Comunitatea românească din Ucraina și drama școlilor cu ... · PDF file1940-1989, cu...

Mesager bucovinean, Anul XII, nr. 3 (47), 2015 1

Comunitatea românească din Ucraina și drama școlilor cu predare în limba

maternă

Ștefan HOSTIUC

Editorial

În curând Ucraina va marca împlinirea unui sfert de secol de independență și suveranitate, iar comu-nitatea românească din Ucraina, dispariția, în aceas-tă perioadă, a circa unui sfert din numărul de școli cu predare a materiilor în limba română. Ce frumos bilanț pentru țară și ce tristă pierdere pentru minori-tatea românească. Cine a putut să creadă la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 ai secolului trecut, când cot la cot cu patrioții ucraineni luptau pentru li-bertate și confrații lor români, că rezultatele victori-ei se vor solda, peste un pătrar de veac, cu asemenea pierderi pentru cei din urmă. Oricât de frumoase ar fi vorbele rostite de ofi ciali la tribuna manifestărilor culturale ale românilor bucovineni privind politica de promovare a valorilor naționale românești și de păstrare a identității elementului românesc, faptele vorbesc tocmai invers, despre o politică de slăbire a acestui element prin dispariția școlilor cu predare în limba română sau prin transformarea acestora în școli mixte, prin reducerea drastică a orelor de ro-mână și scoaterea din programa școlară a materiei ”literatura română” în favoarea unui curs integrat de literatură amestecată, care șterge din memoria ele-vului însuși noțiunea de literatură națională. La în-ceputul anilor 90 românii bucovineni se bucurau că au scăpat de sovietici și nu vor mai fi discriminați, limba română va intra în drepturile ei în școli, iar literatura română nu va mai fi înghesuită în același manual cu autori străini încât să nu mai înțelegi ce literatură studiază copiii românilor în școlile lor. Dar pe lângă problemele acestea specifi ce tuturor româ-nilor din Ucraina, indiferent de regiunea în care lo-cuiesc, mai apar și altele, și mai grave. De fapt, nu apar, ci reapar. Pentru că fenomenul la care ne vom referi în continuare e moștenit de la predecesori, de la politica lor caracterizată prin sloganul ”Divide et impera!”, care i-a pricinuit atât de mult rău Ucrai-nei, dar de care unii ofi ciali se mai folosesc în rapor-turile cu minoritarii. După ce românii din Ucraina – indiferent de specifi cul lor regional, bucovinean, maramureșean sau basarabean – s-au văzut scăpați

de ”modovenizare” (citește: dezromânizare), iată că sunt nevoiți să se confrunte din nou cu fantoma ”moldovenismului” desuiet. Tocmai când credeam că, gata, o asemenea gogomănie cu două limbi și două popoare distincte – român și moldovean – a ră-mas îngropată în istorie, ea învie din morți, ca o ve-ritabilă stafi e, și începe să bântuie prin ministere și departamente care-i găsesc loc în programe școlare și în tot felul de instrucțiuni și recomandări deochea-te. Iar când românii din sudul Basarabiei, unde stafi a a pus stăpânire pe situație, au încercat să lămureas-că lucrurile și au trimis un memoriu președintelui țării cerând unifi carea programelor didactice pentru școlile române / moldovenești, reacția autorităților a fost identică cu cea a predecesorilor sovietici – ce spun lingviștii nu contează, politicumul rezolvă tot. Numai că în trecut argumentele erau căutate la Moscova, iar acum, la Bruxelles. Cine ca cine, dar Europa să se lase păcălită de un legislativ comunist din Republica Moldova, și să-i recunoască aberația lingvistică, e ceva foarte greu de înțeles. Deși e ca-ducă demult, ofi cialii ucraineni se prevalează de recunoașterea de către Carta limbilor europene a limbii moldovenești ca limbă a unui stat. Chiar dacă nu mai este limba acelui stat, ofi cialii ucraineni con-tinuă să o justifi ce prin citate din faimoasa Cartă a limbilor, nerevizuită încă, deși s-ar cădea demult să fi e, cu luarea în considerare a noului statut al limbii de stat din Republica Moldova. După atâtea vrăjeli servite de ofi ciali drept argumente imbatabile, poți să te mai miri de inconsistența răspunsului primit de Asociația național-culturală ”Basarabia” a româ-nilor din regiunea Odesa la Memoriul foarte argu-mentat trimis la Kiev?! Ce a putut să citească acum e oarecum pereche cu ce ar fi putut să citească și în trecutul odios. Deosebirea este una singură. Atunci nu puteai să scrii memorii, pentru că nimereai la zdup. Acum memoriile pe care le scrii nimeresc la coș. Vorba lui Vladimir Ilici, care se pare că nici nu e originală, istoria se dezvoltă în spirală. N-ai ce să-i faci. Cu legile dialecticii nu te joci.

