COMUNITATEA ŞI MEDIUL DE AFACERI - liceul-spiru-haret.ro™i_mediul_de... · comunitatea Şi...

COMUNITATEA ŞI

MEDIUL DE AFACERI

ARGONAUT 2006

Coordonatori:

AURELIAN BURCU

ALEXANDRU BURCU ŞTEFAN NEAMŢIU

CENTRUL ARTEMIS Centrul pentru Managementul Calităţii

Vieţii şi Condiţiei Umane

INSTITUTUL HYPERION Institutul Român De Studii Transdisciplinare şi Cercetări în

domeniul Ştiinţei Universale

INSTITUTUL DELPHY Institutul pentru Dezvoltare Umană

şi Comunitară

CUPRINS

1. Caracterul comunitar al afacerii moderne – Aurelian Burcu, Manuela Lupu, Ştefan Neamţiu

2. Aspecte privind contabiltatea creditelor acordate persoanelor juridicde la B.C.R. – Ioan C. Pop

3. Reevaluarea la valoarea justa si/sau costul estimat in contextul aplicarii IFRS I – Ovidiu Bogdan

4. Transferurile acordate familiilor în diferite ţări – Claudia Radu

5. Incubatorul de afaceri al Centrului Artemis – Aurelian Burcu, Liciniu Covacs, Alexandra Pop, Manuela Lupu, Gabriel Pop

6. Investigatorul sub acoperire – Daciana Lavinia Miclea

7. Bilanţul de deschidere. Retratarea – cerinţă a IFRS 1 – Codruţa Dragomir

8. Site-ul intranet al firmei −Liciniu-Alexandru Kovács

9. Ggaleria de artă: între afacere şi promovare a valorii aristice – Raluca Motoc

10. Abordarea valorii juste de catre standardele internationale de contabilitate – Luminiţa Mocan

11. Comerţul en-gros – Eliza Gura

12. Viziunea economică în concepţia lui Platon – Radu Lucian Alexandru

13. Perspective ale dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii în economia românească – Edit Nemeti

14. Finanţele publice – instrument al dezvoltării comunitare – Aurelian Burcu, Andronie Cristina

15. Fundamentele comunitare ale asocierii în afaceri – Aurelian Burcu, Ştefan Neamţiu, Alexandru Burcu, Zoltan Racz

Cea mai mare bucurie în viaţă: să poţi fi împăcat (în fiecare clipă) cu rosturile lumii. Cea mai mare împlinire: să participi la sensul acestora. Azir

Institutul Delphy Comunitatea şi mediul de afaceri

5

CARACTERUL COMUNITAR AL AFACERII MODERNE

Orice realizare a omului în lume dobândeşte valoare

numai dacă este clădită pe fundaţia sufletului său. Azir

1. Accepţiunea primară a conceptului de afacere Numeroase şi variate au fost definiţiile date conceptului de afacere în

literatura de specialitate atât economică, juridică şi de marketing, precum şi cea aferentă domeniilor conexe. Realizând un studiu asupra evlouţiei concepţiilor despre ce ar trebui să considerăm aflat în spatele noţiunii în discuţie, observăm, dacă este să luăm în calcul numai secolul XX (atunci când s-au constituit şi apoi dezvoltat cele mai de seamă ştiinţe moderne în domeniul socio-economic), că – aşa cum era şi firesc, şi cum s-a petrecut în toată istoria omenirii cu toate realităţile pe care omul a încercat a le defini – şi afacerea a avut o serie de conotaţii inspirate, nu atât din realitatea obiectivă – din ceea ce se întâmpla în mod real pe piaţă – cât din realitatea subiectivă a omului. Fie că acesta exprima opinii de la înălţimea catedrei universitare, fie din laboratoarele de cercetare, fie din mijlocul realităţilor marilor concerne cu mii de angajaţi şi cu pieţe economice de largi dimensiuni, mereu a persistat factorul subiectiv reprezentat de voinţa celui ce încerca să definească o realitate, nu atât prin ceea ce reprezenta aceasta în sine, cât pirn ceea ce îşi dorea definitorul să vadă, sau să obţină din aceasta.

Astfel că definiţiile date au variat evolutiv în istoria ultimului secol, de la gama pur material-financiară – necesitatea de a obţine doar bani, la cea impregnată de aspecte culturale şi spiritual-comunitare vizând responsabilitatea afacerii (proprietarilor, managerilor, angajaţilor) faţă de comunitatea umană, faţă de angajat şi familia acestuia, faţă de mediul ecologic, faţă de problemele de conştiinţă care se ridică în procesul luării deciziilor, faţă de respectul culturilor, identităţii şi libertăţii de manifestare a altor naţiuni sau grupuri, faţă de credinţele religioase şi laice ale tuturor fiinţelor umane implicate (individual sau colectiv) în mecanismele tot mai complexe ale afacerii.

Acest proces evolutinv însă, nu a fost nici rapid (au trebuit aproape o sută de ani să se treacă de la o paradigmă la cealaltă, dintre cele arătate) şi nici întâmplător. Nu este, desigur, nici locul şi nici momentul să detaliem aici aceste aspecte, fapt pentru care facem trimitere la alte materiale ale


6

nostre pe această temă.1. Nu putem însă a nu aminti faptul că în evoluţia ştiinţei manageriale şi economice (principalele responsabile de tot ceea ce s-a creat în domeniul paradigmelor, principiilor şi definiţiilor care apoi au fost puse în practică), în strânsă legătură cu alte ştiinţe exacte sau socio-umane şi sub impulsul profund transformator al mişcărilor umaniste, new-age, ecologiste şi spiritualist-comunitare, în evoluţia deci a paradigmelor acestor ştiinţe şi implicit a conceptului nostru de afacere, s-au parcurs aceleaşi trepte care definesc nivelele de trebuinţe ale fiinţei umane, atât ca individ, cât şi în calitate de colectivitate. Am arătat cu altă ocazie că această piramidă descoperită de Maslow până la nivelul 5 şi reformată (reconstruiută de noi) până la nivelul 122 reprezintă cheia de interpretare şi instrumentul principal de intervenţie în dezvoltarea umană şi comunitară.

Prin urmare era normal ca la început omenirea să se orienteze spre asigurarea nevoilor primare – material-energetice; apoi ale celor secundare – de ambianţă; terţiare – de siguranţă şi perpetuare a speciei şi aşa mai departe. Dacă secolul XIX a surprins omenirea în marşul său evolutiv la nivelul 5, al trebuinţelor de cunoaştere, de explorare – fapt care a făcut să se nască acum toate ştiinţele contemporane şi să se implementeze aproape toate paradigmele majore ale lumii noastre, deopotrivă cu procesul de globalizare a raporturilor economice, geografice, strategico-politice, cupturale etc, secolul XX, în schimb, a găsit această lume la gradul celei mai mari combinaţii dintre civilizaţii, din întreaga istorie cunoscută oficial.

Dar mai presus de aceasta, secolul XX a surprins indiviul uman la nivelul de dezvoltare şase, cel al afirmării şi valorizării de sine, al modelării şi exprimării propriei identităţi şi unicităţi. La început ceaasta a luat unele dintre cele mai brutale înfăţişări, respecitiv apelându-se la forţa armelor: militare şi comerciale. Bătăliile pentru teritorii, pentru supremaţie economică, pentru acapararea şi exploatarea resurselor altor naţiuni, pentru stăpânirea cu orice preţ a pieţelor, chiar şi în propria ţară, a scos la iveală tot ce era mai grosier şi imoral în caracterul uman. Codurile onoarei militare erau demult uitate; codurile cinstei şi demnităţii în afaceri încă nu nu îşi găsiseră locul în societatea umană. Prima parte a seecolului XX a putut astfel să dea naştere nestingherită celor mai grave orori din istoria

1 A. Burcu & col – Manual de formare managerială (volI-III), Argonaut, 2005 şi A. Burcu – Piramida Trebuinţelor Umane Fundamentale, Mega, 2004 2 Dacă arheologia istorică sapă în materie pentru a descoperi vestigii ale trecutului, arheologia umană şi spirituală realizează explorări în domeniul psihicului (individual şi colectiv) pentru a decoperi legile, paradigmele şi decorurile realităţilor eterne – deci deopotrivă trecute, prezente şi viitoare – care marchează devenirea omului şi lumii şi prin a căror cunoaştere şi aplicare ne putem asigura deopotrivă o calitate a vieţii mult mai bună şi o condiţie umană superioară.


7

speciei noastre: cele două războaie mondiale, care au fost prin excelenţă simbolul exacerbării individulaităţii (orgoliului uman).

Având la bază teoriile capitalismului sălbatic, consolidat prin conceptele darwiniste ale luptei pentru supravieţuire între specii şi exersat încă din perioada primei revoluţii industriale, noul capitalism căuta să identifice şi exploateze la maxim nu numai resursele materiale şi energetice ale planetei (chiar până în celel mai îndepărtate colţuri ale ei) ci, cu mult mai grav, resursa numită om. Dacă socialismul şi îndeosebi socialismul utopic a căutat, pe fundamentul economic, sprijinit de legi sănătoase şi de educaţie, să modeleze omul spre un ideal superior brutalităţii animale, ajutându-l să-şi afirme, valorizeze şi dezvolte întreaga sa umanitate prin muncă, spiritualitate şi creativitate, în folosul său şi al tuturor, capitalismul, în schimb, a constatat că, pentru a satisface propriile trebuinţe, cea mai uşoară metodă este nu să munceşti, nu să creezi, ci să exploatezi munca şi valorile altora; adică să cucereşti, ceea ce într-o lume care se dorea civilizată, este echivalentul furtului prin brutalitate, adică, aşa cum definesc legislaţiile penale moderne această infracţiune: tâlhărie.

Toate monopolurile economice, toate războaiele militare, toate strategiile politice şi – cel mai grav majoritatea conceptelor academice – erau impregnate de această viziune. Căci şcoala este cel mai bun mecanism inventat vreodată de vereun sistem uman pentru exploatarea omului de către om. Dacă sclavagismul îi răpea omului libertatea exteriară (şi nici aceasta totdeauna, ci mai mult statutul social), şcoala pusă în slujba unui sistem îi răpeşte omului tocmai cel mai de preţ lucru: libertateea interioară. Îl dresează să adope anumite credinţe, anumite comportamente şi să se sacrifice pe sine – dăuindu-şi toate resursele, inclusiv valoarea umană şi viaţa – pentru a sluji unor scopuri total străine naturii sale şi satisfacerii nevoilor de autodezvoltare. Acest proces a început o dată cu politizarea totală a religiei occidentale (creştine în formă, păgâne în manifestare), prin închiderea tuturor academiilor şi liceelor3 în secolul al IV-lea după Isus, dând naştere mai întâi celei mai întunecate perioade din istoria occidentului: Evul Mediu, din secolul amintit până la Renaştere. Nici Renaşterea, nici Revoluţia Iluministă nu au reuşti ulterior să recupereze marea pierdere în ceea ce priveşte dezvoltarea umană. Căci deşi au trecut secole de la aceste evenimente, şcolile moderne nu s-au ridicat nici măcar la jumătate din nivelul existent în şcolile antice amintite. Şi atunci nu e de mirare că printre marii oameni ai lumii de-a lungul istoriei, majoritatea dintre aceia care au dăruit societăţii valori cu adevărat folositoare ei, ori au 3 Academia a fost fondată, ca instituţie de emancipare a fiinţei umane şi a societăţii, de către Platon, iar Liceul – instituţie echivalentă prin scopuri şi misiune, distinctă numai prin metode – de către Aristotel.


8

fost sclavi (din perioadele antice sau medievale) ori nu au respectat normele şcolilor agreate de stat, cei mai mulţi fiind autodidacţi. Renaşterea şi Revoluţia Iluministă au foste deziderate care deabia după cel de-al Doilea Război Mondial au început a fi luate serios în seamă.

Până atunci însă, goana (chiar şi la propriu) după materie şi energie, dorinţa de putere care se acumula în jurul acestor două şi legalizarea furtului de resurse (prin războaie, monopoluri economice, manipularea consumatorului şi exploatarea valorii umane) au furat minţile pedagogilor – aceia care ar fi avut ca misiune iluminarea omului – făcându-i să slujească şi ei sistemului de îndoctrinare. Căci şcolii i s-a cerut să creeze soladaţi-model în rândul bărbaţilor pentru armate, femei-patriot şi copii-pionieri pentru forţele politice, muncitori-roboţi şi manageri-mercenari pentru economie.

În aceste contexte este uşor de imaginat cum se face că anumite minţi – care dealtfel ar fi trebuit să se arate luminate – au putut emite diverse teorii despre răutatea naturală a omului (în secolul XX), despre eploatarea instinctelor animalice ale acestuia în productivitatea economică, despre faptul că afacerea înseamnă un fel de speculă, după principiile junglei: adică cel care are mai multă putere poate abuza nestingherit (şi, culmea, legal) de ea pentru a-şi învinge adversarii economici şi a le lua resursele acestora. Iar de aici până la întreg lanţul slăbiciunilor nu a mai fost decât un pas – sau o verigă: pentru că cine are mai multe resurse are mai multă putere şi cu ea va învinge mai mulţi rivali, deci va dobândi şi mai multe resurse şi aşa mai departe; cercul vicios continuă nestingherit. Astfel încât, toată înţelepciunea afacerilor se reducea la câteva elemente simple: să faci rost de un minim de resurse cu care să intri în joc; să ai grijă cu cine te lupţi la început: adică să cauţi adversari mai slabi pe care să-i învingi spre a-ţi spori puterea; apoi când ai destule resurse să angajezi armate de mercenari şi să deschizi adevăratele campanii de cucerire. O dată ce ai ajuns sus, datorită acestor strategii aplicate cu grijă, răbdare şi meticulozitate, prin exploatarea angajaţilor (mercenari cu adevărat valoroşi), tot ce mai trebuie este să ai mereu grijă să nu cazi. Iar pentru a se degreva de obositoarea sarcină de a veghea continuu la cei ce sapă la temelia puterii sale, aşa-zisul om de afaceri al capitalismului primitiv a inventat – sub apanajul democraţiei – noi sisteme de protecţie, de care intruşii să se împiedice în demersurile lor anarhiste. Votul cenzitar (adică are dreptul să guverneze peste cei mărunţi numai cine este suficient de bogat material – tocmai din exploatarea lor), concesionarea serviciilor publice, vinderea drepturilor de exploatare a resurselor naturale de importanţă majoră (care ar trebui să aparţină întregii naţiuni), legiferarea monopolurilor etc sunt numai unele dintre aceste mecanisme monstruoase.


9

În aceste condiţii, definiţiile pe care le dădeau doctrinarii acestor vremuri vizau (din această perspectivă aşadar), în special următoarele conotaţii:

– Conotaţia conflictuală: la început aceea de război, iar mai târziu, spre mijlocul secolului XX, (o dată cu civilizarea lumii moderne prin curente precum cele umaniste, ecologiste şi transculturale) conotaţia de competiţie: adică neaparat una dintre părţi trebuie să piardă pentru ca cealaltă să câştige

– Conotaţia pur financiară a profitului, iniţial, dar moderată ulterior de avântul altor domenii de consum, precum tehnologiile, divertismentul, luxul domestic etc.; adică dacă la început se viza obţinerea de bani, pentru a putea vorbi de o afacere, mai târziu se considera afacere profitabilă şi câştigarea de pieţe de desfacere, maşini şi tehnologie, angajaţi performanţi, drepturi de exploatare, sau bunuri materiale, chiar dacă beneficiul pur financiar al acţionarilor era zero sau semnificativ redus

– Conotaţia materialistă a scopurilor; ţinta afacerii era definită prin tot ceea ce se putea palpa sau putea fi convertit imediat în lucruri palpabile (bunuri, bani sau resurse energetice primare)

– Conotaţia maximului posibil de acumulat; obiectivele managerilor trebuiau să vizeze atingerea maximului în orice îşi propuneau (ca o reflexie a absolutizări orgoliului uman ce a dominat secolul anterior, XIX)

– Conotaţia raporturilor de stăpânire, de impunere şi dominare; atât în interior, în raport cu angajaţii companiei (să ne amintim că omul era considerat rău şi leneş de la natură şi că el nu putea munci eficient decât sub loviturile de bici, cu sarcini calculate matematic, sub supraveghere şi control neîntrerupt), cât şi în exterior, în raport cu concurenţa pe pieţe. Trebuie să ajungi primul ca să poţi acumula cât mai mult înainte de a veni alţii; trebuie să fii cât mai rapid cu reflexe şi instincte ferme de acaparare şi autoapărare dacă vrei să ai suficientă putere în lupta cu ceilalţi; trebuie să îţi arăţi mereu puterea faţă de competitori pentru intimidarea concurenţei (orice război – fie economic, fie juridic poate duce la pierderi mari chiar şi pentru învingător, deci nu merită riscul; mai bine îl preântâmpini); este perfect moral să treci dincolo de legi pentru atingerea obiectivelor proprii (legile sunt făcute pentru cei slabi, pentru mase şi ele nu se aplică stăpânilor). Acestea reprezintă unele dintre dintre credinţele larg împărtăşite ale acestei epoci care a marcat paradigmele definirii afacerii în prima jumătate a secolului XX.


10

2. Fundamentele şi misiunea socială a noului model de afacere O dată însă cu finalizarea celui de-al doilea război modial, după noul

avânt dat ştiinţei de concepţiile umaniste, după semnalele de alarmă trase de Clubul de la Roma privind situaţia globală (ecologică, alimentară, a resurselor naturale, afectarea biodivesităţii etc) privind şansele reduse de supravieţiure a omenirii dacă nu se schimbă fundamental modul de gândire şi acţiune la toţii membrii comunităţii (deopotrivă politicieni, proprietari de afaceri, legiuitori, sau simpli cetăţeni) s-a luat în calcul o cu totul altă viziune asupra a ceea ce trebuie să fie afacerea. Chiar dacă vechile modele conceptuale au continuat să subziste, putând fi întâlnite şi astăzi atât în manualele universitare, cât şi – tot mai rar – în practică, noua paradigmă a prins, cu fiecare deceniu rădăcini tot mai adânci în conştiinţa tuturor celor implicaţi în fenomenul complex a ceea ce reprezintă afacerea.

Principalele idei care fundamentează noul model conceptual al afacerii, s-au născut (aşa cum era şi firesc) în mintea câtorva precursori – oameni de ştiinţă4 – şi au fost verificate cu rezultate dintre cele mai spectaculoase de către cei implicaţi în activităţile practice ale business-ului, fie că aceştia erau proprietarii, managerii, consilierii, angajaţii, clienţii, administraţia publică sau cetăţenii unei zone în care afacerea activa.

Conceptele de bază care au conturat noul chip al afacerii de astăzi se originează în câteva paradigme majore ale ultimei jumătăţi de veac, dintre care redăm în cuntinuare pentru exemplificare:

– Omul este o fiinţă în devenire continuă; o fiinţă bună de la natură (concepţie împărtăşită şi de iluminişti) care, tocmai de aceea, are drepturi prin naştere (drepturile naturale, în opoziţie cu cele sociale) pe care societatea (prin toate mecanismele ei publice sau private) este datoare a le recunoaşte, garanta şi sprijini în realizare

– Omul este o fiinţă creatoare prin definiţie şi condiţie. Societatea trebuie să-i permită fiecăruia să dea curs capacităţii sale de creaţie şi inovaţie, să o lase să aducă noul pe lume spre beneficiul celorlalţi: oameni, afaceri, mediu comunitar

– Omul este o fiinţă de o mare complexitate (fapt care începuse a se remarca încă din secolul XIX, în special de către Nietzsche şi Marx), o 4 Recunoaştinţa noastră, ca şi coegi de breaslă şi simpli cetăţeni, beneficiari ai acestor înnoiri, se îndreaptă în special (dar nu exclusiv) către oameni precum: Dale Carnegie, Alfred Adler, C.G. Jung, Abraham Maslow, Victor Frankl, Erich Fromm, Carl Rogers, Kotler, JC Maxwell, care au arătat omului un ideal înălţător, spre care fiecare – nu doar că este liber să ajungă, aşa cum promitea şi capitalismul sălbatic – ci îi este garantată atingerea acestuia prin chiar sprijinul semenilor, al comunităţii în întregime.


11

fiinţă care se dezvoltă numai prin satisfacerea unei game largi de trebuinţe naturale (proces nu uşor de realizat într-o lume a exploatării) dar se degradează extrem de uşor prin faptul de a da curs unor aparente nevoi unor trebuinţe false îndreptate împotriva naturii sale specifice (proces numit de Marx alienare, adică denaturare a fiinţei şi condiţiei umane). Iată de ce misiunea mediului social (a comunităţii în ansamblu) este să sprijine fiecare fiinţă umană în a se regăsi pe sine şi a-şi urma cursul devenirii sale conform dublei condiţii: aceea de om (deci aparţinătoare unei specii, având umanitatea ca trăsătură fundamentală şi comună tuturor) şi apoi aceea de individ unic şi valoros (în cadrul acestei sepcii) prin ceea ce este, ceea ce poate şi ceea ce realizează spre beneficiul tuturor5

– Omul este o fiinţă socială; numai împreună cu ceilalţi şi punându-şi roadele creaţiei şi muncii sale în folosul acestora, poate fiinţa umană a se dezvolta şi valoriza plenar. În cadrul companiilor (afacerilor) munca de echipă, responsabilitatea fiecăruia pentru soarta celorlalţi, pentru destinul proiectelor comune şi chiar al întregii afaceri, sunt aspecte naturale, pe care omul din proprie iniţiativă le va pune în aplicare; deci nu mai trebuie loviturile de bici ale stăpânului, poliţia supraveghetorilor, normele standardizate, sancţiunile pentru orice abatere etc. Toate acestea nu fac decât să inhibe elanul creator şi productiv al omului, care acum nu se mai simte doar un simplu angajat exploatat, ci un membru cu drepturi depline al organizaţiei ce stă, ca o reală familie, la baza şi originea afacerii şi de a cărei devenire răspunde şi el, în calitate de părinte al acesteia.

– Ca fiinţă complexă omul are mai multe dimensiuni ale realităţii sale sociale şi individuale în care îşi duce existenţa: dimensiunea socială (incluzând firma, raporturile sociale, de grup etc), dimensiunea privată (viaţa de familie, rude, prieteni intimi), dimensiunea spiritual-individuală (omul în raport cu divinitatea, cu sine însuşi, cu devenirea sa ca fiinţă unică) şi respectiv dimensiunea materială (asigurarea resurselor energetice, vitale, a sănătăţii, protecţeiei etc)6. Firma este datoare să se constituie nu numai într-un loc de exploatare a valorilor sale umane (muncă, efort, competenţe, cunoştinţe etc) ci totodată ea trebuie să şi dăruiască în schimb angajatului valori. Iar aceste valori nu mai pot fi doar materiale; omul contemporan are trebuinţe superioare ce trebuie satisfăcute: de stimă şi valorizare, de sociabilitate, de manifestare creativă, de cunoaştere, descoperire şi inovare, etc. Firma modernă trebuie să preţuiască şi sprijine 5 Pentru detalii recomandăm a se vedea şi A.Burcu – Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice şi respectiv Elemente de psihosociologia educaţiei paideice, Ed. Argonaut, 2005 6 Recomandăm a se vedea pentru detalii A. Burcu – Fundamentele consilierii în amangementul calităţii vieţii şi condiţeiei uamne, Mega, 2004


12

pe fiecare membru al organizaţiei sale în satisfacerea tuturor nevoilor acestuia: să-i asigure protecţie socială sau medicală familiei, să-l sprijine în achiziţionarea locuinţei sau unor bunuri de utilitate casnică, să ofere burse de studiu copiilor acestuia, să-l sprijine pe angajat în dezvoltarea profesională şi personală la un nivel superior şi alte asemenea.

– Societatea reprezintă deopotrivă un grup complex de oameni având caracteristicile arătate anterior, dar şi un mediu din care afacerea îşi extrage resursele pentru existenţă şi dezvoltare. Aşa cum un copac nu poate supravieţui fără solul care îi oferă stabilitate în faţa furtunilor şi hrană pentru a putea rodi, nici afacerea (oricât ar fi ea de mare sau mică) nu poate exista fără mediul comunitar. De aici conştientizare responsabilităţii sociale a firmei (proprietar, manager, angajat etc) pentru relaţia cu membri comunităţii, cu ceilalţi oameni, indiferent ce statut ar avea ei: clienţi, parteneri, furnizori, autorităţi publice, instituţii private sau terţi cetăţeni.

– În aceste contexte, de prim ordin pentru profilul actual al afacerii este investiţia în om: atât ca individ (angajat, client, cetăţean) cât şi ca societate în ansamblu. Principiul creştin dăruind vei dobândi a devenit în timp motto-ul de bază al afacerilor performante moderne.

La această condiţie comunitară a afacerii moderne s-a ajuns – şi aceasta este mai important – nu prin urmarea unor doctrine sau prin orbirea dată de vreo teorie strălucitoare. Aceste principii au venit ca o cerinţă naturală din partea întregului mediu comunitar; ele sunt împărtăşite de toată lumea, indiferent de poziţia socială şi statutul la un moment dat. Aceasta face marea diferenţă dintre viziunea actuală şi cea a capitalismului. Capitalismul s-a pus în practică datorită convenienţei (profitabilităţii) pentru un grup restrâns al elitelor intelectuale şi al celor care aveau puterea financiară. Dar el a nemulţumit profund masele – oamenii în majoritate. Aşa s-a ajuns la revoluţia socialistă, împărtăşită de mase, dar nesusţinută de toate elitele intelectuale şi, mai grav, deşi a dat curs cerinţelor celor mulţi, flămânzi, exploataţi etc pentru a realiza o condiţie mai bună, nu au respectat pe aceia (puţinii intelectuali) care au reuşit să aducă lumină în viaţă şi căldură în sufletele lor însingurate. Aceasta a făcut ca, deşti larg împărtăţit, socialismul să sfârşească prin a fi lipsit de susţinerea chiar şi a maselor, ca o dovadă că fără un strop de înţelepciune şi civilizaţie, omul nu poate deosebi nici măcar binele de rău; el va trăi într-o lume lipsită de valoare personală, la fel precum sufletul său exploatat continuă a se zbate într-un univers al întunericului spiritual.

*


13

Astăzi însă ne aflăm într-o epocă “post-“. Cel puţin aşa se spune, întrucât despre aceasta vorbesc mai mult istoricii decât managerii, iar primii totdeauna raportează evoluţia viitoare la greşelile trecutului. Am mai spus-o şi cu altă ocazie şi o reafirmăm: academicienii lumii (aceia recunoscuţi în academiile sociale)7 încearcă să înainteze mergând cu spatele şi să ghicească viitorul după urmele trecutului. Nu e de mirare atunci că cele mai mari prăpăstii în care a căzut omenirea le-am avut în ultimii două sute de ani când academiile au preluat puterea asupra minţilor şi sufletelor oamenilor.8

Managerul contemporan însă trebuie să fie un om cu adevărat luminat. Moralitatea şi conştiinţa personală sunt fondul pe care el construieşte valorile unei companii. Responsabilitatea socială şi etica faţă de angajaţi sunt principiile de bază care călăuzesc activitatea afacerii sale. Dezvoltarea umană şi respectul tuturor valorilor (omului şi societăţii/ grupurilor) într-o atitudine transculturală şi transpersonală (adică fără a se implica pe sine, subiectivitatea şi interesele personale în decizii şi acţiuni) sunt pilonii pe care se poate construi o afacere cu adevărat prosperă.

Astăzi afacerea şi mediul comunitar sunt cele două feţe ale aceleiaşi realităţi. Managerul împreună cu toţi membrii organizaţiei reprezintă puntea de legătură care face posibile schimburile echitabile între cele două componente. În contextul actual, individualismul care urmăreşte interese personale, egoiste, nu mai este acceptat în companii. Valoarea individului, oricât ar fi de mare nu se poate face utilă decât prin cooperarea echitabilă cu ceilalţi.9 Astăzi nu contează cât de bun eşti, dacă bunătatea ta nu-i ajută pe ceilalţi să descopere şi ei propriile valori. Aceasta pentru că s-a conştientizat deja de către toţi cei implicaţi în afaceri că business-ul actual (de fapt cum a fost dintotdeauna) reprezintă în esenţă un schimb de resurse între oameni. Structurile juridice, economice, industrial-tehnologice, procesele şi mecanismele etc implicate, nu sunt altceva decât instrumente. Instrumente prin care două fiinţe umane comunică pentru a realiza un 7 A se revedea ceea ce s-a spus anterior cu privire la şcoala socială şi la oamanii de valoare ai omenirii… 8 Este momentul să ne reamintim aici ceea ce au spus deopotrivă Nietzsche, Blaga, Cioran, Einstein, Bergson, Noica (printre alţii): dacă doriţi ca proprii voştri copii să devină oameni (în adevăratul sens al cuvântului) într-o bună zi, nu-i trimiteţi la şcoală. Kant afirma în acest sens lucruri valabile oricând şi oricât vor exista astfel de instituţii: “nici academiile nu fac [educaţia]. N-au făcut-o până acum şi că o vor face de acum încolo, pentru această nădejde nicicând semnele nu au fost mai slabe decât acum. Prin urmare şi organizarea şcolilor ar trebui să atârne numai de judecata celor mai luminaţi cunoscători. Numai prin străduinţa unor persoane cu vederi largi, care au interes pentru binele universal şi sunt capabile să conceapă ideea unei stări viitoare mai bune, se poate înfăptui apropierea naturii umane de scopul ei.” 9 Parabolic am putea spune că până şi diamantele au nevoie de materiale mai puţin valoroase pentru a constitui împreună coliere care să fie apoi cu drag purtate.


14

schimb cât mai eficient şi echitabil de resurse necesare fiecăreia, în măsură a-şi satisface toate trebuinţele naturale, fireşti. Omul contemporan este suficient de matur spre a realiza pericolele şi capcanele luxului, ale viciului, ale materiei şi ale puterii.

Afacerile conduse de manageri înţelepţi, precum şi mediile comunitare

compuse din astfel de oameni nu mai aleargă acum (ca odinioară) după înavuţire cu orice preţ şi nici după acumularea de valori material-energetice (bunuri, bani, energie). Astăzi oamenii tind tot mai mult spre satisfacerea trebuinţelor superioare, de la nivelul al patrulea (de a primi şi a dărui afecţiune) în sus10. Astfel ei doresc dezvoltare personală, propria iluminare, valorificare capacităţilor creatoare, valorizare din partea celor din jur; oamenii contemporani doresc să acţioneze, să creeze, să ajute, să se implice personal, să aibă rezultate şi impliniri. Ei simt acum că adevărata putere vine din interior, că dezvoltarea propriului caracter este una dintre cele mai înalte provocări şi de aceea se implică în competiţia cu ei înşişi. Pentru aceşti oameni, afacerea, organizaţia, familia, comunitatea etc sunt mediile de lucru, sunt mijloacele de sprijin în acest demers al modelării de sine. Şi cum omul este o valoare în sine, oricât de mult sau de puţin ar face, oricât de mult sau de puţin s-ar dezvolta într-un interval de timp dat, fiecare act de raţiune, acţiune, voinţă, conştiinţă şi simţire lasă o amprentă utilă societăţii şi lumii. Mai trebuie doar ca lumea şi comunitatea să-i recunoască acest statut. Au realizat-o iluminiştii şi o au toate popoarele în constituţiile lor. A trebuit însă să treacă peste două veacuri, pentru ca managerii înţelepţi să schimbe paradigmele cu privire la organizaţia de afaceri, spre a se reaminti – de data aceasta în mod practic – lumii că omul este valoros prin chiar existenţa sa. Dar că el este, totodată, o valoare ascunsă, pierdută printre sisteme ostile (economice, legislative, politico-strategice, religioase, militare etc etc). Afacerea modernă însă îi propune omului emanciparea de sub autoritatea acestora, sprijinindu-l în acest demers.

Organizaţia de afaceri îi oferă omului actual un al doilea cămin dar şi libertatea de a fi el însuşi, recompensa – cu adevărat autentică – pentru creativitatea personală, respectul pentru ceea ce este şi ceea ce devine pe parcurs, şansa reală a dezvoltării personale şi profesionale aşa cum singur alege şi doreşte, sprijinul în satisfacerea tuturor trebinţelor naturale şi umane. Nu putem însă încheia această secţiune fără a recunoaşte că, aşa cum s-a întâmplat şi la prima civilizare a Occidentului, şi de data aceasta, sprijinul, influenţa au venit tot din Orient. Managementului japonez i-au trebuit, e adevărat, aproape 40 de ani pentru a-şi face loc în politicile

10 Recomandăm pentru detalii, A. Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002


15

companiilor vestice. Acest interval a fost necesar pentru că occidentul nu ajunsese încă la mutaţiile de paradigmă arătate şi care, în special – aşa cum am mai precizat11 – s-au datorat deopotrivă unor minţi luminate şi suflete emancipate, cât şi nevoilor superioare conştientizate acum de fiecare membru al societăţii.

3. Actuala definiţie şi semnificaţie date afacerii În ceea ce priveşte conţinutul actual al conceptului de afacere, vom

reţine că aceasta reprezintă un proces prin care două fiinţe umane realizează un schimb echitabil de resurse necesare satisfacerii trebuinţelor naturale. Afacerea este deci un proces şi o relaţie interumană.

Desigur că în acest proces sunt angrenate şi alte forţe, şi alte mecanisme mai complexe. Dacă este să privim diagrama 1, vom observa că de o parte avem cererea de resurse, de cealaltă oferta, ambele venind şi revenind la oameni, fiindu-şi deopotrivă corelate şi reciproce: adică cine conştientizează o nevoie, înaintează o cerere; cine o poate satisface întâmpină cererea cu o oferă. Însă deopotrivă autorul cererii este el însuşi ofertant pentru alte resurse, la fel precum ofertantul iniţial este autorul unei cereri pentru aceste resurse. Aceste mecanism a realizat ceea ce numim astăzi afacere – în esenţă un schimb reciproc de resurse – încă de la apariţia fiinţei umane pe planetă. Ceea ce diferenţiază însă epoca noastră (ultimele decenii) de toate momentele istorice ale omenirii, este principiul echităţii în afaceri: toate părţile implicate (clienţi, parteneri, furnizori, organizaţii şi instituţii ale statului, comunitatea în ansamblu) trebuie să câştige în mod echitabil.

Cererea – ca iniţiativă de satisfacere a unor nevoi umane – dă naştere la idei despre ce şi cum ar arăta deopotrivă nevoile, cât şi împlinirea lor. Procesul ideatic (de procesare a ideilor) reprezintă esenţa a tot ceea ce este, cunoaşte şi face omul pe pământ. Dacă animalele pot cunoaşte realitatea prin alte simţuri şi dacă ele trăiesc într-un mediu determinat de la natură, noi oamenii avem nevoie de raţiune pentru a ne raporta la mediul înconjurător, de imaginaţie pentru a ne construi lumea în care trăim şi de conştiinţă pentru a interacţiona unii cu alţii. Toate aceste elemente care ţin de esenţa naturii umane le regăsim, sub o formă sau alta în conţinutul cererii, transpuse mai apoi în forme utile şi aplicative prin ceea ce numim procesul ideatic.

Odinioară acest proces de construcţie ideatică a formelor sub care se pot satisfcace trebuinţele umane aparţinea aproape în totalitate unor oameni

11 A se vedea A.Burcu &col. Manual de formare managerială (vol 1-3), Argonaut 2005


16

şi organizaţii specializate. Astfel producţia de bunuri sau serviciile erau create după anumite standarde universale, apreciate de către realizatori ca fiind eficiente şi mulţumitoare pentru a satisface exigenţele cererii. Astăzi însă lucrurile s-au schimbat fundamental. Nu designerii, inginerii, cercetătorii sau companiile dau formă obiectului prin care cererea se împlineşte, ci chiar consumatorul final este suficient de matur şi capabil a conştientiza deopotrivă ce, cum, de ce, sub ce formă etc doreşte să fie produsul sau serviciul care satisface nevoile sale particulare. De aceea nu mai vorbim de producţie de serie astăzi, ci aproape fiecare bun sau serviciu tinde să devină unic, pentru a răspunde solicitărilor venite din partea clienţilor care – fiecare în parte – se conştientizează de asemenea unic prin ceea ce este, ceea ce face şi ceea ce devine.

Aşadar, sub aspectul mecanismului, cererea vine de la oameni, implicând deopotrivă individul şi comunitata (nu numai prin satisfacerea trebuinţelor solicitantului, ci şi prin grija de a nu perturba starea de bine a celorlalţi – de aici nevoia de legi, de restricţii, de etaloane orientative, complementare responsabilităţii sociale şi morale a afacerii). Cererea este apoi prelucrată şi organizată, atât ideatic precum şi tehnologic tot de oameni (membrii organizaţiei de afaceri) devenind ofertă şi luând calea întoarsă către solicitantul iniţial. În acest proces, vedem că în orice fază a procesului numit afacere ne-am afla, elementul definitoriu al în tregului mecanism îl reprezintă fiinţa umană prin cele cinci atribute fundamentale ale ei: conştiinţă, raţiune, acţiune, voinţă liberă şi simţire.

Idei

Oameni Oameni AFACERI

Activităţi

Manageri şi

Organizaţii de afaceri

Comunitate

Politici Legi Organizaţii

ofertă cerere

Diagrama 1


17

Dacă ar fi să simplificăm şi mai mult mecanismul vieţii sociale, am putea recunoaşte că – sub o formă mai mut sau mai puţin acceptată încă – toate activităţile umane reprezită afaceri. Nu întâmplător în limba română termenul vine să dea expresie unuia dintre cele mai mari deziderate ale Revoluţiei Iluministe: libertatea omului de a face, de a se manifesta după propria voinţă, în acord cu simţirea, gândirea şi conştiinţa sa. Fiinţa umană fără libertatea de acţiune este precum pasărea fără aripi, căci dacă pentru pasăre zborul reprezintă elementul caracteristic şi esenţial-definitoriu, pentru om acţiunea proprie, posibilitatea de a se manifesta creativ în, şi, asupra mediului înconjurător, dăruind şi primind resurse de la elementele acestuia (oameni, animale, plante, ecosisteme etc) sunt principiile care determină condiţia sa umană naturală.

Însă aceste acţiuni, libera manifestare a unei fiinţe, nu trebuie să dăuneze calităţii vieţii şi stării de bine a altora. Desigur, avem legi care limitează excesele acestor manifestări, dar, aşa cum a dovedit-o întreaga istorie, nu legile ne apără de noi înşine. Pitagora – cel mai mare legiuitor şi învăţător al popoarelor antichităţi (şi nu numai) – spunea că o cetate cu cât este mai evoluată, cu atât are legi mai puţine şi mai simple. Dar încă nu este cazul lumii în care trăim noi astăzi. Iată de ce, dacă legea avea ca misiune să sprijine şi suplinească (acţionând din exterior spre interior), conştiinţa morală a omului, ei bine, legea la rândul ei are nevoie de un alt instrument care să o completeze cu mult mai eficient, acţionând de data aceasta de la interior spre realitatea externă. Acest instrument s-a dovedit a fi managementul.

Contrar unor credinţe fals împărtăşite mai ales în ultimul secol, managementul nu este nici o invenţie a modernităţii, şi nici un proces tehnologic pe care îl pot realiza maşinile. Managementul este o deopotrivă ştiinţă, artă, intuiţie şi raţiune; dar mai ales el se adresează capacităţilor interioare şi naturale ale fiinţei umane. Nu este suficient să şti şi să poţi; pentru a te putea numi manager mai trebuie să înţelegi şi să fii înţelept, să simţi şi să îţi pese, să te implici şi să te poţi dărui, să pui suflet în act şi să creezi.12 Managementul a fost prima strategie descoperită de om spre a se raporta la ceilalţi oameni şi la mediul înconjurător, strategie care a dat curs condiţiei sale esenţial-umane şi a valorificat într-un tot-unitar cele mai multe dintre calităţile sale superioare fundamentale. Iată de ce, atunci când vorbim astăzi de afaceri, este normal să înţelegem că ele nu pot fi decât opera creatoare a managerilor.

12 A se vedea pentru detalii şi A. Burcu & col. – Manual de formare managerială (volI-III), Ed Argonaut, 2005


18

Am arătat anterior că managementul modern şi realitatea actuală în ceea ce

priveşte conceptul de afacere tinde să valorizeze la maxim capacităţile umane, nu prin exploatare – ca în epocile trecute – ci prin exprimare liber-creatoare, prin posibilitateae ce i se oferă fiecăruia – angajat, client, membru al opiniei publice – de a intervni în modelarea deopotrivă a proceselor interne ale afacerii (raporturi inter-organizaţionale, raporturi de muncă, procese de producţie, desfacere, publicitate şi reclamă, design etc), a produselor finite ale acesteia (bunuri, servicii etc), a comportamentului afacerii în mediul comunitar, precum şi a modului în care satisfacere nevoile reale ale consumatorului. Diagrama 3 încearcă să surprindă, sub o altă formă entităţile şi realităţile implicate în afacerea modernă.

Corelativ celor arătate până aici, dorim să accentuăm că astăzi, mai mult ca oricând în istoria omenirii, afacerea nu mai este atributul exclusiv al investitorului; ea aparţine în cel puţin egală măsură angajaţilor, cât şi mediului comunitar în care activează. La această stare de lucruri s-a ajuns treptat, pe măsură ce oamenii, tot mai dezvoltaţi ca fiinţe indiviudalizate, tot mai conştienţi ca fiinţe morale şi tot mai creatori ca fiinţe libere şi demne, au dat curs din ce în ce mai mult calităţii lor esenţiale de fiinţe sociale. Omul de astăzi îşi conştientizează natura şi identitatea sa ca fiinţă deopotrivă natural-cosmică, social-culturală, genetică şi spirituală. Omul prezentului doreşte să dea curs condiţiei sale superioare, înţelegând totodată că nicăieri în univers nu există singularităţi, ci toate sunt făcute să se sprijine unele pe altele; întreaga realitate cunoscută şi necunoscută încă reprezintă un amplu proces de armonizare sinergică a eforturilor, fiinţelor, identităţilor şi manifestării tuturor celor ce sunt.

Satisfacţii

Nevoi

management Afaceri Oameni

împlinire

acţiune cerere

rezultate

Diagrama 2


19

OAMENI

Idei

Manageri- antreprenori

Membri organizaţiei

creare

colaborare

împărtăşire C

erce

tare

-dez

volta

re

MR

U

Fin

anţe

P

lani

ficar

e st

rate

gică

A

prov

ixio

nare

C

onta

bilit

ate

etc

Mar

ketin

g P

ublic

itate

şi re

clam

ă P

arte

neria

te şi

aso

cier

i J

urid

ic

Stra

tegi

i de

piaţ

ă R

elaţ

ii pu

blic

e et

c

obie

ctiv

e

stra

tegi

e

externextern MANAGEMENT

Umane MaterialeKnow-How

RESURSE

Membri organizaţiei Parteneri Clienţi Mediul comunitar (opinia publică)

Cunoştinţe Competenţe Drepturi de exploatare Proprietate industrială Creaţie umană Tehnologii şi procese etc

Bunuri Materii prime Energie

COMUNITATEA

Instituţiile statului Alte organizaţiiOameni individual

Org

anel

e pu

terii

(le

gisl

ativ

e, e

xecu

tive,

ju

rdec

ător

eşti)

A

dmin

istra

ţia p

ublic

ă O

rgan

e de

scen

traliz

ate

Age

nţii

de st

at

Ofic

ii, şi

alte

org

anis

me

ON

G-u

ri A

soci

aţii

prof

esio

nale

A

genţ

ii pr

ivat

e S

ocie

tăţi

com

erci

ale

Soc

ietă

ţi ci

vile

pr

ofes

iona

le

Gru

prur

i de

afac

eri

Pat

rona

te şi

sind

icat

e Pr

esa

(cea

liber

ă)et

c

Clie

nţi

Ang

ajaţ

i P

arte

neri

de a

face

ri F

urni

zori,

pro

ducă

tori

şi

alţi

mem

bri a

i lan

ţulu

i ec

onom

ic

Pot

enţia

li cl

ienţ

i ce

tăţe

ni

Diagrama 3


20

Este şi motivul pentru care fiinţa umană astăzi a prins a da curs edzideratului comunităţii (al acţiunii împreună), aşa cum era ea definită de Marx. “Comunitatea – afirma el – este o uniune de oameni liberi care se educă reciproc, […] transformând scopurile personale în scopuri generale, instinctul brutal în înclinaţie morală, independenţa naturală în libertate spirituală, astfel ca individul să se contopească cu viaţa colectivităţii umane şi colectivitatea să trăiască în sufletul individului. Pentru că – ne arată el în continuare – firea omului e aşa fel plăsmuită încât să poată ajunge la perfecţiune numai dacă munceşte pentru desăvârşirea, pentru binele semenilor săi” (s.n.).

De aceea – arăta foarte inspirat, chiar dacă înaintea vremii sale, Anibal Teodorescu – dacă astăzi constituţiile şi legislaţiile moderne vorbesc de “drepturi” acordate cetăţenilor, trebuie să înţelegem prin aceasta că “ele nu mai sunt – ca în epocile barbare – prerogative ce i-ar aparţine – prin opoziţie cu statul – în calitatea lui de om, ci reprezintă puteri încredinţate lui, fiindcă în calitate de fiinţă socială are o îndatorire de îndeplinit şi pentru că are dreptul să îndeplinească această îndatorire”.

Este momentul să ne amintim o dată cu Giovani Gentile că “omul este om numai în măsura în care se face pe sine om”. Şi chiar şi aşa, “omul este numai jumătate el însuşi, cealaltă jumatate este exprimarea lui”, cum ar spune Emerson. Pentru că “toţi oamenii, ne explică el, trăiesc prin adevăr şi simt nevoia de a se exprima. În dragoste, în artă, în zgârcenie, în politică, în muncă, în jocuri, învăţăm să dăm glas secretului nostru personal. De aceea omul simplu dar educat îi venerează pe oamenii de geniu (fie că le spunem savanţi, poeţi, artişti, lideri spirituali etc. – completarea noastră), fiindcă aceştia sunt, într-o măsură mult mai mare decât dânsul: el însuşi. Ca şi el, şi ei primesc vestiri de la suflet, însă mult mai multe”. Astfel încât, nu putem să nu fim da acord cu Goethe, care considera că “de fiecare dată când ridicăm privirile spre minunile lumii înstelate, când contemplăm mersul universului cu toate splendorile lui, avem sentimentul că toată această frumuseţe ce ne înconjoară ni se dezvăluie în adevăratul sens doar atunci când se reflectă sufletul nostru de om care o admiră.“

Iar ca produs al acestei planete, în raporturile sale cosmice – explica Alfered Adler, omul a putut exista şi s-a putut dezvolta numai în cadrul societăţii, pe care a sprijinit-o material şi spiritual, prin diviziunea muncii şi hărnicie. În evoluţia sa el a fost înzestrat somatic şi psihic prin strădania de a-şi ameliora aptitudinile fizice şi printr-o mai bună dezvoltare spirituală. Toate experienţele acumulate, toate tradiţiile, imperativele morale şi legile nu au fost decât tentative, bune sau rele, durabile sau fragile, în strădania omenirii către superioritate şi către biruirea dificultăţilor vieţii.


21

La venirea noastră pe lume găsim doar ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat drept contribuţie la evoluţie, la dezvoltarea superioară a umanităţii. Chiar şi acest fapt ar putea să ne explice cum viaţa se rostogoleşte mai departe, cum ne apropiem de o stare care să facă posibilă o mai mare contribuţie din parte-ne, o mai mare capacitate de cooperare, unde fiecare individ să se reprezinte pe sine, mai mult decât până azi, ca parte a întregului, o stare pentru care, fireşte, toate formele activităţii noastre sociale sunt încercări şi exersări pregătitoare, în direcţia instituirii acelei colectivităţi ideale. Că această operă, adesea mărturie a extraordinarei puteri omeneşti, se dovedeşte în multe privinţe nedesăvârşită, ba chiar şi eronată uneori, este un fapt care arată că „adevărul absolut” este inaccesibil omului pe drumul său evolutiv, cu toate că suntem în stare să ni-l apropiem. Un mare număr de realizări sociale, pe de altă parte, nu sunt date decât pentru un anumit timp şi pentru o anumită situaţie, dovedindu-se chiar dăunătoare după o vreme. Ceea ce ne poate feri să ne închinăm la o ficţiune dăunătoare, să ne cramponăm de schema unei atari ficţiuni, este Steaua Polară a binelui obştei, sub a cărei călăuzire devenim mai capabili de a găsi drumul cel drept.

În acest context al precizărilor realizate până aici, vom reţine ca definiţie

pentru studiul nostru de faţă că afacerea reprezintă ansamblul manifestărilor individuale şi colective (îmbrăcând forme juridice, coordonate după principii economico-sociale şi realizate în concordanţă cu ştiinţa managerială), puse în slujba satisfacerii trebuinţelor fundamentale ale fiinţei umane, în contextul raporturilor comunităţii în care aceasta se exprimă la un moment dat13. Prof.univ. Aurelian Burcu Preşedinte, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Asist.univ. Manuela Lupu Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca Prof.gr.I Ştefan Neamţiu Expert contabil, membru CECAR, Colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca 13 A se vedea în acest sens şi A. Burcu – Dreptul Afacerilor, Presa Universitară Clujeană, 2002; A.Burcu & col. Manual de formare managerială. Fundamente (vol I), Argonaut, 2005


22

Vom avea cu adevărat succes doar atunci când jumătate din timp ne-o vom petrece visând la ce vrem să facem, iar cealaltă jumătate făcând ceea ce trebuie făcut. Glen Prendergast


23

ASPECTE PRIVIND CONTABILTATEA CREDITELOR ACORDATE PERSOANELOR JURIDICDE LA B.C.R

Pomii roditori se recunosc după bogăţia florilor şi savoarea fructelor,

iar oamenii valoroşi după înălţimea aspiraţiilor şi profunzimea realizărilor. Aurelian Burcu

1. Organizarea activitãţii contabile în societãţile bancare

Organizarea şi conducerea evidenţei contabile au temeiul legal în

Legea Contabilitãţii nr. 82/1991. Ministerul Finanţelor împreuna cu Banca Naţionalã a României au emis Ordinul nr. 1418/334/01 august 1997 privind aprobarea planului de conturi pentru societãţile bancare şi a normelor metodologice de utilizare a acestuia.

Aplicarea planului de conturi se face începând cu 1 ianuarie 1998 pentru :

• Societãţile bancare persoane juridice române; • Subunitãţile din România ce aparţin unor societãţi bancare cu

sediul în strãinãtate. Planul de conturi utilizat de către societăţile bancare ţine cont de cadrul

general al planului de conturi pe economie şi de specificul activităţii bancare.

a) Reguli specifice privind evaluarea patrimoniului societãţilor bancare În derularea activitãţii societãţilor bancare se aplicã,pentru evaluarea diverselor

elemente patrimoniale, princiipile generale (evaluarea la intrarea în patrimoniu, evaluarea creanţelor şi datoriilor, evaluarea la data ieşirii din patrimoniu).

În afara acestor reguli generale, bãncile aplicã şi reguli decurgând din specificul activitãţii desfãşurate.

Conform regulamentului de aplicare a planului de conturi pentru societãţi bancare, regulile specifice sunt:

La fiecare închidere contabilã, operaţiunile calificate de acoperire sunt evaluate la cursul utilizat pentru evaluarea elementelor acoperite;

Operaţiunile în devize se înregistreazã în conturi deschise pe fiecare devizã în parte, iar soldul acestora se evalueaza la valoarea de piaţã;

Cesiunile temporare de active sunt considerate operaţiuni de trezorerie cu menţinerea în activ a elementelor cedate cu posibilitatea de rãscumpãrare şi se înregistreazã în conturi extrabilanţiere;

Titlurile de tranzacţie sunt evaluate la valoarea lor de piaţã;


24

Primele sau decontãrile aferente titlurilor de investiţii se repartizeazã asupra conturilor de venituri sau cheltuieli, dupã caz, pe durata de viaţã a titlurilor;dacã valoarea titlurilor de investiţii scade, caurmare a deprecierii acestora, nu se constituie provizion;

Dacã bãncile se asociazã pentru derularea în comun a unor operaţiuni (operaţiuni consorţiale) de finanţare, fiecare din bãncile membre ale consorţiului înregistreazã numai cota-parte fixatã în prealabil;

Activele gajate sau date în garanţie, cu excepţia numerarului, nu figureazã în bilanţul bãncii chiar dacã se referã la angajamentele proprii sau în consorţiul unor terţi;

Angajamentele date de bãnci în contul terţilor se înregistreazã în conturile de ordine şi evidenţã (conturi în afara bilanţului) în cadrul angajamentelor de garanţie, iar cele date în cont propriu se evidenţiazã numai în conturi de ordine separate.

Reevaluarea elementelor patrimoniale de activ şi pasiv se efectueazã potrivit principiilor valabile pentru agenţii economici, urmãrindu-se actualizare valorii de intrare.

Conform prevederilor art.10 din Legea Contabilitãţii nr. 82/1991 , documentul oficial de gestiune al bãncii este bilanţul contabil care trebuie sã reflecte o imagine fidelã, clarã şi completã a patrimoniului, a situaţiei financiare precum şi a rezultatelor obţinute.

b) Principii generale de organizare şi conducere a contabilitãţii

societãţilor bancare şi derogãrile de la acestea Obiectivul contabilitãţii bancare este de a oferi o imagine fidelã a

existenţei, mişcãrii şi transformãrii diverselor elemente patromoniale, ca urmare a operaţiunilor derulate.

Pentru realizarea acestui obiectiv bãncile trebuie sã respecte cu bunã-credinţã, urmãtoarele principii contabile:

Principiul prudenţei - conform cãruia nu este admisã supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor, ţinând cont de deprecierile, riscurile şi pierderile posibile. Conform acestui principiu, se vor lua în calcul numai profiturile realizate,nu şi cele potenţiale din titluri sau imobilizãri.

De la acest principiu se admit derogãri în ceea ce priveşte operţiunile de piaţã, atunci când evaluarea acestora se face la preţul pieţei, astfel:

a) Luarea în calcul a rezulatetelor nerealizate din operaţiuni cu titluri de tranzacţie;

b) Neprevizionarea minus-valorilor latente pe titluri de investiţii; c) Luarea în considerare, în anumite condiţii, a rezultatelor potenţiale

privind instrumentele financiare la termen;


25

d) Înregistrarea la preţul de piaţã a operaţiunilor în devize; Principiul permanenţei metodelor - înseamnã aplicarea consecvenţã a

regulilor şi normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate şi prezentarea prin documentele de sintezã a elementelor patrimoniale şi a rezultatelor; respectarea acestui principiu permite compararea datelor de la o perioadã de gestiune la alta, asigurând premisele necesare pentru analiza activitãţii bancare.

Schimbarea metodelor- ca derogare de la acest principiu- trebuie sã fie facutã numai în îmrejurãri excepţionale cu respectarea urmãtoarelor cerinţe:

a) Justificarea necesitãţii de schimbare a metodelor; b) Descrierea amãnunţitã a noilor metode şi proceduri în anexa la

bilanţul contabil; c) Menţionarea schimbãrilor metodelor în raportul cenzorilor; Principiul continuitãţii activitãţii-potrivit cãruia se prezumã cã

banca îşi va continua şi în viitorul previzibil activitatea normalã, fãrã a intra în stare de lichidare sau de reducere semnificativa a activitãţii.

Principiul independenţei exerciţiului-presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor activitãţii bancare, pe mãsura încasãrii sau angajãrii şi trecerii la rezultatul exerciţiului la care se referã.

Principiul intangibilitãţii bilanţului de deschidere- potrivit cãruia bilanţul de deschidere al exerciţiului curent trebuie sã corespundã bilanţului de închidere a exerciţiului precedent. Acest principiu interzice înregistrarea directã în contul de capitaluri proprii, fãrã tranzitarea prin contul de rezultate. Excepţia de la acest principiu o constituie situaţia când intevin noi reglementãri fiscale sau contabile.

Principiul necompensãrii-cere înregistrarea separatã a elementelor de activ şi a celor de pasiv, a veniturilor şi a cheltuielilor, nefiind admisã compensarea între acestea.

De la acest principiu existã derogãri care se referã la: a) Rezultatele obţinute din operaţiunile SWAP de dobânzi; b) Rezultatele din operaţiunile cu instrumente financiare la termen; Principiul nominalismului (costului istoric)- conform cãruia

costul istoric la care un activ sau pasiv a intrat în patrimoniu a fost înregistrat în contabilitate şi trebuie sã fie menţinut.

Derogãrile de la acest principiu se referã la: a) Operaţiunile în devize; b) Instrumentele financiare la termen care sunt reevaluate periodic în

funcţie de situaţia pieţei.


26

c) Organizarea activitãţii contabile în societãţile bancare

Conform art.11 din Legea Contabilitãţii, bãncile organizeazã contabilitatea pe compartimente distincte conduse de cãtre directorul financiar-contabil la nivelul centralelor şi de cãtre contabilul-şef la nivelul unitãţilor operative (sucursale şi agenţii).

Societãţile bancare sunt obligate sã organizeze şi sã conducã contabilitatea financiarã pentru a asigura- din punct de vedere cantitativ şi calitativ- informaţiile necesare diverselor tipuri de utilizatori asociaţi sau acţionari, clienţi, bãncile corespondente, organele fiscale, investitorii potenţiali etc.

Contabilitatea de gestiune se organizeazã de cãtre fiecare bancã în funcţie de specificul activitãţii şi necesitãţile proprii de informare a conducerii; obiectivele contabilitãţii de gestiune sunt:

• Stabilirea cheltuielilor, veniturilor şi a rezultatelor pentru fiecare unitate operativã şi pentru toatã banca;

• Calculul rentabilitãţii activitãţilor şi serviciilor bancare; • Întocmirea B.V.C pe subunitãţi şi pe activitãţi, precum şi urmãrirea

exedutãrii B.V.C. Obiectul contabilitãţii bancare îl constituie reflectarea în expresie

bãneascã a disponibilitãţilor bãneşti şi a depozitelor, a bunurilor mobile şi imobile, titlurilor de valoare, drepturilor şi obligaţiilor, precum şi a mişcãrilor şi transformãrilor intervenite, cu evidenţierea cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor activitãţii.

Sarcinile contabilitãţii bancare sunt indisolubil legate de specificul activitãţii desfãşurate de acest segment organizatoric al economiei, la nivel central, şi în funcţie de competenţele delegate de unitãţi şi subunitãţi. Aşa cum însa principalele operaţii ale bãncilor constau în atragerea şi plasarea banilor existenţi pe canalele de circulaţie, adicã comerţul cu bani, sarcina contabilitãţii bancare este de a reflecta sumele atrase, în conturile clientelei prin operaţiunile de încasãri şi constituire de depozite, împrumuturi şi pe alte cãi, precum şi a plãţilor în contul clientelei, reflectarea plasamentelor de disponibilitãţi sub forma creditelor, a afacerilor cu titluri. Strict legate de acestea apar datoriile şi cheltuielile bãncii provenind din dobânzi la disponibilitãţi, depozite şi împrumuturi şi creanţe, respectiv venituri, din dobânzi la creditele acordate, comisioanele şi altele.

Toate acestea trebuie reflectate pe clienţi, pe surse de provenienţã, pe destinaţii şi alte detalii necesare în procesul informaţional-decizional.

O mare importanţã în contabilitatea bancarã o au atributele conturilor. Un atribut este o specificaţie complementarã care permite furnizarea

unor informaţii suplimentare, referitoare la conţinutul conturilor prevãzute în planul de conturi.


27

Atributele sunt criterii de informaţie care se au în vedere la stabilirea structurii analitice a conturilor, sau care pot sã fie calificate ca „extracontabile” în mãsura în care acestea nu au fost incluse direct în planul de conturi. Atributele permit sã fie analizate pe fiecare tip de operaţiune definitã de norme şi planul de conturi (operaţiuni de trezorerie şi interbancare, operaţiuni cu clientela, operaţiuni pe titluri, operaţiuni diverse, etc.), în funcţie de:

a) Caracteristicile operaţiunii însãşi (caracteristici de naturã contractualã); • Durata iniţialã a operaţiunii; • Durata rezidualã a operaţiunii; • Caracteristicile titlurilor (titluri emise sau deţinute); • Defalcarea creanţelor corespunzãtor sistemului de refinanţare

a acestora; b) Caracteristicile contrapartidei:

• Statutul rezidenţei; • Calitatea clientelei (bãnci, clientela financiarã şi

nefinanciarã); • Legãtura cu grupul sau reţeaua;

c) Teritoriul unde se realizeazã operaţiunea: • În ţarã; • În strãinãtate.

În vederea conducerii evidenţei contabile în concordanţã cu „Planul de conturi pentru societãţile bancare şi normele metodologice de utilizare a acestuia”,aprobat prin Ordinul nr. 1418/344/1997 al Ministrului de Stat, Ministrului Finanţelor Publice şi Guvernatorul Bãncii Naţionale a României, precum şi a realizãrii raportãrilor contabile potrivit „Normelor metodologice privind întocmirea şi verificarea raportãrilor trimestriale şi anuale ale societãţilor bancare” elaborate de Banca Naţionalã a României şi a cerinţelor sistemului informaţional propriu, codificarea conturilor clientelei şi a conturilor interne în Banca Comercialã Românã se realizeazã dupã cum este prezentat în continuare.

2. Structura conturilor utilizate în sistemul bancar Structura conturilor sintetice şi analitice este aceeaşi pentru toate conturile: În temeiul art. 50 alin.( 1 ) din Legea nr. 101 / 1998 privind Statutul Bǎncii

Naţionale a României, cu modificǎrile şi completǎrile ulterioare, B.N.R emite Regulamentul privind utilizarea codurilor IBAN în România.

Cod IBAN (acronim pentru International Bank Account Number ) înseamnǎ un şir de caractere care identificǎ în mod unic la nivel internaţional


28

contul unui client la o instituţie, cont utilizat pentru procesarea plǎţilor în cadrul sistemelor de plǎţi sau prin schemele de tip bǎnci corespondent.

Structura codurilor IBAN în România de instituţii conturilor clienţilor este prezentatǎ mai jos şi constituie un şir de 24 de caractere alfanumerice care, considerate de la stânga la dreapta, au urmǎtoarea semnificaţie:

Nr. Caractere

Tipul caracterelor

Semnificaţie

2 Alfabetice Codul de ţarǎ al României (respectiv “RO”) 2 Numerice Caractere de verificare a codului IBAN 4 Alfabetice Caractere care identificǎ în mod unic instituţia,

respectiv primele patru caractere ale codului BIC atribuit instituţiei

16 Alfanumerice Caractere care identificǎ în mod unic unitatea teritorialǎ a instituţiei şi contul clientului de la respectiva unitate teritorialǎ.

RO xx yyyy zzzzzzzzzzzzzzzz

16 c

arac

tere

car

e id

entif

icǎ

în m

od u

nic

unita

tea

terit

orilǎ

a

inst

ituţie

i şi c

ontu

l clie

ntul

ui d

esch

is la

re

spec

tiva

unita

te te

ritor

ialǎ

( al

fanu

mer

ice,

maj

uscu

le

4 ca

ract

ere

de id

entif

icar

e a

inst

ituţie

i (a

lfabe

tice,

maj

uscu

le)

repr

ezen

tând

pr

imel

e pa

tru c

arac

tere

ale

cod

ului

BIC

al

inst

ituţie

i

2 ca

ract

ere

de v

erifi

care

( nu

mer

ice,

de

la 0

la 9

)

cod

de ţa

rǎ (

2 ca

ract

ere

alfa

betic

e,

maj

uscu

le )

– pe

ntru

; R

omân

ia e

ste

” R

O ”


29

Bǎncile pot genera şi utiliza coduri IBAN, în conformitate cu prevederile regulamentului emis de BNR, pentru conturile clienţilor acestora, acestea urmând sǎ fie menţionate în extrasele de cont şi în toate celelalte rapoarte referitoare la conturile respective, emise de bǎnci clienţilor.

3. Documentele utilizate în contabilitatea bancarã Societăţile bancare utilizează sisteme informatice pentru înregistrarea şi reflectarea operaţiunilor desfăşurate, dar acestea trebuie să respecte formatul şi informaţiile cuprinse în documentele şi registrele contabile cu suport de hârtie. Documentele utilizate de către bancă sunt:

1) Documente primare - se completează, de regulă, pentru o singură operaţiune, în momentul desfăşurării procesului sau fenomenului legat de activitatea bancară. Din această categorie fac parte următoarele:

• Pentru operaţiuni în numerar: cecul în numerar, foaia de vărsământ chitanţă ; • Pentru operaţiuni prin virament: cecul barat, ordinul de plată, ordinul de

încasare, borderou însoţitor, cambia, biletul la ordin, factura ; • Pentru operaţiuni în valută: dispoziţia de plată valutară, cererea de deschidere

a acreditivului înregistrările în conturile de bilanţ şi în afara bilanţului, precum şi în evidenţele operative se efectuează pe baza documentelor întocmite de către titularii de cont sau de către salariaţii băncii. Documentele întocmite de către titularii de cont sunt documente de casă sau de decontare şi trebuie prezentate de aceştia la ghişeele băncii. Banca nu poate fi trasă la răspundere cu privire la autenticitatea documentelor de decontare prezentate spre achitare şi nici pentru exactitatea datelor cuprinse în ele. Pagubele datorate achitării unor documente cu semnături false, stampilă sau text falsificate sunt suportate integral de către titularul de cont, cu excepţia când vinovăţia este asumată de către un salariat al băncii. Salariaţii care verifică şi semnează documente contabile răspund atât pentru modul de întocmire, cât şi pentru modul de respectare a dispoziţiilor legale şi a normelor de lucru ale băncii. 2) Documente de sinteză - cumulează mai multe informaţii într-o formă coerentă, reflectă un fenomen sau o activitate mai complexe, în această categorie se încadrează jurnalele, balanţa de verificare, bilanţul. Legea contabilităţii nr. 82/1991 obligă societăţile bancare să întocmească următoarele registre contabile: "Registrul jurnal", "Registrul inventar", "Registrul cartea mare". Acestea pot fi prezentate sub formă de registru propriu-zis sau sub formă de registru generat de programe informatice. 3) Documente centralizatoare - cumulează mai multe informaţii privind acelaşi fenomen sau proces ( borderourile centralizatoare cu ocazia compensãrii)


30

4) Documente statistice - sunt utilizate în evidenţele statistice, apar sub forma unor liste sau situaţii. O bună organizare a circuitului documentelor în cadrul băncii permite buna informare a managerului unităţii bancare asupra propriei activităţi, dar şi asupra activităţii titularilor de cont uşurează prelucrarea automată a informaţiilor bancare şi realizarea unui control intern mai eficient, care să permită o intervenţie rapidă a organelor competente şi cu atribuţii în acest sens.

5. Provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela

Pentru a proteja propriile disponibilităţi şi depozitele clienţilor persoane fizice şi juridice, băncile sunt obligate să depună toate eforturile în vederea încasării creanţelor.

În acest scop, Normele nr. 3 din 24.02.1994 cer băncilor clasificarea creditelor în cinci grupe în vederea calculului provizioanelor prin cote procentuale. Sunt menţionate următoarele grupe şi categorii de provizionare:

Tipul creditului Provizion

credite standard 0%

credite în observaţie 5%

credite substandard 20%

credite îndoielnice 50%

credite pierdere 100%

Clasificarea creditelor se face de două ori pe an, la sfârşitul lunilor iunie şi decembrie. Cotele de provizionare reprezintă un nivel minim creat din profitul brut. Banca poate realiza, pe baza profitului net, rezerve mai mari decât cele din norme. Provizioanele pentru creanţe din operaţiuni cu clientela se constituie pe seama cheltuielilor, de regulă la finele exerciţiului sau la alte perioade, potrivit reglementărilor în vigoare, pentru:

• acoperirea riscului de credit • acoperirea riscului de dobândă

Provizioanele specifice de risc de credit aferente categoriilor de credite reglementate prin acte normative sunt deductibile fiscal.


31

6. Monografie privind înregistrarea în contabilitate a principalelor operaţiuni bancare privind creditarea persoanelor juridice Creditele cele mai des solicitate de cãtre agenţii economici sunt:

1. Creditul de scont; 2. Creditul de factoring; 3. Linia de credite; 4. Credite pentru nevoi temporare; 5. Credite de trezorerie; 6. Credite pentru finanţarea stocurilor; 7. Credite pentru prefinanţarea exportului; 8. Credite overdraft; 9. Credite pentru bunuri imobiliare;

Credite de scont Sucursala Grupului B.C.R Mediaş înregistreazã la data de 16.03.2005, în contabilitatea proprie o scontare clasicã a unor efecte de comerţ în favoarea S.C. „ABC” S.R.L,client propriu, în valoare de 18.000.000 lei. Efectul este emis de cãtre S.C „XYZ” S.R.L şi este scadent la data de 16.06.2005. Dobânda practicatã de bancã pentru acest tip de operaţie este de 23%. Comisionul perceput este de 2% din valoarea tranzacţiilor şi se reţine din contul curent al clientului în ziua efectuării scontării. La data de 16.06.2005, B.C.R încasează contravaloarea biletului la ordin de la S.C. "ABC " SRL.

1) Scontarea biletului la ordin 20111.ABC = 2511.XYZ 18.000.000 1.800,00

2) Reţinerea agio-ului Agio = dobândã + comision

Dobânda totalã =

100*360** RdNzC

= 18.000.000*90*23 / 360*100 = 1.035.000 lei

Dobânda lunarã = Dobânda totalã / Nr luni = 1.035.000 / 3 = 345.000 lei Comision = 0,02*19.035.000 = 380.700 lei


32

2511.XYZ = % 1.415.700 141,57

70211 7029 376

345.000 380700 690.000

34,50 38,07 69,00

3) Trecerea dobânzii anticipate aferente lunii 04 la venituri curente

376 = 70211 345.000 34,50

4) Trecerea dobânzii anticipate aferente lunii 05 la venituri curente 376 = 70211 345.000 34,50

5) Încasarea contravalorii biletului la ordin la scadenţă

2511.ABC = 20111.ABC 18.000.000 1.800,00

Factoring La data de 23.02.2005 S.C. "DEF "S.A., client al B.C.R., având urgent nevoie de lichidităţi pentru achitarea furnizorilor, transferă proprietatea creanţelor sale faţă de S.C. "UVW" S.A ,societăţii bancare. Creanţele reprezintă doua facturi, emise ca urmare a vânzării de materiale de construcţii, în valoare de 97.500.000 lei şi scadenţa în 23.06.2005, respectiv 75.000.000 lei şi scadenţa în 23.05.2005. Ambele facturi sunt clasate de B.C.R ca fiind aprobate, iar contravaloarea lor este pusă la dispoziţia clientului în data de 26.02.2005, în contul curent al acestuia. Dobânda practicată de B.C.R pentru operaţiunile de factoring este de 32% pe an, iar comisionul reţinut este de 3% din valoarea tranzacţiilor efectuate. În vederea limitării riscului de neîncasare, B.C.R reţine o garanţie de 20% din valoarea facturilor disponibile.

1) Achiziţionare de la client a creanţelor reprezentate de cele 2 facturi aprobate.

20112.UVW = 25211.DEF 172.500.000 17.250,00

2) Finanţarea factoringului disponibil prin contul curent şi plata Valoarea garanţie = 172.500.000*0.2 = 34.500.000 Dobânda F1 totală=97.500.000*32*120/360*100 = 10.400.000 lei

lunară =10.400.000/4 = 2.600.000 lei Dobânda F2 totală = 75.000.000*32*90/360*100 = 6.000.000 lei


33

lunară = 2.000.000 lei Dobânda totală = 16.400.000 lei Comision = 0.03*188.900.000 = 5.667.000 lei Rest de platã = 172.500.000 –( 34.500.000 + 16.400.000 + 5.667.000 ) = 115.933.000 lei

25211.DEF

= % 172.500.000 17.250,00

2511.DEF 376

25336

115.933.000 22.067.000 34.500.000

11.593,30 2.206,70

3.450,00

3) Trecerea la venituri a comisionului.

376 = 7029 5.667.000 566,70

4) Înregistrarea la venituri a taxei de factoring corespunzatoare lunii 03 376 = 70212 4.600.000 460,00

5) Înregistrarea la venituri a taxei de factoring corespunzatoare lunii 04

376 = 70212 4.600.000 460,00 6) Încasarea facturii F2 de la clientul S.C „UVW” S.A la data de 23.05.2005.

2511.UVW = 20112.DEF 75.000.000 7.500,00 7) Înregistrarea la venituri a taxei de factoring corespunzatoare lunii 06

376 = 70212 2.600.000 260,00 8) Încasarea facturii F1 de la clientul S.C „UVW” S.A la data de 23.06.2005.

2511.UVW = 20112.DEF 92.500.000 9.250,00 9) Restituirea garanţiei de neîncasare

25336 = 2511.DEF 34.500.000 3.450,00 Linie de credite S.C. " GHJ " S.A depune la data de 15.04.2005 o cerere de deschidere a unei linii de credite pentru finanţarea activităţii curente, în valoare de 450.000.000 lei. În urma analizei dosarului de credit, B.C.R aprobă finanţarea solicitată şi acordă creditul începând cu data de 01.05.2005.


34

Deschiderea liniei de credit se realizează pe o perioadă de un an. Rambursarea creditului se face începând cu luna următoare, în tranşe egale. S.C. "GHJ" S.A. aduce ca şi garanţie un teren proprietatea acesteia. Terenul este evaluat de către experţii B.C.R la valoarea de 487.500.000 lei. Dobânda practicată de către bancă este de 27% pe an, iar comisionul este 3% din valoarea tranzacţiei. 1) Înregistrarea angajamentului de finanţare.

