Iorga „scrie în stradă proclamația pe care regele s-o citească în fața ostașilor prin care se promitea sătenilor ostași pământ și ce nu scrisesem eu”128. Șeful statului promitea, în proclamația prezentată la Răcăciuni, pe 23 martie 1917, fiilor de țărani îmbrăcați în uniformă militară, care formau grosul armatei, luptători pentru făurirea României de mâine, că vor deveni stăpâni pe pământul pe care ei se jertfeau și participanți activi și responsabili la „treburile statului”: „Vouă, fiilor de țărani care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni, într-o măsură mai mare pământul pe care v-ați luptat. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă; vi se va da și o participare la treburile statului”129.

I.G. Duca, ministrul educației în cabinetul liberal, care în timpul războiului a primit misiunea din partea premierului Brătianu de a se ocupa cu atenție de savant, a-i tempera excesele și a-l menține pe linia susținerii politicii guvernului, recunoștea că Nicolae Iorga a redactat Proclamația citită de rege la 23 martie 1917 pentru a contracara ideile revoluției ruse să pătrundă în rândurile armatei române. Ministrul liberal îl acuza însă pe istoric de a-și fi atribuit sieși și regelui meritul înfăptuirii reformelor, provocând indignare printre liberali.

Acuzația adusă marelui istoric de a-și fi arogat în totalitate meritele determinării dezbaterii și a aprobării proiectelor de reformă agrară și electorală nu rezistă la o critică lucidă.

Istoricul a recunoscut faptul că din 1914 guvernul liberal a creat o comisie pentru modificarea articolelor de constituție care să permită discutarea și redactarea proiectelor de legi agrară și electorală în vederea supunerii lor spre aprobarea Parlamentului. Nicolae Iorga era convins că realizarea acestei mari opere reformatoare nu putea fi emanația gândirii și acțiunii unui singur om sau a unui singur partid politic, deoarece reformele nu vizau doar evitarea contagiunii revoluționare rusești în armată și societate pentru o salvare de moment, ci însuși viitorul României.

Insistența marelui patriot ca regele să anunțe în mod direct, printr-o proclamație adresată armatei române, că pentru jertfele lor vor deveni proprietari pe pământul pe care îl apărau și participanți prin votul lor la treburile statului, pornea din convingerea că monarhul reprezenta în acele momente singurul suport moral capabil să mențină solidaritatea armatei și a națiunii. Acțiunea întreprinsă de marele istoric în direcția urgentării reformelor nu venea în contradicție cu politica guvernului liberal sau cu 126 N. Iorga, Hotare și spații naționale, Galați, p. 312. 127 Idem, Supt trei regi, p. 243. 128 Idem, Istoria românilor, vol. X, p. 383; idem, O viață de om, vol. III, p. 164-165; idem, Supt trei regi, p. 243; I. Scurtu, Regele Ferdinand, p. 68. 129 I. Scurtu, op.cit., p. 204-205; idem, I.I.C. Brătianu, p. 42.



149

crezul lui I.I.C. Brătianu. Într-o scrisoare adresată regelui, primul-ministru nota că: „Ar trebui, printr-o propagandă activă, a ofițerimii noastre, să se atragă atențiunea soldaților că toți luptătorii credincioși vor avea pământ la sfârșitul războiului”, iar în Mesajul de deschidere către Parlament „am putea face o aluzie la recompense celor care luptă”130.

Proclamația regelui de la Răcăciuni către armată a produs o vie emoție în țară, mai puțin în rândurile conservatorilor moderați. Ei îl acuzau pe regele Ferdinand că nu avea dreptul să pronunțe un asemenea discurs fără aprobarea guvernului. I.G. Duca, ministrul educației în guvernul de coaliție, considera intervențiile lui Take Ionescu pe această temă drept simple speculații cu iz politicianist, deoarece regele nu făcuse decât să repete cuvinte rostite cu prilejul Mesajului de deschidere a Parlamentului din decembrie 1916131.

Într-o atmosferă tensionată chiar în interiorul cabinetului, începeau dezbaterile pentru pregătirea celor două proiecte de legi: agrară și electorală. Negocierile referitoare la conținutul lor au fost prefațate prin discuții particulare, în afara cadrului executivului și, „ajungându-se la un punct mort”132, Barbu Știrbei propunea o „formulă tranzacțională”, la care subscria și regele care și făcea, în acest sens, apel „la spiritul nostru reciproc de conciliațiune”133.

Comisia pentru definitivarea proiectelor de reformă, condusă de mitropolitul Pimen, din care făcea parte și N. Iorga, își începea lucrările în luna aprilie 1917. Marele istoric a jucat un rol important de mediator între grupările politice care se confruntau pe tărâmul legii exproprierii și al împroprietăririi. El a observat și a analizat cu rigoarea specifică istoricului de marcă atitudinea deputaților, mari proprietari, față de conținutul legii exproprierii, de la intransigențele lui C. Argetoianu care cerea plata în aur dintr-un împrumut special „a deposedaților”134, la atitudinea liberalilor care, conștienți de necesitatea adoptării ei și speriați „că odată cu steaua cea roșie le-a venit ceasul”, nu opuneau nici o rezistență de mari proporții „chiar dacă din când în când ca la chestiunea absenteiștilor, se încerca strecurarea unui paragraf de favorizare”135.

Dezbaterile din jurul noilor proiecte de lege îl determinau pe liderul naționalist democrat să afirme că „marea proprietate nu s-a opus uzitând de toate armele ei, nici că a cedat cu deosebită plăcere”136.

N. Iorga a subliniat în fața deputaților, cu prilejul dezbaterilor sau ori de câte ori a fost nevoie, importanța deosebită a legii pentru prezentul, dar și pentru viitorul României postbelice, și dând glas simțămintelor unei importante părți a clasei politice românești, care reușea să depășească interesele ideologice și personale, propunea ca legea de expropriere să nu se numească „de utilitate publică”, ci pentru „cauză națională”137.

În ziua de 6 mai 1917, primul-ministru I.I.C. Brătianu a prezentat în Camera Deputaților și în Senat proiectul de lege de modificare a Constituției, afirmând că jertfele de sânge ale fiilor de țărani îmbrăcați în uniformă militară impuneau „să votăm 130 Ibidem. 131 I.G. Duca, op.cit., p. 204-205. 132 Ibidem, p. 209. 133 Ibidem, p. 210. 134 N. Iorga, O viață de om, p. 165. 135 Ibidem, p. 166; idem, Supt trei regi, p. 245; idem, Istoria românilor, vol. X, p. 381. 136 Idem, Supt trei regi, p. 244. 137 I.G. Duca, op.cit., p. 240; N. Iorga, op.cit., p. 244.



150

încă de acum aceste două principii fundamentale care să rămână câștigate pentru poporul nostru orice s-ar întâmpla de aici înainte”138.

Modificarea Constituției era absolut necesară pentru crearea cadrului juridic care să permită, după război, elaborarea proiectelor de expropriere și împroprietărire și de introducere a votului universal. Proiectele de legi ce urmau să fie supuse dezbaterilor și aprobării Parlamentului, preciza șeful executului român, erau cerute de „spiritul vremurilor în care trăim” și vizau perspectiva „întinderii suveranității statului român dincolo de Carpați”139.

La 20 mai 1917, V.G. Morțun, președintele Adunării Deputaților, anunța constituirea comisiei pentru redactarea proiectului de lege de modificare a articolelor 19, 57 și 67 din Constituție. Proiectul a fost prezentat Adunării de G. Danielopol.

Dezbaterile din Parlament au început la 24 mai 1917 și au fost tensionate datorită raportului și caracterului forțelor politice din coaliția de guvernare. De asemenea, discuțiile au fost aprinse și de atitudinea radicală a grupării desprinsă din P.N.L., care s-a constituit în Partidul Muncii140 și care a susținut două proiecte destul de avansate referitoare la cele două legi, agrară și electorală. Dezbaterile au evidențiat importanța deosebită a legilor pentru viitorul României, făcându-se permanent legătura indisolubilă dintre social și național141. Barbu Ștefănescu-Delavrancea sublinia că exista o atât de strânsă legătură între chestiunea națională și reformele împroprietăririi țăranilor și „ridicarea celor 5-6 milioane de suflete la viața noastră publică că n-ar mai fi nevoie de nici o explicație […] Noi, cu revizuirea Constituției, dereticăm casa noastră în care vom primi pe frații noștri după atâta vreme de dureri și suferințe”142.

N. Iorga a participat la dezbaterile pe marginea proiectului de modificare a Constituției care să ofere cadrul legislativ pentru elaborarea proiectelor de lege amintite. De la tribuna Parlamentului, în ziua de 9 iunie 1917, marele istoric atrăgea atenția deputaților prezenți că dezbaterile care se desfășurau într-un moment delicat pentru țară, când „tremură pământul sub bătaia tunurilor dușmane”, impuneau evitarea cuvintelor și expresiilor „care să crească ura dintre noi”. Vorbitorul trebuia „să se gândească fiecare la altceva decât la adversarii săi de ieri pe care cred că pot să fie adversarii săi de astăzi”.

Deputatul naționalist-democrat își exprima încă de la început încrederea că nici unul din membrii Parlamentului nu avea intenția „de a păstra în cel mai mic element al său un trecut care adeseori dezonorează dezvoltarea istorică a acestui neam pe acest pământ”. El sublinia că reformele adoptate urmau să rupă cu acel trecut care se opunea evoluției societății românești pe calea progesului și demonstrau că nu „am fi o națiune de la un capăt la altul al existenței sale istorice, plină de nedreptate, de apăsare, de lipsă, de frăție; o națiune întunecată, fără virtuți sufletești care, de câte ori fulgeră la răsărit sau la apus cădem în genunchi și întindem mâinile rugătoare către acele fulgere”. Proiectul 138 Apud Ion Scurtu, op.cit., p. 42. 139 Ibidem. 140 Ibidem; Eufrosina Popescu, Crearea Partidului Muncii și activitatea sa în Parlamentul de la Iași (mai-iunie 1917), în Studii, nr. 2, 1972, p. 117 și urm.; I. Agrigoroaiei, Programul și orientarea Partidului Muncii din 1917-1918, în AŞUI, Secţiunea Istorie, fasc. 2, 1973, p. 217-251. 141 I. Agrigoroaiei, Iașii în anii 1916-1918, partea I, Opinie publică și stare de spirit în timp de război (1916-1917), Iași, Editura Antera, 1998, p. 157. 142 DAD, ședința din 9 iunie 1917 în MO din 3 aprilie 1918, p. 388-392.



151

de lege pus în discuția Parlamentului nu era opera unui singur partid politic, ci a unei întregi generații, era o chestiune de interes național cu un important impact mobilizator pentru că „ce facem astăzi e numai fapta iubitoare de a strânge frâul ostașului român, de a-l îmbărbăta cu aceste reforme până ce, biruitor, el va veni iarăși să ne judece pe noi, iar pe dânsul să se înalțe”.

Marele savant a insista pentru urgentarea dezbaterilor pe marginea importanței proiectului întrucât „este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sunt numai ajutătoare pentru dânsa: chestiunea eliberării teritoriului național, chestiunea revanșei noastre biruitoare”143. Eliberarea teritoriului național deschidea perspectiva eliberării tuturor teritoriilor locuite de români, aflate sub dominația imperiilor vecine: „singura chestiune care trebuie imediat rezolvată prin brațele unite ale noastre și ale fraților de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpână în orice colț al pământului pe care l-a locuit, l-a fortificat prin munca lui și l-a apărat cu sudorile și sângele ei”144.

Opera reformatoare pusă în discuția Parlamentului avea în vedere România de mâine a tuturor românilor și trebuia să înceapă cu România Mică, „prin a pregăti casa ca să fie vrednică de primirea ei”145. Adoptarea acestor proiecte de legi, concluziona Nicolae Iorga, reprezenta materializarea proiectului care făcea „din România unei clase obosite, stoarse, incapabilă de reînnoire”, o țară nouă ce „se pune la nivelul cerințelor neapărate ce se găsesc în inimile fraților noștri și încearcă să se facă vrednică nu numai de cucerirea Ardealului de la dușmani, dar și de păstrare a Ardealului față de conștiința populară mândră, curată și vitează a acestor frați”146.

În data de 13 iunie 1917, ultima zi a dezbaterilor, Iorga lua iarăși cuvântul la tribuna Parlamentului despre modificarea articolelor din Constituție care să permită adoptarea legii votului universal. Marele istoric considera că votul popular exprima voința „unui popor de a crea viața care-i convenea în adevăr”147. Prin voința sa liberă manifestată în fața urnelor de vot, concluziona marele orator, poporul alege „din mijlocul puterilor de care țara dispune în acel moment; nu oameni impuși, ci oameni voiți; nu oameni încătușați, ci oameni care să fie liberi să întemeieze forme politice noi”148.

Adunarea Deputaților a trecut la votarea cu apel nominal a proiectului de lege pentru modificarea Constituției. Proiectul a fost votat cu unele modificări față de forma inițială cu 130 de voturi pentru și 14 împotrivă. În Senat, dezbaterile s-au desfășurat între 15-20 iunie 1917, proiectul de lege fiind adoptat cu 79 de voturi pentru și 5 abțineri149.

Analizând din perspectiva istoricului proiectul de modificare a Constituției și adoptarea proiectelor de legi a reformelor agrară și electorală, care se doreau temelia operei „de desfacere a unei situații vechi de atâtea veacuri a unui organism istoric”, 143 N. Iorga, Discursuri parlamentare, p. 357. 144 DAD., nr. 55 ședința din 9 iunie 1917, p. 594. 145 N. Iorga, op.cit., p. 355. 146 Ibidem. 147 Ibidem, p. 368. 148 Ibidem. 149 MO, nr. 62, 20 aprilie 1918, p. 655-656; Istoria românilor, vol.VII, tom II: De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), București, 2003, p. 436; I. Scurtu, op.cit., p. 43; Keith Hitchins, op.cit., vol. II, p. 289; I.G. Duca, op.cit., p. 251.



152

Nicolae Iorga constata că ele fuseseră pripite, fără un studiu concret pentru fiecare provincie românească, „fără a se încerca a se uni puteri noi într-o nouă formațiune organică” în care fiecare susținea doar interesele de partid. Toate acestea, concluziona marele istoric, făceau din activitatea reformatoare anunțată de guvernul liberal la începuturile guvernării, în 1914, o „operă desigur pripită, nesprijinită pe studiu, care pentru cea mai mare parte a teritoriului românesc nu se putea face, operă rău îndrumată, de multe ori reluată și schimbată și falsificată, adusă la picioarele tuturor intereselor și trântită prin șanțurile tuturor demagogiilor, operă caricaturală cum se face de obicei la noi prin însuși regulamentul de aplicare și executată de proprietari adesea neonești”150.

Adoptarea proiectului de modificare a Constituției și crearea cadrului legislativ pentru marele reforme sociale și politice ce vor fi adoptate după război, realizată într-un moment greu pentru existența statului român, a contribuit la formarea „unui nou spirit de care de atâta vreme nu se vorbise” și spre „onoarea celor ce au participat la dânsa” au realizat „pe fondul acestor zile grozave și sfinte una din operele cele mai mari pe care le-a săvârșit conștiința unui popor”151.

Aprecierile marelui savant cu privire la activitatea Camerei unde cei mai mari proprietari și-au dat adeziunea la legile exproprierii și votului universal punând interesele naționale mai presus de interesele personale erau apropiate de cele ale lui I.G. Duca. Ministrul liberal a afirmat, la sfârșitul dezbaterilor, că era o cinste nepieritoare pentru clasele diriguitoare ale României Mici „că această oligarhie a știut la un moment hotărâtor al dezvoltării noastre sociale să consimtă de bună voie la sacrificiile necesare pentru a da țării întregite pacea socială, pentru a asigura puternice temelii de dezvoltare viitoare”152.

Iarna anului 1917 a constituit o perioadă fastă în privința pregătirii și înzestrării armatei române în vederea reluării acțiunilor de eliberare a teritoriului ocupat. Reînceperea operațiunilor militare era strâns legată de continuarea colaborării militare româno-ruse. În acest sens, primul-ministrul român, însoțit de generalul C. Prezan efectua o a doua vizită la Petrograd în aprilie-mai 1917, unde se va întâlni cu Kerenski, șeful guvernului revoluționar, și cu generalii Polivanov, Kornilov, guvernatorul militar al Petrogradului, Gucikov, ministrul de Război al guvernului revoluționar.153 Kerenski, care evita întâlnirea cu primul-ministru român, făcea impresia „unui om agitat, a unui retor, puțin documentat în probleme militare”154. Brătianu nu s-a sfiit să-i comunice conducătorului guvernului revoluționar provizoriu impresia de totală dezordine pe care i-o făcuse Petrogradul. Discuțiile purtate cu partea rusă au fost totuși satisfăcătoare. Șeful Statului Major al Armatei Române a propus mutarea ofensivei spre vest în zona Nămoloasa, pentru spargerea frontului dușman în mijloc și a-i arunca aripa cu spatele spre munți155. Planul generalului Prezan a fost acceptat și comunicat celor două state majore ale armatelor română și rusă în vederea reluării planurilor de operațiuni plănuite.156 150 N. Iorga, O viață de om, vol. III, 1981, p. 167. 151 Idem, Supt trei regi, p. 243. 152 I.G. Duca, op.cit., p. 242. 153 Constantin Kirițescu, op.cit., vol. II, p. 26; I. Scurtu, op.cit., p. 43; Gh. Platon, op.cit., p. 474. 154 Ibidem. 155 Ibidem. 156 Ibidem.



153

Planul de campanie propus și aprobat la Petrograd a fost definitivat în cadrul unei consfătuiri care a avut loc la Iași în a doua parte a lunii mai 1917, în prezența primului-ministru157. În cadrul acestei vizite, I.I.C. Brătianu a discutat și problema prizonierilor de origine română din armata austro-ungară concentrați în mai multe lagăre din Rusia, din Europa și Asia, cerând urgentarea încheierii formalităților pentru aducerea lor pe frontul românesc158. Numărul total al prizonierilor români din lagărele rusești era aproape 120.000. Aceștia, după intrarea României în război de partea Antantei, au rupt orice legătură cu Austro-Ungaria și au cerut aliaților să se organizeze în unități naționale care să lupte în rândurile armatei române pentru realizarea aspirațiilor naționale comune, făurirea României Mari159. La sfârșitul lunii decembrie 1916 s-a constituit la Darnița, lângă Kiev, un mare lagăr de concentrare, unde au fost aduși 250 de ofițeri și 1200 de gradați din rândurile prizonierilor români. Darnița a fost nucleul organizării voluntarilor români din Rusia160. Tot aici, în ziua de 17 aprilie 1917, în cadrul unei mari adunări cunoscută în istorie sub numele „Prima Alba-Iulia”, a fost citită Proclamația prizonierilor români din Rusia „către lumea întreagă”161, în care și-au exprimat dorința de a lupta alături de armata română pentru realizarea idealului național. După trei zile de drum, voluntarii transilvăneni și bucovineni soseau la Iași, unde erau întâmpinați cu puternice sentimente de dragoste și recunoștință, atât de către oficialitățile statului, cât și de populația orașului162.

Dând expresie sentimentelor de apreciere și admirație ale întregii populații din Iași și din România, O. Goga adresa voluntarilor, în ziarul România din 7 iunie 1917, cuvinte de o rară frumusețe: „Îmi dau seamă că marșul vostru este cea mai grozavă spovedanie mută a pătimirii noastre de veacuri […] Cu voi trec batalioanele moților, nesfârșitele batalioane îndurerate ale istoriei noastre”163. La 8 iunie 1917 a avut loc pe platoul la „Moara de vânt”, pe dealul Șorogari, în prezența regelui și a membrilor guvernului, depunerea jurământul de credință al voluntarilor și apoi au participat la manifestația din Piața Unirii164. Primul-ministru I.I.C. Brătianu, prezent la respectivul eveniment, adresa voluntarilor un „Bine ați venit în acest colț al României care de azi înainte într-o întindere mică are un cuprins mare căci prin înfățișarea voastră România Mare este astăzi la Iași”165.

N. Iorga a fost martorul acestor vibrante momente prin care voluntarii români din 157 Ibidem. 158 C. Preda, I.I.C. Brătianu în ecuația unei angajări politice și militare într-un război de coaliție, în Concepții și metodologii în studiul relațiilor internaționale, coord. Mihai Timofte, Iași, 1997, p. 202-203. 159 C. Kirițescu, op.cit., p. 36. 160 Ibidem. 161 A se vedea pe larg Dumitru Vitcu, Episodul „Darnița” în epopeea întregirii naționale. O reevaluare în Codrul Cosminului, nr. 6-7/2000-2001, p. 267-279; C.Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galați, p. 262-263. În Proclamație se spunea: „Noi, ofițerii, gradații și soldații români de neam, jurăm pe onoare și conștiință că voim să luptăm în armata română pentru desrobirea ținuturilor noastre românești de sub dominația Austro-Ungariei și pentru alipirea lor la România”. Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., partea I, p. 148. 162 Ibidem. 163 Ibidem. 164 Ibidem; I.G. Duca, op.cit., vol. III, p. 229-230. 165 Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., partea I, p. 150.



154

Transilvania și Bucovina își manifestau deschis voința de a lupta în armata română pentru eliberarea teritoriului național și unirea teritoriilor de peste munți cu Patria Mamă. În Memoriile sale, el avea să descrie acest moment înălțător dinaintea marii confruntări militare din vara anului 1917, când „ardelenii trec dimineața; impunători ostași cu fețele bronzate în același marș apăsat; pretutindeni marile steaguri românești […] se duc la prestarea jurământului. Zguduitoare întâpinare a ardelenilor în Piața Unirii, plină cum nu s-a mai pomenit”166. Istoricul aprecia că O. Goga rostise „o frumoasă cuvântare literară”167 în care a spus că jurământul depus de voluntarii ardeleni și bucovineni „rămâne o piatră fundamentală pe care se zidește acum istoria noastră”168. Mnaifestația din Piața Unirii impresionase până la lacrimi: „Dl. Lupu, relata Iorga, plângea sus pe statuia lui Cuza”169. Răspunsul voluntarilor de la această vibrantă manifestație a fost dat prin glasul locotenentului Victor Deleu, care rostise „un discurs de o extraordinară putere”, în care afirmase, printre altele: „Munții Carpați sunt prea mici față de înălțimea inimilor care bat în piepturile voluntarilor și oștirii românești”170. Șeful voluntarilor făcea, cu acel prilej, o mărturisire de credință declarând: „Eram datori să venim la voi azi când voi trăiți pentru noi zile atât de grele […] Azi am devenit cetățeni ai României, dar a unei Românii Mari”.171 Manifestația, nota Iorga în încheiere, s-a încheiat cu o uriașă Horă a Unirii în care „se pun și alții între care miniștri și generali”172.

Dotarea armatei române cu armament și muniții a fost opera guvernului Brătianu, dar și a activității unor personalități militare și politice din țările Antantei precum Albert Thomas din Marea Britanie și Wanderwelde din Belgia. Pentru contribuția lor la activitatea de dotare a armatei române au fost evidențiați în Parlamentul de la Iași, unde li s-a făcut o primire entuziastă. Atent la toate acțiunile, inițiativele și evenimentele politice și militare carea aveau loc în noua capitală a României, primirea celor doi reprezentanți ai țărilor aliate a fost interpretată de Iorga în lumina importanței ei. El a încercat să surprindă semnificația acțiunii celor doi oaspeți străini, reprezentanți ai Antantei, atât din punct de vedere militar cât și politic. Primirea emoționantă care li se făcuse, consemna deputatul de Prahova, „a fost strigătul smuls” în care „speranța se unea cu adânca recunoștință” a națiunii române, prin reprezentanții ei aleși în Parlament, „că n-am fost uitați în fundul gropii sacrificiului nostru complet”173.

În iarna anului 1918174, depozitele armatei române sunt aprovizionate cu cantități 166 N. Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (mai 1917-mart. 1920), București, f.a., p. 33-34. 167 Ibidem. 168 Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 150. 169 N. Iorga, op.cit., p. 34. 170 Ibidem. 171 Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 151; Eufrosina Popescu, Constituirea primului batalion al voluntarilor transilvăneni și bucovineni. Sosirea la Iași-iunie 1917. Semnificația acestui eveniment, în 60 de ani de la făurirea statului național român, coordonatori Matei Vlad, I. Gheorghiu, I. Scurtu, București, 1978, p. 111-112; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, ediție îngrijită de Stelian Neagoe, vol. IV, partea a V-a (1917-1918), București, 1993, p. 11. 172 N. Iorga, op.cit., p. 34. 173 Idem, Supt trei regi, p. 243. 174 Ibidem.



155

suficiente de muniții, articole de îmbrăcăminte, noile arme (puști), căști după modelul francez. Aceste materiale, aprecia N. Iorga, făceau ca „oastea aleasă de 300.000 de oameni cel mult care înlocuise gloata disperată de la început, să aibă aspectul celei franceze cu care se asemăna și temperamentul”.

Pregătirea tehnico-tactică din iarna anului 1917, alături de aportul misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot, precum și dotarea cu materiale și tehnică de luptă la nivelul exigențelor momentului, reînnoiau speranțele într-o victorie românească care să ducă la dezrobirea teritoriului național. „În momentul vesel al trâmbițelor de la 10 mai 1917, consemna marele istoric, se putea vorbi fără a ne trezi un dureros zâmbet, de o nouă ofensivă”175.

Această armată pregătită pentru reluarea luptelor cu forțele de ocupație ale Puterilor Centrale avea „un nou spirit prin legea de expropriere, de care atâta vreme nu se vorbise”176. Aprecierile marelui, istoric făcute în presă sau în cadrul reuniunilor publice, privind dotarea tehnică și spiritul nou care domina în armata română înaintea marii confruntări militare din vara anului 1917, nu erau afirmațiile propagandistice ale unui simplu animator al opiniei publice, ci unele sincere și competente ale unui profund cunoscător al realităților din societatea românească.

Majoritatea oamenilor politici români, animați de dorința înfăptuirii idealului nostru național, au privit cu mare încredere spre oștirea română refăcută din temelii în iarna anului 1917. C. Argetoianu, ministru în viitorul cabinet Al. Averescu, constata cu satisfacție că reorganizarea armatei era încheiată la sfârșitul lunii iunie 1917: „O armată numeric aproape egală cu armata reală de la începutul războiului, dar echipată și înzestrată cu uneltele cele mai noi de luptă […] Și un alt spirit”177. I.G. Duca, ministrul educației naționale în cabinetul Brătianu, aprecia și că „la noi armata, minunat de bine refăcută, avea moralul mai ridicat decât oricând și cu un avânt admirabil și pregătea să înceapă peste câteva săptămâni ofensiva pe linia Nămoloasa”178.

În lunile iulie-august 1917, armata română a reluat ostilitățile pe frontul din Moldova. Conform planurilor generale ale comandamentului aliat, generalii Scerbacev și Prezan, șefii de stat major ai armatelor rusă și română, au stabilit planul ofensivei în sectorul Nămoloasa la începutul lunii iulie179. Comandamentul german a elaborat planul de scoatere a României din luptă printr-o acțiune ofensivă a grupului de armate conduse de generalul Mackensen, care trebuia să dea lovitura principală în regiunea Nămoloasa, acțiune ce urma să fie combinată cu ofensiva grupului Gerock la Oituz180. Acțiunile combinate ale celor două corpuri de armată ale Puterilor Centrale trebuiau să prindă forțele române ca într-un clește care să ducă la ocuparea Moldovei181.

Pe frontul din Moldova, armata din Moldova a participat la trei mari operațiuni militare: ofensiva din zona Mărăști, executată de Armata a II-a, cunoscută sub numele de bătălia de la Mărăști (22 iulie-1 august 1917), operațiunile de apărare ale Armatei I 175 Ibidem. 176 Ibidem. 177 C. Argetoianu, op.cit., p. 12. 178 I.G. Duca, op.cit., p. 255. 179 Vezi pe larg C. Kirițescu, op.cit., p. 48-57; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, M. Oprea, Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, București, 1979, p. 283. 180 Idem, op.cit.; Gh. Platon, op.cit., p. 477. 181 Ibidem.



156

din zona Mărășești și a aripii drepte a armatei a II-a în zona Oituz, cunoscute sub numele de bătălia de la Mărășești (6-19 august 1917) și bătălia de la Oituz (8-28 august 1917)182. Obiectivul general urmărit de Puterile Antantei în Moldova era acela de a bloca forțele germane și austro-ungare și a împiedica afluirea lor spre alte fronturi183. Victoriile obținute de armata română în lunile iulie-august 1917 la Mărăști, Mărășești și Oituz au determinat eșuarea planului Puterilor Centrale de împărțire a României care ar fi pus capăt existenței statului român184. A fost apărată cu mari sacrificii suveranitatea și independența națională a teritoriului care mai rămăsese în urma ocupației militare din anul 1916, asigurându-se continuitatea statală. În jurul acestui nucleu, cu capitala la Iași, au gravitat toate forțele naționale care au realizat desăvârșirea unității politice românești185.

Marele istoric a analizat cu atenție planurile strategice, cât și în transpunerea lor în practică pe câmpul de luptă, consecințele pentru viitorul României, atitudinea forțelor inamice. Astfel, el a apreciat în mod deosebit planul de ofensivă în sectorul vrâncean, la curbura Carpaților, deoarece aici „erau singurele trupe austro-ungare de valoare întotdeauna îndoielnică și cu soldați ai minorităților mânate cu revolverul pe la spate”186. Victoriile obținute i-au întărit convingerea savantului în dreptatea cauzei noastre naționale și în „imposibilitatea cuceririi germane”187. România, „prin armata sa a afirmat puternic și deschis în fața Europei și a lumii dreptul statelor mici la existență liberă și independentă”188.

Marele izbânzi militare din vara anului 1917, obținute în fața unei armate cu o dotare net superioară armatei române, a surprins Marile Puteri ale Europei. Puterile Centrale, consemna savantul, considerau victoriile de la curbura Carpaților „un incident” trecător189. Pentru armata rusă, cu starea de spirit atât de decăzută, disciplina atât de „măcinată, dorința de pace așa de generală”, acțiunile românilor nu puteau fi decât o momeală și un element de confuzie, „poate chiar motivul unui dezastru”190. Aceste poziții, considera marele „animator al ideii naționale”, făcute „într-un mediu 182 Vezi pe larg Ion Cupșa, Armata română în campaniile din 1916-1917, București, Editura Militară, 1967, p. 228-229; 253-254; Keith Hitchins, op.cit., p. 90-91; Gh. Platon, op.cit., p. 475; C. Kirițescu, op.cit., p. 59-79; 80-132; 136-156. 183 Idem, op.cit. 184 I. Agrigoroaiei, Glorioasele victorii din vara anului 1917 și dejucarea planurilor de împărțire a României, în RA, nr. 1, 1978, p. 50; idem, Poziția Marilor Puteri față de România, în Românii în istoria universală, vol. I, Iași, 1986, p. 466-467; idem, Iașii în anii 1916-1918, partea I, p. 174. 185 Unirea realizată în anul 1918 a fost, după cum este cunoscut, rodul luptei tuturor românilor; menținerea însă a ființei statului român prin victoriile din anul 1917 a însemnat menținerea nucleului în jurul căruia au gravitat toate forțele de eliberare națională românești. Lipsa acestui nucleu, Moldova, cu centrul la Iași, ar fi creat mari greutăți realizării unității românești. Ibidem. 186 N. Iorga, op.cit., p. 245. 187 Neamul Românesc, 27 august 1917; N. Iorga, Un an de război, în Neamul Românesc, 15 august 1917. 188 Idem, Valoarea pentru civilizație a statelor mici, în Secolul XX, nr. 316-317-318, 1990, p. 23-33. 189 Idem, Supt trei regi, p. 250. 190 Ibidem.



157

militar de greoiu materialism”, reducea armata română la un simplu instrument de luptă „cu o perfectă mecanică” și făceau abstracție de tot „ce simte și ce voiește soldatul, încă mai indiferent ce se zbate în societatea civilă de la spatele lui”191.

În concepția marelui patriot, între omul de pe front și cel din spatele frontului se stabilesc anumite legături, stări sufletești. Acestea se transformă în sări de spirit ce devin „factorii de căpetemie în dezvoltarea poporului care pleacă de la dânsele și lucrează prin mijlocirea lor”192. Definind armata română numai din punct de vedere strict militar, însemna, în concepția sa, a nega „solidaritatea deplină, neapărată între cei de sus și cei de jos”, dovedește „că am pornit la război tot pe clase”193. Realitatea istorică, aprecia marele istoric, este că la noi „o armată este înainte de toate o forță morală”, chemată „să îndeplinească idealul național”194. Statul național este, prin urmare, mai întâi „o creație sufletească și apoi o chestiune națională, instituțională”195. În tranșee, „ostașii decid, prin mucenicia lor, destinele neamului”196. Prin urmare, concluziona N. Iorga, „țara aceasta n-am apărat-o numai, ci am creat-o sufletește”197.

Victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au constituit o grea lovitură aplicată „scepticilor de la București, adepți ai alianței cu Puterile Centrale care se gândeau la un alt guvern și la un alt monarh pe tronul României”198.

În toamna anului 1917 s-au desfășurat în Europa evenimente politice și militare care au avut consecințe importante asupra desfășurării Primului Război Mondial și a evoluției lumii postbelice. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 izbucnea revoluția boșevică, care instaura statul „dictaturii proletariatului” sub conducerea Partidului Comunist Bolșevic. A doua zi după preluarea puterii politice, Congresul Sovietelor de deputați adopta Decretul asupra păcii, care propunea tuturor statelor implicate în război încetarea ostilităților și începerea tratativelor pentru încheierea unei păci fără anexiuni și despăgubiri. La 2/15 noiembrie 1917, guvernul sovietic adopta Declarația dreptului popoarelor din Rusia privind autodeterminarea acestora până la separare și formarea de state independente199. În ziua de 13/26 noiembrie 1917, Rusia sovietică prezenta puterilor Centrale propunerea pentru încheierea unui armistițiu, care se perfecta la Brest-Litovsk la 22 noiembrie/5 decembrie 1917.200

Ieșirea Rusiei Sovietice din război în urma încheierii armistițiului și a Tratatului de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918 cu Germania201 crea mari dificultăți României. O 191 N. Iorga, op.cit., p. 250. 192 Idem, Stări sufletești și războaie, București, 1994, p. 158. 193 Ibidem, p. 189. 194 Apud Petre Țurlea, N. Iorga în viața politică a României, p. 101. 195 N. Iorga, op.cit., p. 189. 196 Apud Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 63. 197 N. Iorga, op.cit., p. 189. 198 N. Iorga, Supt trei regi, p. 255. 199 Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, traducere din engleză de Cătălin Pârcălabu, București, 1998, p. 159-162; Michael Lynch, Reacțiune și revoluție: Rusia 1881-1924, București, 2000, p. 109-112; F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria universală, vol. III, Istoria lumii contemporane, traducere de Maria Cazanacli, George Anania, București, 2006, p. 330-331. 200 Richard Pipes, op.cit., p. 159-162; 201 Jean-Marie Le Breton, Măreția și destinul bătrânei Europe: 1492-2004, traducere de Vlad Russo, București, 2006, p. 161.



158

mare parte a trupelor ruse din Moldova, contaminate de ideile comuniste, au trecut la acțiuni ostile, părăsind pozițiile de luptă. Evenimentele din Rusia au împiedicat însă România să valorifice victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, care ar fi dus, în condiții normale, la eliberarea teritoriului ocupat în primele luni ale războiului. Armata rusă, „o armată în dezagregare”, constituia o amenințare pentru trupele române, care puteau fi târâte „în vârtejul dezastrului”202. Șeful Statului Major al Armatei a IV-a rusă, generalul Monkevitz, a recunoscut că „numai patriotismul înălțător al trupelor române a salvat situația”203. În timpul bătăliei de la Mărășești, Divizia 124 rusă a fugit la primul contact cu inamicul204.

Fidel alianței sale cu Puterile Antantei, guvernul român și comandamentele unităților române au dat ordine soldaților și ofițerilor să aibă față de soldații ruși o atitudine amicală și să evite conflictele și jignirile care ar fi accentuat frustarea generată de părăsirea frontului de către aceștia și ar fi afectat relațiile cu marele aliat de la răsărit205. Generalul Scerbacev, șeful Marelui Stat Major al Armatei ruse, nu a recunoscut noua putere politică instalată în Rusia și nici valabilitatea armistițiului încheiat cu Puterile Centrale. Depășit de situație, el îi declara regelui Ferdinand și guvernului român că nu mai putea stăpâni armata pe care o comanda și anunța decizia de a începe negocierile cu mareșalul german Mackensen în vederea încheierii unui armistițiu, în anumite condiții, pe tot frontul ruso-român206. Această decizie punea însă România într-o situație fără ieșire. Ea se vedea în situația de a nu mai continua lupta, de a-și compromite aspirațiile pentru care intrase în război. Generalul Berthelot constata că pe frontul rusesc, armatele română și rusă „sunt atât de intim amestecate încât nici n-ar putea fi separate și, în fapt, soarta României era intim legată de evoluția situației Rusiei”207.

La 3 decembrie 1917, generalul Scerbacev îi comunica lui Mackensen propunerea de a începe tratativele pentru încheierea armistițiului pe tot frontul ruso-român. Guvernul român se întrunea într-o ședință de urgență prezidată de regele Ferdinand la 4 decembrie 1917, prilej cu care se hotăra ca armata română să se alăture la armistițiul propus de partea rusă, pe care l-a catalogat drept „un act de foță majoră cu caracter pur militar și nu politic”208.

România considera încheierea armistițiului o chestiune impusă de situația de moment de pe front, care nu-i va schimba cu nimic atitudinea sa „de fond”: „Loialitatea noastră față de aliați a rămas nealterată și credința în întregirea noastră națională n-a suferit nici o schimbare”209. La terminarea ședinței de guvern, regele, profund emoționat, sub impresia hotărârii adoptate, a declarat: „Când am intrat în război, știam că va fi greu, prevedeam chiar că se poate chiar să fim învinși; nu mi-am putut trece prin 202 C. Kirițescu, op.cit., p. 195. 203 Ibidem. 204 Ibidem. 205 Ibidem. 206 Ibidem; Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1983, p. 161; I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 470. 207 Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), p. 161. 208 I. Scurtu, op.cit., p. 44; Keith Hitchins, op.cit., p. 295. 209 Apud I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 470.



159

minte că vom fi victima unui act de trădare, fără precedent în istorie și că astfel va veni o zi ca cea de astăzi în care să trebuiască să ne gândim cum să ieșim cu onoare fără a ne sinucide”210.

Primul-ministru I.I.C. Brătianu a explicat pe larg situația generalului Berthelot. Ieșirea Rusiei din război și încheierea păcii izolează complet România de aliații săi occidentali încât aceștia „nu pot face altceva decât să ne trimită încurajări sterile”. Rezervele interne erau aproape complet epuizate: „În România este foamete, munițiile nu sunt suficiente pentru o campanie de lungă durată, cea mai mare parte a rămas în depozitele noastre din Rusia și mai ales din Ucraina”. În aceste condiții, se întreba premierul român, ce trebuia făcut pentru a evita „un inevitabil dezastru”: „Nu văd altă soluție și anume de a intra în negocieri cu Germania și de a le face să dureze cât mai mult timp posibil”211.

N. Iorga a analizat evenimentele care se derulau, în acele zile complicate, pe front și în spatele acestuia. Evoluția situației politice din Rusia îl surprinse prin rapiditatea deciziilor și a consecințelor fatale asupra cadrului general politic și militar. I.G. Duca, cel care i-a fost în preajmă în toată perioada războiului, i-a comunicat acestuia intenția lui Scerbacev de a încheia armistițiul, depășit fiind de situație, „trupele neascultându-l nicăieri”212. Potrivit lui Duca, Scerbacev ar fi comunicat lui Brătianu că „are un singur mijloc de a fi întrucâtva folositor românilor, să negocieze el armistițiul pe care l-ar negocia ceilalți”213.

De asemenea, marele istoric s-a interesat care era părerea autorizată a lui Berthelot, pentru care avea o deosebită considerație, și a aflat că și acesta, datorită situației disperate de pe front, vedea încheierea armistițiului „că este o necesitate”214.

Analiza evenimentelor politice și militare desfășurate pe frontul de răsărit îi prezenta lui Iorga o situație care, cel puțin pe moment, părea fără ieșire și care putea duce la compromiterea definitivă a eforturilor unei întregi generații pentru realizarea idealului național al desăvârșirii unității politice românești. Desigur că Iorga nu putea interpreta situația de pe front ca un militar de profesie. El era un om al onoarei, al cuvântului care odată exprimat trebuia respectat, în orice împrejurare. Istoricul era împotriva oricăror tratative cu Puterile Centrale: „orice ar fi preferabil acestei rușini care nu s-ar putea șterge”215.

În concepția lui Iorga, armistițiul „înseamnă să nu vedem mai departe de interesele noastre imediate, a privi problema prin prisma unui egoism nedemn de 210 I.G. Duca, op.cit., vol. IV, partea a II-a, p. 21. Reprezentanții țărilor Antantei de la Iași au prezentat guvernelor lor cu realism situația, dar nu au primit un punct de vedere oficial cu privire la armistițiu. Guvernele Antantei nu au acceptat nici o motivație pentru încheierea armistițiului separat cu Puterile Centrale. Clemenceau nu împărtășea ideea că nu exista o altă ieșire pentru România. El miza pe o rezistență a armatei române în colaborare cu Rada ucrainiană și cu generalii ruși contrarevoluționari într-un plan schițat de Berthelot. Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), p. 161; I. Agrigoroaiei, op.cit., p. 470. 211 România în anii Primului Război Mondial, vol. II, București, 1987, p. 436-437. 212 N. Iorga, Memorii, p. 176. 213 Ibidem. 214 Ibidem. 215 Ibidem, p. 177; apud Gh. Florescu, Germania și germanii în Memoriile lui N. Iorga (1917-1918) (I), în Zargidava, nr. 7, 2008, p. 115.



160

sacrificiile care se fac”216. Războiul în care era angajată România purta în el nu numai destinele celor aflați în luptă, „dar ale lumii luată în totalitatea ei”. Abandonarea luptei de către armata română, chiar și în acele condiții, însemna abandonarea idealului nostru național. Obiectivul românilor, considera el, era „să facem din acest război lupta fără de odihnă pentru izbândirea întreagă a idealului ce suntem sortiți a-l îndeplini”. Realizarea idealului național ne-ar fi conferit un loc demn între popoarele lumii, „altfel am fi nemernicii care n-au adus nici un serviciu omenirii”217.

Cunoscând concepția lui N. Iorga de continuare a războiului alături de Antantă, trecând peste greutățile de moment, I.G. Duca încerca să îi explice acestuia că România, în acele împrejurări, nu era capabilă decât doar „de a mai uza puțintel trupele germane”218. Izolată complet de aliații săi din vest, după ieșirea Rusiei din Război, armata română s-ar fi angajat „într-o luptă fără scop” și „lipsită de provizii, de muniții care o ducea inevitabil la capitularea finală”219.

Pornind de la aceste considerente, ministrul liberal al educației, I.G. Duca, insista pe lângă N. Iorga să prezinte miniștrilor țărilor Antantei acreditați la Iași situația fără ieșire în care se găsea România în urma evenimentelor din Rusia și necesitatea încheierii pe moment a armistițiului cu Puterile Centrale. Iorga, în Memoriile sale, confirmă sugestia lui Duca de a vorbi cu reprezentanții Antantei, îndemnându-l „a vorbi în acest sens, al păcii separate, miniștrilor străini, invocând rolul pe care-l am ca reprezentant al unei opinii publice independente”220.

N. Iorga nu-și pierduse în acele momente speranța în triumful cauzei noastre naționale, deși starea de spirit a lumii politice românești „era sub orice nivel”221.

În această atmosferă apăsătoare, speranțele sale se îndreptau spre regele Ferdinand, care rămăsese simbolul continuității noastre ca stat. Sub îndemnul reginei, istoricul a alergat la rege pentru a-l îmbărbăta și a-i vorbi „despre necesitatea morală de a nu se zgudui în asemenea momente baza politică însăși a luptei din nou deschise”222. Iorga întâlnea însă un rege încrezător în posibilitățile României de a obține în final Ardealul și Bucovina223.

Optimismul monarhului confirma faptul că guvernul rămânea la Iași, asigurându-se astfel că România, deși redusă teritorial, va continua să existe, că ea reprezenta nucleul în jurul căruia se vor uni celelalte provincii locuite de români după o ultimă și supremă încercare224.

Tratativele pentru încheierea armistițiului s-au desfășurat la Focșani, în zilele de 7-9 decembrie 1917. Pentru a nu se angaja personal, regele Ferdinand a încredințat generalului Prezan comanda supremă a armatei române225. Delegația română a fost condusă de generalul Lupescu, adjunctul șefului Marelui Cartier General al Armatei 216 N. Iorga, Pacea piratului, în Neamul Românesc, an XII, nr. 9, 12 ianuarie 1917. 217 Ibidem. 218 Idem, Memorii, vol. I, p. 210. 219 Ibidem, p. 176. 220 Ibidem, p. 177; Gh.I., Florescu, op.cit., p. 115. 221 Nicolae Iorga, O viață de om, vol. III, p. 171. 222 Ibidem, p. 170. 223 Ibidem. 224 Ibidem. 225 Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc, România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), p. 162.



161

române, însoțit de 11 ofițeri români, printre care coloneii Condeescu și Rășcanu, iar cea germană avea în frunte pe generalul von Morgen. Germanii prezenți la Focșani s-au arătat binevoitori față de reprezentanții români cu scopul de a obține bunăvoința acestora în vederea încheierii unei posibile păci separate226.

În timpul tratativelor s-a convenit la încetarea ostilităților cu obligația reciprocă de a nu fi reluate decât prin denunțarea prealabilă a armistițiului cu 72 de ore înainte și cu rezerva pentru ruși de a-l considera ca provizoriu până când chestiunea războiului sau a păcii va fi decisă de autoritatea constituantă a Rusiei227. Delegațiile română și rusă prezente la tratativele în orașul de pe Milcov au propus ca pe durata armistițiului să se interzică mutarea de trupe de pe frontul românesc pentru a fi trimise pe alte fronturi228. Tratativele au dus la adoptarea unei formule intermediare, înscrisă în paragraful 8 al armistițiului, prin care „cele două părți se obligă a nu mai da ordine pentru transporturi operative, mișcări și grupări, precum și de a nu mai executa transporturile și grupările pentru care s-ar fi dat ordine după 5 decembrie inclusiv”229. Această soluție a fost acceptatat și de francezi, evitându-se în felul acesta ceea ce generalul Berthelot afirma că ar fi pentru Franța „un coup de poingard dans le dos”230.

N. Iorga a manifesta un interes aparte relativ la desfășurarea tratativelor, analizând calitatea și comportamentul delegaților desemnați pentru încheierea armistițiului. În timpul acestora, I.I.C. Brătianu îi sugera istoricului, prin intermediul lui I.G. Duca, că „în vederea unui armistițiu de capitulare, ideea de pace să fie servită de ziarul Neamul Românesc ca formator al opiniei publice”231. Membrii delegației române la negocierile de pace de la Focșani au avut „o atitudine ce nu se deosebea de aceea a unor pensionari care se bucurau că au scăpat”232. Aceștia „nu au avut un comportament demn de mărimea misiunii care li s-a încredințat, s-au fotografiat cu delegații germani, fapt ce a provocat indignare în rândurile Aliaților și în special în rândurile francezilor care nu glumesc cu aceste chestiuni”233. Pentru îndeplinirea unor astfel de misiuni, sublinia N. Iorga, „care cer un înalt simț de demnitate în înfrângere sau în cazul nostru în fatala îngenunchere sub împrejurări trebuie suflete foarte tari”234.

Generalul Lupescu, conducătorul delegației române de la Focșani, a prezentat istoricului unele detalii ale tratativelor. Astfel, impunerea clauzei de interzicere a transportului de trupe germane de pe frontul românesc pe cel din Apus a fost rezultatul colaborării dintre delegația română și cea rusă. Delegația română a reușit să testeze starea de spirit a germanilor prin intermediul populației locale. În urma observațiilor făcute s-a ajuns la concluzia că, în pofida unei superiorități totale afișate, germanii aveau nevoie de armistițiu, iar „starea de belșug de la Focșani este o înscenare naivă pentru ochii noștri”235. 226 C. Kirițescu, op.cit., p. 197-200; N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, p. 389; I.G. Duca, op.cit., p. 25. 227 Ibidem. 228 Ibidem. 229 Ibidem. 230 Apud I.G. Duca, op.cit., p. 25. 231 N. Iorga, O viață de om, vol. III, p. 171. 232 Idem, Supt trei regi, p. 262. 233 I.G. Duca, op.cit., p. 26. 234 N. Iorga, op.cit., p. 262. 235 C. Kirițescu, op.cit., p. 197-200; I.G. Duca, op.cit., vol. IV, p. 25-28.



162

Armistițiu s-a încheiat cu o subtilă, dar intensă propagandă defetistă, făcută în special în rândurile ofițerilor. Agenții acestei „propagande dibace” încercau să insufle ideea că „totul e sfârșit”, că „a impune o atitudine războinică nu e numai o greșeală ci o adevărată crimă”236.

Lovitura de stat bolșevică din Rusia din octombrie 1917, prin hotărârile politice și militare adoptate de noul guvern comunist, a influențat moralul trupelor ruse sub aspectul spiritului combativ, înregistrându-se numeroase dezertări237. Atitudinea forțelor ruse din Moldova, influențate de propaganda bolșevică, a dus la dezorganizarea frontului și anularea planului de eliberare a teritoriului românesc ocupat. Această situație a făcut ca marile victorii obținute cu mari sacrificii la Mărăști, Mărășești și Oituz de armata română, „care era o armată de țărani căreia în zadar i se vorbise cu meșteșug în vederea căpătării unei popularități nesănătoase de întoarcere imediată la vetre”238, să nu aibă consecințele unei „conștiințe de victorie cu lumea politică românească”239.

Aprecierile lui N. Iorga se întemeiau pe analiza măsurilor luate de guvern precum și pe atitudinea clasei politice românești care, speriată, își căuta liniștea dincolo de graniță240. Sub presiunea evenimentelor, guvernul român a luat măsuri penttru păstrarea și apărarea avutului statului și al cetățenilor, siguranța armatei, a ordinii și liniștii publice.

România a fost forțată să încredințeze spre păstrare tezaurul Băncii Naționale și al Casei de Economii și Consemnațiuni, „cămările sale materiale și ale geniului său, Rusiei”241. Bancherul M. Blank, unul dintre cei mai importanți oameni ai finanțelor românești, a insisitat ca păstrarea tezaurului să se facă în Marea Britanie și S.U.A242. Guvernul român a considerat încredințarea tezaurului său spre păstrare în altă parte o jignire adusă aliatului său, pe teritoriul căruia se desfășura tranzitul de armament și muniție primit ca ajutor din partea aliaților săi occidentali243.

N. Iorga consemnează că în luna iulie 1917, în perioada celei de-a doua faze a bătăliei de la Mărășești, au plecat spre Moscova și Petrograd aurul Băncii Naționale și al Casei de Depuneri, obiecte prețioase ale muzeului din București, cele luate cu forța din mănăstiri, cele mai prețioase documente și manuscrise ale Academiei Române, ale Arhivelor Naționale, corespondența diplomatică din arhivele Ministerului de Externe, tablouri semnate de N. Grigorescu, precum și valori ale particularilor244. Printre particularii îndemnați să-și depună spre păstrare în Rusia bunurile de valoare se afla și marele istoric N. Iorga. Alexandru Lapedatu, consemna acesta, l-a îndemnat „să adaug atât din scrisorile mele, din cele ale altora la care țineam foarte mult precum și o scrisoare a lui Tudor Vladimirescu, o serie de traduceri de poezii populare făcute de 236 N. Iorga, op.cit., p. 260. 237 Pierre Renouvin, op.cit., p. 113-120. 238 N. Iorga, op.cit., p. 260. 239 Idem, O viață de om, p. 168. 240 Ibidem, p. 168-169. 241 C. Kirițescu, op.cit., p. 203; Viorica Moisuc, Tezaurul României evacuat la Moscova în 1916 și confiscat de soviete-problemă internațională actuală în Glasul Bucovinei, an VIII, nr. 32, nr. 4/2001, p. 9-22. 242 Ibidem. 243 Ibidem. 244 N. Iorga, Supt trei regi, p. 256.



163

regină după o versiune franceză a mea și câteva lucrări de mare preț pentru mine”245. Din acest „depozit sacru încredințat spre păstrare tovarășului de luptă cu girul aliaților comuni”246, România va recupera o mică parte în 1935, pe baza protocolului din 31 mai (1443 lăzi, toate răvășite) și în 1956, prin protocolul din 6 august247.

N. Iorga a identificat printre agenții pacifiști pe unii oameni politici rămași în București, în frunte cu Constantin Stere, iar la Iași pe cei strânși în jurul revistei Viața românească, care nu mai apărea momentan, laolaltă cu majoritatea evreilor intelectuali ce reprezentau „o continuă și obraznică protestare contra războiului”248. Pentru atitudinea lor de protestare contra războiului de reîntregire a neamului, savantul i-a denumit „acești teoreticieni ai urii împotriva unei cauze evident naționale”249. Iorga era uimit că împotriva acestor propagandiști care prin ideile lor „slăbeau și înveninau sufletele”, guvernul nu îndrăznea să ia măsuri de constrângere. Agenții destabilizării nu l-au ocolit nici pe cel mai important formator de opinie din societatea românească, care indiscutabil era N. Iorga. El recunoștea în Memoriile sale că s-a exercitat asupra sa o puternică presiune din partea acestora ca să rostească „în ziarul războiului național, cuvântul care trebuia să câștige spiritele încă nehotărâte”250 pentru încetarea războiului.

Propaganda defetistă atingea și pe membrii guvernului, unii miniștri începând să dezaprobe politica lui Brătianu, afirmând că l-ar fi urmat „numai din disciplina de partid și sub presiunea împrejurărilor”251. De asemenea, o parte a tineretului, manipulat de propaganda antirăzboincă, îl considera pe Ion I.C. Brătianu principalul responsabil de dezastrul țării. Deputatul naționalist-democrat de Prahova a analizat consecințele nefaste ale acestei propagande și a cerut ca primă măsură de contracarare „o cât mai mare sforțare la disciplină”252. În acest sens, N. Iorga adresa regelui, la 12 martie 1918, un memoriu în care preciza că războiul pe care îl ducea România împotriva Puterilor Centrale „nu era rezultatul artificial al unor interese vremelnice sau al unor concepțiuni personale. El este impus de o necesitate istorică care domină întreaga noastră viață de stat și căreia îi corespunde cel mai neclintit ideal al întregului popor”253.

În paginile ziarului său, Neamul Românesc, în conferințele publice, în Parlament, 245 Idem, O viață de om, p. 168. 246 În iulie 1917, gravitatea situației militare determina guvernul român să depună spre păstrare tezaurul său în Rusia. În această situație, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 272 bis din 18 iulie 1917, la propunerea lui N. Titulescu, ministru de Finanțe, s-a decis strămutarea în Rusia a sediului și avutului Băncii Naționale a României. La 22 iulie, N. Titulescu autoriza Banca Națională „să-și strămute aiurea sediul și obiectul ei cât și pe cel pe care îl are în păstrare”. Avutul băncii, în valoare de 1 594 836 721,09 lei, și cel al C.E.C., în valoare de 7 miliarde, au fost încărcate, între 23-27 iulie 1917, în 24 de vagoane (1635 de lăzi) și transportat în Rusia, unde sosea la Moscova la 5/19 august 1917 și era depozitat în subsolul Băncii de Stat din Moscova (Palatul Armurilor din Kremlin). Din acest „depozit sacru”, România va primi o mică parte în 1935, respectiv 1956. Viorica Moisuc, op.cit., p. 13-20; Tezaurul României la Moscova. Documente, edit. Viorica Moisuc, București, 1993. 247 Ibidem. 248 N. Iorga, Supt trei regi, p. 260-261. 249 Ibidem. 250 Ibidem, p. 261-262. 251 Ibidem. 252 Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 62. 253 I. Scurtu, op.cit., p. 45.



164

Iorga a atenționat că vinovată de dezastrul țării era întreaga clasă politică românească, toți cei care aveau responsabilități publice la orice nivel în societate. Cel mai ușor era, în acele momente, comenta marele istoric, „să ne plângem de greșelile organizației și să dai toate pe seama altuia care și el o dă pe seama ta”254. Într-un stat democratic precum România unde, conform Constituției de la 1866,255 guvernul se forma din majoritatea parlamentară în urma alegerilor, „nici o organizație politică nu există în afară de noi toți”256. Guvernul, ca emanație a voinței cetățenilor exprimată prin vot, organiza și administra statul prin urmare „statul suntem astăzi toții îndată ce ne lăsăm puțintel la o parte pe noi ca să facem bine celorlalți”257. Prin urmare, considera Iorga, România, „o țară liberă are mai puțin decât altele dreptul de a învinui necontenit regimul care și l-a dat cu are datoria de a-l întregi și a-l suplini unde lipsește”258.

N. Iorga a susținut în toată perioada războiului politica guvernului, abținându-se de la orice critici „care să altereze prin ingrediente de politicianism linia națională pe care o respecta”259. Demersurile lui Brătianu de a menaja „susceptibilitatea lui Iorga”260 și a-l menține pe linia susținerii guvernului liberal, nu și-ar fi atins scopul dacă nu ar fi găsit în conștiința savantului „imperativele patriei”: „Eu nu mă uit cine poartă steagul țării, eu steagul țării îl văd, eu steagul țării îl apăr”261.

Marele istoric s-a ridicat împotriva tuturor acelora care criticau în presă politica lui Ion I.C. Brătianu, arătându-le că omul împotriva cărora „se zvârcolesc de moarte duce pe umeri o povară mai grea decât a oricui”. El era convins că omul politic pe care împrejurările l-au adus în fruntea țării „tocmai în ceasul când pentru dânsa au venit momentele decisive”, este responsabil „față de conștiința sa, față de o țară și de un neam, față de judecata vremurilor”262.

N. Iorga nu s-a îndoit nici un moment de bunele intenții ale primului-ministru de depășire a greutăților momentului și înlăturarea dificultăților trecutului ca ele să nu se mai repete. Pentru aceasta, el „ar vrea să aibă toată experianța trecutului ca și cum însuși ar fi trecut prin acele greutăți, le-ar fi combătut și învins, ar vrea să aibă toată intuiția viitorului”263.

Savantul considera că printre factorii cei mai distructivi care afectau moralul societății românești nu erau „tifosul exantematic care a sosit ca la orice nație în păduchi și în holeră care stă la ușa foametei”, ci „ucigătoarea descurajare mai ales ilusiile care nu ucid mai puțin”264. Starea de resemnare ce domina o parte a clasei noastre politice determina pe „stăpânii noștri, oamenii partidelor” să „se care” căutându-și „o asigurare 254 N. Iorga, Datoria cea mare, în Războiul nostru în note zilnice (1917-1918), vol. III, p. 47. 255 I. Mamina, Monarhia constituțională în România. Enciclopedie politică 1866-1938, București, 2000, p. 127-187; Gh. Platon, op.cit., p. 208-209. 256 N. Iorga, op.cit., p. 47. 257 Ibidem. 258 Ibidem. 259 Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 64. 260 Ibidem. 261 N. Iorga, Voința obștii românești, București, 1983, p. 33-34. 262 Ibidem, p. 31-32. 263 Ibidem. 264 Neamul Românesc, an XII, nr. 59, 3 martie 1917.



165

în străinătate”265. Atitudinea clasei politice în momentele cruciale ale existenței unui popor determina gradul de maturitate și forță a unei societăți. În concepția lui N. Iorga, societatea în care sentimentul datoriei față de imperativele naționale era mai puternic „decât grija de sine” era una puternică. Acolo unde prima „grija față de persoana sa, de familia, de averea sa” erau societăți slabe, lipsite de orice viitor. Fiecare membru al colectivității „este dator să raporteze suferința lui la binele sau răul societății întregi din care face parte, iar nu starea întreagă a acestei societăți la suferința lui”266. Realitatea istorică demonstrează că „puterea pe care și-o simte oricine în ceasurile grele nu este numai a lui, ci și a tuturor celor care au fost mai înainte de dânsul”267. Calitățile strămoșilor, precum hotărârea, bărbăția, neînduplecarea „sunt sprijinul cel mare în clipa când puterile sufletești ale unui singur om sunt prea slabe ca să sprijine povara pe care vremurile au lăsat-o pe umerii lui”268.

Comportamentul clasei politice românești în acele momente cruciale pentru însăși existența statului român crea oricărui observator avizat imaginea unei clase eterogene, „foarte amestecată”, la care înaintașii unora „au venit din cine știe ce Fanar care cunoaște numai două atitudini: trufia când soarta zâmbește, deznădejdea, dezerțiunea, ascunzătoarea când ea, zeița cea mută, își încrețește sprâncenele”269. Momentele grele, „nenorocirile”, cum le denumea Iorga, aduceau în atenția societății oamenii simpli și serioși care muncesc, gândesc, se jertfesc, „mărețe figuri de luptători până la capăt”, personificări ale celor mai nobile și mai rare calități omenești270. Pribegii care nu au stat la „căpătâiul fratelui când se chinuiește”271, proveneau din „mândre case pline de toate bogățiile cele mai rafinate”272. Aceștia, cu „livide mutre rebegite”, după cum îi caracteriza istoricul, pentru siguranța lor se retrăgeau în locuri ferite peste graniță, „cu o comică zguduire a întregii lor ființe”273. Iorga îndemna la unitate pentru depășirea greutăților: „Să ne strângem laolaltă în fața vijeliei chiar dacă trăznetul ar crăpa în două copacii sub care ne adăpostim”274, iar pribeagul care „n-a căutat aici decât laptele și mierea celor două Valahii” să fie lăsat în pace să-și joace pe mai departe „comedia veche și tristă cu depărtate origini fanariote”275.

N. Iorga îl vizita pe primul-ministru pentru a se informa mai exact asupra măsurilor ce se vor lua pentru a revigora starea de spirit și a depăși momentele grele prin care trecea societatea românească. I.I.C. Brătianu i-a făcut impresia că ar fi depășit de situație, îndemnându-l să părăsească Iașul pentru a se refugia în Rusia276. Iorga însă refuza propunerea șefului guvernului, acceptând cu greu doar plecarea familiei. Amintindu-și de această despărțire de membrii familiei sale, istoricul mărturisea că 265 N. Iorga, Supt trei regi, p. 261. 266 Idem, Stări sufletești și războaie. Suflet românesc. Îndreptar pentru soldați, București, 1994, p. 153; idem, Voința obștii românești, p. 114-115. 267 Idem, Voința obștii românești, p. 78. 268 Ibidem. 269 Ibidem. 270 Ibidem, p. 103. 271 Ibidem, p. 129. 272 Ibidem, p. 103. 273 Ibidem. 274 Ibidem, p. 79. 275 Ibidem, p. 105. 276 Idem, O viață de om, vol. III, p. 169.



166

fusese „cea mai tristă zi” din viața lui277. Locul de refugiu pentru majoritatea clasei politice românești a fost Odessa, care

„juca rolul unei eventuale capitale de refugiu”278, iar regelui și familiei sale „i s-a găsit o casă negustorească la Harkov”279.

Refuzul categoric al marelui istoric de a părăsi țara când primejdia amenința existența noastră ca stat demonstra că el nu a încetat o clipă să creadă în triumful cauzei noastre naționale. Ieșind din cabinetul primului-ministru, după scurta vizită de informare, N. Iorga a fost întrebat de Brătianu dacă mai credea că armatele germane vor mai putea fi învinse. Răspunsul a fost prompt: „O cred și acum, dar n-am spus niciodată când”280. Convingerea sa se baza pe argumentele istoriei, care demonstrează că nici un popor care își apără drepturile legitime la viață națională proprie nu poate fi învins definitiv. Entuziasmul popular „biruiește în cele din urmă deprinderile îndătinate ale mecanicii perfecte”281. Veacurile istoriei îndeamnă să nu renunțăm la idealurile noastre, „dreptul nostru nebiruit o strigă” pentru „că este de neconceput la urmă să nu biruim, cu cât mai mult vomn suferi, cu atât vom birui mai deplin și cu atât mai bine întemeiată va fi biruința noastră”282.

Depășirea marilor încercări ale momentului impunea unirea efortului tuturor cetățenilor într-o solidaritate deplină încât „idealul național să stăpânească toate sufletele, împăcând toate urile, făcând să dispară toate personalitățile, amuțind toate gurile gata să blesteme, unind pe toți într-o perfectă și dumnezeiască armonie pentru a sta într-un singur trup și într-un singur suflet înaintea dușmanului”283. Având această credință, Iorga îl ruga pe Denize, secretarul regelui să-i comunice acestuia că nu va părăsi țara, imitând pe „fugarii unei clase care m-am deprins a o disprețui”284, asigurându-l că era gata să urmeze pe suveran pentru orice sarcină „atunci când o supremă nevoie l-ar face să nu mai poată rămâne în teritoriul patriei”285. Regele îi comunică că Puterile Centrale i-au cerut ca, până la începerea negocierilor de pace, să îi îndepărteze pe aceia „a căror prezență le-ar fi fost dezagreabilă”286. Printre cei vizați să părăsească țara era și marele istoric, însă el manifesta fermitate: „Se pare că între cei care ar fi făcut bine să se ducă eram și eu care firește că nici nu mi-am bătut capul”287.

Prezența regelui la Iași, starea sa de spirit, încrederea în victoria finală, îi întărea lui Iorga speranța că momentul dificil va fi depășit, iar înfăptuirea marelui deziderat național al unirii tuturor teritoriilor românești cu Patria Mamă nu va fi nici amânată, nici abandonată. Pentru Iorga, monarhia face parte din „totalitatea lucrurilor prețioase pe care ni le-a lăsat Roma și ea înglobează un lucru foarte mare: noțiunea guvernării 277 Ibidem; idem, Memorii, vol. I, p. 76-82. 278 idem, Memorii, vol. I, p. 75. 279 Ibidem. 280 Idem, O viață de om, vol. III, p. 169; idem, Supt trei regi, p. 256. 281 Idem, Stări sufletești și războaie, p. 111. 282 Idem, Pagini alese, vol. II, București, 1965, p. 444. 283 Ibidem. 284 Idem, Supt trei regi, p. 256. 285 Idem, O viață de om, vol. III, p. 189. 286 Deranjat de pretențiile germanilor, regele Ferdinand îi declara lui Iorga: „Mâine îmi vor cere să îndepărtez pe regină, pe prințul moștenitor”. Ibidem, p. 172. 287 Ibidem.



167

integrale”.288 În septembrie 1917, sosea de pe front, în vizită la N. Iorga, ziaristul Pamfil

Șeicaru. În timpul acestei memorabile întâlniri, Șeicaru, ca interpret al stării de spirit a camarazilor săi de arme, expunea istoricului psihologia celor din tranșee care independent de „uitările de care aveau parte”, „de ticăloșia intendenței”, de neatenția guvernului, nu renunțaseră nici un moment la îndeplinirea misiunilor încredințate289. Mulți răniți, după ce părăseau spitalul, renunțau și la concediul de convalescență și se întorceau pe front290. Oamenii tranșeelor „asistau îndurerați la săparea unei prăpăstii între cei care pe front se înfruntau cu moartea”291 și cei din spatele frontului, care trăiau în confortul liniștit al Iașului. Capitala temporară a României lăsa impresia celor care veneau în permisie de pe front ori într-o misiune oarecare, „că este o lume diferită” pentru care „războiul nu exista”, că el „nu trăiește în lumea speranțelor și a idealurilor celor din tranșee”292.

Atitudinea acelor clase superioare, care trăiau în siguranța relativă a Iașului, demonstrau diferența dintre țara reală și țara legală. Vizibil emoționat de mărturisirile oaspetelui său, Iorga îi prezenta acestuia teancuri de scrisori primite de la ofițerii de pe front, „adevărate răbufniri de revoltă” față de situația existentă. Situația grea prin care trecea România ca urmare a modificării raportului de forțe pe frontul de răsărit în urma evenimentelor din Rusia, l-au emoționat pe N. Iorga, dar nu l-au dezarmat. Istoria a demonstrat că „orice prefacere aduce cu sine o tulburare”293 și nici un eveniment devastator nu a reușit niciodată până astăzi să omoare „cu adevărat un popor care să fi fost cu adevărat unul și nu o asociație de pradă sub nume de război, în jurul unui sanctuar”294. Prin urmare, popoarele adevărate „sunt nemuritoare”, considera istoricul, pentru că acestea știu să depășească marile pericole, să își conserve existența295.

Savantul susținea că forța societății în orice stat era dată de calitatea individuală ce o compunea. Omul, ca valoare supremă „care poate adăugi la orice lucru” e dator să o dovedească „în orice moment al existenței sale”296. Încununare a întregii creații, omul are parte de-a lungul existenței sale de bucurie, de liniște, de prosperitate dar și de perioade de mare cumpănă ce par insurmontabile. Pentru toate aceste daruri, el era dator să aducă modesta sa recunoștință Creatorului: „Dobânda darului vieții trebuie plătit de la un capăt la altul al existenței fiecăruia, scria N. Iorga, și asupra mărimii ei nu are nimeni dreptul de a se tângui”297. Pe întreaga durată a războiului, N. Iorga a insistat pentru o „cât mai mare sforțare de disciplină” și solidaritate, a criticat dur deznădejdea, corupția, „pleava trândăviei și a luxului care s-a hrănit atâta vreme măduva însăși a neamului nostru”298. Cei care, în momentele grele ale existenței naționale aveau un astfel de comportament, nu puteau fi considerați români, credea marele istoric, deoarece 288 Idem, Hotare și spații istorice, p. 312. 289 Pamfil Șeicaru, op.cit., p. 62; Nicholas M. Nagy-Talavera, op.cit., p. 174. 290 Ibidem. 291 Ibidem. 292 Ibidem. 293 Idem, Voința obștii românești, p. 140. 294 Ibidem, p. 168. 295 Ibidem. 296 Idem, Războiul nostru în note zilnice (1917-1918), p. 97. 297 Ibidem, p. 44. 298 Ibidem, p. 289.



168

„România însemna o stare sufletească și nu un act de naștere”299. Depășirea acestei stări de lucruri impunea o revoluție interioară „în sufletele fiecăruia” pentru că „Unirea cea mare” urma să fie împlinită „nu ca o victorie militară, ci cu o fundație politică”300.

Pornind de la această concepție, N. Iorga aprecia că războiul de reîntregire angaja întreaga națiune română „în tot ce este, în tot ce are și în tot ce poate care se învederează în tot dar mai ales toată rezistența morală, toată capacitatea de muncă pe care o cuprinde”301. Fiecare popor, considera el, va fi apreciat și judecat „după ceea ce vor fi putut stoarce din împrejurările cele neasemănat de grele, criza de ființă sau de neființă, de lărgire sau de distrugere prin care trecem cu toții”302.

Iorga a primit numeroase informații despre atitudinea dușmănoasă a evreilor față de autoritățile civile și militare ale statului, față de populație, de soldații români în timpul ocupației Puterilor Centrale. Evreii din București „întâmpinau cu flori” și cu „discursuri în jargoane” (idiș) sosirea germanilor. Ei se bucurau de fiecare înfrângere românească în fața germanilor303. De asemenea, știrile care-i parveneau lui N. Iorga din teritoriul ocupat relatau participarea evreilor alături de ocupanți la sechestrarea bunurilor populației, la acțiuni de sabotaj economic și de spionaj304. Colaborarea evreilor cu Puterile Centrale era un fapt cunoscut în întreaga Europă de Răsărit. Presa din această regiune făcea referiri la acțiunile și domeniile colaborării acestora cu trupele germane și austro-ungare305.

În Europa Centrală și de Vest, constata deputatul de Prahova, evreii participau alături de toți cetățenii la efortul general de susținere a efortului de război, luptând efectiv în armatele Franței, Germaniei, Austro-Ungariei și Italiei306. Istoricul se arăta impresionat de atitudinea evreilor din Italia unde „ei sunt doar italieni de confesiune mozaică, ei nu cunosc nici o altă limbă, orice alte trediții, nici alte veșminte și nu au avut în trecut nici în prezent relații cu dușmanii Italiei”307.

Pornind de la aceste constatări, N. Iorga îi îndemna pe cei din Regat să aibă aceeași atitudine ca și cei din Occident, deoarece în România „ei cer totul și nu dau nimic, iar pentru a avea drepturile cerute trebuie să se manifeste ca cei italieni sau francezi cu aceeași vechime ca cei din vechiul Triest”308.

În Europa Centrală și Occidentală, procesul de emancipare a evreilor începea în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Regele Prusiei, Frederic al II-lea și împăratul habsburgic, Iosif al II-lea, înlăturau purtarea semnului distinctiv, impozitul corporal perceput de la evrei și le acordau o mare libertate în domeniul comercial și industrial. Revoluția Franceză și Imperiul napoleonian au proclamat emanciparea completă sau parțială a evreilor309. După 1830, emanciparea 299 Ibidem. 300 Idem, Voința obștii românești, p. 140. 301 Neamul Românesc, an XII, nr. 51, 23 februarie 1917. 302 N. Iorga, Voința obștii românești, p. 138. 303 Apud Nicholas M. Nagy-Tallavera, op.cit., p. 162. 304 Ibidem. N. Iorga, Memorii, vol. I, p. 49. 305 Ibidem, p. 161. 306 Ibidem, p. 162. 307 Ibidem. 308 Ibidem. 309 Vezi pe larg, Jacque Madaule, Istoria Franței, vol. III, traducere de Eugen Rusu, prefață de Gheorghe Nicolae Cazan, București, 1973.



169

acestora înregistra progrese semnificative. În Imperiul austro-ungar, procesul se realiza complet odată cu instaurarea regimului dualist în 1867, iar în Germania, către 1870310. Viena și Berlinul deveneau printre cele mai puternice centre ale emancipării evreilor. Acolo s-a dezvoltat Haskala, mișcarea evreiască a Epocii Luminilor311. Astfel se poate explica loialitatea evreilor față de Austria (ulterior Austro-Ungaria) și Germania, state pe care le considerau adevăratele lor patrii. În epoca modernă, afirma istoricul Nagy-Tallavera, când „masele de evrei tânguiau după o cultură superioară apuseană, porneau spre Viena și Berlin”312. Ei considerau că „tot ce este bine în mod tradițional vine din Germania și ceea ce este rău, conform tradiției, din Rusia”313. Climatul de toleranță și libertate din Germania a dezvoltat acea „afinitate schizofrenică” dintre evrei și germani314. Aceasta s-a manifestat puternic în timpul Primului Război Mondial, evreii considerând armata germană „cvasieliberatoare” în răsăritul Europei, la București, în Bucovina sau în Transilvania315.

Atitudinea critică a lui N. Iorga se îndrepta în egală măsură, atât asupra evreilor, cât și a românilor care pactizau cu inamicul, toți fiind considerați agenți ai destabilizării. În concepția sa, marile realizări naționale nu se puteau obține decât printr-o solidaritate deplină „între cei de sus și cei de jos”, indiferent de starea socială și originea etnică316. Solidaritatea națională, sintetizată prin formula „Prin toți și pentru toate”, ajuta la crearea României de mâine, devenită un stat democratic care va garanta drepturile și libertățile tuturor locuitorilor săi, indiferent de originea etnică și religie. Realitățile istorice care au urmat Primului Război Mondial au confirmat tezele lui N. Iorga.

În calitate de președinte al Camerei Deputaților, N. Iorga s-a manifestat direct și deschis pentru realizarea marilor reforme democratice de care să beneficieze în egală măsură membrii întregii societăți românești.

După părăsirea P.N.D. de către profesorul A.C. Cuza, acccentele de antisemitism de natură socială care s-au manifestat în retorica lui N. Iorga au dispărut complet, el manifestând o simpatie sinceră față de mișcarea sionistă317. Savantul a salutat intrarea trupelor generalului Allenby în Ierusalim, care „nu era un Godffroi de Bouillon”, el „venea în Ierusalimul lui David și al lui Solomon”318. Simpatia față de mișcarea sionistă ce dovedea schimbarea totală de optică față de chestiunea evreiască era explicată de istoric prin aceea că „naționalist” fiind „nu putea proceda altfel”319.

N. Iorga se arăta mâhnit de atitudinea unei mari părți a clasei politice românești, care își urmărea doar propriile interese. Indecizia și discordia, considera acesta, erau 310 A.J.P. Taylor, Monarhia habsburgică (1809-1918). O istorie a Imperiului austriac și a Austro-Ungariei, traducere de Cornelia Bucur, București, p. 123-135; Andrina Stiles, Unificarea Germaniei (1815-1890), traducere de Iuliu și Mihai Popescu, București, p. 108-121. 311 Ibidem. 312 Nicholas M. Nagy-Tallavera, op.cit., p. 161. 313 Ibidem, p. 162. 314 Liderul evreu N. Goldman, parafrazându-l pe Goethe, vorbea despre acea „afinitate schizofrenică dintre evrei și germani”. Ibidem, p. 161. 315 Ibidem, p. 162. 316 N. Iorga, Stări sufletești și războaie, p. 157. 317 Nicholas M. Nagy-Tallavera, op.cit., p. 175. 318 Ibidem. 319 Ibidem.



170

caracteristicile vieții politice în acel moment greu al luării deciziilor320. Savantul constata o reînviere a luptelor de partid, „o rușine și o amenințare pentru România atât de miraculos ridicată din patul ei de agonie”321. Se profila, considera el pe bună dreptate, o criză de guvern. Conservatorii democrați ai lui Take Ionescu doreau „o schimbare de regim”, iar Brătianu urmărea parcă „să scape de balastul acesta”322.

Ideea unei schimbări de guvern, „aparențele unui guvern național”, speria pe toți reprezentanții diplomatici din țările Antantei aflați la Iași. Atașatul militar al Franței, Luynes, era uimit pur și simplu să constate că în loc de solidaritate, „urmărim asemenea vrajbe când în toată lumea se căutau cât mai mulți participanți la răspundere”323. „Ura, invidia, toate sentimentele păcătoase din luptele de partid pentru putere”324 creau în capitala provizorie a României, Iași, „o atmosferă tot mai grea, tot mai insuportabilă […] un pustiu de credință”325. Unii dintre reprezentanții clasei politice plecați în exil la Odessa, acea „parte a parazitismului politic”, cum o denumea Iorga, nu conteneau „să intrigheze contra unui guvern de fapt mort și a unui rege”326.

Au existat voci în teritoriul liber, cât și în cel ocupat, care solicitau aplicarea pedepsei cu moartea prin împușcare a „acelora care făcuseră nenorocirea țării”327. Unii membri ai clerului, în frunte cu arhimandritul Iulian Scriban, consemna cu surprindere marele istoric, au redactat manifeste pe care le-au răspândit în tranșee prin care mulțumeau pentru sacrificiul soldaților pe front și îi mîndemnau să se întoarcă la vetrele lor328.

N. Iorga primea zilnic informații din teritoriul ocupat privind atitudinea germanilor față de populație, instituțiile românești, activitatea economică și diferitele proprietăți. Denumirile gărilor erau afișate în limba germană, „ca într-o țară străină”329. Românii aveau nevoie de interpret pentru a vorbi cu oficialitățile de ocupație, apelând la evrei330. Ocupantul proceda la o severă campanie de rechiziționare de produse agricole și de diverse bunuri de la populația civilă. De asemenea, consemna Iorga, „s-au luat pretutindeni toate cele în legătură cu industriile ca să fim siliți apoi de a cumpăra de la dânșii”331.

Proprietarii care doreau să-și reocupe casele erau alungați de soldații germani332. Multe din bunurile celor refugiați în Moldova fuseseră grav deteriorate prin schimbarea destinației ori prin lăsarea lor într-o totală paragină. În această situație s-a aflat și proprietatea istoricului de la Vălenii de Munte.

Referindu-se la averile abandonate în teritoriul ocupat, N. Iorga afirma că, dincolo 320 Gh. Florescu, op.cit., p. 115. 321 N. Iorga, Supt trei regi, p. 256. 322 Ibidem, p. 257. 323 Ibidem. 324 Ibidem. 325 Idem, O viață de om, vol. III, p. 176. 326 Ibidem. 327 Idem, Supt trei regi, p. 246. 328 Ibidem; idem, Memorii, vol. I, p. 290. 329 Ibidem, p. 49. 330 Ibidem. 331 Ibidem, p. 158. 332 Iorga făcea referire la cazul doamnei Crețuleanu care, încercând să-și redobândească locuința, fusese împiedicată de soldații germani. Ibidem, p. 56.



171

de faptul că ele, ca bunuri, satisfăceau trebuințele umane zilnice, în ele, „am închis o parte din sufletul nostru pentru că acest suflet nu e întreg fără ele”333. Din această cauză, fiecărui proprietar al acestor averi, „i se strânge inima la ideea că nu le va mai revedea niciodată”, deoarece în ele era depozitată o parte „din esența noastră morală”334.

În executarea acțiunilor de confiscare a bunurilor de tot felul erau implicați soldații și ofițerii germani. Marele istoric prezenta situația subofițerului german Schmidt care fusese degradat și condamnat la trei ani de închisoare pentru că refuzase să fure pentru ofițeri. Socialist ca orientare politică, subofițerul german îi îndemna pe români să nu se lase prădați la ordinul împăratului german335.

Autoritățile de ocupație germane intensificau campania „jocului de-a revoluția”, de instigare a țăranilor contra marilor proprietari, dar și a populației, împotriva guvernului de coaliție Brătianu-Take Ionescu336.

În București, Calea Victoriei era plină de străini și străine „împodobite cu tot ce amanții lor militari au putut fura din garderobe”337.

333 Idem, Războiul nostru în note zilnice, vol. III, p. 302. 334 Ibidem. 335 Ibidem, p. 56. 336 Ibidem, p. 158. 337 Societatea bucureșteană i-a fost prezentată istoricului de Constantin Băicoianu care își petrecuse concediul de două săptămâni acolo și unde i se ceruse de către autorități „să cugete ce vrea dar să nu vorbească nimic”. Ibidem, p. 220.


UNIVERSITARII IEŞENI ŞI MEDIILE ACADEMICE EUROPENE ÎN ANII ’20

Anca Elena Rusu

Universitaires des Iassy et européens dans les années ‘20

Résumé

Cet article présente, en particulier l'analyse des relations culturelles de Université „Al.I. Cuza” Iassy, en termes d'enseignants, avec un accent particulier sur les activitées de spécialisation et d’enseignement des enseignants. Dans ce contexte, l'étude se concentre sur les aspects de la relation culturelle, sur une vue comparative et un l'intégration de l'enseignement roumain en Europe.

Mots clé: Université de Iassy, relations culturellles, l’integration en Europe, spécialisation

Cuvinte cheie: Universitatea din Iaşi, relatii culturale, integrare în Europa, specializare

Istoria universităţilor s-a impus ca domeniu autonom de cercetare cu mare

dificultate în spaţiul istoriografiei româneşti, ea a fost mai mult o formă de recunoaştere simbolică, o marcare a jubileului diverselor instituţii de profil. O analiză în acest registru, al istoriei culturale, este mai curând un proiect de viitor, în condiţiile vastităţii materialului aflat în arhive, în mare parte necercetat, fapt demonstrat de realitatea vremii1.

În această ordine de ideii, constatăm că evoluţia învăţământului reprezintă o zonă esenţială pentru înţelegerea spiritului în care s-a înfăptuit şi consolidat Marea Unire, pentru descifrarea multiplelor semnificaţii ale perioadei interbelice, pentru a stabili coordonatele României întregite în istoria modernă şi contemporană. Cert este că, România modernă a fost rezultatul acţiunii elitei politice româneşti, o elită formată în proporţie de 80% în Occident, elită care a manifestat dorinţa şi a demonstrat capacitatea de a prelua, dar mai ales de a aplica în spaţiul românesc modelul societăţii occidentale. Pentru desăvârşirea acestui obiectiv, liderii politici şi-au propus crearea unui cadru instituţional asemănător cu cel din statele dezvoltate, învăţământul superior având prioritatea strategică.

În ansamblu, elita românească şi-a propus, şi a reuşit până la un punct să copieze modelul occidental, în general, şi modelul francez în particular, Franţa fiind 1Exemplul cel mai elocvent fiind dat de cazul profesorului Albert Bessemans, de la Universitatea Gent din Belgia, a cărui diploma ce statua titlul „doctor honoris causa”, a fost descoperită recent, datează de la 9 octombrie 1939, nu a mai fost revendicata de titular şi este şi acum păstrată în Muzeul Universităţii Ieşene.


Universitarii ieşeni şi mediile academice europene în anii ’20

173

pentru câteva generaţii, marea iubire a românilor. Sentimental, Franţa dispunea de poziţii mai bune în România, dar geopolitica şi economia îi favoriza pe germani. În plus, germanii erau beneficiarii celui de al doilea model invocat de români după cel francez, mai ales pentru românii ce aparţinuseră Imperiului dualist şi, din acest punct de vedere, se distingeau de elita românească din vechiul Regat. Şi astfel, duelul franco-german s-a purtat şi pe teren românesc, cele două modele – francez (în subsidiar, belgian) şi german (cu varianta sa austriacă), au ocupat aproape în întregime, timp de un secol, imaginarul politic şi cultural al românilor.

Au fost cu precădere analizate relaţiile culturale ale Universităţii ieşene, din prisma profesorilor, accentul căzând pe specializare, pe activitatea didactică şi ştiinţifică, dar şi recunoaşterea internaţională a meritelor universitarilor ieşeni. În acest context, studiul este centrat pe aspectele culturale ale relaţiei forului ieşean cu centrele academice europene, analizate în contextul preluării modelelor de organizare instituţională, a metodelor de cercetare ştiinţifică, a rigorii, ordinii şi stabilităţii acestor societăţi, elemente ce se încercau a fi aplicate şi pliate realităţii societăţii româneşti, o privire comparativă oferă cititorului dovada integrării învăţământului românesc în cel european.

Sursele la care am apelat în abordarea acestui subiect sunt în primul rând surse de arhivă, cărora li se adaugă presa timpului, memorialistică, Anuarele instituţiei pe mai mulţi ani, alături de varii publicaţii în domeniu, cu ajutorul cărora am încercat să surprind diverse ipostaze, activităţi şi manifestări ale universitarilor. Toate aceste surse confirmă un fapt constatat deja: perioada interbelică rămâne una de vârf în evoluţia cercetărilor reciproce, respectiv în afirmarea pe plan internaţional a universitarilor din spaţiul românesc.

În acelaşi timp, sub impactul acestor relaţii şi schimburi academice, evident este faptul că, învăţământul universitar românesc a cunoscut o extensiune rapidă, atât sub raport instituţional, cât şi numeric, realitate semnalată cu consecvenţă, în perioada interbelică, în Situaţiile şi Dările de seamă, prezentate de către rector, la fiecare început de an universitar. De asemenea, Recensământul lui Leonida Colescu, Codul învăţământului publicat de Paul Negulescu şi Ion Dumitrescu, dar şi Antologia legilor învăţământului din România, toate aceste publicaţii susţin obiectivitatea lucrării, în timp ce utilizarea corespondenţei şi a memorialistici unor nume de rezonanţă din viaţa culturală românească conferă lucrării elemente de personalitate.

Informaţii privitoare la populaţia universitară, la provenienţa sau situaţia materială a cadrelor didactice, condiţiile manifestării acestora, la motivele peregrinărilor academice, specializării şi inovaţii impuse în sistemul de învăţământ românesc, după model occidental, bineînţeles, pot fi întâlnite şi în lucrările lui Lucian Năstasă, al cărui nume am ţinut să-l menţionez datorită faptului că, sub raportul documentaţiei şi-al unităţii materialului, lucrările sale reprezintă o analiză incitantă metodologic.

Din punct de vedere metodologic, în domeniul de cercetare, ne-am axat pe


Anca Elena Rusu 174

îmbinarea criteriului cronologic cu cel tematic. De altfel, tratarea comparativă, constituie o metodă relevantă şi necesară pentru o abordarea cât mai complexă a problematicii, conferind lucrării elemente de originalitate. În acelaşi timp, urmând principiul acribiei, şi utilizând analiza monografică şi metoda statistică la nivelul relaţiilor academice, cu precădere în raport cu încercarea României de a se încadra în rândul centrelor academice europene, şi de a concura în această zonă, am considerat că aceste metode constituie elemente importante pentru temă2.

Redactarea lucrării ne oferă posibilitatea de a aborda problema interferenţelor academice şi a importanţei acestora din prisma centrelor şi domeniilor de studii, dar şi a mediului intelectual în care evoluează universitarii ieşeni, atât în timpul, cât şi după terminarea studiilor. Se poate remarca din statisticile vremii că intelectualitatea română este formată, în mare parte, în Europa Centrală şi de Vest, şi că viaţa intelectuală ieşeană se află categoric sub semnul acestui spaţiu cultural.

Cultura devine astfel, o modalitate de relaţionare cu numeroase state europene, un dialog politic cu societatea, dar mai ales o cale de acces spre o poziţie importantă în societate. De aceea, şi caracterul atât de eclectic şi ambiţios al relaţiei cu viaţa culturală în această perioadă, mai exact al relaţiei profesionale cu diferite domenii sau spaţii ale culturii. În acest context, procesul de formare al intelectualilor ieşeni implică schimbarea modelului social şi politic şi îmbrăţişarea unui nou model de tip european3.

Cert este că nivelul superior al elitei intelectuale este reprezentat de corpul profesorilor universitari4. Universitarii ieşeni au conştiintetizat capacitatea de a se crea pe sine ca tip socio-profesional, dar şi importanţa organizării activităţilor ştiinţifice proprii, în relaţia profesională cu societatea. Distingem astfel o largă paletă de activităţi ştiinţifice şi ocupaţii intelectuale, cu o evoluţie spectaculoasă, în perioada interbelică, în rândul universitarilor instituţiei din capitala Moldovei.

De remarcat este, însă, faptul că dezvoltarea elitei în spaţiul românesc a impus la nivelul societăţii o anumită autoritate simbolică. Această categorie socială, creată în cea mai mare parte în universităţile din afară, era formată din acei tineri care şi-au pus amprenta asupra societăţii şi culturii româneşti, dominând prin simboluri şi prestigiu. În această categorie se încadrează, incontestabil, şi profesorii universitari, parte din elita naţiunii, care şi-au adus aportul în formarea unei noi elite, câştigându-şi atât recunoaşterea publică a contemporanilor lor, cât şi pe cea a posterităţii. Aşadar, peregrinarea academică a constituit aproape întotdeauna o formă de circulaţie a indivizilor aflaţi în căutarea bunurilor culturale. Această realitate a reprezentat, grosso modo, contextul pe care se pliază subiectul lucrării de faţă, baza materială în redactarea lucrării, dat fiind faptul că elita intelectuală a lăsat cele mai consistente 2 Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, 2007, p. 213. 3 Cristophe Charle, Intelectualii în Europa secolului al XIX-lea. (Eseu de istorie comparată). Traducerea Tudor Vlădescu, Iaşi, 2002, p. 455. 4 Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950, Bucureşti, 2011, p. 94.



175

mărturii în privinţa peregrinărilor lor academice prin Europa. Odată cu evoluţia cercetării, se cuvine a analiza şi terminologia de bază, în

cazul de faţă termenul de universitari, pentru a şti care era rolul şi poziţia exactă a acestora în societate. Ştiut e faptul că universitarii reprezintă o parte a elitei naţionale, ce constituie principalii actori implicaţi în afirmarea culturală externă. În dorinţa de a defini universitarii, amintim Legea pentru statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923, care susţinea faptul că profesorul universitar era un funcţionar public. Totodată, Legea prevedea printre caracteristicile unei funcţii publice şi ale unor instituţii publice: remuneraţia, numirea sau alegerea, jurământul, votarea unui buget de către Parlament5. Condiţiile în care se putea vorbi de un funcţionar public, conform articolului 1 din lege, priveau cetăţenia română şi îndeplinirea unui serviciu public permanent în instituţii ale căror buget este aprobat de Parlament, de asemenea, la intrarea în funcţia publică era obligatorie depunerea jurământului6.

În cazul profesorilor universitari, legea nu stipula o condiţie aparte în cadrul funcţionarilor publici. Universitatea din Iaşi perpetua tradiţia inaugurată de Statutele inaugurale, acolo unde profesorii erau consideraţi înalţi funcţionari publici. În anii interbelici, universitarii ieşeni s-au considerat o categorie distinctă în rolul de funcţionari publici, asumând o condiţie singulară.

Dezvoltarea legăturilor culturale cu Occidentul a fost favorizată de participarea activă a României la viaţa internaţională şi la schimburile de valori, astfel încât cercetarea ştiinţifică a stat, în această perioadă, sub semnul deschiderii către centre europene de mare prestigiu. Pentru eficientizarea învăţământului superior românesc s-a urmărit ridicarea nivelului ştiinţific şi pedagogic prin participarea la manifestări internaţionale de prestigiu, perfecţionarea în varii domenii, completarea studiilor şi publicarea unor rezultate valoroase în străinătate7.

Există argumente documentate prin realizări în ceea ce priveşte evoluţia Universităţii ieşene, în timp ce competenţa şi pasiunea sunt deziderate constante în activitatea cadrelor didactice ale Universităţii în deceniul al doilea, al secolului al XX-lea, când în cadrul facultăţilor s-a creat o veritabilă emulaţie, un spirit universitar propice pentru competiţie, progres şi afirmare. A devenit evident că în cadrul Universităţii ieşene exista un fond documentar satisfăcător, au fost îmbunătăţite condiţiile materiale, eficienţa activităţii didactice a crescut, iar încadrarea unui corp profesoral de excepţie a devenit o constantă, mai ales după stabilirea unor relaţii de colaborare cu savanţi şi instituţii din străinătate. Profesorii ieşeni, angajaţi în importante activităţi cu profundă relevanţă socială, au condus reviste de prestigiu 5 Jean H. Vermeulen, Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti, 1933, p. 10. 6 În anul 1930 textul jurământului s-a modificat, după cum urmează: „Jur a fi credincios Regelui şi intereselor ţării mele, de a observa în totul Constituţia şi legile ţării, de a executa cu onoare şi cu conştiinţă funcţiunile ce imi sunt încredinţate şi de a nu face nimic de natură a pereclita ordinea în stat. Aşa să îmi ajute D-zeu”. 7 Iosif Gabrea, Şcoala românească şi structura ei politică 1921-1931, Bucureşti, 1932, p. 52-58.


Anca Elena Rusu 176

ştiinţific, cultural-artistic şi politic, au creat şi au condus societăţi culturale şi ştiinţifice, dar înainte de toate au popularizat ştiinţa prin intermediul extensiunii universitare8.

Universitatea participă, în perioada interbelică, cu toate forţele, la viaţa culturală a ţării şi la formarea unei intelectualităţi de marcă. Cu siguranţă, necesitatea unei specializări cât mai riguroase, potrivit scopurilor esenţiale calificării unor cadre cu un înalt nivel ştiinţific, a impus creşterea numărului de mobilităţi externe, dar mai ales creşterea numărului de secţii la toate facultăţile9. Ca urmare, se observă creşterea numărului de cadre didactice, permanenta transformare a programelor de curs şi seminar, dar şi dinamica specializărilor, adaptată societăţii româneşti a perioadei interbelice. Aceste mutaţii semnificative s-au produs pe fondul contactului cu societatea occidentală, cu un mediu academic luat drept model de mai toţi profesorii Universităţii, în activitatea lor10.

Perioada dintre cele două războaie a consacrat poziţia instituţiei ieşene în circuitul internaţional, schimburile academice cu zeci de universităţi şi institute din diferite ţări având la bază un proces deschis de afiliere, iar criteriile de alegere a partenerilor externi ţinând de interesele ştiinţifice, de oportunităţi, de prestigiu. Astfel, în anii interbelici Universitatea ieşeană a dezvoltat legături cu universităţi, institute de cercetare şi biblioteci din Europa, dar şi din Statele Unite ale Americii, obiectivul său fiind îngemănarea tradiţiilor culturale româneşti cu cele ale culturii moderne europene11.

Din perspectiva domeniilor, constatăm o evoluţie uimitoare a unor profesii reclamate de noile realităţi şi cerinţe, impuse de realitatea anilor ’20, ai secolului al XX-lea. Cea mai spectaculoasă evoluţie, cu o mare căutare în rândul intelectualilor, a avut-o domeniul ştiinţelor juridice, înregistrând o schimbare radicală a statutului profesiei. De altfel, şi nevoia de cadre specializate pentru gestionarea problemelor economice ale României, aflată în plin proces de modernizare, a determinat evoluţia studiilor economice, care au câştigat, încă din primii ani ai deceniului al doilea, o poziţie importantă pe agenda mobilităţilor externe. Este evident că, în această perioadă, un număr remarcabil de studenţi şi profesori au optat pentru specializări economice şi juridice, iar analiza structurii socio-profesionale a Parlamentului interbelic susţine întru-totul această realitate, demonstrând că 35,5% dintre membrii acestuia erau absolvenţi ai unor cursuri juridice, semnificativ fiind însă şi faptul că marea majoritate a celor care aveau facultatea de drept posedau o diplomă franceză12. 8 Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 213. 9Lucian Năstasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tinerii din spaţiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Cluj-Napoca, Editura Limes, 2006, p. 40. 10 Ion Agrigoroaie, Pagini din istoria Universităţii ieşene în perioada interbelică, în Universitatea din Iaşi. De la modelul francez la sistemul Bologna, coord. Gh. Iacob, Iaşi, 2007, p. 223-224. 11 Ionuţ Nistor, Aniversarea semicentenarului (1911), în Istoria Universităţii din Iaşi, Alexandru Florin Platon, Gheorghe Iacob (coord.), Iaşi, 2010, p. 259-269. 12 Florea Ioncioaia, Tinerii români şi greci la studii în Franţa, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L.



177

Sub raportul mediilor intelectuale, alături de instituţiile culturale naţionale, primează centrele europene care oferă perspective sigure pentru o carieră de succes la întoarcerea în ţară. Un rol important în formarea intelectualilor românii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, după cum am subliniat şi în paginile anterioare, l-au avut marile centre universitare europene, din state precum Franţa, Germania şi Austria, dar şi centre precum Italia, Ungaria, Belgia şi Elveţia, alături de Spania, Grecia sau Anglia, care şi-au pus amprenta, la rândul lor, în formarea elitei româneşti13.

Participarea activă a Universităţilor româneşti la viaţa culturală internaţională, în perioada interbelică, a fost extrem de intensă, dovadă în acest sens fiind numeroasele evenimente culturale şi ştiinţifice la care universitarii ieşeni şi-au făcut simţită prezenţa. Primul deceniu interbelic a încununat viaţa academică ieşeană prin obţinerea unor rezultate valoroase în centre de cultură din străinătate, rezultate recunoscute şi apreciate de întreaga lume academică. De altfel, universitarii mediului academic ieşean s-au implicat activ în toate problemele vieţii culturale, având reprezentanţi în mai toate instituţiile culturale ale vremii menite să susţină colaborarea interuniversitară la nivel european.

Un rol deosebit în propagarea culturii, în această perioadă, l-a jucat Societatea Naţiunilor, la nivelul căreia mediul academic românesc a încercat să-şi aducă activ aportul. Astfel, în jurul Societăţii Naţiunilor au apărut o serie de instituţii propagatoare ale spiritului genevez. Cea mai semnificativă iniţiativă în acest sens, a fost constituirea Universităţii Internaţionale, organizaţie destinată să unească sub acelaşi sceptru, al învăţământului superior şi culturii universale, Universităţile şi Asociaţiile culturale internaţionale14.

Printre instituţiile culturale ale vremii, poate fi amintit Biroul de Studii Internaţionale din Geneva, birou ce organiza în timpul vacanţelor de vară două cicluri de cursuri libere, destinate studenţilor străini, în timp ce profesori erau aleşi personalităţi ale celor mai cunoscute universităţi europene şi americane15. În 1925, tot sub inspiraţia Ligii, este înfiinţat Biroul Internaţional de Educaţie, o instituţie de renume mondial, ce se adresa corpului profesoral pentru desăvârşirea formaţiei profesionale, prin stagii de specializare, fapt aplicabil prin organizarea unor cursuri speciale.

Biroul de Schimburi Internaţionale reprezenta o altă instituţie afiliată Societăţii, care monitoriza valoarea publicaţiilor ştiinţifice apărute în mediul academic european. Cele mai documentate lucrări erau trimise Comisiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală, care se ocupa de intermedierea schimbului de publicaţii externe, astfel încât cele mai bune publicaţii provenite din diverse medii academice Năstasă, Iaşi, 1994, p. 525-542. 13 Lucian Năstasă, Intelectualii şi promovarea socială, Cluj-Napoca, 2004, p.156-157. 14 Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Rectorat, Dosar 954/1921, f. 8. 15 Constantin Kiriţescu, O viaţă, o lume, o epocă, Memorii, Bucureşti, 1979, p. 246.


Anca Elena Rusu 178

intrau în posesia sa, în schimbul altor publicaţii externe16. Începând cu 1922, universitarii ieşeni participă la multe din formele de

manifestare culturală ale noului organism internaţional, Societatea Naţiunilor. Cea mai importantă activitate a fost desfăşurată în cadrul Comisiei Internaţionale de Cooperare Intelectuală17, afiliată Societăţii Naţiunilor, a cărui scop era susţinerea interferenţelor academice, şi în cadrul căreia academicienii ieşeni au fost susţinuţi de Constantin Kiriţescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Educaţiei Naţionale din România18.

Aşadar, Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală nu a omis din activitatea sa pe tinerii români cu aspiraţii elevate, ţinând cont de dorinţa de afirmare a universitarilor ieşeni. Astfel, în contextul organizării conferinţei cu tema Échanges universitaires en Europe, Institutul Internaţional a adus la cunoştinţă rectorului Universităţii din Iaşi măsurile luate în toate statele Europei pentru favorizarea schimburilor universitare19.

Comisia Naţională avea drept obiectiv transmiterea de informaţii complete şi precise din viaţa intelectuală românească, pentru ca activitatea intelectualilor să fie încurajată şi susţinută de instituţia internaţională20.

În aceeaşi ordine de idei, s-a pus accentul pe corespondenţa şcolară internaţională, Societatea Naţiunilor fiind interesată şi preocupată de a ajuta şi susţine apropierea popoarelor şi din punct de vedere cultural. A luat naştere, astfel, instituţia numită Biroul de Corespondenţă Şcolară Internaţională, care urmărea facilitarea interferenţelor academice, a schimburilor de publicaţii ştiinţifice şi avea drept obiectiv să pună în legătură directă universitarii şi studenţii din toate statele lumii. Cu centre în toate ţările lumii, la început difuză, adoptată ca activitate accesorie de diferite asociaţii culturale internaţionale21, organizaţia s-a cristalizat sub forma unei instituţii speciale, elaborându-şi o tehnică de activitate22, spre a înlesni corespondenţa. Unul dintre cele mai bine organizate şi mai cunoscute dintre aceste centre, foarte important pentru români, inclusiv pentru Universitatea ieşeană, Biroul Francez de Corespondenţă Şcolară Internaţională, funcţiona la Paris şi a avut o activitate remarcabilă în perioada 1919-1936, punând în legătură un număr impresionant de universitari23.

O menţiune aparte este necesară pentru deplasările externe, ce au oferit 16Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Rectorat, Dosar 1117/1925, f. 300. 17 Comisia Internaţională de Cooperare Intelectuală reprezenta o comisie echivalentă cu UNESCO de astăzi. 18 Constantin Kiriţescu, op.cit., p. 250. 19 Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Rectorat, Dosar 1356/1931, f. 892. 20 Ibidem, Dosar 1047/1923, f. 332. 21 Constantin Kiriţescu, op.cit., p. 253. 22Tehnica de activitate a organizaţiei de Corespondenţă şcolară internaţională consta în întocmirea de liste de studenţi şi profesori de la diverse instituţii din ţara proprie, liste ce erau comunicate instituţiilor corespunzătoare din alte state, spre a facilita corespondenţa. 23 Constantin Kiriţescu, op.cit., p. 254.



179

posibilităţi certe de specializare şi relaţionare, dar mai ales de afirmare. Cu siguranţă, peregrinările academice au permis familiarizarea profesorilor cu instrumentarul ştiinţific şi edificarea instituţiei ieşene. Indiscutabil, amploarea fenomenului poate fi justificată prin prisma specializărilor, impetuos necesare cerinţelor societăţii româneşti aflată într-o fază nouă a existenţei sale. De altfel, numeroasele peregrinări academice, specifice perioadei, a tinerilor din spaţiul românesc a fost rezultatul unei cereri generale de formare profesională în marile centre europene24.

Peregrinările academice şi motivaţiile universitarilor ieşeni Tarele învăţământului superior românesc au impus, vreme îndelungată,

monopolul universităţilor străine în formarea elitei intelectuale autohtone. Fără îndoială, se poate afirma că trăsătura fundamentală a elitei culturale şi politice româneşti25, în prima jumătate a secolului al XX-lea, este formarea profesională în centre academice europene consacrate. În acest context, modelele occidentale au reprezentat sursele transformării şi evoluţiei societăţii româneşti, iar sub influenţa lor s-a modificat aspectul şi spiritul culturii naţionale26.

Trecerea printr-o universitate europeană de prestigiu a fost considerată un obiectiv demn de urmat, pentru desăvârşirea unei formaţii de calitate. Ţelul esenţial al tuturor tinerilor cu aspiraţii elevate a devenit, în această perioadă, realizarea unui stagiu de specializare în spaţiul occidental, dar mai ales obţinerea unui doctorat, ca instrument al carierei, ceea ce reprezenta atestatul incontestabil al competenţelor, aptitudinilor şi calităţilor intelectuale, dar înainte de toate era garantul reuşitei sociale. Pentru perioada interbelică, evident era faptul că oricine avea un titlu universitar luat în străinătate, avea reuşita carierei asigurată27.

Pe de altă parte, frecventarea unui centru universitar de renume din vestul Europei constituia o sursă indicată de îmbogăţire culturală şi totodată o distanţare de moravurile şi ideile preconcepute existente în ţară, reprezentând şi o bună cale de socializare. Prin urmare, a studia în străinătate presupunea a călători şi a trăi o vreme în alte spaţii, a te legitima cu uşurinţă ca om profesional, dar mai ales, de a te rupe o vreme de contextul formativ iniţial şi de a te angaja la aventură, pentru că a părăsi graniţele ţării însemna, cu siguranţă în perioada interbelică, un act temerar28.