2 Mesager bucovinean, Anul XII, nr. 3 (47), 2015

Probleme de lingvistică

În ultimele decenii s-au întețit discuţiile în legătură cu denumirea corectă a limbii de stat (ofi ciale) a Republicii Moldova, al doilea stat românesc apărut după destrămarea Uniunii So-vietice în 1991. Lingvistic vorbind, nu este un secret că limba vorbită în popor de populaţia majoritară din Republica Moldova nu se deo-sebeşte, structural, cu nimic de limba română – una dintre limbile romanice, urmaşa directă a limbii latine (ca şi sarda, dalmata – azi dispăru-tă, italiana, retoromana, franceza, occitana, ca-talana, spaniola, portugheza), defi nită de cele-brul academician Alexandru Rosetti ca nefi ind altceva decât „limba latină vorbită în mod neîn-trerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia supe-rioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”. Nici un lingvist din străinătate, cu ex-cepţia celor sovietici și a unora dintre urmașii „postsovietici” ai acestora, nu include în aceas-tă „listă” a limbilor romanice (sau „neolatine”) „limba moldovenească” ca „obiect lingvistic se-parat de limba română”.

Cine și de ce a inventat ”limba moldovenească”

Sintagma politizată „limba moldovenească ca nouă limbă romanică” a fost impusă, în mod dictatorial, de I. V. Stalin şi de „lingviştii subju-gaţi lui” pentru a „contrapune” României noua formațiune ”statală” – „Republica Sovietică So-cialistă Moldovenească”, apărută după răpirea Basarabiei de către URSS în 1940. România era atunci un „stat burghez”. Dar și după ce a deve-nit „ţară a democraţiei populare”, ea și-a dobân-dit repede faima de „aliat rebel al Moscovei”, astfel încât Kremlinul a pus și mai tare accentul

pe ”moldovenismul” basarabean. Puțină lume ține minte că, în anii 1924-1940, pe malul stâng al Nistrului a existat, în cadrul Ucrainei Sovieti-ce, o „Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească” creată în „scop politic cu băta-ie lungă”, pentru a face posibilă, în viitor, când va fi cazul, alipirea Basarabiei la „această for-maţiune a moldovenilor”. Și cazul a apărut după semnarea cunoscutului pact nedrept Ribben-trop-Molotov din 23 august 1939.

În Marea Enciclopedie Sovietică (Большая Советская Энциклопедия, 2-е издание, 1955), volumul XXVIII, există un articol de-dicat Republicii Sovietice Socialiste Moldo-veneşti, care conține și unele informații despre „limba moldovenească”. Potrivit autorilor, ea ar „face parte, împreună cu româna, din gru-pul limbilor romanice orientale”, fi ind „extra-ordinar de apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române care se vorbeşte în Moldova (Republica Populară Română) dintre Prut şi Carpaţi”. Îmbinarea de cuvinte „limba moldo-venească”, ca idiom independent de limba ro-mână, a apărut pentru prima dată în literatura ştiinţifi că sovietică la începutul anilor ’50, în manualul Introducere în lingvistica romanică a lui M. V. Serghievski (1), editat în 1952, şi s-a păstrat în toată perioada sovietică. Politica de contrapunere a celor două limbi, dintre care una („limba moldovenească”) era creată artifi -cial pentru a justifi ca răpirea Basarabiei de la România, a fost ațâțată mereu de conducătorii sovietici, câtă vreme Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu își permiteau „abateri ere-tice” de la „drumul construirii socialismului” în versiunea promovată de URSS. În „perestroika târzie” a lui Gorbaciov (1990-1991) adevărul ştiinţifi c parcă fusese restabilit. „Republica So-vietică Socialistă Moldovenească” își schimbă

Considerații privind denumirea științifi că a limbii române în raport

cu graiul moldovenesc

Sergiy LUCHKANYN



denumirea în „Pepublica Sovietică Socialistă Moldova”, cu limba de stat română , iar în 1991, când s-a dizolvat Uniunea Sovietică, Moldova dintre Prut şi Nistru şi-a proclamat indepen-denţa, ca stat membru al Comunităţii de State Independente („Содружество Независимых Государств”) şi al ONU.

În ziua de 27 aprilie 1995, Preşedintele Re-publicii Moldova, Mircea Snegur, a prezen-tat Parlamentului moldovean mesajul intitulat „Limba română este numele corect al limbii noastre”, în care se sublinia: „Ştiinţa lingvisti-că dovedeşte că vorbirea noastră, graiul nostru moldovenesc constituie doar una din varietăţile întregului glotic care are un singur nume gene-ric: «limba română». Limba română este nume-le corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scrise. Acestea sînt noţiuni binecunos-cute în întreaga lume şi ar fi o mare eroare dacă nu ar fi şi la noi însuşite în şcoli, licee, instituţii, universităţi, academii” (2).