90319 = 999 450.000.000 45.000,00 2) Înregistrarea garanţiei imobiliare

999 = 9144 487.500.000 48.750,00 3) Acordarea creditului în contul curent al clientului

20214 = 2511.GHJ 450.000.000 45.000,00 4) Diminuare angajament de finanţare

999 = 90319 450.000.000 45.000,00 5) Încasarea comisionului Comision = 0.03*450.000.000 = 13.500.000 lei

2511.GHJ = 7029 13.500.000 1.350,00

6) S.C. " GHJ " S.A efectuează o plată în favoarea S.C. „XYZ" S.A, client al B.C.R la data de 5.05.2005 în valoare de 150.000.000 lei

2511.GHJ = 2511.XYZ 150.000.000 15.000,00 7) La data de 15.05.2005, S.C. "GHJ" S.A efectuează o plată în favoarea S.C. "RST" S.A. client al B.C.R în valoare de 52.500.000 lei.

2511.GHJ = 2511.RST 52.500.000 5.250,00 8) Înregistrarea dobânzii aferente primei luni Dobânda = ( 450.000.000*27*5/360*100 ) + ( 300.000.000*27* 10/360*100 ) + ( 247.500.000*27*15/360*100 ) = 6.721.875 lei

2027 = 70213 6.721.875 672,19 9) Încasarea ratei lunare a creditului

2511.GHJ = 20214 37.500.000 3.750,00


35

10) Încasarea dobânzii aferente primei luni

2511.GHJ = 2027 6.721.875 672.19 11) Restituirea garanţiei la sfârşitul perioadei de creditare

9144 = 999 487.500.000 48.750,00 Credite pentru nevoi temporare S.C. "IKL" S.A solicită acordarea unui credit pentru finanţarea achiziţionării materialelor necesare producţiei în curs de execuţie. Societatea produce pe bază de comandă la intern. Valoarea creditului acordat de B.C.R este de 120.000.000 lei, cu o rată a dobânzii de 30% pe an. Creditul este pus la dispoziţia clientului la data de 10.01.2005 şi are o durată de 80 de zile. Creditul se rambursează în două rate egale, prima rată se rambursează la data de 28.02.2005, iar cea de-a doua la data de 31.03.2005. Garantarea creditului se face prin gaj fără deposedare asupra unor produse finite care sunt deţinute de societate în rnagazie, în valoare totală de 225.000.000 lei. Comisionul practicat de bancă este de 3% din valoarea tranzacţiei. 1) Înregistrarea angajamentului de finanţare.

90319 = 999 120.000.000 12.000,00 2) Înregistrarea garanţiei (gaj fãrã deposedare)


20216 = 2511.IKL 120.000.000 12.000,00 4) Diminuare angajament de finanţare

999 = 90319 120.000.000 12.000,00 5) Încasarea comisionului Comision = 120.000.000*0,03 = 3.600.000 lei

2511.IKL = 7029 3.600.000 360,00 6) Înregistrarea dobânzii aferente lunii 01


36

Dobânda = 120.000.000*30*20/360*100 = 2.000.000 lei 2027 = 70213 2.000.000 200,00

7) Înregistrarea dobânzii aferente lunii 02 Dobânda = 120.000.000*30*28/360*100 = 2.800.000 lei

8) Încasarea primei rate a creditului

2511.IKL = 20216 60.000.000 6.000,00 9) Încasarea lunară a dobânzii aferente lunilor 01 şi 02 Dobânda 01 = 2.000.000 lei Dobânda 02 = 2.800.000 lei Total = 4.800.000 lei

2511.IKL = 2027 4.800.000 480,00 10) Înregistrarea dobânzii aferente lunii 03 Dobânda = 60.000.000*30*30/360*100 =1.500.000 lei

2027 = 70213 1.500.000 150,00 11 ) Încasarea ratei a doua a creditului

2511.IKL = 20216 60.000.000 6.000,00 12) Încasarea dobânzii aferente lunii 03

2511.IKL = 2027 1.500.000 150,00 13) Restituirea garanţiei la sfârşitul perioadei de creditare

9146 = 999 225.000.000 22.500,00 Credite de trezorerie B.C.R a acordat la data de 21.11.2004 agentului economie S.C. " LMN "S.R.L un credit pentru finanţarea stocurilor în sumă de 180.000.000 lei, pe o perioadă de 4 luni. Dobânda percepută de către bancă este de 30% pe an, iar creditul se rambursează integral la scadenţă. Garantarea creditului se face prin gaj fară deposedare asupra unui autoturism deţinut de societate, evaluat la valoarea de 225.000.000 lei.

2027 = 70213 2.800.000 280,00


37

La data de 01.04.2005 clientul anunţă imposibilitatea rambursării integrale a creditului, datorită întârzierii încasărilor aferente produselor vândute. Pe baza acestor informaţii, suma de 90.000.000 lei este clasată drept credit restant, iar dobânda aferentă în sumă de 8.700.000 lei este clasată în categoria dobânzilor restante. La data de 05.05.2004 S.C." LMN "S.R.L rambursează creditul restant şi plăteşte dobânda aferentă. Pentru întârziere, banca înregistrează dobânzi penalizatoare în sumă de 6.788.700 lei, care sunt achitate ulterior din contul curent al clientului. 1) Înregistrarea angajamentului de finanţare.

90319 = 999 180.000.000 18.000,00 2) Înregistrarea garanţiei (gaj fãrã deposedare)


20219 = 2511.LMN 180.000.000 18.000,00 4) Diminuare angajament de finanţare

999 = 90319 180.000.000 18.000,00 5) Înregistrarea creditului nerambursat la scadenţă

2811 = 20219 90.000.000 9.000,00 6) Înregistrarea dobânzii neplătite

2812 = 2027 8.700.000 870,00 7} Rambursarea creanţelor restante 2511.LMN = 2811 90.000.000 9.000,00

8) Plata dobânzilor restante

2511.LMN = 2812 8.700.000 870,00 9) Înregistrarea dobânzilor penalizatoare

2817 = 7028 6.788.700 678,87 10) Plata dobânzilor suplimentare

2511.LMN = 2817 6.788.700 678.87


38

11) Restituirea garanţiei la sfârşitul perioadei de creditare 9146 = 999 225.000.000 22.500,00

Credite overdraft La data de 25.03.2005 B.C.R aprobă acordarea unui credit overdraft S.C. "OPQ" S.A. Creditul este solicitat pentru stingerea unor obligaţii ale firmei faţã de un furnizor extern. Valoarea totală a sumelor utilizate de client peste disponibilităţile sale din contul curent este de 75.000.000 lei Creditarea se realizează pe o perioadă de 3 zile. Creditul se rambursează integral la data de 29.03.2005. Dobânda practicată de către bancă este cu 50% mai mare decât în cazul creditelor obişnuite, fiind în acest caz 38% pe an, iar comisionul este 3% din valoarea tranzacţiei. 1) Înregistrarea angajamentului de finanţare.


2061 = 2511.OPQ 75.000.000 7.500,00 3) Diminuare angajament de finanţare

999 = 90319 75.000.000 7.500,00 4) Încasarea comisionului Comision = 75.000.000*0.03 = 2.250.000 lei

2511.OPQ = 7029 2.250.000 225,00 5) Înregistrarea dobânzii Dobânda = 75.000.000*38*3/360*100= 237.500 lei

2027 = 70217 237.500 23.75 6) Rambursarea integrală a creditului la scadenţă

2511.OPQ = 2061 75.000.000 7.500,00 7) Încasarea dobânzii

2511.OPQ = 2027 237.500 23,75


39

Credite pentru bunuri imobiliare S.C." ABC" S.A solicită acordarea unui credit pentru finanţarea lucrărilor de şi modernizăre a grupurilor sanitare aferente clãdirii în care îşi desfăşoară activitatea . B.C.R aprobă creditul şi pune la dispoziţia clientului suma solicitată începând cu data de 01.02.2005. Valoarea totală a creditului este de 150.000.000 lei. Creditarea se realizează pe o perioadă de 1 an. Prima rata a creditului se rambursează la data de 01.03.2005, în tranşe egale. S.C. "XYZ" S.A aduce ca şi garanţie un autoturism proprietatea firmei, care este evaluat de către experţii B.C.R la valoarea de 215.000.000 lei. În urma analizei dosarului de credit şi determinării bonităţii, banca solicită o dobândă de 27% pe an. Dobânda se calculează la soldul creditului nerambursat. Comisionul este de 3% din valoarea tranzacţiei şi se reţine de către bancă la data punerii la dispoziţie a creditului. Grafïcul rambursării creditului este prezentat în tabelul de pe pagina urmãtoare:

Luna Dobânda variabilã 27%

Rata fixã a creditului

Valoarea creditului rãmasã de rambursat

03 3.375.000 12.500.000 1.377.500.000 04 3.093.750 12.500.000 125.000.000 05 2.812.500 12.500.000 112.500.000 06 2.531.250 12.500.000 100.000.000 07 2.250.000 12.500.000 87.500.000 08 1.968.750 12.500.000 75.000.000 09 1.687.500 12.500.000 62.500.000 10 1.406.250 12.500.000 50.000.000 11 1.125.000 12.500.000 37.500.000 12 843.750 12.500.000 25.000.000 01 562.500 12.500.000 12.500.000 02 281.250 12.500.000 0

1) Înregistrarea angajamentului de finanţare.

90319 = 999 150.000.000 15.000 2) Înregistrarea garanţiei (gaj fãrã deposedare)


2051 = 2511.IKL 150.000.000 15.000,00


40

4) Diminuare angajament de finanţare 999 = 90319 150.000.000 15.000,00

5) Încasarea comisionului Comision = 150.000.000*0,03 = 4.500.000 lei

2511.ABC = 7029 4.500.000 450,00 6) Înregistrarea dobânzii aferente lunii 03 Dobânda = 120.000.000*30*20/360*100 = 2.000.000 lei

2057 = 70213 3.375.000 337,50 7) Încasarea ratei lunare a creditului

2511.ABC = 2051 12.500.000 1.250,00

8) Încasarea dobânzii aferente lunii 03 2511.ABC = 2057 3.375.000 337,50

9) Restituirea garanţiei la sfârşitul perioadei de creditare

9146 = 999 225.000.000 22.500,00 Credite restante şi îndoielnice Creanţa restantă reprezintă o creanţă de orice natură care nu este rambursată la scadenţă. În această categorie sunt cuprise şi dobânzile care nu au fost plătite la data prevăzută, precum şi dobânzile penalizatoare aferente ratelor nerambursate şi dobânzilor neachitate de către clientul creditor. Creanţa îndoielnică este o creanţă de orice natură, chiar acoperită de garanţii, care prezintă un risc probabil sau cert de nerecuperare totală sau parţială. La scadenţă, un credit nerambursat devine o creanţă restantă, iar dupa o anumită perioadă de timp (3 luni) sau în cazul în care capătă un caracter contencios, creanţa devine îndoielnică. S.C. " DEF "S.A a beneficiat la data de 20.04.2003 de un credit pentru echipament în valoare totală de 120.000.000 lei. Durata creditării este de 12 luni, rambursarea se realizează lunar. Pentru acest credit s-au constituit următoarele garanţii : Scrisoare de garanţie bancară în sumă de 105.000.000 lei, eliberată de MFP, cu valabilitate până la 30.04.2004. Un bilet la ordin în sumă de 50.000.000 lei, emis de către S.C. " RST" S.A. cu scadenţa la vedere.


41

La sfârşitul trimestrului I al anului 2004, S.C. "DEF" S.A este înregistrată în evidenţa B.C.R cu creanţă totală faţă de aceasta în sumă de 67.500.000 astfel : - Rate neajunse la scadenţă 30.000.000 lei - Credite nerambursate la scadenţă la data de 20.01.2005 10.000.000 lei, iar la data de 05.02.2005 10.000.000 lei - Dobânzi neîncasate în data de 20.01.2005 3.500.000 lei, iar la data de 20.02.2005 3.000.000 lei Neachitându-si obligaţiile , B.C.R intenteazã proces clientului rãu platnic. 1) Înregistrarea creditului nerambursat la scadenţă la data de 20.01.2005 la creanţe restante

2811 = 2041 10.000.000 1.000,00 2) Înregistrarea dobânzii neplãtite la data de 20.01.2005

2812 = 2047 3.500.000 350,00 3) Înregistrarea creditului nerambursat la scadenţă la data de 20.02.2005 la creanţe restante

2811 = 2041 10.000.000 1.000,00 4) Înregistrarea dobânzii neplãtite la data de 20.02.2005

2812 = 2047 3.000.000 300,00 5) Pentru creanţele restante se înregistrază o dobândă majorată de 40% pe an Dobânda = 13.500.000*0,4*2/12 + 13.000.000*0,4* 1 /12 =900.000 + 433.333 =

1.333.333 lei 2817 = 7028 1.333.333 133,33

6) Trecerea creanţelor restante la creanţe îndoielnice

2821 = 2811 20.000.000 2.000,00 7) Înregistrarea dobânzilor îndoielnice

2822 = % 2812 2817

7.833.333 783,33 6.500.000

1.333.333 650,00 133.33

8) Înregistrarea dobânzilor pentru creanţe îndoielnice pe o perioadă de 3 luni rata dobânzii de100%


42

Dobânda penalizatoare = (20.000.000 + 7.833.333)*100*30 / 360*100 = 2.319.444

2827 = 7028 2.319.444 231,94

9) Constituirea provizionului specifc pentru risc de credit 6621 = 2911 20.000.000 2.000,00

10) Constituirea provizionului specific pentru risc de dobândă

6622 = 2912 10.152.777 1.015,28 În urma câştigului în instanţă, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive, B.C.R încasează în totalitate creanţele îndoielnice, efectuând unnâtoarele înregistrări contabile :

11) Încasarea creditului îndoielnic 2511.DEF = 2821 20.000.000 2.000,00

12) Încasarea dobânzilor îndoielnice

2511.DEF = 2822 7.833.333 783,33 13) Încasarea dobânzilor penalizatoare

2511.DEF = 2827 2.319.444 231,94 14) Anularea provizionului specific pentru risc de credit

2911 = 7621 20.000.000 2.000,00 15) Anularea provizionului specific pentru risc de dobândă

2912 = 7622 10.152.777 1.015,28 Pierderi din creanţe La sfârşitul anului 2004, B.C.R constată falimentul S.C "TUV" S.R.L şi imposibilitatea de a-şi recupera ratele nerambursate şi dobânzile aferente. La data de 31.12.2004 situaţia contului clientului se prezenta astfel: - rate neajunse la scadenţă 12.500.000 lei - creanţe restante 15.000.000 lei - dobânzi restante 4.500.000 lei - dobânzi penalizatoare 3.700.000 lei


43

Pentru acoperirea riscului de credit şi de dobândă, B.C.R a înregistrat anterior în contabilitate provizioane specifice, astfel: - Provizioane specifice de risc de credit în sumă de 15.000.000 lei - Provizioane specifice de risc de dobândă în sumă de 3.000.000 lei 1 ) Anularea provizionului specific pentru risc de credit

2911 = 7621 15.000.000 1.500,00 2) Anularea provizionului specific pentru risc de dobândă

2912 = 7622 3.000.000 300,00 3) Înregistrarea ca pierderi a creanţelor îndoieinice neacoperite de provizioane

668 = 2821 12.500.000 1.250,00 4) Înregistrarea ca pierderi a dobânzilor îndoieinice neacoperite de provizioane

668 = 2822 1.500.000 150 5) Înregistrarea ca pierderi a dobânzilor penalizatoare neacoperite de provizioane

668 = 2827 3.700.000 370,00 Ec. drd. Ioan C. Pop Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca


44

Încearcă să faci ceea ce-ţi place şi încearcă să fi plătit pentru ceea ce faci. Dacă vei ajunge să realizezi aceste două lucruri nu va mai trebui să lucrezi nici măcar o singură zi din viaţa ta. Thomas Alva Edison


45

REEVALUAREA LA VALOAREA JUSTA SI/SAU COSTUL ESTIMAT IN CONTEXTUL APLICARII IFRS I

Omul nu poate totdeauna să creeze împrejurările,

dar le poate folosi pe cele ce se ivesc. B.P.Schelly

1. EMITEREA NORMELOR IFRS IASB (Comisia Internationala pentru Standardele de Contabilitate) a

elaborat un corp de norme contabile internationale printre care IFRS (Standardele Internationale de Raportare Financiara):

IFRS 1 Adoptarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară specifică modul în care entităţile urmează să facă trecerea la IFRS în primele situaţii financiare conforme cu IFRS ale unei entităţi. Standardul nu se aplică entităţilor care au emis anterior situaţii financiare care includ o declaraţie de conformitate cu IFRS, explicită şi fără rezerve.

IFRS 1 înlocuieşte SIC-8 Aplicarea pentru prima dată a IAS ca bază primară de contabilitate.

Se impune aplicarea IFRS 1 pentru primele situaţii financiare conforme cu IFRS ale unei entităţi, pentru perioadele cu începere de la 1 ianuarie 2004. Se încurajează aplicarea Standardului anterior acestei date.

IFRS 2 – IFRS 6 Celelalte Standarde noi din seria „IFRS” sunt:

• IFRS 2 Plată pe bază de acţiuni • IFRS 3 Combinări de întreprinderi • IFRS 4 Contracte de asigurări • IFRS 5 Active imobilizate deţinute în vederea vânzării şi

activităţi întrerupte • IFRS 6 Exploatarea şi evaluarea resurselor minerale

Cu excepţia IFRS 3, se impune aplicarea acestor IFRS-uri pentru perioadele anuale cu începere de la 1 ianuarie 2005. Se încurajează aplicarea anterior acestei date.

IFRS 3 se aplică la contabilizarea combinărilor de întreprinderi pentru care data acordului este la sau după 31 martie 2004, şi la orice fond comercial apărut din astfel de combinări de întreprinderi. În plus, unei entităţi i se impune să aplice IFRS 3 în perspectivă, de la începutul primei perioade anuale cu începere de la 31 martie 2004, pentru soldul iniţial al oricărui fond comercial sau fond comercial negativ care a apărut înainte de


46

31 martie 2004. Unei entităţi i se permite să aplice cerinţele IFRS 3 pentru fondul comercial existent sau achiziţionat la orice dată anterioară datelor menţionate mai sus, şi pentru combinările de întreprinderi care apar, de asemenea, la orice dată anterioară datelor menţionate mai sus.

Îmbunătăţiri aduse Standardelor Internaţionale de Contabilitate 15 Standarde Internaţionale de Contabilitate (IAS) au fost revizuite ca

urmare a proiectului de îmbunătăţire demarat de IASB. Obiectivele proiectului au fost reducerea sau eliminarea alternativelor, redundanţelor şi a conflictelor din rândul Standardelor, în scopul tratării unor aspecte de convergenţă şi al realizării altor îmbunătăţiri. IAS revizuite sunt:

• IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare • IAS 2 Stocuri • IAS 8 Politici contabile, modificări ale estimărilor

contabile şi erori • IAS 10 Evenimente ulterioare datei bilanţului • IAS 16 Imobilizări corporale • IAS 17 Leasing • IAS 21 Efectele variaţiilor cursurilor de schimb valutar • IAS 24 Prezentarea informaţiilor referitoare la tranzacţiile

cu părţile afiliate • IAS 27 Situaţii financiare consolidate şi separate • IAS 28 Investiţii în entităţile asociate • IAS 31 Interese în asocierile în participaţie • IAS 32 Instrumente financiare Prezentare şi descriere • IAS 33 Rezultatul pe acţiune • IAS 39 Instrumente financiare Recunoaştere şi evaluare • IAS 40 Investiţii imobiliare

În martie 2004, IAS 39 a mai suferit un amendament. Acesta era legat de Contabilitatea de acoperire a valorii juste împotriva riscurilor pentru acoperirea unui portofoliu împotriva riscului ratei dobânzii.

Aplicarea acestor IAS revizuite este impusă pentru perioadele anuale cu începere de la 1 ianuarie 2005. Se încurajează aplicarea anterior acestei date.

În plus, IASB a retras IAS 15 Informaţii care reflectă efectele variaţiei preţurilor pentru perioadele anuale cu începere de la 1 ianuarie 2005.

Alte revizuiri Următoarele Standarde au fost revizuite de IASB ca parte a Etapei I a

Proiectului ce vizează combinările de întreprinderi (care a dus la emiterea IFRS 3):

• IAS 36 Deprecierea activelor • IAS 38 Imobilizări necorporale


47

Se impune aplicarea în perspectivă a acestor Standarde revizuite, începând cu data de la care este aplicat pentru prima dată IFRS 3. Prin urmare, cu excepţia cazului în care IFRS 3 este aplicat mai devreme, IAS 36 şi IAS 38 revizuite se vor aplica:

• în achiziţii, fondului comercial şi imobilizărilor necorporale achiziţionate în combinări de întreprinderi pentru care data acordului este la sau după 31 martie 2004; şi

• altor active, pentru perioadele anuale cu începere de la 31 martie 2004.

Amendamente aduse ca şi consecinţă Noile IFRS şi IAS revizuite au adus, în consecinţă, amendamente altor

Standarde şi Interpretări, care intră în vigoare începând cu perioada anuală căreia îi este aplicat noul IFRS sau IAS revizuit. În plus, au fost făcute modificări editoriale minore tuturor Standardelor şi Interpretărilor existente, precum şi Cadrului general al IASB pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, în scopul adoptării consecvente a unei terminologii generale (de exemplu, înlocuirea termenului „întreprindere” cu „entitate”).

2. UTILIZAREA IAS/IFRS IN EUROPA

După cum se ştie, la ora actuală IAS/IFRS au devenit noua lingua franca

contabilă a Uniunii Europene odată cu adoptarea lor la 19 iulie 2002, fiind aplicabile din 1 ianuarie 2005 pentru conturile consolidate ale societăţile cotate. Este cea mai importantă schimbare în raportările financiare din ultimii 25 de ani şi vor fi afectate 7000 de întreprinderi care raportau după standardele lor naţionale.

Dacă mai întâi au fost rezervate societăţilor cotate pentru conturile lor consolidate, IAS/IFRS ating acurn o altă etapă.

In primul rând, legislaţia europeană permite statelor membre să opteze pentru extinderea folosirii normelor internaţionale şi pentru societăţile necotate, la fel ca şi pentru societatea mamă.

De asemenea, adoptarea normelor s-a făcut uneori înainte de anul 2005. Este cazul multor întreprinderi mari din Germania, Elveţia şi Europa estică. Respectivele întreprinderi au publicat informaţii financiare adiţionale în spiritul IAS/IFRS pentru a informa mai complet şi mai corect acţionarii, analiştii financiari, posesorii de acţiuni. Mai mult, în unele părţi, IAS/IFRS au fost adoptate ca şi standarde naţionale sau se utilizează ca bază pentru aplicarea standardelor naţionale, cum ar fi în România, Moldova sau Rusia.


48

Pentru a înţelege ritmul şi amploarea procesului de convergenţă pe plan european, voi expune o scurta statistica privind situaţia din Europa înainte de anul 2005. Astfel:

• 71 % din întreprinderile europene recunoşteau beneficiile raportării după IAS/IFRS

• 57% dintre întreprinderi agreau reglementarea contabilă făcută mai degrabă de un organism paneuropean sau global decât unul naţional

• 81% dintre întreprinderi doreau libertatea de a opta pentru IAS/IFRS înainte de 2005

3. UTILIZAREA IAS/IFRS IN ROMANIA In ceea ce priveşte reglementările contabile actuale (OMFP 1752/2005),

acestea abrogă vechile ordine 94/2001, respectiv 306/2002 şi nu mai fac diferenţa întreprinderi mari -întreprinderi mici. In consecinţă, pe baza OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforma cu directivele europene, începând cu anul 2006, sistemul contabil românesc va adopta directivele contabile europene (actualizate la rândul lor în raport cu IAS/IFRS). în perspectivă, din anul 2007, se va reveni la standardele internaţionale de raportare financiară aplicabile în paralel cu normele anterioare, care sunt obligatorii pentru toate întreprinderile indiferent de mărime.

La ora actuală, sistemul contabil românesc poate fi caracterizat aşa cum se vede în următorul tabel, în raport cu mai multe variabile ale mediului care influenţează în diferite grade orice sistem contabil:

Variabila România

Modalităţi de finanţare Multiple: acţionari, bănci, stat, alţi creditori

Legislaţie Legislaţie rigidă Legături politice şi economice cu alte ţări

Ţări europene, SUA

Rata inflaţiei Medie Dimensiunea si complexitatea afacerilor, gradul de dezvoltare al managementului si a comunităţii de afaceri, nivelul de educaţie

Mediu .


49

Cultura - Individualism - Incertitudine

Mic Puternică

In ceea ce priveşte modelul contabil care ar corespunde României, se poate spune ca este vorba de un model hibrid. Ţinem seama atât de reglementările contabile actuale (care reprezintă o combinaţie a normelor internaţionale europene) cât şi de situaţia practicii contabile.

Aşadar, IAS/IFRS corespund modelului imaginii fidele adoptat de acest sistem si nu corespunde întru totul României având în vedere că este bazat. cutume, pe practici recunoscute, precum şi pe o finanţare de pe pieţele de capital Sistemul contabil românesc are mai degrabă ca şi trăsături de bază caracteristice modelului juridic. Astfel, acest model nu este destinat investitorilor externi ci mai degrabă satisfacerii cerinţelor autorităţilor fiscale impozitele şi taxele ori aprecierii activităţii întreprinderii în contextul macroeconomice a statului. Băncile oferă principala resursă de finanţa încurajează practicile de contabilizare conservatoare, prudente. întreprinderile mai au legături strânse cu clienţii şi furnizorii principali, cu personalul.

4. EMITEREA IFRS 1 ,,Aplicarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de

Raportare Financiară “

La 19 iunie 2003, IASB a publicat IFRS 1 ,,Aplicarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară “, standard care înlocuieşte interpretarea SIC 8, referitoare la aplicarea pentru prima dată a IAS.

Deşi ambele reglementări vizează o aplicare retrospectivă, IFRS se distinge prin: - existenţa unor excepţii pentru cazuri în care aplicarea retroactivă este

probabil să necesite costuri ce depăşesc beneficiile utilizatorilor situaţiilor financiare şi a altor excepţii impuse de raţiuni practice;

- asigurarea aplicării ultimei versiuni a standardelor internaţionale la data de raportare;

- clarificarea modului în care estimările unei întreprinderi care aplică pentru prima dată normele internaţionale diferă de estimările făcute la aceeaşi dată în conformitate cu referenţialul aplicat anterior;

- prezentări detaliate referitoare la trecerea la referenţialul internaţional. IFRS 1 se aplică atunci când o întreprindere întocmeşte primele situaţii

financiareîn conformitate cu normele IAS/IFRS. Deci, în sfera de acţiune a standardului intră entităţile care au prezentat

cele mai recente situaţii financiare :


50

- în conformitate cu reglementările naţionale ce nu sunt conforme cu IFRS din toate punctele de vedere;

- în conformitate cu IFRS din toate punctele de vedere, dar nu au conţinut o declaraţie explicită şi fără rezerve că acestea sunt conforme cu IFRS;

- ce au conţinut o declaraţie de conformitate parţială (nu totală) cu IFRS; - în conformitate cu reglementările naţionale, utilizând unele standarde

individuale pentru a înregistra în contabilitate elemente pentru care nu existau reglementări naţionale;

- în conformitate cu reglementările naţionale, cu o reconciliere a unor sume cu sumele stabilite în conformitate cu IFRS, cât şi entităţile care au întocmit situaţii financiare conforme cu IFRS exclusiv pentru uz intern, fără să le pună la dispoziţia proprietarilor sau a altor utilizatori externi sau care au întocmit un pachet de raportare conform IFRS în scopul cosolidării, fără să întocmească un set complet de situaţii financiare conform prevederilor IAS 1 ,,Prezentarea situaţiilor finaciare”, sau nu au prezentat situaţii financiare pentru perioade anterioare.

IFRS 1 nu este aplicat entităţilor care au întocmit anterior situaţii financiare ce au conţinut o declaraţie explicită în conformitate cu IFRS.

5. OBIECTIVUL PRINCIPAL AL IFRS I SI CERINTA DE

APLICARE RETROSPECTIVA

Obiectivul principal al standardului IFRS 1 este acela de a asigura comparabilitatea conturilor, atât pentru întreprindere, pentru exerciţiile prezentate, cât şi pentru utilizatorii conturilor mai multor întreprinderi. De altfel, înainte de adoptarea IFRS 1, dispoziţiile prezente în interpretarea SIC 8 Prima aplicare a IAS, precizau regulile pe care trebuie să le urmeze societatea care adoptă pentru prima dată standardele IAS. Astfel de reguli puneau problema unei aplicări retrospective a IAS-urilor, exceptând situaţia în care mărimea retratării relative la exerciţiile anterioare nu putea să fie determinată în mod raţional. Astfel, interpretarea SIC 8 lăsa locul apariţiei unor ambiguităţi privind dsta versiunilor de reţinut. Compania în cauză se găsea în faţa situaţiei conform căreia fie aplicarea impunea uniformitatea versiunii în vigoare la data primei publicări, fie aplicarea standardelor se făcea în mod individual, de o manieră retoactivă, la data intrării în vigoare.

IFRS 1 remediază aceste dificultăţi. El se aplică tuturor companiilor care prezintă primele lor situaţii financiare IFRS, deci cele care includ pentru prima dată o declaraţie explicită şi fără rezerve de conformitate cu acest referenţial contabil şi se bazează pe un principiu general, completat de şase excepţii facultative şi trei excepţii obligatorii. Excepţiile facultative încearcă să faciliteze lucrările de elaborare a unui bilanţ de deschidere şi să


51

limiteze contestările celui existent, în câteva cazuri bine definite. Excepţiile obligatorii au drept scop evitarea revizuirii alegerilor sau estimărilor anterioare, în situaţia în care acestea s-ar dovedi neadecvate.

Principiul general- aplicarea retrospectivă a IFRS a. Versiunea aplicabilă IFRS 1 prevede că ansamblul de standarde şi interpretări trebuie să fie

aplicate bilanţului de deschidere şi perioadelor comparative aplicate în IFRS, de o manieră retrospectivă, în versiunea lor cea mai recentă, adică versiunea lor la data închiderii primelor situaţii financiare IFRS ( 31 dec. 2005).

b. Reguli de recunoaştere şi de derecunoaştere Activele şi datoriile anterior recunoscute, care nu corespund condiţiilor

de recunoaştere, vor trebui să fie derecunoscute. Spre exemplu, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli recunoscute în bilanţ, conform referenţialului naţional, dar care nu corespund condiţiilor de recunoaştere conform IAS 37, vor fi derecunoscute, adică eliminate din bilanţ. În schimb, anumite elewmente ce nu au fost recunoscute ca active ori ca datorii în referenţialul contabil folosit anterior de compania în cauză, dar corespund condiţiilor de recunoaştere solicitate se IFRS, vor trebui incluse în bilanţul de deschidere IFRS precum şi în situaţiile ulterioare. Spre exemlu, provizioanele referitoare la angajamentele de pensionare, care nu au fost recunoscute în bilanţ ci numai prezentate în notele explicative, vor trebui contabilizate, deci recunoscute, conform vechiului IAS 19.

c. Regili de clasificare Evaluarea unor structuri ale situaţiilor financiare precum activele,

datoriile, cheltuielile şi veniturile se va face conform metodelor definite de referenţialul IASB. Spre exemplificare, amintim că standardul IAS 11 Contractele de construcţii prevede că toate contractele de construcţii trebuie să fie evaluate pe baza procentajului de avansare a lucrărilor. O companie care asnterior a înregistrat venituri generate de contractele de construcţii pe baza metodei la terminarea lucrărilor, va trebui să le reestimeze ţinând cont de gradul de avansare a lucrăruilor, începând cu data de deschidere a bilanţului IFRS.

d. Contrapartida ajustărilor Impune ca toate retratările efectuate pentru elabirarea bilanţului de

deschidere IFRS trebuie să afecteze capitalurile proprii ale respectivei companii.

Toate diferenţele rezultate din recunoaştere, derecunoaştere şi ajustare la evaluare vor fi tratate ca elemente de capitaluri proprii.


52

C. Excepţii facultative O companie care adoptă pentru prima dată standaqrde IFRS poate să

recurgă la toate cele şase excepţii precăzute de referenţialul IASB sau numai la unele dintre ele. Acestea sunt :

1. Utizarea costului istoric prin convenţie La data tecerii la standarde IFRS, reconstituire costului amortizat al

unor active sau datorii ar putea să prezinte unele dificultăţi. Din acest considerent IFRS 1 autorizează evaluarea acestor elemente, în bilanţul de deschidere, la o altă bază decât costul istoric, precum:

• Valoarea justă la data bilanţului de deschidere. Excepţie de la această bază fac, totuşi, activele necorporale, pentru care

valoarea justă nu poate fi reţinută ca bază de evaluare decât în măsura în care acestea au o piaţă activă.

• Valoarea revaluată anterior datei de tranziţie la standarde IFRS. Reevaluarea se poate efectua printr-o estimare directă a valorii juste, la

data reevaluării, sau prin aplicarea unui indice al variaţiei de preţ. • Mărimea reevaluată la valoarea justă, ca urmare a listării unei

companii, a unei privatizări sau a altui eveniment specific, anterior datei de tranziţie la standardele IFRS.

Mărimea înscrisă în bilanţul de deschidere va servi, apoi, drepr bază de calcul a amortizărilor şi deprecierilor, conform dispoziţiilor actuale ale standardelor aplicabile bunului în cauză.

2. Grupările de întreprinderi Reprezintă excepţia referitoare la menţinerea clasificării şi evaluărilor

anterioare şi imputarea asupra googwill-ului a ajustărilor legate de elememtele necorporale

3. Avantajele angajaţilor: aducerea la zero a diferenţelor actuariale Norma IAS 19 recomandă companiilor să evalueze şi să provizioneze

mărimea angajamentelor, în numele avantajelor angajaţilor. Fiind vorba despre avantaje posterioare activităţii de angajat, IAS 19 lasă posibilitatea de a nu se contabiliza imediat diferenţele actuariale, ci de a le eşalona în timp, impunând, totodată întreprinderilor, să procedeze la o alegere permanentă de metodă.

Conform prevederilor IFRS 1, întreprinderile vor putea să contabilizeze integral diferenţele actuariale, cu o contrapartidă în ajustarea capitalurilor proprii, fără a-şi pierde posibilitatea, în viitor, de a eşalona noi diferenţe actuariale.

4. Investiţia netă în entităţile străine: aducerea la zero a diferenţelor de conversie acumulate

IFRS 1 permite întreprinderii să considere nule diferenţele de conversie cumulate, referitoare la investiţiile nete în entităţile străine, iar dacă


53

opţiunea este folosită, aceasta va trebui utilizată pentru toate entităţile străine.

5. Titlurile hibride (derivatele): nereclasificarea componentei acţiuni din cadrul capitalurilor proprii

În situaţia în care componenta darorii a unui titlu hibrid, emis de o entitate care adoptă pentru prima dată standarde IFRS, este achitată la data bilanţului de deschidere, întreprinderea nu este obligată să reclasifice componenta acţiuni a titlurilor din cadrul capitalurilor proprii. Aceasta poate fi menţinută la rezerve , adică să păstreze clasificarea din referenţialul precedent.

6. Activele şi datoriile filialelor, întreprinderilor asociate şi asociaţiilor în participaţie

Vor exista, probabil, situaţii în care adoptarea standardelor IFRS de către societatea-mamă şi de către întreprinderile controlate sau influenţate notabil să aibe loc la date diferite. Cazul cel mai frecvent vizează societatea-mamă şi filialele sale.

Excepţia permite filialei care adoptă standarde IFRS ulterior societăţii-mamă, să evalueze activele şi datoriile fie la valorile contabile incluse în situaţiile financiare consolidate ale societăţii-mamă, în funcţie de data de trecere a societăţii-mamă la IFRS, fie pe baza IFRS 1 aplicat la data de tranziţie a filialei la folosirea referenţialului IFRS.

În cazul în care filiala decide să utilizeze valorile contabile din situaţiile financiare consolidate ale societăţii-mamă, respectivele valori vor se vor ajusta, dacă această ajustare este relevantă, pentru a exclude ajustările de consolidare, precum şi ajustările rezultate din acfiziţionarea filiale de către liderul de grup.

În situaţia în care societatea-mamă adoptă standardele IFRS ulterior filialei, aceasta va trebui să evalueze activele şi datoriile filialei în situaţiile financiare consolidate, utilizând valorile contabile din situaţiile financiare separate ale acestei entităţi. De la această regulă nu există excepţii.

D. Excepţii obligatorii IFRS 1 impune trei excepţii obligatorii de la principiul aplicării

reprospective, şi anume: 1. Derecunoaşterea instrumentelor financiare Conform IFRS 1, este interzis unei companii care adoptă pentru prima

dată standarde IFRS să recunoască din nou active sau pasive financiare care au fost deja derecunoscute anterior datei de 1 ianuarie 2005.

2. Recunoaşterea elementelor contabilităţii de acoperire IFRS 1 precizează condiţiile ce trebuie îndeplinite de o operaţie în

vederea încadrării ei în contabilitatea de acoperire. Cele patru condiţii se


54

referă la: o declaraţie prealabilă, o justificare prospectivă a eficacităţii acoperirii, un control al eficacităţii reale şi o documentare permanentă.

IFRS 1 acordă prioritate intenţiei declarate. Standardul interzice unei companii care adoptă pentru prima dată standarde IFRS să modifice modul de calificare al operaţiilor de acoperire (conform vechiului standard IAS 39). Operaţiile declarate drepr declaraţii de acoperire în referenţialul precedent trebuie să conserve respectiva calificare în bilanţul de deschidere conform IFRS. Operaţiile nedeclarate anterior drept operaţii de acoperire nu vor putea fi declarate ca aparţinând acestei categorii, de o manieră prospectivă.

3. Menţinerea estimărilor anterioare Conform IFRS 1, datele şi ipotezele care au stat la baza evaluării

structurilor situaţiilor financiare în referenţialul precedent vor trebui menţinute în continuare, dacă politicile contabile de atunci erau conforme dispoziţiilor standardelor IAS/IFRS.

În aplicarea efectivă a IFRS 1, companiile vor trebui să parcurgă următoarele etape:

1. Stabilirea primei date de raportare şi a datei de trecere la aplicarea pentru prima dată a IFRS;

2. Identificarea diferenţelor dintre politicile contabile existente şi cele propuse de standardele IFRS. Selectarea politicilor contabile propriu-zise prin aplicarea standardelor IFRS;

3. Decizia de a aplica sau de a nu aplica una sau mai multe dintre cele şase excepţii facultative;

4. Aplicarea celor trei excepţii obligatorii de la aplicarea retrospectivă;

5. Întocmirea bilanţului de deschidere, la data trecerii la utilizarea IFRS; 6. Identificarea aspectelor care solicită prezentări detaliate,

Conform IFRS 1.

6. REEVALUAREA LA VALOAREA JUSTA SI/SAU COSTUL ESTIMAT

Printre problemele fundamentale ale IFRS 1 se pot enumera :

1.BILANTUL DE DESCHIDERE 2.POLITICILE CONTABILE 3.EXCEPTII ALE IFRS 1 FATA DE IAS 19 “Beneficiile angajatilor” SI IAS 22

“Combinari de intreprinderi” 4.INSTRUMENTELE FINANCIARE 5.DIFERENTE CUMULATIVE DE CONVERSIE 6.CONTABILITATEA OPERATIUNII DE ACOPERIRE A RISCULUI 7.PREZENTAREA INFORMATIILOR COMPARATIVE


55

8.REEVALUAREA LA VALOAREA JUSTA SI/SAU COSTUL ESTIMAT. Valoarea justa este definita ca si suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau

decontată o datorie, de bună voie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauza, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.

O entitate poate alege să evalueze un element de imobilizare corporală la valoarea justă, la data tranziţiei sale la IFRS-uri şi să utilizeze valoarea justă ca şi cost presupus la aceea dată.

Cel care adoptă pentru prima dată poate alege să utilizeze reevaluarea în, baza reglementărilor contabile anterioare general acceptate pentru un element de imobilizare corporală la, sau înainte de data tranziţiei la IFRS-uri ca şi costuri presupuse la data reevaluării dacă valoarea reevaluării, la data reevaluării, era în mare parte comparabilă fie cu valoarea justă, fie cu costul (sau costul amortizat în conformitate cu IFRS-urile, ajustat pentru modificările din indicele de de preturi general sau specific).

Aceste alegeri sunt disponibile şi în cazul investiţiilor imobiliare evaluate în baza modelului costului şi pentru imobilizările necorporale care întrunesc criteriile recunoaştere şi pe cele de reevaluare (inclusiv existenţa unei pieţe active).

Daca o entitate utlizeaza valori juste in soldul sau de deschidere intocmit in baza IFRS-urilor ca si cost presupus pentru un element de imobilizare corporala , o investitie imobiliara sau o imobilizare necorporala , prezentarea informatiilor este necesara pentru fiecare element-rand din bilantul de deschidere intocmit in baza IFRS-urilor: a agregatului acelori valori juste si a agregatului ajustarilor la valorilor contabile raportate in baza reglementarilor contabile anterioare general acceptate.

In conformitate cu IFRS 1, cel care adopta pentru prima data IFRS-urile poate alege sa aplice derogari de la procedura generala de evaluare si de la principiile de retratare in situatia activelor (imobilizari corporale, imobilizari necorporale si investitii imobiliare ) evaluate la valoarea justa sau reevaluate in conformitate cu reglementarile contabile general acceptate. Cu alte cuvinte daca activele care vor face obiectul retratarii la data aplicarii pentru prima data a IFRS-urilor au fost reevaluate inainte la valoarea justa prin printr-o reglementare a GAAP-ului tarii respective , va recunoaste activele evaluate la acea valoare.

7. INFORMATII MINIME DE PREZENTARE IN BILANT SI CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE CU PRIVIRE LA VALOAREA JUSTA

1.STOCURI : sunt prezentate in bilant la valoarea justa – costul de vanzare;


56

2.TERENURI SI MIJLOACE FIXE : daca sunt prezentate in bilant la valori reeavaluate , trebuie sa se prezinte urmatoarele informatii:

• data efectiva a reeavaluarii • daca o parte independenta a facur reevaluarea • metodele si ipotezele semnificative aplicate la estimarea

valorii juste 3.IMOBILIZARI NECORPORALE : daca sunt prezentate in bilant la

valori reevaluate sunt prescrise urmatoarele prezentari : • data efectiva a evaluarii , valoarea contabila a activelor necorporale

reevaluate pe fiecare categorie de active • in cazul activelor necorporale achizitionate prin subventii

guvernamentale si recunoscute initial la o valoare justa , valoarea lor in bilantul de deschidere va fi valoarea recunoscuta initial

4.IMOBILE ACHIZITIONATE IN REGIM DE LEASING : vor fi recunoscute in bilant la minimul dintre valoarea justa si platile actuale minime de leasing

5.INSTRUMENTE FINANCIARE: pentru fiecare categorie de active financiare si active financiare entitatea va prezenta valoarea justa a acelei categorii de active sau datorii intr-un mod care sa permita ca aceasta sa fie comparabila cu valoarea contabila corespondenta din bilant.

Trebuie subliniat însă faptul că IASB nu a emis însă o normă dedicată exclusiv valorii juste ci s-a limitat să aducă unele modificări ale IAS 16 „Imobilizări corporale". Desigur, şi alte norme IASB fac referire la valoarea justă, însă nu aduc suficiente precizări privind modul ei de obţinere.Se asteapta ca actualele dezbateri pe tema valorii juste vor primi în viitor o concretizare şi în cadrul standardelor contabile internaţionale.

Ovidiu Marius Bogdan Economist, Centrul Artemis, Cluj-Napoca Membru ACC CLUJ


57

BIBLIOGRAFIE

1.EPSTEIN B.J, ABBAS ALI MIRZA - Interpretarea si aplicarea standardelor internationale de contabilitate si raportare financiara¸Ed. Economică, Bucureşti, 2005

2.DEACONU A. – Evaluari pentru raportari financiare, Ed. Tribuna economică, 2005

3.www.iasplus.com

4.www.ceccar.ro

5.www.cafr.ro


58

Solidaritatea oamenilor şi fidelitatea lor faţă de viaţă şi de umanitate este un alt principiu comun care trebuie să prevaleze întotdeauna asupra particualrismelor. Orice dragoste adevărată pentru o altă persoană are o calitate intrinsecă: fiindcă eu iubesc în altul nu numai individul, ci umanitatea însăşi, sau pe Dumnezeu însuşi, cum ar spune un creştin sau un evreu. Erich Fromm


59

TRANSFERURILE ACORDATE FAMILIILOR ÎN DIFERITE ŢĂRI Ca splendoare şi dimensiune creşterea unui om este preocuparea de căpetenie a lumii.

Ralph Waldo Emerson O mare parte a transferurilor de venituri se acordă prin intermediul

asistenţei sociale, pe această cale oferindu-se beneficii în ultimă instanţă. Scopul este de a proteja familiile împotriva sărăciei. Există însă diferenţieri de la o ţară la alta. Astfel, în regimurile corporatiste se pune baza pe sprijinul acordat familiilor, în timp ce statele liberale pun mai mult accentul pe muncă şi atunci se acordă beneficii sociale doar indivizilor cu venituri limitate. Ţările nordice se caracterizează printr-un nivel ridicat de într-ajutorare a tuturor indivizilor.

Kuivalainen S. (2004) remarca următoarele14: adulţii singuri cu şi fără copii au cea mai mare pondere în cadrul beneficiarilor de asistenţă socială, deţinând în medie două treimi pentru ţările analizate. De asemenea, în Finlanda şi Suedia asistenţa socială se concentrează mai mult la tineri, pe când în Irlanda şi U.K. beneficiarii în vârstă sunt mai numeroşi. În U.K. acest lucru se datorează nivelului redus al pensiilor. Totuşi în celelalte ţări numărul beneficiarilor în vârstă este redus.

Autoarea aducea apoi în discuţie vulnerabilitatea economică a familiilor monoparentale, întrucât acestea constituie o parte considerabilă a beneficiarilor asistenţei sociale. Prin urmare, în U.K. peste jumătate dintre toate familiile monoparentale primesc suportul de venit, iar în celelalte ţări, în medie, fiecare a patra familie se bazează pe sprijinul acordat de asistenţa socială. Deci este explicabil faptul că familiile monoparentale primesc adesea un sprijin mai mare decât familiile formate din doi adulţi.

Tabelul 1 prezintă nivelul venitului disponibil pe tip de familie, ca procent din pragul de sărăcie. Pragul de sărăcie se defineşte ca ponderea indivizilor cu un venit mai mic decât 50% din venitul mediu dintr-o ţară.

În ceea ce priveşte persoanele singure, se constată că în majoritatea ţărilor beneficiile cele mai mari le deţin persoanele în vârstă singure, iar cele mai mici, tinerii singuri – mai ales în Olanda şi U.K. Prin urmare se pare că se acordă o atenţie mai însemnată celor în vârstă, considerându-se că ei ar merita mai mult decât tinerii. Această practică vine deci în conformitate cu ideea liberală că programele sociale ar trebui să vizeze

14 Kuivalainen S., Families at the margins of the welfare state: a comparative study on the prevalence of poverty among families receiving social assistance, Luxembourg Income Study Working Paper No. 403, 2005, p.8


60

indivizii a căror capacitate de a câştiga venituri este limită. S-ar putea afirma că persoanele în vârstă sunt mai bine protejate împotriva sărăciei decât cele tinere şi atunci în prezent sărăcia nu este o problemă pentru cei în vârstă, ci pentru cei tineri.

Tabelul 1. Nivelul venitului disponibil pe tip de familie, ca procent

din pragul de sărăcie Tip de familie FIN S G

NL IRL UK Adulţi singuri 134 138

113 125 138 102 Tineri singuri 134 138

113 61 138 89 Bătrâni singuri 138 166

123 189 149 132 Părinţi singuri cu un copil 130 127 119

126 123 110 Părinţi singuri cu doi copii 132 138 112

109 115 107 Familie fără copii 118 119 100

139 123 87 Familie cu doi copii 111 107 88 96

92 92 Media 128 133

110 120 125 103 Sursa: Kuivalainen S., Families at the margins of the welfare state: a

comparative study on the prevalence of poverty among families receiving social assistance, Luxembourg Income Study Working Paper No. 403, 2005, p. 10

În privinţa familiilor, observăm tot din tabelul 1 că cele mai protejate

împotriva sărăciei sunt familiile monoparentale. Interesant este că familiile cu copiii beneficiază de un sprijin mai redus decât adulţii singuri. Apoi familiile monoparentale primesc beneficii mai mari decât familiile formate din doi adulţi. Ceea ce surprinde, este că familiile cu copii se găsesc pe o poziţie mai proastă, întrucât. în medie, lor li se acordă beneficii mai reduse decât familiilor fără copii. Aceasta în condiţiile în care în general suportul pentru copii este apreciat mai mult.

Asistăm astfel la o diferenţiere a sprijinului acordat de către asistenţa socială pe tip de familie. În ansamblu, schemele asistenţei sociale par să


61

furnizeze un nivel generos al beneficiilor, pentru toate familiile, pentru a le proteja de sărăcie. Totuşi există diferenţe de la o ţară la alta. După cum sugerează tabelul 1, ţările nordice oferă cea mai bună protecţie împotriva sărăciei, pe când ţările liberale oferă suportul cel mai redus. Aceasta se întâmplă în special în U.K. unde sprijinul furnizat depăşeşte în medie puţin pragul de sărăcie.

Tabelul 2 prezintă cu cât se reduce sărăcia prin intermediul asistenţei sociale, în mărime absolută şi relativă, pe tipuri de familie.

Tabelul 2. Reducerea sărăciei în urma acordării asistenţei sociale, în mărime

absolută şi relativă, pe tipuri de familie Reducerea sărăciei absolute FIN S G NL

IRL UK Persoană singură 36 31 29 26 51

48 Adulţi singuri 41 22 36 45

45 55 Tineri singuri 23 24 18 20 51

66 Bătrâni singuri 41 37 20 8

53 41 Familie monoparentală 37 15 28 43

48 56 Familie fără copii 18 16 30 46 14

33 Familie cu copii 22 26 12 14 10

33 Reducerea relativă a sărăciei Persoană singură 68 70 52 79 78

84 Adulţi singuri 73 73 57 82

68 85 Tineri singuri 48 31 30 47 55

80 Bătrâni singuri 100 93 49

100 85 85 Familie monoparentală 82 63 37 59

59 69 Familie fără copii 78 59 61 81 67

65 Familie cu copii 71 59 29 32 24

45


62

Sursa: Kuivalainen S., Families at the margins of the welfare state: a comparative study on the prevalence of poverty among families receiving social assistance, Luxembourg Income Study Working Paper No. 403, 2005, p. 13

Observăm că în medie, efectul de reducere a sărăciei prin intermediul

asistenţei sociale este mai scăzut pentru tinerii singuri în raport cu alte persoane singure. Aceasta întrucât în multe ţări nivelul asistenţei sociale acordat tinerilor este mai redus, iar regulile pentru acordarea beneficiilor sunt mai stricte. În schimb, pentru bătrânii singuri efectul de reducere a sărăciei prin asistenţa socială este cel mai ridicat. De exemplu, în Finlanda şi Olanda reducerea sărăciei relative este de 100% pentru aceşti indivizi, iar în medie pentru ţările analizate sărăcia se reduce cu 85%. Şi adulţii singuri sunt favorizaţi întrucât efectul de diminuare a sărăciei este de asemenea ridicat. Este totuşi ceva mai scăzut decât în cazul persoanelor în vârstă, dar considerabil mai mare decât în cazul tinerilor.

Precizăm apoi că pentru familiile monoparentale asistenţa socială este eficientă în reducerea sărăciei. Astfel, în valori absolute reducerea acesteia este cuprinsă între 15% (Suedia) până la 56% (UK), iar în valori relative variază între 37% (Germania) până la 82% (Finlanda). Aceasta denotă o îmbunătăţire considerabilă a nivelului de trai a familiilor monoparentale, deşi există mari diferenţe între ţări. În ceea ce priveşte familiile cu doi adulţi diminuarea sărăciei prin asistenţa socială este mai redusă. Acest lucru se întâmplă în special pentru familiile cu copii. Doar în Finlanda şi Suedia asistenţa socială reduce considerabil sărăcia pentru aceste familii, iar în celelalte ţări diminuarea ei se face în medie cu mai puţin de o treime. Se poate afirma că deşi familiile cu copii au o probabilitate mai mică de a fi în atenţia asistenţei sociale, odată ce primesc beneficii de la aceasta, ei sunt mai predispuşi sărăciei.

După cum remarca Kuivalainen S., nevoile copiilor nu sunt satisfăcute într-o măsură suficientă, iar nivelul sprijinului acordat prin asistenţa socială este redus şi de aceea preponderenţa sărăciei este ridicată15.

Faptul că guvernele aleg să redistribuie veniturile spre familiile cu copii este pentru că acestea prezintă de regulă venituri mai mici şi nevoi mai ridicate. Sprijinirea familiilor cu copii ar trebui să se facă din mai multe motive. Aceasta în primul rând deoarece copiii proveniţi din familii sărace sunt mai predispuşi şomajului, bolilor, educaţiei mediocre etc. Apoi, pentru creşterea natalităţii, familiile cu copii ar putea fi favorizate în raport cu cele fără copii.

15 Kuivalainen S., op.cit, p.14


63

În continuare facem unele referiri la sprijinul financiar acordat familiilor cu copii din două ţări, U.K. şi S.U.A. Graficul 1 prezintă suportul financiar pentru familiile cu un copil în U.K. şi S.U.A.

După cum se observă, în U.K. se acordă pe lângă beneficiile pentru copii un suport de venit pentru cei săraci şi un credit de impozit pentru familii (Working Families Tax Credit sau WFTC). Ca urmare a acestui credit de impozit există o substanţială creştere a suportului financiar pentru copii, pentru familiile ale căror venituri înainte de impozitare sunt în jur de 3.100Ł. Totuşi sprijinul acordat prin WFTC scade pe măsura creşterii venitului. De creditul de impozit pot beneficia doar familiile, el fiind de fapt un ajutor suplimentar pentru primul copil.

Grafic 1. Suportul financiar pentru un copil în U.K. şi S.U.A., 2000 U.K.

venitul brut S.U.A.


64

venitul brut Sursa: Banks J., Brewer M., Understanding the relative generosity of

government financial support to families with children, www.ifs.org.uk, 2002, p. 36

În S.U.A. se acordă de asemenea un credit de impozit pentru venitul

câştigat (Earned Income Tax Credit sau EITC), apoi asistenţa temporară pentru nevoiaşi (TANF) şi alocaţii pentru hrană.

TANF (Temporary Assistance for Needy Families) este principalul program social din S.U.A.16 El oferă sprijin familiilor cu venituri mici şi cu copii, care muncesc sau nu. Cei fără copii nu pot beneficia de acest program. Apoi alocaţia pentru hrană (Food Stamps) este disponibilă familiilor cu venituri mici, cu sau fără copii, ce muncesc sau nu. Se oferă o alocaţie lunară, depinzând de mărimea familiei. Totuşi alocaţia acordată scade pe măsura creşterii venitului. Acest program este privit ca un pur beneficiu financiar, pentru că valoarea sa pentru o familie este mai mică decât bugetul acesteia pentru hrană.

Familiile cu venituri mici, cu sau fără copii pot apela de asemenea la creditul de impozit pentru venitul câştigat (EITC). Creditul acordat este egal cu un procent din venit până când creditul atinge un nivel maxim, apoi începe să scadă până la zero.

16 Banks J., Brewer M., Understanding the relative generosity of government financial support to families with children, www.ifs.org.uk, 2002, p. 28


65

Există de asemenea un număr de programe de îngrijire a copilului ce operează în S.U.A. la nivel federal. Cele mai importante sunt: Child Care and Development Fund (CCDF) şi the Dependent Care Tax Credit (DCTC). Alte programe mai mici oferă asistenţă pentru familiile cu venituri reduse incluzând: prânzul la şcoală al copiilor, hrana suplimentară pentru femei şi copii, asistenţa pentru energia electrică şi diferite programe de training.

Revenind la U.K., există patru programe sociale principale. Mai întâi este vorba despre Child Benefit, beneficiul pentru copii, acesta fiind un ajutor neimpozabil pentru fiecare copil, cu cotă uniformă.17 Se acordă tuturor familiilor, fără testul de venit. Deci beneficiază de acesta chiar şi cei cu venituri ridicate, după cum se poate constata şi din graficul 1. El furnizează principalul ajutor social pentru copii.

Apoi familiile fără un loc de muncă, cu sau fără copii pot solicita un beneficiu pe baza testului de venit. Este vorba despre Income Suport (IS) – Suportul de venit sau income-related, Jobseeker’s Allowance (JSA). Pentru cel din urmă solicitantul trebuie să-şi caute un loc de muncă.

Familiile cu venituri mici, cu copii sau invalizi, în care unul dintre adulţi munceşte cel puţin 16 ore pe săptămână pot solicita creditul de impozit pentru familii (WFTC) sau creditul de impozit pentru invalizi (Disabled Person’s Tax Credit). Există de asemenea noul credit de impozit pentru copii (Children’s Tax Credit), acordându-se indiferent de numărul copiilor aflaţi în întreţinere. El este disponibil pentru o parte dintre indivizii ce plătesc cote mari de impunere la impozitul pe venitul personal.

Prin urmare observăm că atât S.U.A. cât şi U.K. prezintă o combinaţie de beneficii acordate pe baza testelor de venit şi a creditelor de impozit, în scopul de a oferi suport financiar familiilor şi în special celor cu copii.

Din graficul 1 se observă că sprijinul acordat în cele două ţări este însemnat în special pentru familiile cu venituri scăzute. Banks J. şi Brewer M. arătau că pentru un venit înainte de transferuri egal cu zero, o familie cu un copil primeşte cu 55% mai mult venit după transferuri decât o familie fără copii, aceasta fiind denumită „scala de echivalenţă implicită” în sistemul transferurilor18. Apoi s-ar părea că S.U.A. este mai generoasă cu familiile cu copii decât U.K., pentru veniturile cele mai mici – ceea ce se observă şi din figura 1, întrucât furnizează de 2,5 ori mai mult venit disponibil familiilor cu copii decât celor fără copii. De fapt însă, în S.U.A. se oferă un sprijin mai redus decât în U.K. familiilor fără copii. Un alt aspect interesant este că în U.K., o persoană singură cu un venit înainte de

17 Banks J., Brewer M., op. cit., p. 30 18 idem, p. 14


66

transferuri cuprins între 3.000-5.000Ł îşi va mări venitul disponibil cu 150% dacă are un copil 19, întrucât cei fără copii nu pot beneficia de programul WFTC.

Pe de altă parte, pentru aprecierea standardului de viaţă al familiilor cu copii este importantă cunoaşterea distanţei economice, adică a diferenţei între veniturile celor mai bogate familii şi veniturile celor mai sărace. În acest sens se poate afirma că ţările cu o distanţă mai mică între familiile bogate şi cele sărace oferă şanse mai egale atât pentru copiii săraci cât şi pentru cei bogaţi. Distanţa economică este cea mai ridicată în S.U.A., urmând apoi Elveţia şi Canada. De altfel S.U.A. prezintă cea mai mare diferenţă între copiii săraci şi cei cu venit mediu. În timp ce în S.U.A. o familie cu copii aflată la pragul de jos al distribuţiei venitului deţine 35% din veniturile familiilor cu venituri medii, pentru ţările OECD media este de 55%20. Doar copiii săraci americani, britanici, canadieni şi australieni trăiesc cu venituri sub 50% din cel mediu.

Precizăm în continuare că pentru fiecare dolar al venitului în numerar, disponibil copiilor americani săraci, copiii săraci din celelalte ţări cu excepţia U.K. sunt mai avantajaţi. Chiar şi cei din Australia prezintă un standard de viaţă cu 3% mai mare faţă de copiii americani, în privinţa venitului real.21 Totuşi după adăugarea transferurilor în natură, adică a serviciilor furnizate, situaţia se mai schimbă. Diferenţa dintre copiii săraci din S.U.A. şi alte ţări dezvoltate se diminuează. Oricum S.U.A. este o ţară foarte inegală, întrucât se caracterizează printr-un standard de viaţă scăzut pentru copii săraci şi exact opusul pentru cei bogaţi. O situaţie foarte dificilă au şi copii săraci din U.K., fiind mai defavorizaţi în raport cu cei din alte ţări.

Tabelul 3 evidenţiază suportul guvernamental pentru copii, adică transferurile nete în numerar şi în natură ca procent din venitul familiilor, ajustat în funcţie de mărimea acestora. Transferurile nete constituie beneficiile aferente programelor sociale din care scad impozitele plătite pentru aceste beneficii. Transferurile sunt analizate pentru trei clase de venit: cei mai săraci 10%, clasa de mijloc şi cei mai bogaţi 10% indivizi.

19 Banks J., Brewer M., op. cit., p. 15 20 Smeeding T., Real standards of living and public support for children: a cross-national comparison, Luxembourg Income Study Working Paper No. 345, 2002, p. 12 21 idem, p. 17


67

Tabelul 3. Suportul guvernamental pentru copii: transferurile nete în numerar şi natură ca procent din venitul ajustat, 2000

P10 Ţara Numerar (natură)

Numerar (natură) Numerar (Natură)

Australia 82.8 (88.3) -14.7 (9.3) -31.2 (-8.1)

Canada 64.0 (73.6) -20.5 (5.7) -24.6 (-4.8)

Danmarca 22.6 (45.4) -26.1 (2.7) -37.3 (-9.0)

Finlanda 62.0 (72.2) -4.4 (13.3) -23.4 (-5.4)

Franţa 47.2 (60.6) 21.2 (33.1) 2.5 (13.0)

Germania 38.1 (55.4) -27.0 (-4.3) -34.1 (-15.4)

Olanda 43.0 (60.6) -23.2 (-2.1) -42.2 (-18.0)

Norvegia 44.6 (63.8) -15.0 (11.3) -23.4 (-0.3)

Suedia 26.0 (50.7) 1.6 (25.0) -27.6 (-1.2)

U.K. 92.5 (94.4) 4.8 (19.9) -34.7 (-15.8)

S.U.A. 58.4 (74.7) -10.3 (16.3) -27.6 (-4.9)

Media 52.9 (67.3) -10.3 (15.2) -27.6 (-3.7)

Sursa: Smeeding T., Real standards of living and public support for children: a cross-national comparison, Luxembourg Income Study Working Paper No. 345, 2002, p. 28

Se constată că în medie, mai mult de jumătate din veniturile totale

disponibile ale familiilor cu copii provine din transferurile publice în numerar. Mai mult, după introducerea serviciilor publice acordate (sănătate, educaţie) se ajunge la valoarea de 67,3%. Trebuie totuşi subliniat că există diferenţieri între ţări. Astfel, în ţările unde familiile sărace dispun de venituri reduse, precum U.K. şi Australia, resursele totale ale acestora sunt


68

constituite din beneficii publice în proporţie de 80%-90%. În schimb, în Danemarca şi Suedia, transferurile publice în numerar ale celor săraci reprezintă un sfert sau mai puţin din venitul lor. Adăugarea transferurilor în natură măreşte fracţiunea venitului subvenţionată public din fiecare ţară cu cel puţin 5%.

Pentru familiile sărace transferurile publice constituie sume importante în cadrul resurselor acestora. Totuşi efectele acestor transferuri sunt mai neînsemnate şi chiar negative pentru celelalte clase de venit, în multe ţări. Astfel, pentru clasa mijlocie contribuţiile plătite depăşesc transferurile în numerar de care beneficiază. În câteva ţări aceşti indivizi sunt beneficiari neţi şi anume în: U.K., Suedia şi Franţa. De remarcat că atunci când se analizează serviciile publice furnizate, familiile cu copii din toate ţările, având venituri medii sunt beneficiari neţi din procesul impozite – beneficii sociale,22 exceptând Germania şi Olanda. Prin urmare transferurile în natură sunt importante în calcularea suportului social oferit familiilor cu copii.

Aşa cum este de aşteptat, familiile bogate cu copii sunt plătitori neţi în toate ţările, singura excepţie fiind Franţa. În medie fiecare familie bogată plăteşte peste 25% din venitul în numerar deţinut sub forma impozitelor. Dacă se ţine cont de beneficiile în natură, impozitele plătite peste avantajele primite însumează în medie 3,7%. Aşadar în toate ţările cu excepţia Franţei, familiile bogate cu copii sunt plătitori neţi dacă se ţine cont atât de transferurile în numerar, cât şi de serviciile publice oferite. Se remarcă atenţia deosebită acordată de către Franţa familiilor cu copii.

În S.U.A. se identifică o diferenţă foarte ridicată între nivelul de trai al copiilor bogaţi şi a celor săraci, în raport cu alte ţări dezvoltate. Aceasta se percepe atât la nivelul venitului în numerar cât şi a serviciilor. De asemenea, la mijlocul anilor ’90 copiii din U.K. prezentau cel mai redus nivel de trai, în cadrul ţărilor dezvoltate.

În analizarea sistemului de impozite şi transferuri acordate familiilor este important să se urmărească cum se modifică ratele sărăciei înainte şi după perceperea impozitelor şi acordarea beneficiilor. În acest fel se observă cât este de eficient acest sistem în diminuarea sărăciei la nivelul familiilor, deoarece după cum au constatat mai mulţi autori, femeile sunt mai vulnerabile la riscul sărăciei. Vom prezenta în continuare ratele sărăciei pentru femeile căsătorite şi cele singure, cu sau fără copii. Trebuie avută în vedere concepţia diferită asupra familiei pe care o au diferitele regimuri. Astfel ţările conservatoare se disting de cele social-democrate şi de cele liberale, concentrându-se asupra familiei tradiţionale, ce limitează participarea femeii pe piaţa muncii. Prin urmare Belgia, Franţa, Germania

22 Smeeding T., op. cit.,p. 20


69

şi Olanda au fost identificate ca ţări conservatoare, diferite de ţările din Europa Sudică (Italia, Portugalia, Spania).

Tabelul 4 prezintă ratele sărăciei după impozitare şi transferuri pentru femeile căsătorite şi singure, cu sau fără copii.

Tabel 4. Ratele sărăciei după impozitare şi transferuri pentru femeile căsătorite şi

singure, cu sau fără copii, 2000 RATELE SĂRĂCIEI % Femei căsătorite

Femei singure Fără Cu Cu copii Fără

Cu Cu copii copii copii mici copii copii

mici Înainte de impozitare

Regim conservator Germania 7.0 9.3 11.1 23.3

50.6 - Olanda 9.7 8.6 8.2

21.1 48.7 - Regim social-democrat Finlanda 7.1 12.4 17.0 22.2

40.2 - Norvegia 5.0 6.8 8.9 23.5

54.4 73.8 Suedia 6.5 9.4 13.3

24.7 52.0 65.6 Regim liberal

U.K. 6.8 15.9 19.8 19.7 65.8 77.4

S.U.A. 6.7 15.6 19.3 17.7 53.5 58.0

MEDIA 7.0 11.1 13.9 21.7 52.2 68.7

După impozitare Regim conservator

Germania 2.5 2.2 4.1 18.8 31.6 -


70

Olanda 6.4 7.7 8.7 9.1 30.9 -

Regim social-democrat Finlanda 1.1 1.9 2.1 8.1

7.7 - Norvegia 1.4 1.9 2.3 9.1

10.5 19.5 Suedia 2.1 2.1 3.1

9.4 10.5 21.9 Regim liberal

U.K. 4.0 8.7 11.6 11.9 29.2 38.3

S.U.A. 5.3 12.1 15.1 18.1 42.8 48.7

MEDIA 3.3 5.2 6.7 12.1 23.3 32.1

Sursa: Misra J., Moller S., Familialism and welfare regimes: poverty, employment and family policies, Luxembourg Income Study W. P. No. 399, 2005, p. 42

Ce se remarcă este o reducere considerabilă a ratelor sărăciei după

impozite şi transferuri. De fapt acestea au scăzut de la 7% în medie pentru femeile căsătorite fără copii la 3,3%, apoi de la 22% la 12% în medie, pentru femeile singure fără copii. Dar cel mai mult au scăzut ratele sărăciei pentru femeile căsătorite cu copii de la 14% la 7%, iar pentru cele singure cu copii s-au diminuat în medie de la 69% la 32%. Deci cele mai avantajate din sistemul impozitelor şi transferurilor par a fi femeile singure cu copii, ele fiind mai vulnerabile decât celelalte categorii.

Un alt aspect important este că femeile căsătorite prezintă rate mai mici ale sărăciei decât cele singure, aceasta probabil deoarece salariile de pe piaţă ale femeilor sunt în general mai reduse. Atunci mariajul poate constitui un factor de diminuare a sărăciei. Pe de altă parte, prezenţa copiilor, în special a celor mici creşte semnificativ riscul sărăciei. Astfel în medie doar 3,3% dintre femeile căsătorite fără copii trăiesc în sărăcie, spre deosebire de 5,2% din rândul celor căsătorite cu copii şi 6,7% dintre cele căsătorite cu copii mici. Femeile singure cu copii sunt mai vulnerabile, astfel că în medie, 23% dintre cele cu copii sunt afectate de sărăcie.

Făcând o comparaţie între diferitele ţări, constatăm că cele social-democrate prezintă în general cele mai mici rate ale sărăciei în ansamblu, pe când ţările liberale au ratele cele mai mari. Ţările social-democrate par


71

să folosească eficient politicile fiscale şi de transfer pentru redistribuirea veniturilor, astfel încât sărăcia se reduce atât pentru femeile căsătorite cât şi pentru cele singure. În schimb, ţările liberale sunt mai puţin generoase în încercarea lor de reducere a sărăciei, bazându-se în acest scop mai mult pe veniturile pieţei.

Precizăm că în România, formele de suport social nu au compensat suficient efectele sărăciei pentru segmentul de copii al populaţiei. La dificultăţile economice cu care se confruntă familiile cu copii s-au adăugat şi efectele creşterii polarizării accesului la servicii de sănătate, educaţie etc., sporind riscul copiilor aflaţi în situaţii critice. Pentru a da posibilitatea creşterii suportului financiar al familiilor cu copii în dificultate, sistemul universal de alocaţii a fost completat cu un suport financiar mai accentuat pentru familiile monoparentale, cât şi pentru familiile cu mulţi copii.

În timp ce familiile cu copii au primit un suport financiar bine structurat şi diferenţiat prin sistemul alocaţiilor, intervenţia în cazul copiilor aflaţi în situaţii sociale de risc a fost mai degrabă dezechilibrată. S-a acordat o atenţie insuficientă suportului pentru copiii care se confruntă, în familie şi societate, cu riscuri multiple: abuz, delincvenţă, violenţă, sărăcie severă, neglijare, consum de droguri, abandon şcolar, trafic, lipsa unui suport pentru dezvoltare personală etc.23 În continuare este necesară amplificarea sprijinului social complex pentru familiile cu copii, care trăiesc în condiţii de sărăcie severă, cât şi asigurarea accesului deplin la servicii de sănătate şi educaţie tuturor copiilor.

Ec. Drd. Claudia Florina Radu Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Colaborator, Institutul Hyperion, Cluj-Napoca

23 Memorandum comun în domeniul incluziunii sociale România, 2005, www.caspis.ro, p. 52


72

BIBLIOGRAFIE:

1. Banks J., Brewer M., Understanding the relative generosity of government financial support to families with children, www.ifs.org.uk, 2002

2. Kuivalainen S., Families at the margins of the welfare state: a comparative study on the prevalence of poverty among families receiving social assistance, Luxembourg Income Study Working Paper No. 403, 2005

3. Misra J., Moller S., Familialism and welfare regimes: poverty, employment and family policies, Luxembourg Income Study W. P. No. 399, 2005

4. Smeeding T., Real standards of living and public support for children: a cross-national comparison, Luxembourg Income Study Working Paper No. 345

5. *** Memorandum comun în domeniul incluziunii sociale România, 2005, www.caspis.ro


73

Oamenii, ca si florile câmpului cresc în dragoste si credinta; credinta într-o zi de mâine mai buna si în capacitatea personala de progres si autodezvoltare; dragostea pentru tot ceea ce-i frumos în lume şi pentru rezultatele primelor. Aurelian Burcu


74

INCUBATORUL DE AFACERI AL CENTRULUI ARTEMIS

Numai cei care îşi propun să meargă mai departe, pot vedea într-adevăr cât de departe pot să meargă.

Terry Orlik

SECŢIUNEA I FUDAMENTE GLOBALE

1. Introducere Este binecunoscut faptul că aproximativ 99% din firmele spaţiului

european sunt IMM-uri având în medie 5 angajaţi, şi deţinând locul fruntaş în contribuţia la PIB, creează tot mai multe punţi de legătură cu sectorul ONG şi se concentrează accentuat pe satisfacerea reală a trebuinţelor umane şi comunitare. În aceste condiţii, mai mult ca oricând în istoria economică a omenirii, astăzi spiritul antreprenorial este cu deosebire cerut pe piaţa realităţilor comunitare, iar implicarea şi transferul responsabilităţii deciziilor către generaţiile tinere este o necesitatea de prim rang, solicitând deopotrivă cunoştinţe şi competenţe de un nivel superior în privinţa calitatăţii şi complexităţii. Un aspect de asemenea comun îl reprezintă faptul că fiecare cetăţean al Europei investeşte din timpul zilnic al vieţii sale o perioadă medie de 2-4 ore în activităţi directe şi neremunerate vizând dezvoltarea comunitară. Astfel încât nu estre deloc surprinzător că în Europa şi SUA sectorul ONG deţine o pondere tot mai însemnată în rezolvarea problemelor publice şi private ale cetăţenilor, multe dintre structurile ONG fiind creaţii deopotrivă ale companiilor mari cât şi ale IMM-urilor.