Călătoriile pentru obţinerea unei diplome de specializare, dar şi sejururile 24 Cornel Sigmirean (coord.), Intelectualii şi societatea modernă. Repere central-europene, Târgu Mureş, 2007, p. 13. 25Aproape toată elita românească, profesori universitari, înalţi funcţionari, miniştri şi membrii cabinetelor ministeriale au urmat, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales în perioada interbelică, filiera studiilor în străinătate. 26 Lucian Năstasă, ,,Suveranii” Universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, p. 166-167. 27 Gr. Hurmuzescu, Chestiuni de învăţământ. Universităţile noastre, în Noua revistă română, I, vol. 2, nr. 24 (15 decembrie), 1900, p. 441. 28 Lucian Năstasă, op.cit., 2006, p. 75-76.


Anca Elena Rusu 180

pentru perfecţionare în capitalele europene ofereau experienţa vieţii metropolitane, inexistentă la nivel naţional. Alături de rezulatele călătoriilor universitare, profitul era dublat de aportul unui turism cultural, deoarece în afara prezenţei în sălile de curs, majoritatea universitarilor români erau interesaţi de arhitectură, muzee şi teatre, astfel încât foarte importantă era şi oferta culturală a Occidentului, care accentua valoarea şi calitatea studiilor europene29.

Un alt motiv de specializare în centre externe era conservatorismul românesc, reticent la disciplinele moderne, şi care genera, adesea, conflicte între generaţii şi grupuri socio-profesionale. Un exemplu în acest sens a fost cazul lui Eduard Gruber, care a suplinit catedra de psihologie de la Iaşi, iar insistenţele sale de a crea aici o catedră şi un laborator de psihologie experimentală nu au găsit ecoul favorabil30. Putem spune, aşadar, că la baza peregrinărilor universitarilor români stă inadaptarea ofertelor naţionale faţă de cerere, centrele româneşti fiind rudimentare, bibliotecile modeste, numărul laboratoarele existente era foarte mic, dar şi prost echipate. Totodată multe specializări erau inexistente în programa locală, în vreme ce oferta universitară occidentală era însoţită de o mai mare diversitate culturală31.

În consecinţă, Europa Occidentală a rămas, în perioada interbelică, o mare atracţie şi un spaţiu ce putea oferi şansele împlinirii profesionale, dar şi modele culturale ce au avut un rol mobilizator în procesul de formare al tinerilor. Pe de altă parte, această strategie a specializărilor în domenii novatoare a spart monopolul materiilor clasice şi a modificat diviziunea muncii intelectuale, ducând la crearea de noi catedre în specialităţi până atunci absente, dar necesare prin evoluţia cunoaşterii. Dacă în Apus, prin materii noi, specializate, se înţelegea egiptologia, papirologia, antropologia, sau semiotica, în România domeniul specializărilor viza discipline precum arheologia, slavistica, bizantinologia, geografia, sociologia şi etnologia, însă şi acestea impuse cu întârziere. Un exemplu elocvent în acest sens, Teofil Simenschi, un excelent sanscritist, deşi a făcut studii temeinice în Germania, nu a putut să profeseze în domeniu, ci a fost nevoit să predea greaca şi latina. Ilie Popescu-Spinei s-a aflat în aceeaşi situaţie când, revenit în ţară, după ce a studiat papirologia la Ecole des Hautes Etudes din Paris, a predat drept roman la Universitatea ieşeană32.

Un rol important în formarea intelectualilor români, în prima perioada a secolului al XX-lea, l-au avut universităţile din Franţa, Germania şi Austria, iar în plan secund, centrele academice din Italia, Ungaria, Belgia, Elveţia, dar şi stabilimentele din Spania, Grecia şi Anglia. Cu siguranţă, însă centrele franceze şi germane au deţinut primatul, dominând indiscutabil şi fiind caracterizate ca 29 Idem, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, 1999, p. 57. 30 Ibidem. 31 Statistica învăţământului public şi particular din România pe anii şcolari 1919-1920 şi 1920-1921, Bucureşti, 1924, p. XLII-XLIII. 32 Lucian Năstasă, op.cit., 2006, p. 90.



181

principalele pepiniere de licenţiaţi şi doctori români în literatură, istorie, filologie, drept, ştiinţe exacte şi în domenii tehnico-ştiinţifice33.

Mergând pe această linie, fără a contrapune spaţiul german celui francez, statisticile referitoare la ponderea unuia dintre acestea în modernizarea politică şi culturală a României trebuie atent studiate, din prisma complexităţii diverselor nuanţe ce le comportă. Astfel, pentru a nu înclina balanţa în detrimentul unuia sau altuia, se poate sublinia că admiraţia pentru Franţa şi cultura ei nu a fost fără rezerve, la fel cum nici ataşamentul faţă de Germania nu s-a bucurat de unanimitate34.

Aşadar, se poate concluziona că au existat o multitudine de motivaţii pentru universitarii ieşeni pentru a accede la universităţile străine. Totodată, o pondere ridicată pentru plecarea în centrele străine au avut-o dobândirea unui anumit nivel al competenţelor lingvistice, alături de calificarea şcolară necesară, lucruri ce deschideau drumul spre centrele universitare europene, dar puteau fi însă şi piedici în calea unor tineri descurajaţi de cuantumul ridicat al cheltuielilor35.

Efectuarea unor călătorii de studii sau specializări în străinătate, obţinerea de burse şi de doctorate, dar şi vizitele reciproce, au reprezentat o dezvoltare amplă a legăturilor cu instituţii şi personalităţi de seamă, din toate centrele universitare europene, şi nu numai. Indiscutabil, călătoriile de studii, indispensabile progresului ştiinţific, sunt impetuos necesare tuturor universitarilor, indiferent de domeniul de activitate, dat fiind faptul că profesorilor le sunt necesare deplasările pentru specializare, manifestările ştiinţifice, contactul permanent cu cărţile şi publicaţiile de specialitate, tocmai pentru a ţine legătura cu progresul continuu din viaţa culturală şi ştiinţifică.36

În această ordine de idei, problema interferenţelor româno-franceze îmbracă diverse aspecte. Putem sublinia iniţiativa de afirmare a personalităţilor româneşti în spaţiul academic francez, inclusiv cea a universitarilor ieşeni, atât prin activitatea didactică şi ştiinţifică, cât şi prin participarea la conferinţe şi congrese internaţionale, manifestări ştiinţifice ce ofereau perspective de afirmare alături de nume remarcabile din viaţa culturală şi ştiinţifică a vremii37.

Franţa constituia un model al statului birocratic, în cadru căruia instituţiile de învăţământ superior erau impregnate de o atmosferă politică, culturală şi intelectuală deosebită, formându-se astfel gustul pentru literatură, spirit ştiinţific şi artă, dar unde se dezvolta şi interesul pentru problemele sociale. În aceaste condiţii, românii au elogiat aproape la unison calitatea învăţământului superior francez, ceea ce justifică 33 Idem, Intelectualii şi promovarea socială, Cluj-Napoca, 2004, p. 156-157. 34 Victor Karady, La migration internationale d’etudiants en Europe, 1890-1940, în Actes de la Recherche en Sciences Sociales, no. 145/2002, p. 55. 35 Ibidem. 36 Gh. Forţu, Criza de profesori, în Curentul Nou, Bucureşti, Anul I, nr. 25, 5 sept, 1920, p. 385-386. 37 Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, trad. Aurelia Dumitraşcu, Bucureşti, 2006, p. 28.


Anca Elena Rusu 182

dorinţa universitarilor ieşeni pentru specializare în această zonă, respectiv dorinţa de a-şi susţine doctoratul în mediul academic francez38.

Deşi aceste elemente au pus Franţa în competiţie cu Germania39, se poate constata, la început de secol, că din totalul studioşilor străini din Franţa, 18% erau români, procent ce va creşte treptat în perioada interbelică, ca urmare a victoriei franceze în prima conflagraţie mondială. Astfel, observăm că opţiunea pentru universităţile pariziene era dublată şi de cea pentru centrele provinciale, precum Lyon, Nancy, Toulouse sau Strasbourg, ceea ce a făcut ca Franţa să domine piaţa internaţională universitară, fiind principala beneficiară a mobilităţii studenţesţi din epocă, majoritatea tinerilor provenind din centrul şi sud-estul Europei40.

O trecere în revistă a specializărilor în centrele franceze demonstrează că dominante erau studiile juridice, alături de cele medicale41, urmate de studiile de filosofie, istorie şi sociologie, literatură şi lingvistică, care au ocupat un loc de top în preferinţele românilor, urmate de ştiinţele exacte42.

În ceea ce priveşte ponderea universitarilor de la noi în universităţile germane, aceasta este invers proporţională cu ierarhia europeană, cele mai căutate specializări fiind cele de drept şi medicină, în timp ce ştiinţele exacte şi cele tehnice au captat atenţia unui public studenţesc format din tineri proveniţi din alte state, public numeros de altfel, mai ales că Germania reprezenta spaţiul unde se construiseră primele laboratoare sistematice în domeniu43.

În acelaşi timp, se observă influenţa şi preluarea modelului german în procesul de formare a elitelor locale, ca şi efectele celor învăţate în mediul academic german, inclusiv limba germană, lucruri care au rămas constante în cultura românească. Pe de altă parte, preocupările de studiere a limbii, culturii şi civilizaţiei germane, a germanisticii, au constituit suficiente argumente pentru înfiinţarea unor catedre de germanistică în cadrul instituţiilor de învăţământ române, şi cu atât mai mult în cadrul Universităţii din Iaşi44.

Comparativ cu instituţiile franceze, în Germania universitarii români s-au situat 38 Ibidem, p. 37. 39Deşi ambele ţări erau producătoare ale unor culturi universalizante, fiecare dintre aceste două state căuta să coopteze o clientelă universitară străină, primul război mondial va înclina balanţa în favoarea Franţei, fapt ce demonstrează implicarea politicului în influenţarea opţiunii tinerilor cecetători. 40 G. Antonescu, Organizarea învăţământului în 28 de ţări, Bucureşti, 1932, p. 63. 41 Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, 1986, p.38-39. 42 Din acest punct de vedere, conduita universitarilor români era diferită de a celorlalţi studioşi, de alte naţionalităţi, care se orientau mai ales spre facultăţile de litere. Diferenţa poate fi explicată prin faptul că studenţii români aveau drept ţintă dobândirea unui titlu universitar occidental, în vederea unei cariere ulterioare în ţară, în timp ce occidentalii urmau aceste stagii în Franţa drept o formaţie complementară, de scurtă durată, vizând mai ales studiile literare, culturale, fără a dori să obţină neapărat o diplomă. 43 A. Corbea-Hoişie, Germanistica universitară în Iaşi. Bilanţul unui multiplu început, în Universitatea din Iaşi. De la modelul francez la sistemul de la Bologna, coord. Gh. Iacob, Iaşi, 2007, p. 427. 44 Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Bucureşti, 2009, p. 117.



183

mai tot timpul pe locul cinci ca pondere printre străini, tinerii din România fiind prezenţi în proporţie de 3,4% din totalul străinilor veniţi aici pentru studii şi specializare. Cu toate că mediul academic german era extrem de atractiv pentru studenţii străini, primul război mondial a diminuat considerabil nu doar prezenţa academicienilor români în acest spaţiu, ci şi simpatia faţă de această naţiune. De remarcat sunt dificultăţile economice pe care le traversa Germania, ceea ce a impus creşterea cheltuielilor străinilor pentru călătorii de studiu şi specializare, în aceste condiţii, deşi tinerii români încă mai optau pentru universităţile germane, alegerea lor era adesea criticată, mai ales că erau impuse anumite taxe pentru non-germani, examene de limbă germană şi era aplicat principiul naţiunea preferată pentru străini45.

Călătoria de studiu şi specializare se transforma, de cele mai multe ori, într-un exerciţiu de informare şi cunoaştere extinsă la toate palierele societăţii germane. Extrem de apreciată era universitatea din Gottingen, leagănul renaşterii universitare germane, urmând apoi pe scara preferinţelor Berlin, Leipzig, Halle, Bonn şi Heidelberg, dar nici viaţa cotidiană, economia, starea politică sau cultura nu au fost neglijate46.

Interferenţele academice ale Universităţii din Iaşi au fost completate şi de sedimentarea unor relaţii cu Italia, care propunea instituţiei ieşene, la începutul primului deceniu interbelic, afilierea la Biroul de Înalte Studii, ce urma a fi constituit la Roma, sub patronajul prof. M. Luigi Luzzatti, rector al Universităţii din capitala Italiei. Scopul acestui Birou era de a susţine schimbul de publicaţii, dar şi de facilitarea şi intensificarea raporturilor dintre studenţii şi profesorii italieni cu studenţii şi cadrele didactice din centre externe.

În aceste condiţii, în Peninsula italică s-au înscris pentru specializare, în varii domenii, tineri cu aspiraţii elevate de la Universitatea din Iaşi. La începutul secolului al XX-lea, Italia a continuat să reprezinte un centru de atracţie pentru tinerii românii care participau activ la peregrinările academice, în dorinţa de specializare în diverse domenii, deşi ponderea sa nu mai era aceeaşi ca în perioada modernă. Prezenţa tinerilor români a fost cel mai bine cotată la Universităţile din Torino, Roma, Bologna, Padova şi Milano, înmatriculaţi preponderent la medicină (în procent de 75%), dar nu în număr insignifiant au fost cei înscrişi la drept, litere şi ştiinţe. Cu toate acestea, universităţile italiene nu au jucat un rol important în formarea elitei româneşti, peninsula reprezentând mai degrabă o atracţie pentru călătoriile de plăcere, uneori şi cu rol de cercetare, spaţiul fiind privit ca un muzeu în aer liber, a cărui moştenire culturală se întindea din antichitate până după perioada Renaşterii47. Informaţiile statistice ne prezintă existenţa unui procent mai ridicat a tinerilor români, în acest spaţiu, în primul deceniu interbelic, când marea majoritate a universitarilor 45 Ibidem. 46 Iorgu Iordan, Memorii, I, Bucureşti, 1977, p. 229. 47 Ibidem.


Anca Elena Rusu 184

români frecventa specializări medicale, urmând apoi studiile juridice, litere şi ştiinţe. Belgia, beneficiară a patru universităţi, începând cu Universitatea Catolică de

la Louvain, alături de Bruxelles, Liege şi Gand, şi-a adus, la rândul său, un aport evident în formarea elitei politice şi intelectuale româneşti, cu precădere a celei ieşene, spre care s-a îndreptat pentru specializare, un număr deloc insignifiant de universitari ieşeni, mai ales în domeniile juridice şi a ştiinţelor sociale, economice şi politice48. În perioada interbelică, ca şi în cazul Italiei, se constată o creştere a numărului de români veniţi la studii în Belgia, universităţile belgiene şi-au atras publicul studenţesc român datorită uşurinţei cu care eliberau diplomele de doctorat, nefiind obligatorie prezenţa la cursuri sau tipărirea lucrării de disertaţie, stimulând astfel pe mulţi tineri dornici de a obţine un titlu academic, să urmeze această filieră.49

O cercetare aprofundată şi complexă a fenomenului bursierilor români la Bruxelles demonstrează prezenţa masivă a universitarilor ieşeni în spaţiul academic belgian, cu scopul obţinerii unor specializări în varii domemii. În centrele belgiene, între preferinţele de specializare ale românilor, predomină studiile în domeniul juridic, urmând apoi ştiinţele sociale, economice sau politice, obiectivul cel mai des întâlnit find obţinerea doctoratului50.

Conform Anuarului Uniunii Foştilor Studenţi ai Universităţii Libere din Bruxelles51, pe anul 1919-1920, românii se situau pe prima poziţie într-o ierarhie a studenţilor şi profesorilor străini, aflaţi aici pentru studii şi specializări, dintre care, aproximativ jumătate erau universitari ieşeni. Astfel, datele statistice ne arată că, în perioada de început a secolului al XX-lea, circa 103 români au obţinut titlul de doctor în spaţiul belgian, în varii domenii, primul loc fiind deţinut de studiile juridice, unde titlul a fost adjudecat de 77 de români, în vreme ce studiile medicale se aflau în coada clasamentului, în ceea ce priveşte preferinţele românilor, cu doar 5 titluri obţinute52.

Imaginea Austriei, ca spaţiu academic, a fost conturată de Nicolae Iorga în timpul studiilor sale în spaţiul austriac, fascinat fiind de spiritul de ordine şi disciplină, raţionalismul şi temeinicia lucrului bine făcut. Analiza efectuată asupra statisticii specializărilor, la începutul secolului al XX-lea, în mediul academic vienez, a concluzionat că universitarii români s-au axat pe studii medicale şi juridice, în timp ce studiile facultăţilor de litere şi ştiinţe se situau în subsidiar53.

Se poate constata că, tradiţia centrului academic vienez şi-a spus cuvântul în 48 N. Bocşan, N. Bărbuţă, Contribuţii la formarea elitei economice româneşti. Studenţii din România şi din Transilvania la Institutul Superior de Comerţ din Anvers, 1868-1914, în vol. Itinerarii istoriografice, ed. Gabriel Bădărău, Iaşi, 1996, p. 471-488. 49 Ibidem. 50Constantin Angelescu, Studenţii români în străinătate. Universitatea din Bruxelles, în SCIIaşi, XVIII, 1943. 51Union des Anciens Etudiants de l’Universite Libre de Bruxelles. Annuaire, 1919-1920. Imprimerie Oscar Lamberty, p. 69-88. 52 Ibidem, p. 98-130. 53 Lucian Năstasă, op.cit., 2006, p. 259.



185

atragerea universitarilor români, mai ales că acesta beneficia de mijloace moderne de educaţie şi cercetare, cu un corp profesoral de renume, compus şi din laureaţi ai premiului Nobel54, ceea ce a determinat ca în topul preferinţelor universitarilor ieşeni să domine studiile medicale. Nu trebuie omis faptul că aici au fost deschise primele clinici de dermatologie, oftalmologie şi ORL din lume, iar centrul era renumit prin reuşita intervenţiilor chirurgicale55.

Sub aspectul reţelei de învăţământ superior, mediul universitar maghiar trebuie disociat, fără îndoială, de cel austriac încă din perioada dualistă, acesta dintâi având o dezvoltare proprie, în strânsă legătură cu evoluţia societăţii maghiare. Ungaria era beneficiara unei vaste reţele de educaţie superioară, alături de Universităţile de la Budapesta şi Debrecen, deţinând o sumă importantă de Academii, în principal de drept, cu caracter confensional, dar şi de învăţământ tehnic, în special agricol, forestier, minier, comercial, dar şi de arte56.

Aşadar, Universitatea din Budapesta şi-a pus amprenta pe formarea elitei româneşti, acest stabiliment constituind un important mediu formativ pentru tinerii din Ardeal, până la desăvârşirea unităţii statale. În ceea ce priveşte interesul pentru diversele specializări, cei mai mulţi români s-au îndreptat spre studiile juridice, iar cu intensităţi diferite spre litere, filosofie, medicină şi ştiinţe. Mergând pe aceeaşi linie, Cornel Sigmirean, pe temeiul studiilor realizate la Budapesta, a realizat o statistică pentru intervalul 1900-1919, concluzionând că un număr de 393 de români şi-au desăvârşit studiile universitare la Budapesta prin obţinerea doctoratului, dintre care 192 la drept, 171 la medicină, 18 la litere, 2 la ştiinţe şi 10 la teologie57.

Spaţiul academic anglo-saxon a trezit interesul universitarilor ieşeni, conştienţi de necesitatea unei specializări cât mai riguroase potrivit scopurilor esenţiale calificării unor cadre cu un înalt nivel ştiinţific. Acest lucru a impus creşterea numărului de mobilităţi externe, vizate fiind, astfel, şi universităţile din mediul universitar anglo-saxon unde s-a înscris în peregrinări pentru studiu şi specializare o serie de profesorii ai Universităţii ieşene.

Un alt spaţiu academic care se bucură, în acestă perioadă, de prezenţa universitarilor ieşeni este cel grecesc, care a profitat de pe urma tarelor sistemului de învăţământ superior românesc, reuşind să atragă un număr considerabil de universitari români. Indiscutabil, sistemul grecesc nu se putea compara, ca paletă de opţiuni universitare sau rigurozitate, cu cel occidental, dar oferea şansa specializării în domenii specifice, precum teologie şi filologie greacă. Avantajul unei călătorii de 54 Mediul academic austriac, în perioada interbelică, era cunoscut, înainte de toate, pentru corpul profesoral de renume, compus şi din laureaţi ai premiului Nobel, printre care importante personalităţi precum Robert Barany, Karl Landsteiner şi Julius Wagner-Jauregg. 55 Lucian Năstasă, op.cit., 2006, p. 260. 56 Ibidem, p. 270-271. 57 Cornel Sigmirean, Români la Universitatea din Budapesta (1900-1919). Doctori în ştiinţe, în Banatica, XIII, 1995, p.133.


Anca Elena Rusu 186

studii în Grecia, presupunea studierea limbii şi literaturii greceşti în locul cel mai prielnic cu putinţă, mai ales în cazul cercetătorilor în domeniu. Pe de altă parte, dată fiind influenţa considerabilă a mediului ecleziastic la acea vreme, semnificaţia majoră a unui doctorat teologic obţinut la Atena nu este de ignorat58.

Majoritatea bursierilor români veniţi la studii în acest spaţiu s-au orientat către facultatea de teologie ortodoxă, alegere care prima, dar şi către facultatea de filosofie şi litere. În această situaţie, alegerea universitarilor români este, cu siguranţă, o alternativă la spaţiul occidental, oferită de Universitatea ieşeană, şi mai mult decât atât, consecinţa lipsei de opţiuni de specializare, dat fiind că statul român scotea la concurs burse pentru Atena doar în domenii precum teologie sau filologie greacă59.

Specializarea în domeniul slavisticii a determinat plecarea unor cercetători ieşeni, către mediul academic rusesc. Nu trebuie omis faptul că, din cauza climatului politic, stabilimentele ruseşti nu au fost capabile să reţină propriul public studenţesc, mulţi tineri preferând apusul Europei. Pentru tinerii din spaţiul românesc, necesitatea de specializare în domeniul slavisticii i-a determinat să urmeze drumul spre Rusia, dorinţa de studiu fiind cu atât mai crescută cu cât interesul faţă de mărturiile slavone, mai puţin cercetate până atunci de români, era tot mai sporit, mai ales că exista posibilitatea deschiderii de noi orizonturi în cunoaşterea trecutului60.

O altă direcţie pe care şi-au canalizat eforturile cadrele didactice a fost dezbaterea problemelor legate de afirmarea internaţională a universitarilor prin intermediul publicaţiilor. Astfel, cercetătorii ieşeni au început să conştientizeze rolul jucat de revistele ştiinţifice redactate în limbile de cultură ale vremii, în dorinţa de a face cunoscută străinătăţii activitatea didactică şi ştiinţifică a universitarilor români, implicit evenimentele socio-culturale organizate de istituţiile culturale româneşti, respectiv de Universitatea ieşeană. De altfel, Paul Cornea afirma, vizavi de primirea favorabilă a publicaţiilor româneşti de către presa străină, că „presa ne pune în relaţie nemijlocită cu mişcarea vie a literaturii, cu ceea ce place şi se detestă, cu gusturile, prejudecăţile şi miturile caracteristice fiecărei epoci”61.

Rolul de căpetenie al revistelor şi publicaţiilor de specialitate consta în contribuţia adusă la susţinerea şi dezvoltarea relaţiilor cu mediile academice europene. În cărţile, studiile şi articolele pe care le publică, atât în reviste de specialitate, cât şi în importante centre universitare externe, profesorii ieşeni popularizează cultura şi civilizaţia română. Aşadar, prin muncă susţinută şi perseverenţă, este subliniată necesitatea cunoaşterii şi recunoaşterii culturii române în Europa, prin stabilirea unor 58 Leonidas Rados, Interferenţe universitare sud-est europene. Bursierii români la Universitatea din Atena în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în Intelectualii şi societatea modernă. Repere central-europene, coord. Cornel Sigmirean, Târgu Mureş, 2007, p. 235. 59 Ibidem, p. 241. 60Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Rectorat, Dosar 1118/1926, f. 80. 61 Paul Cornea, Presa literară şi istoria literaturii, în vol. Revistele literare româneşti din secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1970, p. 37.



187

relaţii cu mariile centre universitare. Publicaţii precum, Annales scientifiques de l’Université de Jassy, Revista ştiinţifică „V. Adamachi” din Iaşi, sau Revue Medico-Chirurgicale de Iassy, ocupă un loc de cinste în viaţa ştiinţifică ieşeană, reprezentând publicaţii în care se valorificau rezultatele muncii cadrelor didactice şi, mai mult decât atât, sunt pildă pentru cele mai sus afirmate şi pentru ceea ce înseamnă presa progresistă62.

Printre cele mai importante colaborări ale Universităţii ieşene, se pot menţiona cele cu Ephemeris Daco-Romana, buletinul Şcolii Române de la Roma, sau Revue generale des sciences, unde au fost publicate studii, cercetări şi recenzii asupra lucrărilor ştiinţifice, elaborate de cadre didactice ale Universităţii din Iaşi, însoţite de aprecieri critice63.

Relaţiile fructuoase cu mediile academice europene, dar nu numai, au permis prezenţa activă a profesorilor Universităţii din Iaşi în publicaţii de prestigiu, în care au fost publicate prezentări şi recenzii pe marginea lucrărilor ştiinţifice personale. Activitatea universitarilor români în publicaţii remarcabile ca Bulletin de la Societe Geologique de France, Rendiconti della Rele Academia dei Lincei (Roma), sau Zeitschrift fur experimentale Pathologie und Therapie (Berlin), alături de multe alte reviste de specialitate, demonstrează cu prisosinţă acest lucru64.

Din ciclul activităţilor care completează relaţiile externe interuniversitare fac parte şi manifestările ştiinţifice, care presupun atât organizarea unor conferinţe şi comunicări la nivel european, susţinute cu participarea unor nume de rezonanţă, cât şi participarea universitarilor ieşeni la evenimente internaţionale de marcă. Totodată, primordiale sunt şi cursurile de vară, organizate de marile centre europene, în timpul cărora profesorii luau contact cu toate noutăţile şi evenimentele vremii. Putem aminti aici activitatea Societăţii Turismul Academic, prezidată de Mihai David, care a organizat un Ciclu de Conferinţe, cu concursul profesorului Ion Petrovici şi a marelui scriitor Al. Lascarov-Moldovanu65.

Dovada că Universitatea din Iaşi era apreciată ca fiind un important centru de cultură şi ştiinţă reiese şi din găzduirea unor manifestări internaţionale de mare anvergură, în cadrul cărora profesorii Universităţii au avut contribuţii valoroase, alături de personalităţi de renume din mediul academic european. Cu siguranţă, valorificarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice efectuate de cadrele didactice s-a făcut prin participări, cu lucrări originale, la diverse manifestări ştiinţifice de specialitate, organizate în ţară şi străinătate, sesiuni ştiinţifice, simpozioane, colocvii, congrese.

Preocupările de bizantinistică şi studii neoelene au avut o poziţie importantă în 62 Vasile Puşcaş, Ideea de universitate în cultura română: aspiraţii naţionale şi modele europene, în Cultură şi societate, volum îngrijit de Al. Zub, Bucureşti, 1991, p. 123. 63 Biblioteca Academiei Române, Corespondenţa Nicolae Iorga, vol. 342, f. 467-469. 64 Gheorghe Iacob, Ion Agrigoroaie, Fenomenul cultural în noul cadru naţional şi european, în România interbelică în paradigmă europeană, Iaşi, 2005, p. 258. 65 Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Facultatea de Litere şi Filosofie, Dosar 1/1933, f. 149.


Anca Elena Rusu 188

rândul cadrelor ieşene, ca reprezentanţi de seamă pentru aceste preocupări remarcându-se Nicolae Iorga, Orest Tafrali şi binecunoscutul istoric şi om politic, Gheorghe Brătianu. Desfăşurarea primului Congres internaţional de Bizantinologie66, organizat la Bucureşti sub egida lui Nicolae Iorga în 1924, cu participarea a 42 de savanţi străini67 şi 22 cercetători din ţară, a adus recunoaştere internaţională academicienilor români. Articolul Un istoric francez despre congresul de bizantinologie, de Louis Brehier, conţine un rezumat al lucrărilor comunicate la acest congres, dar şi o sumă de impresii asupra diferitelor evenimente organizate în România68.

De cealaltă parte a baricadei, remarcăm numeroase invitaţii la manifestări culturale şi ştiinţifice trimise Universităţii din Iaşi din partea centrelor de cultură din Poitiers, Londra, Cracovia, Berna, Praga, Harward, Budapesta sau Roma, alături de multe alte zeci de activităţi a căror enumerare este inutilă, din considerente obiective. Observăm, aşadar, că instituţia ieşeană a fost invitată să-şi trimită reprezentanţii la numeroase manifestări în străinătate, în vreme ce numeroşi profesori ai Universităţii au devenit membri ai unor importante societăţi ştiinţifice externe, drept recunoaştere a activităţii şi a meritelor lor ştiinţifice69.

Un eveniment important, la care au participat şi reprezentanţii şcolii ieşene de sociologie, în frunte cu Petre Andrei, îl constituie Al II-lea Congres Internaţional de Sociologie, organizat la Viena, în octombrie 1922, sau Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Bruxelles70, din aprilie 1923, alături de întrunirea arheologică de la Leptis Magna organizată în vara anului 1925. Amintim, totodată, Congresul de la Hamburg, organizat în mai-iunie 1928, care a adus în centrul discuţiilor problema civilizaţiilor, cât şi un alt eveniment, de mare anvergură, respectiv, Congresul internaţional al Filologilor Slavişti de la Praga, din vara anului 192971.

La rândul său, Universitatea a fost vizitată, de nenumărate ori, de personalităţi marcante ale vieţii ştiinţifice internaţionale, care au ţinut conferinţe, pe teme generale sau de specialitate din varii domenii de cercetare. Subliniem, astfel, sosirea la Iaşi a profesorului J. Vendryes, specialist în studiul limbilor indo-europene şi profesor de 66 Ibidem, Dosar 1/1933 f. 149. 67 Printre participanţii la Congresul de la Bucureşti s-au numărat Paul Collinet (Universitatea din Paris), H.J. Waring (Universitatea din Londra), J. Gay (Universitatea Lille), Charles Diehl (Universitatea din Paris), Vladimir Petkovici (Universitatea Belgrad), H. Gregoire şi P. Greindor (Universitatea Bruxelles). 68 Nicolae Iorga - Istoric al Bizanţului, Culegere de studii. Îngrijită de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1971, p. 19, 69 Ion Agrigoroaie, Pagini din istoria Universităţii ieşene în perioada interbelică, în vol. De la modelul francez la sistemul de la Bologna, coord. Gh. Iacob, Iaşi, 2007, p. 239. 70 La Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Bruxelles, foarte apreciată a fost participarea, la Secţia de Studii bizantine, a marelui istoric român Nicolae Iorga. În urma participării la această mainfestare ştiinţifică, Iorga hotărăşte să organizeze, un an mai târziu, la Bucureşti, un congres similar, dar care să se centreze doar pe problematica bizantinistică. 71 Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Rectorat, Dosar 298/1929, f. 76.



189

psihologie comparată la Sorbona72, cât şi a eminentului bizantinist Charles Diehl, care a vizitat Universitatea din Iaşi pentru a ţine o serie de conferinţe, prilej cu care şi-a exprimat buna imagine formată faţă de acest for cultural, care începe să devină din ce în ce mai cunoscut în lumea academică europeană.

Prin iniţiativa mai multor savanţi englezi din cadrul Institutului S-E European, şi sub auspiciile Ministerului Cultelor şi Artelor, Universitatea ieşeană s-a bucurat de o serie de vizite ale unor personalităţi de cultură ale vremii, deplasări ce aveau în vedere susţinerea unor dezbateri şi conferinţe la instituţia ieşeană. Între alţii, Universitatea a fost vizitată de W.A. Craigie, profesor de anglo-saxonă la Oxford, membru al Societăţii Filologice din Londra, unul dintre cei mai mari filologi din Anglia, care a colaborat cu N. Iorga în organizarea cursurilor de vară, din anul 1921. De altfel, la aceleaşi cursuri a participat şi A.R. Wright, unul dintre cei mai mari specialişti în antropologie, vicepreşedinte şi redactor al Societăţii „Folklore” din Londra, care a susţinut, alături de colegul său, o conferinţă importantă, în domeniul antropologiei73.

Conştientizând importanţa parteneriatelor, a contribuţiei aduse la dezvoltarea colaborării intelectuale, a raporturilor culturale dintre instituţiile reprezentate, profesorii din străinătate au primit din partea Universităţii din Iaşi, drept recunoaştere a meritelor ştiinţifice, diferite distincţii, între care, începând cu al doilea deceniu interbelic, şi titlul de Doctor Honoris Causa. Acest titlu, este unul dintre reperele care subliniază şi importanţa relaţiilor externe ale Universităţii, cu toate că până la al doilea război mondial, numărul acestor titluri este relativ restrâns.

De cealaltă parte, este cunoscut faptul că, munca universitarilor ieşeni a fost apreciată în centrele universitare străine, dacă ne uităm peste numeroasele titluri ştiinţifice obţinute de aceştia în diverse medii academice externe. Cel mai elocvent exemplu, în acest sens, este reprezentat de marele istoric Nicolae Iorga, care a primit, ca semn al recunoştinţei şi preţuirii internaţionale, titlul de Doctor honoris causa din partea a doisprezece celebre universităţi din lume74, în vreme ce zece Academii şi opt Institute şi Societăţi de Înaltă cultură l-au numit membru onorific.

O contribuţie importantă în susţinerea colaborărilor externe au avut centrele, institutele şi societăţile ştiinţifice. Un aport evident, în susţinerea şi realizarea acestor interferenţe, cu tot ceea ce presupun ele, l-a avut Institut Français de Hautes Etudes, creat la Bucureşti, în 1924, menit să întărească legăturile franco-române, cu precădere din punct de vedere cultural. Amintim, de altfel, centrul francez „Marcelin Berthelot”, centru ştiinţific, artistic şi tehnic, şi totodată oficiu de informaţii şi de documentare 72 Ibidem, Dosar 193/1929, f. 213. 73 Ibidem, Dosar 179/1921, f. 31. 74 Printre centrele academice, din lume, care i-au decernat titlul de Doctor honoris causa marelui savant român Nicolae Iorga, putem enumera Universitatea din Strasbourg (1919), Universitatea din Cernăuţi (1920), Universitatea din Lyon (1923), Universitatea din Geneva (1926), Universitatea din Vilnius (1929), Universitatea Oxford (1930), Universitatea din Paris (1933), Universitatea din Alger (1939) etc.


Anca Elena Rusu 190

generală în domeniul învăţământului superior al Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor pentru Societatea Naţiunilor, cu care are o colaborare fructuoasă, profesorii ieşeni devenind membri în diverse instituţii ale Societăţii, sau Societatea Alliance Française din Paris, privind organizarea unor cursuri pentru studierea limbii şi literaturii franceze, destinate special profesorilor şi studenţilor străini.75

Totodată, pentru susţinerea activităţii ştiinţifice, se poate explica crearea de către statul român a unor instituţii de învăţământ superior, în două mari capitale europene, Roma şi Paris, instituţii care să adăpostească studenţi români, absolvenţi de facultate, în vederea specializării şi pregătirii disertaţiilor, care urmau a fi prezentate în ţară. Întemeiate prin Legea din 1920, aceste instituţii aveau câte trei secţii, şi anume una pentru istorie şi filologie, alta pentru continuarea studiilor universitare de specialitate la acele discipline care nu se predau în România, dar şi pentru cultivarea artelor76.

Aşadar, interferenţele academice au permis marilor personalităţi ale vremii să preia elemente importante din modul de organizare şi funcţionare a sistemelor occidentale, elemente aplicate pe realitatea românească. Astfel, a fost modificată diviziunea muncii intelectuale, au fost introduse specializări în domenii novatoare, fiind spart monopolul materiilor clasice, inclusiv distincţia de ,,doctor honoris causa” a fost preluată de la universităţile din Occident. Relaţiile academice cu centrele europene au contribuit la îmbogăţirea bibliotecilor naţionale, la echiparea laboratoarelor, la îmbunătăţirea calităţii pregătirii cadrelor didactice şi a metodelor de predare, dar mai ales la modelarea conservatorismului românesc, reticent la disciplinele moderne.

La finalul analizei, se poate afirma că pentru români studiul în străinătate a presupus contactul cu Occidentul şi a dus la regenerarea culturală, ceea ce a însemnat de fapt modernizare şi crearea unei puternice elite intelectuale şi politice. Importanţa istorică a fiecărui student, dar mai ales influenţa ulterioară asupra întregii culturi sunt diferite în funcţie de centrul universitar urmat. Este nevoie de un efort foarte mare pentru a stabili unde şi-au completat pregătirea şi unde au absolvit cei care reprezintă diverse domenii profesionale şi ştiinţifice şi să urmăreşti ce efecte au avut aceste studii pentru viaţa culturală şi economică a poporului român.

În acest deceniu, activitatea didactică a fost marcată de real interes faţă de modelele occidentale de studiu şi cercetare, pe fondul intensificării interferenţelor academice cu centre de cultură consacrate. O atenţie deosebită a fost acordată, în această perioadă, specializării profesorilor pentru a răspunde cerinţelor diversificate ale societăţii române în curs de modernizare. Analizată prin prisma rezultatelor, eficienţa relaţiilor interuniversitare la nivel internaţional era vizibilă. Interesul deosebit al conducerii Universităţii pentru formarea şi specializare unor cadre didactice în 75 Arhivele Iaşi, Fond Universitatea, Rectorat, Dosar 999/1922, f. 381. 76 Ibidem, Dosar 249/1926, f. 4.



191

centre academice externe era justificat atâta vreme cât aceste mobilităţi urmau să le asigure competenţe ştiinţifice de valoare ce trebuiau fructificate la întoarcerea în ţară.

Analiza acestor statistici demonstreză, cu siguranţă, orientarea către mediul academic francez şi cel german, dar mai ales tarele evidente ale sistemului de învăţământ superior românesc. De altfel, conservatorismul românesc, reticent la disciplinele moderne şi diferenţele de ofertă universitară, alături de nivelul scăzut al învăţământului românesc şi de lipsa echipamentelor universitare moderne, care nu puteau satisface exigenţele educaţiei europene, la începutul secolului al XX-lea, erau principalele probleme ale sistemului universitar ieşean.

Pentru a îndeplini aceste obiective, de formare şi desăvârşire a specialiştilor, Universitatea a organizat şi a participat la manifestări ştiinţifice, conferinţe şi congrese naţionale şi internaţionale. Ca rezultat a îndeplinirii acestor priorităţi, activitatea didactică şi ştiinţifică de la Universitatea ieşeană s-a înscris treptat în rigorile impuse de marile foruri de cultură ale Europei. Formarea studenţilor şi profesorilor în spiritul rigorilor occidentale, dar mai ales racordarea ştiinţei la realitatea existentă în România, au trasat coordonatele activităţii universitare ieşene în perioada interbelică. De altfel, în contextul politicii de susţinere a interferenţelor academice, formarea de specialişti capătă o importanţă deosebită, fapt ce se reflectă în sporirea constantă a cifrelor de şcolarizare şi susţinere a mobilităţilor externe. Aşadar, un bilanţ care, departe de a fi considerat definitiv, reflecta o evoluţie spectaculoasă a domeniului, începută la sfârşitul secolului al XIX-lea, trecută prin filtrul moderator al polemicilor cu vechea direcţie şi aflată apoi într-o viguroasă ascensiune ce va cunoaşte o maximă aplicativitate şi prestigiu în perioada interbelică.

Observăm că în contextul politicii de susţinere a interferenţelor academice, numărul specialiştilor şi al publicaţiilor a sporit considerabil şi, în consecinţă, a fost ridicat nivelul calitativ al învăţământului şi cercetării ştiinţifice, de altfel, şi numărul centrelor universitare s-a dublat şi au grupat intelectualitatea românească, devenind centre culturale de importanţă naţională. O retrospectivă concisă privind activitatea didactică, ştiinţifică şi culturală de la Universitatea ieşeană în anii interbelici va proba concludent că aceasta nu s-a cantonat în izolare, un argument evident în favoarea acestei aprecieri fiind „circulaţia” profesorilor, indiferent de zona istorică în care s-au format. De constatat este şi faptul că tarele sistemului universitar românesc s-au împuţinat, desigur, datorită clarităţii şi stabilităţii legislaţiei, cât şi competenţei care a fost, de cele mai multe ori, recunoscută şi recompensată.

În concluzie, se poate afirma că pentru români perioada interbelică şi studiul în străinătate a însemnat contactul cu Occidentul, finalizat print-o efervescenţă culturală, ceea ce a reprezentat de fapt modernizare şi crearea unei puternice elite intelectuale şi politice. Privită retrospectiv, perioada interbelică din istoria Universităţii a fost una a evoluţiei şi a consacrării, a adaptării la modernitate, a autonomiei universitare, dar mai ales a integrării într-un mediu concurenţial, la nivel european. Prestigiul european al şcolii ieşene s-a consolidat, treptat, prin numeroasele colaborări ale universitarilor


Anca Elena Rusu 192

ieşeni cu diverse centre din străinătate, prin schimbul de publicaţii cu mai toate mediile academice europene, prin participarea la manifestări ştiinţifice internaţionale, dar mai ales prin recunoaşterea meritelor profesorilor Universităţii din Iaşi, pentru bogata activitate, prin acordarea unor titluri ştiinţifice de către foruri universitare şi academice europene. Aşadar, evoluţia instituţiei ieşene a stat sub semnul dezvoltării şi al modernizării care implică creşterea numărului de departamente, cadre didactide şi studenţi, cât şi al îmbunătăţirii legăturilor externe şi a performanţelor ştiinţifice. Cu siguranţă, mutaţiile produse în perioada interbelică în istoria Universităţii din Iaşi au fost semnificative, obiectivele instituţiei ieşene adaptându-se acribiei academice europene şi rigorilor mediului social.


ROMÂNIA ÎN TIMPUL REGIMULUI POLITIC ION ANTONESCU. GUVERNAREA CU LEGIONARII (II). AGENDA GUVERNAMENTALĂ

ÎN PRIMA DECADĂ A LUNII OCTOMBRIE 1940

Laurenţiu Stroe

La Roumanie pendant le Régime Politique Ion Antonescu. Le Gouvernement avec les légionnaires (II). Programme du gouvernement dans

la première décade d’Octobre 1940 Résumé

Programme du gouvernement dans la première décade d’Octobre 1940, reflète le fait

que le gouvernement de la Roumanie avait des nombreux problèmes internes et cherchait des solutions. La priorité étaient, dans ce sens, les questions économiques, en particulier le transfert de propriété, combat la spéculation, l’opération de l’équilibre des branches économiques, l’approvisionnement l’armée et la population. Cet ensemble de problèmes a été aggravée par les difficultés externes, causée par les attitudes extrémistes des Etats voisins, ainsi que la crainte que la vassalité, évidente, de l’Allemagne, pourrait être perçue comme une occupation militaire, de la Roumanie, et l’Etat roumain sera exposé des bombardements de l’aviation britannique, dans la Vallée de Prahova.

Mots clé: la propriété, spéculation illicite, approvisionnement, armée, ordre. Cuvinte cheie: proprietate, speculă, aprovizionare, armată, ordine. La 8 octombrie 1940 şedinţa Consiliului de Cabinet a început cu analiza,

aparent lipsită de semnificaţie, a situaţiei numerice a persoanelor repatriate, din Ungaria în România şi invers, în intervalul de timp de la 6 septembrie 1940 până la 7 octombrie, inclusiv. Ministrul de Interne, generalul C. Petrovicescu, a informat Consiliul că, în perioada menţionată, au intrat în ţară, „din Ardealul ocupat de unguri”, 11.519 persoane şi „au ieşit 3838”1. A urmat un scurt schimb de replici, între generalul Ion Antonescu şi Alexandru Constant, secretarul de stat de la Presă şi Propagandă, cu referire la acţiunile liderului ţărănist Iuliu Maniu. Din informaţiile generalului, Maniu „se mişcă, se mişcă şi în Ardeal, se mişcă şi aici, în Bucureşti”2. Pentru a-i determina, „şi pe domnul Maniu, şi pe alţii, să iasă din echivoc”, generalul a cerut lui Constant să apară un articol oficios, în care „să cerem tuturor acelora din vechile cadre politice să spună ce politică vor să facă în legătură cu politica externă, 1 Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu (septembrie-decembrie 1940), Vol. I, Bucureşti, 1997, p. 168 (în continuare, se va cita Stenograme..., I). 2 Loc.cit.


Laurenţiu Stroe

194

pe cine vor să sprijine în interiorul ţării. Să le cerem să nu lucreze pe ascuns şi să arate opiniei publice ce vor, pentru ca ea să judece”3.

Al. Constant a acceptat propunerea, ordinul – de fapt, iar ministrul Afacerilor Străine, M. Sturdza a opinat că articolul trebuia publicat în coloanele Bunei Vestiri4. Ion Antonescu fusese informat, anterior, despre unele întruniri ale politicienilor din vechea gardă. Chiar la 7 octombrie, un asemenea grup a avut o întâlnire, la Saloanele „Universul”5, dar detalii despre tematica discuţiilor nu parveniseră generalului. Îngrijorat, acesta a cerut ministrului de Interne să continue supravegherea, dar să nu comită „acte de samavolnicie”6 faţă de acei oameni, intervenţia forţelor poliţieneşti urmând să se producă doar dacă s-ar comite fapte „contrarii legilor”7. Ministrul de Interne (nu ştiu cât de informat era despre activităţile care îl deranjau pe generalul Antonescu – n.a.), a încercat să tempereze discuţia, susţinând că oamenii politici „din vechile cadre”8 probabil voiau să ajute guvernul, după cum declarase, la 7 octombrie, unul dintre politicienii vizaţi, Gh. Tătărescu9.

Generalul Petrovicescu avea şi alte probleme de rezolvat, una dintre acestea fiind o deplasare la Arad, pentru a verifica rezultatele unei anchete, cu privire la unele acuzaţii de „atrocităţi”10 faţă de unguri, aduse populaţiei româneşti. De fapt, românii nu săvârşiseră faptele violente de care erau acuzaţi, ci, din contră, ei fuseseră victimele acţiunilor violente ale unor extremişti maghiari. Cu toate acestea, versiunea atrocităţilor (s.L.S.) comise, chipurile, de români, era agreată de ziariştii agenţiilor „D.N.B.” şi „Stefani”11. Iată de ce Petrovicescu intenţiona să-i ia cu el, la Arad, pe respectivii jurnalişti, pentru a-i convinge că „românii nu s-au dedat la asemenea acte”12.

Problemele din învăţământ au fost discutate, în continuarea şedinţei de Consiliu. Punctul de plecare în abordarea acestora a fost situaţia Şcolilor Normale, dintre care 8 rămăseseră în teritoriile cedate. Ministrul Traian Brăileanu reuşise, cu mari eforturi, să reconstituie numai 2, „una de băieţi şi alta de fete”13, dar atunci când a încercat, pentru prima, să o stabilească la Râmnicu- Vâlcea, s-a lovit de opoziţia autorităţilor locale14. Problema avea şi o componentă militară, deoarece Brăileanu solicitase locaţii, pentru şcolile respective, de la centre de instrucţie şi şcoli militare15. I s-a oferit, într-o primă etapă, hotelul de la Ocna Sibiului, dar, în proiectul 3 Loc.cit. 4 Cf. loc.cit. 5 Cf. loc.cit. 6 Pentru detalii, a se vedea loc.cit. 7 Loc.cit. 8 Loc.cit., p. 169. 9 Cf. loc.cit. 10 Loc.cit. 11 Cf. loc.cit. 12 Loc.cit. 13 Loc.cit. 14 Cf. loc.cit. 15 Cf. loc.cit.


România în timpul regimului politic Ion Antonescu

195

ministerului Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, locaţia în cauză trebuia să fie utilizată pentru asigurarea locuinţelor profesorilor16. Exista şi varianta prin care, folosind împrumuturi luate de la Casa Corpului Didactic, să se achiziţioneze case în care să locuiască profesorii17.

Un zvon, potrivit căruia colecţia regală de tablouri ar fi dispărut, a determinat decizia generalului Ion Antonescu de a se demara o anchetă la Sinaia, pentru lămurirea chestiunii18. Traian Brăiloiu a mai propus, în Consiliu, „ca toate comunele care se numeau «I.G. Duca» să primească alt nume”19, iar picturile cu chipul lui Carol al II-lea, din anumite biserici, să dispară, să fie acoperite cu alte picturi tematice. Nu s-au căutat, pe moment, soluţii la aceste propuneri, fiind trecute, pentru rezolvare, pe agenda ministerului de Interne20. Brăiloiu a solicitat închiderea Crematoriului din Bucureşti, din considerente religioase21, dar generalul Antonescu i-a explicat că, în condiţiile în care „în toate ţările există (crematorii – n.a.), omenirea merge spre progres şi cimitirele trebuie să dispară cu timpul”22. Erau vizate cimitirele evreieşti, din centrele oraşelor, iar în Bucureşti trebuiau mutate, „din plin centrul Capitalei cimitirul «Filantropia» şi cel din strada Sevastopol”23. Pentru că liderul legionar Horia Sima a atras atenţia că nu trebuie să se dea impresia că se ia o măsură împotriva religiei evreilor24, s-a decis ca, pe motive de igienă, să fie pregătiţi evreii din Capitală , să caute, din vreme, un alt cimitir, iar „când îl vor găsi, vom aproba folosinţa lui, cu condiţia să fie plasat la 100 de km de Capitală”25. Autorităţile erau în posesia unor informaţii, potrivit cărora „cimitirul din strada Sevastopol era plin şi nu mai primise niciun mort”26, de aproape un sfert de secol. Iată de ce s-a luat hotărârea de a se discuta problema cu reprezentanţii Comunităţii Evreieşti, „punându-le în vedere că este vorba de salubritate”27.

Victor Iaşinschi, ministrul Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirilor Sociale, era preocupat de populaţia evacuată din Dobrogea, de cazurile de gastroenterită28 înregistrate acolo. Ministerul mobilizase, la faţa locului, „inspectori, medici, material sanitar”29. Unii dintre refugiaţi, în special macedonenii, îşi alegeau, cu de la sine putere, cele mai bune locuri, în Dobrogea şi, de aceea, generalul Antonescu a sugerat 16 Cf. loc.cit.. 17 Cf. loc.cit., p. 170. 18 Cf. loc.cit. 19 Loc.cit., p. 171. 20 Loc.cit. 21 Cf. loc.cit. 22 Loc.cit. 23 Loc.cit. 24 Cf. loc.cit. 25 Loc.cit., p. 172. 26 Loc.cit. 27 Loc.cit. 28 Loc.cit., p. 173. 29 Loc.cit.


Laurenţiu Stroe

196

ca, acolo „unde sunt macedoneni, să se-ntărească paza cu legionari şi jandarmi”30. Generalul Petrovicescu a dat asigurări că situaţia se afla sub control, iar în urma consultărilor, cu prefectul de Ialomiţa, a concluzionat că „situaţia nu era alarmantă, să nu se creadă că macedonenii fac cine ştie ce lucruri grave”31.

În ceea ce priveşte chestiunile de politică externă, generalul Antonescu a solicitat, în cadrul şedinţei de Consiliu, ca Ministerul Afacerilor Străine să conceapă un comunicat, care să fie prezentat opiniei publice din ţară, documentul urmând să conţină detalii despre prevederile Arbitrajului de la Viena32. De asemenea, în comunicat trebuiau inserate „atrocităţile ungurilor şi că noi am fost denunţaţi că am comis cruzimi;... că am cerut constituirea unei comisiuni mixte, pe care ei (guvernul Ungariei – n.a.) nu au admis-o; în al treilea rând, ei (guvernul de la Budapesta – n.a.) spun că se iau măsuri de represalii, întrucât noi am procedat la fel”33. Astfel, se justifica de ce, la începutul şedinţei de Consiliu, s-a făcut analiza numerică a celor care „au trecut de la noi la ei şi câţi s-au refugiat de acolo la noi”34. Comunicatul trebuia să cuprindă, printre altele, şi informaţia că „toată presa din Budapesta a anunţat că s-au omorât oameni, în anumite sate”35, dar „noi nu am omorât pe nimeni, nu am confiscat nicio avere”36.

După prezentarea comunicatului, urmau să se ia măsuri urgente. Una dintre ele, propusă de Horia Sima, ar fi fost desfiinţarea presei maghiare din România, ceea ce ar fi determinat, în opinia liderului legionar, desfiinţarea unei părţi semnificative a „elementului jidănesc”37, din acel segment al presei. Ministerul Afacerilor Străine urma să traducă toate jurnalele de limbă maghiară, din Budapesta şi din Cluj, în care se făceau referiri la aşa-zisele atrocităţi, comise de români, traducerea urmând să fie trilingvă, adică în română, germană şi franceză38. La fel urma să se procedeze cu articolele, pe această temă, publicate în presa românească, ca şi în cazul comunicatelor de radio, traducerile respective urmând să fie folosite, conform articolului 7 din Convenţia de Arbitraj, de la Viena, pentru a demonstra „atrocităţile ungureşti”39 şi a solicita, Germaniei şi Italiei, „intervenţie şi măsuri urgente”40, pentru normalizarea situaţiei.

Presa românească, centrală şi locală, era, după părerea generalului Antonescu, „în majoritate, jidănească”41. Horia Sima considera că ar fi trebuit un decret, prin care 30 Loc.cit. 31 Loc.cit. 32 Cf. loc.cit., p. 174. 33 Loc.cit. 34 Loc.cit. 35 Loc.cit. 36 Loc.cit. 37 Loc.cit. 38 Cf. loc.cit. 39 Loc.cit., p. 172. 40 Loc.cit. 41 Loc.cit., p. 174.



197

„jidanii să poată scrie doar în idiş, deci numai pentru conaţionalii lor”42. În acel moment, Al. Constant, subsecretarul de stat pentru Presă şi Propagandă, a prezentat un referat „asupra cărţii jidăneşti (specificând – n.a.) că în fiecare librărie trebuia să se afle un indice, pentru ca lumea să ştie ce cărţi sunt scrise de jidani”43. Referatul a fost aprobat, pe loc44. Şedinţa Consiliului de Cabinet s-a încheiat cu solicitarea generalui Antonescu de a se verifica toate informaţiile care i se furnizau, pentru a nu se ajunge la situaţii în care, pe seama unor zvonuri, să se ia decizii eronate45.

Probleme economice presante au fost analizate la începutul Consiliului de Cabinet, de la 10 octombrie 1940. Ministrul Coordonării şi al Statului Major Economic, lt.-col. N. Dragomir a precizat că „la zahăr preţurile sunt în curs de studiere...; la fier s-a ajuns foarte departe, vom avea, probabil, însemnate reduceri, în special în ceea ce priveşte Reşiţa. Pe de altă parte, dl. Neubacher ne informează că consimte la un preţ redus”46. Preţurile la orz, ovăz, porumb trebuiau şi ele fixate, dar exista o problemă, deoarece „acum ecartul este prea mare între preţul pieţii şi ceea ce au consimţit germanii; trebuie să avem o apropiere, întâi între cele două preţuri. Va trebui să lăsăm câteva zile până vom fixa aceste preţuri. Putem fixa, deocamdată, preţul la porumb, unde preţul german este egal cu cel real, cu cel de pe piaţă”47.

Generalul Ion Antonescu a intervenit, cerând să se fixeze, pentru început, preţul porumbului, după aceea cel al orzului, „dar trebuie grăbită şi chestiunea pentru ovăz”48. Generalul fusese informat de Siguranţă şi de structurile specializate ale armatei despre faptul că „sunt o serie întreagă de intermediari evrei, care au cumpărat deja, şi-au făcut depozite şi le-au ascuns”49 şi a cerut să fie luate măsuri remediale. Astfel, cantităţile depozitate urmau să fie luate de intermediarii evrei, la preţul cu care aceştia le achiziţionaseră, „lăsându-li-se un mic beneficiu”50. Generalul fusese informat că intermediarii respectivi cumpăraseră la preţuri foarte mici şi urmăreau ca, la desfacere, prin preţuri foarte mari, să obţină beneficii mult mai mari decât cele de 10%, „după legea speculei”51. Instrucţiunile date pentru lt.-col. N. Dragomir aveau în vedere ca persoanele care „au acaparat fasolea, grâul, orzul, ovăzul, la anumite preţuri mici, să nu beneficieze de diferenţa de preţ. Pentru aceasta, cantităţile depozitate la ei trebuie să fie blocate şi ridicate pe preţurile pe care aceştia le-au plătit, dându-li-se un mic beneficiu. Nu trebuie să lăsăm jidanilor posibilitatea să obţină profituri mari. Conform obiceiului lor, ei cumpără produsele acestea din august, iulie şi chiar iunie, 42 Loc.cit. 43 Loc.cit., p. 175. 44 Cf. loc.cit. 45 Pentru detalii, a se vedea loc.cit., p. 174. 46 Loc.cit., p. 176. 47 Loc.cit. 48 Loc.cit. 49 Loc.cit. 50 Loc.cit., p. 176. 51 Loc.cit., p. 177.


Laurenţiu Stroe

198

la preţuri mici, pentru ca apoi să ceară preţuri mult mai mari. În felul acesta au speculat şi armata, soldatul român... Din acest motiv soldatul nostru n-a fost bine hrănit, căci a fost speculat de jidani, care au cumpărat ieftin produsele de la cumpărători şi le-au vândut apoi armatei cu preţ dublu”52. Pentru a destructura acest sistem, tot ceea ce se afla în depozitele vizate, de orice natură, urma să fie blocat şi plătit, la preţul de achiziţie dat de intermediar, la care se adăuga un mic beneficiu „convenabil, căci au şi dreptul la un beneficiu”53. Autorităţile urmau să investigheze, să descopere toate depozitele ascunse, în special cele unde fuseseră stocate „vagoanele de zahăr şi fasole... (care – n.a.) trebuiau scoase şi date pentru aprovizionarea armatei la preţul pe care jidanii l-au plătit”54. În acest sens, ministrul Coordonării şi al Statului Major Economic ordonase, încă din seara de 8 octombrie, blocarea tuturor depozitelor de orz, fasole, ovăz55. Prioritatea o reprezenta, la cererea generalului Antonescu, aprovizionarea armatei, după aceea a populaţiei civile56. Generalul insista pentru depistarea acelor depozite, pe o scară foarte extinsă, prin acţiuni ale poliţiei legionare, pentru că „ceilalţi sunt încă «unşi»; din conversaţiile telefonice, văd că se continuă vechiul sistem, sunt la «Athenée Palace», Hotel «Union» şi la alte hoteluri fel de fel de misiţi străini, jidani, care au conversaţii cu Atena, Viena, Berlin, conversaţii din care reiese că încă persistă la noi sistemul «ungerii»...”57. Se impuneau măsuri urgente, o coordonare interministerială, deoarece Antonescu era informat că existau „contracte în curs care urmau să fie «aranjate»”58.

S-a luat decizia ca toate informaţiile de la Siguranţa Statului, referitoare la administraţia ministerelor, să fie transmise direct, personal, miniştrilor de resort, care erau, conform afirmaţiilor generalului, plătiţi să ia măsurile care se impuneau, pentru a împiedica, „la timp, răul”59. Iată de ce Antonescu ordona generalului Şteflea şi celor care conduceau Poliţia şi Siguranţa să nu-i mai trimită rapoarte informative ci să le direcţioneze către miniştri, care urmau să acţioneze şi să raporteze despre rezultatul acţiunilor întreprinse, iar din rapoartele prezentate generalul urma să concluzioneze dacă „informaţia a servit la ceva”60. Subsecretarul de stat, pentru Presă şi Propagandă, Al. Constant a detaliat, în Consiliu, problema Societăţii de Telefoane, conducătorii acesteia fiind avertizaţi că, dacă vor continua să transmită anumite corespondenţe, care cuprindeau „elemente de panică”61, atunci „această societate va intra în stăpânirea Statului Român,... căci nu se poate să avem cel mai mare mijloc de 52 Loc.cit. 53 Loc.cit. 54 Loc.cit. 55 Loc.cit. 56 Cf. loc.cit. 57 Loc.cit. 58 Loc.cit., p. 178. 59 Loc.cit. 60 Loc.cit. 61 Loc.cit.



199

siguranţă al nostru în mâinile străinilor”62. Adevăraţii vinovaţi erau, în opinia generalului Antonescu, reprezentanţii „partidelor politice, care se agită pe dedesubt, spunând că nu ne facem treaba... Prin aceasta ni se face atmosferă nefavorabilă, se întreţin fel de fel de zvonuri, se dă curs la tot felul de năzbâtii; prin capul meu trec toate sârmele de telegraf, se încrucişează toate ştirile din lumea întreagă, văd corespondenţele ce se trimit din Bucureşti şi ştiu că se urmăreşte să se întreţină o anumită atmosferă, în străinătate şi aici”63. S-a luat decizia ca Societatea de Telefoane să fie monitorizată, iar subsecretarul de stat, pentru Poliţie şi Siguranţă, Alex. Rioşanu a precizat că „la Telefoane, de când există Societatea..., este un aparat care înregistrează orice convorbire secretă, pe plăci; aparatul şi aceste înregistrări sunt în stăpânirea Direcţiunii Americane..., totul, orice vorbim noi, se înregistrează pe plăci”64. Replica, normală în această situaţie, a generalului Ion Antonescu a fost de a se cere, oficial, ca „acel aparat să fie luat în stăpânire de către Statul Român..., să nu mai fie în mâinile dumnealor secretele conversaţiilor noastre, ci în mâinile noastre”65. După solicitarea oficială, dacă Direcţiunea Americană refuza, generalul considera că această atitudine ar fi fost foarte gravă şi i-ar fi înlesnit trecerea „la alte măsuri contra acestei societăţi”66. Aceasta variantă trebuia menţionată în solicitarea oficială, fiind „un avertisment public în această privinţă”67, cu privire la refuzul lui Antonescu de a admite „ca Statul Român să fie controlat de jidanii străini”68. Cu toate că era hotărât să acţioneze fără menajamente în cazul Societăţii de Telefoane, generalul Antonescu era obligat la o anumită prudenţă, pentru că ministrul de Finanţe, G. Cretzianu a sugerat să se procedeze „astfel încât americanii să nu aibă pretextul să ne blocheze dolarii noştri de acolo”69. Societatea de Telefoane era „particulară”70, între aceasta şi statul român nu era „un raport de la stat la stat”71, dar nu era de neglijat faptul că era „o societate cu capital american”72. Dacă aparatul de înregistrat ar fi fost luat fără o solicitare oficială, în acest sens, atunci măsura nu ar fi fost „contractuală”73, în opinia inginerului N. Mareş, ministrul Agriculturii şi Domeniilor. Generalul a solicitat Ministerului Justiţiei să studieze problema şi să-i prezinte soluţii de rezolvare, „în 48 de ore”74.

Discuţiile au revenit la problemele economice. S-a analizat situaţia de la 62 Loc.cit. 63 Loc.cit. 64 Loc.cit. 65 Loc.cit., p. 178-179. 66 Loc.cit., p. 179. 67 Loc.cit. 68 Loc.cit. 69 Loc.cit. 70 Loc.cit. 71 Loc.cit. 72 Loc.cit. 73 Loc.cit. 74 Loc.cit.


Laurenţiu Stroe

200

Tecuci, unde „s-au găsit 300 de vagoane de fasole în mâinile jidanilor”75. Generalul Antonescu a ordonat „să se ia manu militari şi să se pună la dispoziţia Armatei;... nu confisc, plătesc, dar plătesc după cum am arătat, nu admit să fim speculaţi, mai ales de jidani, dacă nu izbutesc, am alte măsuri contra lor”76.

Subsecretarul de stat, la Ministerul Finanţelor, C. Papanace a propus „să se dea un avertisment ca toţi acei care au marfă s-o declare, cine n-o declară va fi pedepsit, urmează măsura confiscării”77. Preocupaţi de situaţia armatei, guvernanţii ceruseră prefecţilor judeţelor unde exista surplus de „grăunţe şi fasole, proporţional cu ceea ce au ei”78, să dea o cotă parte armatei, iar recuperarea să o facă în urma blocării depozitelor evreilor79. Generalul Ion Antonescu era conştient că situaţia era bipolară, „una – ceea ce se găseşte în mâna proprietarilor români, a ţăranilor, şi a doua – ceea ce se găseşte acaparat de jidani... Una se tratează într-un fel, alta, altfel... sau, dacă vreţi, tratez cu două măsuri, deosebite, aceeaşi problemă”80. Se impunea eliminarea stocărilor şi a speculei, „speculatorii aceştia fac să se ridice preţurile, mişcă ţărănimea, mişcă pe propietari. Noi ridicăm preţurile, dar când este să plătim preţuri ridicate la marfa ţăranului, marfa nu mai este la el. Când este să plătim 100.000 de lei vagonul de grâu, acesta nu mai este la ţăran, ci la jidan, care a făcut propagandă pentru urcarea preţului, dar care l-a cumpărat cu un preţ cât se poate de redus de la ţăranul nostru. Şi atunci, de preţul cel mare profită nu agricultorul, ci jidanii. Să profite agricultorii noştri, nu jidanii”81. Guvernul studia un proiect de măsuri referitor la depozitele acaparatorilor, intenţionând să stabilească, „pentru particulari, că fiecare persoană membră a unei familii, poate avea, în depozitul casnic, o cantitate pentru două-trei luni. În felul acesta putem face socoteala ce cantitate de alimente este necesară pentru membrii unei familii; tot ceea ce va depăşi cantitatea îngăduită va trebui să fie luat de organele noastre şi pus în consumaţie”82. Detalii despre acest proiect a furnizat lt.-col. N. Dragomir, la solicitarea generalului Ion Antonescu83. Astfel, negustorilor urma să li se interzică „să aibă mai mult decât ceea ce au avut pentru consum pe aceeaşi perioadă, în anul trecut şi, dacă vedem o disproporţie între ceea ce este acum şi ceea ce a fost anul trecut, luăm măsuri; în felul acesta intervenim la timp şi împiedicăm să se facă stocuri, este un fel de blocare, în care toată lumea declară ceea ce are”84. Declaraţia urma să se facă la nivel naţional85, pentru stocurile mari, iar pentru cele 75 Loc.cit. 76 Loc.cit. 77 Loc.cit. 78 Loc.cit. 79 Cf. loc.cit. 80 Loc.cit. 81 Loc.cit., p. 179-180. 82 Loc.cit., p. 180. 83 Cf. loc.cit. 84 Loc. cit. 85 Pentru alte detalii, în acest sens, a se vedea loc.cit.



201

mici, urma să fie dat un „preaviz, celor care le au depozitate şi să le verificăm prin investigaţii”86. Generalul Ion Antonescu a cerut identificarea „depozitelor mari, ascunse la negustori şi la acaparatori jidani”87, prin intermediul „investigaţiilor Siguranţei şi Poliţiei”88. Pentru depozitele mici, ale unor persoane particulare, generalul a fost ferm, precizând că „la particulari, nu dau voie – nici la evrei, să se facă investigaţii”89 (dispoziţia era în contradicţie evidentă cu ceea ce ordonase anterior – n.a.). Ion Antonescu a explicat că „doar atunci când vom ajunge în situaţia ca depozitele, descoperite la negustorii mari, la angrosiştii jidani şi la străinii din România, când, după ce vom scoate la iveală toate aceste stocuri, ascunse pe toată suprafaţa ţării, vom constata că ele nu sunt suficiente pentru a face faţă nevoilor Neamului, atunci vom trece la măsuri mai straşnice”90.

A urmat o analiză, făcută tot de ministrul Coordonării şi Statului Major Economic, cu privire la situaţia producerii şi desfacerii pâinii, unde au fost depistate „abuzuri”91 şi, în consecinţă, „s-au aplicat amenzi foarte mari”92. Pentru eficientizarea controlului, lt.-col. N. Dragomir solicita ca „Mişcarea Legionară să facă acest control, este un control foarte apropiat de interesele populaţiei şi ar fi şi în avantajul Mişcării”93. Generalul Antonescu era informat despre „chestiunea făinii făcute de morile de la ţară, care nu pot fi controlate dacă pun sau nu proporţia necesară”94. Se ştia, la nivelul Consiliului de Cabinet, că „jidanii din Moldova au în stăpânirea lor morile aşa-zise ţărăneşti, care au fost protejate de demagogi, dar în realitate nu sunt mori ţărăneşti, ci jidoveşti. Doar câţiva sunt proprietari români. Jidanii câştigă şi la făină cu morile acestea ţărăneşti. Felul în care lucrează ele nu corespunde cu măsurile luate... (de Ministerul Coordonării şi Statului Major Economic – n.a.)”95. Morile ţărăneşti urmau să fie controlate şi „făina să se facă numai la morile care vor fi clasate...; la aceste mori ţărăneşti trebuie să facem un control, cu legionarii”96.

Guvernanţii erau decişi să rezolve problema morilor ţărăneşti şi admiteau că, dacă unele măsuri s-ar dovedi ineficiente, „le schimbăm până vom ajunge să avem măsurile cele mai bune, până vom aduce ţara acolo unde trebuie să fie”97. Generalul Antonescu fusese informat cu privire la situaţia orzului, din nordul Bucovinei şi al Moldovei, zone în care producţia se anunţa mare98. Iată de ce în Consiliul de Cabinet 86 Loc.cit. 87 Loc.cit. 88 Loc.cit. 89 Loc.cit. 90 Loc.cit., p. 181. 91 Loc.cit. 92 Loc.cit. 93 Loc.cit., p. 182. 94 Loc.cit. 95 Loc.cit. 96 Loc.cit. 97 Pentru alte detalii, privind punctual de vedere exprimat de generalul Ion Antonescu, cu privire la problemele morilor ţărăneşti, a se vedea loc.cit., p. 183. 98 Cf. loc.cit.


Laurenţiu Stroe

202

s-a stabilit fixarea preţului la orz „mai devreme”99. Această măsură era luată cu intenţia de a proteja producătorii din cele două regiuni menţionate, care „destul au suferit..., ca să nu-i mai lăsăm să li se acapareze produsele, cu preţuri mici, de jidani... Am informaţiile mele (generalul I. Antonescu – n.a.) că se urmăreşte şi aici să se facă depozitări, dvs. urmăriţi unde se duc cantităţile acestea, lasaţi-i pe jidani să cumpere şi vedeţi unde depozitează. Aceasta trebuie s-o facă Siguranţa, să vadă de unde se acaparează, cine acaparează, cu ce preţ şi unde duce”100.

Un alt motiv de îngrijorare îl constituia faptul că populaţia se precipita să-şi facă aprovizionarea cu lemne, „plătindu-le scump acum”101. Se menţiona, de generalul Antonescu, că exista „o propagandă, care spune că nu vor fi lemne, urmărind, în felul acesta, să mărească cererea, la o ofertă scăzută, deci să crească preţul, ofertă puţină, cu preţ mare”102. Populaţia trebuia informată că guvernul era capabil să asigure necesarul de lemne pentru iarnă, iar „oamenii să nu se mai grăbească să cumpere, li se vor vinde (lemne – n.a.) la cel mai redus preţ posibil”103. Antonescu a precizat că trebuiau împiedicaţi oamenii „să cumpere lemne, azi, cu 22.000 lei vagonul, pentru că aceasta înlesneşte specula, îmbogăţind pe toţi jidanii. Noi muncim ca nişte robi şi ei profită. Totdeuna s-a întâmplat aşa cu Naţia aceasta, am robit la străini, pentru că suntem dezorganizaţi, pentru că n-a existat armonie între elementele de conducere, pentru că nu s-a lucrat în acord şi în unire, permiţând astfel să se strecoare între noi toate liftele străine, care ne-au speculat şi au stors Naţia aceasta. După cum păduchii o storc noaptea, tot aşa ziua o storc păduchii aceştia jidăneşti, cu două picioare, trebuie să luăm măsuri să vindecăm aceasta odată”104. Ministrul Agriculturii, inginerul N. Mareş, a dat asigurări că „lemne sunt, sosesc necontenit”105, iar populaţia nu trebuia să se preteze la „jocul”106 speculanţilor, „să aibă răbdare, să nu se repeadă să cumpere scump”107. Generalul Antonescu a solicitat miniştrilor să dea un semnal de alarmă cumpărătorilor, „ca să nu se mai precipite să-şi ia lemne acum, pentru că le vor cumpăra mult mai ieftin decât se aşteaptă; negustorii profită de lipsa de vagoane şi de lemne din trecut şi vând lemnele la un preţ extraordinar, preţul însă nu este acesta, este mult mai ieftin”108. După consultări, cu prof. Pompiliu Nicolau, ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor şi lt.-col. Nicolae Dragomir, ministrul Coordonării şi al Statului Major Economic, generalul Antonescu a decis că „trebuie anunţată populaţia că până la 1 decembrie va sosi în Bucureşti toată cantitatea de lemne necesară, deci nimeni să nu se mai precipite să 99 Loc.cit. 100 Loc.cit. 101 Loc.cit., p. 184. 102 Loc.cit. 103 Loc.cit. 104 Loc.cit. 105 Loc.cit. 106 Loc.cit. 107 Loc.cit. 108 Loc.cit.



203

cumpere lemne la preţul de astăzi, fiindcă este preţ de speculă şi înlesneşte specula intermediarilor”109.

În toate localităţile, „unde se simte nevoia”110, au fost asigurate stocurile necesare de sodă şi var, dar era deficitară aprovizionarea cu oţet111. Erau două soluţii, propuse de lt.-col. N. Dragomir, pentru completarea stocurilor: prima să se facă oţetul din vin de hibrizi, „,care este mai scump”112, iar a doua să se producă oţet din lemn, acesta fiind „mai ieftin”113. Antonescu a contestat vehement propunerea a doua, pentru că „dacă oţetul făcut din lemn este nesănătos, cu toate că este mai ieftin, nu admit să se facă din lemn, pentru că otrăvesc Naţia. În primul rând, trebuie respectată Naţia, trebuie respectată şi punga, dar şi sănătatea naţiunii, acesta este principiul pe care trebuie să-l admitem noi în conducerea Statului nostru şi..., de aceea trebuie să dispară toate otrăvurile din viaţa Statului român”114. Lt.-col. Dragomir a explicat că, deoarece vinurile nobile „nu erau destule, ca să facem şi oţet, după regulile igienice şi economice, anul acesta vom permite să se facă oţet din vin de hibrizi, măsura aceasta fiind provizorie”115.

În timp ce V. Dimitriuc, subsecretarul de stat de la Petrol şi Exploatări Miniere observa că era vorba de o „încurajare a culturii hibrizilor”116, chiar dacă măsura era provizorie, pe timp de un an, generalul Antonescu a replicat că, de fapt, „este tocmai o descurajare, pentru că vinul din hibrizi, în loc să-l dăm în consumaţie sub formă de vin, îl facem oţet; în loc să se mai îmbete cu el ţăranul şi să-şi trimită copiii beţi la şcoală, vinul acesta este luat şi făcut oţet”117.

A urmat, pe ordinea de zi a Consiliului de Cabinet, analizarea unor „contracte oneroase, aparent, sau suspectate ca oneroase, pentru care Consiliul de Administraţie al C.F.R. a hotărât să oprească orice plată”118. Directorul C.F.R. avertizase însă că, aplicarea unei asemenea măsuri „ar putea duce la sistarea unor lucrări, ceea ce ar fi dăunător bunului mers al C.F.R.”119.

Intervenţia Directorului General al C.F.R. nu corespundea cu ceea ce hotărâse guvernul, adică să se „blocheze numai 20% din contracte”120. Generalul Antonescu a cerut o reevaluare a contractelor, pentru că, dacă plana ameninţarea „sistării lucrărilor”121, atunci trebuia să se cunoască despre ce fel de lucrări era vorba şi care 109 Loc.cit., p. 185. 110 Loc.cit. 111 Loc.cit. 112 Loc.cit. 113 Loc.cit. 114 Loc.cit. 115 Loc.cit. 116 Loc.cit. 117 Loc.cit., p. 185-186. 118 Loc.cit., p. 186. 119 Loc.cit. 120 Loc.cit. 121 Loc.cit.


Laurenţiu Stroe

204

era impactul sistării122. Hotărârea guvernului urma să fie modificată, dacă era cazul, după ce Directorul General ar fi prezentat un tabel cu lucrările contractate, cu un ansamblu de măsuri propuse, pe a cărui bază guvernul urma să ia decizii123.

În ceea ce privea plata contractelor încheiate, „presupuse oneroase”124, Antonescu a atras atenţia că „nu se poate face distincţia pentru societăţile anonime; sunt o serie întreagă de generali care figurează în aceste societăţi şi, din această cauză, nu putem lua măsuri eficace împotriva lor... Rămâne să apreciaţi dacă nu există incompatibilitate între oamenii care au servit oştirea, între misiunea lor acolo şi misiunea, extrem de gingaşă, pe care o au în aceste societăţi, am dat şi un comunicat pe chestia aceasta”125.

Ministrul de Finanţe, G. Cretzianu a precizat că nu era vorba „de generali, ci de acei care au fost în guvern”126. Antonescu a considerat că foştii membri ai unor guverne anterioare „se încadrează în cadrul penal, acum trebuie să-i încadrăm în cadrul moral pe aceia care se duc şi girează cu galoanele lor afacerile care sunt menite să speculeze sudoarea, munca şi sănătatea românilor”127. Mai în glumă, mai în serios, Antonescu propunea să dea guvernul un comunicat, în care „să-i roage pe aceşti domni, care au intrat în consiliile de administraţie ale societăţilor cu capital străin şi care, cu numele lor şi fosta lor situaţie acoperă continuarea unor afaceri care sunt veroase şi în detrimentul Ţării Româneşti, să abandoneze această situaţie şi să nu aştepte să venim noi cu măsuri; trebuie pusă însă toată chestiunea într-o formă stilată”128.

A urmat prezentarea „creditului ţărănesc”129, despre care lt.-col. N. Dragomir afirma că „l-am pus la punct, sunt de părere că dobânda de 5%, pentru care stăruie Banca Naţională, dobânda aceasta pentru creditul acordat ţăranilor să fie mai scăzută, să se reducă la 3-3,5%”130.

O „altă chestiune importantă”131, discutată în Consiliul de Cabinet, a fost „aceea a amânării ratelor de conversiune”132, deoarece guvernul primea „în acest sens telegrame din toată ţara”133, executările fiind parţial stopate, în contextul în care Banca Naţională acceptase amânarea plăţii ratelor „la sfârşitul conversiunii”134. Lt.-col. N. Dragomir a informat despre un acord de „păsuirea ratelor în curs din 1940, 122 Cf. loc.cit. 123 Cf. loc.cit. 124 Loc.cit. 125 Loc.cit. 126 Loc.cit. 127 Loc.cit., p. 187. 128 Loc.cit. 129 Loc.cit. 130 Loc.cit. 131 Loc.cit., p. 188. 132 Loc.cit. 133 Loc.cit. 134 Loc.cit.



205

considerând că a fost greu, s-au făcut concentrări, a fost un an deficitar, agricol”135. Banca Naţională intenţiona să acorde păsuire, automat, doar „,deţinătorilor sub 10 ha de pământ... După spiritul legii, pentru debitorii mai mari de 10 ha, ca să beneficieze de păsuire, trebuie ca jumătate din producţie trebuie să fie pierdută prin caz fortuit (care – n.a.) trebuie stabilit, (prin – n.a.) cercetări, expertize etc.”136.

S-a analizat o propunere, făcută de Corneliu Georgescu, subsecretarul de Stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată. Georgescu a pornit de la prevederea legală conform căreia, potrivit legii conversiunii, erau două categorii de debitori; prima o reprezentau proprietarii care deţineau până la 10 ha, care intrau „de drept în conversiune”137, cu „un regim al lor”138. A doua categorie o formau „proprietarii de peste 10 ha..., cu un alt regim”139. Ultimii erau în „majoritatea lor intraţi de drept în conversiune, fără nicio formalitate... Dacă este vorba să se dea drept la o categorie, să se dea tot primei categorii de agricultori, acelora care beneficiază de plin drept, prin lege, ceilalţi pot beneficia de un moratoriu”140. În finalul dezbaterii, s-a redactat un decret-lege pentru „prorogarea termenelor de plată ale ratelor datorate de debitorii rurali la 15 mai şi 15 noiembrie 1940, în baza Legii lichidării datoriilor agricole şi urbane...”141. În conformitate cu art. I, „ratele scadente la 15 mai şi 15 noiembrie 1940 (pentru debitorii din prima categorie – n.a.) se amânau de drep şi fără dobândă la 15 noiembrie 1951 şi la 15 mai 1952”142. Pentru ceilalţi debitori agricoli, aceştia, conform art. II, „vor putea, în caz de executare, să ceară judecăţii amânarea ratelor datorate la 15 mai şi 15 noiembrie 1940, la aceleaşi termene ca acelea prevăzute în articolul precedent, dacă dovedesc că au suferit o distrugere de cel puţin jumătate din recolta anului agricol în curs, prin cauze fortuite”143. Miniştrii de la Finanţe, Agricultură şi Domenii şi Justiţie răspundeau de „aducerea la îndeplinire a decretului-lege de faţă”144.

Lt.-col. N. Dragomir a adus în discuţie problema Cooperaţiei, motivându-şi intervenţia prin faptul că era „neviabilă forma”145 şi anunţa sosirea unui expert german, care urmărea „să organizeze Oficiul Central de Cumpărare”146. Se urmărea o restructurare a conducerii şi a sistemului prin „constituirea unor reţele pe teren”147, alcătuite din „serioase şi solide unităţi de Cooperaţie”148. În conducerea Cooperaţiei 135 Loc.cit. 136 Loc.cit., p. 189. 137 Loc.cit. 138 Loc.cit. 139 Loc.cit. 140 Loc.cit., p. 190. 141 Loc.cit., p. 191. 142 Loc.cit., p. 192. 143 Loc.cit. 144 Loc.cit. 145 Loc.cit. 146 Loc.cit. 147 Loc.cit. 148 Loc.cit.


Laurenţiu Stroe

206

„vom introduce elemente legionare, pe cât posibil mai multe”149, la recomandarea lui Horia Sima150. Antonescu a cerut ministrului Coordonării şi Statului Major Economic să „nu uite nici pe naţionaliştii domnului Cuza, care s-au înregimentat la noi; sunt elemente foarte bune, care trebuie folosite, pentru că, altfel, se transformă în nuclee opoziţioniste, care cresc mereu, pe când aşa îi aducem şi pe dânşii în mişcarea naţionalistă, ..., să nu se facă nuclee de naţionalişti care să facă opoziţie tot naţionaliştilor”151.

Una dintre preocupările importante era şi problema tarifelor pe C.F.R., lt.-col. N. Dragomir făcând propunerea „să se adopte un tarif mai redus pentru regiunile înfometate”152. Generalul Antonescu a admis că problema „trebuie pusă în studiu şi rezolvată”153, solicitând să nu se omită „să se facă un tarif mai redus şi pentru aprovizionarea Capitalei şi a centrelor mari”154.

G. Cretzianu, ministrul de Finanţe, a solicitat să se discute „chestiunea delegaţiei germane, care este aici pentru a trata repatrierea nemţilor din Bucovina de Sud şi din Dobrogea”155. În cadrul unor întrevederi, la Ministerul de Interne, „nemţii au adoptat o atitudine foarte energică şi cer ca, până sâmbătă dimineaţa (şedinţa de Consiliu se desfăşura într-o vineri – n.a.) să fie tranşată toată chestiunea”. Ministrul de Finanţe aprecia că înţelegerea „pe care vor s-o facă cu noi are câteva articole care ne vor duce la cheltuieli enorme, iar, pe de altă parte, nu putem tranşa chestiunea până sâmbătă”156. Partea germană prezentase un proiect de convenţie, „prin care solicita statului român să plătească toate bunurile lăsate de nemţi, în valoare de 5 miliarde de lei, fiind vorba de bunurile nemţilor din Bucovina de Sud şi din Dobrogea”157. Ministrul de Finanţe a sugerat să se plătească părţii germane doar „bunurile agricole, (pe care – n.a.) statul să le preia pe un termen foarte lung în plată, pentru ca, între timp, să le vândă sau să colonizeze pe acei care vin din Cadrilater sau din Ardeal; dar ca să scoatem 5 miliarde de lei, nu se poate”158. Generalul Antonescu a cerut să i se facă o notă detaliată despre această situaţie, afirmând că el „avea o înţelegere verbală cu nemţii, ..., după care nimic nu se face sub presiune la noi... Noi nu ne lăsăm intimidaţi, am tranşat principiile, foarte politicoşi ne ţinem de ele, nu trebuie să ne certăm cu ei. Eu nu pot rezolva , până mâine, o asemenea problemă. Nu suntem ocupaţi, nici ei n-au intenţia să ne ocupe, nici să ne umilească, nici să ne distrugă. Sunt lucruri care se petrec din cauza excesului de zel al celor mici”159. 149 Loc.cit. 150 Cf. loc.cit., p. 193. 151 Loc.cit. 152 Loc.cit., p. 194. 153 Loc.cit. 154 Loc.cit. 155 Loc.cit. 156 Loc.cit. 157 Loc.cit., p. 195. 158 Loc.cit. 159 Loc.cit.



207

Consiliul de Cabinet a fost atenţionat, de către Corneliu Georgescu, subsecretarul de stat de la Colonizare şi Populaţia Evacuată că „în două zile se vor inventaria toate bunurile jidoveşti, cu mici excepţii... Numai în judeţul Putna s-au găsit 400 de ha de vie, cu tot inventarul şi cu tot utilajul necesar, aşa că exploatarea urmează să fie continuată”160. Se punea problema exproprierii pădurilor, fabricilor de spirt, morilor ţărăneşti, deoarece „jidanii le vând sau fac contracte de cumpărare pe ani de zile înainte”161. În cazul pădurilor, proprietarii evrei „au băgat ţăranii, ca să taie ceea ce vor ei”162, situaţie care impunea intervenţia „prin Ministerul de Interne, prin Jandarmerie, ..., pentru oprirea acestor abuzuri”163. În chestiunea pădurilor, subsecretarul de stat Corneliu Georgescu a propus „ca pădurile jidoveşti să nu poată fi vândute decât cu exercitarea dreptului de preemţiune din partea Ministerului Agriculturii”164. Cazul fabricilor de spirt a fost analizat în funcţie de fabricile agricole şi cele industriale, producătoare de spirt165. Cele agricole erau „accesorii ale moşiei, ..., care prelucrează produsele agricole proprii”166, celelalte „cumpărau produsele agricole de la cei care le fac şi le industrializau”167. Subsecretarul de stat Georgescu a subliniat că, în cazul fabricilor de spirt „principalul este terenul, pământul, producţia agricolă şi... cred că ar trebui interpretată Legea de expropriere a bunurilor jidoveşti în sensul că sunt bunuri agricole şi fabricile agricole de spirt, ..., pentru că (altfel – n.a.) sunt o sumă de moşii jidoveşti care scapă de expropriere tocmai prin faptul că au o fabrică de spirt acolo”168. Expropierea urma să fie în două etape, prima de preluare, cealaltă de „punere în folosinţă”169, pe baza unor dosare speciale, pe zone şi localităţi170. Generalul Antonescu preciza că „,după ce am făcut dosarele acestea, avem alături alte dosare, cu oamenii pe care îi putem întrebuinţa, ..., punem pe fiecare la locul lui”171, la început sub formă de „plasare provizorie”172, urmată de „împroprietărire”173. Despre scopul acestui procedeu, Antonescu considera că „cel mai bine ar fi să plaseze, în raport cu întinderea, un număr de familii care să se ocupe şi care să lucreze pământul în obşte şi statul face, deocamdată, contracte cu ele, iar ele execută ceea ce le spune statul, nu împărţim pământurile...”174. 160 Loc.cit., p. 196. 161 Loc.cit. 162 Loc.cit. 163 Loc.cit. 164 Loc.cit., p. 197. 165 Cf. loc.cit., p. 198. 166 Loc.cit. 167 Loc.cit. 168 Loc.cit. 169 Loc.cit., p. 199. 170 Cf. loc.cit. 171 Loc.cit. 172 Loc.cit. 173 Loc.cit. 174 Loc.cit.


Laurenţiu Stroe

208

Consiliul de Cabinet a continuat cu încercarea de a soluţiona problema românilor din Timoc175. Subsecretarul de stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată a insistat asupra faptului că, în conformitate cu prevederile „tratatului cu bulgarii, schimbul de populaţie este facultativ, în 12 luni, până la 14 septembrie 1941; s-a luat această măsură pentru că românilor din Bulgaria, ca să poată veni aici, le trebuie un anumit timp, iar statului român îi trebuie propagandă să-i determine să vină aici”176. Pentru „fiecare român care vine din Bulgaria, noi putem expedia peste graniţă un bulgar, ..., statul român are libertatea de a-şi alege bulgarul pe care îl expediază, prin urmare aici rămân bunurile bulgarilor expediaţi; bunurile bulgarilor sunt mai mari şi ar acoperi nevoile românilor aduşi din Timoc”177. Antonescu a dat detalii despre această situaţie, pentru că el ştia că „bulgarii sunt contra lucrului acestuia, pentru că ştiu că populaţia românească din Timoc este mai săracă decât populaţia bulgară din Vechiul Regat; de aceea ei fac presiuni asupra românilor din Bulgaria, îi terorizează, ca să nu mai ceară să vină, conform tratatului, în Ţara Românească”178. Generalul, chiar cu o zi înainte de Consiliu, într-o discuţie cu ministrul Bulgariei, în România, declarase că acceptă „să nu se forţeze mâna nimănui, ca să vină, dar vă rog şi pe dv. să nu terorizaţi populaţia română de acolo (Timoc – n.a.) ca să nu vină aici”179. Pentru moment, se aprecia că „etapa principală era evacuarea bulgarilor din Dobrogea şi plasarea românilor evacuaţi din Cadrilater”180. Erau 74.000 de bulgari în Tulcea şi Constanţa181, dar, la finalizarea Tratatului româno-bulgar, de la Craiova, „bulgarii au admis numai o cifră de 56.000”182. Vina pentru o asemenea discrepanţă aparţinea, după părerea generalului Antonescu, fostului ministru de Externe, Mihail Manoilescu183. Acesta, la Craiova, „se pare că a luat un angajament verbal, spunând că cifra nu va depăşi 56.000 de oameni, pe baza aceasta s-au aşezat bulgarii;... pentru că bulgarii discută pe promisiunea domnului Manoilescu, eu spun să rezolvăm această problemă”184. Rezolvarea se anunţa dificilă, Antonescu era conştient de existenţa „unui punct mort, cu bulgarii.... Care este punctul mort? Între diferenţa de cifre de 70.000, câţi sunt în realitate, cu 56.000, cât s-a angajat dl. Manoilescu, este tot conflictul. Bulgarii nu vor să iasă din acest punct mort, consecinţa este că nu se rezolvă problema şi rămânem, cu alte cuvinte, cu toţi refugiaţii din Cadrilater pe spinarea ţăranului român din Ialomiţa, care stau acolo ca lăcustele şi constituie o problemă socială, vom vedea...”185.

O altă situaţie, legată de solocitarea guvernului grec cu privire la exportul de 175 Cf. loc.cit., p. 201. 176 Loc.cit., p. 199. 177 Loc.cit. 178 Loc.cit. 179 Loc.cit., p. 201. 180 Loc.cit., p. 202. 181 Cf. loc.cit. 182 Loc.cit. 183 Cf. loc.cit. 184 Loc.cit. 185 Loc.cit.



209

petrol din România186, a urmat pe ordinea de zi. Se solicita, pentru anul în curs, de către partea elenă, să i se dea „petrol cât va avea nevoie să-şi acopere nevoile interne”187, în condiţiile în care grecii „aveau la dispoziţie (în acel moment- n.a.) numai piaţa românească”188. Generalul Antonescu a decis „să dăm petrolul cerut, dar să se organizeze controlul ca, de la Constanţa până la ei, să nu se oprească petrolul în drum; ei să plătească agenţii puşi de noi pe vapoarele care transportă petrolul până la Pireu; în porturile greceşti să se organizeze un serviciu de supraveghere, tot al nostru, plătit de greci, pentru ca să nu-l ducă în altă parte, ci să ajungă în Grecia”189.

Problemele privind educaţia naţională190, adică propunerea de a fi scoase şcolile profesionale, din subordinea Ministerului Educaţiei, micşorarea numărului de licee teoretice, care pregăteau doar „elemente care să aspire la slujbe”191, „când nouă ne trebuie executanţi”192, au fost amânate, chiar dacă Antonescu considera că „problema învăţământului era foarte serioasă”193. La 15 noiembrie, generalul Antonescu programase un Consiliu de Miniştri, cu ocazia împlinirii a două luni de guvernare, „fiindcă la 15 septembrie am format guvernul definitiv”194. La acel Consiliu, „fiecare ministru va arăta ce a aplicat din ce s-a decis..., ce a trebuit să execute şi ce s-a executat, în raport cu directivele mari ale statului (date de Antonescu – n.a.) şi instrucţiunile primite”195.

Pompiliu Nicolau, ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, a informat că i se adusese la cunoştinţă că „staţiile ungureşti de la frontieră refuză repatrierea ungurilor care pleacă de aici; la Curtici, un tren de 27 de vagoane... nu poate pleca;... la Petroşani, la fel, erau unguri care voiau să plece în Ungaria, dar nu-i lăsau ungurii lor”196. Ministrul de Externe, M. Sturdza a completat, oferind detalii potrivit cărora „consulatele german şi italian au anchetat această situaţie, starea acelor refugiaţi, unguri – pe de-o parte, români – pe de alta”197. Antonescu l-a admonestat, cerând „să afirme ceea ce este sigur, nu ce i s-a spus”198. Trebuia să se constate, de către agenţii consulari germani şi italieni, că persoanele respective voiau să plece „de bunăvoie, nu goniţi de statul român, ..., prin contradicţie cu ceea ce fac ungurii cu românii noştri, care sunt goniţi şi jefuiţi”199. 186 Cf. loc.cit. 187 Loc.cit., p. 203. 188 Loc.cit. 189 Loc.cit. 190 Pentru detalii, a se vedea loc.cit. 191 Loc.cit., p. 204. 192 Loc.cit. 193 Loc.cit. 194 Loc.cit., p. 205. 195 Loc.cit. 196 Loc. cit., p. 207. 197 Loc.cit. 198 Loc.cit. 199 Loc.cit., p. 208.


Laurenţiu Stroe

210

Ministrul de Interne a fost atenţionat „să vadă ce se petrece la Reşiţa şi la Iaşi, pentru că la Reşiţa se dau afară mulţi oameni, iar la Iaşi legionarii terorizează pe jidanii de acolo; trebuie întărit, (în opinia lui Antonescu – n.a.) serviciul de Poliţie, (iar – n.a.) cine se dedă la asemenea acte, trebuie arestat şi judecat”200.

Generalul a mai cerut, în altă ordine de idei, „ca, în orice avion unguresc care mai trece frontiera, să se tragă în el şi să fie atacat cu aviaţia de vânătoare; dispoziţie: la Braşov să avem aviaţie de vânătoare şi orice avion care trece să fie dat jos imediat; trebuie şi artileriei antiaeriene să i se dea acelaşi ordin...”201.

Antonescu le-a solicitat, miniştrilor, discreţie, „să nu mai dea la gazete chestiuni care privesc statul”202, fără să-l consulte, pentru că anumite chestiuni, care ar reflecta că România s-ar afla sub „ocupaţie germană”203, ar produce iritarea Marii Britanii, caz în care „ne putem găsi cu aviaţia engleză, care să bombardeze regiunile de petrol; nu publicaţi nimic până în ziua când voi avea anumiţi pioni puşi la locul lor... Am comandat anumite pompe pentru stingerea incendiilor care s-ar produce în regiunea Ploieşti; astăzi, dacă s-ar produce, nu le pot stinge. Trebuie soluţionată problema apărării antiaeriene, trebuie să sosească aviaţia germană, pentru că atunci când vor sosi trupele germane, împreună cu aviaţia germană, să facem faţă aviaţiei britanice”204.

* * *

Agenda guvernamentală din prima decadă a lunii octombrie 1940 reflectă faptul că guvernul României se confrunta cu numeroase probleme interne, cărora le căuta soluţii. Prioritare erau, în acest sens, problemele economice, în special transferul de proprietate, „românizarea” capitalului, combaterea speculei, asigurarea funcţionării echilibrate a ramurilor economice, aprovizionarea armatei şi a populaţiei. Acest set de probleme era agravat de dificultăţi externe, generate de atitudini extremiste ale statelor vecine, la care se adăuga teama că vasalitatea, evidentă, faţă de Germania, putea fi percepută ca o ocupaţie militară, nazistă, a României şi ar fi expus statul român unor bombardamente ale aviaţiei britanice, mai mult ca sigur în zona Văii Prahovei, pe moment imposibil de contracarat. 200 Loc.cit. 201 Loc.cit., p. 209. 202 Loc.cit., p. 210. 203 Loc.cit. 204 Loc.cit.


UNELE ASPECTE DESPRINSE DIN DOCUMENTELE DE ARHIVĂ

PRIVITOARE LA CONSECINŢELE OCUPAŢIEI ŞI INSTAURĂRII

REGIMULUI SOVIETIC, ÎN PLAN ECONOMICO-SOCIAL ŞI CULTURAL

Ioan Ungureanu

Some aspects are taken from the archives, with regard to the consequences of

the occupation and instauration of the Soviet regime on the economic, social and cultural levels

Abstract In accordance with the problems previously mentioned in the title, the document

depicts the plunder committed by the Soviet troops in the commune of Dămieneşti, and the obligations bore by the inhabitants for the payments of the war debts imposed by the invader on the basis of the Convention of Armistice.

The document also outlines information related to the imposition of the Soviet model on all the areas of the economic and social life.

Key words: the plunder committed by the Soviet troops, the payment of the war debts,

the Soviet model in the commune of Dămieneşti. Cuvinte cheie: Jaful comis de trupele sovietice, plata datoriilor de război, modelul

sovietic de viaţă în comuna Dămieneşti.

Sub noua ordine impusă de ocupaţia sovietică Cel mai accentuat şi grav amestec al politicului în şcoală şi care a avut ca ţintă

nu numai cadrele didactice, ci şi îndoctrinarea brutală a copiilor, s-a produs începând cu anul 1948, după instaurarea Republicii la 30 decembrie 1947. Astfel, în baza Ordinului Ministerului Învăţământului Public, la 3 dec. 1948 Inspectoratul Şcolar Judeţean Roman expedia o adresă prin care se stabilea ca în ultima oră din ziua de 4 decembrie să se sărbătorească Ziua Constituţiei Staliniste1. Această cerinţă se va perpetua, întrucât şi în anul următor evenimentul va fi iarăşi marcat. De exemplu, la 6 dec. 1949, în şcoala din Drăgeşti s-au aniversat cei 13 ani de existenţă ai Constituţiei staliniste prin susţinerea unei conferinţe pe această temă în faţa a 83 de suflete participante2.

Trebuie însă remarcat că, potrivit exigenţelor epocii, aceste conferinţe veneau redactate „de sus”, urmând a fi numai citite în faţa participanţilor, al căror număr era 1 ANBacău, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 121/1948, f. 47. 2 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 15/1949, f. 92.


Ioan Ungureanu

212

umflat de 3-4 ori în raportări. Iar pentru aplicarea ordinului semnat de adjunctul ministrului învăţământului, evreul Mihail Roşianu, la 19 decembrie 1948 inspectorul şcolar Gheorghe Dornescu expedia şi el adrese şcolilor din comună prin care stabilea ca în ultima oră de şcoală a zilei de marţi, 21 decembrie, să se sărbătorească „a 69 aniversare a zilei de naştere a generalisimului Stalin (…), genialul strateg şi marele învăţător al omenirii muncitoare”3.

Manifestările vor fi reluate şi la cea de a 70-a aniversare a zilei sale de naştere, aşa cum ni se prezintă şi serbarea organizată de Şcoala Primară Pădureni în ziua de 18 dec. 1949, în deschiderea căreia s-a cântat imnul sovietic, apoi s-a prezentat conferinţa despre viaţa şi activitatea lui Stalin, s-a continuat cu cântece şi recitări, iar în încheiere s-a cântat Imnul tineretului democrat4. Pentru documentare, în vederea organizării acestor aniversări, erau recomandate datele biografice despre Stalin publicate în revista Tânărul muncitor nr. 85/16 dec. 1948 şi Teza trimisă de ARLUS – Roman.

Asemenea serbări se organizau şi cu prilejul sărbătoririi Zilei de 23 August, a Zilei Scânteii sau a Zilei Internaţionale a Păcii, aşa cum sunt prezentate şi cele de la Şcoala Primară Drăgeşti. De exemplu, la serbarea organizată aici la 21 august 1949, conferinţa despre semnificaţia zilei de 23 August a fost prezentată de învăţătoarea Aurelia Aanei, apoi a cântat corul şi s-au susţinut recitări în faţa a 72 de persoane. Şi tot astfel la 29 sept. 1949, în faţa a 142 suflete a fost sărbătorită „Ziua Scânteii”, iar la serbarea din 3 oct. 1949, când s-a sărbătorit Ziua internaţională a păcii, în faţa a 112 participanţi din Drăgeşti, conferinţa a fost citită de învăţătorul Constantin Aanei, după care s-a prezentat un program artistic5.

În acelaşi spirit de îndoctrinare, printr-o altă circulară expediată tuturor şcolilor din ţară la 12 ianuarie 1949 se impunea ca marile momente ale istoriei noastre naţionale, între care şi cele înfăptuite la 24 ianuarie 1859 sau 1 decembrie 1918 să se înveţe după manualul unic de Istoria României – lucrare de tristă amintire a autorului evreu originar din Buhuşi, Mihai Roller6. Iar o altă circulară din 25 ianuarie 1949 stabilea ca în şcoli să se comemoreze 25 de ani de la moartea lui V.I. Lenin7.

Multe din activităţile specifice şcolii – şi, nu în ultimul rând, cele de natură ideologică – erau continuate şi accentuate de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ în care grupele sindicale se întruneau în fiecare lună. Între punctele înscrise la ordinea de zi ale respectivelor şedinţe era şi cel privitor la studierea pe capitole a Istoriei P.C.U.S. sau a biografiei lui Stalin. Pentru ilustrare, prezentăm cele 3 puncte din ordinea de zi a şedinţei grupei sindicale din şcolile comunei Dămieneşti ce s-a desfăşurat la 10 iulie 1949: 1. Moment politic; 2. Istoria Partidului Comunist Bolşevic, cap. III, paragrafele 1 şi 2; 3. Diverse. Iar în ordinea de zi a şedinţei a 3 Ibidem, dos. 121/1948, f. 57 şi 102; fond Şcoala Călugăreni, dos. 1/1948, f. 57. 4 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 15/1949, f. 91. 5 Ibidem, f. 28, 41 şi 57. 6 Ibidem, fond Şcoala Călugăreni, dos. 1/1948, f. 70. 7 Ibidem, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 121/1948, f. 67.


Consecinţele ocupaţiei şi instaurării regimului sovietic

213

aceleiaşi grupe sindicale din 22 ianuarie 1950, între cele trei puncte era şi Biografia tov. I.V. Stalin, cap. VI8.

În aceeaşi notă de îndoctrinare ideologică a şcolarilor, chiar de la clasa I în sus, se înscrie şi mulţimea de circulare din anul şcolar 1949-1950, prin care concursurile şcolare erau axate pe „...cunoaşterea vieţii tovarăşului Stalin” sau pe cele ale „…activităţii Comsomolului” şi ale altora asemenea9.

Cât de mult se implicau factorii politici şi administrativi în orientarea programelor şcolare şi a conţinutului lecţiilor se poate desprinde şi din Circulara Comitetului Provizoriu al plăşii Dămieneşti din 14 februarie 1950 cu privire la conţinutul temelor ce urmau a se dezbate în orele educative, precum: Grevele petroliştilor şi ceferiştilor din ianuarie-februarie 1933; Ziua solidarităţii cu tineretul colonial, la ora educativă din 21 februarie 1950; Ziua Armatei Sovietice, în ora educativă din 23 februarie 195010. În aceleaşi comandamente politice ale vremii ni se prezintă şi tabelul cu cei 45 de elevi de la Şcoala Drăgeşti care la 3 martie 1951 se constituiau într-un „comitet de luptă pentru pace”11.

Iar dacă acestea erau stările de lucruri în viaţa şcolii, ca şi în toate domeniile vieţii economico-sociale, trebuie să avem în vedere faptul că regimul instaurat în România la 6 martie 1945 nu a fost altceva decât o unealtă a Moscovei care controla strict viaţa politică din România, având aici şi trupele de ocupaţie şi care, doar printr-un concurs fericit de împrejurări, au fost retrase în anul 1958. Ulterior, educaţia şi instrucţia şcolară a căpătat treptat-treptat un tot mai accentuat conţinut naţional-patriotic şi căruia, din nefericire, mai ales după anul 1980, i s-a suprapus acel exacerbat cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi al soţiei sale.

Jaful comis de „eliberatoarea” armată sovietică În noaptea de 11/12 septembrie 1944, delegaţia României prezentă la Moscova

semna Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite – în fapt cu Uniunea Sovietică – în condiţiile împovărătoare ce vor fi impuse întocmai şi prin Tratatul de Pace de la Paris din anul 1947, când României nu i se va recunoaşte statutul de cobeligeranţă – deşi fusese a patra forţă aliată ce contribuise la înfrângerea Germaniei naziste – şi i se va impune umilitoarea poziţie de ţară învinsă.

Armata română, în mare parte surprinsă la 23 august 1944 pe aliniamente dezagregate între oraşele Tg. Neamţ, Roman şi Bacău, va suporta umilinţa şi brutalitatea Armatei Roşii care, nerecunoscându-i până la 12 septembrie 1944 statutul de aliat, a luat din rândurile sale circa 130 de mii de prizonieri.

Pe lângă punerea unor însemnate efective militare sub conducerea Înaltului Comandament Aliat (în fapt, sub a celui sovietic), prin Convenţia de Armistiţiu i s-au impus României şi alte dureroase sacrificii, precum menţinerea hotarelor existente la 8 Ibidem, dos. 125/1949, f. 118 bis şi 134. 9 Ibidem, fond Şcoala Dămieneşti, dos. 1/1949. 10 Ibidem, f. 132. 11 Ibidem, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 134/1952, f. 87.