Dicționarul moldovenesc-românesc ― o aberație lingvistică

Dar în timp, denumirea ofi cială a limbii mol-dovenilor a revenit în discuția politicienilor ca „limbă moldovenească” separată de limba ro-mână, iar la Chişinău a apărut chiar un Dicţio-nar moldovenesc-românesc (sic!), semnat de di-alectologul moldovean Vasile Stati, „absolvent al unor institute de învățământ superior din Chi-şinău şi Moscova, membru în numeroase comi-tete şi comisii” (3). Și în manualul „Introducere în lingvistică”, scris de lingvistul ucrainean M. P. Kocergan se face referire la ”limbă moldove-nească”: „Limba moldovenească, localizată în Moldova şi în unele ţări vecine. Numărul vor-bitorilor depăşeşte 2 500 000 de oameni. Este foarte apropiată de română, de aceea mulţi o consideră ca variantă (dialect) a limbii române. Limba literară în întregime s-a format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Scrisul pe baza alfabetului chirilic a fost înlocuit în 1989 de al-fabetul latin” (4).

Din punct de vedere ştiinţifi c, despre limba română ca denumire tradiţională a limbii mol-dovenilor s-au pronunţat mulţi lingvişti celebri, printre care Eugen Coşeriu, „doctor honoris causa” al mai multe universităţi din lume, in-clusiv al Universităţii de Stat din Moldova, originar din Mihăileni, Rîşcani, italianul Carlo

Tagliavini (încă în 1956) (5), neuitatul nostru dascăl Stanislav Semcinski (1931-1999), mem-bru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Repu-blicii Moldova, doctor honoris causa al Uni-versităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, ale cărui lucrări lingvistice se disting printr-o ex-traordinară claritate în concepţie şi exprimare, conțin o bază solidă de fapte și date științifi ce și prezintă un real interes nu doar pentru lingvis-tica ucraineană, ci și pentru istoria lingvisticii româneşti (6).

Pretinsa „limba moldovenească” nu este de-cât limba română literară, scrisă, în perioada 1940-1989, cu alfabet rusesc uşor modifi cat în timp (secolul XVIII – începutul secolului XX), numit impropriu alfabet chirilic. Aici vom face o paranteză pentru a lămuri problema alfabe-tului. Alfabetul chirilic s-a folosit în scrierile slavone. L-au utilizat și românii până în 1860-1863. Literele alfabetului impus limbii române în Basarabia nu au fost literele cu care s-au scris cronicile slavone sau moldave, ci alfabetul rus cu mici adaptări pentru a fi aplicat limbii ro-mâne, cum a fost aplicat și limbilor din repu-blicile asiatice ale URSS-ului. În momentul de faţă, această deosebire de alfabet – rusesc sau latin – nu mai există pentru limba română vor-bită în stânga Prutului. Ea nu a existat nici în stânga Nistrului, în perioada sovietică 1931-1938/39, când s-a dat undă verde alfabetul latin în „Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească”.

Există grai sau dialect moldovenesc, dar nu există limbă ”moldovenească”

Îmbinarea de cuvinte „limba moldoveneas-că” poate fi folosită din punct de vedere strict lingvistic numai în sensul denumirii „graiului (dialectului) moldovenesc al limbii române”, pentru că, la nivelul fonetic şi lexical al limbii române vorbite în Moldova (nu și în fondul ei


lexical principal) există, fi rește, forme dialecta-le specifi ce zonei, dintre care unele apărute sub infl uenţa limbii ruse. Bineînţeles, graiul (dialec-tul) moldovenesc îşi păstrează coloritul, speci-fi cul, accentul (este „mai moale”), frumuseţea, așa cum se vede și în unele opere ale lui Emi-nescu, Creanga, Sadoveanu. Tot așa și dialectul sud-vestic al limbii ucrainene contemporane e oglindit în mod strălucit în opera clasicilor li-teraturii ucrainene Iuri Fedikovici (1834-1888), Vasil Stefanik (1871-1936), Olga Kobîleanska (1863-1942) etc., originari din Galiţia sau Bu-covina. Trebuie să subliniem aici că, în confor-mitate cu principiile dialectologiei ştiinţifi ce, diferenţele nerelevante din sferele periferice ale vocabularului nu pot servi drept argumen-te pentru demonstrarea existenței unei limbi separate de limba literară standard. Se ştie, din lingvistica generală, că structura gramaticală (morfologică și sintactică) constituie particu-laritatea repre-zentativă a unei limbi, ea fi ind foarte rezistentă la împrumuturi-le străine. Dacă se întâmplă să se amestece gra-matica a două limbi, una dintre ele dispare de pe glob. Iar grama-tica limbii vor-bite de cetăţenii Republicii Mol-dova, precum şi de populaţia română din Ucraina (regiunile Cernăuţi, Odesa și Transcarpatia) este identică cu gramatica limbii române contemporane. Cât despre dicţionarul „moldovenesc-românesc” al lui Vasile Stati, acesta, așa cum subliniază An-dra Şerbănescu, „este, lingvistic vorbind, o car-te fără valoare ştiinţifi că. Politic vorbind, este o încercare primitivă de manipulare” (7).