Mai mult decât atât, Comunitatea Europeană cheamă la guvernare pentru prima dată în istorie structurile cele mai liber, democratic şi responsabil organizate ale cetăţenilor: IMM-urile şi ONG-urile prin înfiinţarea Consiliilor Legislative pe lângă Parlamentul European şi Forurile legislative ale fiecărui stat, fapt care determină la o schimbare radicală a opticii privind gestiune problemelor comunitare. Prin Revoluţia Franceză (şi prin întreaga mişcare iluministă) s-a încercat transferul de putere din mâna unor clase sociale în atriibuţiile poporului, adică a fiecărui cetăţean. Însă cetăţeanul de atunci (ca, în mare parte şi cel de acum în multe state) nu era educat în sensul recunoaşterii trebuinţelor sale individuale, a necesitîţilor reale privind creşterea şi dezvoltarea propriei sale fiinţe şi personalităţi.

Din aceste motive, în aproape fiecare stat devenit “democratic” cetăţenii au fost nevoiţi să mandateze divers einstituţii şi organizame ale statului spre a


75

se ocupa de satisfacerea trebuinţelor lor individuale. Însă aşa cum am mai arătat pe parcursul volumului de faţă, este un lucru definitoriu pentru orice tip de sistem (fie el social, material, cuantic, sau spiritual) de a da curs legii autoconservării şi dezvotării potrivit propriilor interese. Astfel încât, la scurt timp s-a observat că sistemele se întorc împotriva celor pe care trebuiau să-i slujească, având tendinţa de a le lua acestora resursele necesare pentru a se alimenta ele însele. Sistemele devin în acest fel mame vitrege şi, desigur nenaturale, fapt care duce la celebra (şi mult reluata în toate basmele popoarelor) competiţie între interesele mamaei şi cele ale fiului.

Acest lucru a fost observat de europenii care au traversat Atlanticul pentru a pune bazele unei noi lumi şi care într-adevăr au reuşit a realiza, pentru o scurtă perioadă de timp acest lucru (până când şi naţiunile de aici au fost “înghiţite de un sistem şi mai puternic, construit pe modelul clasic al unui imperiu autentic: la fel precum cel roman sau britanic de exemplu). Însă în scurta perioadă de autentică înflorire a democraţiei în America (mai puţin de două secole) s-a observat şi aplicat cu adevărat principiul coparticipării fiecărui cetăţean la actul de responsabilitate, decizie şi acţiune în folosul întregii comunităţi (aspect dealtfel definitoriu şi de esenţă pentru ceea ce reprezintă în mod autentic procesul de conducere de către popor: demos = popor, cratos = putere). Acest popor s-a format nu din cetăţeni (adică fideli ai unor grupuri, mentalităţi, concepţii etc) ci din oameni liberi, din oameni independenţi de orice structură organizatorică; din oameni neinstituţionalizaţi. Aceşti oameni au înfruntat pericolele necunoscututlui, ale bolilor, ale luptei cu alte populaţii, ale intemperiilor naturii; aceşti oameni au mizat totul pentru o viaţă mai bună, o viaţă construită într-o lume liberă, potrivit cu propriile lor interese de creştere, dezvoltare personală, bunăstare materială şi spirituală. Ei au luat în mijlocul lor preotul reformat: adică acela care nu are acces la bunurile şi plăcerile lumii acesteia: familie, rude, prieteni, posesiuni, glorie etc, dar nici nu are ranguri sau grade de sfinţenie precum cei din Lumea Veche (de pe Continent); preotul comunităţilor constituite în America este un simplu om (oare Isus nu a spus la fel) dar cu o misiune divină: aceea de a face ca întreaga comunitate şi fiecare om să regăsească în această lume împlinirea personală, să guste bucuria de a trăi, să aibă parte de fericire.

Dar toate aceste trec prin autentica regăsire de sine a individului în armonie cu divinitatea şi valorile sacrului din om şi din toate lucrurile firii. Comunitatea americană are la bază valorile spiritualităţii aplicate; adică nu e suficient ca omul să-şi petreacă viaţa în rugăciune şi post aşteptând paradisul promis; lumea i-a fost dată spre a o lucra, spre a modela mai întâi aici pe pământ raiul şi abia apoi – în funcţie de acest efort, de dăruirea şi sufletul puse în această operă de creaţie – Dumnezeu îi va dărui unul acolo sus.


76

În măiestria, iscusinţa şi dăruirea cu care fiecare fiinţă umană reuşeşte să lucreze lumea pământrului, stă adevărata măsură a condiţiei umane. Omul nu trebuie să primească de-a gata pomana de la nimeni (nici măcar de la Dumenzeu, cu atât mai puşin de la instituţii sau alţi semeni) fiecare trebuie să muncească: atât pentru a câştiga, dar mai ales pentru a se merita pe sine.Aceasta a fost optica faţă de viaţă şi de muncă ce a stat la baza naţiunii americane. Democraţiile greceşti au putut funcţiona pentru că popoarele lor erau extrem de emancipate în ştiinţă, cultură, spiritualitate, acceptare reciprocă, respect al fiinţei umane şi al valorilor etc. Democraţia americană, chiar dacă s-a constituit cu agricultori şi meşteşugari (deci în afara culturii şi ştiinţelor academice), a reuşit să descopere adevărurile simple dar majore privind valorile existenţei indiviudale şi sociale. Mişcările socialiste europene au venit cu doctrina vieţii comune, a sprijinului reciproc pentru unviitor durabil şi bunăstarea tuturor. Dar americanii au fost primii care au simţit pe propria piele avantajele acestei asocieri. Este şi motivul pentru care la baza organizării vieţii sociale, în toate discursurile mai mult sau mai puţin academice, în toate doctrinele mai mult sau mai puţin liberale, în toate şcolile de la cele mai mici vârste, oamenii sunt mereu ataşaţi de aceste valori ale spiritului comun. Acea comunitate în care fiecare individualitate se poate exprima plenar şi dezvolta nestingherit, atâta timp cân nu lezează buna dezvoltare a celorlalte. Acea comunitate în care binele comun este mai presus de cel individual, în cre interesele fiecăruia sunt înţelese şi susţinute de interesele tuturor.

Nu este de mirare atunci că în momentul în care au dat primele definiţii academice ale afacerilor (încă din secolul XIX) americanii l-au legat strâns de mediul comunitar. Aşa cum nu poţi obţine recolte bogate din pământuri sărace, nu poţi dezvolta nici afaceri prospere dacă nu investeşti în dezvoltarea mediului comunitar. Pentru americani acest principiu este piatra ungiulară a vieţii lor. Iar comunitatea pentru fiecare dintre ei este definită prin câteva dintre valorile de seamă: familie, prieteni, dezvotare personală, conştiinţă spirituală, sprijin reciproc.

În Europa în schimb, tocmai acest din urmă dintre aspecte a lipsit cel mai mult. “Culturalismul” europeanului, orgoliul personal şi accentul deosebit pus pe logica analitică şi critica opiniilor celorlalţi (în şcoli, în societate, în organizaţii etc), i-a împiedicat în modul cel mai barbar pe oameni să se unească pentru a le fi mai bine. Nu e de mirare că socialismul a prin în mediile cele mai puţin şcolite: Europa de Est. Însă după agonia unui secol (care a cuprins şi exaltarea paroxistică a orgoliului – ca să nu spunem prostiei umane – finalizată prin cele două războaie mondiale) parcă Europa doreşte a reveni la valori mai apropiate de comunitate, mai


77

apropiate de viaţa reală a omului cotidian, nu acela din teoriile fascinante ale tratatelor cu mii de pagini ce-şi au locul în muzeele de psihiatrie.

Rousseau (unul dintre părinţii de seamă ai reformei lumii noastre) observa încă de când trasa planurile acestei lumi noi, că ea nu se va putea realiza în Europa, din cauza tocmai a omenilor cu şcoală. Pentru că spunea el: “nu mai găsim în fiinţa umană majestuasa simlicitate pe care i-a imprimat-o Creatorul ei, ci numai zbuciumul jalnic dintre pasiune acare crede că raţionează şi intelectul în delir”. De aceea observa petre Pânzaru, “pentru ca oamenii să se recunoască în cărţile şi manualele despre ei ar fi necesar ca autorii lor să analizeze riguros în primul rând faptele din realitatea social-uamnă înconjurătoare,să nu mai pună între oameni şi viaţa lor reală glasvandurile, perdelele de catifea ale propoziţiilor majestuoase.” Întrucât pe bună dreptate “adevăratul sens al vieţii trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în interiorul omului sau în psihicul său. Starea umană întotdauna îndreaptă, şi este îndreptată, către ceva sau cineva, altul decât sine: e – fie un sens de împlinit, fie o altă fiinţă umană de întâlnit. Cu cât uiţi mai mult de tine – dăruindu-te cauzei de a servi sau de a iubi pe altcineva – cu atât eşti mai uman şi mai realizat.” (Victor Frankl)

Acesta este şi motivul principal pentru care, la nivelul Europei ce se doreşte unită într-o comunitate oarecum inspirată din experienţa americană (deopotrivă organizatorico-administrativă, economică, social-etnică etc) se înfiinţează acele amintite Consilii Legislative pentru IMM-uri. De ce pentru IMM-uri şi nu pentru alte tipuri de societăţi. În primul rând pentru că societatea civilă (cetăţenii) aveau deja acces la iniţiativele de guvernare prin intermediul ONG-urilor, acele structuri cu cea mai mare credibilitate (cel puţin la nivel european şi american, nu însă şi în România) care gestionează cu promptitudine şi profesionalism uneori invidiat de multe instituţii ale statului, interesele cetăţenilor. Dacă adăugăm la acestea şi devotamentul, dăruirea personală a voluntarilor care lucrează în cadrul organizaţiilor amintite (deci fără să aştepte beneficii personale, ci se angajează tocmai pentru a dărui celolrlalţi din resursele lor), avem modelul ideal de insituţie chemată să sprijine dezvoltarea individuală şi comunitară. Şi atunci se pune întrebarea de ce a mai fost nevoie de crearea acestor conslilii speciale pentru IMM-uri, pentru firme care urmăresc până al urmă interesele lor, beneficiile lor individuale.

Răspunsul este foarte simplu: întrucât Europa a ajuns la înţelegerea importanţei calităţii solului în care semeni, aşa cum am arătat mai sus. Dar mai mult decât atât: vreme de secole s-a încercat satisfacerea nevoilor comunităţii de către instituţiile publice; în timp însă acestea, la fel ca şi biserica, a pierdut tot mai mult contactul cu realitatea cotidiană, cu nevoile reale al oamenilor. Astfel încât faptul că fiecare cetăţean participă la


78

guvernare (aşa cum o spun toate constituţiile) a rămas o pură utopie şi în cel mai bun caz un “contract social” nerespectat.

Cetăţenii în baza raporturilor sociale, a mecanismelor constituţionale şi a vieţii reale organizatorile la nivel de comunitate nu participă la guvernare. Acesta este şi motivul pentru care ruptura dintre, pe de o parte aşa-zisa clasă politică (care pune pe primul plan interesele economice şi nu binele comunităţii) şi dorinţa poporului (născută din trebuinţele lui autentice), de cealaltă parte, riscă să creeze rupturi dintre cele mai greu de remodelat. Aspect care s-a observat în acesată vară când popoarele celor mai interesate guverne de formarea Europei unite, au votat împotriva consituţiei federale. Tocmai întrucât guvernanţii în loc să pregătească cetăţenii pentru unire, şi-au pierduut zeci de ani investind în pregătirea intereselor economice şi geostrategice. Greşeală elementară de management organizaţional. Istoria lumii (fie ea militară sau economică) a demonstrat dintotdeauna că oamnnii – nu tehnologiile, raporturile, bunurile, energia, legile etc – numai oamenii sunt cei care fac totul în societate: şi pace, şi războiul, şi înfrângerea şi victoria. Ei sunt cei care distrug, dar tot ei pot şi să creeze. Cel ce nu-şi atrage oamnii de partea lui nu are cum obţine succesul. Acest principiu este unul fundamental implementate de căte managerii din firmele americane încă din perioada anilor ’50 (în fapt importat din culturile Orientului, în special de la Japonezi).

Încercând să remedieze această deficeinţă, europenii au transferat o parte a puterii IMM-urilor. ONG-urile sunt grupuri de oameni care decid, activează, militează pentru interese ale uno grupuri şi mase mari de alţi oameni; adică se păstrează încă aceastră influenţă p”paternalistă” de protecţie, “altcineva face pentru mine”. Or ceea ce s-a observat cu mare intensitate în ultimele decenii: omul social contemporan nu mai primeşte de pomană; el vea tot mai mult să fie stăpânul propriului destin; să muncească şi să merite. Adevărata împlinire pentru cel responsabil de sine este nuami atunci când a pus în lucru forţele lui creatoare, când ceea ce obţine este rezultatul muncii, deciziei, implicării personale şi riscurilor asumate. Omul contemporan se doreşte actor, nu spectator. Dar uneori el vrea să fie şi rgizor. Aceasta este condiţia sa.

Situaţia economică a Europei face ca majoritatea firmelor (peste 95% din cele 22 de milioane), să fie IMM-uri, având în medie 5 angajaţi. Aceasta ne arată din start că fiecare angajat este în mare măsură responsabil de bunul mers al întregii firme, al întregii afaceri. Fiecare angajat este oarecum un mic patron; sigur el patronează peste acea parte din profituri care se regăseşte în beneficiile distribuite lui ca angajat: cu cât afacerea merge mai bine, cu atât şi el are o parte mai mare. Or, tocmai aceşti cetăţeni sunt cei ce au cel mai real puls al pieţei trebuinţelor comunitare. Afacerile


79

şi mediul comunitar sunt părţi ale aceluuiaşi mare întreg, iar cei ce activează în domeniul acaferilor ştiu mai bine ca orice guvernant care sunt nevoile comunităţii. Mai mult chiar, aceşti oameni au şi capacitatea şi cultura (inclusiv tehnică, socială, profesională, managerială) pentru a înţelege la nivelul cel mai profund aceste nevoi şi a găsi soluţiile cele mai adaptate pentru satisacerea lor. Acesta este motivul înfiinţării consiliilor pentru IMM-uri.

De aici, pentru situaţia României o noă provocare în ceea ce-i priveşte în primul rând pe manageri: multe dintre şcolile care îşi propun să pregătească manageri nu iau în calcul dimensiunea socială, culturală şi spirituală a realităţii vieţii umane individuale şi comunitare. Degeaba îngropăm oamenii în cifre, grafice, tomuri de legi, teorii de şcoală şi alte asemenea, dacă nu-i învăţăm despre Iesponsabilitatea lor faţă de destinele întregii comunităţi din care fac parte, dacă nu-i educăm să cunoască fiinţa umană şi mediul în care trăieşte, să înţeleagă sinergia proceseolor vieţii la toate nivelele (aşa cum o făceau managerii antici) şi să-şi dezvolte potenţialul creator personal.

Experienţa noastră demonstrează că acest lucru nu se poate realiza pe structurile sistemelor vechi, inclusiv în cadrul celor şcolare. De aceea cea mai viabilă dintre soluţii ni se pare compeltarea programelor şcolare (de orice nivel, inclusiv universitare) cu programe alternative şi complementare de perfecţionare. În acest sens este şi optica Centrului Artemis, care, prin departamentele şi agenţiile sale urmăreşte să facă un prim pas pe aceată cale.

În aceste condiţii, Centrul Artemis a înfiinţat o structură-cadru fundamentată pe modelul clasic al unui incubator-agenţie de afaceri• dar cu deschidere şi spre sectoarele aferente proceselor optime ale dezvoltării comunitare:

– Administraţia publică locală şi centrală – Servicii comunitare prestate de IMM-uri – Servicii şi activităţi specifice sectorului ONG – Alte necesităţi ale comunităţii fără acoperire instituţională – Dezvoltarea durabilă familială şi individuală – Dezvoltarea profesională continuă – Promovarea şi dezvoltarea valorilor spiritului antreprenorial

Modelul de agenţie-icubator prezentat în continuare a fost realizat în parteneriat public-privat cu Facultatea de Busines a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi cu Asociaţia Studenţilor de la această facultate. În activităţile desfăşurate însă, s-au implicat atât studenţi de la alte facultăţi (în

• A se vedea pentru detalii A.Burcu & col. “Medii şi structuri-suport pentr iniţiative antreprenoriale”, Argonaut, 2005


80

total peste 300 de persoane) cât şi firme de pe piaţă sua instituţii publice locale.

Sub aspect juridic şi organizaţional, datorită formalităţilor administrative şi contabile, incubatorul a fost dat în folosinţă pe structurile private ale Centrului Artemis (care a şi proiectat modelul prezentat în continuare), utilizând în acest sens bazele sale financiar-contabile, juridice, organizaţionale, manageriale şi umane.

2. Definirea şi obiectivele conceptului Agenţia-incubator de afaceri reprezintă o structură-cadru creată pentru a sprijini iniţiative şi activităţi antreprenoriale de dimensiuni mici şi mijlocii, prin stimularea şi suţinerea proceselor specifice formării-dezvoltării, adresate deopotrivă afacerii şi conducătorului acesteia. Se urmăreşte totodată contribuţia la dezvoltarea comunitară şi la creşterea standardului de calitate a vieţii umane prin:

1. dezvoltarea şi perfecţionarea la un nivel superior de competenţe a resurei umane

2. stimularea creării de noi locuri de muncă, în mare parte chiar de către, şi, pentru tinerii absolvenţi în care comunitatea a investit deja o parte importantă din resursele sale

3. atragerea şi menţinerea tinerilor în spaţiul economic românesc 4. stimularea dezvoltării economice interne prin infuzia de

profesionişti adaptaţi noilor cerinţe ale realităţilor contemporane sub aspectul:

- pregătirii teoretice şi practice - experienţei profesionale - conştiinţei civice: înţelegerea, conştientizarea şi

responsabilitatea asupra valorillor şi scopurilor lumii actuale

- iniţiativei de reformare a spaţiului comunitar, naţional şi european

- energiei şi motivării în actul creator al muncii

Sunt vizate în mod special (dar nu exclusiv) următoarele procese: 1. Procesul de construcţie ideatică

prospectarea şi descoperirea şi evaluarea ideilor profitabile de afaceri

crearea de noi concepte, servicii sau produse necesare pieţei 2. Procesul de asigurare cu resurse


81

Resurse financiare: prin abordarea unei game lărgite de posibilităţi:

- Atragerea de investitori privaţi: persoane fizice, firme, organizaţii nonguvernamentale

- Programe de finanţare guvernamentale - Programe europene - Finanţări nerambursabile acordate de organizaţii

private - Granturi pentru proiecte cercetare-dezvoltare-

inovare managerială, economică şi industrială - Donaţii şi sponsorizări în bani - Autofinanţare şi finanţare în lanţ (profiturile – în

întregime sau în parte – obţinute de la o afacere se reinvestesc în lansarea sau dezvoltarea alteia)

Resurse materiale şi logistice, obţinute la costuri reduse prin realizarea de parteneriate durabile cu:

- Autorităţile publice locale şi centrale - Universităţile clujene, dar şi din alte centre, din ţară

şi străinătate - Firme de consultanţă - ONG-uri

Resurse umane: atragerea, implicarea şi stimularea dezvoltării porfesionale a studenţilor având caracter prioritar, suplinirea cu angajaţi şi profesionişti de pe piaţa muncii urmând a se realiza numai ca aspect subsidiar şi numai acolo unde resursa proprie nu poate fi regăsită sau formată

3. Procesul de asistenţă şi formare managerială profesională Presupune colaborarea cu profesionişti din domeniul academic

(universitar şi de cercetare), dar şi din producţie sau de pe piaţă, prin realizarea de contracte de parteneriat individuale sau la nivel instituţional, vizând:

- asistenţa de specialitate în crearea şi dezvoltarea activităţilor antreprenoriale

- completarea suportului teoretic universitar cu cel de dezvoltare profesională practică prin treininguri, ateliere şi seminarii extra-şcolare (care nu pot fi incluse în programa universitară dar se cer pe piaţă)

- transferul de experienţă şi abilităţi prin realizarea de activităţi asistate şi supervizate de profesionişi din producţie,activităţi ce se vor iniţia şi/sau derula de chiar studenţii asistaţi


82

Vizează de asemenea dobândirea de competenţe şi abilităţi teoretice şi practice complexe, specifice unui număr sporit de domenii conexe, aferente şi strict necesare unui bun profesinist pe noile pieţe de afaceri

4. Procesul de implementare strategică Se asigură tutoriatul, consilierea şi supervizarea permanentă pe

întreaga perioadă a iniţierii şi lansării afacerii, până în momentul în care aceasta ajunge la stadiul de funcţionare eficientă, iar managerul-antreprenor face dovada că deţine controlul asupra tuturor proceselor aferente respectivei activităţi

3. Structura juridică Sub aspect juridic Agenţia este parte componentă a Centrului Artemis, Direcţia Business Administration. Compelxitatea raporturilor pe care le gestionează Agenţia, depăşeşte însă limitele acestei repartiţii ce are mai mult caracter administrativ, întrucât se raportează la o complexitate lărgită de realităţi:

– Realitatea umană: formarea universitară a personalului; dezvoltarea şi antrenarea abilităţilor profesionale, a creativităţii şi inovării personale, planificareA şi gestiunea vieţii private (inclusiv familiale); managementul dezvoltării personale, motivarea factorului uman, etc

– Realitatea organizaţională: formarea viziunii parteneriale, dezvoltarea spiritului de echipă, implicare în rezolvarea problemelor celorlalţi, dezvoltarea conduitei profesionale (comportament, comunicare, relaţii publice, etichetă etc) în organizaţii în lumea afacerilor

– Realitatea socială: copartciparea la actul guvernării, relaţiile cu instituţiile publice interne şi internaţionale, cu asociaţiile profesionale, clienţii şi mediul comunitar; cerinţe de comportament faţă de probelmele globale ale omenirii (poluarea mediului, epuizarea resurselor, foametea şi sărăcia, exploatarea umană, terorismul, războaiele economice etc), interacţiuni tot mai complexe cu optica şi cultura diverselor medii umane, sprijinirea dezvoltării familiilor membrilor propriei organizaţii etc

– Realitatea antreprenorială: relaţiile cu partenerii de afaceri, noile tehnologii, parteneriate trans-culturale şi pieţe trans-naţionale, bătălia pentru resurse naturale şi artificiale, monopolurile comerciale, politice şi legislative etc


83

– Realitatea materială: modalităţile de obţinere a resurselor materiale (bani, materii prime, bunuri, tehnologii, creaţii industriale şi intelectuale); impunerile fiscale, tehnici şi strategii de gestiune eficientă a resurselor intreprinderii (manageriale, juridice, contabile etc); strategii privind dezvoltarea profitabilă a afacerii în acord cu dezvoltarea comunitară etc

Din aceste motive Agenţia se va afla în permanentă interacţiune

deopotrivă cu activităţile celorlalte departamente (care au servicii axate pe capitolele arătate anterior) dar şi cu agenţi externi, persoane fizice sau juridice. Aceştia vor participa după caz, în calitate de colaboratori, parteneri, sponsori, finanţatori, investitori, asociaţi etc în cadrul obiectivelor dezvoltate de Agenţie. În funcţie de statutul alocat fiecărei entităţi dintre cele arătate şi de realităţile concrete (juridice, financiar-contabile, economico-strategice etc) necesar a fi luate în calcul pentru optima finalizare a activităţilor propuse, se vor alege formele juridice de colaborare cele mai eficiente.

Astfel alături de structura juridică de bază a Centrului Artemis (Societate în Participaţiune compusă din Fundaţie şi SRL) se vor putea aplica la următoarele versiuni:

1. Contract de parteneriat public-privat (în raporturile cu instituţiile

publice) 2. Înfiinţarea de noi structuri juridice (IMM sau ONG) pentru

obiective de activitate (afaceri) determinate (concrete) prin participarea la capitalul social al acestora de către Centrul Artemis (alături de alţi investitori) sau

3. Constituirea de noi societăţi în participaţiune având de o parte Centrul, iar de cealaltă parte una sau mai multe dintre noile structuri juridice înfiinţate (de ex mai multe SRL-uri ale studenţilor, sau PFA-uri realizate de aceştia)

4. Asocierea în participaţiune între unele sau mai multe dintre structurile de mai sus şi liber profesionişti de pe piaţă, sau persoane fizice autorizate în regim economic

4. Structura organizaţională

Agenţia face parte din structura organizaţională a Centrlui Artemis şi beneficiază de autonomie managerială faţă de celelalte departamente, însă necesităţile funcţionale impun colaborarea strânsă cu acestea pentru a


84

suplini necesarul de activităţi specifice domeniilor: comunicare şi relaţii publice (publicitate, mass-media, relaţii cu instituţiile publice, cu partenrii şi clienţii etc), proiectare, resurse umane (în special voluntariat), activităţi de formare profesională calificată, secretariat, activităţi financiar contabile şi juridice etc Datorită suplinirii anumitor necesităţide către alte sectoare ale Centrului, în cadrul Agenţiei funcţionează numai două departemente:

1. Departamentul servicii antreprenoriale 2. Departamentul planificare şi activităţi antreprenoriale – Incubatorul

de afaceri propriu-zis

Orice nouă iniţiativă antreprenorială are două opţiuni majore: 1. de a se deruleza integral pe platforma juridică, administrativ-

organizatorică, funcţională şi contabilă a Centrului Artemis (de aici şi denumirea de “incubator” dată acestui tip de operaţiune)

2. de a se constitui pe unul dintre tipurile de structuri societare permise de legislaţia în vigoare: societate comercială-tip (SLR, SA), Societate agricolă, Cooperaţie, Societate civilă profesională, Societate în participaţiune, după modalităţile strategice de combinare expuse la secţiunea anterioară

În oricare dintre versiunile alese, în funcţie de situaţia concretă şi de evoluţia procesului de dezvoltare a afacerii, în final se urmăreşte retragerea totală a tutoriatului (managerial şi financiar) acordat de Centrul Artemis, operând transferul afacerii în exclusivitate (şi în toate componentele sale) în administararea managerilor proprii. Managerii pot decide continuarea colaborării cu Centrul, de pe poziţii de egalitate deplină, parteneriatul putând avea ca obiective cu titlu de exemplu:

– susţinerea în continuare a misiunii Centrului prin co-participarea la prestarea activităţilor specifice acestuia

– asocierea în vederea lărgirii gamei de investiţii în propria afacere – investirea în crearea şi lansarea de noi afaceri, sau în

dezvoltarea obiectivelor unor afaceri deja lansate de Centru – sponsorizarea activităţilor comunitare realizate de Centru sau

de parteneri ai acestuia – acordarea de burse de studiu, de creaţie, de inovare pentru

studenţii implicaţi în activităţile Centrului – acordarea de premii sau finanţări pe criterii de competiţei pentru

proiecte viabile (pentru iniţierea de noi afaceri, pentru obiective comunitare, pentru inovare în domeniul calităţii vieţii etc)


85

5. Tipologia serviciilor Seviciile prestate de Agenţia-Incubator se înadrează în gamele:

- consultanţă antreprenorială (managerială, juridică, financiar-contabilă, strategică etc)

- proiectare de sisteme antreprenoriale (afaceri sau obiective, programe, structuri etc)

- asistenţă şi supervizare la implementarea şi dezvoltarea afacerilor - evaluare şi diagnoză (managerială, organizaţională, economică) - cercetare-dezvoltare-inovare - educaţie continuă şi dezvoltare profesională - atragerea şi dezvoltarea resurselor umane şi materiale - suport (investiţional, structural, logstic etc) pentru antreprenori şi

obiective de afaceri - structură-tampon de absorbţie a riscurilor

Sub aspectul managerial al politicii antreprenoriale, Agenţia

funcţionează după modelele şi principiile corelate ale unor structuri cu exersare îndelungată pe piaţă:

Societate de Investiţii, în ceea ce priveşte: - selectarea proiectelor de investiţii - consultanţa de specialitate - superivizarea şi asistenţa managerială la implementare şi pe durata

primilor ani de funcţionare - dezvoltarea managerială pentru administratori prin transferul de

competenţe şi experienţă Centru de formare, perfecţionare şi plasare a forţei de muncă,

urmărind în special: - realizarea de materiale, programe şi activităţi educaţionale cerute

de piaţa forţei de muncă - recrutarea, evaluarea şi plasarea forţei de muncă - dezvoltarea competenţelor profesionale ale angajaţilor - evaluarea şi diagnoza organizaţională - proiectare managerială şi organizaţională - managementul resurselor umane

Incubator de afaceri, având ca obiective principale: - atragerea de resurse pentru proiecte antreprenoriale - sprijinirea pe toate căile necesare şi posibile a noilor antreprize

(firme, programe, obiective economice, proiecte academice de inovare economică etc)


86

- asigurarea suportului şi asistenţei de specialitate (financiar-contabilă, juridică, managerial-strategică, etc până la maturizarea noii antreprize)

Centru pentru dezvoltare managerială, destinat iniţiatorilor şi conducătorilor de afaceri:

- dezvoltarea creativităţii şi inovării economice (la nivel individual şi organizaţional)

- exersarea statsului managerial în companii - exersarea inovaţiei antreprenoriale (tehnici, strategii, structuri,

“jonglerii” etc deopotrivă manageriale, juridice, financiar-contabile, administrativ-tehnice, strategice, de marketing, etc)

6. Administrarea Agenţiei Agenţia este condusă de un Director executiv, fără drept de

reprezentare legală, numit prin decizia Consiliului director al Centrului Artemis.

Directorul executiv este asistat de Consiliul Managerial, compus din: 1. şefii departamentelor şi oficiilor Agenţiei 2. reprezentantul legal al Asociaţiei Studenţilor de la Business 3. managerii interni, numiţi pentru fiecare dintre afacerile incubate Şefii departamentelor şi oficiilor Agenţiei, precum şi managerii interni

sunt numiţi prin decizie a Consiliului Director al Centrului Artemis la propunerea Directorului executiv. Consiliul Director poate solicita motivarea propunerii după caz prin orice tip de evaluări profesionale: recomandări, probe teoretice şi practice, realizări profesionale, experienţă dovedită etc

Managerii sunt numiţi pentru fiecare dintre afacerile incubate pe baza

unui regulament care respectă următoarea ordine a principiilor de elaborare: 1. competenţa profesională 2. aportul la capitalul social al noii afaceri 3. importanţa managerială, strategică sau logistică pentru noua afacere 4. alte aspecte considerate relevante pentru buna dezvoltare a noii afaceri Consiliul Managerial adoptă hotărâri în tot ceea ce priveşte activitatea

Agenţiei cu majoritate absolută (50% + 1 din numărul total), ca regulă generală. Hotărârile privind investirea (sub orice formă şi resursă) în noi obiective de afaceri (interne – incubate, sau externe – prin asociere) se adoptă cu majoritate calificată de ¾ din numărul total.


87

Hotărârile adoptate de Consiliul Managerial sunt supuse contrasemnării Directorului executiv. Acesta poate refuza contrasemnarea numai motivat.

Hotărârile contrasemnate se înaintează Consiliului Director al Centrului Artemis. Decizia ConsiliIlui Director poate fI atacată în instanţă potrivit dreptului comun şi prevederilor din contractele de parteneriat încheiate pentru fiecare obiectiv antreprenorial în parte, cu persoanele fizice şi/sau juridice implicate.

Managerii de la toate nivelele, sunt responsabili, în faţa Consiliului Director, sub aspect juridic şi administrativ pentru activitatea desfăşurată, conform sepcificului şi contractelor de management încheiate (voluntariat, convenţie civilă, societate în participaţiune, contract de muncă)

SECŢIUNEA A II-A FUNCŢIONAREA

ŞI AVANTAJELE INCUBATORULUI DE AFACERI I. Principalele etape ale algoritmului funcţional Procesul-cadru general de funcţionare al incubatorului parcurge ca regulă generală următoarele etape:

1. Prospectarea ideii de proiect

Această primă etapă este necesar să parcurgă următoarele faze: Originea (descoperirea) ideii:

Idee de casă (aparţine membrilor sau angajaţilor Centrului precum şi structurilor asociate – membri ASB, managerii sau personalul societăţilor colaboratoare etc)

Idee de vecinătate: aparţine studenţilor Facultăţii de Business în cadrul sau în afara proiectelor şcolare

Idee terţă: aparţine studenţilor, colaboratorilor externi, partenerior, rudelor, altor persoane

Arhivarea ideilor: Ideile indiferent de sursa acestora se arhivează prin înscrierea

într-un registru special care se ţine în format electronic şi tipărit, sub responsabilitate administrativă (adică persoana însărcinată cu păstrarea secretului poate fi sancţionată pe cale internă, organizaţională şi de serviciu, pentru divulgarea lor fără acordul conducerii; la fel şi dacă din culpă ajung la cunoştinţa terţilor)

Registrul este util mai ales pentru sesiunile de construcţie a noi afaceri, prin brainstorming, şedinţe, întruniri, sau individual de persoanele autorizate. Poate fi autorizată să aibă acces la acest


88

registru, orice persoană din cadrul Centrului, cu aceleaşi răspunderi ca la punctul anterior

2. Analiza primară a ideii

Ideile noi, la fel ca şi cele din arhivă, sunt analizate printr-o evaluare primară sub mutiple aspecte, de către Comisia de Evaluare, desemnată de Consiliul Managerial al Agenţiei, şi numită prin decizie a Consiliului Director al Centrului. Comisia are caracter permanent şi un număr de membri determinat. Pentru fiecare evaluare în aprte, comisia poate decide apelare şi la alţi profesionişti de pe piaţă, în măsura în care interesul o cere pentru detalii de psecialitate. Evaluarea realizată în această fază vizează în special următoarele aspecte:

Specificul ideii (dacă se încadrează în viziunea şi coordonatele Centrului)

Accesibilitatea (dacă Centrul îşi poate permite şi când) Profitabilitatea (dacă ideea, cel puţin în acea formă poate

aduce beneficii; beneficiile se vor aprecia sub toate aspectele: financiare, logistice, de imagine, de avantaje etc)

Oportunitatea (adcă este este momentul cel mai bun epntru Centrul să investească)

Tot în această etapă se va evalua forma sub care merită tratată ideea pe baza căreia se va construi poriectul de obiectiv: singură sau combinată cu altele din arhivă sau noi; transformată şi în care puncte etc. În urma acestei modelări se va lua decizia finală cu două opţiuni:

ideea se depozitează în arhivă în aşteptarea altui moment mai favorabil

ideea merge mai departe şi trece în faza de proiectare

3. Proiectarea obiectivului Etapa de proiectare este diferită în funcţie de natura obiectivului, ea înseşi complexă. Cele trei variante posibile sunt următoarele:

plan de afaceri (pentru finanţare, pentru investiţii sau pentru implementare după caz)

proiect de finanţare (mai ales pentru obiective ce se pot încadra la finanţări nerambursabile)

ambele, alăturate – pentru acele obiective complexe, care acopot atrage deopotrivă finanţări, investiţii, parteneriate, granturi, donaţii şi sponsorizări şi alte asemenea

Proiectarea este în sarcina Comisiei de Evaluare, care va colabora cu profesionişti interni sau externi şi cu departamentul Proiecte şi Programe al Centrului.


89

Se va constitui pentru fiecare obiectiv în parte Echipa de Proiectare formată din cel puţin un membru al Comisiei şi din profesionişti şi colaboratori interni ai Centrului (angajaţi, voluntari, parteneri etc – orice persoană care are o relaţie contractuală stabilă cu Centrul). Echipa îşi va alege un şef pentru toată durata operţiunii de proiectare cu funcţia de Manager de proiect. Managerul nu poate conduce decât un singur proiect, individual, o dată. Se exceptează priectele care pot fi conexate (ex: se relaizează în paralel un plan dea faceri şi un plan de finanţare pentru acelaţi obiectiv, sau pentru obiective înrudite care se sprijină reciproc) Consiliul Director al Centrului va numi, la propunerea Consiliului Mangerial al Agenţiei, un manger pentru implementarea fiecărui obiectiv în parte, cu funcţia de Coordonator program sau Manager de intreprindere (eventual director: de firmă, ong etc în funcţie de forele juridice de implementare). Dacă Managerul de implementare există de la început (de ex. chiar îi aparţine ideea) el va participa obligatoriu la fazele majore ale proiectării. Profesioniştii externi nu fac parte din echipa de proiectare. Comisia poate solicita colaborarea oricărui departament al Centrului sau profesionist intern considerat necesar. Orice membru intern al Organizaţiei Centrului poate participa concomitent la mai multe Echipe de Proiectare, în limita disponibilităţilor personale, dar cu aporbarea Consiliului Managerial. Aprobarea se acordă la constituirea echipei, sau ulterior, iar obţinerea ei reprezintă sarcina Mangerului de proiect.

4. Procurarea resurselor necesare

Etapa de procurare a resurselor presupune un complex de acţiuni care, în funcţie de situaţia fiecărui obiectiv în parte, pot viza: a) strângerea propriu-zisă a resurselor

Campanii de promovare Campanii de strângere de fonduri Campanii de finanţare sau de creditare Campanii de colaborare şi de investiţii Campanii de susţinere mediatică, logistică etc Decizii de finanţare internă (din fondurile proprii ale

Centrului sau din afacerile-pui) b) găsirea locaţiilor cele mai potrivite pentru implementare c) procurarea dotărilor şi altor utilităţi d) negocieri cu Banca Centrului pntru alocarea de resurse ( a se vedea mai jos criteriile de funcţionare ale acesteia) etc


90

5. Realizarea negocierilor contractuale şi a structurilor juridice

Etapa vizează: a) negocieri contractuale formale (juridice, contabile, structurale etc); se va determina cele mai bune modalităţi sub aspectul formelor structural-juridice pentru investiţii, finanţări, colaborări, asocieri, contracte, sructuri juridice etc b) negocieri contractule de piaţă: se vor negocia preţuri, pieţe, parteneriate comerciale sau logistice favorabile, strategii de afaceri etc

6. Implementarea

Implementarea se realizează de către managerul de program (managerul propiu-zis al intreprinderii respective). Acesta, pe baza proiectului sau planului de afaceri, derulează procedura de implementare, formându-şi echipa potrivită. Managerul de program este sprijinit de toate departamentele Centrului, atât cât este necesar şi în limita resurselor prevăzute în proiect/plan de afacere.

Managerii de programe beneficiază de sprijin egal din partea Centrului indiferent că sunt doar mandatari ai obiectivelor încubate (care se realizează pe structura juridică a Centrului) sau sunt proprietari de firme (sau alte structuri juridice) şi colaborează cu Centrul prin asociere pentru respectivul obiectiv.

7. Monitorizarea şi tutela

Tutela se manifestă sub aspectul asistenţei, consultanţei şi supervizării, pe toată durata de la iniţierea implementării, până în momentul în care managerul şi afacere dovedesc posibilitatea de a se derula în continuare pe cont propriu; tutela vizează sectoarele:

Managerial Strategic şi de imagine publică Marketing şi logistic Juridic şi financiar-contabil Profesional pentru alte domenii Financiar sau material Orice alte domenii necesare

Monitorizarea presupune urmărirea şi evaluarea activităţii atât pe parcurs, cât şi în anumite momente (puncte de control) prevăzute pe traseul afacerii încă din momentul proiectării. Se vor monitoriza toate aspectele, inclusiv (şi mai ales) accentuându-s epe oameni. Formarea oamenilor (indiferent de postul ocupat în respectiva organizaţie) reprezintă obiectivul principal al incubatorului (şi în fapt parte din Misiunea Centrului), motiv


91

petntru care fiecare persoană implicată va avea propria fişă de evoluţie, independentă de cea a organizaţiei (afacerii). În funcţie de punctajul primit se va face selecţia ulterioară pantru repartizarea în alte proiecte, programe sau afaceri, precum şi alegerea postului celui mai potrivit. De asemenea evaluările primite din partea monitorilor va fi disponibil pentru companiile interne sau străine de pe piaţa unde persoana în cauză doreşte să intre.

Activitate de monitorizare şi punctare se realizează după un regulament ce se întocmeşte de Consliul Managerial al Agenţiei, se aprobă de către Consiliul Director al Centrului şi se face cunoscut participanţilor într-un proiect/ program/ afacere înainte de implicarea lor în acestea ctivităţi. Regulamentul poate fi şi diferit, peronalizat în funcţie de anumite tipuri de obiective antreprenoriale derulate.

Schematic algoritmul de funcţionare a procesului incubării poate fi

reprezentat ca în figura de mai jos. II. Avantajele incubatorului

Aşa cum am avut ocazia să arătăm pe percursul prezentului volum, cele mai mlte iniţiative privind sprijinirea afacerilor, indiferent că se concretizează sub aspectul incubatoareleor, centrelor de consultanţă, parcrilor tehnologice şi de inovare, agenţiilor de formare şi plasare profesională, cursurilor antreprenoriale etc, toate aceste forme fie se derulau pe lângă instituţii ale statului (direcţii, agenţii, consilii judeţene, ministere, universităţi etc) fie erau sprijinite în mod puternic de structuri care urmăreau în mod direct valorificarea imediată a rezultatelor astfel obţinute (şi ne referim aici în special la universităţile americane şi europene care au centre de inovare finanţate de ele însele, sau la universităţile germane care motivează colaborarea dintre sectorul public şi investitorii privaţi într-un parteneriat reciproc-avantajos). În ceea ce priveşte situaţia din România, cel puţin aşa cum sunt actualmente legile şi mentalităţile (care în final crează legile) sectorul public este încă puţin eficient în finanţarea unor astfel de iniţiative sau structuri. Motivele sunt numeroase, iar tratarea lor nu face obiectul volumului de faţă. Acest fapt însă nu împiedică realizarea practică (poate chiar mai performantă) a unor astfel de centre, cu finanţare integral privată şi cu forme de colaborare protocolară cu instituţiile statului. Când spunem protocolar înţelegem în primul rând evitarea atingerii celor două mari forţe de respingere din partea instituţiilor publice: asumarea responsabilităţilor şi respectiv participarea cu fonduri. Aceste capitole vor fi acoperite de


92

investitorii privaţi şi respectiv de managerii care desfăşoară în mod concret obiectivele incubate în cadrul centrului. Astfel încât colaborarea cu insituţiile publice urmează a se realiza (deloc lipsit de semnificaţie) pe următoarele coordonate (în special):

• sprijinirea logistică, strategică şi de imagine (ceea ce dă greutate şi credibilitate proiectlui, activităţii şi echipei manageriale)

• aplicarea în parteneriat la diverse programe de finanţare (pe lângă avantajele expuse anterior acest aspect sporeşte semnificativ

Sistematizare

Arhivare

Priectarea obiectivului

antreprenorial

Echipa de proiectare

Manager de proiect

COMISIA DE EVALUARE

Accesarea resurselor

Manager de afacere/obiectiv

Echipa de implementare

Personal propriu al

programului

Auxiliari

Implementarea Programului de obiectiv

Tutelă şi monitorizare

Evaluarea primară a ideii NU

DA

IDEE


93

şansele de obţinere a fondurilor solicitate şi contribuie la sporirea încrederii cetăţeanului-client în serviciile oferite şi în investirea banilor luaţi pe proiect)

• punerea la dispoziţie a spaţiilor, dotărilor, infrastructurii şi tehnologiilor proprii

• atragerea şi implicarea forţei de muncă tinere, inclusiv a celei semi-calificate (studenţi) şi a voluntarilor

Cele mai rentabile asocieri sunt acelea realizate cu universităţile şi administraţia locală. Beneficiile sunt multiple de toate părţile, în continuare noi arătând numai câteva dintre cele mai importante pentru fiecare dintre parteneri (s-a luat în calcul, din partea sectorului public numai componenta univarsitară, însă şi asupra administraţiei locale se răsfrâng o serie de beneficii, ulele chiar reale, comunitare şi nu doar cu tentă electorală): a) pentru colaboratori

posibilitatea de a valorifica propriile idei de afaceri şi competenţele profesionale în diverse domenii

posibilitatea de a crea propriul loc de muncă, în calitate de manager sau în alte calităţi care implică mai puţină răspundere (contabile, agent de vânzări, negociator, secretar, membru în echipele de proiectare, strateg, consilier în imagine publică, selecţioner resurse umane, treiner, etc)

posibilitatea de a pune în practică iniţiativele personale fără a deţine capital sau alte resurse proprii

posibilitatea de a câştiga bani din munca proprie combinată cu a altora, după propriile criterii

riscurile sunt diminuate şi absorbite de incubator: prin colaborarea cu porfesionişti în domeniile importante (şi riscante) de afaceri; prin consultanţa de specialitate oferită de incubator; prin acoperirea întârzierilor la încasări de bani şi evitarea blocajului de lichidităţi, prin forme de investire sau finanţare de către incubtor pentru dezvoltare, rectificare, echilibrare a activităţii etc

b) pentru incubator posibilitatea de a dezvolta afaceri de multe dimensiuni prin facilitarea întâlnirii dintre cei cu resurse pe de o parte şi cei cu dorinţa de a dezvolta diverse obiective de afaceri, sau de a lucra pentru acestea posibilitatea de a obţine profituri din această intermediere, din consultanţa de specialitate acordată, din asistenţa şi tutoriatul precum şi din riscurile asumate pentru bunul mers al activităţilor incubate posibilitatea de a decide reinvestirea profiturilor în noi afaceri incubate


94

posibilitatea de a câştiga imagine şi credibilitate pe pieţele economice, administrative, nonguvernamentale etc în măsură a atrage resurse de mari dimensiuni pentru realizare de obiective de asemenea mari şi complexe, libere de constrângeri şi performante etc posibilitatea de a sprijini tinerii (studenţi, absolvenţi) în a-şi crea un loc de muncă în cadrul incubatorului sau în activităţile incubate realizarea de echipe multidisciplinare (prin cooptarea celor cu idei, celor cu abilităţi şi competenţe, celor cu resurse etc) şi aplicarea la proiecte şi programe de anvergură, care altfel (doar cu angajaţi) nu se pot realiza posibilitatea de a forma profesional şi uman tinerii colaboratori şi de a-i antrena pentru nivele superioare de competenţe profesionale şi comunitare posibilitatea de a sprijini prin resursele atrase (oameni, bani, logistică, proiecte, colaboratori etc) celelalte departamente (în special agenţiile) Centrului spre a se lansa şi a oferi comunităţii servicii la costuri minime (în fapt întreaga Divizie Comunitară) posibilitatea de a susţine prin resurse Divizia Academică, în special în descoperirea şi antrenarea talentelor în domeniul cercetării-dezvoltării-inovării; de a susţine realizarea şi impelmentarea pe piaţă a noi structuri educaţionale (de la grădiniţă la universitae) cerute de timpurile viitoare (cu alte principii, alte tehnologii, alte raporturi interumane etc)

c) pentru investitori siguranţa mai mare la realizarea învestiţiei (ne reamintim statisticile promovează o rată de 80% afaceri reuşite prin incubare, faţă de 30-40% pe cont propriu) posibilitatea de a găsi o afacere profitabilă indiferent de mărimea capitalului disponibil (capitalurile mici ori se investesc în obiective mai mici, ori se cumulează pentru obiective de anvergură) posibilitatea ca petnru proiectele lor personale să li se ofere un cadru de lansare care să completeze deficienţele acestora în materie de: capitaluri, competenţe, resurse materiale, umane, logistice (de ex. pentru completarea resurselor se apelează la finanţări europene, guenramentale sau ong, lucru pe care investitorul singur nu l-ar fi putut realiza)

d) pentru studenţi practica din timpul facultăţii dobândirea de experienţă în domeniile dorite câştigarea de bani şi vechime legală în muncă experimentarea propriilor iniţiative învăţarea de lucruri noi, care nu se predau în şcoală


95

reducerea taxelor de şcolarizare prin parteneriate încheiate între Centru şi anumite facultăţi (de ex. produsele sau serviciile obţinute din activităţile derulate de incubator se dau facultăţilor în schimbul reducerii taxelor pentru membrii echipelor realizatoare etc) posibilitatea de a obţine burse de studii în ţară şi strţinătate din parte Centrului posibilitatea de a deveni cunoscuţi, dovedind firmelor ce pot realiza efectiv, astfel încât acestea să se orienteze spre a-I angaja la absolvire, sau de a le oferi burse de şcolarizare etc posibilitatea de a beneficia de activităţi extraşcolare de relaxare, implicare comunitară, schimburi de experienţă cu manageri, companii, ong-uri din ţară şi străintate etc.

e) pentru facultatea asociată atrage noi candidaţi la cursurile acesteia sau în activităţile conexe scoate pe piaţă absolvenţi mult mai performanţi sub aspectul experienţei, pregătirii teoretice şi practice, poate chiar manageri ai unor afaceri de renume, sau angajaţi profesionişti cu 4 ani de experienţă în domeniile specifice creşte imaginea publică şi cota pe piaţa de profil (ceea ce atrage un alt statut în cadrul universităţii şi la nivel de minister, o altă politică de distribuire a fondurilor etc) acoperă o parte importantă din cerinţele studenţilor privind practica, dezvoltarea iniţiativei private, perfecţionarea în cee ce priveşte formarea colaterală prin alte cursuri, ateliere, seminarii, laboratoare decât cele oferite de minister, etc

Prof.univ. Aurelian Burcu Coordonator, Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business Lector.univ.dr.ing. Liciniu Alexandru Kovàcs Facultatea de Business, Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Ing. Gabriel Marius Pop Director executiv, Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business Asist.univ. Manuela Lupu Cercet.şt. Centrul Artemis, Cluj-Napoca Cercet.şt. Alexandra Pop Consilier juridic, Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business


96

BIBLIOGRAFIE

1. Acris – Centrul de servicii comunitare. Ghid de implementare, Cartea Universitară, Bucureşti, 2004

2. R. Big & col. – Dezvoltarea abilităţilor manageriale în IMM: ISDD 2000 - manual de instruire, Ed. Fundaţiei CDIMM Maramureş, 2000

3. M. Bucureanu – Management şi creativitate în micile afaceri, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

4. A. Burcu – Centrul Artemis de la teorie la practică.Planul de afaceri, Fundaţia Mercur, 2003

5. A. Burcu, A. Pop – Structuri juridice asociative de participare în afaceri, Ed Argonaut, 2005

6. A. Burcu – Fundamentele formării manageriale, Ed. Argonaut, 2005

7. A. Burcu – Medii şi structuri-suport pentru iniţiative antreprenoriale, Ed. Argonaut, 2005

8. A. Burcu – Managementul succesului: curs teoretic şi practic pentru dezvoltare profesională, Ed. Mega 2003

9. I. Ceauşu – Compendiu managerial. Excelenţa în management, Ed. Academică de management, 2004

10. C. Marandel & col. – Incubatorul de afaceri. Manual de înfiinţare şi operare, Ed. Expert, Bucureşti, 2003

11. L.A. Kovacs – Dicţionar de termeni din industria hotelieră, Quo Vadis, Cluj-Napoca, 1998

12. L.A. Kovacs – Comunicaţiile firmei, Presa Universitară Clujeană, 2004

13. R. Lalkaka & col. – Rolul incubatoarelor de afaceri în dezvoltarea economică, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000

14. M. Moldoveanu – Ştiinţa afacerilor, Ed. Expert, Bucureşti, 1995

15. O. Nicolescu – Management comparat, Ed. Economică, 1998

16. I. Piţurescu – Centre incubatoare de afaceri, Ed. Giulestino, Bucureşti, 2002

17. *** FIMAN – Parteneriatele: cheia pentru crearea de locuri de muncă. Experienţa din ţările OCDE


97

Orice acţiune trebuie reprodusă la început în gând; tot ce se clădeşte de mâna omului trebuie creat întâi la scară mică, precedat de o machetă; în proiect stă înseşi esenţa umanităţii. Mircea Maliţa


98

INVESTIGATORUL SUB ACOPERIRE

Calităţile omului nu sunt decât defecte vindecate. Teodor Muşatescu

1. Preliminarii Datorită extinderii fenomenului criminalităţii şi ineficacităţii metodelor

clasice foarte multe ţări au recurs la utilizarea tehnicilor sau operaţiunilor sub acoperire. Apreciem că în condiţiile în care şi la noi modalităţile de pregătire şi săvârşire a infracţiunilor prezintă forme tot mai diversificate, în faţa cărora posibilităţile de descoperire devin anevoioase prin mijloacele probatorii existente în legislaţia procesual penală rămână, introducerea instituţiei ,, investigatorului sub acoperire” s-a impus cu deosebită necesitate.

Acest lucru se petrece şi în contextul în care reacţia opiniei publice în a acorda sprijin organelor anchetatoare nu este întotdeauna cea dorită, astfel încât e obligatorie diversificarea modalităţilor de culegere de informaţii privitoare la descoperirea faptelor ilicite şi identificarea autorilor acestor fapte.

În actuala reglementare, subiecţii oficiali care pot efectua acte premergătoare potrivit Art. 224 C.p.p. sunt: procurorul, organele de cercetare penală ale poliţei (poliţia judiciară), lucrătorii operativi din cadrul Ministerului de Interne, organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, prin lucrătorii operativi anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

Investigatorul acoperit reprezintă, în acest context, o categorie nouă de subiect oficial în cadrul activităţii de prevenire şi combatere a săvârşirii unor infracţiuni grave.

Această nouă categorie de subiecţi procesuali cu provenienţă relativ recentă în legislaţia română s-a bucurat însă de o bogată experienţă şi practică în legislaţiile străine. Tehnicile sub acoperire au cunoscut o evoluţie şi dezvoltare importante în SUA şi în marea majoritate a statelor europene, în domeniile criminalităţii grave, reprezentând principala armă în lupta contra marii delincvenţe. În SUA întâlnim diverse titulaturi: undercover agent, undercover employer, undercover officer; şi în Franţa regăsim o terminologie specifică- le travail sans-couverture, pratique strategies operations, methodes undercover (particularităţile instituţiei agentului sub acoperire în diferitele legislaţii urmând a fi relevate într-o secţiune viitoare a demersului nostru )

2. Sediul materiei Codul de procedură penală reglementează instituţia investigatorului sub

acoperire în Art.224¹- 224. Reglementările de principiu prevăzute în


99

articolele menţionate au fost indroduse prin Legea de modificare 281/2003 ulterior apariţiei unor reglementări speciale ale instituţiei, deoarece investigatorul acoperit a fost prevăzut pentru prima dată în legislaţia noastră într-o lege specială, Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, care, la Art. 21 prevedea: ,,procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiţi pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea mijloacelor de probă, în situaţiile în care există indicii temeinice că a fost săvârşită sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute de prezenta lege”.

Iniţial, instituţia investigatorului sub acoperire a fost astfel strâns legată de Legea 143/2000, act normativ ce a consacrat-o, ulterior fiind însă extinsă şi cu privire la alte domenii prin alte legi speciale şi ordonanţe de urgenţă:

O.U.G nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional

Anticorupţie; publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11 aprilie 2002, adoptată prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, Monitorul Oficial 523 din 18 iulie 2002 şi modificată şi completată prin Legea de adoptare menţionată, prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, Ordonanţa Guvernului nr. 102 din 24 octombrie 2003, Ordonaţa de Urgenţă nr. 24/2004;

Legea 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial nr.219 din 18 mai 2000 , modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83 din 29 august 2000; Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 dim 4 aprilie 2002; Legea nr.161 din 19 aprilie 2003.

Legea nr.678 21 noiembrie 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane; publicată în Monitorul Oficial nr.783 din 11 decembrie 2001, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 143 din 24 octombrie 2002, Legea 39 din 21 ianuarie 2003.

O.U.G. nr.104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române; publicată în Monitorul Oficial nr.351 din 29 iunie 2001, aprobată prin Legea nr.81 din 26 februarie 2002, Monitorul Oficial nr. 154 din 4 martie 2002, modificată şi completată prin Legea de aprobare, Legea nr.196 din 25 mai 2004.

Legea nr.218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicat[ ]n Monitorul Oficial nr.305 din 9 mai 2002.

Legea nr.39 din 21 ianuarie 2003 pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 23 ianuarie 2003.


100

Codul de procedură penală aduce apoi reglementarea la nivel de lege organică, în Articolele 224¹-224.

În continuare au loc modificări de ordin procedural cu privire la organizarea instanţelor, organizându-se parchete specializate în combaterea criminalităţii organizate şi a terorismului prin Legea 508 din 17 noiembrie privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, reglementări pe care le vom detalia într-o secţiune specială a demersului nostru. Succint, amintim aici doar faptul că Articolul 17 din lege prevede că: ,,În cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele atribuite prin prezenta lege în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub acoperire sau colaboratori şi informatori ai poliţiei judiciare, in condiţiile prevăzute de Art. 224¹-224 din Codul de procedură penală, care se aplică in mod corespunzător.

Şi potrivit Legii 508/ 2004 investigatorii sub acoperire sunt ofiteri sau agenţi de poliţie judiciară special desemnaţi în acest scop şi pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului anume desemnat de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

2. Noţiunea de ,,investigator sub acoperire”

O primă definiţie a noţiunii de investigator acoperit o regăsim în Art.1,

lit.k din Legea 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri - ,,poliţist special desemnat să efectueze, cu autorizarea procurorului , investigaţii în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor şi acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată”.

Prima definiţie dată investigatorului sub acoperire e cantonată în domeniul prevăzut de legea respectivă, traficul şi consumul ilicit de droguri, fără a avea o aplicabilitate de maximă generalitate.

Dispoziţiile Art.224¹, alin. 2 din Codul de procedură penală prevăd definiţia de aplicabilitate generală: ,, investigatorii acoperiţi sunt lucrători operativi din cadrul Ministerului de Interne, precum şi din organele de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea


101

siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată, în condiţiile prevăzute în Art.224² şi 224³”.

În doctrină instituţia a fost caracterizată pe larg şi definită astfel: ,,Investigarea acoperită reprezintă o tehnică specială de cercetare undercover, aplicată de o formaţiune special prevăzută de lege, care constă în intrarea sub o identitate conspirată a unui poliţist în contact cu un grup de indivizi care participă la comiterea infracţiunilor prevăzute în Art. 224¹ Cod de procedură penală, sau menţienrea legăturii cu un astfel de grup determinat faţă de care există elemente obiective care duc la prezumţia că aceştia comit infracţiuni”1.

4. Activitatea investigatorului sub acoperire În manieră generală, Codul de procedură penală prevede în Art. 224¹

aliniatul (1), că investigatorii sub acoperire ,, (…) pot fi folosiţi în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune (…)…; în Art. 224¹ aliniatul (3) se prevede că ,,Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor prevăzute în Art. 224², pe care le pune, în totalitate , la dispoziţia organului de urmărire penală, iar Art. 224², alin (4) litera b) impune faptul ca ordonanţa procurorului prin care autorizează folosirea investigatorului sub acoperire, să cuprindă, printre alte menţiuni expres prevăzute, ,, activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire.

Astfel, legea nu stabileşte în concret activităţile pe care acesta le poate desfăşura, ci doar scopul în care trebuie să acţioneze. Drept urmare este necesar ca pentru fiecare caz în parte în care lucrează sub acoperire învestigatorul să primească prerogative concrete, pentru a evita depăşirea abilitării primite şi eventualele abuzuri.

1 A se vedea Codruţa Lascu, Investigatorul acoperit- o nouă instituţie introdusă prin Legea

143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în revista Dreptul, nr.9/2002, p. 109.

Pentru analiza instituţiei a se vedea, de acelaşi autor, Corupţia şi crima organizată: relitate socială, actualitate şi incriminare, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002; Investigatorul acoperit, în revista Dreptul nr. 9/2002; Autorizarea procurirării de droguri, în revista Dreptul nr.2/2002; Traian Dima, Traficul şi consumul ilicit de stupefiante: combaterea prin mijloace de drept penal, Editura Lumina Lex, 2001. Doru Ioan Cristescu, Folosirea investigatorilor acoperiţi din perspectiva modificării Codului de procedură penală şi propuneri privind modificarea actelor premergătoare, în revista Pro Lege nr.1/2001 etc, precum şi referirile asupra instituţiei din partea Prof. Univ. Dr. Gheorghiţă Mateuţ în Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 36-37, p. 64, p. 90-99 etc.


102

Practic, după emiterea autorizaţiei se trece la pregătirea şi desfăşurarea efectivă a investigării acoperite, parcurgându-se, pe scurt, următorele etape

instruirea agentului care va lucra sub acoperire în ce priveşte activităţile pe care le va executa

introducerea în reţeaua infracţională pentru a obţine informaţii şi, eventual, un rol în structura organizatorică a reţelei

asigurarea protecţiei investigatorului în funcţie de riscul la care se expune reducerea posibilităţilor de demascare a activităţii acoperite a

agentului infiltrat de către membrii grupului infracţional stabilirea modului de legătură între investigator şi organele de

urmărire penală. În privinţa acestei ultime etape precizăm faptul că Art 18, alin. (2) din

Legea 39/2003 pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate prevede necesitatea existenţei unei persoane de legătură din cadrul structurii specializate din care face parte poliţistul sub acoperire care are obligatia de a prezenta procurorului rapoarte periodice referitoare la activităţile desfăşurate de poliţistul sub acoperire.

Rapoartele periodice au caracter confidenţial, se intocmesc in formă scrisă pe baza informaţiilor furnizate, in masura posibilului, de către poliţistul sub acoperire si trebuie să cuprindă detalii referitoare la toate activităţile desfăţurate de acesta, datele si informaţiile culese cu privire la infracţiunile grave săvârsite sau care urmează să fie săvârsite si la făptuitori, precum şi orice alte date si informaţii necesare pentru prevenirea infracţiunilor grave.

Legea mai prevede în Art. 19 aliniatul (2) faptul că :,, În cazul in care poliţistul sub acoperire desfăşoară alte activităţi decât cele pentru care a primit autorizarea prevăzută la alin. (1) sau la Art. 18 alin. (1), precum şi dacă intră in posesia unor informaţii referitoare la posibilitatea survenirii unui pericol imediat, acesta informează de îndată ce este posibil persoana de legătură, care are obligaţia de a aduce neîntârziat aceste informaţii la cunostinţa procurorului care a dat autorizarea. Procurorul se pronuntă de îndată prin ordonanţă motivată, autorizând activitaăţile desfăşurate de poliţistul sub acoperire sau, după caz, retrăgând autorizaţia acordată în condiţiile alin. (1) sau ale Art. 18 alin. (1) si luând măsurile care se impun, în condiţiile legii”.

Atribuţiile investigatorilor acoperiţi se circumscriu sarcinilor generale pe care le au organele răspunzătoare cu aplicarea legii penale, la care se adaugă evident obligaţiile ce le incumbă din prevederile legii procesual penale.

Întraga activitate a investigatorilor acoperiţi se derulează în contextul respectării prevederilor constituţionale şi ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Sunt de stricză aplicare


103

prevederile privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor prevăzute la Art. 26, 27, şi 28 din Constituţia României revizuită.

Constituie obligaţii pentru investigatorii sub acoperire prevederile Codului de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U., în decembrie 1979.

Apreciem faptul că investigatorii sub acoperire au şi atribuţiile prevăzute în Art. 4, 5¹, 68 şi 202 din Codul de procedură penală.

Activitatea investigatorului se concretizează în rapoarte periodice referitoare la activitatea desfăşurată, cu caracter confidenţial. Acestea se întocmesc în formă scrisă şi trebuie să cuprindă detalii referitore la cativităţile desfăşurate de acesta, urmând ca în baza acestor date procurorul să întocmească procese- verbale6.

În privinţa sferei de utilizare a actelor investigatorilor sub acoperire amintesc faptul că datele şi informaţiile obţinute de către aceştia pot fi folosite doar în cauza penală respectivă şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia dată de procuror.

În cazuri urgente şi temeinic justificate poliţistul sub acoperire poate solicita autorizarea desfăşurării şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizarea, procurorul urmând să se pronunte de îndată prin ordonanţă motivată, în cazul aprobării acestei solicitări.

În Legea 39/2003 pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate există prevederea Articolului 2o: ,,Dacă prin desfăşurarea activităţilor autorizate poliţistul sub acoperire cauzează pagube materiale persoanelor fizice sau juridice care nu au legatură cu grupul infracţional organizat si cu activităţile infracţionale desfăşurate de acesta, plata despăgubirilor se asigură din fondurile prevăzute la art. 32” din Lege.

Tot în Legea 23/2003 există prevederea în cadrul Articilului 22: ,, Informatorii pot beneficia de recompense financiare, in conditiile stabilite prin ordin al ministrului de interne si al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curted e Casaţie şi Justiţie”.

Activitate desfăşurată de către aceştia precum şi de către procurorii care autorizează este supusă secretului profesional.

În unele state confruntate de mai mult timp cu manifestări de crimă organizată şi infracţiuni deosebit de grave s-a adoptat o legislaţie mai elastică, în sensul lărgirii cadrului în care poliţia şi procurorul îşi desfăşoară activitate, prin infiltrarea de agenţi în reţelele infracţionale, interceptarea unor discuţii sau a comunicaţiilor, supravegherea electronică,mai precis prin aşa numitele operaţiuni mascate. Acestea sunt acele activităţi prin care organul de informaţie şi de investigaţie penală, cu autorizarea

6 A se vedea Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p.95.


104

procurorului, introduce într-o reţea infracţională un subiect, cu acceptul său,care are rolul de a descifra manifestirile infracţionale ale grupului constituit în acest sens, participanţii la aceste manifestări, în totul sau în parte, şi de aledezvălui prin aducerea lor la cunoştinţa organelor de urmărire penală. În concret, un poliţist se rupe de serviciul din care face parte, intră în contact cu o reţea de infractori, jucând ele însuşi rolul de infractor. Când este sigur că o operaţiune infracţională va avea loc, el îşi va informa serviciul prin telefon, primind şi dispoziţiile necesare pentru a scăpa de plasa aruncată de colegii săi . Afacerea fiind sfârşită, poliţistul îşi poate regăsi personalitatea proprie, serviciul său, dar aproape într-o altă zonă geografică.

În doctrină există opinia7 potrivit căreia operaţiunile mascate să poată consta în înfiinţarea de către investigatorii sub acoperire de societăţi comerciale care să funcţionehe potrivit legii incidente şi să efectueze acte şi fapte de comerţ, activităţi financiar bancare cu societăţile comerciale, băncile, instituţiile de interes public în care se săvârşesc manifestări de tip crimă organizată ori infracţiuni de corupţie, trafic de stupefiante, spălare de bani etc.

5. Noţiunile de ,,colaborator” şi ,,informator” Art. 22 din Legea 143/2000 prevede faptul că--,,poliţiştii din formaţiunile

de specialitate, care acţionează ca investigatori sub acoperire, precum şi colaboratorii acestora, pot procura droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori cu autorizarea prealabilă a procurorului în vederea descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în aceste activităţi. Alături de investigatorul acoperit Legea 143/2000a introdus şi instituţia de colaborator, constituită pentru a putea pregăti prinderea în flagrant a celor care comit infracţiunile incriminate prin această lege.

Acesta poate fi definit ca fiind o persoană care furnizează informaţii investigatorului acoperit sau care îl ajută pe acesta să se infiltreze în reţeaua infracţională şi care face echipă cu investigatorul acoperit introdus în cauză, în scopul descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în astfel de activităţi10.

7 A se vedea Doru Ioan Cristescu, Folosirea investigatorilor acoperiţi din perspectiva modificării Codului de procedură penală şi propuneri privind modificarea actelor premergătoare, în ,,Pro Lege” nr.1/2001, A se vedea Doru Ioan Cristescu, op. cit., p. 49. 10 A se vedea Codruţa Lascu, Autorizarea procurării de droguri, substanţe chimice esenţiale sau precursori de către investigatorul acoperit şi colaboratori săi, în Dreptul nr.7/2002, p.24.


105

Poate fi colaborator atât o persoană fizică ce face parte dintr-o reţea infracţională, dar şi una care nu aparţine unui astfel de grup, însă în ambele cazuri este de acord să pparticipe la descoperirea unor infracţiuni de rafic de droguri, iar participarea sa este indispensabilă pentru atingerea scopului misiunii. Spre exemplu, poate fi necesară participarea unui colaborator la procurarea de droguri pentru a nu riscxa dezvăluirea identităţii investigatorului acoperit sau sau pentru ca acesta să-şi poată continua activitatea. Un astfel de caz este situaţia mai multor distribuitori de droguri dintr-o reţea în acre este infiltrat un investigator acoperit când procurarea de droguri este făcută de un colaborator şi unul dintre distribuitori este prins în flagrant, investigatorul sub acoperire îşi poate continua activitatea fără să existe riscul de a fi descoperit.

Noţiunea de colaborator trebuie delimitată de cea de informator definit pentru prima dată de Legea 39/2003 pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate. Colaboratorul desfăşoară o activitate cu caracter permanent, în timp ce informatorul oferă organelor judiciare informaţii relevante pentru prevenirea şi sancţionarea unor infracţiuni grave11 cu caracter sporadic, întâmplător.

În privinţa procedurii de autorizare a procurării de droguri de către investigatorii sub acoperire şi colaboratorii săi, există câteva deosebiri faţă de procedura autorizării de drept comun. Astfel, Legea 143/2000 reclamă existenşa doar a unor date informative din care să rezulte că s-au comis ori că se pregăteşte comiterea unor infracţiuni. Aceste informaţii sunt apreciate de către procuror care decide dacă autorizează sau nu procurarea de droguri de către poliţişti sau colaboratorii lor, şi nu a unor indicii temeinice şi concrete reclamate de dispoziţiile Codului de procedură penală. Autorizarea procurării de droguri se poate da odată cu autorizarea utilizării investigatorului sub acoperire ori ăoate fi dată şi ulterior. Legea nu prevede durata pentru care se emite această autorizaţie, însă acesta este limitată la un caz concret, neputând fi utilizată de mai multe ori de către investigatorul sub acoperire sau colaboratorul său. În cazul autorizării unui colaborator de a procura droguri, este necesar ca acesta să fie identificat, iar în momentul autorizării să se cunoască identitatea acestuia.

Regulile pe care trebuie să le respecte colaboratorul în cadrul autorizării de procurare de droguri sunt12:

colaboratorul trebuie să declare în totalitate ce fapte a comis şi din ce motivaţie;

11 A se vedea Eliodor Tanislav, Instituţia informatorului în legea penală română, în Dreptul nr. 7-2003, p. 176. 12 A se vedea Codruţa Lascu, op. cit., p.28-29.


106

anchetatorii trebuie să autentifice prin transformarea în probe a informaţiilor date de către informatorul dirijat;

nu i se va permite nimic, el trebuind să facă ceea ce face benevol; toate convorbirile telefonoce purtate de colaborator cu suspectul vor fi

ascultate şi înregistrate; întâlnirea colaboratorului cu suspectul va fi efectuată în condiţii de

vizibilitate maximă, în loc cât mai deschis care să permită urmărirea şi supravegherea continuă;

poliţiştii participanţi trebuie să coopereze permanent şi să ştie în orice variantă ce au de făcut;

colaboratorul şi vechicolul său trebuie obligatoriu să fie percheziţionaţi înaintea operaţiei de cumpărare a drogului de la suspect;

banii cu care colaboratorul va efectua plata cantităţii de drog de la suspect vor fi marcaţi şi li se vor nota seriile;

colaboratorul va fi instruit amănunţit cu privire la operaţiunea de cumpărare, variante de acţiune, semnele pe care le va efectua după consumarea actului cumpărării, cât şi cu privire la modalităţile de a lua legătura cu poliţiişti;

toţi poliţişti participanţi trebuie să-l vadă pe colaborator, fotografia acestuia sau să le fie prezentate semnalmentele lui şi descrisă îmbrăcămintea;

înainte de declanşarea operaţiunii cu cel puţin 1 oră va fi efectuată o recunoştere a locului şi zonelor adiacente şi va fi instalat dispozitivul de filaj;

după cumpărare, colaboratorul va fi dus într-un loc sigur, iar cantitatea de droguri va fi depusă astfel încât să se asigure conservarea eventualelor urme, fragmente digitale pe ambalaj;

va fi din nou percheziţionat colaboratorul şi vehicolul folosit de el la cumpărare;

în timpul operaţiunii de cumpărare vor fi înregistrate convorbirile telefonice dintre colaborator şi suspect.

6. Protecţia investigatorilor sub acoperire Legea 143/2000 nu prevedea o protecţie a investigatorului sub

acoperire, iar în cazul în care acesta era audiat în cursul judecăţii în calitate de martor, identitatea lui era dezvăluită. De aceea luarea unor măsuri de protecţie s-a impus cu necesitate.

Astfel, Legea 39/2003 din 21 ianuarie 2003 pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate prevede în Articolul 23 faptul că: ,, Poliţistul sub acoperire, informatorul, precum şi membrii de familie ai acestora pot beneficia de măsuri specifice de protecţie a martorilor, potrivit legii”.


107

În continuare, Codul de procedură penală modificat prin Legea 281/2003 aduce în mod expres, la nivel de lege organică, măsuri de protecţie a investigatorului sub acoperire care constă, în principal, în secretizarea identităţii acestora. Articolul 224, ind 4, alin. (1) din Cod prevede: ,, identitatea reală a investigatorilor acoperiţi nu poate fi dezvăluită în timpul sau după terminarea acţiunii acestora.