Ioan Ungureanu

214

28 iunie 1940 – adică acelea ce depăşiseră chiar şi prevederile Protocolului adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop (prin care ţara a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord, ocupate de U.R.S.S.), dar şi aşezarea economiei pe picior de război în vederea susţinerii frontului şi, nu în ultimul rând, a subzistenţei armatei sovietice prin aplicarea unor grele rechiziţii.

Catalogată ca ţară învinsă, România era impusă şi la plata unor despăgubiri de război în valoare de 300 milioane de dolari, eşalonate pe 6 ani, constând din produse agricole, industriale şi din materii prime. La scară naţională, jaful comis de forţele politico-militare sovietice de ocupaţie au depăşit incomensurabil mai mult nivelul aşa-ziselor despăgubiri, iar modul şi condiţiile în care acestea au fost operate – sub atenta supraveghere a Comisiei Aliate de Control, aflată cu sediul la Bucureşti – sunt din abundenţă ilustrate şi din cele întâmplate în satele comunei Dămieneşti.

Simţind că soarta războiului era deja pecetluită, organele de stat, dar şi diverşi proprietari luaseră mai dinainte unele măsuri de salvare a bunurilor prin evacuarea în zone mai îndepărtate de linia frontului. Astfel, o situaţie din 6 iunie 1944 prezintă numărul şi categoriile de animale evacuate din comuna Dămieneşti12:

Nr. crt.

Numele proprietarului Numărul şi categoria animalelor evacuate Boi Cai Vaci Mânzaţi Oi

1 Gheorghe Roiu 16 7 7 11 - 2 Vasile Agarici 26 7 9 2 21 Total animale evacuate 42 14 16 13 21

Este cunoscut faptul că ocupaţia sovietică a comis un jaf nemaiîntâlnit în

istoria spaţiului mioritic (dacă ne raportăm la perioada relativ scurtă de timp), fiind suficient să ne oprim doar la modul cum s-a recurs (sub oblăduirea sovromurilor) la exploatarea ţiţeiului prin erupţia sondelor şi folosirea aşa-zisei „balşoi diuza” (gaură mare) pentru reglarea jetului de ţiţei, metodă care a condus în mare măsură la secătuirea rezervelor acestei valoroase materii prime ce se expedia mai ales prin conducta de la Fălciu.

Astfel, numai pe parcursul unui an, între 12 septembrie 1944 şi 11 septembrie 1945, livrările de petrol către U.R.S.S. au fost de 3.025.000 tone, din care 544.000 tone au fost destinate întreţinerii Armatei Roşii (în baza art. 10 din Convenţia de Armistiţiu), iar 2.481.000 tone în contul despăgubirilor de război (art. 11)13.

În conformitate cu Legea nr. 61 publicată în Monitorul Oficial nr. 25/1 februarie 1945, în fiecare comună s-au constituit comitete ce aveau sarcina urmăririi şi executării obligaţiilor care decurgeau din Convenţia de Armistiţiu. În acest scop, printr-o adresă a Preturii Dămieneşti din 28 februarie 1945 se atenţiona că, în baza art. 4 din acea lege, comitetele trebuiau formate din primar, notar, şeful unităţii de 12 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 3/1944, filă fără număr. 13 Marin Nedelea, Istoria României în date (1940 – 1995), Bucureşti. 1997, p. 34.



215

jandarmi şi din „…2 gospodari aleşi de toţi locuitorii comunei prin aclamaţii”14. Aceasta nu înseamnă că atunci când locuitorii prindeau puţin curaj, nu îşi manifestau şi unele reacţii de împotrivire faţă de ocupantul sovietic. De aceea, la 20 noiembrie 1944, Pretura Dămieneşti expedia comunelor Ordonanţa nr. 18 a Prefecturii judeţului Roman prin care se stabilea reducerea consumului cât şi a programului cârciumilor „…pentru a nu se mai ivi în viitor conflicte între aliaţii noştri sovietici şi populaţia comunelor”15.

Ca un ecou al reacţiei populaţiei la abuzurile comise de armata sovietică trebuie înţeles şi ordinul înlocuitorului preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România, generalul locotenent Vinogradov, prin care se stabilea (formal, desigur) încetarea amestecului armatei sovietice în lucrările administraţiei române privind livrările stabilite în conformitate cu art. 12 din Convenţia de Armistiţiu16. Iar în scopul spălării creierelor, la 30 noiembrie 1944, şi Prefectura judeţului Roman expedia preturilor Ordinul nr. 56.782/1944 dat de Direcţiunea Administraţiei de Stat din cadrul Ministerului de Interne, prin care se impunea distrugerea tuturor broşurilor, tablourilor, imprimatelor etc., distribuite formaţiunilor în subordine şi care „…conţin propagandă împotriva bolşevismului17.

În acest context, Circulara Prefecturii judeţului Roman din 19 februarie 1945 aducea la cunoştinţa organelor administrative din subordine că – în conformitate cu Ordinul telegrafic din 14 februarie al Ministerului Afacerilor Interne şi cu Comunicarea Comisiei Române pentru Aplicarea Convenţiei de Armistiţiu – în afară de celelalte produse, în perioada 16 ianuarie – 1 iulie 1945, ţara avea de livrat armatei sovietice o tranşă de 20.000 de cai, 30.000 de taurine, 40.000 de oi şi 15.000 de porci, din care judeţului Roman îi revenea o cotă de 50 de cai, 700 de taurine şi 500 oi18.

O altă circulară din 27 februarie 1945 a Preturii plasei Dămieneşti, adresată comunelor din subordine, atenţiona că s-a hotărât de către Comisia Română pentru aplicarea Convenţiei ca toate aprovizionările cu materiale de subzistenţă pentru armata sovietică să fie realizate sub controlul împuternicitului Frontului 2 Ucrainean, colonelul Sidorov19.

Cotele livrărilor în baza art. 12 din Convenţia de Armistiţiu erau stabilite pe luni calendaristice. Astfel, în cursul lunii iulie 1945, comuna Dămieneşti avea de livrat un număr de 40 de vite20, iar un tabel nominal cu locuitorii din comună, care predaseră 42 de vite până la data de 30 noiembrie 1945, arată că 14 erau din Drăgeşti, 17 din Călugăreni, 10 din Dămieneşti şi 1 din Pădureni21. Între aceştia era şi Ion P. 14 ANBacău, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 1/1945, f.f.n. 15 Ibidem, dos. 1/1944. 16 Ibidem, dos. 17/1945 17 Ibidem, dos. 1/1944, f.f.n. 18 Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 4/1945, f. 421; fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 26/1945, f. 191. 19 Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 4/1945, f. 424. 20 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 14/1945, f.f.n. 21 Ibidem.


Ioan Ungureanu

216

Ungureanu (autorul amintindu-şi de acel moment, deşi era doar la vârsta de 6 ani şi 5 luni, care, într-o bună dimineaţă, a pus funia pe gâtul unei vaci pentru a o preda la centrul de comună şi care, ca o ironie a soarţii se numea tocmai Rusca). Un alt tabel de la aceeaşi dată prezintă alţi 51 de locuitori din comună care predaseră oi la obligaţiile Convenţiei de Armistiţiu22. Alte obligaţii priveau produsele alimentare, aşa cum, la 3 iulie 1945, şi evreul Iosub Blumenfeld din Dămieneşti avea obligaţia de a preda cantitatea de 30 de kg. de unt23.

Pentru efortul locuitorilor comunei Dămieneşti, ilustrative sunt unele documente precum referatul înaintat Preturii Dămieneşti la 9 octombrie 1944 de către Constantin Huţanu, prin care arăta că în ziua de 5 octombrie 1944 un număr de 5 căruţe trase de cai, de la coloana militară sovietică cantonată în satul Călugăreni, au ridicat în două transporturi de la moşia Mariei Buicliu în două transporturi, 10 care de nutreţ şi de linte netreierată, precum şi scânduri, nelăsând nicio formă scrisă24. De la aceeaşi moşie, la 10 octombrie 1944, s-a mai predat armatei sovietice, cu bon oficial, un număr de 4 boi în valoare de 176.000 lei25.

Alte asemenea ridicări cu proces-verbal pentru armata sovietică se efectuaseră şi la 1 octombrie 1944 de la Zamfira V. Casapu, care predase o vacă evaluată la valoarea de 13.600 lei; de la Toader Dascălu, un mânzat de 4.800 lei; de la Gheorghe Merian, tot un mânzat de 7.200 lei; de la Gheorghe M. Mocanu, o vacă de 18.400 lei; iar la 26 octombrie 1944 de la Vasile Agarici se prelua, pentru spitalul militar sovietic, cantitatea de 9.000 kg. grâu, evaluată la 288.000 lei26.

Elocvente sunt procesul-verbal din 22 februarie 194527 şi tabelele întocmite cu acel prilej (dar şi acestea incomplete) care consemnează bunurile, produsele şi animalele ridicate în mod abuziv, de cele mai multe ori fără bon sau chitanţă şi fără plată. Astfel, rezultă că de la peste 150 de familii jefuite, trupele sovietice au ridicat între altele 28 de boi (14 fără forme), 23 de vaci (7 fără forme), 13 juninci (3 fără forme), 143 cai confiscaţi (fără nici un act) de pe imaşuri şi din grajduri (în comună rămânând numai 55 de cai şi 86 iepe), 19 porci, tot fără forme, 255 de oi, din care numai 132 cu bon de preluare28.

Evaluate la preţurile stabilite pentru fiecare specie, calitate şi greutate, toate acestea se ridicau la 8.412.000 lei, din care numai 1.143.000 lei constituia valoarea preluărilor cu chitanţă –conturându-ni-se astfel imaginea jafului comis29. Şi, tot în acelaşi scop, la 17 iulie 1945, delegatul Comisiei militare nr. 15 s-a prezentat la Pretura Dămieneşti pentru colectarea cabalinelor din obligaţiile ce decurgeau din art. 22 Ibidem. 23 Ibidem, dos. 10/1945, f.f.n. 24 Ibidem, dos. 1/1944, f.f.n. 25 Ibidem, dos 25/1945, f. 398. 26 Ibidem, f. 399. 27 Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 7/1945, f. 227-228. 28 Ibidem, dos. 4/1945, f. 199-201. 29 Ibidem, dos. 7/1945, f. 229-230.



217

12 al Convenţiei de Armistiţiu, în vederea căreia toţi deţinătorii de cai trebuiau să se prezinte în zilele de 21 şi 22 iulie în Oborul de vite Roman, cu caii ce trebuiau predaţi şi care urmau a fi adăpostiţi în grajdul Regimentului 4 Artilerie30.

Dacă avem în vedere că la data de 1 octombrie 1945 în şeptelul comunei Dămieneşti mai rămăseseră 42 de boi de tracţiune, 284 cai şi iepe, 913 vaci (cu tot cu juninci, mânzaţi şi viţei sugari), 827 oi, 398 porci şi 2.918 păsări31, ne putem forma o imagine şi mai clară asupra a ceea ce a însemnat acest jaf: confiscarea a 66% din efectivele de boi, peste 50% din cabaline şi 30% din ovine, fapt ce ne confirmă destinaţiile şi utilităţile acestora: animalele de tracţiune ca factor logistic, iar ovinele pentru hrana marelui număr de ostaşi proveniţi din Asia Centrală, aşa-zişii calmuci.

Semnificative sunt şi cantităţile de produse agricole ridicate în acelaşi chip: 126 tone de grâu (120 tone fiind de la marii proprietari), 14,5 tone orz, 42,5 tone ovăz, 53 tone porumb, 18,6 tone cartofi, 27 tone fân, 152 tone paie. La acestea se mai adăugau şi alte utilităţi şi echipamente, între care 63 de căruţe, 9 trăsuri, 29 hamuri, 40 guri de ham, 25 de hăţuri32, haine, covoare, plăpumi ş.a.33.

Un alt exemplu despre modul cum se acţiona atunci pentru îndestularea armatei sovietice rezultă şi din procesul-verbal întocmit la 1 august 1945, când, din ordinul preturii, primarul Vasile Ailincăi împreună cu administratorul agricol Vasile Banu şi cu sergentul Dumitru Huţanu din postul de jandarmi Dămieneşti s-au deplasat la satul Pădureni, de unde au ridicat 5.000 kg. fân pe care l-au dus la grajdul Regimentului 12 Călăraşi, în vederea aprovizionării armatei sovietice. Acea cantitate rezultase din 20 de căpiţe de fân fasonate, adunate de pe suprafaţa de 9 hecatare fânaţ, proprietate a căpitanului Vespasian Blănărescu şi care le lăsase în custodia lui Dumitru Flisc34.

Acestor situaţii li se adăugau o mulţime de jafuri necontrolate, aşa cum rezultă din declaraţiile scrise cu martori ale altor 28 de locuitori, din care rezultă diversitatea unor bunuri ridicate de ostaşii sovietici: Mihai Berbece (Drăgeşti) – 150 kg. miere de albine, 2 gâşte şi o armă de vânătoare cu 2 ţevi; Vasile Banu (Drăgeşti) – 5 căruţe de ovăz netreierat; Dumitru N. Şalaru (Dămieneşti) – 2 oi, 8 gâşte, 4 raţe; Vasile Şt. Darie (Dămieneşti) – încă un cal, în afară de cel ridicat anterior, o pereche de hamuri şi hăţuri, un porc; Ion Samoilă (Pădureni) – 1.000 kg. porumb, 100 kg. cartofi, 10 găini; Vasile Dănilă (Dămieneşti) – o căruţă; Neculai Fl. Munteanu (Dămieneşti) – un aparat de radio; Ion Lupu (Drăgeşti) – o căruţă; Gheorghe Vlad (Dămieneşti) – 800 kg. lucernă şi 500 kg. mohor; Vasile Husaru (Drăgeşti) – o căruţă pentru boi; Gheorghe P. Munteanu (Dămieneşti) – o căruţă pentru vaci; Ion Popescu (Drăgeşti) – un patefon cu 40 plăci, un ceas de buzunar şi o maşină de tuns; Vasile I. 30 Ibidem, f. 258. 31 Ibidem, dos. 4/1945, f. 210. 32 Ibidem, dos. 7/1945, f. 124. 33 Ibidem, f. 183-187 şi 231. 34 Ibidem, dos. 4/1945, f. 248.


Ioan Ungureanu

218

Lupu (Drăgeşti) – o căruţă şi un ham; Constantin Gh. Vlad (Dămieneşti) – o căruţă de 2 cai; Ioan C. Ungureanu (Dămieneşti) – un aparat de radio; Vasile Geangu (Dămieneşti) – o căruţă pentru boi, 4 roţi, 1.000 kg. ovăz (boabe), 1.000 kg. lucernă; Gheorghe Iş. Lazăr (Călugăreni) – 1.000 kg. trifoi masă verde; Vasile I Ungureanu (Dămieneşti) – o căruţă, 200 kg. cartofi, şi 2 purcei; Verona Iş. Stoica (Călugăreni) – o căruţă; Iojă Andrieş (Călugăreni) – o căruţă pentru boi şi un jug; Ileana Iş. Andrieş (Călugăreni) – o căruţă; Anton Gh. Cadăr (Călugăreni) – 400 kg. lucernă masă verde; Catinca V. Iacob (Călugăreni) – o pereche hamuri, 1.000 kg. lucernă; Catinca N. Moisă (Drăgeşti) – 2 roţi de căruţă şi 600 kg. porumb; Soltana D. Drăgan (Dămieneşti) – o căruţă de 2 cai; Gheorghe Moisă (Drăgeşti) – o căruţă, 2 roţi şi 200 kg. ovăz boabe; Zamfira V. Casapu (Dămieneşti) – 1.000 kg. ovăz şi 1.000 kg. lucernă; Constantin Ciobanu (Dămieneşti) – 1.000 kg. cartofi, 300 kg. roşii, 100 căpăţâni de varză, 80 kg. varză35.

Trebuie avut în vedere că nici aceste date suplimentare nu pot reconstitui întregul tablou al jafului şi distrugerilor provocate de puhoiul trupelor sovietice. Vor fi fost destui locuitori dintre cei ce au renunţat a mai declara toate „mărunţişurile” de care fuseseră păgubiţi. Unul din aceste episoade s-a petrecut în faţa autorului acestei lucrări. Era la scurt timp după ruperea frontului Iaşi-Chişinău, când puhoiul trupelor sovietice ajunseseră până la Siret. Circulând rapid zvonul despre prăpădul ce îl fac prin trecerea lor, fiecare gospodar îşi mai ascundea câte ceva din ceea ce era posibil.

Aşa s-a întâmplat şi la casa părinţilor mei, când mama îşi burduşise sipetul cu ţesături, îşi împăturise scoarţele de pe pereţi şi multe alte mărunţişuri pe care le-a adăpostit în beciul din grădină. Abia reuşise tata să acopere gura beciului cu pământ reavăn, când la poarta a doua a curţii, cea de serviciu, s-a şi înfiinţat un plutonier cu caschetă, încălecat pe un cal sur, furat de pe şesurile de lângă sat. A intrat în ogradă tocmai în clipa în care unul din fraţii mai mari ducea scara de la beci pentru a o ascunde după şopru. Văzându-ne stând cioatcă la locul unde se isprăvise „opera” a descălecat şi, îndreptând automatul spre tata i-a făcut semn să decoperteze gura beciului şi să repună scara. A coborât în beci, şi-a rotit privirea şi apoi şi-a fixat-o pe o policioară, unde văzuse cizmele din piele cu carâmbul înalt pe care tata le încălţa la zile de sărbătoare. Le-a încălţat şi, văzând că i se potrivesc de minune, a ieşit şi a plecat, lăsându-şi în schimb pocitele sale cizme cu carâmbii din pânză gudronată.

Aşadar, este uşor de înţeles de ce, în pondere covârşitoare, bunurile luate cu japca erau mai ales pentru susţinere logistică, aşa cum erau căruţele, animalele de tracţiune, furajele pentru animale şi alte utilităţi, între care şi produsele alimentare ce asigurau hrana trupelor, la acestea adăugându-se obiectele şi bunurile de lux, precum ceasurile de buzunar (de aici şi scheciul umoristic al lui Constantin Tănase Davai ceas, davai palton…), aparatele de radio, patefoanele etc. Şi cum toate acestea s-au petrecut pe teritoriul întregii ţări, putem să ne formăm o imagine a ceea ce a însemnat 35 Ibidem, f. 233-260.



219

pentru poporul nostru şi acest nedorit coşmar al istoriei contemporane. În faţa acestui jaf fără limite s-au manifestat şi unele încercări timide de a le

temporiza. În acest sens poate fi înţeleasă şi nota telefonică dată Preturii Dămieneşti la 31 iulie 1945, prin care inginerul Christian Baltă – şeful Serviciului Tehnic din Prefectura Judeţului Roman – solicita ca Secţia de jandarmi să asigure pază la fostul pod de lemn de peste Siret aflat la Drăgeşti, construit şi aruncat în aer de către nemţi în timpul retragerii, pentru a stopa furtul de material lemnos cu care se îndeletnicesc soldaţii sovietici36.

Sosise, aşadar, vremea timpurilor grele, aşa cum rezultă şi din alte informaţii, precum cea din 17 decembrie 1944, când se ajunsese până acolo că se făceau tabele, pe baza propriilor declaraţii şi răspunderi, cu toţi cei ce posedau peste 10 litri de vin37, dar şi a obligaţiei de a obţine autorizarea de către însuşi pretorul (!?) pentru tăierea unui porc, aşa cum a fost în cazul solicitat la 24 noiembrie 1945 de către Gheorghe Tapalagă din Dămieneşti, căruia aprobarea i-a fost dată de pretorul Sabin Dănilă38.

Seceta cea mare Anii 1946-1947 veniseră cu o secetă cumplită, cum nu se ştie să mai fi fost alta

în spaţiul mioritic extracarpatic, după cea din vremea lui Papură-Vodă (Ştefăniţă Lupu) din anii 1659 – 1661. Însă, cel puţin pentru drăgeşteni vitregiile secetei nu au avut aceleaşi dureroase urmări ca, spre exemplu, pentru locuitorii satelor din zona Colinelor Tutovei. Explicaţia nu este deloc greu de găsit, pentru că dincolo de fertilitatea, în general, ridicată a solurilor din zonă, importante suprafeţe se aflau pe terasa inferioară a Siretului, acolo, unde sub nisipurile aride mustea apa freatică şi, după cum se ştie, porumbul este una din plantele a cărui rădăcină se duce în adâncime pentru găsirea hranei şi a apei.

În afară de aceasta, locuitorii mai beneficiaseră şi de un surplus de teren – dincolo de cel ce îl aveau în proprietate – şi care ajungea până la 2 ha, provenit din cele 50 de hectare rămase moşierilor şi care era dat spre aşa-zisul „lucru în parte” cu ţăranii, întrucât, după cum s-a mai arătat, întregul inventar agricol al foştilor proprietari le fusese confiscat odată cu exproprierile făcute în 1945. În cazul satului Drăgeşti au fost exploatate (până în anul 1949) printr-o asemenea metodă suprafeţele lăsate foştilor proprietari, respectiv cele ale Margaretei Fedeleş din Bucureşti39 şi ale Mariei Buicliu.

Animaţi de sentimente de binefacere, unii drăgeşteni au salvat în acei ani pe mulţi nevoiaşi care veneau din satele Tutovei, precum Plopana, Fundu Tutovei, Mâlosu, Poiana Humii, Muncelu, Golani, Băceşti ş.a. Mulţi dintre nevoiaşii care 36 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 12/1945, filă fără număr. 37 Ibidem, dos. 1/1944. 38 Ibidem, dos. 6/1945. 39 Soţii prof. Constantin şi Margareta Fedeleş au încredinţat administrarea celor 50 de hectare gospodarului Ion P. Ungureanu, tatăl autorului acestei monografii. Împreună cu fiica d.lor, Rodica, şi cu un nepot şi-au petrecut verile anilor 1946-1947, la moşie, fiind găzduiţi în casa noastră.


Ioan Ungureanu

220

cerşeau mila pe la porţile oamenilor proveneau mai ales din rândurile unor ţigani care mureau realmente de foame, ajungând să mănânce fiertură de rapiţă care crea grave afecţiuni hepato-biliare, unii umflându-se ca un balon până crăpau.

Anumite măsuri cu caracter paliativ s-au întreprins şi din partea Guvernului Petru Groza care – folosindu-se de lozinca întrajutorării şi a internaţionalismului proletar – a apelat la guvernul cehoslovac care a şi primit un anumit număr de tineri români pentru a lucra în agricultură. În acest fel, la nivelul Preturii plasei Dămieneşti exista la 27 februarie 1947 o listă de 6 tineri înscrişi pentru a merge în Cehoslovacia: Alexandru Popescu, Ioan Negruţ, Vasile Toma, Ioan Şt. Darie, Alexandru Tancău şi Eugen Năstase40, iar la 28 martie 1947, aceeaşi instituţie expedia o adresă primăriilor din subordine prin care solicita continuarea înscrierilor în acest scop41. Între cei plecaţi în Cehoslovacia şi care s-a întors acasă, după anul 1950, a fost şi tânărul Ion Lupu din Drăgeşti.

Pentru atenuarea efectelor foametei, autorităţile au recurs în acei ani şi la clasificarea populaţiei în vederea distribuirii ajutoarelor (primite din SUA) prin Crucea Roşie. Astfel, în baza Ordinului nr. 1.701/1947 dat de Prefectura judeţului Roman, în comuna Dămieneşti s-a stabilit următoarea clasificare: din cele 567 familii existente cu 2.267 suflete s-a arătat că 1.145 suflete aveau o stare nutritivă rea, 589 suflete erau cu stare mediocră şi 533 cu stare bună.

Conţinutul unei cutii de alimente condensate şi 2 kg de fasole erau considerate suficiente pentru trei persoane, timp de 20 de zile. În cutie se aflau 4,429 kg carne, 2, 938 kg cereale, 1,762 kg zahăr, 1, 627 kg marmeladă, 1,039 kg legume, 0,497 kg cafea, 0,361 kg lapte praf, 0,226 kg unt, 0,406 kg brânză42.

Misiunea selectării beneficiarilor după nevoi a revenit comisiei comunale de distribuire a produselor, din care făceau parte delegatul Crucii Roşii, un cadru medical ca delegat al Ministerului Sănătăţii şi 3 cetăţeni din partea obştii: primarul, un preot şi un învăţător.

Ulterior, în timpul impunerii cotelor obligatorii, s-a introdus şi regimul cartelelor de alimente (aşa-zisul economat) de care beneficiau numai salariaţii şi cei care nu aveau suficiente mijloace de întreţinere. Astfel, dacă în anul 1946 beneficiau de asemenea cartele un număr de 35 de funcţionari, cadre didactice, jurişti, personal sanitar şi din alte domenii din raza comunei43, o altă situaţie din anul 1948 arată că de acestea dispuneau 65 de salariaţi de stat şi comunali, care aveau şi calitatea de capi de familie, 8 pensionari capi de familie şi 83 pensionari IOVR. capi de familie – adică 156 capete de familii în total44. 40 ANBacău, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 4/1947, f. 319. 41 Ibidem, f. 323. 42 Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 7/1947, f. 149-160 (tabelele nominale cu categorisirea locuitorilor). 43 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 4/1946, f. 226. 44 Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 6/1948, f. 94.



221

În context, dispunem de o cerere din 16 aprilie 1948 a învăţătorului Vasile Ungureanu, directorul Şcolii Primare Pădureni, prin care ruga Inspectoratul Şcolar al judeţului Roman să intervină la forurile competente pentru a-i acorda o cartelă alimentară şi de îmbrăcăminte …întrucât are în întreţinere un frate în clasa a IV-a.45. Ei bine, acel frate era autorul lucrării de faţă care, transferat de la şcoala din satul natal Drăgeşti, l-a însoţit în anul respectiv de studiu pentru a-i ţine „companie”.

Şi oricât de grei au fost acei ani de secetă şi foamete, totuşi în sate se mai organizau hore, conform vechilor tradiţii şi obiceiuri populare. Şi pentru că românul era şi hâtru, şi poet, făcând, dintotdeauna, „haz de necaz”, primea cu plăcere şi un gen de hrană spirituală oferită de muzicanţi, nicicând mai potrivită ca în acele vremuri: …Dimineaţa, Conga; /La amiază Conga; / Seara la culcare, /Cu maţele goale!

Erau vremurile când şi în lumea satelor începuseră să pătrundă unele obiceiuri „cosmopolite”, precum tangoul şi valsul, dar şi malagamba, jwingul şi twistul.

Sub regimul spoliator al cotelor obligatorii O veche zicală românească spune că o nenorocire nu vine niciodată singură.

Jafului comis de armata sovietică (aflat în plină desfăşurare sub supravegherea Comisiei de Armistiţiu) i se vor adăuga imensele sacrificii materiale şi umane subscrise lozincii Totul pentru război, totul pentru victorie, cerute de noua situaţie a intrării României în rândul aliaţilor până la înfrângerea Germaniei naziste. La toate acestea se vor adăuga şi efectele Legii nr. 351/1945 prin care se introducea regimul cotelor obligatorii.

Încă din 25 mai 1945 se constituiseră oficiile economice judeţene, ale căror misiune era aceea de colectare a produselor agricole ce urmau a fi livrate URSS în contul despăgubirilor de război, în conformitate cu „aranjamentul” din ianuarie 1945, convenit cu forţa ocupantă46. Pentru aceasta s-a dat şi Decretul din 16 iulie 1945 prin care se stabilea obligativitatea gospodăriilor ţărăneşti de a preda statului cotele impuse de grâu, orz, porumb, mazăre, fasole, seminţe oleaginoase ş.a.47.

Jafului armatei sovietice i s-a suprapus regimul cotelor obligatorii, care au dus la pauperizarea populaţiei, aşa, după cum se prezintă şi într-o situaţie din 30 sept. 1946, când şeptelul din întreaga comună scăzuse la următoarele cifre48: 1 armăsar, 23 cai şi 61 iepe peste 3 ani, 40 mânji peste 3 ani, 4 tauri, 34 boi peste 2 ani, 32 vaci, 243 capete tineret bovin sub 2 ani, 61 berbeci, 666 oi de prăsilă, 161 oi sterpe, 92 mieluţe şi miei, 5 vieri peste un an, 55 scroafe peste un an, 27 porci şi 161 purcei.

Şi pentru că păreau a fi încă insuficient de operative, prin Decizia ministerială nr. 3.559 publicată în Monitorul Oficial nr. 246/23 octombrie 1946 se vor stabili măsuri şi mai drastice ale căror urmări vor fi greu suportate de ţărănime până la desfiinţarea regimului cotelor obligatorii şi înlocuirea acestuia cu sistemul de 45 Ibidem, fond Şcoala Pădureni, dos. 1/1947, f. 33. 46 Marin Nedelea, Istoria României în date, 1940 – 1995, Bucureşti, 1997, p. 49. 47 Ibidem, p. 51. 48 ANBacău, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 5/1946, f. 316.


Ioan Ungureanu

222

contractări şi achiziţii la un preţ mai convenabil, conform Hotărârii Plenarei CC al PCR. din 27 – 29 decembrie 195649.

În acest sens este relevantă şi o prmă situaţie întocmită în 1945 de Primăria Dămieneşti privitoare la nivelele de impunere ale fiecărei gospodării în funcţie de suprafaţa arabilă, dar şi cu majorările stabilite pentru chiaburi. De impunere erau scutiţi numai cei ce aveau mai puţin de 0,5 hectare. La cereale era stabilit următorul nivel al cotei de impunere pe un hectar: 30 de kg pentru cei cu un hectar; 49 kg pentru cei ce aveau până la 2 ha; 84 kg la cei care aveau până la 3 ha; 123 kg pentru proprietarii care aveau între 3 şi 4 ha; 163 kg celor până la 5 ha; 212 kg celor până la 6 ha; 261 kg celor până la 7 ha; 300 kg până la 8 ha; 340 kg până la 9 ha; 374 kg pentru 10 ha; 409 kg pentru 12 ha şi 445 kg pentru cei ce aveau peste 12 hectare.

Chiaburilor care stăpâneau între 1 şi 5 hectare (această categorie socială fiind evaluată şi după alte surse de venituri), faţă de cotele de mai sus, li se stabilea o majorare de câte 10 kg cereale şi 60 kg cartofi pentru fiecare hectar de teren arabil, iar celor ce deţineau între 6 şi 10 ha teren arabil majorarea era de 15 kg/ ha la cereale şi de 75 kg/ ha la cartofi. Şi mai accentuate erau majorările aplicate celor ce stăpâneau suprafeţe mai mari, astfel: între 12 şi 15 ha majorarea era de 25 kg/ ha la cereale şi 110 kg/ ha la cartofi, între 15 şi 20 ha era de 35 kg/ ha la cereale şi de 130 kg/ ha la cartofi, în timp ce deţinătorilor de peste 20 hectare li se aplica o majorare de 45 kg/ ha la cereale şi de 150 kg/ ha la cartofi.

Cotele de impunere la fânuri (de care erau scutiţi proprietarii care aveau mai puţin de 4 hectare teren arabil) erau aplicate atât pentru suprafaţa arabilă impozabilă cât şi pentru fâneţele naturale, după următoarea ierarhizare: 15 kg/ ha aveau de dat cei ce stăpâneau între 4 şi 5 ha, 20 kg/ ha – cei ce aveau până la 6 ha, 25 kg/ ha – cei ce aveau până la 7 ha, 30 kg/ ha – cei cu până în 8 ha, 35 kg/ ha – cei până în 9 ha ,40 kg/ ha – cei până în 10 ha, 45 kg/ ha – cei până în 12 ha şi 55 kg/ ha – cei cu peste 12 hectare50.

Acestor poveri li se mai adăugau şi alte dezastre. Astfel, la 19 septembrie 1945 a ars batoza statului (fostă a fraţilor Agarici), în mijlocul ariei cu stoguri de grâu pentru treieriş51, dezastru care a lăsat mulţi locuitori păgubiţi, între aceştia fiind şi Ion P. Ungureanu, tatăl autorului acestei monografii. Cu toate acestea, fusese somat de primărie să predea cota obligatorie de grâu, fapt pentru care la data de 6 februarie 1946 se adresa pretorului plăşii Dămieneşti cu următoarea contestaţie52:

Domnule pretor, Subsemnatul Ion P. Ungureanu, din satul Drăgeşti, com. Dămieneşti, jud.

Roman, adresez domniei voastre contestaţie contra somaţiei Primăriei Dămieneşti, de a preda cota obligatorie de grâu, în cantitate de 400 kg. Nu pot preda această 49 Marin Nedelea, op. cit., p. 111. 50 ANBacău, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 2/1945, f. 47. 51 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 5/1945, filă nenumerotată. 52 Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 2/1946, f. 1.



223

cantitate din următoarele motive: Din cantitatea de 1.300 kg. obţinută la treier, am avut o lipsă de 300 kg,

rămânând numai cu 1.000 kg. Am semănat cantitatea de 300 kg. Am predat Şcolii Normale din Bacău pentru fiul meu, cantitatea de 200 kg. Din cantitatea rămasă, adică 500 kg, am măcinat şi consumat cu cele 7

persoane, care-mi compun familia şi deci mă găsesc în imposibilitate de a preda cantitatea cerută. Incendiul produs la maşina Agarici de pe teritoriul acestei comuni, mi-a ars cantitatea de grâu rezultată de pe întinderea de 100 prăjini.

Cu onoare vă rog, D.le Pretor, a dispune să fiu scutit a preda grâu, deoarece nu mai am de unde preda.

Primiţi vă rog, d.le Pretor, asigurarea deosebitei mele stime. Ion P. Ungureanu Domniei Sale, D.lui Pretor al plăşii Dămieneşti, jud. Roman. Prin rezoluţia pusă, pretorul Sabin Dănilă solicita primăria să cerceteze cauza. O altă practică generalizată în acei ani de restrişte era aceea a confiscării

produselor agricole după bunul plac, fapt ce îl ilustrăm cu câteva exemple. Astfel, în baza actelor normative amintite mai sus, în ziua de 24 ianuarie 1947 – la cea de a 88-a aniversare a Unirii Principatelor (!) – Constantin Irimia, delegat de Prefectura Roman, împreună cu Comisia comunală de colectări, constituită din primarul Ion V. Savin, notarul Constantin Costinescu, şeful postului de jandarmi din comuna Roşiori, plutonierul major Ioan Dumitru, preotul N. Bârjoveanu şi învăţătorul Gheorghe Dobârceanu s-au deplasat la Drăgeşti unde au sigilat magaziile cu produse agricole ale Mariei Buicliu.

În ziua următoare, aceeaşi comisie a procedat la confiscarea cerealelor găsite la Călugăreni în magaziile fraţilor Agarici şi aflate în custodia administartorului Aurel Ghenea. Cantităţile confiscate de pe cele două proprietăţi şi care au fost apoi predate Cooperativei „Unirea” din Dămieneşti erau următoarele: 1.000 kg porumb ştiuleţi, 200 kg grâu, 500 kg orz şi 200 kg ovăz53.

Pătrunsă de vigilenţă, comisia comunală – după ce fusese sesizată de un proletar cinstit – confisca la data de 12 februarie 1947 …cereale dosite pentru a nu fi colectate, în magazia moşiei Călugăreni, care aparţinuseră locuitorilor Vasile Moraru şi Vasile Munteanu din satul Buciumi, comuna Valea Ursului. Cantităţile confiscate şi depuse tot la cooperativa arătată mai sus, erau următoarele: 379 kg porumb ştiuleţi, 230 kg ovăz, 179 kg seminţe de floarea soarelui şi 66 kg orz. Procesul-verbal întocmit cu acel prilej specifica faptul că după confiscare …organele în drept să încheie şi cuvenitele acte de sabotaj în conformitate cu dispoziţiile Legii 351/194554.

Cu toată duritatea acestor măsuri, organele superioare încă se arătau nemulţumite, bănuind de complicitate şi indulgenţă comisiile comunale de colectare, aşa după cum rezultă şi din adresa Preturii Dămieneşti către primăriile din subordine, 53 Ibidem, dos. 7/1947, f. 21-23. 54 Ibidem.


Ioan Ungureanu

224

expediată la 28 februarie 1947 prin care se atenţiona că …organele însărcinate cu colectarea, în unele părţi se mulţumesc să constate că nu mai există porumb în gospodăria producătorului, raportând pur şi simplu că nu se mai găseşte nimic de colectat55. Aşadar, respectivele organe erau acuzate de superficialitate – dacă nu chiar şi de complicitate – pentru că nu scotoceau suficient prin curţile gospodarilor.

Sub o strictă supraveghere erau ţinute şi micile unităţi de industrie locală din comună, făcându-li-se periodic stocajul materiilor prime şi controlul evidenţelor produselor finite, între acestea fiind şi presa de ulei a lui Neculai Tiron din Drăgeşti. Un moment de o asemenea natură s-a petrecut la 13 mai 1947 când Virgil Mălinescu, notarul Primăriei Dămieneşti, din ordinul Oficiului Economic al Prefecturii Roman a făcut stocajul turtelor de la această presă de ulei sigilând şi magazia până la preluarea lor56, întrucât în acei ani de secetă acest produs secundar era considerat un important produs alimentar.

Şicanele puse micilor unităţi economice, ca proprietăţi ale „chiaburilor”, se soldau adesea cu sigilarea lor, iar repunerea în funcţie a acestora era condiţionată de respectarea unor condiţii stipulate prin diverse contracte. De exemplu, primarul Ion V. Savin, împreună cu notarul delegat, Vasile Munteanu, acţionând în baza Ordinului nr. 4.233/1947, dat de Serviciul de colectări al Oficiului Economic al Prefecturii Roman, la 11 octombrie 1947, au desigilat presa de ulei aflată în proprietatea lui Neculai Tiron şi a lui Dumitru Zofeta, după ce proprietarii au semnat contractul prin care se angajau să predea cota obligatorie de ulei şi de turte de floarea soarelui57. Astfel, pe lângă cantitatea de ulei rezultată din uium, impunerea includea şi o cantitate obligatorie de 13.260 kg turte de floarea soarelui58 care trebuia predată până la 19 aprilie 1948.

În mod firesc, regimul spoliator al cotelor nu putea să nu creeze şi multe stări tensionale, de nemulţumiri făţişe. Asemenea situaţii l-au determinat la 10 martie 1948 pe Gheorghe Ciuchi, pretorul plasei Dămieneşti, să transmită primăriilor, Ordinul nr. 1.129/1948 emis de prefectul judeţului Roman, Temistocle Pralea, prin care se atrăgea atenţia asupra unor abuzuri în colectarea cotelor de porumb. Iată ce conţinea respectivul ordin: …Serviciul judeţean de Siguranţă ne informează că populaţia din judeţ este nemulţumită din cauza felului cum se procedează la colectarea porumbului, fiind impusă la cote prea mari, iar unii primari fac diferite abuzuri, protejând elementele înstărite, în dauna populaţiei nevoiaşe.

Faţă de această situaţie, vă rugăm să binevoiţi a verifica la toate comunele din plasa dvs. modul de impunere a cotelor de către comisiile de blocare, şi a lua măsuri 55 Ibidem, dos. 6/1948, f. 55. 56 Ibidem, dos. 7/1947, f. 7. Respectiva presă a funcţionat între anii 1945 şi 1957, când a fost închisă din cauza insuportabilelor impuneri puse de stat. Neculai Tiron fusese categorisit chiabur până în martie 1959, când această categorie socială a fost desfiinţată. Din anul 1962, Neculai Tiron – invalid de o mână – a lucrat ca tâmplar la Cooperativa „Sporul” din Bacău. A decedat în anul 1982. 57 Ibidem fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 7/1947, f. 13 – 14. 58 Ibidem, dos. 6/1948, f. 79.



225

ca să nu mai facă abuzuri sau părtiniri59. Despre modul cum se acţiona în acei ani pe linia colectărilor este elocvent şi

procesul-verbal de constatare întocmit la 18 martie 1948 de primarul Ion V. Savin împreună cu şeful Postului de jandarmi Dămieneşti, plutonierul Gheorghe Marian, în urma controlului ce îl efectuaseră la moara Mariei cpt. Năstase, unde găsiseră un stoc de 222 kg porumb boabe, şi la moara lui Ion C. Ungureanu unde, de asemenea, găsiseră 345 kg porumb. Găsiţi „în culpă”, celor percheziţionaţi li s-a pus în vedere să transporte urgent porumbul la Federala Roman, în conformitate cu Ordinul nr. 887/1948, dat de Oficiul Economic al Prefecturii judeţului Roman60.

În urma Decretului nr. 112 emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, publicat în M.O. nr. 147/29 iunie 1948, s-a trecut la reorganizarea comisiilor comunale pentru colectarea cerealelor. În consecinţă, la 7 iulie 1948, şi în comuna Dămieneşti a fost stabilit următorul comitet: preşedinte – Ion V. Savin, primarul comunei; Ion C. Ailincăi şi Gheorghe Unguru în calitate de membri ai Comisiei interimare; Vasile Solomon, notarul comunei; Vasile Banu, administartorul agricol; sergentul Popa, înlocuitorul şefului postului de jandarmi61. Atribuţiile şi sarcinile noilor comisii erau stabilite printr-o circulară din 14 iulie 1948, în care li se cerea să procedeze şi la o corectă încadrare a exploataţiilor agricole în clasa de randament a terenului, dar şi vigilenţă asupra producţiei raportate care să nu fie mai mică decât cea realizată, după cum şi suprafaţa cultivată să nu fie mai mare decât cea raportată. În situaţia în care comisiile ar constata astfel de cazuri, trebuiau să aplice şi majorările cuvenite în cantităţile ce urmau a fi colectate62.

În contextul exigenţelor privind producţiile realizate sau prelucrate, şicanele şi constrângerile se vor accentua şi mai mult. Astfel, la 24 octombrie 1948 pretorul Gheorghe Ciuchi a dat ordin primarului comunei Dămieneşti să sigileze, până la noi dispoziţii, cele două prese de ulei existente în comună – ambele fiind în Drăgeşti; vechea (şi primitiva) oloierniţă a lui Gheorghe Al. Berbece şi cea modernă a lui Neculai Tiron63. Alte evidenţe urmăreau efectivele de oi din comună în vederea stabilirii cotelor de lână. Astfel, în anul 1949 existau în comună 330 de crescători de oi care deţineau 2.436 oi. Din aceştia, 114 locuitori din Dămieneşti deţineau 1.058 oi, 97 din Călugăreni aveau 475 oi, 101 erau în Drăgeşti cu 671 oi, iar 18 locuitori din Pădureni posedau 232 oi. De asemenea, un număr de 144 gospodării cu 147 vaci în lactaţie erau obligate a achita cota de lapte64.

Pentru a se mai diminua perceperea caracterului dur al regimului cotelor obligatorii, s-a introdus mai apoi sintagma de „autoimpunere”, ceea ce conceptual ar 59 Ibidem, f. 73. 60 Ibidem, f. 65. 61 Ibidem, dos. 2/1947-1948, f. 422. 62 Ibidem, f. 423-424. 63 Ibidem, f. 514-517. 64 Ibidem, dos. 1/1949, f. 92-94; fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 3/1949, f. 268.


Ioan Ungureanu

226

fi însemnat o înţelegere şi contribuţie voluntară din partea fiecăruia, ceea ce era o cinică mistificare a adevărului. Autoimpunerea avea ca bază de calcul suprafaţa fiecărui proprietar înscrisă în registrul agricol şi declaraţia anuală privind suprafaţa însămânţată şi structura culturilor.

Perioada 1945 – 1956 a constat – ca şi în alte perioade ale istoriei – din ani dureroşi pentru ţăranul român ca principal contribuabil la plata datoriilor de război. Beneficiare directe erau trupele sovietice din ţară care aveau asigurată subzistenţa locală, dar şi întinsul imperiu bolşevic către care sovromurile din ţară dirijau trenurile încărcate cu cereale şi produse alimentare, cu cherestea, uraniu şi alte metale rare şi, nu în ultimul rând, cu ţiţeiul pompat fără întrerupere prin conducte de mare debit.

Nemiloase erau echipele de impunere care goleau coşarele şi podurile caselor, lăsând ţăranilor şi familiilor lor infime cantităţi, până la limita cea mai de jos a subzistenţei. Iar această situaţie va căpăta şi o nuanţă parodică atunci când, vezi doamne, grijuliu şi generos fiind, tătuca Stalin va fi redus la jumătate datoriile de război ale ţării în anul 1953, cu circa un an înainte de a-şi fi dat obştescul sfârşit. Ca elev al unui liceu din Roman, am cunoscut vitregiile acelor vremuri trăite din greu şi de părinţii mei.

Constrângerile economice şi extraeconomice, specifice acelei perioade, au avut consecinţe negative în toate sectoarele economice, comerciale şi de afaceri private. Spre exemplu, la 17 noiembrie 1947, Comisia de Apel din Tribunalul Judeţean Roman respingea ca nefondat apelul adresat de Gheorghe Afloroaei din Dămieneşti, prin care solicitase să fie scăzut de impozit, din cauză că, încă din luna martie a acelui an, îşi închisese băcănia. Ca urmare a respingerii apelului său, considerat ca nefondat, Administraţia Financiară a judeţului Roman aplica nefericitului păgubaş, la 29 noiembrie 1947, o amendă contravenţională de 7.280 lei pentru neprezentare la judecata din instanţă, sancţiunea fiind considerată minimă pentru că era la prima sa abatere. Abia la 25 octombrie 1948 avea să fie radiat din evidenţa registrului comerţului de băcănie şi, odată cu aceasta, scutit de impozitul comercial anual de 6.931 lei65.

An de an, aşa cum rezultă şi din adresa pe care Sfatul Popular Raional Roman o expedia Sfatului Popular al comunei Dămieneşti, la 24 oct. 1963 se stabileau sarcini privind nivelul contribuţiei fiecărui locuitor pe anul 1964 în vederea efectuării lucrărilor de interes obştesc şi pentru electrificarea satelor în baza H.C.M. – urilor nr. 299 şi 300/195866.

Proletcultismul În noua situaţie creată după 2 martie 1949, când au fost confiscate cele 50 de

hectare şi suprafeţele de pădure ce fuseseră lăsate foştilor proprietari la reforma agrară din 1945, la conducerea nou createlor ferme de stat au fost aduse „elemente muncitoreşti” recrutate, de regulă, dintre cele mai declasate specimene 65 Ibidem, fond Primăria comunei Dămieneşti, dos. 1/1945, f. 213, 223 şi 224. 66 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 8/1947, f. 32.



227

lumpenproletare ale suburbiilor orăşeneşti. Astfel, la ferma din Drăgeşti, fostă moşie a Mariei Buicliu, a fost adus ca şef unul Dachi din Bacău, care la vreme răcoroasă îşi punea pe cap o căciulă rusească din pâslă cu clape, iar la vreme caldă, standardizata şapcă muncitorească, după moda vremii. Fie una, fie alta – căciulă sau şapcă – simbolul distinct şi vizibil de la distanţă era nelipsita stea roşie în 5 colţuri. Şi tot aşa, fie iarnă, fie vară, pantalonii bufanţi se încorporau în ciubotele roşii cu carâmbii înalţi, de asemenea primite de la noua putere revoluţionară.

La vreme de strângere a recoltelor, copiii satului mergeau cu plăcere la fermă, la recoltatul fasolei, mazării şi soiei, muncind pentru 2 – 3 lei pe zi şi un dejun de prânz servit în parcul conacului (pe mese din dulapi, aşezate în careu) şi constând din nelipsita mămăligă, un borş de fasole sau de cartofi şi o tocăniţă fără carne.

Îndrumarea pe linie de partid a comunei era realizată de un activist raional (după 1950), precum Buciumel – un scripcar din Săuceştii Bacăului – sau de alţii asemenea. Potrivit sloganurilor epocii, nici administraţia comunei nu putea fi dată pe mâna unor elemente „şovăielnice” sau „mic-burgheze”, astfel că după 30 decembrie 1947 va deveni primar de comună o persoană considerată potrivită, după exigenţele timpului, precum Giurgi Covachi.

Potrivit noii teorii şi tactici revoluţionare trebuia să dispară tot ce era legat de amintirea „claselor exploatatoare, de burghezo-moşierime”. În Drăgeşti, noua politică s-a concretizat prin tăierea uriaşilor plopi canadieni „ai cucoanei”, aflaţi pe imaşul din lunca Siretului, după care s-a trecut la tăierea brazilor seculari şi a tuturor arborilor din parcul conacului Mariei Buicliu, fapte „încununate” cu jefuirea întregului mobilier interior, al tacâmurilor şi al altor obiecte după regula „cât încape în căruţă” şi după principiul „să apuc şi eu ceva, că n-oi fi mai prost decât altul”.

În rândurile aparatului de partid era pe atunci în mare vogă o carte de spionaj scrisă de un autor sovietic, intitulată Sfârşitul cuibului de viespi şi care trata dejucarea unei acţiuni diversioniste de către contraspionajul NKVD-ului. Înflăcărat de spiritul acelei cărţi va fi fost şi activistul Vrabie din comuna Negri care, mobilizând locuitorii şi cerându-le să vină cu topoare, ciocane, lopeţi şi alte unelte, le-a explicat şi scopul: „mergem să dăm jos cuibul de viespi” – cuibul nefiind altul decât semeţul conac aflat pe platoul înalt al bisericii edificate de Ionaşcu Isăcescu, acolo unde erau şi gropniţele Ioneştilor de la Brad, iar cu peste 2.000 de ani înainte fusese cetatea dacică Zargidava. Conacul supus demolării fusese construit prin anii ’30 ai secolului al XX-lea şi aparţinuse Lilicăi Sabattier, strănepoata lui Ion Ionescu de la Brad67, provenită din spiţa fratelui său, Nicolae Ionescu.

Motivarea demolării era susţinută şi de unii factori obiectivi, între care acela al distanţei şi relativei izolări faţă de sat şi, întrucât stăpâna plecase din ţară după anul 1945, obiectivul risca oricum să fie degradat şi părăduit în spiritul îndemnurilor 67 Clădirea se afla deasupra promontoriului şi avea o formă dreptunghiulară în lungime de circa 20 de metri. Faţada avea o verandă încadrată de vreo 6 arcade ce urcau până la coronament. Era acoperită cu tablă zincată.


Ioan Ungureanu

228

proletcultiste, de natură bolşevică. Acţiunea mai era susţinută şi de lozinca necesităţii pătrunderii culturii în rândurile maselor largi populare, fapt pentru care cărămida şi toate celelalte materiale s-au recuperat şi s-au folosit în noua costrucţie a căminului cultural din satul Negri.

După acelaşi model şi tot în acea vreme – în conformitate şi cu indicaţiile secretarului cu propaganda de la raion – s-a pecetluit şi soarta conacului familiei Buicliu din Drăgeşti, care fusese construit după anul 1828 de către postelnicul Gheorghe Hermeziu (în acelaşi loc unde îşi avuseseră casele şi fraţii Gavril şi Ursu Burchi), preluat apoi succesiv de către Ilie Hermeziu, Dimitrie Miclescu, Chiriac Corban şi, în cele din urmă, de către Gheorghe Bogdan Buicliu şi urmaşa sa, Maria.

Pornind de la premiza că (potrivit îndemnurilor timpului de a se distruge „cuiburile de viespi”, adică toate urmele „exploatatorilor fostelor clase burghezo-moşiereşti”) şi acest conac avea soarta pecetluită, fiind oricum supus distrugerii.

De aceea, vrednicul învăţător al satului, Constantin Aanei, a luat iniţiativa

demolării şi recuperării întregului material până la ultima cărămidă în vederea construirii actualei clădiri a Căminului Cultural din satul Drăgeşti, construcţie ce a fost finalizată şi inaugurată prin anul 196068 de către învăţătorul Vasile Huianu.

Din nefericire, în aceeaşi perioadă a fost integral distrus – din iniţiativa sau nepăsarea administraţiei comunei – şi parcul vechi de trei secole, cu brazi falnici, magnolii şi alţi arbuşti ornamentali, loc pe care s-au construit ulterior magazii şi grajduri ale CAP. După anul 1948, de conac şi de parc nu s-a mai îngrijit nimeni, astfel că devastările – aşa cum s-au desfăşurat peste tot în ţară – s-au produs şi aici.

Prin casele drăgeştenilor se mai păstrează şi astăzi câte ceva din mobilierul sustras repede şi pe întrecute după amintita logică devastatoare „că doar n-oi fi eu mai 68 ANBacău, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 116/1946, f. 35.

Imaginea Căminului Cultural din Drăgeşti



229

prost decât altul: unul să ia totul, iar altul nimic”! (Principiu care şi-a arătat trăinicia şi prin vandalismele de după anul 1990, în urma lichidării CAP – urilor, verificându-se încă odată aserţiunea potrivit căreia istoria se repetă, dar şi remarcabila butadă hegeliană care susţine că istoria este acea ştiinţă care arată că oamenii nu învaţă nimic din lecţiile date de istorie). Din fostele acareturi ale acestui conac s-a mai păstrat o vreme o magazie situată în vecinătatea grajdului construit după anul 1962.

O efervescenţă nemaiîntâlnită până atunci a cunoscut şi activitatea cultural-artistică, subsumată scopului declarat „de formare a omului nou” – adică cu creierul spălat de „apucăturile burgheze” –, mai ales în perioada premergătoare colectivizării agriculturii, dar şi în anii de după aceea. Din repertoriile formaţiunilor corale şi ale brigăzilor artistice „de agitaţie” nu lipseau cântece cu versuri de îndemn – prezentate şi acestea în polifonie sau cu refrene decalate fonic, cu efect de reverberaţie, după modelul corurilor sovietice, precum: Hai să facem o gospodărie-rie colectivă-tivă /Şi la noi în sat /Viaţa să ne fie-fie numai bucurie-rie /Traiul să ne fie-nbelşugat-gat ş.a.m.d., sau Marinică, zis codaşul, Ilenuţă tractoristă, Drag mi-i badea cu tractorul şi altele asemenea.

Rămân de pomină din acele timpuri şi unele aspecte hazlii ale căror protagonişti erau unii demnitari raionali, cărora dintr-o anumită decenţă nu ne permitem să-i nominalizăm. Astfel, în timp ce o secretară cu propaganda a raionului Bacău – care, dincolo de unele carenţe de cultură se va dovedi o vrednică animatoare – îndemna aparatul de partid de la sate să înzestreze toate formaţiunile folclorice cu costume naţionale, în cadrul aceleiaşi instruiri secretarul cu probleme de agricultură îndemna să nu se risipească banii, folosindu-i numai în singurul scop, acela de a nu exista sat care să nu aibă măcar o singură popicărie. Iar un fost preşedinte de consiliu popular raional îşi îndemna subordonaţii să asigure fiecare cămin cultural cu „tenişi de masă” în loc de piesele pentru jocul de „tenis de masă”!

Pentru o mai bună receptare a proletcultismului vremurilor de după 30 decembrie 1947, redăm mai jos programul-cadru al datinilor de Crăciun69, aşa cum era expediat în toate şcolile din ţară:

Material pentru programul serbării datinilor de Crăciun I. Imn închinat Republicii Populare Române, de Matei Socor II. Poezii: - Pluguşorul cu motor, În Broşura Colinde şi Cântece Nr. 2 a M.I.P., p. 2 - Ciocan, seceră, condei, Idem, p. 4 - Colindul ţăranului muncitor, Idem, p 5 - Pluguşorul, Idem, p- 7 III. Cântece: - Imnul tinereţii, În Broşura de cântece Nr. 1 a Min. Înv. Public - Marşul de luptă al tineretului democrat Idem, p. 28 - Suntem stegari. Idem, p. 27 - Munca-i dragă tuturor, Idem, p. 65 69 Ibidem, dos. 121/1948, f. 56.


Ioan Ungureanu

230

- Foaie verde lin, pelin, Idem, 58 - Pluguşorul (două variante), În Broşura Nr. 2 a Min. Înv. Public, p. 9 şi 10 - Colindă – Sus, tovarăşi, nu dormiţi, Idem, p. 11 - Cântec de stea, Idem, p. 12 - Colindă – Sculaţi, voi meşteşugari, Idem, p. 13 - Colindă – Sculaţi, muncitori ţărani. Idem, p. 14 - Colindă – Ziurel de zi, Idem, p. 15 - Sorcova, Idem, p. 16

După cum se poate observa, nu numai că întreg programul avea un profund conţinut laic, eliminându-se tot ce era de natură religioasă aşa cum fusese dintotdeauna potrivit tradiţiei şi obiceiurilor creştine, ci era pătruns şi de spirit mobilizator, în concordanţă cu noile concepte ideologice ale dictaturii proletariatului.

Şi totuşi, dincolo de activitatea dirijată ideologic, în viaţa şcolară, în acei ani se mai păstrau unele obiceiuri tradiţionale încă puternic conservate în rândurile tineretului, atât cu prilejul serbărilor cât şi al sărbătorilor de iarnă, promotorii fiind, ca şi mai înainte de 1944, aceeaşi destoinici învăţători ai satelor. Chiar dacă alături de genurile tradiţionale acum erau obligaţi să organizeze şi brigăzi artistice de agitaţie de inspiraţie sovietică, totuşi se mai păstrau şi echipele de teatru, însă cu repertoriu adecvat comandamentelor epocii. De exemplu, copil fiind, autorul lucrării de faţă îşi aminteşte cum învăţătorul C. Aanei prin anii 1946 – 1947 a pregătit o formaţiune de teatru din tineri de 18 – 19 ani cu care a pus în scenă piesa „Ochiul babei”al cărei mesaj era acela de combatere a superstiţiilor, a descântecelor şi magiei de tot felul, „artiştii” reuşind prin dezinvoltura interpretării să anime auditoriul cu hohote de râs.

Chiar dacă era pusă în slujba unui scop bine dirijat, dezvoltarea bazei materiale şi culturale în acei ani era îndeaproape urmărită de către organele politico-administrative superioare. Este semnificativă, în acest sens, scurta informare pe care învăţătorul C-tin Aanei, în calitate de director al Căminului Cultural Drăgeşti, o înainta Secţiei de Învăţământ şi Cultură de pe lângă Comitetul Provizoriu al Plasei Dămieneşti, la data de 6 iulie 1949. Raportorul arăta că a fost reactivat căminul cultural, echipa artistică fiind formată din 16 persoane şi că biblioteca are numai cărţi procurate în cursul acelui an, dar şi că sătenii nu dispun de nici un aparat de radio70.

Serbările organizate în mod frecvent, cu scopul vădit de a anima în spiritul noii ideologii întreaga suflare a satelor, aveau un repertoriu întru totul dirijat şi subordonat acestor cerinţe. Exemplificăm cu cele prezentate în cadrul serbării organizate în localul destinat horelor şi petrecerilor din satul Drăgeşti, local ce era în proprietatea lui Costică Barin, la data de 18 februarie 1950: după prezentarea imnurilor RPR şi URSS, dar şi a Cantatei despre Stalin, s-a prezentat conferinţa Armata sovietică desrobitoarea popoarelor, chezăşia păcii, continuându-se cu recitări ale elevilor (de ex. poezia Azi, ţara ta e casa ta, de A. Toma), iar în final tinerii satului au prezentat piesa de teatru Cuscrii Gherghinei71.

70 Ibidem, fond Pretura plasei Dămieneşti, dos. 15/1949, f. 1. 71 Ibidem, fond Şcoala Drăgeşti, dos. 134/1952, f. 100.


RELAŢIILE ROMÂNO-AMERICANE LA FINALUL PERIOADEI

STALINISTE (1952)

Paul Nistor

The romanian-american interrelationship at the ending of the Stalinist era Abstract

The end of the Stalinist era found Romania and the United States in a period of great

ideological tensions in terms of an increasingly political hostility. Although the diplomatic relations were conserved on the surface, the relations between the two countries didn’t even respect the formal rules. In 1952 there were no economic relations, no interest in the cultural ones and the harassment between these two legalities was transfigured into a „work of art” by the Romanian and the American governments, while the diplomatic staff was reduced to a ridiculous a number. However, while the Americans were totally isolated in Romania, the Legation of R.P.R. in Washington carried on intensive activities of cultural propaganda, supervised the emigration of the Romanians in the U.S. and acted for a much needed integration in the U.N.

Key words: diplomacy, Cold War, Communist Romania, United Nations, propaganda Cuvinte cheie: diplomaţie, România comunistă, Naţiunile Unite, propagandă Tensiunea relaţiilor româno-americane, după 1945-1946, când comuniştii au

dat lovituri dure regimului democratic, a condus inevitabil şi la izolarea României în plan internaţional. Statele Unite au coordonat o acţiune concretă a diplomaţiilor occidentale, de reducere a raporturilor economice şi politice cu statele lagărului socialist. Din acest motiv, şi pentru că America găzduia şi un puternic nucelu al emigraţiei politice româneşti, Bucureştiul a considerat Washingtonul ca fiind principala sursă de ameninţări externe. Dilema relaţiilor bilaterale între RPR şi SUA s-a tradus, în 1952, nu doar prin cel mai mic număr de angajaţi ai celor două Legaţii – cam câte cinci de fiecare – ci şi printr-un nivel insignifiant al contactelor culturale, politice sau economice. Practic, cele două oficii diplomatice, ambele bine supravegheate în teritoriul ostil al adversarului, nu mai îndeplinea decât funcţii minime de informare şi mică propagandă.

Deşi strategiile de comunicare diplomatică între Est şi Vest fuseseră bine puse la punct în cei 4-5 ani de confruntări din prima etapă a Războiului Rece, în 1952 au loc mici bulversări administrative. Astfel, în România, Ana Pauker pierde funcţia de ministru de Externe în iulie 1952 şi este înlocuită cu Simion Boghici, un basarabean care fusese ambasador al Republicii Populare Române la Moscova între 1949-1952. În Statele Unite, ministrul plenipotenţiar Mihai Magheru lăsase loc pentru un timp nespecificat însărcinatului cu afaceri Corneliu Bogdan. La Bucureşti, o situaţie inversă: însărcinatul cu afaceri James Gantenbein va fi înlocuit de un ministru plin,


Paul Nistor 232

Harold Schantz, în a doua jumătate a anului 19521. Pe acest fundal, cu relaţiile bilaterale coborâte la minim, ansamblul

conexiunilor româno-americane se reducea la discursurile înveninate lansate prin presă, la acuzele reciproce în faţa ONU şi la activităţile întreprinse de cele două legaţii. Americanii erau şicanaţi puternic la Bucureşti, ei neavând posibilitatea de a depăşi o călătorie de câţiva kilometri în jurul Bucureştiului şi fiind adesea acuzaţi de insolenţă şi tendinţă de spionaj de către autorităţile române. Datorită acestor hărţuiri existente în tot lagărul comunist, SUA organizase chiar o întrunire cu toţi diplomaţii din ţările estice şi luase în considerare chiar retragerea lor, în bloc, de la posturi. Washingtonul a ales însă varianta menţinerii relaţiilor diplomatice cu sateliţii Moscovei, transformându-şi însă legăturile şi ambasadele în simple posturi de observaţie în capitala inamică2.

Românii, în schimb, operând într-o ţară democratică, aveau mai multe libertăţi şi puteau organiza acţiuni mult mai diverse, de la difuzare de cultură până la activităţi de propagandă sau de supraveghere a exilul politic „burghez”. Legaţia RPR din Washington îşi răspândea ideile prin Buletinul legaţiei dar şi prin ziarul Românul American care, deşi părea a fi un ziar independent, primea subvenţii direct de la guvernul comunist şi combătea ziarele opoziţiei democratice, precum America sau Solia. În plus, diplomaţii români mai reuşeau să strecoare articole favorabile regimului comunist de la Bucureşti prin reviste şi ziare precum The Worker, Masses and Mainstream sau New World Review3.

Apoi, diplomaţii Bucureştiului încercau să-şi creeze un cerc de simpatizanţi americani, prin conectarea intelectualilor, sindicaliştilor sau politicienilor de stânga la activităţii culturale. Legaţia organiza în 1952 un centenar Caragiale, scriitor preţuit pentru critica adusă politicianismului burghez, expoziţii de artă românească şi seri de muzică populară şi cultă, cu autori români4.

În schimb, purtau propriul război rece cu românii din America ce aveau manifestări anticomuniste. Organizaţii precum Uniunea şi Liga, Comitetul Naţional Român, Uniunea Evreilor Români din America erau ţinute sub strictă observare, mai ales că reprezentanţii acestora purtau discuţii cu senatorii şi congresmeni americani şi ajungeau chiar până la preşedintele Harry Truman. Pe linia Bisericii Ortodoxe, Legaţia RPR îl încuraja pe episcopul colaboraţionist Andrei Moldovan şi organiza conspiraţii contra clericilor anticomunişti cu influenţă în mase: episcopul Viorel Trifa şi protopopul Truţă5.

Încă din primăvara lui 1952, însărcinatul cu afaceri Corneliu Bogdan sugera Bucureştiului să ceară extrădarea lui Viorel Trifa iar în august era pusă la punct o 1 AMAE, fond SUA, Telegrame Washington 1952, Telegramă din 5 septembrie 1952. 2 Ibidem, Telegramă din 6 februarie 1952. 3 Ibidem, Telegramă din 13 iulie 1952. 4 Ibidem, Telegrame din 11 ianuarie 1952, 3 martie 1952, 7 aprilie 1952. 5 Ibidem, Telegrame din 3 iunie 1952, 28 august 1952.


Relaţiile româno-americane la finalul perioadei staliniste (1952)

233

strategie privind compromiterea sa publică, prin prisma activităţilor sale din trecutul legionar. În octombrie 1952, strategia era în plină derulare deoarece Corneliu Bogdan solicita Bucureştiului fotografii în legătură cu atrocităţile comise sub conducerea lui Trifa în timpul rebeliunii6. Mai mult, Legaţia se gândea şi la organizarea unei comemorări a victimelor legionarismului (evrei sau români), prin mobilizarea coloniei de români „democraţi”. Bălănescu, din Ministerul de Externe, aprobă această propunere şi sugera ca în faţă să fie scoşi Iorga şi Madgearu şi, dacă se putea, să fie folosit şi un vechi colaborator de-al lui Iorga, Ion Landescu7. După cum se ştie, aceste acţiuni au continuat pe parcursul a mai multor ani şi în 1984 episcopul român a fost expulzat din SUA la vârsta de 70 de ani. La presiunile României comuniste s-au adăugat de timpuriu şi luările de poziţii ale unor rabini şi organizaţii evreieşti.

Alte iniţiative ale Legaţiei RPR mergeau însă în direcţia construirii unei bune imagini de ţară. Pentru aceasta erau exploatate intensiv sărbătorile comuniste: 23 August, 30 Decembrie. La 23 August, Legaţia oferise o recepţie pentru americani, româno-americani şi diplomaţi ai unor state considerate prietene. Cu aceeaşi ocazie au fost organizate festivaluri de film în oraşe cu colonii mai mari de români. La New York au venit 400 de persoane, deşi „fasciştii români au organizat pichete”. Au fost folosite mai mult filme documentare care generau o propagandă albă – „1 Mai”, „Cimentul”, „Dinamo”, „Zile însorite”8. Pentru sărbătorirea zilei de 30 Decembrie, Grigore Preoteasa trimitea indicaţii de la Bucureşti. Astfel, un grup de britanici vizitase România în 1952 şi articole elogioase urmau a fi scrise de către aceştia. Legaţia RPR din SUA trebuia să plaseze articolele în publicaţii precum Masses and Mainstream, Daily Worker, The Worker şi New World Review. De asemenea, Legaţia trebuia să editeze un număr festiv al Buletinului informativ, în care să folosească, între altele, texte, rapoarte ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Miron Constantinescu. Era absolut necesară şi difuzarea unor materiale de propagandă venite din ţară. Recomandabilă era şi o gală de filme, cu „Mitrea Cocor” subtitrat în engleză9.

În aceeaşi zi – 21 noiembrie, Bălănescu trimitea alte precizări din partea MAE. Atât recepţia de la Legaţie cât şi gala de filme trebuiau să aibă un caracter mai restrâns decât la 23 August. Reprezentanţii Iugoslaviei, Greciei, Spaniei fasciste, Coreei de Sud, Japoniei, Taiwanului, Venezuelei şi Cubei urmau a fi evitaţi cu desăvârşire şi neinvitaţi la recepţie. Articole în favoarea României comuniste urmau a intra în Românul American şi permitea o gală de filme şi în rândul românilor emigranţi, cu ajutorul Asociaţiei „colaboraţioniste” – „Fraternala”10.

Marcarea acestor sărbători comuniste permitea mici acţiuni propagandiste. Nu de puţine ori idealiştii americani, sindicaliştii şi cei cu vederi de stânga sau chiar şi 6 Ibidem, Telegrame Washington, octombrie-decembrie 1952, f. 103. 7 Ibidem, f. 99. 8 Ibidem, Telegramă din 2 august 1952. 9 Ibidem, Telegramă din 21 noiembrie 1952, f. 55. 10 Ibidem, Telegramă din 21 noiembrie 1952, f. 57.


Paul Nistor 234

românii neinformaţi, plecaţi de mult timp din ţară, puteau cădea în plasa propagandistică a Legaţiei RPR. Lor li se spunea de principiile absolut democratice ale Constituţiei din 1952, de ridicarea de noi şcoli, spitale şi fabrici, de creşterea nivelului de trai şi de acces la educaţie pentru toţi copii ţării. Mai ales nostalgicii români, din naivitate, ajungeau să se raporteze la România comunistă ca la o patrie ideală, aşa cum o purtau în sufletele lor.

În plus, sărbătorile foloseau şi la impresionarea diplomaţilor din unele ţări dezvoltate sau din lumea a treia. Corneliu Bogdan chiar a fost instruit de diplomaţii sovietici pe această temă. Aceştia recomandau pe lângă recepţii mari şi organizarea de 1-2 cocktail-uri restrânse pe trimestru, doar pentru diplomaţi şi jurnalişti. Fiecare diplomat român urma să-şi invite omologii (primul secretar pe prim secretarii de Legaţii, ataşatul de presă pe alţi ataşaţi de presă etc.) pentru discuţii pe orice subiect11.

În toamna anului 1952 mai multe invitaţii pe linie de protocol erau schimbate între români şi americani. Colonelul Lander, viitor ataşat militar la Bucureşti, îi propunea o întrevedere lui Corneliu Bogdan, iar acesta, ca şi în alte cazuri, se consulta cu diplomaţii de la Ambasada URSS din Washington. Deşi sovieticii fuseseră de acord cu întrevederea, Bucureştiul a amânat-o până când Lander urma să ceară oficial viză de România, semn că va veni în mod sigur pe post12. În direcţia lui însă mai exista şi suspiciunea că făcea parte din serviciul de spionaj al armatei. În schimb, la 25 septembrie, guvernul român comunica Legaţiei SUA de la Bucureşti acceptarea lui Harold Shantz ca ministru la Bucureşti. Drept gest de curtoazie, însărcinatul român cu afaceri în SUA îl invita pe Shantz la Legaţie, la o masă festivă, pe 11 octombrie13.

Deşi în plină izolare, exista totuşi o mişcare de personal la Legaţia RSR. Pe 31 octombrie pleca din România spre Washington un nou diplomat – Huc Teodor. El se îmbarcă pentru America la 6 noiembrie din portul francez Le Havre şi aducea legaţiei 23 de lăzi cu diferite obiecte, publicaţii şi documente14. De asemenea, Marcu Gheorghe şi Pele Gheorghe aşteptau viza de Statele Unite, în calitate de secretari ai observatorului Republicii Populare Române la ONU15. Huc Teodor aducea cu el şi un teleimprimator prin care să se recepţioneze emisiunile AGERPRES iar Bucureştiul transmitea lungimile de undă pe care urma să se facă transmisia16. Din nefericire, exista un anume amatorism în probleme tehnice al diplomaţilor români. Ei nu puteau instala aparatul până la finalul anului pentru că nu primiseră instrucţiunile de la Legaţia din Berna, cea care oferise teleimprimatorul17.

Tot în ultima parte a anului 1952, diplomaţia română era atentă la legăturile pe 11 Ibidem, Telegramă din 1 decembrie 1952. 12 Ibidem, Telegrame din 1, 11 octombrie 1952, f. 1, 19. 13 Ibidem, Telegramă din 10 octombrie 1952, f. 57. 14 Ibidem, Telegramă din 1 noiembrie 1952, f. 1. 15 Ibidem, Telegramă din 2 noiembrie 1952, f. 3. 16 Ibidem, Telegramă din 27 decembrie 1952, f. 155 17 Ibidem, Telegramă din 29 decembrie 1952, f. 159.



235

care le avea în presa americană. Popularizarea imaginii „noii Românii” era o sarcină importantă de serviciu. În acest context, Corneliu Bogdan sesiza că nu veniseră subvenţiile pentru cei de la Românul American. Deşi uneori se ofereau şi sume fără destinaţie precisă, Bucureştiul plătea adesea bani pentru abonamente în RPR şi pentru calendarele tipărite la Românul American. La 16 noiembrie 1952, însărcinatul cu afaceri atrăgea atenţia Bucureştiului că se tipăriseră deja 2.000 de calendare dar nu se înaintase încă nicio ofertă din ţară, ceea ce crea neplăceri mari18. Bucureştiul răspunde prompt în această chestiune: doar motive „tehnice” au împiedicat comanda dar ajutorul de 10.000 de dolari rămânea în vigoare19. Ideea se confirma în decembrie, când Comitetul pentru Aşezămintele Culturale din RPR comanda 2.000 de calendare şi 400 de abonamente pentru Românul American20. Totuşi, Corneliu Bogdan atrage atenţia Bucureştiului că era imperios necesar „să apară şi alte articole în publicaţiile mai puţin legate de Legaţie şi mai cunoscute”21. Probabil diplomaţii români sesizaseră minima eficienţă a textelor despre România, care intrau mai ales în ziare sindicale sau cu tentă ideologică, fără a reuşi să-şi facă loc în presa cu adevărat importantă din America.

Cea mai importantă activitate a diplomaţilor români din SUA era însă legată de ONU. Cu candidatura respinsă de mai multe ori, România nu putea trimite decât un observator la ONU. Acesta avea misiunea de a informa Bucureştiul despre dezbaterile din cadrul instituţiei mondiale şi de a sesiza MAE atunci când în Adunarea Generală se vorbea chiar de statul român. De fapt, RPR era amintită doar ca exemplu negativ la tribuna Naţiunilor Unite. Nu de puţine ori, americanii sau englezii au denunţat deportările din România, munca forţată, încălcarea drepturilor omului în general.

Cum sesiunile Adunării Generale a ONU începeau toamna, la 1 octombrie Serviciul Protocol al Naţiunilor Unite a cerut Legaţiei să comunice numele observatorilor românii pentru emiterea unei cărţi de intrare. Corneliu Bogdan solicita de urgenţă Bucureştiului desemnarea unui şef de delegaţie, dar şi a unui secretar pentru New York22. La 5 octombrie MAE îl împuternicea pe Corneliu Bogdan în calitate de observator ONU şi îl ruga să facă demersurile necesare la Departamentul de Stat pentru obţinerea permiselor de deplasare de la Washington la New York23. Deoarece americanii au aplicat reciprocitatea la restricţiile de deplasare impuse de români diplomaţilor occidentali, membrii Legaţiei RPR aveau nevoie de aprobări speciale pentru a ieşi de pe teritoriul District of Columbia. Pentru a-l ajuta pe Corneliu Bogdan, Bucureştiul propune trimiterea din ţară a 1-2 secretari. Însă aici intervenea 18 Ibidem, Telegramă din 16 noiembrie 1952, f. 36. 19 Ibidem, Telegramă din 17 noiembrie 1952, f. 42. 20 Ibidem, Telegramă din 9 decembrie 1952, f. 103. 21 Ibidem, Telegramă din 18 noiembrie 1952, f. 45. 22 Ibidem, Telegramă din 1 octombrie 1952, f. 23. 23 Ibidem, Telegramă din 5 octombrie 1952, f. 40.


Paul Nistor 236

problema deplasărilor24. Observatorii neavând un statut legal, ONU nu intervenea pentru obţinerea vizei de intrare în SUA sau permiselor de deplasare, la Departamentul de Stat. De aceea, informarea Bucureştiului la Naţiunile Unite depindea direct şi de bunăvoinţa americanilor. Cum românii şicanaseră continuu Legaţia SUA, Departamentul de Stat catadicsea să răspundă abia la 20 noiembrie cererii: nu acorda viză pentru Marcu Gheorghe şi Pele Gheorghe – secretarii observatorului român la ONU, deoarece acest detaliu „nu intra în prevederile secţiunii din articolul încheiat între ONU şi SUA cu privire la sediul ONU”25. Asemenea decizii se aplicau şi în cazul altor diplomaţi din Est, deoarece observatorul bulgar nu primise viză americană nici până la început de decembrie. Sovieticii i-au anunţat pe diplomaţii din statele satelit că nu există o bază legală pentru un eventual protest faţă de comportamentul Washingtonului, dar că se încearcă intervenţia pe lângă preşedintele Adunării Generale a ONU, ca acesta să invite personal pe diplomaţii din ţările comuniste26.

Efortul MAE în direcţia deplasării unei delegaţii complete la sediul din New York al Naţiunilor Unite părea justificat de gravitatea problemelor care se discutau acolo. La jumătatea lui octombrie fuseseră înscrise pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU câteva chestiuni fierbinţi. Astfel, delegaţia cehoslovacă impusese un subiect privind amestecul SUA în treburile interne ale statelor estice, prin trimiterea de spioni. Românii credeau că puteau contribui şi ei la argumentaţia anti americană prin traducerea şi transmiterea unor materiale din procesul sabotajului de la canal şi prin folosirea cărţii albe Duşmanii păcii. Bucureştiul devenise activ deoarece fusese înscris pe ordinea de zi şi un punct care incrimina România: cel privind nerespectarea unei rezoluţii din sesiunea a V-a, care viza repatrierea membrilor forţelor armate greceşti, refugiaţi peste hotare în timpul războiului civil de acolo27.

România părea destul de vulnerabilă în problema grecească – Grigore Preoteasa solicită de urgenţă Raportul subcomisiei pentru Balcani, deoarece Secretarul General ONU făcuse referire la acesta în raportul său anual28. Raportul subcomisiei nu devenise încă public, dar acest lucru nu-i împiedică pe români să-şi pregătească deja o apărare. Astfel, Corneliu Bogdan propunea ca din România să se trimită scrisori şi memorii care să arate tratamentul amical pe care îl primeau copiii greci şi părinţii lor în RPR.

Secretarul General ONU ar fi trebuit înştiinţat că în România cetăţenii greci nu erau „îndoctrinaţi şi înstrăinaţi”, după cum sunau acuzele, ci primeau o „educaţie patriotică” şi în nici un caz nu se putea permite repatrierea lor deoarece în Grecia viaţa 24 Ibidem, Telegramă din 19 octombrie 1952, f. 74. 25 Ibidem, Telegramă din 20 noiembrie 1952, f. 60. 26 Ibidem, Telegramă din 2 decembrie 1952, f. 81. 27 Ibidem, Telegramă din 16 octombrie 1952, f. 76. 28 Ibidem, Telegrame din 23, 25 octombrie 1952, f. 106, 116.



237

le-ar fi fost pusă în primejdie29. Deşi spre jumătatea lui noiembrie a apărut ultimul raport în chestiunea Balcanilor, el nu conţinea referiri la RPR şi arăta că situaţia la frontierele Greciei era relativ calmă.

În schimb, delegatul Iugoslaviei lui Tito denunţa presiunile pe care le face România prin sporirea efectivelor militare, în contra prevederilor Tratatului de pace. Astfel, reprezentantul iugoslav estima armata românească la 500.000 de soldaţi, plus o flotilă aeriană de 320 de avioane, din care o divizie de avioane cu reacţie30.

Subiectele discutate la ONU interesau Bucureştiul în cel mai înalt grad, iar imaginea României în instituţia mondială părea să fie o miză importantă pentru regimul comunist român. O telegramă trimisă de Grigore Preoteasa, de la MAE, către Legaţia din Washington, confirmă aceste lucruri: „rugăm trimiteţi zilnic, prin avion, toate documentele publicate de ONU în legătură cu problemele care pot interesa RPR”31. Peste o lună, Preoteasa revenea cu aceeaşi atenţionare, de data asta imperativă: „găsiţi mijlocul de a ne informa mai des, şi urmăriţi îndeosebi problemele care ne privesc, întrucât problemele generale sunt pe larg relatate în presă”32.

Telegramele lui Bogdan într-adevăr reflectă discuţiile generale de la ONU, mai ales multiplele propuneri de încetare a focului în Coreea şi jocurile de putere din jurul conflictului din peninsula asiatică, dar se observă apoi şi o concentrare pe chestiunile la care Bucureştiul era sensibil. Astfel, la 2 decembrie, MAE era anunţat de adoptarea unei rezoluţii care „condamna” ţările ce nu repatriaseră copiii greci şi care solicita continuarea activităţii Crucii Roşii în zonă, România însă nu fusese în mod special amintită la dezbatere33. Decidenţii Crucii Roşii au refuzat totuşi implicarea viitoare şi activităţile sale au fost suspendate (spre mulţumirea românilor), cu excepţia teritoriului iugoslav34.

Există şi alte probleme pe care blocul occidental şi aliaţii acestora le ridicau la Naţiunile Unite, cu trimitere către statele din estul comunist. Astfel, Ecuadorul şi Iugoslavia au vorbit despre extinderea unui „nou val de antisemitism” în zona statelor cu democraţie populară, în contextul tensiunilor dintre Israel şi ţările arabe. Apoi se punea problema discutării pe marginea muncii forţate care ar fi fost aplicată în lagărul socialist. Nu în ultimul rând, chestiunea încălcării drepturilor omului în spaţiul de influenţă al Moscovei era promovată cu insistenţă de americani şi de englezi35. Ziare importante din întreaga lume (The Times, Le Monde, Belfast Letter) publicau la început de noiembrie ştirea că Foreign Office-ul a înmânat o notă Secretarului General ONU, care trebuia să ajungă şi în presă, notă referitoare la date despre 29 Ibidem, Telegramă din 6 noiembrie 1952, f. 19 30 Ibidem, Telegramă din 13 noiembrie 1952, f. 24. 31 Ibidem, Telegramă din 30 octombrie 1952, f. 119. 32 Ibidem, Telegramă din 29 noiembrie 1952, f. 19. 33 Ibidem, Telegramă din 2 decembrie 1952, f. 83. 34 Ibidem, Telegrame din 14, 22 decembrie 1952, f. 121, 134. 35 Ibidem, Telegramă din 6 decembrie 1952, f. 95.


Paul Nistor 238

violarea drepturilor omului în Bulgaria, Ungaria şi România36. Bucureştiul dorea acest material şi la 18 decembrie Corneliu Bogdan le-a obţinut. El îi liniştea pe cei din MAE, considerând că acel document depus la 20 octombrie la Comisia Drepturilor Omului a ONU „este extrem de slab şi nu poate servi chiar în ochii guvernelor american şi englez la o nouă campanie de calomnii împotriva RPR”37. Din fericire pentru România, s-a obţinut o amânare de moment, dezbaterile privind munca forţată în Est şi încălcarea drepturilor omului fiind decalate pentru anul 1953. În schimb aceste subiecte erau analizate în alte organisme (Consiliul Economic şi Social şi Comisia Drepturilor Omului), unde se verificau acuzaţiile occidentalilor, precum şi „calomniile trădătorilor fugiţi din lagărul păcii”. Sovieticii şi reprezentanţi ai altor state socialiste refuzau să participe la aceste dezbateri sau încercau să le blocheze. În schimb, occidentalii se străduiau să atragă Federaţia Sindicatelor Mondiale sau alte entităţi favorabile lor38. O veste îngrijorătoare a venit însă chiar la final de an: la 29 decembrie revista Newsweek anunţa strategia Departamentului de Stat al SUA, care pregătea 12 volume de dovezi privind violarea drepturilor omului în Bulgaria, Ungaria şi România. Dovezile urmau să fie depuse la ONU în 195339.

Faţă de aceste acuze românii se apărau în felul lor, folosind mai ales agresivitatea ideologică. Astfel, observatorul român la ONU cerea Bucureştiului mai multe exemplare din Cartea Albă Duşmanii păcii şi libertăţii popoarelor şi din materialul Intensificarea de către SUA a folosirii trădătorilor împotriva Republicii Populare Române, pentru a le folosi în propagandă la ONU. În acest sens, sovieticii ofereau şi ei sprijin40. Apoi, la începutul lunii decembrie, guvernul român îi trimitea o declaraţie preşedintelui Adunării Generale ONU, despre problemele internaţionale. Ea era însoţită de o scrisoare a MAE prin care se solicita ca această declaraţie să fie publicată ca şi document al ONU. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv Legaţia RPR trebuia să contacteze pe toţi amicii din delegaţiile diplomatice din America41. Diplomaţii sovietici au venit cu ideea că cei mai indicaţi pentru a cere publicarea declaraţiei guvernului român ar fi polonezii, iar aceştia au promis că o vor face de îndată ce „problemele vor veni în discuţie”42. Frăţia socialistă funcţiona, aşadar, atunci când guvernele din Est trebuiau să-şi apere interesele comune şi să-şi acopere atrocităţile săvârşite acasă.

Către finalul anului 1952 la ONU au început şi discuţiile pentru primirea de noi membri. RPR, care se simţea izolată şi exclusă pe nedrept din comunitatea internaţională, era extrem de interesată de acest subiect şi vedea intrarea în Naţiunile 36 Ibidem, Telegramă din 4 decembrie 1952, f. 88. 37 Ibidem, Telegramă din 23 decembrie 1952, f. 142. 38 Ibidem, Telegramă din 15 decembrie 1952, f. 127. 39 Ibidem, Telegramă din 25 decembrie 1952, f. 148. 40 Ibidem, Telegramă din 6 decembrie 1952, f. 95. 41 Ibidem, Telegramă din 9 decembrie 1952, f. 101. 42 Ibidem, Telegramă din 23 decembrie 1952, f. 139.



239

Unite ca pe o legitimare internaţională a noului regim şi o asigurare a securităţii pe termen lung. Comitetul Ad-hoc care studia problema admiterii de noi membri a primit mai multe proiecte. Două proiecte sud-americane propuneau luarea în dezbaterea Adunării Generale a acelor state care ar fi întrunit şapte voturi în Consiliul de Securitate. Un alt proiect sud-american, identificat ca primind un mare sprijin din partea SUA, propunea doar formarea unei comisii care să studieze problema şi care să facă un raport pentru a opta sesiune a Adunării Generale (deci amânarea oricărei hotărâri). În fine, polonezii insistau pentru o rezoluţie care să recomande Consiliului de Securitate admiterea tuturor celor 14 ţări care depuseseră candidaturile. În legătură cu aceste proiecte se făceau tot felul de jocuri de culise. Chiar şi americanii mimau o acceptare în bloc a tuturor statelor dacă sovieticii ar fi admis şi Germania de Vest (care însă nu depusese o cerere de admitere). Cu ocazia acestor dezbateri România a fost pomenită cu referire la violarea Tratatului de pace43.

Până la urmă, prin numeroşii lor aliaţi, Statele Unite au impus varianta dorită, astfel încât rezoluţia adoptată de Adunarea Generală prevedea doar formarea unei comisii pentru studierea primirii de noi membri. Adunarea Generală a adoptat şi rezoluţii care sprijineau candidaturile Japoniei, Vietnamului, Cambodgiei, Laosului, Libiei şi Iordaniei44. Spre iritarea Bucureştiului, delegatul american în Comitetul Ad-hoc „a atacat ţara noastră în unul din cele mai murdare discursuri, în legătură cu condamnarea lui Iuliu Maniu şi cu zdrobirea devierii de dreapta”45. În aceste condiţii, visul românesc de intrare în ONU nu se materializează, dar speranţele rămâneau la o cotă înaltă pentru viitor.

Până a ajunge acolo, Legaţia RPR din Washington se mulţumea să folosească instituţia Naţiunilor Unite ca pe un spaţiu care le permitea obţinerea de noi contacte şi desfăşurarea unor mărunte campanii de propagandă. În octombrie, Legaţia cerea permisiunea de a organiza la New York o seară cu filme româneşti, în numele observatorului la ONU. Urmau să fie invitaţi diplomaţi din delegaţiile Adunării Generale ONU şi „progresişti” americani46. Din nefericire, Bogdan a aflat de la sovietici că schema aplicată la Washington nu se potrivea şi la New York: delegaţii la ONU nu prea participau la recepţii47. În schimb, românii realizau contacte şi legături utile, în special cu reprezentanţii ţărilor arabe, africane şi asiatice. Aceştia, seduşi de discursul decolonizării, vedeau în statele estice nişte amici dezinteresaţi în arena mondială.

Activitatea Legaţiei RPR de la Washington era bine apreciată în ţară. Posturile respective erau considerate poate cele mai dificile din întreaga diplomaţie deoarece orice acţiune desfăşurată în America, pe lângă maximă precauţie şi înţelepciune, 43 Ibidem, Telegramă din 14 decembrie 1952, f. 123. 44 Ibidem, Telegramă din 22 decembrie 1952, f. 133. 45 Ibidem. 46 Ibidem, Telegramă din 1 octombrie 1952, f. 3. 47 Ibidem, Telegramă din 6 noiembrie 1952, f. 12.


Paul Nistor 240

presupunea şi o supraveghere atentă din partea presei şi a FBI. Recunoscând „meritele” diplomaţilor comunişti în chiar centrul ideologic şi de putere al blocului rival, statul român îi decora pe Corneliu Bogdan şi Cristian Zambeti, de la Legaţia RPR din Washington, cu medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române”. După felicitări, veneau şi urările clişeu, de noi succese în muncă48.

Finalul perioadei staliniste găsea România şi Statele Unite într-o perioadă de maxime tensiuni ideologice care se traduceau într-o ostilitate politică crescândă. Deşi relaţiile diplomatice erau menţinute de faţadă, raporturile dintre cele două ţări nu mai respectau nici măcar regulile formale. Relaţii economice nu existau, de cele culturale nu se mai interesa nimeni, hărţuirea celor două legaţii era transformată în „operă de artă” de către guvernele român şi american, iar personalul diplomatic era redus la un număr ridicol de mic. Practic, oficile diplomatice erau menţinute doar pentru culegerea unor minime informaţii din tabăra adversă Nu peste mulţi ani, însă, imediat după moartea lui Stalin, se producea primul dezgheţ în relaţiile internaţionale ale Războiului Rece.

48 Ibidem, Telegramă din 1 ianuarie 1953, f. 170.


PAROHIA ORTODOXĂ BOŞOTENI

Anton P. Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina

Paroisse orthodoxe de Boşoteni Résumé

Les auteurs de cet article nous donne un bref aperçu de l’histoire de la Boşoteni

village, com. Bereşti-Tazlău, dép. de Bacău, avec une vue sur l'histoire de l'évolution du village et de l’église locale.

En outre, notre attention est attirée sur les récentes découvertes archéologiques de ces dernières années, à savoir la découverte d'un trésor monétaire, qui appartient autrichien, composé de 295 pièces en 2009. En 2012, dans le village, à la suite des rénovations apportées à «Saint Nicolas» Boşoteni, a trouvé une crypte située sous le bâtiment de l’église, qui abrite deux boîtes d'ossements humains, ce qui a probablement appartenu aux fondateurs de l'église du village .

Mots cleé: Boşoteni village, l’eglise «Saint Nicolas», crypte, trésor monétaire Cuvinte cheie: satul Boşoteni, Biserica „Sfântul Nicolae”, criptă, tezaur

monetar

Satul Boşoteni este aşezat în zona centrală a Depresiunii Tazlău, pe cursul

mijlociu al râului Tazlău, „între valea Tazlăului Mare şi a Nadişei, pe coasta dinspre apus şi miază-zi a dealului Teleuca”1, la 5 km NE de satul Bereşti-Tazlău. Din punct de vedere administrativ, satul Boşoteni face parte astăzi din comuna Bereşti-Tazlău, judeţul Bacău2.

Etimologia numelui satului provine dintr-un oiconim3, simplu, cu originea într-un antroponim: Başotă + sufixul – eni. „Numirea acestui sat vine de la primul stăpânitor, care s-a numit Başotă”4.

Autorul unei interesante lucrări publicate în perioada interbelică afirma printre altele că urme istorice, „rămăşiţe din epoca istorică, găsite mai înainte sau care se găsesc încă în această regiune... ne îndrituiesc să afirmăm... existenţa a două lucrări 1 Dr. Constantin V. Dimitriu, Bacăul istoric. Monografia istorică a 12 sate de răzeşi de pe valea Tazlăului Mare jud. Bacău. 1. Bereşti-Strâmba, 2. Boşoteni, 3. Nadişa, 4. Năsoeşti, 5. Stroeşti-Româneşti, 6. Enăcheşti, 7. Petrileşti, 8. Sperleşti, 9. Proceşti, 10. Neaghiseşti, 11. Iazul, 12. Turluiul, Bucureşti, Tipografia Cultura, 1936, p. 49. 2 Tezaurul Toponimic al României. Moldova, coord. Dragoş Moldovanu, vol. I, partea I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, p. 126-127. 3 Corneliu Stoica, Valea Trotuşului: enciclopedie, ediţia a II-a, Oneşti, Editura Magic Print, 2008, p. 147. 4 Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit.


Anton P. Coşa, Lăcrămioara-Elena Istina 242

militare romane – 2 castre”5. Unul dintre acestea ar fi „la Cetăţuia, deasupra Nadişei – pe stânga Tazlăului Mare”6. Aici „s-au găsit şi se găsesc cărămizi, hârburi de oale, săgeţi şi mai ales monezi romane. În luna decembrie 1928 s-a descoperit pentru a doua oară la Cetăţuia, de deasupra satului Nadişa, o oală cu bani de argint, de la împăraţii Titus şi Hadrian şi de la alţi împăraţi romani”7.

Existenţa acestor „bani – mai ales la Cetăţuia – denotă că aci a fost o aşezare militară romană pentru paza graniţei de răsărit a imperiului şi poate pentru asigurarea circulaţiei pe drumul vechiu roman Alba-Iulia, valea Târnavei, la Odorheiu, apoi pe valea Trotuşului, străbătând toată Moldova sudică până la Barboşi, lângă Galaţi, legându-se cu şoselele ce străbăteau Sciţia Minoră. Existenţa acestor bani poate fi lămurită şi prin existenţa unui centru comercial în aceste locuri. O cercetare amănunţită făcută în aceste ... locuri ar da rezultate frumoase pentru trecutul nostru istoric”8.

Numele de Cetăţuia „e păstrat în gura poporului până astăzi. Orice locuitor din satele: Nadişa, Boşoteni, Năsoeşti, ştie că în acest loc a fost o cetate veche, aşezată pe un podiş de vre-o 3 ha, deasupra dealului Cetăţuia ... În apropiere de această cetate, înspre sud, în pădurea de deasupra Boşotenilor, se găsesc 2 movile mari, despre care oamenii din partea locului spun că sunt din vremuri vechi. Prin împrejurimi găsim numeroase movile de acestea ... Existenţa acestor movile cred să fie din epoca invaziunilor barbare, dacă nu şi mai vechi. Unii cred că ar fi vechi morminte din urma unei lupte mari. Dar luptele acelea trebuie să fi fost năprasnice, judecând după mărimea movilelor. Dacă admitem acest lucru, atunci aceste bătălii trebuie să le ducem înainte de întemeierea Moldovei, în timpul luptelor dintre diferite neamuri barbare, care treceau pe aici, lupte ce se dădeau între popoare întregi. Mai există şi părerea că aceste movile ar fi construite ca puncte strategice sau străşi. Aceasta, în cazul nostru, nu se poate admite, deoarece multe din movilele acestea ... sunt înconjurate la distanţe nu prea mari, de dealuri naturale, cari puteau fi întrebuinţate ca puncte strategice cu mai mult folos decât movilele construite de mâna omului”9.

A treia ipoteză este aceea emisă de „călătorul maghiar P.A. Gegö10, care a fost trimis la 1836 de Academia din Buda-Pesta, ca să cerceteze pe Ungurii din Moldova şi care – susţinând că Ciangăii11 sunt urmaşi ai Cumanilor12 – pretinde13 că movilele 5 Ibidem, p. 13. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p. 14. 9 Ibidem, p. 15. 10 P. Gegő Elek, A moldvai magyar telepekröl, Buda, A Magyar Tud. Akadémia Elébe Terjesztve, 1838, p. 68. 11 Pentru clarificări privind originea şi identitatea „ceangăilor”, a se vedea printre altele: Anton Coşa, Problema originii catolicilor din Moldova, în Carpica, XXXI, 2002, p. 79-106; idem, Identitatea asumată şi identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova, în volumul: Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, ediţie îngrijită de Vilică


Parohia ortodoxă Boşoteni

243

ce se văd nu departe de oraşul Bacău, înspre apus, sunt vechi altare, unde Cumanii aduceau jertfă14 zeilor şi că acele dâlme (movile) sunt numite ale Cumanilor”15.

Tot în legătură cu aceste „movile şi cu popularea Moldovei din cele mai vechi timpuri”16, autorul respectiv îl citează pe Vasile Pârvan, care în lucrarea Începuturile vieţii romane la gurile Dunării17 spunea: „[...] în Moldova de meazăzi, pe drumul străvechiu de la gura Siretului la trecătoarea Oituzului, unind ... încă cu multe veacuri înainte de Hristos şi de stăpânirea romană, Dobrogea deadreptul cu Ardealul, pe valea Siretului şi a Trotuşului, găsim pe romani aşezaţi în sate înfloritoare şi bine orânduite ... După cum se înţelege din rămăşiţele vechi găsite în pământ – pe mai toate boturile de deal – de multe ori ieşite de la sine la lumina zilei prin surparea malurilor, Dacii şi celelalte neamuri, cari au locuit aici înaintea lor, ori împreună cu ei, au avut sate foarte multe ... Şi movilele acelea de pământ, pe care le vedem în tot cuprinsul pământului românesc, morminte de-ale oamenilor acelora străvechi, de multe ori se înfăţişează adunate la un loc, multe împreună, arătând limpede cimitirul uneia din anticele aşezări mai mari ale popoarelor de aici ... Cu mii de ani înainte de Hristos ... văile apelor Moldovei, au fost locuite. Sat de sat, se înşiră, pe aceste văi, unde era apă şi adăpost, aşezările străvechi, pe care învăţaţii le numesc preistorice, fiindcă ele sunt cu mult înainte de istoria scrisă ... în câmpia ... moldoveană vedem cum, peste aşezările cele dinainte de Greci şi Romani, cetăţi de pământ minunat, aşezate la locuri cu privire largă de jur împrejur ... s-a aşezat – adică a trăit mai departe – lumea cea nouă, daco-romană, tot săracă, tot de ţărani, dar cu unelte de metal şi vase mai bine făcute şi arse, şi mai frumos împodobite. Cetatea veche de pământ au păstrat-o şi au locuit-o şi aceştia; dar, acum fiind mai mulţi, ei s-au întins şi până departe împrejurul ei, alcătuind satul cel nou, oarecum roman (vicus) şi, tot după obiceiul roman, la drumurile ce ieşiau din sat, deoparte şi de alta a căii, ei au aşezat, sub movile înalte, pe cei răposaţi”18.

Dincolo de aceste aserţiuni privind „vestigiile arheologice” din zonă, cert este faptul că primele izvoare scrise referitoare la satul Boşoteni le aflăm din evul mediu, mai precis de la mijlocul secolului al XV-lea. Astfel, prima atestare a acestui sat o avem consemnată într-un uric19, scris pe pergament, în timpul domniei lui Petru al II-lea Munteanu şi Ioan Lăcătuşu, Oneşti, Editura Magic Print, 2011. 12 P. Gegő Elek, op.cit., p. 67. 13 Pe baza tradiţiei orale locale (P. Gegő Elek, op.cit., p. 68). 14 Erau jertfiţi zeilor caii (P. Gegő Elek, op.cit., p. 68). 15 Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 16. 16 Ibidem. 17 Vasile Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, Cultura Naţională,1923, p. 128-129 respectiv p. 203-205. 18 Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 16. 19 DRH, A. Moldova, vol. I, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, p. 406-407.



voievod, emis la Suceava pe 3 septembrie 1448. În acest important document20 se menţionează:

„† Din mila lui Dumnezeu, noi, Petru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă a noastră, pan Ulea, ne-a slujit drept şi credincios. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat, în ţara noastră, Moldova, satele: [la Covărlui], jumătate de sat din Ungureni de la Nevira şi jumătate de moară, la Sperleşti, pe Turlui, şi Proceşti, mai jos de Sperleşti, şi Negaşeşti, în dreptul Sperleştilor, şi Băşoteni, pe Tazlău, şi seliştea lui Petrilă, şi Tiseşti, pe Trotuş, şi Budeşti. Toate acestea mai sus-scrise să-i fie lui şi fratelui lui, Iuga, de la noi, uric, deopotrivă şi copiilor lor, şi fraţilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor, şi răstrănepoţilor lor şi întregului lor neam, cine va fi cel mai apropiat, neclintit niciodată, în veci.

Iar hotarul acestor sate şi selişti să fie după hotarul vechi, pe unde au folosit din veac.

Iar la aceasta este credinţa domniei mele, a mai sus-scrisului Petru voievod, şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Neagoe logofăt, credinţa panului Petru Hudici, credinţa panului <Duma>21 al lui <Br>22ae, credinţa panului Bratul, credinţa panului Stanciul, credinţa panului Costea Orîş, credinţa panului Oană Julici, credinţa panului Duma Dulcescul şi a fratelui său, pan Mircea, credinţa panului <Mîndzu>23, credinţa panului Ion Balcean, credinţa panului David <stolni>24c, credinţa panului Oană portar, credinţa panului Tader Negru, credinţa panului Tader Vascan, credinţa panului Nicoman, credinţa panului Tader Moicescul, credinţa panului Hrinea spătar, credinţa panului Sîrbul postelnic, credinţa panului Danciul vistier, credinţa panului Radul Pisc, credinţa panului Petru ceaşnic, credinţa panului Goian comis şi credinţa tuturor boierilor noştri, şi mari, şi mici.

Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, sau din copiii noştri sau din fraţii noştri sau din neamul nostru, oricine, pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu le clintească dania noastră, ci să le-o întărească şi să le-o împuternicească, pentru că le-am dat pentru dreapta şi credincioasa lor slujbă.

Iar pentru mai mare putere şi întărire a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit credinciosului nostru pan, Ilie logofăt, să scrie şi să atîrne pecetea noastră la această carte a noastră.

A scris Iliaş, la Suceava, în anul 6956 <1448>, luna septembrie 3”25. 20 Ibidem. 21 Rupt şi şters. 22 Rupt şi şters. 23 Rupt şi şters. 24 Rupt şi şters. 25 DRH, A. Moldova, vol. I, p. 406-407.



245

Cei doi proprietari moldoveni ai satului Boşoteni (pan Ulea şi fratele său pan Iuga) erau nepoţii de soră ai lui pan Giurgiu Ungureanu, menţionat într-un document26, din 28 ianuarie 1409, emis la Suceava de voievodul Alexandru cel Bun, domnul Ţării Moldovei.

„† Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi, că această adevărată slugă a noastră, pan Giurgiu Ungureanul, ne-a slujit cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebită milă şi i-am dat în ţara noastră, în Moldova, satele, ocinile lui, anume: <Unguren>27i , unde este casa lui, şi, lângă acela, Suhodolul <şi via pe care>28 şi-a sădit-o29, şi, la Turlui, satele anume: Porceştii, şi Sperleştii, şi Negrileşti, şi Neagă <şeşti>30, unde este jude Neagăş, şi, mai jos, unde este Coman. Toate acestea să-i fie de la noi uric, <cu>31 tot venitul, în <vecii>32 vecilor.

Iar hotarele Ungurenilor de la Bacău să fie începând de la obârşia <pârâului>33 ...34 drumul de la pârâu, apoi, de acolo, drept ...35 la Piatră, apoi, drept prin mijlocul cereteilor, la capătul văii ...36, apoi, în jos pe vale, până la capătul37 văii, apoi, pe vale în jos, la un vad, apoi, drept la deal, la gura văii, apoi, pe deal în sus, valea ce iese din pădure, apoi, în sus pe vale, până unde iese în poiană, apoi, din pădurea de la Tudora, în sus, la capătul Poienii Arse de la Cârligata, apoi, drept la pârâu, apoi, pe pârâu în sus, până la obârşie. Acesta este tot hotarul Ungurenilor38, iar al acelor sate de la Turlui, cu toate poienile şi cu toate hotarele lor vechi, pe unde din veac au folosit, să le fie neclintit lor niciodată, în vecii vecilor, şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui şi întregului neam al său, cine se va afla din cei mai apropiaţi .

Iar la aceasta este credinţa domniei mele, a mai sus-scrisului Alexandru voievod, şi credinţa copiilor noştri şi credinţa panului Stan <i>39 slav Rotămpan, şi 26 Ibidem, p. 34-36. 27 Şters. 28 Şters. 29 De la (<Unguren>i) până aici, şters cu cerneală. 30 Omis. 31 Omis. 32 Şters. 33 Şters. 34 Şters. 35 Şters. 36 Şters. 37 Neclar în original. 38 De la („hotarele Ungurenilor”) până aici, şters cu cerneală. 39 Omis.



credinţa panului Mi <hăi>40 laş, şi credinţa panului Giurgiu, şi credinţa panului Vlad vornic, şi credinţa panului Jiumetate Ion, şi credinţa panului Grinco, şi credinţa panului Negru vornic, credinţa panului Oană vornic de Suceava, credinţa panului Vâlcea, credinţa panului Sin Bârlici, credinţa panului Vlad de la Siret, credinţa panului Spenea, credinţa <panului>41 ... <vist>42 ier, credinţa panului Domocuş stolnic, credinţa panului Ilie ceaşnic, şi credinţa panului Stan postelnic şi vistier şi credinţa tuturor boierilor <moldoveni, şi>43 mari şi mici.

Iar după viaţa noastră, cine va fi domn în ţara noastră, sau din copiii noştri sau din fraţii noştri <sau din>44 neamul <nostru>45 <sau oricine, acela să>46 nu le clintească dania noastră, ci să le întărească şi să le împuternicească, pentru că le-am dat pentru dreapta şi credincioasa lor slujbă.

<Iar>47 pentru mai mare putere a tuturor celor mai sus-scrise am poruncit credinciosului nostru pan, Isaia logofăt, să scrie şi să atîrne < pe> cetea noastră la această carte a noastră.