Dovezi pertinente de folosire a termenului ”limba română” pentru toți moldovenii,

indiferent de cetățenie și loc de traiUneori, în sprijinul așa-numitei „limbi

moldovenești” ca limba maternă a moldove-nilor, se fac referiri la cronicarii moldoveni

Grigore Ureche și Miron Costin, care au scris despre ea, sau la fostul domnitor moldovean Di-mitrie Cantemir („Descriptio Moldaviae”). Dar cei care recurg la acest procedeu uită, sau se fac a uita că, până în secolul al XIX-lea, dialectolo-gia încă nu se constituise într-o disciplină ştiin-ţifi că de studiu, iar limba, ca orice altă categorie istorică, s-a afl at în continuă schimbare. De ace-ea, exemplele din limba secolelor XVI, XVII, XVIII nu pot fi folosite pentru a descrie feno-mene din limba secolului al XXI-lea. Apropo, în primii ani de după ocuparea Basarabiei de către Rusia ţaristă, care s-a întâmplat în 1812, limba literară a populaţiei autohtone din Basarabia era recunoscută ca „limbă românească”. Profesorul Stanislav Semcinski aduce în acest sens o probă imbatabilă: „În 1816, la Chişinău, a văzut lu-mina tiparului o Carte de rugăciuni, tipărită în «româneşte în exarhiceasca tipografi e a Basara-biei pentru bisericile şi preoţii moldoveni». În

1817, a fost editat în «rumâneşte» şi Ceaslovul. Pe Noul şi Vechiul Testament, editat în 1819 la Sankt-Petersburg, era indicat: «tălmă-cire româneas-că». În 1823, la Chişinău vede lumina tiparului cartea О долге п р е с в ит е р о в перед народом, care «s-au tălmă-

cit pi limba românească de pre cea în grafi e lati-nă»! În sfârșit, în 1827, la Sankt-Petersburg iese de sub tipar Gramatica rusască şi românească a lui Ştefan Margela” (8). În 1917, anul renaşte-rii naţionale a tuturor popoarelor fostului impe-riu ţarist – în Ucraina această mişcare s-a făcut simțită în activitatea Radei Centrale din Kiev, în frunte cu Mihailo Hruşevski (1866-1934), pri-mul preşedinte al Ucrainei în 1918 – , ilustrul poet, cărturar şi savant basarabean Alexei Ma-teevici (1888-1917), personalitate de o înaltă cultură şi de un talent remarcabil, care şi-a făcut studiile la Academia Teologică din Kiev în anii 1910-1914, a ținut să sublinieze în cuvântarea sa la primul congres al învăţătorilor moldoveni



din Basarabia (25-28 mai 1917): „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba (Aplauze). Unii zic că limba românească e franţuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt şi în România unii rătăciţi în ce priveşte limba, dar trebuie să se ştie că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă şi în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!”(9). Chiar şi Fridrih Engels a scris: „Если в отношении завоеваний Екатерины у русского шовинизма были ещё некоторые извиняющие – я не хочу сказать оправдывающие – предлоги, то относительно завоеваний Александра об этом не может быть и речи. Финляндия населена финнами и шведами, Бессарабия – румынами, конгрессовая Польша – поляками. Здесь уж и говорить не приходится о воссоединении рассеянных родственных племён, носящих русское имя, тут мы имеем дело с неприкрытым насильственным завоеванием чужой территории, с простым грабежом” (10). Iar V. I. Lenin, în ace-eaşi legătură, a remarcat: „…в целом ряде случаев живущие по окраинам угнетённые народности имеют своих сородичей по ту сторону границы, пользующихся бóльшей национальной независимостью (достаточно вспомнить хотя бы по западной и южной границе государства – финнов, шведов, поляков, украинцев, румын)”(11).

Problema privind denumirea tradiţională a limbii moldovenilor ca limbă română e atât de clară încât nici nu trebuie luată în discuție. Şi dacă cineva mai foloseşte îmbinarea de cuvin-te „limba moldovenească” în sensul „unei limbi separate de româna literară”, asta înseamnă că urmărește un interes politic, altfel nu se expli-ca o asemenea rătăcire. Îmi aduc aminte istoria privind denumirea limbii ucrainene, tratate în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea de unii lingvişti şi istorici ţarişti ca „di-alect al limbii ruse mari (velicoruse)”. Și acum se mai întâlnesc oameni care gândesc aşa. Câ-teodată, minciuna are în ochii mulţimii o putere mai mare şi mai convingătoare decât adevărul, spunea anticul Menandru.