De asemenea, dispoziţiile procedurale privind protecţia martorilor prevăzute de Art. 86¹ se aplică şi investigatorului sub acoperire, asimilat în acest fel noţiunii de,, martor”13. Din această cauză orice persoană interesată nu are dreptul să pretindă ridicarea anonimatului egentilor infiltraţi depoziţia acestuia trebuind să fie obţinută fără ca identitatea martorului să fie relevată acuzatului sau terţilor. Acest procedeu se poate realiza prin pronunţarea cu uşile închise, prin nedivulgarea celui care depune mărturilîa în cursulprocesului şi în dosar, precum şi prin camuflaj optic şi acustic în timpul audierii sale. S-a arătat că această modalitate îmbină echilibrat dreptul de a fi protejat al investigatorului acoperit cu interesul statului de sabilire a adevărului, precum şi dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului14.

Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul- verbal al procurorului, precum şi declaraţia martorului consemnată în cursul judecăţii şi semnată de către procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura ăn care sunt coroborate şi cu alte probe din ansamblul celor existente în cauză.

O excepţie de la regula secretizării identităţii investigatorului sub acoperire este instituită prin Art. 224, ind.4, alin. 2, unde se stipulează situaţia în care, în prezenţa existenţei unor motive temeinice, cu condiţia respectării secretului profesional, procurorul comprtent săa autorizeze folosirea investigatorului sub acoperire, au dreptul săţi cunoască adevărata identitate

7. Conformitatea tehnicilor sub acoperire cu prevederile art. 6 şi

art. 8 din C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a rămas

prudentă cu privire la aceste tehnici sub acoperire, condamnând, în final, Elveţia în cazul Lüdi şi Portugalia în cazul Teixeira de Castro.

13 A se vedea şi Legea nr 682 din 19 decembrie 2002 privind protecţia martorilor, Monitorul Oficial nr. 964 din 28 decenbrie 2002. 14 A se vedea Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p.68.


108

Prin cauza Lüdi vs. Elveţia15, aceasta se pronunţă pentru prima dată cu privire la conformitatea practicilor de infiltrare a unor investigatori sub acoperire cu dispoziţiile Convenţiei Europene, mai precis cu prevederile Art. 6, per. 1 şi 3 C.E.D.O. care prevede că--,, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabli, în mod public şi îîntr-un termen rezonabil al cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şiobligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa…orice acuzat are în special dreptul… să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării..

Comisia de la Strasbourg menţionează faptul că, în materie de delincvenţă gravă, autoritatea de cercetare poate să estimeze ca fiind necesară recurgerea la investigatorii sub acoperire. Singurul rol pe care ea îl are este de a examina dacă procedura urmată a fost echitabilă, neavând dreptul de a se pronunţa pro sau contra asupra necesităţii investigatorului sub acoperire. Astfel, ea a decis că refuzul audierii unui agent sub acoperire constituie o atingere adusă dreptului la apărare deoarece reclamantul nu beneficiază de un proces echitabil.

Refuzând audierea investigatorului sub acoperire, tribunalul elveţian l-a privat de posibilitatea de a dovedi că acest comportament delictual al său a fost determinat şi influenţat de activitatea investigatorului sub acoperire.

Din moment ce a dat câştig de cauză reclamantului în cazul Lüdi, Curtea ar fi fost necesar totuşi să menţioneze sub ce formă ar trebui să aibă loc audierea agentului sub acoperire pentru a răspunde exigenţelor unui proces echitabil şi în acelaşi timp identitatea acestuia să rămână secretă. În acest sens ar putea fi evidenţiate diverse soluţii concrete în scopul de a permite unui acuzat să interogheze un martor fără a releva identitatea acestuia. Interogatoriul indirect, în care acuzatul pune întrebări în scris sau oral printr-un sistem de deformare a vocii sau interogarea în mod direct prin avocatul acuzatului în lipsa acestuia, sau prin intrebări în scris adresate judecătorului ( metodă folosită în cazirile Kostovscki24 şi Windisch25 ) sunt doar unele dintre metodele care pot fi utulizate16.

În ceea ce priveşte ascultarea convorbirilor telefonice, Curtea de la Strasbourg decide că recursul la investigatorii sub acoperire nu aduce atingere nici, în sine , nici în combinaţie cu ascultarea convorbirilor 15 C.E.D.O, Hotărârea din 15 iunie 1992, www.echr.coe.int. 24 C.E.D.O.- Hotărârea Kostovski, 20 noiembrie 1989.; www echr.coe.int. 25 .C.E.D.O. – Hotărârea Windisch, 27 septembrie 1990; www echr.coe.int 16 A se vedea Gheorghiţă Mateuţ, op. cit., p.99..


109

telefonice, sferei vieţii private în sensul Art. 8 din C.E.D.O. care prevede că ,, orice persoană are dreptul la resopectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale…;nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într.o societate democratică este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenerea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea dreptului şi libertăţilor altora.

Cât priveşte cauza Teixeira de Castro vs. Portugalia17 aici se pune problema depăşirii de către agentul infiltrat a activităţii sale în sensul că acesta nu a examinat activitatea reclamantului într-o manieră pasivă, ci a exercitat o influenţă de natură a-l incita la comiterea infracţiunii.

Prin acest caz Curtea a decis că trebuie făcută distincţie între agenţi infiltraţi a căror prezenţă este permisă şi chiar indispensabilă în cazul traficului de droguri şi agenţii provocatori a căror prezenţă este inadmisibilă. În măsura în care activitatea acestora este depăşită, agentul sub acoperire este transformat în agent de provocare, privându-l pe reclemant de dreptul la un proces echitabil.

8. Tehnicile sub acoperire în legislaţiile altor ţări S.U.A. Se poate afirma că aici au apărut pentru prima dată ,,practicile sub

acoperire- prin cearea în 1960 a secţiunilor specializate F.B.I.. – Federal Bureau of Investigations şi D.E.A – Drugs Enforcement Agency.

“Undercover activities” sunt orice activităţi de investigaţie care presupun o identitate falsă, un angajat al F.B.I. sau al unei instituţii federale sau locale care lucrează cu F.B.I.

Diversitatea operaţiunilor undercover din SUA se explică prin vechimea instituţiei. În prezent, investigatori sub acoperire se utilizează în domenii din ce în ce mai diferite ale criminalităţii precum infracţiunile ce privesc protecţia mediului, criminalitatea afacerilor, infracţiuni economice, spionaj, terorism.

Aprobarea operaţiunilor diferă în funcţie de complexitatea cauzelor. O operaţiune uzuală este autorizată de către S.A.C.- SPECIAL AGENT IN CHARGE-, iar o operaţiune al cărei obiect de activitate depăşeşte suma de 50 000$ (sau 100 000$ în cauzele cu trafic de droguri) va fi de competenţa F.B.I. H.Q. – F.B.I. HEAD QUARTERS- Acestă competenţă e

17 C.E.D.O., Hotărârea din 9 iunie 1998; www echr.coe.int.


110

determinată nu doar de criteriul financiar, ci şi de ,,sensitives circumstances” existente în cauză, de exemplu: investigaţiile care au ca posibil ţintă un politician, judecător, demnitari străini, infracţiunile de corupţie la orice nivel istituţional.

Durata autorizării operaţiunilor este menţionată în scris, ea neputând depăşi şase luni în cazul în care competenţa revine S.A.C-ului sau un an pentru operaţiunile de competenţa F.B.I.H.Q.

În orice situaţie, orice prelungire a duratei operaţiunii este de competenţa UNDERCOVER REVIEW COMITEE, instituţie centrală şi independentă căreia îi revine şi rolul de a controla fiecare operaţiune.

Participarea agenţilor undercover la alte fapte ilegale decât cele prevăzute în autorizaţie este reglementată strict, fiind permisă cu obligaţia minimalizării acţiunii infracţionale:

- pentru a obţine informaţii şi date necesare succesului operaţiunii care fără participarea sa nu ar fi posibilă,

- pentru a-şi menţine credibilitatea, - pentru a-şi menţine identitatea ascunsă, - pentru a preveni moartea sau vătămarea gravă a altor persoane. Vor fi însă prohibite: - participarea la orice act de violenţă, cu excepţia autoapărării, - instigarea sau iniţierea unor acţiuni criminale, - tehnicile investigative ilegale, spre exemplu deschiderea ilegală a

mailurilor. Franţa În Franţa, ,,le travail sous couverture” sau ,,l-emploi de ruses en secret”

(utilizarea cu vicleşug şi în secret) sunt exclusiv de competenţa Poliţiei judiciare18.

Operaţiunile se prezintă sub trei modalităţi’ - Pseudo-cumpărarea – vânzarea falsă, în care de regulă

investigatorul este deghizat în potenţial cumpărător al mărfurilor ilicite, şi pseudo-vânzarea – cu scenariul invers pseudo- cumpărării, agentul tinde să vândă mărfuri ce constituie produsul sau obiectul unei infracţiuni.

- Livrarea supravegheată- implicând o intervenţie mai activă în procesul de livrare, agenţii mergând până la transportarea şi reţinerea mărfurilor care fac obiectul livrării.

18 Code de procedure penale, section II ,, Des officiers de Police Judiciare, Art.16”, modificat prin Loi no.2003/239.


111

Flash-Roll – surprinderea flagrantă a operaţiunilor vizează mărfuri prohibite, prin etalarea unor sume de bani vânzătorilor potenţiali în vederea simulării intenţiei de cumpărare.

Utilizarea strategiilor ,,sous-couverture“ reclamă o reglementare strictă in ceea ce priveşte deopotrivă:

- posibilitatea controlului strategiei, pentru a preveni eventuale derapaje şi pentru a garanta securitatea persoanei în timpul misiunii, şi

- punerea în aplicare a operaţiunii, fapt ce presupune trei condiţii de bază:urgenţa, gravitatea (infracţiuni de ,,criminalitate gravă”) şi subsidiaritatea.

Practicile sub acoperire pot veni adeseori în conflict cu principiile de legalitate din cadrul procesului penal şi cu exigenţele Comisiei Europene a Drepturilor Omului, Art. 6 şi Art. 8 paragrafele 1 şi 2. În astfel de cazuri judecătorii fac distincţie între provocare şi infiltrare , prohibind prima şi autorizând.o pe cea de-a doua.

Comiterea de fapte ilegale de către agenţi în cazul unei infiltrări este o problemă complexă, analizată în doctrină din două puncte de vedere: din punct de vedere etic, s-ar purea permite agenţilor sub acoperire să comită infracţiuni, în timp ce tocmai descoperă altele?, iar din punct de vedere juridic dreptul francez e dominat de princupiul legalităţii în obţinerea probelor .Iniţial orice acţiune ilegală era sancţionată cu nulitatea absolută , această teorie fiind pentru prima dată formulată de către Procurorul General Leclerque în 1923. Ulterior Curtea de Casaţie, printr-o sentinţă dată în 27 februarie 1985, deşi a interzis infracţiunile comise de către agenţi în participaţie cu subiecţii activi, totuşi nu anula declaraţiile sau constatările acestora.

Germania Investigatorii sub acoperire sunt utilizaţi doar în infracţiuni de

considerabilă importanţă din sfera traficului de droguri, arme, falsificare de bani, falsificare de înscrisuri oficiale, din sfera securităţii naţionale şi cele comise de grupuri organizate.

Utilizarea investigatorilor va fi admisă doar cu consimţământul procurorului19. În anumite circumstanţe, dacă acesta nu există, trebuie obţinut fără întârziere, altfel măsura utilizării agentului undercover va lua sfârşit dacă trec mai mult de trei zile fără a obţine aprobarea procurorului.

În unele cauze, când există riscul atingerii dreptului la viaţă privată, este necesar consimţământul judecătorului, aceasta constituind o situaţie de excepţie de la regulă.

Principiul subsidiarităţii se impune şi în această legislaţie.

19 Code of the Penal Procedure of Germany, section 110, a-e.


112

O deosebită importanţă se acordă în legislaţia germană protejării identităţii agentului sub acoperire- ,, where it is indispensable for building up or maintaining a legend, relevant document may be drawn up, altered and used”. Identitatea agentului va rămâne ascunsă şi după finalizarea operaţiunii, singuri subiecţi cu dreptul de a o cunoaşte fiind cei care au acordat autorizarea utilizării acesteia- procurorul sau judecătorul, după caz.

Daciana–Lavinia Miclea Consilier Juridic de Specialitate, Ministerul Justiţiei, România


113

Cei mai fericiţi oameni nu sunt cei care au cele mai multe şi mai bune lucruri din lume, ci aceia care fac cele mai bune lucruri cu tot ceea ce întâlnesc în cale. Anonim


114

BILANŢUL DE DESCHIDERE. RETRATAREA – CERINTĂ A IFRS 1

A fi deştept înseamnă a crede doar jumătate din ceea ce a uzi. A fi foarte deştept înseamnă a şti pe care jumătate să o crezi.

John Salmela

1. Cine şi când aplică IFRS 1

La 19 iunie 2003, IASB a publicat IFRS 1 ,,Aplicarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară “, standard care înlocuieşte interpretarea SIC 8, referitoare la aplicarea pentru prima dată a IAS.

Deşi ambele reglementări vizează o aplicare retrospectivă, IFRS se distinge prin: - existenţa unor excepţii pentru cazuri în care aplicarea retroactivă este probabil să necesite costuri ce depăşesc beneficiile utilizatorilor situaţiilor financiare şi a altor excepţii impuse de raţiuni practice;

- asigurarea aplicării ultimei versiuni a standardelor internaţionale la data de raportare;

- clarificarea modului în care estimările unei întreprinderi care aplică pentru prima dată normele internaţionale diferă de estimările făcute la aceeaşi dată în conformitate cu referenţialul aplicat anterior;

- prezentări detaliate referitoare la trecerea la referenţialul internaţional.

IFRS 1 se aplică atunci când o întreprindere întocmeşte primele situaţii financiareîn conformitate cu normele IAS/IFRS.

Deci, în sfera de acţiune a standardului intră entităţile care au prezentat cele mai recente situaţii financiare :

- în conformitate cu reglementările naţionale ce nu sunt conforme cu IFRS din toate punctele de vedere;

- în conformitate cu IFRS din toate punctele de vedere, dar nu au conţinut o declaraţie explicită şi fără rezerve că acestea sunt conforme cu IFRS;

- ce au conţinut o declaraţie de conformitate parţială (nu totală) cu IFRS; - în conformitate cu reglementările naţionale, utilizând unele

standarde individuale pentru a înregistra în contabilitate elemente pentru care nu existau reglementări naţionale;

- în conformitate cu reglementările naţionale, cu o reconciliere a unor sume cu sumele stabilite în conformitate cu IFRS, cât şi entităţile care au întocmit situaţii financiare conforme cu IFRS exclusiv pentru uz intern, fără să le pună la dispoziţia proprietarilor sau a altor utilizatori externi sau care au întocmit un pachet de raportare conform IFRS în scopul cosolidării,


115

fără să întocmească un set complet de situaţii financiare conform prevederilor IAS 1 ,,Prezentarea situaţiilor finaciare”, sau nu au prezentat situaţii financiare pentru perioade anterioare.

IFRS 1 nu este aplicat entităţilor care au întocmit anterior situaţii financiare ce au conţinut o declaraţie explicită în conformitate cu IFRS.

2. Bilanţul de deschidere în conformitate cu IFRS

Întreprinderile vor trebui să întocmească un bilanţ de deschidere la

data trecerii la IFRS, bilanţ ce reprezintă punctul de plecare pentru contabilizarea ulterioară în conformitate cu referenţialul internaţional. Data trecerii la IFRS reprezintă începutul primei perioade pentru care se prezintă informaţii comparative în conformitate cu IFRS.

Ex: Pentru o întreprindere care întocmeşte primele situaţii financiare în conformitate cu IFRS 1 la 31 decembrie 2006 şi valori comparative pentru un an, data trecerii la IFRS este 1 ianuarie2005. Întreprinderea va aplica versiunea standardelor în vigoare la 31 decembrie (incusiv sumele comparative). Dacă întreprinderea prezintă sume comparative pentru 2 ani, data trecerii la IFRS este 1 ianuarie 2004.

Bilanţul de deschidere are doar o funţie internă, el nu trebuie publicat o dată cu situaţiile financiare.

În vederea întocmirii bilanţului de deschidere : - activele şi datoriile nerecunoscute potrivit referenţialului aplicat

anterior, dar care îndeplinesc condiţiile de recunoaştere precizate de normele IAS/IFRS vor trebui incluse în bilanţul de deschidere;

- activele şi datoriile recunoscute anterior dar care nu îndeplinesc criteriile de recunoaştere trebuie să fie derecunoscute(eliminate din bilanţ);

- activele, datoriile şi capitalurile proprii trebuie să fie clasificate, evaluate şi prezentate potrivit cerinţelor IFRS;

- retratările efectuate vor afecta, cu unele excepţii, capitalurile proprii. Întocmirea bilanţului de deschidere în conformitate cu IFRS poate

presupune colectarea de informaţii şi efectuarea de prelucrări care nu au fost necesare anterior. De aceea, întreprinderile vor trebui să planifice trecerea la IFRS şi să identifice diferenţele între normele internaţionale şi referenţialul anterior pentru a colecta informaţiile de care au nevoie.

Primele situaţii financiare în conformitate cu IFRS sunt întocmite folosind politici contabile în conformitate cu standardele în vigoare la data de raportare (data de închidere a bilanţului), politici ce sunt aplicate retrospectiv pentru bilanţul de deschidere şi toate perioadele prezentate în situaţiile financiare.


116

3. Implicaţiile adoptării IFRS asupra contabilităţii româneşti

IFRS 1 Adoptatea pentru prima dată a Standardelor Internţtionale de Raportare Financiară, publicat în iunie 2003, este un standard care a fost conceput cu scopul de a oferi posibilitatea evitarii problemelor ridicate de necesitatea reconstrucţiei unor înregistrari vechi care nu erau cerute de cadrul de raportare naţional aplicat anterior. Obiectivul principal al standardului IFRS 1 este acela de a asigura comparabilitatea conturilor, atât pentru întreprindere, pentru exerciţiile prezentate, cât şi utilizatorii conturilor mai multor întreprinderi.

Aparent, o contabilitate armonizată/convergentă, a constituit dezideratul de principal atât al profesioniştilor în domeniul contabil cât şi al mediului de afaceri, în general. În ultimul timp, această problemă a devenit stringentă şi tot mai stresantă.

Începând cu anul 2005, ţările membre al Uniunii Europene sunt obligate să adopte IFRS, deşi practica în domeniu a demonstrat o serie de dificultăţi cu privire la adoptarea acestora. Menţionăm că sistemul de drept din fiecare ţară membră a UE este diferit, iar modificarea bazei legislative necesită timp pentru studiu şi implementare.

Deşi iniţial IASB a susţinut adoptarea IFRS de către toate societăţile, ulterior, acest lucru s-a dovedit dificil, în special pentru societăţile mici şi mijlocii. Astfel, la nivelul UE s-a decis în final adoptarea IFRS-urilor numai pentru societăţile cotate şi cele care aparţin grupurilor de societăţi şi întocmesc şi prezintă situaţii financiare anuale consolidate.

Cum era de aşteptat, şi în ţara noastră, în programul de dezvoltare al contabilităţii şi-a făcut loc obiectivul privind aplicarea pentru prima dată a Standardelor Internaţionale de Raportare Finaciară-IFRS, începând cu data de 1 ianuarie 2006, pentru aproximativ 100 de întreprinderi şi instituţii considerate mari. Trecerea la IFRS va avea, pentru unele întreprinderi şi grupuri, incidenţe semnificative asupra prezentării poziţiilor lor financiare şi a performanţelor. O atare comunicare financiară va conduce la o reacţie a pieţelor vizavi de noua prezentare a informării financiare a companiilor chemate în faţa noii provocări.

Astfel, societatile vor putea beneficia de prevederile IFRS 1 Adoptatea pentru prima dată a Standardelor Internţtionale de Raportare Financiară, publicat în iunie 2003, un standard care a fost conceput cu scopul de a oferi posibilitatea evitarii problemelor ridicate de necesitatea reconstrucţiei unor înregistrari vechi care nu erau cerute de cadrul de raportare naţional aplicat anterior. Apariţia acestui standard nu va face însă tranziţia un proces simplu şi rapid, chiar dimpotrivă, în cazul multor societăţi procesul rămane complex şi impune un consum semnificativ de


117

timp. Nu trebuie să uităm că prima aplicare a IFRS se referă la situaţiile financiare ale exerciţiului încheiat la 31 decembrie 2006, fiind însă necesară prezentarea de informaţii comparative pentru exerciţiul încheiat la 31 decembrie 2005. Ca urmare, începând cu 1 ianuarie 2005, conducerea societăţilor va fi pusa în fata unor decizii destul de dificile privind tranziţia la IFRS, cum ar fi de exemplu, care dintre cele şase scutiri opţionale sunt aplicabile, ce politici contabile să adopte, care va fi impactul asupra unor indicatori financiari, etc.

A. Obiectivul principal al standardului IFRS 1 este acela de a

asigura comparabilitatea conturilor, atât pentru întreprindere, pentru exerciţiile prezentate, cât şi pentru utilizatorii conturilor mai multor întreprinderi. De altfel, înainte de adoptarea IFRS 1, dispoziţiile prezente în interpretarea SIC 8 Prima aplicare a IAS, precizau regulile pe care trebuie să le urmeze societatea care adoptă pentru prima dată standardele IAS. Astfel de reguli puneau problema unei aplicări retrospective a IAS-urilor, exceptând situaţia în care mărimea retratării relative la exerciţiile anterioare nu putea să fie determinată în mod raţional. Astfel, interpretarea SIC 8 lăsa locul apariţiei unor ambiguităţi privind dsta versiunilor de reţinut. Compania în cauză se găsea în faţa situaţiei conform căreia fie aplicarea impunea uniformitatea versiunii în vigoare la data primei publicări, fie aplicarea standardelor se făcea în mod individual, de o manieră retoactivă, la data intrării în vigoare.

IFRS 1 remediază aceste dificultăţi. El se aplică tuturor companiilor care prezintă primele lor situaţii financiare IFRS, deci cele care includ pentru prima dată o declaraţie explicită şi fără rezerve de conformitate cu acest referenţial contabil şi se bazează pe un principiu general, completat de şase excepţii facultative şi trei excepţii obligatorii. Excepţiile facultative încearcă să faciliteze lucrările de elaborare a unui bilanţ de deschidere şi să limiteze contestările celui existent, în câteva cazuri bine definite. Excepţiile obligatorii au drept scop evitarea revizuirii alegerilor sau estimărilor anterioare, în situaţia în care acestea s-ar dovedi neadecvate.

B. Principiul general- aplicarea retrospectivă a IFRS

a. Versiunea aplicabilă IFRS 1 prevede că ansamblul de standarde şi interpretări trebuie să

fie aplicate bilanţului de deschidere şi perioadelor comparative aplicate în IFRS, de o manieră retrospectivă, în versiunea lor cea mai recentă, adică


118

versiunea lor la data închiderii primelor situaţii financiare IFRS ( 31 dec. 2005).

b. Reguli de recunoaştere şi de derecunoaştere Activele şi datoriile anterior recunoscute, care nu corespund

condiţiilor de recunoaştere, vor trebui să fie derecunoscute. Spre exemplu, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli recunoscute în bilanţ, conform referenţialului naţional, dar care nu corespund condiţiilor de recunoaştere conform IAS 37, vor fi derecunoscute, adică eliminate din bilanţ. În schimb, anumite elewmente ce nu au fost recunoscute ca active ori ca datorii în referenţialul contabil folosit anterior de compania în cauză, dar corespund condiţiilor de recunoaştere solicitate se IFRS, vor trebui incluse în bilanţul de deschidere IFRS precum şi în situaţiile ulterioare. Spre exemlu, provizioanele referitoare la angajamentele de pensionare, care nu au fost recunoscute în bilanţ ci numai prezentate în notele explicative, vor trebui contabilizate, deci recunoscute, conform vechiului IAS 19.

c. Regili de clasificare Evaluarea unor structuri ale situaţiilor financiare precum activele,

datoriile, cheltuielile şi veniturile se va face conform metodelor definite de referenţialul IASB. Spre exemplificare, amintim că standardul IAS 11 Contractele de construcţii prevede că toate contractele de construcţii trebuie să fie evaluate pe baza procentajului de avansare a lucrărilor. O companie care asnterior a înregistrat venituri generate de contractele de construcţii pe baza metodei la terminarea lucrărilor, va trebui să le reestimeze ţinând cont de gradul de avansare a lucrăruilor, începând cu data de deschidere a bilanţului IFRS.

d. Contrapartida ajustărilor Impune ca toate retratările efectuate pentru elabirarea bilanţului de

deschidere IFRS trebuie să afecteze capitalurile proprii ale respectivei companii.

Toate diferenţele rezultate din recunoaştere, derecunoaştere şi ajustare la evaluare vor fi tratate ca elemente de capitaluri proprii.

C. Excepţii facultative O companie care adoptă pentru prima dată standaqrde IFRS poate

să recurgă la toate cele şase excepţii precăzute de referenţialul IASB sau numai la unele dintre ele. Acestea sunt :

1. Utizarea costului istoric prin convenţie La data tecerii la standarde IFRS, reconstituire costului amortizat al

unor active sau datorii ar putea să prezinte unele dificultăţi. Din acest considerent IFRS 1 autorizează evaluarea acestor elemente, în bilanţul de deschidere, la o altă bază decât costul istoric, precum:


119

• Valoarea justă la data bilanţului de deschidere. Excepţie de la această bază fac, totuşi, activele necorporale, pentru

care valoarea justă nu poate fi reţinută ca bază de evaluare decât în măsura în care acestea au o piaţă activă.

• Valoarea revaluată anterior datei de tranziţie la standarde IFRS. Reevaluarea se poate efectua printr-o estimare directă a valorii

juste, la data reevaluării, sau prin aplicarea unui indice al variaţiei de preţ. • Mărimea reevaluată la valoarea justă, ca urmare a listării unei

companii, a unei privatizări sau a altui eveniment specific, anterior datei de tranziţie la standardele IFRS.

Mărimea înscrisă în bilanţul de deschidere va servi, apoi, drepr bază de calcul a amortizărilor şi deprecierilor, conform dispoziţiilor actuale ale standardelor aplicabile bunului în cauză.

2. Grupările de întreprinderi Reprezintă excepţia referitoare la menţinerea clasificării şi

evaluărilor anterioare şi imputarea asupra googwill-ului a ajustărilor legate de elememtele necorporale

3. Avantajele angajaţilor: aducerea la zero a diferenţelor actuariale

Norma IAS 19 recomandă companiilor să evalueze şi să provizioneze mărimea angajamentelor, în numele avantajelor angajaţilor. Fiind vorba despre avantaje posterioare activităţii de angajat, IAS 19 lasă posibilitatea de a nu se contabiliza imediat diferenţele actuariale, ci de a le eşalona în timp, impunând, totodată întreprinderilor, să procedeze la o alegere permanentă de metodă.

Conform prevederilor IFRS 1, întreprinderile vor putea să contabilizeze integral diferenţele actuariale, cu o contrapartidă în ajustarea capitalurilor proprii, fără a-şi pierde posibilitatea, în viitor, de a eşalona noi diferenţe actuariale.

4. Investiţia netă în entităţile străine: aducerea la zero a diferenţelor de conversie acumulate

IFRS 1 permite întreprinderii să considere nule diferenţele de conversie cumulate, referitoare la investiţiile nete în entităţile străine, iar dacă opţiunea este folosită, aceasta va trebui utilizată pentru toate entităţile străine.

5. Titlurile hibride (derivatele): nereclasificarea componentei acţiuni din cadrul capitalurilor proprii

În situaţia în care componenta darorii a unui titlu hibrid, emis de o entitate care adoptă pentru prima dată standarde IFRS, este achitată la data bilanţului de deschidere, întreprinderea nu este obligată să reclasifice componenta acţiuni a titlurilor din cadrul capitalurilor proprii. Aceasta


120

poate fi menţinută la rezerve , adică să păstreze clasificarea din referenţialul precedent.

6. Activele şi datoriile filialelor, întreprinderilor asociate şi asociaţiilor în participaţie

Vor exista, probabil, situaţii în care adoptarea standardelor IFRS de către societatea-mamă şi de către întreprinderile controlate sau influenţate notabil să aibe loc la date diferite. Cazul cel mai frecvent vizează societatea-mamă şi filialele sale.

Excepţia permite filialei care adoptă standarde IFRS ulterior societăţii-mamă, să evalueze activele şi datoriile fie la valorile contabile incluse în situaţiile financiare consolidate ale societăţii-mamă, în funcţie de data de trecere a societăţii-mamă la IFRS, fie pe baza IFRS 1 aplicat la data de tranziţie a filialei la folosirea referenţialului IFRS.

În cazul în care filiala decide să utilizeze valorile contabile din situaţiile financiare consolidate ale societăţii-mamă, respectivele valori vor se vor ajusta, dacă această ajustare este relevantă, pentru a exclude ajustările de consolidare, precum şi ajustările rezultate din acfiziţionarea filiale de către liderul de grup.

În situaţia în care societatea-mamă adoptă standardele IFRS ulterior filialei, aceasta va trebui să evalueze activele şi datoriile filialei în situaţiile financiare consolidate, utilizând valorile contabile din situaţiile financiare separate ale acestei entităţi. De la această regulă nu există excepţii.

D. Excepţii obligatorii IFRS 1 impune trei excepţii obligatorii de la principiul aplicării

reprospective, şi anume: 1. Derecunoaşterea instrumentelor financiare Conform IFRS 1, este interzis unei companii care adoptă pentru

prima dată standarde IFRS să recunoască din nou active sau pasive financiare care au fost deja derecunoscute anterior datei de 1 ianuarie 2005.

2. Recunoaşterea elementelor contabilităţii de acoperire IFRS 1 precizează condiţiile ce trebuie îndeplinite de o operaţie în

vederea încadrării ei în contabilitatea de acoperire. Cele patru condiţii se referă la: o declaraţie prealabilă, o justificare prospectivă a eficacităţii acoperirii, un control al eficacităţii reale şi o documentare permanentă.

IFRS 1 acordă prioritate intenţiei declarate. Standardul interzice unei companii care adoptă pentru prima dată standarde IFRS să modifice modul de calificare al operaţiilor de acoperire (conform vechiului standard IAS 39). Operaţiile declarate drepr declaraţii de acoperire în referenţialul precedent trebuie să conserve respectiva calificare în bilanţul de deschidere


121

conform IFRS. Operaţiile nedeclarate anterior drept operaţii de acoperire nu vor putea fi declarate ca aparţinând acestei categorii, de o manieră prospectivă.

3. Menţinerea estimărilor anterioare Conform IFRS 1, datele şi ipotezele care au stat la baza evaluării

structurilor situaţiilor financiare în referenţialul precedent vor trebui menţinute în continuare, dacă politicile contabile de atunci erau conforme dispoziţiilor standardelor IAS/IFRS.

În aplicarea efectivă a IFRS 1, companiile vor trebui să parcurgă următoarele etape:

1. Stabilirea primei date de raportare şi a datei de trecere la aplicarea pentru prima dată a IFRS;

2. Identificarea diferenţelor dintre politicile contabile existente şi cele propuse de standardele IFRS. Selectarea politicilor contabile propriu-zise prin aplicarea standardelor IFRS;

3. Decizia de a aplica sau de a nu aplica una sau mai multe dintre cele şase excepţii facultative;

4. Aplicarea celor trei excepţii obligatorii de la aplicarea retrospectivă; 5. Întocmirea bilanţului de deschidere, la data trecerii la utilizarea IFRS; 6. Identificarea aspectelor care solicită prezentări detaliate, Conform IFRS 1.

La ora actuală România se află în faţa unor procese ireversibile şi de

mare interes pentru contabilitate: ceşterea numărului şi puterii companiilor transnaţionale; globalizarea economiilor, cu predilecţie a pieţelor financiare; creşterea capitalizării bursiere şi dezvoltarea şi apariţia de noi produse financiare. În aceste condiţii, producţia şi comunicarea unor informaţii financiare relevante, credibile, comparabile care să utilizeze un limbaj contabil comun în măsură să asigure comunicarea între toate categoriile de utilizatori de informaţii sunt vitale mediului de afaceri. Unica soluţie pentru realizarea acestor cerinţe este armonizarea/covergenţa/conformitatea contabilităţii româneşti cu prevederile aquis-ului comunitar şi, implicit, aplicarea efectivă a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară IAS/IFRS.

E. Scurt istoric al aplicării Standardelor Internaţionale de

Contabilitate - IAS în România Februarie 2001: Ministerul Finantelor Publice a implementat

gradual reforma Reglementarilor Contabile din Romania, initial prin adoptarea Ordinului Ministerului Finantelor Publice nr.94/2001 pentru aprobarea Reglementarilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunitatilor Economice Europene si cu Standardele Internationale de Contabilitate, ordin urmat ulterior de o serie de alte ordine specifice


122

institutiilor bancare, societatilor de asigurari cat si institutiilor reglementate si supravegheate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare.

OMF nr. 94/2001 prevede aplicarea limitată a Standardelor Internaţionale de Contabilitate în cazul societăţilor româneşti cum ar fi ajustarile la efectele inflatiei (IAS 29/SIC 19/SIC 30) si necesitatea consolidării (IAS 22/IAS 27/IAS 28). Astfel, Ordinul:

• prevede societăţile cărora li se aplică, selectate gradual, în funcţie de îndeplinirea anumitor criterii de mărime;

• combină Directiva a IV-a a UE cu IAS, fapt care conduce la anumite excepţii de la aplicarea integrală a IAS;

• nu prezintă prevederi referitoare la consolidarea conturilor; • menţionează anumite reglementări naţionale care se vor aplica/în

loc de IAS. Octombrie 2001: Adoptarea OMF 1982/5/2001 referitor la

aplicarea reglementărilor contabile aliniate la IAS şi Normele UE în cazul instituţiilor de credit. Acesta este echivalentul OMF 94/2001 pentru bănci şi instituţiile de creditare.

Februarie 2002: Adoptarea OMF 306/2002 referitor la aplicarea reglementărilor contabile aliniate la IAS şi Normele UE în cazul societăţilor mici. Acesta cuprinde standarde contabile “restrânse” aplicabile în cazul societăţilor mici.

Decembrie 2002: Adoptarea OMF 1742/2002 referitor la aplicarea reglementărilor contabile aliniate la IAS şi Normele UE în cazul instituţiilor supervizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Acest Ordin este echivalentul OMF 94/2001 pentru societăţile cotate la Bursă, brokeri, fonduri de investiţii etc.

Iulie 2003: Adoptarea OMF 815/2003 referitor la formatele rapoartelor semianuale ale societăţilor. Ordinul prevede că toate societăţile trebuie să raporteze la 30 iunie şi stabileşte formatul de raportare.

Octombrie 2003: Adoptarea Hotărârii Ministerului Finanţelor Publce referitoare la interacţiunea dintre normele fiscale şi noile reglementări contabile contabile, referindu-se la o serie de aspecte referitoare la reconcilierea rezultatului contabil cu cel impozabil.

F. Saltul către IFRS În decembrie 2003, Ministerul Finanţelor Publice a publicat OMF

1827/2003 care clarifică aplicarea viitoare a standardelor internaţionale în România, preluate sub denumirea de International Financial Reporting Standards (IFRS) - Standarde Internaţionale de Raportare Financiară. Romania va beneficia enorm ca urmare a acestei decizii nu doar din perspectiva armonizării cu legislaţia Uniunii Europene, ci şi a faptului că


123

firmele din Romania vor utiliza un cadru contabil recunoscut la nivel mondial, bazat pe conceptul de imagine justă şi fidelă – o măsură mult aşteptată de toată comunitatea de afaceri.

În conformitate cu ordinul mai sus amintit, începând cu situaţiile financiare ale anului 2006, Standardele Internationale de Raportare Financiara (IFRS), aşa cum sunt prezentate şi publicate de Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate, IASB-International Accounting Standards Board, se aplică de către următoarele categorii de persoane juridice:

- Persoane juridice care aplică OMF 94/2001; - Instituţii de credit; - Societăţi de asigurare şi reasigurare; - Instituţii reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a

Valorilor Mobiliare; - Companii şi societăţi naţionale; - Regii autonome şi alte persoane juridice de interes public; - Societăţi comerciale care urmează să fie consolidate de către o

persoană juridică care aplică IFRS; - Persoane juridice care la sfarsitul anului precedent îndeplinesc

două dintre următoarele trei criterii: cifra de afaceri peste 7,3 milioane Euro, total active peste 3,65 milioane Euro, numar mediu de salariaţi peste 50, alte persoane juridice pe baza aprobării Ministerului Finanţelor Publice.

Situaţiile financiare ale entităţilor care aplică IFRS vor fi auditate de catre auditori financiari, membri ai Camerei Auditorilor Financiari din România.

Perioada de aplicare a IFRS-urilor se delimitează după cum urmează:

Etapa 1: 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2005, denumită perioada de tranziţie, perioada retratării situaţiilor financiare sau perioada comparativă. În această etapă, baza contabilităţii primare este conformă cu referenţialul anterior (OMF 94/2001 sau OMF 306/2002), situaţiile financiare sunt întocmite conform referenţialului anterior.

În această etapă au loc: - recunoaşterea activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii în

conformitate cu cerinţele IFRS - recunoaşterea activelor şi datoriilor care nu sunt permise de IFRS - reclasificarea tuturor activelor şi datoriilor în conformitate cu

IFRS - reevaluarea sau reajustarea activelor, datoriilor şi capitalurilor

proprii în conformitate cu IFRS, unde utilitatea valorii juste se personalizează drept cost estimat


124

Toate diferenţele rezultate din recunoaştere, derecunoaştere şi ajustare la

evaluare vor fi tratate ca elemente de capitaluri proprii. Se dă curs astfel, conceptului de ajustări privind menţinerea capitalului, concept prezentat în cadrul general IFRS.

Tipurile de înregistrări contabile se prezintă astfel: a. Câştiguri rezultate din retratare:

Conturi de active şi pasive bilanţiere = Conturi de capitaluri proprii, şi

Conturi de capitaluri proprii = Impozite amânate (datorii) b. Pierderi rezultate din retratare:

Conturi de capitaluri proprii = Conturi de active şi pasive bilanţiere, Impozite amânate (creanţe) =Conturi de capitaluri proprii

Aşa cum prevede IFRS 1, constituie obiect al retratării veniturile şi cheltuielile cuprinse în contul de profit şi pierdere. În acest caz, câştigurile şi pierderile sunt recunoscute în rezultatul curent, tipurile de înregistrări fiind: a. Câştiguri rezultate din retratare:

Conturi de active şi datorii = Venituri Conturi de venituri = Profit şi pierdere

b. Pierderi rezultate din retratare: Cheltuieli = Conturi de active şi datorii Profit şi pierdere = Conturi de cheltuieli

c. La impozitatre Cheltuieli cu impozitul pe profit = Impozitul curent şi Profit şi pierdere = Cheltuieli cu impozitul pe profit Contabilitatea de retratare asigură informaţiile de ajustare în

măsură să conducă la comparabilitatea situaţiilor financiare privind trecerea de la un sistem la alt sistem de contabilitate. Prin retratare se asigură reconcilierea capitalurilor proprii din situaţiile financiare elaborate conform politicilor contabile anterioare.

Etapa 2: 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2006, denumită perioada

de aplicare efectivă sau perioada întocmirii primelor situaţii financiare conform IFRS, definită prin: retratarea conform IFRS a informaţiilor prezentate în situaţiile financiare de la 31 decembrie 2005. Pentru a asigura informaţia comparativă, retratarea vizează atât informaţiile iniţiale corespunzătoare momentului 1 ianuarie 2005, cât şi a informaţiilor finale la 31 decembrie 2005. Altfel spus, este aplicarea retroactivă integrală a tuturor IFRS-urilor, astfel încât, la 31 decembrie 2006 se întocmesc primele situaţii financiare conform IFRS.


125

Acesta este un moment deosebit de important pentru sistemul contabil din Romania şi trebuie recunoscut meritul Ministerului Finantelor Publice din această perspectivă, dar reprezintă, în acelaşi timp, o provocare pentru societăţile vizate de prevederile menţionate, implicaţiile pentru acestea fiind multiple. Dintre acestea menţionăm: • Înţelegerea principalelor probleme şi a impactului potenţial al acestora; • Planificarea, alocarea responsabilităţilor şi solutionarea problemelor; • Instruirea personalului în ceea ce priveşte noile sisteme şi implicaţiile practice ale IFRS asupra activităţii zilnice a acestora; • Generarea noilor informaţii şi asigurarea calităţii acestora; • Adaptarea sistemelor informatice şi a procedurilor în funcţie de cerinţele IFRS; • Eliminarea eventualelor deficienţe ale operaţiunilor financiare din perspectiva cerinţelor IFRS; • Întocmirea bugetelor şi previziunilor conform cerinţelor IFRS; • Dezvoltarea unei strategii de comunicare menită să pregatească piaţa şi părţile implicate în ce priveste impactul potenţial asupra principalilor indicatori ai performanţei conform IFRS; • Evaluarea consecinţelor asupra datelor pentru raportarea fiscal[ locală şi a implicaţiilor asupra preţului de transfer;

Adoptarea IFRS reprezintă mai mult decât o modificare a

reglementarilor contabile. Este un nou sistem de evaluare a performanţei – un nou sistem de proceduri – care trebuie adoptat la nivelul întregii organizaţii. Acesta va schimba modul de lucru şi, de asemenea, este posibil să impună schimbări decisive în ceeea ce priveşte managementul strategic şi contabil.

În principal, implicaţiile strict de natură contabilă se referă la: • Aplicarea integrală a anumitor standarde care nu au fost aplicate anterior în practică(IAS 39 Instrumente financiare, IAS 36 Deprecierea activelor etc.); • Se vor aplica noi standarde IFRS (IFRS1 Aplicarea pentru prima dată a standardelor internaţionale de raportare financiară şi standardul prin care sunt revizuite 13 Alte standarde) şi va fi retras IAS 15 Informaţii care reflectă efectele variaţiei preţurilor; • Este posibil ca reglementările fiscale să nu ţină pasul cu reglementările contabile, iar implicaţiile fiscale ale anumitor tranzacţii putea fi neclare. Ca urmare, pot apărea conflicte cu autorităţile fiscale.


126

Acesta nu este un simplu exercitiu tehnic pentru funcţia financiară, deoarece:

• Întreaga bază de raportare către părţile interesate se va modifica. Pentru multe companii acest lucru înseamnă o serie de schimbări fundamentale - schimbări care pot afecta intreaga activitate, de la relaţiile cu investitorii până la procedurile zilnice - şi care pot influenţa viabilitatea unor produse şi chiar profitabilitatea activităţii în sine;

• Este necesar ca societatea să aloce o perioadă considerabilă de timp planificării şi implementării modificărilor necesare şi integrării lor la nivel de societate, astfel încat acest proces sa nu diminueze eficienţa activităţilor zilnice.

Cea mai buna modalitate de a realiza acest lucru este trecerea la aplicarea IFRS paralel în trei zone de activitate: a. Modificarea cifrelor

Această activitate trebuie să se considere printre principalele obiective: colectarea datelor, colarea şi întelegerea completă a cifrelor conform IFRS, prezentarea informaţiilor, raportarea pe segmente şi evaluarea necesităţii provizionului pentru deprecierea activelor. Aceasta activitate va permite companiilor să întocmiească situaţii financiare IFRS comparabile cu rapoartele curente şi care, eventual, le înlocuieste pe acestea. O modificare de tipul acesta a fost experimentată de curand prin implementarea OMF 94/2001. Dar este la fel de important să se urmarească modul în care informaţiile IFRS vor afecta percepţia performanţei operaţiunilor respectivei companii.

Companiile trebuie să analizeze diferenţele dintre IFRS şi reglementarile contabile pe care le aplică în prezent (fie OMF 94/2001, fie OMF 306/2002). Printre diferenţele dintre IFRS si OMF 94/2001 se numară aspectele referitoare la contabilitatea inflaţiei şi contabilitatea combinărilor de întreprinderi, care au fost excluse în mod specific din aria de aplicabilitate a OMF 94/2001. Alte astfel de diferenţe pot include cerinţele referitoare la instrumentele financiare şi impozitul amânat care, deţi prevazute de OMF 94/2001, au fost aplicate arareori în practică. Cerintele privind evaluarea imobilizarilor corporale şi deprecierea activelor au fost de asemenea aplicate inconsecvent în multe cazuri. Va fi mult mai dificil să se tolereze astfel de abateri în momentul adoptarii integrale a IFRS. Aceasta se datorează faptului ca întregul proces de raportare va fi mult mai transparent şi, drept urmare, va fi mai uşor să se identifice acele companii care nu reuşesc să se conformeze tuturor cerintelor.

Efectul adoptarii IFRS asupra situaţiilor financiare ale unei entităţi poate, de asemenea, să varieze în funcţie de domeniul economic în care îşi


127

desfăşoara activitatea şi în funcţie de reglementările contabile din Romania aplicate anterior de către entitate. În sectorul telecomunicaţiilor, de exemplu, societăţile se vor confrunta cu probleme mult mai semnificative legate de deprecierea activelor. În industria farmaceutică, contabilitatea cheltuielilor de cercetare, a mărcilor înregistrate şi a patentelor, poate creşte în complexitate. În domeniul serviciilor financiare, valorii juste a provizioanelor i se poate asocia o volatilitate mai mare a profiturilor.

În cazul multor companii, de exemplu, clauzele care reglementează împrumuturile se referă la publicarea informaţiilor financiare. Având în vedere că aceste informaţii se pot modifica în conformitate cu IFRS, există riscul ca anumite clauze ale contractelor de împrumut să nu mai fie respectate. În consecinţă, potenţialele efecte şi renegocierea clauzelor pentru perioade începand cu 2006 vor fi doar unele dintre multele aspecte critice care vor necesita soluţionarea de către societăţile care adoptă implementarea IFRS . b. Modificari în ceeea ce priveşte activitatea

Concomitent, va fi necesar să se anticipeze şi să se planifice modificările politicilor contabile şi a procedurilor de raportare, sistemele informatice financiare şi de management, cunoştintele şi competenţele personalului la toate nivelurile firmei. Pe de alta parte, aceasta este o potenţială oportunitate de restructurare şi optimizare a costurilor, de integrare şi raţionalizare, de aliniere la principiile de calitate impuse de UE. Un alt aspect important este cel legat de managementul percepţiei acţionarilor şi a pieţei. c. Managementul schimbării

Companiile vor trebui să fie pregătite să controleze aceste schimbari în timp, astfel încat să se asigure că procedurile sunt implementate eficient, şi că, pe parcursul diverselor etape ale tranziţiei spre adoptarea IFRS, activitatea operaţională se desfaşoară fără perturbări. Am prezentat anterior că adoptarea IFRS reprezinta o schimbare importantă pentru majoritatea firmelor. Pentru ca acest proces să aibă succes, conducerea de vârf va trebui să se implice direct. Societăţile vor desfaşura simultan mai multe proiecte pe parcursul mai multor ani – astfel încât va fi necesară implicarea personalului de la nivelul întregii societăţi.

O societate europeană a întocmit recent primele situaţii financiare în conformitate cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) şi a constatat cu surprindere că rentabilitatea capitalului angajat a scăzut cu 10 procente. Este clar că trecerea la IFRS însemnă mai mult decât o recalculare.


128

4. Avantajele aplicării IFRS în România

Prin trecerea la aplicarea IFRS, societăţile vor adopta un limbaj global de raportare financiară care le va permite sa fie percepute corect, indiferent de originea utilizatorilor. Multe dintre societăţile europene au constatat deja că prin adoptarea IFRS au acces la pieţele internaţionale de capital, îşi pot reduce cheltuielile şi pot derula mai uşor tranzacţii internaţionale. Este improbabil ca o raportare financiară care nu este înţeleasă cu uşurinţă de toţi utilizatorii să ofere unei societăţi oportunităţi noi de afaceri sau capital suplimentar. Acesta este motivul pentru care un număr semnificativ de societăţi, fie trec voluntar la aplicarea IFRS (inclusiv entităţi din Romania) fie li se impune de catre guverne sa ia această masură.

Comunicarea într-un limbaj unic asigură un nivel mai mare de încredere şi duce la creşterea posibilităţilor de acces la piaţa de capital. De asemenea, permite grupurilor multinaţionale să aplice principii contabile comune la nivelul tuturor filialelor, fapt care poate optimiza comunicarea internă, precum şi calitatea raportării către conducere. În acelaşi timp, aplicarea IFRS poate facilita procesele de achiziţii şi vânzări prin asigurarea unui nivel mai mare de încredere, relevanţă şi consecvenţă a interpretării contabile.

Pe pieţele cu un nivel concurenţial în creştere, aplicarea IFRS permite societăţilor să se raporteze la alte societăţi similare de la nivel mondial şi permite investitorilor şi altor utilizatori interesaţi să compare performanţa societăţii cu competitori de la nivel global.

EXEMPLU Societatea ALFA va publica primele situaţii financiare în

conformitate cu IFRS la 31 decembrie 2006 (data trecerii la IFRS fiind 1 ianuarie 2005). La 31 decembrie 2005, ALFA a publicat situaţiile financiare anuale simplificate, în conformitate cu OMF 94/2001.

În exemplu se utilizează contul 1172 Rezultatul reportat din adoptarea pentru prima dată a IFRS, cont folosit şi de întreprinderile care au trecut la apliocarea OMF 94/2001.

Bilanţul contabil la 31.12.2005 se prezintă astfel:


129

Valori în mii lei

Elemente Începutul anului Sfârşitulanului A. ACTIVE IMOBILIZATE I. IMOBILIZĂRI NECORPORALE Chleltuieli de constituire (1) Concesiuni, brevete, licenţe, mărci II. IMOBILIZĂRI CORPORALE (2) Terenuri şi construcţii Instalaţii tehnice şi maşini III. IMOBILIZĂRI FINANCIARE (3) Titluri sub formă de interese de participare ACTIVE IMOBILIZATE – TOTAL B. ACTIVE CIRCULANTE I. STOCURI (4) Materii prime şi materiale consumabile Producţia în curs de execuţie Produse finite şi mărfuri II. CREANŢE Creanţe comerciale (5) Alte creanţe (6) III. INVESTIŢII FINANCIARE PE TERMEN SCURT (7) Acţiuni proprii Alte investiţii financiare pe termen scurt IV. CASA ŞI CONTURI LA BANCI ACTIVE CIRCULANTE- TOTAL C. CHELTUIELI ÎN AVANS D.DATORII CE TB.PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni Sume datorate instituţiilor de credit Datorii comerciale Alte datorii,inclusiv datorii fiscale şi alte datorii pt.asigurările sociale E. ACTIVE CIRCULANTE NETE,RESP.DATORII CURENTE NETE F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE G. DATORII CE TB.PLĂTITE ÎNTR-O PER. MAI MARE DE UN AN Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni Sume datorate instituţiilor de credit Alte datorii,inclusiv datorii fiscale şi alte datorii pt.asigurările sociale (8)

4.000.000

50.000 3.950.000

400.000.000280.000.000 120.000.000 20.000.00020.000.000

424.000.000

2.000.000800.000 700.000 500.000

4.000.0003.200.000

800.000 8.000.000

- 8.000.000 7.000.000

21.000.0002.000.000

18.000.0005.000.000

10.000.000 1.000.000 2.000.000 4.000.000

428.000.00030.000.00018.000.000 2.000.000

10.000.000

2.000.0001.000.000

126.000.000

3.800.00030.000

3.770.000 472.000.000320.000.000 152.000.000 18.000.00018.000.000

493.800.000

2.500.000900.000 600.000 500.000

3.700.0003.300.000

400.000 8.200.000

200.000 8.000.000 5.800.000

20.200.0001.800.000

17.000.0006.000.000

10.000.000 500.000 500.000

4.200.000498.000.00018.000.00016.000.000 1.500.000

500.000

3.000.000800.000

169.000.000


130

Datorii comerciale H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI (9) I.VENITURI ÎN AVANS J. CAPITAL ŞI REZERVE I. CAPITAL din care - capital subscris nevărsat - capital subscris vărsat – patrimoniul regiei II. PRIME DE CAPITAL III. REZERVE DIN REEVALUARE Sold C Sold D IV. REZERVE V. REZULTATUL REPORTAT (ct.117) Sold C Sold D VI. REZULTATUL EXERCIŢIULUI FINANCIAR Sold C Sold D Repartizarea profitului TOTAL CAPITALURI PROPRII Patrimoniul public TOTAL CAPITALURI

20.000.000

100.000.000

120.000.000

10.000.000

100.000.000

(80.000.000) 396.000.000

396.000.000

30.000.000

120.000.000

140.000.000

8.000.000

80.000.000

(70.000.000) 477.000.000

477.000.000

Informaţii suplimentare: 1) Imobilizările necorporale cuprind cheltuieli de constituire care au fost

capitalizate la 1 iulie 2002 şi care se amortizează pe 5 ani. Valoarea brută a cheltuielilor de constituire este de 100.000.000 lei, iar baza fiscală la începutul anului 2005 este de 50.000.000 lei.

2) Imobilizările corporale sunt prezentate în bilanţ la cost (sau valoarea reevaluată) mai puţin amortizarea cumulată şi provizioanele pentru depreciere. Provizioanelepentru depreciere se constituie dacă valoarea de inventar a unei imobilizări corporale este inferioară valorii sale contabile.

Structura imobilizărilor corporale se prezintă astfel:

Valori în mii lei Imobilizări corporale Începutul anului Sf. anului

- clădiri care au fost reevaluate la 31.12.2003

- terenuri evaluate la cost - echipamente evaluate la cost - mijloace de transp. care au

fost reevaluate la 31.12.2003

200.000.000 80.000.000 70.000.000 50.000.000

190.000.000 120.000.000 130.000.000 32.000.000

Total 400.000.000 472.000.000


131

Bazele fiscale ale imobilizărilor corporale la începutul anului 2005: Imobilizări corporale Baza fiscală

Clădiri 180.000.000 Terenuri 80.000.000 Echipamente 65.000.000 Mijloace de transport 20.000.000

Imobilizările corporale au fost amortizate după estimări în conformitate cu IAS 16.

La 31.12.2003, mijloacele detransport au avut : - valoarea netă contabilă la 31.12.2003 de 30.000.000.000 lei - valoarea reevaluată de 60.000.000.000 lei - amortizarea cumulată până la 31.12.2003 de 20.000.000.000 lei Costul de achiziţie al mijloacelor de transport a fost de 50.000.000.000 lei. Pentru înregistrarea reevaluării s-a utilizat metoda reevaluării valorilor brute. Suplimentul de amortizare înregistrat datorită reevaluării este de 5.000.000.000 lei.

3) Imobilizările financiare sunt prezentate în bilanţ la valoarea contabilă mai puţin provizioanele pentru depreciere cumulate. Provizioanele pentru depreciere se determină ca diferenţă între valoarea de intrare şi valoarea justă stabilită cu ocazia inventarierii.

Imobilizările financiare cuprind: Imobilizări corporale Începutul anului Sf. anului

- Interese de participare evaluate la valoarea justă

- Interese de participare evaluate la cost

18.000.000 2.000.000

17.000.000 1.000.000

Total 20.000.000 18.000.000 Baza fiscală a intereselor de participare la începutul anului 2005 este de

20.500.000 lei, recunoscută fiscal. 4) Metoda utilizată pentru evaluarea stocurilor la ieşire a fost LIFO. 5) Creanţele comerciale au o valoare brută de 3.400.000.000 lei. A fost

recunoscut un provizion pentru depreciere de 200.000.000 lei, nedeductibil fiscal. 6) În valoarea altor creanţe la începutul anului intră şi o creanţă de

impozit amânat de 416.000.000 lei. 7) Investiţiile financiare pe termen scurt conţin:

Imobilizări corporale Începutul anului Sf. anului - Titluri de plasament

evaluate la cost - Titluri de plasament

evaluate la valoarea justă Acţiuni proprii

3.000.000 5.000.000

4.000.000 4.000.000

200.000

Total 8.000.000 8.200.000


132

Baza fiscală a titlurilor de plasament la începutul anului 2005 este de 8.500.000 lei.

8) Suma de la începutul anului include o datorie de impozit amânat de 800.000 lei din care 300.000 vor fi reluate într-o perioadă mai mică de un an.

9) Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli nu sunt deductibile fiscal. În anul 2005, au fost răscumpărate acţiuni proprii de 200.000.000 lei.

Cheltuielile accesorii legate de achiziţie (comisione) de 20.000.000 lei au afectat contul de profit şi pierdere în 2005.

Impozitul pe profit exigibil este de 100.000.000 lei, din care 200.000 vor fi realizate într-o perioadă mai mică de un an.

Cheltuielie financiare în 2005 conţin cheltuieli cu sconturile acordate în valoare de 30.000.000 lei.

Pasul 1: Identificarea diferenţelor dintre politicile contabile

aplicate şi cele solicitate de aplicarea IFRS Cheltuielile de constituire nu sunt capitalizate potrivit referenţialului

internaţional. Întreprinderea nu a aplicat prevederile IAS 16, imobilizările

fiindeavluate la minimul dintre cost şi valoarea de inventar. Societatea ALFA a recunoscut şi încorporat în costul imobilizărilor

provizioane pentru dezafectarea echipamentelor la sfârşitul duratei de viaţă utilă, dar evaluarea acestora nu s-a realizat la o valoare actualizată.Valoarea actualozată la 1 ianuarie 2005 a cheltuielilor estimate cu dezafectarea echipamentelor este de 300.000.000 lei.Valoarea nominală recunoscută în contabilitate este de 600.000.000 lei.

Stocurile sunt evaluate cu ajutorul metodei LIFO, metodă care nu este permisă de IAS 2 revizit. Managementul alege să aplice FIFO pentru evaluarea stocurilor. Valoarea stocului final determinat cu ajutorul FIFI este de 2.500.000.000 lei la 31.12.2004 şi respectiv de 3.000.000.000 lei la 31.12.2005.

Interesele de participare vor fi considerate active financiare disponibile pentru vânzare, evaluate la valoarea justă cu variaţiile de valoare înregistrate în capitalurile proprii. Valoarea lor justă, la 1 ianuarie 2005, este de 21.000.000.000 lei.

Titlurile de plasament vor fi clasificate drept active financiare evaluate la valoarea justă, cu variaţiile de valoare în contul de profit şi pierdere, potrivit IAS 39. Valoarea lor justă, la 1 ianuarie 2005, este de 9.000.000.000 lei.

Potrivit IAS 32, acţiunile proprii şi costurile legate de achiziţia lor sunt deduse din capitalurile proprii.

Valoarea scontului acordat nu este recunoscută pe cheltuieli, potrivit IAS 18.


133

Bilanţul va trebui prezentat în conformitate cu IAS 1 revizuit. Activele şi datoriile vor trebui clasificate în curente şi necurente. Contul de profit şi pierdere va fi prezentat cu cheltuieli clasificate după natură sau după funcţie.

Pasul 2: Aplicarea excepţiilor facultative Valoarea unor terenuri a scăzut, iar managementul doreşte să reflecte

valoarea acestora la data trecerii la IFRS. Costul acestor terenuri la 31.12.2004 este de 80.000.000.000 lei, iar valoarea justă este de 70.000.000.000 lei. Pentru clădiri valoarea reevaluată la 31.12.2003 va fi considerată drept cost prezumat.

Echipamentele vor fi evaluate la valoarea justă la data trecerii la IFRS care este de 80.000.000.000 lei. Pentru mijloacele de transport ALFA alege să aplice retrospectiv IAS 16.

ALFA nu trebuie să aplice retrospectiv prevederile IFRIC 1 pentru modificările în valoarea provizionului pentru dezafectare care au avut luc înainte de data trecerii la IFRS.

Întreprinderea desemnează, la 1 ianuarie 2005, interesele de paricipare ca active disponibile pentru vânzare şi titlurile de plasament ca active evaluate la valoarea justă cu variaţiile de valoare înregistrate în contul de profit şi pierdere.

Pasul 3 : aplicarea excepţiilor obligatorii Estimările referitoare la provizionul pentru dezafectarea

echipamentelor reflectă condiţiile existente la data trecerii la IFRS. Înregistrări necesare în vederea întocmirii bilanţului de deschidere 1. derecunoaşterea cheltuielilor de constituire capitalizate 100.000.000 lei – amortizarea cumulată 50.000.000 lei % = 201(ch.de constit) 100.000.000 1172 50.000.000 2801(amortiz.ch.de costit) 50.000.000 2. evaluarea terenurilor la valoarea justă la data trecerii la IFRS prin

aplicarea excepţiei facultative prevăzute de IFRS 1: 1172 = 211(terenuri) 100.000.000.000 3. pentru clădiri valoarea reevaluată la 31.12.2003 este considerată

drept cost prezumat. Virarea rezervei din reevaluare la rezultatul reportat 1058(rez din reev.dispuse prin acte normative) = 1172

20.000.000.000


134

4. pentru echipamentele evaluate la valoarea justă la data trecerii la

IFRS 1058(echipamente tehnologice) = 1172 10.000.000.000 5. pentru mijloace de transport - anularea efectelorreevaluării (deoarece întreprinderea va aplica

tratamentul de bază al IAS 16) % = 2133(mijl.de transp) 50.000.000 1058 (rez.din reev) 30.000.000 2813 (amortiz.mijl.transp) 20.000.000 - anularea amortizării suplimentare generată de reevaluare 2812 (amortiz.clădirilor) = 1172 5.000.000.000 6. desemnarea intereselor de participare ca active financiare

disponibile pentru vânzare, evaluate la valoarea justă la data trecerii la IFRS, prin aplicarea excepţiei facultative

263.02 (active fin.dispon.pt.vz) = % 21.000.000.000

106.01(Rez.Variaţiile val juste 1.000.000.000

pt.activele disp.pt.vânzare) 263 (interese de participare)

20.000.000.000 7. desemnarea titlurilor de plasament ca active financiare, evaluate la

valoarea justă, cu variaţiile de valoare în contul de profit şi pierdere 50X.03 (active fin.la val.justă) = %

9.000.000.000 1172

1.000.000.000 50X(inv.fin.pe TS)

8.000.000.000 8. ajustarea valorii stocurilor la data trecerii la IFRS 3XX (stocuri) = 1172 500.000.000.000 9. ajustarea valorii provizionului pentru dezafectare 1513 (proviz.pt.dezafectare imob.corp) = 1172

300.000.000.000


135

10. determinarea şi înregistrarea impozitelor amânate Soldul impozitului amânat în bilanţul de deschidere se determină prin

compararea valorilor contabile ale activelor şi datoriilor cu bazele lor fiscale:

Valori în mii lei

Elemente Valoarea contabilă

Baza fiscală Dif. temporare impozabile

Dif. temporare deductibile

Cheltuieli de constituire 0 50.000 - 50.000 Mijloace de transport 25.000.000 20.000.000 5.000.000 - Echipamente 80.000.000 65.000.000 15.000.000 - Terenuri 70.000.000 80.000.000 - 10.000.000 Clădiri 200.000.000 180.000.000 20.000.000 - Active fin.disp..pt.vânzare

21.000.000 20.500.000 500.000 -

Active fin. la val. justă 9.000.000 8.500.000 500.000 - Proviz.pt.dezafectarea echip.

300.000 0 300.000*

Alte proviz.pt.riscuri şi ch.

1.400.000 0 1.400.000

Stocuri 2.500.000 2.000.000 500.000 Creanţe 4.000.000 4.200.000 200.000 Total - - 41.500.000 11.950.000 *) diferenţă pentru care nu se înregistrează impozit amânat datorită exepţiei prevăzute de IAS 12 Soldul datoriei de impozit amânat în bilanţul de deschidere

41.500.000.000 x 16% = 6.640.000.000 lei Soldul activului de impozit amânat în bilanţul de deschidere

11.650.000.000 x 16% = 1.864.000.000 lei Datorie de impozit amânat ce trebuie înregistrat

1.864.000.000 – 416.000.000 = 1.448.000.000 lei 106.01 = 4412 160.000.000 rez/variaţiile val juste pt. activele impozit pe profit amânat disponibile pt.vânzare

4412 (+A) = 1172 1.448.000.000 4412 (-D ) = 1172 2.320.000.000


136

Pasul 4 : Întocmirea bilanţului de deschidere la data trecerii la IFRS Bilanţul de deschidere întocmit în conformitate cu IAS 1

Valori în mii lei

Elemente Sold la

1.01.2005 Ajustări necesare

pt.trecerea la IFRS

Sold în bilanţul de deschidere conf.IFRS

A. ACTIVE NECURENTE IMOBILIZĂRI CORPORALE Terenuri şi construcţii Instalaţii tehnice şi maşini IMOBILIZĂRI NECORPORALE Cheltuieli de constituire Concesiuni, brevete, licenţe, mărci INVESTIŢII DISPONIBILE PT.VÂNZARE Active de impozit amânat ACTIVE NECURENTE – TOTAL

B. ACTIVE CURENTE Stocuri

Creanţe comerciale Alte creanţe Active fin.desemnate la val.justă Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi Cheltuieli în avans ACTIVE CURENTE – TOTAL TOTAL ACTIVE CAPITALURI PROPRII ŞI DATORII CAPITAL ATRIBUIBIL ACŢIONARILOR SOCIETĂŢII MAMĂ Capital subscris vărsat

Prime de capital Rezerve din reevaluare Rezerve Rezultetul reportat Profitul perioadei TOTAL CAPITALURI

400.000.000 280.000.000 120.000.000

4.000.000 50.000

3.950.000 20.000.000

416.000 424.416.000

2.000.000 3.200.000

368.000 8.000.000 7.000.000 2.000.000

22.584.000

447.000.000

126.000.000 20.000.000

100.000.000 120.000.000 10.000.000 20.000.000

396.000.000

- 396.000.000

20.000.000 1.200.000 8.800.000 1.700.000

800.000

(10.000.000) (15.000.000)

(50.000)

- 1.000.000 1.448.000

500.000 - -

1.000.000 - -

- -

(50.000.000) 840.000

30.518.000 -

- -

(2.160.000) (300.000)

-

375.000.000 270.000.000 105.000.000

3.950.000 0

3.950.000 21.000.000 1.864.000

401.814.000

2.500.000 3.200.000

384.000 9.000.000 7.000.000 2.000.000

24.084.000

425.898.000

126.000.000 20.000.000 50.000.000

120.840.000 40.518.000 20.000.000

377.358.000

377.358.000

20.000.000 1.200.000 6.640.000 1.400.000

800.000


137

ATRIBUIBILE SOCIETĂŢII MAMĂ INTERESE MINORITARE TOTAL CAPITALURI PROPRII DATORII NECURENTE Împrumuturi pe termen lung Alte datorii Impzite amânate Provizioane pt.ricuri şi cheltuieli Venituri înregistrate în avans TOTAL DATORII NECURENTE DATORII CURENTE Datorii comerciale şi alte datorii curente Partea curentă a împrumuturilor pe TL Împrumuturi pe termen scurt Impozitul pe profit curent Venituri înregistrate în avans Provizioane pt.riscuri şi cheltuieli pe TS TOTAL DATORII CURENTE TOTAL DATORII TOTAL CAPITALURI PROPRII ŞI DATORII

32.500.000

2.900.000 5.000.000

10.000.000 100.000 200.000 300.000

18.500.000

51.000.000

447.000.000

- - - - - -

30.040.000

2.900.000 5.000.000

10.000.000 100.000 200.000 300.000

18.500.000

48.450.000

425.898.000

Ec. Codruţa-Dana Dragomir Masterand ACC, Institutul de Ştiinţe Economice, Universitatea Babeş-Bolyai ,

Cluj-Napoca


138

BIBLIOGRAFIE

1. Duţescu, A. – IFRS şi convergenţele legislative europene, Economistul, nr. 1742/2004

2. Malciu, L., Felegă, N. – Al treilea val: contabilitatea din România, în faţa unei noi provocări, Economistul, nr. 1741/2004

3. Ristea, M. – Sincronic şi diacronic în armonizarea internaţională a contabilităţii, Economistul, nr. 1732/2004

4. Standarde Internaţionale de Contabilitate 2002

5. Gîrbină M.M., Şt.Bunea – Sinteze, studii de caz şi teste grilă privind aplicarea IAS(revizuite)-IFRS


139

Cei mai buni discipoli ai unui profesor nu sunt cei care repetă lecţiile după el, ci aceia cărora le-a trezit entuziasmul, le-a fortificat neliniştea, le-a dezvoltat forţele pentru a-i face să meargă singuri pe drumurile lor proprii. Libertatea adevărată – pentru care un profesor îşi formează elevii – n-a fost atinsă decât atunci când ei au devenit capabili să creeze. Gaston Berger


140

SITE-UL INTERNET AL FIRMEI

Dacă eu am un leu şi tu ai un leu şi îi scimbăm, vom avea fiecare câte un leu. Dacă eu am o idee bună şi tu ai o idee bună şi facem schimb, fiecare vom avea câte două idei bune.

Proverb arab

Consideraţii generale Înainte de a expune modul concret şi etapele de construcţie ale unui site Internet trebuie să recurgem la delimitările terminologice specifice. Astfel, se vor da explicaţii despre:

• site Internet; • pagină Web; • elementele constitutive ale paginii Web; • elementele de legătură ale unei pagini Web; • hiper-legături.

Ce este un site Internet? Traducerea26 şi adaptarea substantivului site ne relevă următoarele:

1. Loc în care o construcţie, un oraş etc. a fost, este sau va fi situat; 2. Loc în care s-a întâmplat sau se va întâmpla ceva, sau loc pentru o

activitate specifică. Dacă vom consulta o altă sursă valoroasă de informare – THE NEW OXFORD DICTIONARY OF ENGLISH, dicţionar încorporat în Encyclopædia Britannica, (publicat pe CD-ROM/DVD) traducerea şi adaptarea aceluiaşi substantiv ne va "dezvălui" (printre altele) următoarele:

1. Suprafaţă de teren pe care este construit un oraş, o clădire sau un monument.

2. Loc în care un anumit eveniment sau activitate se întâmpă sau s-a întâmplat.

3. Web site – o locaţie conectată la Internet care menţine una sau mai multe pagini în (serviciul) World Wide Web.

Pornind de la premisa că site înseamnă un loc pentru o activitate specifică, vom conveni să numim site-ul Internet al firmei locul unde se găsesc şi se pot accesa toate informaţiile pe care firma în cauză doreşte să le facă publice (cu sau fără anumite restricţii impuse prin parole) prin intermediul serviciului Web. 26 Traducere şi adaptare din Hornby, A.S., Oxford Advanced Learner's Dictionary, Oxford University Press, 1989, pag.1191.


141

Ce este o pagină Web După cum am subliniat în mai multe rânduri, Web-ul este unul dintre serviciile mediului Internet. Elementele de organizare a acestui serviciu sunt paginile Web care sunt asemănătoare întrucâtva cu paginile unui document elaborat într-un editor de text (word processor). Paginile Web sunt de fapt fişiere, în care textul este marcat conform rigorilor limbajului de programare HTML. Menţionăm însă că pagini Web se pot "obţine" şi cu alte limbaje. Cu toate că iniţial ele au fost destinate altor scopuri sau aplicaţii, fişierele cu grafică (statică sau animată), cele cu sunete şi cele video digitale pot fi şi ele, în multe cazuri, pagini Web. Care sunt elementele constitutive ale paginilor Web? Dacă vizualizăm codul sursă, observăm că pagina Web este un fişier/document text. Pagina conţine numai explicaţiile necesare la înţelegerea conţinutului acesteia şi codurile specifice limbajului HTML. Aici trebuie menţionat că există pagini Web care conţin coduri cu legături doar la fişiere cu obiecte grafice. Pagina Web mai poate conţine şi coduri specifice altor limbaje de programare, precum PERL, Visual Basic, PHP sau JavaScript. Aceste limbaje, dar şi altele, conferă flexibilitate şi uneori securitate paginilor care le înglobează. Care sunt elementele de legătură ale paginilor Web? Navigarea în Internet presupune utilizarea a ceea ce s-a răspândit sub denumirea de multimedia. Prin urmare, elementele de legătură ale unei pagini Web sunt oricare dintre combinaţiile între text, grafică, sunet şi secvenţe video digital. Ce este o hiper-legătură? Navigarea în Internet se constituie, de fapt, în "salturi" de la o pagină Web la alta. Acest lucru este posibil numai datorită hiper-legăturilor (hiperlink) stabilite între pagini sau între elementele paginilor. Conform acestui principiu, paginile site-ului pot fi situate oriunde începând cu discul computerului propriu, un disc din reţeaua locală, un mediu de stocare de mare capacitate precum CD-ROM sau DVD, pe orice server activ din Internet sau în orice combinaţie între cele menţionate. Hiper-legăturile interioare sunt cele care dau coerenţă şi un înţeles întregului ansamblu. Se cuvine menţionat faptul că din paginile site-ului se pot stabili hiper-legături exterioare, cu alte cuvinte, legături la paginile altor site-uri.