La Suceava, în anul 6917 <1409>, luna ianuarie 28”48. Către sfârşitul secolului al XV-lea, satul Boşoteni mai este menţionat într-

un document49 de la voievodul Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, din 16 septembrie 1491:

„6999 <1491> sep (tem) v (rie) 16 Ispisoc sârbăsc50 ... de la domnul Ştefan v (oie) vod prin cari întăreşti miluirea

Mărinii, fata Berinii51, pe moşii sate drepte a ei, de la Tazlău, anume Bereştii, şi, pe din sus, Petrileştii şi Boşotenii, şi, diasupra Nadişii, satul anume Năsoeştii, ca să-i fii uric, cu tot venitul, ei şi fiilor lui52.

Iar hotarăle tuturor acelor mai sus scrisă sate să fii despre alte părţi pe bătrânile hotară, pe undi din vechiu au umblat”53.

Ulterior, satul Boşoteni este menţionat în documente din secolul al XVI-lea 40 Omis. 41 Şters. 42 Şters. 43 Şters. 44 Şters. 45 Şters. 46 Rupt şi şters. 47 Rupt. 48 DRH, A. Moldova, vol. I, p. 34-36. 49 Ibidem, vol. III, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980, p. 187. 50 Urmează: „cu tălmăcire lui”. 51 Documentul apare rezumat printre altele şi într-o anafora din 1837 mai 18, unde găsim „fata lui Berilă”. (Cf. Th. Codrescu, Uricariul, VI, Iaşi, 1875, p. 310; XVII, 1891, p. 177). 52 În loc de: „ei”. 53 DRH, A. Moldova, vol. III, p. 187.



247

(157754), secolul al XVII-lea (163855, 166556), secolul al XVIII-lea (171557, 175458, 176059, 176160, 176261, 177462, 177563, 178364), secolul al XIX-lea (180165, 180266, 180667, 181068, 181369, 181770, 181871, 182172, 182473, 182574, 183175, 183776, 183877, 183978, 184079, 184180, 184681, 184982, 185183, 185284, 185385, 185486, 185687, 185788, 185889, 186090, 186191, 186392, 186493, 187794) etc. 54 Corneliu Stoica, op.cit., p. 148. 55 DRH, A. Moldova, vol. XXIV, întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998, p. 300-302. 56 Corneliu Stoica, op.cit., p. 148. 57 Ibidem. 58 Ibidem. 59 Ibidem. 60 Ibidem. 61 Ibidem. 62 Ibidem, p. 401. 63 Ibidem, p. 148. 64 Ibidem. 65 Ibidem. 66 Ibidem. 67 Ibidem. 68 Ibidem. 69 Ibidem. 70 Ibidem. 71 Ibidem. 72 Ibidem. 73 Ibidem. 74 Ibidem. 75 Ibidem. 76 Ibidem. 77 Ibidem. 78 Ibidem. 79 Ibidem. 80 Ibidem. 81 Ibidem. 82 Ibidem, p. 149. 83 Ibidem. 84 Ibidem. 85 Ibidem. 86 Ibidem. 87 Ibidem. 88 Ibidem. 89 Ibidem. 90 Ibidem. 91 Ibidem. 92 Ibidem. 93 Ibidem. 94 Ibidem.



Pe baza informaţiilor documentare, putem consemna următoarea evoluţie95 a proprietăţii în satul Boşoteni: → a lui Ulea şi a fratelui său Iuga (1448) → a Mărinei, fiica lui Berea (1491) → a cneaghinei Tofana (fata lui Condrea Bucim, fost mare vornic) şi a fiilor ei: Lupaşco, Dănăilă, Antemia, nepoţii lui Bucim, fost mare vornic (1638) → a nepoţilor lui Bucim, fost mare vornic (1665) → a răzeşilor (1715) → a răzeşilor şi a lui Mihalache Rafailă, medelnicer (1803) → a răzeşilor şi a Nastasiei Crupenschi (căsătorită Rafailă), medelnicereasă (1816) → a răzeşilor şi a lui Toma Rafailă, căminar (1820-1864).

Numărul locuitorilor din satul Boşoteni va creşte în decursul timpului. Astfel, „Recensământul fiscal”96 operat de armata ţaristă în 1774 menţionează,

în ocolul Tazlăului Mare de Sus, satele Nadişa şi Boşoteni (sate răzăşăşti) cu 36 de case (5 popi, 2 diaconi, 2 mazili, 4 ruptaşi, 1 nevolnic, 3 scutelnici, 19 birnici).

În Condica Liuzilor97 pe anul 1803 găsim, în ocolul Tazlăul de Jos, satul Boşoteni cu 36 liuzi „ai casei medelnicerului Mihalachi Rafailă”98.

În „Condica Vistieriei Moldovei”99 din anul 1816 erau înregistraţi la Boşoteni (ocolul Tazlău de Gios) un număr de 18 liuzi „ai medelniceresei Nastasia Crupenschi”100.

În Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820101, în ocolul Tazlăului de Jos102 aflăm satul Boşoteni103 cu locuitori: unii pe moşia căminarului Toma Rafail, alţii pe moşie răzăşească. Loc de hrană au puţin. Alijverişul lor cu munca mâinilor. Starea a 3-a. 31 birnici (care plătesc 134 lei), din care 2 locuiesc la Stroieşti: 8 fruntaşi, 10 mijlocaşi şi 13 codaşi; au 39 vite albe, 24 cai; 5 scutelnici ai medelniceresei Nastasica Rafailă, 7 breslaşi ai medelniceresei Nastasica Rafailă, 15 breslaşi ai căminarului Toma Rafailă. 17 locuitori sunt slugi vechi ale medelniceresei Nastasia Rafailă şi ale căminarului Toma Rafailă, 1 este preot, 1 este dascăl. În total sunt 50 de locuitori.

Din condica „Extracturile regularisirii anului 1831”104 aflăm de satul „Boşotenii, Tazlăul de Jos, jud. Bacău cu 1 preot, 2 dascăli, 1 biserică ... proprietar, 95 Ibidem. 96 Publicat în Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea II, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1975, p. 322-323. 97 Theodor Codrescu, Uricariul, vol. VII, Iaşi, 1886, p. 296; A se vedea şi Corneliu Istrati, Condica Vistieriei Moldovei la 1803, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011. 98 Theodor Codrescu, op.cit., p. 296. 99 Corneliu Istrati, Condica Vistieriei Moldovei din anul 1816, în AIIAI., Supliment I, 1979, p. 27. 100 Ibidem. 101 Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 53-55; a se vedea şi Corneliu Istrati, Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011. 102 DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 166, op. 184, condica nr. 10, filele 281v.-286, apud Corneliu Stoica, op.cit., p. 413. 103 Ibidem. 104 DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 644, op. 708, condica nr. 96, apud Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 55; Catagrafiile Vistieriei Moldovei (1820-1845). I. Ţinutul Romanului. Partea a 2-a (1832), volum editat de Silviu Văcaru şi Mircea Ciubotaru, Iaşi, Editura StudIS, 2009, p. X.



249

căminarul Toma Rafailă şi răzăşii”105. În Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1831 „găsim că Boşotenii e a lui

Toma Rafailă şi al răzeşilor. Sunt 76 răzeşi cu pământ şi 8 fără pământ”106. În Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1832107 găsim în Ţinutul Bacău,

ocolul Tazlăul de Jos, satul Boşoteni, cu 30 locuitori birnici, 8 mazili, 6 ruptaşi, 1 jidov orândar, 1 preot, 1 dascăl, 2 bătrâni şi nevolnici, 7 văduve, 5 slujbaşi volnici. În total: 61 de locuitori. Proprietarii satului erau „căminarul Toma Rafailă şi răzeşii”108.

În Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1838109 aflăm în Ţinutul Bacău, ocolul Tazlăul de Jos, satul Boşoteni, cu 1 preot în slujbă, 2 dascăli bisericeşti, 1 birnic, 1 „vătej al moşiei”, 3 bătrâni nevolnici, 5 văduve, 9 mazili, 4 ruptaşi, 1 „fecior de privilegheţ, neintrat la nici o orânduială”, 54 birnici, 1 slugă fără bir. Proprietar era serdarul Toma Rafailă.

În Catagrafia din anul 1846110 găsim în Ţinutul Bacău, ocolul Tazlăul de Jos, satul Boşoteni, cu 42 birnici, 8 slujbaşi, 1 preot, 2 dascăli, 1 „privilegheţ”, 5 bătrâni, 11 văduve.

Dintr-o statistică privind populaţia din Moldova în anul 1846 aflăm de satul „Boşotenii în ţinutul Bacău, ocolul Tazlăul de Jos. Are 51 familii (liuzi)”111.

La Recensământul populaţiei din 1859-1860112 sunt înregistrate în Tinutul Bacău, ocolul Tazlăului de Jos, satul Boşotenii răzeşi 152 de locuitori şi în satul Boşotenii particulară 206 locuitori.

În anul 1895 sunt notaţi în satul „Boşotenii, din plasa Tazlăul de Jos al comunei cu acelaşi nume, situat pe un podiş de pe stânga Tazlăului”113, 142 capi de familie respectiv 248 de suflete.

În anul 1898 au fost notaţi în satul „Boşotenii114, jud. Bacău, plasa Tazlăul de Jos”, 142 capi de familie respectiv 248 suflete. Satul era „situat pe un podiş de pe stânga Tazlăului. Are o biserică ortodoxă, clădită ... de căminarul Toma Rafailă, deservită de un preot şi un cântăreţ”115. 105 DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 644, op. 708, condica nr. 96, apud Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 55. 106 Dr. Constantin V. Dimitriu, op.cit., p. 55; a se vedea şi Corneliu Istrati, Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1831, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010. 107 DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 885, nr. 59, filele 1-14, apud Corneliu Stoica, op.cit., p. 416. 108 Ibidem. 109 DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 1316, op. 1488, nr. 1216, filele 172v.-173, apud Corneliu Stoica, op.cit., p. 419. 110 DJANIaşi, fond Vistieria Moldovei, Tr. 1423, nr. 916, apud Corneliu Stoica, op.cit., p. 422. 111 Theodor Codrescu, op.cit., vol. XV, Iaşi, 1889, p. 369 respectiv p. 383. 112 Lucrările statistice a(le) Moldovei. Capitul II. Populaţiunea pe 1859 şi 1860, vol. II, Iaşi, 1862, p. 157, apud Corneliu Stoica, op.cit., p. 424. 113 Ortensia Racoviţă, Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Bucureşti, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, 1895, p. 169. 114 George Ioan Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, vol. I, Bucureşti, 1898, p. 548. 115 Ibidem.



Conform recensămintelor116 oficiale din secolul XX şi începutul secolului XXI, evoluţia numărului de locuitori este următoarea: 1912 – 330 locuitori; 1930 – 328 locuitori; 1941 – 387 locuitori; 1956 – 439 locuitori; 1966 – 430 locuitori; 1977 – 463 locuitori; 1992 – 417 locuitori; 2002 – 481 locuitori.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, Parohia ortodoxă Boşoteni117 i-a fiinţă în anul 1816118. În acelaşi an este ridicată şi prima biserică119 din sat, cu hramul „Sfântul Nicolae”120.

Biserica, construită din lemn121 în anul 1816, va fi reparată în anul 1884122, fiind ulterior (cum vom vedea mai jos), la începutul secolului al XX-lea, mai precis în anul 1902123, înlocuită cu o altă biserică, de zid124. Hramul acestei noi biserici va fi tot „Sfântul Nicolae”.

În anul 1893, în conformitate cu prevederile „Legii asupra clerului mirean şi seminarelor”125, Parohia ortodoxă Boşoteni deservea enoriaşii din satele: Boşoteni, Prisaca şi Enăcheşti126. În cadrul parohiei erau trei biserici: biserica „Sf. Nicolae” (satul Boşoteni), biserica „Cuvioasa Paraschiva” (satul Enăcheşti) şi biserica „Sf. Ilie” (satul Prisaca)127.

Parohia Boşoteni a fost subordonată la început Protoieriei Bacău, iar din anul 1949 – Protoieriei Plăşii Scorţeni128.

Atribuţiile parohiei erau „de a susţine, întări şi răspândi credinţa Bisericii Ortodoxe, pentru ca toţi credincioşii să respecte învăţăturile acestei credinţe, de a întreţine şi ajuta biserica, pe slujitorii şi aşezămintele ei, de a avea grijă de toate nevoile parohiei”129. 116 Corneliu Stoica, op.cit., p. 149. 117 Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, Repertoriul parohiilor ortodoxe din judeţul Bacău. Teză de licenţă (coordonator ştiinţific, prof.dr. Anton Coşa), susţinută la Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008. 118 Arhiva Episcopiei Romanului, Anuarul din 1909, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, p. 378, apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit., 2008. 119 Idem, Stat de Personal şi Funcţiune, manuscris, vol. III, 2007, fila 27 r., apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms. cit., 2008. 120 Ibidem. 121 Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, Biblioteca Monumentelor Istorice din România, 1974, p. 104. 122 Arhiva Episcopiei Romanului, Anuarul din 1909, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, p. 378, apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit., 2008. 123 Idem, Stat de Personal şi Funcţiune, manuscris, vol. III, 2007, fila 27 r., apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit., 2008. 124 Cf. Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, 1936, p. 129. 125 Cf. MO, nr. 47, Bucureşti, 1 iunie 1893. 126 Ibidem, nr. 34, Bucureşti, 14 mai 1894, p. 1277. 127 DJANBacău, Fond Parohia Boşoteni. Inventar, nr. 2456, fila 1. 128 Idem, Fond Parohia Boşoteni, dosar nr. 2/1939, fila 4. 129 Idem, Fond Parohia Boşoteni. Inventar, nr. 2456, fila 1.



251

Personalul parohiei „era reprezentat de un preot paroh, care era şi conducătorul parohiei, şi de doi cântăreţi. Organele reprezentative ale Parohiei erau: Adunarea parohială, Consiliul parohial şi epitropii parohiali care participau, sub conducerea preotului paroh, la rezolvarea afacerilor Parohiei”130.

Din documentele parohiale consultate reţinem aici o interesantă adresă a Protoieriei Bacău, nr. 1016 din 19 septembrie 1936, către Parohul Parohiei Boşoteni din care aflăm următoarele:

„[...] Veţi întocmi Monografia Comunei, cu numărul parohiilor, data înfiinţării, istoricul bisericilor şi a şcoalei, sau altor instituţiuni, de milă şi lumină din cuprinsul parohiei, precum şi orice act privitor la Biserică şi Neam. Se vor trece – în aceste monografii – date cât mai corecte, bazate pe inscripţii şi mărturii bine definite. După terminare, se vor înainta Sf. Episcopii prin Protoierie [...]”131. În stadiul actual al cercetărilor nu ştim dacă solicitarea Protoierie Bacău a fost îndeplinită de parohul de la Boşoteni.

De asemenea, ni s-a părut interesantă şi importantă în acelaşi timp, adresa Protoieriei Bacău, nr. 1018 din 11 iulie 1938, de unde aflăm de:

„Ordinul nr. 4807/1938, motivat de adresa Comisiunii Monumentelor Istorice nr. 1320/1938, ca: toate clădirile bisericeşti anterioare anului 1850 sunt monumente istorice. Deci nu se admite nici o reparaţie, schimbare sau adăogire la monumentele din această categorie fără aprobarea prealabilă a numitei comisiuni [...]”132.

Ctitorul primei biserici, construite în anul 1816, în satul Boşoteni, a fost căminarul Toma Rafailă133, ajutat fireşte de către săteni. Terenul pe care a fost ridicată biserica „a aparţinut căminarului Toma Rafael”134. De altfel, cum am văzut mai sus, familia boierului Rafailă a jucat un rol important în istoria satului. Membrii acestei familii boiereşti au stăpânit, alături de răzeşii locului, satul Boşoteni.

Cum am consemnat mai sus, în anul 1902, pe locul bisericii vechi (care a fost dărâmată) s-a construit, prin osteneala urmaşilor căminarului Toma Rafailă şi a sătenilor, actuala biserică de zid, sfinţită în acelaşi an. Pământul pe care s-a zidit biserica fusese donat135 de către căminarul Toma Rafailă, iar mai târziu pământul dimprejurul bisericii respectiv cimitirul au fost donate de către săteni.

Biserica de zid „Sf. Nicolae”136 are o suprafaţă de 64 m2. În decursul timpului a fost reparată de mai multe ori. Între anii 1939-1949 (în timpul preotului Vasile Schirliu, numit ca paroh la 11 august 1935 prin Decizia137 episcopală nr. 5522/1935) s-a făcut o renovare a acesteia. În anul 1969 a fost acoperită cu tablă. În anul 1984 a 130 Ibidem. 131 Idem, Fond Parohia Boşoteni, dosar nr. 1/1936, fila 65. 132 Ibidem, dosar nr. 1/1938, fila 53. 133 Nicolae Stoicescu, op.cit. 134 DJANBacău, Fond Protopopiatul ortodox Bacău, dosar nr. 16/1946, fila 33. 135 Ibidem. 136 Idem, Fond Parohia Boşoteni, dosar nr. 1/1944, fila 18. 137 Ibidem, dosar nr. 1/1935, fila 43.



fost pictată. Pictorul bisericii a fost A. Dumitru. Clopotele bisericii au fost cumpărate în anul 1940 şi turnate din nou în anul 2005.

Casa parohială a fost construită în timpul preotului paroh Filip Gheorghe. Numărul credincioşilor ortodocşi din cadrul Parohiei ortodoxe Boşoteni a

evoluat de-a lungul timpului astfel: -.1890 (40 de credincioşi)138 - 1909 (346 de familii respectiv 1321 de credincioşi)139 - 1936 (348 de familii respectiv 1454 de credincioşi140)141 - 1936 (78 de familii respectiv 234 credincioşi)142 - 1943 (427 de familii respectiv 1495 de credincioşi)143 - 2007 (250 de familii)144 - 2012 (120 familii)145. În ultimii ani146, biserica „Sf. Nicolae” din satul Boşoteni s-a înfrumuseţat cu

veşminte noi, seturi de candele noi, instalaţie de sunet, chivot nou, sfinte vase noi, cărţi de cult noi şi o pardoseală de granit şi brâu interior din marmură.

În anul 2012 parohia Boşoteni, din Protoieria Moineşti, aparţinând de Episcopia Romanului şi Bacăului, era deservită de preot paroh Titi Comănescu.

* Relativ recent (în anul 2009), în satul Boşoteni s-a descoperit un tezaur

monetar datând din secolele XVII-XVIII. „Cu prilejul lucrărilor la grădină, în perimetrul situat în apropierea locuinţei lui Ionel Rusu din localitatea Boşoteni, comuna Bereşti-Tazlău, judeţul Bacău, în vara anului 2009, a fost descoperit un vas ceramic spart din vechime, care conţinea monede de argint. La începutul lunii iunie, descoperitorul tezaurului a adus la muzeu 293 monede împreună cu fragmente ceramice. În perioada 19-21 august 2009, muzeul a organizat săpături de evaluare de teren, pe locul descoperirii, în urma cărora au mai fost descoperite două monede. S-a trasat o casetă de 2x2m, prin care s-a cercetat locul descoperirii tezaurului. Au fost identificate fragmente ceramice medievale, precum şi obiecte metalice din epoca modernă şi contemporană. Vasul, recuperat parţial şi restaurat, este o cană cu o singură toartă, lucrată la roată, din pastă fină de culoare cărămiziu deschis. În starea 138 Th. Atanasiu, Memoriu de stare a bisericilor şi a parohiilor ortodoxe din judeţul Bacău, în Biserica Ortodoxă Română, XIV, nr. 6, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1890, p. 446. 139 Arhiva Episcopiei Romanului, Anuarul din 1909, p. 378, apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit., 2008. 140 În întreaga parohie, cuprinzând satele: Boşoteni, Enăcheşti şi Prisaca. 141 Cf. Anuarul Eparhiei Romanului, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Marvan”, 1936, p. 130. 142 În satul Boşoteni; DJANBacău, Fond Parohia Boşoteni, dosar nr. 1/1943, fila 139r. 143 DJANBacău, Fond Parohia Boşoteni, dosar nr. 1/1943, fila 139r. 144 Arhiva Episcopiei Romanului, Stat de Personal şi Funcţiune, manuscris, vol. III, 2007, fila 27 r., apud Ciprian-Lucian A. Pătraşcu, ms.cit., 2008. 145 Cf. www. protoieriamoineşti.ro. 146 Ibidem.



253

actuală, înălţimea lui este de 13,2 cm, diametrul fundului de 6 cm, diametrul gurii de 9,5 cm, diametrul maxim de 10,9 cm. Împreună cu cele 295 monede de argint, se păstrează în colecţiile Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău”147.

* În cursul lunii octombrie 2012 s-a constatat, în timpul reparaţiilor aleilor din

jurul Bisericii „Sfântul Nicolae” din localitatea Boşoteni, com. Bereşti-Tazlău, jud. Bacău, apariţia unei boltiri construite din beton, încastrată în fundaţia acesteia. Lucrările s-au oprit şi a fost anunţat primarul din comună, Dumitru Tulpan. Acesta a anunţat instituţia noastră prin adresa nr. 5244/11.10.2012 situaţia din teren. În data de 12.10.2012, ne-am deplasat la faţa locului pentru a constata situaţia, ulterior ocupându-ne de formalităţile de obţinere a unui aviz de diagnostic arheologic. Menţionăm faptul că biserica în discuţie este datată la începutul secolului al XX-lea, pe aceasta fiind menţionat anul 1902 (mai precis: „1902 Mai 4”), şi nu este cuprinsă în Lista Monumentelor Istorice.

În data de 31.10.2012 s-a realizat diagnosticul arheologic148 pentru acest obiectiv. S-a trasat o casetă de dimensiunile 2,70 x 2 m, care a cuprins întreaga zonă de interes. Cercetările au fost efectuate cu sătenii care lucrau la reparaţia aleilor din jurul bisericii. Coordonatele bisericii sunt următoarele: 460 20.124 N, 270 06.847 E, altitudine absolută 237 m.

La adâncimea de -0,20 m, în dreptul boltirii a apărut o intrare zidită din cărămidă. Pe parcursul cercetării s-a constatat că de fapt era vorba despre două ziduri ce delimitau intrarea în cripta construită sub biserică. În interiorul celor două ziduri pământul de umplutură era amestecat cu foarte multe resturi de cărămidă, dar şi cărămizi întregi provenite de la desprinderea acestora din construcţia care făcea accesul în criptă, fragmente de tablă tăiată (probabil provenite din timpul realizării acoperişului în anii ’80). Concentrarea acestor resturi de cărămidă şi tablă era mai ales între cele două ziduri care formau intrarea în criptă. De asemenea, această zidărie era folosită şi pentru închiderea criptei, practic accesul în criptă era blocat de un zid. Din acest zid, în timp, s-au prăbuşit două rânduri de cărămizi de la nivelul superior, prăbuşindu-se în interiorul criptei. Cărămizile descoperite între cele două ziduri fiind desprinse din construcţia acestor ziduri.

Considerăm că această criptă a fost construită în acelaşi timp cu biserica, dar că aceste ziduri sunt ulterioare, probabil construite în momentul depunerii resturilor umane în criptă.

Diametrul boltirii intrării în criptă este de 80 cm, iar cele două ziduri sunt construite la o distanţă de 80 cm. În prezent, cele două ziduri se păstrează din ele pe o lungime de 0,80 m unul, iar celălalt pe o lungime de 1,20 m.

Continuând cercetarea, după constatarea faptului că intrarea în criptă este 147 Lăcrămioara-Elena Istina, Viorel M. Butnariu, Marius-Alexandru Istina, Tezaurul de la Boşoteni (sec. XVII-XVIII). Note preliminare, în Carpica, XXXVIII, Bacău, 2009, p. 104-118. 148 Autorizaţie nr. 217/ 2012, emisă de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.



zidită, am considerat că nu este necesar să demontăm aceast zid, mai ales datorită faptului că se putea pătrunde în criptă folosind partea de zidărie deja căzută.

În interiorul criptei au fost descoperite două cutii metalice (confecţionate dintr-o tablă puternic degradată de rugină), ambele având aceleaşi dimensiuni, fiind vorba de fapt de două cuburi: 50 x 50 x 50 cm.

În interiorul acestor cutii metalice au fost depozitate resturi umane, aparţinând mai multor indivizi. La locul cercetării era prezent şi preotul satului cu care ne-am consultat, şi am considerat corect, ca aceste oseminte să nu fie mişcate din locul în care au fost depuse. În interiorul criptei se mai aflau şi două fragmente de var stins, cu dimensiunile cuprinse între 25-40 cm.

De asemenea, am considerat corectă rezidirea intrării acestei cripte şi acoperirea casetei noastre. Prin urmare, aceste oseminte umane nu au fost deranjate, fiind lăsate pe locul lor de depunere în criptă.

În cursul realizării cercetării în cuprinsul casetei trasate pentru diagnosticul arheologic nu au fost descoperite în pământul de umplutură alte artefacte arheologice, în afara cărămizilor şi resturilor de fragmente din tablă folosită pentru acoperiş, considerăm faptul că această situţie de facto aparţine unei perioade contemporane, pe de o parte, iar pe de altă parte unei situaţii de cult, drept pentru care ni s-a părut corect ca în acest caz aceste oseminte să rămână depuse în cripta bisericii din localitatea Boşoteni, com. Bereşti-Tazlău, jud. Bacău.



255

Fig. 1 – Biserica „Sfântul Nicolae” din Boşoteni, com. Bereşti-Tazlău



Fig. 2 – Imagini cu situaţia descoperită pe teren în data de 12.10.2012



257

Fig. 3 – Trasarea casetei în vederea realizării diagnosticului arheologic



Fig. 4 – Imagini ale accesului realizat din zidărie spre criptă



259

Fig. 5 – Interiorul criptei, cu cele două cutii metalice



Fig. 6 – Inventarul celor două cutii metalice



261

Fig. 7 – Monument aflat în cimitirul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Boşoteni


MĂNĂSTIREA RĂCHITOASA

Laurenţiu Chiriac

Monastère de Răchitoasa Résumé

Dans cet article, l'auteur présente un bref historique du monastère Răchitoasa,

département de Bacau. On présente, brièvement, l’histoire de l'évolution des bâtiments qui se sont succédés au fil du temps dans ces endroits.

Mots clé: monastère Răchitoasa, département de Bacau, Zeletin, l’eglise

„Adormirea” Cuvinte cheie: mănăstirea Răchitoasa, judeţul Bacău, Zeletin, Biserica

„Adormirea” Răchitoasa (care a mai purtat şi numele de Răchitiş, comuna Răchitoasa,

judeţul Bacău, fostul ţinut Tutova) este un sat străvechi, atestat la 21 decembrie 14521, fiind situat la 36 kilometri nord-vest de Bârlad şi făcând parte la un moment dat şi din ţinutul Tecuci. Abia la 15 aprilie 1607 apare satul Răchitoasa de sine-stătător, căci atunci se desprinsese de Răchitiş2, fiind amintit deseori cu acest nume în tot veacul al XVII-lea3.

Schitul (apoi, mănăstirea) Răchitoasa – de pe valea Zeletinului – era în secolele XVII-XVIII unul dintre cele mai bogate aşezăminte din Moldova. Prima biserică a sa – cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” – a fost construită din lemn pe la 1677 de către marele clucer Enache Cunupi, ajutat fiind de familiile boiereşti Palade şi Cantacuzino. Acest lucru reiese din actul de la 19 iunie 1677, atunci când Andonie (fiul lui Ilie, nepotul lui Ignat) şi alţii (strănepoţii lui Ignat din Răchitoasa) i-au dat clucerului Enache un loc pentru zidirea unei mănăstiri, cu pomeţi, câmpuri, pământuri de arat, fânaţ, vad de moară, râmnic de peşte şi pădure, partea unchiului lor (Istrate şi Mihul)4. Clucerul Enache a făcut şi alte cumpărături din satul Răchitiş de la Simion şi de la cumnatul acestuia, Ursu5. În orice caz, la 6 aprilie 1678 schitul exista, căci tocmai atunci primea o danie din partea lui Gavril (fiul Mariei, fata popii din Răchitoasa), iar la 23 aprilie acelaşi an era menţionat clucerul Enache ca ctitor al bisericii de pe valea 1 DRH, A., vol. II, doc. 23. 2 CDM, Iaşi, 1982, vol. I, nr. 1320. 3 DIR, A., XVII, vol. III, doc. 261; vol. IV, doc. 106, vol. V, doc. 247; CDM, vol. II, nr. 81, nr. 601 şi nr. 1140; vol. III, nr.76; DRH, A., vol. XXII, doc. 170. Arhivele Statului Bucureşti, M-rea Răchitoasa, III / 7. 4 CDM, vol. IV, nr. 188. 5 Ibidem, vol. IV, nr. 147.


Mănăstirea Răchitoasa

263

Răchitoasei6. Acest locaş din lemn a fost adus de către clucer de la Volovăţ (judeţul Suceava) şi a fost strămutat, în 1923, din incinta mănăstirii în cimitir, devenind în timp capela acestuia7. În fine, între 1968 şi 1969, bisericuţa de lemn a fost reparată de mai multe ori8.

A doua biserică de la Răchitoasa – cu hramul „Adormirea” – era din zid, construită la 1697 de către marele spătar Ilie Enache-Ţifescu „Frige Vacă”, în condiţiile creşterii puterii economice a mănăstirii. Astfel, la 16 mai 1704, Ilie Enache şi soţia sa (Tofana) mărturiseau că fac danii „pentru o bisericuţă care din munca şi osteneala noastră am făcut-o de piatră, unde întâi şi din început au descălecat şi au făcut biserică de lemn tată meu, Ianachi, ce au fost clucer mare”9. Motivul transformării lăcaşului din lemn într-unul din zid a fost acela că „lemnul petrece viaţă mai scurtă, iar piatra viaţă mai lungă”10. Întrucât Ilie Enache era bolnav la acea dată, el n-a mai terminat construcţia, aşa încât i-a poruncit soţiei sale (Tofana) să facă zidul înconjurător (terminat la 1704), dar şi câteva chilii, obligând-o „a istovi zidul la mănăstire şi un rând, două sau câte o putea să fie nevoitoare să facă chilii de piatră”11.

Biserica „Adormirea” se încadrează tipului de biserici de sinteză moldo-munteană, cu turnul-clopotniţă alipit, cu gropniţă şi pridvor închis. Construită din piatră şi cărămidă, ea a avut iniţial un plan trilobat şi o faţadă specific muntenească, în timp ce absidele laterale erau scobite în zid, iar boltirea se făcuse pe sistemul arcelor etajate moldoveneşti. Avea un pridvor de formă dreptunghiulară, tratat în înălţime cu o semicalotă. Se observa o tendinţă barocă de diversitate şi – în acelaşi timp – o zugrăveală geometrică sculptată, îmbinată armonios cu ceramica cu steluţe şi motive florale. Naosul avea o turlă ridicată pe sistemul de arce în consolă şi arce piezişe12.

Exista şi o uşoară tendinţă de fortificare a edificiului, prin construirea sa pe un platou înalt şi prin renunţarea la pictura exterioară. Această „cetate mănăstirească” avea un zid de incintă fortificat, prevăzut cu metereze şi cu turnuri la cele patru colţuri. Pe poarta de intrare exista înaltul turn-clopotniţă, cu gang boltit la parter şi cu porţi masive din stejar, iar la etaj exista camera clopotelor. Clădirile şi anexele mănăstirii erau adaptate la planul patrulater relativ regulat, căci chiliile, casele egumeneşti, clisiarniţa, trapeza, cuhniile, anexele gospodăreşti se găseau de-a lungul zidului de incintă, în timp ce biserica era construită în mijlocul acestuia şi era amenajată ca un fort13.

Decorul exterior se concretiza prin împărţirea celor două registre de arcade 6 Arhivele Statului Bucureşti, manuscris 573, foile 53 şi 56. 7 Voica Maria Puşcaşu, Actul de ctitorire în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 2005, p. 487. 8 Arhivele Statului Bucureşti, M-rea Răchitoasa, VII / 42. 9 Academia Română, CXCV / 223. 10 Revista Uricarul, nr. IX, Bucureşti, 1892, p. 149-152. 11 Academia Română, CXCV / 224 (actul din 8 ianuarie 1729). 12 George Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile XV-XVII, Bucureşti, 1921, p. 236. 13 Ibidem, p. 237.


Laurenţiu Chiriac 264

oarbe cu arhivolte adâncite de un brâu median din cărămidă (compus dintr-un tor prins între două benzi de zig-zaguri), dar şi prin suprapunerea unui al treilea rând de arce mici (patru în pronaos şi opt în naos) peste arcele piezişe, pentru a da înălţime şi monumentalitate edificiului. De asemenea, ornamentele sculptate se armonizau cu liniile principale ale arhitecturii: pilaştrii cu bazele, cornişele cu consolele, frontoanele triunghiulare cu capitelurile, faţadele făţuite cu dantelăria de ornamente sculptate în tehnica reliefului plat şi pe loc, iar toate acestea nu numai că trădau vădite influenţe orientale, dar arătau şi o tentă puternică de baroc14. Lăcaşul avea şi o tendinţă decorativă populară, reliefată printr-un decor de ceramică smălţuită, combinat cu o zugrăveală ce imita cărămida aparentă. La toate acestea se adăugau unele ornamente compuse din rozete şi zig-zaguri noi – specifice sculpturii în lemn, dar reproduse pe elemente din piatră, sub forma ramelor de uşi şi ferestre15.

Pe baza daniilor făcute de târgoveţii din Bârlad şi de ctitori, mănăstirea Răchitoasa a avut în oraş numeroase prăvălii, dughene, pivniţe, hanuri, pământuri, participând activ la comercializarea produselor din acest târg şi la viaţa sa economică. Spre exemplu, Nastasia Gurioae (fata lui Simion Duca) face danie în 1708 acestei mănăstiri o casă cu două dughene şi o pivniţă în oraşul Bârlad, danie primită de egumenul Veniamin, după care a fost întărită de Dimitrie Cantemir la 2 ianuarie 1711, când egumen la Răchitoasa era Neofit16. Conflictele ivite cu urmaşii donatoarei s-au rezolvat în favoarea mănăstirii, în sensul că ispravnicul Ion de Bârlad a trebuit să-i aleagă acesteia, la 29 august 1730, o casă construită pe un loc domnesc17. Aceeaşi situaţie se va repeta şi cu dania din august 1795, când ispravnicii de Tutova dau poruncă mai multor târgoveţi să aleagă trei locuri în Bârlad drept danie a Câtei Ungureanca către mănăstirea Răchitoasa18. La rându-i, mănăstirea făcea schimb cu fostul logofăt Iordache Cantacuzino, în 1783, dându-i acestuia un vad de moară de pe apa Bârladului şi primind o dugheană cu cămară în târgul Tecuci19. De asemenea, această mănăstire a beneficiat deseori de scutiri din partea domniei. În orice caz, spre finele veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor, mănăstirea Răchitoasa avea 20 de moşii întregi şi 51 parţiale, iazuri de peşte, vaduri de moară pe apele Bârlad şi Zeletin, stupine, dughene, case şi prăvălii.

Ulterior, biserica din piatră de la Răchitoasa s-a dărâmat la cutremurul din 1738 – când „mănăstirea a fost risipită” – şi a trebuit să fie refăcută în următorul an de către egumenul Daniil. Pentru învelirea ei, egumenul a fost ajutat de Toader Palade vistier şi Iordache Cantacuzino20. La 4 iulie 1767, „părintele Ştefan dichiu dela Răchitoasa” 14 Constantin Calmuschi, M-rea Răchitoasa – Tecuci, în Universul, nr. 226, Bucureşti, 1935, p. 6. 15 Ibidem, p. 7. 16 Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. II, p. 18-20 şi 78-79. 17 Ibidem, vol. II, p. 21-22. 18 Ibidem, vol. II, p. 87. 19 Ibidem, vol. II, p. 63. 20 Arhivele Statului Bucureşti, Condica Asaki, manuscris 628, foaia 281.


Mănăstirea Răchitoasa

265

semna un act de vânzare-cumpărare de la Dracsini21. Mai târziu, pe la 1836, biserica a fost reparată de egumenul Iacov, după care ea apare în catagrafiile din 1860 şi 1863 ca fiind metoh al mănăstirii Vatoped22. Din păcate, pe la 1885 mănăstirea era transformată în cămin de bătrâni şi penitenciar, mai ales că era în stare proastă, aproape dărâmată23. Astăzi ea şi-a recăpătat rolul iniţial şi apare restaurată complet.

În fine, pe lângă numeroasele obiecte de cult pe care le-a avut mănăstirea, reţin atenţia două inscripţii de pe pietrele de mormânt. Una din pietre se afla în biserica de lemn şi pe ea scrie: „Această piatră o au făcut şi o au înfrumuseţat giupâneasa Anna, mare vornoceasă, fiului său Irimie în zilele lui Ioan Duca voievod anul 7188 (1680 – n.n..)”, iar pe cealaltă, de la biserica din zid, scria: „Această piatră o au înfrumuseţat dumnealui Iane, mare stolnic, cuconilor săi Alexandru şi Sata în zilele lui Ioan Duca voievod anul 7207 (1699 – n.n.)”24.

21 Iacov Antonovici, op.cit., vol. III, p. 189. 22 Arhivele Statului Bucureşti, Min. Instr. Moldova, dosar 698 / 1860 şi Min. Cult. Şi Instr. Moldova, dosar 1104 / 1863. 23 Ibidem, manuscrisele 572-575. 24 Melchisedec Ştefănescu, Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 mănăstiriri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 296 şi 308.


ISTORIA SATULUI SOMUŞCA

Anton Coşa

În amintirea mamei mele...

Somuşca village history Summary

This study is a result of a series of field and archive researches, accomplished by the

author in the Catholic community from Somuşca. The study analyse the location itself (Somuşca), and the people, the ones who have founded and preserved its existence.

Key words: Somuşca, monography, history, Catholics from Moldavia, „csango”,

identity, treasury, historical source, monetary treasure. Cuvinte cheie: Somuşca, monografie, istorie, Catolicii din Moldova, „ceangăi”,

identitate, tezaur, izvoare istorice, tezaur monetar. Satul Somuşca este aşezat în partea estică a României, în zona centrală a

Moldovei, pe dealurile din partea dreaptă a Culoarului Siretului, în judeţul Bacău, la aproximativ 20 km depărtare, spre sud, de municipiul Bacău. Din punct de vedere administrativ, satul Somuşca face parte astăzi din comuna Cleja.

Începuturile satului Somuşca sunt în legătură cu stabilirea aici, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a câtorva familii de transilvăneni catolici.

Prima menţiune documentară a acestui sat este din 1781, an în care, într-un Status Animarum (Starea Sufletelor)1, sunt notate un număr de 15 familii şi 74 de credincioşi. Iată cum, strămoşii locuitorilor catolici de astăzi sunt practic fondatorii, întemeietorii satului Somuşca, cei care au dat, în acelaşi timp, şi numele aşezării.

Denumirea iniţială a localităţii a fost: Somoşca, menţionată în documente în forma Somoska ori Somosca. De altfel, în documentele istorice satul Somuşca a apărut de-a lungul timpului în diverse variante: Somoşca2; Somoska3; Somosca4; 1 DJANBacău, Colecţia Registre de stare civilă, Mitrice. Parohia romano-catolică Faraoani, dosar nr. 1/1780, filele 303v.-362r.; publicat de Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum”, prima parte în ArhGen, V (X), 1-2, 1998, p. 155-160 respectiv partea a doua în ArhGen, V (X), 3-4, 1998, p. 199-258. 2 DJANBacău, Fond Parohia romano-catolică Cleja, passim, apud. Pr. Iosif Gabor, Parohia catolică Cleja, Luizi-Călugăra, 1988, manuscris, f. 10. 3 Idem, Colecţia Registre de stare civilă, Mitrice. Parohia romano-catolică Faraoani, dosar nr. 1/1780, f. 303v.-362r. 4 DJANBacău, Colecţia Registre de stare civilă, Mitrice. Parohia romano-catolică Faraoani, dosar nr. 1/1780, f. 330-373; publicat de Anton Coşa, Un document inedit din 1793 privind catolicii din judeţul Bacău în Archiva Moldaviae, I, Arhivele Naţionale ale României, Iaşi, 2009, p. 178-218.


Istoria satului Somuşca

267

Samoska5; Somoscha6; Somâşca7; Samăşca8; Somăşca9; Somişca10; Somîşca11; Sumuska12; Sumuşca13; Şoimeasca14; Şumuşca15; Zamosca16.

Etimologia numelui satului Somuşca provine dintr-o realitate geografică locală, anume prezenţa pe teritoriul localităţii a unor arbori mici („corn – corni”) cu lemnul foarte tare, cu frunze opuse, cu flori galbene şi cu fructe roşii comestibile („coarnă – coarne”17), cărora în graiul local li se spune „şom”18.

Toponimul care a rezultat derivă19, astfel din cuvântul „cornet”, devenit prin diminutivare „cornăţel”20, însemnând: „pădurice de corni”, „pădure de corni”21, „pădure mică de corni”, „loc unde cresc corni”, „pădurice de coarne”22, „loc unde sunt multe coarne”23.

În spaţiul toponimic românesc24 există multe exemple similare: Cornii25, 5 Anton Coşa, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Iaşi, Editura Sapienţia, 2007, p. 550. 6 DJANBacău, Fond Parohia Romano-Catolică Faraoani, dosar nr. 1/1801, f. 1r.-46v.; publicat de Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum”, prima parte în ArhGen, V (X), 1-2, 1998, p. 155-160, respectiv partea a doua în ArhGen, V (X), 3-4, 1998, p. 199-258. 7 Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XV, Iaşi, 1889, p. 369, respectiv 385. 8 Proiectul Divanului Obştesc [...] atingătoriu de chipul regularisit pentru transportarea sărei de la Ocnă pe şchelea Galaţii, în Buletin. Foaie oficială, XXI, nr. 10 ad., 11-13, Iaşi, 1853, p. 11/46. 9 Tăbliţi pe sate [pentru ...] plata birului [...], în Foaie sătească a Principatului Moldovii, III, nr. 16, 22-23 ad., Iaşi, 1841, p. 116. 10 Tablou de toate comunele rurale din ţară (extras din MO), Bucureşti, 1864, p. 6. 11 Lista arătătoare de suma banilor ce se cuvin satelor din tot Prinţipatul Moldaviei, pentru lucrul drumurilor în anul 1841, în Foaie sătească a Principatului Moldovii, nr. 51-52 ad., 27 iunie, Iaşi, 1843, p. 208. 12 J.F. Neigebauer, Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, 1854, p. 154. 13 Buletin Oficial. Foaea publicaţiilor oficiale a Prinţipatului Moldaviei, Iaşi, 1858, p. 524. 14 Ioan George Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, vol. II, Bucureşti, 1899, p. 521-522; vol. V, 1902, p. 523. 15 Constantin C. Giurescu, Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Bucureşti, 1957, p. 214. 16 Pr. Iosif Gabor, Dicţionarul comunităţilor catolice din Moldova, Bacău, Editura „Conexiuni”, 1996, p. 251-252. 17 Inf. Câtea M. Magda, 76 de ani, Somuşca, 25 ianuarie 2012. 18 Inf. Benchea A. Aniţa, 81 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012. 19 Iorgu Iordan, Toponimia Românească, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1963, p. 65. 20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 Inf. Benchea M. Ianoş, 76 de ani, Somuşca, 15 ianuarie 2012. 23 Inf. Bejan Farcaş Gh. Mihai, 83 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012. 24 Iorgu Iordan, op. cit., p. 64-65. 25 Tezaurul Toponimic al României. Moldova, coord. Dragoş Moldovanu, vol. I, partea I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, p. 280.


Anton Coşa

268

Cornetul26, Cornăţel27, Cornăţelul28 etc. Prin urmare, toponimul „Somoşca” este, de fapt, echivalentul din graiul local al diminutivului „Cornăţel” având, în mod evident, aceeaşi semnificaţie.

În zona satului Somuşca mai există şi alte toponime formate de-a lungul timpului asemenea toponimului „Somuşca”, cum ar fi de exemplu: Botzaş29 („pădurice de soc”30), Bradoş31 („pădurice de brazi”32) etc.

În ceea ce priveşte numele de astăzi al aşezării: Somuşca, remarcăm faptul că este o variantă recentă, introdusă în nomenclatorul actual al localităţilor fără nici un fel de explicaţie în cursul secolului al XX-lea.

Prima denumire a satului: Somoşca s-a perpetuat până în a doua jumătate a secolului XX, mai precis până în anul 1968, când a fost promulgată Legea33 nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului R.S.R. Acest act normativ consacră schimbarea vechii denumiri a satului Somoşca şi înlocuirea acesteia cu una nouă: Somuşca.

Fireşte, ne putem pune întrebarea de ce o asemenea diversitate şi, în acelaşi timp, inconsecvenţă toponimică. Explicaţiile sunt în legătură, pe de o parte cu originea localnicilor catolici, aspect pe care îl vom dezvolta ceva mai încolo, pe de altă parte cu meandrele gândirii celor care luau hotărâri în ceea ce priveşte toponimia oficială.

Schimbarea oficială a denumirii satului, caracterizată printr-o acţiune de românizare toponimică a fost, credem noi, dovada unei atitudini reflexive şi conjuncturale. „Multiplele intervenţii ale oficialităţilor asupra nomenclaturii noastre geografice au fost condamnate, în general, de către specialişti, dar protestele lor au rămas fără ecou”34, deşi se ştie că „de numele unor sate ... se leagă foarte des o istorie întreagă”35, iar din punct de vedere ştiinţific „e păgubitor să se treacă peste un nume numai pentru că e dezagreat”36 de factori din exterior. „Numele locale nu pot fi supuse unor capricii ale modei”37. 26 Ibidem, p. 279. 27 Ioan Lupaş, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvănene, Sibiu, Editura Dacia Traiană, 1944, p. 36, respectiv p. 49. 28 Cf. supra, nota 25, p. 277-278. 29 Inf. Sabău M. Magda, 80 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012. 30 Inf. Ghiuri Gh. Maria, 59 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012. 31 Inf. Patraşcu M. Ruja, 79 de ani, Somuşca, 25 ianuarie 2012. 32 Inf. Ghiuri Gh. Maria, 59 de ani, Somuşca, 26 ianuarie 2012. 33 Cf. Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, Anexă în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, 1968, nr. 163-165, p. 1513 respectiv 1733. 34 Cf. Supra, nota 25, p. LX. 35 Ibidem. 36 Ibidem, p. 18. 37 Ibidem.



269

Pe teritoriul satului Somuşca s-a descoperit un important tezaur monetar38. Astfel, „în vara anului 1980, cu ocazia săpării unei gropi39 în zona în care se aflau construcţiile zootehnice ale Cooperativei agricole de producţie din satul Somuşca, comuna Cleja, lucrătorii Benchea Mihai şi Budău Ioan au găsit un vas în care erau depozitate mai multe piese monetare din argint. Monedele au fost împărţite între aceşti lucrători, iar vasul a fost distrus şi nu a mai putut fi găsit.

În urma cercetărilor întreprinse au fost recuperate un număr de 56 monede. Tezaurul înregistrat la Muzeul judeţean de istorie şi artă din Bacău (inv. 26554-26609) constă din piese monetare din argint în greutate totală de 512,55 g. şi cu un titlu al argintului de 800‰.

Monedele au fost emise în imperiul romano-german, respectiv austriac (47 buc.), Bavaria (1 buc.), Peru (1 buc.), Rusia (1 buc.), Imperiul otoman (6 buc.). Cea mai veche monedă este emisă în 1764, iar cea mai nouă în 1847, deci tezaurul se eşalonează pe o durată de timp de 83 ani.

După cum reiese din lista monedelor40, tezaurul constă din 48 piese de 20 creiţari, un taler, o rublă, doi gedid-üzlük şi patru Yirmi Kuruş. Monedele emise pentru Imperiul romano-german au fost bătute în monetăriile din Viena, Praga, Hall, Kremnica, Alba-Iulia. Moneda emisă pentru Peru a fost bătută în atelierul Potosi. Emisiunile turceşti din tezaurul nostru au fost bătute în monetăriile din Istanbul de Selim III şi Constantinopol de Abdülmecid. Moneda emisă de Nicolae II pentru Rusia a fost bătută la Moscova.

Cauzele tezaurizării monedelor (şi când anume) sunt îngreunate şi de faptul că nu s-a recuperat întregul tezaur pentru a stabili care este cea mai recentă monedă din această descoperire şi în funcţie de aceasta să emitem unele concluzii referitoare la evenimentele istorice sau sociale care s-au petrecut în Moldova în această perioadă.

Într-adevăr, cercetările au stabilit că tezaurul se compunea din 108 monede, din care au fost recuperate numai 56 piese monetare. Cu toate că tezaurul cuprinde monede ce au o frecvenţă constantă ca emisiuni, ar fi fost posibil ca alte monede ce s-au pierdut să se eşaloneze pe o perioadă mai târzie decât data ultimei monede recuperate (1847) [...] Tezaurul monetar descoperit la Somuşca-Cleja, chiar dacă n-a fost recuperat complet, prin datele pe care le conţine contribuie la elucidarea unor probleme privitoare la circulaţia monetară şi prezenţa pe piaţa Moldovei a unor numeroase monede străine.

Ţinând cont de faptul că tezaurul pe care l-am descris se încadrează în secolele XVIII-XIX şi studiind literatura de specialitate, se pot emite câteva concluzii referitoare la circulaţia monetară din aceste vremuri.

Monedele care circulau în Moldova în secolul al XVIII-lea sunt foarte 38 Alexandru Artimon, Un tezaur monetar din secolele XVIII-XIX descoperit la Somuşca-Cleja (jud. Bacău), în Carpica, XV, Bacău, 1983, p. 169-182. 39 Ibidem, p. 169. 40 Ibidem, p. 176.


Anton Coşa

270

numeroase ca tip şi variate ca origine. Circulaţia cea mai intensă o au monedele turceşti, apoi monedele poloneze, ruseşti, austriece, veneţiene, olandeze. De asemenea, se cunoaşte că monedele care au jucat un rol economic mai însemnat începând din secolul al XVIII-lea, au fost galbenul olandez şi sfanţul austriac. Sfanţul, monedă austriacă de argint, în valoare de 20 creiţari, a fost emis începând din anul 1754, păstrându-şi neschimbat tipul până la 1856, când emisiunea sa a încetat. În tezaurul analizat sunt un număr de 48 monede de această valoare [...] Descoperirea acestui tezaur într-o aşezare sătească ne dovedeşte că în secolele XVIII-XIX asistăm la un proces de intensificare a schimburilor comerciale atât interne cât şi externe41. Ca urmare a acestui fapt se observă o creştere a producţiei pentru piaţă la care participă atât boierii, negustorii cât şi o anumită pătură a ţărănimii ce vinde pe piaţă vite mari şi mici, produse cerealiere, brânzeturi, fructe, zarzavaturi etc.

Cu toate că nu a fost recuperat în întregime tezaurul, emitem cu titlu de probabilitate ipoteza că el a fost îngropat în vremea evenimentelor revoluţionare din Moldova anului 1848, mai ales că ultima emisiune monetară recuperată datează din anul 1847. Tezaurul a aparţinut, probabil, unui negustor sau unui locuitor mai înstărit antrenat în producţia pentru piaţă. În concluzie, descoperirea acestui nou tezaur, este încă o dovadă, în plus, a folosirii frecvente a monedelor străine, în cadrul aşezărilor săteşti din Moldova secolelor XVIII-XIX”42.

Cum am notat mai sus, conform documentelor istorice, primii locuitori ai satului Somuşca, întemeietorii aşezării, au venit aici din Transilvania. Această stare de fapt ne conduce la mai multe întrebări. Cine erau cei care au emigrat din Transilvania în Moldova? Erau ei români, secui, unguri, saşi? (cu toţii locuitori tradiţionali ai spaţiului transilvan). De ce au fost ei nevoiţi să plece din Transilvania? De ce au ales să se stabilească tocmai în Moldova? Vom încerca să răspundem tuturor acestor întrebări în rândurile care urmează.

În secolul al XVIII-lea (cel în care strămoşii locuitorilor de astăzi din Somuşca întemeiază satul) Transilvania se afla sub stăpânirea Imperiului Habsburgic43. Pentru a-şi consolida stăpânirea politică, habsburgii vor lua o serie de măsuri care nu vor fi pe placul nici uneia dintre populaţiile care locuiau atunci în Transilvania, determinând din partea acestora o opoziţie constantă.

Nemulţumiţi vor fi, deopotrivă, ungurii respectiv nobilii maghiari (care îşi exercitau autoritatea în comitate), patriciatul săsesc din scaunele săseşti, secuii din scaunele secuieşti şi, fireşte, românii majoritari care locuiau în întregul spaţiu transilvan. Dacă ungurii, secuii şi saşii făceau parte din „naţiunile privilegiate”44, românii nu erau consideraţi ca având drepturi egale cu aceştia, aflându-se în situaţia 41 Ibidem, p. 177. 42 Ibidem. 43 Istoria Românilor. Epoca modernă, Chişinău-Galaţi, Editura Porto-Franco, 1992, p. 6. 44 Ibidem, p. 10.



271

de „toleraţi”45 în spaţiul transilvan. Nemulţumirea ungurilor, saşilor şi secuilor era legată, în principal, de pierderea

privilegiilor pe care le deţinuseră până la venirea habsburgilor şi, implicit, a autorităţii pe care o exercitau până atunci în zonă. Era o evidentă nemulţumire de natură politică.

Pentru români, iniţial, autoritatea habsburgică s-a dovedit a fi benefică. Promiţându-le că-i va scoate din situaţia de toleraţi, conferindu-le drepturi egale cu cele ale naţiunilor privilegiate, habsburgii vor favoriza trecerea românilor de la ortodoxie la catolicism46, prin înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Actul, politic în esenţa lui, nu atingea, în fond, tradiţiile ancestrale româneşti, urmărind să contrabalanseze, prin numărul românilor, poziţia dominantă pe care o deţineau stările privilegiate şi să asigure supremaţia politică a Curţii de la Viena în Transilvania. La rândul lor, românii care adoptau credinţa catolică câştigau o serie de avantaje, cel mai important fiind acela al recunoaşterii ca „naţiune”47 cu drepturi depline.

Din punct de vedere economic, social şi militar, nemulţumite vor fi toate populaţiile din Transilvania. Autoritatea habsburgică va veni cu noi legi care vor creşte taxele şi impozitele, ceea ce va conduce la mişcări sociale de amploare, cea mai importantă fiind răscoala48 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan din anul 1784. Înfiinţarea regimentelor imperiale de graniţă (1762-1764) îi va nemulţumi mai ales pe secui49, care se vor opune în acei ani cu vehemenţă.

Iată, foarte pe scurt, condiţiile de viaţă din Transilvania secolului al XVIII-lea care îi vor determina pe mulţi să plece de acolo, în special români şi secui. În cazul secuilor, înfiinţarea regimentelor de graniţă va determina „amplificarea migraţiei”50. Astfel, în urma evenimentelor de la Madéfalva (Siculeni-Ciuc) din 1764 (cunoscutul „Siculicidium”51 sau „măcelul de la Madefalău”52) „un număr mare de secui din Ciuc... şi Trei Scaune... s-au refugiat în Moldova”53.

Documentele istorice confirmă faptul că „în a doua jumătate a veacului al 18-lea, noi contingente de ardeleni catolici ori greco-catolici, alungaţi de vitregia vremurilor, au poposit în Moldova, înmulţind şi întărind rândurile vechilor catolici”54. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem. 48 Ibidem, p. 12. 49 Cf. Acta – 1996, Sfântu Gheorghe, vol. I, 1997, p. 209-224. 50 Ioan Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Târgu-Mureş, Editura Universităţii „Petru Maior”, 2008, p. 208. 51 Cf. supra, nota 49. 52 Ioan Lăcătuşu, op.cit., p. 208. 53 Ibidem. 54 Pr. Ioan Mărtinaş, Pr.Dr. Gaspar Bachmeier, „Bine ai venit stăpâne”. Acte, cuvântări şi însemnări omagiale la consacrarea şi înscăunarea Excelenţei Sale Mons. Dr. Anton Durcovici ca Episcop de Iaşi, Iaşi, Episcopia Catolică, 1948, p. 72.


Anton Coşa

272

Dintre „cei nou descălecaţi”55, majoritatea celor care „s-au aşezat prin părţile Bacăului”56 provin „de prin părţile secuieşti”57 şi „sunt de origine Secui şi Români, dar puternic influenţaţi de stăpânirea maghiară”58. Că este aşa „ne dovedesc cu prisosinţă limba, numele, portul şi datinele”59.

Începând din secolul al XVIII-lea majoritatea emigranţilor transilvăneni care se stabilesc în Moldova sunt români. Nu întâmplător, credem noi, acest adevărat fenomen de migrare umană dinspre Transilvania către Moldova este cunoscut în veacul XVIII sub numele de „profugium Valachorum”60.

Aceste permanente „mişcări de populaţie”61 au condus la formarea, pe lângă „comunităţile de romano-catolici moldoveni (ceangăi)”62, şi a „numeroase sate de ungureni în Moldova”63. Emigranţii erau deopotrivă români şi secui, numărul lor fiind constant ridicat, într-o asemenea măsură încât autorităţile transilvănene au fost nevoite să ia o serie de măsuri pentru diminuarea fenomenului migraţionist.

De altfel, important de menţionat este şi faptul că mişcarea migratorie a populaţiei din Transilvania spre Moldova a fost, de-a lungul timpului (secolele XIII-XX), continuă şi de mari proporţii, nefiind legată de factorul etnic.

De ce au ales emigranţii din Transilvania să se stabilească tocmai în Moldova? În mod paradoxal, poate, motivele generale ale stabilirii în Moldova erau identice, atât pentru românii ardeleni cât şi pentru secuii din interiorul arcului carpatic.

Românii din Transilvania, de exemplu, au ales să se stabilească în Moldova în virtutea existenţei de-a lungul timpului a numeroase, diverse şi trainice legături pe toate planurile vieţii spirituale, culturale, economice şi sociale cu spaţiul extracarpatic.

Secuii, pe de altă parte, au ales ca loc de emigrare Moldova pe baza existenţei în memoria colectivă a mai vechilor legături economice, sociale, militare, politice cu spaţiul moldav.

În acelaşi timp, nu trebuie să uităm de existenţa în spaţiul moldovenesc a altor sate mai vechi locuite de „catolici”64 ori de „ungureni”65 (din Ţara Ungurească, cum mai era numită pe atunci Transilvania) şi în care se puteau aşeza noii veniţi, precum şi de facilităţile de natură fiscală pe care autorităţile moldoveneşti le-au luat la graniţa dintre secolele XVII-XVIII.

De exemplu, domnii Moldovei au legiferat posibilitatea aducerii din 55 Ibidem, p. 72-73. 56 Ibidem, p. 73. 57 Ibidem. 58 Ibidem. 59 Ibidem. 60 Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, ediţia a II-a, Bacău, Editura „Symbol”, 1998, p. 24. 61 Ioan Lăcătuşu, op.cit., p. 205. 62 Ibidem. 63 Ibidem. 64 Anton Coşa, Problema originii catolicilor din Moldova, în Carpica, XXXI, 2002, p. 79-106. 65 Ibidem.



273

Transilvania a unor „oameni străini”66 cunoscuţi sub numele de „liuzi”67. Venirea acestor „liuzi” face parte din mai amplul proces de emigrare68 din Transilvania, fenomen de altfel constant pe tot parcursul secolelor XV-XVIII, amplificat, cum am văzut mai sus, în preajma ultimului interval.

În preajma veacului al XVIII-lea autorităţile moldoveneşti hotărâseră ca „proprietarii de moşii, atât boieri cât şi mănăstiri”69 să poată aduce oameni de peste hotar, din Transilvania, pentru a munci pe moşiile lor ori pe cele ale domniei. Aceştia erau aşa-numiţii „liuzi”70. Aducerea lor era una deosebit de avantajoasă pentru proprietarii moldoveni în condiţiile în care „vistieria nu putea percepe nici o dare de la aceşti liuzi sau oameni străini”71.

Deşi satul Somuşca nu este menţionat nici în Condica Liuzilor72 pe anul 1803, nici în Condica Vistieriei Moldovei73 din anul 1816, totuşi constatăm prezenţa „liuzilor”74 şi în satul Somuşca, în anul 1864.

După stabilirea lor în vatra satului Somuşca, strămoşii locuitorilor catolici de astăzi se adaptează relativ repede noilor condiţii de viaţă din Moldova. Numărul75 lor va creşte constant în anii care urmează, pe de o parte datorită unor cauze naturale (natalitatea), pe de altă parte stabilirii în Somuşca a noi emigranţi transilvăneni.

În ceea ce priveşte identitatea76, locuitorii din satul Somuşca îşi afirmă astăzi constant identitatea românească, deşi, originea credincioşilor catolici din această comunitate, asemenea întregii comunităţi catolice din Moldova constituie, în anumite medii, un subiect controversat77.

Dacă până în prezent, comunitatea catolică din Somuşca nu a beneficiat de o cercetare ştiinţifică serioasă, în cazul catolicilor din Moldova, în ansamblu, s-a creat de-a lungul timpului o bogată bibliografie78, urmare a unor îndelungi cercetări întreprinse iniţial, cu precădere, de cercetători maghiari, mai apoi şi de cercetători 66 Theodor Codrescu, op.cit., vol. VII, p. 16. 67 Ibidem. 68 Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 103. 69 Theodor Codrescu, op.cit., vol. VII, p. 16. 70 Ibidem. 71 Ibidem. 72 Idem, vol. VII, Iaşi, 1886, p. 289 respectiv 290. 73 Corneliu Istrati, Condica Vistieriei Moldovei din anul 1816, în AIIAI. Supliment I, 1979, p. 24. 74 Theodor Codrescu, op.cit., vol. XV, Iaşi, 1889, p. 369 respectiv 385. 75 Vezi capitolul Demografia. 76 Anton Coşa, Identitatea catolicilor din Moldova, în Lumina Creştinului, XIII, 4 (134), Iaşi, 2001, p. 8; idem, Identitatea asumată şi identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova, în vol. Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, ediţie îngrijită de Vilică Munteanu şi Ioan Lăcătuşu, Oneşti, Editura Magic Print, 2011. 77 Idem, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 79-106. 78 Vezi: Mikecs László, Csángók, Pécs, Bolyai Akadémia, 1989; A Moldvai Magyarság Bibliográfiája, întocmit de Halász Péter, Budapest, A Lakatos Demeter Egyesület Kiadványa, 1996; A Moldvai Csángók Bibliográfiája, întocmit de Ilyés Sándor, Kolozsvár, Kriza János Néprajzi Társaság, 2006.


Anton Coşa

274

români. Preocupările ştiinţifice maghiare privindu-i pe catolicii din Moldova au ca

punct de plecare scrierile unui preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în urma evenimentelor de la Madéfalva din 1764 (pomenite de noi mai sus), care foloseşte relativ la catolicii din spaţiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari”79. Astfel, acesta face o inovaţie lingvistică80 prin alăturarea a doi termeni: „ceangău”81 (folosit pe atunci în Transilvania) şi „ungur”82 (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) şi creând în acest fel un fals etnonim83 şi implicit o falsă problemă etnică84 în Moldova.

Cu toate că preotul Zöld Péter notează faptul că locuitorii catolici din Moldova „din vremuri străvechi, fără să fi fost învăţaţi de către nimeni se consideră rămăşiţe ale saşilor şi, împreună cu secuii îşi spun «ceangăi-maghiari»…”85 şi că „Ei se numesc acum astfel, fără să ştie de unde, de ce şi de la cine au primit acest nume”86, totuşi el constată şi faptul că locuitorii catolici din Moldova vorbesc toţi româneşte şi ungureşte87 (prin urmare erau bilingvi88), dar ungureşte vorbesc într-un mod mai deosebit89, precum şi că „îmbrăcămintea lor este românească, ieftină şi e lucrată de soţiile lor”90.

Deşi preotul secui Zöld Péter nu a trecut şi prin satul Somuşca, totuşi scrierile sale vor avea implicaţii şi asupra urmaşilor locuitorilor catolici de mai târziu din această aşezare.

Insistăm şi în acest cadru asupra faptului că prin promovarea greşită a termenului „ceangău”91 (în forma „ceangăi-maghiari”92) de către preotul secui Zöld Péter, ca etnonim la adresa întregii comunităţi catolice din Moldova, s-a ajuns la 79 Cf. Notitia de rebus Hungarorum qui in Moldavia, et ultra degant, scripta ab Adm. R.D. Petro Zöld, Parocho Csik Delmensi in Siculia data ad A.R.P. Vincenti Blacho, publicată în traducere maghiară în Magyar Könyv-Ház, III, Pozsony, 1783, p. 414-428 şi în traducere germană sub titlul Reisse nach der Moldau, în Ungarisches Magazin, III, nr. 1, Pressburg, 1783, p. 90-110. 80 Anton Coşa, Problema originii catolicilor..., 2002, p. 79. 81 Ibidem. 82 Ibidem. 83 Ibidem. 84 Ibidem. 85 Cf. supra, nota 79, Pozsony, p. 415. 86 Ibidem, Pressburg, p. 96. 87 Veszely Károly, Imets Fülöp Jako, Kovács Ferencz, Utazás Moldva-Oláhhonban – 1868, Târgu Mureş, 1870, p. 58. 88 Márton Gyula, Câteva aspecte ale bilingvismului maghiaro-român la ceangăii din Moldova, în Studii şi cercetări lingvistice, XII, nr. 4, Bucureşti, 1961, p. 541-553. 89 Cf. supra, nota 87. 90 Cf. supra, nota 79, Pressburg, p. 97. 91 Anton Coşa, Catolicii din Moldova. Istoriografie, în Revista Asociaţiei Romano-Catolicilor Dumitru Mărtinaş”, I, Bacău, 2002, p. 32-34; idem, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 79-106. 92 Cf. supra, nota 79.



275

căutarea originilor unei presupuse etnii93 purtând acest nume, ceea ce, de la bun început, a determinat concluzii controversate94 şi irelevante din punct de vedere ştiinţific.

Dintre teoriile vehiculate în timp cu privire la originea „ceangăilor”, amintim pe cele care au susţinut originea cumană95, cabară96, pecenegă97, hunică98, secuiască99 ori maghiară100 a acestora.

În aceste condiţii de puternică mediatizare în plan publicistic, ştiinţific, politic, diplomatic, a „problemei catolicilor din Moldova”101 (a „ceangăilor”), totuşi începând din secolul al XIX-lea102, constatăm şi afirmarea originii româneşti a acestora. Mai mult, secolul al XX-lea va aduce şi primele lucrări publicate cu privire la originea românească a catolicilor din Moldova103.

În acest studiu, noi nu ne propunem să tratăm exhaustiv identitatea populaţiei care locuieşte în satul Somuşca. O analiză de ansamblu asupra fenomenului identitar al catolicilor din Moldova fost materializată într-un studiu distinct104 publicat de noi în anul 2002.

De asemenea, un alt demers ştiinţific referitor la identitatea credincioşilor 93 Anton Coşa, op.cit., Iaşi, 2007, p. 18. 94 Ibidem. 95 P. Gegő Elek, A moldvai magyar telepekröl, Buda, A Magyar Tud. Akadémia Elébe Terjesztve, 1838, p. 67; Gustav Weigand, Der Ursprung der s-Gemeinden, în Neunter Jahresbericht des Institutes für Rumänische Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig, 1902, p. 137; Munkácsi Bernát, A moldvai csángók eredete, în Ethnographia, Budapest, 1902, p. 433-440; Veress Endre, A moldvai csángók származása és neve, în Erdélyi Múzeum, Cluj, 1934, p. 29-64. 96 Karácsonyi János, A moldvai csángók eredete, Budapest, 1914, p. 18. 97 Dumitru Mărtinaş, op.cit., p. 15; Nicolae Iorga, Consideraţii noi asupra rostului secuilor, în Revista istorică, XXV, nr. 46, aprilie-iunie, Bucureşti, 1939, p. 141. 98 Petru Râmneanţu, Die Abstammung der Tschangos, Sibiu, 1944, p. 11. 99 P. Gegő Elek, op.cit., p. 69; Vezi: Szávas G., în Magyar Nyelvör, Budapest, 1874, p. 54; Steuer J., în Magyar Nyelvör, Budapest, 1893, p. 344. 100 A se vedea printre altele: P. Gegő Elek, op.cit., p. 62; Atilla de Gérando, Les Tschangos, în Revue de Géographie, deuxième année, tome III, juillete-décembre, Paris, 1878, p. 283; Rubinyi Mózes, A moldvai csángók múltja és jelene, în Ethnographia, Budapest, 1901, p. 115-124; Györffi István, A moldvai csángók, Budapest, 1917; Jean Tatrosi, Les Hongrois de Moldavie, în Revue de Hongrie, XV, tom. XXVI, Budapest, 1922, p. 129-134; Domokos Pál Péter, A moldvai magyarság, Csiksomlyó, 1931; Lükő Gábor, A moldvai csángók. I. A csángók kapcsolatai az erdélyi magyarsággal, Budapest, 1936; Mikecs László, Csángók, Budapest, 1941; Moldvai Csángó-Magyar Okmánytár (1467-1706), întocmit de Benda Kálmán, Budapest, I-II, 1989 etc. 101 Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 79-106. 102 Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la renascerea României, vol. VI, partea I, Divanul ad-hoc al Moldovei din 1857, Bucureşti, 1896, p. 238. 103 Pr. Dr. Iosif Petru M. Pal, Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii păstorii lor de veacuri, Săbăoani-Roman, Tipografia „Serafica”, 1942; Petru Râmneanţu, op.cit.; idem, Grupele de sânge la ceangăii din Moldova, în Buletin eugenic şi biopolitic, XIV, nr. 1-2, Bucureşti, 1943, p. 51-56; Dumitru Mărtinaş, op.cit.; Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, vol. I, Iaşi, Editura „Presa Bună”, 1998, vol. II, 2002, vol. III, 2005. 104 Anton Coşa, Problema originii catolicilor..., 2002, p. 79-106.


Anton Coşa

276

catolici din satele judeţului Bacău a fost finalizat şi făcut public în acelaşi an (2002) printr-un studiu de specialitate105 realizat de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională CURS, din cadrul Universităţii Bucureşti. Cercetarea sociologică de ansamblu a beneficiat şi de un „studiul istoric preliminar”106 referitor la romano-catolicii din Moldova (publicat ulterior, în anul 2011107), întocmit de către noi, studiu care a avut la bază materialul publicat anterior, în anul 2002108.

Sondând câteva dimensiuni ale percepţiei identitare locale, am constatat, pe de o parte faptul că piesele de rezistenţă ale identităţii individuale şi de grup sunt cultura populară, graiul şi religia, ca principale repere identitare care conferă de altfel bogăţie şi diversitate lumii în care trăim, pe de altă parte faptul că trebuie să insistăm, urmând modelul altor cercetători de dinaintea noastră109, ori contemporani nouă110, asupra folosirii nejustificate a termenului „ceangău” la adresa catolicilor din satul Somuşca.

Insistăm şi aici asupra unei realităţi care trebuie reafirmată constant, şi anume că nu putem vorbi, în ceea ce-i priveşte pe locuitorii catolici din Moldova în general, din Somuşca în particular, de o minoritate etnică, ci de o minoritate religioasă care a beneficiat de-a lungul istoriei de „liantul unificator al religiei catolice”111.

Generalizarea greşită a termenului „ceangău” la adresa întregii comunităţi catolice din Moldova, implicit din satul Somuşca, a avut o serie de urmări în plan identitar, deşi locuitorii catolici nu şi l-au însuşit deloc, ei nu s-au autodenumit niciodată „ceangăi”, perpetuând o realitate constatată odinioară şi de către Dimitrie Cantemir care menţiona în lucrarea sa Descriptio Moldaviae că „ei se denumeau catolici atât după neam cât şi după religie”112. Ulterior, în 1857, Manolachi Drăghici afirma la rândul său faptul că în Moldova „sunt mulţi lăcuitori cari atât pentru neamul lor, cât şi pentru relighie se numea papistaşi”113.

Din păcate, stereotipul114 „catolic = ungur”115 respectiv „ortodox = român”116 a 105 Cf. Satele cu „ceangăi din Moldova. Identitate şi cultură, sondaje de opinie, Universitatea din Bucureşti, Centrul de Sociologie Urbană şi Regională CURS, 2002. 106 Romano-catolicii din Moldova. Studiu preliminar, în volumul: Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, ediţie îngrijită de Vilică Munteanu şi Ioan Lăcătuşu, Oneşti, Editura Magic Print, 2011, p. 227-238. Din păcate, probabil dintr-o regretabilă eroare a celor care au trimis de la Bucureşti materialul spre tipărire, textul publicat în anul 2011 nu face deloc referire la studiul publicat de noi în anul 2002, cu atât mai puţin la autorul acestuia. 107 Ibidem. 108 Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 79-106. 109 I. Mărtinaş, Cine sunt catolicii moldoveni?, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1942, p. 8. 110 Ion H. Ciubotaru, op.cit. 111 Anton Coşa, Cleja. Monografie etnografică, Bucureşti, Editura SemnE, 2001, p. 28. 112 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 82-83. 113 Manolachi Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani până în zilele noastre, tom. I Iaşi, 1857, p. 69-70. 114 Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 95. 115 Ibidem. 116 Ibidem.



277

fost promovat cu consecvenţă117 în Moldova secolelor XIX-XX. Majoritarii ortodocşi şi autorităţile moldoveneşti „află” şi ele de existenţa „străinilor”118, „ungurilor”119, „catolicilor”120, „ceangăilor”121, datorită unei largi mediatizări122 a situaţiei „ceangăilor” din Moldova, cum au fost denumiţi catolicii în diverse lucrări şi publicaţii maghiare, dând naştere unei false minorităţi etnice care trebuia „salvată”123 de la o pretinsă „asimilare”124.

S-a manifestat în secolul al XIX-lea o rapidă şi consecventă „revendicare”125 din partea maghiară126, fapt care nu putea trece, în mod evident, fără consecinţe în planul receptării colective interne majoritare, consecinţe care au accentuat alteritatea127 catolicilor din Moldova.

Sursele ungureşti128 aveau tendinţa de a prezenta lucrurile în culori sumbre, accentuând defectele cu un scop preconceput, anume acela de a le arăta conaţionalilor maghiari cât de rău trăiesc „ceangăii” în Moldova.

Sursele româneşti129 sunt în schimb bipolare. Pe de o parte redau calităţile catolicilor: hărnicia, bogăţia, cinstea, puterea de luptă etc., pe de altă parte le dezvăluie şi le accentuează diferenţele faţă de majoritarii ortodocşi: sunt „unguri”, „catolici”, „ceangăi”, vorbesc altfel, graiul românesc transilvan şi graiul unguresc ceangău.

Discursurile naţionale130 sunt şi ele prezente. Ungurii se plâng de faptul că nu întâlnesc la catolici „spirit naţional maghiar”131, că locuitorii „ceangăi” îşi pierd „naţionalitatea maghiară”132, ceea ce nu îi descurajează, dimpotrivă îi motivează în 117 P. Gegő Elek, A moldvai magyar telepekröl, Buda, A’Magyar Tud. Akadémia Elébe Terjesztve, 1838, p. 57 118 Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 95. 119 Ibidem. 120 Ibidem. 121 Ibidem. 122 Ibidem. 123 Ibidem. 124 Ibidem. 125 Ibidem, p. 96. 126 Din multitudinea surselor relative la secolul XIX amintim: Jerney János, Keleti utazása a magyarok őshelyeinek kinyomozása végett 1844 és 1845, Pest, 1851; Lászlo Mihály, Keleti testvéreink, Budapest, 1882; Pesti Napló, 30 octombrie/11 noiembrie, 1887; Ballagi Aladár, A magyarság Moldvában, în Földrajzi Közlemények, Budapest, XVI, 1888, p. 1-27. 127 Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 96. 128 Cf. supra, nota 126. 129 Menţionăm aici câteva dintre sursele consultate: Polescu Ioan, Limba ungurească în Moldova, în Amicul Familiei, IV (3), ianuarie 27, Cluj, 1880; I.A. Candrea, Ov. Densusianu, Th.D. Sperantia, în Graiul nostru, I, Bucureşti, 1906, p. 471 respectiv 824; N. Bănescu, O misiune a lui Miron Pompiliu, în Convorbiri literare, anul XLIII, nr. 12, Bucureşti, 1909, p. 1300-1305. 130 Ion Dumitriu-Snagov, Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne. 1850-1866, vol. 48, Roma, Università Gregoriana Editrice, 1982, p. 220-227; idem, Le Saint-Siège et la Roumanie Moderne. 1866-1914, vol. 57, Roma, Editrice Pontificia Università Gregoriana, 1989, p. 247-255. 131 Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 96. 132 Ibidem.


Anton Coşa

278

consecvenţa cu care continuă să-i revendice. Românii, la rândul lor, îi acuză de lipsa „sentimentelor naţionale româneşti”133. Cel ce este „catolic” nu poate fi în acelaşi timp şi „român” în mentalitatea timpului.

Se propun evident şi soluţii de ambele părţi, paradoxal, foarte apropiate ca finalitate. În timp ce ungurii militează pentru şcoli ungureşti134 şi folosirea limbii maghiare ca limbă de cult, românii susţin ideea creării de şcoli româneşti135 şi liturghii oficiate în limba română. Ambele demersuri136 erau subordonate unor comandamente politice de ordin naţional.

Nu întâmplător, autorităţile româneşti insistau pe necesitatea integrării cât mai rapide a catolicilor prin şcoală, biserică, cultură, pentru a pune capăt astfel, în opinia lor, revendicărilor venite din partea maghiară. Se aud în secolul XIX din partea majoritarilor ortodocşi acuze137 de genul: „catolicii” nu sunt loiali faţă de ţară, nu simt româneşte, sunt „străini”. Se accentuează defectele lor. Termenul „ceangău” îşi modifică semantica, căpătând un sens peiorativ.

Catolicii din Moldova datorează mult lui Mihail Kogălniceanu, cel care depune la mijlocul secolului al XIX-lea eforturi considerabile în vederea recunoaşterii unui statut de egalitate al catolicilor în raport cu ortodocşii. A fost un pas foarte important în eforturile privind acordarea de drepturi politice catolicilor, chiar dacă exista o puternică opoziţie ortodoxă.

Important a fost şi faptul că a existat o disponibilitate pentru dialog de ambele părţi. Catolicii au depus eforturi pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de ţară, iar ortodocşii pentru a-i accepta şi recunoaşte ca pământeni. Mihail Kogălniceanu înscrisese de altfel drepturile catolicilor în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova (punctele 25 şi 26). La punctul 25 citim: „peste 50 mii români sunt catolici. Până acum guvernul nu s-a ocupat nicidecum de educaţia atât morală, cât şi religioasă a lor. Clerul lor este străin şi nu se sprijineşte de către stat. Este dar neapărată trebuinţă ca şi aceşti fii ai patriei să tragă parte din folosurile publice”138. Mihail Kogălniceanu cere drepturi pentru pământenii catolici care „în cea mai mare parte”139 erau „adevăraţi români de origine”140, „ca aşa cu toţii să fim o singură naţie: naţia română şi să avem şi să apărăm o singură patrie: frumoasa Românie”141. 133 Ibidem, p. 96-97. 134 Ibidem, p. 97. 135 Ibidem. 136 Ion Dumitriu-Snagov, Le Saint-Siège ..., 1982, p. 634; 1989, p. 994. 137 Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 97. 138 Mihail Kogălniceanu, Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, ediţia a III-a, publicată de Petre V. Haneş, Bucureşti, [f. a.], p. 30-31, apud Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, ediţia a II-a, Bacău, Editura „Symbol”, 1998, p. 120. 139 Idem, Opere, III, Oratorie, I/1, Bucureşti, 1983, p. 207. 140 Ibidem. 141 Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol. VI, partea I, Bucureşti, 1896, p. 238.



279

Observăm, în rândurile anterioare, caracteristicile unui discurs naţional bazat pe resurecţia unui drept istoric, o legitimare în trecut. Importantă însă, pentru catolici, a fost finalitatea pozitivă. Autoritatea politică românească i-a recunoscut în cele din urmă şi juridic ca pământeni pe locuitorii catolici, statut consfinţit prin articolele Constituţiei din 1866.

Deşi catolicii îşi afirmă loialitatea faţă de ţară şi o probează prin participarea142 la toate evenimentele care au jalonat devenirea istorică a României143, la Unirea Moldovei cu Ţara Românească (1859), Războiul de Independenţă (1877-1878), Războiul de Reîntregire (1916-1919), Al Doilea Război Mondial (1941-1945)144, totuşi, continuă să fie acuzaţi că sunt „unguri” şi au simpatii pro-maghiare.

Poate părea paradoxal, dar, în aceeaşi perioadă, în condiţiile amplificării interesului maghiarilor privind starea „ceangăilor” din Moldova, ungurii continuă să se plângă de „lipsa conştiinţei maghiare”145 şi puternica răspândire a „patriotismului românesc”146 printre catolicii din spaţiul moldav incluşi într-o „imaginară minoritate etnică”147, considerând Moldova ca „marele cimitir al maghiarilor”148.

La 24 februarie 1876 fusese sancţionată şi promulgată „Legea pentru recrutarea armatei”149, votată de Adunarea Deputaţilor la 5 februarie 1876 şi de Senat la 12 februarie 1876. Conform acestei legi serviciul militar devenea „obligatoriu pentru toţi cetăţenii ţării”150. La 4 septembrie 1876, Ministerul de Război stabilea efectivele unităţilor militare, a regimentelor de dorobanţi, numărul de companii ale batalioanelor de dorobanţi. Au fost organizate opt regimente de dorobanţi, marea majoritate a ostaşilor din judeţul Bacău151 făcând parte din Regimentul 8 Dorobanţi.

Conform reorganizării armatei, din 1 ianuarie 1877, au fost create încă opt regimente de dorobanţi, constituindu-se152 astfel şi Regimentul 14 Dorobanţi153, alături de Regimentul 8 Călăraşi154, Regimentul 10 Dorobanţi155, Regimentul 7 142 Mihai Robu, Catolicii şi acţiunea militară a României, în Calendarul Catolic, XII, Bucureşti, 1914, p. 44-46; Radu Rosetti, Călăraşii din Valea Siretului în Războiul de Neatârnare, Bucureşti, 1939 etc. 143 Anton Coşa, Problema originii catolicilor ..., 2002, p. 99. 144 Ibidem, p. 99-100. 145 Ignácz Rózsa, Keleti magyarok nyomában, Budapest, 1941, p. 72-73. 146 Ibidem. 147 Radu Rosetti, Une minorité éthnique imaginaire en Moldavie, în Journal des débats, Paris, 1922, nr. 216, august 6. 148 Baumgartner Sándor, Moldva a magyarság nagy temetöje, Budapest, 1940. 149 Corneliu Cărămidaru, Aspecte ale participării Regimentului 14 Dorobanţi la Războiul pentru cucerirea Independenţei naţionale, în Carpica, XIV, Bacău, 1982, p. 211. 150 Ibidem. 151 Ibidem. 152 Ibidem, p. 212. 153 Contribuţia judeţului Bacău la susţinerea războiului de independenţă. Ediţie de documente, coordonator Vilică Munteanu, Bacău, Editura „Egal”, 2002, p. 267. 154 Ibidem, p. 264. 155 Ibidem, p. 267.


Anton Coşa

280

Infanterie156, Regimentul 8 Linie157, Regimentul 7 Linie158, Regimentul 2 Roşiori159, Regimentul 2 Artilerie160, Regimentul 5 Linie161, Regimentul 3 Infanterie162, Regimentul 6 Dorobanţi163, Regimentul 8 Artilerie164, Regimentul 1 Călăraşi165, Regimentul 1 Roşiori166, Regimentul 6 Linie167, Regimentul 4 Artilerie168, Regimentul 5 Dorobanţi169, Regimentul 3 Roşiori170 etc.

Ostaşii din satul Somuşca au luptat, la rândul lor, în aceste „unităţi ale armatei române”171 şi, luptând „ca nişte eroi”172, „au produs, împreună cu acestea o adâncă impresie în opinia publică şi în presa vremii”173.

Locuitorii din Somuşca au contribuit la cucerirea Independenţei nu doar prin sângele vărsat de eroii localnici pe câmpurile de luptă, prin eroii care au rămas invalizi de război, prin cei care au murit în spitale ori la puţin timp după întoarcerea acasă de pe front, ci şi prin „ofrandele şi rechiziţiile pentru aprovizionarea şi înzestrarea armatei”174.

Înţelegând „nevoile şi greutăţile momentului”175, locuitorii din Somuşca „au suportat, în perioada aprilie 1877-august 1878, masive rechiziţii”176 a căror valoare în întreg judeţul Bacău s-a ridicat la 161.843 lei177. Astfel, într-un document din 1 octombrie 1877 se menţionează animalele rechiziţionate „pentru serviciul armatei române în anul 1877, după ordinul de rechiziţie nr. 20934”178. Valoarea de atunci a acestor rechiziţii se ridica la suma de 52 lei la Somuşca179. 156 Ibidem, p. 266. 157 Ibidem, p. 267. 158 Ibidem, p. 265. 159 Ibidem, p. 267. 160 Ibidem. 161 Ibidem, p. 264. 162 Ibidem. 163 Ibidem. 164 Ibidem. 165 Ibidem, p. 265. 166 Ibidem, p. 266. 167 Ibidem, p. 265. 168 Ibidem. 169 Ibidem. 170 Ibidem, p. 267. 171 Corneliu Cărămidaru, Contribuţia judeţului Bacău la războiul pentru independenţa naţională, în Carpica, IX, Bacău, 1977, p. 128. 172 D. Berindei, L. Loghin, Gh. Stoean, Războiul pentru independenţă naţională 1877-1878. Documente militare, Bucureşti, Editura Militară, 1971, p. 378. 173 Corneliu Cărămidaru, loc.cit., 1977, p. 128. 174 Idem, loc.cit., 1982, p. 224. 175 Idem, loc.cit., 1977, p. 126. 176 Ibidem, p. 127. 177 Ibidem. 178 Contribuţia judeţului Bacău ..., 2002, p. 132. 179 Ibidem.



281

La 14 august 1916 România intra în Primul Război Mondial alături de ţările Antantei. „În seara aceleiaşi zile a fost publicat decretul de mobilizare”180. Mulţi dintre localnicii din satul Somuşca vor participa la acest important moment istoric. Mulţi dintre aceştia îşi vor jertfi vieţile (pe front) pe altarul cauzei naţionale româneşti, devenind, prin faptele lor, eroi.

În timp ce ostaşii din Somuşca „luptau vitejeşte pe fronturile de luptă”181, cei rămaşi acasă, „bătrâni, femei şi copii n-au încetat o clipă de a fi veşnic în contact cu războiul care s-a purtat la uşa caselor lor şi gârboviţi de corvezi şi rechiziţii, n-au pregetat a încuraja la rezistenţă pe front, prin conduita lor”182.

Locuitorii din satul Somuşca au participat fireşte şi la cel de-al Doilea Război Mondial183 (1939-1945)184 luptând, şi de această dată, pentru cauza naţională românească, mulţi dintre ei jertfindu-şi vieţile pe front.

Numele tuturor eroilor din comuna Cleja, implicit a celor din satul Somuşca, se regăsesc pe un monument ridicat în memoria lor în anul 2003 lângă Şcoala Generală nr. 2 din Cleja. Numele a doi dintre aceşti eroi (trecuţi pe câte o cruce) i-am întâlnit şi în cimitirul satului Somuşca. Este vorba de: Benchea Şt. Petre (născut la 12. 01. 1909; mort în anul 1944) şi Matei Gheorghe (născut la 15. 05. 1911; mort în anul 1941).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, catolicii din Moldova, implicit din satul Somuşca, au avut în continuare de suferit de pe urma considerării lor ca „unguri” chiar de către autorităţile statului român. Sunt răspândite idei extremiste, şovine, xenofobe, la adresa catolicilor şi în presa vremii185.

Se depun foarte multe plângeri186 la autorităţile româneşti pentru recunoaşterea calităţii de „cetăţean român” a catolicilor, actele care cuprindeau cetăţenia fiind, printre altele, o legitimare a loialităţii faţă de ţară. Ca răspuns, autorităţile locale nu le eliberau acte de la primării sub pretextul că cei care le cereau erau „catolici”, iar „cei născuţi şi botezaţi în ritul catolic nu pot fi consideraţi de origine etnică română”187.

Continuă să li se spună „unguri, maghiari, ceangăi”188. De la primării nu li se eliberau catolicilor „certificate de origine etnică română”189, în schimb, celor interesaţi li se eliberau cu mare uşurinţă „certificate de origine etnică ceangău”190. Locuitorilor 180 Cf. Istoria Românilor, vol. VII, tom. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 421. 181 Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi, Bacău, Tipografia Primăriei Municipiului Bacău, 1933, p. 161. 182 Ibidem. 183 Gh. Buzatu, Gh.I. Florescu, Al doilea război mondial şi România. O bibliografie, Supliment nr. III, AIIAI, 1981, p. VII. 184 Cf. Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 539. 185 Cf. Cuvântul Dăscălesc, an XI, nr. 2-3, Roman, 1940, p. 4-9. 186 DJANBacău, Fond Parohia Romano-Catolică Luizi-Călugăra, dosar I/1940, Cu acte ce privesc situaţia catolicilor noştri moldoveni în faţa unor autorităţi ori funcţionari ortodocşi, 1940-1946. 187 Ibidem, Adresa nr. 155/1943. 188 Ibidem. 189 Ibidem. 190 Ibidem.


Anton Coşa

282

catolici nu li se eliberau de la primării nici actele necesare vânzării şi cumpărării de pământ191, neputându-se întocmi în consecinţă nici actele de proprietate. Motivele neeliberării acestor acte constau în faptul că cei care le solicitau erau „unguri”, „maghiari”, „catolici”, „ceangăi”192.

S-a ajuns şi la interzicerea exercitării dreptului de vot al catolicilor din Moldova în anul 1942, într-unul din satele catolice, sub motivul că locuitorii sunt „unguri”193. Chiar prefectul de atunci al judeţului Bacău a afirmat că locuitorii catolici nu au aspiraţii româneşti, „că ce nu este ortodox nu poate fi român, de aceea D-voastră catolicii nu sunteţi români” adresându-se lui Iosif Petru M. Pal, Superiorul Provincial al Franciscanilor Minori Conventuali din Moldova194.

În condiţiile intrării trupelor sovietice pe teritoriul României, în anul 1944, proaspăt instalatul Comandament rus din Bacău a comunicat chiar că are intenţia de a ridica populaţia catolică din Moldova şi a o deporta în Uniunea Sovietică sub pretextul „că ar fi unguri”195. Dintr-un memoriu cu nr. 586 al Superiorului Ordinului Franciscanilor Minori Conventuali din Moldova din 18 ianuarie 1945196 către Excelenţa Sa Mons. Andrea Cassulo, Nunţiul Apostolic din România, şi un altul din 20 ianuarie 1945197 către Ministerul Afacerilor Interne, reiese faptul că s-ar fi ţinut şi o întrunire ruso-română la Bacău spre a delibera asupra acestei probleme. În cele din urmă, doar intervenţia Nunţiului Apostolic a rezolvat această problemă care putea avea urmări dintre cele mai tragice pentru locuitorii catolici din Moldova198.

În perioada comunistă istoria satului Somuşca a fost marcată de o serie de realităţi, specifice acelor vremuri, despre care vom putea să vorbim (din perspectivă istorică desigur), cu rigoarea necesară unei minime obiectivităţi, probabil peste un număr de ani, atunci când documentele acelor timpuri ne vor fi accesibile în totalitate.

Evoluţia comunităţii catolice, în ansamblul ei, cunoaşte în anii puterii totalitare comuniste coordonate particulare faţă de perioadele anterioare, urmare firească a condiţiilor existente199. Locuitorii catolici din Moldova continuă să fie pe nedrept încadraţi şi de către regimul comunist în categoria unei „minorităţi etnice”200.

Locuitorii din satul Somuşca sunt şi ei supuşi la presiuni din partea autorităţilor pentru a se declara „maghiari”. În anii 1946-1947, era anunţată „trimiterea unor emisari din Ungaria în zona locuită de ceangăi, aducând instrucţiuni pentru 191 Ibidem, f. 53. 192 Ibidem, f. 41 şi 44. 193 Ibidem. 194 Ibidem, f. 31. 195 Ibidem, fila 72. 196 Ibidem. 197 Ibidem, fila 76. 198 Ibidem, fila 81. 199 Anton Coşa, loc.cit., 1996, p. 74. 200 Ibidem, p. 75.



283

maghiarizarea acestora”201. Aceşti „trimişi din Budapesta cutreieră satele de ceangăi din judeţul Bacău, ca reprezentanţi ai iredentismului maghiar, transmiţând ştiri şi instrucţiuni”202. Dirijarea acestor „emisari” era făcută de către Uniunea Populară Maghiară, „organizaţie creată şi condusă de Partidul Comunist Român”203.

Multe documente consemnează că agenţii maghiari „îndeamnă localnicii să nu asculte de preoţii şi învăţătorii români şi să ceară înlocuirea lor cu cei de naţionalitate maghiară”204. De asemenea, se cerea „înlocuirea limbii române cu cea maghiară în biserici, şcoli, primării”205.

La Somuşca, la 12 iunie 1949, cu ocazia hramului, „Preasfânta Treime”, s-au făcut presiuni asupra lui „Andrei Pojum cântăreţ bisericesc din comuna Cleja”206, care declara printre altele: „În ziua de 12 Iunie 1949, „Sfânta Treime” Patronul Bisericii din Somoşca, Primarul Martin Iştoc şi Mihai Voidoc m-au forţat să duc Procesiunea pe limba maghiară. Ajungând în biserica din Somoşca am început să cânt Antefonul respectiv pe limba română, dar la un moment dat mi-a scos cartea din mână ca să nu continuu pe româneşte”207.

O declaraţie similară a făcut şi „Grigore Grigore Benchea cântăreţ bisericesc din comuna Cleja, satul Somoşca”208. Acesta afirma: „În ziua de 12 Iunie 1949, ziua „Sfintei Treimi” Patronul Bisericii din Somoşca, la sosirea Procesiunii din Cleja am intonat Antefonul respectiv cu orga. La un moment dat a venit Primarul Martin Iştoc şi Mihai Voidoc şi mi-a tras mâinile de pe claviatura orgii ca să nu mai continuu cântecul pe româneşte iar eu m-am dat jos de la orgă şi-am spus Părintelui Paroh cele întâmplate. Ajungând acasă la domiciliul meu au venit Primarul Martin Iştoc, Mihai Voidoc, Ianoş Grosu şi mai mulţi din organele Politice pe care nu i-am cunoscut şi m-au întrebat că cine nu dă voie ca să fac slujbele în limba maghiară. Eu am arătat scrisoarea Părintelui Episcop şi le-am spus că nu pot să fac slujbele de capul meu”209.

În condiţiile în care interesul cercetătorilor maghiari relativ la „ceangăii”210 din 201 Petre Ţurlea, Încercarea de maghiarizare a ceangăilor în anii 1946-1947, în Angustia, nr. 8, 2004, p. 217-222. 202 Ibidem. 203 Ibidem. 204 Ibidem. 205 Ibidem. 206 DJANBacău, Fond Parohia romano-catolică Cleja, dosar 1/1940, f. 18r.-18v. 207 Ibidem. 208 Ibidem, f. 20. 209 Ibidem. 210 A se vedea printre altele: Faragó József, Jagamas János, Moldvai csángó népdalok és népballadák, Bukarest, 1954; Domokos Pál Péter, Rajeczky Benjamin, Csángó népzene, I-II, Budapest, 1956; Szabó T. Atilla, A moldvai csángó nyelvjárás-kutatás története, în Magyar Nyelvjárások, Budapest, 1959, p. 3-38; Márton Gyula, A moldvai csángó nyelvjárás román kölcsönszavai, Bukarest, 1972; Kallós Zoltán, Új guzsalyam mellett, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1973; Domokos Pál Péter, Édes hazámnak akartam szolgálni, Budapest, Szent István Társulat, Budapest, 1979; von Ernst Wagner, Ungarn (Csangonen) in der


Anton Coşa

284

Moldova se va manifesta constant şi în timpul totalitarismului211 comunist, vor fi înfiinţate şcoli în limba maghiară în câteva sate catolice, inclusiv în satul Somuşca, „în sprijinul dezvoltării culturale a minorităţilor naţionale”212.

Autorităţile comuniste au ignorat însă (caracteristică firească a unei puteri totalitare) tocmai părerea celor pentru care au înfiinţat aceste şcoli, anume catolicii din Moldova, care nu au ezitat să ceară înlocuirea lor cu şcoli româneşti. În acele vremuri tulburi, localnicii din satul Somuşca îşi vor afirma constant identitatea românească, respingând toate încercările de deturnare identitară venite din afara comunităţii.

După evenimentele care au marcat sfârşitul de an 1989, spaţiul rural care face obiectul acestei cercetări monografice a intrat într-o etapă nouă, în care exerciţiul democraţiei a fost şi continuă să fie o constantă în viaţa comunităţii locale, dincolo de numeroasele incertitudini şi permanentele transformări specifice societăţii contemporane.

Problema identităţii213 locuitorilor catolici din Somuşca rămâne însă una delicată, datorită aceloraşi intervenţii venite din afara comunităţii. În continuare, în mediile oficiale şi ştiinţifice maghiare se vorbeşte214 de „asimilarea grupului etnic al ceangăilor din Moldova”215.

Identificarea etnică este un proces individual complex216 care suferă modificări, influenţe, într-o societate extrem de dinamică sau în perioade de profunde răsturnări sociale, politice sau economice, ca şi cea pe care o trăim. Este un act de conştiinţă, de simţire şi trăire. De pildă, asumarea identităţii etnice române sau abandonarea ei din raţiuni personale, de ordin social, psihic, moral, economic, este o Moldau und in der Bukowina im Spiegel neuerer romänischer Quelleneditionen, în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, 3 (74), 1, Köln-Wien, 1980, p. 27-47; Dr. Kós Károly, Szentimrei Judit, dr. Nagy Jenő, Moldvai csángó népművészet, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1981; Gunda Béla, Egy csángók könyv jubileuma, în Magyar Nemzet, iulie 22, Budapest, 1986; Moldvai Csángó – Magyar Okmánytár (1467-1706), întocmit de Benda Kálmán, Budapest, I-II, 1989 etc. 211 Dicţionar de scrieri politice fundamentale, coord. Laurenţiu Ştefan-Scalat, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, passim. 212 Cf. Steagul Roşu, anul VIII, seria III, nr. 263 (1742), Bacău, 20 noiembrie 1953, p. 1. 213 Anton Coşa, Identitatea asumată..., 2011, p. 191-206. 214 A se vedea printre altele: Nem engedi Isten hogy elveszejszenek, ed. Kallós Zoltán, Kolozsvár, 1993; Csángó Sorskérdések, ed. Halász Péter, Budapest, A Lakatos Demeter Egyesület Kiadványa, 1997; Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve. Dolgozatok a moldvai csángók népi kultúrájáról, 5, ed. Pozsony Ferenc, Kolozsvár, 1997; The Moldavian Csango, study by Valentin Stan and Renate Weber, Budapest, International Foundation for promoting studies and knowledge of minority rights, 1998; Vilmos Tánczos, Hungarians in Moldavia, Budapest, Institute for Central-European Studies, Teleki László Foundation, nr. 8, april, 1998; Csángósors. Moldvai csángók a változó időkben, ed. Pozsony Ferenc, Budapest, Teleki László Alapitvány, 1999; Moldvai Magyarok-Csángó Magyarok, ed. Pozsony Ferenc, Budapest, Gödöllő, 2000; Pozsony Ferenc, Ceangăii din Moldova, Cluj, Asociaţia Etnografică Kriza János, 2002; Lokális és transznacionális csángó életvilágog, szerkesztette Sándor Ilyés, Lehel Peti, Ferenc Pozsony, Kriza János Néprajzi Társaság, Kolozsvár, 2008 etc. 215 Anton Coşa, Identitatea asumată ..., 2011, p. 191. 216 Ioan Lăcătuşu, op.cit., p. 41.



285

chestiune de opţiune, este un drept sau o libertate a individului. Ea devine însă o problemă217 dacă are loc în condiţii de stress, de presiuni morale, sociale, psihice.

Legat de acest fenomen218, al identificării etnice, subiecţii cercetării noastre, locuitorii catolici din satul Somuşca ne-au vorbit de un climat şi o atmosferă propice maghiarizării populaţiei locale la presiunile politice tot mai accentuate din ultimii ani. Dorinţa introducerii limbii maghiare în şcoală şi biserică face parte dintr-un program mai amplu în acest sens. La menţinerea sau pierderea identităţii etnice româneşti conlucrează un complex de factori: obiectivi şi subiectivi, interni şi externi, istorici, sociali, economici, culturali, instituţionali, organizaţionali, politici.

Identitatea etnică a avut întotdeauna, ca element de bază al conservării ei, limba, graiul, un element necesar, dar nu suficient pentru definirea ei. Fiind un suport al identităţii etnice, rolul unei limbi este cel de legătură a acestei identităţi, pe fundalul pe care se desfăşoară activitatea spirituală, specifică sau nu, a unui neam.

În fiecare limbă există încorporate potenţele neamului219 pe care îl defineşte şi ea este în aceeaşi măsură un mijloc de exprimare a acestor potenţe220. În jurul ei se încheagă sistemul acela inefabil de caracteristici ale unui neam şi prin ea geniul fiecărui neam se materializează şi se transmite în timp. Fiind păstrătoare şi inovatoare în acelaşi timp, limba este cel mai bun exemplu de evoluţie221 pe bază de tradiţie.

Pentru minorităţi, bilingvismul222 reprezintă un instrument de convieţuire şi un simbol al identificării naţionale comune. Pentru minoritatea religioasă a catolicilor din Somuşca, folosirea unui dublu sistem fonologic: graiul românesc ardelenesc şi graiul unguresc-ceangău a reprezentat o modalitate de conservare a moştenirii culturale proprii.

Strămoşii catolicilor din Somuşca au fost bilingvi înaintea stabilirii lor în Moldova, fapt constatat, cum am văzut mai sus, chiar de cel care i-a „botezat” pentru prima dată cu numele de „ceangăi-maghiari”, preotul secui Zöld Péter. Bilingvismul era însă urmarea firească a convieţuirii de veacuri între români şi secui.

Dincolo de intervenţiile din afara comunităţii, privind integrarea acesteia într-o etnie sau alta, importantă este asumarea şi promovarea identităţii româneşti de către majoritatea membrilor comunităţii catolice din Somuşca, cu respectul celor câţiva localnici care, din diverse motive, se simt mai aproape de identitatea etnică maghiară.

Decizia apartenenţei etnice a celor de astăzi nu trebuie disociată însă de decizia apartenenţei etnice a ascendenţilor acestora, a celor care odinioară au optat pentru recunoaşterea statutului de „pământean catolic” în Moldova.

Dacă opţiunea celor care (în număr mic) aleg să se considere astăzi „ceangăi” 217 Ibidem. 218 Ibidem. 219 Ibidem. 220 Ibidem. 221 Ibidem, p. 42. 222 Ibidem.


Anton Coşa

286

sau „maghiari” se cuvine a fi respectată, nici ei, nici ceilalţi localnici (aflaţi în majoritate) care se consideră „români” nu trebuie să uite că se impune a fi respectată, cu atât mai mult, opţiunea strămoşilor lor care au ales să participe trup şi suflet la formarea naţiunii române moderne, neparticipând deloc la nici unul dintre momentele care au marcat formarea naţiunii moderne maghiare.

De altfel, în discursurile contemporane privitoare la identitatea romano-catolicilor din Moldova, unii cercetători maghiari recunosc şi ei faptul că identitatea acestora „este marcată în mod decisiv până astăzi de faptul că ei sunt singurul grup etnic ce nu a luat parte în prima jumătate a secolului al XIX-lea la marile procese istorice (reforma limbii, mişcările politice şi culturale ale epocii reformei, lupta pentru independenţă din 1848), care au creat naţiunea civică modernă maghiară, motiv pentru care, de fapt, nici nu au devenit parte a naţiunii civice maghiare”223.

Strămoşii noştri catolici au luptat şi şi-au jertfit viaţa pentru ca urmaşii lor să nu mai fie niciodată consideraţi „străini” în ţara pe care o aleseseră, ţara pe care după stabilirea lor aici au considerat-o şi ţara lor.

Oricum, este necesară în zilele noastre o clară disociere între originea etnică şi apartenenţa etnică a unei persoane ori a unei comunităţi. Dacă în cazul apartenenţei etnice decizia personală şi de grup este cea decisivă, în cazul originii etnice răspunsurile corecte nu mai ţin de opţiunea individului sau a comunităţii ci de serioase cercetări ştiinţifice.

Destinul întemeietorilor satului Somuşca este comparabil (păstrând proporţiile) cu cel al primilor colonişti americani. Fondarea satului Somuşca are loc în aceeaşi perioadă cu fondarea S.U.A.

Locuitorii Americii erau tot emigranţi plecaţi, la rândul lor, din Europa. Deşi veneau de la mare distanţă, după stabilirea lor pe continentul american, noii colonişti au devenit americani, s-au considerat înainte de toate americani şi au acţionat în consecinţă.

Şi emigranţii transilvăneni stabiliţi în vatra satului Somuşca au devenit solidari cu noua lor Patrie şi au depus toate eforturile pentru a fi recunoscuţi ca „pământeni”, ca „români-catolici”. Pentru ei, a fi român catolic însemna, în acelaşi timp, justificarea unei apartenenţe la cetăţenia română de mai târziu, asemenea modelului american.

Jertfele lor (de la 1877, 1914-1919, 1939-1945) sunt revelatoare în acest sens. Suntem pe deplin încredinţaţi de faptul că alegerile şi jertfele „celor de ieri” nu au fost făcute pentru ei, ci pentru noi, „cei de azi”, care suntem în realitate beneficiarii tuturor sacrificiilor strămoşilor noştri şi, implicit, pentru „cei de mâine”, urmaşii noştri, care (la rândul lor) ne vor duce mai departe, deopotrivă, moştenirea culturală, spirituală şi identitară. Prin urmare, având în vedere toate acestea, putem noi oare să le desconsiderăm sacrificiul lor suprem?

Sperăm că în paginile acestui studiu am reuşit să dăm o serie de răspunsuri 223 Tánczos Vilmos, Hányan vannak a moldvai csángók?, în Magyar Kisebbség, III, nr. 1-2, Cluj, 1997, p. 370-390.



287

privind originea catolicilor din satul Somuşca în ansamblul lor. Pentru fiecare familie în parte însă răspunsurile pot veni doar în urma unor competente studii de genealogie (istorie familială). Aceste demersuri sunt de durată şi necesită coroborarea documentelor existente în Moldova cu cele din Transilvania.