Chestiunea despre aşa-numita „limba

moldovenească” este o chestiune politică ce oglindeşte o realitate politică: existenţa a doua state diferite – România şi Republica Moldova. Dar, ca să punem defi nitiv punctul pe ”i”, ni-meni nu denumeşte limba germană din Austria drept „limbă austriacă”, limba spaniolă din Ar-gentina, drept „limbă argentiniană”, sau limba engleză din Australia, drept „limbă australiană”.

Note1.Сергиевский М.В., Введение в романское

языкознание, Москва: Издательство литературы на иностранных языках, 1952; Второе издание, 1954. – с.36.

2. Revista „Limba română”, Chişinău, anul V, nr.3 (21), 1995, p.49.

3. Săptămânalul „22”, nr.704, 2-8 septembrie 2003, p.15-16.

4. Кочерган М. П., Вступ до мовознавства. За-гальні питання мовознавства. Фонетика і графіка. Лексика і фразеологія. Граматика. Мовна типоло-гія [Текст]: підруч. для студ. філол. спец. вищ. закл.освіти – Київ: Видавничий центр «Академія», 2000. – с.77.

5. Carlo Tagliavini, Una nuova lingua letteraria romanza? Il Moldavo, in Atti dell`VIII Congresso Internazionale di Studi romanzi, Firenze, 3-8 aprilie 1956. – Firenze , 1959, vol. II, p. I, p.445-452.

6. Stanislav Semcinski, Cu privire la necesitatea de a reveni la denumirea tradiţională a limbii moldovenilor, în ”Concordia”, 25 martie 2000, p.4; Stanislav Semcinski, Care este sensul îmbinării de cuvinte „limba moldovenească”?, în ”Concordia”, 27 octombrie 2001, p.3.

7. Săptămânalul „22”, nr.704, 2-8 septembrie 2003, p.15.

8. Săptămânalul ”Concordia”, 25 martie 2000, p.4.9. Alexei Mateevici, Opere. Vol. I, Ed. crit., note,

coment., variante de I. Nuţă, E. Levit şi S. Pînzaru. Tabel cronologic de S. Pînzaru.- Chişinău: Ştiinţa, 1993.- p.464.

10. К. Маркс и Ф. Энгельс, Сочинения. Издание 2, т.22 – Москва: Политиздат, 1962. – c..31.

11. В. И. Ленин, Полное собрание сочинений. Из-дание 5, т.25 – Москва, Издательствао Политической Литературы, 1969. - c.271.

Despre autor: Domnul Sergiy Luchkanyn este romanist,

doctor habilitat, profesor la Catedra de lingvis-tică generală și fi lologie clasică a Universității Naționale ”Taras Șevcenko” din Kiev



Sprijinirea învățământului în limba româ-nă în școlile din localitățile locuite compact de români este una din preocupările princi-palele ale Centrului Cultural Român ”Eudo-xiu Hurmuzachi”din Cernăuți. La ora actuală, situația învățământului secundar în școlile cu predare în limba română din Ucraina lasă mult de dorit. Ministerul Învățământului și Științei din Ucraina continuă să fi nanțeze editarea pro-gramelor de învățământ și a manualelor pentru școlile cu limba de predare „moldovenească” în paralel cu programele pentru școlile cu limba de predare română. Acest lucru se face la coman-dă politică, în susținerea vechii idei bolșevice despre existența limbii moldovenești diferită de limba română.

Acțiuni în sprijinul Memoriului societății ”Basarabia” din regiunea Odesa

Având în vedere această situație cu totul abe-rantă, președintele Asociației național-culturale ”Basarabia” a românilor din regiunea Odesa, Anatol Popescu, a adresat Președintelui și Prim-Minitrulului Ucrainei, precum și Ministrului Învățământului și Științei o propunere concretă de rezolvare a acestei probleme. La îndemnul confratelui nostru din sudul Basarabiei am for-mulat propuneri privind unifi carea programelor de învățământ ale școlilor cu limba română de predare și așa-ziselor instituții de învățământ cu limba de predare ”„moldovenească”. Memoriu-lui i-au fost anexate documente care confi rmă unitatea limbii române: decizii ale organelor su-preme din Republica Moldova privind denumi-rea corectă a limbii de stat în țara vecină, lucrări ale unor savanți remarcabili care au confi rmat prin lucrările lor unitatea limbii române.

Liderii societăților național-culturale din re-giunea Cernăuți au susținut în totalitate Apelul

confraților din regiunea Odesa adresând și ei un Memoriu similar instanțelor respective, con-siderând introducerea în circuitul didactic a materiei școlare ”Limba moldovenească” un rudiment al sistemului stalinist, iar propunerile colegilor noștri din regiunea Odesa – întru totul întemeiate științifi c.