142

Construcţia unui site Internet Foarte succint şi direct: prin construcţia unui site Internet se înţelege definirea tuturor paginilor Web, specificarea şi elaborarea elementelor lor constitutive, specificarea tuturor atributelor elementelor şi elaborarea tuturor hiper-legăturilor interioare şi exterioare. La toate acestea se adaugă specificarea host-serverului care găzduieşte site-ul, lucru de unde rezultă şi adresa la care poate fi găsit. În final, toate fişierele sunt "încărcate" (upload) în serverul respectiv. După cum se ştie, documentele destinate tiparului clasic se elaborează cu ajutorul editoarelor de text. În mod analog, cu toate că există metode rezervate exclusiv profesioniştilor, un site Internet se elaborează (mult mai uşor) cu instrumente specifice numite editoare Web. Între acestea amintim: Microsoft Front Page, Macromedia FireWorks, Macromedia Dreamveaver, Net Object Fusion, Corel Web Master etc. Avantajele editoarelor Web actuale constă în faptul că ele sunt orientate pe site şi nu pe pagină. Astfel, ele tratează site-ul ca un întreg – de la structură până la fiecare componentă a fiecărei pagini – fără să fie neapărat necesară cunoaşterea limbajelor de programare. Editoarele Web sunt astfel accesibile nespecialiştilor care sunt însă familiarizaţi cu rigorile unui editor de text. Ele permit controlul centralizat al tuturor fişierelor (atât interne cât şi externe), precum şi controlul tuturor elementelor paginii – antet, subsol, stil, obiecte dintre cele mai diverse, butoane şi hiper-legături. Editarea (modificarea) unui singur element determină modificarea automată şi actualizarea întregului site. În afară de avantajele succint descrise mai sus şi care în detaliu se adresează mai degrabă specialiştilor în domeniul programării, editoarele Web oferă "şabloane" (templates) gata pregătite pentru cele mai diverse cerinţe posibile. Dacă ne limităm doar la domeniul economic, multe editoare Web conţin şabloane pentru următoarele tipuri de site-uri: Internet, intranet, specializat pe resurse umane, specializat pentru departamentul de marketing, specializat pe publicare online şi specializat pentru departamentul de vânzări.

În cele ce urmează vom descrie, cu adnotări personale, paginile unui site Internet aşa cum a rezultat el între experienţa proprie şi ca o combinaţie între şabloanele editoarelor NetObject Fusion (ver.1.0) şi HoTMetal PRO (ver.4.0). Cu ajutorul conceptelor conţinute în această structură se pot


143

construi site-uri complexe care să răspundă tuturor exigenţelor în materie de marketing online. Desigur, modul concret de alcătuire grafică şi de prezentare a conţinutului este la latitudinea conducerii firmei şi a echipei care concură la realizarea efectivă a site-ului.

Precizări:

1. Datorită complexităţii structurii şi imposibilităţii tratării izolate a elementelor/paginilor acesteia, unele date/informaţii se repetă.

2. Fiind o structură prezentată la modul cel mai general, într-un site real unele pagini sau secţiuni pot fi "comprimate" sau pot lipsi.

3. Într-o oarecare măsură, prezentul material poate servi ca listă de verificare (checklist) în cazul managementului de proiect al cărui rezultat este un site Internet.

BUN VENIT

Bine aţi venit în site-ul Internet al firmei noastre!

Site-ul Internet al firmei Dvs. trebuie să aibă această primă pagină în care se adresează un cuvânt de bun venit vizitatorilor şi unde se vor utiliza cele mai potrivite, dar şi originale căi şi metode de atragere a atenţiei vizitatorului. Pagina de bun venit este documentul principal al site-ului internet. Precizaţi de la bun început ce anume se poate afla dacă se vizitează site-ul afacerii. Utilizaţi modul (specific serviciului Web din Internet) de înlănţuire a paginilor pentru navigarea uşoară şi găsirea rapidă a informaţiei căutate. Este recomandabilă includerea de fotografii, schiţe şi desene care să "dezvăluie" rapid şi precis mesajul principal. Nu uitaţi însă că prea multe obiecte grafice în una şi aceeaşi pagină îngreunează încărcarea ei la computerul clientului şi există deci riscul renunţării vizitei înainte de primul contact în detaliu. Site-ul unei afaceri concurente se află doar la "depărtarea" unui CLIC! Prezentaţi informaţia sintetic şi concis utilizând butoane, pictograme, meniuri cu submeniuri, liste derulante, liste numerotate, tabele etc. Nu omiteţi să precizaţi data ultimei modificări. CONTACT CU FIRMA Oriunde aţi fi şi orice aţi dori, contactaţi-ne!


144

Sunt foarte multe cazuri când se pune problema contactării firmei fără însă de a fi vorba despre o anume persoană din acea firmă. Un formular electronic poate ajuta la asigurarea unei legături între vizitator şi companie. Datele/informaţiile confidenţiale nu se vor insera în nici una dintre paginile site-ului. Localizarea sediului firmei În cadrul acestei secţiuni trebuie dat răspuns la următoarele întrebări: 1. Unde este sediul firmei?

Dacă firma are mai multe sedii (sucursale), se va oferi adresa sediului central şi o listă cu toate celelalte sedii. Se va specifica adresa clasică, adresa de poştă electronică, numărul de telefon, numărul de fax şi persoana de contact pentru fiecare sediu menţionat.

2. Care sunt departamentele de bază? Se vor oferi informaţii detaliate cu privire la departamentele de vânzări, relaţii

umane, relaţii cu clienţii şi furnizorii, lanţul de distribuţie etc. Toate acestea vor cuprinde adresa clasică, adresa de poştă electronică, numărul de telefon şi numărul de fax. Contactele firmei cu alte persoane şi/sau cu alte firme este soluţionat de obicei prin intermediul unor formulare online. Ele sunt concepute conform regulilor clasice şi adaptate condiţiilor concrete la care se supun documentele vizualizate şi expediate cu ajutorul navigatoarelor din mediul Internet. Un formular online tipic este împărţit pe câmpuri şi conţine date referitoare la persoana/firma contactantă, o referire pe scurt asupra motivului contactului şi mesajul aferent. Listele derulante, căsuţele şi butoanele din ecran ajută la modificarea datelor mesajului şi la trimiterea lui către destinatar, în cazul nostru firma-proprietar a site-ului. Şi această secţiune trebuie prevăzută cu hiper-legături care să asigure "saltul" la celelalte secţiuni ale site-ului firmei.

CONTACT CU SERVICIUL CLIENŢI Cum contactaţi reprezentanţii serviciului nostru de relaţii cu clienţii?

Paginile Web rezervate contactului cu serviciul clienţi trebuie să cuprindă toate informaţiile pe care cei interesaţi se aşteaptă să la găsească în această secţiune. Cu toate că uneori se pot oferi doar informaţii cu un grad mare de


145

generalitate, un real ajutor este acela de a fi foarte direct şi precis. Spre exemplu, dacă firma dvs. livrează o gamă largă de produse şi pentru fiecare dintre acestea aveţi câte un reprezentant, este bine să îi cuprindeţi pe toţi într-o listă. Se vor preciza adresele de poştă electronică, numerele de fax şi numerele de telefon direct, cel interior sau cel de mobil, după caz. Formularele electronice rezolvă elegant acest gen de probleme.

SESIZĂRI, RECLAMAŢII ŞI RECOMANDĂRI Publicaţi opiniile favorabile sau nefavorabile ale clienţilor firmei

Faptul că faceţi cunoscute punctele de vedere ale clienţilor, atât cele pozitive cât şi cele negative, este o cale foarte portivită pentru a demonstra că vă asumaţi responsabilitatea pentru ceea ceea ce publicaţi în site-ul firmei. Acest mod de a arăta – direct sau indirect – punctele slabe şi cele tari ale firmei arată că sunteţi deschişi. Nu va trece neobservat că manifestaţi disponibilitatea de a asculta şi opiniile altora. Dorinţa de schimbare şi responsabilitatea sunt două puncte forte ale serviciilor de calitate.

DESCĂRCARE FIŞIERE Constituiţi această pagină pentru a putea livra online produse informatice

Descărcarea fişierelor (download) permite copierea unuia sau a mai multor fişiere dintr-un computer aflat în mediul Internet – de regulă un server de comunicare – pe computerul propriu. Dacă firma dvs. este producătoare de programe informatice, această pagină a site-ului uşurează foarte mult distribuirea lor. Astfel, vă puteţi asigura că toate computerele clienţilor utilizează o aceeaşi versiune actualizată. Specificaţi întotdeauna numărul versiunii, sistemul de operare, instrucţiunile de instalare şi toate celelalte informaţii necesare bunului mers al implementării noilor soluţii informatice. Cereţi părerea celor care utilizează pachetele de programe privind calitatea şi oportunitatea introducerii noilor soluţii. În altă ordine de idei, această pagină a site-ului Internet este locul ideal de unde se pot distribui programe informatice (pachete software) în fazele alfa sau/şi beta ale testării. Pentru a avea o evidenţă clară a celor care descarcă produsele informatice se poate condiţiona accesul prin constituirea de conturi cu parole sau prin completarea de formulare.


146

Aici se cuvin câteva precizări: alfa şi beta se referă la două stadii diferite de dezvoltare a unui produs informatic. Versiunea alfa este doar pentru circulaţie internă (în firmă, instituţie etc.) şi la ea are acces numai un număr limitat de persoane. Versiunea alfa este cel mai adesea un produs incomplet şi la care se aşteaptă să intervină probleme de funcţionare. Testarea din faza alfa are ca rezultat schimbări importante ale programului, cu această ocazie putându-se observa lucruri care nu au putut fi prevăzute în proiectul iniţial. Se recomandă ca testarea să fie efectuată atât de către persoane care pot furniza o viziune pozitivă (prieteni, colaboratori etc.) cât şi de către oameni care nu agrează cu forma şi/sau conţinutul programului. Folosind cu abilitate argumentele pro şi contra se vor putea descoperi aspecte care, în ciuda tuturor eforturilor depuse la planificarea iniţială a produsului informatic au scăpat fie din concepţie, fie din execuţie, fie din facilităţile de navigare.

Versiunea beta este un produs complet care se trimite pentru a fi testat de către mai multe persoane (dar totuşi selectate) decât în faza alfa. Produsele aflate în această fază mai pot conţine erori de programare sau chestiuni scăpate din vedere, însă impactul lor nu este atât de mare ca şi în faza anterioară. Deoarece programul este oferit spre testare şi unor persoane care nu fac parte din firmă/instituţie, reputaţia începe să prindă contur chiar din această fază. Se recomandă ca grupul care efectuează testarea să fie utilizatori reali sau potenţiali dar care nu au fost implicaţi deloc în procesul de proiectare/elaborare. De asemenea, se recomandă ca fiecare persoană care a testat produsul să furnizeze un raport scris de unde să rezulte toate detaliile necesare.

COMENTARII Comentariile Dvs. ne determină să vă oferim produse/servicii mai bune

Această componentă a site-ului Internet al firmei este organizată în aşa fel încât formularele completate online cu comentarii, sugestii şi modalităţi de rezolvare a problemelor să poată fi trimise persoanelor responsabile din departamentele specializate. Utilizarea meniurilor, a tabelelor, a listelor, a comunicaţiilor bazate pe CGI sau constituirea bazelor de date pot fi instrumente utile în dirijarea mesajelor către persoana potrivită.


147

CGI: Acronim pentru Common Gateway Interface. Standard de comunicare dezvoltat cu scopul de a permite serverelor http de a recepţiona şi procesa informaţiile navigatoarelor (browser-elor) Web. În mod uzual, informaţia afişată prin intermediul unui formular dintr-un navigator este trimisă prin acţionarea unui buton către server. Serverul "cheamă" programul CGI pantru a procesa acea informaţie. Numele programului CGI este livrat de către browser, este rulat pe server şi va returna rezultatul către browser de obicei prin intermediul unei pagini HTML. Un exemplu posibil este acela al completării unui formular afişat în browser, trimiterea formularului la server unde va fi procesat de către programul CGI. După determinarea corectitudinii răspunsurilor, o listă cu răspunsurile greşite sau considerate a fi incorecte ar putea apare pe ecranul monitorului. Programele CGI pot fi scrise în mai multe limbaje de programare, printre cele mai populare fiind Perl şi C.

CĂUTARE Căutaţi produsele, serviciile datele şi informaţiile oferite de firma noastră Pagina de căutare trebuie să permită clienţilor/vizitatorilor să caute informaţii pe baza cuvintelor cheie în întreg site-ul firmei. Utilizarea formularelor mai mult sau mai puţin complexe şi a standardelor de comunicare bazate pe CGI este obligatorie. Cu toate ca site-urile pot fi foarte bine organizate şi structurate, de cele mai multe ori o maşină (locală) de căutare (Search Engine) este o sursă nepreţuită în procesul de căutare a informaţiilor.

LEGĂTURI UTILE LA SERVICIUL CLIENŢI Aici găsiţi informaţii utile pentru clienţii firmei noastre Această pagină este desemnată să găzduiască hiper-legături la paginile unor departamente specifice, cum ar fi cele de mai jos: • Asistenţă Tehnică – adresa completă, numărul de telefon, numărul de

fax, adresa de poştă electronică (e-mail); • Compartiment Financiar-Contabil – util pentru cei care doresc

informaţii privind modalităţile de plată şi conturile unde se pot vira sumele datorate;

• Compartiment Desfacere – util pentru cei care se deplasază la firmă şi vor să fie "pregătiţi" pentru toate formalităţile încheiate în acest departament.


148

Un meniu cu submeniuri, o listă simplă sau derulantă, un tabel sau o bază de date cu persoanele din departamentele amintite poate trimite clientul în direcţia cea mai potrivită în raport cu problema care trebuie rapid soluţionată. În altă ordine de idei, daca unul dintre produsele firmei dvs. se vinde "legat' de un alt produs de pe piaţă, o hiper-legătură directă la site-ul unde sunt mai multe detalii despre acel produs este mai potrivită decât simpla menţionare a acestui lucru doar în site-ul propriu.

NOUTĂŢI LA SERVICIUL CLIENŢI Apelaţi la noile noastre servicii! În economia contemporană care se caracterizează printr-o dinamică foarte ridicată, firmele sunt într-o continuă mişcare. Ciclurile de viaţă ale produselor sau apariţia unor idei noi duc în permanenţă la schimbarea ofertei. Prin urmare se modifică şi structura şi rolul serviciului clienţi: se schimbă sediile şi adresele, numerele de telefon şi personalul responsabil pentru o anumită gamă de produse, se angajează personal pentru produsele/serviciile noi etc. Toate aceste schimbări trebuie aduse – rapid şi uşor – la cunoştinţa clienţilor firmei. Cel mai bun loc unde se poate face acest lucru este pagina cu noutăţi la serviciul clienţi.

CHESTIONARE ONLINE Completaţi şi trimiteţi chestionarele de mai jos. Premii consistente! Chestionarele online sunt de fapt formulare electronice prin intermediul cărora se pot afla părerile clienţilor, vizitatorilor sau utilizatorilor (după caz) asupra celor mai diverse aspecte ale activităţii, serviciilor sau produselor firmei. După completare şi expediere, datele din chestionare se pot stoca în baze de date din care se pot afla mai apoi, prin interogări specifice, informaţii utile care modifică substanţial deciziile manageriale.

AJUTOR Aici este ghidul Dvs. pentru înţelegerea aspectelor "ascunse"!


149

Deoarece tehnologia informaţiei are o evoluţie extrem de rapidă şi tinde să fie utilizată la toate nivelurile, site-ul Internet are şi atribuţii în "livrarea" de suport online pentru soluţionarea multor probleme care apar în relaţiile firmei cu clienţii săi. Această pagină trebuie să se constituie într-un veritabil centru de dirijare a navigării în întreg ansamblul de documente. O posibilă structură arborescentă a informaţiei trebuie orientată pe detalii precum: modul de utilizare a unor pachete software specifice, funcţiuni/pagini speciale din site, apelul facilităţilor de căutare simplă şi avansată, modul concret de descărcare şi salvare a fişierelor, locul unde se află datele/informaţiile specifice, modul de înlăturare a erorilor din programe (bug-uri), facilităţile de navigare etc.

BAZE DE DATE Aici găsiţi soluţii posibile pentru o multitudine din problemele Dvs. Această pagină a site-ului Internet este destinată să mijlocească interacţiunea cu o bază de date care oferă soluţii la problemele uzuale legate de cele mai diverse probleme ale clienţilor dar care nu reclamă neapărat prezenţa/părerea unui specialist. Soluţiile oferite trebuie să fie prezentate detaliat şi structurat deoarece ele sunt apelate uneori cu "insistenţă". O pagină organizată similar este cea cu întrebări frecvente. Baza de date ar trebui să conţină soluţii la probleme precum:

• incompatibilităţi în funcţionarea echipamentelor livrate; • parametrii echipamentelor sau/şi regimul lor de funcţionare; • erorile din exploatare; • probleme specifice legate de mediul de lucru; • detalii privind anumite servicii specializate.

CERERI În calitate de client, aici puteţi obţine serviciul de care aveţi nevoie Această pagină conţine unul sau mai multe formulare şi/sau hiper-legături la adrese de poştă electronică. În cazul în care firma derulează activităţi de anvergură este mai potrivită o listă sau un tabel care conţine hiper-legături la formulare specializate şi cu direcţie precisă. Aceste formulare permit clienţilor să plaseze cereri online precum schimbarea sau alocarea de noi drepturi pentru utilizatorii înregistraţi, informaţii privind unele operaţii care se desfăşoară exclusiv prin intermediul serviciilor din Internet etc. În acelaşi timp, clienţii pot face cereri pentru anumite servicii care, fie că nu


150

le-a putut afla fiind ceva mai "ascunse" în structura site-ului, fie că nu au fost încă "prinse" în gama de servicii oferite de firmă. Asiguraţi-vă că cele prevăzute în această pagină conţin instrucţiuni detaliate şi explicite, astfel încât clientul să poată beneficia de ele rapid şi corect prin dirijarea cererii către persoana potrivită.

CENTRU DE INFORMARE În această "zonă" găsiţi informaţiile referitoare la firma noastră Această secţiune constituie una dintre cele mai bune surse de informare. Informaţii sau hiper-legături la pagini despre istoricul firmei, numărul şi felul locurilor de muncă disponibile, articole apărute în presă, calendarul activităţilor şi cele mai diferite anunţuri îşi pot gasi un loc în această pagină. Iniţial furnizaţi informaţii sumare şi prevedeţi hiper-legături suplimentare la detalii!

LOCURI DE MUNCĂ Locuri de muncă disponibile la firma noastră Acesta este pagina site-ului Internet unde se publică oportunităţile legate de locurile de muncă disponibile sau nou create în firmă. Este bine ca anunţurile locurilor vacante să fie publicate în aceeaşi formă în intranet, în Internet, respectiv în presa scrisă locală sau centrală. Se vor furniza informaţii complete despre data publicării, locul de muncă vacant, responsabilităţi, pregătire profesională, experienţă, vechime, cerinţe speciale, programul de lucru şi remuneraţia acordată. Pagina poate include adresele clasice şi/sau de poştă electronică a persoanelor cheie cu care se poate lua legătura în caz de nevoie. Pentru firmele mari, cu pretenţii, dar şi pentru a uşura comparaţiile privind capacităţile candidaţilor, pagina poate fi prevăzută şi cu un generator al autobiografiei (Résumé, Curriculum Vitae).

DESPRE NOI Informaţii despre afacerea noastră Printre altele, această pagină cuprinde o vedere de ansamblu a întregii afaceri. Evitând aspectele confidenţiale, veţi răspunde la următoarele întrebări:

• Care este menirea afacerii?


151

• Care sunt punctele forte ale afacerii? • Care este concepţia de management pe termen scurt, mediu şi

lung? • Care este ţelul şi viziunea de ansamblu a afacerii?

Tot aici este binevenit şi un mesaj din partea Managerului General, alături de o fotografie a acestuia precum şi o scurtă prezentare a viziunii sale. Managerul General este cea mai reprezentativă persoană din firmă, deci ceea ce comunică el trebuie să aibă "greutatea" cuvenită. La sfârşitul mesajului, o bună impresie face şi inserarea semnăturii. Scurtul istoric "condensează" informaţiile referitoare la localizarea în timp şi spaţiu a începutului afacerii. Nu se vor neglija informaţii de amănunt precum întâmplări, coincidenţe sau alte condiţii favorabile demarării acesteia. Nici greutăţile şi împrejurările nefavorabile nu trebuie uitate. În ipoteza difuzării unor informaţii despre fapte cu adânci rădăcini istorice, inseraţi fotografii "de epocă". Versiunile "macro" ale acestor fotografii se vor regăsi pe pereţii culoarelor sau birourilor din sediului central. Fiţi concişi – nu uitaţi că site-ul Web este extensia prezenţei firmei de pe o piaţă limitată geografic la piaţa globală.

CENTRU DE PRESĂ Imaginea afacerii noastre reflectată în mass-media Această secţiune trebuie să cuprindă informaţii cu privire la percepţia unor terţe persoane despre afacere şi care au fost publicate în presa scrisă sau/şi audio-vizuală. Este recomandat ca informaţiile să fie împărţite în două categorii: una dintre ele cuprinde un istoric al acestor percepţii şi celalaltă care conţine doar informaţiile de ultimă oră. Datorită specificului acestui gen de informaţii, se consideră oportună o structură funcţională asemănătoare celei care operează în bazele de date. Sunt utile hiper-legăturile care determină "saltul" la site-urile sau la anumite pagini ale organizaţiilor media care au publicat punctele de vedere respective. Informaţiile de ultimă oră se întocmesc prin menţionarea numelui publicaţiei şi a datei apariţiei articolului, împreună cu un citat (scurt) din articolul respectiv.


152

Aceasta se va "lega" de una sau mai multe pagini care conţin extrase din articolul amintit şi o imagine scanată a publicaţiei. Istoricul percepţiei se grupează în una sau mai multe pagini unde se va preciza numele publicaţiei, data apariţiei, persoana implicată, adresa clasică şi eventual cea de poştă electronică; se va reda un citat care reflectă cel mai bine opinia favorabilă cu privire la afacere. Dacă publicaţia are un site Web propriu, este utilă, aşa cum am spus, o hiper-legătură pentru conectare directă. Fiind concepute şi realizate pe baza principiilor care operează în Web, aceste pagini cuprind butoane de navigare "pe orizontală" – la paginile cu percepţia altei publicaţii şi butoane de navigare "pe vericală" – de la pagina publicaţiei la pagina principală a acestei secţiuni.

CALENDAR Aflaţi evenimentele anilor trecuţi şi programul activităţilor viitoare Această secţiune conţine meniuri, submeniuri, liste, tabele, poate fi organizată în subsecţiuni sau ca o bază de date. Ea reflectă evenimentele trecute şi mai ales cele viitoare precum şi datele calendaristice la care au ele loc. Prin publicarea acestor date, clienţii/vizitatorii îşi pot face o idee de ansamblu a activităţii pe parcursul săptămânilor, lunilor şi a întregului an. Evenimentele "prinse" în această pagină pot fi: prezentarea raportului anual, concursuri pentru ocuparea unor noi posturi, conferinţe, seminarii, cursuri de perfecţionare, lansări de produse, publicarea unor cataloage etc. Este binecunoscut acum conceptul de învăţământ continuu. Orice firmă care se doreşte a fi "tare pe piaţă" trebuie să prevadă şi activităţi de instruire precum: prezentări de concepte de afaceri, cursuri de calificare şi recalificare, activităţi de informare-documentare, cursuri de specializare etc. Dacă firma activează în domeniul tehnologiei informaţiei, ea trebuie să prevadă activităţi specifice precum: cursuri de specializare, seminarii, activităţi de informare-documentare privind echipamente informatice lansate recent pe piaţă, organizarea de expoziţii etc. Toate acestea pot fi făcute la sediul firmei sau în afara ei, cu specialişti din cadrul firmei dar şi pe bază de colaborare cu Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură, cu alte firme de specialitate, unităţi de învăţământ superior sau instituţii cu profil de cercetare. Actualizarea calendarului acestor activităţi este foarte importantă.


153

EMBLEME, SIGLE ŞI LUCRĂRI DE ARTĂ Utilizaţi/înglobaţi emblema/sigla noastră în site-ul firmei Dvs. Această pagină este destinată distribuţiei de embleme, sigle şi lucrări de artă care sunt proprietatea companiei. În aceeaşi ordine de idei, se pot face şi oferte de banere publicitare care să conţină unul sau mai multe din aceste elemente, cu destinaţia de a fi înglobate în structura site-urilor firmelor partenere/afiliate. Această operaţiune se face de obicei pe bază de reprocitate sau ca urmare a unui acord de principiu. Se cuvine menţionarea faptului că elementele amintite pot apare în antetul fiecărei scrisori de corespondenţă şi pe toate celelalte publicaţii. Nu uitaţi că obiectele grafice din conţinutul paginilor Web pot fi doar în formatele GIF (Graphics Interchange Format), JPEG (Joint Photographic Experts Group) sau PNG (Portable Network Graphics)! Pentru toate celelalte formate trebuie prevăzute condiţii de descărcare (download).

DIFUZARE MATERIALE TIPĂRITE Consultaţi, comandaţi, procuraţi materialele noastre tipărite Materialele tipărite se elaborează conform principiilor respectate de cei care lucrează în jurnalistică. Ele înglobează o scurtă descriere, cuvinte cheie, citate de la diverşi autori, bibliografia etc. Nu uitaţi să precizaţi modul în care se pot comanda/procura toate aceste materiale tipărite şi nici eventualele premii care se pot obţine! Dacă în trecut aţi mai lansat materiale tipărite, nu uitaţi să utilizaţi acelaşi format. Utilizaţi facilităţile editoarelor de text pentru:

formatul şi numerotarea paginilor, tipurile şi familiile de fonturi, spaţierea liniilor de text, antete şi subsoluri, note de subsol şi note de capăt, coloane, tabele etc.

LANSĂRI DE PRODUSE Aici aflaţi totul despre cel mai nou produs al firmei noastre Lansarea unui produs respectă întrucâtva cele afirmate la difuzarea de materiale tipărite. Totuşi, acest eveniment are câteva particularităţi de care


154

trebuie ţinut neapărat seama. Dacă lansaţi un produs nou, descrieţi produsul şi cele mai importante caracteristici. Dacă lansaţi o nouă versiune a unui produs mai vechi, precizaţi ce schimbări au intervenit şi scoateţi în evidenţă gama de îmbunătăţiri precum şi avantajele care decurg în urma achiziţiei lui. Este bine să insistaţi asupra punctelor cheie care pot fi cunoscute ca urmare a acestui eveniment. Încercaţi să sincronizaţi acţiunile din mass-media cu cele publicate în această pagină/secţiune a site-ului.

NOUTĂŢI ÎN FIRMĂ/COMPANIE Publicaţi aici ultimele noutăţi din firmă! Această secţiune este destinată să conţină documente cu descrieri succinte a ultimelor Dvs. anunţuri, realizări şi succese, dar şi hiper-legături la aceleaşi documente în extenso. Toate acestea trebuie "prinse" într-o structură cât mai clară şi funcţională, de multe ori cea mai potrivită fiind un tabel sau o bază de date. Într-o anumită măsură, cele specificate aici sunt similare cu cele din centrul de presă, respectiv lansări de produse, însă ţinta este oarecum diferită. Aici, cele câteva paragrafe de început ale noutăţilor apărute în firmă invită cititorii (clienţii/vizitatorii) să citească în continuare. Prin urmare trebuie "construită" o structură logică şi atractivă de "plasare" a documentelor actuale şi a celor inserate cu alte ocazii similare din trecutul firmei.

ARHIVĂ Date şi imagini importante în evoluţia firmei noastre Această pagină conţine o listă cu hiper-legături la pagini cu articole care au apărut în presă relativ la existenţa, activitatea sau unele evenimente de excepţie ale firmei. Este bine ca lista să includă cuvinte cheie sau câteva precizări pe scurt atunci când titlurile nu sunt suficient de sugestive: aceasta va ajuta pe cel interesat să caute informaţii cu tematica dorită. În altă ordine de idei, această secţiune ar putea conţine una sau mai multe pagini cu imagini importante sau hiper-legături la fişiere video digitale sugestive referitoare la firmă şi locurile din împrejurimi. Dacă imaginile sau fişierele video nu au fost prelucrate într-o formă care să poată "apare" în Web, trebuie prevăzute posibilităţi de descărcare (download).


155

ARTICOL DE FOND Citiţi aici articolul săptămânii/lunii! Articolul de fond se distinge prin faptul că fiind cel mai important, poate fi mai "consistent", deci de dimensiuni mai mari decât documentele care apar la secţiunea noutăţi. Fiind citit de un număr mai mare de vizitatori, trebuie să acordăm o atenţie sporită elementelor de limbaj, respectiv aspectelor legate de stil, gramatică şi punctuaţie. Deoarece articolul se "întinde" pe un spaţiu mai mare, încercaţi să precizaţi aspectele cele mai importante încă de la început şi apoi să reveniţi cu explicaţii în conţinut. Pentru a nu încărca excesiv pagina se poate recurge la inserarea de hiper-legături, însă nu uitaţi că prea multe pot distrage atenţia cititorului care nu va mai "apuca" niciodată să termine articolul.

PRODUSE Aici aflaţi detalii despre ceea ce ştim noi să facem cel mai bine! Această secţiune este destinată detaliilor privitoare la produsele firmei. Ele ajută la formarea imaginii de ansamblu asupra ofertei. Dacă produsele sunt multe la număr, se utilizează meniuri cu submeniuri, liste derulante, tabele, legături la pagini separate, se organizează pe categorii sau în baze de date. Alături de fotografia produsului se precizează numele produsului, descrierea completă şi specificaţiile tehnice. Dacă produsul se încadrează într-o altă clasă, pagina se completează cu date specifice. Lista de preţuri poate face parte din această pagină, însă poate fi organizată şi în pagini separate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru specificaţiile tehnice. Toate acestea se vor regăsi organizate mai detaliat în cele ce urmează.

CATALOG DE PRODUSE Aici puteţi consulta lista completă a produselor firmei noastre! Acest document este catalogul produselor firmei. În vederea creşterii cifrei de afaceri, deci implicit al vânzărilor, publicarea unui catalog online este una dintre cele mai inteligente opţiuni. Atât vizitatorii ocazionali cât şi clienţii fideli pot avea acces rapid la specificaţiile produselor şi la imaginile lor. Daca gama de produse este mare, se impune organizarea acestei secţiuni pe meniuri cu submeniuri, liste derulante, tabele sau baze de date. În toate cazurile se impune respectarea unor standarde privind stilul şi


156

formatul catalogului, astfel încât ambele versiuni – cea tipărită şi cea online – să fie cât mai convingătoare. O altă opţiune este aceea de a putea descărca (download) fişierele catalogului pentru a le putea parcurge, mult mai rapid, pe computerul propriu (offline). VÂNZĂRI Aflaţi aici tot ce ţine de vânzarea produselor noastre! Această pagină/secţiune a site-ului Internet al firmei este una dintre cele mai importante din întreaga sa structură şi ea trebuie să ţină seama de strategia în materie de vânzări. Pagina Web destinată vânzărilor trebuie să facă referiri suficient de detaliate cu privire la ceea ce clienţii trebuie să ştie despre produsele/serviciile oferite. De asemenea, trebuie specificat modul în care se pot face comenzi. În acest sens, sunt binevenite următoarele: • Politici de servire a clientului – se vor oferi suficiente detalii privind

orientarea firmei spre satisfacerea nevoilor clienţilor; • Catalog de produse – se oferă explicaţii asupra modului de

organizare a catalogului sau a ceea ce clienţii se aşteaptă să (re)găsească dacă "răsfoiesc" paginile respective ale site-ului;

• Descrierea liniei de producţie – este utilă îndeosebi pentru detalierea elementelor unor produse specifice/unice. În cazul existenţei mai multor linii de producţie se pot prevedea pagini suplimentare cu detalii însoţite de schiţe, desene, imagini şi secvenţe video digitale. Aici trebuie din nou precizat că prea multe elemente de grafică/video lungesc perioada de încărcare a paginii.

• Tabel cu produsele/serviciile oferite – se utilizează îndeosebi pentru formarea imaginii de ansamblu asupra ofertei; dacă produsele/serviciile sunt multe la număr, se utilizează pagini separate unde, alături de fotografia produsului, se precizează numele produsului, descrierea completă, specificaţiile tehnice şi preţul. Dacă produsul se încadrează într-o altă clasă, pagina se completează cu date specifice.

PRODUSE PREMIATE

Istoria firmei noastre a înregistrat multe produse de excepţie Această pagină arată în detaliu premiile şi distincţiile pe care produsele firmei Dvs. le-au primit de-a lungul timpului. Aici aveţi posibilitatea să


157

arătaţi – în text, imagini sau chiar clipuri video digitale – titlurile/medaliile cucerite. Este foarte important să precizaţi cine a acordat premiul (mai ales dacă este o persoană cunoscută), la ce eveniment şi motivele pentru care produsul firmei Dvs. a primit distincţia specificată. Acesta este un motiv în plus pentru a putea "insista" asupra calităţilor produsului respectiv. Ţineţi cont de faptul că aţi primit premii cu ocazia unor evenimente/ceremonii de excepţie. Acum este momentul să arătaţi cu mândrie aceste realizări, să militaţi pentru a obţine altele şi mai înalte şi să motivaţi colaboratorii să lucreze cel puţin tot atât de bine ca şi în trecut încât clienţii să fie tot mai mulţumiţi.

FORMULAR DE COMANDĂ Comandaţi online produsele firmei noastre! Din cele mai diverse motive, vizitatorii site-ului sau/şi clienţii doresc să procure unul sau mai multe produse ale firmei în cel mai scurt timp. Pentru a veni în întâmpinarea acestei trebuinţe rezultate în urma progresului tehnic şi tehnologic, ei pot utiliza formularele de comandă. În acest sens, site-ul poate avea formulare individuale pentru fiecare produs în parte sau un formular complex unde, prin intermediul opţiunilor, să poată fi selectat oricare dintre produsele disponibile din stoc. În site-urile destinate special comerţului electronic se utilizează coşul de cumpărături, o modalitate asemănătoare marilor magazine, cu menţiunea că în Internet coşul este virtual. Această secţiune trebuie să conţină:

• politicile – specifice firmei – de vânzare a produselor prin Internet; • termenii şi condiţiile de vânzare a produselor/serviciilor; • informaţii despre livrare/transport şi costuri; • formulare:

formular de comandă; formular de transport; formular de plată prin intremediul cardurilor bancare.

În vederea posibilităţii contactului pe căi convenţionale, această pagină mai trebuie să conţină:

• numărul de telefon şi cel de fax; • adresa poştală – numele firmei, strada, numărul, localitatea,

judeţul/statul/ţara şi codul poştal.


158

DESCĂRCARE PRODUSE Încercaţi banerele noastre şi soluţiile pentru alte sisteme de operare În plus faţă de ceea ce a fost arătat la secţiunea "Descărcare fişiere", trebuie menţionat că aici se poate efectua copierea unuia sau a mai multor produse informatice specifice altor sisteme de operare precum Solaris, Unix şi Linux, acesta din urmă putându-se "lăuda" cu foarte multe versiuni. Daca firma nu este specializată pe produse ce ţin de tehnologia informaţiei, ea poate totuşi să aibă o astfel de pagină. Nu puţini sunt aceia care concep, în scop de reclamă, tot felul de programe, imagini de fundal (wall papers), banere etc. şi care se pot "împrăştia" cel mai uşor în sistem dacă vizitatorii sunt "momiţi" să le descarce.

MANUALE DE INSTRUCŢIUNI Sursa Dvs. de documentare online Manualele de instrucţiuni sunt o parte importantă a produselor. Un utilizator nedocumentat poate provoca uneori disfuncţii serioase unui echipament, fără a mai aminti asupra faptului că uneori se poate ajunge la accidentări grave. Această secţiune este organizată în scopul informării vizitatorilor/clienţilor asupra practicilor şi procedurilor standard privind modul de lucru şi mai ales de întreţinere ale echipamentelor. Cele mai multe firme elaborează acest manual conceput într-un editor de text (Word, WordPerfect, Lotus Word, Quark XPress, OpenOffice.org Writer etc.) şi publicat apoi sub formă tipărită. Transformarea acestui document într-unul compatibil mediului Internet este relativ uşoară datorită faptului că majoritatea editoarelor de text actuale posedă funcţiile de conversie necesare. În unele cazuri se pot utiliza pachete software mai sofisticate precum Adobe Acrobat, care organizează documentul în format portabil (PDF – Portable Document Format). Rezultate mai deosebite (animaţie şi efecte speciale) se pot atinge prin utilizarea pachetelor software multimedia lansate pe piaţă de unele firme precum Macromedia, Asimetrix, Digital Workshop etc. Mediul Internet în general şi serviciul Web în special sunt canale de distribuţie excelente pentru toate tipurile de documentaţie. Toţi cei interesaţi pot descărca şi apoi tipări documente întregi sau doar porţiunile care îi interesează. Teoretic dar şi practic, această metodă de livrare electronică duce la economie de hârtie şi costuri de publicare mai mici.


159

Indirect, costurile de distribuţie sunt într-adevăr mici deoarece documentele elaborate la firmă nu mai trebuiesc trimise cu poşta care apelează la rândul ei la transportul rutier, fluvial, pe calea ferată sau cu avionul. Orice "greutate" în plus înseamnă consum sporit de resurse, printre care se numără benzina, motorina sau electricitatea. Cele afirmate mai sus sunt valabile în toate cazurile de distribuire electronică, mai ales în cazuri în care una şi aceeaşi publicaţie apare simultan în mai multe locaţii geografice, cum este cazul ziarelor, revistelor şi cărţilor unor case de editură cu acoperire multicontinentală.

ÎNREGISTRARE PRODUS Înregistraţi-vă ca utilizator al produsului firmei noastre! Această pagină/secţiune este destinată înregistrării produsului al cărui utilizator sunteţi, cu menţiunea că cel mai adesea această operaţiune este efectuată pentru produse informatice (programe – software sau echipament – hardware). Să nu uităm că fiecare pachet de programe are, pe lângă kit-ul de instalare şi manualul de utilizare, un formular de înregistrare! Continuând această idee, producătorii de echipamente – imprimante, scanere, plotere, aparate foto digitale, camere video, plăci specializate profesionale – livrează şi ei formulare de înregistrare. Dacă până nu demult pentru o astfel de operaţiune se utilizau formulare tipărite care, după completare erau trimise prin poştă (de obicei cu plicuri gata adresate şi timbrate, deci pe cheltuiala firmei), odată cu explozia noilor tehnologii acest lucru s-a simplificat. Practic, în finalul instalării oricărui produs de natură informatică, utilizatorii sunt îndemnaţi, prin intermediul unui formular conţinut chiar în kit-ul de instalare, să se înregistreze online, dacă au o conexiune la serviciul Web din Internet. Dacă acest lucru nu s-a petrecut, utilizatorii sunt îndemnaţi să nu "rateze" înregistrarea prin intermediul site-ului Internet al firmei (bineînţeles că li se promite o întreagă gamă de servicii gratuite!). Cei în cauză completează un formular HTML cu datele cerute şi îl expediază printr-un simplu clic.

SPECIFICAŢII DE PRODUS Aflaţi aici specificaţiile tehnice pentru toată gama noastră de produse! Această secţiune detaliază – în pagini separate, tabele sau în baze de date – toate specificaţiile tehnice ale produselor firmei. În timp ce catalogul online


160

ne arată doar o idee de ansamblu şi câteva imagini ale produselor, specificaţiile tehnice descriu tot ceea ce un vizitator doreşte să afle în ipoteza că vrea să cumpere. Prin urmare, această secţiune este una dintre cele mai importante din întregul site Internet al firmei şi trebuie să conţină informaţii actuale, clare şi precise. Fără aceste specificaţii nimeni nu poate fi sigur că produsul vizat este exact ceea ce îşi doreşte cu adevărat.

LISTA DE PREŢURI A PRODUSELOR Aflaţi aici toate preţurile de producător! Secţiunea cu lista de preţuri se poate constitui începând cu un simplu tabel până la baze de date sau un "mănunchi" de hiper-legături la pagini separate în cazul când produsele oferite sunt multe la număr. O modalitate foarte întâlnită este prezentarea listei de preţuri în foi de calcul tabelar (QuattroPro, Excel, Lotus 1,2,3, OpenOffice.org Calc etc.). Aici se cuvine precizarea faptului că această metodă este foarte utilă în cazul în care oferta este dependentă de cursul valutar. La o schimbare a cursului unei valute (precizat într-o singură celulă a întregii mape cu foi de calcul), se actualizează toate preţurile exprimate în unitatea monetară în care se efectuează tranzacţia. Nu faceţi presupuneri în privinţa vizitatorilor – practic, ei pot fi din acelaşi oraş sau din orice ţară de pe oricare continent. Ei vor corela ceea ce cunosc din alte surse de informare cu preţurile şi datele "prinse" în celelalte pagini ale site-ului. Aceeaşi mapă cu foi de calcul tabelar poate fi trimisă (periodic sau în funcţie de împrejurări) ca fişier ataşat unui mesaj de poştă electronică pentru înştiinţarea clienţilor privind schimbarea preţurilor din ofertă.

SERVICII Aici puteţi vizita "biroul" nostru de servicii! Această pagină/secţiune detaliază totalitatea serviciilor sau/şi a pachetelor de servicii de care beneficiază vizitatorii/clienţii firmei. Aici se pot oferi informaţii, sugestii şi/sau hiper-legături către pagini specifice precum cataloage, premii, înregistrarea produselor sau formulare. Este bine să aibă o scurtă descriere a fiecărui serviciu şi hiper-legături la paginile explicative.

SERVICII PREMIATE Serviciile noastre sunt excelente!


161

Această pagină arată în detaliu premiile şi distincţiile pe care serviciile firmei Dvs. le-a primit de-a lungul timpului. Aici aveţi posibilitatea să arătaţi – în text, imagini sau chiar clipuri video digitale – titlurile/medaliile cucerite. Este foarte important să precizaţi persoana/organizaţia care a acordat premiul, evenimentul şi motivele pentru care serviciul firmei Dvs. a primit distincţia specificată. Acesta este un motiv în plus pentru a putea sublinia calităţile serviciului. O idee bună este o listă/tabel a clienţilor fideli/mulţumiţi împreună cu hiper-legăturile la site-urile Internet ale firmelor acestora. Trebuie să ţineţi cont că aţi primit premii cu ocazia unor evenimente/ceremonii de excepţie. Acum este momentul să arătaţi cu mândrie aceste realizări, să militaţi pentru a obţine altele şi mai bune şi să motivaţi colaboratorii să lucreze cel puţin tot atât de bine ca şi în trecut încât clienţii să fie tot mai mulţumiţi.

FORMULAR DE ÎNREGISTRARE PRESTĂRI SERVICII Înregistraţi-vă ca beneficiar al serviciilor firmei noastre! În mod similar cu cele afirmate la "Înregistrare Produs", această pagină/secţiune este destinată înregistrării utilizatorului ca beneficiar al unor servicii (alese dintr-o listă!). Uzual aceste servicii sunt post-vânzare. De obicei, operaţiunile de acest gen se fac pentru produse informatice sau din tehnologiea informaţiei (programe – software sau echipament – hardware). Pentru foarte multe servicii clienţilor li se distribuie formulare tipărite sau/şi carduri de fidelizare. Cu toate acestea, o bună modalitate de a atrage noi clienţi rămâne site-ul Web. Un formular electronic este transmis cvasi-instantaneu şi clientul este înregistrat în baza de date a firmei. Să nu uităm că înregistrarea online este că una dintre cele mai moderne căi de asigurare a abonamentelor la prestări servicii. Un exemplu foarte potrivit aici şi care operează deja pe scară largă, este abonamentul la ziare şi reviste. În altă ordine de idei şi pentru alte scopuri, această secţiune trebuie să înglobeze raţiunile pentru care clientul ar trebui să se înregistreze (benevol!) în baza de date a firmei. Această modalitate este una dintre cele mai utilizate instrumente pentru obţinerea de informaţii, cum ar fi:


162

• factorii de influenţă privind decizia de cumpărare – reputaţia şi prestigiul firmei, recomandări din partea altor persoane, preţul, caracteristicile funcţionale etc.

• aprecierile privind modul de utilizare a produselor • media de vârstă a cumpărătorilor • date statistice necesare în procesul decizional

CATALOG DE SERVICII

Aici este catalogul de servicii a firmei noastre! Acest document este catalogul serviciilor firmei. În vederea creşterii cifrei de afaceri, deci implicit a vânzărilor, publicarea unui catalog online este una dintre cele mai inteligente opţiuni ale oamenilor de afaceri. La fel ca în cazul catalogului de produse, daca gama de servicii este mare, se impune organizarea acestei secţiuni pe meniuri cu submeniuri, liste derulante, tabele sau baze de date. În toate cazurile se impune respectarea unor standarde privind stilul şi formatul catalogului, astfel încât ambele versiuni – cea tipărită şi cea online – să fie cât mai convingătoare. O altă opţiune este aceea de a putea descărca (download) fişierele catalogului pentru a le putea parcurge, mult mai rapid, pe computerul propriu (offline). Dacă vizitatorii/clienţii au optat pentru a fi înştiinţaţi periodic asupra schimbărilor care intervin în oferta firmei, ei pot primi fişierele catalogului de servicii (dar şi altele fişiere) ca documente arhivate (cu WinZip, WinRar etc.) ataşate mesajelor de poştă electronică.

FORMULAR DE COMANDĂ SERVICII Onorăm comenzi de servicii trimise ocazional! Această secţiune cuprinde formulare de comandă pentru serviciile firmei. Din cele mai diverse motive, vizitatorii site-ului sau/şi clienţii doresc să beneficieze de unul sau mai multe servicii ale firmei fără să fi făcut un abonament şi fără să se fi înscris în baza de date. În acest sens, site-ul Internet poate avea formulare individuale pentru fiecare serviciu în parte sau un formular complex unde, prin intermediul opţiunilor, să poată fi selectat oricare dintre serviciile disponibile. Pentru a beneficia de flexibilitate maximă, formularele electronice (scrise în HTML, PHP etc.) se "construiesc" cu meniuri cu submeniuri, liste derulante, câmpuri, căsuţe şi butoane. Trebuie prevăzute locaţii pentru toate


163

datele cerute precum: numărul, natura, denumirea şi codul serviciilor comandate, costul total, nume client, adresă client (clasică şi de poştă electronică), numere de telefon (fix, mobil) şi fax, adresă Web etc.

LISTĂ DE PREŢURI PENTRU SERVICII Aflaţi preţurile servicillor şi/sau a pachetelor noastre de servicii Această pagină/secţiune aduce la cunoşinţa vizitatorilor/clienţilor toate preţurile serviciilor. Ea poate fi "construită" sub formă de menuiri cu submeniuri, tabele, liste derulante sau baze de date. O grupare pe categorii a serviciilor este uneori extrem de binevenită. Serviciile "la pachet" sunt de asemenea o modalitate foarte întâlnită de a oferi mai mult la un preţ convenabil. Lista de preţuri a serviciilor firmei poate fi "prinsă" în una sau mai multe foi de calcul tabelar (QuattroPro, Excel, Works, Lotus 1,2,3, OpenOffice.org Calc etc.) cu toate avantajele pomenite la secţiunea cu preţurile produselor: aceeaşi mapă cu foi de calcul tabelar poate fi trimisă (periodic sau în funcţie de împrejurări) ca fişier ataşat unui mesaj de poştă electronică pentru înştiinţarea clienţilor privind schimbarea preţurilor din ofertă.

LEGĂTURI UTILE Plasaţi elemente de legătură la alte site-uri Internet În acest caz nu avem de-a face cu o pagină sau secţiune anume a site-ului deoarece hiper-legăturile pot fi "plasate" oriunde în structură. Cele mai multe site-uri au, sau ar trebui să aibă legături cu pagini realmente utile aflate pe diverse locaţii din mediul Internet. De multe ori se constată că o legătură este rezultatul unei tranzacţii pe bază de reciprocitate, prin plasarea de banere sau obiecte grafice (sigle, imagini, lucrări de artă etc.). Nu de puţine ori întâlnim hiper-legături sponsorizate (sponsored links). Acestea ar trebui să conţină elemente care să se potrivească contextului organizaţional. Dacă hiper-legăturile sunt foarte multe, se impune organizarea lor pe categorii.

LOCAŢII Aflaţi unde este sediul central şi sediile sucursalelor! Această pagină precizează în primul rând locul unde se află sediul central al firmei. În ipoteza că firma este de mari dimensiuni, documentul ar putea


164

preciza unde se află sediile fiecărei sucursale din ţară, de pe continent sau de pe întreg globul. Dacă firma ocupă mai multe etaje ale unei clădiri mari, pagina ar putea preciza, prin utilizarea textului şi/sau a unor schiţe, locul exact unde se află un anume departament. Hărţile şi fotografiile sunt de un real folos!

NOUTĂŢI ÎN SITE Aflaţi noutăţile apărute în paginile site-ului nostru Site-ul Internet al firmei creşte în dimensiuni şi se schimbă simultan cu evoluţia afacerii. Pagina cu noutăţi conţine toate informaţiile de ultimă oră şi se grupează pe domenii de interes la care se prevăd legături la pagini separate sau existente în secţiunile explicate anterior. O astfel de pagină trebuie să cuprindă: • Secţiunea introductivă – aceasta cuprinde textul şi/sau imaginile pe

care clientul/vizitatorul trebuie să le observe "dintr-o privire"; • Hiper-legături către:

Secţiunea contacte – utilă în scopul informării clienţilor/vizitatorilor asupra posibilităţilor de contact direct cu firma sau sucursalele acesteia;

Noutăţi din presa scrisă şi/sau audio-vizuală – se va face legătură cu pagina unde este redată imaginea firmei reflectată în mass media;

Calendar de evenimente – extrem de util pentru anunţul expoziţiilor, conferinţelor, prezentărilor, lansării de noi produse/servicii etc.

ÎNTREBĂRI FRECVENTE Aici aveţi răspunsurile la cele mai frecvente întrebări! După un timp suficient de lung al prezenţei în mediul Internet, administratorul sistemului de calcul, respectiv al serverului de comunicaţii, ar trebui să fie în măsură să ofere o listă de întrebări puse de către cei care au vizitat site-ul. În mod normal lista parcurge un proces de sistematizare, în urma căruia se poate întocmi o nouă listă, de această dată ordonată conform unuia sau a mai multor criterii de clasificare. Această nouă listă este cea a întrebărilor a căror frecvenţă este cea mai mare sau cea mai probabilă.


165

În vederea întâmpinării nevoii vizitatorilor/clienţilor de a înţelege mai bine informaţiile conţinute în site-ul Web, mai toate firmele actuale au una sau mai multe pagini cu întrebări frecvente. Acestea se grupează pe domenii de interes, iar răspunsurile trebuie să fie clare şi concise. Notă: utilizatorii mediului Internet, îndeosebi a serviciului Web, numesc această secţiune FAQ – Frecvently Asked Questions. CERCETĂRI DE MARKETING Aflaţi ce şi cum se cere pe piaţa ţintă Cercetările de marketing au scopul de a aduna şi prelucra date despre piaţa pe care activează firma, despre mico şi macromediul companiei şi de a ajuta în elaborarea deciziilor de marketing. La momentul actual, cercetările utilizează pe scară largă bazele de date pe suport electronic – care stochează – şi pachete software specializate – care prelucrează – aspecte din activitatea proprie dar şi cele ale unor firme concurente. Prin interogări multicriteriale şi prin rapoarte bine alcătuite, bazele de date furnizează informaţii relavante asupra mediului de afaceri şi fundamentează deciziile manageriale. Cu alte cuvinte, cercetările de marketing şi bazele de date oferă managerilor posibilitatea de a lua decizii mai rapide şi mai bune, în cunoştinţă de cauză. Notă: cercetările de marketing utilizează cele mai diverse forme de culegere a datelor – de la simpla completare a unor formulare tipărite de către potenţialii consumatori până la înregistrarea automată a preferinţelor consumatorilor posesori de carduri. Una dintre cele mai noi metode este completarea unui chestionar electronic parte a unui site Internet al firmei sau participarea la sondaje de opinie la care invitaţia "vine" într-un mesaj de poştă electronică. Afilierea la acest gen de sondaje este (de obicei) recompensată cu premii. HARTA SITE-ULUI (SITEMAP) Aflaţi "dintr-o privire" structura site-ului firmei noastre Această pagină oferă posibilitatea navigării de la o secţiune la alta prin ceea ce utilizatorii mediului Internet numesc sitemap. În cazul paginilor Web, prin sitemap se înţelege o reprezentare grafică pe suprafaţa căreia se


166

definesc zone active, care printr-un clic cu şoricelul în interiorul lor, ne conduc la pagini din structura site-ului propriu sau din site-uri diferite. Cea mai populară formă este cea de organigramă, însă există şi sub formă de hartă sau orice altă formă reprezentabilă grafic, lucru care depinde de imaginaţia celor care au conceput sau a celor care au "construit" site-ul. În cazul unui site destinat comerţului electronic se mai adaugă la toate cele menţionate în cuprinsul acestui capitol şi facilităţi specifice. Între acestea, cele mai cunoscute sunt coşul pentru cumpărături şi contoarele care înregistrează numărul de vizitatori. Complexitatea unui astfel de site poate fi oricât de mare, însă raţiuni de ordin economic şi detalii de ordin tehnic limitează de cele mai multe ori acest lucru. Oricum, cele de mai sus se doresc a reprezenta doar un ghid sumar al construcţiei unui site Internet al firmei. Cei cu adevărat interesaţi, vor găsi oricând pachete software mai performante şi resurse în domeniul programării computerelor, astfel încât ceea ce doresc să fie la înălţimea cerinţelor lor în materie de prezenţă efectivă şi profitabilă în mediul Internet. Lector.univ.dr.ing. Liciniu Alexandru Kovàcs Facultatea de Business, Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca


167

BIBLIOGRAFIE 1. Caroll, J., Broadhead, R. Selling Online – How to Become a Successful E-

Commerce Merchant, Dearborn Trade, A Kaplan Professional Company, 2001.

2. Komando, K. Cyber Buck$ - Making Money Online, IDG Books Worldwide,

Foster City, CA, 1996. 3. Kotler, P., Armstrong, G., Saunders, J, Wong, V. Principiile Marketingului -

Ediţia Europeană, TEORA, Bucureşti, 1999. 4. Prutianu, Ş.Comunicare şi negociere în afaceri, Editura POLIROM, Iaşi,

1998. 5. *** Net Object Fusion Installation Kit, Net Object, Inc., 2055 Woodside

Road, CA, 94061 • Getting Started • User Guide

6. *** WebShop Designer 2000 Installation Kit, Boomerang Software, Inc., 90

Concord Avenue, Belmont, MA, 02478. • E-Commerce Guide • User Guide

7. *** Internet Works (www.iwks.com), Issue 34, August 2000. 8. ***Mediul Internet (1999 ... 2006)


168

Cuiva care ne cuprinde să-i cerem în fiecare început de ziuă:“…Fiinţa noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Fă astfel încât faptele şi iubirile noastre să aibă sens şi ca ziua noastră să ţină”. Constantin Noica


169

GALERIA DE ARTĂ-ÎNTRE AFACERE ŞI PROMOVARE A VALORII ARISTICE

Fiecare om are un talent ce poate schimba faţa lumii

dacă e folosit într-o măsură eficientă şi pozitivă. Pete Smith

1. Definirea problemei de cecetare Arta la fel ca şi alte domenii ale culturii suferă schimbări radicale şi

profunde la nivelul conţinutului, percepţiei publicului asupra fenomenului propriu-zis, dar mai ales la nivelul consumului. Nu trebuie sa ne plângem cţ suntem “inculţi”, că nu ne interesează muzica, literatura sau arta de calitate. Oamenii nu au încetat sa fie preocupaţi de artă, doar ca ei au început să fie atraşi de alte tipuri de artă. Ţinând cont că există un trend al consumului comercial în societea actuală, de ce nu ar exista un consum comercial şi în domeniul artei? Acest lucru nu însemna ca noi am renunţat la a cumpăra şi a deţine opere de artă; consumam de fapt arta, lucru vizibil la nivel de vanzarii intr-o galerie de specialitate.

Sociologia artei reprezintă o secţiune delicată în cadrul sociologiei. Cercetari în domeniul sociologiei artei nu avem ocazia să întalnim foarte des, tocmai de aceea consider că cercetarea câmpului artistic merită o atenţie deosebită.

În acestă cercetare am pornit de la ideea că un câmp socio-cultural nedescoperit în totalitate oferă sociologului nenumarate expectanţe, posibilităţi şi de ce nu perspective fascinante atâta timp cât acesta este deplin interesat să producă o cercetare validă a câmpului respectiv. În continuare, vom vedea dacă într-adevăr câmpul artistic merită descoperit din punct de vedere sociologic.

Înainte de a intra în contact cu domeniul artiştilor, trebuie să recunosc că nu eram fascinată de o lume atât de “altfel” dacă îmi pot permite să o numesc aşa. La prima impresie câmpul artistic este vast şi ca observator ai impresia că frontierele lui se lărgesc cu cât interacţionezi mai mult cu acesta. Ceea ce trebuie să faci este să alegi o secţiune redusă ca şi acoperire pentru a o putea studia. Bineînteles că nu am pretenţia ca cercetarea de faţă să acopere în mod exhaustiv secţiunea aleasă.

Problematica centrală a lucrarii de faţă o constituie prezentarea modului de funcţionare a unei galerii de artă. Ca temă secundară a lucrării am ales discutarea valorii aristice care se reflectă pe piaţa de artă. Lucrarea vizează în principal aspectele economice ale artei, apoi sunt evidenţiate aspectele din spatele pieţei artistice, şi anume valoarea care stă la baza întregului câmp artistic.


170

Valoarea simolică a artei se transformă în valoare economica deoarece este dificil să măsuram calitatea operelor de artă în funcţie de criterii pur estetice. Nu contest faptul că stabilirea adevaratei valori a unei opere de artă este un lucru destul de complex care necesită experienţă artistică, estetică şi nu în ultimul rând ecomomică. Transformarea valorii simbolice a unei lucrări de artă în valoare comercială permite materializarea unui lucru abstract, cum este arta, într-un lucru palpabil cum este banul. În acest caz putem să aducem în discuţie problematica conversiei capitalului cultural în capital economic întâlnită la Pierre Bourdieu.27 Capitalul cultural obiectivizat în acest caz în operele de artă este transmisibil în materialitatea sa. O colecţie de tablouri poate fi percepută şi transmisă ca şi capital economic. Astfel bunurile culturale(operele de artă) au doua laturi: latura materială, obiectivată în capital economic şi latura simbolică, ca şi capital cultural. Atunci când se realizează o cercetare în domeniul cultural, trebuie neapărat să luăm în considerare atât latura simbolică cât şi latura materială deoarece ambele sunt active la nivelul capitalului cultural. “Capitalul cultural, în forma sa obiectivată este util atâta timp cât este valorificat , implementat şi investit”28 de către indivizi în câmpul producţiei culturale, în acest caz în domeniul artistic. Manipularea capitalului cultural poate aduce nenumărate câştiguri deţinătorilor săi, dacă aceştia ţin cont de posibilitatea conversiei capitalului cultural,în forma obiectivată, în capital economic.

Orice actor, trebuie să realizeze că în transformarea tipurilor de capital există riscul pierderilor, mai ales dacă pe piaţă nu se cere respectivul tip de capital cultural (lucrări artistice, în cazul nostru); individul, în cazul în care urmareşte aspecte economice, trebuie să îşi asume o rată a pierderilor.

În concluzie, tema lucrării vizează transformarea capitalului cultural obiectivat, arta, în forma capitalului economic pe piaţa artistică, urmărind în principal modul de circulaţie a valorii artistice în galeriile de artă.

2. Interogaţiile şi obiectivele cercetarii În acestă cercetare am pornit de urmatoarele interogaţii: - Care este rolul galeriei de artă în câmpul artistic? -Care sunt interesele unei galerii de artă- materiale( profituri

economice) sau simbolice ( promovarea valorii artistice)?

27 Bourdieu, Pierre- The Forms of Capital, in Hasley, A, Lauder, H Brown, P., Wells, A-Education, Culture, Econom, Society, Oxford University Press, Oxford, pag. 51 28 ibidem, pag 52


171

-Cum este percepută valoarea artistică din punctul de vedere al negustorului de artă şi din punctul de vedere al artistului?

-Care este tipul de capital ( simbolic sau economic) care determină valoarea artistică?

Obiectivele cercetarii se reduc la un numar de trei. Acestea sunt: a) stabilirea exactă a rolului galeriei de artă în câmpul artistic; b) investigarea relaţiei artist-galerie de artă c) abordarea valorii artistice din punct de vedere simbolic şi

economic; 3. Ipotezele de cercetare Investigând literatura de specialitate, nu a fost dificil să aleg ipotezele

de pornire într-o asemenea cercetatare. În primul rând lucrările pe care le-am folosit ca bază bibliografică, aparţin lui Pierre Bourdieu (lucrarea “ Economia bunurilor simbolice” şi articolul său despre “Formele capitalului”). Ideile preluate din prima lucrare a lui Bourdieu au fost distincţia dintre piaţa de consum larg, bazată pe raţionalitate economică (acest tip de piaţa manipulează cantităţi mari de bunuri care se cer şi se cumpară pe piaţă) şi piaţa de consum restrâns, care nu se axează pe principii comerciale( acesta are ca public ţinta un public restrâns, educat în spiritul calităţii). De la acesta idee am ajuns la ipoteza că arta este facută pentru o piaţă de consum restârns. Analizând formele capitalului, economică respectiv culurală, am introdus în cercetare ipoteza că în valoarea artistică se reflectă atât latura materială cât si latura simbolic; vom vedea în ce măsură acţioneză ambele pe parcursul cercetării.

In al doilea rând, am folosit ca suport bibliografic şi sinteza lui Dinu Gheorhiu, “Socilogia percepţiei artistice” cu eseul lui A. Verger, “Arta de a estima arta” şi a lui R. Moulin “Piaţa şi muzeul în producerea valorii artistice”. Ipoteze de cercetare care au legatură cu vânzarea de artă sunt două: galeria de artă adopta tipul de comerţ restrâns, ce urmareşte în principal, promovarea valorii artistice; galeria de artă este o afacere cu profituri reduse.

4. Strategia de cercetare În acestă cercetare am ales să folosesc strategia deductivă de cecetare

deoarece am considerat ca în investigarea câmpului artistic este mai practic să porneşti de la ipoteze stabilite înainte de a intra în teren. Câmpul artistic prezintă regularităţi care pot fi verificate pe bază empirică. Pe baza literaturii de specialitate, am reuşit să formulez ipotezele, pe care le-am numit în secţiunea anterioară, ipoteze pe care le voi verifica pe parcursul întregului demers sociologic. Verificarea ipotezelor nu a fost un lucru facil


172

deoarece, în investigarea terenului am întâlnit iregularităti care nu se potriveau cu punctele de pornire ale cercetării, dar acest lucru va fi detaliat în finalul lucrării.

5. Alegerea terenului si selectia subiectilor Pe tot parcursul cercetării, am recurs la o comparaţie între o galerie de

artă aprtinând unei organizaţii profesionale, nonguvernamentale şi apolitice, Galeria de artă a Uniunii Artistilor Plastici, filiala Cluj-Napoca şi alte două galerii private de artă tot din Cluj-Napoca. (Galeria “ Passe par tout” şi Galeria “Danel”). În spatele alegerii unei galerii gen galeria U.A.P., a stat faptul că acesta galerie urmareşte un tip de strategie de funcţionare distinct de modul de funcţionare al unei galerii private. Comparând aceste strategii urmărite de galeriile de arta voi evidenţia rolul galeriilor de artă şi modul de promovare a valorii artistice pe piaţa artistică.

În selecţia subiecţilor am operat cu urmatoarele criterii: statutul şi rolul subiectului în mediul studiat şi presupusa capacitate de a oferi informaţii relevante pentru cercetare. Selecţia subiecţilor a ţinut cont, în cele din urmă de disponibilitatea lor de a contribui în cercetare. Subiecţii sunt custodele galeriei de artă U.A.P., respectiv vânzatoarea Galeriei”Passe par tout” şi proprietara Galeriei Danel”.

Pentru a evidentia şi mai clar modul în care se stabileşte valoarea operei de artă pe piaţa am hotărât sa folosesc în cercetare un subiect care este implicat direct în realizarea artei, şi anume un artist- un absolvent al facultăţii de Arte plastice, secţia grafică, care a avut câteva expoziţii în galerii.

7. Colectarea datelor Metodele folosite în colectarea datelor au fost în primul rând interviul

structurat (ghidul de interviu se găşeste în anexă) şi în al doilea rând, observaţia participativă. Colectarea datelor s-a realizat într-o perioadă de 2 luni, timp în care am frecventat în mod constant atât Galeria U.A.P cât şi galeriile private. Informaţiile furnizate de interviuri au fost completate cu observaţie participantivă nesistematică care a contribuit la descrierea clară a cadrului galeriei de artă.

În continuare va urma partea cea mai importantă a lucrării şi anume interpretarea datelor şi verificarea ipotezelor de cercetare.

8. Analiza datelor Pentru a descrie modul de funcţionare a unei galerii de artă voi apela la

detalierea asemanărilor şi deosebirilor dintre cele două tipuri de galerii, galeria aprţinând U.A.P şi galeria privată. În primul rnd, vor fi prezentate


173

asemanările dintre cele două tipuri de galerii, ca apoi în final să fie evidenţiate diferenţele, care sunt mult mai pregnante.

Galeria de artă, indiferent de statutul său este un mediator între artist şi public. În principal, ambele tipuri de galerii pun în vânzare lucrari ale artiştilor profesionişti. Prin artisti profesionişti înţelegem persoane absolvente de invăţământ superior în domeniul artei sau uneori chiar studenţi la Facultatea de Arte Plastice. Artiştii care expun în galerii au un portofoliu expoziţional bogat, lucrează constant în domeniul artistic, unii dintre ei fiind foarte cunoscuţi pe piaţa artistica naţională şi internaţională. Clienţii galeriilor sunt reprezentaţi de o plajă foarte largă de cumpărători : de la persoane simple care doresc să facă un cadou care poate fi apreciat, turişti şi cetăţeni străini pâna la colecţionari de elită.

Ce se poate găsi într-o galerie de artă în Cluj-Napoca? Atât galeria U.A.P. cât şi galeriile private pun în vânzare lucrări de pictură, grafică, sculptură, gravuri, icoane, tapiserie, sticlărie , bronzuri, aceste lucrări ca şi lucrări artistice. Pe lânga opere de artă, galeriile oferă o gamă variată de materiale plastice pentru realizarea operelor de artă: pensule, cartoane, şevalete, pasteluri, uleiuri, tempera, cleiuri etc. Un lucru intresant pe care îl găsim în toate galeriile clujene este faptul că există mini ateliere de înrămari care au aduc un profit destul de mare galeriilor de artă. În continuare vor fi prezentate diferenţele dintre tipurile de galerii.

Relaţia artist-galerist este una de profesională de gen comerciant-client care se formează în timp şi se solidifică atunci cand artistul devine un nume în acea galerie.

Galeria aparţinad Uniunii Artistilor Pastici (organizaţie profesional nonguvernamentală), Filiala Cluj-Napoca, este susţinuta material din contribuţiile membrilor U.A.P(Artisti plastici sau critici de artă, profesionişti, absolvenţi ai unui institut superior de artă, care cer să fie admişi în uniune şi care îndeplinesc condiţiile stabilite de Regulamentul de primiri de membrii în uniune) şi a Fondului Plastic (Studenţi, absolvenţi ai scolilor medii de artă plastică ), plus subvenţii, sponsorizari, mecenate şi din vărsăminte stabilite prin hotărâri ale Consiliului Naţional U.A.P. ( organul de conducere al U.A.P.format din presedinţii de filiale). 29

Aparţinând unei organizaţii care susţine din fondurile sale galeria, acesta funcţionează după un principiu non-profit, în sensul că atunci când artisţii care expun în galerie, exclusiv membrii U.A.P, aceştia îsi vând tablourile la un preţ format din preţul de pornire stabilit de către artist împreună cu tutorele galeriei în funcţie de valoarea artistului , plus dreptul de autor şi un mic comision care intră în fondul U.A.P. Valoarea artistului

29 Statutul de functionare a U.A.P(www.uap.ro)


174

pe piaţa de artă este în funcţie de ce vechime are acesta pe piaţa artistică, de notorietatea acestuia şi de mărimea potofoliului expoziţional. Mărimea portofoliului expoziţional (numarul de expoziţii, naţionale şi internaţionale, participarea la târguri, congrese de artă etc) este direct proporţională cu vârsta artistului.

De obicei, galeria U.A.P. promovează nume de artişti, care în timp să expună exclusiv aici. Galeria pledează în special pentru calitatea artistică; acest lucru nu înseamnă că galeria expune exclusiv numai artă de calitate superioară deorece nu toţi membrii U.A.P sunt consideraţi profesionişti.

Scopul acestei galerii este promovarea “artei pentru arta” dar în multe cazuri opera de artă nu e evaluata la valoarea ei reală, mă refer aici la valoarea materială a acesteia, deorece piaţa de artă românescă vinde la preţuri mult mai mici decât în occident din cauza situaţiei economice destul de precare a românilor. De exemplu, în galeria de artă U.A.P. cel mai scump obiect de artă a fost o tapiserie vânduta la 1000 de euro, pe când preţurile de plecare ale unor opere de artă obişnuite în occident pornesc de la 2500 de euro. Galeria vinde lunar între 30 şi 40 de lucrări. Acest lucru se întamplă în special din cauza faptului că acestă galerie, fiind cea mai veche galerie din Cluj şi-a format un renume , bazat pe faptul că aici se găsesc numai lucrări de calitate, realizate de profesionişti din Uniunea Artistilor Plastici.

Galeriile de artă private funcţioneaza după o stategie diferită de cea adoptată de galeria U.A.P. Formate din iniţiativă privată, aceste galerii funcţionaza ca şi societăţi comerciale. Acestea expun lucrări artistice ale căror preţuri sunt formate ca preţuri de pornire ale artiştilor plus comisionul galeriei, stabilit între 20 şi 30% din valoarea lucrării. Preţul artistului se stabileşte de către artist cu acordul proprietarului galeriei cu care poate negocia. Preţul de pornire variază în funcţie de notorietatea artistului, vechimea pe piaţă şi rapiditatea cu care i se vând lucrarile. Preţurile operelor de artă din galeriile private pot fi de două ori mai ridicate decât cele din galeria U.A.P din cauza comisionului destul de ridicat dar şi din faptul că artisţii au un preţ de pornire mai mare în aceste galerii.

Galeriile private supravieţuiesc din profiturile obţinute din comisioane, vinderea materialelor, care au preţuri mai ridicate decât la galeria U.A.P, dar şi din înrămări.

Galeriile de arta private sunt în majoritate înfiinţate de curând şi nu sunt foarte populare printre devoratorii de artă clujeni şi străini deoarece acestea sunt considerate mai mult buticuri sau artizanate care nu ofera adevrata valoare artistica. Artiştii care expun în general aici sunt vnatori de capital economic deoarece îşi expun operele în mai mute locuri, speculnd


175

piaţa artistică. În aceste galerii expun persoane, în general peroane nemembrii U.A.P dar uneori şi membrii Uniunii care sunt dornici de un câstig material mai ridicat, dar nu întotdeauna obtinut repede deoarece se întamplă ca unele lucrări să rămâna în galerie pentru 2-3 ani.

Vânzarea operelor de artă pentru artist are o altă însemnătate decât pentru negustorul de artă sau consumatorul de artă. Exista două categorii de artişti: artiştii exclusiv interesati de convertirea capitalului cutural, în forma obiectivată, în capital economic. Aceştia sunt cei care produc o artă comercială care are un public ţinta care îi asigură o cerere ridicată. A doua categorie de artişti sunt cei care realizează opere de artă pentru artă. Aceştia sunt interesaţi ca lucrările lor să fie apreciate în cercuri restrânse, educate din punct de vedere artistic, eltiste. Convertirea capitalului cultural în capital ecomomic are mai mult o valoare simbolică, deoarece satisfacţia creaţiei care este apreciată conteaza foarte mult pentru un asemenea artist.

Totuşi valoarea artistică este măsurată în bani şi dacă e să-l citez pe tutorele galeriei U.A.P. atunci “dacă un artist nu vinde nimic, nu are nici o valoare artistică”, deci valoarea artistică este formată din latura pur simbolică, creativă dar şi din latura materială care o evidenţiază pe acesta.

9. Limitele cercetarii si concluzie O cercetare despre galeria de artă, văzută ca promotor a valorii

artistice, întâmpină dificultăţi atunci cand cercetatorul nu ţine cont de ambivalenta artei, partea materială şi partea cultural-simbolică. Dacă cercetătorul urmareşte doar una dintre aceste părti, acesta riscă să ajungă la rezultate aberante. Oricum e dificil să aflii în ce măsură, arta se vinde de dragul banilor sau de dragul artei.

În concluzie, ceea ce putem spune este că arta în manifestarea ei este un produs cutural, valoros, rar care ar trebui să fie vândut de cei şi celor care o apreciază la adevarata ei valoare.

Raluca Motoc Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


176

BIBLIOGRAFIE

1. Bourdieu, P- The Forms of Capital, in Hasley, A, Lauder, H Brown, P., Wells, A-Education, Culture, Economy, Society, Oxford University Press, Oxford

2. Bourdieu, P-Economia bunurilor simbolice, Humanitas, 2003

3. Gheorgiu, Dinu-Sociologia perceţiei artistice, Polirom, 2000

4. Wildenstein, Daniel-Negustori de artă, Humanitas, 1998


177

Pentru pomii roditori fiecare floare este speranţa unui

fruct, iar fiecare fruct dovada existenţei şi certitudinea perenităţii. Întocmai sunt pentru om visele şi faptele sale.