La încheierea acestui studiu (dedicat istoriei satului Somuşca) se cuvine (ca un pios omagiu pentru „cei de ieri” şi ca o pildă pentru „cei de mâine”) ca fiecare dintre noi, „cei de azi”, să nu uităm că „istoria” este, în egală măsură, „învăţătoare a vieţii” (Magistra Vitae) şi „lumină a adevărului” (Lux Veritatis).


DESTINUL UNEI CASE DE SECOL XVIII, DE PATRIMONIU, DIN

BOTOŞANI, CASA „MANOLACHI IORGA”, CUMPĂRATĂ DE

FAMILIA SAINT-GEORGES ŞI DEVENITĂ MUZEU ETNOGRAFIC

ÎNTRE ANII 1989-20071

Steliana Băltuţă

The destiny of a house from the XVI century, the house of „Manolachi Iorga”, bought by Saint-Georges family, that became an Ethnographic Museum

Abstract

In this survey the author discloses the destiny of a historical monument on the strength of the memories of the historian Nicolae Iorga and according to the documents from the archive.

Key Words: heritage monument, Manolachi Iorga, Nicolae Iorga, Maria Al. Saint

Georges Cuvinte cheie: monument istoric, Manolachi Iorga, Nicolae Iorga, Maria Al. Saint

Georges

Neamul Iorga, având origini macedo-române din Munţii Pindului, s-a stabilit în Botoşani, prin secolul al XVIII-lea, unde şi-a pus bazele unei vieţi solide, economice, sociale, religioase şi istorice.

Primul Iorga stabilit în Botoşani este cunoscut sub numele de Iorga Galeongiul (galeongiu = militar liber în flota turcă). Numele lui apare şi în recensământul de la 1774, în volumul Moldova în epoca feudalismului2.

În O viaţă de om. Aşa cum a fost3, Nicolae Iorga precizează: „Oameni din Pind, de la Adriatica, şi-au trimis pe la 1760 odrasla în Botoşani ca negustor, numele românesc, din Gheorghe, arătând de ce neam se ţin, iar porecla de Galeongiul, marinar al flotei imperiale turceşti, dovedeşte calitatea de ostaşi liberi, nu raiale ca Grecii de pe continent şi Slavii”.

Iorga Galeongiul se căsătoreşte cu românca Ecaterina, cu care va avea un băiat, Manolachi, şi o fată Ruxanda. Numele Ecaterinei şi al soţului ei Iorga Galeongiul, 1 Text apărut şi în Ţara de Sus (Revistă de conservarea şi promovarea Culturii tradiţionale). Nr. 1-2/2012), p. 10-13, la care s-au adus completări. 2 Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea a II-a, Recensămintele populaţiei Moldovei în anii 1772-1773 şi 1774, alcătuirea, cuvântul introductiv şi comentariile de P.G. Dimitriev, sub redacţia lui P.V. Sovetov candidat în ştiinţe istorice, Academia de Ştiinţe a P.C.C. Moldoveneşti, Institutul de Istorie; Editura Ştiinţa, 1975, p. 206. 3 N. Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura N. Stroilă, 1934, p. 8.


Destinul unei case de secol XVIII, din Botoşani, casa „Manolachi Iorga”

289

apar pe o icoană de argint cu „Fecioara Maria”, dăruită bisericii „Sfântul Ioan”, în anul 1776. Acest dar ne orientează spre presupunerea că în apropierea bisericii se afla şi casa lui Iorga Galeongiul, deşi nici Nicolae Iorga, nici documentele nu ne spun unde şi-a ridicat Galeongiul casa în Botoşani.

Manolachi Iorga, fiul româncei Ecaterina şi al lui Iorga Galeongiul se va stabili în mahalaua Vrăbieni (astăzi zona Pietonal Unirii, aproape de biserica „Cuvioasa Parascheva” şi în vecinătatea bisericii „Sfântul Dumitru”), construindu-şi o casă cu ziduri groase de aproape 1 m la parter, şi cu un „cat” (1 etaj) cu structură de lemn şi cărămidă, casă la care se referă şi arhitecta Eugenia Greceanu în 1981 în cartea domniei sale: Ansamblul urban medieval Botoşani,4.

Manolachi Iorga s-a căsătorit cu Zoiţa Costea, care era şi ea proprietară de case şi dughene în apropierea bisericii „Sfântul Gheorghe”, aproape de „pleaţul târgului”, case pe care le dădea cu chirie.

În apropierea celor patru biserici menţionate şi-a desfăşurat viaţa familia Iorga: „Sfântul Ioan”, „Cuvioasa Parascheva”, „Sfântul Dumitru” şi „Sfântul Gheorghe”.

Se pare că pe lângă Biserica „Cuvioasa Parascheva” a avut casă mai târziu şi „moşul Manole” (nepotul lui Manolachi Iorga), despre care spunea Nicolae Iorga că avea grădină de flori şi livadă de pomi care „înconjura” biserica. De această casă, îşi aminteşte Nicolae Iorga, şi consemnează în O viaţă de om. Aşa cum a fost5: „în odaia de dormit, cu vastele divane şi splendida lampă grea, cu care răsturnând-o, era să aprind toată casa, la «moşu Manole», care era avocat şi ajutor de primar” sau „Acea carte pe care o găsisem în biblioteca lui «moşu Manole» prin săptămânile adăpostirii mele la dânsul”6. Moşul Manole este fratele tatălui, Nicolae Iorga amintindu-şi că „Iosif era prieten odinioară, ca şi fraţii săi, cu tatăl mieu şi cu «moşu Manole»”. Într-un alt moment, la vârsta de 16 ani, ne lasă informaţia că „...la Botoşani, unde, stând câteva zile la «moşu Manole»... aşezam pe rafturile bunului liberal bătrân, literatura socială cu coperţi roşii”7. Atât de multe referiri la „moşu Manole” şi la casa pe care o avea, ne feresc de greşeala de a confunda pe unchiul Manole Iorga, născut în 1833, cu străbunicul Manolachi Iorga, care murise în 1829. Nicolae Iorga s-a născut după 42 de ani de la dispariţia lui Manolachi Iorga, când „moşu Manole” avea 38 de ani. De aceea afirmăm, că erau şi două case diferite, cea a moşului Manole din apropierea bisericii Cuvioasa Parascheva şi cea de la 200 m de biserică, a străbunicului Manolachi Iorga (fostul Muzeu Etnografic).

O confirmare foarte preţioasă ca informaţie, pentru care îi mulţumim, ne-a venit recent şi de la doamna Iulia Sumanaru, fiica părintelui Constantin Sumanaru, care a slujit la biserica Cuvioasa Parascheva ca preot paroh între anii 1940-1962 4 Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, 1981, p. 112 – text şi 129 – plan, etaj, parter şi pivniţe. 5 N. Iorga, op.cit., p. 47. 6 Ibidem, p. 82. 7 Ibidem, p. 134.


Steliana Băltuţă 290

(cuprinzând în această perioadă şi anii de refugiu), că într-adevăr îşi aminteşte, că în spatele bisericii, în vecinătatea casei parohiale, exista o casă cu mulţi pomi şi care, ca structură arhitectonică, era o casă de secol XIX.

Am integrat aceste informaţii în text, pentru a îndepărta confuzia între unchiul istoricului Nicolae Iorga şi fratele tatălui, „moşu Manole”, şi străbunicul Manolachi Iorga.

Manolachi Iorga, străbunicul istoricului Nicolae Iorga, a fost bogat şi cinstit negustor. Aprecierea de care s-a bucurat a rămas consemnată peste timp. Astfel aflăm că sub Costache Ruset-Spătar (înalt demnitar la curtea domnească din evul mediu care purta la festivităţi sabia şi buzduganul domnului) „i-a fost acordată cinstea de a strânge documenturile risipite ale târgului”, a fost şi efor (membru al Consiliului de conducere al Eforiei = instituţie administrativă de utilitate publică sau culturală) şi epitrop (administrator al unui bun, în special averea unei biserici).

Împreună cu Zoiţa, născută Costea, Manolachi Iorga a avut 4 copii (Costache, Elena, Alecu şi Iancu).

Manolache Iorga a murit în 1829, şi numai după 3 ani, în Catagrafia (recensământul) din 1832, apare Zoiţa Iorguleasa cu doi copii minori. Având şi alte case în mahalaua Sf. Gheorghe, Zoiţa dă casa fetei, care se va căsători cu Dimitrie Beldiman, cu care se va stabili la Iaşi, vânzând casa boierului Ioniţă Codrescu, care va lăsa la rândul său casa fiicei sale Maria (vară a bunicii lui N. Iorga, numită Mileta, Miliuţa, Emilia) care s-a căsătorit cu Manole Stroici, cu moşii la Manoleasa unde se va naşte, în 1860, fiica lor Maria.

Pe la 1864, Maria, născută Codrescu, şi soţul său Manole Stroici, se mută la Botoşani. Fiica lor Maria se va căsători în 1887 cu Alexandru (Alecu) Saint-Georges (născut la Vârfu-Câmpului, în 7 martie 1854), inginer constructor având ca studii liceul la Cernăuţi, Şcoala Politehnică la Praga, ajungând inginer-şef la Primăria Botoşani, care a contribuit la refacerea uliţelor, a lucrat la construirea cazărmilor de la Roman, Botoşani, Dorohoi, a palatului Calimachi de la Stânceşti, a bisericii „Naşterea Maicii Domnului” din cimitirul Pacea din Botoşani; compozitor fiind, a înfiinţat societatea „Armonia” la Botoşani; informaţii pe care le aflăm de la Mihai Sorin Rădulescu (Institutul de Istorie „N. Iorga” Bucureşti).

Din căsătoria Mariei (născută Stroici) şi a inginerului Alexandru Alecu Saint-Georges, au rezultat 7 copii: Maria-Alexandrina (Didia) – născută 1888, Gheorghe – născut 1889, Constanţa (Cocuţa) – născută 1891, Ioan-Mihail – născut 1892, Nicolae – născut 1894, Aglae – născută 1896, Manole – născut 1903). Pentru că din actele de naştere ale primilor copii reiese că s-au născut la alte adrese decât strada unde Manolachi Iorga a ridicat casa, soţii Saint-Georges intră în locuinţă pe la sfârşitul secolului al XIX- lea, astfel că, la vârsta de 50 ani, când inginerul Alexandru Alecu Saint-Georges moare de un carcinom al gâtului în 30 aprilie 1904, pe Actul său de deces apare „oraşul Botoşani la casa No. 7 din strada Belvedere, căsătorit cu D-ra Maria Saint-Georges, născ. Stroici de ani 43, profesia fără”. Maria Saint-



291

Georges a continuat să locuiască în casă cu cei 7 copii. În anul 1945, la 12 iulie (la 41 de ani după decesul soţului ei inginerul

Alexandru Saint-Georges), într-un Act de veşnică vânzare încheiat la Tribunalul Botoşani, se precizează: „Subsemnata MARIA AL. SAINT-GEORGES, domiciliată în str. Unirei No. 3, declar că vând de veci..., o porţiune de teren având suprafaţa de 1472 metri pătraţi, dintr-o grădină situată în dosul clădirii mele din Botoşani str. Unirei No. 3, PROPRIETATEA MEA PRIN CUMPĂRĂTURĂ”. Trebuie remarcat faptul că, în 1904 strada unde era plasată casa era strada Belvedere (care venea dinspre parcul numit atunci „Grădina Belvedere”), iar în 1945, purta numele de Strada Unirei.

După 2 ani de la tranzacţia de vânzare a suprafeţei de teren, Maria Saint-Georges moare şi pe Actul de deces sunt precizate anul de naştere 1860, în comuna Manoleasa-Botoşani; locul decesului – Botoşani, strada Unirei No. 3; anul 1947, luna februarie, ziua 02; domiciliul Strada Unirei Nr.3; date privind părinţii – tatăl Stroici Manole, mama Stroici Maria.

Nu mult după decesul mamei sale în 1947, în casă mai rămâne fiica cea mare, Maria-Alexandrina (Didia), pianistă şi compozitoare, care va pleca la fiica ei Monica, licenţiată în filozofie şi care era căsătorită încă din 3 ianuarie 1943 cu Ion Mihalcea, magistrat la Buzău, cu care avea doi copii, un băiat, Ion-Adrian Mihalcea, născut în 21 noiembrie 1943 şi o fată, Ioana-Maria-Monica Mihalcea, născută în 6 iulie 1945.

Rămânând abandonată, după 1947 clădirea a început să se deterioreze. O serie de adrese trimise la Buzău rămân fără răspuns, şi în acest context casa este luată în administrare de I.G.O. (Întreprinderea de Gospodărie a Oraşului), care după intervenţii la zugrăveli, o va da în folosinţă Şcolii Profesionale Textile din anul 1952, ca internat de fete. După anul 1965, casa este dată unor chiriaşi care s-au succedat până în anul 1980 şi care vor primi repartiţii pe apartamente. Încă din anii ’70, Comitetul Pentru Cultură, Administraţia locală, dar şi, în calitate de muzeograf şi director al Muzeului Judeţean, Angela Paveliuc Olariu, doctor în Etnografie, cu adrese la Ministerul Culturii, au depus eforturi pentru obţinerea casei „Manolachi Iorga” care să adăpostească viitorul Muzeu Etnografic. După o serie de lucrări de restaurare, începute în 1980 şi care au durat 9 ani, şi cu o tematică expoziţională bine întocmită, casa va fi deschisă ca Muzeu Etnografic în 7 octombrie 1989, fiind pusă iarăşi în valoare structura arhitectonică de secol XVIII, în cea mai veche clădire a oraşului, reînviind parcă viaţa patriarhală a străbunicului lui Nicolae Iorga, Manolachi Iorga.

Expoziţia de bază a Secţiei de etnografie, având ca temă cultura populară a zonei Botoşani, a atras mii de vizitatori români şi străini, fiind apreciată şi trezind interesul pentru civilizaţia satului botoşănean de secol XIX şi început de secol XX. Clădirea a adăpostit colecţia etnografică până în august 2007, când în urma unui proces de retrocedare, expoziţia a fost desfiinţată.

Reluând firul dreptului de proprietate, pe care l-am lăsat la anul 1947, după



decesul Mariei Al. Saint-Georges, proprietară a rămas fiica sa Maria-Alexandrina. După 3 ani de la deschiderea expoziţiei etnografice, a venit la 17 ianuarie 1992, nepotul pianistei Alexandrina (Didia), Ion-Adrian Mihalcea, atunci în vârstă de 49 ani, să vadă casa, lăsând scris în Cartea de Impresii: „Mă bucur că această casă care a aparţinut străbunicilor mei Alexandru şi Maria Saint-Georges a fost astăzi restaurată în condiţii foarte bune şi utilizată în interesul general ca muzeu al municipiului. Astfel s-a reuşit a se salva un bun de patrimoniu peste care altfel ar fi trecut tăvălugul demolator”.

Aprecierile şi gândurile frumoase din anul 1992 ale inginerului şi doctorului în hidrologie Ion-Adrian Mihalcea se transformă în 1999 în dorinţa de recuperare a proprietăţii rămase de la străbunicii Alexandru şi Maria Saint-Georges şi de la bunica Maria-Alexandrina (Didia), casă construită de străbunicul istoricului Nicolae Iorga, Manolachi Iorga. Fratele Alexandrinei Saint-Georges, Ioan-Mihail Sân-Giorgiu şi unchiul lui Ion Adrian Mihalcea, confirma şi în scrisoarea din 15 iunie 1909, trimisă lui Nicolae Iorga: „Deci, dacă casa e făcută de Manolachi Iorga, de bună seamă, casa, dacă nu e cea mai veche din Botoşani, e una din cele mai vechi clădiri ale oraşului...”. Scrisoarea se află astăzi la Biblioteca Academiei Române8.

Inevitabilul s-a produs şi Secţia de etnografie a pierdut clădirea. Din momentul august 2007 casa „Manolachi Iorga”, a rămas pustie, în voia intemperiilor vremii, în voia distrugătorilor, un loc fără viaţă, trist, după scoaterea patrimoniului etnografic din interior.

Ion Adrian Mihalcea, moştenitorul familiei Saint-Georges, care a câştigat casa în instanţă, a încercat s-o protejeze de vandalizare închizând cu plase de sârmă cele trei intrări în casă, două în faţă, una în spate, şi intrarea la beciul exterior, dar vremea continuă să muşte nemilos din casa „Manolachi Iorga” – „Saint-Georges” fostă şi Muzeu de Etnografie 17 ani. Muzeul a pierdut un proiect cu fonduri europene de reabilitare a clădirii şi de extindere în aer liber a expoziţiei reprezentând cultura populară a zonei, şi care ar fi fost o oază de ozon, o oază de civilizaţie populară tradiţională.

Destinul casei în prezent şi pentru viitor este pecetluit, clădirea pare a fi definitiv pierdută, această construcţie a Botoşaniului, veche de 215 ani, cea mai veche locuinţă, care este ca o rană a oraşului

Dacă administraţia locală sau judeţeană ar fi găsit posibilitatea achiziţionării clădirii în momentul implicării în proiectul prin care a accesat fonduri europene, astăzi casa ar fi strălucit ca în vremurile ei bune. Dacă ar fi posibil şi ar fi forţe unite în acest sens, nici astăzi n-ar fi târziu, ca această casă, ridicată de Manolachi Iorga cu spaţiul verde şi cu pomi pe lângă ea să fie introdusă în circuitul turistic al Botoşaniului, adăpostind donaţia „Maria şi Nicolae Zahacinschi”, de peste 1146 de piese.

Acesta este destinul dureros al casei Manolachi Iorga, care se prăbuşeşte treptat sub ochii noştri, ruinând şi istoria casei celor două familii înrudite la propriu, familia Iorga şi familia Stroici Saint-Georges. 8 BAR, Corespondenţă Nicolae Iorga, vol. 141, f. 78; vezi şi vol. Nicolae Iorga şi Botoşanii – Legături Epistolare, îngrijit de Gheorghe Median, 2006, p. 53-54.



293

Biserica Sfântul Ioan” Botoşani (exista pe la anul 1750), pe lângă care, presupunem, şi-au ridicat casa Iorga-Galeongiul (venit în Botoşani pe la 1770) şi soţia sa, românca

Ecaterina (părinţii lui Manolachi Iorga)

Biserica „Sfântul Gheorghe” Botoşani, ctitorită în anul 1551 de doamna

Moldovei, Elena Rareş; Zoiţa, născută Costea, soţia lui Manolachi Iorga, avea case şi

dughene în apropierea bisericii, pe care le dădea cu chirie



Casa „Manolachi „Iorga” – devenită „Saint-Georges” pe la sfârşitul sec. al XIX-lea (foto din Neamul românesc literar (aflată la 200 m de Biserica „Cuvioasa

Parascheva”)

Biserica „Cuvioasa Parascheva” (fondată în anul 1816 în locul unei biserici de lemn, în timpul Mitropolitului Veniamin Costachi); aici, Manolachi Iorga a fost epitrop şi a fost înmormântat în 1829. Tot aici a fost înmormântat şi nepotul său, Nicu Iorga, tatăl

istoricului Nicolae Iorga, în 29 martie 1876.



295

Biserica „Naşterea Maicii Domnului” (din cimitirul „Pacea” Botoşani, ridicată

după proiectul ing. Alexandru (Alecu) Saint-

Georges

Alexandru (Alecu) Saint-Georges, inginer şef la Primăria Botoşani, 1854-1904,

înmormântat în cimitirul „Eternitatea” Botoşani



Casa „Manolachi Iorga”-„Saint-Georges” (între anii 1940-1944 acoperită cu tablă). În curte, cu spatele, Manole Saint-Georges, ultimul copil, născut la 14 februarie 1903, fost magistrat la Cernavodă şi Botoşani, fiul inginerului Alexandru Saint-Georges şi

fratele Mariei-Alexandrina (Didia)

Maria- Alexandrina (Didia) Saint-Georges născută la 11 septembrie 1888

– decedată la Bucureşti pianistă şi compozitoare, fiica inginerului

Alexandru Saint-Georges, proprietara casei în 1947

Constanţa (Cocuţa) Saint-Georges născută în 14 februarie 1891, decedată

26 iulie 1905 (la 14 ani) fiica inginerului Alexandru Saint-Georges şi sora Mariei-Alexandrina Saint-

Georges



297

Casa „Manolachi Iorga” – „Saint-Georges (înainte de restaurare – an 1979; acoperită cu şindrilă)

Casa „Manolachi Iorga –Saint-Georges, Muzeul de etnografie (între anii 1989 – 2007)



Casa „Manolachi Iorga” – „Saint-Georges” după desfiinţarea expoziţiei etnografice în anul 2007

Casa „Manolachi Iorga” – „Saint-Georges”, Muzeul de etnografie

(între anii 1989 – 2007)

Imagine din interiorul Muzeului deEtnografie Botoşani

(din perioada 1989 – 2007)



299

Casa „Manolachi Iorga” – „Saint-Georges”, în anul 2012


DATE ISTORICE PRIVIND DEZVOLTAREA MEŞTEŞUGURILOR DIN

JUDEŢUL BACĂU (SEC. XVIII-XX)*

Feodosia Rotaru

Historical data concerning the development of the workmanship in Bacău area Abstract

In this article the author bring forward in the light of the historical documents, the different folk workmanships practised in Bacău area during the XVIII-XX century.

Key Words: Workmanship, chatagraphy, woodworking, clayworking, stoneworking, metalworking

Cuvinte cheie: meşteşugar, catagrafie, olar, pietrar, fierar Manifestările omului, ca fiinţă creatoare de valori materiale şi spirituale,

datează încă din paleolitic. Dacă apariţia omului pe pământ este semnalată prin existenţa uneltelor, trebuie spus că acesta „are nevoie de unelte ca să-şi asigure hrana şi adăpostul”1. Încă de atunci au existat oameni care s-au remarcat prin iscusinţă şi pricepere în confecţionarea unor unelte necesare lui şi celorlalţi membrii ai comunităţii.

Probabil „primele unelte erau bucăţile de lemn, de os sau de piatră, foarte uşor ascuţite sau adaptate pentru a fi prinse cu mâna, după factura sau mărimea lor. Toate uneltele de lemn sunt iremediabil pierdute. În privinţa celor mai vechi unelte de piatră (pietrele de prund), ele nu se deosebesc de loc prin aspectul lor de producţiile naturale, cum ar fi pietrele crăpate de ger sau căldură, sau lovite unele de altele de un torent vijelios”2.

Primele unelte făurite de om, răspundeau probabil unor multiple întrebuinţări, slujind concomitent ca arme şi ca unelte. Până şi silexul, „cea mai bună materie naturală”, este greu de lucrat cum se cuvine3.

Toate grupurile din paleoliticul superior „ştiau să-şi făurească unelte variate, adaptate unor scopuri precise; creează chiar şi unelte pentru făurit unelte; prelucrează osul şi fildeşul cu aceeaşi îndemânare ca şi silexul”4.

Specializarea s-a facut în timp, diferit de la o seminţie la alta, de la o ramură de * Textul prezentului articol va fi inclus în lucrarea Meşteşuguri populare tradiţionale din Judeţul Bacău. Portrete de meşteri. 1 V. Gordon Childe, Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 66. 2 Ibidem, p. 66. 3 Ibidem, p. 67. 4 Ibidem, p. 74.


Date istorice privind dezvoltarea meşteşugurilor din judeţul Bacău

301

producţie meştesugărească la alta, în funcţie de condiţii specifice. Sedentarizarea populaţiilor a avut drept consecinţă reducerea aportului

produselor procurate direct din natură prin intermediul culesului din natură, vânatului şi pescuitului. Pământul a început să fie cultivat sistematic, unele animale au început să fie domesticite şi crescute în gospodărie pentru satisfacerea nevoilor de hrană sau de îmbracăminte ale comunităţilor respective.

Se poate afirma, fară a greşi, că încă din neoliticul dezvoltat „unii membri ai colectivităţilor umane îşi însuşiseră, pe lângă ştiinţa epocii despre lucrarea pământului ori despre creşterea animalelor, şi pe aceea a confecţionării unor produse meşteşugăreşti”5.

Iau naştere astfel cele două ocupaţii de bază, nespecializate, agricultura (incluzând şi pomicultura şi viticultura) şi creşterea animalelor. Din aceeaşi categorie face parte şi lucrul la pădure, practicat si ca o metodă de dobândire de noi terenuri cultivabile. Concomitent coexistă, ca ocupaţii secundare, vânătoarea, pescuitul, culesul din natură şi albinăritul.

Apar acum şi o serie de ocupaţii casnice, necesare satisfacerii cerinţelor zilnice ale traiului: prelucrarea produselor alimentare, pregătirea hranei, prelucrarea fibrelor textile şi confecţionarea îmbrăcămintei.

Ocupaţiile specializate, adică meşteşugurile, apărute încă de timpuriu, sunt legate de prelucrarea resurselor naturale şi a materiilor prime obţinute prin practicarea ocupaţiilor de bază, menţionate deja.

Cercetările arheologice au demonstrat faptul că practicarea unor meşteşuguri se făcea încă din neolitic, continuitatea practicării lor fiind apoi menţionată în izvoarele scrise ale perioadei medievale.

Orice ţăran a prestat dintotdeauna şi activităţi tehnice, El avea un sistem de cunoştinţe care îi permiteau să lucreze pământul, să crească animale, dar şi să-şi facă o parte din uneltele de muncă, să-şi dureze o locuinţă, să-şi confecţioneze mobilierul, să-şi confecţioneze hainele sau piesele textile pentru interior.

Existau şi obiecte pentru confecţionarea cărora se cere o anumită pregătire şi o practică îndelungată. „Astfel, nu oricine poate ciopli piatra pentru temelia, pentru uşorii, pentru cadrele de la ferestre ale unei biserici; nu oricine poate face o cruce de cimitir,... nu oricine poate face marginile unei fantâni,... Nu oricine poate face măcar o roată, nu oricine poate săpa o albie, o covată, nu oricine poate ciopli un sicriu... Astfel satele noastre avură neîntrerupt: pietrari, lemnari, covătari, rotari”6.

Meseriaşul s-a definit „prin cunoştinţele mai perfecţionate în ceea ce priveşte executarea operaţiilor de transformare şi prelucrare a diverselor materii prime; prin utilizarea unor tehnici de lucru şi a unor unelte mai evoluate şi mai adecvate ţelului 5 Gh. Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României. Studiu etnologic, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996, p. 9. 6 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, vol. III, Negoţul şi Meşteşugurile în trecutul românesc,Bucureşti, Minerva, 1906.


Feodosia Rotaru 302

urmărit («după unelte se cunoaşte meşterul»- zice românul); printr-o îndemânare superioară – datorită însuşirilor native şi plusului de exersare, de cultivare a acestora («meşteşugul vreme cere, nu se învaţă din vedere» – glăsuieşte un alt proverb românesc)…; prin confecţionarea unor obiecte de o calitate mai bună; prin aceea că producţia depăşea cerinţele propriei gospodării, iar surplusul era destinat schimbului pe alte categorii de produse sau pe bani”7.

Meşterul din lumea satului rămânea toată viaţa tăran. Niciodată el nu renunţa total la munca câmpului sau la creşterea animalelor din gospodărie. Este adevarat totuşi şi faptul că, în unele cazuri, au existat şi meseriaşi care din cauza numeroaselor solicitări, participau doar sporadic la muncile câmpului. Aceste situaţii reprezentau excepţia, nu regula. În societatea tradiţională, meseria era văzută ca „o brăţară de aur”, fiind o importantă sursă de asigurare a existenţei. Meşterii se bucurau de stimă şi preţuire în comunităţile unde trăiau. Este un lucru ştiut că, practicarea meseriilor a precumpănit în satele din zonele submontane şi deluroase ale ţării, „unde a existat pe vremuri o mai densă populaţie – comparativ cu regiunile de câmpie –, unde se găsea materie primă pentru o gamă mai întinsă de asemenea îndeletniciri, unde populaţia se bucura de o mai mare securitate în faţa primejdiilor şi unde terenurile agricole erau, în egală măsură, insuficiente şi necorespunzătoare pentru asigurarea în întregime a hranei oamenilor…”8.

În apropierea unor astfel de aşezări se aflau din abundenţă o serie de resurse naturale: lemn, lut, fier, piatră, blăni, piei, fire vegetale (in, cânepă etc.), fire animale (lână, păr etc.). Cu timpul, pe parcursul evului mediu, au apărut şi sate specializate în anumite meşteşuguri, fapt favorizat şi de existenţa unor pieţe permanente, aflate în vecinătate, sau „a unui centru economic în care se organizau periodic nedei, târguri de ţară, bâlciuri, iarmaroace. Aceste prilejuri înlesneau desfacerea produselor meşteşugăreşti şi adeseori constituiau un loc potrivit pentru un schimb direct cu produse cerealiere, de care familiile meşteşugăreşti duceau lipsă”9.

Vechimea precum şi continuitatea practicării meştesugurilor populare pe teritoriul României este confirmată şi de terminologia tradiţională, numeroase cuvinte fiind de origine latină şi din vechea slavă.

În perioada medievală, ţăranii care locuiau pe moşiile boereşti sau pe cele ale mănăstirilor şi care practicau unele meşteşuguri aveau obligaţia de a plăti stăpânului anumite taxe sau de a presta un număr de zile de muncă în folosul acestuia.

Specializarea meşterilor în evul mediu este demonstrată de o serie de documente deja publicate. Cu siguranţă, în epoca medievală, în ţinutul Bacău trebiue să fi existat numeroşi meşteri care trăiau la sate, prin oraşe sau la curţile boiereşti. Documentele rămase din epocă nu fac referiri certe la meşteşugari din această zonă 7 Gh. Iordache, op.cit., p. 10. 8 Ibidem, p. 11. 9 Nicolae Dunăre, Răspândirea satelor specializate în meşteşuguri populare pe teritoriul României, în Cibinium, 1967-1968, p. 30.



303

geografică. Abia pentru feudalismul târziu informaţii cuprinzătoare ne sunt oferite de o serie

de catagrafii fiscale care au fost făcute începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea. Catagrafiile erau documente alcătuite în vederea impunerilor fiscale. Ele se

alcătuiau o dată la şapte ani. După ce se făcea înregistrarea tuturor locuitorilor care trebuiau să plătească capitaţia, se făceau liste speciale unde erau înscrişi negustorii creştini, precum şi toţi meseraşii înscrişi în bresle10.

În Catagrafia alcătuită de autorităţile ruseşti în anii 1772-1774 sunt menţionate meserii legate de prelucrarea lemnului (rotari, dogari, bărdaşi, butucari, stoleri, blidari, lădari, teslari, sitari, fusari, şindrilari, scripcari, cofari), meseria de olar, meserii legate de prelucrarea peilor în vederea confecţionării îmbrăcămintei, încălţămintei şi a căciulilor (cojocari, blănari, ciubotari), fierari („herari”), piertari („chetrari”), meserii legate de confecţionarea unor pânzeturi sau stofe (pânzari, abăjeri, pâslari, sucmănari, mătasari), cheptănari etc.11.

În documentul amintit sunt sate unde nu găsim menţionat nici un meşter, dar sunt şi multe sate unde erau numeroşi meşteri care practicau diverse meserii. Vom aminti doar câteva din localităţile în care găsim un număr mai mare de meşteri şi mai multe meşteşuguri practicate atunci.

În satul Fântânele, din ocolul Bistriţei de jos, la un număr de 85 de case erau 3 ciubotari, 2 olari, 3 pâslari, 1 rotar, 1 morar, 1 podar şi 1 păscar12.

În satul Valea Seacă, la un număr de 103 case, găsim 3 dogari, 1 cocier, 1 stoler, 1 olar, 1 cojocar, 1 ciubotar, 2 curălari, 1 croitor, 1 ciurar, 1 rotar şi 2 morari13.

La Faraoani, la 154 de case găsim un număr de 10 ciurari14. Putem deci afirma că la vremea respectivă avem aici un sat specilizat.

În satul Dărmăneştii, la un număr de 104 case, găsim 4 cojocari, 2 pâslari, 1 tăbăcar, 1 ciubotar, 1 stoler, 1 lăcătuş şi 1 morar15.

La Doftana întânlim câte 1 dogar, 1 blidar, 1 croitor, 1 ciubotar, 1 morar şi 2 rotari16, pentru ca în satul Plopul, alături de 3 cojocari şi 1 morar să găsim şi 1 cheptănar17.

Exemplele ar putea continua, dar considerăm că ceea cea a fost de demnstrat s-a făcut deja.

Într-un alt document de la începutul secolului următor, Condica liuzilor din anul 1803, vedem că sate întregi erau specializate într-un anume meşteşug. În ţinutul 10 N. Corivan, Organizarea financiară a Moldovei de la 1832 la 1849, în AIIAI, 1965, p. 155. 11 Moldova din Epoca feudalismului, vol.VII, partea II, Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774, Chişinău, Editura Stiinţa, 1975, p. 289-355. 12 Ibidem, p. 289-290. 13 Ibidem, p. 294-295. 14 Ibidem,p. 295-296. 15 Ibidem,p. 318-319. 16 Ibidem, p. 319-320. 17 Ibidem, p. 320.


Feodosia Rotaru 304

Bacău 38 de sate erau specilizate în cărăuşie, 4 în producerea de cherestea, 14 în butnărie, 1 în confecţionarea de draniţă şi 7 în extragerea păcurii18.

Dintre satele specializate în butnărie amintim doar: Ungurii ot Mărgineni, Giosănii, Sohodolul, Valea Seacă, Cleja, Drăgugeştii, Poiana, Gropile, Mănăstirea Caşinul, iar dintre cele care produceau cherestea amintim: Tămaşu, Văsieşti, Leurda. Produse de butnărie se produceau şi în alte sate din actualul judeţ Bacău care la aceea dată aparţineau de ţinutul Tecuci: Năneşti, şi Vultureni.

Situaţia este identică şi în cazul cherestelei, care se producea la Viforăni, Năneşti, Pănceşti, Gura Răcătăului, Cornii, Scărişoara, Petreşti, Mărăşti, Medeleni, Găiceana, Neguleşti, Vultureni, Coloneşti.

Păcură se extrăgea din sate ale Ocolului Tazlăul Sărat: Leurda, Plopul, Prăjăştii, Lucăceştii, Moineştii.

Satul unde se producea draniţa era Mănăstirea Caşinul, iar sătenii din Medeleni produceu funii19.

Dintr-o statistică pe anul 1830 aflăm că în fostul ţinut Bacău erau numeroşi meseriaşi: curelari, blănari, ciubotari, croitori, cojocari, tăbacari, pălărieri, mungii (lumânărari), boiangii, bărbieri, pitari, păscari, tălpărari20.

Un alt document, de la 1832, privitor la „industria” oraşelor şi târgurilor ţinutului Bacău, notează un număr de 48 de ateliere în cele patru aşezări urbane existente. Erau 2 ateliere pentru lumânări (la Bacău şi Târgu Ocna), 7 velniţe (1 la Bacău, 2 la Moineşti, 2 la Târgu Ocna şi 2 la Căiuţi), 20 de fierării (8 la Bacău, 2 la Moineşti, 10 la Târgu Ocna), 11 mori (3 la Bacău, 2 la Moineşti şi 6 la Târgu Ocna) şi 8 fierăstraie (la Târgu Ocna)21.

În catagrafia din 1838, realizată în condiţiile cerute de Regulamentul Organic, erau înregistraţi în târgurile ţinutului Bacău numeroşi ciubotari, croitori, „brăhari”, „herari” etc. „Numai în oraşul de reşedinţă al ţinutului au fost găsiţi 159 de meseriaşi şi negustori, plus 95 de calfe”22.

Există şi alte documente cu caracter fiscal precum Catagrafiile sudiţilor din Ţinutul Bacău, alcătuite în anii 1825, 1832 şi 1834 în care sunt menţionaţi meşteri aparţinând acestei categorii de populaţie (supuşi străini). Întrucât consulii unor ţări străine precum Austria, Rusia, Prusia, Franţa şi Anglia făceau numeroase abuzuri, acordând patente de protecţie şi unor persoane care nu erau îndreptăţite să primească astfel de înlesniri, domitorul Ioniţă Sandu Sturza porunceşte ispravnicilor de ţinuturi să întocmească liste cu supuşii străini pe care să le înainteze Visteriei Moldovei.

Din informaţiile furnizate de Catagrafia din 1825 desprindem faptul că sudiţii 18 Ioan Murariu, Ţinutul Bacău în secolele XV-XIX (I), în Carpica, XVI, 1984, p. 140. 19 Th. Codrescu, Uricariul, vol. VII, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, 1886, p 288-298 şi 313-318. 20 Ioan Murariu, Ţinutul Bacău în secolele XV-XIX(II), în Carpica, XVII, p. 115. 21 Ibidem, p. 118, Anexa nr. 14 (informaţii din Arhivele Statului Iaşi, fond Visterie, Tr. 644, op. 708, dosar nr. 107, filele 13, 15, 17 şi 19. 22 Idem, Economia ţinutului Bacău în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Carpica, XI, 1979, p. 248.



305

acopereau o zonă importantă din activităţile meştesugăreşti şi de comerţ desfăşurate în Bacău. Aveau nu mai puţin de 32 de ocupaţii, dintre care menţionăm doar câteva: ciubotar, croitor, cuşmar, lăcătuş, meşter sticlar, pălărier, pietrar, cărătaş (fabricant sau negustor de trăsuri), săhăidăcar (şelar), sitar, stoler etc.23.

Lista sudiţilor din Ţinutul Bacău, alcătuită pentru Visteria Moldovei în anul 1832, menţioneză un număr de 47 de ocupaţii pentru sudiţii care locuiau aici. Dintre acestea menţionăm doar pe cele care indică meşteşugari: blănar, butnar, cărătaş, ciubotar, croitor, căciular, chetrar, curelar, desăgar, fierar, mungiu (lumânărar), olar, pălărier, stoler, sitar, tăbăcar etc.24.

Doi ani mai târziu, în anul 1834, în catagrafia sudiţilor alcătuită la solicitarea Visteriei, datele erau raportate pe baza datelor oficiale deţinute de Consulatul austriac, deci erau înregistraţi doar cei care aveau acte în regulă. Cei mai mulţi sudiţi aşezaţi acum în ţinutul Bacău erau evrei care aveau diferite meserii: ciubotari, fierari, teslari, blănari, curelari, etc. sau oieri veniţi din părţile Sibiului25.

Într-un act din 1836, prezenţa meseriaşilor evrei în Bacău era semnalată astfel: 1 alămar, 4 argintari, 1 boiangiu, 1 căldărar, 2 căciulari, 2 ciubotari, 21 croitori, 1 pietrar, 1 sticlar, 1 şepcar etc.26.

În 1854, la Bacău trăiau un număr de 3812 evrei. Printre aceştia, un număr de 31 erau supuşi străini, dintre care 5 erau meseriaşi: 2 croitori, 1 căldărar,1 pietrar, 1 ciubotar.Tot acum aflăm că cei mai numeroşi erau croitorii, ciubotarii şi căciularii, care aveau bresle proprii27.

Costache Radu, un fost primar al Bacăului, aminteşte faptul că pe la anul 1850 meşteşugari în oraşul nostru erau „aproape numai români şi unguri. Ei erau zidari, stoleri, cismari, bărbieri, cărătaşi, blănari, ferari. Ferarii, erau numai ţigani, aşezati toţi pe o stradă ce se numea atunci „strada ţigănimei”. Cei mai însemnaţi din meşteşugari, pe cât îmi aduc aminte, erau: Ianuş Iojă, Pavăl, Poltzer, N. Sascău, Toader Blănaru, Oţoiu, Gh. Tăbăcariu, Ioniţă Stoleriu, Ioan Lăcătuşu, Măgărdici Cărătaşu, Dănilă Ţară-Lungă, C. Parămoale ş.a.”28.

La 1841, Petrás Incze, parohul din Pustiana, răspundea unor întrebări puse de Döbrentei Gábor, secretarul Academiei de Ştiinţe Maghiare, referitoare indeletnicirile populaţiei catolice din Moldova. El preciza că aceştia practică diverse meşteşuguri ca 23 Silviu Văcaru, Sudiţii din Ţinutul Bacău în anul 1825, in Acta Bacovensia, Anuarul Arhivelor Naţionale Bacău, V, Oneşti, Editura Magic Print, 2010, p. 182. 24 Eugenia Mărioara Mihalcea, Sudiţii din Ţinutul Bacău în anul 1832, în Profesioniştii noştri. 4. Dumitru Zaharia la 85 de ani, p. 233. 25 Silviu Văcaru, Catagrafia sudiţilor din ţinuturile Bacău şi Neamţ la anul 1834, în Acta Bacovensia, Anuarul Arhivelor Naţionale Bacău, VI, Oneşti, Editura Magic Print, 2011, p. 64. 26 Arhivele Statului Iaşi, TR.696, op.372,nr.1554, apud I.Cara, Obştea evreiască din Bacău, Bucureşti, 1995, p. 19. 27 Idem, Secretariatul de Stat al Moldovei, Tr. 1772, op. 2020, nr. 31984, din 5 mai 1854, apud I.Cara, Obştea evreiască din Bacău, p. 20. 28 Costache Radu, Bacăul de la 1850-1900, Bacău, 1906, p. 51.


Feodosia Rotaru 306

„fierăritul, curelăritul, tăbăcăria, tâmplăria, lăcătuşeria, cea de pălărier şi alte munci manuale”29. „Femeile torc şi ţes cu mare sârguinţă lâna, inul, cânepa, mătasea şi bumbacul, din care pregătesc cu propriile lor mâini hainele de zi şi de sărbătoare pentru bărbaţi, pentru copii, cât şi pentru ele însele, şi pentru fetele lor; totodată ele vând covoare în diferite culori, pregătite din in, cânepă, bumbac, cât şi variate ţesături; covoarele se numesc «festekès»”30. Femeile işi ajută bărbaţii la munca câmpului „dacă bărbaţii nu sunt ocupaţi cu pregătirea de doage şi cercuri pentru roţi”31. Fetele „îşi petrec zilele cu coaserea de ii, cu pregătirea de mărgăritare; la cusături ele împletesc firele de aur, mătase şi de bumbac de diferite culori... La fel şi bărbaţii sunt preocupaţi de pregătirea căruţelor, a săniilor sau a roabelor pe care le pregătesc pentru propriile necesităţi, foarte rar şi pentru alţii, dar foarte scump; iar de îndeletnicirile cu fierul nu se pricep aproape de loc”32. Adăposturile pentru ei şi pentru animale „sunt făcute de ei înşişi, cu mâna lor din lemn, papură, din nuiele”33.

În anul 1889, într-un studiu agricol şi economic al judeţului Bacău, realizat din ordinul Ministerului de Agricultură de la acea dată, autorul face o frumoasă pledoarie pentru menţinerea industriei casnice pe care românii au moştenit-o de la strămoşi. În susţinerea argumentelor sale, el reproduce referatul lui C.A. Rosetti, ministru de interne, adresat consiliului de miniştri, pentru reînvierea industriei de casă. C.A. Rosetti propunea constituirea unei comisii pentru dezvoltarea industriei casnice naţionale care să fie pusă sub patronajul Majestăţii Sale Regina. Consumatori ai acestei industrii ar trebui să fie Ministerul de interne (penitenciarele), Ministerul de război (pentru armată), Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (prin aşezăminte, mănăstiri, şcoli), eforiile spitalelor34.

Autorul studiului amintit spune că „Industria casnică este complimentul vieţei agricole puţin dezvoltată; ea, cu agricultura, se ajută şi se susţin una pe alta. Torturile şi ţesăturile de lână, in şi cânepă, şi mai târziu de bumbac, de secole sunt vechea formă de ocupaţiune a femeilor române. Asemenea peptănatul câlţului şi dărăcitul lânei, sucitul firelor, depănatul, urzitul, năvăditul şi aşezatul firelor în resboiu sunt industrii vechi casnice”35.

Femeile românce din timpuri străvechi confecţionau hainele de lucru şi pe cele de sărbătoare, necesare tuturor membrilor familiei. Facerea săpunului în casă, facerea pâinei în menaj, sunt caracterile industriei de casă36.

Românii din judeţul Bacău se mai dezvoltă ca „producători de lemne şi construcţiune, mai cu seamă şindrilă, ca plutaşi, ca fabricanţi de cobze, ca exploatatori 29 Petrás Incze János, Petras, Ediţie bilingvă, Miercurea Ciuc, Editura Harghita, 2004, p. 108. 30 Ibidem, p. 109. 31 Ibidem. 32 Ibidem, p. 109-110. 33 Ibidem, p. 110. 34 S.P. Radianu, Studiu agricol şi economic. Judeţul Bacău, Bucureşti, 1889, p. 209. 35 Ibidem, p. 208. 36 Ibidem



307

de păcură şi sare”37 .Tăbăcăria „ocupă un loc însemnat printre industriile judeţului”38. În părţile de munte, producerea învelitorelor (cergile) şi a pănurei albe, precum

şi a dimiei, industrie curat ţărănească, ocupă întreaga poporaţiune”39. Felurite cârpe de cap şi ştergare de tot felul, din bumbac sau borangic, „tivite în

modul cel mai luxos”, sunt „fala ţeranilor din Bacău”40. Dârstele sunt „pive pentru îngroşatul saricelor” care sunt purtate de locuitorii

din satele Caşin, Mănăstirea Caşin şi Curiţa. Ele lucrează de la 1 iunie până la 1 octombrie şi produc în acest interval 200-300 de bucăţi41. Dacă astfel de haine erau purtate de câteva sute de mocani de la munte, ceilalţi ţărani poartă sumane care „sunt într-adevăr frumoase”. În ultimul timp se deschiseseră ateliere de fabricat sumane chiar şi la oraşe. Un astfel de exemplu este chiar Bacăul, unde se produc şi se repară sumane pentru ţărani42.

Produsele agricole, dar şi cele meşteşugăreşti, se vindeau în cele 31 de bâlciuri sau iarmaroace existente în judeţul Bacău. Dintre acestea 10 se ţineau pe proprietatea comunelor şi 20 pe acelea ale proprietarilor.

„Bâlciurile se ţin la Ardeoani de 8 ori pe an, în Teţcani de 10 ori pe an, la Bacău de 3 ori pe an, la Bogdana de 4 ori, la Oneşti de 5 ori şi la Caşin de 10 ori. Târguri se ţin de mai multe ori pe an la Moineşti şi Părincea”43.

Şase ani mai târziu, Ortensia Racoviţă ne dă date statistice relevante pentru epocă. Ea dă numărul de locuitori din fiecare sat, pe sexe şi pe etnii. La fiecare comună, atunci când indică numărul total al locuitorilor, ne spune câţi erau agricultori, câţi erau meseriaşi, câţi erau comercianţi, câţi erau industriaşi, câţi practicau meserii libere. Este adevărat că în puţine cazuri aflăm ce meserii erau practicate în comuna respectivă.

Din statistica alcătuită acum aflăm că la 1895 populaţia rurală judeţului Bacău era de 106.162 locuitori, Dintre aceştia 1.894 erau meseriaşi. Populaţia urbană era de 143.67 locuitori. Dintre aceştia 940 practicau diferite meserii44. În general, numărul meşterilor dintr-o comună varia de la 1 la maxim 15. Sunt însă şi comune unde numărul meşterilor era mai mare.

Astfel, la Brusturoasa, la un număr de 4.504 suflete erau 134 de meseriaşi45. Autoarea menţionează că aici erau 50 de ferăstrae de apă, 4 piue de bătut sumane, 1 morişcă de apă pentru fărâmat scoarţe de brad, 11 mori de apă şi 1 fabrică de dulapi şi 37 Ibidem, p. 210. 38 Ibidem. 39 Ibidem, p. 211. 40 Ibidem, p. 211. 41 Ibidem. 42 Ibidem, p. 212. 43 Ibidem, p. 252. 44 Ortensia Racoviţă, Dicţionar geografic al judeţului Bacău, Bucureşti, 1895, p. 51. 45 Ibidem, p. 183.


Feodosia Rotaru 308

piue pentru sumane46. În comuna Buda din plasa Bistriţa de sus, la o populaţie de 1.330 suflete ,

autoarea menţionează 91 de meseriaşi47. În comuna Dărmăneşti, la o populaţie de 3.968 suflete, erau 150 de meseriaşi48.

Aici este menţionată 1 fabrică de cherestea, 3 ferăstrae de apă, 5 mori, 2 dârste şi 12 piue de bătut sumane.

La Drăgugeşti, comună rurală din plasa Tazlău de sus , la un număr de 2.445 de suflete erau 26 de meseriaşi49.

În Grozeşti, comună din plasa Trotuş, la un număr de 3.288 locuitori erau 133 de meseriaşi50. Pe lângă bogăţiile naturale existente aici (păcură, izvoare cu apă sulfuroasă şi feruginoasă, piatră calcaroasă şi silicoasă, piatră de cioplit), autoarea menţionează şi industriile dezvoltate la acea dată în actuala comună Oituz: un cuptor sistematic pentru fabricarea varului şi cimentului, 1 fabrică de cherestea pe aburi, 1 ferăstrău de apă, 2 mori, 1 fabrică de sticlă (care nu funcţiona în acel moment din cauza unui incendiu)51.

Comuna Mănăstirea Caşin, cu un număr de 2.509 locuitori, avea 105 meseriaşi52, localitatea fiind bogată în piatră de var, piatră de construcţie şi păcură, avea o fabrică de petrol şi 2 piue de bătut sumane53.

La Cleja, comună cu 2.529 de locuitori , sunt menţionaţi 14 meseriaşi. De aici se scoate piatră de var, din care se fabrică var, şi tot aici sătenii fabrică pălării de paie, pe care le vând la târg54.

La Nadişa, comună rurală din plasa Tazlăul de sus, trăiau la acea dată 2.039 suflete. Un număr de 1.432 erau agricultori şi, dintre aceştia, o parte erau meşteşugari: 5 cizmari, 2 cojocari, 4 dulgheri, 11 rotari, 3 pietrari, 4 fierari şi 7 confecţionau cobze pentru lăutari55.

Giosenii, comună rurală din plasa Siretul de jos, avea un număr de 13 meseriaşi la o populaţie de 2.636 de locuitori şi avea pe teritoriul său 1 moară cu aburi, 2 mori de apă, 1 fabrică de spirt şi 1 velniţă părăsită56.

Satul Cucuieţii sau Cucucuieţii-Solonţului se află pe un „tărâm avut în piatră de var şi în argilă, din care se fabrică ole de pământ”57. 46 Ibidem, p. 184. 47 Ibidem, p. 188. 48 Ibidem, p. 252. 49 Ibidem, p. 268. 50 Ibidem, p. 309. 51 Ibidem, p. 310. 52 Ibidem, p. 370. 53 Ibidem, p. 372. 54 Ibidem, p. 233. 55 Ibidem, p. 380. 56 Ibidem, p. 298. 57 Ibidem, p. 249.



309

La vremea respectivă oraşele Moineşti şi Comăneşti aveau statutul de comună rurală. La Moineşti, localitate bogată în păcură, lemn şi ape minerale existau 15 fabrici de petrol de lampă, 1 fabrică de lumânări de stearină,1 fabrică sistematică pentru lemne de construcţie, 1 ferăstrău de apă şi 1 cazan de rachiu58.

La Comăneşti, la un număr de 3.486 de locuitori erau 36 de meseriaşi şi 250 de muncitori care lucrau la minele de cărbune, la extracţia de păcură, la extracţia de ozocherită şi de piatră ornamentală. O parte din ei lucrau la fabrica de cherestea sau la cele 23 de ferăstrae59. Tot aici erau mori şi piue care se arendau la locuitori pe bani60.

La Târgu-Ocna, comună rurală trăiau un număr de 280 de meseriaşi, la o populaţie de 6.525 de locuitori61. Aici erau 2 fabrici de pălării ţărăneşti, 4 mori (una de apă şi una cu abur), 1 olărie, 1 fabrică de gaz, 1 tăbăcărie, 1 fabrică de săpun, 1 fabrică de lumânări de ceară albă, cariere de piatră, mină de sare şi puţuri pentru extracţia păcurii62. Femeile făceau cămăşi, iţari, ţesături de lână, marame şi borangicuri, pe care le vindeau63.

Alternarea muncilor agricole din timpul anotimpului călduros cu o meserie practicată pe perioada iernii era răspândită nu numai în ţări ca Elveţia, Saxonia sau Belgia, ci şi în numeroase regiuni ale ţării noastre, în special în Munţii Apuseni şi în judeţele Muscel, Prahova şi Bacău64. Dintr-o statistică alcătuită în anul 1913, realizată după efectuarea recensământului din 1 ianuarie acelaşi an, în care este cuprinsă populaţia activă a satelor din judeţele ţării şi populaţia activă care mai are o activitate adiacentă (industrie, comerţ, transporturi), găsim următoarele cifre referitoare la judeţul nostru: din totalul de 62.432 de bărbaţi, 5.567 aveau şi o altă ocupaţie, iar din totalul de 52.456 de femei, un număr de 263 aveau şi o altă ocupaţie. Pe total, raportat la numărul locuitorilor activi, aceste cifre reprezintă 9% din populaţia activă, plasând judeţul Bacău pe locul doi pe ţară în privinţa răspândirii meseriilor65. Deşi din statistica acesta rezultă că judeţul Neamţ are cea mai numeroasă populaţie cu ocupaţii meşteşugăreşti, autorul unui studiu se îndoieşte că aceasta era realitatea.

Judeţele din vechiul regat în care industriile săteşti erau mai răspândite erau Muscelul, Prahova şi Bacăul.

Judeţul Bacău era un centru cu industrii săteşti. „Foarte multă dogărie şi butnărie, apoi cofe, ciubere etc. se fac mai cu seamă în comunele Cleja, Pănceşti, Faraoani, Helegiu. Multe din podgoriile ţării se îndestulează cu vase fabricate din aceste localităţi”. La Cleja „unii din locuitori se ocupă cu facerea pălăriilor de paie, pe 58 Ibidem, p. 366. 59 Ibidem, p. 238-239. 60 Ibidem, p. 240. 61 Ibidem, p. 545. 62 Ibidem, p. 547. 63 Ibidem. 64 Oreste Anastasiu, Industriile săteşti în raport cu localizarea marii industrii, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928, p. 18. 65 Ibidem, p. 58.


Feodosia Rotaru 310

care le vând”. La Nadişa, „dintre locuitori, iarna se mai ocupă: cinci cu cismăria, 11 cu rotăria, 3 cu pietrăria, 7 cu facerea de cobze pentru lăutari”. Rezultatul este: „casele sunt frumos construite şi toate împrejmuite”66.

„La Poduri şi Buceşti sunt mulţi rotari”. La Parincea „locuitorii, afară că sunt mai toţi agricultori, se mai ocupă iarna cu lemnăria, ciubotăria, croitoria, cojocăria”67.

Dogăria obişnuită, care nu dispunea încă de „motorul care să dea cu mai multă repeziciune doagele la rindea” se practica mai ales în judeţele Muscel şi Bacău. Pentru creşterea productivităţii muncii în acest domeniu era necesară introducerea electricităţii la sate68.

Amplasarea celei mai mari fabrici de postav din vechiul regat la Buhuşi nu a fost o simplă coincidenţă. Ea a fost amplasată acolo pentru că în acestă zonă „industria sătească a dimiilor era incomparabil mai dezvoltată ca în alte judeţe” şi „beneficia de braţe cu pregătire profesională”69.

Am pomenit mai sus faptul că la Nadişa un număr de săteni făceau cobze. Într-o scrisoare scrisă de Ion Popovici, notarul satului Nadişa în anul 1926, se menţiona faptul că acestea se lucrau în cinci gospodării şi că se „făceau după comandele primite de la oraşe, aproximativ 2.000 de cobze anual”. Iniţiatorul acestei industrii a fost Iordache Uricariu, cam pe la 1862. Pentru fabricarea lor se folosea „molift şi paltin ambele bine uscate” şi lemnul de cireş. Cobzele se vindeau în Moldova şi Transilvania. Înainte de război se vindeau şi în Rusia70.

În anul 1929 era publicat un anuar cuprinzând numele comercianţilor, industriaşilor, meseriaşilor şi agricultorilor din România71. Parcurgând această lucrare găsim informaţii precise despre numărul şi numele meşterilor care lucrau la acea dată în satele şi oraşele judeţului Bacău. Constatăm că erau meşteri blănari, boiangii, brutari, croitori, curelari, cuţitari, cismari, cojocari, cuferari, dărăcitori de lână, dogari, dulgheri, fierari, funieri, lăcătuşi, măcelari, morari, plăpumari, rotari, strungari, tâmplari, tinichigii, tocilari, torcători de lână, zidari etc. Dintre satele cu un număr mai mare de meşteri şi cu o paletă variată a meseriilor practicate amintim doar câteva: Căiuţi, Cleja, Grozeşti, Faraoani, Dărmăneşti, Dămieneşti, Oneşti, Parincea, Podu-Turcului, Prăjeşti, Răcăciuni, Săuceşti etc. Cei mai numeroşi erau dogarii, fierarii, morarii, cismarii şi croitorii. Constatăm că atât la oraşe, cât şi la sate, alături de meşterii români, erau foarte mulţi meşteri evrei. O serie de meşteşuguri care erau menţionate în documentele veacurilor anterioare nu mai apar acum, ceea ce denotă faptul că nu se mai practicau, pentru că şi cerinţele consumatorilor se modificaseră. 66 Ibidem, p. 69. 67 Ibidem, p. 70. 68 Ibidem, p. 77. 69 Ibidem, p. 133. 70 Ibidem, p. 55. 71 Anuarul României pentru comerţ, industrie, meserii şi agricultură, Bucureşti, Editura Rudolf Moss, S.A., 1929.



311

Dintr-o lucrare consacrată oraşului Bacău, desprindem informaţia potrivit căreia, în piaţa halei centrale şi pe străzile oraşului, puteau fi întâlniţi „industriaşi manuali ţigani” care stăruiau pentru desfacerea produselor lor: „capcane pentru şoareci, foarfeci, grătare, cuţite şi în special piepteni ţărăneşti, lucraţi din coarne de vită, cu oarecare măiestrie”72.

După al doilea război mondial, odată cu dezvoltarea cercetărilor etnografice la noi în ţară, găsim informaţii despre practicarea unor meşteşuguri populare în judeţul Bacău într-o seamă de lucrări de specialitate.În deceniul al şaptelea al secolului trecut câteva din satele judeţului sunt menţionate ca sate specializate în anumite meşteşuguri. În domeniul prelucrării lemnului sunt menţionate Cleja, Faraoani, Pânceşti şi Băceşti, care erau specializate în dogărit, Cleja care se specializase în împletituri din răchită, iar Bucşeşti, Poduri şi Băceşti, specializate în rotărit. La Parincea este menţionată confecţionarea textilelor de port popular. Satele Grozeşti, Solonţ, Cucuieţi, Călugăra, Băhnăşeni, Frumoasa sunt menţionate ca specilizate în producerea ceramicii. Nadişa este şi acum producătoare de cobze73.

Într-o serie de lucrări consacrate ceramicii populare sunt amintite centre de ceramică din judeţul Bacău precum cele de la Oituz, Solonţ, Cucuieţi, Frumoasa, Băseşti, Băhnăşeni etc., asupra cărora vom reveni atunci când vom vorbi despre acest meşteşug.

Monografiile dedicate zonelor etnografice din judeţul Bacău, publicate în ultimele decenii ale secolului trecut, ne oferă informaţii despre meşteşugurile care se mai practicau atunci sau care se practicaseră până nu demult. Prelucrarea lemnului, prelucrarea fierului, prelucrarea pietrei, olăritul, cojocăritul şi sumănăritul sunt amintite în zona Trotuş74. Torsul şi ţesutul, prelucrarea lemnului, prelucrarea fierului, olăritul, cojocăritul şi sumănăritul sunt prezentate în zona Bacău75. Torsul şi ţesutul, prelucrarea lemnului, olăritul, prelucrarea fierului, sumănăritul şi cojocăritul sunt prezentate în zona Colinelor Tutovei76.

Atlasul Etnografic Român menţionează numeroase sate din judeţul Bacău unde s-au practicat meşteşuguri legate de prelucratea lemnului (Agăş, Răchitiş, Ghimeş-Făget, Ludaşi-Balcani, Bereşti-Tazlău, Berzunţi, Dărmăneşti, Oituz, Mănăstirea Caşin, Cleja, Răcăciuni, Plopana, Roşiori, Onceşti, Corbasca, Glăvăneşti, Coţofeneşti etc.), prelucrarea pietrei (Oituz, Berzunţi, M-rea Caşin), prelucrarea lutului pentru oale (Oituz, Răchitoasa etc.) şi fabricarea materialelor de contrucţie din argilă (Răchitiş, Agăş, Dărmăneşti, M-rea Caşin, Oituz, Cleja, Coţofeneşti, Plopana, Mărăşti, Răchitoasa, Glăvăneşti), prelucrarea fierului (Răchitiş, Agăş, Dărmăneşti, 72 Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi,Tipografia Municipiului Bacău, 1933, p. 210. 73 Nicolae Dunăre, Vechimea satelor specializate în meşteşuguri populare pe teritoriul României, în Cibinium, Sibiu, 1967-68, Harta Sate specializate în meşteşuguri populare 2. Moldova, p. 42. 74 Dorinel Ichim, Zona etnografică Trotuş, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983. 75 Idem, Zona etnografică Bacău, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1987. 76 Florica Ichim şi Dorinel Ichim, Zona etnografică a Colinelor Tutovei, Bacău, Editura Diagonal, 2002.


Feodosia Rotaru 312

Oituz, M-rea Caşin, Bereşti-Tazlău, Berzunţi, Bereşti-Bistriţa, Cleja, Răcăciuni, Coţofeneşti, Roşiori, Plopana, Mărăşti, Onceşti, Răchitoasa, Corbasca, Glăvăneşti), prelucrarea fibrelor textile de origine vegetală şi animală precum şi prelucrarea peilor (sunt avute în vedere aceleaşi localităţi menţionate anterior, acestea fiind localităţile unde au fost întreprinse cercetări etnografice). Vom analiza pe rând rezultatele care se desprind din acestă lucrare referitor la judeţul Bacău77.

Lucrarea noastră îşi propune să abordeze doar meşteşugurile care se mai practică şi să prezinte câteva portrete ale unor meşteri populari care au fost dar şi a câtorva din cei care mai păstrează vii vechi meşteşuguri populare.

77 Atlasul Etnografic Român, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008.


ŞCOLILE PRIMARE DE FETE DIN BACĂU PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Cornelia Cucu

The Primary Schools for Girls in Bacau City until The First World War

Abstract This article presents the evolution of the Primary Schools for Girls from Bacau City till

The First World War. There are presented the improper conditions in which the instructive process took place, caused by the carelessness of local authorities regarding the school’s problems: the lack of space, of furniture, of didactic materials and text books. Although there were a lot of shortcomings, the large-hearted school-teachers and professors, driven by the patriotism that characterizes the progressive teachers, have managed to raise up the Bacau City’s educational system for girls to a laudable prestige thet remained during the whole period of time studied here.

Key words: evolution, schools, primary, Bacau, First World War Cuvinte cheie: evoluţie, şcoli, primare, Bacău, Primul Război Mondial Până la mijlocul secolului al XIX-lea, nici un document şcolar din Ţările

Române nu face referiri la tipuri de şcoli destinate fetelor. Începând cu Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în Principatul Moldovei, din 1851, a lui Grigore Alexandru Ghica, problema ştiinţei de carte pentru fete devine o realitate, acest document prevăzând înfiinţarea unor şcoli primare de fete, cu o programă diferită de cea pentru băieţi. Această programă, pe lângă obiectele de studiu din programa destinată băieţilor („sântele rugăciuni, citirea şi scrierea română, memorizaţii, catehismul şi istoria sântă, gramatica românescă şi scrierea dictando, caligrafia, cunoştinţe generale de geografie şi în special din aceea a Principatelor, aritmetica, calcularea pe de rost şi cunoaşterea de măsuri, greutăţi şi monete, cunoştinţe istorice din bibliografii şi prescurtare din istoria patriei, cetirea şi scrierea latină”), prevedea: „limba franceză, un tratat de morală adaptat pentru fete, muzică vocală, lucrul manual,desenul de flori şi peisaje, ţinerea socotelilor la cheltuieli”1.

Prevederile Legii Instrucţiunii Publice din 1864 care proclama două principii moderne în viaţa şcolii şi a societăţii româneşti – obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar – au avut urmări pozitive asupra învăţământului din oraşul Bacău, depunându-se mari eforturi pentru realizarea mesajului transmis de Al.I. Cuza pe 6 decembrie 1864: „Eu ţin numai decât că fiecare să ştie în curând a scrie şi a ceti... 1 V.A. Urechia, Istoria şcoalelor ,tom III, 1892, Bucureşti, p. 30.


Cornelia Cucu 314

Instrucţia primară, plătită din fondurile de binefacere ale statului, este obligatorie şi gratuită pentru toţi copiii de ambe sexe”2.

Legea asupra învăţământului primar şi primar-normal din 1893 (legea Take Ionescu) prevedea obligativitatea şcolară pentru vârste între 7 şi 14 ani, amendarea părinţilor care refuzau să-şi trimită copiii la şcoală, introducerii lucrului manual în şcoli şi munca în ateliere specializate. Legea se ocupa şi de şcolile normale care beneficiau şi de şcoli de aplicaţie necesare pentru formarea învăţătorilor şi institutorilor3.

Prin Legea asupra învăţământului primar şi normal-primar din 1896 (legea P. Poni) se deschide accesul la învăţământ al unor cercuri tot mai largi ale populaţiei. Se generalizează caracterul unitar al şcolii primare, se propun două trepte postprimare după absolvirea învăţământului primar: treapta cursurilor complementare şi treapta şcolii primare superioare. De asemenea, o inovaţie aparte o constituie înfiinţarea cursurilor de adulţi, idee profund reformatoare pe care Spiru Haret o va relua şi dezvolta după 18984.

Prin măsurile luate ca inspector al şcolilor, membru în Cosiliul Permanent de Instrucţiune, secretar general al ministerului sau ministru, Spiru Haret rămâne ctitorul învăţământului modern din România. Marile principii ale concepţiei şi acţiunii sale în învăţământ rămân valabile şi astăzi: democratismul (adică opţiunea pentru un învăţământ ce oferă şanse fiecăruia), individualismul (un învăţământ ce permite şi încurajează rutele individuale de calificare) şi activismul (un învăţământ orientat spre rezolvări de probleme ale vieţii). Şcoala primară devine un centru de activitate culturală, învăţământul profesional este conceput ca un sistem chemat să răspundă cerinţelor economice ale timpului (Legea învăţământului profesional din 1899), învăţământul secundar se va organiza pentru băieţi în gimnazii şi licee, iar pentru fete în şcoli secundare de fete de gradele I şi II în timp ce învăţământul superior era organizat în universităţi (Legea învăţământului secundar şi superior din 1898)5.

Şcoala de Fete Nr. 1, de la 1859 la Primul Război Mondial Încă din anul 1858, autorităţile locale au luat măsuri pentru deschiderea unei

şcoli de fete şi în Bacău, solicitând Ministerului Instrucţiunii, la începutul anului 1859, înfiinţarea unei astfel de şcoli. Pe 6 februarie 1859, ministerul, cu adresa nr. 966, răspundea Primăriei arătând că „a aprobat bugetul cu cheltuieli trebuitoare pentru deschiderea unei şcoli de fete” exprimându-şi deplina sa mulţumire şi încredere că şcoala se va deschide până la sfârşitul anului 18596. Prin adresa nr. 6849 din 1859, 2 MO, nr. 274 din 8 decembrie 1864, p. 1303. 3 Gabriela C. Cristea, Reforma învăţământului. O perspectivă istorică (1864-1944), Bucureşti, 2001, p. 93. 4 Ibidem, p. 94. 5 Ibidem, p. 112-113. 6 ANBacău, fond Primăria Bacău, dosar 44/1858, f.10.


Şcolile primare de fete din Bacău până la primul război mondial

315

aceeaşi instituţie informa Municipalitatea că „din rezultatul reviziei făcute de inspectorii generali ai şcoalelor, văzându-se... autoriza înfiinţarea de şcoli primare de fete în poliţia Bacău, Huşi, Focşani, Galaţi, Putna etc.”7 Înfiinţarea Şcolii de Fete (astăzi Şcoala „Alexandru cel Bun”) din Bacău s-a făcut pe baza deciziei nr. 68 din 24 iulie 18598 iar festivitatea inaugurarii ei a avut loc în ziua de 8 octombrie 18599. Chiar înainte de începerea cursurilor, directoarea Ana Dobrea, adresându-se autorităţilor locale, înaintează lista celor necesare funcţionării şcolii din care reţinem: tablă pentru scris, masă şi scaune, icoană, orologiu de perete, 6 scaune pentru cancelarie, două oglinzi, un clopoţel de anunţat orele, un clopoţel de catedră, două cofe pentru apă, burete, cretă, hârtie, etc.10

Deschiderea primei şcoli de fete din oraş era aşteptată de mult şi cu mare interes. Referindu-se la acest aspect, Costache Radu menţionează: „Cât de mult era aşteptată deschiderea unei şcoli de fete, găsesc că e bine să fac cunoscut graba şi frica care o aveau unii din părinţi că fetele lor nu vor fi primite la şcoală”11. Aceştia vor lua cu asalt autorităţile locale, două dintre „jalbele” lor fiind semnificative în acest sens. Prima, din 6 octombrie 1859, aparţinând lui Constantin Damian menţiona că: „am luat încredinţare, că urmează a se deschide o şcoală de fete în oraş apoi şi subscrisul având o copilă cu numele Maria în vârstă de 12 ani şi fiind lipsit de mijloace a o da în osebite pensionaturi cu plată, vin a ruga pe onorabilul consiliu a o prenumera în lista elevelor ce vor fi, binevoind a avea în consideraţie că şi eu am jărtfit servicii către patrie mai mult de 19 ani, precum în deobşte e cunoscut, şi adevărul că sunt lipsit de mijloace”12. Cea de a două aparţine văduvei Catinca Melinte, aceasta arătând că: „sunt acum 12 ani de zile de când mă găsesc singură şi rămânând împovărată de mai mulţi copii şi o copilă mai mică numită Ileana, aşadar fiindcă s-a rânduit pension de ocârmuire apoi cu supunere mă rog ca să fie şi copila mea trecută la liste, spre învăţătură, căci văduvă ce sunt nu-mi dă mâna a-i da o creştere deosebită”13.

Prima şcoală publică de fete din Bacău şi-a deschis porţile, în primul an, pentru 64 de eleve în clasa I-a deşi cerinţele erau mult mai mari, „s-ar fi putut primi 150 de fete însă localul nu avea încăpere, după cum s-a raportat şi ministerului”14. Analizând lista primelor eleve înscrise, constatăm că o astfel de şcoală era mult solicitată, unii părinţi reuşind să-şi înscrie în clasa I-a două sau trei fete, cum este cazul familiei Vochiţa Mustea, care şi-a înscris cele trei fiice deşi de vârste diferite: Aglaia de 13 ani, Zoiţa de 11 ani şi Victoria de 9 ani. Cele 64 eleve, după vârstă, pot fi împărţite în 7 Ibidem, f. 3. 8 Ibidem, f. 4. 9 V.A. Urechia, op.cit. , tom III, p. 155. 10 ANBacău, fond Primăria Bacău, dosar 44/1858, f. 25. 11 Costache Radu, Bacăul de la 1850-1900 , Ediţia a 2-a, revizuită,Bacău, 2005, p. 33. 12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Ibidem, p. 33-34.


Cornelia Cucu 316

următoarele grupe:15

Nr. eleve

Grupe de vârstă 7

ani 8

ani 9

ani 10 ani

11 ani

12 ani

13 ani

14 ani

15 ani

16 ani

64 8 11 10 9 12 7 3 2 1 1

Şcoala şi-a început activitatea într-un local închiriat şi neîncăpător, „în casele hărăzite de răposatul Grigore Busuioc pentru înfiinţare de spital în acel oraş, fiind luate în chirie de municipalitatea de acolo pentru pensionat de fete cu treizeci de galbeni pe an”16.

În primii ani de activitate la Şcoala de Fete, cadrele didactice s-au lovit de numeroase greutăţi de ordin material, situaţie confirmată de documentele vremii. Prin adresa nr. 28, din 11 ianuarie 1862, directoarea Ana Dobrea avertiza autorităţile locale că dacă vor reduce „cheltuiala întreţinerii Shoalei de fete, apoi să îngrijească singură onor Municipalitate şi să dee cele necesare, spre a nu se împedeca cursul la shoală. Am aşteptatu până acum şi vedem că onor Municipalitate nu ia nici o măsură, şi că cele trebuitoare lipsescu cu totul la shoală, va asigurezu că ea nu mai funcţionează”17. Situaţia nu se rezolvă , directoarea şcolii văzându-se nevoită să solicite, în mai multe rânduri, pe parcursul lunii mai a anului 1863, fondurile necesare pentru repararea clădirii18.

Lipsa de interes a autorităţilor, faţă de nevoile Şcolii de Fete, este reflectată şi de faptul că fondurile alocate acesteia erau mai mici, comparativ cu cele ale şcolilor de băieţi. În adresa din 7 aprilie 1863, directoarea Ana Dobrea solicita Primăriei „a elibera analogul întreţinerei Şcoalei de fete, pe trimestrul al doilea, în raport cu cele ale Şcoalei 1 de băieţi”19. Pentru a rezolva această situaţie, directoarea şcolii solicită sprijinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, lucru confirmat şi de adresa nr. 3059 a Ministerului din Lăuntru către Municipalitate: „După adresa nr. 2379 ce am primit de la Dl. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice ca urmare a plângerii ce a întâmpinat de la direcţia Şcoalei de Fete din acel oraşu în privinţa întreţinerii şcoalei vă comunic întocmai Domnilor membri şi vă invit a înlesni negreşit şi Şcoalei de Fete toate necesariile de care va avea lipsă spre încetarea unor asemenea reclamaţii. Doamna Directrice a Şcolii de Fete din Bacău, prin raportul nr. 4, ne face cunoscut că suma alocată de către Municipalitate, în bugetul pe 1863, pentru întreţinerea şcolii au fost mai mică decât a Şcoalei 1 de băieţi şi tot deodată necorespunzătoare cu necesităţile şcoalei... când aceleaşi necesităţi ce se simt la şcoala de băieţi sunt 15 ANBacău, fond Primăria Bacău, dosar 44/1858, f. 34-36. 16 Ibidem, dosar 24/1863, f. 26-28, 48. 17 Ibidem, f. 9. 18 Ibidem, f. 46, 49, 56, 64. 19 Ibidem, f. 34.



317

indispensabile şi şcolii de fete”20. Chiar din primul an, revizorul şcolilor din Bacău, Constantin Platon, a început

întocmirea unei liste de subscripţie în vederea adunării unei sume pentru construirea unui local propriu21. Acesta se va ridica pe un teren proprietatea oraşului, oferit la cererea inspectorului general al şcolilor din Moldova22 şi va fi inaugurat pe 3 noiembrie 186323. Meritul lui Constantin Platon (ctitorul învăţământului băcăuan, cel care în 1839 a pus bazele primei şcoli din Bacău, „Schoala Domnească”) în construirea noului local este subliniat de autorităţile locale cu ocazia inaugurării noii construcţii: „Inaugurarea Şcolii de Fete în propriul său local, pe lângă bucuria de a vedea realizat în parte unul din scopurile noastre cetăţeneşti au făcut să răsune în noi şi cel mai nobil sentiment al omului... sentimentul recunoştinţei. Datorăm recunoştinţă domnului Profesor şi cetăţean Constantin Platon”24.

Potrivit articolului 42 din Legea Instrucţiunii Publice (1864), autorităţile centrale se ocupau de personal şi subvenţii pentru şcoli în timp ce autorităţile locale răspundeau de local, mobilier şi lemne de foc. Adeseori, sumele necesare şcolilor nici nu figurau în buget, aşa cum s-a întâmplat în anul 1865 când autorităţile băcăuane nu au prevăzut fonduri pentru necesităţile şcolilor. Drept urmare, Prefectura Bacău, ca răspuns la adresa nr. 166/1865 trimisă de Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, solicita Primăriei să prevadă sumele necesare învăţământului pentru anul 1866. Cu toate acestea, cheltuielile efectuate pentru şcolile băcăuane în perioada 1 aprilie-28 august 1866, s-au rezumat doar la suma de 310 lei, după cum reiese din raportul casierului comunal, Polachi, în timp ce arhitectul oraşului, M. Climescu, într-un deviz privind reparaţiile curente ale unităţilor de învăţământ menţiona necesitatea sumei de 1253 lei25. Prin urmare, abia un sfert din necesităţi era acoperit de autorităţile locale.

Trimestrial, se alocau şcolii, prin director, banii necesari reparaţiilor şi întreţinerii, acesta la rândul său urmând să găsească meşteri pentru lucrările respective iar pe baza actelor justificative se făcea decontul banilor cheltuiţi. Adesea, sumele erau foarte mici şi ajungeau cu întârziere, aşa încât reparaţiile şi curaţenia din şcoală nu se puteau termina la timp, şi asta într-o perioadă în care trebuia să se pună în aplicare principiul obligativităţii şi gratuităţii învăţământului primar, iar numărul elevelor dornice să înveţe era într-o continuă creştere. Semnificativă, în acest sens, este adresa din 19 iulie 1865, prin care directoarea şcolii, Elena Constandache, informa Primăria „am vorbit cu zugravul să înceapă lucrul la zugrăvitul uşilor, atât pe acelea ce le-au dat numai o dată anul trecut, la schoala fetelor de aici, cât şi pe cele nedate”26. 20 Ibidem, f. 38, 39. 21 Ibidem, dosar 44/1858, f. 7. 22 Ibidem, f. 15. 23 Ibidem, dosar 24/1863, f. 1. 24 Ibidem, f. 14, 15, 16. 25 Ibidem, dosar 4/1866, f. 142. 26 Ibidem, dosar 70/1864-1865, f. 52.


Cornelia Cucu 318

Şcoala de Fete funcţiona cu 4 clase, fiecare clasă având câte o institutoare. Pe clase, la sfârşitul anului şcolar 1864-1865, primul an al aplicării Legii Instrucţiunii Publice, situaţia elevelor înscrise şi promovate era următoarea:27

Clasa Înscrise Promovate Absolvente

I 79 22 - II 28 14 - III 10 9 - IV 6 6 6

Datorită numărului mare de eleve înscrise în clasa I, Ministerul Instrucţiunii

Publice şi Cultelor hotărăşte înfiinţarea unei noi clase I sucursală, începând cu anul şcolar 1865-1866, aşa cum rezultă din adresa Primăriei nr. 1554 din 21 august 1865: „La adresa Dv. nr. 19 pe lângă care îmi comunicaţi în copie ordinul de la Dl. Ministru de Instrucţiune Publică nr. 26546 în cazul înfiinţării unei noi clase I sucursală, subscrisul are onoare a vă răspunde că până la 26 a lunii viitoare să înfiinţeze asemenea clasă tot la Şcoala de fete ce funcţionează astăzi iar primăria se va îngriji cu închirirea unui alt local”28.

Întrucât Şcoala de Fete reuşea să şcolarizeze doar o treime din numărul fetelor de vârstă şcolară, în 1870, se înfiinţează cea de-a doua şcoală de fete din Bacău, prima scoala publică de fete devenind Şcoala de Fete Nr. 1.

Până în anul 1910, cursurile s-au desfăşurat tot în localul de pe str. Busuioc nr. 25 (astăzi, strada Nicolae Titulescu), local necorespunzător, cu spaţii mici, mobilier vechi şi deteriorat, situaţie confirmată în procesele-verbale de inspecţie din această perioadă. La 4 martie 1894, revizorul şcolar D. Scurei menţiona: „Starea localului, ca încăpere şi ca împărţire a camerelor de studiu rea; ca situaţie în oraş este într-un loc curat, cu grădină şi curte mare, plantată. Mare trebuinţă de prefacerea localului în interesul încăperii şi liniştei. Mobilierul în cea mai mare parte defectuos şi ruinat. Şcoala sub raportul curăţeniei, pe cât e cu putinţă curăţenia se păzeşte. Spaţiul sălilor în raport cu numărul şcolarilor este neîncăpător şi nepotrivit pentru şcolăriţe”29. La 1 martie 1896, revizorul Toma C. Tăbuş referindu-se la starea localului aprecia: „Mizerabilă de tot. Nici împărţeala sălilor de clasă, nici spaţiu suficient, nici lumină de ajuns, nici ventilaţie suficientă. Într-un cuvânt prefacerea localului este de dorit”30. Aprecieri similare şi în procesele-verbale încheiate în anii 1902, 1907, 1908, 1910.

Depăşind condiţiile materiale precare în care trebuiau să-şi desfăşoare activitatea, institutoarele şcolii lucrau cu multă dăruire şi abnegaţie pentru a face un 27 ANBucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 426/1864, f. 864; cf. Nicolae Mitrofan, Monografia Şcolii Generale Nr. 5 Bacău (manuscris),1975, p. 130. 28 ANBacău, fond Primăria Bacău, dosar 70/1864-1865, f. 61 29 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 5 Bacău, dosar 2/1893-1894, f. 14. 30 Ibidem, dosar 1/1884-1901, f. 1.



319

învăţământ de calitate. Astfel, la inspecţia din 5 martie 1896, revizorul şcolar Toma C. Tăbuş, inspectând clasa I, menţiona: „Elevele citesc bine, la aritmetică am observat uşurinţă în deslegarea orală a problemelor, elevele fiind îndeajuns de exercitate”31. Aprecieri similare şi la inspecţia din 22 martie 1897 când preciza: „Copilele bine preparate... timp de o oră m-am convins îndeajuns asupra temeiniciei cunoştinţelor căpătate. Astfel de rezultate se dobândesc numai după exerciţii îndelungate şi făcute cu pricepere şi dragoste pentru carieră”32. Pe 17 martie 1903, revizorul şcolar P. Eugen Stoica, controlând procesul instructiv-educativ desfăşurat la Şcoala de Fete Nr. 1, concluziona: „Elevele citesc mulţumitor din toate punctele de vedere, asemenea, povestesc cu uşurinţă cele citite. Caietele speciale sunt corectate cu îngrijire şi temele la curent. Disciplina bună, atenţiunea susţinută şi curăţenia elevelor observată. Tonul clasei mulţumitor. Lucrul de mână se predă după noile metode. D-nele institutoare inspectate astăzi am constatat că îşi achită datoria în mod conştiincios”33.

În 1910 se construieşte un nou local, dupa planul tip al Casei Şcoalelor, cu patru săli de clasă, sală de gimnastică şi locuinţă pentru directoare, pe str. Negel (astăzi strada Trotuş). La 20 octombrie 1912, inspectoarea A. Dimitriu, din partea Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor făcea următoarea remarcă: „sub raportul igienei şcoala aceasta poate servi ca model. Are 4 săli de clasă spaţioase, luminoase cu mobilier nou; are sală de recreaţie, curte vastă. Şcoala e foarte bine întreţinută, clasele curate, aerisite”34.

În privinţa populaţiei şcolare, documentele de arhivă relevă faptul că unitatea de învăţământ respectivă a fost populată de eleve din întreg oraşul, nu numai din circumscripţia şcolară respectivă, în perioada 1859-1918 fiind înscrise 8.253 eleve şi absolvind doar 788, adică sub 10%.

În perioada studiată, la Şcoala de Fete Nr. 1 au funcţionat următoarele cadre didactice: Ana Dobrea, Petre Dobrea, Elena Nicolau, Natalia Zaharescu, Elena Constandache, Maria Morţun, Lora Pandele, Otilia Morţun, Natalia Ivanovici, Raluca Ene, Maria Ţarălungă, Otilia Tăbuş, Maria Mancaş, Olimpia Grigoriu, Felicia Radu, Alexandrina Tisescu, Elena Teodoru, Cleo Climescu, Elena Gavrilescu, Maria Tufescu, Zamfira Dimitrescu. În această perioadă, funcţia de director a fost deţinută de: Ana Dobrea (1859-1863), Elena Constandache (1864-1866), Maria Morţun (1866-1891), Otilia Tăbuş (1891-1899), Felicia Radu (1899-1911), Cleo Climescu (1911-1912), Olimpia Grigoriu (1912-1915).

Şcoala de Fete Nr. 2, de la 1870 la Primul Război Mondial La 1 septembrie 1870 şi-a deschis porţile Şcoala de Fete Nr. 2, „în casele d-lui

Iorgu Meleca pe din dosul Bisericii Catolice” (astăzi Şcoala „Constantin Platon”). 31 Ibidem, dosar 1/1894-1901, f. 5. 32 Ibidem, f. 6. 33 Ibidem, dosar 2/1902, f. 3. 34 Ibidem, f. 22.


Cornelia Cucu 320

Prima institutoare şi directoare a acestei şcoli a fost Elena Berescu35. Problema localului tulbură multă vreme buna desfăşurare a activităţii la această

unitate de învăţământ. În anul şcolar 1873-1874, funcţionează în casele Iconomului V. Rusei din str. Şcoala Publică „în dosul Bisericii Sf. Neculai”, un local necorespunzător, slab înzestrat cu mobilier şi material didactic, după cum rezultă din numeroasele sesizări ale conducerii adresate Primăriei36. În perioada 1877-1880, şcoala îşi ţine cursurile în casele Mariei Sindelca, o clădire improprie, care se afla la marginea oraşului, lângă spital, pe o stradă mocirloasă37. În anii 1880-1882, unitatea şcolară îşi desfăşoară activitatea în casele lui Avram Bălţăr din str. Judeţeană şi în cele ale lui M. Capril38, iar în perioada 1885-1889, în casele lui N. Donici şi Alecu Vasiliu, vecine cu vechea clădire a Mariei Sindelca (probabil că între 1882-1885 funcţionase iarăşi în casa acesteia). Din corespondenţă purtată între directoarea şcolii şi Primărie, putem cunoaşte condiţiile în care şi-a început activitatea Şcoala de Fete Nr. 2 din Bacău. În repetate rânduri se solicită fie mobilier, fie terminarea reparaţiilor sau chiar schimbarea localului necorespunzător.

La lipsa de interes a autorităţilor se adaugă, în unele etape, şi lipsa de implicare a conducerii şcolii în întreţinerea localului, aspect sesizat de Revisoratul Şcolar cu ocazia inspecţiilor efectuate. În procesul verbal încheiat pe 8 mai 1881, referindu-se la starea localului, revizorul şcolar Gr. Crăiescu Coledinschi menţiona: „starea în care se ţin salele de clas, văd că sunt în cea mai mare necurăţenie... în unele zile am găsit nemăturat, păreţii nescuturaţi de praf şi plini de păiangeni. De asemenea, elevele au arătat că nu se îngrijesc a le pune apă de băut. Se atrage atenţiunea D-nei Directoare de a dispune ca salele de clas să fie ţinute în curăţenie şi a se prevedea cu cele trebuincioase”39 De multe ori, deteriorarea bunurilor se datora şi elevelor indisciplinate, situaţie confirmată de Primărie în adresa nr. 5054 din 11 septembrie 1904: „Cu ocaziunea reparaţiunilor făcute s-a constatat că mobilierul şcolar e foarte degradat prin scrijelituri sau rupere, ce nu poate proveni decât din cauza şcolarilor neascultători; asemenea şi mulţimea de geamuri sparte, care a provenit sau din cauza şcolarilor sau din nepăsarea servitorului şcoalei. Orice stricăciune s-ar mai face, să se repare de îndată de către cei ce le vor comite neputând admite ca Primăria să mai poarte cheltuieli ce cad în sarcina altora”40

Starea localului influenţează şi frecvenţa elevelor, lucru consemnat de documentele vremii:41

35 Idem, fond Primăria Bacău, dosar 105/1870, f. 6. 36 Eleonora Suciu, Şcoala generală nr. 2 Bacău. Schiţă monografică, Bacău,1970, p. 4. 37 Ibidem, p. 5. 38 ANBacău, fond Primăria Bacău , dosar 132/1883, p. 111. 39 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, dosar 2/1881-1885, f. 1. 40 Ibidem, dosar 1/1904, f. 13. 41 Ibidem, dosar 2/1881-1885, f. 2, 3, 4.



321

Data Eleve Înscrise Prezente Absente

27 noiembrie 1882 152 100 52 18 februarie 1884 144 101 43

8 iunie 1885 156 105 51 În 1889, începe construirea unui nou local, lângă Biserica „Sf. Nicolae”.

Şcoala a fost ridicată pe terenul donat probabil de biserică, în 1884, după cum menţionează documentele din arhiva şcolii. Construcţia a fost terminată în acelaşi an, primar fiind pe atunci Costache Radu42. Este vorba de clădirea unde astăzi de află „Vivariul”, aparţinând de Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii „Ion Borcea”.

Noua construcţie era din cărămidă şi avea 4 săli de clasă „încălzite iarna cu sobe de fier”43. În jurul clădirii erau plantaţii întreţinute de Primărie. Curtea, se pare, că a fost la început mai mică (1025 m²)44, întrucât într-o serie de adrese ale şcolii, către Primărie, se solicită mărirea acesteia: „având în vedere că această şcoală este foarte populată şi curtea acestei şcoli fiind foarte mică, după cum aţi constatat şi Dv. cu ocazia inspecţiei făcute la această şcoală rog, binevoiţi, a dispune să se mărească curtea acestei şcoli cu 4-5 metri în lăţime despre Biserica Sf. Neculai. Cu aceasta, s-ar aduce, mult bine din punct de vedere igienic”45. În urma acestor repetate solicitări şcoala a fost împroprietărită în două rânduri, în 1908 şi în 192146. Alte adrese solicitau prunduirea curţii: „prin unele locuri curtea acestei şcoli e mai joasă, din care causă se strânge apa formând bălţi. Spre a se împiedica începutul unei infecţii, vă rog de a dispune să se trimită câteva care de prund spre a se aşeza prin aceste părţi joase”47, problemă care nu va fi soluţionată nici până în anul 1909, medicul oraşului constatând la 15 septembrie „curtea trebuie prunduită în unele locuri prin bălţi”48.

Anual, la sfârşitul cursurilor, direcţiunea şcolii înainta Primăriei necesarul de reparaţii pentru perioada vacanţei de vară în vederea deschiderii în bune condiţii a noului an şcolar. Prin adresa nr. 205, din 30 mai 1901, era prezentat necesarul de reparaţii pentru anul şcolar 1901-1902: „vopsirea pereţilor a 4 sale de clase cari încă de când s-a făcut această şcoală nu s-au mai vopsit... antreul de intrare în şcoală şi pereţii coridoarelor; văruitul privăţilor; curăţirea, repararea şi zugrăvirea a 7 sobe de cărămidă şi a 5 sobe de fier; repararea şi curăţirea fântânei care-i pe cale de a se ruina; repararea zaplazului împrejmuitor şi a porţilor; o sobă de fier în odaia servitorului pentru iarnă; facerea unei şuri de ţinut lemnele lungă, lată; punerea a 6 geamuri mari şi a 5 mici; boitul şi liniatul a 4 table precum şi boitul a 4 catedre de clas; repararea 42 Ibidem, dosar 1/1900-1901, f. 62-67. 43 Ibidem. 44 Ibidem. 45 Ibidem, f. 11. 46 Eleonora Suciu, op.cit., p. 8. 47 ANBacău, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău,dosar 1/1900-1901, f. 203. 48 Ibidem, dosar 8/1901-1932, f. 13.


Cornelia Cucu 322

clanţelor deteriorate de la uşi precum şi facerea din nou a cheilor de catedre şi dulapurile din clas; repararea ulucilor şcoalei”49.

Desfăşurarea normală a procesului de învăţământ era prejudiciată şi de faptul că şcoala nu primea o cantitate suficientă de lemne, lipsa acestora determinând în repetate rânduri suspendarea cursurilor. Astfel, prin adresa nr.169 din 4 februarie 1899 se aduce la cunoştinţă Primăriei „că lemne la această şcoală nu sunt decât pentru cel mult patru zile... rog a dispune să se trimită lemne pentru ca şcoala să nu sufere”50. Lipsa lemnelor va influenţa procesul de învăţământ în aşa măsură, încât examenele semestriale nu se vor putea desfăşura la datele stabilite, situaţie confirmată de procesul-verbal încheiat de revizorul şcolar Gr. Crăiescu Coledinschi, la 2 ianuarie 1883 şi în care se menţionează: „astăzi 2 ianuarie, ziua ficsată pentru ţinerea examenului de finele semestrului I-iu, am găsit şcoala închisă din cauza lipsei de lemne pentru încălzitu, după cum ne atestă D-na Directoare”51.

La lipsa de lemne se adăugau şi sobele defecte care împiedicau buna desfăşurare a activităţii la această şcoală. În noiembrie 1899 Primăria era sesizată că „sobele scot fum în aşa mod că ne este imposibil a ţinea clasa”52. Acestea nu vor fi reparate nici până în 1914 când „soba de la clasa I, fiind foarte defectuoasă, fumul iese în clasă şi neputându-se încălzi, cu toată reparaţia, elevele sufăr de frig sau din cauza fumului şi doamna institutoare respectivă e expusă a concedia elevele”53. Acelaşi lucru este sesizat şi de medicul oraşului, la controlul efectuat în ziua de 18 octombrie 1914: „Din cauza defectuozităţii coşurilor unele din sobe scot fum ce face imposibilă continuarea cursurilor fiind dăunător ochilor”54. Datorită dezinteresului autorităţilor locale, şcoala era oricând în pericol de incediu, fapt confirmat de adresa nr. 163, din 12 decembrie 1914, prin care şcoala informa Primăria că: „s-a aprins coşul de la cancelaria şcoalei. Dl. Comisar, care a însoţit pompierii, cercetând cauza mi-a comunicat că toate coşurile sunt defecte şi lipsesc şi scările de pe acoperământ ca să se poată urca la trebuinţă şi din această cauză şi coşarii ezită să se urce să le curăţe”55.

Trecând peste aceste lipsuri şi greutăţi, institutoarele de la această şcoală au făcut mari eforturi pentru a asigura un învăţământ de calitate, dotând şcoala cu material didactic, mobilier şi manuale şcolare. Astfel, pentru a asigura introducerea manualelor aprobate de minister şi uniformizarea acestora la toate clasele, pentru cunoaşterea de către fiecare elev şi părinte a necesarului de rechizite şcolare, la începutul fiecărui an şcolar, institutoarele se întruneau în „conferinţă” stabilind lista de 49 Ibidem, dosar 1/1900-1901, f. 189. 50 Ibidem, dosar 2/ 1899-1900, f. 247. 51 Ibidem, dosar 2/1881-1885, f. 2. 52 Ibidem, dosar 2/ 1899-1900, f. 135. 53 Ibidem ,dosar 2/1914-1915, f. 13. 54 Ibidem ,dosar 8/1901-1932, f. 19. 55 Ibidem, dosar 2/1914, f. 50.



323

cărţi şi rechizite şcolare pe clase, care, era afişată apoi în cancelarie şi în vestibulul şcolii. Procesul verbal din 10 septembrie 1899 este edificator în acest sens: „Noi, institutoarele acestei şcoli, întrunindu-ne astăzi în conferinţă (10 septembrie 1899), am stabilit alăturata listă de cărţi şi rechizite şcolare pe clase. Clasa I-a: Abecedarul partea I şi II de Meisner; O tabliţă cu plumb şi burete. Clasa a II-a: Cartea de Citire de V. Haram; Aritmetica de D. Broşteanu; Gramatica de I. Manoliu; Geografia de Ortensia Buzoianu; Desemn Geografic de Buzoianu; Un caet special de Kirvasuţă şi Ariton; Două caete de clasă; Două texte cartonate; Caet de caligrafie de Ciocan Nr. 1, 2, 3; Un caet de desemn, linie, creion, equer, condei etc. Clasa III-a: Cartea de Citire de Munteanu; Aritmetica de D. Broşteanu; Gramatica şi compuneri de Borgovanu şi Odobescu; Geografia de C. Tincu; Caet de hărţi-România – de C. Tincu; Caet de Caligrafie Nr. 1, 2, 3 şi 4 de Ciocan; Un caet special; Două texte cartonate; Două caete de clasă; Un bloc mic, un raportor, un equer, creion, călimară, condei etc. Clasa IV-a: Carte de Citire de Vârtolaş; Gramatica de Manoliu; Geografia-Globul – de Buzoianu; Aritmetica de Praja; Caet de caligrafie Nr. 1, 2 şi 3 de Ciocan; Patru texte cartonate, condei, equer, călimară, creion şi linie”56. Pentru a se asigura o mai bună colaborare cu familia, începând cu anul şcolar 1903-1904, se introduce şi carnetul de şcolar57.

De remarcat că, în aceste liste găsim manuale şi caiete tip ale unor institutori băcăuani precum D. Broşteanu, Gh. Chirvăsuţă, C.V. Ficşinescu sau Sava Ariton, ceea ce demonstrează preocuparea cadrelor didactice din Bacău pentru perfecţionarea procesului de învăţământ, pentru a-l face cât mai accesibil elevilor atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al procurării materialelor necesare pentru şcoală.

Asigurarea materialului didactic, necesar pentru desfăşurarea unor lecţii eficiente, a reprezentat o preocupare permanentă a conducerii şi institutoarelor acestei şcoli. Adresa nr. 161 către Revizoratul Şcolar atesată starea materialului didactic existent în şcoală la 24 ianuarie 1901: „a) Bune: harta României; harta Europei; harta Americii de Sud; harta Africii; glob terestru nr. 360; colecţie corpuri geometrice; colecţie 12 tablouri ştiinţe naturale; colecţie 36 bucăţi tabele intuitive de Borgovan; America de Nord; maşina de citit; sfera. b) Rele: 18 tablouri intuitive cl. I; 14 tablouri zoologie; tablouri de religie; 10 hărţi vechi; 8 tablouri anatomice; 2 globuri”58.

Cu sprijinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (prin Casa Şcoalelor), revizoratului, primăriei dar şi datorită stăruinţelor conducerii şcolii, baza materială s-a îmbogăţit permanent, aşa cum rezultă din inventarul şcolii realizat pe 13 martie 190159, dar şi din procesul-verbal de inspecţie, încheiat pe 3 octombrie 1894, de revizorul şcolar D. Scurei: „Această şcoală în exceptare de celelalte are oarecare zestre didactică care este păstrată în bună ordine. Doamna Directoare este la înalţimea 56 Ibidem, dosar 2/ 1899-1900, f. 45, 46. 57 Ibidem, dosar 1/1903-1904, f. 5, 7. 58 Ibidem, dosar 2/1899-1900, f. 235. 59 Ibidem, dosar 1/1900-1901, f. 147, 148.


Cornelia Cucu 324

datoriei şi împreună cu colegele D-sale îşi dă multă osteneală pentru a avea o şcoală de model”60.

Asigurarea obligativităţii învăţământului primar a constituit o preocupare permanentă a institutoarelor de la această unitate de învăţământ atât prin acţiuni de sprijinire a elevelor sărace cât şi prin aplicarea sistemului de amendare pentru absenţe nemotivate. La 16 septembrie 1899, direcţiunea şcolii înainta primarului următoarea adresă: „anexat aci, am onoarea a va înainta patru avize de amendare pe viitor pentru elevile ce lipsescu de la şcoală, rugându-vă să binevoiţi a da ordin să se înainteze celor în drept”61. Multe eleve lipseau de la şcoală, angajându-se în fabricile care începeau să apară în Bacău. Şcoala, prin intermediul autorităţilor locale, va interveni pe lângă conducerea acestor întreprinderi spre a nu mai primi eleve, lăsându-le astfel să-şi termine cele 4 clase obligatorii. Semnificativ este următorul document care confirmă această situaţie, document prin care Revizoratul Şcolar anunţa conducerea Şcolii de Fete Nr. 2 „că s-a pus în vedere d-lui Hovsapian, directorul fabricii de casinci, să lase libere pe fete, obligându-se chiar a nu le mai primi la lucru, D-sa neştiind că sunt eleve”62.

Elevele lipsite de posibilităţi materiale erau ajutate de Primărie cu manuale, îmbrăcaminte şi încălţăminte, masă la ospătăria comunală. Pe 5 septembrie 1899, direcţiunea şcolii primea bonuri ce urmau a fi distribuite „elevelor ce merită a lua hrana la ospătăria comunală”63, pe 13 septembrie 1899 se solicita şcolii „ca până în două zile să binevoiţi a ne trimite o listă de elevele din acea şcoală care sunt lipsite de mijloace spre a li se putea procura cărţile necesare pentru studiu”64, iar pe 5 octombrie 1899 situaţia „elevele din acea şcoală, orfane şi absolut lipsite de mijloace, care ar necesita să fie ajutate cu îmbrăcăminte, indicându-ne în dreptul fiecăreia anume obiectele de îmbrăcăminte, de care are absolută nevoie”65.

În perioada 1870-1918 au fost înscrise la Şcoala de Fete Nr. 2 un număr de 7945 eleve şi au absolvit doar 1103, adică în jur de 13% din totalul elevelor înscrise. Numărul mic al elevelor care promovau şi absolveau cursurile acestei şcoli demonstrează, în primul rând, exigenţa cu care erau apreciate elevele, recurgându-se adesea la unele pedepse precum: oprirea elevelor la şcoală după orele de curs, admonestarea în faţa clasei, copierea unor lecţii şi reguli, transferarea la altă şcoală sau chiar eliminarea, pentru abateri foarte grave, cum ar fi furtul66. În al doilea rând, datorită condiţiilor grele în care trăiau, multe eleve erau nevoite să abandoneze şcoala înainte de absolvire, realitate confirmată de numărul mare de amenzi anulate de 60 Ibidem, dosar 2/1894-1938, f. 5. 61 Ibidem, dosar 1/1899-1900, f. 1. 62 Ibidem, dosar 2/1913-1914, f. 41. 63 Ibidem, dosar 2/ 1899-1900, f. 15. 64 Ibidem, f. 49. 65 Ibidem, f. 98. 66 Ibidem, dosar 4/1902 , f. 1-14.



325

primărie pe motivul stării materiale precare a părinţilor. Semnificativ, în acest sens, este răspunsul Primăriei, prin adresa nr. 66 din 15 octombrie 1899: „Avizele de amendare pe viitor trimise pe lângă adresa Dv. Nr. 39 înmânându-se persoanelor, am onoarea anexat aici a va trimite dovezile obţinute, iar avizele cu Nr. 2 şi 3 vi se restituie pe motivele arătate în dosul lor”67. De altfel, în marea ei majoritate, populaţia şcolară din această instituţie de învăţământ băcăuană provenea din familii modeste de muncitori, mici meseriaşi, functionari,negustori mărunţi.

În această perioadă, la Şcoala de Fete Nr. 2, au funcţionat următoarele institutoare: Elena Berescu, Elena Constandache, Zamfira Homoceanu, Elena Ficşinescu, Chiriaca Metaxa Rădulescu, Olga Constantinescu, Felicia Radu, Cornelia Morţun, Eugenia Dimitriu, Harielia Mândru, Elena Climescu, Elena Teodoru, Eugenia Broşteanu, Maria Vasiliu Tufescu, Olimpia Grigoriu, Aneta Savel, Maria Şandru Orzecovschi, Sofia Gheorghiu, Aurelia Buca. Conducerea şcolii , în perioada studiată, a fost asigurată de: Elena Berescu (1870-1875), Elena Constandache (1875-1877), Elena Ficşinescu (1877-1890), Felicia Radu (1890-1898), Olimpia Grigoriu (1899-1912), Eugenia Dimitriu (1912-1920)

Şcoala de Fete Nr. 3, de la 1899 până la Primul Război Mondial Creşterea numărului de fete care doreau să înveţe carte, faptul că multe dintre

acestea rămâneau neînscrise datorită locurilor limitate la cele două şcoli primare de fete , distanţa mare pentru unele eleve, până la Şcoala de Fete Nr. 1 sau Şcoala de Fete Nr. 2, determină autorităţile băcăuane să înfiinţeze cea de a treia şcoală de fete, lucru confirmat de documentele timpului. Astfel, pe 4 septembrie 1899, directoarea Şcolii de Fete Nr. 2, prin adresa trimisă Revizoratului Şcolar menţiona: „Conform art. 20 din regulamentul de administrare interioară a şcoalelor urbane am onoarea a vă înainta aice anexat lista elevelor rămase neînscrise, din circumscripţia şcolară respectivă, din cauza lipsei de locuri”, urmând o listă cu 14 eleve 68.

Şcoala de Fete Nr. 3 şi-a început activitatea pe 15 septembrie 1899, Eugenia Dimitriu fiind numită directoare la această unitate de învăţământ nou înfiinţată, conform adresei Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice nr. 62328, din 16 septembrie 1899 către Şcoala de Fete Nr. 2: „Vi se face cunoscut că D-ra Eugenia Dimitriu, institutoare definitivă la acea şcoală, este transferată pe ziua de 15 Septembrie a.c. la Şcoala de Fete Nr. 3 din acel oraş, înfiinţată din nou”69.

Datorită lipsei materialului documentar pentru perioada 1899-1932 putem cunoaşte doar parţial, din datele găsite în celelalte arhive şcolare, unele aspecte referitoare la condiţiile în care a funcţionat această şcoală (localul, circumscripţia, număr de elevi, cadre didactice etc.).

Studiind circumscripţia Şcolii de Fete Nr. 3, observăm că ea coincide cu cea a 67 Ibidem, dosar 1/1899-1900, f. 3. 68 Ibidem, dosar 2/ 1899-1900, f. 5. 69 Ibidem, dosar 2 /1899-1900, f. 68.


Cornelia Cucu 326

Şcolii de Băieţi Nr. 3 (astăzi Şcoala „Spiru Haret”), cuprinzând un număr mare de străzi, începând de la gară şi până pe str. Fabricilor (astăzi strada Milcov). Documentele insuficiente nu ne permit să cunoaştem cu certitudine localul în care a funcţionat această şcoală în momentul înfiinţării ei, dar s-ar părea că în localul Şcolii de Băieţi Nr. 3 (strada Justiţiei, astăzi V. Alecsandri), în orele de după amiază sau poate în localuri cedate anual. Pe drept cuvânt, directoarea acestei şcoli afirma că „singura şcoală primară din Bacău, rămasă fără locaş propriu, e Şcoala nr. 3 de Fete”70.