Din păcate, răspunsul a venit cu o mare în-târziere, în septembrie 2015, și doar din partea Departamentului Învățământ mediu general și preșcolar. Pentru a-și justifi ca poziția, direc-torul acestei instituții ministeriale se limitează doar la constatarea faptului că problema pri-vind denumirea limbilor nu ține de competența Ministerului.

Având în vedere cele relatate de șeful depar-tamentului respectiv, reprezentanții societăților național-culturale din regiunea Cernăuți s-au întrunit în aceeași lună (septembrie) pentru a discuta și a lua o hotărâre privind măsurile ce se impun în sprijinul colegilor din regiunea Ode-sa. S-a hotărât alcătuirea unei scrisori în spriji-nul rezolvării problemei unifi cării programelor pentru școlile cu limba de predare română și așa-zis ”moldovenească”. Poziția societăților românești din regiune se bazează pe următoa-rele: această unifi care este în spiritul decomuni-zării și corespunde legilor adoptate anul acesta în Ucraina. Regimul totalitar stalinist susținea limba „moldovenească” din cauze geopolitice. Astăzi, acest rudiment care se numește „limba moldovenească” a mai rămas doar în Republi-ca Transnistreană, nerecunoscută de nimeni, și în câteva școli din regiunea Odesa. Unitatea limbii române e confi rmată de savanții Aca-demiei Române, Academiei de Științe a Re-publicii Moldova, Universității Naționale T. Șevcenco din Kiev, de lingviști din Germania și Rusia. Nimeni nu interzice vreunui om să

coala românească din Ucraina

Învățământul în limba română: o problemă serioasă a sistemului școlar

din Ucraina, ce necesită rezolvare

Arcadie MOISEI


se identifi ce moldovean, dar limba e una – cea română. Recunoașterea acestui fapt ar conduce și la economisirea anumitor resurse fi nanciare. Dublarea editării programelor și manualelor pentru școlile cu predare a materiilor școlare în limba română și „moldovenească” pe lân-gă faptul că e o absurditate, mai costă și bani. Unifi carea ar crea condiții pentru participarea elevilor din școlile cu limba română de predare din Ucraina la olimpiade și la alte acțiuni pan-ucrainene de evaluare a calității învățământului. De asemenea, ea ar permite ca perfecționarea cadrelor didactice care predau materiile școlare în limba română să se facă într-un centru pan-ucrainean unic.

Memoriul Societăților românești către șeful Administrației Regionale de Stat și răspunsul Administrației

Fiindcă ridică probleme serioase, situația din sistemul învățământului în limba română din re-giunea Cernăuți a determinat societățile cultura-le din ținut să redacteze ele însele un Memoriu către Administrația Regională de Stat și să ceară o audiență la șeful Administrației. Problemele semnalate în Memoriu au fost dezbătute la în-trunirea din 18 septembrie anul curent a lide-rilor societăților național-culturale românești din ținut cu conducerea regiunii Cernăuți – Oleksandr Fișciuk, șeful Administrației Regio-nale de Stat, și Mihail Gainiceru, președintele Consiliului Regional. La dezbateri au participat, de asemenea, conducători și experți din Depar-tamentul regional în chestiunile Învățământului și Științei, de la Institutul regional de studii pe-dagogice postuniversitare, rectorul Universității Naționale Iurii Fedcovici din Cernăuți, șefi i secțiilor raionale de învățământ din Herța, Hli-boca, Noua Suliță și Storojineț, directori de școli cu limba română de predare din regiune. Concluzia generală a acestei aprinse discuții poate fi redată laconic : majoritatea probleme-lor existente în școlile românești din regiunea Cernăuți își aștept rezolvarea.

Răspunsul în scris la memoriul în cauză, pri-mit la fi nele lunii octombrie, nu prezintă o mare noutate. Șefa Departamentului Învățământ și Știință, doamna Oxana Paliiciuk, a făcut o con-statare a situației existente, făcând trimiteri la diverse acte și adrese ofi ciale emise de Minis-terul de resort din Ucraina, care, după părerea