Aurelian Burcu


178

ABORDAREA VALORII JUSTE DE CATRE STANDARDELE INTERNATIONALE DE CONTABILITATE

Zece oameni săraci pot dormi sub aceeaşi pătură,

în timp ce doi regi nu încap în acelaşi regat. proverb indian

Valoarea justa este definita ca si suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bună voie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauza, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.

IAS 14 „Raportarea pe segmente” doreşte să stabilească principiile raportării informaţiilor financiare pe segmente – cu alte cuvinte pe tipuri de produse şi servicii pe care le furnizează o societate şi pe diferite arii geografice pe care aceasta operează.

Acest standard prevede ca transferurile între segmente trebuie măsurate la preţurile reale. Bazele acestor preţuri trebuie să fie prezentate, de exemplu: „valoarea justă de piaţă” sau „valoarea de piaţă minus discount”. Orice modificări aduse bazelor trebuie să fie prezentate.

Conform IAS 16 „Imobilizari Corporale” activele corporale trebuie

reevaluate periodic . Valoarea reevaluata este de obicei o valoare de piata , o forma a valorii juste. In cazul in care in urma reevaluarii creste valoarea activului reevaluat se constituie o rezerva din reevaluare, iar in cazul in care valoarea reevaluata este mai mica decat cea inaintea reevaluarii , aceea diferenta va diminua rezerva din reevaluare si in cazul in care nu se poate acoperi aceea depreciere numai din rezerva din reevaluare se va constitui o ajustare pentru deprecierea activelor corporale (vechile provizioane de depreciere), generandu-se cheltuieli inregistrate in Contul de Profit si Pierdere.

IAS 16 tratează printre altele înregistrarea “costului” în situaţiile în care un element de natura imobilizărilor corporale este achiziţionat prin schimbul total sau parţial cu un alt element de aceeaşi natură sau un alt activ: când schimbul nu se realizează cu active similare, costul activului imobilizat achiziţionat trebuie înregistrat la valoarea justă a activului care a fost cedat. De exemplu, atunci când un activ imobilizat este achiziţionat în schimbul unei datorii pe care vânzătorul o are faţă de cumpărător, activul este înregistrat la valoarea acelei datorii.

In cazul în care sunt emise acţiuni, contraprestaţie pentru achiziţia unui element de natura imobilizărilor corporale, situaţie respectivul element de imobilizări corporale trebuie înregistrat la valoarea sa justă. Deoarece este


179

vorba de o emisiune de acţiuni, trebuie să fim siguri că valoarea justă a activelor imobilizate reflectă în mod corespunzător valoarea justă a acestora. În legislaţie există o prevedere care cere efectuarea unei evaluări independente pentru a se determina valoarea justă a activului imobilizat, anterior alocării acţiunilor.

In IAS 16 intalnim toate aplicatiile valorii juste: valori de piata, valori de utilizare , valori de recuperare , costul de inlocuire net.

In cadrul IAS 17 „Contracte de Leasing”, bunul ce face obiectului unui

contract de leasing trebuie evaluat la valoarea minima dintre valoarea justa si valoare actualizata a platilor minime de leasing. Valoarea platilor minime de leasing este formata din ratele de leasing + dobanda datorata + sumele garantate de locatar. Pentru calcularea valorii actualizate a plăţilor minime de leasing, se consideră ca factor de actualizare rata implicită a dobânzii din contractul de leasing, dacă aceasta se poate determina; în caz contrar, trebuie utilizată rata dobânzii marginale a locatarului.

In cazul in care valoarea actualizata a platilor minime de leasing nu acopera in proportie de 90 % valoarea justa, bunul contractat va face obiectul unui contract de leasing operational.

Par. 9 din IAS 18 „Venituri din activitati curente spune: “Veniturile din activităţile curente trebuie evaluate la valoarea justă a mijlocului de plată primit sau de primit.” Această evaluare este în mod normal uşor de făcut.

Atunci când bunurile sau serviciile sunt schimbate cu bunuri sau servicii similare ca natură şi valoare, schimbul nu este privit ca fiind o tranzacţie ce generează venit din activităţile curente. De obicei, acesta este cazul mărfurilor ca uleiul sau laptele, unde furnizorii schimbă stocurile între diverse zone pentru a satisface cererea de moment dintr-o zonă anume. În momentul în care bunurile sunt vândute sau se prestează servicii în schimbul unor bunuri, sau servicii ce nu sunt similare, schimbul este privit ca fiind o tranzacţie ce generează venit. Venitul este evaluat la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite, ajustat cu orice sume transferate în numerar sau echivalente de numerar. Când valoarea justă a bunurilor sau serviciilor primite nu poate fi evaluată în mod rezonabil, venitul din activitatea curentă este evaluat la valoarea justă a bunurilor sau serviciilor cedate, ajustat cu orice sume transferate în numerar sau echivalente de numerar.

IAS 20 “Contabilitatea subvenţiilor guvernamentale şi prezentarea

informaţiilor legate de asistenţa guvernamentală “ prevede ca subvenţia şi activul pot fi înregistrate în contabilitate la o valoare nominală sau la


180

valoarea justă – totuşi, valoarea nominală este privită ca alternativă – valoarea justă este metoda preferată. Prin contrast cu IAS 16, unde un activ primit în dar este înregistrat iniţial la valoarea zero, dar poate fi reevaluat ulterior, IAS 20 stipulează că orice asemenea activ, primit prin subvenţie guvernamentală, trebuie înregistrat la valoarea justă, ca şi subvenţia aferentă.

IAS 29 “Contabilitatea in economiile hiperinflationiste” O întreprindere care operează într-un mediu hiperinflaţionist prezintă

cu dificultate situaţii financiare consecvente, comparabile şi care să aibă sens. Modificările frecvente dramatice de preţuri au ca efect informaţii financiare exprimate în valori nominale ce reflectă o imagine distorsionată. Din acest motiv, standardul cere ca situaţiile financiare să fie retratate în termenii evaluării unităţii curente de măsură la data bilanţului. Elementele monetare nu sunt retratate. Elementele nemonetare sunt retratate prin aplicarea unui indice general de preţuri, mai puţin dacă nu sunt deja înregistrate la valorea contabilă de la data bilanţului – de exemplu valoarea realizabilă netă sau valoarea de piaţă.

Care active şi datorii sunt monetare şi care sunt nemonetare ?

ACTIVE ŞI PASIVE MONETARE Active Pasive

Numerar şi depozite la bănci Titluri de trezorerie Creanţe Efecte de încasat

Împrumuturi Datorii către furnizori Obligaţiuni emise Cheltuieli preliminate Impozite de plată

ACTIVE ŞI PASIVE NEMONETARE Active Pasive

Avansuri către furnizori Stocuri Investiţii financiare Imobilizări (corporale şi

necorporale)

Capital social Rezerve Avansuri de la clienţi


181

IAS 36 „Deprecierea Activelor” Obiectivul acestui Standard este de a prescrie procedurile pe care o

întreprindere le aplică pentru a se asigura că activele ei nu sunt înregistrate la o valoare mai mare decât valoarea lor recuperabilă.

Un activ este înregistrat la o valoare mai mare decât valoarea recuperabilă dacă valoarea sa contabilă depăşeşte valoarea recuperabilă din folosirea sau vânzarea activului. Dacă există o astfel de situaţie, activul este descris ca depreciat şi Standardul impune întreprinderii să recunoască o pierdere din depreciere.

Acest standard se aplică activelor ce sunt înregistrate la valoarea reevaluată (valoare justă) pe baza altor Standarde Internaţionale de Contabilitate.

A identifica dacă un activ reevaluat poate fi depreciat depinde de baza folosită în determinarea valorii juste a acestuia:

• dacă valoarea justă a activului este valoarea de piaţă, singura diferenţă între valoarea justă a activului şi preţul net de vânzare este dată de costurile suplimentare directe necesare pentru cedarea activului;

• în cazul în care costurile de cedare sunt neglijabile, valoarea recuperabilă a activului reevaluat este în mod necesar apropiată sau mai mare decât valoarea lui reevaluată (valoare justă). În acest caz, după ce au fost aplicate cerinţele de reevaluare, este puţin probabil ca activul reevaluat să fie depreciat şi valoarea recuperabilă nu trebuie estimată; şi

• în cazul în care costurile de cedare sunt semnificative, preţul net de vânzare al activului reevaluat este în mod necesar mai mic decât valoarea lui justă. Prin urmare, activul reevaluat va fi depreciat dacă valoarea lui de utilizare este mai mică decât valoarea reevaluată (valoarea justă). În acest caz, după ce au fost aplicate cerinţele de reevaluare, o întreprindere aplică acest Standard pentru a determina dacă activul poate fi depreciat; şi

• dacă valoarea justă a activului este determinată pe o altă bază decât valoarea de piaţă, valoarea reevaluată a activului (valoarea justă) poate fi mai mare sau mai mică decât valoarea sa recuperabilă. De aceea, după ce cerinţele de reevaluare au fost aplicate, o întreprindere aplică acest Standard pentru a determina dacă activul poate fi depreciat.

Exemplu de active cărora li se aplica de regulă IAS 36: terenuri, clădiri, maşini si echipamente, investment

properties ţinute la cost, precum şi altor active înregistrate pe modelul valorii de piaţă conform IAS 16 şi IAS 38;

active intangibile şi fond comercial; investiţii în filiale, asociaţi sau joint ventures.


182

IAS 38 “Imobilizari Necorporale” Recunoaşterea initiala Imobilizările necorporale trebuie, în general, să fie evaluate la cost.

Aceasta va include, printre altele, preţul de achiziţie şi orice cheltuieli care pot fi direct legate de pregătirea activului pentru utilizare. Singura excepţie de la această regulă este costul oricărei imobilizări necorporale obţinute în timpul unei achiziţii. Asemenea imobilizări necorporale trebuie recunoscute la valoarea justă.

Determinarea costului (valoarea justă) Un preţ obţinut pe o piaţă activă va oferi cea mai credibilă estimare

a valorii juste. IAS 38 defineşte o piaţă activă ca fiind o piaţă unde: (a) elementele comercializate în cadrul pieţei sunt omogene (de acelaşi tip); (b) cumpărători şi vânzători interesaţi pot fi găsiţi în permanenţă; şi (c) preţurile sunt disponibile pentru public. Este neobişnuit să existe o piaţă activă pentru imobilizări necorporale,

de exemplu, nu poate exista o piaţă activă pentru patente şi mărci comerciale, având în vedere că fiecare activ este unic.

Atunci când nu poate fi obţinut un preţ actual, preţul celei mai recente tranzacţii similare poate oferi o bază suficient de rezonabilă pentru estimarea valorii juste.

Evaluarea ulterioară Standardul detaliază două metode de evaluare a unei imobilizări

necorporale după recunoaşterea iniţială. a) Tratamentul de bază - costul său mai puţin orice amortizare

acumulată şi orice pierderi din depreciere acumulată; sau b) Tratamentul alternativ permis - valoarea reevaluată, aceasta fiind

valoarea justă la data reevaluării mai puţin orice amortizare acumulată ulterior şi orice pierdere din depreciere acumulată ulterior. Acest tratament este permis doar acolo unde valoarea justă poate fi determinată prin raportare la o piaţă activă pentru imobilizarea necorporală respectivă.


183

IAS 39 „Instrumente Financiare : Recunoastere si Evaluare” Recunoaşterea initiala IAS 39 prevede recunoaşterea tuturor activelor şi datoriilor financiare,

inclusiv a tuturor instrumentelor derivate, în bilanţ. Recunoaşterea se realizează când, şi numai atunci când, întreprinderea devine parte a contractului aferent instrumentului financiar.

Instrumentele financiare sunt iniţial evaluate la cost, care este:

• în cazul activelor, valoarea justă a contraprestaţiei cedate (inclusiv costurile de tranzacţionare plătite) pentru achiziţionarea activului financiar

• în cazul datoriilor, valoarea justă a contraprestaţiei primite pentru achiziţionarea datoriei financiare (minus costurile de tranzacţionare plătite). În general, valoarea justă este reflectată cel mai bine de cotaţiile

publicate ale preţurilor stabilite pe o piaţă activă. Recunoaşterea ulterioară Ulterior recunoaşterii iniţiale, toate activele financiare vor fi

reevaluate la valoarea justă. IAS 40 „Investitii Imobiliare” Recunoaşterea initiala O investiţie imobiliară trebuie evaluată iniţial la cost, inclusiv orice alte

cheltuieli direct atribuibile, cum ar fi onorariile pentru servicii juridice, taxe de transfer al proprietăţii şi alte costuri aferente tranzacţiei.

Evaluarea ulterioară recunoaşterii iniţiale O entitate trebuie să aleagă dacă înregistrează investiţia imobiliară la

cost sau la valoarea justă. Oricare ar fi politica contabilă aleasă acesta trebuie aplicată în mod consecvent. În ambele cazuri, trebuie determinată valoarea justă a investiţiei imobiliare - în scopul evaluării (aplicându-se modelul bazat pe valoarea justă) sau al prezentării de informaţii (aplicându-se modelul bazat pe cost).

IAS 40 încurajează (dar nu cere) entităţilor să determine valoarea justă pe baza evaluării efectuată de un evaluator independent şi experimentat.

Modelul bazat pe valoarea justă Conform modelului bazat pe valoarea justă, toate investiţiile imobiliare

trebuie să fie evaluate la valoarea justă.


184

Câştigurile sau pierderile care apar în urma modificării valorii juste a unei investiţii imobiliare trebuie să fie incluse în contul de profit şi pierdere în perioada în care apar aceste modificări.

În cazuri foarte rare şi excepţionale o entitate poate să nu fie capabilă să determine valoarea justă a unei investiţii imobiliare – deoarece pe piaţă tranzacţiile comparabile sunt rare şi nu sunt disponibile estimări alternative ale valorii juste (de exemplu pe baza estimărilor fluxurilor de numerar). În aceste cazuri, o investiţie imobiliară recentă trebuie să fie contabilizată conform tratamentului contabil de bază din IAS 16 – de exemplu, contabilizată la cost şi amortizată până la valoarea zero de-a lungul duratei de viaţă utilă estimată. Investiţiile imobiliare care au fost evaluate anterior la valoarea justă trebuie să fie în continuare evaluate la valoarea justă până la cedarea acestora.

Modelul bazat pe cost Conform modelului bazat pe cost, toate investiţiile imobiliare trebuie să

fie evaluate în conformitate cu tratamentul contabil de bază din IAS 16 – de exemplu, contabilizat la cost minus orice amortizare cumulată şi orice pierdere din depreciere cumulată.

IAS 41 “Agricultura” Active biologice aferente activităţii agricole sunt evaluate la valoarea

justă minus costurile estimate la punctul de vânzare . Comitetul IASB nu a emis însa o normǎ dedicată exclusiv valorii juste

ci s-a limitat să aducă unele modificări ale IAS 16 „Imobilizări Corporale”. Desigur, si alte norme fac referire la valoarea justă, însă nu aduc suficiente precizări privind modul ei de obţinere. Preconizăm că actualele dezbateri pe tema valorii juste vor primi în viitor o concretizare şi în cadrul standardelor contabile internaţionale.

Ec. Mocan Luminiţa Direcţia Generală a Finanţelor, Cluj


185

BIBLIOGRAFIE

1.EPSTEIN B.J, ABBAS ALI MIRZA - Interpretarea si aplicarea standardelor internationale de contabilitate si raportare financiara¸Ed. Economică, Bucureşti, 2005 2.DEACONU A. – Evaluari pentru raportari financiare, Ed. Tribuna economică, 2005

3.www.iasplus.com 4.www.ceccar.ro 5.www.cafr.ro


186

Noi suntem născuţi pentru un motiv anume, chiar dacă majoritatea dintre noi nu îl descoperim. Succesul în viaţă nu are nimic de-a face cu ceea ce avem, ori ceea ce obţinem pentru noi. Succesul este ceea ce facem noi pentru alţii. Danny Thomas


187

ASPECTE PRIVIND COMERŢUL EN-GROS

Un manager are sau nu succes nu atât prin ceea ce este sau realizează el însuşi, cât prin ceea ce este capabil să-i facă pe alţii să realizeze.

John C. Maxwell 1. Introducere

Comerţul de gros sau cu ridicata reprezintă o formă de comercializare

a produselor finite, în care există o legătură vitală între producător şi ? justificându-şi existenţa şi funcţionalitatea prin însăşi conexiunea între diferiţii actori implicaţi în cadrul pieţei. În acest fel, comerţul en-gros are rolul de a fluidiza piaţa prin asumarea unor costuri pe care va trebui să le limiteze:

Costul prospectării, şi anume costul cercetării pieţei, a partenerilor, care poate fi ridicat, întrucât această activitate necesită informaţii numeroase, dificil de obţinut despre localizarea clienţilor sau a furnizorilor potenţiali, fiabilitatea acestora. Intermediarul grosist- poziţionat în centrul filierei, are capacitatea de a facilita relaţiile cu operatorii economici cu care intră în contact.

Costul evaluării se referă la costul evaluării unui produs din punct de vedere calitativ. Când piaţa se află în imposibilitatea stabilirii preţului de referinţă pentru un produs(la lansarea, comercializarea unui produs nou), sunt necesare anumite acţiuni pentru obţinerea unor informaţii suplimentare prin organizarea de paneluri de consumatori, analiza prezenţei pe piaţă a produselor substituente. Prin cunoaşterea gamei de produse, a circuitelor şi a pieţelor, grosistul îşi poate valorifica mai bine poziţia pe piaţă printr-o evaluare reală a calităţii produselor şi în funcţie de aceasta, stabilirea unor preţuri

Costul negocierii, şi anume costurile rezultate din negocierea tranzacţiilor între furnizor şi client. In calitatea sa de garant al unui număr de contracte, grosistul poate fi un adevărat factor de concentrare şi standardizare a procedurilor de negociere.

Costul monitorizării este costul aferent derulării contractului cu un client (monitorizare operaţională) sau aferent operaţiilor de facturare, aferent evidenţei contabile(monitorizare administrativă). Dimensiunea acestor costuri este independentă de durată sau de volumul de marfă tranzacţionat, putând fi cuantificate la limita inferioară de un adevărat profesionist.

Costul controlului, apare în situaţia în care contractul încheiat este utilizat în avantaj propriu, plecând în special, de la utilizarea reţinută a unor


188

informaţii referitoare la tarife, la calitate etc. Acest lucru se identifică cu apariţia unui risc de oportunism, care necesită aplicarea unei proceduri de control. în acest moment intervine grosistul, care, beneficiind de neutralitate între furnizor şi client, poate limita o serie de riscuri asociate tranzacţiei.

Costul adaptării este costul care apare atunci când, fie clientul, fie furnizorul solicită modificarea unor clauze din contract, ca urmare a apariţiei unor modificări a condiţiilor de piaţă în raport cu momentul încheierii contractului.

Costul logisticii, cost generat de diferenţa de perspective între producător, care produce la întreaga sa capacitate şi consumator, care doreşte o disponibilitate a mărfii în cantităţi reduse. Orientarea, în acest caz, are în vedere o logistică la scară redusă, care presupune costuri suplimentare ce pot fi limitate mai uşor de un grosist, graţie flexibilităţii sale.

Asigurând fluidizarea pieţelor, comerţul de gros are ca axă principală reducerea tuturor costurilor tranzacţiei. Această economisire a costurilor apare ca fundamentală, atât faţă de producător cât şi faţă de client, justificând preţul intermedierii prin intervenţia grosistului.

Capacitatea distribuitorilor angrosişti în cadrul filierelor de aprovizionare, depinde în mod esenţial de abilitatea acestora de a asigura partenerilor, în amonte şi în aval, reducerea costurilor de tranziţie.

2. Locul comerţului de gros în context naţional şi internaţional Procesul de internaţionalizare a economiilor si-a intensificat ritmul în

ultimele decenii ca urmare a încheierii tratatului de la Roma şi a altor factori care au decurs din acesta: semnarea Actului Unic pentru liberalizarea schimburilor şi a Tratatului de la Maastricht, în scopul consolidării unei uniuni monetare europene. Evaluarea evoluţiei importurilor în anumite sectoare de activitate evidenţiază faptul că această internaţionalizare a înregistrat cea mai mare ascensiune în perioada 1980-1993, în sectoarele industriale ale instalaţiilor, industriei agro-alimentare, şi a bunurilor de larg consum.

Globalizarea economiei modifică în mod esenţial funcţionarea pieţelor şi poziţia intermediarilor en-gros în raport cu aceasta:

Creşterea competitivităţii conduce la revizuirea periodică a poziţiei strategice adoptată de firmă în raport cu concurenţa, aceste repoziţionări având consecinţe asupra strategiilor de aprovizionare şi de distribuţie ale firmelor. Apare, astfel, un factor determinant, de creştere a


189

gradului de complexitate tehnologică a produselor şi de difuzare a strategiilor de diferenţiere;

Intensificarea importurilor şi lărgirea zonelor de aprovizionare Importurile contribuie la diversificarea ofertei de mărfuri sau servicii pe plan intern, ceea ce va atrage după sine valorificarea de către angrosişti a acelor oportunităţi oferite de segmentele în dezvoltare al importurilor pe piaţa autohtonă.

Liberalizarea schimburilor şi dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor oferă posibilitatea extinderii geografice a zonelor de aprovizionare. Astfel se favorizează o concentrare economico-financiară care face inutilă folosirea unor intermediari. Pentru ca această intermediere să-şi recapete utilitatea , este necesar ca angrosiştii să poată satisface această funcţie pe plan internaţional.

Dezvoltarea investiţiilor directe influenţează procesele de restructurare care au ca principal scop atingerea unei dimensiuni coerente cu capacităţile de absorbţie a pieţelor. Operaţiunile de dezvoltare externă au fost facilitate de condiţiile de acces la credit şi care au favorizat amplificarea fluxurile de investiţii directe.

Creşterea numărului întreprinderilor străine în domeniul comerţului en-gros

Implantarea de filiale în străinătate se realizează adeseori prin intermediari autohtoni care substituie astfel importurile de tranzit.

Totuşi, o parte importantă din totalul de investiţii directe corespunde unei implantări de filiale de comercializare, care nu dezvoltă activităţi de producţie pe teritoriul naţional. Sub acest aspect, strategiile de globalizare ale multinaţionalelor pot avea un impact pozitiv asupra unei părţi a comerţului de gros. Aceste strategii iau forma unor strategii de specializare pe produsele specifice ţării de implantare. Astfel, vor avea loc schimburi de produse între filialele specializate pentru ca fiecare dintre ele să poată oferi pe piaţă întreg ansamblul produselor multinaţionale, situaţie care va antrena activitatea comerţului de gros.

Perturbarea circuitelor de aprovizionare este determinată de procesul de externalizare a producţiei, ca o alternativă potenţială la producţia naţională.

Numeroase întreprinderi industriale din sectoarele cele mai afectate de valurile delocalizării, au suportat o metamorfozare a activităţii, care a dus la reintegrarea sectorului comerţului de gros. Prin definiţie, fenomenul delocalizării se reduce la înlocuirea unei surse de aprovizionare locală cu alta, ceea ce implică costuri logistice deloc de neglijat. Expansiunea acestor delocalizări are atât un impact pozitiv cât şi negativ asupra comerţului de gros.


190

Impactul pozitiv rezidă în contribuţia la intensificarea concurenţei, delocalizarea oferind o anumită flexibilitate filierelor de aprovizionare mai rigide, cu efecte favorabile asupra activităţii de gros.

Consecinţele indirecte ale creării pieţei unice europene Crearea unei pieţe unice europene şi integrarea în cadrul acesteia unei

uniuni monetare constituie factori de interes major în evoluţia comerţului cu ridicata pe plan internaţional, european îndeaproape. Se poate vorbi despre o triplă mondializare: la nivelul producţiei, al schimburilor internaţionale şi o mondializare financiară. Simplificarea procedurilor comerţului intracomunitar a implicat două riscuri de interes major pentru comerţul en-gros:

- primul dintre acestea este banalizarea tranzacţiilor comerciale internaţionale între ţările membre, ceea ce ar putea antrena eliminarea intermediarului de mărfuri;

- al doilea risc decurge din modificarea politicii de cumpărare a producătorilor întrucât existenţa unei pieţe unice face posibilă aprovizionarea la nivel european.

În linii generale, integrarea pieţelor europene deschide noi oportunităţi pentru angrosiştii care vor reuşi să-şi adapteze activitatea.

3. Canalele de distribuţie specifice comerţului de gros Un canal de distribuţie este un ansamblu de „indivizi sau organizaţii

care dirijează fluxul produselor e la producători la consumatori”.30 Canalele de distribuţie pun la dispoziţie produsele finite la momentul

potrivit şi în cantităţile necesare prin utilizarea altor funcţii precum: transportul şi stocarea.

Între participanţii la activitatea comercială există o reţea strânsă de interdependenţe, iar aceştia cooperează între ei pentru livrarea produselor pe piaţă către utilizatorii finali, de unde rezultă funcţia de disponibilitate a canalelor de distribuţie.

Se disting două tipuri de intermediari: 1.)Comercianţii cu drept de proprietate 2.)Mijlocitorii funcţionali- agenţi şi brokeri Agenţii şi brokerii sunt însărcinaţi cu derularea a procesului de

vânzare-cumpărare. În plus, desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: -informaţii de piaţă; -managementul marketingului; -facilitarea schimbului;

30 Carmen Eugenia Costea, “Comerţul de gros şi cu amănuntul”, cap.2, pg.97


191

-promovarea; -preţul; -distribuţia fizică. 4. Sisteme de distribuţie en-gros În comerţul en-gros, fluxul mărfurilor comercializate urmează diferite

canale în funcţie de tipul acestora: Canale pentru produse de consum- se remarcă două canale: • Canalul A urmează următorul traseu: Producător- angrosist - detailist-consumator final Alegerea acestui canal este o opţiune foarte practică pentru

producătorii care vând către sute de detailişti. • Canalul B denumit şi canal lung, diferă de primul prin apariţia în

interiorul canalului a unui agent de intermediere. Astfel: Producător- agent- angrosist- detailist- consumator final Alegerea unui astfel de canal se justifică în cazul distribuţiei

produselor în masă(bunurile alimentare). Totodată, intermediarii acestui canal sunt disponibili pentru a realiza funcţii specializate , ceea ce va conduce la costuri mai scăzute.

A B

Producător

Agent

Angrosist

Detailist

Producător

Angrosist

Detailist

Consumator Consumator


192

Canale pentru produsele industriale Există trei feluri de canale pentru produsele industriale: Canalul C – atunci când cererea pentru o anumită linie de produse

este mare, iar fabricantul alege să folosească distribuitorii industriali, comercianţii cu drept de proprietate asupra produsului

Canalul D - se foloseşte, în principal, de către firmele mici, care nu au o forţă proprie de vânzare, bunurile plecând de la producători la agenţi, care vor exercita funcţia de marketing a produsului

Canalul E- traseul urmat de mărfuri este: producător- agenţi-distribuitori industriali- cumpărători industriali. Acest canal poate fi utilizat de către un producător fără o forţă de vânzare proprie, dacă clienţii industriali cumpără produsele în cantităţi mici.

Canale multiple de distribuţie Opţiunea pentru acest tip de distribuţie presupune utilizarea mai multor

canale simultane pentru comercializarea aceloraşi produse, fiecare canal având un număr diferit de intermediari. Interesele membrilor canalului pot

Producător

Distribuitor industrial

Cumpărător i d t i l

Producător

Agent

Producător

Producător

Agent

Distribuitor industrial

Cumpărător industrial

C D E


193

să intre în conflict, fiecare având logica sa de distribuţie, cu anumite costuri asociate fiecărui sistem de schimb.

Adeseori, angrosiştii sunt supuşi unor critici din partea consumatorilor, care consideră că o mare parte din profiturile intermediarilor angrosişti se datorează creşterii semnificative a preţurilor pe care le plătesc consumatorii. Există sugestii de eliminare a intermediarilor atât din aval cât şi din amonte în scopul reducerii preţurilor finale, însă efectul nu ar fi cel scontat, întrucât preţurile ar reflecta costurile operaţionale ale producătorilor ineficienţi.

Eficienţa în schimburile realizate

de intermediari

Verigile diferite ale canalului pot fi combinate prin managementul

orizontal sau vertical unui lider de canal. Integrarea poate stabiliza stocurile, reduce costurile, creşterea nivelului de coordonare a membrilor canalului.

5. Integrarea canalului de distribuţie În scopul reducerii unor costuri aferente distribuţiei, s-a promovat

conceptul de integrare la nivel de canal de distribuţie. Integrarea se poate realiza fie pe verticală, fie pe orizontală.

Integrarea verticală presupune fuziunea a două sau mai multe stadii ale canalului de distribuţie sub aspect managerial. Acest lucru înseamnă că între membrii canalului nu va mai exista diferenţe în ceea ce priveşte exercitarea funcţiilor: de producţie, de logistică, de marketing. De exemplu, într-un canal integrat, fabricantul ar putea furniza cercetarea dezvoltarea şi

Producători Cumpărători

Intermediari


194

marketingul, în timp ce detailistul ar cumpăra produsele producătorilor în cantităţile dorite.

Integrarea verticală îmbracă trei forme: Sistemul vertical corporativ este o îmbinare a tuturor stadiilor

canalului, de la producători la consumatori, sub aceeaşi proprietate. De exemplu, lanţurile de supermarketuri.

Sistemul vertical administrativ se caracterizează prin aceea că membrii canalului au independenţă şi printr-un nivel elevat al managementului organizaţional. Deciziile se iau în bloc de către un lider al membrilor.

Sistemul vertical de tip contractual uneşte membrii prin înţelegeri legale, contractuale care evidenţiază clar drepturile şi obligaţiile fiecărui membru.

6. Selectarea canalelor de distribuţie Printre factorii care influenţează selectarea canalelor de distribuţie se

enumeră: obiectivele organizaţionale, caracteristicile pieţei, resursele, comportamentul cumpărătorilor, forţele exterioare şi, nu în ultimul rând, produsul. Proiectarea unui canal de distribuţie se stabileşte în funcţie de poziţia geografică, transport, comunicaţii, vânzări directe etc.

Produsul şi valoarea acestuia este o variabilă care influenţează alegerea unui model de distribuţie.

Alegerea membrilor canalului şi motivarea lor Fiecare producător doreşte desfacerea optimă a produselor sale şi

obţinerea unui profit considerabil, profit care depinde în mare măsură de intermediarii distribuitori. În acest sens, producătorii se vor orienta spre recrutarea celor mai buni grosişti, aleşi după criterii de solvabilitate şi disponibilitate la cooperare, în funcţie de activitatea acestora, gamele de produse distribuite, mărimea profitului etc

Pentru a-şi asigura atingerea obiectivelor, producătorii pot pune în

aplicare anumite programe de cooperare şi de planificare a activităţii de distribuţie. Este necesară motivarea distribuitorilor printr-o serie de stimulente: profituri mai mari, contracte speciale, recompense, colaborare la activitatea de promovare a producătorului. De asemenea, ei vor evalua în permanenţă activitatea grosiştilor prin monitorizarea performanţelor acestora, analizând volumul livrărilor realizate, timpul de servire al cumpărătorilor.


195

Modificarea structurii unui canal de distribuţie Sistemele de distribuţie folosite trebuie încontinuu adaptate la

conjunctura pieţei, deoarece pot să apară modificări în comportamentul consumatorilor, sau există riscul apariţiei unor noi concurenţi, respectiv noi canale de distribuţie. Pentru a rămâne competitiv, un canal de distribuţie are la dispoziţie trei posibilităţi

Creşterea sau diminuarea numărului de membrii ai canalului Creşterea sau diminuarea numărului de canale care deservesc o anumită

piaţă Elaborarea unei tehnici de vânzare noi, flexibile pe toate pieţele Modelele de distribuţie sunt modele dinamice care evoluează continuu.

Acest lucru se argumentează prin apariţia unor noi forme de vânzare cu ridicata şi cu amănuntul. Ec. Eliza Gura Colaborator Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


196

Dacă în lumea pământului oamenii şi-au ridicat temple

de lut, unde se strâng spre a vorbi despre existenţa şi căutarea lui Dumnezeu, în lumea gândului spiritele se adună pentru a dovedi prin altarul fiinţei lor că Demiurgul este din totdeauna şi pretutindeni prezent.

Aurelian Burcu


197

ECONOMIA IDEALĂ ÎN VIZIUNEA LUI PLATON

Nici unul dintre noi nu va realiza nimic valoros în viaţă până când nu va asculta de acea voce interioară pe care n-o poate auzi decât el.

R.W.Emerson

I. O cetate ideală are nevoie de o economie ideală Din marea operă a lui Platon se desprinde spre dezvoltare o temă,

asupra căreia filozoful grec se pare că a insistat destul de mult, anume tema cetăţii ideale. El şi-a îndreptat o mare parte din reflecţiile sale filozofice înspre identificarea unui model filozofico-politico-economic care să permită constituirea unei cetăţi cât mai drepte cu putinţă în care să domnească ca valoare supremă Virtutea31, şi care să-şi aibă, în acţiunile pe care le întreprinde, ochii permanent aţintiţi spre cele două mari valori considerate de Platon ca fiind singurele demne de urmărit: Binele32 şi Adevărul33.

Vocaţia politică a lui Platon întărită prin originea sa aristocratică nu ajunge (din motive ce ţin de contextul istoric specific acelor vremuri34) să se manifeste în toată forţa ei pe tărâmul real al vieţii cetăţii. În schimb o face pe deplin, cu o forţă greu de egalat de către urmaşii săi, pe tărâmul ideilor, pe tărâmul care s-ar putea numi teorie politică.

În acest sens el a şi scris două mari lucrări, anume “Republica” şi “Legile”, în care prin demersul specific dialogurilor sale caută să identifice modul de realizare a unei cetăţi model, referindu-se astfel la aspecte legate de organizarea politică, de justiţie, de artă, de religie şi nu în ultimul rând de economie. Acest aspect al gândirii lui Platon – gândirea economică – îl vom aborda în cele ce urmează.

Vom începe prin a sublinia ca fiind de la sine evidentă importanţa unui asemenea subiect, având în vedere faptul de necontestat că o „cetate ideală” fără o „economie ideală” nu se poate constitui. Pentru ca oamenii să fie fericiţi trebuie să le fie satisfăcute în primul rând nevoile de bază (hrana, locuinţa, îmbrăcămintea) - iar acest rol nu poate să şi-l asume decât economia – iar un model economic se apropie de ideal atunci când aplicat în practică

31 „Ziceam anume că toate legile noastre trebuie să aibă un singur scop: virtutea” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 368, infra 32 „Fiindcă de multe ori ai auzit de la mine că ideea binelui este cunoaşterea supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos” – Platon, Republica, 505 a 33 Conform Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 147 34 A se vedea pentru detalii opera prof. Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 41-42


198

reuşeşte să asigure pentru toţi membrii unei societăţi satisfacerea îndestulătoare a acestor nevoi.

O să analizăm pe parcursul acestei lucrări măsura în care modelul economic propus de Platon pentru cetatea lui ideală reuşeşte să facă acest lucru, dar mai întâi să ne oprim spre a face câteva considerente sumare asupra modului în care grecii antici priveau economia.

Până în epoca elenistică cetăţile greceşti se axau mai mult pe activitatea agricolă, cea comercială, cu tot ce implica ea (bani, piaţă, import-export etc.) fiind marginală în preocupările lor. De aceea primele lucrări strict de gândire economică restrâng sfera economiei la activităţile de administrare a unei gospodării35 insistând în mod tradiţional în principal asupra activităţii agricole36 (pomenind şi descriind operaţiunile agricole care trebuie efectuate în cazul diferitelor culturi, când trebuie efectuate, cum să fie gospodărite recoltele, cum să fie trataţi sclavii etc.37) şi pomenind doar în treacăt de posibilitatea de a face comerţ cu surplusul de produse obţinut (atunci când acesta se obţinea), comerţ care de obicei se făcea pe mare38.

Pe vremea lui Platon însă cetăţile greceşti începeau să iasă mai mult din izolare, intensificându-şi schimburile comerciale, iar filosoful grec observând acest lucru nu se mai poate opri în abordarea economică a cetăţii doar la gospodărirea agricolă a pământului ci insistă deja destul de mult pe organizarea pieţei şi a schimbului de produse în cetate. Astfel în tratarea lui Platon sfera economiei se lărgeşte aproape de limitele sub care cunoaştem noi în prezent economia ca ştiinţă deşi bineînţeles tratarea lui este destul de sumară având în vedere că nu a urmărit în lucrările sale politico-economice în mod expres dezvoltarea doar a acestui aspect al cetăţii. Platon tratează deci economia în măsura în care acest lucru este absolut necesar pentru organizarea şi funcţionarea optimă a cetăţii sale ideale.

Spre deosebire de Xenofon, un alt mare discipol al lui Socrate, care consideră că economia este ştiinţa gospodării averii, ba chiar că ea este

35 „- oare să determinăm cu ce se ocupă economia? – Fireşte! Socot că un om econom e acela care îşi gospodăreşte bine casa şi avuţia personală” - Xenofon, Despre economie, publicat în cadrul volumului „Amintiri despre Socrate”, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 127 supra 36 „În ce mă priveşte, m-şi mira de mi-ai numi o altă ocupaţie demnă de un om liber, care să-i ofere mai multe plăceri şi foloase decât agricultura” - Xenofon, Despre economie, publicat în cadrul volumului „Amintiri despre Socrate”, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 141 37 A se vedea în acest sens de exemplu „Munci şi zile” scrisă de Hesiod sau „Despre economie” scrisă de Xenofon. 38 „Timpul prielnic plutirii aşteptând ca să vină mai iute / Nava atunci tu pe mare să o tragi şi încarc-o înăuntru / Cu potrivite mărfuri acasă câştig spre a aduce / Ca şi părintele tău şi al meu…” - Hesiod, Munci şi zile. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag. 70


199

ştiinţa prin care oamenii îşi sporesc bunurile39 Platon, deşi nu a dat în opera sa o definiţie a economiei, putem deduce că nu ar fi de acord cu definiţia lui Xenofon. În toată “durarea Legilor pentru Republica sa” Platon pune în prim plan virtutea, astfel că dacă potrivit “Republicii” economia ar putea fi ştiinţa prin care ne satisfacem nevoile, în Legile devine evident că această ştiinţă nu poate fi decât aceea prin care ne satisfacem în mod virtuos aceste nevoi.

Cetatea, potrivit lui Platon, este o comunitate, este un sistem complex în care oamenii se întâlnesc pentru realizarea unor scopuri comune, scopuri care sunt sau ar trebui să fie întărirea în cetăţean a virtuţilor - dintre care una – cea a întrajutorării, a iubirii, a bunătăţii – stă chiar la baza fundaţiei cetăţii:

„Astfel fiecare îl acceptă pe un al doilea, avându-l în vedere pe un al treilea şi având nevoie de un al patrulea, iar strângându-se mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi şi a se întrajutora ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate”40

Apare astfel ca fiind evident faptul că unul dintre motivele cele mai puternice ce duc la apariţia cetăţii (unul din scopurile ei) este de natură de necontestat economică:

„Haide deci… să întemeiem cu mintea o cetate. Pe cât se pare nevoia noastră o va dura”41

Aceste nevoi sunt nevoia de hrană, nevoia de locuinţă, nevoia de îmbrăcăminte şi altele asemănătoare42. Asistăm astfel la naşterea spontană a unei cetăţi pornind de la nevoile ce trebuie satisfăcute: „Să vedem cum va ajunge cetatea să le asigure pe acestea. Odată îl va avea pe agricultor, apoi pe constructor, apoi pe ţesător? Sau vom adăuga acolo şi pe cizmar şi pe încă un meseriaş dintre cei ce se îngrijesc de nevoile trupului?

- Desigur. - Deci cetatea redusă la esenţial ar consta din patru sau cinci

oameni.”43 Pentru Platon deci, cetatea iniţială este o afacere pur economică –

odată însă cu creşterea numărului membrilor ei ea se transformă şi într-o afacere politică. Prioritatea economicului în faţa politicului apare astfel ca

39 „… întâi că economia este o ştiinţă, apoi am stabilit că ea e ştiinţa prin care oamenii î-şi pot spori bunurile”- Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 142 infra 40 Platon, Republica, 369 c 41 Platon, Republica, 369 c 42 Conf. Platon, Republica, 369 d 43 Platon, Republica, 369 d


200

evidentă şi Platon ne descrie cum mărirea numărului de cetăţeni şi diversificarea relaţiilor dintre ei duce în cele din urmă şi la necesitatea organizării politice.

Astfel membrii cetăţii pentru a face produse de o mai bună calitate se specializează fiecare într-o anumită meserie (Republica 370 c) dar de aici apare apoi nevoia schimbului şi a comercianţilor care să-l intermedieze (Republica 370 e, 371 d) şi a unei pieţe în care cetăţenii să-şi schimbe produsele precum şi bineînţeles a banilor care să intermedieze acest schimb (Republica, 371 c).

În afară de nevoile fiziologice cetăţenii au însă şi nevoi estetice (nevoia de lucruri frumoase – mobilă, broderii, picturi (Republica, 373 a); nevoia de poezie, artă, muzică, teatru (Republica, 373 b) şi nevoi energetice – de păstrare a sănătăţii (prin medicină şi arta gătitului – Republica, 373 d).

Având atâtea nevoi de satisfăcut şi resurse limitate (care se limitează şi mai mult odată cu creşterea populaţiei) apare la un moment dat necesitatea războiului îndreptat spre cucerirea unor noi teritorii şi resurse necesare satisfacerii nevoilor (Rep. 373 d, e). E nevoie astfel de susţinerea unei armate (Rep. 374 a) care să apere teritoriul sau să cucerească noi teritorii şi de paznici care să se ocupe doar cu paza cetăţii (Rep. 374 d).

Cetatea lui Platon apare astfel în principal din motive de natură economică şi din aceleaşi motive Platon vede ca fiind necesară organizarea ei politică în trei clase: a conducătorilor, a paznicilor şi respectiv a agricultorilor şi meşteşugarilor. Conducătorii trebuie să gestioneze bine produsele obţinute astfel încât toţi cetăţenii să-şi poată satisface într-un mod optim nevoile pentru care s-a durat cetatea; paznicii trebuie să păzească aceste produse şi să ajute conducătorii în activitatea de gestiune iar agricultorii şi meşteşugarii trebuie să le producă.

Această diviziune pe clase a societăţii e necesară pentru buna ei funcţionare ne spune Platon, iar filozofii (înţelepţii) sunt cei mai în măsură să asigure conducerea dreaptă a cetăţii (Rep. 484 a - 487 b).

Văzând astfel, că potrivit filozofului atenian, o cetate ideală fără o economie ideală nu poate exista remarcăm şi că, după el, eficienţa unei guvernări se măsoară în funcţie de proporţia în care aceasta îndeplineşte scopurile pentru care a fost înfiinţată cetatea: satisfacerea cât mai bună a nevoilor cetăţenilor (locuitorilor) ei – dar, în mod oarecum surprinzător, constatăm că “Cetatea lui Platon” (datorită probabil în principal influenţei exercitate asupra filosofului de mentalităţile „naturale” ale timpului său) refuză satisfacerea nevoilor cognitive şi de auto-realizare creatoare unei bune părţi din locuitorii ei (agricultorilor – muncitorilor efectivi ai pământului, meşteşugarilor şi comercianţilor) de aceea se pare că această cetate nu e chiar aşa ideală (cel puţin din punctul nostru de vedere modern).


201

Ea e „ideală” doar poate pentru gardieni care nu trebuie să muncească deloc ci doar să se ocupe cu arta militară, cu antrenamentele de gimnastică şi cu studiul diferitelor ştiinţe (aritmetică, geometrie, astronomie, dialectică, armonie etc. – Rep. 521 c – 535 a) pentru a putea astfel conduce treburile cetăţii.

Dacă deci în “Republica” legătura între cetatea ideală şi economia ideală este evidentă – prima fiind constituită în mod declarat pe nevoile pe care, în principal, a doua trebuie să le satisfacă, în “Legile” scopul durării unei cetăţi apare mai degrabă ca fiind de natură etică – susţinerea în cetăţeni a manifestării virtuţii:

„… orice legiuitor mai destoinic şi mai ales cel din Creta, instruit de însuşi Zeus, îşi propune în legile sale un scop unic anume virtutea supremă”44

Legile, astfel, trebuie să urmărească în primul rând virtutea, apoi sănătatea şi abia apoi averea - exact în această ordine şi nu altfel.45 Durarea legilor şi a cetăţii înseşi urmăreşte deci întărirea în cetăţean a patru virtuţi majore: cumpătarea, înţelepciunea, curajul şi sănătatea46.

S-ar părea deci că în constituirea cetăţii din “Legile” considerentele etice au prioritate în faţa celor economice: astfel de exemplu dacă în “Republica” paznicii nu se mai ocupă şi cu alte meserii pe motivul de a fi mai eficienţi în ceea ce fac – apărarea cetăţii, în Legile cetăţenii nu au voie să aibă altă meserie decât agricultura47 pe motivul că alte preocupări decât aceasta nu contribuie la întărirea virtuţii în ei. Dar această schimbare de priorităţi este doar aparentă deoarece Platon ne spune răspicat că virtutea şi satisfacerea cumpătată a nevoilor sunt aproape unul şi acelaşi lucru:

„În ce priveşte pe om, văd că toate trebuinţele şi poftele lui se reduc la trei; că din satisfacerea lor cuminte se naşte virtutea iar viciul se naşte din satisfacerea contrară. Cele două dintâi trebuinţe şi pofte ale noastre sunt acelea ale mâncării şi băuturii… A treia şi cea mai mare trebuinţă a noastră, precum şi cea mai vie din toate plăcerile noastre este aceea a propagării speciei.”48

Dacă virtutea este satisfacerea cumpătată a nevoilor aşa cum am văzut că ne spune Platon atunci nevoile de ce să căutăm să ni le satisfacem? Pentru Socratele platonician aceste nevoi îmbracă haina dorinţelor necesare – acestea sunt acele dorinţe pe care nu suntem capabili să le curmăm şi care

44 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 47, supra 45 Conform Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 116, infra 46 Idem, pag. 150 47 Idem, pag. 327 infra şi pag. 257 infra 48 Idem pag. 195 infra


202

odată satisfăcute ne folosesc49. Ne folosesc în sensul că ne feresc de distrugere şi boală50 şi deci în cele din urmă de suferinţă. Plăcerea şi suferinţa par a fi deci ultimele criterii ale virtuţii şi viciului şi astfel implicit a oricărei activităţi a omului (deci şi a celei economice). Omul caută să evite suferinţa şi astfel e nevoit să-şi satisfacă dorinţele necesare (nevoile) – astfel e virtuos şi câştigă plăcerea ca recompensă51.

În condiţiile în care Necesitatea e fusul de care depinde întregul cer şi pământ52 şi care guvernează întreaga viaţă umană făcând ca virtutea să ducă în mod necesar la plăcere iar viciul la durere şi suferinţă53 devine şi mai evidentă legătura dintre satisfacerea cumpătată a „dorinţelor necesare” şi virtute (mai precis identitatea dintre acestea) având în vedere faptul binecunoscut că nesatisfacerea acestora sau satisfacerea lor greşită (necumpătată) produce suferinţă (e vicioasă) iar satisfacerea lor „cuminte” produce „plăcere adevărată” (e virtuoasă).

Pornind de la această cunoaştere înţelegem deci că virtutea declarată ca scop al statului în “Legile” este doar un alt nume pentru satisfacerea cumpătată a nevoilor, declarată ca fundament al cetăţii în “Republica”.

Vedem astfel de exemplu că în “Legile” terenurile se împart în mod egal între cetăţeni şi nu au voie să fie înstrăinate pentru a înlătura din ei patima îmbogăţirii şi a întrona în ei cumpătarea, dar în acelaşi timp această măsură face ca să nu existe în stat cetăţeni săraci (care să nu-şi poată satisface nevoile). De asemenea o parte din terenuri deţinute de cetăţeni sunt repartizate la marginea teritoriului cetăţii şi este recomandat ca cetatea să nu aibă ziduri pentru a întări în cetăţeni virtutea curajului54 (dar e evident că această virtute nu e un scop în sine ci doar un mijloc de a asigura mai buna protecţie a bunurilor produse de cetate şi astfel buna satisfacere a nevoilor). Înţelepciunea ca virtute supremă e destinată tot pentru satisfacerea acestor nevoi – dorinţe necesare - (pornind de la cele fiziologice până la cele de creaţie şi auto-realizare). Legile au deci ca scop virtutea dar aceasta urmăreşte realizarea binelui tuturor cetăţenilor55.

Toate măsurile luate în “Legile”, (specializarea cetăţenilor doar pe politică, mesele comune, interzicerea monedelor de aur, proprietăţile egale, 49 Platon, Republica, 558 e 50 Conform Platon, Republica, 608 e 51 „Întreg sufletul, aşadar, dând urmare părţii filozofice şi nefiind în vrajbă cu sine, devine cu putinţă ca fiecare parte să facă ceea ce-i este propriu şi să fie dreaptă şi ca fiecare să strângă plăcerile proprii cele mai bune şi pe cât posibil cele mai adevărate” - Platon, Republica, 586 e 52 Conf. cu Platon, Republica, 616 c 53 A se vedea răsplăţile primite de suflete în Mitul lui Er (Platon, Republica, 614 b – 616 a) 54 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 191-192 55 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 134


203

interzicerea cametei etc.) chiar dacă sunt motivate la o primă vedere prin faptul că ar fi necesare pentru întărire virtuţii în cetăţeni, la o privire mai atentă putem vedea raţiunile lor adânc economice – legate de satisfacerea cât mai optimă a nevoilor tuturor cetăţenilor (pentru aceasta se dispune împiedecarea sărăcirii cetăţenilor fapt care implică şi limitarea bogăţiei şi interzicerea împrumuturilor şi a cametei, şi interzicerea înstrăinării pământurilor şi mesele în comun etc.).

Devine astfel de necontestat legătura şi intercondiţionarea dintre o posibilă cetate ideală şi o posibilă economie ideală corespunzătoare ei, fie ea “durată” de Platon fie de altcineva.

II. Organizarea economică a cetăţilor ideale propuse de Platon În acest context se impune deci spre cercetare modelul economic

propus de Platon ca fiind corespunzător cetăţii sale ideale. Ca orice alt model economic definitorii pentru a ne face o părere cât de

cât închegată asupra lui sunt cercetarea câtorva aspecte mai importante ce îl caracterizează: factorii de producţie (munca, natura (pământul) şi capitalul), tipul de proprietate propus, diviziunea şi productivitatea muncii, măsurile comerciale şi monetare, politica fiscală a statului ş.a.

Pe acestea le vom aborda în amănunt, în cele ce urmează, încercând să surprindem cât mai fidel părerea lui Platon despre cum ar trebui să funcţioneze modelul economic corespunzător cetăţii sale.

1. Diviziunea muncii Începem cu diviziunea muncii deoarece după ce Platon, prin vocea lui

Socrate, consideră că întemeierea statului porneşte de la nevoi, imediat precizează că aceste nevoi nu pot fi satisfăcute în mod optim56 decât prin intermediul diviziunii muncii:

„De aici rezultă că produsele muncii sunt mai numeroase, mai bune şi făcute mai repede atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit cu firea sa, în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe de alte activităţi”57

„Căci agricultorul, pe cât se pare, nu-şi va face singur plugul, dacă vrea ca acesta să fie bun…”58

56 „Diviziunea muncii şi profesionalismul acesteia (Rep. 370 a – c) nu sunt condiţii necesare pentru a asigura existenţa umană ci pentru a asigura o existenţă eficientă” - Adi Ophir, Plato`s Invisible Cities, Discourse and Power in the Republic, ed. Routledge, Londra, pag. 73 57 Platon, Republica, 370 c 58 Platon, Republica, 370 c – d


204

Această diviziune a sarcinilor duce deci la apariţia claselor în societate (conducători, paznici, agricultori şi meşteşugari) şi are ca şi scop obţinerea unor produse ale muncii de o cât mai bună calitate. Aşa cum remarcă şi Jean Pierre Vernant această diviziune a muncii are mai degrabă scopuri calitative (produse de o mai bună calitate) decât cantitative (mai multe produse). Ea nu are ca scop prim creşterea productivităţii muncii (obţinerea unei cantităţi mai mari de produse cu aceeaşi cantitate de muncă):

„Diviziunea sarcinilor nu este resimţită ca o instituţie al cărei scop ar fi să ofere muncii în general maximul său de eficacitate productivă… Nici unul din textele care menţionează diviziunea sarcinilor nu o priveşte ca pe un mijloc de organizare a producţiei spre a obţine mai mult cu aceeaşi cantitate de muncă: meritul său constă în a permite diverselor aptitudini individuale să se manifeste în activităţi care le sunt proprii, creând astfel lucruri pe cât posibil mai perfecte”59

După părerea lui Platon oamenii sunt înzestraţi de la natură60 (de zei61) fiecare cu capacitatea exercitării unei singure arte sau meserii şi nu mai multe62:

„… aproape că nu există om care să reunească în el talentele necesare, spre a fi iscusit în două arte sau două meserii şi nici să exercite pe una în mod destoinic, el însuşi, iar pe alta să o dirijeze printr-un altul care o face pentru el”63

Din această convingere Platon dispune să fie lege ca în cetatea sa „… nici un lucrător în fier să nu lucreze totodată în lemn, de asemenea nici un lucrător în lemn să nu aibă sub el lucrători în fier al căror lucru să-l conducă… ci fiecare să aibă în stat o singură meserie din care să-şi scoată traiul”64

59 Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică, ed. Meridiane, Buc. 1995, pag. 339 60 Conform şi cu Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc, 1964, pag. 133 61 A se vedea în acest sens mitul lui Prometeu inserat de Platon în dialogul Protagoras, 320 c–323a. 62 „Diviziunea muncii şi diviziunea în clase sociale erau privite de Platon ca fenomene veşnice, naturale. El pleacă de la ideea că fiecare om are necesităţi diferite dar din naştere el este înzestrat cu capacităţi unilaterale… Adică fiecare om se naşte deosebit prin natura sa şi este destinat spre exercitarea unei anumite munci pe care trebuie să o îndeplinească toată viaţa lui” - Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIX-lea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag. 14 63 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 infra 64 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 – 258


205

Şi ca să fie sigur că legea este respectată Platon prevede şi pedepse corespunzătoare65.

Această diviziune strictă a preocupărilor în cetatea lui Platon face ca el să hotărască ca doar paznicii cetăţii (în Republica) sau doar cetăţenii (în Legile) să poată să desfăşoare activităţi politice, să poată să hotărască în legătură cu viitorul cetăţii. Împotriva acestei opinii Protagoras susţine, în dialogul lui Platon care îi poartă numele, că părerea meşteşugarilor şi a comercianţilor trebuie să conteze şi ea în domeniul politic deoarece chiar dacă aceştia au dobândit de la zei, prin furtul lui Prometeu, fiecare doar iscusinţa unui anumit meşteşug, iscusinţa politică au primit-o cu toţii de la Zeus prin intermediul lui Hermes66.

Pentru Platon însă, în contextul antichităţii, distincţia evidentă între noi dintre cetăţean al uni stat şi parlamentar nu era prea clară de aceea el susţine că cetăţeanul (parlamentarul pentru noi) să se ocupe doar cu politica (în virtutea diviziunii muncii).

Vedem deci că pentru filosoful atenian diviziunea muncii este un dat natural (fiecare se naşte cu capacitatea de a desfăşura mai bine o meserie anume şi numai una) dar şi un mijloc de a eficientiza procesul muncii şi de a obţine produse de calitate.

2. Proprietatea În abordarea proprietăţii Platon porneşte de la un vechi proverb

grecesc care spune că „între prieteni totul este comun”, astfel că pentru el organizarea ideală a proprietăţii în cadrul cetăţii ar trebui să se facă sub forma proprietăţii comune: „Statul, guvernământul şi legile ce trebuie socotite pe treapta cea mai de sus sunt acelea unde se realizează cât mai strict, în toate părţile statului, vechiul proverb care zice că de fapt toate bunurile să fie comune între amici.

Oriunde va avea loc şi oricând va avea loc orânduiala ca femeile să fie comune, copii comuni, bunurile de orice fel comune şi ca lumea să-şi dea toată osteneala cu putinţă a scoate din întocmirile vieţii până şi numele de proprietate încât chiar lucrurile ce natura le-a hărăzit personale fiecărui om să devină oarecum comune tuturor, pe cât va fi cu putinţă… într-un cuvânt oriunde legile vor năzui, din toată puterea lor, a face statul cât mai unitar posibil, se poate susţine că acolo s-a înfăptuit culmea virtuţii politice.”67

65 „Dacă un străin face două meserii deodată să-l condamne la închisoare şi la amenzi, chiar să-l alunge din cetate şi să-l silească să fie numai un om nu mai mulţi” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 258 supra 66 Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 141 67 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 -157


206

În cadrul statului ideal proiectat în Republica această proprietate comună asupra bunurilor este rezervată doar pentru paznicii cetăţii:

„… mai întâi nici unul să nu posede avere proprie, afară de strictul necesar. Apoi nimeni să nu aibă vreo încăpere sau vreo cămară în care să nu poată intra cel ce voieşte.”68 Iarăşi doar lor le este rezervată şi comunalitatea femeilor şi copiilor:

„… aceste femei să aparţină toate în comun acestor bărbaţi iar nimeni să nu trăiască separat cu vreuna şi nici ca părintele să-şi cunoască copilul său şi nici copilul părintele.”69

Copii deci urmează să fie crescuţi în comun după ce sunt zămisliţi în urma unor căsătorii sacre temporare, aranjate de conducătorii cetăţii.70

De asemenea atât pentru paznicii din Republica71 cât şi pentru cetăţenii din Legile, Platon orânduieşte ca ei să ia mesele în comun72:

„Voim ca noii soţi să-şi ia mesele lor în ospătării comune nici mai mult nici mai puţin ca înainte de căsătorie. Regulamentul acesta a părut ciudat când s-a înfiinţat prima dată în Creta şi în Sparta… Dar după ce au gustat din viaţa aceasta comună şi după ce au fost siliţi să o practice, ajunseră să se încredinţeze că e foarte utilă statului”73

Cum am văzut deci, pentru Platon proprietatea comună e idealul spre care el tinde, dar în faţa provocărilor pe care le poate ridica întemeierea unei colonii reale, posibile, cum este cea a Magneziei descrisă în Legile, cu ochii aţintiţi la model, Platon este nevoit să facă unele concesii şi să prevadă ca pentru aceşti cetăţeni proprietatea asupra pământului să fie privată şi munca lui individuală:

„Mai întâi cetăţenii să împartă între ei pământurile şi locuinţele şi să nu ogorască în comun, fiindcă cum s-a spus ar fi să pretindem prea mult de la nişte oameni născuţi, hrăniţi şi crescuţi aşa cum sunt cei de astăzi”74

Aceste terenuri primite în proprietate de la stat nu vor putea fi înstrăinate pentru a preveni sărăcirea cetăţenilor. Tot pentru a nu se împărţi lotul ce revine unui cetăţean (şi astfel a se micşora) el va fi lăsat ca moştenire unui singur fiu (dacă într-o familie sunt mai mulţi copii ei urmează să fie adoptaţi de cetăţenii ce nu au copii).75 68 Platon, Republica, 416 e 69 Platon, Republica, 357 d 70 conf. Platon, Republica, 458 e 71 Platon, Republica, 416 e 72 Mesele luate în comun sunt o tradiţie grecească mai veche – a se vedea în acest sens şi Hesiod, Munci şi zile, 715 73 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 193 supra 74 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 infra 75 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 - 157


207

Proprietatea asupra produselor obţinute din munca pământului este şi ea individuală. Această producţie trebuie împărţită odată în douăsprezece părţi egale (fiecare parte urmând a fi consumată în una din cele douăsprezece luni ale anului) şi apoi fiecare din cele douăsprezece părţi trebuie împărţită la rândul ei în tei părţi egale: una pentru stăpâni, una pentru sclavi şi una pentru a fi vândută străinilor în piaţă, de a căror gestionare se ocupă doar stăpânul după bunul său plac76.

Chiar dacă Aristotel critică (în cartea a II - a Politicii) proprietatea comună prevăzută de Platon pentru paznicii săi din Republica (cu observaţii uneori ironice alteori destul de pertinente77) unii cercetători ai mentalităţilor grecilor antici cum este şi Alfred E. Zimmern ne asigură că pentru greci proprietatea comună era privită în mod natural ca fiind semnul unei vârste de aur a omenirii care a existat cândva pe pământ:

„Dacă vrem să-i înţelegem pe greci trebuie să înlăturăm din minţile noastre o întreagă pleiadă de prejudecăţi. Trebuie să ne întoarcem cu mintea într-o lume în care proprietatea publică, şi chiar comunismul complet, par pentru oamenii serioşi, mult mai naturale, satisfăcătoare şi în armonie cu trecutul decât „drepturile absolute” ale proprietarului privat individual”78

Înţelegând aceasta nu credem că este cazul să-l acuzăm pe Platon de comunism ci mai degrabă să considerăm că era afectat de o oarecare nostalgie a unor timpuri mitice ideale despre care probabil el era încredinţat că cei care urmăresc Idealul le vor aduce odată din nou pe pământ.

Oricum chiar şi Platon constată că oamenii din vremea lui erau departe de ideal şi departe chiar de posibilitatea de a se apropia de el, de aceea în ultima carte pe care a scris-o (Legile) am văzut că a renunţat la proprietatea comună pronunţându-se pentru proprietatea privată a pământului şi locuinţelor cetăţenilor dar fără însă a le da dreptul de a înstrăina pământul (le-a acordat dreptul de uzufruct al pământului dar nu şi pe cel de vânzare-cumpărare a lui).

76 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 259 77 „… lucrul comun tuturor este foarte puţin îngrijit, deoarece oamenii se preocupă mai degrabă de lucrurile proprii şi mai puţin de cele comune… Ei le neglijează crezând că se ocupă de ele altcineva.” (Aristotel, Politica, 1261 e, 35) „Noi vedem că aceia care au stăpâniri în comun şi trăiesc în comunitate cunosc mai multe conflicte decât cei care au o proprietate privată” (Aristotel, Politica, 1263 b, 25) 78 Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 287


208

3. Populaţia şi forţa de muncă Dacă în cetatea din Republica sunt descrise trei clase sociale –

conducătorii, paznicii şi o a treia clasă formată din agricultori, meşteşugari şi comercianţi – dintre care muncii productive îi este destinată doar a treia clasă (primele două ocupându-se doar cu organizarea politică şi cu apărarea cetăţii), în cetatea descrisă în Legile se disting ca fiind importante doar două clase: cea a cetăţenilor şi cea a ne-cetăţenilor din care fac parte meşteşugarii, comercianţii şi sclavii.

Cetăţenii se ocupă în principal cu politica dar ei au şi pământ în proprietate astfel că trebuie să-şi conducă şi să-şi organizeze şi activităţile agricole – putem observa deci că într-o cetate posibilă Platon nu a mai insistat ca clasa politică („paznicii”) să nu mai muncească deloc ci i-a rezervat o muncă pe cât se poate onorabilă – munca pământului. Dacă deci în Republica exista o clasă productivă şi două întreţinute în Legile toată populaţia este productivă chiar dacă o parte a ei doar indirect: cetăţenii îşi lucrează pământul lor cu ajutorul sclavilor dar trebuie totuşi să coordoneze această activitate productivă.

În Republica Platon cu aduce deloc în discuţie problema sclavilor deoarece nu avea nevoie de ei – clasa sa conducătoare nu se ocupa în nici un fel cu activităţi productive – în schimb se vede nevoit să discute despre ei în Legile deoarece cetăţenii pentru a nu munci prea mult şi a avea astfel timp de politică trebuiau să fie deserviţi de sclavi79.

În legătură cu sclavii pe vremea lui Platon erau mai pregnante două păreri relativ opuse: una spunea, în acord cu „părintele Greciei” Homer că sclavii sunt de la natură mai slabi de minte80 şi de aceea trebuie conduşi; cealaltă spunea că sclavii sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi care însă au ajuns din oameni liberi sclavi doar datorită anumitor circumstanţe nefavorabile (captivitate în război, incapacitatea de plată a unor datorii, naşterea într-o familie de sclavi etc.).

La prima părere aderă şi Aristotel care consideră că sclavia este ceva natural: ”Aşadar natura tinde să realizeze corpuri pentru sclavi şi corpuri pentru oameni liberi, pe unele robuste pentru realizarea celor necesare, pe

79 „Munca fizică este după Platon o ocupaţie naturală a claselor inferioare pe când munca intelectuală şi cea militară reprezintă apanajul aristocraţiei, deoarece însăşi natura a înzestrat-o cu aceste calităţi.” - Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIX-lea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag14 80 „Zeus omniprezent le ia jumătate din minte / Celor ce li se meneşte soarta de sclav drept ursită” (Homer, Odiseea, XVII, 332)


209

celelalte drepte şi inutilizabile pentru asemenea eforturi, însă capabile de viaţă politică”81

Platon însă nu este aşa de decis şi ezită între cele două păreri: „este întrucâtva lucru greu de a justifica sau de a condamna folosinţa

sclavilor”82 „unii nu se încred câtuşi de puţin în sclavii lor purtându-se cu ei ca şi

cu fiarele sălbatice83… alţii au o părere cu totul contrară”84 „Când îmi arunc privirea asupra a ceea ce se petrece acolo şi în alte

părţi, nu ştiu ce să hotărăsc cu privire la folosinţa sclavilor”85 În cele din urmă se pare că totuşi e mai înclinat să admită a doua

părere: „Este vădit că omul, animal greu de condus nu consimte decât cu

mare greutate să admită deosebirea aceasta de om liber şi de sclav, de stăpân şi de slugă introdusă de nevoie”86

În contextul cetăţii posibile pe care Platon vrea să o întemeieze în Legile el trebuie deci să ţină cont de realitatea sclavagistă a epocii87, admiţându-i deci pe sclavi în cetatea sa dar urmând a prescrie pentru ei o atitudine mai reţinută şi mai rece88 dar totuşi umanistă în esenţa ei.

Astfel e necesar „… de a-i trata bine, nu numai în interesul lor, ci mai mult în interesul propriu al stăpânului. Purtarea aceasta bună constă în a nu-i jigni şi dacă se poate să fim faţă de ei mai omenoşi chiar decât faţă de egalii noştri. În adevăr, după modul cum cineva se poartă cu cei pe care îi poate nedreptăţii fără răspundere se cunoaşte mai bine dacă cineva ţine la dreptate cu sinceritate şi în mod natural şi dacă urăşte nedreptatea”89

81 Aristotel, Politica, 1254 b, 30 82 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 189 supra 83 De exemplu Xenofon era unul dintre cei care considera sclavii mai mult animale decât oameni punându-i uneori în acelaşi rând cu caii – a se vedea în acest sens Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 135 şi pag. 166 84 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 189 infra 85 Idem, pag. 189 medio 86 Idem, pag. 190 supra 87 „Clasele lumii antice au fost sclavii şi stăpânii de sclavi… În afară de sclavi şi stăpânii de sclavi în lumea antică mai existau clasele micilor producători (ţărani şi meseriaşi) şi negustorii. Stăpânul de sclavi era proprietarul deplin al robului pe care îl cumpăra, îl putea vinde şi avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra lui” - Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIX-lea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag. 9 88 „Şi nu trebuie să vorbim cu sclavul decât spre a-i da porunci şi nici să glumim cu ei, fie bărbaţi fie femei, în nici un chip; căci aceasta le face viaţa mai grea, în ce priveşte supunerea, iar nouă ne îngreunează darea de porunci” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 190 infra 89 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 190 infra


210

În legătură directă cu atitudinea faţă de sclavi se află bineînţeles atitudinea faţă de munca fizică care pentru mulţi din gânditorii antici era un lucru ne-spiritual şi nedemn de un cetăţean, care dacă s-ar fi ocupat cu această muncă considerată inferioară nu ar mai fi avut timp să se ocupe de treburile publice90.

Platon am văzut că urmează acelaşi raţionament atunci când dispune în Republica ca paznicii să nu se ocupe cu muncile inferioare, fizice ci doar cu arta războiului şi studiul diferitelor ştiinţe. La fel în Legile este evident că singura muncă potrivită pentru cetăţean este activitatea politică care de altfel îi ocupă mai tot timpul:

„Cetăţeanul are o ocupaţie care cere de la el mult studiu şi exerciţiu: de a lucra la înfiinţarea şi păstrarea bunei ordini în stat”91.

Din aceste considerente grija cea mai mare, dintre toţi locuitorii Magneziei, Platon o poartă cetăţenilor. Deoarece el a stabilit că numărul acestora trebuie să se menţină întotdeauna în jurul cifrei de 5040, statul trebuie să intervină ori de câte ori este necesar, prin măsuri specifice pentru a păstra acest număr de cetăţeni. În acest sens în primul rând în cetatea lui Platon, în spiritul tradiţiei antichităţii92, căsătoria şi reproducerea este obligatorie pentru cetăţeni93. Cei care nu se supun acestei legi sunt amendaţi şi se supun oprobiului public94.

Dacă numărul cetăţenilor creşte peste cel stabilit se poate recurge la avort sau la trimiterea surplusului de cetăţeni pentru întemeierea unor colonii95.

Deci în viziunea lui Platon forţa de muncă productivă a cetăţii este formată din ne-cetăţeni (meşteşugari, sclavi) care nu au nici un drept politic în stat. Cetăţenii se ocupă în principal cu politica, cu arta războiului şi cu munca intelectuală.

90 A se vedea în acest sens Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 136 91 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 infra 92 „În acord cu imemorialele tradiţii tribale politica fixistă a cetăţenilor greci era ca atât cât ţine de ei nici o familie să nu dea greş în a-şi da statului cota ei de suflete vii” - Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 329 93 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 140 infra şi pag. 157 supra. 94 În acest sens este interzisă şi homosexualitatea în cetate – conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 248 -249. 95 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 157


211

4. Pământul şi agricultura În cadrul unei cetăţi posibile, cum este cea din Legile, Platon nu poate

să-şi elibereze cetăţenii de povara proprietăţii şi e nevoit să le de-a acestora şi o preocupare mai „inferioară” - şi o proprietate.

În spiritul societăţii antice greceşti care era în principal o societate agrară, singura proprietate potrivită pentru cetăţeni era cea a pământului96 şi singura preocupare „inferioară” care li se potrivea era cea a agriculturii97; aşa că Platon se vede şi el nevoit să accepte aceste tradiţii dacă vrea să spere că cetatea Magneziei va prinde vreodată viaţă pe undeva:

„Idealul autarhic, care în secolul al IV – lea va fi susţinut de filozofi în construcţiile lor utopice, traduce exact această realitate: omul grec trăia în primul rând din producţia pământului propriu şi buna funcţionare a cetăţii cerea ca toţi cei care făceau parte din comunitate să aibă pământ… Legătura dintre cetăţean şi pământul lui era atât de importantă încât în numeroase cetăţi proprietarii erau singurii cetăţeni şi pretutindeni doar cetăţenii aveau dreptul să fie proprietari de pământ.”98

Vedem deci că legarea calităţii de cetăţean de aceea de proprietar de pământ şi catalogarea muncii pământului ca fiind singura virtuoasă nu sunt lucruri exclusiv specifice gândirii Platonice ci sunt rezultatul unor mentalităţi a căror origine se pierde pentru greci în negura mitică a începuturilor istoriei.

Pământul viitoarei colonii va fi deci împărţit în 5040 de loturi pe cât posibil egale:

„Cetăţenii de împroprietărit şi care vor fi obligaţi să păstreze împroprietărirea să fie în număr de 5040. Am motivele mele să aleg numărul acesta. Pământul şi locuinţele să se împartă în tot atâtea loturi…” („Numărul acesta e deosebit prin proprietatea că e divizibil cu doi, cu trei, cu patru, cu cinci şi aşa până la zece…”99) ţinându-se însă cont de calitatea solului:

96 „Pământul era adânc grevat în sufletul grecilor antici: „Erau multe feluri posibile în care un grec îşi putea câştiga existenţa dar era doar unul singur care le părea în întregime natural şi tradiţional – munca pământului” - Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 229. 97 „În ce mă priveşte m-aşi mira de mi-ai numi o altă ocupaţie demnă de un om liber, care să-i ofere mai multe plăceri şi foloase în viaţă decât agricultura” - Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 141. De altfel în această operă Xenofon aduce un adevărat elogiu agriculturii, socotind-o mama tuturor artelor (pag. 141), sursa fericirii (pag. 139) sau educatoarea caracterului etic (pag. 169). 98 Claude Mosse, Omul şi economia – studiu cuprins în volumul colectiv coordonat de Jean Pierre Vernant, Omul grec, ed. Polirom, 2001, pag. 28 99 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 154 medio


212

„… Din acest loc, ca dintr-un centru se va împărţi cetatea împreună cu teritoriul ei în douăsprezece sectoare echivalente făcând mai mici pe cele cu pământ mai bun şi mai mari pe cele cu pământ mai rău”100

Fiecare lot va fi împărţit în două parcele, una situată mai aproape de oraş, cealaltă mai aproape de hotarele statului101. Pământul primit nu se poate vinde, nici nu se poate da din el zestre102 pentru a nu fi micşorat lotul. Din aceleaşi motive proprietatea lui e lăsată moştenire unui singur fiu103. Evidenţa acestor terenuri va fi foarte strictă:

„Se va grava numele fiecărui cetăţean, cu însemnarea lotului lui, pe table de chiparos, care vor fi expuse în temple ca învăţătură pentru urmaşi… într-adevăr pravila aceasta înlătură patima îmbogăţirii”104

Fiecare din pământurile înscrise în una din cele douăsprezece secţiuni în care va fi împărţită ţara va fi păzită de către cinci agronomi care au în subordine doisprezece tineri (de 25 -30 de ani). Aceştia păzesc o secţiune timp de o lună de zile după care migrează pe secţiunea vecină105. De asemenea vor exista economi care vor administra pământurile conferite templelor sau alte venituri dobândite de acestea106.