Se pare că din lipsă de spaţiu, la început şcoala a funcţionat numai cu clasa I, după cum rezultă din adresa trimisă Şcolii de Fete Nr. 2 de către revizorul şcolar I. Broşteanu: „În vederea ordinului telegrafic Nr. 71933 primit de la Domnul Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, am onoare a vă trimete, aci anexat, lista elevelor promovate în clasa a II-a de la Şcoala Nr. 3 din localitate, la finele anului şcolar 1899-1900, rugându-vă de a le înscrie în clasa a II-a la acea şcoală şi de a le executa să urmeze în mod regulat conform legei şi regulamentului. În repartizarea elevelor s-a avut în vedere circumscripţiile şcolare şi cererile părinţilor”, urmând o listă cu 25 de eleve însoţită şi de certificatele de clasă71. Acelaşi lucru este confirmat şi de Costache Radu, care menţiona că „...la 1899 s-a înfiinţat a treia şcoală de fete, însă numai cu o singură clasă, pusă sub direcţiunea doamnei Eugenia Dimitriu”72. De altfel, lipsa de spaţiu face ca, în 1907, Şcoala de Fete Nr. 3 să-şi înceteze activitatea73.

Aglomerarea Şcolii de Fete Nr. 2 determină reînfiinţarea Şcolii de Fete Nr. 3 începând cu anul şcolar 1911-1912. Pe data de 21 septembrie 1911, directoarea Şcolii de Fete Nr. 2 informa Revizoratul Şcolar că „aglomeraţia din clasa I a acestei şcoli fiind prea mare, având înscrise şi urmează în prezent 90 de eleve şi neavând locuri decât pentru 70 eleve îmi este cu neputinţă a mai primi alte eleve”74, primind următorul răspuns: „...sunteţi invitată a înscrie în clasele I şi a II-a un număr cât mai mare de eleve, mai multe decât locuri ar fi, şi de orice naţionalitate; aceasta în vederea înfiinţării pe ziua de 1 octombrie a.c. a Şcolii nr. 3 de Fete, în acest oraş, conform ordinului Ministerului. Această şcoala va funcţiona cu clasele I-a şi a II-a unite”75. Pe data de 30 septembrie 1911, Revizoratul Şcolar convoca directoarea Şcolii de Fete Nr. 2 „în cancelaria acestui revizorat, în vederea stabilirii numărului elevelor ce vor forma contingentul noii Şcoli de Fete nr. 3 din acest oraş”76. Listele cu elevele pentru noua şcoala cuprindeau în jur de 35-40 de eleve în clasa I (având în vedere că Şcolii de Fete Nr. 2 i-au rămas înscrise 43 de eleve din cele 90 înregistrate la începutul 70 Idem, fond Şcoala Elementara de Fete Nr. 3 Bacău, f. 15. 71 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, dosar 1/1900-1901, f. 82, 83. 72 Costache Radu, op.cit., p. 35. 73 ANBacău, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău , dosar 1/1907-1908, f. 1-2. 74 Ibidem, dosar 2/1911-1912, f. 13. 75 Ibidem, f. 14. 76 Ibidem, f. 17.



327

anului) şi 16 eleve la clasa a II-a, cu specificarea pentru Şcoala de Fete Nr. 2 că „toate elevele trecute la Şcoala Primară nr. 3 Fete, vor fi trimise acestei şcoli în rând şi supravegheate”77. Directoarea Şcolii de Fete Nr. 3, reînfiinţată în anul şcolar 1911-1912, era Elena Teodoru. Se pare că în această perioadă şcoala a funcţionat pe str. Precista (astăzi strada 9 Mai), iar mai apoi pe strada Justiţiei la nr. 17, în vecinătatea Şcolii de Băieţi Nr. 3, local pentru care „s-a intervenit în dese rânduri pe lângă primărie ca să facă reparaţiile trebuincioase pentru a se putea amenaja cel puţin două săli de clasă”78, toate intervenţiile făcute fiind zadarnice.

Activitatea extraşcolară, perfecţionarea cadrelor didactice Venit la conducerea învăţământului în 1897, Spiru Haret, considerând

insuficiente măsurile luate până atunci în direcţia lichidării stării de înapoiere culturală a maselor şi preocupat pentru a găsi noi căi de eradicare a acestei situaţii, lărgeşte atribuţiile şcolii şi concepe un întreg sistem instituţionalizat, sistemul extraşcolar haretist, pus în slujba ridicării nivelului cultural al poporului prin educaţie. În acest spirit, şcolile primare de fete din Bacău vor desfăşura activităţi extraşcolare precum: casa de economie, biblioteca şcolară, excursii, serbări şcolare la diferite sărbători naţionale, şcoli de adulţi.

Casa de economie şcolară avea ca scop formărea unei gândiri economice la tânăra generaţie, încă din primii ani de şcoală. Respectând Regulamentul de funcţionare a acesteia, şcolile primare de fete din Bacău şi-au constituit case de economie începând cu 1881, activitatea lor intensificându-se în jurul anului 1890.

Centralizând activitatea casei de economie a Şcolii de Fete Nr. 2, de la înfiinţare şi până la declanşarea Primului Război Mondial, adică perioada 1881-1914, găsim suma de 17.582,15 lei79, deci elevele aveau „un frumos capital, necesar meseriei lor şi nu vor fi nevoite să se împrumute”, aşa cum arăta Olimpia Grigoriu, directoarea şcolii respective, încă din 1905, în răspunsurile date la un chestionar trimis de minister şi care solicita realizarea de monografii pentru casele de economie din şcoli.

Activitatea caselor de economie şcolară era urmărită permanent, atât de Revizoratul Şcolar, cât şi de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Pe 29 februarie 1912, inspectorul şcolar I. Vulcănescu, din minister, menţiona: „Am procedat la verificarea registrelor Casei de economie şi resturile care nu s-au înapoiat elevelor după părăsirea şcoalei... Anul acesta 56 depunătoare sunt şi d-nele institutoare sunt rugate a activa depunerile, făcând să fie cât mai multe eleve”80.

Ceva mai slab funcţiona casa de economie de la Şcoala de Fete Nr. 1, conform procesului-verbal de inspecţie, din 15 decembrie 1902, care preciza: „Am inspectat 77 Ibidem ,f. 18. 78 Idem,fond Şcoala Elementară de Fete Nr. 3 Bacău , dosar 1/1919, f. 15. 79 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, dosar 1/1913-1914, f. 108. 80 Ibidem, dosar 2/1894-1938, f. 52.


Cornelia Cucu 328

casa de economii de pe lângă această şcoală, după registrul pe care l-am semnat şi în care am găsit depuneri pe anul şcolar 1899-1900, lei 37, fiind începute depunerile din luna ianuarie 1900. Asemenea, pe anul şcolar 1901-1902 cu depuneri foarte puţine. În anul curent 1902-1903 deja se vede un început de activare a depunerilor, aşa că din 123 eleve prezente găsesc depunând 43, mai mult sau mai puţin regulat. Sumele adunate pe lunile septembrie, octombrie şi noiembrie a.c. au fost depuse la timp”81. Situaţia pare să se îmbunătăţească în anii următori, revizorul şcolar P. Eugen Stoica consemnând în 1903 şi 1905 că la această şcoală „casa de economie funcţionează în mod regulat făcându-se operaţiunile la timp”82.

Şcolile au început să-şi facă câte o mică bibliotecă la puţin timp după înfiinţarea lor. Dar, ca instituţii, n-au fost generalizate şi n-au beneficiat de o organizare proprie până la Spiru Haret, care, întrevăzând în bibliotecă un mijloc eficient de propăşire culturală a românilor prin mijlocirea şcolii, a hotărât înfiinţarea lor prin lege.

Un rol important în constituirea şi îmbogăţirea fondului de carte al bibliotecilor şcolare l-a avut „Casa Şcoalelor”, înfiinţată în 1896. Din adresa nr. 557, din 16 noiembrie 1899, cunoaştem cărţile trimise de aceasta şi repartizate de revizorat Şcolii de Fete Nr. 2: „1) Cronica Românilor şi a mai multor neamuri, de Gheorghe Şincai din Şinca (trei volume); 2) Memoriu asupra internatelor statului, de Dr. C. Istrate; 3) 25 cânturi destinate uzului şcoalelor, de Gavriil Musicescu; 4) La Roumanie et les Roumains, par Le Comte Angelo de Gubernatis; 5) Vieaţa şi activitatea Mitropolitului Veniamin Costache; 6) Istoria sub Mihaiu Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu; 7) Cartea de Aritmetică pentru clasa III-a primară de I.V. Praja”83. În anul 1904, directoarea Olimpia Grigoriu menţiona că în biblioteca Şcolii de Fete Nr. 2 sunt 17 volume ştiinţifice, 23 literare, 55 didactice, 19 volume care nu pot fi clasate84.

Deşi puţine, documentele din arhivele şcolilor de fete din Bacău confirmă preocuparea revizoratului, a direcţiunilor de şcoli şi a institutoarelor de a transforma activităţile educative extraşcolare (excursia, vizita, concursul, serbarea, expoziţia) într-un mijloc eficient de educaţie civică. Astfel, o adresă din anul 1912 trimisă de Revizoratul Şcolar către şcolile oraşului Bacău menţiona: „vă rog a avea în vedere ca excursiunile ce urmează a se face sâmbăta după amiază, dacă vor fi făcute în raionul oraşului pe la fabrici, muzee, monumente istorice etc. se va urma conform programei. Dacă însă aceste excursiuni vor fi făcute în afară de oraş necesitând timp mai îndelungat, atunci ele vor fi făcute dimineaţa, cursurile în acea zi fiind cu desăvârşire suspendate”85. 81 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 5 Bacău, dosar 2/1902, f. 2. 82 Ibidem, f. 4, f. 9. 83 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, dosar 2/1899-1900, f. 131,150. 84 Ibidem, dosar 1/1904-1905, f. 164. 85 Ibidem, dosar 2/1912-1913, f. 76.



329

O formă de stimulare a creativităţii elevilor, de educare patriotică, cetăţenească prin spiritul lor competitiv erau concursurile, mai ales atunci când acestea erau însoţite de excursii cu vizitarea unor obiective istorice, culturale, economice. Elevii băcăuani au răspuns la solicitările Societăţii Ştiinţifice Literare „Tinerimea Română”, care organiza anual concursuri între elevii şcolilor primare din ţară. Din adresa nr. 191/26 aprilie 1901, cunoaştem elevele Şcolii de Fete Nr.2 care au participat la un asemenea concurs: „Vă rog, să binevoiţi, a înscrie printre concurentele examenului de la Soc. «Tinerimea Română» următoarele eleve de la aceasta şcoală: cl. II – Cătuneanu Lucia, Zisu Elena, Ciovărnachi Lucia şi Venier Paraschiva; cl. III – Bibiri Corina, Georgian Efrosina; cl. IV – Ştiubeiu Natalia, Capşa Elena, Ciovărnachi Gabriela, rugându-vă totodată a le procura bilete de liber parcurs fiind sărace şi depărtarea mare”86.

Concursuri se desfăşurau şi pe plan local, aşa cum erau cele de istorie, organizate anual de „Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”, secţia Bacău. Un astfel de concurs, prilejuit de comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, s-a desfăşurat, în anul 1904, la Şcoala de Băieţi Nr. 2, cu participarea elevilor din toate şcolile primare băcăuane 87.

Serbările şcolare organizate de şcolile de fete din Bacău aveau ca scop aniversarea unor momente importante din istoria neamului, a unor personalităţi sau a unor evenimente din viaţa şcolii respective. Ziua de 24 Ianuarie 1906 a fost sărbătorită la Şcoala de Fete Nr. 2 în mod festiv, având loc „o producţie şcolară cuprinzând cântece, poezii, piesă de teatru. La această producţie au fost invitaţi şi părinţii elevelor”88. Aceste activităţi erau urmărite cu multă seriozitate de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aşa cum rezultă din adresa Revizoratului Şcolar nr. 943 din 28 mai 1901: „Având în vedere ord. D-lui Ministru al Cultelor şi Instrucţiune Publică Nr. 25672 din 24 Maiu a.c., subsemnatul vă invită ca împreună cu D-nul Ion Chirvăsuţă, institutor în localitate, să ne prezentaţi un memoriu de modul cum s-a serbat ziua de 10 Maiu de şcoalele primare urbane din localitate”89.

Serbări se organizau şi pentru strângere de fonduri în vederea ajutorării elevelor sărace, activităţi care prin conţinutul şi finalitatea lor contribuiau la educarea civică, la dezvoltarea spiritului de solidaritate cu cei aflaţi în dificultate. La 16 decembrie 1899, directoarea Şcolii de Fete Nr. 1 anunţa Revizoratul Şcolar Bacău că „în înţelegere cu institutoarele acestei şcoli am organizat o serbare şcolară... cu scopul de a veni în ajutorul copilelor sărace şi a le îmbrăca”90. Pe 19 decembrie 1899, revizorul şcolar D.N. Broşteanu îşi exprima mulţumirea faţă de o iniţiativă similară la Şcoala de Fete Nr. 2: „Spre satisfacerea cererii Domniei-Voastre, cuprinsă în raportul 86 Ibidem, dosar 1/1900-1901, f. 179 . 87 Ibidem, dosar 1/1902-1903, f. 186. 88 Ibidem, dosar 1/1905-1906, f. 105. 89 Ibidem, dosar 1/1900-1901, f. 192. 90 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 5 Bacău, dosar 2/1898-1899, f. 188.


Cornelia Cucu 330

Nr. 129, din 16 Decembrie a.c., am onoare a vă face cunoscut, că aprob cu mulţumire lăudabila inititaţiva ce aţi luat în unire cu colegele Dv. de la şcoala ce dirigeţi – de a da o serbare şcolară în folosul elevelor sărace”91.

O preocupare a Revizoratului Şcolar şi a conducerii unităţilor de învăţământ băcăuane a constituit-o organizarea şi coordonarea activităţii şcolilor de adulţi ca o condiţie pentru înlăturarea analfabetismului. Din necesitatea obiectivă de a răspândi ştiinţa de carte în rândul populaţiei de sex feminin, care înregistra un procent mai ridicat de neştiutori de carte, comparativ cu numărul bărbaţilor analfabeţi, au apărut „şcolile de adulte” care au funcţionat pe lângă Şcoala de Fete Nr. 1 şi Şcoala de Fete Nr. 2 din Bacău. Revizorul şcolar P. Eugen Stoica, cu ocazia inspecţiei din 18 noiembrie 1902, efectuată la Şcoala de Fete Nr. 1 menţiona că „doamnele institutoare de la această şcoală, iau o parte însemnată în predarea cursurilor la şcoala de adulte, secţia complementară, pentru care le aduc mulţumiri şi laudă”92. La Şcoala de Fete Nr. 2, „şcoala de adulte” a funcţionat în anul şcolar 1902-1903 cu „secţia analfabetelor cărora li s-au predat cunoştinţe elementare de scris-citit, aritmetică, religie şi lucru de mână” 93.

Pentru perfecţionarea personalului didactic se organizau conferinţe şcolare unde urmau a fi dezbătute, sub forma unor schimburi de experienţă, probleme legate de buna desfăşurare a procesului instructiv-educativ cum ar fi: cele mai eficiente metode de învăţământ, asigurarea manualelor şcolare şi a materialului didactic, legătura şcolii cu familia. Aceste conferinţe erau de două feluri: generale (se desfăşurau înaintea începerii anului şcolar şi primăvara) şi parţiale (se ţineau săptămânal, pe secţiuni de cel mult 16 institutori). Prezenţa la aceste conferinţe era obligatorie, iar absenţele puteau fi motivate doar cu aprobarea ministerului şi numai cu acte doveditoare. Buna desfăşurare a conferinţelor săptămânale constituia o preocupare permanentă a conducerii şi a tuturor cadrelor didactice din şcoala care găzduia asemenea activitate, adresa trimisă Primăriei Bacău de către directoarea Şcolii de Fete Nr. 2, la 17 septembrie 1899, confirmând acest lucru: „Membrii corpului didactic primar din acest oraş, în întrunirea de la 15 a.c. a hotărât ca, conferinţele săptămânale să se ţină pentru acest an, în localul acestei şcoli, în fiecare miercuri de la ora 8 p.m. înainte. Pentru aceasta, vă rog să binevoiţi a disposa, să se dea gazul trebuitor – ca şi în anii trecuţi”94. Desfăşurarea acestor conferinţe era monitorizată permanent de Revizoratul Şcolar Bacău, aşa cum rezultă din adresa trimisă de revizorul şcolar D.N. Broşteanu directoarei Şcolii de Fete nr. 2, la 17 noiembrie 1899: „Vă rog să binevoiţi a-mi comunica dacă procesele-verbale ale conferinţelor didactice săptămânale din anul şcolar 1898-1899, se află în arhiva şcolii ce Domnia-voastra dirigeţi şi dacă aceste procese-verbale precum şi condica de 91 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2 Bacău, dosar 2/1899-1900, f. 211. 92 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 5 Bacău, dosar 2-1902, f. 1. 93 Idem, fond Şcoala Generală Nr. 2, dosar 1/1902-1903, f. 202. 94 Ibidem, dosar 2/1899-1900, f. 63.



331

prezenţă la conferinţe v-au fost cerute formal, până în prezent, de D-na Directoare a Şcoalei Nr. 1 de Fete din localitate, care a prezidat acele conferinţe”95. Conferinţele generale din aprilie 1904 s-au desfăşurat la Şcoala de Fete Nr. 2, dezbătând următoarele probleme: „metoda de predare a limbii române; rezultatele dobândite cu noua programă, dificultăţile întâmpinate şi mijloacele cele mai potrivite pentru învingerea lor; predarea geografiei”96.

În concluzie, putem spune că, pe fondul legislaţiei şcolare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, înfruntând dificultăţile inerente începutului, şcolile primare de fete din Bacău au răspuns imperativelor momentului: cuprinderea, fără discriminare, a tuturor copiilor în învăţământul primar, lichidarea, cât mai grabnică, a analfabetismului în rândul populaţiei active, pentru emanciparea civică şi profesională a acesteia, în condiţiile în care neştiinţa de carte reprezenta, alături de sărăcie şi igiena precară, un factor ce inhiba progresului general al societăţii româneşti.

95 Ibidem, dosar 2/1899-1900, f. 123. 96 Ibidem, dosar 2/1903-1904, f. 120.


CURTEA BOIEREASCĂ A FAMILIEI FRANC – O FORTIFICAŢIE A SFÂRŞITULUI DE SECOL XIX

Ştefania-Otilia Chiţac, Dumitru Harabulă,


Boyar Court of the Franc Family – An Fortification of the End of the 19th Century

Abstract In the Moldavian Highland, one of the families that have dominated the political,

economic and cultural life, was the family of the Hudici boyar, followed by the Boldur and Costach(i)e (Kostaki) families, „the high politics” being, along the centuries, the appanage of a close group of large boyar families. Starting with year 1897, the members of the Franc families, another boyar well known in the area, have built a boyar court in the current village of Hudeşti, Botoşani county.

The architectural complex is located in the vicinity of historical monuments such as the manor of the Boldur-Lăţescu (1757) family and a short distance from two religious edifices, registered in the national patrimony – the orthodox churches „Sfinţii Voievozi” Hudeşti (1759) and „Sfântul Gheorghe” Mlenăuţi (1803).

The historic, economic and cultural evolution of the pre and post war period has been followed by the centralization and industrialization of the communist period, the manor of the Franc family being turned into the headquarters of the rangers company in the area, or the headquarters of the forest division, and then it became a sanitary unit. Gradually, the entire fortification raised at the end of the 19th century has fallen into oblivion.

Key words: Hudici, boyar families, Boldur, Costachi(e), Hudeşti, boyar court, Franc,

fortification Cuvinte-cheie: Hudici, familie boierească, Boldur, Costachi(e), Hudeşti, curte

boierească, Franc, fortificaţie În istoria României, viaţa comunităţii, fie ea rurală sau urbană, se desfăşura în

jurul curţii boiereşti, a palatului sau a castelului1. În Ţara de Sus a Moldovei, printre cele care a dominat viaţa politică, economică şi culturală, s-a numărat şi familia boierului Hudici, urmată de familiile Boldur şi Costach(i)e (Kostaki) – aceasta, deoarece, „marea politică” a fost, de-a lungul secolelor, apanajul unui grup restrâns de mari familii boiereşti2. 1 N.D. Ion, Castele, palate şi conace din România, vol. I, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 13. 2 F.L. Iorga, Familia Boldur-Costache (Kostaki). Schiţă de profil genealogic şi istoric, în Erasmus.


Curtea boierească a familiei Franc

333

Anul 1880 marchează declinul familiei fostului hatman Iordache Kostaki Lăţescu-Boldur, urmaşii acestuia vând cele 30.000 de hectare de teren şi pădure din „moşia Hudeştii Mari”3 unuia dintre arendaşii de origine armenească, menţionat, în documentele vremii, sub numele de Iordachi Ciolac4. În 1889, fiul fostului arendaş (Ion Ciolac) vinde lui Ion Franc, un alt mare proprietar de terenuri, „lotul 4 din trupul moşiei”5.

Începând cu anul 1897, Marie (IMG. 1) şi Ion Franc (IMG. 2) au construit o curte boierească pe acest „lot 4”, din satul Hudeşti, judeţul Botoşani (IMG. 3). În acei ani ai sfârşitului de secol XIX, boierul deţinea funcţia de primar al localităţii Hudeşti, postură din care contribuie şi la ridicarea bisericii ortodoxe din satul Alba, aceeaşi comună6.

Ion Franc a fost ales, de către concetăţenii săi, senator agricol în Senatul Revistă a Societăţii de Studii Istorice, 13, Bucureşti, 2002, p. 128. 3 „Hudeşti, cu vechea denumire Lupeni, este atestat la 1582, din vremea domnitorului Iancu Sasu” (se menţionează în studiul apărut numai în format electronic sub titlul Evoluţia istorică şi culturală a judeţului Botoşani/2010, p. 26, 35, 41 şi 89 – www.scribd.com/marius.../d/76864081-STUF-monumente-2 – atestare confirmată în documentul din 20 ianuarie 1582, prin care, în timpul domniei lui Iancu Sasu, un membru al familiei Movilă – Dumitru Moviliţa – nepot al lui Iaţco Hudici vinde marelui vornic Iurescu(l) o parte din satul Hudeşti „jumătatea de jos şi cu iazuri şi cu mori în Başeu […] pentru 40.000 de aspri” (DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. III (1571-1590), doc. 235, p. 181-184). Mai mult, documentul din 27 aprilie 1635 menţionează, pentru prima dată, „Hudeştii Mari”. Astfel, Pătraşco Ciogolea, pârcălab de Hotin, primea întărire pentru „dreptele lui ocini şi danie, din ispisocul de danie şi miluire de la Moiseiu Moghila voievod, un sat, anume Hudeştii Mari [s. n.], care este în ţinutul Dorohoiului, pe Başeu, cu vaduri de moară şi cu loc de iaz în Başeu, care, acest sat, a fost de moştenire lui Moise voievod, şi l-a miluit cu acest sat, din privilegiul de întărire pe care l-a avut bunicul lui, Dumitru Movilă, fiul lui Văscan Moghiliţa fost pârcălab, nepotul lui Iaţco Hudici, strănepotul lui Pătru Hudici, de la Iliaş voievod cel Bătrân şi de la Ştefan voievod cel Bătrân” (DRH, A. Moldova, vol. XXIII (1635-1636), doc. 78, p. 99-103; C. Burac, Aşezările Ţării Moldovei din epoca lui Ştefan cel Mare (1457-1504), Bucureşti, 2004, p. 96-97; Ştefania-Otilia Chiţac, D. Harabulă, D.-O. Boldur, De la „Hudeştii Mici” la „Hudeştii Mari” şi cei din contemporaneitate – câteva repere etno-geografice, în Carpica, XXXVIII, 2009, p. 363). Din textul documentelor prezentate mai sus reiese faptul că, sub denumirea de „Hudeştii Mari”, au fost înglobate, din daniile şi moştenirile succesive ale reprezentanţilor familiei Hudici şi apoi ai celor din familia Movilă, mai multe sate, de o parte şi de alta a cursului superior şi mijlociu al pârâului Başeu. Rămâne ca, prin cercetarea mai aprofundată a colecţiilor de documente din secolele XV-XVI, să regăsim şi menţiuni mai vechi asupra atestării propriu-zise a satelor din această parte a judeţului Botoşani. 4 F.L. Iorga, loc.cit., p. 140; Gh. Apătăchioaie, Monografia comunei Hudeşti, judeţul Botoşani, Iaşi, Editura PIM, 2010, p. 197. 5 La peste 10 ani, în 1908, un urmaş din familia Ciolac, vinde aceluiaşi Ion Franc „100 fălci (150 ha – n.n.) de pădure” (Gh. Apătăchioaie, op.cit., p. 197). 6 Ibidem, p. 243. O altă donaţie a familiei boiereşti a fost cea pentru „biserica din satul Cuza-Vodă, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, [care – s. n.] a fost construită în perioada 1921-1923, din lemnul dat de I. Frank, atunci stăpân în moşia Hudeştii Mari, şi contribuţia locuitorilor. Biserica s-a sfinţit în noiembrie 1923” (D.I. Hurmuz (coord.), Monografia Comunei Viişoara, Botoşani, Editura Agata, 2011, p. 30).


Ştefania-Otilia Chiţac, Dumitru Harabulă, Dimitrie-Ovidiu Boldur 334

României7, deoarece, prin eforturile sale financiare, s-a ridicat şi biserica din lemn din satul Başeu, comuna Hudeşti (1902)8. Imaginea familiei Franc a fost reprodusă recent într-o pictură murală bisericească, dedicată acestor ctitori ai aşezământului religios menţionat9 (IMG. 4).

Curtea boierească este situată în apropierea unor monumente istorice precum conacul familiei Boldur-Lăţescu (atestat încă din 1757)10 şi la mică distanţă de două edificii religioase, intrate în patrimoniul naţional – bisericile ortodoxe „Sfinţii Voievozi” Hudeşti (1759) (IMG. 5) şi „Sfântul Gheorghe” Mlenăuţi (1803)11 (IMG. 6). Ea reprezintă un adevărat complex arhitectural, cultural, economic şi natural, fiind ridicată la întretăierea cumpenei apelor pârâului Başeu şi a unui afluent al acestuia.

Platoul dreptunghiular (cu dimensiunile de 310 x 120 m), pe care se află edificiile componente, a fost supraînălţat, având o diferenţă de nivel de aproximativ 8-10 m, faţă de suprafeţele de teren alăturate. El coboară, în părţile de sud şi vest, sub forma unor coline, spre albia pârâului Başeu.

Mai mult, structura componentelor curţii boiereşti a constituit o adevărată fortificaţie a sfârşitului de secol XIX şi a primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Timpul şi-a aşternut umbrele atât pe faţada de est (IMG. 7) cât şi pe faţada de vest (IMG. 8) ale conacului. Edificiul are dimensiunile de 37x18 m şi 15 camere în componenţă12 (IMG. 9); temelia este din piatră (IMG. 10), zidul din cărămidă, iar, uşile (IMG. 11) şi ferestrele masive (IMG. 12) sunt realizate din lemn de brad, prin măiestria unor artişti francezi.

Anexele destinate creşterii cailor de rasă (din care s-a păstrat doar una, cu dimensiunea de 40x10 m – IMG. 13)13, fabrica de spirt de pe malul pârâului Başeu14 – utilizată pentru producerea alcoolului, precum şi parcul dendrologic (cu cele trei alei pietruite, încadrate cu tei, pentru manejul cailor de rasă – IMG. 14) – au constituit un ansamblu de o rară frumuseţe. 7 Gh. Apătăchioaie, op.cit., p. 200 şi 259. Informaţii, în acest sens, şi de la Agoroae D. Thoader, sat Hudeşti, comuna Hudeşti, judeţul Botoşani, 90 de ani, 8 clase, pensionar, fost administrator fermă piscicolă – înregistrare audio-video realizată la 12 august 2011. 8 Gh. Apătăchioaie, op.cit., p. 259. 9 Mulţumim preotului iconom Andrei Iulian din Parohia ortodoxă „Sfântul Mucenic Pantelimon” Başeu-Hudeşti, judeţul Botoşani – pentru informaţiile şi imaginile pe care ni le-a pus la dispoziţie. 10 Anexa la Ordinul ministrului culturii şi patrimoniului naţional nr. 2361/2010 pentru modificarea anexei nr. 1 la Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2314/2004, privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor istorice dispărute, vol. II, în Monitorul Oficial al României, Partea I, Anul 178 (XXII), Nr. 670 bis/1.X.2010, poz. 433, p. 569. 11 Ibidem, poz. 434 şi 441. 12 Pentru permisiunea de documentare la faţa locului, prin surprinderea de imagini interioare şi exterioare – aducem mulţumirile noastre domnului Stelian Puşcaşu, consilier local şi angajat al Primăriei din localitatea Hudeşti, judeţul Botoşani. 13 Agoroae D. Thoader, cf. supra, nota 7. 14 Ibidem.



335

Evoluţia istorică, economică şi culturală din perioadele antebelică şi interbelică, a fost urmată de centralizarea şi industrializarea din perioada comunistă. Astfel, conacul familiei Franc a fost sediul companiei de grăniceri din zonă, sediu de ocol silvic şi a jucat rol de instituţie sanitară. Anexa pentru cai a avut un rol economic local (destinaţia de moară de porumb), iar fabrica de spirt a dispărut în totalitate. Parcul dendrologic, cu arborii săi impresionanţi, a fost conservat, lângă acesta fiind amenajat un teren de sport.

Cum, după 1989, ceea ce a mai rămas, din clădiri şi din oaza de verdeaţă din jur nu a fost revendicat – autorităţile locale au restaurat conacul, acesta jucând, pentru câţiva ani, acelaşi rol de instituţie sanitară, dar, treptat, uitarea este cea care a pus stăpânire pe întreaga fortificaţie ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea.



IMG. 1. Marie Franc, 1930. IMG. 2. Ion Franc, 1930.

IMG. 3. Platoul din care face parte şi „lotul 4” al moşiei Hudeşti, 2011.



337

IMG. 6. Biserica „Sfântul Gheorghe” Mlenăuţi-Hudeşti –vedere dinspre sud, 2011.

.

IMG. 7. Faţada principală a conacului (est) – vedere parţială, 2011.

IMG. 4. Ctitorii Bisericii „Sf. Mc. Pantelimon” Başeu-Hudeşti, 2011.

IMG. 5. Biserica „Sfinţii Voievozi” Hudeşti – vedere dinspre sud-est, 2011.



IMG. 8. Faţadă sud – vedere parţială, 2011.

IMG. 9. Planul încăperilor conacului, 1995.

IMG. 10. Detaliu al degradării temeliei şi a scării de intrare pe terasă,

faţadă sud, 2011.

IMG. 11. Intrarea principală – vedere de ansamblu, 2011.



339

IMG. 13. Anexa destinată creşterii cailor de rasă, 2011.

IMG. 14. Alee din parcul dendrologic, 2011.

IMG. 12. Fereastră faţadă sud – imagine de ansamblu, 2011.


ÎNFIINŢAREA PRIMELOR GRĂDINIŢE DE COPII ÎN MEDIUL RURAL,

ÎN JUDEŢUL BACĂU

Elena Ungureanu

The first nursery schools founded in the countryside in the county of Bacău Abstract

The document presents the concern of the local authorities, at the beginning of the 20th

century, for the activity of these institutions according to the legislation of that age. It outlines the activity of the leaders in the first seven nursery schools founded in the

school year 1904-1905 in the localities with heteroglot population. Key words: The school year 1904-1905, the first nursery schools in the heteroglot

villages: Cleja, Faraoani, Gioseni, Grozeşti, Luiza-Călugăra, Valea Mare, Valea Seacă. Cuvinte cheie: Anul şcolar 1904-1905, primele grădiniţe de copii în sate eteroglote:

Cleja, Faraoani, Gioseni, Grozeşti, Luizi-Călugăra, Valea Mare, Valea Seacă.

1. Înfiinţarea primelor grădini de copii în mediul rural, în judeţul Bacău Legea învăţământului primar din anul 1896 reprezintă un moment de referinţă

şi pentru învăţământul preşcolar, pentru că prin aceasta au fost legiferate grădiniţele de copii în ţara noastră1, numite atunci „grădini de copii”. Tot în acelaşi an au fost publicate primele norme referitoare la înfiinţarea, organizarea şi conducerea grădinilor de copii, la pregătirea personalului de specialitate, precum şi prima programă oficială pentru grădinile de copii2. Dar de reţinut e şi faptul că legiuitorul nu a prevăzut şi fondurile bugetare necesare pentru buna lor organizare şi funcţionare, lăsând totul numai pe seama iniţiativei particulare.

După cum rezultă din cercetarea unor documente şcolare aflate la Arhivele Naţionale Bacău, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea multe şcoli primare din judeţul nostru se confruntaseră cu mari greutăţi materiale şi financiare3, iar exemplele prezentate ne-au ajutat să intuim că nici grădinile de copii nu vor fi avut o altă soartă. Iniţiativa particulară, care a fost stimulată prin lege ca să intervină material şi financiar pentru a se înfiinţa şcoli şi grădini de copii în diferite localităţi, s-a manifestat sub aşteptările guvernanţilor iar ţăranii nu aveau putere economică pentru asemenea mari cheltuieli.

Cu toate aceste greutăţi, totuşi, din unele monografii şcolare, aflăm că s-au 1. MO, nr. 24/30 aprilie 1896, Legea învăţământului primar, p. 758. 2. MO, nr. 74/4 iulie 1896, Regulament pentru școalele private, p. 569-574. 3. Dumitru Zaharia; Vilică Munteanu; Eugenia-Mărioara Mihalcea, Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Bacău, vol. II, Bucureşti, 1989.


Înfiinţarea primelor grădiniţe de copii în mediul rural, în judeţul Bacău

341

făcut încercări şi în judeţul nostru pentru a se înfiinţa grădini de copii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, mai ales, după apariţia Legii învăţământului primar în anul 1896. Astfel, la Pustiana-Scorţeni (azi com. Pârjol), prima grădină de copii a fost înfiinţată în 1897; la Dărmăneşti a fost înfiinţată în jurul anului 1900, iar din toamna anului 1903 această grădină de copii a funcţionat în local propriu donat de cetăţeni, cu „măsuţe şi scăunele donate de primărie”, având ca învăţătoare din anul 1908 pe Zoe Dumitrache. Din cauză că localul a ars în timpul Primului Război Mondial, activitatea s-a desfăşurat ulterior în spaţii închiriate la săteni. Şi la Sascut, localitate în care din ultimul sfert al sec. al XIX-lea funcţiona o fabrică de zahăr, s-a înfiinţat o grădină de copii, în anul 1903, pentru fiii salariaţilor fabricii, care a fost întreţinută de comunitatea evreiască.

Şi în alte lucrări cu caracter monografic s-au făcut referiri la existenţa grădinilor de copii înfiinţate în primii ani ai sec. XX-lea în câteva localităţi, dar fără alte informaţii, ceea ce ne încredinţează că ele au existat în acea perioadă, dar greutăţile cu care se confruntau au dus la închiderea temporară sau chiar la desfiinţarea lor, iar puţinele documente de arhivă s-au risipit. Cert este faptul că în anul şcolar 1902-1903 – aşa cum rezultă din raportul prezentat ministerului de către revizorul şcolar Petre Eugen Stoica –, în judeţul Bacău nu exista nicio grădină de copii întreţinută de stat şi nici particulară4.

Primele 7 grădini de copii, a căror existenţă este atestată prin documente păstrate în arhive, au fost înfiinţate în anul şcolar 1904/1905, în localităţile: Cleja, Faraoani, Valea Mare – Faraoani, Gioseni, Grozeşti (azi Oituz), Luizi-Călugăra şi Valea Seacă (azi în com. Nicolae Bălcescu)5. Acestora li s-a adăugat şi grădina de copii din comuna Prăjeşti (lângă Bacău), înfiinţată în anul 1905, probabil întreţinută în acel an de comună. Aceste grădini de copii aveau câte o grupă de copii la care fuseseră încadrate suplinitoare, numite conducătoare de grădini de copii.

Ministerul Instrucţiunii Publice a publicat în ziarul Telegraful român, nr. 106/1905, informaţii privind numiri de conducătoare de grădini de copii în aceste posturi libere.

Din anul şcolar 1905-1906, MIP a numit pe aceste posturi absolvente de şcoală normală sau de externate secundare de fete care se adresaseră cu cereri în anul 1905, însoţite de acte prin care demonstrau că îndeplineau condiţiile de studii. Astfel, la 1 oct. 1905, la Grădina de Copii din Prăjeşti a fost numită Ortansa Savella din Bârlad6, la cea din Cleja, Maria St. Nicolau din com. Băneasa, jud. Vlaşca7 şi la cea din Luizi-Călugăra, Elise Ivanovici8; la 1 nov. 1905, la Grozeşti a fost numită Aglaia 4. ANIaşi, Biblioteca, Petre Eugen Stoica, revizor şcolar, Expunerea învăţământului primar din judeţul Bacău la finele anului şcolar 1902-1903, Bacău, Tipografia Margulius, 1903. 5. ANBucureşti, Anuarul Oficial al MIP/1908, p. 31; Elena Ungureanu, Istoria învăţământului preşcolar din judeţul Bacău, Iaşi, Editura PIM, 2009, p. 54-55. 6. ANBucureşti, fond MIP, dosar 297/1905, f. 42. 7. Ibidem, f. 43-44. 8. Ibidem, f. 50.


Elena Ungureanu 342

Şendrea din Nicoreşti-Tecuci9; la 15 dec. 1905, la Gioseni, pe post vacant, a fost numită Ecaterina Dima din Ghizdăreşti, jud. Constanţa10, iar la 1 ian 1906, la Valea Seacă, a fost numită Maria Marian din str. Fântânei11 (Bucureşti sau din Bacău).

Alte patru posturi, rămase neocupate, au fost solicitate de către absolvente ale Şcolii Civile de Fete a Asociaţiunii din Sibiu. Directorul acestei şcoli le-a înaintat cererile la Direcţia învăţământului primar din MIP, însoţite de o adresă, cu rugămintea de a aproba numirea acestora „pentru că e greu traiul Românului, aici. Greu îndeosebi pentru clasa noastră de intelectuali”. Începând cu 1 martie 1906, ministerul a aprobat numirea a patru absolvente în judeţul Bacău, astfel: la Faraoani – Maria Avram, la Gioseni – Maria Ciora, la Prăjeşti, pe post devenit vacant – Emilia Bena, la Cleja – Maria Mineiu. În corespondenţa către Sibiu, ministerul recomanda ca acestea să se prezinte în oraşul Bacău, la revizorul şcolar Romulus N. Grigorcea12 care le va da instrucţiunile şi îndrumările necesare”13.

În luna mai 1906, ministerul organizează, la Bucureşti, examenul pentru obţinerea diplomei în conducerea grădinii de copii. Preşedintele comisiei a fost numit V. Borgovan, profesor la „Sf. Sava”, iar membri au fost Regina Roth, profesoară de metodă fröbeliană la Azilul „Elena Doamna”, şi Luiza Neamţu, directoarea unei grădinițe din Bucureşti, numită Institutul „Luiza Neamţu”.

Examenul a avut loc în localul Şcolii Secundare de Fete, internat gradul II, din str. Icoanei, iar proba practică a avut loc la Grădina de Copii a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român din str. Sf. Constantin. La examen s-au prezentat şi conducătoare din judeţul Bacău care au obţinut diploma şi titlul provizoriu de încadrare în învăţământ14.

În anul 1908 au mai fost înfiinţate încă alte 6 grădini de copii în localităţile: Oneşti, Ciughieş – com. Brusturoasa (azi, în com. Palanca), Pustiana – Scorţeni (azi, în com. Pârjol), Târgu-Trotuş, Dărmăneşti, Lespezi – Fântânele (azi, în com. Gârleni)15. Aşadar, în anul 1908, în judeţ funcţionau un număr de 13 grădini, plus cea de la Prăjeşti, toate în mediul rural, la care erau numite conducătoare cu „titlu provizoriu”. Acestora, ca şi altora din ţară, ministerul le-a întocmit în anul 1908 „state personale”, numerotarea începând cu judeţul Bacău. Astfel, Maria Nicolau avea 9. Ibidem, f. 79. 10. Ibidem, f. 106. 11. Ibidem, f. 98. 12 Despre Romulus N. Grigorcea aflăm că, atunci când a părăsit funcţia de revizor la Revizoratul Şcolar Vlaşca, a fost acuzat că „şi-a însuşit o carabină cumpărată de Prefectură”. Ministerul Instrucţiunii, informat de această situaţie, în data de 10 febr. 1905, pune în vedere revizoratului să invite pe fostul revizor, acum institutor la Şcoala de Băieţi Nr. 1 Bucureşti, „ca să restituie carabina ce aparţinea Prefecturii şi pe care a luat-o când a plecat din Giurgiu”, apoi să raporteze urmarea. (ANBucureşti, fond MCIP, dosar 2/1905, f. 203, 256). La mijloc credem că a fost o neînţelegere de vreme ce, în luna aprilie 1905, acesta era numit revizor şcolar la Revizoratul Şcolar Bacău, funcţie pe care a ocupat-o până în anul 1908. 13. ANBucureşti, fond MCIP, dosar 762/1906, f. 141-145. 14. Ibidem, f. 2, 4, 15, 24, 130-135. 15. C. Hamangiu, Codul General al României, Bucureşti, 1910, vol. IV, p. 970.



343

statul pesonal 1F, Ortansa Vasiliu (fostă Savella) nr. 3F, iar Vasilina Stravolca, cea care funcţiona la Gioseni, avea nr. 6F. În anul 1909, aceasta din urmă a fost aleasă membră în Consiliul general al Instrucţiunii Publice în Secţiunea învăţământului primar ca unică reprezentantă din partea grădinilor de copii din ţară, realeasă şi în anul 191216.

Astfel, în judeţul Bacău, numărul acestora a crescut de la 14 grădini de copii existente în 1908 la 20 în anul 1910, toate posturile fiind ocupate acum cu persoane care aveau titlu de încadrare provizoriu, iar după un stagiu de 3 ani şi în urma promovării unui examen de specialitate, acestea au devenit titulare.

Dintre conducătoarele de grădini de copii, numite acum de Spiru Haret „maestre de şcoli de copii mici”, unele erau absolvente ale unor externate secundare din Iaşi (Lucreţia Baidac, promoţia 1898), din Bârlad (Ortansa Vasiliu) şi din Focşani (Maria St. Nicolau); altele erau absolvente ale Azilului „Elena Doamna” din Bucureşti, secţia normală (Maria Marian, Maria Eustaţiu, Vasilina Stravolca şi Aglaia Patrichi, fostă Şendrea); Iulia C. Gheorghiu era absolventă a Şcolii Superioare Pedagogice Fröbeliene din Braşov; despre Letiţia Davidescu, absolventă a Şcolii Normale din Iaşi, promoţia 1905, aflăm că a fost numită ca suplinitoare la Luizi-Călugăra, în locul conducătoarei Elize Ivanovici, bolnavă17.

Analizând datele din Anuarul Oficial al ministerului din oct. 1910, constatăm faptul că în ţară funcţionau 166 grădini de copii cu 170 posturi, din care majoritatea în judeţele Tulcea (52 posturi) şi Constanţa (49 posturi), urmate de judeţul Bacău (cu 20 de grădini şi tot atâtea posturi) şi judeţul Roman (12 posturi).

Faţă de alte judeţe ale Moldovei, ca Botoşani, Iaşi, Neamţ şi Suceava, unde exista doar câte o grădină de copii întreţinută de stat18, Bacăul avea o situaţie privilegiată. Aceste diferenţe se explică prin faptul că, deşi exista cadrul legal, totuşi suportul financiar şi material din partea statului pentru înfiinţarea grădiniţelor de copii era mult prea mic.

Cu toate acestea, dorinţa părinţilor de a-şi educa mai bine copilaşii şi de a-i pregăti mai cu folos pentru şcoala primară se menţine în continuare şi în judeţul nostru, aşa încât, în baza raportului înaintat de revizorul şcolar Ioan Alex. Lambrior, Ministerul Instrucţiunii cu Ordinul nr. 16.751/30 apr. 1914 aproba înfiinţarea unor grădini de copii în localităţile Satul Nou (com. Slănic), Valea Mare (Faraoani) – reînfiinţată, Dofteana, Comăneşti, Domniţa Maria (comuna Letea Nouă; azi, cartierul Letea din Bacău), Bahna (Bogdăneşti) şi prima grădină de copii în oraşul Bacău19.

2. Condiţii privind baza didactico-materială

Despre localul grădinilor de copii găsim puţine informaţii, precum cele 16. MO, nr. 110/15 aug. 1909 şi Anuarul Oficial al MIP/1912, p. 15. 17 .ANBucureşti, fond MCIP, dosar 297/1905, f. 86. 18. Rodica Şovar şi Florica Bălaşa, op. cit., p. 30-38. 19 .ANBucureşti, fond MCIP, dosar 327/1914, f. 42.


Elena Ungureanu 344

consemnate în anul 1906 de revizorul şcolar Romulus N. Grigorcea în procesele-verbale de control întocmite la cele 8 grădini de copii ce funcţionau în judeţ în anul şcolar 1906-1907. La Gioseni, acesta a consemnat că „starea localului era mediocră” şi că „sala ar trebui pardosită pe jos cu scânduri”20, la Luizi-Călugăra „starea localului era proastă” iar „primarul şi-a luat angajamentul” de a aduce mai multe îmbunătăţiri localului21; la Cleja a menţionat că „ar trebui un local mai convenabil”22 deoarece, la fel ca la Prăjeşti, grădina de copii funcţiona în acelaşi local cu şcoala23, apreciind că numai la Valea Seacă „starea localului este bună”24.

Nu s-a consemnat nimic despre localurile din Grozeşti, Faraoani şi Valea Mare-Faraoani, fapt pentru care presupunem că atunci ar fi fost corespunzătoare desfăşurării activităţii cu copiii. Ne-a convins o altă informaţie de arhivă care chiar ne-a ajutat să ne imaginăm cam cum arăta localul propriu al unei grădini de copii în anul 1909. Acesta era „una casă cu atenanse în satul Faraoani, compusă din trei camere, construită din vălătuci, învelită cu draniţă, cu 15 ari de pământ, împrejmuit cu gard de nuele”25.

Condiţiile de spaţiu. Amintitele procese-verbale fac referiri numai la Gioseni şi Luizi-Călugăra, unde „spaţiul sălilor în raport cu numărul elevilor era nesuficient”. La prima grădină de copii erau frecvenţi 37 copii, iar la a doua erau 35 copii din 40, cât prevedea regulamentul. Localurile închiriate pentru grădinile de copii erau case ţărăneşti care aveau camere mici, întunecoase şi care nu corespundeau condiţiilor sanitare preconizate sau prevăzute de legiuitor.

Mobilierul. Procesul-verbal consemna că la Luizi-Călugăra „starea şi sistema mobilierului este cu totul primitivă”, la Gioseni şi Valea Seacă „starea şi sistema mobilierului este bună” iar la Cleja şcoala dispunea de prea puţin mobilier. La Faraoani se afla următorul inventar: „3 bănci mari, 2 mese, 4 băncuţe, 2 scaune şi o masă de scris”26, iar la cea din Valea Mare, din aceeaşi comună, pe lângă mobilier, asemănător cu cel de la Faraoani, mai era consemnat şi „un steag tricolor primit în 25 mai 1909”27. În procesele-verbale încheiate la Grozeşti şi Prăjeşti nu s-a consemnat nimic despre situaţia mobilierului.

Din conţinutul documentelor cercetate de noi rezultă că mobilierul nu era nou, ci transferat de la şcolile primare. Era format din bănci sau băncuţe lungi, fără spătar, aşezate de o parte şi de alta a unei mese tot lungi de 1,5-2 m. Mobilierul era fixat fără a putea fi deplasat, iar copiii, odată aşezaţi, greu se mai mişcau.

Despre materialul didactic cu care trebuia să fie înzestrate grădinile de copii 20. Ibidem, dosar 4/1906, f. 103. 21. Ibidem, f. 104. 22. Ibidem, f. 40. 23. Ibidem, f. 38. 24. Ibidem, f. 181. 25. ANBacău, fond Primăria Faraoani, dosar 4/1909, f. 1-2. 26. Ibidem, f. 4-5. 27. Ibidem, f. 3-4.



345

nu s-a consemnat nimic în procesele-verbale încheiate de revizorul şcolar Romulus N. Grigorcea, ceea ce ne face să presupunem că acesta lipsea cu desăvârşire în anul 1906, în grădinile de copii, iar activitatea se realiza numai cu material din natură. De abia în anul şcolar 1908-1909, alt revizor şcolar, institutorul Toma C. Tăbuş, constatând lipsa materialului didactic în inspecţia făcută la Cleja, a menţionat în procesul-verbal la 12 sept. 1908 că „pentru materialul didactic voi interveni la minister spre a înzestra şcoala”28, iar la Târgu-Trotuş a consemnat că Maria Eustaţiu este „o excelentă metodistă. Am găsit material didactic comandat de d-sa la Viena în valoare de 80 de franci, bani plătiţi din modestul său salariu. N-ar fi rău, D-le inspector (de circumscripţie – n.n.), de a mijloci la Casa Şcoalelor de a o despăgubi”29, consemna în procesul-verbal revizorul şcolar Toma C. Tăbuş.

Aşadar, acestea erau condiţiile de bază didactico-materială pentru cele 20 grădini de copii din judeţul Bacău, în primul deceniu al sec. al XX-lea, neajunsurile şi lipsurile fiind suplinite de talentul şi dăruirea profesională ale conducătoarelor.

3. Lecţiile cu copiii la clasă

Lecţiile cu copiii se realizau după „metoda fröbeliană”, aplicând prevederile programei şi ale regulamentului din 1896 şi îndrumările ce apăreau în revistele învăţământului primar sau în cele speciale, apărute pentru grădinile de copii. Din anul 1910, activitatea se desfăşura conform prevederilor Programei de învăţământ pentru şcoalele de copii mici, aprobată de Spiru Haret30.

Din procesele-verbale, încheiate de revizorul şcolar R.N. Grigorcea în perioada 1905-1907, desprindem şi câteva informaţii privind activitatea desfăşurată cu copiii. Astfel, la Prăjeşti, Luizi-Călugăra şi la Valea Seacă se făceau cu copiii „exerciţii de vorbire, cântece şi jocuri fröbeliene”, la Gioseni se realizau „exerciţii de vorbire şi împletituri”, la Faraoani, „exerciţii de ordine şi de vorbire”, iar la Cleja se consemnau şi „disciplinarea elevilor, îndoituri din hârtie, marşuri şi mişcări”31.

Uneori, revizorul şcolar făcea şi recomandări. La Luizi-Călugăra era necesar de „a se realiza împletituri şi îndoituri din hârtie”, iar la Grozeşti, de „a se introduce încă îndoituri, împletituri din hârtie şi cât mai multe exerciţii de vorbire, mai cu seamă cu copiii care nu vorbesc limba ţării”32.

Din aceste constatări se poate reţine că activitatea cu copiii, într-o zi, avea trei momente importante şi anume: a) organizarea şi disciplinarea elevilor, completate cu marşuri şi mişcări; b) învăţarea corectă a limbii române prin executarea unor exerciţii de vorbire, prin intuiţia unor obiecte, plante, animale etc., convorbiri şi discuţii pe anumite teme, prin cântece şi jocuri fröbeliene; c) realizarea unor lucrări manuale prin 28. ANBucureşti, fond MCIP, dosar 560/1911, f. 52. 29. Ibidem, dosar 54/1911, f. 6. 30. MO, nr. 260/20febr. 1910, p. 10.252-10253. Vezi și Elena Ungureanu, op.cit., p. 53-62, 66-74. 31. ANBucureşti, fond MCIP, dosar 4/1906, f. 38, 40, 104, 103, 155, 181. 32. Ibidem, f. 104 şi 179.


Elena Ungureanu 346

împletituri şi îndoituri din hârtie. Referindu-se la preocupările şi realizările obţinute de conducătoare la începutul

carierei lor, acelaşi revizor şcolar finaliza documentele de control amintite cu aprecieri stimulative. Astfel, la Cleja, după numai o săptămână de la deschiderea grădinii de copii – când a găsit prezenţi doar 8 copii –, acesta a consemnat: „sperăm că în curând se va popula cât mai mult”33. La Valea Seacă, unde găsise 17 copii prezenţi după aproape 6 luni de funcţionare a grădiniţei, revizorul şcolar a constatat „cu mulţumire că d-ra conducătoare lucrează cu tragere de inimă”, iar la Luizi-Călugăra, tot după acelaşi timp de funcţionare, urmărind 37 de copii prezenţi care executau exerciţii de vorbire, a constatat „progrese satisfăcătoare; au început să se exprime câte puţin în limba ţării aceşti copii care la părinţii lor n-aud vorbindu-se decât o limbă străină”34.

La Gioseni, după vacanţa de iarnă (respectiv, 22 dec.1905-6 ian 1906, aşa cum era stabilită în lege pentru toate şcolile primare), deşi cursurile fuseseră reluate de o altă suplinitoare de abia la 15 martie 1906, totuşi în inspecţia efectuată după o lună de zile, urmărind activitatea conducătoarei Maria Ciora cu cei 35 copilaşi prezenţi, revizorul şcolar a constatat cu satisfacţie că „d-ra depune multă silinţă şi lucrează cu multă tragere de inimă la atingerea scopului acestei şcoli” care funcţiona într-o localitate cu populaţie de confesiune catolică şi care vorbea „ceangăieşte”. Acest scop era „de a deprinde, a pregăti populaţiunea şcolară de 4-7 ani pentru şcoala primară prin cunoaşterea limbii române”35.

Din Statistica învăţământului public pe anul şcolar 1908-1909 rezultă că în judeţul Bacău erau înscrişi în 14 grădini un număr de 971 copilaşi, din care 505 băieţi şi 466 fete; din total, după naţionalitate, 950 erau români (499 băieţi şi 451 fete), iar după religie, 329 erau ortodocşi, 639 catolici, 1 mozaic şi 2 mahomedani.

Numărul mai mare de copii catolici înscrişi se explică şi prin faptul că ministerul a înfiinţat grădini de copii cu precădere în localităţile cu populaţie ceangăiască (români de religie catolică, numiți impropriu ceangăi), pentru a-i ajuta să înveţe limba română.

La cele 14 grădini de copii erau încadrate 10 conducătoare cu titlu provizoriu, 3 cu titlu definitiv şi 2 ajutoare, în total 15, revenind o medie de aproximativ 65 copii 33. Ibidem, f. 40. 34. Ibidem, f. 181 şi 104. 35. Ibidem, f. 103 şi 154. Strategia naţională a luminării poporului prin şcolarizare de la cea mai fragedă vârstă, manifestată încă de la sfârşitul veacului al XIX-lea, era orientată de două criterii majore prin care se stabileau localităţile şi zonele în care să se înfiinţeze primele grădiniţe. Primul criteriu urmărea însuşirea temeinică a limbii române în zonele cu populaţie multietnică sau heteroculturală, iar al doilea era densitatea demografică. De aceea, după cum s-a văzut, în etapele de început, cele mai multe grădiniţe s-au înfiinţat în Dobrogea, redată României în 1878, prin Congresul de la Berlin. Şi tot aşa se va întâmpla şi după 1913, în Dobrogea Nouă (în judeţele Caliacra şi Durostor, care formau Cadrilaterul). Iar dacă primele grădini de copii din judeţele Bacău şi Roman apar tocmai în unele sate cu populaţie românească de confesiune romano-catolică, faptul se justifică atât prin existenţa unui număr mare copii, cât şi prin nevoia obiectivă de a contracara efectul maghiarizării la care fuseseră supuse familiile acestora, ca urmare a vitregiilor istorice şi social-culturale suferite timp de patru secole.



347

pentru un cadru didactic. Numărul de copii frecvenţi înregistrat pe parcursul anului şcolar a fost de 427 din cei 971 înscrişi, însemnând o frecvenţă medie de aproape 50%, iar unei conducătoare, un număr mediu de 28 copii frecvenţi.

Din această prezentare se poate concluziona că, la fel ca şi şcolile primare, grădinile de copii s-au confruntat chiar de la început cu numeroase probleme de spaţiu şi de bază materială, deoarece prin lege reveneau „în sarcina statului: salariul personalului didactic şi cheltuielile pentru materialul didactic, registre, imprimate etc., necesare şcoalei”36.

În sarcina comunelor erau prevăzute: 1) construcţia sau chiria şi întreţinerea localului de şcoală şi a locuinţei

directorilor şcolilor urbane şi a diriginţilor şcolilor rurale; 2) cheltuielile pentru facerea, întreţinerea şi reînnoirea mobilierului şcolar; 3) cheltuielile pentru iluminatul şcolii şi încălzit; 4) cheltuieli mărunte pentru cancelaria şcolii; 5) remunerarea oamenilor de serviciu necesari şcolii; 6) ajutorarea copiilor săraci. Minimul sumelor necesare pentru a face faţă la aceste cheltuieli se fixa de

Ministerul Instrucţiunii Publice şi se înscria din oficiu în bugetul comunei37. Raportând situaţiile constatate în procesele-verbale amintite la atribuţiile şi

obligaţiile stabilite prin lege care reveneau statului şi comunelor, rezultă că nici după un deceniu nu erau asigurate condiţiile pentru înfiinţarea grădinilor de copii. În asemenea situaţii, conducătoarele îşi procurau materialul didactic din salariul lor şi se preocupau să realizeze activităţi instructive, atractive şi interesante cu copiii, prin care să stimuleze dorinţa şi interesul părinţilor de a-şi trimite fiii la grădina de copii.

Procentul copiilor care frecventau cu regularitate grădinile de copii în primii ani era oscilatoriu, determinat şi de diferite alte cauze ca: timp nefavorabil, anotimp friguros, distanţa mare până la şcoală, drumuri neîntreţinute, spaţii şcolare mici, întunecoase şi neatrăgătoare, lipsa materialului didactic şi a jucăriilor, insuficienţa sau inexistenţa mobilierului estetic potrivit vârstei mici, bolile contagioase specifice din copilărie, slaba informare a părinţilor privind rolul şi contribuţia grădinii de copii la educarea şi instruirea copiilor de 4-7 ani, ca şi lipsa de experienţă a conducătoarelor aflate în faza de debut profesional.

4. Consecinţe ale indiferenţei...

Menţinerea grădinii de copii şi a postului de conducătoare erau condiţionate de prezenţa zilnică a copiilor la şcoală, dar – aşa cum s-a constatat – în unele localităţi, frecvenţa era mai tot timpul sub 50%, fapt care constituia un serios avertisment. În asemenea situaţii, conducătoarea avea în atenţie, ca o primă problemă, îmbunătăţirea frecvenţei copiilor la grădiniţă, solicitând în acest scop şi sprijinul autorităţii 36. MO, nr. 24/30 apr. 1896, Legea învăţământului primar, p. 760. 37. Ibidem.


Elena Ungureanu 348

comunale, căreia, conform art. 8 din Legea învăţământului din 1896, îi revenea şi această atribuţie.

De cele mai multe ori însă conducătoarele se confruntau şi cu indiferenţa autorităţilor locale, situaţie constatată şi de revizorul şcolar în comunele Prăjeşti, Cleja şi Faraoani, consemnând în procesele-verbale că „autoritatea comunală să dea mai mult concurs pentru îndrumarea părinţilor [ca] să-şi trimită copiii la şcoală”38.

O situaţie aparte s-a înregistrat la Cleja, unde autoritatea comunală a dovedit nu numai indiferenţă, ci şi ostilitate faţă de înfiinţarea grădinii de copii, sub conducerea Mariei St. Nicolau. Deşi trebuia deschisă pe data de 1 oct. 1905, totuşi aceasta nu funcţiona nici după două luni de zile „din cauză că autoritatea comunală se opunea categoric la plata oricărei sume pentru chiria localului”. Consiliul comunal, în şedinţa din 29 nov. 1905, a respins pentru a treia oară propunerea de a se ridica suma ce era repartizată pentru închirierea unui local pentru grădina de copii39.

Cu toată intervenţia directorului şcolii primare din sat, învăţătorul Dimitrie Mihăilescu, care a venit în ajutorul conducătoarei Maria St. Nicolau susţinând necesitatea înfiinţării grădinii de copii în acea localitate ca un sprijin real pentru a-i învăţa pe copii să vorbească limba română, totuşi situaţia devenise tensionată. La instigarea lui David Minuţ, primarul comunei şi dascăl catolic, după slujba de la biserică, „peste 100 de locuitori, cu ajutorul de primar în frunte, au venit în ograda şi în grădina şcolii, manifestând violent şi ameninţându-l pe director. În raportul înaintat de acesta Revizoratului Şcolar Bacău cu privire la acest incident, el a precizat că aceste manifestări n-ar avea loc „dacă autoritatea comunală, care e datoare a da tot concursul pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor luate de Înaltul Guvern, n-ar lucra tocmai contra acestor măsuri”40.

Atât MIP, cât şi Revizoratul Şcolar Bacău, luând cunoştinţă de această întâmplare, au intervenit la Prefectura Bacău care a luat imediat măsurile potrivite pentru a intra în normalitate şi activitatea din grădina de copii, aceasta începând să funcţioneze din data de 9 ian. 1906, când s-a înregistrat şi prezenţa copiilor la cursuri. Acest eveniment este consemnat de către revizorul şcolar care, venind în control în aceeaşi lună, s-a declarat „foarte satisfăcut de progresele realizate sub toate raporturile” şi a afirmat că „actualii conducători ai acestor şcoli (învăţătorul Dimitrie Mihăilescu şi conducătoarea Maria Sterian Nicolau) sunt la înălţimea misiunii de apostoli ai neamului”41.

Tot indiferenţă au manifestat şi organele administrative ale comunei Gioseni, faţă de solicitarea conducătoarei Vasilina Stravolca de a-i găsi un local corespunzător pentru grădina de copii, precum şi „o locuinţă suficientă” pentru ea „cu 38. ANBucureşti, fond MIPC, dosar 4/1906, f. 38, 154, 155. 39. Ibidem, dosar 297/1905, f. 111. 40. Ibidem, f. 112. 41. Ibidem, dosar 4/1906, f. 40.



349

o familie aşa de grea”42. Având doi copii înscrişi la şcoala secundară pe care i-a retras din cauză că nu avea posibilitate să mai plătească încă o gazdă în oraş pentru aceştia, ea a solicitat ajutor şi revizoratului şcolar pentru un post în Bacău sau prin apropiere unde ar putea fi transferată. Răspunsul fiind negativ, distinsa conducătoare Vasilina Stravolca, cu aprobarea ministerului, în anul şcolar 1909-1910 a plecat din judeţul nostru în judeţul Ilfov, la Brăneşti, în apropiere de Bucureşti, locul naşterii sale.

Şi alte conducătoare din judeţ, aspirând la condiţii mai bune de viaţă şi de activitate, lipsite de sprijinul necesar din partea comunei în care funcţionau, au solicitat detaşare sau transfer mai aproape de locurile natale, unele obţinând astfel de aprobări, chiar începând cu anul 1910. Dintre acestea amintim pe Valeria Boeriu de la Prăjeşti care s-a transferat în judeţul Prahova, aproape de familie, cu părinţi bătrâni43.

O altă conducătoare care a solicitat transferul a fost Iulia Gheorghiu, născută în oraşul Piatra Neamţ, absolventă a cursului superior al Institutului Pedagogic Evanghelic din Braşov, care şi-a perfecţionat metoda de predare în Seminarele pedagogice din Weimar şi Berlin şi la Şcoala Normală Elena Doamna din Bucureşti44. Aceasta a fost numită de MIP la Grădina de copii Luizi-Călugăra în anul şcolar 1909-1910, când a lucrat cu copilaşii albumul Aplicaţiuni fröbeliene cu care s-a prezentat la examenul de definitivare în învăţământ în anul 1914. A fost clasificată „întâia, cu media generală 10 şi cu menţiune specială” din partea comisiei de examinare45, pentru album şi pentru cărţile pedagogice pe care le publicase în perioada 1910-191446.

În anul şcolar 1910-1911, Iulia Gheorghiu a fost detaşată la Grădina de copii a Societăţii „Căminul Românesc” din Bucureşti47, apoi, din anul şcolar 1912-1913, la Grădina de copii a SONFR Bucureşti48, iar din 1915 s-a transferat la Grădina de copii a SONFR din Ţicău-Sărărie din Iaşi, purtând acum numele, după căsătorie, de Lascarachi49. În anul 1938 a fost numită inspectoare şcolară pentru grădinile de copii50. 42. Ibidem, dosar 483/1909, f. 2, 17. 43. Ibidem, dosar 560/1911, f. 48. 44. ANIaşi, fond Inspectoratul Regional Şcolar Iaşi, vol. 1, dosar 5/1920, f. 10-11. 45. Ibidem. 46 Lucrări publicate: a) Metoda raţională pentru educaţiunea copiilor mici; b) Lecţiuni dezvoltate în grădina de copii; c) Modelajul în grădina de copii; d) Educaţiunea fizică în grădina de copii; e) Lecţiuni dezvoltate zilnic în grădina de copii, după programa oficială. Mai târziu, tot ea a tipărit lucrarea Două metode: Frőbel şi Montessori (Piatra Neamţ, 1919), în care a încercat să pună în evidenţă ceea ce era mai valoros în activitatea celor doi pedagogi care au pus bazele unei noi metode de învăţământ – metoda jocului – şi a unei noi instituţii şcolare – grădina de copii (Biblioteca Centrală Pedagogică „I.C. Petrescu” Bucureşti). 47. ANBucureşti, Anuarul Oficial al MCIP/1912. 48. ANBucureşti, fond MCIP dosar 346/1912, f. 29. 49. ANIaşi, fond Inspectoratul Regional Şcolar Iaşi, vol. 1, dosar 5/1920, f. 10-11. 50. ANBucureşti, fond MEN, dosar 14/1938, f. 340.


Elena Ungureanu 350

Şi d-ra Semiramisa Dimitriu, numită provizoriu în 1910, la Galbeni, com. Valea Seacă (azi în com. N. Bălcescu), având titlul de „bacalaureată a Facultăţii de Litere de 2 Ani, cu examen”, o vechime la catedră de 10 ani, din care trei ani de suplinire în locul unui revizor şcolar şi şapte ani profesoară la cursul secundar, solicita în anul 1911 aprobare pentru transfer „într-o comună urbană, în orice parte a ţării sau măcar o detaşare la orice fel de catedră” la care-i dau dreptul titlurile, având în vedere că mama sa fiind bolnavă „are nevoie de îngrijirile din oraş”. În acelaşi an a fost detaşată în postul II la Grădina de copii Piscu, com. Islaz, jud. Brăila51. În anul 1912 a fost detaşată la Şcoala de Băieţi Nr. 2 din Babadag, jud. Tulcea52. În anul 1914 a fost numită cu titlul definitiv la Grădina de Copii a SONFR „Al.Gh. Mavrocordat” din str. Socola-Iaşi, iar din nov. 1919 a fost numită inspectoare la Inspectoratul Grădinilor de Copii din ţară, cu reşedinţa la Iaşi, în str. Păcurari, nr. 5153.

O altă conducătoare care solicita detaşarea era d-ra Maria Eustaţiu, numită provizoriu la Târgu-Trotuş, în anul 1910. Aceasta era apreciată de revizorul şcolar ca „o excelentă metodistă”, iar inspectoarea din MIP, Elena Gr. Nicolescu, în urma controlului efectuat la clasă, „i-a adus mulţumirea şi lauda sa pentru dragostea şi munca ce o depune pentru a realiza îndatoririle sale”54. Maria Eustaţiu s-a transferat în anul 1914 cu titlul „definitiv” la Grădina de Copii „Elena Doamna” din Bucureşti, reuşind la examenul de definitivare să se clasifice a doua, pe lista „maestrelor de posturi rurale”55.

Cu rugămintea de a i se aproba o detaşare la Bacău, s-a adresat şi institutoarea Zoe Morţun56, soră cu Izabela Sadoveanu57, conducătoare a Grădinii de Copii Somuşca din com. Cleja, numită cu titlu „provizoriu” în anul 1910. Această „bacalaureată în ştiinţe şi litere” suplinise timp de cinci ani catedra institutorului Toma C. Tăbuş de la Şcoala de Băieţi Nr. 2 Bacău, pe când acesta era revizor şcolar. În anul 1911 solicita a fi detaşată în locul lui Ioan Grigoriu, numit revizor şcolar în locul lui Tăbuş.

Din documentele cercetate nu reies alte informaţii pentru a-i urmări evoluţia profesională, dar anularea deciziei de detaşare la prima grădină de copii din oraşul Bacău (aprobată de MIP cu data de 1 ian. 1911) de către Comisiunea Interimară a 51. ANBucureşti, fond MCIP dosar 560/1911, f. 76 şi ANBucureşti, Anuarul Oficial al MCIP /1912; detaşări în jud. Brăila. 52. ANBucureşti, fond MCIP, dosar 346/1912, f. 26. 53. ANIaşi, fond Inspectoratul Regional Şcolar Iaşi, vol. 1, dosar 5/1920, f. 14, 17. 54. ANBucureşti, fond MCIP dosar 560/1911, f. 56. 55. MO, nr. 58/14 iunie 1914, p. 2.926. 56 Băcăuanilor le-a rămas o frumoasă amintire de la această familie: un edificiu devenit emblemă a oraşului de pe Bistriţa de la sfârşitul sec. al XIX-lea, situat în apropierea Prefecturii, în care a funcţionat mai întâi Primăria, iar apoi, până în anul 2005, s-a aflat un important centru de cultură: Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza” (din anul 2008, clădirea a întrat în reparaţii capitale, având altă destinaţie). 57. Cora Barbu şi colab., op.cit., p. 10.



351

oraşului în şedinţa din 14 ian. 1911, socotind-o „inoportună şi în acelaşi timp nelegală”, credem că a lezat orgoliul profesional al urmaşei familiei Morţun58.

Pe posturile rămase vacante s-au transferat alte conducătoare, care şi-au continuat activitatea împreună cu celelalte, care au rămas la posturile lor, luptând cu hotărâre pentru a învinge greutăţile cu care se confrunta corpul didactic în primele decenii ale sec. al XX-lea.

5. Activitatea de informare profesională şi de perfecţionare metodică Tinerele conducătoare erau preocupate să se documenteze cât mai bine asupra

problemelor pe care le ridica noua profesiune înscrisă în legea învăţământului, cercetând lucrările ştiinţifice referitoare la studiul copilului, la particularităţile de vârstă ale acestuia, la rezultatele pedagogiei experimentale. De asemenea, studiau şi metodele noi de lucru cu copiii, lucrări ale unor autori străini şi români recomandate de MIP şi Casa Şcoalelor. Participau împreună cu învăţătorii la conferinţele pedagogice generale ce aveau loc, anual, la reşedinţa judeţului, unde se analizau probleme care priveau aplicarea metodei intuiţiei în învăţământ, predarea la clasă a diferitelor obiecte de studiu sau dezbăteau unele aspecte negative constatate în lecţiile cu copiii de către revizorii şcolari, pentru care se impuneau cercetarea cauzelor şi eliminarea lor din activitatea corpului didactic băcăuan. Pe timpul conferinţelor generale se organizau frumoase şi bogate expoziţii de lucru manual cu obiectele lucrate cu elevii şcolilor primare pentru care se împrumuta mobilierul necesar de la primărie sau de la revizoratul şcolar59.

Activitatea metodică se realiza împreună cu învăţătorii în cadrul cercurilor culturale prin „şedinţe intime”, conducătoarele participând la organizarea şi dezbaterea temelor propuse de aceştia şi aprobate de revizoratul şcolar.

Pentru a dezbate şi probleme specifice activităţii cu copiii mici şi pentru a cunoaşte din rezultatele bune obţinute de conducătoare, acestea au propus să se constituie într-un cerc cultural al grădinilor de copii la nivelul judeţului. Conducătoarele, întrunite în prima şedinţă a cercului la Grozeşti (azi, Oituz) în data de 31 oct. 1911, au ales ca preşedintă pe Safta Patriche din Grozeşti, iar ca secretare pe Maria Eustaţiu de la Târgu-Trotuş şi pe Zoe Dumitrache din Dărmăneşti. Cu acest prilej au adresat o telegramă ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin care conducătoarele îşi exprimau „devotamentul şi dragostea de care sunt însufleţite în activitatea lor”. Drept răspuns, Constantin Arion, ministrul Învăţământului, a transmis preşedintei cercului „mulţumirile Domniei Sale pentru telegrama” adresată, urându-le „spor la muncă pentru propăşirea învăţământului”60.

Activitatea metodică şi de perfecţionare era urmărită cu atenţie de revizorul şcolar care, anual, aviza structura organizatorică a cercurilor culturale, aproba 58. ANBacău, fond Primăria Bacău, dosar 15/1910, f. 17. 59. Ibidem, dosar 37/1912, f. 33. 60. ANBucureşti, fond MCIP, dosar 560/1911, f. 29.


Elena Ungureanu 352

preşedinţii, calendarul şi tematica activităţilor propuse pentru fiecare cerc cultural în parte. Lunar, urmărea prezenţa corpului didactic, motivând doar absenţele celor care aveau certificate medicale sau cazuri de forţă majoră în familie. În cazul când nu aveau aceste documente, celor care lipseau li se reţinea leafa pe o zi şi li se aplica pedeapsa „cenzura”, aşa cum s-a întâmplat în oct. 1911 când revizorul şcolar, Ioan Grigoriu, a dispus aplicarea unor asemenea măsuri pentru opt educatoare din judeţ care au absentat de la acea activitate61.

Unele conducătoare doreau să cunoască şi experienţa colegelor din străinătate, metodele de lucru şi rezultatele obţinute de acestea în grădinile de copii. În acest scop, Maria St. Nicolau din Cleja s-a adresat MIP, solicitând „un ajutor de 500 lei pentru a urma cursurile Şcolii Normale Superioare din Elveţia, secţia fröbeliană, reuşind a fi înscrisă printre primele”. Cererea a fost respinsă din lipsă de fonduri62.

Tot Maria St. Nicolau se va remarca şi în calitate de colaboratoare la Revista economică şi culturală Bacău, în perioada 1 ian 1909-15 apr. 1910, înscriindu-şi numele alături de Dimitrie Mihăilescu, Maria. Nădejde, C. Buţureanu, Ortansa Manoliu, Elena Ghervescu, Gh. Chirvăsuţă, I.G. Niţă, N. Bibiri, Toma. Mihăilescu, institutori şi profesori băcăuani cu o prodigioasă activitate didactică şi publicistică63. O altă colaboratoare, Safta E. Patrichi din Grozeşti, într-un articol din anul 1909, preciza că „sarcina conducătoarei este să facă învăţământul astfel încât copiii să se simtă în bănci ca pe genunchii mamei sau bunicii”, dând sfaturi tinerelor colege să se ocupe şi de educarea mamelor în probleme de igienă, alimentaţie etc.64.

Concluzii: An de an, creşteau rolul şi importanţa grădinilor de copii în pregătirea copiilor pentru şcoală, se intensifica şi se diversifica activitatea conducătoarelor, preocupate tot mai mult pentru „luminarea ţărănimii”, aspecte ilustrate de articole publicate în presa timpului

În al doilea deceniu al sec. al XX-lea, activitatea în grădinile de copii a căpătat noi dimensiuni, determinată în primul rând de experienţa acumulată de conducătoare, precum şi de creşterea an de an a numărulu acestora, numite de minister în alte localităţi ale judeţului Bacău.

61. Ibidem, dosar 368/1911, f. 16. 62. ANBucureşti, fond MCIP, dosar 560/1911, f. 49. 63. Gh. Pătrar, Publicaţii periodice băcăuane, 1867-1967, Biblioteca Municipiului Bacău, 1968, p. 124. 64. Revista economică şi culturală, nr. 10, Bacău, 25 dec. 1909, p. 31-33.


BACĂUL ÎN FRONTUL LUPTEI PENTRU DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII NAŢIONALE

Liliana Adochiţei

Bacău dans la lutte pour achever l’unite nationale

Résumé Bacău a joue un role important la Premiere Guerre Mondiale. Comme tous les roumains,

les habitants de Bacău ont soutenu l’effort de l’armee et des autorites pour mener la guerre. Malgre sa vie dure, la population a mis a la disposition des soldats sur la front, des vetements et des aliments, a soigne les orphelins et les veuves. Pour mettre fin aux speculations, les autorites locales ont pris des mesures concernant les prix fixes pour les produits primordiaux arrivant jusqu a rationalizer le pain. Pendant la guerre, dix hopitaux ont deroule leur activite dans le department de Bacău, certains improvises dans des etablissements scolaires.

Une attention particuliere a ete accordee a organiser les cimitieres, car le typhus exanthematique et la fievre typhoide ravageaient le front et la population civile.

L’entrée de la Roumanie dans la guerre a ajourne dun mois la rentree des classes de 1916-1917. Meme la duree des classes a ete etablie a quarante cinq minutes et on a renonce a certaines matieres. Sauf l’education des enfants, les enseignants avaient la tache d’inregistrer les blesses des hopitaux et se preoccuper a prevenir les epidemies.

Les deux fabriques du department de Bacău (Letea et la Fabrique des textiles de Buhuși) elles aussi, ont apporte leur contribution concernant la guerre. Toutes les deux ont ete requisitionnees pour larmee. Les reserves de combustible ont ete monitorisees par les autorites car le department de Bacău avait les seules ressources de petrole, de sel et de charbon de la Moldavie.

Mots clé: Front, typhus exanthematique, speculer, rationaliser, requisition Cuvinte cheie: front, tifos exantematic, speculă, rationalizare, rechizitie Forţele politice româneşti şi întreaga opinie publică au urmărit cu mare

atenţie desfăşurarea evenimentelor din preajma şi de la începutul Primului Război Mondial. Neutralitatea României, hotărâtă de Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914, era singura cale pentru salvarea intereselor naţionale ale unei ţări mici aflată între două mari imperii, ambele cu tendinţe expansioniste1. După nenumărate tratative şi chiar presiuni exercitate atât din exterior, cât şi din interiorul ţării, la 4/17 august 1916 s-au semnat la Bucureşti tratatul de alianţă cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia şi convenţia militară ruso-română2. Dar nu înainte ca guvernul Brătianu să primească garanţii privind recunoaşterea drepturilor asupra teritoriilor 1 I. Agrigoroaiei, Iaşii în anii 1916-1918, Iaşi, 1998, p. 13. 2 I. Agrigoroaiei, Sorin D. Ivănescu, S. Văcaru, Stări de spirit şi mentalităţi în timpul marelui război, Iaşi, 2005, p. 11.


Liliana Adochiţei 354

româneşti din Austro-Ungaria. Totodată, autorităţile române au mai cerut ca aprovizionarea frontului cu materiale de război, echipament, medicamente, cât şi ofensiva românească să fie susţinute de aliaţi3. România a declarat război Austro-Ungariei în seara de 14/27 august 1916.

Intrarea ţării în Primul Război Mondial nu i-a surprins pe băcăuani. Unii şi-au manifestat deschis bucuria, impulsionaţi de spiritul patriotic. Alţii au fost mai rezervaţi cu sentimentele, cugetând că vor veni zile grele pentru toată lumea. Autorităţile însă s-au mobilizat imediat şi au luat primele măsuri menite să asigure stabilitatea în comunitate, să împiedice haosul şi mai ales panica. „În aceste timpuri, circulând diverse ştiri, cele mai multe false, se atrage atenţiunea a nu se da crezare nici unei alte ştiri decât acelora care sunt cuprinse în comunicatele oficiale. Vă sfătuim să vă feriţi de ştirile false şi vă îndemnăm să controlaţi şi să anunţaţi autorităţilor pe acei care se fac răspânditori de asemenea ştiri”, a cerut locuitorilor judeţului Bacău prefectul Mircea Costinescu, într-o înştiinţare semnată la 19 august 19164. De asemenea s-au stabilit nişte reguli stricte pentru comunitate, cei dispuşi a le încălca fiind ameninţaţi cu tribunalele militare. „Nu este permis sub niciun motiv, nici ziua, nici noaptea, nici în localuri închise, nici sub cerul liber a se forma vreo întrunire, oricare ar fi scopul ei; asemenea nu este permis de a se staţiona în grupuri mari sau mici pe străzi. Nimeni, sub niciun motiv, nu are dreptul de a rosti cuvântări, fie în localuri, fie pe străzi, oricare ar fi cuprinsul lor. Nu este permis sub nicio formă a se lansa ştiri, fie adevărate, fie imaginare, asupra mersului operaţiunilor de război, nici a se face vreun comentariu asupra lor, de asemenea nici asupra vreunei dispoziţiuni luate de autorităţile militare. Este cu desăvârşire interzis publicarea vreunui fapt sau a unei păreri privitoare la armată, la operaţiunile ei sau la vreo persoană făcând parte din elementul armatei sau pusă la dispoziţia ei”, a decis comandantul Armatei de Nord5.

Imediat după începerea ostilităţilor, populaţia a fost chemată să susţină efortul armatei şi al autorităţilor pentru purtarea războiului. „Mulţi dintre vitejii noştri ostaşi se întorc răniţi de gloanţele vrăjmaşilor ţării şi ai neamului nostru. Ei trebuie îngrijiţi şi vindecaţi, spre a se întoarce din nou la lupta care trebuie să dureze până la izbânda definitivă. Spitalele trebuiesc înmulţite şi înzestrate cu tot ce trebuie. Se simte mare nevoie mai ales de rufărie (cămăşi, izmene, prostiri, feţe de perne, prosoape, şosete etc.). S-a alcătuit un comitet din d-ne şi d-ni care, împreună cu subsemnatul, fac un călduros apel la toţi cetăţenii acestui oraş, spre a da rufăria necesară bravilor noştri soldaţi. Împărţiţi cu voie bună rufăria voastră cu ostaşii noştri care cu piepturile lor fac zid împotriva vrăjmaşilor şi prin eroismul lor, nu numai rufăria, chiar întreg avutul nostru va fi la adăpostul lacomilor noştri vrăjmaşi. Dând soldatului român, daţi pentru voi şi pentru păstrarea avutului vostru”, a fost apelul primarului de Bacău, Lascăr 3 E. Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, 1916-1918, Bucureşti, 1981, p. 9. 4 SJANBc, fond Primăria Bacău, dosar 77/1916, f. 8. 5 Ibidem, f. 5.


Bacăul în frontul luptei pentru desăvârşirea unităţii naţionale

355

Veniamin, către populaţie6. Tot el a cerut băcăuanilor să aibă grijă şi de miliţienii sau tinerii recruţi care urmează să ajungă pe front. „Ministerul de răsboi cheamă astăzi în serviciu recruţi şi miliţieni cari trebuiesc îmbrăcaţi, iar răniţii ieşiţi din spitale au nevoie de diferite efecte. Acum, când frigul se simte, până ce echipamentul comandat va sosi, ministerul face un călduros apel publicului să contribuie la îndestularea acestor trebuinţe urgente.(...) Donatorii sunt rugaţi a preda ofrandele lor numai în bună stare de a servi, rufele spălate iar hainele curăţate, căci altfel nu pot servi, rufele şi efectele murdare ar putea propaga boli molipsitoare”7.

Deosebit de active au fost femeile, care s-au preocupat în special de strângerea de ajutoare pentru soldaţi şi de ajutorarea familiilor celor aflaţi pe front. „În ziua de 29 august 1916 s-a înfiinţat în acest oraş o filială a societăţii ortodoxe naţionale a femeilor române cu scopul imediat de a da adăpost şi hrană zilnică, pe tot timpul războiului, copilaşilor acelora care luptă pentru apărarea şi mărirea ţării, ale căror mame muncind cu ziua sunt nevoite să lipsească de acasă. Facem un călduros apel la toată lumea să-şi dea obolul pentru uşurarea măcar în parte a suferinţelor celor rămaşi acasă în lipsuri. Persoanele caritabile, care vor binevoi să contribuie la această operă de binefacere, fie înscriindu-se ca membri, fie donând orice sumă sau ajutoare în natură, se vor adresa ori la sediul societăţii, Şcoala nr.1 de fete, strada Negel, ori la Părintele Protoiereu Zota, vice preşedintele societăţii. Ajutoarele se vor da, ori odată pentru totdeauna, ori lunar. Orice ajutor va fi binevenit şi credem că nu va părea un sacrificiu prea mare pentru acei ai căror părinţi îşi sacrifică viaţa pentru ţară”, a solicitat Zoe Buzdugan, cea care conducea organizaţia de femei din Bacău8.

Şi autorităţile din celelalte localităţi din judeţ au fost solicitate să strângă donaţii pentru soldaţii aflaţi pe front. „Conform ordinului Ministerului de Interne nr. 1675/1916, relativ la strângerea rufăriei necesară mobilizaţilor, am onoare a vă ruga să luaţi măsurile cele mai nimerite pentru a se ajunge cât mai complet la scopul urmărit. Ministerul pune mare temei pe stăruinţa şi îndemnurile ce d-vs veţi întrebuinţa, spre a face ofrande cât mai numeroase de toate persoanele ce ar putea face sacrificii cât de mici. Se va organiza un comitet compus din dvs. şi poliţaiul local. Prin apelurile dvs. ce veţi face în cercul cunoştinţelor şi la persoanele mai cu vază, prin concursul funcţionarilor locali, preoţilor, institutorilor şi institutoarelor, credem că se va crea un puternic curent pentru ofrande. Vă rugăm domnule primar să daţi cea mai mare solicitudine acestei chestiuni, lucrând neîncetat şi urgent la înfăptuirea unui rezultat real”, cerea la data de 2 septembrie 1916 prefectul de Bacău, Ion Protopopescu, primarului din Târgu Ocna9.

Apelurile către populaţie de a susţine prin toate mijloacele armata nu au contenit pe toată perioada conflictului. Numai că, situaţia materială a civililor nu era bună şi chiar dacă ar fi vrut să-şi ajute copiii sau fraţii aflaţi pe front, posibilităţile erau reduse. La 7 decembrie 1916, sergentul Botez Ioan, delegatul garnizoanei Bacău, care 6 Idem, dosar 35/1916, f. 10. 7 Idem, dosar 90/1916, f. 4. 8 Idem, dosar 83/1916, f. 5. 9 Idem, fond Primăria Târgu Ocna, dosar 35/1916, f. 5.



avea ordin să strângă de la populaţie îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru Regimentul 67 Infanterie, raporta rezultatul acţiunii sale: „Cămăşi-63; izmene-32; ciorapi-79; flanele-16; cearşafuri-3; feţe de pernă-3; paltoane-12; jachete-20; mantale-5; căciuli-18; tunici-3; obiele-6; batiste-37; pantaloni flanelă-5; veste-11; ghete-2; bocanci-4; galoşi-1; jambiere piele-1; mănuşi-6; cojocele-1; capişoane-1; sumane-1; perne-2; fulare-1; şepci-1”10. Doar atât a reuşit să adune de la un oraş cu 18.000 de suflete.

Pentru aprovizionarea frontului cu cele necesare s-a trecut la rechiziţii, iar activitatea de distribuire către populaţie a produselor vitale supravieţuirii era bine monitorizată. Autorităţile locale aveau datoria să convoace comisiile mixte şi să formeze alte subcomisii, cu dispoziţia să „facă cercetări asupra proviziilor de hrană, producte, produse şi materiale necesare armatei, care eventual s-ar putea rechiziţiona.(...) Vor institui fără întârziere subcomisiunile pe comune urbane, plăşi şi comune rurale”11. Ministrul de interne, Alexandru Crâsnaru, recomanda reprezentanţilor Guvernului în teritoriu să facă o inventariere atentă a tuturor articolelor de primă necesitate şi să înfiinţeze depozite, atât în oraşe cât şi în sate. În depozitele orăşeneşti urmau să ajungă, potrivit indicaţiilor, „făină de grâu sau grâu, unde sunt mori, carne, vite cornute, oi, porci, peşte sărat, sare, grăsime, zahăr, ceai, lemne şi petrol”, iar pentru comunele rurale, porumb, dar şi făină, pentru localităţile unde funcţionau mori, sare, peşte sărat, zahăr, tutun, chibrituri şi petrol12. În consecinţă s-au înfiinţat cinci depozite în localităţile Bacău, Răcăciuni, Oneşti, Târgu Ocna şi Moineşti. În oraşul Bacău au funcţionat şi depozitele de artilerie ale Corpului IV Armată, reprezentanţii Ministerului de Război stabilind că terenul de lângă şoseaua Bacău-Poiana Sărată era ideal pentru obiectivul propus13.

Toate măsurile luate de autorităţi nu au fost în măsură să asigure strictul necesar pentru cetăţenii băcăuani, încă de la începutul războiului aceştia confruntându-se cu nenumărate restricţii şi lipsuri. În luna septembrie 1916, Primarul Lascăr Veniamin a decis ca „pe lângă zilele de luni, miercuri şi vineri se mai interzice şi sâmbăta să fie cu desăvârşire oprită vânzarea şi punerea în consumaţiune publică a carnei de vită, oaie, porc etc., cât şi cea de păsări şi vânat. De asemenea în aceste zile se opreşte cu totul vânzarea şi consumaţiunea mezelurilor, prin hală, pieţe publice, restaurante, cârciumi, restaurantul gării sau alt local destinat consumaţiunei publice. Tăierea cărnii în abator nu se va face în ajunul acestor zile”14. În luna octombrie, băcăuanii au rămas fără sare, ministrul de finanţe fiind rugat să ia „urgente măsuri ca să se trimită sarea trebuitoare, cunoscând că lunar se consumă în medie până la 12 vagoane”15. Chiar în ajunul Crăciunului din 1916, primarul a dat o dispoziţie care viza raţionalizarea consumului de pâine. „Cu începere de la 24 decembrie 1916, pentru echilibrarea consumului de pâine şi mămăligă, atât armata părţilor sedentare, cât şi 10 Idem, fond Primăria Bacău, dosar 90/1916, f. 20. 11 Idem, dosar 82/1916, f. 9. 12 Ibidem, f. 10. 13 Idem, dosar 72/1916, f. 2. 14 Idem, dosar 11/1916, f. 25. 15 Idem, dosar 82/1916,f. 13.



357

populaţia civilă, restaurantele şi birturile din acest oraş vor consuma în mod cu totul obligatoriu de două ori pe săptămână, marţea şi joia, mămăligă, urmând ca în aceste zile să nu se vândă pâine în oraş. Pentru spitale, consumul de mămăligă se va aplica după prescripţiile medicale. Cei care vor contraveni acestei ordonanţe vor fi judecaţi de către Consiliul de Război al Armatei”, a hotărât Lascăr Veniamin16. În februarie 1917, ministrul de interne era avertizat că în depozitele din judeţul Bacău nu se mai găsesc untură şi ulei17, iar în martie o hotărâre a administrativului băcăuan a stârnit proteste aprigi din partea brutarilor. Pâinea urma să se fabrice doar în bucăţi de 500 grame şi să se vândă la preţul de 15 bani, fiecare băcăuan având dreptul la o singură pâine pe zi. Fabricanţii nu au fost de acord cu această decizie a autorităţilor. Ei au cerut ca pâinea să se vândă cu 20 de bani, motivând că la munca prestată nu au nici un câştig. Problema a fost tranşată de Ministerul de Interne care a stabilit, prin ordinul nr. 1573, din 1917, ca pâinea să fie fabricată în unitate de 500 grame18.

În vederea ducerii războiului, armata română a apelat la rechiziţii, greul fiind suportat tot de populaţia civilă. „Legea şi regulamentul legii de rechiziţii stabileşte care anume obiecte pot fi rechiziţionate. Se observă însă că prescripţiunile legii şi regulamentului nu sunt respectate de unele autorităţi, ordonându-se rechiziţiuni de obiecte neprevăzute de lege şi procedându-se la rechiziţionarea lor de către organe nelegale. Se face cunoscut publicului că rechiziţiunile ce se cer, pentru a fi valabile, trebuie să fie făcute printr-un ordin scris, semnat de autoritatea care are dreptul de a ordona şi să fie executată prin anume ofiţeri sau funcţionari având delegaţie scrisă de a o executa, în prezenţa autorităţilor administrative şi poliţieneşti. Rechiziţiunile cerute de la locuitori, fără aceste forme, pot fi refuzate. Toate rechiziţiunile pentru nevoile urgente făcute de către corpuri, servicii sau autorităţi, pentru obiectele supuse rechiziţionării, precum şi zilele de lucru sau cărăuşie şi care sunt făcute fără o autorizaţie dată de către Marele Stat Major sau Comandamentele de Corp de armată, urmează a fi plătite locuitorilor imediat, conform tarifelor în vigoare”, se arată într-o publicaţie a autorităţilor19. Lista bunurilor rechiziţionate de armată era lungă şi diversă. Încă din luna august 1916, primarul Bacăului a fost înştiinţat că trebuie să asigure „coloanei mixtă nr. 4 parcul armatei” care urma să plece pe front: „500 pene de căpestru la 2 metri; 100 căldări de zinc; 200 kg brânză; 5 kg sfoară; 100 kg perje uscate; 500 rogojini; 20 gheme sfoară pentru curelărie; 10 sule pentru curelărie; 2 16 Idem, dosar 11/1916, f. 184. 17 „În oraşul Bacău, pe lângă lipsa aproape totală de grăsimi, nu se mai găseşte absolut deloc untdelemn, nici uleiuri, respectuos vă rugăm a interveni pe lângă comisia de aprovizionare de a ne indica de la care din depozitele ce se află în Iaşi, Bârlad, Roman etc. ni se permite aprovizionarea şi a ni se da cuvenita autorizare spre a putea aduce în Bacău uleiurile absolut indispensabile hranei populaţiei”. (Idem, dosar 83/1916, f. 26). 18 „Cu începere de la 10 martie a.c. pâinea se va fabrica din o singură calitate de făină integrală obţinută 85-90% şi numai în bucăţi de 500 grame greutate, care se va vinde cu 15 bani bucata, neadmiţându-se nicio toleranţă la greutate. Raţia zilnică stabilită pentru fiecare locuitor va fi de 500 grame. D-nii ofiţer şi agenţi ai poliţiei generale ai statului sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a prezentei ordonanţe, dând în judecată pe contravenienţi” (Idem, dosar 2/1917, f. 88). 19 Idem, dosar 78/1916, f. 53.



cuţite pentru curelărie; un scaun; 2 pile; 10 kg talpă; 10 pachete cuie de lemn pentru cizmar; 2 ciocane pentru cizmar; 10 pachete ştifte pentru cizmar; 10 sule diferite pentru cizmar; 5 pachete aţă vânătă pentru cizmar; 2 pachete ceară; 2 cuţite; 2 pile; 4 perechi calupuri diferite pentru cizmărie; 500 kg fasole uscată”20.

Apoi, autorităţile băcăuane au fost solicitate de către Regimentul 12 Artilerie să rechiziţioneze potcoave, caele, 500 kg de cărbuni, 100 kg gaz, o forjă şi 120 metri de sârmă groasă, 1500 cămăşi, 1500 de izmene, trei maşini de cusut şi „şase lucrători (croitori bărbăteşti). Lucrătorii să se prezinte la regiment, având fiecare câte o pereche de foarfece mijlocii”21.

În luna septembrie 1916 au început să se simtă greutăţile războiului, armata fiind nevoită să strângă cenuşa de la populaţie pentru a se putea fabrica săpunul22. Apoi, autorităţile locale au fost solicitate să apeleze la populaţie pentru colectarea de fontă necesară fabricării obuzelor. „Toţi cei ce au fontă veche în piese deteriorate sau numai uzate, care mai pot cu greu sau nu mai pot servi, să aducă acest material la primăria comunei respective. De asemenea se vor aduce şi piesele de rezervă de fontă care întrec prevederile pentru doi ani. Aceste materiale vor fi primite de către primar sau delegatul lui, care va asista la cântărire şi va elibera în schimb aducătorilor bonuri din carnetele cu matcă, pe care vi le vom expedia în curând. Pe bon se va înscrie în cifre şi litere greutatea fontei primită în kilograme (fără fracţiuni), numele şi locuinţa proprietarului; aceleaşi date se vor trece şi pe matcă. Ulterior, aceste bonuri se vor achita prin percepţiile comunale, cărora, la timp, le vom avansa fondurile necesare, calculate după mătcile bonurilor şi socotite la preţul de 6 (şase) bani de kilogram.(...) Din diferite cauze şi eminamente din pricină că serviciul transporturilor din străinătate este deocamdată foarte împovărat, este absolută necesitate ca să se strângă din ţară toată fonta ce se găseşte. Cei ce o vor da şi cei ce vor înlesni transportul ei la destinaţie vor face un act patriotic, căci vor înlesni astfel sporirea fabricaţiei muniţiilor”, se arăta în comunicatul Ministerului de Război23.

Într-o altă adresă trimisă în teritoriu se solicita rechiziţionarea tuturor pieilor de animale. „Fiecare comandant de garnizoană va delega un ofiţer cu însărcinarea de a urmări ca toate pieile de vite bovine: vaci, boi, mânzat, bivoli şi pieile de porci, să nu fie înstrăinate nici de abatoare, nici de măcelarii particulari, întrucât sunt necesare Ministerului de Război. Ofiţerul va ţine un registru special la sediul comisiei mixte de rechiziţie, din care să se poată vedea întreaga situaţie a pielăriei, care va fi controlată de consilierul din regiunea respectivă. Acest ofiţer va avea controlul zilnic al pieilor în raport cu vitele tăiate şi a pieilor depozitate în localitate, care se vor rechiziţiona”24. „Măcelarii din acest oraş care taie vite la abator sunt numai detailişti şi oamenii săraci vând de regulă pieile înainte şi apoi cu banii cumpără vite care au să o taie şi predă 20 Ibidem, f. 15. 21 Ibidem, f. 16, 30, 45, 72. 22 „Domnule poliţai. Am onoare a vă ruga să binevoiţi a pune la dispoziţia d-lui inginer comunal un agent poliţienesc care va însoţi un cantonist la strângerea cenuşei de pe la casele locuitorilor din acest oraş, necesară Regimentului 27 Infanterie” (Idem, dosar 81/1916, f. 3). 23 Idem, dosar 80/1916, f. 9. 24 Idem, dosar 71/1916, f. 9.



359

pielea imediat după tăiere fabricatului din localitate care le-au avansat bani şi cu care au contract. Voind a le reţine pielea, conform ordinului de mai sus, măcelarii s-au găsit în imposibilitate de a-şi procura vite şi atunci am fost silit a respecta contractele ce le aveam cu fabricanţii. Primăria Bacău s-a găsit şi ea în imposibilitate de a îndestula populaţia cu carne, deoarece stocul de vreo 50 de vite pe care le furnizase primăria ca prevedere pentru cazuri grele ne-a fost ridicat de prefectul judeţului şi trimis pentru oraşul Bucureşti”, a transmis primarul Lascăr Veniamin Comisiei Centrale pentru Aprovizionarea Comunelor şi Controlul Puterii25.

La începutul anului 1917, rechiziţiile erau mult îngreunate, din cauza sărăciei la care ajunsese populaţia26. Prefectul de Bacău informa Ministerul de Război că „pentru porumbul ce se găseşte la săteni s-a format un tabel separat pe comune, care se anexează la lucrare, prevăzând şi numărul sufletelor, precum şi calculul pe 30 de zile de hrană, pe bază de 750 grame porumb pe zi de om”27.

Nu au lipsit nici situaţiile în care reprezentanţii armatei au comis abuzuri, cazurile fiind semnalate autorităţilor locale. „S-a prezentat, ieri 20 februarie, dl. sergent Miron Costin, de la popota Armatei a II-a şi fără să aibă vreo delegaţie specială de a rechiziţiona alimente, s-a dus la locuitorii Dumitru Antica, Petrea Vernica şi Rujă Martin Cimpoieşu de la care a ridicat mai mulţi cartofi cu forţa, ameninţându-i pe locuitori cu bătaia şi că îi arestează şi duce la închisoare la Bacău”, l-a informat primarul P. Sascău pe administratorul Plăşii Traian28. O astfel de plângere ajunge şi la Prefectul de Bacău, care era avertizat că mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri români şi ruşi fac rechiziţii în mod abuziv. „Au luat în mod de rechiziţii scoarţe de lână, cămăşi, izmene, vite cornute, nutreţ, până şi strictul necesar de hrană zilnică, cum şi îmbrăcămintea familiilor sărace”29.

Nici soldaţii de pe front nu o duceau mai bine, în luna februarie 1917, solicitările de ajutor adresate Prefecturii Bacău atât din partea garnizoanelor cât şi a depozitului de subzistenţă fiind numeroase. „Rog binevoiţi a ne procura orice cantităţi de fasole, mazăre, cartofi, ceapă şi zarzavat, ducem lipsă absolută de aceste alimente şi suntem în imposibilitatea de a hrăni trupele de pe front, dacă nu ne daţi concursul dvs. să le aprovizionăm”, solicitau într-o adresă trimisă Prefecturii, la data de 7 februarie 1917, administratorii Depozitului de Subzistenţă Bacău30. Şi Regimentul 6 Artilerie informa Serviciul economic al Prefecturii că „nu mai are făină decât pentru (10) zece zile. Cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune să ni se dea de urgenţă (...) autorizaţii reale, iar nu fictive, pentru cel puţin (3) trei vagoane porumb, (2) două vagoane grâu, 1/2 vagoane fasole, (5) vagoane orz şi ovăz”31. În luna martie, carnea 25 Ibidem, f. 3. 26 Administratorul Plăşii Siret îl avertiza pe prefectul Bacăului, la data de 25 februarie 1917, că în comune „nu se mai găsesc cămăşi, izmene, pânză, bumbac de ţesut etc. pentru a se rechiziţiona” (idem., fond Prefectura Bacău, dosar 4/1917, f. 142). 27 Idem, dosar 5/1917, f. 102. 28 Idem, dosar 4/1917, f. 5. 29 Ibidem , f. 13. 30 Idem, dosar 4/1917, f. 5. 31 Idem, dosar 5/1917, f. 101.



pe front ajunsese o raritate, aceasta fiind înlocuită cu legume32. În judeţul Bacău, activităţile legate de asistenţa sanitară şi cea mortuară pe timp

de război au fost coordonate de Comitetul Local de Acţiune pentru Ajutorul Medical al Răniţilor şi Bolnavilor. Primele adrese către primărie au fost făcute din luna iunie 1915, cerându-se insistent colaborarea autorităţilor locale, pentru ca războiul să nu găsească oraşul nepregătit. „În vederea organizării ţării într-un caz eventual de război, urmând a se înfiinţa cimitire pentru înmormântarea soldaţilor amici şi inamici, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a desemna de pe acum două terenuri de câte 2 hectare unde s-ar putea înmormânta soldaţii”, a solicitat preşedintele Comitetului Local de Acţiune primarului Bacăului33.

Totodată, edilul băcăuan a fost rugat, printr-o altă adresă, ca „Lazaretul de holerici” să fie transformat în spital pentru îngrijirea bolnavilor suferinzi de boli infecţioase, iar unitatea să fie dotată în mod obligatoriu cu apă şi lumină34. În spital a fost transformat şi „Liceul Principele Ferdinand”, la fel ca şi azilul de bătrâni, destinat îngrijirii bolnavilor civili. Recomandarea era ca primăria să se orienteze către „un număr restrâns de paturi”, deoarece „cheltuielile necesare cu îngrijirea celor bolnavi cade direct în sarcina comunei”35.

La începutul războiului, în judeţul Bacău funcţionau nouă spitale, iar în ianuarie 1917 a mai fost amenajată o unitate spitalicească36. Totodată, s-au luat şi unele măsuri de securizare a spitalelor. La data de 7 septembrie 1917, primarul Bacăului, Lascăr Veniamin, semna un set de instrucţiuni legate de paza unităţilor spitaliceşti şi chiar stabilea programul de vizită. „La fiecare spital unde nu este, se va înfiinţa un post de portar, persoanele care îndeplinesc această funcţie vor fi alese dintre miliţienii daţi spitalului. Orice informaţii privitoare la răniţi se dau numai de la ora 3-4, în fiecare zi, şi numai la cancelaria spitalului. Numele răniţilor prezenţi în spital nu se publică, dar se pot spune de la cancelarie. Vizitarea răniţilor nu e permisă decât duminica de la 2-4 şi numai de către următorii membri ai familiei: soţia cu copiii rănitului, părinţii, fraţi şi surori. Aceste persoane trebuie să dovedească rudenia prin bilete de identitate eliberate de Comenduirea garnizoanei respective. În orice caz, 32 „Am onoarea a vă ruga să binevoiţi a ne arăta de la cine putem primi 34 vagoane fasole şi 9 vagoane mazăre, de care avem mare lipsă pentru hrana trupelor de pe front, spre a înlocui carnea, din cauză că nu mai avem vite”. Adresa provenea de la Comandamentul Etapelor Armatei, iar răspunsul Prefecturii a fost că în judeţul Bacău nu mai există nicio rezervă de alimente. (Idem, f. 140). 33 Idem, fond Primăria Bacău, dosar 54/1915, f. 3. 34 Ibidem, f. 2. 35 Ibidem, f. 6. 36 „Încredinţându-mi-se postul de administrator onorific la acest spital şi urmând a i se face amenajările cuvenite, am onoare a vă ruga să binevoiţi a-mi pune la dispoziţie rufăria necesară pentru 60 de paturi, autorizându-mă a cumpăra din comerţ următoarele obiecte indispensabile funcţionării spitalului: 3 oale mari de bucătărie; 3 cazane de bucătărie; 4 lighene albastre smălţuite; 6 oale de noapte smălţuite; 5 lămpi de perete; 1 topor; 1 ferăstrău complet; 2 cuţite de bucătărie; 3 lacăte; 30 vase de lut, servind de scuipători; 90 ulcele de lut, servind pentru ceai; 3 ciubere mari de brad; 75 linguri de lemn; 4 mături; 1 masă de lemn pentru birou; 2 scaune de lemn; 2 căni mari de lut; 1 bidinea”, s-a solicitat preşedintelui Comitetului Local de Acţiune pentru Ajutorul Medical al Răniţilor şi Bolnavilor. (idem, fond Serviciul Sanitar Bacău, dosar 1/1916, f. 7).



361

vizita se face într-o cameră anume a spitalului. Numai răniţii care nu pot părăsi patul vor primi vizitatorii la pat. Atât în camera de convorbire, cât şi în salonul de răniţi conversaţia se va mărgini la chestiuni străine armatei”, se menţionează în comunicat. Pentru a fi siguri că ultima regulă este respectată de către vizitatori, a fost desemnată o persoană din spital care să participe la fiecare întâlnire dintre familie şi bolnav37.