Dumneaei, sunt respectate întru totul. În scri-soarea pe care ne-o trimite, domnia sa încearcă să ne convingă că ”în sistemul învățământului din regiune lipsește discriminarea după criteriul de limbă”. Dacă este așa, atunci de ce s-a ajuns la situația ca din cele 91 de școli cu limba româ-nă de predare existente în regiune la data pro-clamării independenței Ucrainei au rămas acum doar 63 școli? Cum poate Administrația Regio-nală de Stat să explice această reducere drastică, într-un pătrar de secol? Nu avem încredere nici în exactitatea acestui număr de școli comunicat de funcționarii Departamentului de resort. Noi credem că el e și mai redus. Apoi, cum se ex-plică oare aprecierea incorectă a rezultatelor la evaluarea externă independentă a școlilor noas-tre la limba ucraineană? Doamna Paliiciuk ne tot repetă mereu același lucru: totul depinde de voința părinților. Atunci de ce dorința părinților din Cernăuți de a avea o grădiniță de copii cu limba română de predare și educare nu e reali-zată? Dumneaei ne spune că chestiunea respec-tivă nu se afl ă în competența Departamentului. Cum adică, situația din cele 54 de școli și 54 de grădinițe de copii din Cernăuți nu se afl ă în competența doamnei Paliiciuk?! Închiderea sau suspendarea școlilor primare din zona rurală, ni se spune, precum și predarea limbii române în satele cu populație română în proporție de peste 10% , predarea istoriei și culturii popo-rului român în școli depind de administrațiile școlilor de acolo și de părinții copiilor ce învață în ele. Adică nu depind de departament. Crea-rea condițiilor speciale pentru protecția școlilor minorităților naționale, pe care noi o propunem, este considerată de doamna Paliiciuk «în afa-ra legii» și nu dorește să transmită propunerea


Tabăra de vară ”Acasă la noi”, Zlatna, județul Alba Iulia, cu 40 de participanți din partea Societății pentru Cultură Românească ”Mihai Eminescu” din Cernăuți


noastră Ministerului de resort. Nu doresc cei de la Departament să transmită la Minister nici propunerile noastre vizând cursul integral de li-teratură universală, prin care studierea literatu-rii române este redusă la minimum. Reiese că și contactul nostru cu Kievul depinde de modul în care Domnia sa înțelege propunerile noas-tre. Dacă le consideră incorecte, nu le transmite instanței superioare, ca nu cumva să le afl e șefi i. Că, vezi Doamne, șefi i trebuie să audă doar vești bune!

Propunerile noastre privitoare la predarea limbii române cer schimbări în structura ele-mentului variativ-invariativ, ce depinde de Mi-nister, dar nu va fi făcută nici o mișcare, din par-tea funcționarilor regionali, pentru a se aduce la cunoștința instanței superioare situația pro-blematică ce s-a creat în învățământul din regi-une. În acest fel, Departamentul de învățământ și știință din cadrul Administrației Regionale de Stat baricadează dialogul nostru cu Kievul în privința problemelor ridicate de situația școlilor bucovinene cu limba română de predare, care, până la urmă, trebuie să fi e cunoscută, în adevă-rul ei faptic, și rezolvată conform prevederilor constituționale. Deducem din atitudinea acestei doamne, șefă de departament, că dânsa își de-clină responsabilitatea rezolvării constructive a chestiunilor legate de situația în care se afl ă școlile și grădinițele noastre. De ce? Nu cum-va pentru a stimula tacit, în continuare, crearea școlilor mixte (bilingve)?

Scrisoarea de răspuns e o constatare a situației actuale a raportului Departamentului de învățământ și știință al Administrației față de școlile și grădinițele populației vorbitoare de limbă română din ținut. E o dovadă a indiferenței și nedorinței de a participa constructiv la rezol-varea problemelor din învățământul în limba

română. Totodată e și expresia lipsei de profesi-onalism. Există – de ce să nu o spună direct și să se tot ascundă după deget! – o dorință extraor-dinară a ofi cialilor de a unifi ca total școlile sub umbrela aceeași limbi de predare și, totodată, o nedorință evidentă a Departamentului cu prici-na de a lua în considerație specifi cul activității într-un mediu plurietnic și multicultural. Se poate vedea cu ușurință că ofi cialii locului sau poate și de grad mai înalt percep minoritățile naționale ca pe un factor exotic, ca pe o verigă slabă care cu timpul se va ucrainiza.

Evaluări incorecte și inechitabileÎn timpul discuțiilor de la Administrația

de Stat pe tema învățământului din școlile românești din ținut a fost ridicată și proble-ma privind rezultatele evaluării externe inde-pendente la limba ucraineană și analiza făcută de Departamentul de învățământ din cadrul Administrației.

În cursul verii și, într-un crescendo pronunțat, spre sfârșitul lunii august (după conferința pedagogică regională) se manifestă și indignarea profesorilor de limba ucraineană din școlile cu limba română de predare. Pro-blema e că asupra școlilor cu predare în limba română s-a făcut o critică dură privind rezulta-tele slabe demonstrate la evaluarea externă in-dependentă la limba ucraineană care, din anul de învățământ precedent, a devenit obligatorie pentru absolvenții școlilor medii din Ucrai-na, indiferent de specifi cul național (etnic) al școlilor absolvite. Profesorii de ucraineană din școlile cu predare română au pus întrebarea de ce școlile lor sunt puse pe același ”cântar” cu școlile cu limba de predare ucraineană. Or, nici condițiile inițiale ale evaluării, nici procesul de învățământ în aceste școli nu sunt similare. Chiar și programele de învățământ, adoptate de Ministerul Învățământului și Științei, în aceste două tipuri de școli, diferă. Pentru școlile cu limba de predare a minorităților naționale există programe speciale.