În stat vor fi douăsprezece sate, fiecare aşezat în centrul uneia dintre cele douăsprezece secţiuni în care este împărţită ţara la egală distanţă de cetatea din centrul ţării şi de hotare107 iar cetăţenii îşi vor lucra loturile care le revin cu ajutorul sclavilor. Din produsele obţinute în agricultură doar o treime vor putea fi destinate vânzării, restul fiind destinate pentru consumul cetăţeanului şi al familiei sale şi respectiv pentru consumul sclavilor săi.

5. Meşteşugurile Cum am mai precizat cetăţenii Magneziei nu au voie să se ocupe cu

meşteşugurile: „… nici un cetăţean şi nici un om de casă al cetăţeanului să nu se îndeletnicească cu meseriile.”108

Locuitorii statului care se ocupă cu meşteşugurile „se vor împărţii în treisprezece secţiuni care vor fi împărţite în toată întinderea statului, astfel ca o secţiune să locuiască în oraş unde va fi de asemenea împărţită pe cele

100 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 infra 101 Idem, pag. 161 infra 102 Idem, pag. 158 infra 103 Idem, pag. 156 -157 104 Idem, pag. 158 infra 105 Idem, pag. 173 infra 106 Idem, pag. 173 supra 107 Idem, pag. 255 infra 108 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 infra


213

douăsprezece cartiere ale oraşului, iar celelalte să se aşeze în satele dimprejur”109

Ei vor migra dacă va fi nevoie, în spiritul vechii tradiţii greceşti110, de la un sat la altul sub comanda şi sub supravegherea agronomilor111.

Cum am mai precizat atunci când am vorbit despre diviziunea muncii fiecare meseriaş este obligat să exercite doar o singură meserie altfel fiind pasibil de amendă sau chiar închisoare. De asemenea el e obligat să termine lucrările contractate la timpul promis:

„Dacă un meseriaş nu şi-a făcut, din vina sa, lucrul la ziua hotărâtă, arătând astfel lipsa de respect faţă de zeul care îi dă hrana… iată la ce-l condamnă legea: să plătească preţul lucrului pe care s-a legat să-l facă, dar nu l-a făcut; şi pe lângă aceasta să-l confecţioneze gratuit în acelaşi timp convenit.”112

În acelaşi timp însă „… acela ce a primit lucrul de la meseriaş, dar nu i-a plătit preţul la timpul convenit să-l plătească îndoit.”113

Meşteşugarii, în Magnezia, trebuie în primul rând să fie utili agricultorilor şi să ajute astfel la asigurarea uneltelor necesare în procesul agricol sau a altor bunuri necesare pentru bunul mers al cetăţii.

6. Comerţul şi comercianţii Practicarea comerţului, ca şi a meşteşugurilor, le era interzisă

cetăţenilor Magneziei sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea: „Nici unul dintre magneţii, care cu ajutorul Zeului vor locui în statul

nostru cel nou şi vor fi copii vreuneia din cele 5040 de familii, să nu se apuce, nici cu voia sa, nici silit, de birtăşie şi nici să nu facă negustorie mică.”114

„Dacă judecata hotărăşte că el a pângărit casa părintească prin oarecare ocupaţie de ocară, să fie condamnat la un an închisoare.”115

Preocupările comerciale nu erau considerate de Platon demne de a fi practicate de un cetăţean (nu erau activităţi virtuoase). Deşi negustoria era recunoscută de el ca fiind o activitate de absolută trebuinţă pentru bunul

109 Idem, pag. 259 -260 110 „În poemele homerice, demiorgoi (meşteşugarii) apar ca specialişti care merg de la un oikos la altul pentru a-şi oferi serviciile în schimbul uni plăţi, evident în natură” - Claude Mosse, Omul şi economia (studiu cuprins în volumul colectiv coordonat de Jean Pierre Vernant intitulat „Omul grec”), ed. Polirom, 2001, pag. 34 111 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 174 -175 112 Idem, pag. 329 supra 113 Idem, pag 329 infra 114 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 327 infra 115 Idem, pag. 328 supra


214

mers al cetăţii116 această activitate, în spiritul unei mentalităţi a timpului, nu era considerată una naturală117 ci mai degrabă o activitate ruşinoasă nedemnă pentru un om sănătos ci doar pentru „cei mai slabi fiziceşte şi nefolositori pentru altă muncă”118 şi care în plus nu întăreşte virtutea în om ci mai degrabă îl corupe, făcându-l să cadă în patima lăcomiei119.

Grija deci pentru păstrarea şi întărirea virtuţii în cetăţeni îl face pe legislator să permită doar străinilor să se ocupe cu comerţul: „Printr-o a doua lege se ordonă ca numai străinul, ori străinul domiciliat la noi să exercite micul negoţ.”120

Dar şi aceştia o pot practica doar dacă îndeplinesc nişte condiţii speciale menite a-i feri pe cetăţenii de tentaţia bogăţiei dobândite prin comerţ:

„Condiţiile acestea sunt: să aibă o meserie, să nu rămână mai mult de douăzeci de ani în cetate, începând din ziua când s-a înscris spre a-l primi; nu se va cere nimic altceva de la el decât să se poarte bine, nu va plăti nici o dare pentru ceea ce ar vinde sau ar cumpăra dar o dată termenul expirat să plece cu tot ce-i aparţine.”121

Vom vedea de asemenea că chiar dacă nu plătesc nici o dare comercianţii sunt limitaţi în activitatea lor de un anumit control al pieţei, impus de stat, provenit în principal dintr-un pronunţat spirit de conservatorism122 şi izolaţionism al legislatorului.

Vom aborda în continuare câteva aspecte, conexe cu comerţul, faţă de care Platon i-a atitudine: mărimea averii, moneda, organizarea activităţii pieţei, fixarea preţurilor şi reglementarea activităţii de comerţ exterior.

116 Platon, Republica, 371 a, b 117 În ce priveşte comercianţii „… ajungem la o clasă de şefi de familie împotriva cărora grecii întotdeauna şi-au menţinut o prejudecată, în principal deoarece ei nu sunt producători de loc ci doar intermediari, care trăiesc într-un mod „nenatural” prin distribuirea şi schimbul produselor altor oameni” - Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 279 118 Platon, Republica, 371 c 119 „Comerţul, mare şi mic, era considerat de Platon ca o ocupaţie ruşinoasă deoarece marea majoritate a negustorilor uită destinaţia iniţială a comerţului şi în loc să scoată un profit moderat, preferă unul mare care să le satisfacă setea de îmbogăţire” - Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIX-lea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag. 15 120 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 328 121 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 261 infra 122 „Prin urmare, după părerea noastră va trebui să punem totul în mişcare, spre a-i împiedica pe copii să prindă gust la noi genuri de imitaţii… şi nimeni să nu-i atragă punându-le înainte ispita varietăţii plăcerilor” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 210 infra


215

a. Averea Platon vrea să dureze o cetate în care toţi să-şi poată acoperi în mod

satisfăcător nevoile şi în acest sens în cetatea lui bogăţia extremă şi sărăcia sunt condamnate123 deoarece bogăţia aduce după sine lenea, moliciunea şi trândăvia iar sărăcia aduce meschinăria şi incapacitatea de a munci bine124:

„Avuţiile prea mari sunt pentru state şi particulari un izvor de revolte şi duşmănii iar sărăcia125 prea mare duce de cele mai multe ori de la starea de slugă a altora… Nu grămezi de aur ci un fond mare de ruşine trebuie să lase cineva copiilor săi.”126

Platon interzice în cetatea sa cerşitoria127 şi sărăcia stabilind o limită minimă a averii: „Limita minimă a sărăciei va fi lotul atribuit fiecăruia prin sorţi. Lotul acesta va fi păstrat întreg şi magistraţii, şi oricine ţine la virtute, nu vor permite să i se aducă nici cea mai mică atingere.”128

Dacă nr. de cetăţeni ar creşte peste numărul de loturi (prin suprapopulare) şi astfel unii dintre ei ar ajunge la sărăcie atunci pentru ei legislatorul are pregătită soluţia tradiţională a colonizării129.

Se stabileşte de asemenea o limită maximă a averii care este de patru ori valoarea averii minime (patru mine – o mină e valoarea averii minime).

Cetăţenii sunt împărţiţi după mărimea venitului lor în patru clase: „Li se va da numele de primi, secunzi, terţi şi cvaterni… fie că rămân

în aceeaşi clasă, fie că din săraci ajung bogaţi ori din bogaţi săraci, trecând astfel în altă clasă potrivit venitului lor.”130

Se va ţine o evidenţă strictă a averii cetăţenilor – astfel vor fi 37 de magistraţi care vor păzi rulourile „în care sunt însemnate valorile averii fiecărui cetăţean, care nu trebuie să treacă peste patru mine131 pentru clasa întâi, peste trei mine pentru a doua, două pentru a treia şi una pentru a patra.”132 123 „… nu trebuie ca unii să fie peste măsură de bogaţi iar alţii extrem de săraci… este de datoria legiuitorului să înlăture şi pe una şi pe cealaltă” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 124 Conf. Platon, Republica, 421 d, e şi 422 a 125 Deoarece atunci „… într-o cetate sunt de fapt două cetăţi duşmane între ele: una a săracilor, cealaltă a bogaţilor.” (Platon, Republica, 423 a) 126 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 146 127 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 344 supra 128 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 supra 129 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 157 infra 130 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 131 Prin comparaţie averea unui cetăţean înstărit al Atenei, Critobul, personaj în „Despre economie” a lui Xenofon avea o avere declarată de el de 500 de mine. Socrate în acelaşi dialog îşi declară averea ca fiind de 5 mine şi se declară ca fiind mulţumit de ea (a se vedea în acest sens Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 131). 132 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 168 supra


216

Celor care sunt descoperiţi că au depăşit plafonul maxim al averii li se confiscă surplusul şi jumătate din el este dat celui care a făcut denunţul133.

Pentru a nu-i tenta patima îmbogăţirii pe cetăţenii săi legiuitorul impune şi o limită maximă a averii străinilor (dintre care mulţi erau comercianţi) şi a sclavilor eliberaţi mai mică decât valoarea averii primei clase de cetăţeni:

„Orice libert şi orice străin a cărui avere se va ridica peste aceea a celui de al treilea cens să fie obligat ca în termen de 30 de zile, cu începere din ziua când a ajuns la gradul acesta de avere, să plece din ţară cu toată averea lui.”134

Aristotel se arată reticent faţă de astfel de propuneri de egalizarea averilor remarcând că pentru ca acest lucru să fie cu putinţă altceva ar trebui să-şi egalizeze cetăţenii: „Dar nici dacă cineva ar rândui pentru toţi o avere medie, tot nu ar fi avantajos: mai degrabă ar trebui egalizate dorinţele fiecăruia decât averile, iar acest lucru nu se poate întâmpla cu cei care nu au fost educaţi suficient de legi.”135

Am văzut însă că Platon găseşte că soluţia egalizării averilor (pe cele patru clase de venit) este cea mai potrivită pentru menţinerea armoniei unui stat şi pentru menţinerea şi întărirea virtuţii în cetăţeni.

El condamnă bogăţia şi pentru faptul că se îndoieşte că un om bogat ar putea să fie în acelaşi timp şi virtuos:

„Însă nu e posibil ca ei să fie deodată şi foarte bogaţi şi virtuoşi… nu voi recunoaşte niciodată că bogatul e într-adevăr fericit dacă nu e şi virtuos. Şi adaug că o virtute înaltă şi o avuţie mare sunt două stări incompatibile… [deoarece] cine nu se abţine de la nici o cheltuială onestă şi nu cunoaşte decât mijloacele de agoniseală drepte nu poate ajunge nici nemăsurat de bogat şi nici extrem de sărac.”136

b. Moneda şi politica financiară Din grija ca cetăţenii Magneziei să nu capete patima lăcomiei

legislatorul lor le va interzice să posede aur şi argint: „Vrem ca la noi să nu se adune nici aur, nici argint, pentru ca lumea

să nu se străduiască a se înavuţii, prin meserii umilitoare – cu camătă, cu negustoria ruşinoasă de vite…”137

Drept urmare în cetate este interzisă şi posesia şi folosirea monedelor din metale preţioase138. Rămâne ca pentru nevoile comerciale ale cetăţii să 133 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 supra şi pag. 168 supra. 134 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 323 infra 135 Aristotel, Politica, 1266 b, 30 136 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 159 137 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 160 supra


217

fie folosită o monedă curentă, din metale nepreţioase, care însă nu va avea nici o valoare pentru străini139 şi care va putea fi convertită în alte monede sau în moneda curentă în întreaga Grecie doar de către stat (care păstrează în tezaurele sale stocuri de astfel de monede străine) atunci când nevoile o impun:

„De moneda curentă în întreaga Grecie statul se va servi numai în expediţii militare, în ambasade şi în misiuni şi cheltuieli publice de natura acestora.”140

Dacă vreun cetăţean călătoreşte în afara cetăţii „şi dacă la întoarcere îi vor rămâne câteva piese de monedă străină, le va depune la tezaurul public spre a primi valoarea lor în moneda ţării. Dacă se descoperă că unul a ascuns banii aceştia va avea loc confiscarea lor.”141

În ceea ce priveşte politica financiară a statului trebuie să spunem că

legislatorul nu încurajează sub nici o formă creditul cu dobândă: „Este interzis… nu mai puţin a depune cauţiune în bani sau a

împrumuta cu camătă. În cazul din urmă dăm drept datornicului a nu înapoia nici dobânda nici capitalul.”142

Puteai totuşi să-ţi împrumuţi prietenii dar o făceai pe riscul propriu: „Cât priveşte împrumuturile, amicul va putea împrumuta pe prietenul său, dar dacă se iscă vreun proces să-l rezolve pe orice altă cale, decât pe cea civilă, care nu le este deschisă în împrejurarea aceasta.”143

Această politică era justificată probabil de legislator prin dorinţa de a împiedeca pierderea averii cetăţenilor (lucru care ar fi putut surveni în cazul în care aceştia ar fi contractat împrumuturi pe care apoi să nu le poată rambursa), de a împiedeca sărăcirea acestora.

c. Organizarea pieţei Doar o treime din produsele obţinute de cetăţeni sunt destinate spre a

fi vândute în piaţă meşteşugarilor şi străinilor iar vânzarea lor se face doar de către sclavi sau de către străini desemnaţi special144 şi în nici un caz de cetăţeni.

Toate activităţile de vânzare – cumpărare trebuie să se desfăşoare doar în cadrul pieţelor desemnate, organizate şi controlate de către stat pentru

138 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 158 supra 139 Idem pag. 158 infra 140 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 158 141 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 158 142 Idem 143 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 324 supra 144 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 260 medio


218

fiecare tipuri de mărfuri şi în nici un caz nu se pot face pe credit sau datorie145.

Este interzis să se „vândă cetăţenilor sau sclavilor lor, sau să se cumpere de la ei… făină de grâu sau de orz sau vreuna din mărfurile necesare vieţii”146 deoarece acestora le sunt deja destinate două treimi din producţia obţinută în gospodăriile lor (după cum am văzut).

Piaţa este strict supravegheată de către stat: „Inspecţia pieţii o vor avea agronomii… ei vor lua aminte în primul

rând să nu se săvârşească nici o nedreptate la vânzarea sau cumpărarea lucrurilor necesare vieţii, în al doilea rând ca buna ordine să fie ţinută şi să nu se nedreptăţească unul pe altul.”147

Pentru a asigura echitabilitatea schimburilor şi pentru a evita înşelăciunea în piaţă sunt luate măsuri speciale:

„Cel ce va fi primit în bani preţul nu mai mic de cinzeci de drahme, al unui lucru oarecare vândut, este dator să mai rămână încă zece zile în cetate după vânzare, şi trebuie ca cumpărătorul să cunoască locuinţa vânzătorului, ca să poată să dea curs contestaţiilor care se ivesc de obicei în asemenea cazuri.”148

d. Preţurile şi publicitatea În ceea ce priveşte preţurile mărfurilor vândute în piaţă acestea sunt

atent supravegheate de către statul Magneziei fiind stabilite pentru fiecare produs nişte preţuri minime şi maxime, celui care nu respectă aceste limite maxime ale preţului urmând să-i fie confiscată suma obţinută peste preţul maxim stabilit de stat.149

Această limită maximă a preţului e stabilită în funcţie de cheltuielile reale necesare pentru obţinerea lui:

„… trebuie ca păzitorii legii să se adune cu persoane pricepute şi să se sfătuiască cu ele relativ la fiecare negoţ… apoi să calculeze împreună care este venitul şi cheltuielile şi care este proporţia dintre ele, de unde poate rezulta un câştig potrivit pentru micul negustor. Pe urmă să facă lista preţurilor de cumpărare şi de vânzare pentru fiecare fel de negoţ şi să le încredinţeze agronomilor… spre a dispune să fie respectate.”150 145 Idem, pag. 323 infra 146 Idem pag. 260 supra 147 Idem, pag 260 supra 148 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 324 supra 149 „Dacă cineva vinde sau cumpără ceva într-o cantitate mai mare sau mai scump decât prevede legea, care a hotărât limita maximă şi minimă a preţurilor de vânzare a mărfurilor, fără să le dea voie să treacă peste ea, plusul se va trece în conturile păzitorilor legii” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 261 150 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 328 infra


219

Această practică a supravegherii atente a pieţei şi a controlului preţurilor se pare că nu era una neobişnuită în contextul Greciei antice, şi în acest sens putem spune că Platon nu face decât să urmeze (puţin mai strict) anumite obiceiuri locale ale unor cetăţi greceşti. De exemplu, ne spune Alfred E. Zimmern, la Atena „chiar dacă articolele obişnuite erau mereu sub supravegherea generală a unor funcţionari ai pieţei exista şi un consiliu special al grâului care era format din cinci oameni (dar ajungea uneori chiar şi până la 20) care trebuiau să supravegheze vânzarea grâului. Datoria lor nu era chiar de a fixa preţurile (deşi se apropia de aceasta) ci de a asigura desfăşurarea echitabilă a operaţiunilor comerciale. Aceasta includea de exemplu, dreptul de a-i împiedeca pe morari sau pe brutari de a realiza un profit prea mare; preţul făinii şi al pâinii trebuind a fi menţinut la un nivel aflat strict în proporţie cu costul materiilor prime.”151

Platon mai prevede pentru cetatea Magneziei ca preţul unei mărfi să nu se schimbe în decursul aceleaşi zile ci să rămână la acelaşi nivel toată ziua indiferent de raportul dintre cerere şi ofertă152. Această măsură este luată pentru a asigura o cât mai mare corectitudine operaţiilor din piaţă.

Din acelaşi motiv legislatorul interzice comercianţilor să facă reclame sau să laude mărfurile pe care le vând153.

e. Importurile şi exporturile În ce priveşte activitatea de comerţ exterior aceasta urmează să fie destul

de redusă având în vedere izolarea cetăţii Magneziei şi depărtarea ei intenţionată la o distanţă de 15 km de calea comercială tradiţională a Greciei – marea154.

Această izolare este una voită – legislatorul urmărind să reducă la minimul posibil contactul cetăţii cu exteriorul. Cetatea în cea mai mare parte îşi este auto-suficientă şi de aceea putând să-şi permită să limiteze activitatea de comerţ exterior:

„Să nu se importe în nici o circumstanţă tămâie, nici vreuna din mirodeniile acestea străine ce se ard pe altarele zeilor, nici purpură şi nici materii colorate ce nu le produce ţara, nici în fine vreo altă marfă străină trebuitoare oricărei arte; de asemenea să nu se exporte nici un articol ce trebuie să rămână în ţară.”155

151 Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 365 152 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 122 şi pag. 325 infra 153 Idem, pag. 325 infra 154 Idem, pag. 258 supra 155 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 258 supra


220

Această limitare a importurilor doar la mărfurile ce se produc şi în ţară are în vedere politica ei izolaţionistă (menită a o feri de schimbare – care nu-i poate fi decât dăunătoare „având în vedere că ea e o cetate ideală”) şi nu cunoaşte decât o singură excepţie – bunurile de care are nevoie armata (generalii având voie să importe pentru armată toate materialele de care au nevoie şi cred de cuviinţă156).

Mai există o prevedere care limitează bunurile de pe piaţă doar la cele catalogate ca fiind trebuincioase statului, prevedere care iarăşi nu era străină de practicile comerciale ale grecilor antici:

„Şi pentru că negoţul cu toate ramurile sale cuprinde o mulţime de ocupaţii de felul acesta… vom opri la noi numai îndeletnicirile cu totul trebuincioase întreţinerii statului.”157

Având în vedere aceste limitări a bunurilor care pot fi importate şi exportate, în rest statul Magneziei consideră (tot în spiritul vechilor tradiţii greceşti legate de comerţ158) că nu e nevoie să se pună nici o taxă pe mărfurile importate sau exportate159. Protecţia producătorilor locali faţă de cei străini am văzut că e asigurată prin stabilirea unor preţuri minime şi maxime de vânzare a mărfurilor în piaţă.

7. Construcţiile În ceea ce priveşte sectorul construcţiilor trebuie să precizăm că

singurele construcţii cu adevărat impunătoare în contextul cetăţii antice greceşti erau cele publice. Locuinţele cetăţenilor sau chiar ale conducătorilor cetăţii nu ieşeau prea mult în evidenţă şi nu se deosebeau prea mult unele de altele160.

În cetatea Magneziei legislatorul ei a prevăzut ca fiecare cetăţean să dispună de două locuinţe – una în cetatea din centrul teritoriului şi cealaltă aproape de hotar, corespunzătoare celor două loturi de pământ ce le deţinea161.

156 Idem, pag. 258 infra 157 Idem, pag. 328 infra 158 „Un importator grec avea să se teamă din partea oraşului nu de tarife puse de acesta împotriva mărfurilor străine pentru a le proteja pe cele locale, ci de legislaţia paternală făcută pentru beneficiul sufletului său… deci comerciantul ştia pe pielea lui că lor [funcţionarilor pieţei] s-ar putea să le treacă mai degrabă prin cap să vadă dacă se ocupă cu lucruri onorabile – acelaşi tratament pe care noi îl rezervăm de exemplu comercianţilor de lichior sau opium.” - Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 323 supra 159 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 261 infra 160 Conform Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 292 161 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 infra


221

Cetatea din centrul teritoriului va fi de formă circulară, va avea în centrul ei pe o ridicătură o cetăţuie împrejmuită de ziduri şi va fi împărţită în douăsprezece sectoare aproximativ egale162.

În ceea ce priveşte zidurile cetăţii legislatorul (urmând modelul Spartei) mai degrabă nu le-ar ridica163 deoarece dacă sunt ridicate „Acest lucru este unul vătămător sănătăţii locuitorilor şi care pe lângă aceasta, produce în sufletele lor o deprindere de laşitate invitându-i a se adăposti în dosul întăriturilor în loc să ţină piept inamicilor şi să-şi caute scăparea într-o supraveghere continuă care să nu slăbească nici ziua, nici noaptea.”164

Totuşi pentru ca cetatea ideală să se poată plasma în una posibilă (potrivită cu marea majoritate a mentalităţilor vremii) legiuitorul acceptă, chiar dacă fără tragere de inimă, ca cetatea să aibă ziduri - chiar dacă puţin mai speciale:

„Dar în sfârşit dacă cetatea nu se poate lipsi cu nici un chip de ziduri, de la început trebuie a rândui casele particularilor, în aşa fel, ca tot oraşul să nu formeze decât un zid continuu şi ca fiind toate de aceeaşi formă şi pe aceeaşi linie să fie astfel uşor de apărat.”165

Tot în scopuri de apărare a teritoriului paznicii pământurilor vor construi spre hotarele ţării, ajutaţi de sclavi şi meşteşugari locali, şanţuri şi turnuri de apărare166.

8. Turismul şi călătoriile în străinătate Călătoria în afara graniţelor statului Magneziei, din motive ce au în

vedere păstrarea virtuţii cetăţeanului, se pot face doar cu autorizaţia conducătorilor cetăţii şi numai după vârsta de 40 de ani. De asemenea e legiferat ca „Să nu călătorească nimeni în numele său ci doar într-un interes public, ca ştafetă, ori ambasador ori pentru studii de moravuri. Să se delege cetăţeni spre a asista la jertfele şi concursurile ce se ţin la Delfi în onoarea lui Hefaistos, la Olimpia în onoarea lui Zeus, la Nemea şi la Istmos; şi să se trimită cât mai mulţi şi pe cei mai bine făcuţi şi pe cei mai bărbaţi; pe aceea care sunt cât mai în stare să facă să se creadă că statul nostru este vrednic de laudă.”167

Grija aceasta pentru cine este lăsat să meargă în străinătate (şi ce vârstă are când o face) are ca scop împiedecarea pervertirii moravurilor cetăţenilor dacă aceştia ar intra în contact cu cetăţi mai puţin ideale.

162 Idem, pag. 160 -161 163 Idem, pag. 191 supra 164 Idem, pag. 191 165 Idem, pag. 191 -192 166 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 174 - 175 167 Idem, pag. 356


222

Legislatorul Magneziei e convins că această cetate e cel mai bine organizată şi de aceea el îi îndeamnă pe cei care au fost plecaţi să-i înveţe pe tinerii cetăţii acest adevăr: că celelalte cetăţi sunt mai prejos ca organizare politică decât cetatea lor168. Oricum ar fi şi periculos ca cel întors din străinătate să înveţe altfel – ar putea fi acuzat că „s-a stricat” printre străini, lucru cu urmări nu tocmai plăcute pentru el:

„Dacă adunarea are impresia că în străinătate s-a stricat, să i se interzică de atunci înainte să aibă vreo legătură cu cineva tânăr sau bătrân, spre a-şi desfăşura pretinsa lui înţelepciune… dacă nu se supune să fie acuzat de amestec neautorizat în chestiuni de educaţie şi legiuire a statului şi dacă învinuirea se găseşte întemeiată să fie pedepsit cu moartea.”169

Turiştii străini şi delegaţii altor state trebuie primiţi cât mai bine cu putinţă pentru a vedea şi ei ce bine organizat e statul şi apoi lăsaţi să plece la treburile lor: „Cei de al doilea sunt aceia care vin să-şi desfăteze ochii şi urechile la spectacolele noastre muzicale. Pentru toţi de felul acesta trebuie să fie pregătite locuinţe aproape de temple şi să fie primiţi cu o ospitalitate binevoitoare.”170 Călătoriile în afara graniţelor ţării vedem deci că sunt strict supravegheate de Platon, pentru ca acestea să nu ducă cumva la coruperea “bunelor moravuri” ale cetăţenilor.

9. Politica fiscală a statului „În ceea ce priveşte contribuţiile pentru nevoile statului este necesar,

din mai multe motive, să se facă o statistică a producţiei anuale a fiecărui trib ce se va înainta agronomilor, pentru ca fiscul, comparând între cele două feluri de contribuţii să poată alege în fiecare an, după deliberare, pe cea care i se pare mai rentabilă: fie o cotă a censului întreg [fixă], fie o cotă din producţia anuală, afară de contribuţia la mesele comune.”171

Taxele încasate de la cetăţeni sunt folosite pentru întreţinerea conducătorilor, magistraţilor şi funcţionarilor statului, pentru armată şi pentru educaţia cetăţenilor. Templele au propria lor gestiune şi propriile lor venituri provenite din terenurile pe care le stăpânesc şi din darurile primite.

În cetatea Magneziei măsurile sociale nu sunt necesare: prin conferirea acelei proprietăţi minime inalienabile cetăţenii sunt feriţi de sărăcie, de asemenea bătrânii sunt respectaţi şi întreţinuţi de familiile lor, iar oameni fără ocupaţie este interzis să fie în stat (cerşitoria este interzisă).

168 Idem, pag. 356 infra 169 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 358 supra 170 Idem, pag. 358 infra 171 Idem, pag. 361 supra


223

III. Viabilitatea gândirii economice a lui Platon în contextul antichităţii greceşti

În pofida încercărilor nereuşite făcute de Platon de a-şi pune în practică ideile privind cetatea sa ideală (despre care vom vorbii puţin mai încolo mai pe larg) prevederile politico – economice avute în vedere de filozoful grec pentru cetăţile sale le putem regăsi în marea lor majoritate aplicate în practică fie de cetatea Spartei fie de proprii concetăţeni atenieni care urmează tradiţii ce se pierd în negura vremurilor.

1. Modelele lui Platon Datorită acestei constatări ne va fi util să cercetăm în continuare posibilele

modele pe care Platon le-a avut atunci când a dăinuit cetăţile sale. a. Modelul Spartei Majoritatea cercetătorilor operei lui Platon sunt de părere că acesta în

construcţia cetăţilor sale ideale a fost decisiv influenţat de modelul aristocratic de organizare a cetăţii Spartei172.

Parte din această atitudine de admiraţie a Spartei173 se datorează şi repulsiei pe care Platon o avea faţă de modelul democratic al Atenei care printre altele a făcut posibilă condamnarea la moarte a „cetăţeanului ideal” care pentru el a fost Socrate şi care l-a împiedecat să-şi realizeze ambiţiile de carieră politică care părea a-i fi predestinată datorită ascendenţei sale nobiliare şi legăturilor sale de rudenie174 (pe linie maternă era urmaşul lui Solon legiuitorul Atenei iar pe linie paternă a legendarului rege Codros, întemeietorul cetăţii). Pe de altă parte se pare că filosoful a fost impresionat şi de biruinţa Spartei asupra Atenei repurtată în cursul războiului peloponeziac căruia el ia fost martor în anii tinereţii.

De altfel de multe ori personajele dialogurilor sale (Socrate175, Atenianul176) sau Platon însuşi îşi recunosc deschis atitudinea de admiraţie 172 A se vedea în acest sens de exemplu Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, ed. Gheorghe Bariţiu, Cluj Napoca, 2000, pag. 32 şi Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Bucureşti, 1964, pag. 189. 173 „… la fel ca în cazul lui Socrate, învăţătorul său, idealul politic al lui Platon se inspiră mai degrabă din modelul aristocratic spartan, decât din cel aristocratic atenian” - Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 11 174 „Trebuie menţionat că familia lui Platon nu a acceptat niciodată democraţia ateniană iar atunci când Sparta învingătoare a instaurat regimul oligarhic al „celor treizeci” la Atena şi al celor zece la Pireu în frunte erau membrii ai familiei lui Platon: Critias, vărul Perictionei (mama lui) a fost în fruntea celor treizeci iar Charmides, fratele Perictionei în fruntea celor zece” - Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc., 1964, pag. 122 175 În ordinea cetăţilor existente „prima este constituţia cretană şi spartană lăudată de mulţi”(Platon, Republica, 544c)


224

faţă de organizarea Spartei: „Acela din voi care însă nu e dispus să-şi rânduiască viaţa după felul în care trăiau strămoşii noştri, imitându-i pe spartani… pe un astfel de om nu trebuie să-l consideraţi demn de încredere, nici în stare să ducă la bun sfârşit o acţiune serioasă.”177

Xenofon ne descrie în amănunt organizarea Spartei în lucrarea sa „Statul Spartan”. În aceasta putem observa cum măsuri ca egalitatea femeilor cu bărbaţii178 şi educaţia şi creşterea în comun a copiilor179, actul sexual permis şi în afara căsătoriei (dar controlat) pentru a se asigura de dobândirea unor urmaşi180 (căsătoria fiind obligatorie altfel trebuia plătit un bir181), prezenţa clasei războinicilor din care făceau parte toţi cetăţenii spartani, care se ocupau doar cu arta războiului, care aveau bunurile în comun182 (chiar dacă fiecare avea un lot de pământ a cărui înstrăinare le era oprită şi pe care îl lucrau cu sclavi183), le era interzis să strângă avere184, luau masa în comun185, şi nu aveau voie să călătorească în străinătate186; pe care Platon le prevede după cum am văzut pentru cetăţile sale ideale descrise în Republica sau în Legile erau deja puse în practică fiind funcţionale în organizarea statului spartan.

Dacă toate aceste caracteristici ale cetăţii ideale a lui Platon erau deja puse în practică de Sparta putem oare să ne mai referim la această cetate a lui Platon ca la o utopie (ca la o cetate „fără loc”)?

Aşadar trebuie să observăm că în cea mai mare parte a ei cetatea ideală a filozofului grec este o cetate posibilă şi mai mult chiar că ea a fost chiar o cetate reală (cea a Spartei).

b. Modelele tradiţionale şi cel al comunităţilor pitagoreice Un alt model care este posibil să-l fi avut în vedere Platon atunci când

a gândit organizarea Republicii sau a Magneziei este modelul de organizare pe care îl aveau comunităţile pitagoreice, cu care el ar fi putut să intre în contact direct (dacă nu cu siguranţă le-a putut cunoaşte organizarea din scrieri sau din auzite) în cursul călătoriilor sale prin Italia pe care le-a efectuat în tinereţe:

176 Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 193 supra 177 Platon, Scrisori, ed. Humanitas, Buc., 1997, pag. 114 (scrisoarea a VII –a, 336 d) 178 Xenofon, Statul spartan. Statul atenian, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. 30 179 Idem, pag. 25 180 Idem, pag. 31 181 Idem, pag. 44 182 Idem, pag. 40 183 Idem, pag. 24 184 Idem, pag. 40 185 Idem, pag. 37 186 Xenofon, Statul spartan. Statul atenian, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. 52


225

„cel mai vechi sistem de organizare comunitară a proprietăţii aparţine lui Pitagora, care organizase la Crotona o comunitate în care, după cum spune Aulus Gellius: „Oricine era primit în secta lui Pitagora abandona comunităţii toate bunurile sale”. În acelaşi sens Porphyrios scrie: „El socotea că un obiect în posesiune proprie este sursă de discordie şi tulburare.” (Porphyrios, Viaţa lui Pitagora, XXX, 167 – 168) El cerea ca între discipolii săi totul să fie în comun.”187

Dar această idee a proprietăţii comune, după cum am mai precizat, putea avea rădăcina şi în mentalitatea contemporanilor lui Platon ale căror străvechi tradiţii şi legende le spuneau că în vechime a existat o epocă de aur în care toate bunurile erau comune între oameni şi totul era îmbelşugat188.

Tot din mentalitatea contemporanilor, având însă rădăcini într-o tradiţie destul de veche, am văzut că provine (mai mult sau mai puţin prelucrată) şi atitudinea lui Platon faţă de sclavi (care trebuie acceptaţi dar trataţi părinteşte), faţă de pământ şi agricultură (considerate ca fiind singurele demne de statutul de cetăţean), faţă de negustorie (considerată ca ocupaţie periculoasă care poate perverti sufletul) şi faţă de modul de organizare a pieţei şi de stabilire a preţurilor (care am văzut că erau oarecum similar organizate cu modelele existente în cetăţile greceşti ale timpului); faţă de meşteşugari (am văzut că exista tradiţia meşteşugarilor călători) sau faţă de fiscalitatea statului (similară celei existente deja pe vremea lui Platon); sau cum am văzut faţă de surplusul de populaţie menit a întemeia colonii (colonizarea fiind o metodă tradiţional grecească de a elimina surplusul populaţional din cetăţile lor) etc.

Vedem astfel că organizarea străveche a cetăţilor greceşti s-a păstrat prin tradiţie (mai mult sau mai puţin neschimbată) până pe vremea contemporanilor lui Platon şi că acesta a adoptat pentru cetăţile sale destul de multe din aceste măsuri tradiţionale.

c. Modelul mitic Pentru a-şi justifica organizarea cetăţii sale ideale Platon recurge şi la mit

– este vorba de mitul Atenei preistorice dezvoltat în dialogurile Timaios şi Critias.

Acţiunea din aceste dialoguri se petrece a doua zi după acţiunea din Republica şi această legătură nu este întâmplătoare având în vedere că descrierea cetăţii Atenei preistorice este aproape identică cu cea a cetăţii ideale descrise în Republica: „Grupul războinicilor, izolat încă de la început de 187 Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc., 1964, pag. 176 188 Mitul acesta e susţinut de exemplu şi de Hesiod în Munci şi zile, 105 - 110


226

bărbaţi divini, locuiau însă separat… Nici unul dintre ei nu poseda nimic al lui considerând că toate sunt comune tuturor; în schimb nici nu cereau, nici nu primeau nimic în afara celor strict necesare vieţii, ocupându-se cu toate acele lucruri pe care le-am descris ieri când am vorbit despre paznicii imaginaţi de noi.”189

„Pământurile erau lucrate aşa cum se cuvine de către agricultori adevăraţi, care nu se ocupau cu altceva fiind iubitori de frumos.”190

Se pare că după ce a trasat chipul cetăţii ideale din Republica, Platon a simţit nevoia să-l întărească, să-i dea credibilitate în faţa concetăţenilor săi prin plasarea acestei cetăţi din idee în fapt în chiar istoria cetăţii lor. De aceeaşi părere este şi Karl Reinhardt: „… În acelaşi mod imaginea ideală a statului îşi caută realizarea într-o preistorie… Căci aşa cum trupul are nevoie de cosmos iar cosmosul de demiurg, statul are nevoie de preistorie şi de istorie eroică. Aceasta este însemnătatea trecutului, el prezentând prevenitor garanţia posibilităţii măreţiei.”191

În plus idealizând viaţa vechilor cetăţeni ai Atenei preistorice el le spunea subtil (şi „subliminal”), celor care îl ascultau, că dacă vor readuce la viaţă aceea cetate ideală (după modelul amănunţit pe care li-l descrie în Republica) vor fi la fel de fericiţi ca şi strămoşii lor:

„Astfel erau acei oameni şi în acest mod, mereu acelaşi şi potrivit dreptăţii, cârmuiau atât propria ţară cât şi întreaga Grecie. Erau renumiţi în toată Europa şi în toată Asia pentru frumuseţea trupurilor şi pentru toate virtuţile sufletelor lor fiind cei mai faimoşi dintre toţi oamenii de atunci.”192

Platon se vrea astfel a fi „profetul” care restabileşte vechea ordine, armonia pierdută – şi el ca nimeni altul era şi îndreptăţit să o facă:

„Cum ideile se trezesc în suflet ca „amintire” dintr-un timp al preexistenţei, ca „anamnesis” în aristocraţia preistorică a Atenei şi mai ales în chiar neamul lui Platon193 trăieşte o amintire, minunată şi de neşters, a statului care nu a apărut niciodată în acest timp, rămânând totuşi, ca şi „amintire” de neşters.”194

Prezenţa mitului nu e necesară pentru Platon doar pentru a justifica posibilitatea existenţei în fapt a cetăţii sale ideale ci chiar şi pentru a-i justifica modul de constituire. Astfel mitul lui Prometeu istorisit în dialogul Protagoras

189 Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 170 190 Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 171 191 Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, pag. 144 192 Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 173 193 Care după cum am mai menţionat se pretindea a fi urmaş al regelui legendar Codros întemeietorul Atenei. 194 Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, pag. 147


227

(320 c - 323 a), după cum am mai văzut, vrea să justifice diviziunea exclusivă (specializarea) a muncii pe care el o prevede pentru cetăţenii cetăţii sale ideale.

De asemenea pentru a justifica împărţirea locuitorilor cetăţii ideale în trei clase Platon creează mitul claselor (a se vedea Republica 415 a – d) în care se povesteşte cum că cei capabili să conducă, când au fost creaţi, au fost amestecaţi cu aur, cei care păzesc cetatea cu argint, iar ceilalţi cu fier şi bronz. Nu se cade ca unul amestecat cu fier să conducă sau să păzească: acest lucru ar însemna sfârşitul cetăţii.

Tot în Republica pentru a-şi justifica anumite idei despre cum ar trebui să fie concepută o cetate ideală Platon mai introduce mitul lui Gyges (pentru a arăta că oamenii sunt drepţi doar forţaţi de lege – de frica de pedeapsă, de consecinţe), mitul peşterii (în care încearcă să arate că dăinuirea unei cetăţi drepte poate fi făcută doar de către „cei ce văd lumina”, de filozofi, care astfel încearcă să-i atragă şi pe ceilalţi spre ei „în lumină”) şi mitul lui Er (pentru „a arăta” ce păţesc în lumea de apoi cei care sunt nedrepţi şi se dedau viciului).

Chiar dacă în construcţia şi susţinerea cetăţii ideale mitul este destul de prezent, după cum am văzut când am studiat celelalte modele ale lui Platon, cetatea sa ideală nu este una mitologică ci una posibilă, pentru realizarea căreia el a avut mai multe tentative, în timpul vieţii sale - nici una însă încununată de succes.

2. Încercările nereuşite ale lui Platon de a realiza în fapt cetatea ideală Platon nu era doar un teoretician al diferitelor moduri posibile de

organizare politico - economică a unei cetăţi. El a avut de tânăr după cum singur recunoaşte195 o puternică înclinaţie spre scena reală a politicii dar datorită unor circumstanţe nefavorabile nu s-a putut manifesta pe scena politică a Atenei.

Totuşi pe cât i-a stat în putinţă el a încercat să-şi pună în practică ideile sale politice în Italia în regatul Syracuzei a cărei formă de organizare politică era tirania. Aceasta deoarece el era convins că modul cel mai rapid în care modelul lui poate fi pus în practică era de a converti un tiran la filozofie196 (mai precis la viziunea lui asupra acesteia) şi de a-l determina pe acesta să-i accepte modelul pentru ca apoi tiranul să-l pună repede în practică, cu sprijinul său bineînţeles:

„… starea cea mai priincioasă a unui stat ca să treacă la un guvernământ foarte bun este tirania, când tiranul este cumpătat şi sprijinit de un legiuitor destoinic şi astfel prefacerea va fi cât se poate de uşoară şi rapidă.”197

195 Conf. Platon, Scrisoarea a VII – a, 324 c 196 Idem, 326 a – b 197 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 129 supra


228

Astfel prin intermediul unui discipol de al său – Dion, Platon ajunge în contact cu tiranul Syracuzei, Dioyisos cel Bătrân, în cadrul primei sale călătorii aici (care a avut loc între anii 389 – 388 î.e.n. când Platon avea vârsta de 40 de ani), dar nu reuşeşte să-l convingă pe acesta de ideile sale, ba mai mult este acuzat de complot şi alungat din cetate.

În urma acestui prim eşec politic Platon nu se dă bătut şi reîntors la Atena în 387 î.e.n. înfiinţează Academia din Atena. Aceasta era o şcoală care „trebuia să pregătească pe viitorii oameni politici, conducători de cetate, care odată întorşi la casele lor, urmau să devină mesageri prin care se multiplica în lume mesajul gândirii platoniciene.”198

După moartea lui Dyonisos cel Bătrân îi urmează Dyionisos cel Tânăr care la îndemnurile unchiului său Dion pare şi el interesat de ideile lui Platon aşa că îl cheamă la curte. Platon, oricând gata să-şi pună în practică idealurile nu ezită să răspundă acestei chemări, deşi avea o vârstă înaintată (62 de ani), dar şi această călătorie urmată apoi de o alta (în 361 – 360 î.e.n. când avea 67 de ani), se încheie cu un eşec. În cele din urmă renunţă să-l mai consilieze pe tiran deoarece acesta nu-i punea în practică ideile. Dion exilat de Dyonisos în 366 î.e.n. (fiind învinuit de trădare) sprijinit se pare şi de alţi elevi ai Academiei se întoarce în 357 î.e.n. încercând şi reuşind să-l răstoarne pe tiran de la putere:

„În fine Platon şi Academia încearcă marea aventură: folosirea forţei pentru instaurarea statului ideal. Academia organizează o adevărată expediţie războinică pentru a-l instala pe Dion la conducerea Syracuzei. Expediţia este organizată de Speusip (nepotul lui Platon, care îi va urma la conducerea Academiei) cu participarea unor elevi ai Academiei: Kallipos din Atena, Euden din Cipru, Timonide din Leucadia. Dion cucereşte puterea…”199

Însă nu şi-o menţine decât trei ani (357 – 354 î.e.n.) deoarece în 354 î.e.n. cetăţenii Syiracuzei se răzvrătesc împotriva lui şi el este trădat de academicienii Kallipos şi Philostratus, care complotează împotriva lui aducându-i moartea.

În urma cestui nou eşec s-ar părea năruite pentru totdeauna speranţele filozofului de a-şi vedea înfăptuită cetatea. Dar nu e aşa – el a continuat să lupte şi astfel moartea (survenită în 348 î.e.n.) îl surprinde scriind probabil încă la ultima sa operă – Legile - care după cum am văzut expune, chiar dacă într-o manieră mai dogmatică, modul de organizare a unei cetăţi posibile. Bătrânul filosof a tras multe învăţături din eşecurile sale, şi astfel cetatea Magneziei capătă o legislaţie mult mai realistă pasibilă de a fi 198 Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 44 199 Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc., 1964, pag. 124


229

realizată efectiv, fără prea mari inconveniente, în condiţii favorabile, în condiţiile antichităţii greceşti.

3. Influenţa lui Platon asupra urmaşilor Opera lui Platon a fost studiată de marea majoritate a gânditorilor din

domeniul politicului şi al economicului care i-au urmat. Mulţi dintre aceştia au fost influenţaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de concepţiile lui Platon atunci când şi-au elaborat propriile lor concepţii cu privire la alcătuirea cetăţii ideale.

Astfel de exemplu Thomas Morus (1478-1535) în lucrarea sa “Utopia” (titlul înseamnă “fără loc”) descrie insula Utopia. Aceasta dispunea de un teritoriu suficient pentru a produce hrana necesară locuitorilor săi, iar în cadrul ei proprietatea comună a bunurilor impusă de Platon doar gardienilor este extinsă pentru toţi locuitorii. Statul coordonează producţia şi repartiţia bunurilor astfel încât fiecare locuitor să-şi poată lua cât are nevoie fără bani sau plată. Munca spre deosebire de Platon, Morus o rezervă tuturor locuitorilor, care se duc cu toţii prin rotaţie la ţară la plugărit (ignorând diviziunea „naturală” a muncii susţinută de Platon cu toţii învaţă plugăritul şi încă o meserie la alegere, iar dacă vor să deprindă mai multe meşteşuguri sunt liberi să o facă), dar e redusă la 6 ore pe zi astfel încât locuitorii Utopiei au timp suficient pentru studiu, care reprezintă activitatea lor de bază şi care este menit la fel ca şi pentru Platon pentru întărirea virtuţii în cetăţeni.

La fel ca în Legile cetăţenii Utopiei dispreţuiesc aurul (pe care îl folosesc pentru grupurile sanitare şi lanţuri), iau masa în comun şi se folosesc de munca sclavilor.

Ateismul blamat de “Legile” lui Platon e condamnat şi de Morus: locuitorii Utopiei au o religie naturală care-i determină să creadă în eternitatea sufletului şi să respingă materialismul.

Un alt discipol peste veacuri al lui Platon este Thomaso Campanella (1568-1639), condamnat de mai multe ori pentru erezie de biserica catolică, care scrie în închisoare în 1602 “Cetatea soarelui” (Civitas solis). În această cetate ca şi în Republica lui Platon familia e desfiinţată şi relaţiile dintre sexe sunt reglate de către stat, proprietatea este comună şi la fel ca în Legile negustoria este blamată, locuitorii Cetăţii Soarelui simţindu-se mai mult atraşi de munca pământului sau de practicarea unor meşteşuguri. Munca este redusă la 4 ore pe zi cetăţenii ocupându-se mai mult cu studiul diferitelor ştiinţe pe care le învaţă cu ajutorul picturilor făcute pe pereţii cetăţii. Cu toţii se orientează după maxima că toţi indivizii în acţiunile lor trebuie să se ghideze doar conduşi de dragoste şi nu de profit sau de interese personale.


230

Campanella s-a declarat deschis ca discipol al lui Platon depăşindu-l însă pe acesta prin extinderea modelului său rezervat doar pentru elite (pt. gardieni) la nivelul întregii societăţi.

Vedem astfel că efortul depus de Platon pentru a reda modelul unei cetăţi ideale nu a rămas lipsit de ecou nici printre contemporani nici printre urmaşii săi îndepărtaţi.

Se vădeşte de asemenea ca fiind evidentă profunda îngemănare dintre diferitele componente ale unei “cetăţii ideale” şi importanţa pe care o are printre acestea componenta economică ca fiind aceea care permite satisfacerea nevoilor de bază ale omului (în mod ideal), lăsându-i apoi timpul pentru a filosofa, a face politică sau a-şi cultiva virtutea. Ec. Lucian Radu Alexandru

Preşedinte al Asociaţiei de Studii Transreligioase, Transculturale şi Transdisciplinare

Cercetător ştiinţific, Institutul Român de Studii Transdisciplinare, Hyperion, Cluj-Napoca


231

BIBLIOGRAFIE:

1. Platon, Republica, (Opere vol. V), ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1986

2. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999

3. Platon - Timaios, Critias (Opere vol. VII), ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.

4. Platon – Scrisoarea a VII-a publicat în cadrul volumului „Scrisori”, ed. Humanitas, Buc., 1997

5. *** Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996

6. Hesiod, Munci şi zile. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957

7. Xenofon, Despre economie, publicat în cadrul volumului „Amintiri despre Socrate”, ed. Hyperion, Chişinău, 1990

8. Xenofon, Statul spartan. Statul atenian, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958

9. Aristotel, Politica, ed. IRI, Bucureşti, 2001

10. Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922

11. Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Bucureşti, 1964

12. Adi Ophir – Plato`s Invisible Cities, Discourse and Power in the Republic, ed. Routledge, Londra

13. Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIX-lea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992

14. Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, ed. Gheorghe Bariţiu, Cluj Napoca, 2000

15. Pierre Vidal Naquet, „Studiu de ambiguitate: meşteşugarii în cetatea lui Platon” cuprins în volumul Vânătorul Negru, ed. Eminescu, 1985

16. Claude Mosse, Omul şi economia – studiu cuprins în volumul colectiv coordonat de Jean Pierre Vernant, Omul grec, ed. Polirom, 2001

17. Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică, ed. Meridiane, Buc. 1995

18. Gustave Glotz, Cetatea greacă, ed. Meridiane, Bucureşti 1992

19. Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002

20. Vasile Muscă, Filosofia în cetate: trei fabule de filozofie politică şi o introducere, ed. Apostrof, Cluj Napoca, 1999

21. Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002

22. Thomas Morus, Utopia, ed. Incitatus, Bucureşti, 2000

23. Thommaso Campanella, Cetatea Soarelui, ed. Incitatus, Bucureşti, 2000

24. Krishan Kumar, Utopianismul, ed. Du Stayle, Bucureşti, 1998


232

Chiar dacă îţi împarţi averea celor săraci şi chiar dacă ai şti toate limbile pământului şi toate tainele şi toate ştiinţele, n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu doreşte onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu, rezistă la orice. Henry Sienkiewicz


233

PERSPECTIVE ALE DEZVOLTĂRII ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

Nu cunosc un fapt mai prezent decât incontestabila abilitate a omului

de a-şi făuri o viaţă mai elevată, prin propria lui strădanie. Henry David Thoreau

1. Caracteristici şi factori de influenţă Transformările economice din anii ’90 au dat naştere unei dezvoltări

foarte rapide a antreprenoriatului în cadrul societăţii, care a condus la constituirea a mii de firme mici, aflate în proprietate privată. Aceste firme au creat noi locuri de muncă, preluând astfel salariaţii care au fost nevoiţi să părăsească firmele de stat aflate în proces de restructurare.

În prezent, întreprinderile mici si mijlocii (IMM) reprezintă peste 99% din numărul total al firmelor din România. Rolul lor în economie este semnificativ, întrucât ele influenţează domenii importante cum ar fi: creşterea economică, competitivitatea, schimbările în structura economică şi ocuparea forţei de muncă.

IMM-urile sunt factori activi şi dinamici ai economiei de piaţă. Importante din punct de vedere economic, social şi politic, ele sunt:

• Factori-motor pentru economia de piaţă, pe deplin motivaţi, flexibili şi adaptabili;

• Generatoare de locuri de muncă; • Plătitori importanţi de taxe şi impozite; • Baza clasei de mijloc; • IMM-urile induc o nouă cultură în domeniul afacerilor în România. Guvernul României recunoaşte şi apreciază importanţa întreprinderilor

mici şi mijlocii. Politica în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii a devenit în România o parte integrantă a politicii de dezvoltare regională, datorită rolului pe care îl au IMM-urile, acela de “locomotive” pentru dezvoltarea economică durabilă, în crearea de locuri de muncă şi contribuţia lor semnificativă la diminuarea şomajului.

Dacă se are în vedere faptul că la începutul anilor ’90 întreprinderile mici şi mijlocii erau aproape inexistente, se poate aprecia că acestea au avut o dinamică ascendentă. Dezvoltarea IMM-urilor a fost trenată însă, de numeroşi factori, între care accesul dificil la surse de finanţare pentru investiţii pe termen mediu şi lung şi insuficienţa serviciilor de asistenţă pentru IMM.


234

2. Analiza comparativă a întreprinderilor mici şi mijlocii din România şi a celor din statele membre şi candidate la Uniunea Europeană

Majoritatea IMM-urilor din România, la fel ca şi în ţările membre, sunt

micro- întreprinderi. În România, din numărul total de IMM, 91,2% au fost micro-întreprinderi, la nivelul anului 2001. Definiţia IMM în România şi în Uniunea Europeană Tabelul nr. 1.

Din punct de vedere al ponderii forţei de muncă angajate în sectorul IMM în totalul forţei de muncă angajate în economie, situaţia se prezintă după cum urmează: Ponderea forţei de muncă ocupată în sectorul IMM Tabelul nr.2.

Este evident faptul că forţa de muncă din România angajată în întreprinderile mici şi mijlocii este cu 50% mai redusă faţă de Europa –19 şi de alte ţări candidate. Situaţia repartiţiei întreprinderilor mici şi mijlocii pe ramuri de activitate se prezintă astfel:


235

Situaţia repartiţiei IMM-urilor din România pe ramuri de activitate

Graficul nr. 1.

Repartiţia IMM-urilor din România, statele candidate şi statele membre a Uniunii Europene Tabelul nr.3.

Procentul IMM-urilor din ramura “serviciilor” în ţările candidate şi cele din

Europa –19 include şi întreprinderile mici şi mijlocii care activează în domeniul serviciilor financiare (servicii bancare, de asigurări şi de valori imobiliare). Analizând comparativ ponderea IMM-urilor româneşti în raport cu IMM-urile din ţările candidate şi IMM-urile din Europa -19 rezultă următoarele particularităţi ale IMM-urilor din România: - majoritatea IMM-urilor din România sunt implicate în activitatea de comerţ, procentajul corespunzător la nivel european fiind mai scăzut de mai mult de 2,5 ori;


236

- ramura “turism” este foarte slab reprezentată, respectiv numai 0,5% comparativ cu 5%, respectiv 6%, adică de 10 ori mai slab reprezentată; - procentul IMM din sectorul “construcţii” este de peste 4 ori mai scăzut decât media europeană înregistrată în ţările candidate şi în Europa celor 19; - procentul IMM în ramura “industrie” este 11,6%, comparabil cu cel înregistrat în Europa-19 (10%) şi în statele candidate (12%).

În concluzie, există disparităţi sensibile între România şi Europa–19 pe de o parte şi ţările candidate pe de altă parte, din punct de vedere al structurii pe ramuri de activitate şi al absorbţiei forţei de muncă în diferite sectoare ale economiei.

Se alocă 10% din bugetul anual al Programului Phare pentru plata integrală sau parţială a contribuţiei ţărilor candidate pentru participarea în Programele Comunităţii Europene. Asistenţa Phare 2002 a fost acoperită prin participarea efectivă în anul 2003 la diferite proiecte. În bugetul Phare 2003, fondurile sunt de asemenea alocate “front – load” - sprijin pentru participarea în 2004, (dar nu şi pentru ţările care vor adera la UE în 2004).

Contribuţia Phare pentru toate ţările candidate a fost în 2001 de 104 milioane EURO şi de 54,7 milioane EURO în anul 2002, derulate prin mai mult de 19 programe.

3. Semnificaţia întreprinderilor mici şi mijlocii în economia României

În anul 2003, ANIMMC a elaborat “Raportul cu privire la dezvoltarea

întreprinderilor mici şi mijlocii în perioada 2000-2002”. Pentru analizele performanţelor întreprinderilor mici şi mijlocii din

România se prezintă următoarele date statistice caracteristice: La sfârsitul anului 2001 numărul total al întreprinderilor mici şi mijlocii,

persoane fizice şi asociaţii familiale a fost 669.887, cu 2,5% mai multe faţă de anul anterior (653.774). În anul 2001, au fost autorizate 151.635 persoane fizice şi asociaţii familiale, ceea ce reprezintă o creştere de 16% faţă de anul precedent (130.128). Rata natalităţii IMM-urilor a fost 5,6% în 2000; 5,6% în 2001 şi 7,5% în 2002, iar rata mortalităţii a scăzut de la 1,2% în 2000 la 1% în 2001; în anul 2002 s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a ratei mortalităţii la valoarea de 19%, datorată numărului mare de IMM radiate în anul 2002 care nu şi-au majorat capitalul social în limita termenului legal. Tendinţele în continuare sunt de scădere pentru rata mortalităţii şi de creştere pentru rata natalităţii.

Din punctul de vedere al distribuţiei IMM-urilor pe ramuri de activităţi, situaţia se prezintă astfel:


237

• Comerţul este ramura în care au fost implicate cele mai multe IMM-uri, respectiv 63% în 2000; 60,2% în 2001 şi 50,2% în 2002.

• A doua ramură de activitate a fost cea a serviciilor, cu 15,9% dintre IMM-uri în anul 2000; 16,9% dintre IMM-uri în anul 2001 şi 16,9% dintre IMM-uri în 2002;

• Industria este ramura în care opereau 12,1% dintre IMM-uri în anul 2000; 2,6% în anul 2001 şi 14,4% în 2002.

Aceste trei sectoare concentrează mai mult de 90% din totalul IMM-urilor, situaţie asemănătoare cu cea din ţările UE.

Analiza referitoare la distribuţia întreprinderilor după mărime şi sectoare de activitate prezintă următoarele caracteristici:

numărul micro-întreprinderilor cu activitate în comerţ a avut tendinţa de scădere de la 66% în anul 2000, la 63% în anul 2001 şi 53,1% în 2002;

grupul întreprinderilor mici are o structură care diferă de structura generală a IMM, doar 40% dintre întreprinderile mici operând în comerţ şi 30,5 % în industrie, la nivelul anului 2002;

structura grupului întreprinderilor mijlocii este complet diferită faţă de structura generală a IMM-urilor; industria şi comerţul sunt cele mai reprezentative sfere de activitate, cuprinzând mai mult de 60% (48,9% şi respectiv 12,1%) din întreprinderile mijlocii.

În perioada analizată (2000-2002) micro-întreprinderile reprezentau 90% dintre IMM-uri, întreprinderile mici 8% şi întreprinderi mijlocii 2% .

În privinţa formei de proprietate, majoritatea IMM-urilor - 99,3% - au capital integral privat. IMM-urile cu capital de stat şi capital mixt reprezintă mai puţin de 1%, astfel că IMM-urile se bazează în marea lor majoritate pe capitalul privat. Doar în cazul întreprinderilor mijlocii, capitalul mixt reprezintă 10,6% în anul 2001, din care capitalul de stat reprezintă 3,1%.

4. Evoluţia generală a IMM-urilor din România IMM-urile reprezintă coloana vertebrală a economiei în toate ţările şi

experienţa UE arată că sectorul IMM poate aduce o contribuţie esenţială la PIB şi la reducerea şomajului (60% din PIB şi aprox. 70% din totalul forţei de muncă). IMM-urile au capacitatea de a răspunde în mod flexibil cerinţelor unei pieţe puternic concurenţiale şi de a se adapta rapid la schimbările ciclice şi structurale ale economiei globale.


238

Evoluţia numărului de IMM-uri active în perioada 1998-2002 Tabelul nr. 4. Dimensiunea 1998 1999 2.000 2001 2002 2002 /

1998,% >=250 2.564 2.255 2.078 2.031 2.002 - 28,07 0-9 295.486 295.183 280.409 281.037 285.589 - 3,46 10-49 25.629 26.822 30.136 31.906 32.396 20,9 5-249 7.000 7.292 7.714 8.173 8.458 17,24 Total IMM 328.115 329.297 318.259 321.116 326.443 0,51 Total întreprinderi

330.679 331.552 320.337 323.147 328.445 - 0,7

Este important de subliniat faptul că numărul de întreprinderi mici a

descrescut continuu în ultima perioadă (în 1998 existau 295.486 de întreprinderi mici active din punct de vedere economic, iar în 2002 numai 285.589), în timp ce numărul de întreprinderi mijlocii a crescut. Această evoluţie indică maturizarea sectorului IMM din România.

Din punct de vedere al domeniilor de activitate, se poate observa o schimbare în ultimii ani, în sensul creşterii numărului întreprinderilor industriale, ponderea acestora sporind, începând cu anul 2001. Ponderea firmelor ce activează exclusiv în domeniul comerţului a scăzut de la 62,2% în 1999 la 50,2% în 2002, cel mai scăzut prag atins, deşi cel mai mare număr de IMM-uri active se află în domeniul comerţului, urmate de cele industriale şi din sfera „altor servicii”. Aceste trei sectoare de activitate acoperă aprox. 90% din numărul total de IMM-uri.

Implicarea unui număr tot mai mare de IMM-uri în activităţi de producţie arată că sectorul IMM în ansamblu a ajuns într-o nouă fază de dezvoltare, având în vedere că IMM-urile din industrie sunt mai mari şi au o durată de funcţionare mai îndelungată, în comparaţie cu IMM-urile din sectorul serviciilor.

O parte a microîntreprinderilor din sfera comerţului cu amănuntul şi a serviciilor au sarcina de a oferi locuri de muncă unui număr mare de şomeri. Ponderea IMM-urilor implicate în sfera serviciilor a crescut de la 13% în 1999 la 15% în 2002. Numărul IMM-urilor din sectorul transporturilor a crescut de asemenea de la 3% în 2000 la 5% în 2002. Vezi tabelul nr.5.

Aceasta constituie o importantă schimbare a tendinţelor specifice mediului de afaceri, având în vedere inevitabila şi apropiata aderare a României la UE.


239

Aspecte specifice Începând din 1990, Guvernul român, beneficiind de Asistenţă din partea

UE şi a altor donori şi instituţii financiare, a pus în practică o serie de măsuri menite să accelereze creşterea sectorului IMM. Aceste măsuri au condus la rezultate semnificative. În anul 2002: aportul sectorului IMM la PIB a crescut la 60%, ponderea IMM în totalul forţei de muncă angajate a ajuns la 50,5%, iar valoarea exporturilor la 24,4% din total.

Totuşi, dezvoltarea sectorului IMM reprezintă încă o provocare pentru România. ANIMMC a elaborat o strategie care vizează consolidarea sectorului şi pregătirea IMM pentru competiţia pe piaţa unică.

Există o nevoie acută de instruire în domeniul antreprenorial, de mecanisme care să poată evalua mai eficient implementarea programelor şi proiectelor pentru IMM, iar dimensiunile regionale ale strategiei IMM trebuie dezvoltate în continuare. Resursele limitate şi instabilitatea legislativă continuă să provoace dificultăţi IMM-urilor în elaborarea planurilor de afaceri. Acest lucru constituie o piedică în calea capacităţii IMM-urilor de a se dezvolta pe o piaţă restrânsă, de ex.: activităţile industriale/afacerile cu valoare adaugată mare.

Dezvoltarea IMM din România a fost influenţată de o serie de factori care trebuie avuţi în vedere şi în continuare în elaborarea politicilor şi măsurilor de stimulare a sectorului:

Stabilizarea macroeconomică are un rol cheie în dezvoltarea IMM-urilor deoarece acestea sunt mai sensibile faţă de fluctuaţiile pieţei şi de stabilitatea economică în general.

Accesul la surse de finanţare este un aspect cheie al dezvoltării sectorului. Starea sistemului bancar din anii ’90 nu a permis accesul IMM-urilor la fonduri pentru dezvoltare şi în prezent, unele bănci continuă să manifeste rezerve faţă de micile întreprinderi „din cauza gradului înalt de risc şi a costului ridicat al creditelor”.

Dificultăţile privind accesul la finanţare au la origine şi necunoaşterea principiilor ce stau la baza relaţiilor de afaceri. În general, se pare că este nevoie de instruire în domeniul elaborării planurilor de afaceri, bugetelor, situaţiilor financiare şi analizei lichidităţilor. Pentru a contracara aceste situaţii, băncile au tendinţa de a solicita garanţii suplimentare, iar ratele dobânzilor depăşesc nivelurile acceptate pe plan internaţional.

O mare parte a managerilor/întreprinzătorilor din România nu au nici o pregătire în domeniul managementului afacerilor, în condiţiile unei economii de piaţă liberă. Drept urmare, ei nu au abilităţi pentru găsirea surselor de finanţare, elaborarea planurilor de afaceri, achiziţionarea de echipamente, derularea relaţiilor cu băncile şi diferenţierea fondurilor destinate afacerilor de cele personale.


240

Cererea de locuri de muncă pare a fi o oportunitate considerabilă în sectorul IMM.

Este nevoie de o solidă pregătire tehnică în cadrul sistemului educaţional pentru a crea forţa de muncă la standardul minim de eficienţă tehnică solicitat chiar şi de întreprinderile mici.

5. Analiza economico-statistică a sectorului IMM-urilor din judeţul

Harghita Concluzii şi perspective Pe baza analizei făcute despre IMM din judeţul Harghita pe perioada

2000-2003, am ajuns la următoarele concluzii. În ceea ce priveşte numărul de unităţi active al IMM-urilor la nivelul

judeţului Harghita, ca şi la nivel naţional, pe primul loc se află sectorul comerţului, în fiecare din aceste cazuri înregistrându-se un trend descrescător. În urma acestui fapt au rămas pe piaţă numai întreprinderile viabile, rentabile (producătoare de profit) şi prin acest proces activităţile din acest sector s-au maturizat. Acest lucru este confirmat prin creşterea investiţiilor brute în bunuri corporale de la an la an.

În sectorul serviciilor, evoluţia a fost crescătoare, atât la nivel judeţean cât şi la nivel naţional.

La nivelul judeţului Harghita am pus un accent deosebit pe analiza sectorului hoteluri şi turism şi am constatat că la sfârşitul perioadei vizate 2003 a avut loc o creştere semnificativă, ceea ce-mi oferă o viziune pozitivă. Această tendinţă evolutivă poate fi explicată prin cererea de pe piaţă, deci nevoia de a înfiinţa noi complexe turistice.

Industria a înregistrat un regres la nivel judeţean, în timp ce la nivel naţional a înregistrat o evoluţie. Acest caz este asemănător cu cel din comerţ, unde au crescut investiţiile brute în bunuri corporale, în mod semnificativ în 2003, după ce în 2002 se înregistrase un regres.

Conform cifrei de afaceri împărţit la numărul de unităţi active şi făcând o comparaţie între valorile perioadei analizate exprimate în procente, mişcarea de la nivelul judeţului Harghita s-a înscris în curentul general crescător. Cu toate că în toate sectoarele s-a înregistrat o creştere în fiecare an independent de mărimea activităţilor analizate în lucrare, excepţia a reprezentat-o sectorul tranzacţiilor, care deşi în primii ani a înregistrat creştere, în ultimul an valoarea acestuia a scăzut. Vezi tabelul nr.6.

Ritmul de creştere nu a fost foarte spectaculos, valorile fiind destul de apropiate (doar în ceea ce priveşte ramura “alte servicii” se observă o


241

creştere mai importantă în prima perioadă analizată, însă creşterea din 2003 are deja o valoare mai mică decât cea din anul precedent). Tabelul nr.6. Cifra de afaceri/Numărul de unităţi active % 2001 faţă de

2000 2002 faţă de 2001

2003 faţă de 2002

1. Industrie 0,20

0,34 0,20

2.Construcţii 0,37 0,40 0,14 3. Comerţ cu amănuntul şi ridicata

0,41 0,53 0,29

4. Hoteluri şi restaurante

0,21 0,14 0,10

5.Transport 0,23 0,19 0,9 6.Alte activităţi 0 0,80 0.17 7. Tranzacţii 2,37 0,97 -0,37

Împărţind numărul mediu de persoane ocupate în IMM-uri cu numărul de unităţi active, am constatat că media de la nivel naţional este mai redusă ca ceea de la nivel european, iar în judeţul Harghita asistăm la o constantă mişcare descrescătoare, cu excepţia comerţului cu amănuntul şi cu ridicata şi a ramurei alte activităţi (agricultură, silvicultură, piscicultură).

Dacă comparăm numărul mediu de persoane ocupate în IMM-uri de la nivel naţional cu cel de la nivel judeţean atunci avem următoarele date:

În sectorul construcţiilor şi al hoteluri şi restaurante în anul 2001 a avut loc o scădere, iar în următorii ani a crescut numărul mediu a persoanelor ocupate. În sectorul transportului tot a scăzut, iar în ultimul an a avut loc o creştere. Iar în celelalte sectoare numărul mediu a persoanelor ocupate a scăzut în fiecare an.

Referitor la investiţiile brute în bunuri corporale, am ajuns la concluzia

că punctul critic a fost în anul 2002, când la nivelul judeţului Harghita rata investiţiei a scăzut dar a revenit, înregistrând cote mai mari decât în perioada anterioară în sectorul transportul, hoteluri şi restaurante şi industrie în 2003 în toate cele şapte sectoare analizate. Vezi tabelul nr.7.


242

Tabelul nr.7. Investiţiile brute în bunuri corporale/ Numărul de unităţi active % 2001 faţă de

2000 2002 faţă de 2001

2003 faţă de 2002

1. Industrie 1,04 -0,98 66,49 2.Construcţii 0,35 -0,93 25,33 3. Comerţ cu amănuntul şi ridicata

0,50 -0,98 59,28

4. Hoteluri şi restaurante

6,01 -0,99 107,05

5.Transport 0,81 -0,98 167,71 6.Alte activităţi 0,78 -0,95 38,11 7. Tranzacţii 1,02 -0,99 50,30

Aşa cum se paote observa din Anexa nr.3, microîntreprinderile sunt cele mai eficiente din perspectiva cifrei de afaceri luată per angjajat. Totodată, cheltuielile cu remuneraţiile personalului sunt cele mai mici la nivelul microîntreprinderilor, ce se poate pune pe seama faptului că, de obicei, proprietarii firmelor îndeplinesc mai multe sarcini (funcţii), ei fiind directori, manageri etc. ai întreprinderii, în loc să angajeze mai multe persoane.

În final datorită importanţei mari a IMM-urilor pentru dezvoltarea regională, propun o serie de măsuri a căror realizare va putea crea un mediu atractiv şi competitiv pentru investitorii locali şi străini, ducând la o exploatare mai bună a potenţialului judeţului Harghita.

Înainte de toate, este nevoie de un cadru legislativ stabil, de respectarea tuturor angajamentelor luate de Uniunea Europeană. Acest lucru este necesar pentru atragerea capitalului străin, dar şi pentru descurajarea activităţilor ilicite.

Consider, de asemenea, că trebuie acordată o atenţie deosebită dezvoltării infrastructurii, a căilor de acces a sistemelor de canalizare, a reţelei electrice, reţelei de apă potabilă şi gazelor naturale.

Costurile de producţie vor putea fi reduse prin implementarea tehnologiilor avansate, prin investiţii în cercetare dezvoltare (R&D). În strânsă legătură cu acest aspect se află domeniul educaţional (educaţia continuă), impunându-se participarea angajaţilor la programe de dezvoltare profesională şi schimburi de experienţă cu forţa de muncă din străinătate.

Un alt aspect pe care l-aş accentua vizează nevoia informării cetăţenilor judeţului despre oportunităţilor de finaţare din fonduri europene care pot fi utilizate pentru dezvoltarea regiunii care ar conduce la creşterea nivelului de trai.


243

Nu în ultimul rând, dintre sectoarele analizate turismul este cel prin a cărui dezvoltare poate fi cel mai bine exploatat potenţialul judeţului şi al regiunii mai ales că se constată un curent ascendent în privinţa numărului unităţilor active şi al investiţiilor. Acesta se află în strânsă legătură cu celelalte sectoare existând o interdependenţă. După părerea mea o măsură pozitivă este şi încurajarea agroturismului, reorintarea de la activităţiile tradiţionale specifice agriculturii (măsură susţinută şi de UE), care pe termen lung nu sunt productive.

Pentru păstrarea potenţialului turistic al judeţului se impune o exploatare raţională a lemnului, mai ales că aceasta reprezintă principala ramură industrială din zonă, în strânsă legătură cu industria mobilei. Totodată, trebuie păstrat echilibrul natural prin acţiunile de protejare a mediului.

În ciuda problemelor încă existente, dacă aceste propuneri de mai sus vor fi realizate, atunci mediul economic din judeţ va deveni unul stabil, competitiv, ceea ce va creşte încrederea investitorilor şi va atrage mai mult capital străin. Consecinţele acestei creşteri se vor resfrânge nu numai asupra agenţilor economici, ci vor duce la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a întregii populaţii din judeţ. Németi Edit Marketing Manager, Centrul Artemis, Cluj-Napoca


244

BIBLIOGRAFIE

1. Anca Borza: Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Presa Universitară Clujeană, 2002

2. Anuarul statistic 2000, 2001, 2002, 2003, Institutul Naţional de Statistică, Miercurea-Ciuc

3. Innovation and Business Performance: Small Entrepreneurial Firms in the Uk and the EU, Alan Hughes, Judge Institue of Management Studies and Centre for Business Research, University of Cambridge

4. Kun Eva Katalin: Sectorul IMM în integrarea economică, lucrare de diplomă, 2001

5. Ovidiu Niculescu: Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura economică, 2001

6. Proiect privind strategia guvernului României pentru sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii pe perioada 2004-2008, Agenţia Naţională pentru Întreprinderi mici şi mijlocii şi cooperaţie, Bucureşti, decembrie 2003.