După amenajarea unor spitale s-a simţit nevoia organizării cimitirelor, iar acest lucru a căzut tot în sarcina edililor locali. „Comitetul Sanitar local a luat hotărârea ca înmormântarea răniţilor din spitale să se facă de acelaşi personal ca şi înmormântările civililor. Veţi delega un funcţionar oficial a se ocupa cu aceasta. Prefectura vă va pune la dispoziţie, la cerere, 2-3 miliţieni pentru facerea gropilor. Veţi îngriji ca la cererea medicului de spital să se încheie de îndată actul de stare civilă şi să se facă înmormântarea. Veţi delega pe d-l inginer al comunei ca să facă, în interiorul cimitirului militar, un plan sistematic de înhumare, păstrând alei şi şosele în cimitir. Vă rog a lua măsuri de executare în termen a celor arătate mai sus, întrucât ni s-a raportat de către medicul spitalului permanent că până acum a întâmpinat dificultăţi în această privinţă”, a solicitat, la 17 septembrie 1916, Comitetul Regional Sanitar primăriei băcăuane38.

În luna octombrie 1916, valuri de refugiaţi au început să vină în Bacău. Oraşul a devenit tot mai aglomerat şi mai sărac. În aceste condiţii, autorităţile locale au luat toate măsurile necesare stopării izbucnirii unor epidemii39. Cea mai mare ameninţare era holera, pentru prevenirea acesteia impunându-se măsuri ferme40.Cu toată profilaxia din acele vremuri, nu s-a putut scăpa de tifosul exantematic. „Faţă de epidemiile diverse care bântuie în jurul României, se impune a se lua din vreme măsuri de prevedere; una din aceste măsuri este ca toate comunele din ţară să fie aprovizionate cu cantităţi suficiente de var, substanţă neapărat trebuincioasă pentru dezinfectarea mare. Aducându-vă la cunoştinţă cele ce preced, avem onoare a vă ruga să ne comunicaţi cantitatea de var aflată în depozitul acelei primării, luând măsuri ca nici într-un caz să nu fie mai mică de 500 kg”, solicita Primăriei Bacău directorul Administraţiunii Judeţene şi Comunale41. Primele semnale de alarmă legate de o posibilă epidemie de tifos exantematic au apărut încă din a doua jumătate a anului 1915. Într-o adresă destinată primăriei, medicul Regimentului IV Obuziere justifica prezenţa urgentă a unei etuve pentru dezinfectarea echipamentului unor soldaţi. „Am onoare a raporta că este necesitate de etuvă pentru următoarele motive: 1. Fiindcă au venit soldaţi de la închisoarea militară Galata, loc infectat de cazurile ce au fost cu tifos exantematic. Din cauză că de o lună jumătate etuva nu s-a mai trimis, toţi acei 37 idem, fond Primăria Bacău, dosar 54/1915, f. 50. 38 Ibidem, f. 56. 39 Într-o adresă către medicul oraşului, primarul a menţionat următoarele: „S-a intervenit pe lângă poliţia oraşului a lua măsuri şi a obliga pe toţi locuitorii de a curăţi latrinele curţilor şi totodată vă rog a ne face cunoscut care dintre locuitori sunt în imposibilitatea de a-şi face curăţirea latrinelor şi a curţilor”. (Idem, dosar 38/1916, f. 31). 40 La nivel naţional s-au organizat opt centre regionale pentru prevenirea holerei: Bacăul aparţinea de centrul de la Roman, alături de Piatra Neamţ şi Fălticeni. (Idem, dosar 86/1916, f. 15). 41 Idem, dosar 21/1915, f. 8.



soldaţi sunt ţinuţi fără folos înrolaţi. Având în vedere gravitatea şi repeziciunea transmiterii şi a lăţirii acestei epidemii era absolut necesar, de acum o lună în urmă, a se trece toată îmbrăcămintea acelor soldaţi la etuvă. 2. Pentru a se lua măsuri profilactice faţă de tifosul exantematic în regiment, după ordinele date verbal şi în scris de d-l ministru Anghelescu”, solicită lt. D. Lucescu42.

Pe lângă tifosul exantematic, s-au răspândit febra tifoidă, dar mai ales bolile cu transmitere sexuală. Încă din 1915, când România nu intrase încă în focul confruntărilor, autorităţile locale băcăuane erau avertizate despre prostituatele din oraş, care răspândeau tot felul de boli venerice. Astfel, în luna mai 1915, comandantul Regimentului 17 Artilerie solicita primarului de Bacău să ia măsuri urgente împotriva femeilor bolnave, pentru a se evita spitalizarea soldaţilor. „Am onoare a vă aduce la cunoştinţă că în oraşul Bacău se află prostituate pline de boale lumeşti, atât particulare, cât şi prin hoteluri, care au infectat mai mulţi bărbaţi din acest regiment. Se citează prostituatele de la hotelul Bristol, Teodoru şi alte hoteluri locuite de prostituate clandestine. Comunicându-vă aceasta facem un călduros apel la dvs. rugându-vă să binevoiţi a lua măsuri ca prin agenţii de care dispuneţi şi cu ajutorul poliţiei, să se închidă în spitale toate femeile bolnave, mai ales acum când fiind concentraţi mulţi militari, aceste femei infectându-i îi fac impropriu serviciului şi deci instrucţia lor nu se poate face”, a solicitat colonelul Brânzetescu43. Edilul local era presat să intervină pentru rezolvarea problemei prostituţiei nu doar de către comandanţii garnizoanelor staţionate în oraş sau în apropierea acestuia, ci şi de presa locală a vremii. Astfel, în cotidianul Nordul se consemnează, într-un articol adresat poliţaiului, la 24 iulie 1914, pericolul pe care-l reprezintă în acele vremuri femeile de moravuri uşoare cu boli venerice.

„Este cunoscut că marele rău ce-l aduce acestei populaţiuni este numai desfrâul care astăzi bântuie societatea, mai ales în acest oraş unde sunt câteva taverne în care se propagă viciul beţiei, se fură salarul unui nenorocit, se oferă cu generozitate sifilisul, se măreşte numărul desfrânaţilor şi încurajează celibatul şi se propagă cu uşurinţă inevitabila tuberculoză.

Dar să presupunem că şi energicul poliţai are cunoştinţă că, chiar în centrul oraşului există aşa zise cafe-concert, nişte localuri infecte, în care îşi dau întâlnire drojdia societăţii adeseori cu oameni de oarecare condiţie, ademeniţi să petreacă acolo în tovărăşia unor femei desfrânate. Fiecare se întreabă cum se poate tolera în centrul oraşului ca un local de noapte, care se închide în realitate atunci când răsar zorile, să aibă pe lângă chelneri şi nişte nenorocite femei sifilitice, ca <dame de consumaţie>”, titrează ziarul local.

Dintre bolile contagioase care au afectat trupele aflate pe front, afecţiunile venerice au fost cele mai răspândite, după cum rezultă dintr-un raport înaintat de către autorităţile locale băcăuane, în luna octombrie 1916, Marelui Cartier General Sanitar şi Comitetului Central Sanitar Bucureşti. „Locuri disponibile la Bacău, chirurgie mică 12 şi boale interne 7. Răniţi: 9 ofiţeri, 642 trupă; bolnavi: 7 ofiţeri, 60 trupă; 42 Ibidem, f. 9. 43 Ibidem, f. 4.



363

contagioşi: ofiţeri niciunul, 53 trupă; dintre care 7 de febră tifoidă(..), 4 de conjunctivită granuloasă (...), 2 de conjuncivită purulentă(...), 1 de conjunctivită acută(...), 2 de erezipel (...), 2 de dizenterie (...), 33 bolnavi de diferite boli venerice şi 2 ruşi de febră tifoidă din regimentul 38 Infanterie Siberia”44.

Intrarea României în Primul Război Mondial a însemnat o perturbare a activităţii din învăţământul băcăuan45. În primul rând, mai multe şcoli au fost transformate în spitale: Liceul „Ferdinand I”, şcolile nr. 1, nr. 2 şi nr. 3 de băieţi, şcolile nr. 1 şi 2 de fete, Şcoala profesională de fete46. Altele au ajuns la dipoziţia armatei, cum s-a întâmplat cu Şcoala nr. 1 de băieţi. Aici s-au cantonat soldaţi ruşi care au făcut mari străcăciuni unităţii de învăţământ. „Poliţia locală, printr-un sergent de oraş, a dispus ca localul acestei şcoli să fie locuit de soldaţi ruşi, care venind spre seară au dat năvală la lemne, le-au dus prin clase şi tăindu-le cu toporul pe duşumele au umplut sobele cu lemne întregi şi nedespicate. Această operaţie s-a făcut aproape toată noaptea. Pe lângă pagubele ce fac stricând duşumelele şi sobele, pot să dea foc localului prin îngrămădirea prea mare de lemne prin sobe. La observaţia pe care le-am făcut-o, dânşii se fac că nu înţeleg”, s-a plâns primarului directorul şcolii47.

Din motive întemeiate, deschiderea anului şcolar 1916-1917 a fost amânată, dar nu s-a pus niciun moment problema ca elevii să întrerupă orele de curs, pe durata conflictului mondial. „Conform ordinului telegrafic al domnului ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor nr. 90639/916, am onoare a vă face cunoscut că începerea anului şcolar 1916-1917 s-a amânat pentru ziua de 1 noiembrie a.c. Toate lucrările pregătitoare se vor săvârşi în intervalele arătate de regulamentele respective, socotite însă pentru data de 1 noiembrie, în loc de 1 octombrie cum se hotărâse”, îl avertiza, la data de 21 septembrie 1916, prefectul de Bacău, Ion Protopopescu, pe directorul Liceului „Ferdinand I”48.

Mesajul ministrului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, I.Gh. Duca, pe care l-a transmis unităţilor de învăţământ din ţară, cu prilejul deschiderii anului şcolar, a fost unul deosebit de mobilizator şi sensibil pentru sufletul românilor. „La noiembrie urmează a se deschide toate şcolile din ţară, afară de cele ale căror localuri au fost transformate în spitale de răniţi şi de cele din localităţile în care starea sanitară ne-a impus, deocamdată, amânarea acestei deschideri. Dorinţa noastră este ca începerea cursurilor să aibă anul acesta un caracter deosebit, potrivit cu vremurile noi pe care le trăim; de aceea vă rugăm să întruniţi pe toţi elevii şcolilor ce-i conduceţi şi în prezenţa întregului corp profesoral să le ţineţi o cuvântare patriotică, în care să le arătaţi toată însemnătatea războiului pe care-l purtăm, să le spuneţi că România luptă pentru dezrobirea fraţilor ei, că va îndura cu resemnare greutăţile pe care războiul îi impune, 44 Idem, fond Prefectura Bacău, dosar 15/1916, f. 449. 45 „În anul şcolar 1910-1911, în judeţul Bacău, care avea o populaţie de peste 230.000 locuitori, funcţionau 10 şcoli primare la oraşe şi 177 de şcoli în localităţile rurale, cu 277 învăţători şi 33.824 elevi înscrişi, dintre care doar 18.301 frecventau cu regularitate” (N. Barabaş, S. Nanianu, I. Mitrea, D. Zaharia, Bacău: monografie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1980, p. 188). 46 SJANBc, fond Primăria Bacău, dosar 68/1914, f. 20. 47 Idem, dosar 41/1916, f. 23. 48 Idem, fond Liceul „George Bacovia”, dosar 2/1916, f. 3.



că ea este mai hotărâtă decât oricând să facă toate sacrificiile pentru a birui şi că are încrederea nestrămutată că alături de Marile Naţiuni, cu care s-au unit sforţările, jertfele ei de astăzi vor fi răsplătite printr-o izbândă glorioasă şi desăvârşită. Totodată, puneţi în vedere elevilor dvs. să fie mândri de vitejia de care, în toate luptele de până acum, soldaţii noştri au dat dovadă, şi-i aduceţi numeroşilor eroi, care au căzut pe câmpul de bătaie, luptând pentru dezrobirea şi întregirea neamului, omagiul de evlavioasă recunoştinţă ce li se cuvine”, a transmis ministru I.Gh. Duca la 1 noiembrie 1916. Ministrul a mai cerut profesorilor să cultive spiritul patriotic în rândul copiilor şi să le ceară acestora să-şi aducă şi ei contribuţia la război49.

Şi Primăria Bacău s-a mobilizat şi a făcut apel către populaţie să susţină financiar şi material pe copiii care vor să meargă la şcoală50. Pregătirea şcolilor pentru cursuri a început din perioada vacanţei de vară51. Faţă de anii anteriori, s-au luat unele măsuri de schimbare a programei şcolare. Astfel, durata orelor de curs a fost stabilită la 45 de minute, s-au redus unele materii, iar altele au fost suplimentate52. „Numărul de ore ce vine fiecărui profesor (15 respectiv 12) nu se socoate pentru ora de 45, ci tot pentru cea de 60. Cu chipul acesta, profesorul care era obligat în timpurile normale a face 12 ore de curs a 60, va face în felul acesta 16 ore la clasă, de câte 45. În acest chip, fiecare profesor nemobilizat va fi obligat a face ore de clacă pentru suplinirea unui coleg mobilizat. Nu ne îndoim că golurile lăsate şi prin această dispoziţiune vor fi pe deplin înlăturate prin oferte benevole, dar (odată făcute devenind obligatorii) din partea profesorilor nemobilizaţi, vremurile prin care trecem impune fiecărui sacrificiu de muncă şi timp”, a transmis în teritoriu Direcţiunea Învăţământului Secundar şi Superior53.

Pe lângă ţinerea cursurilor, lecţiile de patriotism şi orele de muncă gratuite, 49 Ibidem, f. 45. 50 „Ostaşii noştri au plecat pe câmpul de luptă, pentru mărirea Patriei şi întregirea neamului, cu un avânt demn de adevăraţii urmaşi ai lui Traian şi cu entuziasmul ce-l dă credinţa nestrămutată în realizarea marilor aspiraţiuni ale neamului românesc. Se cuvine dar ca acest avânt şi entuziasm să nu fie micşorat prin grija celor de acasă. Să ştie soldatul român, speranţa ţării de azi, că, copiii lor, speranţa ţării de mâine, nu vor rămâne uitaţi şi neîngrijiţi. În curând copiii, oricare ar fi greutăţile prin care vom trece, trebuie să urmeze la şcoală pentru a asigura viitorul României de mâine. Întreţinerea multora din copiii de la şcoală era asigurată prin munca zilnică a părinţilor lor, care azi sunt pe câmpul de onoare. E o datorie pentru cei rămaşi de a înlocui pe cei ce au plecat asigurând copiilor hrană, îmbrăcăminte şi cărţi. Să înfiinţăm cantine şcolare pentru a da hrană completă copiilor ce urmează la şcoală; să le procurăm haine şi cărţi”, le-a cerut băcăuanilor primarul Lascăr Veniamnin. (idem, fond Primăria Bacău, dosar 83/1916, f. 3). 51 Idem, fond Liceul „George Bacovia”, dosar 2/1916, f. 11. 52 „Faţă de împrejurările prin care trecem, când localurile celor mai multe şcoli sunt transformate în spitale, iar mare parte dintre profesori luptă pe front, e nevoie de lucrări făcute din vreme pentru ca şcolile deschise la 1 noiembrie să funcţioneze după un plan bine stabilit adaptat vremii şi care să le asigure un mers cât mai apropiat de cel normal. În acest scop, domnii inspectori vor vizita localitate cu localitate, pentru ca în unire cu dumneavoastră să stabilească amănunţimile planului de lucru. Pentru a înlesni această lucrare vă rugăm să aveţi pregătite datele asupra localurilor şcolare libere, asupra profesorilor nemobilizaţi şi pensionari ca şi asupra persoanelor cu pregătire îndeajunsă, cărora li s-ar putea cere concursul pentru asigurarea ţinerii cursurilor”, a fost rugămintea Direcţiunii Învăţământului Secundar şi Superior către şcolile din judeţ. (Idem, dosar 2/1916, f. 10). 53 Ibidem, f. 11.



365

cadrele didactice băcăuane aflate în activitate au mai primit încă o însărcinare în timpul războiului. „Ministerul Instrucţiunii a decis să înfiinţeze un serviciu de înregistrare a răniţilor de război aflaţi în spitale cu ajutorul profesorilor, institutorilor, învăţătorilor şi preoţilor. În vederea acestui scop sunteţi rugat a vă pune în contact imediat cu d-l revizor al judeţului, cu protoereul judeţului şi cu comitetul regional sanitar, şi a desemna pentru fiecare spital persoana sau persoanele care vor lucra la alcătuirea fişelor personale pentru fiecare rănit internat în spitale. În oraşul de reşedinţă şi în comunele urbane veţi utiliza pe profesorii secundari şi pe institutori. În spitalele din comunele rurale veţi întrebuinţa pe învăţători sau în lipsă, pe preot” a solicitat, în octombrie 1916, şeful învăţământului secundar şi superior, Iuliu Valaori54. Tot cadrele didactice aveau datoria să îl ajute pe medicul comunal şi să se implice şi în prevenirea epidemiilor55.

În pofida ordinelor şi indicaţiilor clare, la ministrul I.Gh. Duca au ajuns nenumărate sesizări împotriva profesorilor care încercau să se sustragă îndatoririlor suplimentare la care au fost obligaţi. „Direcţia generală a serviciului sanitar face apel la concursul d-lor profesori pentru lupta împotriva epidemiilor care ne ameninţă. Mi se atrage însă luarea aminte că dacă se găsesc d-ni profesori care primesc cu drag însărcinarea ce li se dă, cum se şi cuvine în vremurile prin care trecem, sunt însă şi membri din corpul didactic care refuză concursul d-lor. Vă rog să puneţi în vedere tuturor d-lor profesori că sunt siliţi de a nu refuza niciun serviciu, de orice natură care li s-ar cere de la orice autoritate. E vremea sacrificiilor şi cu atât mai mult al îndeplinirii datoriei ce o are orice funcţionar al statului. Cu această ocazie vi se atrage atenţia ca la trimiterea statelor lunare pe a d-vs proprie răspundere, să notaţi în dreptul fiecărui d-n profesor însărcinarea efectivă ce o are şi dacă o îndeplineşte real, căci Ministerul se vede nevoit a lua măsuri riguroase contra celor care (...) nu-şi pun la dipoziţia binelui obştesc energia de care dispune”, a solicitat ministrul Duca directorilor de şcoli56.

Mulţi dintre dascălii băcăuani mobilizaţi pe front au fost supliniţi de refugiaţi calificaţi, care şi-au oferit serviciile imediat ce s-au stabilit în noul judeţ57. Cei care nu şi-au găsit un post în învăţământ s-au angajat în spitalele băcăuane58.

Încă de la începutul războiului, din motive de siguranţă, Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor a luat decizia de a-i înlătura pe funcţionarii de naţionalitate străină. „Avem onoare a vă face cunoscut că nu mai este îngăduit, chiar de la 1 54 Ibidem, f. 46. 55 „Domnule director, vă facem cunoscut că Ministerul vă roagă să comunicaţi d-lor profesori care să se pună la dispoziţia seviciului sanitar pentru a controla starea sanitară a oraşului, pentru a nu da pas vreunei epidemii să se întindă datorită aglomeraţiei. Instrucţiuni vor lua de la medicul comunal”, a solicitat Valaori conducerii Liceului „Ferdinand I”. (Ibidem, f. 33). 56 Idem, dosar 2/1916, f. 135. 57 „Fiind refugiată din comuna Măgurele, judeţul Teleorman, unde am funcţionat ca învăţătoare titulară, cu titlul provizoriu vă rog respectuos să binevoiţi a interveni către minister pentru a mi se da un post la şcoala din comuna Săuceşti, judeţul Bacău”, a fost cererea Ceciliei Marinescu către revizorul şcolar. (idem, fond Inpectoratul Şcolar Judeţean Bacău, dosar 1/1916, f. 9). 58 Ibidem, f. 5.



septembrie ca persoanele care sunt supuse ţărilor cu care suntem în război şi care ocupă un post fie administrativ fie de serviciu să mai facă parte din personalul acelei şcoli”. Adresa era semnată de Iuliu Valaori59. Tot ministerul a avut grijă să retragă din şcoli cărţile didactice elaborate de cadre didactice de naţionalitate germană. Semnificativă din acest punct de vedere este adresa emisă la data de 9 noiembrie 1916 pentru Liceul „Ferdinand I” din Bacău. „Vă facem cunoscut că Ministerul retrage autorizarea cărţilor didactice ale domnului Konrad Richtar, de limbă germană, până la noi dispoziţiuni. Ca atare, ele nu vor mai fi recomandate elevilor şi elevelor”60, a cerut Direcţiunea Învăţământului Secundar şi Superior.

Greutăţile inerente din timpul conflagraţiei mondiale au fost resimţite din plin şi de Fabrica de hârtie „Letea” din Bacău. Chiar de la declanşarea războiului, unitatea băcăuană a intrat pe lista obiectivelor cu statut special. „Avem onoarea să vă atragem atenţiunea că în împrejurările actuale mai toate fabricile şi atelierele nu numai că au suprimat repaosul duminical, dar unele ateliere care în timp normal lucrau numai ziua, acum au început să lucreze şi ore de noapte. Credem dar că şi la noi, dacă nu se opun alte consideraţii, s-ar putea suprima repaosul duminical şi sărbătorile pe tot timpul războiului”, îl informează administratorul firmei, la data de 2 septembrie 1916, pe acţionarul fabricii Letea61.

Fabrica şi-a adus contribuţia din plin la război, atât prin onorarea comenzilor de hârtie pentru front şi tot ce funcţiona în spatele acestuia, cât şi prin colaborarea bună cu unităţile militare cantonate în zona Bacăului. „Fabrica de hârtie «Letea» a furnizat pentru depozitul mobil al Corpului IV de Armată aproximativ 400 metri cubi lemnărie rotundă brută de brad, pentru construirea de magazii, adăposturi etc. Preţul fixat de acord cu dl. comandant al depozitului este de 16 lei metrul cub, adică preţul de cost al fabricii. În vedere că lemnul de brad furnizat constituie materie primă principală în fabricaţiunea hârtiei şi deci în locul acestuia urmează să ne procurăm cantitatea echivalentă pentru a asigura fabricaţiunea, pe de altă parte fabrica noastră fiind admisă de Ministerul de Război a funcţiona în timpul războiului, considerată necesară pentru apărarea şi economia naţională, deoarece fabricăm pe lângă hârtie şi vată de celuloză, necesară la fabicarea fulmicotonului, iar funcţionarea unei fabrici azi fiind imposibilă dacă produsul său, materialele prime rechiziţionate, nu se plăteşte cu bani gata, vă rugăm să binevoiţi a aproba ca lemnăria furnizată sau ce se va mai furniza pentru Depozitul mobil nr. 4 să fie plătită cu bani, iar nu cu bonuri de rechiziţie”, solicita la 27 octombrie 1916 directorul societăţii Letea62.

Ca şi celelalte unităţi care îşi mai desfăşurau activitatea, după ocuparea teritoriului ţării de către trupele inamice, fabrica „Letea” a simţit din plin privaţiunile războiului şi iarna grea din 1916-1917. La 24 noiembrie 1916, administratorul avertiza conducerea fabricii despre faptul că Letea este în pericol de a nu mai putea funcţiona. „(...)În ce priveşte termenul de predare nu putem lua nici o garanţie din 59 Idem, fond Liceul „George Bacovia”, dosar 1/1915, f. 200. 60 Idem, dosar 2/1916, f. 53. 61 Idem, fond Letea, dosar 14/1916, f. 97. 62 Idem, dosar 11/1916, f. 256.



367

următoarele motive: 1) Comenzile în notă pentru armată şi autorităţi acoperă fabricaţiunea pentru 2 luni de zile. 2) Nici în acest interval de 2 luni nu suntem siguri dacă vom putea funcţiona cu fabrica din cauza lipsei de combustibil şi piese de schimb. 3) Din cauza iernii, forţa hidraulică ce avem de la Bistriţa este foarte redusă şi uneori dispare complet din cauza îngheţului. Nu putem înlocui această forţă prin maşinile cu aburi neavând ţiţei. Deoarece cantitatea de 20 de vagoane ţiţei ce aveam lunar ni s-a suprimat de la 30 octombrie, iar toate intervenţiunile ce am făcut la Ministerul Industriei au rămas fără rezultat. Pentru a nu fi obligaţi să oprim fabricaţiunea din lipsă de forţă, ceea ce ar produce o criză completă de hârtie, vă rugăm să binevoiţi a interveni ca dl. ministru de război să pună chestiunea în Consiliul de Miniştri, pentru a se da fabricii noastre, cel puţin pe lunile de iarnă(...), câte 15 vagoane de ţiţei lunar, cu care s-ar putea asigura funcţionarea maşinii cu aburi, înlocuind forţa hidraulică”63. În anii războiului, fabrica a funcţionat cu maşinile nr. III, IV şi V, pentru obţinerea hârtiei de ziar şi a hârtiei de scris. Ea a fost profilată îndeosebi pe producerea hârtiei de mătase şi a vatei de celuloză necesară fabricării fulmicotonului64.

Deşi o ducea destul de greu, mai ales în privinţa combustibilului, societatea „Letea” a găsit întotdeauna soluţii pentru a veni în sprijinul armatei, ori de câte ori aceasta avea nevoie. „Acest regiment aflându-se cartiruit provizoriu în Letea Nouă, satul Izvoarele şi fiind lipsit absolut de lemnele necesare pentru preparatul hranei trupei şi nici la depozitele militare nu se găseşte, iar pentru a se aduce de la pădurile din judeţ ne lipsesc mijloacele, cu onoare vă rog să binevoiţi a ne da fie cu plată, fie sub orice condiţiuni veţi putea, cantitatea de 2000 kg. lemne de foc al căror cost îl vom plăti la ridicarea lor”, a cerut conducerii fabricii „Letea”, la data de 16 decembrie 1916 comandantul Regimentului Artilerie65. De la societatea băcăuană erau solicitaţi de către armată până şi cărbunii aflaţi pe stoc, chiar dacă aceştia nu erau de o calitatea foarte bună, după cum rezultă din adresa către Regimentul 67 Infanterie: „(...) avem onoarea să vă comunicăm că v-am fi servit cu plăcere cu cărbunii de care aveţi necesitate, însă noi nu posedăm decât cărbuni antracit, de provenienţă rusească, care nu ard decât cu un ventilator foarte puternic. De altfel, chiar din acest fel nu posedăm decât o cantitate mică”66.

În ceea ce priveşte Fabrica de Postav Buhuşi, aceasta a onorat doar comenzile armatei, pe toată perioada războiului. „Avem onoarea a vă comunica că în baza adresei nr. 4419 din 13 mai 1916 am expediat astăzi la adresa atelierului de haine ofiţereşti un vagon, nr. 28618, conţinând următoarele: 7 bucăţi de 172.40 metri postav verde pentru mantale; 8 bucăţi de 227.10 metri postav verde pentru pantaloni; 14 bucăţi de 434.90 metri postav verde diagonală pentru pantaloni; 26 bucăţi de 772.10 metri postav verde pentru bluze; 29 de bucăţi de 842.20 metri postav verde pentru bluze de vară, 26 de bucăţi de 808.20 metri postav verde pentru pelerine de vară. Iar 63 Ibidem, f. 8. 64 C. Botez, I. Saizu, Letea, un secol de istorie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 108. 65 SJANBc, fond Letea, dosar 13/1916, f. 611. 66 Ibidem, f. 530.



alăturat ne permitem a vă remite factura respectivă în triplu exemplar în valoare de 60386.10 lei”. Notificarea a fost trimisă pe adresa Ministerului de Război, la 10 august 191667.

În luna decembrie 1916, fabrica trecea printr-o cruntă criză de combustibil, autorităţile fiind avertizate că unitatea nu va mai putea să-şi desfăşoare activitatea la capacitate maximă68. Din octombrie 1917, Fabrica de Postav Buhuşi a trecut în administrarea armatei, regimul instituit în societate fiind unul cazon. „Fabrica fiind militarizată este în interesul vital al echipării armatei ca până la rezolvarea mobilizării personalului, lucrătorii să rămână în fabrică spre a nu fi obligaţi a dezorganiza secţiunile ceea ce ar aduce şi suspedarea fabricaţiunii. În acest sens rog binevoiţi a da ordin posturilor de jandarmi de a nu executa lucrătorii”, a fost solicitarea comandantului militar a fabricii către Cercul de Recrutare69.

În perioada războiului, o atenţie foarte mare a fost acordată combustibilului, autorităţile centrale solicitând o evidenţă strictă a acestuia la nivel local. „Comisiunea de supraveghere a Statului pentru industria de petrol, urmând a ţine evidenţă numărul şi capacitatea de înmagazinare a rezervoarelor, precum şi de mişcarea stocurilor de ţiţei şi derivate, în vederea unei regulate distribuiri pentru consumul intern, invită toate exploatările de petrol, întreprinderile de conducte particulare şi ale Statului, fabricele de petrol, staţiunile de export, societăţile pentru distribuţia derivatelor petrolului, căile ferate, toate stabilimentele industriale, particulare sau publice, militare sau civile, precum şi toate autorităţile care întrebuinţează păcură sau alt derivat (benzină, motorină) ca, combustibil, să trimeată regulat situaţiunea rezervoarelor şi a stocului, la 1, 10 şi 20 ale fiecărei luni, conform modelului alăturat şi arătând pentru fiecare rezervor în parte: a) Nr. rezervorului. b) Capacitatea de umplere a rezervorului în metri cubi. c) Felul produsului înmagazinat în rezervor. d) Cantitatea, în metri cubi sau tone, a produsului aflat în fiecare rezervor la datele de mai sus, ora 8 dimineaţă. e) Capacitatea rămasă disponibilă în metri cubi la aceleaşi date ca mai sus”, a solicitat ministrul Al. Radovici autorităţilor locale, în luna octombrie 1916. Tot în acelaşi ordin se mai cerea să se comunice periodic consumul de combustibil pentru fiecare întreprindere, staţiune sau depozit70. La începutul anului 1917, lipsită de ţiţei şi lemne 67 Idem, fond Fabrica de Postav Buhuşi, dosar 4/1916, f. 35. 68 „Avem onoare a vă comunica că am luat măsuri ca începând de la 1 februarie 1917, numai jumătate din instalaţiunea noastră să continue de a lucra postavurile de mohair, iar cealaltă jumătate să lucreze postavul verde de pantaloni contractat cu onorabilul minister. În ceea ce priveşte producţia fabricei noastre, una din cele mai mari piedici de care ne izbim este chestia combustibilului, care, după cum vă este cunoscut, ne-a preocupat de aproape 3 luni, luând încă de atunci măsurile cuvenite pentru a putea lucra fără întrerupere. După ocuparea oraşului Bucureşti, instalaţia comandată de noi pentru prefacerea cazanelor noastre n-a mai sosit şi procurarea de păcură de pe Valea Prahovei devenind, de asemenea imposibilă. Am găsit o fabrică la Iaşi de la care am comandat instalaţia pentru transformarea parţială a cazanelor noastre, astfel că după această transformare vom mai necesita 12.000 – cel puţin 10.000 kilograme păcură pe zi.(...) La cererea noastră către onor. Ministerul Industriei pentru păcură, ni s-a aprobat în loc de cantitatea minimală de un vagon pe zi, numai 5000 de kilograme de ţiţei din Moineşti”, informa conducerea fabricii, la 25 decembrie 1916, Ministerul de război. (Ibidem, f. 231). 69 Idem, dosar 6/1917, f. 94. 70 Idem, fond Primăria Bacău, dosar 82/1916, f. 12.



369

şi-a încetat activitatea, timp în care, conducerea fabricii a cerut prefecturii judeţului Neamţ să „rechiziţioneze” cu plată un mare număr de locuitori pentru a putea exploata lemnul din pădurea Racova, necesar arderii lui la cazanele maşinii cu vapori71.

Prima informare făcută de autorităţile băcăuane către Ministerul Industriei dovedea faptul că pe teritoriul băcăuan se găsea suficient combustibil. „În depozitul fabricei din Tescani se găsesc: 10.000 kg alcool pur; 2000 kg alcool denaturat. La fabrica Blum-Mărgineni: 1271 kg benzină brută, 15.000 kg petrol lampant; 38505 kg petrol uleios; 2344 kg petrol rafinat; 24.011 kg ulei parafinos; 948 kg parafină; 11890 kg rămăşiţe (păcură groasă). La Fabrica Marcu Idel Bacău se găsesc: 14313 kg ţiţei; 257 kg benzină; 11677 kg petrol distilat; 1808 kg petrol rafinat; 26297 kg ulei, 50 kg coog; 20.532 kg rămăşiţe”72. Pe de altă parte, la dispoziţia Prefecturii Bacău s-au luat măsuri pentru aprovizionarea depozitelor cu următoarele cantităţi de combustibil: „Societatea pentru distribuţia petrolului «Steaua» Bacău: 5000 kg. ulei subţire pentru automobile; 5000 kg ulei gros. 15.000 kg benzină pentru motoare; 12.000 kg benzină pentru automobile; 25.000 kg petrol lampant; 13.000 kg. păcură pentru motoare. La Fabrica Blum din Mărgineni: 50.000 kg petrol lampant; 10.000 kg benzină pentru automobile; 100.000 kg păcură grea; 60.000 kg motorină; 100.000 kg benzină grea. La Fabrica de spirt Mărgineni: 150.000 kg alcool pur; 1000 kg. alcool denaturat; 100 kg materii pentru denaturat. Acest din urmă articol va fi mărit cât mai urgent posibil pentru cazul când să se poată denatura 3000-4000 kg alcool pur”, se preciza în adresă73.

Singurele surse de petrol din zona Moldovei erau situate în judeţul Bacău, iar între anii 1916-1917, întreaga maşină de război românească a trebuit să se limiteze la acestea. Sub presiunea cerinţelor, s-au pus în funcţiune noi sonde la Moineşti, Zemeş, Solonţ, ceea ce a condus la dublarea producţiei, în doar doi ani74. Cu toate acestea, ce se exploata în centrele din Moineşti, Zemeş, Lucăceşti, Solonţ, Stăneşti, Tescani şi Câmpeni şi se rafina la Valea Arinilor şi Oneşti era prea puţin pentru necesităţile ţării. La petrol se realizau 122 tone de păcură şi ţiţei pe zi, în timp ce necesarul era de 383 de tone. La benzină se realizau 5 tone, necesarul fiind de 41 de tone, iar la gaz lampant se realizau 7500 tone, la un necesar de 28.700 tone75.

Situaţia era identică şi la exploatările de cărbune, singurele mine din Moldova fiind situate tot în judeţul Bacău, la Comăneşti, Văsâieşti şi Partenie. Numai că în aceste centre se extrăgea doar 8,5 % din producţia totală a ţării. O producţie bună se obţinea în schimb la sare, din Salina Târgu Ocna exploatându-se peste 25.000 de tone de sare în decursul unui an76.

O atenţie deosebită a fost acordată de autorităţi sectorului agricol. „Fiecare să-şi 71 C. Botez, Buhuşi. Din istoricul fabricii şi localităţii, Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1971, p. 63. 72 SJANBc, fond Primăria Bacău, dosar 82/1916, f. 10. 73 Ibidem, f. 9. 74 V. Anghel, Moineşti: 565 de ani de la prima atestare documentară, Bacău, 2002, p. 85. 75 Emil Răcilă, op.cit., p. 134. 76 Ibidem, p. 139



vadă de treburile şi rosturile sale obişnuite. Muncile câmpului să nu fie lăsate în suferinţă. Culegerea recoltelor, arăturile şi semănăturile de toamnă să se facă la timp. Toţi trebuie să contribuie cu muncă stăruitoare, ca pământurile să rodească şi astfel să se menţină în ţară starea înfloritoare de bogăţie şi îndestulare. Să nu dea ascultare zvonurilor rău voitoare puse la cale de duşmanii neamului nostru care împing pe cei slabi la descurajare în scop de a-i abate de la muncile folositoare, care trebuie să asigure hrana ţării şi hrana scumpilor şi vitejilor noştri ostaşi. Statul va îngriji de aproape ca şi pământurile celor plecaţi peste hotare la chemarea patriei să fie lucrate la timp, ca ele să înflorească şi să rodească” a fost apelul prefectului Mircea Costinescu către ţărani, la 18 august 191677.

Potrivit statisticii agricole, în comuna Târgu Ocna, plasa Trotuş, în toamna lui 1916 s-au cultivat: porumb pe 129 hectare, fasole şi cartofi, pe un hectar fiecare, varză, zarzavaturi şi ceapă, pe 2 hectare fiecare, iar fâneţe pe 224 hectare. Pământul a fost lucrat doar de 437 de agricultori, din documentul respectiv rezultând că 23 de proprietari nu şi-au cultivat terenul78. Cum recolta obţinută nu a fost foarte mare, în plină iarnă ţăranii s-au trezit cu hambarele goale şi fără furaje pentru vite79. Mulţi dintre ei n-au avut nicio reţinere să-şi vândă animalele, chiar dacă ştiau că încalcă legea. „Am posedat doi boi şi din cauză că au făcut multe transporturi, au căzut cu desăvârşire, nemaiputându-i întrebuinţa. Văzând că sunt aproape să piară, i-am vândut cu 230 lei Coloanei 7 Atilerie, mai mult din cauză că mi-a luat fânul tot. Mi-a plătit pe fân doar 70 de lei. Ştiam că nu trebuie să-i vând, dar nu era speranţă să-i scap cu viaţă”, a declarat jandarmilor Maria C. Tătaru, din comuna Gropile80. Pentru ca astfel de situaţii să nu se mai repete, autorităţile s-au asigurat că toţi cetăţenii judeţului Bacău ştiu care sunt legile în vigoare. „Veţi pune în vedere celor în drept că nimeni nu are dreptul să rechiziţioneze: vitele scutite după lege sau întrebuinţate la munca câmpului; cantitatea de produse necesare întrebuinţate de familiile mobilizaţilor sau la munca agricolă până la recolta viitoare; toată sămânţa pentru a cultiva pământul ce posedă.(...) Nu are voie nimeni a vinde vitele de muncă”, au primit ordin jandarmii rurali81.

După teribila iarnă din 1916-1917 s-au luat măsuri ferme pentru cultivarea terenurilor agricole. „Vă rog ca până la 1 decembrie să-mi trimiteţi următoarele date: 1) Câte braţe (bărbaţi, femei şi copii) în stare de muncă la câmp aveţi în comună, exceptând pe servitorii agricoli de pe la moşii de la 100 hectare în sus. 2) Câte vehicule; 3) Câte animale. La ambele, exceptând pe acele ce sunt proprietatea proprietarilor şi arendaşilor de moşii de la 100 hectare în sus. 4) Câte braţe şi câte vehicule şi animale mai sunt necesare pentru muncile viitoare agricole în comună. Vă rog să răspundeţi cu precizie la fiecare punct, căci desigur vă daţi bine socoteală de 77 Idem, fond Prefectura Bacău, dosar 21/1916, f. 3. 78 Idem, fond Primăria Târgu Ocna, dosar 19/1917, f. 2. 79 „Am onoare a vă raporta că locuitorilor cărora li s-au rechiziţionat cai pentru pompierii din Târgu Ocna, nu voiesc să-i mai primească înapoi din cauză că nu au cu ce să-i hrănească”, era informat prefectul de Bacău la data de 23 noiembrie 1916. (idem, fond Prefectura Bacău, dosar 4/1917, f. 87). 80 Ibidem, f. 95. 81 Ibidem, f. 62.



371

importanţa acestor date. E vorba ca în urma răspunsurilor dvs. să putem din timp regula repartizarea lor la munci în viitor, pentru a nu mai întâmpina greutăţile ce au fost în trecut. Prin urmare de la exactitatea informaţiilor dvs. depinde mult bine pentru agricultură şi deci pentru hrana oamenilor şi vitelor din ţară, în viitor”, a transmis consilierul agricol Gheorghe Văsescu82. După ce luni întregi au suferit de foame, în 1917 şi agricultorii au avut mai multă tragere de inimă, iar în toamna anului au obţinut recolte record83.

La 22 noiembrie/5 decembrie 1917 s-a semnat un armistiţiu la Focşani, în condiţii dure pentru România84. Sacrificiile făcute de români în Primul Război Mondial au fost impresionante: 250.000 de morţi şi dispăruţi, adică un sfert din totalul celor mobilizaţi85. Pe meleagurile băcăuane, la Oituz, Grozeşti, Clăbucet, Sticlărie, Cireşoaia şi Coşna s-au dat lupte cu adevărat legendare. Sacrificiile au fost uriaşe, iar ostaşii băcăuani, alături de ceilalţi români, au scris cu sângele propriu, spre ştiinţa duşmanilor ţării şi a generaţiilor următoare: „Pe aici nu se trece!”

82 Idem, fond Primăria Târgu Ocna, dosar 19/1917, f. 7. 83 Ibidem, f. 4. 84 F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 2008, p. 279. 85 I. Scurtu, Presăraţi pe-a lor morminte ale laurilor foi, Bucureşti, 1978, p. 36.


RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI COMUNITĂŢILOR

CUCUTENIENE DIN CÂMPIA MOLDOVEI, PE BAZA DOVEZILOR ARHEOZOOLOGICE

Radu-Gabriel Furnică

The reconstruction of the Paleomedium of the Cucutenian Comunities from the

Moldavien Plain, according to the archaeological findings Abstract

In this presentation we’ve tried to reconstruct, on the basis of archaeozoological

evidences, the ancient environment of the cucutenian communities from the Moldavian Plane. At the beginning, we’ve considered necessary to present a few things about the importance of the archaeozoology, as an interdisciplinary study, in the discovery of some new sections in the prehistoric communities life. After that, we’ve presented a few things concerning the actual environment of this zone. Then we’ve analyzed and reconstruct, for the settlements where we had material facts, the ancient environment. The informations we’ve obtained are very precious such as we have a good opinion about the daily life of those communities, about the way of securing food and about the environment they lived in.

Key words: Cucuteni culture, Moldovian Plane, archaeozoology, ancient environment. Cuvinte cheie: cultura Cucuteni, Câmpia Moldovei, arheozoologie, paleomediu. Studiile interdisciplinare vin în sprijinul arheologiei şi ajută la descoperirea

unor noi segmente din viaţa comunităţilor preistorice, mai ales în ceea ce priveşte relaţia lor cu mediul în care trăiesc. În acest sens, arheozoologia are un rol de primă mărime, deoarece, de la începuturile existenţei sale, viaţa omului a depins, în mare măsură, de fauna care l-a înconjurat. Aşadar, cercetarea trecutului omenirii, pe plan evolutiv-biologic, social şi cultural, trebuie să ţină cont şi de cercetarea evoluţiei acestor vieţuitoare.

Iniţial, arheozoologia şi-a axat centrul de greutate pe studiul economiilor primitive şi al domesticirii animalelor. Resturile osteologice recoltate în timpul cercetărilor arheologice furnizează date importante despre economia unei populaţii, despre mediul în care a trăit această populaţie, despre viaţa sa socială, precum şi despre eventualele schimbări, în timp, ale economiei şi ale mediului1. Arheozoologia identifică speciile de animale cu care comunităţile umane au intrat în contact, ca şi tipul de relaţie existentă (vânătoare, creşterea animalelor, pescuit) între comunităţile 1 M. Udrescu, L. Bejenaru, C. Hrişcu, Introducere în arheozoologie, Iaşi, 1999, p. 15.


Reconstituirea paleomediului comunităţilor cucuteniene din Câmpia Moldovei

373

umane şi speciile de animale sesizate2. Cercetarea arheozoologică nu poate oferi liste complete ale animalelor sălbatice. Nu trebuie uitat că prezenţa sau absenţa unei specii, precum şi frecvenţa acesteia în aşezările umane, depinde de foarte mulţi factori: necesităţile economice ale grupurilor umane respective, posibilităţile tehnice ale vânătorilor, prezenţa sau absenţa unei specii în regiunea învecinată aşezării, densitatea speciei în biotop, accesibilitatea vânatului, dar şi de rezistenţa osului la distrugere, întinderea aşezării, durata sa de folosire, suprafaţa săpată faţă de cea a aşezării, mărimea eşantionului osteologic3. De asemenea, unele animale sălbatice pot fi întâlnite doar în anumite biotopuri. Prin această prismă, prezenţa resturilor faunistice într-o aşezare poate furniza informaţii asupra mediului înconjurător al aşezării, în perioada sa de funcţionare4.

Cultura Cucuteni, încadrată cronologic în eneoliticul dezvoltat, a avut un impact deosebit în evoluţia umanităţii, prin realizările sale deosebite (ceramică, aşezări şi locuinţe, unelte, viaţă spirituală), de o frumuseţe şi o varietate extraordinară a ceramicii pictate, care a atins apogeul în perioada 4600-3500 CAL B.C.

În acest studiu, ne-am propus să analizăm mai întâi Câmpia Moldovei, ca subdiviziune a Podişului Moldovenesc, din punct de vedere geografic, climatic, hidrografic, vegetal şi faunistic, pentru a obţine o imagine completă a modului sub care se prezintă aceasta astăzi. Apoi, vom încerca, pe baza materialului osteologic rezultat în urma săpăturilor arheologice şi cercetat arheozoologic, să alcătuim o imagine asupra paleomediului culturii Cucuteni din această zonă, ca şi asupra importanţei economice a fondului faunistic din acea perioadă.

Câmpia Moldovei (cunoscută şi ca Depresiunea Jijia5 sau Depresiunea Jijia-Bahlui) ocupă partea de nord-est a Podişului Moldovenesc. Prutul este limita sa estică; în sud se învecinează cu Podişul Central Moldovenesc, în sud-vest cu şaua Ruginoasa, în vest cu Dealul Mare-Hârlău şi cu Colinele Bucecea-Vorona, iar în nord-vest cu dealurile Bour şi Ibăneşti. Altitudinea absolută medie a unităţii e de circa 150-200 m, iar întrega suprafaţă atinge circa 8000 km². Peisajul este dominat de văi largi, dealuri, coline şi terase. Din punct de vedere hidrografic, principalul râu este Prutul, cu afluenţii săi Başeu şi Jijia, ultimul, la rândul lui, primind apele Sitnei, Miletinului şi Bahluiului6.

Climatul temperat-continental al Câmpiei Moldovei prezintă nuanţe de excesivitate, datorită pătrunderii maselor de aer din est, ce se concretizează prin ierni aspre cu viscole şi înzăpeziri şi veri călduroase şi secetoase7. Precipitaţiile medii 2 Ibidem. 3 Ibidem, p. 16. 4 Ibidem, p. 20. 5 I. Sîrcu, Geografia fizică a Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971, p. 187-220. 6 D.N. Popovici, Cultura Cucuteni în faza A. Repertoriul aşezărilor, vol. I, BMA VIII, Piatra Neamţ, 2000, p. 25. 7 Ibidem.


Radu-Gabriel Furnică 374

anuale ajung la cantităţi mai mici de 500 mm. Această câmpie se distinge printr-un complex de păduri insulare şi de pajişti

stepice. Aproape toată zona este acoperită de silvostepă. Acest tip de vegetaţie este reprezentat în principal de stejar pedunculat, brumăriu, pufos şi ulm şi mai rar de arţarul tătărăsc şi jugastrul. Ca arbuşti, este întâlnit păducelul, lemnul câinesc, vonicerul, cornul, sângerul, porumbarul etc. Din punct de vedere floristic, apar asociaţii de graminee, iar pe alocuri şi vegetaţie halofilă8.

Subdiviziunile principale sunt: Câmpia Jijiei Superioare şi a Başeului şi Câmpia Jijiei Inferioare şi a Bahluiului9.

Câmpia Jijiei Superioare şi a Başeului ocupă jumătatea nordică a Câmpiei Moldovei, fiind despărţită de cea sudică prin zona cea mai înaltă a câmpiei, dealul Cozancea, care măsoară 265 m. Relieful său este mai înalt, dar mai puţin fragmentat, reprezentat prin platouri în vest şi culmi rotunjite, despărţite de văi largi, în est.

Principalele aşezări cucuteniene din această subdiviziune geografică, care au beneficiat de o analiză concretă a materialului faunistic sunt cele de la Drăguşeni-Ostrov, Liveni-La Sărături, Mitoc-Valea lui Stan, Truşeşti-Ţuguieta şi Vorniceni-Pod Ibăneasa.

DRĂGUŞENI-Ostrov. Staţiunea cucuteniană din subfaza A4 se află la est de depresiunea Botoşani-Dorohoi, la nord de dealurile Cozancea şi la mai puţin de 7-8 km amonte de vărsarea Podrigăi în Başeu, la circa 100 m înălţime. Geografic, zona poartă numele de Câmpia Başeului. Astăzi, braţul stâng al Podrigăi, secat, a lăsat o zonă mlăştinoasă greu accesibilă; zona este acoperită de vegetaţie de stepă. Punctul din care provin datele arheozoologice se numeşte Ostrov (iniţial înconjurat de apa Podrigăi, care aici se bifurca) şi a fost descoperit în 1964 de Aristotel Crâşmaru10.

Materialul arheozoologic analizat de Alexandra Bolomey şi Georgeta El Susi cuprinde 4300 de piese determinate, dintre care 3383 aparţin clasei Mamiferelor. Toate acestea provin din săpăturile efectuate între 1970-198511 şi sunt evidenţiate în cadrul tabelului 1.

Analiza materialului faunistic a demonstrat faptul că ocupaţia de bază a comunităţii cucuteniene de la Drăguşeni era creşterea animalelor. Principalele animale domestice erau bovinele. Unele observaţii morfologice, asupra metapodiilor distale, cu extremitatea foarte lăţită, au făcut să se tragă concluzia că unele din animale erau întrebuinţate la diferite lucrări agricole12. Creşterea porcinelor a fost mai importantă decât cea a ovicaprinelor, lucru demonstrat de numărul de piese din dreptul fiecărei specii, fapt datorat şi zonei dar şi numărului mai mare de indivizi 8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 S. Marinescu-Bîlcu, Ceramica cucuteniană de la Drăguşeni: tradiţii, creaţii proprii, aspecte regionale, în SCIVA, XL, 3, 1989, p. 215. 11 S. Marinescu-Bîlcu, A. Bolomey, Drăguşeni. A Cucuteni community, Bucureşti-Tübingen, 2000, p. 160. 12 M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica, Bucureşti, 1996, p. 44.



375

rezultaţi în urma reproducerii, fiind o specie care asigura o sursă constantă de carne. La Drăguşeni avem de a face cu o situaţie inedită pentru neoliticul din

România: prezenţa, pe lângă bovinele domestice şi sălbatice (care sunt destul de greu de deosebit între ele, aceasta fiind făcută doar de câteva oase, mai dezvoltate la cele sălbatice şi mai mici la cele domestice) a speciei Bison bonasus (zimbrul)13. Bineînţeles, această specie, alături de Bos primigenius, face parte din cadrul animalelor sălbatice şi a fost vânată de oameni, fiind o sursă importantă de hrană pentru mai mult timp, dat fiind faptul că este un animal de talie mare. Cerbul este a doua specie sălbatică ca importanţă în hrana comunităţii cucuteniene de la Drăguşeni, cu un număr important de piese, urmând apoi mistreţul, o prezenţă sporadică în hrana comunităţii de aici având-o ursul, iepurele ş.a.

La Drăguşeni avem o faună bogată, ceea ce demonstrează că, de-a lungul eneoliticului, aici au existat condiţii favorabile dezvoltării unui habitat prielnic vieţii umane. Deşi, în zilele noastre, zona este acoperită de stepă şi o parte dintre speciile descoperite în urma săpăturilor arheologice nu mai traiesc în acest habitat datorită schimbărilor climatice şi a restrângerii pădurii din cauza defrişărilor, în perioada culturii Cucuteni aici exista o formaţiune vegetală de silvo-stepă, favorabilă vieţuirii speciilor de animale enumerate mai sus. Pădurile, mult mai întinse decât astăzi, erau probabil formate din mai multe specii de stejar, dar şi ulm14, locuri de refugiu pentru animale cât şi pentru om, oferind condiţiile unei vieţi prospere, hrană, prin vânătoare şi cules, lemn pentru construcţia caselor cât şi drept combustibil. Fără îndoială, prezenţa, într-un număr important, a resturilor de cerb confirmă prezumţiile de mai sus, deoarece această specie are nevoie de un habitat cu multe pajişti, bogate, care se dezvoltă în tipul de pădure prezentat mai sus. La marginea pădurilor, în locurile defrişate, trăiau animale precum bourul sau căpriorul, care se hrănesc în astfel de zone cu frunzele arbuştilor şi copacilor tineri. Fără îndoială, în zonă avem şi un curs de apă destul de dezvoltat, fapt dovedit de prezenţa resturilor osteologice de castor, animal care depinde de acest habitat.

LIVENI-La Sărături. Aşezarea se găseşte chiar în coasta râului Prut, către malul său drept, care prezintă un început de luncă; înălţimea zonei este sub 100 de metri, altitudini mai mari aflându-se către vest15. Terenul din jur apare denudat, fiind ocupat de culturi agricole şi de pajişti secundare şi xeromezofile16; doar către sud-vest se mai zăreşte un petec de pădure, rest al codrilor care, odinioară, acopereau probabil întreaga zonă. Deci, actualmente, este vorba de un peisaj întru totul antropizat17. 13 S. Marinescu-Bîlcu, A. Bolomey, op.cit., p. 164. 14 Marinescu-Bîlcu et alii, Ecological, economic and behavioural aspects of the Cucuteni A4 community at Drăguşeni, în Dacia, XXVIII, 1984, p. 41. 15 S. Haimovici, A. Ungureanu, Studiul materialului arheozoologic din situl de la Liveni (sfârşitul Cucutenianului B), în ArhMold, XXV (2002), 2004, p. 279. 16 A. Ungureanu, Studiul resturilor arheozoologice din cadrul staţiunii Liveni, în CCA. Campania 2000, Bucureşti, p. 136. 17 S. Haimovici, A. Ungureanu, op.cit., p. 279.



Aşezarea aparţine, din punct de vedere cronologic, ultimei etape de evoluţie a culturii Cucuteni şi anume fazei B2 final. Săpăturile arheologice au fost executate de Maria Diaconescu, în mai multe campanii18.

Au fost recoltate 870 de resturi osteologice, din care au fost determinate 796, cele nedeterminate aparţinând mamiferelor. Sunt doar şase resturi de nemamaliene, dintre care cinci valve de Unio, iar o piesă aparţine unei păsări de apă19. În tabelul al doilea, am evidenţiat repartizarea pe specii a animalelor sălbatice şi a celor domestice.

Astfel, una din îndeletnicirile principale a comunităţii cucuteniene de la Liveni este creşterea animalelor, în special a bovinelor. O altă ocupaţie, dovedită arheozoologic, este creşterea ovicaprinelor şi a porcinelor, mai scăzută ca însemnătate în comparaţie cu cea a vitelor, fapt demonstrat de diferenţa între numărul de piese descoperite . Ceea ce surprinde la Liveni este prezenţa într-un număr mare a resturilor osteologice de câine, care are o frecvenţă înaltă faţă de alte staţiuni cucuteniene. Totuşi, nu credem că această specie era o sursă de hrană pentru această comunitate, ci era folosită doar la paza turmelor domestice sau drept însoţitor la vânătoare.

În ceea ce priveşte animalele sălbatice, surprinde prezenţa unui număr destul de mare de piese aparţinând speciei Bos primigenius, în comparaţie cu celelalte specii sălbatice. Acest lucru nu poate fi explicat decât prin existenţa unui ambient favorabil dezvoltării acestei specii. Ştim că aceasta prefera să se hrănească în zonele de lizieră a pădurilor, sau prin pădurile aflate în refacere după tăiere. Dintre celelalte specii sălbatice s-au descoperit resturi de cerb, mistreţ, căprior şi o singură piesă de la un urs. Despre cal, care are cel mai ridicat număr de piese faţă de celelalte staţiuni analizate, putem presupune că acesta a intrat într-un proces de domesticire, având în vedere faptul că ne aflăm la sfârşitul culturii Cucuteni, când încep să apară tot mai multe influenţe stepice în viaţa comunităţilor din această zonă, iar ambientul zonei era unul favorabil dezvoltării acestei specii.

În ceea ce priveşte paleomediul acestei zone, ştim că, în această perioadă, odată cu terminarea optimului climatic post-glaciar, s-a instalat un climat mai rece şi chiar ceva mai uscat, fapt pentru care este posibil ca pădurile să-şi fi restrâns arealul, lăsând în urmă un spaţiu mai larg, cu arbori mai rari, dar cu subarboret bine reprezentat20, fapt ce explică, credem noi, prezenţa resturilor de Bos primigenius într-un număr mare. În tot cazul, în apropierea aşezării, se aflau păduri amestecate, de foioase şi stejărişuri, păduri mari, în care animale precum ursul, cerbul sau căpriorul găseau un mediu propice de trai. Prezenţa în acest material şi a unor valve de scoici şi a unui rest de la o pasăre de baltă nu este un lucru neobişnuit, dat fiind faptul că ne aflăm aproape de albia Prutului.

MITOC-Valea lui Stan. Aşezarea se află în nord-estul judeţului Botoşani, aproape de bine cunoscuta staţiune paleolitică. Din punct de vedere geografic, aceasta 18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem, p. 283.



377

se situează deasupra luncii Prutului, zonă foarte propice dezvoltării, de-a lungul timpului, a unor intense activităţi umane. Flora acestei zone este formată din grupe xero-mezofile şi dintr-o vegetaţie azonală de preerie21. Situl a fost cercetat în 1978 de către Cornelia Magda Mantu şi D. Monah şi aparţine sfârşitului culturii Cucuteni, adică etapei finale a fazei B22.

Resturile osteologice provin dintr-o singură campanie de săpături arheologice, cea menţionată mai sus. S-au descoperit 1100 de piese osteologice, ce aparţin mamiferelor şi moluştelor. Moluştele ocupă un număr important, aproximativ o treime (340) din totalul pieselor: 260 aparţin gasteropodelor – speciile Helix (melcul comun) şi Cepaea vindobonensis (o specie de melc de talie mai mică); 80 aparţin lamelibranhiatelor, mai precis genului Unio (scoica de râu) şi, în special, Unio crassus23.

Din celelalte 760 de piese ce aparţin mamiferelor24, numai 387 de piese au putut fi determinate. În tabelul 3 am evidenţiat repartizarea pe specii a animalelor sălbatice şi a celor domestice.

Comunitatea cucuteniană de aici practica culesul, ocupaţie favorizată de situarea aşezării în lunca Prutului. Datorită taliei mici, moluştele descoperite la Mitoc nu constituiau însă un element important în hrana locuitorilor, fiind probabil foarte rar utilizate ca aliment. Nu avem indicii privind pescuitul, prinderea reptilelor (chelonienii) şi a păsărilor, deşi mediul înconjurător era cu totul propice pentru aceste îndeletniciri25.

Una dintre ocupaţiile de bază a acestei comunităţi de la Mitoc era creşterea animalelor26, în special a bovinelor, care au un număr important de piese. O importanţă scăzută a avut-o creşterea porcinelor şi ovicaprinelor.

Nu era neglijată nici vânătoarea, ca importantă sursă de carne, dar şi de materii prime utile (prelucrarea oaselor, a coarnelor, a pieilor). Erau vânate artiodactilele, în special cervideele (cerbul şi căpriorul), dar şi mistreţul şi bourul. Analiza materialului osteologic a arătat că, prin prezenţa a nouă coarne de cerb, această specie era una de talie mai mare, mai masivă şi mai puternică decât cerbul carpatin27. Un lucru interesant este lipsa resturilor de cal, deşi această staţiune este încadrată cronologic în faza de final a culturii Cucuteni, unde, teoretic, numărul acestor resturi osteologice ar trebui să fie în continuă creştere. 21 V. Chirica, C. Mihăilescu, Mitoc-Malu Galben: caractérisation du cadre naturel, în M. Otte, V. Chirica, P. Haesaerts (dir.), L’Aurignacien et le Gravettien de Mitoc-Malu Galben, ERAUL72, Liège, 2007, p. 13. 22 D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, BMA, III, Piatra Neamţ, 1997, p. 147. 23 S. Haimovici, Studiul preliminar al materialului faunistic din aşezarea cucuteniană de la Mitoc-Valea lui Stan (jud. Botoşani), în Hierasus, VI, p. 77-78. 24 Ibidem, p. 80. 25 Ibidem. 26 Ibidem, p. 77-78. 27 Ibidem.



Pe lângă pădurile specifice vegetaţiei de luncă, în zona Mitocului existau masive forestiere. acestea fiind alcătuite din mai multe tipuri de arbori, din specia stejarului. Considerăm că, datorită numărului restrâns de bovine sălbatice şi de căpriori, animale care preferă lizierele sau locuri de la marginea pădurilor proaspăt defrişate şi aflate în reconstrucţie, asemenea spaţii deschise erau foarte restrânse.

TRUŞEŞTI-Ţuguieta. Staţiunea se află în partea centrală a Câmpiei Moldovei, respectiv în depresiunea cea mai mare a Jijiei28; se află la 6 km de masivul înalt păduros de la Cozancea, pe o terasă superioară a Jijiei, la nord-est de satul Măşcăteni.

Cercetările arheologice s-au desfăşurat sub coordonarea lui Mircea Petrescu-Dîmboviţa, în perioada 1951-1959 şi 196129, fiind descoperite, în total, 98 de locuinţe: 93 din faza Cucuteni A şi 5 din faza Cucuteni B30.

Lotul faunistic, care provine din săpăturile din 1959, a fost analizat de Sergiu Haimovici31 şi are aproape 1000 de resturi, circa jumătate fiind format din cochilii de melci (Helix pomatia) şi valve de scoici (Unio crassus, Unio tumidus, Unio pictorum), fiecare ocupând, în general, un alt biotop: ape mari, cu un curent mai puternic, braţe laterale, cu ape mai mici, sau chiar bălţi – toate tipice pentru ambientul râului Jijia din acea perioadă32.

În tabelul 4, am evidenţiat repartizarea pieselor pe animale sălbatice şi domestice; nu am luat în considerare oasele de cal şi de suine, pentru că nu s-a putut stabili apartenenţa lor la una din cele două categorii menţionate.

Analizând acest tabel, se observă că importanţa vânătorii este cu puţin mai mare decât a creşterii animalelor. Principala specie vânată este cerbul, urmând apoi mistreţul, căpriorul şi bourul.

În ceea ce priveşte animalele domestice, se constată creşterea, în principal, a taurinelor. Creşterea celorlalte două specii domestice, ovicaprine şi porcine, este într-o pondere foarte scăzută în comparaţie cu celelalte situaţii analizate.

Curioasă este lipsa oaselor de peşte sau de păsări, dat fiind faptul că în zonă este râul Jijia, cu un debit bogat. Este posibil ca aceste două îndeletniciri (pescuitul şi vânatul păsărilor) să fi fost ocupaţii sporadice, sau, datorită dimensiunilor mici, oasele acestor specii să nu se fi păstrat sau să nu fi fost adunate în timpul săpăturilor arheologice.

Culesul moluştelor nu era o ocupaţie care garanta o hrană îndestulătoare, deşi putea să completeze dieta. Este posibil ca valvele pisate să fi fost amestecate în pasta 28 V. Băcăuanu, Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic, Bucureşti, 1968, p. 9-10. 29 M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, Truşeşti. Monografie arheologică, Bucureşti, 1999, p. 13. 30 Ibidem, p. 19. 31 S. Haimovici, L’etude de la faune néolithique de Truşeşti, în AŞUI, secţ. 2 (Şt.Nat.), VI, 2, 1960, p. 386. 32 Idem, Studiul arheozoologic al materialului din aşezarea Cucuteni A de la Truşeşti-Ţuguieta, în M. Petrescu-Dîmboviţa et alii, Truşeşti. Monografie arheologică, Bucureşti, 1999, p. 679.



379

vaselor. Dintre speciile prezentate în acest raport, numai vulpea şi iepurele sunt animale

care nu obişnuiesc să trăiască într-un spaţiu forestier, ci doar în liziere de pădure şi în câmpuri deschise cu tufişuri. Astfel, putem deduce că în zonă se aflau păduri de foioase amestecate, formate din stejărişuri (Quercetum mixtum) şi arbori de esenţă moale, dat fiind faptul că zona era apropiată de o apă curgătoare, Jijia. Acest gen de pădure este specific unor animale, precum cerbul, mistreţul sau bourul. În ceea ce priveşte ursul, specie care astăzi preferă numai zona de munte, în eneolitic acesta avea o arie mai mare de răspândire, de aceea este întâlnit în diferite etaje vegetale. Zonele de lizieră sau de păduri care se refac după defrişări, cu multe luminişuri şi arbuşti, sunt preferate de animale precum iepurele, bourul sau căpriorul. În zonă existau şi castori, care găseau aici un mediu propice de trai, fiind o specie care are nevoie si de apă şi de pădure.

Vorniceni-Pod Ibăneasa. Localitatea se află în partea centrală a judeţului Botoşani, în câmpia Jijiei Superioare, acest râu trecând la aproximativ 12 km de sit33. La est de sat, la circa 3 km pe partea dreaptă a pârâului Ibăneasa, între smârcul „La morişcă” (Lupu) şi un pârâiaş ce izvorăşte din dealul din preajmă, pe un promontoriu înalt de circa 4 m, ce se pierde în zona inundabilă, pe o suprafaţă de circa două hectare34, se află o aşezare din faza Cucuteni A-B, cercetată în mai multe campanii de Aristotel Crâşmaru, în 197035 şi apoi, începând cu 2001, de un colectiv de la Muzeul Judeţean Botoşani, condus de Paul Şadurschi (campaniile 2002-2004)36, Maria Diaconescu (campaniile 2008-2009)37 şi de Aurelia Ungureanu, de la Grupul Şcolar „Gh. Asachi” din Botoşani.

În ceea ce priveşte lotul faunistic, doar o parte din acesta a fost studiat38; este vorba de materiale ce provin dintr-o groapă. Cu toate acestea, dat fiind numărul apreciabil de materiale descoperite, considerăm că putem schiţa o imagine asupra paleomediului în care a trăit comunitatea cucuteniană de la Vorniceni. Cele mai multe dintre acestea sunt resturi osteologice ce provin de la mamifere, însă au fost 33 Idem, Caracterizarea arheozoologică a unor resturi animaliere găsite în aşezările din neo-eneoliticul de pe teritoriul estic al României actuale, în ArhMold, XXXII (2009), 2010, p. 318. 34 A. Crâşmaru, Contribuţii la cunoaşterea neoliticului din împrejurimile Săvenilor (jud. Botoşani), în SCIVA, XXI, 2, 1970, p. 279. 35 Ibidem. 36 P. Şadurschi et alii, Vorniceni, com. Vorniceni, jud. Botoşani. Punct: Pod Ibăneasa, în CCA, Campania 2001, Bucureşti, 2002, p. 336-337; idem, Vorniceni, com. Vorniceni, jud. Botoşani. Punct: Pod Ibăneasa, în CCA, Campania 2002, 2003, http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2003/cd/index.htm; idem, Vorniceni, com. Vorniceni, jud. Botoşani. Punct: Pod Ibăneasa, în CCA, Campania 2003, 2004, http://www.cimec.ro/Arheologie/cronicaCA2004/cd/index.htm. 37 M. Diaconescu, D. Ciucălău, Vorniceni, com. Vorniceni, jud. Botoşani. Punct: Pod Ibăneasa, în CCA, Campania 2007, Bucureşti, 2008, p. 330-331; M. Diaconescu et alii, Vorniceni, com. Vorniceni, jud. Botoşani. Punct: Pod Ibăneasa, în CCA, Campania 2008, Bucureşti, 2009, p. 359-360. 38 A. Ungureanu, Studiul materialului arheozoologic provenit din aşezarea eneolitică de la Vorniceni-Pod Ibăneasa, în CCA, Campania 2001, Bucureşti, 2002, p. 337.



descoperite şi două resturi ce aparţin moluştelor din specia Unio. În tabelul 5 am evidenţiat repartizarea pe specii a animalelor sălbatice şi a celor domestice.

După cum se poate observa din acest tabel, creşterea animalelor domestice a fost una dintre principalele surse de hrană a acestei comunităţi şi în special a vitelor, care au un număr dublu de resturi osteologice faţă de următoarea specie ca importanţă, porcinele. A treia specie domestică din această aşezare este reprezentată de ovicaprine. Surprinde totuşi lipsa resturilor de câine, animal care a fost totuşi identificat în celelalte aşezări analizate.

Vânătoarea se făcea cu totul sporadic, concluzie dedusă din numărul mic de resturi osteologice descoperite, printre speciile vânate numărându-se cerbul, mistreţul, bourul şi căpriorul.

În ceea ce priveşte culesul şi pescuitul considerăm că aceste două îndeletniciri se realizau pentru că în apropierea aşezării se afla râul Jijia, însă considerăm că acestea erau practicate sporadic, la fel ca şi în cazul vânătorii, pentru diversificarea hranei.

Locul ales de această comunitate cucuteniană pentru întemeierea aşezării a fost unul propice, la mică distanţă de aşezare aflându-se o importantă şi constantă sursă de apă, mediul fiind favorabil şi creşterii animalelor. În jurul aşezării se întindeau codrii de foioase şi de stejar şi fag, lucru atestat de prezenţa în cadrul materialului faunistic, a unor specii care trăiesc în astfel de mediu, cum este mistreţul. De asemenea, în pajiştile şi poienile din cadrul acestor păduri cerbul găsea o sursă bogată de hrană; bourul şi căpriorul preferau zonele de lizieră a acestor formaţiuni vegetale.

Câmpia Jijiei inferioare şi a Bahluiului dispune de un relief aplatizat, cu văi

largi, lunci şi terase, create de râurile din zonă. În zona Iaşului densitatea depăşeşte 1000 loc./km². Este cea mai prielnică zonă a Moldovei pentru agricultură şi cu o densitate mare a populaţiei, care lucrează în acest domeniu. Apele curgătoare din zonă nu fac decât să sporească confortul aşezărilor.

Principalele aşezări cucuteniene din această subdiviziune geografică care au beneficiat de o analiză a materialului faunistic sunt Bălţaţi-Dealul Mândra, Cucuteni-Cetăţuie, Hăbăşeşti-Holm, Hoiseşti-La Pod şi Valea Lupului-Fabrica Chimică.

Bălţaţi-Dealul Mândra. Aşezarea este situată în unitatea geomorfologică cunoscută sub denumirea de Câmpia Colinară din nord-estul Moldovei (care acum face parte din judeţele Iaşi şi Botoşani), în partea care alcătuieşte bazinul Bahluiului39. Aşezarea cucuteniană se află la circa 2 km de sat, pe malul drept al pârâului Recea şi a fost încadrată în subfaza A4 a culturii Cucuteni, fiind cercetată de N. Zaharia, Marin Dinu şi Tamilia Marin40. 39 S. Haimovici, Observaţiuni cu privire la resturile animaliere descoperite în staţiunea cucuteniană din Faza A4 de la Bălţaţi (jud. Iaşi), în CI, XV, 1997, p. 31. 40 M. Dinu, T. Marin, Une découverte appartenant à la culture de Cucuteni à Bălţaţi (dép. de Iaşi), în SAA, IX 2003, p. 75-76.



381

Materialul faunistic descoperit aici şi cercetat de Sergiu Haimovici provine dintr-o singură groapă şi este alcătuit în întregime din resturi osoase ce aparţin mamiferelor, fiind determinate doar 99 de piese. În tabelul 6 am evidenţiat repartizarea pe specii a animalelor sălbatice şi a celor domestice.

Astfel, din analiza acestui tabel, reiese clar faptul că una dintre ocupaţiile principale a comunităţii cucuteniene de la Bălţaţi era creşterea animalelor.

În ceea ce priveşte animalele sălbatice, erau vânate mai ales artiodactilele mari, cerbul şi mistreţul. Surprinde totuşi lipsa carnivorelor. Mai mult ca sigur, acestea existau în zonă, pentru că cervideele şi mistreţii constituie, atât pentru oameni, cât şi pentru carnivore, o bogată sursă de hrană.

În final, trebuie menţionat faptul că, dacă actualmente, zona din jurul satului Bălţaţi este aproape totalmente stepizată, în subfaza A4 a culturii Cucuteni, dat fiind prezenţa în regiune a mistreţului şi mai ales a cerbului, existau întinse masive forestiere, alcătuite din foioase, cu precădere stejărişuri41.

CUCUTENI-Cetăţuie: Situl se află în judeţul Iaşi, iar din punct de vedere geografic se găseşte la limita dintre Câmpia Moldovei şi Podişul Sucevei, contactul realizându-se la nivelul subunităţilor Dealul Mare-Hârlău şi colinele Ruginoasa-Strunga din cadrul Culmii Siretului şi a extinderii sudice a Depresiunii Hârlău-Hodora din cadrul Câmpiei Jijiei Inferioare şi a Bahluiului, într-o zonă în care, spre est şi sud, se găsesc dealuri domoale, cu altitudini absolute reduse (sub 150 m), iar spre vest şi nord cu altitudini de peste 300-350 m42. Din punct de vedere hidrografic, zona aparţine de bazinul Văii Oii (Recea), ultimul afluent de stânga al râului Bahluieţ, înainte ca acesta să se verse în Bahlui43.

Vegetaţia se încadrează între o zonă de pădure şi una de silvostepă, cu arbori ca fagul, carpenul, gorunul, stejarul etc., dar şi de arborete şi asociaţii de pajişti mezo-xerofile44. Din punct de vedere al faunei întâlnim cerbul, căpriorul, mistreţul, lupul, vulpea, iepurele ş.a.; fauna acvatică e compusă din peşti şi scoici45.

Primele cercetări au fost efectuate încă din anii 1884-1885 de către un grup de arheologi amatori, printre care se numărau Theodor Burada, Nicolae Beldiceanu, Dumitru Butculescu, Grigore Buţureanu, George Diamandi46.

Materialul arheozoologic provine din campaniile 1961-1966, fiind analizat şi publicat de Sergiu Haimovici, în două etape: lotul din 196147 (separat pe faze 41 Ibidem. 42 M. Petrescu-Dîmboviţa, M.-C. Văleanu, Cucuteni-Cetăţuie. Monografie arheologică, în BMA, XIV, Piatra-Neamţ 2004, p. 40-41. 43 Ibidem, p. 40. 44 Ibidem, p. 41-42. 45 Ibidem, p. 42-43. 46 N. Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Iaşi, 2002, p. 141. 47 S. Haimovici, Studiul preliminar al resturilor de faună descoperite în săpăturile din 1961 în staţiunea neolitică de la Cucuteni-Băiceni, în ArhMold, VI, p. 317-319.



culturale şi prezentat în tabelul 7) şi cel din anii 1962-196648. În tabelul 8, am prezentat, analizat împreună, tot lotul faunistic descoperit în urma cercetărilor din anii 1961-1966 de la Cucuteni-Cetăţuie. Au fost descoperite 1400 de piese, dintre care 1217 au fost determinate. Dintre acestea, 184 piese (aparţinând numai clasei Mammalia) au fost eliminate din analiză, deoarece nu aveau indicaţii clare asupra nivelului din care proveneau.

După cum se observă în urma unui scurt calcul, primul lot, analizat şi separat pe faze culturale, este mai consistent decât cel din anii 1962-1966 şi de aceea considerăm că acele concluzii care se vor desprinde în urma analizei tabelului 7 se pot răsfrânge asupra întregului material arheozoologic.

Astfel, în această staţiune, care dă şi numele marii culturi eneolitice, în toate fazele acesteia, domină piesele ce aparţin animalelor domestice şi, în principal, bovinelor. Creşterea animalelor era o ocupaţie de prim rang, cu toate că această îndeltenicire este mult mai recentă decât vânătoarea, prima sursă de hrană a omului. La mare distanţă, dacă avem în vedere numărul de resturi osteologice descoperite, era creşterea ovicaprinelor şi a suinelor, animale de talie mică.

Un lucru interesant, care se poate observa în tabelul 7, este faptul că cele mai multe resturi osteologice au fost descoperite în cadrul nivelului A-B. Acesta a fost mult mai puţin locuit, lucru atestat de descoperirea unei singure locuinţe, din totalul de 53, în urma cercetărilor arheologice din anii 1961-1966.

Vânătoarea ocupa un rol secundar în alimentaţia acestor comunităţi, fiind o sursă alternativă de hrană. Principalele animale vânate erau cervideele şi mistreţii. Celelalte specii descoperite aici, toate comestibile, au fost vânate doar sporadic. Se poate observa că aceste comunităţi nu acordau o prea mare atenţie vânatului mic (iepurele) sau carnivorelor, cum ar fi vulpea, lupul.

Din punct de vedere economic, culesul şi pescuitul nu aveau o importanţă deosebită în viaţa comunităţii de la Cucuteni, zona fiind înconjurată de ape mici. Prezenţa, printre resturile osteologice descoperite, a castorului, demonstrează existenţa acestor ape, în care castorii ridicau baraje caracteristice, folosindu-se de arborii căzuţi.

În ceea ce priveşte calul, care are un număr mai ridicat de piese decât media celorlalte staţiuni cucuteniene, nu se poate preciza dacă era domesticit/îmblânzit sau se găsea într-o stare sălbatică. Ştim că acesta devine domestic doar la începutul epocii bronzului.

Având în vedere ambientul preferat al speciilor sălbatice descoperite în aceste săpături, putem deduce că în zonă au existat întinse masive forestiere, mediul preferat de cerb, mistreţ sau urs, păduri liniştite, formate din amestecuri de stejar (Quercus), alături de acesta apărând şi fagul, cu ale căror fructe se hrăneau ursul şi mistreţul; de asemenea, în scorburile acestor arbori se puteau adăposti o parte dintre animalele 48 Idem, Un lot de faună mamaliană din aşezarea Cucuteni-Cetăţuia, în MemAnt, XXIII, p. 241-252.



383

descoperite aici. Existau şi poieni cu iarbă deasă, loc preferat de cervidee. La marginile acestor păduri se întâlneau animale care preferă zonele de lizieră sau aflate în refacere după defrişare, cum ar fi bourul sau căpriorul. Zona era mult mai bogată în păduri decât în prezent, cu toate că şi atunci se făceau tăieri importante, arborii fiind utilizaţi în diverse scopuri. Dintre speciile descoperite în urma cercetărilor arheologice, astăzi, în zona Cucuteniului, mai putem întâlni doar mistreţul şi căpriorul.

HĂBĂŞEŞTI-Holm: Aşezarea se află în partea de Nord-Nord-Est a satului

Hăbăşeşti, comuna Strunga, judeţul Iaşi, pe botul de deal numit Holm, care are o suprafaţă49 de peste 15000 m2. Aceasta se află în zona de contact dintre trei mari unităţi naturale: Câmpia Moldovei, Podişul Sucevei (şeaua Ruginoasa-Strunga) şi Podişul Central Moldovenesc. Din punct de vedere hidrografic, teritoriul comunei Strunga aparţine bazinului superior al Bahluieţului (partea de nord-est) şi bazinului mijlociu al Siretului (partea de sud-est). Aşezarea, încadrată cronologic în faza A3 a culturii Cucuteni, a fost cercetată complet în anii 1949-1950, la acea vreme fiind prima aşezare cucuteniană săpată în întregime50. Printre arheologii implicaţi în investigarea acestei staţiuni se numără Vladimir Dumitrescu, Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi Nicolae Gostar.

Analiza materialului arhezoologic a fost făcută de către profesorii V. Gheţie de la Facultatea de Medicină Veterinară din Iaşi şi Alexandru V. Grossu de la Timişoara, aceştia analizând doar materialul faunistic din gropi şi nu şi pe cel din strat, datorită faptului că acestea erau amestecate cu resturi ce proveneau din alte epoci.

Printre resturile descoperite se numără scoici de tipul Unio crassus şi melci de tipurile Helix pomatia şi Eumophalia strigella51.

În ceea ce priveşte mamiferele, au fost identificate vite domestice şi sălbatice, porcul (de două tipuri, unul dintre acestea fiind cel de baltă, cu botul foarte lung), mai multe tipuri de ovicaprine, printre care se numără şi rasa ţurcană, câinele, mistreţul şi căprioara52.

Din păcate, datele avute la dispoziţie sunt destul de succinte, iar interpretarea acestora este destul de dificilă. Profesorul V. Gheţie menţionează, în analiza sa, că raportul animale domestice/animale sălbatice este net în favoarea celor domestice. Din materialul analizat lipsesc oase ale unor animale sălbatice carnivore, astfel încât putem presupune că acestea nu au constituit o sursă de hrană pentru locuitorii acestei comunităţi. În aceeaşi situaţie se află şi resturile de cal, care lipsesc cu desăvârşire; astfel putem crede că această specie nu s-a numărat nici printre animalele domestice şi 49 Vl. Dumitrescu, M. Petrescu-Dîmboviţa, N. Gostar, Hăbăşeşti. Monografie arheologică, Bucureşti, 1954, p. 5. 50 Ibidem. 51 Ibidem, p. 606. 52 Ibidem, p. 601-605.



nici printre cele sălbatice. Analiza pe fragmentele osteologice a mai relevat faptul că vârsta de sacrificare

a animalelor domestice era una ridicată: s-au determinat exemplare de bovine cu o vârstă de 15 ani, dar şi exemplare de ovicaprine ce atingeau 5-6 ani; acest fapt ne indică o preocupare statornică din partea comunităţii cucuteniene de aici pentru creşterea animalelor domestice, preocupare ce îi asigura o sursă constantă de carne53.

Fără îndoială, în jurul acestei aşezări existau păduri întinse de foioase, dar şi stejar sau fag, cu ale căror fructe se hrănesc turmele de mistreţi. La marginea acestor păduri, în zonele de lizieră sau proaspăt defrişate, ierbivore precum bourul sau căprioara găseau ambientul preferat, format din frunzele copacilor tineri şi pajişti bogate. Prezenţa scoicilor şi a moluştelor indică existenţa uneia sau a mai multor ape în jurul aşezării, cum sunt astăzi izvoare bogate ce se găsesc pe teritoriul comunei Strunga, cele mai importante fiind cele ale Bahluieţului, aflate la mică distanţă de Hăbăşeşti54. Poziţionarea aşezării pe un bot de deal a conferit comunităţii protecţie naturală din trei părţi, împotriva posibilor prădători sau a unor triburi duşmane.

HOISEŞTI-La Pod. Aşezarea, încadrată cronologic în subfaza A3 a culturii Cucuteni55, este situată într-un meandru de pe stânga râului Bahlui, în dreptul podului care asigură legătura cu satul Hoiseşti. Este o aşezare de luncă, în albia majoră a Bahluiului, la circa 500 m nord de contactul acesteia cu versantul, fiind situată pe o mică ridicătură, datorată conului de dejecţie format de Valea Sărăturii, afluent de dreapta al Bahluiului56. Fragmentul conului de dejecţie, cuprins de meandrul Bahluiului, a căpătat, prin aluvionări repetate, aspectul unui grind, ceea ce explică alegerea acestui loc de către comunitatea cucuteniană aşezată aici57.

Aşezarea a fost semnalată în 1988 de către localnicul I. Istov, care a adunat câteva fragmente ceramice de la suprafaţă58. Cercetări de suprafaţă amănunţite au întreprins, în anii 1989-1991, profesorii Dumitru Boghian şi Mihai Istov (din Tg. Frumos), rezultatele fiind publicate în anul 199759. Campanii de săpături arheologice, cu caracter de salvare, s-au desfăşurat în anii 2003-2004, sub coordonarea lui Nicolae Ursulescu60.

Deşi zona este frecvent afectată de inundaţii, locuirea cucuteniană a fost una 53 M. Cârciumaru, op.cit., p. 44. 54 Vl. Dumitrescu, M. Petrescu-Dîmboviţa, N. Gostar, op.cit., p. 497. 55 N. Ursulescu et alii, Hoiseşti, com. Dumeşti, jud. Iaşi, în CCA. Campania 2003, Bucureşti, 2004, p. 139-142; idem, Hoiseşti, com. Dumeşti, jud. Iaşi, în CCA. Campania 2004, Bucureşti, 2005, p. 177-178. 56Idem, Hoiseşti, com. Dumeşti, jud. Iaşi, în CCA. Campania 2004, Bucureşti, 2005, p. 177. 57 Ibidem. 58 R. Cavaleriu, L. Bejenaru, Cercetări arheozoologice privind cultura Cucuteni, faza A, Iaşi, 2009, p. 86. 59 D. Boghian, Nouvelles découvertes des vases cucuténiennes de culte dans le département de Jassy, în SAA, III-IV, 1997, p. 63-74. 60 N. Ursulescu et alii, Hoiseşti, com. Dumeşti, jud. Iaşi, în CCA. Campania 2003, Bucureşti, 2004, p. 139-142; Hoiseşti, com. Dumeşti, jud. Iaşi, în CCA. Campania 2004, Bucureşti, 2005, p. 177-178.



385

cât se poate de intensă, lucru care se poate explica, probabil, prin ocuparea acestei zone într-o perioadă în care fenomenele de inundaţie aveau o intensitate mai redusă, ori locuirea a cunoscut intermitenţe (retragere în perioadele de inundaţie); s-ar putea presupune, eventual, existenţa unor îndiguiri în jurul aşezării, deşi, până acum, nu există date în acest sens61.

Din cele 3475 de resturi faunistice descoperite la Hoiseşti, trei sunt atribuite păsărilor, 509 resturi aparţin moluştelor (un rest de gasteropod şi 508 resturi reprezentând bivalve de Unio crassus, Unio pictorum şi Unio sp.)62, iar 2963 mamiferelor63.

Datorită condiţiilor defavorabile de conservare (un sol îmbibat aproape permanent cu apă), aproximativ jumătate dintre resturile osteologice scoase la suprafaţă nu au putut fi determinate de către arheozoologi.

După cum se observă din tabelul 9, unde am evidenţiat repartizarea pe specii a animalelor sălbatice şi a celor domestice, una din principalele surse de asigurare a hranei a comunităţii cucuteniene de la Hoiseşti a fost creşterea animalelor. Însă, spre deosebire de celelalte staţiuni analizate din punct de vedere arheozoologic, întâlnim aici o situaţie aparte: numărul dublu al porcinelor faţă de vitele domestice, situaţie pe care o punem pe seama unui mediu mlăştinos, datorat prezenţei apei Bahluiului în apropiere şi a deselor perioade de inundaţii, în urma cărora rămâne un sol moale, ambient preferat de această specie. Porcinele reprezentau o sursă permanentă de carne, element esenţial în hrana oricărei comunităţi.

Pe plan secund ca importanţă în cadrul economiei animaliere a comunităţii cucuteniene din această staţiune se află, aproape la egalitate, vitele şi ovicaprinele. Şi câinele are, spre deosebire de celalte comunităţi analizate, o pondere ridicată, acesta fiind crescut probabil pentru paza turmelor şi ca însoţitor la vânătoare.

În ceea ce priveşte animalele sălbatice, şi aici situaţia este diferită: în locul resturilor de cerb, cea mai importantă specie vânată este mistreţul, cu un număr dublu de resturi faţă de cerb. Cerbul şi căpriorul sunt pe locul al doilea ca număr de resturi osteologice, celelalte specii descoperite la Hoiseşti fiind vânate sporadic.

În ceea ce priveşte paleomediul acestei zone, avem indicii că acesta era unul foarte variat. Prezenţa cochiliilor de scoici, a resturilor de păsări, a castorului şi a unui număr mare de suine domestice ne indică clar faptul că în apropierea aşezării era o sursă importantă de apă, vitală pentru comunitate, care oferea condiţiile cele mai bune pentru desfăşurarea tuturor activităţilor. Prezenţa cerbului, ursului, a pisicii sălbatice şi a mistreţului ne indică faptul că în zonă se aflau şi păduri bogate, de foioase în amestec cu stejar şi fag, mediul fiind propice pentru aceste specii. La marginea acestor codri trăiau animale precum bourul sau căpriorul, care preferau un astfel de mediu. La Hoiseşti cu siguranţă a existat şi o zonă de silvostepă, fapt indicat de 61 Idem, Hoiseşti, com. Dumeşti, jud. Iaşi, în CCA. Campania 2003, Bucureşti, p. 139-142. 62 R. Cavaleriu, L. Bejenaru, op.cit., p. 94. 63 Ibidem, p. 88.



prezenţa iepurelui şi a vulpii printre resturile osteologice. VALEA LUPULUI-Fabrica chimică (astăzi Antibiotice S.A. Iaşi). Aşezarea

se află pe promontoriul terasei inferioare din stânga Bahluiului, în apropierea actualei fabrici de medicamente şi a fost cercetată între anii 1953-1957 de un colectiv condus de Marin Dinu, descoperindu-se urme de locuire ce aparţin fazei Cucuteni B64. Materialul osteologic descoperit a fost analizat de Sergiu Haimovici65. Acesta cuprinde o serie de 518 piese, aparţinând în întregime mamiferelor.

Din tabelul 10, unde am evidenţiat repartizarea pe specii a animalelor sălbatice şi a celor domestice, reiese faptul că o ocupaţie importantă a populaţiei cucuteniene de la Valea Lupului era creşterea animalelor domestice, care aveau o pondere însemnată în asigurarea hranei. Vânătoarea ocupa o poziţie secundară, numărul oaselor de animale sălbatice fiind aproximativ la jumătate din numărul celor domestice.

Ca şi la celelalte comunităţi cucuteniene analizate, şi pentru cea de la Valea Lupului creşterea cornutelor mari ocupa primul loc. Numărul oaselor de ovicaprine şi de suine domestice este relativ apropiat.

În această aşezare, cele mai multe piese osteologice provenite de la animale sălbatice sunt cele de cerb, la o distanţă mare fiind cele de mistreţ, bour şi căprior. În ceea ce priveşte ambientul în care trăia comunitatea cucuteniană de la Valea Lupului, prezenţa în apropiere a Bahluiului şi terasa pe care s-au ridicat locuinţele constituiau factori favorizanţi pentru un trai liniştit. Numărul mare al resturilor de bovine domestice ne indică faptul că zona era favorabilă creşterii acestei specii. Numărul scăzut al suinelor şi ovicaprinelor poate sugera un interes mai scăzut al acestor comunităţi pentru creşterea acestor două specii, deşi prezenţa apei în preajma aşezării ne poate duce cu gândul şi la existenţa unor pajişti bogate şi bălţi în preajma aşezării. Fără îndoială, această comunitate avea în apropiere şi o pădure întinsă, de foioase amestecate cu stejar şi fag, fapt indicat şi de prezenţa suinelor sălbatice sau a cerbului. La marginea acestor codri, în zone de lizieră sau în porţiunile defrişate de către membrii acestei comunităţi, trăiau specii precum bourul sau căpriorul.

* După ce am urmărit, prin prisma datelor arheozoologice, cele nouă aşezări

pentru care am avut la dispoziţie rapoarte arheozoologice, se impun unele concluzii. În toate aşezările, principala sursă de procurare a hranei pentru comunităţile

cucuteniene era creşterea animalelor, în principal a bovinelor. Există o singură excepţie, la Hoiseşti, unde predomină suinele. Creşterea bovinelor oferea carne şi lapte, însă acestea puteau fi utilizate şi la alte activităţi, precum agricultura, căratul buştenilor necesari la construcţia caselor sau pentru foc. Pe locul secund, la o distanţă 64 M. Dinu, Şantierul arheologic Valea Lupului, în Materiale, III, 1957, p. 161-178; idem, Şantierul arheologic Valea Lupului, în Materiale, V, 1958, p. 247-256; idem, Şantierul arheologic Valea Lupului, în Materiale, VI, 1959, p. 203-212. 65 S. Haimovici, Sravnitelnoe izučenie faunističeskikh ostatkov epokh neolita i bronzy naidennykh v poselenii u Valea Lupului, în AŞUI, secţ. 2 (Şt.Nat.), A. Biologie, VIII, 2, 1962, p. 291.



387

destul de mică între ele, se află resturile faunistice de ovicaprine şi suine, crescute de asemenea pentru carne. Sacrificarea acestor animale domestice era bine chibzuită, fapt observat în urma analizei materialului osteologic; pentru sacrificat erau preferate animalele mature, masculii mai ales, femelele fiind păstrate pentru reproducere.

În ceea ce priveşte câinele, considerăm că acesta nu era folosit în alimentaţie, ci era crescut pentru paza turmelor sau ca însoţitori la vânătoare.

Principalele specii vânate de comunităţile cucuteniene au fost cerbul, mistreţul şi căpriorul, o excepţie constatându-se în aşezarea de la Liveni, unde predomină resturile de bour (Bos primigenius).

De la toate aceste specii de mamifere descoperite în aşezările analizate mai sus, în afară de carne, alimentul indispensabil în hrana acestor comunităţi, cucutenienii mai utilizau oasele, care, prin prelucrare, puteau fi folosite în viaţa de zi cu zi la diverse activităţi. Astfel au fost descoperite, un număr important de oase şi coarne care poartă urme de prelucrare, în special ale bovinelor şi cervideelor, mai puţin de suine şi canidae; unele oase au devenit împungătoare, şlefuitoare, dăltiţe, ace, spatule, linguri. Pieile şi blana animalelor erau folosite ca îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru tot cursul anului şi mai ales în sezonul mai răcoros sau aşternut pentru odihnă. Coarnele erau utilizate în agricultură, fiind folosite la desţelenitul pământului şi ca săpăligi. Din colţi de mistreţ şi din valvele scoicilor se realizau diverse pandative. Descoperirea unor unelte de silex sau piatră precum topoare, percutoare, răzuitoare sau vârfuri de săgeţi atestă, în plus, existenţa unor comunităţi bine închegate, în care creşterea animalelor, urmată de vânătoare, aveau o însemnătate de prim rang.

Calul apare aproape în fiecare aşezare, însă cu foarte puţine piese, ceea ce ne face să credem că era încă în stare sălbatică; doar spre sfârşitul culturii Cucuteni numărul resturilor de cal începe să crească, după cum s-a putut observa în aşezarea de la Liveni.

În legătură cu cantitatea de oase găsită într-o aşezare, trebuie să ţinem cont de faptul că aceasta poate, totuşi, să nu reprezinte situaţia reală din perioada de existenţă a acelei aşezări. Ne putem gândi la arderea unor animale sau oase, la mâncarea unor oase (îndeosebi mici) de către oameni sau de către animale carnivore, la adaosul unor resturi faunistice după ce locuirea a încetat ş.a. Însă, nu credem că asemenea factori ar fi putut să influenţeze decisiv imaginea noastră despre importanţa speciilor de animale domestice sau vânate dintr-o comunitate şi implicit datele despre paleomediu.

De remarcat este şi grija pe care comunităţile cucuteniene o aveau faţă de animale, fie ele sălbatice sau domestice: în toate aşezările au fost descoperite reprezentări zoomorfe, fie prin protome, prin picturi sau plastice. Aceste reprezentări ar putea indica existenţa unor credinţe şi a unor ritualuri magico-religioase, dedicate unor zeităţi care protejau turmele domestice, înlesneau reproducerea acestor specii şi fereau aşezările de atacuri din partea animalelor sălbatice.

În ceea ce priveşte paleomediul Câmpiei Moldovei, acesta nu era foarte diferit de cel actual. În primul rând, trebuie să menţionăm că aceste comunităţi îşi ridicau



locuinţele în preajma unor surse bogate de apă, vitală pentru supravieţuirea lor şi a animalelor pe care le creşteau. Prezenţa apei este confirmată şi de descoperirea unor oase de păsări de apă, precum şi a unor valve de scoici, care puteau fi un supliment alimentar, dar puteau fi şi pisate şi amestecate în pasta vaselor. În ceea ce priveşte pescuitul, deşi nu avem descoperite, în cadrul aşezărilor analizate, oase de peşte, credem totuşi că acesta se practica, dar nu la aceeaşi scară ca în aşezările situate de-a lungul Dunării sau al Mării Negre, unde peştele era de dimensiuni mult mai mari şi putea lăsa urme mai consistente.

În jurul aşezărilor se întindeau masive forestiere, în care pădurile de foioase erau amestecate cu cele de stejar şi fag. Cerbul, mistreţul sau ursul găseau aici hrană bogată şi adăpost. La marginea pădurilor întâlnim ierbivore, precum bourul şi căpriorul, acestea fiind specii care se hrănesc cu frunzele copacilor tineri, arbuşti etc. În unele cazuri (aşezările de pe malul Prutului) avem şi indicii pentru o zonă intermediară de la vegetaţia de luncă la cea de pădure, adică o silvostepă, lucru dovedit de prezenţa unor specii caracteristice, cum sunt iepurele sau vulpea. Astăzi, în Câmpia Moldovei, pădurile şi-au restrâns mult aria, datorită activităţilor antropice, făcând loc culturilor agricole. O parte din speciile de animale care cutreierau codrii din această zonă în perioada culturii Cucuteni, precum ursul sau cerbul, şi-au restrâns mult arealul de răspândire, fapt datorat şi încălzirii climatice.



389

SPECIA FRAGMENTE INDIVIZI Nr. absolut % Nr. absolut %

Bos taurus (bovine) 1225 35.21 31 21.53 Bos primigenius (bour) 13 0.38 3 2.08 Bison bonasus (zimbru) 3 0.09 1 0.69 Bos taurus / Bos primigenius 136 4.02 Bos primigenius / Bison bonasus 97 2.87 Ovis aries (oaia) 38 1.12 7 4.86 Capra hircus (capra) 42 1.24 12 8.33 Ovicaprinae (oaia şi capra) 133 3.93 Sus domesticus (porcul) 288 8.51 49 34.03 Sus scrofa attila (mistreţul) 205 6.06 8 5.56 Sus (suine) 476 14.07 Cervus elaphus (cerbul) 436 12.89 17 11.81 Capreolus capreolus (căpriorul) 50 1.48 4 2.78 Bos / Cervus 180 5.32 Ovicaprinae / Capreolus 19 0.56 Canis familiaris (câinele) 23 0.68 4 2.78 Equus sp. (sălbatic? calul) 4 0.12 1 0.69 Ursus arctos (ursul) 5 0.15 1 0.69 Canis lupus (lupul) 1 0.03 1 0.69 Vulpes vulpes (vulpea) 1 0.03 1 0.69 Meles meles (bursucul) 1 0.03 1 0.69 Lynx lynx (râsul) 3 0.09 1 0.69 Castor fiber (castorul) 3 0.09 1 0.69 Lepus europaeus (iepurele) 1 0.03 1 0.69

Total 3383 100 144 100

Tab. 1. Frecvenţa, în fragmente şi indivizi prezumaţi, a speciilor de mamifere descoperite în aşezarea cucuteniană de la Drăguşeni-Ostrov

(după Bolomey, El-Susi 2000, p. 160-161).



390


Bos taurus 491 63.51 41 39.42 Sus scrofa domesticus 54 6.98 11 10.58 Ovicaprinae 71 9.18 13 12.50 Canis familiaris 28 3.62 6 5.76 Bos primigenius 52 6.72 12 11.54 Cervus elaphus 35 4.52 9 8.65 Capreolus capreolus 13 1.68 3 2.89 Sus scrofa ferus 21 2.71 5 4.80 Ursus arctos 1 0.13 1 0.96 Mamifere domestice 644 83.29 71 68.26 Mamifere sălbatice 122 15.81 30 28.85 Equus caballus 7 0.90 3 2.89 Total 773 104

Tab. 2. Frecvenţa, în fragmente şi indivizi prezumaţi, a speciilor de mamifere descoperite în aşezarea cucuteniană de la Liveni-La Sărături

(după Haimovici, Ungureanu 2004).


Bos taurus 233 60.20 21 36.84 Sus scrofa domesticus 21 5.42 6 10.52 Ovicaprinae 17 4.40 7 12.28 Canis familiaris 2 0.52 2 3.51 Bos primigenius 2 0.52 2 3.51 Capreolus capreolus 4 1.03 2 3.51 Cervus elaphus 86 22.22 11 19.29 Sus scrofa ferus 19 4.91 4 7.01 Vulpes vulpes 1 0.26 1 1.76 Meles meles 2 0.52 1 1.76 Mamifere domestice 273 70.54 36 63.15 Mamifere sălbatice 114 29.46 21 36.84 Total 387 57

Tab. 3. Frecvenţa, în fragmente şi indivizi prezumaţi, a speciilor de mamifere descoperite în aşezarea cucuteniană de la Mitoc-Valea lui Stan

(după Haimovici 1986, p. 77-78).



391


Bos taurus 69 17.17 13 18.33 Capra 9 2.24 2 2.90 Ovis aries 3 0.75 1 1.47 Ovicaprinae 37 9.20 4 5.79 Sus scrofa domesticus 53 13.18 10 14.49 Sus scrofa ferus 66 16.42 1 15.95 Suine 8 1.99 1 1.45 Canis familiaris 3 0.75 2 2.90 Cervus elaphus 103 25.62 13 18.83 Capreolus capreolus 27 6.73 4 5.79 Bos primigenius 13 3.23 2 2.90 Ursus arctos 2 0.49 1 1.45 Vulpes vulpes 1 0.25 1 1.45 Lepus europaeus 2 0.49 1 1.45 Castor fiber 1 0.25 1 1.45 Equus caballus 5 1.24 2 2.90 Mamifere domestice 174 44.74 32 48.48 Mamifere sălbatice 215 55.26 34 51.52 Total 402 69

Tab. 4. Frecvenţa, în fragmente şi indivizi prezumaţi, a speciilor de mamifere descoperite în aşezarea cucuteniană de la Truşeşti-Ţuguieta

(după Haimovici 1999, p. 682).

SPECIA FRAGMENTENr. absolut %

Bos taurus 528 56.65 Ovis aries 10

102

10.94 Ovicaprinae 84 Capra hircus 8 Sus scrofa domesticus 216 23.17 Sus scrofa ferus 18 1,93 Cervus elaphus 32 3,43 Capreolus capreolus 13 1.39 Bos primigenius 12 1,28 Mamifere domestice 846 90,76 Mamifere sălbatice 75 8.03 Equus caballus 9 0.96 Total 930

Tab. 5. Frecvenţa în fragmente a speciilor de mamifere descoperite în aşezarea cucuteniană de la Vorniceni-Pod Ibăneasa (după Haimovici 2010, p. 318).



392

SPECIA FRAGMENTE INDIVIZI PREZUMAŢI

Nr. absolut % Nr. absolut % Bos taurus 42 42.42 6 30 Sus scrofa domesticus 24 24.24 4 20 Ovicaprinae (Ovis et capra) 13 13.13 4 20 Canis familiaris 1 1.01 1 5 Sus scrofa ferus 8 8.08 2 10 Cervus elaphus 9 9.09 2 10 Capreolus capreolus 2 2.02 1 5 Mamifere domestice 80 80.80 15 75 Mamifere sălbatice 19 19.19 5 25 TOTAL 99 20

Tab. 6. Frecvenţa, în fragmente şi indivizi prezumaţi, a speciilor de mamifere descoperite în aşezarea cucuteniană de la Bălţaţi (după Haimovici 1997, p. 31).

Specia Total Cucuteni A Cucuteni A-B Cucuteni B1 Cucuteni B2

Nr. absolut

% Nr. absolut

% Nr. absolut

% Nr. absolut

% Nr. absolut

%

Bos taurus 416 60.03 92 58.60 167 77.67 61 44.85 96 51.89 Ovicaprinae

(Ovis et Capra)

68 9.81 20 12.74 5 2.33 22 16.18 21 11.35

Sus scrofa domesticus

51 7.36 6 3.82 15 6.98 14 10.29 16 8.65

Canis familiaris palustris

3 0.43 1 0.64 1 0.47 1 0.74

Mamifere domestice

538 77.63 119 75.80 188 87.45 98 72.06 133 71.89

Cervus elaphus

73 10.53 21 13.38 16 7.44 13 9.56 23 12.43

Sus scrofa ferus

45 6.49 11 7.01 9 4.19 10 7.35 15 8.11

Capreolus capreolus

5 0.72 1 0.64 4 2.94

Bos primigenius

5 0.72 2 1.27 1 0.74 2 1.08

Lepus europaeus

1 0.14 1 0.64

Canis lupus 2 0.29 1 0.74 1 0.54 Castor fiber 1 0.14 1 0.54 Ursus arctos 2 0.29 2 1.08 Mamifere sălbatice

134 19.32 36 22.94 25 11.63 29 21.33 44 23.78



393

Equus caballus

21 3.03 2 1.26 2 0.92 9 6.61 8 4.32

Total fragmente

693 157 215 136 185

Tab. 7. Frecvenţa, în fragmente şi indivizi prezumaţi, pe cele patru nivele, a speciilor

de mamifere descoperite în aşezarea cucuteniană de la Cucuteni-Cetăţuia (după Haimovici 1969, p. 318).

SPECIA FRAGMENTE

Nr. absolut %Bos taurus 587 58.17Ovicaprinae 120 11.89Sus scrofa domesticus 67 6.64Canis familiaris 6 0.59Bos primigenius 14 1.38Cervus elaphus 130 12.88Capreolus capreolus 11 1.09Sus scrofa ferus 67 6.64Lepus europaeus 1 0.09Canis lupus 2 0.19Castor fiber 1 0.09Ursus arctos 3 0.29Mamifere domestice 780 77.29Mamifere sălbatice 229 22.65Total 1009 99.94Equus caballus 24 2.32Total 1033

Tab. 8. Frecvenţa în fragmente a speciilor de mamifere descoperite în aşezarea

cucuteniană de la Cucuteni-Cetăţuia (loturile din anii 1961-1966).

SPECIA FRAGMENTE INDIVIZINr. absolut % Nr. absolut %

Bos taurus 222 14.26 5 7.46 Sus scrofa domesticus 451 28.96 16 23.88 Ovis aries/Capra hircus 204 13.10 7 10.44 Ovis aries 12 0.77 2 2.99 Capra hircus 6 0.39 2 2.99 Canis familiaris 26 1.67 4 5.97 Total mamifere domestice 921 59.15 36 53.73 Cervus elaphus 158 10.15 3 4.48 Capreolus capreolus 118 7.58 6 8.96 Sus scrofa ferus 328 21.07 12 17.91 Bos primigenius 8 0.51 2 2.99 Ursus arctos 1 0.06 1 1.49



394

Lepus europaeus 13 0.83 2 2.99 Castor fiber 1 0.06 1 1.49 Felis sylvestris 1 0.06 1 1.49 Vulpes vulpes 4 0.26 1 1.49 Sciurus vulgaris 3 0.19 1 1.49 Total mamifere sălbatice 635 40.78 30 44.78 Equus caballus 1 0.06 1 1.49 Total mamifere identificate 1557 100 67 100Sus sp. 32 - - -Bos primigenius/ Cervus elaphus 7 - - -

Bos primigenius/Bison bonasus 3 - - -Total mamifere neidentificate 1364 - - -Total mamifere 2963 - - -

Tab. 9. Frecvenţa, în fragmente şi indivizi prezumaţi, a speciilor de mamifere

descoperite în aşezarea cucuteniană de la Hoiseşti-La Pod (după Cavaleriu, Bejenaru 2009, p. 95).

SPECIA FRAGMENTE INDIVIZI

Nr. absolut

% Nr. absolut

%

Bos taurus 294 56.76 25 35.21 Ovis aries 6

38 1.15

7.32 2

8 2.82

11.27 Ovicaprinae 28 5.40 4 5.63Capra hircus 4 0.77 2 2.82Sus scrofa domesticus 28 5.40 6 8.45Sus scrofa ? 6 1.15 2 2.82Sus scrofa ferus 29 5.60 5 7.04Equus caballus 1 0.19 1 1.41Canis familiaris 3 0.57 2 2.82Cervus elaphus 96 18.57 12 16.90 Capreolus capreolus 12 2.31 6 8.45Bos primigenius 11 2.13 4 5.63Mamifere domestice (+ Sus scrofa ? şi Equus caballus)

363 70.05 41 57.75

Mamifere sălbatice 148 28.61 27 38.02 Total 518 71

Tab. 10. Frecvenţa, în fragmente şi indivizi prezumaţi, a speciilor de mamifere descoperite în aşezarea cucuteniană de la Valea Lupului-Fabrica chimică

(după Haimovici 1962, p. 296).



395

Fig. 1. Aşezări ale culturii Cucuteni din Câmpia Moldovei, cercetate arheozoologic,

p. 29.


O PRESUPUSĂ PIESĂ MEDALISTICĂ STRĂINĂ DIN COLECŢIA PREOTULUI VASILE HEISU


A supposed foreign medal from the collection of priest Vasile Heisu

Abstract The impressive object collection that priest Vasile Heisu has donated to Bacau

Museum, includes over 1500 pieces, collected over the decades that the collector has dedicated to this activity. Irrespective of whether they are of archeological nature (tools, ceramics), ethnographic (folk clothes, household items), numismatics (coins, medals) or church art items, as well as the rarity of the old Romanian or foreign books – all bear the marks of the collector’s noble passion.

Among the few items of numismatic value, donated by the priest, we have found a medal dated from year 1802. In the paragraphs below we are trying to identify the origins of this numismatic item.

Key words: numismatics, collection, medal collection, Heisu Cuvinte cheie: numismatică, colecţie, medalistică, Heisu Arta medalistică şi medalia, în sine, constituie preţioase izvoare istorice şi

documentare. Ele transmit contemporanilor şi urmaşilor imagini din trecut sau informaţii necunoscute despre nivelul cultural, iconografic, geografic, istoric, cronologic, economic, politic, instituţional, tehnic, artistic sau de altă natură ale societăţii umane, dar sunt, în acelaşi timp, şi un prilej de înţelegere a importanţei acordate evoluţiei civilizaţiei noastre.

Medaliile sunt executate, cel mai adesea, din metale preţioase (aur şi argint), metale comune (plumb, zinc, cupru, aluminiu), metale greu fuzibile (platină şi nichel), aliaje din metale (bronz, alamă şi tombac – aliaj de cupru şi zinc), dar şi din materiale neconvenţionale (prin electroerodare şi metalurgia pulberilor sau prin prelucrarea porţelanului-ceramicii, a marmurei sau a argilei – presată într-un model negativ în stare umedă, arsă la cuptor şi apoi lăcuită).

De regulă, ele au aceeaşi formă şi aceleaşi reprezentări-simbol ca şi monedele, ca piese unifaţetate sau cu avers-revers, iar pe suprafaţa lor sunt gravate imagini/reprezentări – care ies în relief, şi un text/legendă – care evocă un eveniment. Din aceeaşi categorie, a medaliilor, fac parte şi plachetele, decoraţiile, insignele, ordinele, în(semnele) onorifice, medalioanele, jetoanele, titlurile, aplicele, cocardele sau fisele.

Originea şi modul cum aceste piese numismatice au evoluat de-a lungul



396

timpului, nu le restrânge, totuşi, caracterul aniversativ sau jubiliar manifestat simbolic în chipurile unor personalităţi politice, culturale, religioase, artistice, sau în reflectarea mentalităţilor specifice diferitor epoci istorice.

Pe meleagurile băcăuane au vieţuit câţiva colecţionari pasionaţi şi de domeniul numismaticii. Unul dintre aceştia a fost preotul Vasile Heisu (1911-1971).

Impresionanta sa colecţie, de peste 1500 de piese, donate Muzeului din Bacău1, cuprinde obiecte de port popular şi ţesături de interior2, precum şi piese de arheologie sau artă feudală – colecţionate în mare parte din satele băcăuane: Orbeni, Pânceşti, Răcăciuni, Parava, Valea Seacă şi Corbasca3. De o raritate deosebită sunt cele 80 de cărţi vechi, dintre care un număr de 22 pot fi înscrise în bibliografia bisericească românească din secolele XVIII-XIX4.

Din preocupările de colecţionar ale preotului de la Răcăciuni nu a lipsit nici interesul pentru colecţionarea celor peste 300 de piese numismatice – monede din perioadele antică, medievală, modernă sau contemporană, precum şi a pieselor medalistice româneşti sau străine din secolele XIX-XX.

O piesă numismatică deosebită este un „jeton”5 care are pe avers (IMG. 1), un romb, care încadrează reprezentarea stilizată a unui vultur bicefal încoronat, având în partea stângă cifra romană „V”, iar în partea dreaptă cifra „II”. Circular, în partea superioară stângă, pot fi regăsite literele „B·RE X·A·[A]·”. Ultima literă nu poate fi identificată prea bine, piesa fiind perforată. Nici restul literelor, dispuse circular, nu sunt lizibile6.

Pe revers (IMG. 2), în partea centrală, este inserat un romb care încadrează cifra arabă „7”, situată deasupra reprezentării stilizate a două ramuri de măslin şi de palmier încrucişate, sub care sunt inserate anul „1802” şi litera „E”. Circular, aversul piesei cuprinde motive stilizate.

Indiciile de mai sus ne determină să afirmăm că respectiva piesă nu este un „jeton”, ci reprezintă o monedă austriacă din cupru, de la începutul secolului al 1 D. Ichim, Georgeta Popovici, Cartea românească veche în colecţia Vasile Heisu – Răcăciuni, în Carpica, VI, 1973-1974, p. 205; Ibidem, Cartea românească veche în colecţia preotului Vasile Heisu – Răcăciuni, în MMS, nr. 1-2/1976, p. 152-159; Silvia Iacobescu, Colecţia de arheologie „Vasile Heisu” Răcăciuni, în Carpica, XXIII-2/1992, p. 281; Feodosia Rotaru, Donaţia preotului Vasile Heisu, punct de pornire al secţiei de etnografie de la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, în Carpica, XL, 2011, p. 302. 2 Georgeta Stoica, Colecţia de artă populară V. Heisu, în Carpica, III, 1970, p. 131. 3 D. Ichim, Expoziţia de artă populară „Colecţia Vasile Heisu” Răcăciuni, în Carpica, V, 1972, p. 279. Un număr de 207 piese sunt expuse la filiala Răcăciuni a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, care îşi are sediul la Primăria din această localitate. 4 D. Ichim, Georgeta Popovici, loc.cit., 1973-1974, p. 205-218; D. Ichim, Georgeta Popovici, loc.cit., 1976, p. 152-159. 5 Colecţia „Vasile Heisu” – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, nr. inv. 26.444 (numărul de inventar, din registrul realizat de donator, este 292/92.674). 6 Inscripţia completă este: „B·REX·A·[A]·/FRANC·II·/D·G·R·IMP·/S·A·GE·HV”.


O presupusă piesă medalistică străină din Colecţia preotului Vasile Heisu

397

XIX-lea7. Modul cum acest obiect de patrimoniu, care trebuie încadrat cel puţin în

categoria fond (datorită rarităţii şi valorii sale istorice), a ajuns în colecţia Heisu, nu ne este cunoscut pe deplin, cu toate că am studiat şi registrele originale (cu piesele donate) sau caietele de însemnări ale preotul Heisu8. Putem însă deduce principiile şi interesul ştiinţific al celui care a colecţionat piesa pentru posteritate, şi, prin donaţia către instituţia muzeală de pe malurile Bistriţei, a redat-o, în circulaţie, publicului larg.

IMG. 1 IMG. 2

7 Deşi, din punct de vedere tipologic, este înscrisă în registrul-inventar al instituţiei ca „jeton”, caracteristicile piesei sugerează încadrarea sa în aceeaşi categorie, cea a numismaticii, fiind, însă, o monedă de „7 Kreuzer”. Piesa are diametrul de 26 mm şi o greutate de aproximativ 4,68 g. Litera „E” de pe revers ne arată faptul că a fost emisă în monetăria de la Alba-Iulia (vechiul Karlsburg), în teritoriul Transilvaniei aflat sub dominaţia Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, în timpul domniei împăratului Francisc al II-lea (1792-1806), din dinastia de Habsburg-Lorena. (L. Herinek, Österreichische Műnzprägungen von 1740-1969, Wien, Műnzhandlung Herinek, p. 14 şi 215). 8 Feodosia Rotaru, loc.cit., p. 301. Atât cercetarea actelor originale de donaţie (inclusiv a registrelor-inventar realizate de donator), cât şi a celorlalte documente olografe (caiete de conspecte, însemnări, notiţe – pe teme din domeniul istoriei şi ale ştiinţelor auxiliare acesteia), poate îmbunătăţi, astfel, munca personalului instituţiilor muzeale, prin identificarea cu precizie a obiectelor care intră în patrimoniu şi a caracteristicilor originale ale celor care sunt, în timp, clasate în patrimoniul naţional.


DESPRE EUDOXIU DE HURMUZAKI ŞI COLECŢIA DE DOCUMENTE

PRIVITOARE LA ISTORIA ROMÂNILOR

Lenuţa-Gabriela Ocneanu

About Eudoxiu Hurmuzaki and The Document Collection concerning The Romanians’ History

Abstract Jurist, historian and politician, Eudoxiu Hurmuzaki was born in Cernăuca, Bukovina,

on September 29, 1812. His entire life he was involved in the political events of his time and he has permanently sustained the autonomy of Bukovina, attached the Austrian Empire in 1775 and included later in Galicia, as a duchy of the Crown, with rights equal to those of the others lands and kingdoms of the Austrian Empire.

As an active participant on the events of 1848 from the capital of Bukovina, Eudoxiu Hurmuzaki has contributed to the drafting of „The Petition of The Country”. In 1949 he was part of the group that presented the Petition to the emperor Franz Joseph, petition that claimed the autonomy of Bukovina and the preserving the national identity of the Romanians.

The historian Eudoxiu Hurmuzaki is recognized for the research and the collection of nearly 6.000 document relating the Romanians Countries from the archives of Viena and other Europeans archives. His work has resulted in The Document Collection concerning The Romanians, The Hurmuzaki’s Collection or The Acta Extera, as Nicolas Iorga named it.

The library of the Museal Complex „Iulian Antonescu” from Bacău has since 1973 a total of 43 volumes, of wich 32 are documents collected by Eudoxiu Hurmuzaki and the remaining 9 are gathered by Romanians historians who have continued his work.

Key words: Eudoxiu de Hurmuzaki, the Hurmuzaki’s collection, document

collection, events of 1848 in Bukovina, national identity, the autonomy of Bukovina Cuvinte cheie: Eudoxiu de Hurmuzaki, colecţia Hurmuzaki, colecţie de

documente, revoluţia paşoptistă în Bucovina, identitate naţională, autonomia Bucovinei Eudoxiu de Hurmuzaki, al doilea dintre cei şapte copii ai lui Doxachi

Hurmuzaki, s-a născut în Cernăuca, Bucovina, pe 29 septembrie 1812. În 62 de ani de viaţă s-a implicat în evenimentele politice ale vremii sale şi a susţinut permanent autonomia Bucovinei, anexată Imperiului Habsburgic în 1775 şi inclusă ulterior Galiţiei.

În 1848 participă la revoluţia din capitala Bucovinei, contribuind la redactarea programului Petiţia Ţării şi publică articole în ziarul Bucovina. În anul 1849 face parte din grupul ce prezintă un memoriu împăratului Franz Josef, memoriu ce viza statutul de ţară de coroană autonomă pentru Bucovina, prin separarea de Galiţia, şi păstrarea identităţii naţionale a românilor.


Despre Eudoxiu de Hurmuzaki

399

În scrisoarea trimisă la Viena la începutul lui martie 1849, Alexandru Hurmuzaki scrie fratelui sǎu, Eudoxiu, fǎcând referiri la petiţia română: „Noi din familia Hurmuzaki îţi datorăm o recunoştinţă deosebită, pentru că, participând la această deputaţie care va fi epocală în istoria naţiunii noastre, ai legat numele nostru de acest mare eveniment[...] Voi aţi dat glas dorinţei pe care o nutreşte orice român adevărat, dorinţei pentru o unire cât mai realizabilă”1.

Memoriul naţiunii române din marele principat al Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, considerată naţiunea cea mai veche, cea mai numeroasă din Imperiu” are ca primă doleanţă „unirea tuturor românilor din statele austriece, într-o singură naţiune de sine stătătoare”2.

Drept urmare a audienţei acordate de împărat, la Olmütz, reprezentanţilor români, Bucovina dobândeşte în 1849 individualitate administrativă, cu statutul de ducat, iar limba română este introdusă ca limbă de predare la Institutul Teologic şi limbă de studiu la Liceul latino-german, instituţii de învăţământ din Cernăuţi3.

Jurist, istoric şi om politic4 Ca istoric, Eudoxiu de Hurmuzaki a lucrat la o istorie a românilor, pe care nu a

reuşit s-o termine, dar care a fost publicată post mortem de Academia Română şi a constituit ulterior sursă de inspiraţie pentru istorici. Manuscrisele au fost publicate în 5 tomuri cu titlul Fragmente zur Geschichte der Rumänen/Fragmente din Istoria Românilor (primul volum a apărut în 1878), cu o traducere românească într-un tom editat în 1879. Este cuprinsǎ istoria înainte de întemeierea Principatelor, starea bisericii greco-rǎsǎritene în Ardeal, fragmente de istorie din timpul domniei lui Mihai Viteazu, a lui Constantin Brâncoveanu şi perioada 1604-1782.

Eudoxiu de Hurmuzaki este cunoscut în istoria românilor pentru munca sa de cercetare şi culegere a documentelor referitoare la „principatele române” din arhivele vieneze şi alte arhive europene. Activitatea sa de aproape un deceniu, între anii 1845-1849, respectiv 1852-18585, s-a materializat în constituirea colecţiei Documente privitoare la Istoria Românilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Colecţia Hurmuzaki sau Acta extera, cum le numea Nicolae Iorga.

Într-una din scrisorile către fraţii săi, Eudoxiu de Hurmuzaki declară: „Ocupaţia mea principală este exploatarea tuturor arhivelor ministeriale, îndeosebi a «Haus- Hof- und Staatsarchiv»-ului, pentru a putea scrie o istorie documentată a Moldo-Valahiei sau, mai bine zis, a naţiunii româneşti. Zilnic lucrez mai multe ore în acest «Staatsarchiv», unde continuu colectarea documentelor întreruptă prin absenţa 1 Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, Bucureşti, 1982, vol. II, p. 967. 2 Ibidem, p. 960. 3 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1999, p. 247. 4 Stan Stoica, Vasile Mărculeţ, Stănel Ion, Constanţa Pirotici, Dicţionar biografic de istorie a României, Bucureşti, 2008. 5 T. Bălan, Eudoxiu Hurmuzaki şi colecţia lui de documente, în Anuarul Institutului de istorie naţională, X, 1945, p. 222-256.



400

mea, servindu-mă de doi copişti stabili. Posed acum în copii frumoase aproape 600 documente, rapoarte, instrucţiuni etc. de importanţă istorică mai mare sau mai mică, care cuprind mult peste 250 coale şi varsă o nouă lumină asupra multor probleme istorice din trecutul principatelor române, îndeosebi însă asupra relaţiilor lor cu Austria”6.

Cele 600 de documente amintite în scrisoare au devenit aproape 6000 de documente culese în principal din arhivele Haus- Hof- und Staatsarchiv (Arhiva Ministerului de Externe), Archiv der vereinten böhmisch-österreichischen Hofkanzlei (Arhiva Ministerului de Interne), Hofkammerarchiv (Arhiva Ministerului Finanţelor) vieneze. Sunt copiate documente care aparţin arhivelor din Budapesta, Cracovia, Varşovia, Berlin, München, Veneţia, Milano, Paris, acestea fiind câteva din arhivele cercetate de Hurmuzaki.

Pentru tipărirea materialului documentar adunat de Eudoxiu de Hurmuzaki este delegată o comisie formată din Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Theodor Rosetti, Dimitrie Alexandru Cuza şi Ioan Slavici, secretar. La propunerea lui D.A. Sturdza, ce „cǎpǎtase dreptul de a dispune asupra manuscriptelor de istorie şi documente”7, cu sprijinul Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, al cărui titular era Titu Maiorescu, în anul 1876 se publică primul volum care are şi caracter comemorativ. Astfel, volumul Documente privitoare la Istoria Românilor cuprinde material documentar din perioada 1750-1818, comemorează moartea lui Grigore Ghica-Vodǎ (decapitat de turci în 1777 pentru cǎ a fost împotriva cedǎrii Bucovinei) şi este numerotat ca fiind al VII-lea.

În perioada 1876-1942 este publicat un număr de 45 de volume în format mare. Cele mai multe dintre volumele publicate cuprind documentele culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, dar membrii comisiei delegate şi Academia Română au considerat necesară o întregire a materialului documentar prin explorarea arhivelor din Roma, Veneţia, Stockholm, Paris, Galiţia, Rusia, Polonia, perioada de referinţă a documentelor extinzându-se la secolele XII-XIX. Comisia a fost sprijinită în adunarea materialului de colaboratori interni, externi, specialişti cunoscuţi sau arhivişti. Nicolae Iorga enumerǎ o parte dintre cei care au contribuit la întregirea colecţiei, fǎcând referiri la volumele apǎrute pânǎ în anul 19038. O prezentare detaliată a volumelor este făcută de Aurelian Sacerdoţeanu9 jumătate de secol mai târziu.

Colecţia bibliotecii Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău cuprinde un număr de 41 de volume, din care 32 sunt Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, 9 fiind Documente privitoare la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki. Acestea 6 Ibidem, p. 231. 7 N. Iorga, Adunarea şi tipǎrirea izvoarelor în Prinos lui D.A. Sturdza la împlinirea celor şapte-zecǐ de anǐ, Bucureşti, 1903, p. 112. 8 Ibidem, p. 114-119. 9 Aurelian Sacerdoţeanu, Colecţia „Hurmuzaki”, în RA, anul XII, 1969, nr. 2, p. 31-57.



401

aparţin colecţiei de carte veche şi rară a muzeului din anul 1973. Nr. inv. 682: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de

Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice, Bucuresci, 1887, 702 pagini, Stabilimentul grafic Socecŭ&Teclu. Volumul I: 1199-1345, culese şi însoţite de note şi variante de Nic. Densuşianu, cu cinci tabele litografice.

Nr. inv. 600: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, Bucuresci, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ, 1890, 890 pagini. Volumul I, Partea II: 1346-1450, cu portretul lui Mircea cel Mare şi al fiului său Mihail, culese, adnotate şi publicate de Nic. Densuşianu, cu şase tabele facsimile heliografice şi cu două apendice documente slavone însoţite de traduceri latine (1198-1459).

Nr. inv. 656: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ, 1891, 824 pagini. Volumul II, Partea I: 1451-1575, cu portretul lui Iacob Heraclid Despot Voevod.

Nr. inv. 685: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucuresci, Stabilimentul grafic I.V.Socecŭ , 1891, 730 pagini. Volumul II, Partea 2: 1451-1517, cu portretul lui Ştefan Vodă cel Mare şi Bun, cu un apendice, Documente slavone, însoţite de traduceri latine, 1451-1517.

Nr. inv. 605: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice, Bucuresci, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ, 1892, 748 pagini. Volumul II, Partea 3: 1510-1530, documente culese, adnotate şi publicate de Nic. Densuşianu cu unŭ apendice Documente slavone însoţite de traduceri latine (1510-1527).

Nr. inv. 536: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice, Bucuresci, Stabilimentul grafic I.V. Socecu, 1894, 756 pagini. Volumul II, Partea 4: 1531-1552, culese, adnotate şi publicate de Nic. Densuşianu.

Nr. inv. 521: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice, Bucuresci, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ, 1897, 770 pagini. Volumul II, Partea 5: 1552-1575, culese, adnotate şi publicate de Nic. Densuşianu, prefaţă de Nic. Densuşianu, Seria Documenteloru în limba română.

Nr. inv. 603: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice, Bucuresci, Stabilimentul pentru Artele Grafice Socecŭ, Sander&Teclu, 1880, 600 pagini. Volumul III: 1576-1599, cu portretul lui Mihai Vodă Viteazul.

Nr. inv. 683: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunei publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, Stabilimentul grafic Socecŭ&Teclu, 1888, 576 pagini. Volumul III, Partea II: 1576-1600, cu portretul lui Petru-Vodă Şchiopul

Nr. inv. 529: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de



402

Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, Stabilimentul în Artele grafice Socecŭ&Teclu, 1882, 708 pagini. Volumul IV, Partea I: 1600-1649, cu portretul lui Ioan Matei Basarab.

Nr. inv. 654: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice, Bucuresci, Stabilimentul grafic Socecŭ&Teclu, 1884, 686 pagini. Volumul IV, Partea II: 1600-1650, cu portretul lui Vasile Vodă Lupul.

Nr. inv. 687: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunei Publice, Bucuresci, Stabilimentul grafic Socecŭ&Teclu, 1885, 548 pagini. Volumul V, Partea I: 1650-1699, cu portretul lui Gheorghe Ştefan Voevod.

Nr. inv. 524: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Academiei Române şi ale Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice, Bucuresci, Stabilimentul grafic Socecŭ & Teclu, 1886, 406 pagini. Volumul V, Partea II: 1650-1699, cu portretul lui Constantin-Vodă Brancovénu.

Nr. inv. 525: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice, Bucuresci, Stabilimentul pentru artele grafice Socecŭ, Sander&Teclu, 1878, 698 pagini. Volumul VI: 1700-1750, cu portretul lui Dimitrie Cantemir.

Nr. inv. 526: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ, 1894, 540 pagini. Volumul VIII: 1376-1650.

Nr. inv. 659: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ, 1897, 692 pagini. Volumul IX, Partea 1: 1650-1747.

Nr. inv. 688: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1899, 588 pagini, Stabilimentul grafic I.V. Socec. Volumul IX, Partea 2: 1751-1796, cu indice alfabetic pentru vol. VIII şi IX (1 şi 2).

Nr. inv. 522: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1897, 694 pagini, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ. Volumul X: 1763-1844, cu portretul lui Alexandru Ipsilanti, cuprinzând documente adunate, adnotate şi publicate de Neculai Iorga.

Nr. inv. 607: Documente privitóre la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1903, 1315 pagini. Volumul XII, 1594-1602, Acte relative la războaiele şi cuceririle lui Mihai-Vodă Viteazul adunate şi publicate de N. Iorga.

Nr. inv. 485: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi Instrucţiei Publice şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1909, 620 pagini, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Volumul XIII, texte greceşti privitoare la istoria românească culese şi publicate cu introducere şi indicele numelor de A. Papadopulos-Kerameus.



403

Nr. inv. 686: Scrieri şi documente greceşti privitoare la Istoria Românilor din anii 1592-1837 culese şi publicate în tomul XIII din Documentele Hurmuzaki de A. Papadopulos Kerameus, traduse de G. Murnu şi C. Litzica, Bucureşti, 1914, 520 pagini, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.

Nr. inv. 601: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1915, 766 pagini, Atelierele grafice Socec&Comp. Volumul XIV, Partea I: 1320-1716, Documente greceşti privitoare la Istoria Românilor publicate după originale, copiile Academiei române şi tipărituri de N. Iorga, cu portretul lui Hrisant Notara, Arhidiacon de Ierusalim, Mitropolit de Cesareia, Patriarh al Ierusalimului.

Nr. inv. 527: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1917, 518 pagini, Atelierele grafice Socec&Comp. Volumul XIV, Partea II: 1716-1777, Documente greceşti privitoare la Istoria Românilor publicate după originale, copiile Academiei Române şi tipărituri de N. Iorga.

Nr. inv. 523: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki publicate sub auspiciile Academiei Române, Bucureşti, 1936, 528 pagini, Atelierele grafice Socec&Comp., Societate anonimă. Volumul XIV, Partea III: C. 1560 – C. 1820, Documente greceşti privitoare la Istoria Românilor publicate după originale, copiile Academiei Române şi tipărituri de N. Iorga.

Nr. inv. 528: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1911, 776 pagini, Atelierele grafice Socec&Comp., Societate anonimă. Volumul XV, Partea I: 1358-1600, Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu) publicate după copiile Academiei Române de N. Iorga.

Nr. inv. 684: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1913, 1928 pagini, Atelierele grafice Socec&Comp. Volumul XV, Partea II: 1601-1825, Acte şi Scrisori din arhivele oraşelor ardelene Bistriţa, Braşov, Sibiu publicate după copiile Academiei Române de Nicolae Iorga.

Nr. inv. 602: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1912, 1266 pagini, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Volumul XVI, 1603-1824: Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare franceze publicate după copiile Academiei Române de Nerva Hodoş.

Nr. inv. 531: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1913, 1184 pagini. Volumul XVII, 1825-1846: Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare franceze publicate după copiile Academiei Române de Nerva Hodoş.

Nr. inv. 484: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1916, 586 pagini, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl. Volumul XVIII, 1847-1851: Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare franceze, cu un apendice cuprinzând două documente din 1595 şi 1599 precum şi documente diplomatice ruseşti din



404

1817-1821, publicate după copiile Academiei Române de Nerva Hodoş, cu indice alfabetic al numelor pentru tomurile XVI-XVIII de N. Iorga.

Nr. inv. 606: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1922, 916 pagini. Volumul XIX, Partea I: 1782-1797, Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare austriace publicate după copiile Academiei Române de Ion I. Nistor, membru al Academiei Române.

Nr. inv. 532: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii şi ale Academiei Române, Cernăuţi, 1938, 872 pagini. Volumul XIX, Partea 2: 1798-1812, Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare austriece publicate după copiile Academiei Române de Ion I. Nistor, membru al Academiei Române, cu indice alfabetic al numelor pentru volumele XIX, 1 şi XIX, 2. Cu două stampe în text.

Nr. inv. 520: Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki sub auspiciile Ministerului Instrucţiunii şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1942, 726 pagini, „Cartea Românească”. Volumul XXI: 1828-1836, Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare austriece publicate după copiile Academiei Române de Ion I. Nistor cu indice alfabetic al numelor de persoane şi localităţi.

Nr. inv. 658: Documente privitóre la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunei Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1886, 1004 pagini, Stabilimentul grafic Socecŭ&Teclu. Volumul I, Suplement I: 1518-1780, cu portretul lui Ioan Nicolae Alexandru Mavrocordat Voevod, documente culese din diferite publicaţiuni şi din Biblioteca Naţională din Paris de Gr. G. Tocilescu şi din Archivele Ministeriului Afacerilor Străine din Paris de A.I. Odobescu.

Nr. inv. 657: Documente privitóre la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunei Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1885, 756 pagini, Stabilimentul grafic Socecŭ&Teclu. Volumul II, Suplement I: 1781-1814, cu portretul lui Ioan Gheorghe Caragea Voevod, documente culese din Archivele Ministeriului Afacerilor Străine din Paris de A.I. Odobescu.

Nr. inv. 486: Documente privitoare la Istoria Românilor, urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, Bucureşti, 1893, 652 pagini, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ. Volumul I, Suplementul II: 1510-1600, cu portretul lui Ieremia Movilă Voevod, documente culese din archive şi biblioteci polone, coordonate, adnotate şi publicate de Ioan Bogdan, cu traducerea franceză a documentelor polone de I. Skupiewski; 11 facsimile.

Nr. inv. 604: Documente privitoare la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1895, 624 pagini, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ. Volumul II, Suplement II: 1601-1640, cu portretul lui Gaspar Gratiani Voevod, documente culese din archive şi biblioteci polone, coordonate, adnotate şi publicate de Ioan Bogdan cu traducerea franceză a documentelor polone de I. Skupiewski.

Nr. inv. 530: Documente privitóre la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi al Instrucţiunei



405

Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1889, 596 pagini, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ. Volumul III, Suplement I: 1709-1812, cu portretul lui Alexandru Ipsilant Voevod, documente culese din archivele Ministeriului Afacerilor Străine din Paris de A.I. Odobescu.

Nr. inv. 534: Documente privitóre la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1900, 312 pagini. Volumul III, Suplementul II: 1641-1703, documente culese din archive şi biblioteci polone coordonate, adnotate şi publicate de Ioan Bogdan, cu traducerea franceză a documentelor polone de I. Skupiewski.

Nr. inv. 533: Documente privitóre la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1891, 596 pagini, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ. Volumul IV, Suplementul I: 1802-1849, cu portretul lui Mihail Sturdza Voevod, documente adunate, coordonate şi publicate de D.A. Sturdza, D.C. Sturdza şi Octavian Lugoşianu.

Nr. inv. 535: Documente privitóre la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1894, 664 pagini, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ. Volumul V, Suplement I:1822-1838, documente adunate şi coordonate de D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic.

Nr. inv. 655: Documente privitóre la Istoria Românilor urmare la colecţiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki, publicate sub auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi ale Academiei Române, Bucuresci, 1895, 634 pagini, Stabilimentul grafic I.V. Socecŭ. Volumul VI, Suplement I: 1827-1849, documente adunate şi coordonate de D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic.

Colecţia Hurmuzaki aflată la Biblioteca Complexului Muzeal „Iulian Antonescu"

Bacău

Nr. An publicare Număr volum Ani referinţă documente Nr. inv. 1 1878 6 1700-1750 525 2 1880 3/1 1576-1599 603 3 1882 4/1 1600-1649 529 4 1884 4/2 1600-1650 654 5 1885 2/supliment 1 1781-1814 657 6 1885 5/1 1650-1699 687 7 1886 1/supliment 1 1518-1780 658 8 1886 5/2 1650-1699 524 9 1887 1 1199-1345 682 10 1888 3/2 1576-1600 683 11 1889 3/supliment 1 1709-1812 530 12 1890 1/2 1346-1450 600 13 1891 2/1 1451-1575 656 14 1891 2/2 1451-1517 685 15 1891 4/supliment 1 1802-1849 533



406

16 1892 2/3 1510-1530 605 17 1893 1/supliment 2 1510-1600 486 18 1894 2/4 1531-1552 536 19 1894 5/supliment 1 1822-1838 535 20 1894 8 1376-1650 526 21 1895 2/supliment 2 1601-1640 604 22 1895 6/supliment 1 1827-1849 655 23 1897 2/5 1552-1575 521 24 1897 9/1 1650-1747 659 25 1897 10 1763-1844 522 26 1899 9/2 1751-1796 688 27 1900 3/supliment 2 1641-1703 534 28 1903 12 1594-1602 607 29 1909 13/1 1592-1837 485 30 1911 15/1 1358-1600 528 31 1912 16 1603-1824 602 32 1913 15/2 1601-1825 684 33 1913 17 1825-1846 531 34 1914 13/2 1592-1837 686 35 1915 14/1 1320-1716 601 36 1916 18 1847-1851 484 37 1917 14/2 1716-1777 527 38 1922 19/1 1782-1797 606 39 1936 14/3 1560-1820 523 40 1938 19/2 1798-1812 532 41 1942 21 1828-1836 520


MEDALII STRĂINE DIN COLECŢIA VASILE HEISU


Vasile Heisu collection’s foreign medals Abstract

The medals art and medal, itself, are precious historical and documentation sources, but

in the same time, an opportunity to understand the importance given to our civilization’s development.

Among more than 1500 pieces, donated to the Museum in Bacau, by Vasile Heisu priest of Răcaciuni – we can find also two foreign medals, on which we draw your attention in the lines below.

Key words: foreign medal, Francisc Iosif I, commemorative medal, Germany, defeat,

Stalin Cuvinte-cheie: medalie străină, Francisc Iosif I, medalie comemorativă, Germania,

înfrângere, Stalin Preotul Vasile Heisu (1911-1971) a donat Muzeului băcăuan o colecţie de

peste 1.500 de piese, cuprinzând obiecte de etnografie şi artă populară, arheologie, artă feudală, carte românească veche şi numismatică. Rigurozitatea ştiinţifică a donatorului poate fi regăsită şi în însemnările personale din registrul de evidenţă al obiectelor colecţionate, registru unde sunt informaţii şi despre cele peste 300 de piese numismatice (monede antice, medievale, moderne sau contemporane, dar şi medalii româneşti sau străine din secolele XIX-XX).

Printre acestea din urmă regăsim şi două medalii, una cu caracter jubiliar, emisă în timpul împăratului austro-ungar Francisc Iosif I (1848-1916)1, cealaltă, cu caracter comemorativ, fiind emisă de sovietici la sfârşitul celui de-al doilea război mondial2. Piesele sunt dintre cele cunoscute în lumea numismaţilor, circulând în întreaga lume.

Pentru instituţiile muzeale importanţă prezintă, însă, faptul că numismaţii le colecţionează, redându-le, apoi, spre vizionare publicului larg. Acesta este şi cazul preotului Heisu din Răcăciuni.

Prima dintre piesele medalistice3, emisă în anul 1898, la 50 de ani de la urcarea 1 Colecţia „Vasile Heisu” – Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, nr.inv. 26.417 (numărul de inventar, din registrul realizat de donator, este 92.672). 2 Ibidem, nr.inv. 26.427 (numărul vechi, al donatorului, este 92.673). 3 Piesa are o formă circulară şi este din bronz, cu diamentrul de 34 mm. Prezintă o urmă de ruptură la anoul de prindere. Lipseşte şi panglica aferentă medaliei.


Dimitrie-Ovidiu Boldur 408

pe tron, are pe avers reprezentarea stilizată a bustului împăratului austro-ungar, în profil, spre dreapta. Textul aniversativ „FRANC IOS D G IMP AUSTR REX BOH ETC AC·AP·REX·HVNG·” este inserat în exerga aversului piesei.

Reversul medaliei prezintă un chenar, în care a fost inscripţionat textul „SIGNVM MEMORIAE”, înconjurat circular de o cunună, format din două ramuri. În exergă, gravorul a inserat anii „MDCCCXLVIII-MDCCCXCVIII”4, pentru a sublinia cele cinci decenii de când împăratul, din dinastia de Habsburg, se afla la conducerea Austriei şi, din 1867, la cea a Imperiului Austro-Ungar.

Cea de-a doua medalie5, „Pentru victoria asupra Germaniei în Marele Război pentru Apărarea Patriei 1941-1945”, a fost emisă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cu ea fiind decoraţi militarii ruşi ai forţelor armate, participanţi la victoria asupra Germaniei naziste.

Aversul piesei are inserat bustul lui Iosif Stalin, în uniformă de mareşal al Uniunii Sovietice în profil, spre stânga. În exergă, în partea superioară este inserat „НАШЕ ДЕЛО ПРАВОЕ” (Cauza noastră dreaptă/ justă) – preluare din apelul de participare la „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, rostit de Molotov, vice-preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului din U.R.S.S., la 22 iunie 1941. În partea inferioară, apare textul „МЫ ПОБЕДИЛИ” (Am învins!).

Reversul cuprinde, circular, inscripţia „ЗА ПОБЕДУ НАД ГЕРМАНИЕЙ” (Pentru victoria asupra Germaniei), iar în partea centrală „В ВЕЛИКОЙ ОТЕЧЕСТВЕННОЙ ВОЙНЕ 1941-1945 ГГ.” (în Marele Război Patriotic, anii 1941-1945).

Piesele prezentate sunt doar două dintre cele adunate cu migală şi pasiune de preotul din Răcăciuni. Cum, în deceniile din urmă, au fost din ce în ce mai puţini colecţionari dispuşi să-şi doneze, integral sau parţial, din propriile colecţii, instituţiilor publice – Vasile Heisu constituie doar unul dintre rarele exemple ale Colecţionarului, care a respectat menirea nobilă a colecţiei, strânse cu trudă şi pasiune în decursul vieţii sale, aceea de a fi etalată, măcar şi parţial, pe simezele unei expoziţii cu caracter public.

4 O descriere a „statutelor” şi a modului de acordare a acestui „ordin pentru armată şi jandarmerie”, regăsim în Tribuna poporului, An II, nr. 151, Arad, 11/23 august 1898, p. 737-738. 5 Piesa are o formă circulară şi este din bronz, cu diamentrul de 32 mm. Lipsesc atât anoul de prindere, cât şi panglica.


VASILE DIACONU, DEPRESIUNEA NEAMŢ. CONTRIBUŢII ARHEOLOGICE, PIATRA NEAMŢ, EDITURA

„CONSTANTIN MATASĂ”, 2012, 305 P.

Recent a fost publicat cel de-al XXVIII-lea volum al seriei Bibliotheca Memoriae Antiquitatis semnat de colegul nostru V. Diaconu (în continuare, prescurtat V.D.) şi editat de cercetător dr. Gh. Dumitroaia. După debutul său, de acum doi ani, în cadrul aceleiaşi serii de specialitate, autorul revine cu o nouă propunere, de această dată o analiza arheologică îndreptată asupra Depresiunii Neamţului. De altfel, cartea intitulată Depresiunea Neamţ. Contribuţii arheologice reprezintă o cercetare de teren amănunţită, fie ea şi de suprafaţă, însă sistematic organizată.

Ca omagiu pentru fondatorul Muzeului de Istorie şi Etnografie din Târgu Neamţ, V.D. a dedicat volumul profesorului Dumitru Constantinescu.

Tipărită în condiţii grafice deosebite, monografia este împărţită în şase capitole, precedate de abrevierile revistelor de specialitate, o introducere şi finalizate cu un rezumat în limba engleză, lista ilustraţiilor, bibliografia aferentă unui asemenea volum de muncă şi un indice general, util oricărei lucrări de specialitate.

În scurta, dar concisa Introducere (p. 9-10), autorul îşi exprimă dorinţa de a fi, prin intermediul informaţiilor scrise, atât în asentimentul arheologilor, cât şi a eventualilor amatori, iubitori de istorie locală. Motivaţia unei analize generale a tuturor descoperirilor arheologice din Depresiunea Neamţului este explicată simplu, prin lipsa unei sinteze pentru această subunitate geomorfologică, încercări care lipsesc arheologiei româneşti actuale. În demersul său, V.D. a ţinut seamă atât de vestigiile cunoscute anterior, prin cercetarea de teren efectuată de antecesori (sondaje sau săpături sistematice), dar a urmărit să şi contribuie cu date noi, care să completeze aceste rezultate. Ca urmare, a întreprins o cercetare de suprafaţă amănunţită, în vederea identificării de noi puncte arheologice şi cu scopul verificării celor dinainte. Autorul s-a oprit asupra unui anumit interval de timp, de la Paleolitic şi până în secolul VIII d.Hr. (începutul perioadei cunoscută convenţional sub denumirea de Protodridu), mai exact la Evul Mediu timpuriu, din două motive: după secolul amintit, locuirea respectivei depresiuni nu mai este la fel de intensă, situaţie menţinută până spre secolul al XIV-lea, iar pentru o analiză temeinică a descoperirilor medievale era necesară şi abordarea surselor documentare, mai greu de accesat.

Primul capitol este destinat Cadrului Natural (p. 11-22) şi conţine trei subcapitole (Caracteristici fizico-geografice, Surse şi resurse naturale şi Rute de comunicaţie) care punctează „graniţele naturale” ale depresiunii, cu formele de relief ce-o delimitează, întinderea teritorială şi sursele de apă. Conform limitelor, teritoriul ei include oraşul Târgu Neamţ şi patru comune (Agapia, Bălţăteşti, Grumăzeşti şi Vânători-Neamţ). Practic, autorul evidenţiază rolul important al depresiunii, prin poziţia


Recenzii

410

sa, într-o zonă subcarpatică, care-i permite o uşoară comunicare cu munţii din preajmă (Stânişoarei), dealuri (Corni, Boiştea), cu zona Podişului Moldovei şi implicit prin cursurile râurilor care o traversează, Neamţ şi Topoliţa. Tocmai această poziţionare este răspunsul pentru numărul mare al siturilor arheologice din zonă, întrucât de-a lungul timpului a oferit condiţii prielnice stabilirii comunităţilor umane şi un posibil loc de tranzit, conform ipotezei autorului, pentru diferitele rute comerciale, de la est spre vest sau de la nord spre sud.

Cel de-al doilea capitol se referă la Istoricul cercetărilor (p. 23-26) care indică ca primă sursă de semnalare a vestigiilor din teritoriu Cestionarul lui Alexandru Odobescu, de la 1874, şi implicit Răspunsurile învăţătorilor din judeţul Neamţ la respectivul chestionar. De asemenea, V.D. menţionează că primele preocupări arheologice s-au înregistrat la jumătatea secolului al XIX-lea, mai exact cu ocazia lucrărilor de construcţie a Spitalului din Târgu Neamţ (1850-1852). Ulterior, în secolul XX, cu precădere din a doua sa jumătate, cercetările arheologice au căpătat o altă amploare, remarcându-se prin intermediul unor situri celebre, precum cel de la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai, sau prin lărgirea sferei de interes, analizându-se aşezările din preajma izvoarelor de apă sărată, cum sunt cele de la Lunca – Vânători-Neamţ, punctul Poiana Slatinei, Oglinzi-Răuceşti, punctul Băi şi Ţolici-Petricani, punctul Hălăbutoaia. Dimensiunea cunoaşterii arheologice se extinde prin identificarea unei noi culturi, denumită convenţional, Cultura Tumulilor Carpatici, fapt permis prin intermediul descoperirii necropolei de la Nemţişor – Vânători-Neamţ, punctul Branişte.

Al treilea capitol este rezervat Repertoriului staţiunilor şi descoperirilor arheologice (p. 27-52). Autorul a împărţit repertoriul pe trei categorii: staţiuni, descoperiri izolate şi movile/tumuli. Totalul însumează un număr de 85 de vestigii, dintre care 68 sunt situri (aşezări şi necropole) descoperite în 16 localităţi (12 în comuna Agapia, 12 în comuna Bălţăteşti, 5 în comuna Ghindăoani, 19 în comuna Grumăzeşti, 5 în comuna Petricani, 7 în comuna Vânători-Neamţ şi 8 în oraşul Târgu Neamţ), 14 puncte cu descoperiri izolate găsite în 6 localităţi (1 în comuna Agapia, 3 în comuna Ghindăoani, 1 în comuna Grumăzeşti, 3 în comuna Petricani şi 6 în oraşul Târgu Neamţ), iar 3 sunt movile/tumuli identificate în 3 localităţi diferite (Grumăzeşti, Târpeşti-Petricani şi Târgu Neamţ). Potrivit lui V.D., cele mai multe dintre staţiunile arheologice (68) au fost identificate prin periegheze (55) iar celelalte prin sondaje (7) şi cercetări sistematice (6). Din cele 55 de situri descoperite prin cercetări de suprafaţă, 30 au fost găsite de autor.

Capitolul patru conţine interpretările personale sau preluate de la alţi specialişti privind vestigiile respective (primele, aşezări şi descoperiri izolate, iar ulterior, movile/tumuli), dar mai ales încadrarea crono-culturală a siturilor arheologice. Cel mai consistent dintre capitole (p. 53-142) începe cu descoperirile din Paleolitic, puţine (doar trei situri cu piese litice, iar unul fosilifer de la Grumăzeşti, punctul Râpa lui Haga, Săcăluşeşti-Agapia, punctul Dealul Valea Seacă şi Târgu Neamţ, punctele Dealul


Recenzii

411

Humuleşti şi Pe imaş), însă explicabile pentru această epocă. Neoliticul este reprezentat prin câteva descoperiri specifice culturilor Starčevo-Criş şi ceramicii liniare. Primei culturi îi corespunde aşezarea de la Grumăzeşti, punctul Deleni, unde prin cercetări sistematice s-au găsit două locuinţe de suprafaţă şi o groapă de mari dimensiuni al cărei inventar conţinea piese ceramice, materiale osteologice, o spatulă de os şi multe artefacte litice cioplite ori şlefuite. Interesante sunt şi cele două morminte de înhumaţie, care deşi lipsite de inventar oferă un minim de cunoaştere a modului de înmormântare din neoliticul timpuriu. Pentru cultura ceramicii liniare autorul indică ca singură locuire certă, pentru teritoriul acestei depresiuni, situl de la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai, unde s-a identificat o locuinţă adâncită şi câteva gropi cu ceramică şi artefacte litice, ultimele în număr de 55. Eneoliticul este punctat prin două culturi importante, Precucuteni şi Cucuteni. Comunităţile primei culturi au lăsat urme adânci în siturile de la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai, Săcăluşeşti-Agapia, punctul Dealul Valea Seacă, Topoliţa-Grumăzeşti, punctele La nord-vest de sat, La Şerban şi La Ilioi. Se pare că, pentru staţiunile amintite se cunosc doar fazele II şi III de evoluţie ale culturii Precucuteni. Pe lângă ceramică s-au găsit şi alte obiecte, precum piese litice, o rondelă (posibil folosită şi ca fusaiolă), dar şi o deosebită statuetă feminină, lucrată din lut, care are picioarele separate în zona inferioară (p. 234, fig. 28/10). Potrivit autorului, în privinţa limitelor de răspândire ale comunităţilor acestei culturi, siturile etapei Precucuteni II din spaţiul Depresiunii Neamţ, alături de cele de la Lunca şi Oglinzi, reprezintă limita nordică din zona subcarpatică a Moldovei. Dacă pentru această cultură au fost identificate cinci aşezări, pentru cultura Cucuteni vestigiile sunt mai numeroase, opt situri specifice fazei A, şase pentru faza B şi o singură excepţie, staţiunea de la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai, cu materiale din faza A-B. Întrucât sunt prea multe pentru a le aminti, ne limităm să constatăm că V.D. s-a referit la amplasarea acestora, dimensiunile şi inventarul lor, ultimul format din ceramică, utilaje litice etc. Plastica antropomorfă cuprinde idoli feminini, masculini şi androgini, dar şi reprezentări zoomorfe. Deşi sunt obiecte comune pentru ambele faze, totuşi autorul semnalează numărul mare al uneltelor şi armelor confecţionate din piatră (faza A) şi găsite, îndeosebi, în situl amintit, de la Târpeşti (percutoare, lame, gratoare, străpungătoare, topoare, tesle, dăltiţe ş.a.). Pentru faza B sunt menţionate şi descrise nuclee, percutoare, lame, gratoare, pumnale, vârfuri de lance şi săgeată de la Târgu Neamţ, punctul Dealul Pometea. Epoca Bronzului are mai puţine descoperiri în spaţiul depresiunii subcarpatice. V.D. semnalează două fragmente ceramice din perioada de tranziţie, care par să aparţină culturii amforelor sferice, găsite la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai şi Târgu Neamţ, punctul În spini. Pentru perioada timpurie, autorul se bazează pe materialele ceramice din acelaşi sit, de la Târpeşti, patru-cinci complexe funerare şi câteva obiecte de metal. De altfel, s-a observat că aspectele cotidiene şi cele privind viaţa spirituală ale comunităţii de la Târpeşti indică o manifestare distinctă, de unde şi abordarea diferită, în literatura de specialitate, drept grupul Târpeşti. O legătură interesantă stabileşte autorul între membrii acestei comunităţi şi cei din staţiunea de la


Recenzii

412

Ţolici-Petricani, punctul Hălăbutoaia, situat în apropiere şi în preajma unor surse de apă sărată (izvoare de slatină). Bronzul mijlociu este semnalat prin vestigii ale culturii Costişa, îndeosebi cele recent găsite de autor (periegheze 2008-2012) la Târgu Neamţ, punctul În spini (piese litice şi ceramică decorată cu motive incizate, precum triunghiuri cu vârful în jos şi haşurate, asociate cu benzi de linii simple sau şiruri de împunsături). Cele mai intense urme de locuire aparţin etapei târzii a epocii bronzului, în speţă culturii Noua. Numărul lor se ridică la 23 de situri şi descoperiri izolate, majoritatea amplasate în bazinul hidrografic al Topoliţei şi mai rar pe Valea Neamţului (conform autorului, doar trei). Inventarul se constituie din ceramică (vase cu torţi supraînălţate, vase-sac), obiecte de os (omoplaţi crestaţi), piese litice (frecătoare, fragmente de râşniţe, topoare, lame), obiecte metalice (ace de bronz cu cap inelar sau de tip cipriot, împungătoare, pumnal foliform fragmentar). Interesant de amintit şi prezenţa unui fragment de măciucă descoperit la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai. De altfel, se observă că pentru Preistorie ponderea cea mai mare de unelte, care permit şi multe interpretări, este oferită de acest ultim sit amintit. Cât priveşte densitatea aşezărilor, din faza finală a epocii bronzului, V.D. o explică printr-o disponibilitate crescândă a membrilor comunităţilor umane pentru mobilitate. Epoca fierului, divizată în Hallstatt şi La Tène, este prezentă în cadrul Depresiunii Neamţ prin descoperiri de tip Hallstatt, perioada timpurie şi târzie. Contribuţia autorului se simte şi în acest registru, întrucât prin munca de teren a sporit numărul siturilor de la trei la zece. Inventarul aşezărilor din faza timpurie (culturile Gáva-Holihrady şi Corlăteni-Chişinău) este format îndeosebi din ceramică fragmentară modelată cu mâna, provenită de la ceşti, străchini, vase de provizii, la care se adaugă celturile de bronz din situl de la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai, şi Târgu Neamţ. Autorul semnalează şi o statuetă antropomorfă ce este ornamentată cu împunsături succesive, dispuse orizontal pe una dintre feţe (p. 274, fig. 68/7), descoperită personal pe suprafaţă aşezării de la Topoliţa-Grumăzeşti (punctul La ieşirea din sat) şi pe care o atribuie, prin analogii, culturii Gáva-Holihrady. Pentru etapa târzie se evidenţiază descoperirile autorului din situl de la Săcăluşeşti-Agapia, punctul Dealul Valea Seacă (unele din grupul cultural Ferigile), unde pe lângă ceramica lucrată la mână, de culoare cărămizie sau cele negre-cenuşii la exterior şi cărămizii la interior (ceşti cu torţi supraînălţate cu buton, vase de mari dimensiuni, vase-sac) s-a găsit şi un important fragment de fibulă de bronz cu placa în formă de scut beotic, cu decor din linii paralele incizate, dispuse sub forma literei V (p. 278, fig. 72/1). Provenit din periegheză, autorul nu poate atribui sigur acest artefact, în lipsa unui sondaj, inventarului unei aşezări sau unui mormânt. Pe baza similitudinilor, încadrează cronologic obiectul între finalul secolului VII î.Hr.-începutul secolului VI î.Hr., considerând-o un „import” din zona nord-est transilvăneană. Una dintre cele mai interesante piese descoperite pe teritoriul satului Târpeşti este şi statueta de bronz ce înfăţişează un bărbat, care potrivit atitudinii sale, pare a fi un războinic (p. 280, fig. 74). Considerată de provenienţă scitică, piesa a fost datată larg în secolele VI-IV î.Hr. Tot specifice perioadei târzii a Hallstatt-ului sunt şi pumnalele scitice, de tip akinakes, descoperite la Agapia şi


Recenzii

413

Văratec, în spaţiul depresiunii. Încadrate mai multor tipologii propuse de specialişti (spre exemplu, seria I, tipul 1 sau tipul B), respectivele exemplare au fost atribuite (de unii specialişti) şi unei populaţii getice, fiind datate într-un interval larg de timp, între secolele VII-V î.Hr. Vestigiile din perioada La Tène sunt prezente în staţiunile de la Săcăluşeşti-Agapia, punctul Dealul Valea Seacă şi Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai, prin intermediul ceramicii geto-dacice (vase-sac, străchini, castroane, fructiere), dar şi de factură bastarnă, modelată la mână, de culoare neagră, lustruită (vase borcan cu toarta în forma literei X, străchini, căni, căniţe), ori barbotinată (vase de mari dimensiuni). Se adaugă fibule de bronz, cuţite şi un topor de provenienţă celtică. Întreg materialul este datat grosso-modo în secolele IV-II î.Hr. După un scurt hiatus (secolele II î.Hr.-I d.Hr.), explicat de autor printr-o insuficientă cercetare sistematică a zonei, se trece la descrierea vestigiilor din perioada romană şi postromană (sec. II-VIII d.Hr.). Deşi luate în parte, evenimentele desfăşurate în acest interval au unele caracteristici, iar diferenţele dintre ele impuneau un alt mod de abordare a subiectului, pe intervale mai scurte de timp, fapt demonstrat numai de bariera impusă de finalul antichităţii şi începutul perioadei medievale timpurii. Etapa corespunzătoare locuirii dacilor liberi (secolele II-III d.Hr.) este susţinută printr-un număr de 14 aşezări de pe valea râului Topoliţa. Dintre acestea, doar două au beneficiat de săpături, cele de la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai şi Topoliţa-Grumăzeşti, punctul La Saivane, restul fiind identificate prin cercetări de suprafaţă, o parte prin munca autorului. Exceptând vasele din cele trei categorii ceramice (locale, modelate la mână sau la roată şi de import), s-au descoperit şi două tezaure monetare, la Ghindăoani şi pe teritoriul satului Târpeşti. V.D. începe analiza ceramicii cu cea locală lucrată la roată, deşi credem că era normal ca prima tratată să fie categoria modelată la mână, dar, probabil, s-a ghidat după criteriul cantităţii. Formele tipologice sunt cele extrem de cunoscute specialiştilor, fără vreo evidenţiere anume. Pentru secolele IV-V d.Hr., unele descoperiri sunt specifice culturii Sântana de Mureş-Černjachov, iar altele culturii Tumulilor Carpatici (ultimele cu un interval de datare mai larg, posibil secolele II-IV d.Hr.). Primei culturi îi corespund 15 situri, dintre care o singură necropolă, la Târgu Neamţ, punctul Izlaz. Ca material arheologic, predomină ceramica, îndeosebi categoria lucrată la roată (de aspect fin sau zgrunţuros) urmată de cea modelată la mână. Primei categorii îi corespund următoarele forme: ceşti, căni, străchini, castroane, oale lustruite la exterior, de culoare cenuşie, ornamentate cu benzi, brâie simple sau alveolare. Cele zgrunţuroase conţin doar vase mari, de tip dolium. Ceramica lucrată la mână este reprezentată prin oale. Alături de ceramică s-au găsit şi alte obiecte, precum o fusaiolă de lut, o mărgică de sticlă, o greutate de lut fragmentară şi un corn de cerb cu urme de prelucrare. Aspectele privind viaţa spirituală sunt mai puţine, cele câteva vase şi fragmente osteologice nu permit obţinerea prea multor amănunte. Însă, altfel se pune problema în cazul culturii Tumulilor Carpatici, întrucât cele două cimitire de la Nemţişor – Vânători-Neamţ, punctele Branişte şi Gura Secului, au destule elemente care să permită cunoaşterea vieţii spirituale a membrilor comunităţilor respective. În prima necropolă


Recenzii

414

s-au identificat 34 de tumuli, dintre care 21 cercetaţi iar în a doua s-au găsit şi cercetat integral 9 tumuli. Ritul funerar practicat era incineraţia. Inventarul conţine îndeosebi ceramică locală (ceşti, cupe, castroane, oale, unele cu decoraţiuni-caneluri, linii lustruite, nervuri în relief) şi de import (ulcioare, cupe), dar şi unelte, arme, accesorii şi piese de podoabă, câteva monede. Aşezări specifice acestei culturi nu au fost identificate în zonă. După a doua jumătate a secolului V d.Hr. se constituie o altă cultură, denumită convenţional Costişa-Botoşana-Hansca, cu elemente de factură daco-romană şi romanică. Două aşezări conţin astfel de obiecte, cele de la Târpeşti-Petricani, punctul Râpa lui Bodai, şi Vânători-Neamţ, punctul Ungureni. În primul sit s-au găsit două locuinţe adâncite şi urmele unor locuinţe de suprafaţă. Inventarul era format din ceramică lucrată la mână (oale şi tipsii) sau la roată (oale). În al doilea sit s-au descoperit două locuinţe adâncite care aveau fragmente ceramice modelate la mână (oale, castroane şi tipsii), unele decorate cu alveole sau crestături. Simplitatea materialului arheologic şi numărul mic al siturilor, comparativ cu zonele bazinelor Moldovei şi Siretului, pot fi o explicaţie şi pentru următorul hiatus de locuire al depresiunii, până în secolul al XIV-lea, timp în care poate comunităţile s-au concentrat, grupat, datorită pericolelor externe, în alte locaţii. V.D. semnalează şi prezenţa a patru movile necercetate, poate tumuli, care se află în zona administrativă a oraşului Târgu Neamţ (două), pe Dealul Colacu, în marginea satului Târpeşti şi la limita nordică a localităţii Grumăzeşti, pe Dealul Hotărăni, ultima fiind cea mai mare (diametru de circa 15m şi o înălţime de 2m).

În capitolul cinci sunt exprimate concluziile autorului, sub forma unor Consideraţii finale (p. 143-146). Pe parcursul lor, V.D. dezvăluie reperele avute în vederea definitivării acestei lucrări.

Extrem de importante şi necesare sunt pentru cercetările arheologice şi analizele petrografice şi cele pe ceramică, întrucât interdisciplinaritatea extinde aria de cunoaştere a mesajului comunităţilor respective. Atent la aceste aspecte, autorul a reuşit să aducă astfel de rezultate prin intermediul colaborărilor sale. Prin urmare, ultimul capitol, al şaselea, conţine informaţii obţinute în urma unor cercetări interdisciplinare (p. 147-176). În cuprinsul său sunt strânse patru miniarticole legate de analize petrografice (Otis Crandell, Petrographic Evidence of Intercultural Trade during the Chalcolithic. Examples from Neamţ County, Romania), cercetare arheozoologică (Florentina Oleniuc, Luminiţa Băjenaru, Constantin Preoteasa, Cercetarea arheozoologică a resturilor faunistice din aşezarea Cucuteni B de la Târgu Neamţ-Dealul Pometea), analiza unor chirpici arşi (Constantin Haită, Analiza sedimentologică a unor eşantioane de chirpici ars) şi analiza unor piese metalice (Virgil Mihăilescu-Bîrliba, Viorica Vasilache, Ion Sandu, Analiza unor obiecte metalice din situl arheologic de la Branişte-Nemţişor).

Pentru o bună circulaţie internaţională a cărţii, autorul i-a adăugat un rezumat în limba engleză (p. 177-181). De asemenea a tradus în aceeaşi limbă cuprinsul şi lista figurilor. Totodată, pentru acest volum a consultat o amplă bibliografie (p. 185-206) cu


Recenzii

415

titluri din literatura noastră de specialitate, dar şi din străinătate. Volumul se încheie cu partea grafică (hărţi, fotografii color/alb-negru cu poziţia siturilor, aspecte de şantier şi cu obiecte, planşe cu desenele pieselor) care însumează 92 de figuri.

Exceptând, desenele preluate, restul sunt făcute de autor, care merită felicitat nu doar pentru ele, ci şi pentru modul de structurare şi abordare a tematicii. Totodată, cartea reprezintă un model prin care observăm că se pot obţine rezultate şi numai dintr-o cercetarea de suprafaţă, dacă este realizată sistematic. De asemenea, volumul contribuie prin noile puncte identificate la creşterea numărului siturilor de pe teritoriul judeţului Neamţ, fapt ce va conta în momentul redactării unui repertoriu general.

La capitolul observaţii, putem semnala câteva scăpări, mai mult de tehnoredactare, iar unele aparţinând editurii, precum menţionarea diferită a numelor unor autori (în cuprins faţă de textul cărţii), cuvintele unor titluri cu litere inversate sau numerotarea eronată a lucrărilor apărute în Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, situaţii normale şi care nu ştirbesc cu nimic din calitatea redacţională şi informaţională a volumului.

Felicităm autorul pentru această nouă sinteză oferită ca instrument de lucru arheologilor şi aşteptăm cu interes alte apariţii.

George Dan Hânceanu

ILIE SĂVESCU, ÎN LUPTĂ CU ZIMBRUL: POVESTIRI ISTORICE,

ROMAN, EDITURA MUŞATINĂ, 2010, 413 P. Cartea, tipărită la editura romaşcană, are inserată, în primele pagini, un Cuvânt

înainte aparţinând dr. Vasile Ursachi, cel care, decenii de-a rândul, a condus Muzeul din Roman. Apropierea dintre cel care semnează povestirile istorice despre Străbunii săi (care, de fapt, a fost prima opţiune a titlului lucrării) şi cel care le prefaţează, nu este alta decât faptul că „eroii mei [noştri – s. n.] sunt traci, stăpânitori din vremuri imemoriabile ai pământului românesc pe care l-au apărat cu dârzenie şi făuritorii minunatei culturi cucuteniene, neatinsă încă de alte populaţii ale Europei”.

Tema abordată de distinsul învăţător din Târgu Ocna încearcă să dovedească importanţa culturii materiale din neo-eneoliticul românesc – cunoscută în întreaga lume sub numele de cultura Cucuteni.

În 1974, după o muncă de 15 ani, autorul a dorit să pună la dispoziţia cititorilor o carte cu conţinut inedit, printr-o ofertă adresată Editurii Junimea din Iaşi. Ne-ar fi dezvăluit, atunci, o lume aparte din trecutul României – dar nu primeşte acceptul pentru a publica acel volum. Pasiunile sale din domeniul arheologiei, inclusiv prin descoperirea, achiziţionarea, restaurarea şi datarea pieselor din epocile respective, au dus la posibilitatea înfiinţării unui muzeu cu tematică arheologică la Tg. Ocna.

Au întreprins aceste demersuri atât dr. Iacubovici, în 1928, cât şi remarcabilul


Recenzii

416

nostru învăţător, în anii 1955-1957 – dar toate piesele, adunate de ultimul, în ani de muncă, au fost preluate de Muzeul din Oneşti, în 1961. Aşadar, o a doua decepţie... Abia în anul 1996, profesorul Ştefan Pelin pune bazele unui nou punct muzeal în oraşul de pe malurile râului Trotuş.

Cartea În luptă dreaptă cu Zimbrul: povestiri istorice cuprinde două părţi, în care sunt tratate aproape toate ocupaţiile omului din epoca de piatră. Prima parte are un număr de 51 de povestiri, iar partea a doua 42 de povestiri.

Se remarcă numărul mare de episoade legate de ocupaţiile oamenilor din acea perioadă, cum ar fi: culesul, vânătoarea, pescuitul, domesticirea şi creşterea animalelor, agricultura, prelucrarea lemnului şi a osului, olăritului, ţesutul, împletitul, dar şi unele manifestări artistice – sculptura, pictura, aspecte ale datinilor şi superstiţiilor. Fiecare ocupaţie este prezentată printr-o poveste atrăgătoare, ceea ce facilitează înţelelegerea unei epoci de mult apusă. Cea mai mare descoperire a autorului este prezentarea războiului de ţesut şi a metodei ţesutului cu greutăţi de pământ, primul din ţara noastră. Despre arta ţesutului, autorului, la recomandarea muzeografului Ştefan Cucoş, i se publică şi articolul cu titlul Războiul de ţesut cu greutăţi, în revista Carpica, XXXIII/2004. Cu toate că nici unul din evenimentele prezentate nu depăşeşte, cronologic, epoca pietrei şlefuite, datorită firii sale dornice să absoarbă şi noutăţile din domeniile de care s-a preocupat, Ilie Săvescu a inserat şi câteva noutăţi legate de modul cum a fost prelucrat şi utilizat minereul de fier.

Editorii, spre beneficiul cititorilor, au dorit să introducă în finalul volumului atât Datele biografice, semnate de profesoara Mariana Bordeianu, cât şi un Glosar, cu termenii utilizaţi în cele 93 de povestiri istorice.

În luptă dreaptă cu Zimbrul: povestiri istorice, apărut la peste 20 de ani de la moartea autorului (30 ianuarie 1987), reprezintă o încununare a muncii de cercetare dar şi a talentului literar al emeritului învăţător Ilie Săvescu, oferind o lectură plăcută prin limba folosită, dar şi prin farmecul de povestitor al scriitorului.

Florentina Mănăilă

COSTIN CROITORU, ROMAN DISCOVERIES IN THE EAST

CARPATHIAN BARBARICUM (1STCENTURY B.C. – 5ST

CENTURY A.D.), BRĂILA, ISTROS PUBLISHING HOUSE, 2011, 625 P.

În ultima vreme circulă în mediul arheologilor, interesaţi de perioada antică

un foarte util instrument de lucru, mai exact un volum care conţine toate descoperirile arheologice de la est de Carpaţi, pe teritoriul Moldovei actuale, din secolele I a.Chr.-V p.Chr. Faptul că avem la un loc toate artefactele dintr-un interval lung de timp şi totodată extrem de bogat cantitativ şi calitativ în piese, indică un volum


Recenzii

417

fantastic de muncă al cărui rezultat îl avem astăzi pe masa de lucru. Autorul lucrării Roman discoveries in the East Carpathian Barbaricum (1stcentury B.C.-5stcentury A.D.) este cercetătorul dr. Costin Croitoru (pe parcurs, prescurtat C.C.), de la Muzeul Judeţean al Brăilei, un arheolog interesat de lumea daco-romană, care a dorit să cuprindă întreaga gamă de vestigii arheologice din spaţiul şi perioada amintită, încercând să nu omită vreun sit sau descoperire izolată. Cartea este al XIV-lea volum din colecţia Bibliotheca Archaeologica Moldaviae şi a fost tipărită sub egida Academiei Române-Filiala Iaşi, editori prof.univ.dr. V. Spinei şi cercetătorul dr.V. Mihăilescu-Bîrliba. Ea reprezintă o munca asiduă de şase ani, fiind teza de doctorat a autorului. Publicată în limba engleză, în condiţii grafice deosebite şi sub „patronajul” Academiei Române (Filiala Iaşi), cartea va fi un punct de reper în arheologia românească şi va beneficia de avantajul unei circulaţii internaţionale, necesară unei monografii de specialitate.

Volumul este structurat pe cinci capitole, primul (Introducerea) cuprinde, aşa cum era şi normal, motivaţia şi necesitatea alegerii şi realizării acestei tematici, observaţii metodologice, contextul general şi istoricul cercetărilor (p. 9-21). Din cele patru subcapitole (notate A-D), semnalăm modul clar de abordare a subiectului de către autor, prin delimitarea spaţiului analizat, teritoriul dintre Carpaţi şi râul Prut, menţionarea principalelor categorii de obiecte, importuri romane (precum pahare, obiecte de toaletă, instrumentar medical, fragmente ceramice ş.a.), care constituie esenţa corpus-ului cărţii, dar şi dificultatea datării unor piese ce provin din contexte neclare. De asemenea, autorul atrage atenţia că din componenţa repertoriului lipsesc doar descoperirile mai noi din zona judeţului Botoşani, al cărui corpus (cu vestigii găsite după anul 1970) este încă în lucru. Lista descoperirilor este mare şi variată, tocmai datorită mărfurilor diferite provenite pe calea schimburilor comerciale dintre negustorii romani şi cei din „arealul barbar”, fapt ce explică diversitatea artefactelor din mediul dacic care surprind prin eleganţa şi utilitatea lor. Corpus-ul volumului este împărţit pe judeţe (opt la număr) iar descoperirile semnalate, în ordinea alfabetică a comunelor/oraşelor. C.C. trece în revistă un scurt istoric al cercetărilor din arealul stabilit şi punctează, printre altele, principalele situri arheologice, precum cetăţile geto-dacice de pe Siret care au furnizat cele mai multe importuri din arealul est-carpatic. De altfel, nu trebuie uitat că intervalul de timp ales de autor are importanţa lui şi pe segmente, dar şi ca un tot unitar. Pentru a fi mai uşor de urmărit, el a fost împărţit şi pe etape/culturi: epoca clasică (secolele I a.Chr.-I p.Chr.), perioada dacilor liberi, sau după alţi specialişti etapa corespunzătoare culturii carpice (secolele II-III p. Chr.), şi nu în ultimul rând cea referitoare la cultura Sântana de Mureş (secolul IV-prima jumătate a secolului V p.Chr.). În altă ordine de idei, autorul aminteşte, pentru perioada clasică, cetăţile de la Brad, Răcătău (jud. Bacău), Poiana, Barboşi (jud. Galaţi) şi Bâtca Doamnei (jud. Neamţ), pentru dacii liberi aşezările şi necropolele de la Poieneşti (jud. Vaslui), Calu/astăzi Piatra Şoimului, Butnăreşti, Poiana-Dulceşti, Văleni (jud. Neamţ), Podeni, Zvorâştea (jud. Suceava) ş.a. iar pentru cultura Sântana de Mureş siturile de la


Recenzii

418

Izvoare, Săbăoani (jud. Neamţ), Leţcani (jud. Iaşi), Bârlad (jud. Vaslui), Miorcani, Mihălăşeni (jud. Botoşani) etc. ale căror piese au contribuit la constituirea unui patrimoniu naţional important şi extrem de interesant, regăsindu-se în paginile acestui repertoriu.

Al doilea capitol este cel mai consistent, fiind rezervat corpus-ului descoperirilor, întocmit complet, prin menţionarea sitului-punctului, descrierea piesei şi semnalarea surselor bibliografice (unde acest lucru o cere, exceptând materialul inedit). În cele 222 p. ale capitolului (p. 23-245), C.C. a strâns un număr de 640 de situri descoperite în 416 localităţi cu un total de 3870 obiecte.

Al treilea capitol este destinat tipologiei şi cronologiei pieselor de import (p. 247-324) fiind structurat în mai multe subcapitole, precum unelte şi instrumente (A) referitoare la obiecte casnice sau comune, piese de toaletă ori instrumente medicale (1-2), echipamente militare (B) reprezentate prin elemente de protecţie (scut), îmbrăcăminte şi accesorii, armament, piese de harnaşament şi fragmente de car (1-4), accesorii vestimentare (C) ce cuprind fibule (tipologiile acestora), centuri şi elemente similare (1-2), obiecte de podoabă (D) care includ printre altele inele, pandantive/medalioane, clopoţei, mărgele (tipologiile acestora), podoabe de argint executate în tehnica filigranului (1-8), recipiente (E) de bronz, precum situle, ulcioare, caserole, patere, cazane, oenochoe (1-8), vase de argint, recipiente de sticlă, vase de lut (amfore clasificate tipologic şi pe centre de producţie), cupe cu două torţi, boluri, platouri, vase de provizii, unguentarii, ulcioare, amforete şi obiecte de iluminat (F) cum ar fi opaiţe şi candelabre/sfeşnice. Fiecare subcapitol în parte este analizat în detaliu, piesele categoriei respective fiind integrate într-un circuit al descoperirilor (se semnalează şi un total al obiectelor găsite în spaţiul est-carpatic), fapt realizat prin intermediul analogiilor care implicit oferă şi intervalul cronologic al acestora. De asemenea, autorul a pus accent pe anumite artefacte (cum sunt fibulele, piesele de podoabă şi amforele), în mod intenţionat, întrucât acestea permit, prin tipologie, provenienţă şi circulaţie, o datare mai exactă a siturilor. C.C. optează şi pentru o analiză comparativă a recipientelor de sticlă, pe care le tratează pe intervale de timp (secolele I a.Chr.-I p.Chr., II-III p.Chr. şi IV-V p. Chr.) iar hărţile denotă dispunerea lor pe teritoriul de la răsărit de Carpaţi. Deşi majoritatea sunt de factură romană, pe lângă asemănări, exemplarele au şi diferenţe, îndeosebi când privim spre vasele culturii Sântana de Mureş.

Întreaga informaţie este însoţită de o bună documentare, tabele şi statistici, ultimele menite să clarifice densitatea tipurilor de obiecte şi locul descoperirii lor.

Al patrulea capitol este o prezentare în paralel a lumii romane, pe de-o parte, şi a celei „barbare”, pe de altă parte (p. 325-339). Autorul are în vedere, pe baza izvoarelor literare antice şi prin intermediul descoperirilor arheologice, o delimitare a zonei de contact („frontieră”) între cele două lumi (A), rutele comerciale şi legăturile economice (B) şi rolul provinciilor Moesia Inferior şi Dacia în cadrul comerţului cu barbarii (C).


Recenzii

419

Ultimul capitol, al cincilea, conţine concluziile autorului (p. 341-355) privind importurile romane din intervalul secolelor I a.Chr.V p.Chr. din arealul barbar, din care a ales teritoriul actual al Moldovei.

Cele cinci capitole sunt însoţite de câteva liste (p. 357-407) care se referă la abrevierile utilizate la notele bibliografice din text, abrevierile revistelor de specialitate, termeni tehnici, listele localităţilor/siturilor enumerate pe judeţe, a categoriilor de obiecte romane, a pieselor desenate/redesenate şi ilustraţii de la alţi autori.

Lucrarea are la final ilustraţii (p. 409-625): 167 de figuri reprezentând desene, fotografii color, o schemă cronologică şi o hartă administrativă cu judeţele Moldovei, precum şi un număr de 50 de hărţi care conţin dispunerea categoriilor de piese, implicit a siturilor, pe teritoriul Moldovei actuale.

În ansamblu, cartea lui C.C. este un excelent instrument de lucru pentru arheologii interesaţi de perioada antichităţii, nu doar din perspectiva repertorierii vestigiilor respective, ci şi printr-o foarte amplă documentare, la bibliografia românească adăugându-se şi surse din exterior, care aduc un plus informaţional şi o integrare a spaţiului „barbar” în lumea romană. Salutăm alegerea autorului, modul elaborat de abordare a problematicii şi bineînţeles, finalizarea cu succes a tematicii.

Singura categorie de obiecte care nu se regăseşte în repertoriul său este numismatica, fapt datorat, credem noi, numărului mare al descoperirilor de acest tip care ar fi impus prezenţa, cel puţin, a încă unui volum rezervat lor. De asemenea, semnalăm o scăpare, datorată editurii, pe a doua foaie de interior (pe verso), destinată CIP-ului, la titlul lucrării lipseşte BC de după secolul I, din paranteza destinată intervalului de timp al titlului cărţii şi se subînţelege că etapa se referă la perioada I-V A.D, privând autorul de un secol.

Ne dorim, ca pe viitor, să apară mai multe lucrări de sinteză pentru perioada antică întrucât literatura de specialitate reclamă acest tip de carte, ce se regăseşte pe rafturile bibliotecilor occidentale.

George Dan Hânceanu


UN OM MODEL AL CULTURII ŞI AL VIEŢII SOCIALE LA RĂCĂCIUNI,

PREOTUL VASILE HEISU (1911-1971)

A model of the culture and the social life of Racaciuni, the priest Vasile Heisu (1911-1971)

Abstract

The author presents some of the most important aspects from the the life of the priest Vasiel Heisu. The priest, through his given donation towards the Museum of Bacău, he has put the headstone for the Ethnography department.

Key Words: priest, Vasile Heisu, Borzeşti Church, museum donation Cuvinte cheie: preot, Vasile Heisu, Biserica din Borzeşti, donaţie muzeului A fost un om de înaltă ţinută socială, care prin munca desfăşurată, a făcut cinste

serviciului pentru care a fost pregătit şi care l-a închinat cu multă dăruire în slujba patriei şi a obştei săteşti. A lucrat cu multă conştiinciozitate şi pasiune, angajându-se în unele opere sociale la care mulţi nu se încumetau să se angajeze. El nu se da în lături de la greu, ori cât de mare ar fi fost.

Vasile Heisu, a venit ca preot la Răcăciuni la 14 martie 1952, de la Răcăuţi. S-a născut la 29 august 1911, din părinţi ţărani din satul Băseşti-Hăineala, unde a

făcut şi cursurile primare. Urmează seminarul la Roman, facultatea de teologie la Cernăuţi pe care o termină în 1936, apoi cursuri de îndrumare misionară seria II la Institutul Teologic Universitar Bucureşti, pe care le termină cu media 9,50. Prin anii 1936-1938, îndeplineşte funcţia de subnotar la Pârjol şi Băhnăşeni.

De la 27 iulie 1938 şi până în martie 1940, funcţioneză ca preot în satul Nărujul-Mic din judeţul Vrancea. Aici, în afară de de activitatea pastorală, formează un Comitet din ţărani ai satului şi, în calitate de preşedinte al acestui Comitet, reuşeşte să ridice o şcoală în sat din temelie, cum nu mai fusese acolo. Pentru acest lucru, conducerea judeţului îi aduce mulţumiri scrise.

La 1 martie 1940, se transferă la parohia Răcăuţi, unde funcţionează până la 14 martie 1952. La distanţă de numai câţiva kilometri se afla biserica monument istoric a lui Ştefan cel Mare din Borzeşti, care era închisă din anul 1893, din cauza şubrezirii zidurilor măcinate de apa ploilor scursă din acoperişul stricat, iar cutremurul din 1940 înrăutăţise şi mai mult situaţia. Comisia Monumentelor Istorice făcuse ceva reparaţii prin 1904, 1929 şi 1939, dar niciodată complet consolidate şi de fiecare dată mai rămânea ceva de făcut şi vremea grăbea măcinarea ei.

Din cauza aceasta, biserica stătea închisă şi nimeni nu se încumeta să facă serviciu religios în ea, pentru că oricând putea să se dărâme şi pericolul era destul de mare pentru enoriaşi.


Un om model al culturii şi al vieţii sociale, preotul Vasile Heisu

421

Vasile Heisu, văzând starea în care se găseşte acest scump monument istoric, cere Episcopiei Romanului să afilieze biserica din Borzeşti la parohia Răcăuţi, motiv de a se putea ocupa personal de ea, întrucât în câţiva ani era ameninţată cu prăbuşirea sigură, şi satul Borzeşti la acea dată avea numai 52 de familii de ortodocşi, 30 de catolici şi nu aveau posibilitatea de a o repara. Vasile Heisu, după ce stă de vorbă cu sătenii şi din Borzeşti şi din Răcăuţi, formează un comitet, în fruntea căruia se găsea în persoană, şi cu aprobarea judeţului face şi câteva echipe care au mers la mai multe biserici şi sate din judeţ, reuşind să colecteze sumele necesare. Totodată s-a primit şi ajutor bănesc de la Episcopia Romanului şi de la Ministerului Cultelor, precum şi a Patriarhiei. Cu aceste sume s-a reuşit să se consolideze şi să se restaureze tot interiorul şi exteriorul întregii biserici din Borzeşti-Bacău.

Conducătorul tehnic al lucrărilor a fost italianul De-Monte Giuseppe, iar zidari restauratori au fost fraţii italieni Maoro, Osvaldo şi Antonio Cielto. Exteriorul a fost executat cu piertarii Ludovic Bancia, Andrei Enciu şi Gh. Simion, iar pictor restaurator a fost C. Teodoru.

La 6 iulie 1952, se face resfinţirea bisericii din Borzeşti în faţa câtorva mii de locuitori din satele de pe Valea Trotuşului. Episcopia îi aduce mulţumiri pentru această realizare.

Această lucrare atât de valoroasă, de restaurare a bisericii din Borzeşti-Bacău, a fost un act de mare importanţă, prin care numai Vasile Heisu, prin stăruinţa şi munca pe care a desfăşurat-o, a reuşit să redeschidă uşile unui monument care fusese închis de peste 57 de ani, ceea ce alţii nu au reuşit să facă.

La 7 aprilie 1957, la împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, Vasile Heisu, a reuşit să adune oamenii satelor din jurul Borzeştiului şi de pe Valea Trotuşului. Această acţiune de omagiu adus Voievodului Ştefan cel Mare, a fost organizată tot din iniţiativa lui Vasile Heisu, care în faţa mulţimii adunate la acestă sărbătoare a evocat viaţa şi personalitatea marelui Voievod.

În lucrările personale, Vasile Heisu scrie: „Colina din jurul bisericii din Borzeşti era plină de oameni: bătrâni cu plete încărunţite, pensionari şi ţărani pogorâţi de pe toate văile, însă cei chemaţi, intelectualii şi preoţii, nici unul nu s-au prezentat… Pe tribuna improvizată în faţa biserici s-a slujit Liturghie şi Parastas numai de doi preoţi, de preotul Sătulu Ioan şi de mine, iar răspunsurile au fost date de corul bisericii din Răcăciuni, format din 40 de persoane şi condus de cantorul Vasile Bâra din Răcăciuni. Şi fiindcă nu s-a prezentat nici un conferenţiar rânduit, a fost ca, cuvântul comemorativ să-l rostesc eu….”

La câteva zile după acestă comemorare a apărut în ziarul Scânteia” de miercuri 10 aprilie 1957, pe pagina a doua, articolul: În satul unde a copilărit Ştefan cel Mare. Trimisul special al Scânteii, cu ocazia acestei comemorări de la Borzeşti, scrie: „În aceste zile de aprilie, se împlinesc cinci secole de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare ca domn al Moldovei. La Borzeşti evenimentul a prilejuit în dimineaţa zilei de duminică, o adevărată sărbătoare. Sute de ţărani, veniţi şi din satele vecine, s-au întâlnit să cinstească


Nicolae Mitrofan 422

memoria domnitorului moldovean. Adunarea a avut loc la vechea biserică rămasă de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Restaurată în anii din urmă, biserica se păstrează ca valoros monument istoric, ce evocă un trecut de lupte glorioase pentru libertatea poporului. Înlăuntrul ei se găsesc tablouri, fresce murale şi o statuie bust care-l înfăţişează pe Ştefan, Domn al ţării Moldovei, iar pe frontispiciu se păstrează încă, scrisă în limba slavonă, inscripţia de ctitorie. În faţa mulţimii adunate la sărbătoare, un conferenţiar local a evocat viaţa şi personalitatea lui Ştefan cel Mare”.

Vasile Heisu, venind la Răcăciuni din martie 1952, când încă nu terminase lucrările de restaurare la Borzeşti, dar se ocupa de ele în de-aproape, pentru că era mereu prezent când acolo, când la Răcăciuni, aici unde venise şi-l preocupau alte gânduri, alte probleme care îl nemulţumeau în noua parohie.

Aşa cum scrie într-o autobiografie: „După restaurarea legendarei biserici din Borzeşti, mi-am mutat câmpul de activitate la Răcăciuni-Bacău. Aici n-am avut norocul să găsesc lucrările pe plac. Cimitirul din jurul bisericii fără gard, în faţa bisericii râpa abruptă a dealului „Pietroasa” cu înfăţişare destul de urâtă, iar biserica zidită de logofătul Vasile Sturza între anii 1843-1852 era într-o stare de delăsare completă…”

Aici, la Răcăciuni, ca şi la Nărujul Mic, ca şi la Borzeşti, Vasile Heisu, se aşterne pe muncă. În şedinţele Comitetului parohial, ca şi la biserică, propune oamenilor să fie ajutat să repare biserica rămasă cu multe fisuri şi stricăciuni de la cutremurul din 10 noiembrie 1940, pe care nimeni nu s-a străduit s-o repare, să planteze cu arbori coasta dealurilor din jur şi să cumpere s-au să construiască o casă parohială. Devizul lucrărilor se ridica la peste 350.000 lei, sumă peste puterile enoriaşilor de la Răcăciuni. Consiliul şi adunarea parohială, la propunerea preotului Vasile Heisu, aprobă să se strângă aceste fonduri prin înfiinţarea unui atelier de producţie de pungi şi ambalaje din hârtie, necesare magazinelor din comerţ, atelier asemănător atelierelor de producţie mănăstireşti. Atelierul ia fiinţă cu forme legale în noiembrie 1954 şi funcţionează până în august 1955, timp de 10 luni. Aici lucrau enoriaşii din comună în număr de peste 150, apoi cu timpul s-a ajuns la un număr de peste 300 şi din unele centre mănăstireşti. În acest timp s-a realizat un fond de 800.000 lei, din care scăzându-se impozitul către stat de 270.000 lei rămânea un câştig net de 532.533 lei. S-a desfiinţat funcţionarea atelierului prin ordinul Episcopiei Romanului, pentru a nu se frâna dezvoltatea sectorului agricol socialist şi s-a considerat că atelierul şi-a atins ţinta, iar atelierul s-a mutat la mănăstirea Măgura Târgu-Ocna. În timpul acesta scurt cât a funcţionat acest atelier la Răcăciuni, mulţi săraci şi necăjiţi au avut o frumoasă sursă de câştig între 400 şi 1400 lei.

Undeva scrie Vasile Heisu: „Mărturisesc că zidirea unei şcoli în parohia Nărujul Mic-Vrancea, restaurarea bisericii legendare din Borzeşti, înfiinţarea acestui atelier în care lucrau şi-şi câştigau existenţa mulţi orfani, infirmi, suferinzi şi săraci, reprezintă pentru mine amintirea a trei fapte nespus de frumoase din viaţa mea”.

Din banii strânşi, care au fost depuşi în contul Centrului Eparhial Roman, cu scopul de a se restaura biserica Răcăciuni şi a construi casa parohială, s-a făcut o lucrare


Un om model al culturii şi al vieţii sociale, preotul Vasile Heisu

423

de mare valoare, dar cu unele greutăţi. Episcopia Romanului anunţă parohia Răcăciuni că din cei 532.533 lei depuşi, i se va da numai 165.000 lei, deoarece şi Episcopia are nevoie de unele fonduri.

Pe chestia aceasta a urmat un întreg proces la Consiliul Naţional Bisericesc, în urma căruia s-a dat rezoluţia patriarhală de a se da toţi banii parohiei, rezultaţi din munca enoriaşilor. Această situaţie a apăsat greu asupra lui Vasile Heisu şi i-a zdruncinat mult sănătatea.

Într-o expunere a sa biografică menţionează: „Arăt că acest litigiu dintre parohie şi Eparhie, pe mine ca paroh, m-a consumat foarte mult şi revolta mi-a zdruncinat în mod simţit nervii şi sănătatea”.

Din banii strânşi, „a fost restaurată biserica Sf. Nicolae din Răcăciuni, atât în interior cât şi în exterior, căci i s-a schimbat întreg acoperişul, reînnoindu-l cu tablă zincată, i s-au răzuit şi retencuit din nou pereţii, care au fost împodobiţi cu pictură în frescă, executată în stil neobizantin de o echipă de cinci pictori conduşi de pictorul Emil Ivănescu de la Curtea de Argeş. În biserică s-a schimbat pardoseala de gresie, turnându-se mozaic în carouri, iar în faţa bisericii s-a construit din mozaic veranda de la intrare.

Cu acestă ocazie, s-au scos pietrele mormântale ale ctitorilor de pe mormintele din naos şi s-au fixat pe zidurile exterioare ale bisericii. S-au făcut apoi trotuare în jurul bisericii.

Tot din aceste fonduri s-a cumpărat în centrul satului pentru parohie o casă cu două camere la demisol şi trei la parter şi cu 42 de prăjini de teren şi grădină. Aici s-au plantat 1300 butuci de viţă nobilă. De asemenea s-a mai construit un grajd şi alte atenanse din cărămidă, alături de casă.

Vasile Heisu a avut şi preocupări muzeistice, de a stânge obiecte arheologice şi istorice, de artă bisericească şi populară pentru alcătuirea unui muzeu etnografic, încă de când lucra la Răcăuţi, unde a colectat de la aşezarea neolitică, locul numit „Horgăi”, şi din satele din jur.

În 1957, Episcopia Roman şi Huşi îl trimite la cursuri de specializare, muzeografice, la Bucureşti, la Muzeul de Artă al R.S.R., ţinute în vara acestui an. În felul acesta a reuşit să fie absolvent al cursurilor de îndrumător de muzee de artă, muzee mănăstireşti şi monumente istorice bisericeşti.

La Răcăciuni strânge o sumedenie de materiale arheologice din diferite epoci, numismatică, etnografie ş.a.

Întreaga casă parohială a fost transformatăîntr-un adevărat muzeu, care a fost împărţit pe secţii:

a. colecţia din epoca bronzului b. colecţia de numismatică din epoca romană şi feudală c. colecţia de artă feudală d. colecţia etnografică care conţine pe lângă unelte de muncă ale bătrânilor şi

circa 70 costume naţionale ale ţărancelor şi ţăranilor din acest ţinut, folosite între anii 1880-1940. Arătăm că aceste colecţii stârnesc interes printre specialiştii din ţară şi chiar


Nicolae Mitrofan 424

de peste hotare care le-au studiat şi televizat ca valori de artă ale poporului nostru. Vasile Heisu s-a oferit să aranjeze şi să înfrumuseţeze grădina publică din centrul

satului Răcăciuni, însă administraţia comunală n-a dat voie, dar în schimb, i-a cerut suma de 20.000 lei, pentru ca lucrarea să pară că a fost făcută de comună şi nu de parohie. Banii s-au luat, dar lucrarea nu s-a executat.

Casa muzeu ce a fost înfiinţată la Răcăciuni a fost înzestrată cu mobilierul necesar, devenise atractivă şi mult vizitată de unii excursionişti, oameni de specialitate, în special din Bucureşti, Iaşi, Cluj ş.a.

Cu oamenii satului era foarte apropiat şi prietenos. Cu toţi vorbea şi se sfătuia. Mulţi îi cereau ajutorul sau sfatul, iar el, pentru fiecare, avea un cuvânt de îmbărbătare, de încurajare, pentru orice problemă de gospodărie sau de familie. Uneori, pe cei mai necăjiţi îi ajuta şi băneşte. Adesea, la unii nevoiaşi, le restituia darul. De aceea, oamenii şi întreg satul ţineau mult la el, îl iubeau şi era înconjurat şi ajutat de toţi când le cerea sprijinul pentru o lucrare obştească de care se simţea nevoie în satul respectiv. Era un om plin de omenie.

Activitatea desfăşurată de Vasile Heisu, pentru binele obştesc, făcută cu atâta dăruire şi pasiune, în munca profesională, pentru construirea unei şcoli, de restaurarea celui mai valoros monument istoric – biserica din Borzeşti, apoi restaurarea bisericii din Răcăciuni, ca şi înfiinţarea unui preţios muzeu pe Valea Siretului, la care a lucrat extrem de mult şi din greu, uneori punându-i-se piedici, şicanat de unii, în toată munca ce a făcut-o pe parcursul vieţii, a avut influenţă asupra sănătăţii sale. De aceea, către sfârşitul vieţii, boala l-a doborât, cu toate îngrijirile medicale avute, în 11 iulie 1971 se stinge din viaţă, regretat de tot satul, care l-a condus pe drumul de veci şi înmormântat la cimitirul din Răcăciuni.

Înainte de a se pierde, a donat muzeul local Muzeului de istorie din Bacău. Muzeul de istorie, în amintirea lui Vasile Heisu, a deschis într-o sală a Căminului Cultural Răcăciuni, „Colecţia Vasile Heisu”, secţia de etnografie a muzeului judeţean.

Memoria lui Vasile Heisu, va rămâne pentru totdeauna în sufletele şi inimile acelora care l-au cunoscut, l-au apreciat şi iubit, pentru că a fost un om de elită al vieţii sociale şi culturale a Bacăului, relizând opere de valoare care i-au eternizat memoria.

Nicolae Mitrofan*

* Nicolae Mitrofan (1909-1989), a fost învăţător emerit în comuna Răcăciuni. El este autorul unei Monografii a comunei Răcăciuni, terminată în anul 1980, păstrată în manuscris la Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale şi la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău. Din această monografie, am extras medalionul închinat preotului Vasile Heisu (1911-1971), cel care prin donaţia făcută Muzeului Judetean de Istorie Bacău (nr.2826/ 355 din 16.06.1971) a pus bazele colecţiei şi apoi ale secţiei de etnografie a muzeului nostru. Considerăm că publicarea acestui medalion, deşi scris pe alocuri în limbajul epocii, ne ajută să cunoaştem mai bine un om care şi-a pus întreaga energie în slujba celor în mijlocul cărora a trăit, un OM aşa cum puţini întânlim în zilele noastre (Feodosia Rotaru).


IN MEMORIAM IOAN MURARIU (1937-2011)

Iată, a trecut deja un an de când ne-a părăsit, pe

neaşteptate , prof.dr. Ioan Murariu, un remarcabil slujitor al muzei Clio, în dubla ipostază de dascăl în învăţământul preuniversitar şi universitar băcăuan şi de cercetător al istoriei medievale a Moldovei, cu precădere al istoriei secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Se apropia de frumoasa vârstă de 75 de ani şi dovedea o vitalitate molipsitoare.

La Simpozionul Naţional „V. Pârvan”, organizat anual de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, în deschiderea lucrărilor, la 6 octombrie 2011, şi-a prezentat o carte dragă lui, la care a lucrat mulţi ani, monografia comunei natale, Cristineşti-Botoşani (în care partea de etnografie a fost scrisă de

cunoscuta cercetătoare a artei populare din Moldova, prof.dr. Angela Paveliuc-Olariu ). A participat activ la lucrările simpozionului menţionat, îmi vorbea de alte câteva proiecte ştiinţifice, mă încuraja în privinţa stării mele de sănătate care în acele zile nu era dintre cele mai bune.

Dar timpul n-a mai avut răbdare. La doar câteva zile, într-o după amiază am primit un telefon, de la un cunoscut comun, care m-a anunţat scurt: „a încetat din viaţă, cu cca. o oră mai înainte, prof.dr. Ioan Murariu”. S-a întâmplat acest trist eveniment în după amiaza zilei de 11 octombrie 2011. Moire s-a grăbit tăindu-i firul vieţii pe neaşteptate. S-a retras din tumultul vieţii în linişte, cu discreţie şi cu sentimentul datoriei împlinite. Vestea tristă, despre tragicul eveniment, m-a marcat, obligându-mă, ca de acum înainte, când vorbesc despre colegul şi prietenul Ioan Morariu să folosesc doar timpul trecut al verbului „a fi”.

L-am cunoscut pe Ioan Murariu cu peste patru decenii în urmă când, în toamna anului 1967, după absolvirea Facultăţii de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, cu rezultate foarte bune la învăţătură, a fost repartizat în învăţământul superior la Facultatea de Istorie-Geografie din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani din Bacău, devenindu-mi coleg de catedră. I-am fost deci coleg, în primul rând, dar şi şef ierarhic, respectiv şef de catedră şi apoi decan, având în toate ipostazele cu el o colaborar exemplară.

Atât în cadrul catedrei, cât şi în cadrul facultăţii sau al Filialei Bacău a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, în organizarea unor simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, în participarea, la multe sesiuni ştiinţifice din ţară etc. am colaborat foarte bine, ca


Ioan Mitrea 426

adevăraţi colegi de breaslă, având idealuri şi obiective comune. Aşa că acum, la despărţire, mărturisesc că l-am cunoscut bine pe OMUL, profesorul şi istoricul medieveist Ioan Murariu, care a slujit cu tenacitate benedictină şi har în templul lui Clio, spre binele elevilor şi studenţilor pe care i-a învăţat, spre beneficiul colegilor de specialitate şi a comunităţii în care a trăit.

Ioan Murariu s-a născut la 20 ianuarie 1937 în satul Dămileni, comuna Cristineşti, judeţul Botoşani, într-o familie de oameni gospodari, truditori ai pământului.

După clasele primare în satul natal Dămileni, a urmat clasele gimnaziale la Cristineşti, apoi câţiva ani a fost elev la Şcoala Medie Tehnică de Statistică, transformată în 1955 în Şcoală profesională printr-o măsură nedreaptă. Şi-a finalizat cursurile liceale la Liceul Teoretic (Şcoala Medie) din orăşelul Truşeşti, raionul Truşeşti, regiunea Suceava. După finalizarea claselor liceale, a ocupat, pentru scurte stagii, diverse posturi precum statistician, planificator, învăţător necalificat, profesor necalificat. În această perioadă (între nov. 1957 şi oct. 1960) şi-a satisfăcut stagiul militar la Otopeni-Bucureşti.

Între 1962 – 1967 a urmat cursurile Facultăţii de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, absolvite în vara anului 1967. Aşa cum am mai menţionat, la terminarea facultăţii, cu rezultate foarte bune, a fost repartizat în învăţământul superior, la Facultatea de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Bacău. Între 1967-1974 a parcurs treptele de preparator, asistent şi lector univ., prin concurs.

Era un profesionist ce promitea mult atât pe linie didactică, având rezultate foarte bune în munca cu studenţii, la seminarii, cursuri (a predat şi seminarizat la disciplina de Istoria medie a României şi Ştiinţe auxiliare ale istoriei ), cerc ştiinţific, practică pedagogică etc., cât şi în cercetarea ştiinţifică, axându-se pe istoria medievală a românilor şi cu precădere pe istoria secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea.

După lichidarea abuzivă a Facultăţii de Istorie-Geografie, de către regimul comunist, începând din toamna anului 1974 până la pensionare , în vara anului 2000, prof.dr. Ioan Murariu a desfăşurat activitate didactică în învăţământul preuniversitar, ultimii ani în cadrul Liceului Pedagogic „Ştefan cel Mare” din Bacău. Parcă a fost ceva predestinat. Să ne reamintim că Ioan Murariu a început activitatea didactică ca învăţător şi şi-a încheiat munca în slujba învăţământului la un liceu pedagogic care are menirea de a pregăti învăţători.

În cadrul învăţământului preuniversitar, a dobândit toate gradele didactice, respectiv definitivatul, gradul didactic II şi gradul didactic I.

Pensionarea sa în 2000 nu a însemnat încetarea activităţii didactico-ştiinţifice. A continuat a preda în învăţământul preuniversitar până în 2005, iar preocupările de cercetare ştiinţifică, au continuat, detaliu semnificativ, până spre prânzul zilei în care a plecat pe drumul fără întoarcere fizică.


In Memoriam Ioan Murariu

427

Aşa cum am mai menţionat, vreme de 44 de ani, prof.dr. Ioan Murariu a îmbinat armonios, cu rezultate remarcabile, activitatea didactică, prezentată pe larg mai sus, cu munca de cercetare ştiinţifică.

Din capul locului ne asumăm responsabilitatea de a afirma că a fost un cercetător pasionat,cu talent chiar de cercetător în arhive, de o tenacitate de sorginte pârvaniană. Stau mărturie în acest sens cărţile, studiile şi articolele rămase de la el. În martie 1979 şi-a susţinut, în cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, teza de doctorat cu tema Comerţul intern al Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, bine apreciată de Comisia de doctorat, dar din nefericire nepublicată până azi, deşi problematica abordată se regăseşte în multe din cele peste 90 de studii şi articole publicate în reviste de specialitate precum: Studii şi Cercetări Ştiinţifice – Bacău, Carpica – Bacău, Hierasus – Botoşani, Studii şi Comunicări – Focşani, Memoria Antiquitatis – P. Neamţ, Acta Moldaviae Meridionales – Vaslui, Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol” – Iaşi, Codrul Cosminului – Suceava, Zargidava – Bacău, Arhiva Genealogică – Iaşi, volumele publicate de SIRAR, la nivel naţional, şi Buletinul ştiinţific – SIRAR – Filiala Bacău. A avut o pasiune remarcabilă pentru istoria locală, a fost un adept al „localismului creator” ( vezi monografiile sale despre satul natal Dămileni, comuna natală Cristineşti s-au despre Ţinutul Herţei ).

Între cărţile publicate de prof.dr. Ioan Murariu, care-l reprezintă, pe lângă monografia comunei natale Cristineşti, menţionată la începutul acestui text, mai consemnăm seria de dicţionare de arhaisme şi termeni istorici, culminând cu cel intitulat 8500 de termeni istorici şi arhaisme (Dicţionar), apărut în 2008, şi îndeosebi Istoria Ţinutului Herţa până în 1940, (Bacău, 1997 şi ed. a II-a completată, Bacău, 2010, premiată în 2011 la Salonul Internaţional de carte de la Chişinău), o lucrare de mare interes, unicat în istoriografia românească.

Trebuie să menţionăm că Ioan Murariu a fost un talentat autor de texte de popularizare a istoriei românilor, oprindu-se asupra unor evenimente şi personalităţi remarcabile, din istoria medievală a românilor. Asemenea texte, de popularizare a istoriei a publicat în cotidiene şi săptămânale precum Steagul Roşu – Bacău, Ceahlăul – P. Neamţ, Clopotul – Botoşani, Monitorul de Bacău, Deşteptarea – Bacău, Catedra, Ziua şi Ultima oră din Bacău, sau în Glasul, Făclia, Literatură şi Artă din Chişinău. Din aceste texte, multe au fost reunite în volumul intitulat 100 de mărturii istorice din documente şi cronici, publicat la Bacău în 2007.

Profesorul Ioan Murariu a fost un om al cărţii, al şcolii şi arhivelor, un om al cetăţii. Nu s-a implicat decât în proiecte complementare profesiei de istoric. Nu s-a amestecat în lumea politică.A optat pentru o viaţă în normalitate. Căuta liniştea. Îi plăcea să-şi închipuie că trăieşte într-o insulă de normalitate, bun simţ, civilizaţie şi cultură autentică.

Pentru bogata sa activitate didactico-ştiinţifică, pentru activitatea sa de popularizare a istoriei, a fost distins cu numeroase titluri şi diplome, între care


Ioan Mitrea 428

menţionăm: Profesor evidenţiat, Cetăţean de Onoare al Comunei Cristineşti, mai multe Diplome şi Diplome de excelenţă, cum sunt cele acordate de Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău, Filiala Bacău a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Universitatea „V. Alecsandri” Bacău, Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bacău etc.

Preocuparea sa pentru cunoaşterea istoriei satului natal şi respectiv a comunei Cristineşti, a fost răsplătită, pe lângă titlul de Cetăţean de Onoare al comunei, şi cu hotărârea Consiliului Local ca Şcoala din Cristineşti-Botoşani să-i poarte numele. Este şi aceasta o dovadă că cei din satul şi comuna natală îi poartă o mare recunoştinţă. Iată un exemplu şi pentru noi care l-am cunoscut de a-i păstra o permanentă amintire, să-i preţuim cum se cuvine munca, profesionalismul şi Omenia.

SIT TIBI TERRA LEVIS!

Ioan Mitrea


ABREVIERI ActaMM Acta Musei Meridionalis, Muzeul „Ştefan cel Mare”Vaslui. AIIAI Anuarul Istitutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi. AMAE Arhivele diplomatice ale MAE. Apulum Apulum. Acta Musei Apulensis, Muzeul Naţional al Unirii, Alba-Iulia. ArhGen Arhiva Genealogică, Iaşi. ArhNat/Arh.St/DJAN/SJAN Arhivele Naţionale/ Arhivele Statului/ Direcţia Judeţeană

a Arhivelor Naţionale/ Derviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale. ArhMold Arheologia Moldovei, Institutul de Arheologie Iaşi. AŞUI Analele Ştiinţifice Ale Universităţi „Al.I. Cuza” Iaşi. Banatica Banatica, Muzeul Banatului Montan Reşiţa. BAR Biblioteca Academiei Române. BMA Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, Complexul Muzeal Neamţ, Piatra Neamţ. CCA/ Cronica Cronica Cercetărilor Arheologice, Ministerul Culturii şi Cultelor, Bucureşti. Carpica Carpica, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău. CDM Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a

Statului, Bucureşti. CI Cercetări istorice, Iaşi. Cibinium Cibinium, Complexul Muzeal Naţional ASTRA Sibiu Crisia Crisia, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea Dacia, N.S. Dacia. Revue d’archéologie et d’histoire ancienne, Nouvelle Série, Bucureşti. DAD Dezbaterile Adunării Deputaţilor, Bucureşti. Danubius Danubius, Muzeul de Istorie Galaţi. DIR.A Documente privind Istoria Românilor. A (Moldova), Bucureşti. DRH.A Documenta Romaniae Historica. A (Moldova), Bucureşti. Hierasus Hierasus. Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani. Materiale/ MCA Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti. MemAntiq/ MemAnt Memoria Antiquitatis, Complexul Muzeal Neamţ, Piatra Neamţ. MMS Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi. MO Monitorul Oficial, Bucureşti. Mousaios Mousaios. Anuarul Muzeului Judeţean Buzău. Peuce Peuce, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea. RA Revista Arhivelor, Bucureşti. RevMuz Revista Muzeelor, Bucureşti. RMM Revista Muzeelor şi Monumentelor, Bucureşti. SAA Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi. SAI Studii şi articole de istorie, Bucureşti. SCIV(A) Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Bucureşti. SCŞIaşi Studii şi Cercetări Ştiinţifice, Iaşi. Studii Studii. Revistă de Istorie, Bucureşti. SympThrac Symposia Thracologica. Thraco-Dacica Thraco-Dacica, Institutul Român de Tracologie, Bucureşti. Zargidava Zargidava. Revistă de istorie, Bacău.


În atenţia colaboratorilor:

Carpica acceptă spre publicare studii, articole, recenzii şi note bibliogafice (maxim 20 de pagini, format A5). În cazul studiilor ce depăşesc 20 p., autorii sunt rugaţi să procede la împărţirea textului astfel încât să poată fi publicat în numere consecutive ale revistei.

Toate materialele vor fi prezentate pe suport electronic, în Times New Roman, 11, notele la subsol, în Time New Roman, 9, introduse automat. Eventualele ilustraţii vor fi trimise în format jpg/jpeg fără a fi intercalate în text. Textele vor fi însoţite de un rezumat într-o limbă de largă circulaţie şi vor respecta normele de publicare ale Academiei Române.

Redacţia îşi rezervă dreptul de a accepta publicarea materialului şi de a planifica apariţia acestuia. Materialele nepublicate nu vor fi returnate autorului. Termenul limită de predare a materialelor este 31 martie, pentru a putea fi publicate în volumul respectiv.

Redacţia nu răspunde pentru opiniile exprimate de autorii studiilor sau articolelor, întreaga responsabilitate revenind acestora.

CARPICA

Publicaţie a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău

CARPICA

Revue du Complexe de Musées „Iulian Antonescu” de Bacău

CARPICA

Publication of the Museum Complex „Iulian Antonescu” Bacău

Ori ce corespondenţă se va adresa Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, str. 9 Mai, nr. 7, Bacău, judeţul Bacău, cod 600037: [email protected]

Toute corespondance sera envoé a l’adresse: Complexul

Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, str. 9 Mai, nr. 7, Bacău, judeţul Bacău, cod 600037: [email protected]

Please send any mail to the following address: Complexul

Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, str. 9 Mai, nr. 7, Bacău, judeţul Bacău, cod 600037: [email protected]

Ricten Sie bitte jedwelche Korrespondez an die Adresse: Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău, str. 9 Mai, nr. 7, Bacău, judeţul Bacău, cod 600037:

[email protected]



Date post:	29-Jan-2017
Category:	Documents
Upload:	hakhanh
View:	286 times
Download:	12 times

consiliul judeţean bacău

Documents