7. Raport despre ştiinţă, tehnologie şi inovare în intreprinderile mici şi mijlocii, Phare- Asistenţă Tehnică pentru Întreprinderi mici şi Mijlocii

8. Raport.Impactul integrării europene din perspectiva întreprinderilor mici şi mijlocii, Phare-Asistenţă tehnică pentru Agenţia Naţională pentru Întreprinderi mici şi mijlocii

9. www.adrc.ro

10. www.animmc.ro

11. www.cnpimmr.ro

12. www.edu.ro

13. www.finantare.ro

14. www.ier.ro

15. www.infoeuropa.ro

16. www.insse.ro

17. www.mie.ro

18. www.mimmc.ro

19. www.minind.ro


245

E înzecit mai folositor gândul cel mai mic, dar care lasă

în urma sa o înfăptuire pentru omenire, decât marile idealuri, ce trec precum furtunile mării, tulburând mintea şi sufletul corăbierului. Aurelian Burcu


246

FINANŢELE PUBLICE

– INSTRUMENT AL DEZVOLTĂRII COMUNITARE –

Cel mai mare bine pe care îl poţi fac altor persoane nu este doar

a împărţi cu ei bogăţiile tale, ci şi de a le descoperi pentru ei pe ale lor. Benjamin Disraeli

Apariţia şi evoluţia finanţelor publice este inseparabil legată de existenţa unei

organizări de tip statal şi de folosirea banilor şi a formelor valorice de realizare şi repartiţie a produsului social. De la geneza primelor elemente de finanţe, în perioada destrămării comunităţii gentilice şi formarea orânduirii sclavagiste şi până în zilele noastre, finanţele nu au părăsit nici un moment scena istoriei, ele făcând parte integrantă din sistemul relaţiilor sociale şi economice.

În toate comunităţile umane care au existat de-a lungul evoluţiei istorice a societăţii, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de origine economică, apărute în procesul repartiţiei produsului social şi mai ales a venitului naţional în strânsă legătură cu îndeplinirea activităţii şi funcţiilor statului.200 Sfera finanţelor diferă, însă, de la o orânduire la alta. Astfel în orânduirile mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic – gentilică, sclavagistă şi feudală – ea este limitată de slaba dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a relaţiilor băneşti precum şi de necesităţile relativ reduse de mijloace pentru întreţinerea aparatului de stat. În societate capitalului finanţele au beneficiat însă de o largă dezvoltare, ca urmare a generalizării relaţiilor marfă-bani şi a necesităţilor sporite de resurse băneşti ale statului.

Sub aspect istoric noţiunea de „finanţe publice” a evoluat201, suportând de-a lungul timpului multiple şi profunde transformări, forma actuală impunându-se abia în prima parte a perioadei istorice contemporane când, în statele naţionale europene dezvoltarea aparatului de stat cuprinzând autorităţilor legislative, executive şi judecătoreşti a determinat creşterea amplorii fenomenului cheltuielilor publice, pentru a căror acoperire se aplicau impozite şi de taxe dar existând totodată – şi, de acum impunându-se tot mai mult – şi alte forme de „venituri publice”.

200 D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. I, p. 5 201 Expresia „finanţe publice” a fost răspândită mai întâi în Franţa, presupunându-se că derivă din expresia latină „financia precuniaria” care însemna a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani. (G. Jéze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris 1929, p. 2)


247

Într-o primă variantă, doctrina franceză202 a finanţelor publice susţine că acestea sunt „diferite mijloace prin care persoanele publice – statul, comunele, instituţiile, etc. – îşi procură resursele necesare îndeplinirii activităţii lor”.

O altă caracteristică exprimată în literatura franceză de specialitate a explicat finanţele publice cu ajutorul categoriei „operaţiuni financiare”, determinate de aceeaşi necesitate a procurării de către stat şi celelalte colectivităţi publice a fondurilor băneşti necesare activităţii lor. Autorul conceptului operaţiunilor financiare afirmă că problema fundamentală a finanţelor publice din statele contemporane este cuprinsă în următorul raţionament: „există cheltuieli publice care trebuie acoperite şi în acest scop trebuie stabilit cine să suporte aceste cheltuieli şi în ce proporţii”. În acest sens este de importanţă decisivă actul financiar de „repartiţie a sarcinilor băneşti între cetăţeni”203.

Cu un conţinut de idei apropiat, însă într-o formulare originală, în literatura financiară din statul nostru s-a susţinut că „statul şi celelalte organizaţii publice sunt şi subiecte economice” şi că în această calitate, ele desfăşoară o „economie financiară” care este „activitatea de procurare şi întrebuinţare de mijloace băneşti pentru acoperirea cheltuielilor lor colective”204.

Conceptul finanţelor publice fundamentat pe necesitatea operaţiunilor financiare sau a economiei financiare a devenit tradiţional şi s-a păstrat în statele cu economia naţională liberal-capitalistă şi cu regim politic parlamentar democrat. Diferit de acest concept accidental în literatura de specialitate de la noi a fost expusă şi caracterizare a finanţelor ca fiind „relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului”205 şi care de fapt reiterează definiţia „finanţelor socialiste” ca „relaţii economice exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului social şi în primul rând a venitului naţional în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii”206.

Conceptul finanţelor definite ca relaţii economice este explicat susţinându-se că „existenţa [lor] este indisolubil legată de existenţa statului

202 E. Allix., Traité élémentaire de science des finances et de législation financière française, Paris 1921, Ed. A. Rousseau, p. IX 203 G. Jéze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris 1929, p. 2 204 G. Leon, Elemente de ştiinţa financiară, vol. I, Cluj 1925, Tipografia Cartea Românească, p. 51; I. Gliga, Drept financiar, Ed. All, 1994, p. 12 205 I. Văcărel, F. Bercea; Gh. Biscticeanu, T. Stolojan, G. Anghelache, M. Bondar, T. Moşteanu, Finanţe publice, Ed. Didactică şi pedagogică, R. A. Bucureşti, 1992, p. 15 206 I. Văcărel, Finanţele RSR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 9


248

şi de folosirea banilor în repartizarea produsului intern brut”207. Dacă asocierea finanţelor cu statul reprezintă un element de constantă istorică şi doctrinară, în ceea ce priveşte, însă, atitudinea acestuia din urmă – a statului, deci – în utilizarea şi aplicarea procedurilor financiare, se poate remarca o evoluţie conceptuală de la neintervenţionism (în accepţiunea clasică) la intervenţionism (accepţiunea modernă).

Astfel accepţiunea clasică este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în viziunea acesteia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea perturba iniţiativa particulară, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Rolul statului trebuie să se limiteze la sarcinile sale tradiţionale vizând apărarea ţării, întreţinerea relaţiilor diplomatice şi menţinerea ordinii interne, iar cheltuielile publice să se restrângă la minimum. Concepţia guvernului ieftin îşi găseşte suportul în teza potrivit căreia progresul social-economic reclamă utilizarea venitului pentru dezvoltarea industriei şi comerţului în loc să fi irosit pentru cheltuieli neproductive. Taxele, impozitele şi celelalte modalităţi de procurare a resurselor financiare trebuie astfel concepute şi reglementate încât să aibă un caracter neutru, fără să modifice relaţiile social-economice existente.208

În perioada de după primul război mondial, locul statului neintervenţionist a fost luat însă de statul intervenţionist, care îşi lărgeşte, în mod constant, sfera preocupărilor, autorităţile publice având acum rol activ în influenţarea proceselor economice, cercetarea evoluţiei ciclice a producţiei, prevenirea crizelor, când acestea se produc, luarea de măsuri pentru înlăturarea efectelor acestora, etc. În această accepţie modernă, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor administrative ale statului ci, în primul rând, un mijloc de intervenţie în viaţa social economică, de exercitare a unei influenţe pozitive pentru organizarea întregii societăţi. Şi, deşi continuă să finanţeze şi sarcinile administrative, sistemul de venituri – taxe, impozite – reprezintă un mijloc de intervenţie foarte eficient aflat la îndemâna statului atât pentru a „provoca prin incitare, la dezvoltarea economică (de ex: facilităţi pentru activităţile rentabile, majorarea impozitelor la agenţii marginali)” cât mai ales pentru a determina „o anumită egalizare a condiţiilor sociale (de ex:

207 ibidem, p. 19 208 A se vedea şi D. D. Şaguna, op.cit., p. 6; M. S. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argouant, 1988, p. 19


249

reducerea prin impozit a veniturilor mari, facilităţi pentru categoriile defavorizate, etc.)”209.

Deşi în majoritate doctrina actuală împărtăşeşte această opinie privitor la natura finanţelor publice, considerăm totuşi că s-ar putea contura şi un alt punct de vedere „contemporan”210 – să îi punem aşa – sau cel puţin viitor, pentru trasarea coordonatelor acestuia făcând apel la noţiunile de „impozit”, noţiune a cărei înţelegere ne va ajuta să percepem realitatea profundă şi originea unică ce determină variabilitatea tuturor relaţiilor sociale – inclusiv a celor de natură socială – şi a raporturilor juridica care le guvernează: omul.

Astfel impozitul, ca realitate în planul obiectivităţii practice a apărut încă din antichitate211, în cadrul primelor formaţiuni statale, fiind determinat de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală.

De la chiar apariţia sa impozitul a fost conceput şi aplicat diferit, condiţionat de dezvoltarea economico-socială şi de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor grec şi roman. În republicile greceşti, ca şi în statul roman erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală, pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate, şi de ordine publică, pentru construcţia şi înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, lucrări de utilitate comunală, temple, serbări religioase sau distracţii publice. Primele resurse folosite în acest scop erau cele domeniale obţinute prin exploatarea unor bogăţii naturale aflate în patrimoniul statului (minele de argint, carierele de marmură), dar cu timpul, o amploare şi o importanţă din ce în ce mai evidentă o dobândesc impozitele, unele ordinare sau curente, altele extraordinare. 209 D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 7; a se vedea în acest sens şi M. S. Minea, op.cit., p. 20-21 şi autorii acolo citaţi 210 Cu privire la optica actuală, „contemporană”, în literatura de specialitate (M. S. Minea, op.cit., p. 28 şi autorii francezi acolo amintiţi) se consideră că „miezul natural” al finanţelor publice „este alcătuit din patru componente principale: contextul economic intern, contextul internaţional, cadrul conceptual şi structurile internaţionale.”. Nu putem fi de acord cu această opinie pentru simplul motiv că în afară de „cadrul conceptual”, celelalte trei aşa-zis componente nu ţin nicidecum de logica internă, de esenţă, a noţiunii în cauză, fiind, de fapt, ori determinante exterioare (primele două mai ales), ori modalităţi de implementare în realitatea obiectivizată, social-materializată a ideii abstractizate, rod al minţii umane confruntate cu metafizica existenţei cotidiene. De aceea singur, cadrul conceptual cuprinde în sine natura intrinsecă a noţiunii şi, ca orice produs al omului, pentru a fi corect perceput trebuie analizat pornind de la chiar cauza primă care l-a determinat (omul însuşi) şi de la scopul care a motivat această cauză. 211 A se vedea I. Gliga, op.cit., p. 111


250

În statul antic ateniana principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi alte bunuri, urmat de impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxele pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole precum şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi perceput în timp de război ca o îndatorire de onoare a acestora.212

În statul roman antic, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a fost „tributum”. La început el era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut. Ulterior tributum a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii statului care aveau proprietăţi imobiliare, iar mai târziu şi pentru bunurile mobile. Concomitent cu tributum se percepea şi un impozit pe succesiuni, un impozit asupra vânzărilor de bunuri, unul pe meşteşuguri şi, temporar, un impozit pe numărul sclavilor sau altul datorat de celibatari. Aceste impozite din statele atenian şi roman sunt dovezi reprezentative ale răspândirii şi diversităţii în antichitate a procedeului financiar de obligare a persoanelor fizice la plata impozitelor ca venituri ale statului.

Pentru Evul mediu gama acestora este de asemenea largă şi variată, diferind de la un stat la altul condiţionată de dezvoltarea social-economică neunitară şi de concepţii sau tradiţii proprii.

Astfel în Anglia, timp îndelungat impozitul principal era datorat de către proprietarii de pământ la început în raport de întindere şi ulterior în funcţie de venitul obţinut prin exploatarea proprie sau arendă. Concepţional, prin Magna Carta Libertatum din 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost introdus un impozit pe venit diferenţiat pentru nobili, clerici şi ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor, sau impozite induse în preţul de vânzare a sării, cărbunilor, pieilor şi altor bunuri.

În Republica Florenţa din Peninsula Iberică, în perioada secolelor XII-XV exista un impozit pe veniturile cetăţenilor bogaţi care se percepea pe baza unei scări progresive, impozite pe succesiuni, pe sare, taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică. Ulterior vechiul impozit pe venit a fost înlocuit cu cel denumit „estimo”, aplicat asupra tuturor bunurilor cetăţenilor care erau înscrise în „registro del estimo” pe baza declaraţiilor contribuabililor, care, la rândul lor, după aproape trei secole de existenţă a fost modificat conform cerinţelor de impunere a averilor mai ales ale

212 A se vedea şi A. Wagner, Traité de la science des finances – histoire de l’impôt depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Paris, Lib. ed. M. Giard, 1913, p. 20-38


251

comercianţilor şi bancherilor care erau evaluate separat de mai mulţi agenţi fiscali.

Remarcabile sunt şi impozitele aplicate în Principatele Române, în primul rând prin numărul mare al dărilor ordinare, care cuprindea birul (aşezat ca „cislă” asupra localităţilor şi perceput cu denumirea de „sferturi”), văcăritul, pogonăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul, etc., şi cărora li se adăugau dările extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe torn a domnitorului, ajutorniţele şi altele.213 Stabilirea şi încasarea acestor dări era, însă, de multe ori arbitrară şi abuzivă.214

Pentru perioada istorică a modernităţii, în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor, a sporirii manufacturilor şi a amplorii comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii numărului şi felului impozitelor. Aceasta a fost determinată totodată şi de creşterea cheltuielilor publice pentru organele de stat aflate într-o etapă de dezvoltare ca autorităţi şi servicii publice de administraţie şi justiţie precum şi pentru ordinea publică şi pentru întreţinerea armatei. Exemplul cel mai grăitor în acest sens l-a constituit Franţa, aici monarhii păstrând până la revoluţia din 1789 dreptul de a institui impozite şi în consecinţă categoria acestora începea cu impozitul „la taille” în varianta reală – datorată de proprietarii de terenuri – şi personală – impusă asupra veniturilor cetăţenilor –, căruia i se suprapunea impozitul pe a douăzecea parte din venit ce a fost sporit apoi la a zecea parte, capitaţia, datorată de toţi cetăţenii în cuantum bănesc diferenţiat în raport de rangul social, „patenta” monarhică, reprezentând ¾ din taxa plătită corporaţiilor la eliberarea autorizaţiilor comercianţilor pe cont propriu, impozitul pe vânzarea sării, a tutunului, a băuturilor, cel perceput la tranzacţii de bunuri, impozitele pe timbru, precum şi o gamă multiplă de taxe.

În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor – ca organe reprezentative – de a institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele, fapt ce le-a determinat să eludeze de mai multe ori principiul „consimţământului contribuabililor” (statornicit prin reforma Adunării Constituante în urma revoluţiei franceze de la 1789 şi cuprins în constituţia din 1793) prin aplicarea prezumţiei că acesta (consimţământul, deci) a fost exprimat prin chiar votarea legilor de către reprezentanţii lor în parlament.

Din evoluţia modernă a impozitelor sunt remarcabile în deosebi impozitele pe venituri reglementate în primele decenii ale secolului al XX-lea în Franţa, Italia, România şi alte state europene, pornind de la concepţia 213 A se vedea în sens C. Tăutu, Impozitele directe din România, Ed. Socce. et comp, Bucureşti, 1939, p.28-30 214 I. Gliga, op. cit. p. 113


252

engleză de prestabilire a unor categorii de venituri denumite cedule pentru veniturile proprietăţilor agricole, ale proprietăţilor clădite, ale valorilor mobiliare (dividende, dobânzi, anuităţi, etc.), beneficiilor comerciale şi industriale, salariilor, veniturilor profesionale şi altor venituri. În toate statele contemporane sistemele fiscale au evoluat cuprinzând tot mai multe impozite pe vânzarea bunurilor sau de consumaţie, accize speciale sau monopoluri fiscale pentru vânzarea tutunului, alcoolului, etc., taxe de timbru, taxe vamale, contribuţii adiţionale.215

Evoluţia istorică a impozitelor, diversitatea lor de la un stat la altul şi chiar condiţiile perceperii practice au oferit posibilitatea deducţiei unor concepţii despre acestea, marcate de teorii doctrinare (care justifică necesitatea şi rolul acestora), precum şi de maxime sau principii referitoare la stabilirea şi încasarea lor.

Din condiţiile perceperii celui mai important dintre impozitele statului roman antic – „tributum” –, faptul că la început el era datorat şi plătit numai de persoanele cucerite şi reprezenta „nota captivitatis” – adică semnul supunerii acestora –, exprima una dintre concepţiile primare potrivit cu care obligaţia de a plăti impozite era dezonorantă pentru cetăţenii liberi. Tot o concepţie primară a fost exprimată la începutul Evului mediu de condiţiile încasării impozitului francez denumit „ajutor”, deoarece era plătit de cetăţeni, la cererea regelui, pentru acoperirea unor cheltuieli publice.

Mai aproape de zilele noastre s-au exprimat şi alte opinii cuprinse în teorii precum cea a echivalenţei impozitelor sau teoriile cu argumentaţie de natură financiară.

De fapt problema care se pune gravitează în jurul interogaţiei asupra temeiului în baza căruia statul îşi stabileşte şi reglementează sistemul de impunere financiară, fiind conturate mai multe puncte de vedere, pe care spiritul de ordine şi disciplină didactică le-a grupat în 6 mari teorii216: 1. Teoria organică – teoretizată de gânditori de frunte ai filozofiei

germane clasice: Hegel, Fichte, Schelling. Potrivit acestora „statul s-a născut din însăşi natura omenească”, iar dreptul de impunere este „un produs necesar dezvoltării istorice a popoarelor”, deoarece toate popoarele trăiesc organizate în „viaţă de stat şi toate statele pentru garantarea existenţei lor au nevoie de exercitarea acestei prerogative, a acestui drept”. Scopul acestui demers este tocmai constituirea de fonduri băneşti necesare menţinerii organizării statale, însă, în plus,

215 ibidem, p. 114 216 A se vedea şi D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 134-135


253

„scopul fiind absolut necesar, se impune ca şi mijlocul pentru realizarea lui să fie imperativ”217.

2. Teoria sociologică – conform căreia statul este considerat un „stăpân absolut”, născut din frământările organizărilor sociale şi reprezentând „forţa brutală” a minorităţii organizate pentru a se impune împotriva majorităţii stăpânite. Deţinătorul puterii nu este legat de vreun drept, căci însăşi voinţa lui capricioasă face dreptul, determinând normele de conduită socială. Odată cu apariţia unei puteri publice deosebite de majoritatea socială, odată cu crearea unui aparat public complicat, a apărut şi necesitatea de a crea mijloace de întreţinere şi funcţionare. Aceasta a determinat instituirea dreptului de a reglementa un sistem de impozite prin care să se asigure formarea unor mijloace băneşti. Pentru a menţine această forţă publică sunt necesare contribuţii din partea cetăţenilor – impozitele. Acestea erau complet necunoscute societăţii gentilice. Pe măsura propăşirii civilizaţiei nici ele nu mai ajung astfel încât statul este determinat să „emită poliţe asupra viitorului, să contracteze împrumuturi, datorii publice, etc.”218.

3. Teoria contractului social – avându-l ca reprezentat de seamă pe J.J. Rousseau, consideră că statul s-a născut în baza unui contract: oamenii liberi s-au înţeles la un moment dat să creeze o autoritate superioară căreia să i se supună individualităţile contractante. Scopul unei asemenea înţelegeri fiind asigurarea şi apărarea intereselor individuale; cetăţenii renunţă astfel, de bună voie, la o parte din libertăţile lor, făcând totodată şi sacrificii de ordin material (impozite) în schimbul unor activităţi realizate şi garantate de stat. Dreptul de impunere apare deci ca rezultat direct al acestui „contract” între stat şi contribuabili (cetăţeni).

4. Teoria echivalenţei – numită şi teoria schimbului sau teoria intereselor, a fost fondată de A. Smith şi continuată apoi de Montesquieu caută baza de justificare a impozitelor în serviciile şi avantajele realizate şi garantate de stat. Acesta stabileşte cota de impunere a supuşilor în raport de avantajele create, dând în acelaşi timp şi măsura acestora în raport de mărimea serviciilor şi avantajelor – cu cât vor fi mai mari, cu atât impozitele vor fi mai ridicate. Impozitul este în fapt „o porţiune pe care o dă fiecare cetăţean din bunul său, pentru a avea siguranţa celeilalte părţi sau pentru a se folosi de ea”. Potrivit acestei concepţii, impozitele se confundă cu taxele, deşi dacă primele ar fi într-adevăr echivalente, ar trebui să se comensureze în mod just stabilirea şi

217 ibidem, p. 134 218 ibidem, p. 135


254

perceperea lor. Practic, însă, este imposibil de determinat pentru fiecare cetăţean în parte de ce anume avantaj sau serviciu se bucură în organizarea de stat. De exemplu în condiţiile în care învăţământul este obligatoriu, la constituirea fondurilor pentru finanţarea lui contribuie toţi, persoane fizice şi juridice, însă de acest avantaj social beneficiază numai familiile care au copii.

5. Teoria siguranţei – după care impozitele sunt considerate ca prime de asigurare pe viaţa şi bunurile cetăţenilor. Ea se înrudeşte cu cele două teorii anterioare prin chiar esenţa lor comună: contractul între cetăţeni şi stat. Statul, pe de o parte, asigură viaţa şi bunurile, iar cetăţenii, pe de altă parte plătesc un impozit, un fel de primă de asigurare. Teoria siguranţei oferă în acelaşi timp şi măsura impozitelor, întrucât mărimea lor va fi dată de calitatea cetăţeanului şi de valoare bunurilor pe care le posedă. Această concepţie a fost puternic influenţată de doctrina fiziocrată şi de ideile liberalismul care atribuiau statului rolul de „paznic de noapte”, de protegiuitor al drepturilor şi garant al siguranţei publice.

6. Teoria sacrificiului – numită şi a datoriei sau solidarităţii, justifică raţiunea impozitului prin însăşi natura statului, în sensul că acesta este un produs necesar al dezvoltării istorice şi nicidecum o organizare socială bazată pe voinţa declarată a cetăţenilor sau a unui grup de cetăţeni. Astfel cei care vor recunoaşte că viaţa socială, în complexitatea ei, nu poate exista decât sub forma organizării de stat, trebuie să recunoască şi dreptul de impunere. Dreptul statului de a stabili şi percepe impozite este o consecinţă directă a obligaţiei sale de a îndeplini funcţii şi sarcini de stat. Colectivitatea, toţi cetăţenii, provoacă o serie de cheltuieli pe care statul este obligat să le organizeze şi, prin urmare, aceste cheltuieli trebuie finanţate de cei care le lucrează. De aici impozitul apare nu ca un contraserviciu special pentru anumite servicii sau avantaje, ci ca o datorie a tuturor cetăţenilor pentru asigurarea existenţei şi a condiţiilor de dezvoltarea a întregului social căruia îi aparţin. În acest sens datoria de contribuţie este analoagă cu datoria de cetăţean. Tot în această ordine de idei, a conturării naturii proprii conceptului de

impozit semnificative ni se par – dincolo de concepţiile şi teoriile filosofice – anumite definiţii date acestuia în literatura juridică şi economică.

Astfel s-a afirmat că „impozitele sunt pretinse de stat în virtutea suveranităţii sale şi sunt destinate să acopere cheltuielile de ansamblu ale acestuia”219 reprezentând o „prestaţie pecuniară impusă cetăţenilor în

219 A. Wagner, Traité de la science des finances, Paris, 1909, p. 351


255

scopul acoperirii cheltuielilor de interes general”220 sau, respectiv o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil care este datorată potrivit legii bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin şi pentru bunurile pe care le posedă221. Dincolo însă de această varietate a modalităţilor de exprimare, primordial se consideră a fi caracterizarea lui ca „un procedeu de repartizare a creanţelor bugetare între cetăţeni, în funcţie de facultăţile lor contributive”222 aspect ce se regăseşte şi în principiile sau maximele fundamentale ale impunerii, statornicite de economistul Adam Smith şi îmbrăţişate apoi de doctrina financiară:223 • Maxima de justiţie: „cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la

cheltuielile guvernamentale, atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului.”

• Maxima de certitudine: „impozitul trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabili ca şi pentru orice altă persoană.”

• Maxima comodităţii: „toate contribuţiile trebui pretinse la termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului.”

• Maxima economiei: „toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil, faţă de ceea ce urmează să intre în trezoreria statului”224. O altă parte doctrinei însă a găsit ca valabile şi caracteristice şi alte principii, precum: principiul politicii financiare, al egalităţii prin impozit sau cel al politicii economice.225

* Dincolo însă de această întreagă varietate de concepţii, dincolo de

multitudinea formelor de exprimare a realităţii ce conturează natura intrinsecă a instituţiei impozitului, o idee străbate ca un fir roşu întreaga materie, dovedind încă o dată acea unitate de simţire şi gândire ce îi leagă pe membri aceleiaşi specii. Şi această idee porneşte de la premisa că statul (indiferent cum ar fi luat naştere) este o entitate aparte, distinctă de colectivitatea umană (popor, naţiune), care se supraordonează acesteia şi în acest sens fiind deţinătorul unei voinţe proprii dobândeşte posibilitatea de a

220 G. Jèze, Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris, 1929, p. 326 221 M. S. Minea, Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argonant, 1998, p. 108 222 D. D. Şaguna, op.cit., p. 113 223 A se vedea E. Allix, op.cit., p. 369-370 224 A se vedea pentru detalii şi L. Trobatos, Finances publiques, Paris, 1964, Lib. Dalloz, p. 506-507 225 Pentru detalii a se vedea M.S. Minea, op.cit., p. 110-111


256

beneficia de anumite drepturi (prin diverse mijlocare, aici opiniile variind cel mai mult: de la acord de voinţe sau contract, la manifestări unilaterale exorbitante atunci când îşi impune autoritatea prin instituirea unui sistem de drept care să reflecte însăşi voinţa sa).

În ceea ce ne priveşte considerăm că problema ar trebui pusă cu totul altfel, în sensul că prea puţină importanţă are originea statului. Într-adevăr, fie că a apărut printr-un acord de voinţă al indivizilor (teoria contractului social) sau pur şi simplu „ca urmare a frământărilor sociale” (teoria sociologică), cert este că a cunoscut şi cunoaşte o continuă evoluţie în sensul unei transformări calitative, de esenţă, căci la urma urmei, chiar dacă nu s-a născut „din însăşi natura omenească” – aşa cum susţineau filosofii germani, promotori ai tezei organice –, este de domeniul evidenţei, credem, că el ţine totuşi de condiţia umană, ea însăşi aflată într-o continuă metamorfozare.

Astfel o scurtă privire retrospectivă asupra istorie ne arată că acum nu mai departe de 2.000 de ani, oamenii nici măcar nu îşi conştientizau acest statut, de om, şi, ca urmare instituţia sclaviei era considerată un aspect firesc, ţinând de logica naturală a lucrurilor.

Abia ideile iluministe, puse în practică prin Revoluţia franceză din 1789, au trezit pe retina conştiinţei umane imaginea libertăţii, a egalităţii, a fraternităţii ca şi principii, ca şi valori ţinând de chiar esenţa omului. El se simte acum liber să se manifeste, liber să-şi exprime voinţa proprie; dorinţa de a acţiona îşi găseşte sălaşul în sufletul său şi privirea minţii se înalţă spre orizonturile cugetării. Însă nu este acea cugetare seacă, rece şi distantă specifică filosofiei antice şi nici a cea sufocată de obscurantismul miticii medievale. Ci este cugetarea emancipată de sub tutela preconcepţiilor şi descătuşată din lanţurile superstiţionalităţii. Spiritul se poate exprima liber şi, mai mult, el poate experimenta la nivel cognitiv transcendenţa lumii obiective şi extrage din metafizica lucrurilor însăşi esenţa legilor universale, a principiilor ce guvernează totul, de la firul de iarbă la mecanica cerească. De aceea el începe să înţeleagă acum raţiunea ideii de a fi, începe să se cunoască pe sine mai întâi privind în jur, iar apoi în chiar plenitudinea interiorului său şi astfel să perceapă unitatea conceptuală şi de esenţă ce străbate ca un fir roşu întreaga logică existenţială a vieţii. Acum principiul egalităţii se simte chemat la manifestare în chiar realitatea obiectivă la nivel social, căci individul realizează acum că este doar o formă de manifestare a Universului, o prelungire a fiinţei acestuia, o picătură în Marele Ocean al Vieţii, iar Viaţa este unică şi picăturile îngemănate în seva fluidului ei. Fraternitatea se impune ca principiu guvernator şi ca bază a noii structuri sociale. Individul realizează că destinul său depinde de destinul celorlalţi, că libertatea absolută de care


257

beneficiază prin chiar natura sa de om, trebuie să fie guvernată de ideea responsabilităţii. El simte că e o fiinţă socială, căci lumina cunoaşterii îi demonstrează ea însăşi cât nevoie are de seamănul său. Dar în egală măsură îşi de seama că scopul suprem al fiecărui om e fericirea – iar fericirea nu se poate obţine decât alături de ceilalţi. Iată cum, fericirea sa devine, de fapt, fericirea tuturor şi scopul său suprem este acela de a contribui la obţinerea acesteia. De aceea ideea de comunitate îşi face intrarea în lume; comunitatea în care indivizii liberi, egali, uniţi în cuget şi simţire, trăiesc la un loc prin acordul voinţei lor suverane, înţelegând că aceasta este modalitatea cea mai eficientă de a da curs liberei manifestări a trăirii în eternitate.

De acum se tinde la un sistem de norme bazat pe recunoaşterea primordialităţii dreptului la fericire al fiecărui individ, drept care este garantat şi aplicat de însăşi ordinea internă a comunităţii, ordine ce îşi are originea în chiar sistemul valoric al conştiinţei umane.

În aceste condiţii statul ne apare cel mult ca un organism dar care îşi pierde voinţa proprie de acţiune, căci el se transformă din „stăpân absolut” care face regulile jocului şi guvernează întreaga paletă de interese ale societăţii, într-un mandatar al voinţei colective, căci acum suveranitatea aparţine poporului şi el se manifestă prin intermediul acestui „aparat administrativ” numit stat. Funcţia acestei instituţii se transmută din „guvernare” şi „conducere” în „gestionare” şi „administrare”.

Este sensul spre care duc toate prevederile constituţiilor moderne. Şi, deşi procesul de „iluminare” a omului (luat individual) şi de transformare a societăţii, ca şi entitate colectivă, în direcţia comunicării ei se desfăşoară relativ lent (iată, au trecut peste 200 de ani de la Revoluţia franceză şi de la adoptarea „Declaraţiei drepturilor omului” – dar, la urma urmei cât valorează aceştia în realitatea istoriei?), totuşi se simte din ce în ce mai pregnant afluxul metamorfozării realităţilor prezente în spiritul acelor idei inovatoare. Păşind încet pe drumul evoluţiei, descoperim dimensiuni tot mai profunde şi mai complexe ale vieţii şi fiecare dintre ele contribuie într-o măsură cât mai mică la apropierea noastră de sursa tuturor lucrurilor, de cauza cauzelor. Şi aceasta pe măsura dezvoltării şi ascensiunii în cunoaştere; căci informaţia există pretutindeni – totul e, în fapt, informaţie – dar ea trebuie pătrunsă, înţeleasă, conştientizată.

Astfel asistăm în prezent la o tot mai accentuată emancipare a individului manifestată printr-o tendinţă de recunoaştere a unităţii, a „fraternităţii” dintre oameni – nu mai contează culoarea pielii, limba, sexul, gradul de civilizaţie, cultura de care aparţine, sau mentalitatea, etc. –, sau dintre aceştia şi animale – se recunosc drepturi ale animalelor specifice oricărei fiinţe printre care dreptul la fericire, la viaţă, al afecţiune şi ocrotire sunt cele mai importante. De asemenea se conştientizează din ce în ce mai


258

plenar legăturile strânse dintre om şi Univers manifestat prin variatele modele de fiinţare prezente în sânul naturii, dintre toate componentele acestei naturi – între care omul e doar o mică parte – şi care sunt atât de dependente unele de altele, trăind în mari familii, sisteme organice pe care le-au numit biotipuri, biocenoze, ecosisteme. Se produce astfel, treptat, treptat acel proces asemănat unei „revoluţii genetice în sufletele şi în minţile oamenilor”226, proces numit responsabilizare.

În aceste condiţii accentul cade în primul rând pe individ, dar ca factor decisiv de modelare, perfect responsabil pentru destinul şi condiţia semenilor săi şi a tuturor fiinţelor. De aceea interesele individuale nu au valoare decât dacă se pun în slujba intereselor colective. Astfel încât aportul financiar – impozitul, deci – nu e decât una dintre modalităţile prin care omul ca individ, slujind unei valori colective – binele comun – îşi descoperă şi manifestă, de fapt, adevărata şi propria sa valoare. Este, altfel spus, o acţiune de caritate la nivel social şi care foloseşte nu doar unuia sau altuia, ci tuturor, după principiul „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” – dar nu după cele personale, ci după acele necesităţi ale comunităţii, căci ea, comunitatea este cea care veghează şi garantează îndeplinirea dezideratului de mai bine al tuturor, conform principiului „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”.

În aceeaşi ordine de idei, vedem, deci, că finanţele publice se prezintă ca o sumă de operaţiuni financiare necesare satisfacerii nevoii de mai bine al comunităţii omeneşti, iar contribuţiile băneşti ce se aduc la constituirea lor reprezintă o manifestare colectivă a voinţelor individuale armonizate într-o acţiune unitară, responsabilă, conştientă şi liber consimţită, fiind percepută ca o datorie ce derivă din chiar demnitatea fiinţei umane, ca o entitate-membră a unei colectivităţi.

Ec. Cristina Andronie Inspector, Direcţia Generală a Finanţelor, Cluj Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Npoca Prof.univ Aurelian Burcu Preşedinte al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Npoca

226 I.G. Sion, Ecologie şi drept internaţional


259

BIBLIOGRAFIE

1. M.S. Minea – Regimul juridic al finanţelor publice în România, Ed. Argonaut, 1998

2. Wagner – Traité de la science des finances-histoire de l’impôt depuis l’antiquité jusqu’à nos jours, Paris, Lib. ed. M. Giard, 1913

3. Tăutu – Impozitele directe din România, Ed. Socec et comp., Bucureşti, 1939

4. D.D. Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, vol. I-II

5. Allix – Traité élémentaire de science des finances et de législation financière française, Paris, 1921

6. El. Trobatos – Finances publiques, Paris, 1964, Lib. Dalloz

7. Bercea, I. Văcărel şi colect. – Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1992

8. Jèze – Cours de finances publiques, Ed. M. Giard, Paris, 1929

9. Leon – Elemente de ştiinţă financiară, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj-Napoca, 1925

10. Gliga – Drept financiar, Ed. All, 1994

11. Văcărel – Finanţele RSR, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

12. I.G. Sion – Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990


260

O lucrare nu este viabilă fără o viziune adânc ancorată în viaţa personală a omului, depăşind în acelaşi timp limitele individualităţii sale. Pare paradoxal, dar aşa este: cu cât o operă este mai personală, mai adânc trăită, cu atât mai mult ea întrece sfera intereselor subiective ale autorului, cu atât mai mult ea se cere dăruită altora.

Vasile Pavelcu


261

FUNDAMENTE COMUNITARE ALE ASOCIERII ÎN AFACERI

Recolta bogată nu creşte decât acolo unde pământul a fost frământat de lama plugului. La fel împlinirile în viaţa omului, urmează totdeauna muncilor existenţei

Aurelian Burcu

1. Aspecte comunitare privind necesitatea asocierii „Pentru cei mai bine informaţi cu privire la dimensiunile şi exigenţele

structurale ale lumii, forţele care, adunându-se din afară, sau ţâşnind dinăuntru, ne apropie tot mai mult unii de alţii, îşi pierd orice aparenţă de arbitrar şi orice pericol de instabilitate; umanitatea dobândeşte astfel consistenţă şi devine în acelaşi timp verosimilă imediat ce raportată într-un Spaţiu-Timp biologic, ea ne apare ca prelungind în configuraţia ei chiar liniile Universului prin alte realităţi, exact la fel de avansate ca şi ele“ afirma cândva preotul-savant Theillard de Chardin.

De aceea, cum ar spune Victor Frankl, adevăratul sens al vieţii trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în interiorul omului sau în psihicul său. Starea umană întotdauna îndreaptă, şi este îndreptată, către ceva sau cineva, altul decât sine: este, fie un sens de împlinit, fie o altă fiinţă umană de întâlnit. Cu cât uiţi mai mult de tine – dăruindu-te cauzei de a servi sau de a iubi pe altcineva – cu atât eşti mai uman şi mai realizat.

Întrucât pe bună dreptate s-a remarcat tot mai intens în ştiinţele secolului XX, ceea ce observase cu multă vreme în urmă Leon Burgeois. Şi anume că “există, pentru fiecare om care trăieşte, o datorie faţă de toţi oamenii, din cauza şi în măsura serviciilor ce i-au fost aduse prin sforţarea tuturor. Dar mai există şi o datorie faţă de generaţiile viitoare, datorită serviciilor ce i-au fost aduse de generaţiile trecute. La obligaţia de a participa la sarcinile asociaţiei actuale, pentru a o întreţine şi a o păstra, se adaugă obligaţia de a o creşte şi a fi părtaşi în aceleaşi condiţii de repartizare echitabilă la sarcinile acestei creşteri. Capitalul comun al asociaţiei omeneşti este o organizaţie vie, pe cale de necontenită prefacere şi a cărei evoluţie nu poate avea loc fără continuitatea sforţării constante a tuturor“.

Pentru că omul nu are pur şi simplu caracteristicile unei maşini, el nu este irevocabil determinat de motivele inconştiente, ci este o „persoană în procesul creării de sine, o persoană care creează sensul vieţii, care întruchipează dimensiunea libertăţii subiective227” „Omul, mult timp, s-a simţit a nu fi decât o păpuşă în viaţă, modelată de forţele economice, de forţele inconştientului, de forţele mediului, arată în

227 Carl Rogers


262

continuare autorul citat. El a fost subjugat de persoane, instituţii, de teoriile ştiinţei psihologice. Dar omul acesta este pe cale de a-şi afirma în mod ferm o nouă declaraţie de independenţă. El se liberează de alibiul Nelibertăţii; se alege pe el angajându-se, într-o lume extrem de dificilă şi adesea tragică, să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci Sinele său individual şi unic”. (s.a.)

Întrucât, aşa cum recunoscuse şi Marx, lumea este o lume falsă atât timp cât omul nu-şi distruge obiectivitatea sa absolută şi nu se va recunoaşte pe sine şi viaţa lui “dincolo” de forma invariabilă a lucrurilor şi legilor. “Când, în sfârşit îşi dobândeşte această conştiinţă de sine, omul păşeşte pe drumul său nu numai spre adevărul despre sine, dar şi despre lumea sa. Iar cunoaşterea se împleteşte cu acţiunea. El va încerca să-şi convertească adevărul în acţiune, să facă din lumea sa ceea ce este ea în mod esenţial, adică împlinirea conştiinţei de sine a omului.

Dacă privim omul ca om, iar relaţia sa cu lumea ca pe o relaţie umană, este evident, arată în alt context autorul citat, nu poţi schimba iubirea decât pe iubire, încrederea pe încredere ş.a.m.d. Dacă vrei să te bucuri de artă, trebuie să fi instruit în domeniul artei. Dacă vrei să ai influenţă asupra altora, trebuie să fi o persoană cu influenţă cu adevărat stimulatoare şi promovatoare asupra altor oameni. Oricare din relaţiile tale cu omul sau cu natura trebuie să fie o expresie definită a adevăratei tale vieţi individuale, corespunzătoare obiectivului dorinţei tale.”

Dar această dorinţă, aşa cum afirma şi Marx, dă curs nu unor capricii ale slăbiciunilor şi corupţiei caracterului uman, ci tocmai trebuinţelor individuale cele mai intime ale fiinţei umane, acelea strâns legate de natura sa intrinsecă.

De aceea, cum precizează în altă parte autorul amintit, “dacă vrem de pildă să ştim ce este util unui câine, trebuie să studiem natura câinelui. Acestă natură înseşi nu poate fi construită pe baza “principiului utilităţii”. Dacă vrem să aplicăm acelaşi princiupiu la om, dacă vrem să judecăm acţiunile, mişcarea, relaţiile etc. umane pe baza principiului utilităţii, trebuie să cunoaştem natura umană în general şi modificările suferite de ea în fiecare epocă istorică dată”

Rosseau a arătat cândva, în celebra sa carte Contractul social, că oamenii au tins a se asocia, a se aduna împreună, nu datorită neaparat dragostei reciproce sau stimei pe care şi-o purtau unul altuia. Ci în primul rând tocmai determinaţi de condiţiile deopotrivă exterioare şi interioare ale mediului şi fiinţei lor. Căci mediul, viaţa de zi cu zi le dovedea la fiecare pas nevoia de ajutorul celuilalt, fie pentru uşurinţa procurării hranei, fie pentru apărarea de pericole (boli, duşmani, intemperii etc). În acelaşi timp, pe măsura dezvoltării individualităţii omului, fiecare conştientiza nevoi


263

superioare necesar a fi satisfăcute: cum ar fi cele de sociabilitate, de a dărui şi primi afecţiune, de comuniune, comunicare şi împărtăşire, de valorizare de sine prin muncă şi efort propriu, prin sacrificiu şi dăruire în folosul celorlalţi, nevoi de creaţie şi de admiraţie, de cunoaştere şi autocunoaştere etc. Toate acesta au făcut, treptat treptat ca fiinţa umană să se ridice din „lutul evoluţiei“ şi să prindă a se considera mai mult „fiu al cerului“ decât creaţie a materiei. Astfel, pe fondul religiilor sale (fie că vorbim de variaţiunile creştinismului occidental, fie de religiile orientului, din Iran până în Japonia) omul a conştientizat tot mai mult nevoia de colectivitate, de grup, de „celălalt“. Astfel, pe fondul unei îndelungate evoluţii istorice şi imediat după Revoluţia Franceză, s-a răspândit cu uşurinţă, fiind totodată larg împărtăşită, doctrina solidarităţii sociale. Dar, pe fondul germenilor libertăţii şi responsabilităţii individuale pentru actele, faptele şi drepturile proprii, fiinţa umană conştientiza acum tot mai intens necesitatea unui schimb echitabil – după valorile şi principiile capitalismului economic – între ceea ce primeşte şi ceea ce este dator să restituie societăţii. Anibal Teodorescu arăta în acest sens, referitor la perioada de început a secolului XX, că „doctrina soldaristă s-a născut şi astăzi ea este în plină maturitate; cuvântul solidaritate este pe buzele tuturor; suntem solidari în lupta vieţii, în bucurie ca şi în durere. Astăzi, aproape nu este gând, nu este un gest al nostru, nu este manifestare a energiei umane, care să nu preceadă dintr-un simţământ de solidaritate. Omul se naşte şi trăieşte în societate. Acesta este un adevăr ce nu se poate tăgădui. Omul născându-se, moşteneşte patrimoniul nu numai material, dar şi moral, intelectual, artistic al înaintaşilor lui, şi îl transmite la rândul lui, urmaşilor lui, adăugând o părticică mai mare sau mai mică, după însemnătatea valorii sale personale. În cea mai mică mişcare a noastră este ajutorul a nenumărate generaţii, dispărute, după cum în cel mai neânsemnat obiect de care ne servim sunt sforţările atâtor minţi şi atâtor braţe pe care nu le mai cunoaştem.“

Conştiinţa morală, vine astfel – crescută şi fundamentată pe valorile Reformei religioase a creştinismului occidental – să îmblânzeazcă rigorile capitalismului de inspiraţie darwiniană. Omul nu se mai consideră singur; omul nu se mai doreşte singur. Noul capitalism îi arată alte persoective ale existenţei şi misiunii sale în lume: îndatorirea de a munci, de a crea de a dărui, de a convieţui alături de ceilalţi, atât pentru ei, cât şi pentru sine. De aici conştientizarea necesităţii coroborării eforturilor individuale prin asocierea resurselor proprii: materiale, energetice, de timp, de capacităţi personale etc. în vederea satisfacerii unei game cât mai largi de trebuinţe individuale. De aici naşterea şi dezvoltarea unor structuri juridice asociative care să de acurs, cu minim de investiţie şi maxim de eficienţă, iniţiativelor antreprenoriale ale membrilor fondatori.


264

Vom observa însă că interesul satisfacerii trebuinţelor proprii este numai un prim factor de lansare a iniţiativei asocierii, dar care, în chiar momentele următoare (când societarea începe efectiv să funcţioneze) devine secundar, înlocuit fiind de motivaţiile obiectivelor comune. Asociaţii înţeleg că satisfacerea propriilor nevoi se poate realiza mult mai eficient dacă le subordonează intereselor comune ce slujesc, în fapt, în egală măsură nevoilor celorlalţi. Apare astfel pe scena vieţii social-economice principiul sinergiei în afaceri, ca o constatare a realităţii de fapt: şi anume că realizările obţinute prin eforturile conjugate ale mai multor oameni sunt mai mari decât suma aritmetică a realizărilor individuale ale fiecăruia. De aici a fost numai un pas până la apariţia conceptului societăţii sinergice. Aşa cum a fost definit acesta de către Ruth Benedict, societatea sinergică se fundamentează pe „condiţii sociale şi instituţionale care fuzionează egoismul şi altruismul, asigurând ca atunci când eu urmăresc satisfacţii personale, în mod automat ajut pe ceilalţi, iar când în cerc să fiu altruist, în mod automat obţin recompense şi satisfacţii pentru mine însumi; când dihotomia sau opoziţia polară dintre egoism şi altruism este rezolvată şi depăşită”. (s.n.)

De aici putem trage o concluzie interesantă: în chiar inima capitalismului (societăţile comerciale, mai ales, fiind specifice doctrinelor liberalismului economic) germenii socialismului vin să dovedească (dacă mai era necesar) că şi în cadrul speciei umane, la fel ca la toate nivelele de organizare a ecosistemului vieţii pe Terra, individualismul este o excepţie, iar regula generală o reprezintă colectivitatea.

Aceasta nu înseamnă nici egalizarea valorilor, nici distrugerea individualităţii. Ci tocmai respectarea unicităţii fiecărei persoane şi sprijinirea individului de a se manifesta creativ, de a da tot ceea ce este capabil în folosul atât al colectivităţii, cât şi al satisfacerii nevoilor sale proprii. Colectivitate, la stadiul actual al dezvoltării conştiinţei sociale, poate fi privită (şi aşa şi este înţeleasă încă de mulţi) ca un mecanism auxiliar (deşi conceptul de mecanism este insuficient) care îl ajută pe individ a se ajuta pe sine. El este învăţat chiar de către religiile sale că “dacă vei dărui vei primi înapoi înzecit”. Adică resursele pe care individul le îndreaptă spre mecanismul social, se vor prelucra aici, din materie primă devenind, prin efortul şi creativitatea celorlalţi oameni, produse superioare împrumutând din valoarea persoanlă a tuturor celor prin ale căror mâini şi suflete au trecut.

Oamenii sunt prin natura şi condiţia lor legaţi unii de alţii într-un sistem ale cărui părţi componente le constituie. În orice sistem fiecare componentă depinde existenţial (vital) de buna funcţionare, existenţă şi dezvoltare a celorlalte. Aplicat acest principiu la fiinţele umane, realizăm că nevoile


265

individuale naturale, nu pot fi satisfăcute fără colaborarea şi fără persoana vie a celorlalţi. Dacă privim Piramida Trebuinţelor Fundamentale228, observăm că cea mai mare parte a acestora au ca sursă de satisfacere chiar fiinţa şi existenţa celorlalţi oameni (nivelele 4-7). Nivelele primare (de alimentaţie, de siguranţă şi de ambianţă) din nou depind în satisfacerea lor de ajutorul efectiv oferit de alşi indivizi. Cine ar putea, în condiţiile vieţii de astăzi, să se hrănească sau să se apere de boli singur, fără alimentele procesate de atâtea mii de alţi oameni şi medicamentele produse prin efortul de inteligenţă, acţiune şi uneori sacrificiu al atâtor generaţii. Astăzi, până şi agricultorii (foştii ţărani) pentru a putea supravieţui concurenţei economice, restricţiilor legislative-administrative, normelor de protecţie a mediului etc, trebuie să apeleze la surse de energie şi utilităţi care sunt produsul a milioane de alţi semeni.

Viaţa modernă, cu toate tehnologiile industriale şi electronice, cu toată aparenţa ei de siguranţă şi lejeritate, raportată la timpurile antice sau medievale ale omenirii, totuşi a creat şi conştientizat cel mai bine necesitatea legăturilor între oameni. La început, fie că au vrut, fie că nu, marii deţinători de capitaluri şi alte resurse (tehnologii industriale, nave etc) au trebuit totuşi să se asocieze forţaţi de nevoia de a avea resurse mai mari în vederea exploatării noilor lumi descoperite (secolul XIV – XVII). Puteau foarte bine să se mulţumească numai cu ceea ce aveau ei acasă, pe bătrânul continent. Dar nevoia dezvoltării continue spre nivele superioare de prosperitate materială şi spirituală (necesităţile de cunoaştere, de autovalorizare, de creaţie, de autocunoaştere etc) au făcut ca uriaşe cantităţi de resurse să fie aruncate în această aventură a “colonizării” noilor lumi şi a dezvoltării de sine. Astfel au luat fiinţă primele societăţi pe acţiuni (Companiile Indiilor de Est şi api de Vest) chiar prin asocierea – paradoxal – unor persoane din categorii sociale şi din state aflate prin definiţie istorică în conflict de interese: nobilii cu burghezia, francezii cu englezii sau cu spaniolii, olandezii cu germanii, clericii cu burghezii, catolicii cu protestanţii etc. Iată cum – şi aceasta dorim să evidenţiem cu prioritate – oamenii (ca fiinţe-în-devenire, cum s-ar pute definii ei) lasă deoparte trecutul, căutând noi posibilităţi şi mecanisme eficiente care să le aducă 228 Noi considerăm Piramida Trebuinţelor Fundamentale ca fiind cheia cifrului dezvoltării umane şi comunitare. Lansată de Maslow (în 1964), contestată (cum era şi firesc de psihologii de şcoală) apreciată de companii pentru că le aducea mai aproape de fiinţa reală a omului-angajat. Dezvoltată şi perfecţionată de cercetătorii Institutului Internaţional pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară (colectivul din România), Piramida are acum 12 nivele şi poate fi aplicată la orice organism viu (sau structură psihică) indiferent de gradul de evoluţie al acestuia, atât individual, cât şi la nivel de colectivităţi, grupuri, populaţii sau chiar epoci istorice. Unele detalii privind aceste aspecte se pot găsi în volumul Piramida Trebuinţleor Fundamentale, A. Burcu, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2004


266

satisfacerea unor trebuinţe superioare, ce se activează treptat în procesul istoric al dezvoltării indiviului şi comunităţii umane deopotrivă.

Persoana umană realizează astfel un act de transcendere a vechii sale personalităţi sociale, trecând peste barierele istorice (etnice, religioase, de clasă socială etc) urmărind o nouă identitate, o nouă personalitate (ca haină, sau vehicul) în măsură să-i ofere standarde superioare de împlinire personală, de evoluţie, de dezvoltare de sine.

De data aceasta s-a apelat la mecanismul asocierii, conştientizându-se, la început indirect, necesitatea de a realiza compromisuri personale, de a lăsa de la sine spre a pune la celălalt. Aşa cum existenţa corăbierilor, care se aventurau în necunoscut peste mări şi ţări spre lumi noi, depindea fundamental de vehicul şi de unitatea în acţiune şi interese a tuturor, la fel destinul asociaţilor depinde deopotrivă de resursele implicate, dar mai ales de cooperarea dintre toţi membrii organizaţiei.

2. Diversitatea formelor asociative Există o mare diversitate de forme asociative: cu scop lucrativ

(societăţile comerciale, regiile autonome etc.) şi fără scop lucrativ (asociaţiile si fundaţiile), de natură juridică civilă (societăţile agricole şi societăţile care au ca obiect al activităţii cumpărarea şi vânzarea imobilelor) şi de natură comercială (societăţile comerciale, asociaţiunea în participaţiune); cu personalitate juridică (societăţile comerciale, societăţile cooperatiste) şi fără personalitate juridică (asociatiunea în participaţiune, societăţile civile)229 etc. În anexele 1 şi 2 prezentăm schematic deopotrivă categoriile majore de participanţi în afaceri conform dreptului român, cât şi structurile combinatorice, în condiţiile permise şi de legislaţia noastră, ce se pot realiza ca forme asociative de către subiectele de drept amintite, care doresc să obţină avantaje superioare din activităţile comune de afaceri.

Potrivit opiniei noastre, sunt considerate forme asociative toate acele participări în comun a două sau mai multe entităţi, persoane fizice sau juridice, la un obiectiv de activitate împărtăşit (urmărit şi realizat) de ambele. Acest obiectiv trebuie să fie un întreg, cu identitate şi finalitate proprie. Nu constituie de aceea asocieri, ci simple contracte, toate formele de participare care cuprind numai una sau mai multe operaţiuni, părţi ale unui proces mai complex. De exemplu consilierea juridică sau cercetările de piaţă nu sunt asocieri ci prestări servicii care fac parte dintr-un întreg

229 Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p 236. M. Turcu


267

mai mare; ele pot ajuta în procesul de adoptare a unor decizii, dar nu îndeplinesc toate criteriile pentru consituirea unei societăţi.

Pe de altă parte însă, în unele forme juridice care în mod tradiţional au fost încadrate la domeniul contractelor, subzistă, ca element de esenţă – fundamental şi definitoriu deci – aspectul asociativ, care leagă destinele părţilor contractante în numeroase aspecte ale existenţei şi funcţionării/ activităţii lor. Astfel de exemplu contractul de mandat sau cel de agenţie, reprezintă în fapt veritabile asocieri între două sau mai multe entităţi juridice, întrucât interesele lor converg spre obiective complexe şi comune: realizarea de afaceri/ activităţi antreprenoriale, în condiţii de maximă eficienţă şi profitabilitate, fapt pentru care fiecare dintre părţi va depune nu numai toate diligenţele şi eforturile profesionale de care este capabilă, ci va aloca şi necesaruri importante de resurse care nu pot fi determinate de la început.

* Înainte de a realiza pe scurt o sinteză a criteriilor definitorii pentru fiecare

dintre cele trei tipuri de structuri juriride asociative, vom trece în revistă definiţiile care se dau fiecăreia dintre acestea.

a) Societatea reprezintă asocierea subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice), care, pe baza liberului acord de voinţă exprimată expres, pun în comun anumite bunuri, capitaluri, drepturi de exploatare sau valori personale (cunoştinţe, abilităţi, munca) şi desfăşoară anumite operaţiuni specifice, în vederea satisfacerii trebuinţelor proprii, prin intermediul angajării de activităţi lucrative sau nelucrative. Societăţile pot fi cu personalitate juridică (atunci când legea prevede şi fondatorii aleg să constituie o entitate juridică distinctă, recunoscută de societate ca atare, şi căreia doresc să-i transfere din riscurile şi responsabilităţile aferente activităţii desfăşurate) sau fără personalitate juridică (în condiţiile în care fondatorii sau asociaţii preferă să nu constituie un subiect de drept distinct de persoanele lor, urmând ca drepturile dobândite şi obligaţiile asumate să fie realizate în nume propriu, dar pe seama societăţii, în principal nu datorită impunerilor/ prevederilor unor legi cadru, ci datorită voinţei şi libertăţii lor contractuale). În ambele situaţii însă, definitoriu pentru societate este unitatea complexă de aspiraţii, obiective, resurse, responsabilităţi, riscuri etc.

b) Asocierea reprezintă acea formă de alăturarea a resurselor, eforturilor şi competenţelor complementare ale mai multor subiecte de drept (persoane fizice şi juridice) în vederea realizării anumitor activităţi antreprenoriale comune, fie ele lucrative fie nelucrative şi atingerea anumitor obiective comun împărtăşite şi urmărite de părţi. Resursele puse


268

în comun pot fi din aceeaşi gamă ca şi în cazul societăţilor, ba chiar mai mult, asociaţii având o libertate mai mare (neîngrădită de limitările speciale ale unor legi-cadru precum în situaţia anumitor tipuri de societate) de alegere, evaluare şi recompensare a aporturilor aduse de fiecare în asociaţie. Elementul distinctiv şi definitoriu de bază al asocierii este caracterul complementar al aporturilor; fiecare asociat are anumite resurse (materiale, logistice, intelectuale, financiare, umane etc) dar nu ar putea singur să relizeze obiectivele vizate; însă alăturând resursele pe care pot să le aducă ceilalţi şansele de reuşită devin reale. Şi asocierile pot fi expres prevăzute de lege (asociaţiile şi federaţiile, asociaţiile de locatari, societatea civilă, societatea în participaţiune etc), formal reglementate (primele trei amintite) sau doar schiţate într-un cadru foarte general, în care libartatea de legiferare a părţilor între ele este lăsată suverană.

c) Contractul reprezintă, la modul cel mai general, acordul de voinţă expres şi liber exprimat prin care părţile înţeleg să dea naştere, să transforme sau să stingă drepturi şi obligaţii reciproce. Contractele sunt de o varietate foarte mare de forme, unele reglementate expres, altele doar în linii generale, potrivit cutumei şi/ sau practicii juridice şi, desigur, în limitele principiilor majore ale unui anumit sistem de drept şi al legislaţiei cadru din acel sistem. Unele dintre contracte însă, realizează în fapt, chiar dacă formal nu poartă această denumire, conţinutul unor veritabile societăţi şi asocieri. Practic, înseşi formele de societate şi asociere din categoriile anterioare, fie că lege o cere expres, fie că nu, se constituie sub aspectul condiţiilor de formă, prin unul sau două contracte (unul denumit contract, celălalt statut, sau împreună act constitutiv).

De aici putem observa şi marea înrudire a tuturor acestor forme, unele având origini comune în istorie, sau altele fiindu-şi surse de origine reciprocă. Dacă ar fi să luăm numai exemplul societăţii în comandită, la origine contractul de commenda la genovezi, sau al asociaţiei în participaţiune care a pornit de la contractul de împrumut, sau viceversa, dreptul fundamental al cetăţeanului la asociere care a dat naştere asociaţiei-ong, ori contractele de locaţiune ale unui imobil deţinute de către mai mule persoane care au născut asociaţia de locatari.

3. Categoriile structurilor juridice de participare comună în afaceri a) Societatea

• Societatea presupune în mod fundamental o cooperare la cel mai strâns nivel; părţile asociate înţelegând prin aceasta să îşi lege destinele pe un anumit termen ( sau pe o perioadă nedeterminată) şi să facă public acest


269

legământ. Publicitatea obiectivelor, scopului şi misiunii societăţii, o deosebeşte din start de orice altă structură asociativă. Este de fapt şi motivul pentru care lediuitoru a prevăzut procedurile juridico-administrative ale legalizării actelor, înscrierii în anumite registre speciale (de ex. pt ONG şi SC), primirea de autorizaţii specifice (de ex. Băncile, soietăţile de investiţii etc): tocmai să atenţioneze părţile asupra implicaţiilor majore în ceea ce priveşte drepturile, şi interesele lor (atât individuale, cât şi comune) dar şi obligaţiile corelative, atât între ei cât şi în raport cu terţii.

• În sensul responsabilităţii faţă de terţi, societăţile au cea mai grea sarcină pentru asociaţi, întrucât fiecare este ţinut să dea socoteală pentru deciziile celorlalţi care afectează drepturile terţilor. Astfel între asociaţi se creează legături şi responsabilităţi pe următoarele planuri:

– Sub aspectul patrimoniului: prin punerea în comun a valorilor patrimoniale proprii şi constituirea unui fond unitar al societăţii

– Sub aspectul răspunderii: toţi asociaţii sunt ţinuţi să răspundă pentru actele organismului societar care acţionează prin voinţa lor comună, formată din sinergia voinţelor individuale libere şi neabsorbite (adică manifestate individual de fiacare dată, nu prin reprezentare ca în cazul anumitor contracte). Răspunderea lor poate fi juridică (penală, civilă, administrativă, materială-de drept al muncii etc), socială, ecologică sau morală (în funcţie de consecinţele acţiunilor societăţii)

– Sub aspectul imaginii: întrucât se creează o nouă entitate, fondatorii (sau participanţii ulteriori) vor fi afectaţi – ca orice părinte – de ţinuta, comportamentul, rezultatele etc în societate/ lume ale creaţiei lor. Este şi motivul pentru care de multe ori adevăraţii fondatori sau proprietari preferă să apeleze la inginerii juridice pentru a rămâne ascunşi opiniei publice

– Sub aspectul drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti (sociale): multe legislaţii ale statelor contemporane limitează anumite drepturi pentru proprietarii de societăţi (mai ales pentru ocuparea de funcţii în sistemul administrativ şi politic), pe când altele gândesc exact invers (ex sistemul american preferă la guvernare patroni de societăţi, oameni de afaceri, magnaţi etc în faţa celor care nu au activitate în acest sens).

– Sub aspectul condiţiei sociale: derivată, şi ca o consecinţă a celorlalte aspecte, condiţia socială poate fi influenţată în modul cel mai serios mai ales de implicarea patrimonială. Întrucât majoritatea societăţilor se contractează (întemeiază) pentru a participa în afaceri, riscul pentru investirorul fondator (sau care implică pe parcurs fracţiuni


270

din patrimoniul său în societate) este dublu: o dată riscul normal al pieţei, al lumii afacerilor şi în al doile rând riscul derivat din asocierea cu alte presoane, care la un moment dat, individual sau în grup, s-ar putea să aibă iterese contrarii, sau s-ar putea să fie insuficint de bine pregătite pentru deciziile şi acţiunile în anumite operaţiuni. În această situaţie, desigur oricare dintre asociaţi se poate retrage, în principiu aproape oricând, fără să piardă semnificativ sub aspect patrimonial. Pierderile majore sunt determinate însă de încrederea reciprocă pe care o au asociaţii unii în alţii.

• Este şi un contract (trebuie să îndeplinească cerinţele comune de validitate ale contractelor, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi fondul, în funcţie de cerinţele legilor cadrul specifice

• Scopul comun urmărit de părţi atrage un grad de cointeresare maxim. De asemenea scopul trebuie să fie bine determinat, expres precizat şi permis de lege, ordinea publică şi bunele moravuri

• Obiective comune în tot sau în parte (pentru că ele derivă din scopul comun) trebuie de asemenea să fie permise de lege şi să se afle la vedere

• Participare comună la asigurarea resurselor

• Participare comună la repartizarea riscurilor şi pierderilor

• Asumarea de responsabilităţi de către fiecare privind interesele comune (scopul aocierii), aceasta chiar dacă nu conduc efectiv operaţiunile sociatare, pentru că reglementarea AGA (Adunării Generale a asociaţilo/acţionarilor) le permite şi totodată solicită a se implica măcar în direcţiile principale de acţiune şi dezvoltare a societăţii

• Participarea comună la luarea deciziilor. Chiar dacă una dintre părţi păstrează dreptul de administrator unic, va trebui să dea socoteală faţă de celalte pentru activităţile realizate în exploatarea obiectivului comun. Pe de altă parte toţi membri participă la AGA.

• Împărţirea beneficiilor; beneficiile sunt incerte şi nu se cunosc decât la finele activităţii sau la expirarea anului contabil, dar în nici un caz la încheierea contractului de societate. Corelativ speranţei de realizare a beneficiilor este aumarea de riscuri în comun (fapt cere nu se întâlneşte de exemplu în cazul contractelor, decât prin excepţie limitate la cazurile fortuite sau cele de nerăspundere apreciate de părţi la semnarea contractului)

• Se realizaează în principal prin punerea în comun de resurse exterioare personei asocaiţilor, şi vizează completarea cu personal angajat,


271

spre deosebire de asociere care vizează mai mult valorificarea competenţeleor individuale ale membrilor

b) Asocierea

• Gradul de cointeresare este mai slab decât la societate, dar el există.

• Nu se constituie o persoană juridică şi în acest fel părţile pot păstra secretul asupra acordului şi obiectivelor propuse

• Câştigurile sau pierderile depind de eforturile depuse de fiecare dintre părţi; de aici se naşte obiectivul lor comun şi destinul reciproc: chiar dacă nu formează o societate şi nu dau curs recunoaşterii pe piaţă (publice) a scopului, misiunii şi obiectiveleor pe care doresc a le înfăptui, între ele părţile se poartă ca şi cum acest slucru ar fi fost realizat

• Părţile nu pun în comun anumite resurse, ci păstrează separaţia acestora, doar ţinta lor (scopul şi obiectivele pentru realizarea acestuia) sunt comune

• Se păstrază separaţia de competenţe, acesta fiind şi motivul principal al asocierii: fiecare parte deţine anumite competenţe de care cealaltă are nevoie. Prin aceasta se deosebeşte de societate care vizează în special resursele reciproc avantajoase

• Riscurile sunt limitate la gradul şi specializarea fiecăreia dintre părţi

• Anumite forme de asociere au fost în mod obişnuit denumite contracte, dar se diferenţiază de aceste tocmai prin caracteristicile enunţate în această paralelă comparativă

• Atât asociaţiile cât şi societăţile au atribute de identitate (nume, sediu, simboluri, reprezentanţi legali, coduri fiscale sau judiciare etc, în funcţie de procedurile administrative necesare înmatriculării). Dar şi cele nesupuse acestor proceduri, chiar dacă juridic nu constituie entităţi de sine stătătoare, de cele mai multe ori primesc identitate statutară de marketing (adică în raport cu partenerii de afaceri se comportă ca un singur organism) având în acest sens nume, sediu, emblemă, şi chiar ştampilă atunci când părţile, prin libera lor voinţă, au stabilit solidaritatea în toate poertţiunil ecomune. (În fapt în acest caz suntem în prezenţa unei veritabile societăţi, doar că nu este determinată de lege, ci de voinţa juridică a părţilor)


272

c) Contractul

• Chiar dacă fiecare contract are un obiect, părţile contractante nu au un obiectiv comun (nu trebuie confundate acestea două). Fiecare parte are proriile interese, pe care şi le poate îndeplini folosindu-se de prestaţia sau nevoia celeilalte. Contractul este un schimb de resurse, spre deosebiere de formele anterioare care presupun o cooperare (îl au pe acel împreună ca fundament)

• Separaţia este totală între parteneri, în tot ceea ce priveşte existenţa, activitatea, deciziile, funcţionarea etc.

• Cel puţin una dintre părţi (prestatorul serviciilor) ştie de la început care va fi beneficiul său, cu exactitate (în cazul tarifelor fixe) sau cu aproximaţie în situaţia remuneraţiei prin comision. Deci părţile nu înţeleg prin aceasta să îşi asume anumite riscuri derivând din existenţa raportului partenerial. Fiecare este pe cont propriu, iar incertitudinile admise sunt cu exactitate prevăzute în clauzele contractuale (ex: forţa majoră, cazul fortuit etc). Dar în nici un caz o parte nu poate să accepte riscuri derivând din persoana sau specificul activităţii celeilalte; culpa ori incompetenţa nu sunt acceptate. În situaţia societăţii, în schimb, asociatul îşi asumă personal riscul colaborării (asocierii) cu un eventual partener (sau mai mulţi) mai puţin competenţi. În situaţia producerii riscului şi desigur a pagubei, el nu va putea cere despăgubiri decât pe criteriile dreptului comun (de ex pentru intenţie frauduloasă ori pentru îmbogăţire fără justă cauză – dacă sunt întrunite condiţiile acestora).

• Pot fi încheiate în egală măsură pentru resurse (unde includem şi drepturile de exploatare) şi pentru competenţe.

• Contractele au un număr relativ mic de părţi (majoritatea două). Chiar dacă de o parte întâlnim mai multe persoane fizice şi/sau juridice (de ex. contatul între unitate şi sindicatul angajaţilor) totuşi, în ceea ce priveşte raporturile contractuale operează această cumulare a voinţelor individuale, pentru a se ajunge la o singură decizie, deci la o singură voinţă contractuală efectivă, care se va manifesta mereu de acum încolo în tot ceea ce priveşte operaţiunile specifice raporturilor născute în baza acestui contract. Acest aspect nu se întâlneşte nici la societăţi, nici la asocieri. În aceste cazuri fiecare participant are posibilitatea să exprime mereu propriile opinii, să-şi manifeste permanent voinţa, pe tot parcursul şi în fiecare moment al existenţei raporturilor juridice între părţi.

Totuşi, anumite forme de contracte (dintre care unele vor fi tratate într-un capitol următor) îndeplinesc cerinţele unei structuri de tip asocaitiv. Astfel ar pute fi considerate în această categorie contracte precum cele de:


273

mandat, management, agenţie, comision, licenţă etc. Chiar mai mult, considerăm că această opţiune privind încadrarea se aplică orcărui tip de contract remunerat prin comision, întrucât art. 406 alin. 1 C. com. se prev: “comisionarul este direct obligat catre persoana cu care a contractat ca si cum afacerea ar fi fost a sa proprie”, rezultă că atât comisionarul cât şi comitentul sunt deopotrivă interesaţi de bunul mers al aceleiaşi afaceri. Chiar dacă numai unul dintre ei este proprietarul în acte al afacerii, ceea ce contează în asociere este aspecutul subiectiv, intern, felul cum fiecare dintre părţi percepe afacerea şi rezultatele obiectivului comun. Comunitatea de obiectiv şi implicarea comitentului derivă şi din remuneraţia prin comision: cu cât se va strădui mai mult şi va fi mai eficient în realizarea obiectivului sau afacerii, cu atât va câştiga mai mult. E adevărat că de cele mai multe ori comitentul, nu are riscurile comisionarului, dar el are de cele mai multe ori riscurile de a face anumite cheltuiei fără a pute să le acopere apoi (de ex agentul care vinde produse: cheltuieli cu deplasarea, cu publicitatea, transportul poate şi depozitarea, forţa de muncă etc).

De asemenea considerăm că prin exploatearea dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi a drepturilor de creaţie (intelectuală şi industrială) se realizează asocieri dacă ele sunt realizate sub formele: locaţiunii (uzului), arendei (uzufructului), exploatării (inchirierii) de bunuri mobile neconsumptibile (uz), licenţierii (deci nu vâzării patentului, şi nici a transferului unic şi pe toată durata vieţii a exploatării economice a dreptului de autor, cu plata o singură dată la momentul achiziţiei-licenţierii; important este deci ca între cele două părţi să se păstreze motive de colaborare pe parcursul exploatării, de cointeresare în a face ca fiecare să depună diligenţe pentru o cât mai profitabilă exploatare şi obţinere de beneficii).

4. Precizări finale Desigur numărul formelor de asociere umană în vederea realizării

optime a unor obiective comune este mult mai mare decât cele tratate în prezentul articol. Dacă mai adăugăm al aceasta şi faptul că acest număr se află în continuă creştere datorită dinamismului vieţii socio-economice, pe care structurile juridice sunt chemate a o urma îndeaproape, costatăm astfel că aspectele tratate de noi în materialul de faţă reprezintă un îndrumar, deopotrivă pentru jurişti şi – mai ales – pentru practicienii sau viitorii profesionişti (actualmente studenţi) din alte domenii.

Am dorit în primul rând să surprindem fundamentele de esenţă ale unora dintre cele mai importante structuri juridice asociative, dar totodată să arătăm că fiecare întreprinzător (singur sau prin intermediul unui jurist şi a unui contabil) poate fi el însuşi creator de noi formule în domeniu.


274

Dacă ne este permisă o parabolă, am putea spune că, practic, legiuitorul a oferit ca exemplu doar câteva dintre combinaţiile-cadru care creează reţete pentru eficientizarea acţiunilor umane în viaţa socio-economică. Dar că rămâne fiecăruia libertatea ca, în această bucătărie mare a economiei globale, să aleagă din cămara legislativă componentele dorite şi să combine formule inovative de preparate societare, cât mai adaptate cerinţelor particulare ale afacerii/ activităţii proprii, într-un mediu politico-administrativ, financiar-fiscal, social-uman şi economic dat. Prof.univ. Aurelian Burcu Preşedinte, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Prof.gr.I Ştefan Neamţiu Expert contabil, membru CECAR, Colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Prof.gr.I Alexandru Burcu Profesor metodist, Colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Ec. Zoltan Deszo Racz Expert contabil, membru CECAR, Colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

Date post:	29-Aug-2019
Category:	Documents
Upload:	duongngoc
View:	229 times
Download:	0 times

COMUNITATEA ŞI MEDIUL DE AFACERI - liceul-spiru-haret.ro™i_mediul_de... · comunitatea Şi...

Documents