Programele de învățământ pe anul de 2015/2016 prevăd, pentru clasele primare cu limba de predare ucraineană, ca număr de ore la disciplina ”Limba ucraineană”, pentru clasele I-IV, câte 7 ore pe săptămână (în total - 28 de ore). Pentru clasele primare cu predare în limba română aceleași programe prevăd: 3 ore pentru


O întrunire la Centrul Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi”


clasa I, alte 3 ore pentru clasa II, câte 4 ore pen-tru clasele III și IV. În total pentru toate patru clase primare din școlile cu predare în limba ro-mână sunt prevăzute 14 ore de limba ucrainea-nă. Acum să facem comparație între numărul total de ore de limbă ucraineană de la școlile cu limba de predare ucraineană (28 ore) și numărul de ore pentru aceeași materie școlară la școlile minorităților naționale (14 ore). Diferența e iz-bitoare: dacă majoritarii au la dispoziție 28 de ore pentru a învăța limba maternă, minoritarii au 14 ore pentru a învăța limba statului. Se pune întrebarea de ce elevii care studiază limba ucrai-neană ca limba maternă trebuie să fi e puși în situația de a concura cu elevii care învață limba ucraineană ca limbă de stat, nu ca limbă mater-nă, în care comunică între ei și în comunitatea din care fac parte. Micuții de origine ucrainea-nă care frecventează școli cu limba de predare ucraineană mai au la dispoziție și ore de citire (altă materie școlară) la care textele sunt tot în limba ucraineană. Apoi mai și comunică în ca-drul comunității ucrainene în limba ucraineană. Așadar, bazele cunoașterii mai bune a limbii ucrainene se pun chiar de la început la elevii de origine ucraineană. Mai trebuie să ținem seama și de faptul că în grădinița de copii pregătirea preșcolarilor pentru școlile cu limba ucraineană de predare se face tot în limba ucraineană. Iar elevii clasei 1 din școlile românești care și-au ales limba de predare ucraineană nici nu au ma-nuale în acest an de învățământ.

În clasele medii și superioare numărul ore-lor de limbă ucraineană se egalează pentru ambele tipuri de școli. Cei din conducerea învățământului au apreciat că nivelul însușirii limbii de stat pentru elevii români e asemănător cu acela al însușirii limbii materne pentru ele-vii ucraineni. În clasele mijlocii, predarea unor teme de gramatică ucraineană depășește preda-rea acelorași teme de gramatică română (altfel spus, elevii români studiază subiectul și predi-catul mai întâi în limba ucraineană), iar aceasta face mai difi cilă însușirea materialului. De unde rezultă că nimeni nu se ocupă în mod profesio-nist, conform științei didactice, de acomodarea elevilor din satele românești la specifi cul limbii ucrainene. Totul se predă exact ca pentru ucrai-neni. Nici la Universitatea cernăuțeană, nici la Institutul de studii pedagogice postuniversitare nu se ia în considerație specifi cul predării limbii

ucrainene în școlile cu limba de predare a obiec-telor în limba română.

Valul cel mare al indignărilor a fost provo-cat de aprecierea incorectă, dată publicității la conferința pedagogică regională de către doamna Oxana Paliiciuc, director al Depar-tamentului de învățământ și știință din cadrul Administrației de Stat. Analiza lipsită de simț pedagogic, prin negarea stării adevărate a lu-crurilor din școlile cu diferite limbi de predare, reduce la zero specifi cul instructiv sub aspect metodic și pedagogic.

În urma dezbaterilor conducerea regiunii a recunoscut incorectitudinea efectuării unor asemenea evaluări și a promis că pe viitor va fi respectat specifi cul școlilor cu predare în limba română. Să vedem cum se va ține de cuvânt.

Echivalarea diplomelor românești: o problemă încă nerezolvată până la capăt

La începutul anului de învățământ 2015-2016 apare în mass-media Carta reformei învățământului în Ucraina, elaborată de un grup de experți ai Ministerului Învățământului și Științei. Ea prevede pași concreți în vederea realizării reformei învățământului. Departa-mentul de învățământ din cadrul Centrului cul-tural român ”Eudoxiu Hurmuzachi” a conside-rat necesar să participe la dezbaterile privind proiectul respectiv, câtă vreme el are tangențe nemijlocite cu procesul de instruire din școlile noastre. Documentul prevede trecerea din nou la învățământul mediu de 12 ani. Or, această trecere se face fără a fi fost discutată public. Și asta pentru că nu prea demult s-a renunțat la acest sistem. Mult mai bine ar fi ca și noi să pro-cedăm la fel cu țările din Uniunea Europeană și să simplifi căm programele școlare, având în ve-dere suprasolicitarea elevilor care, fi ind minori


La stejarul lui Ștefan cel Mare din Codrii Cosminului


au săptămâna de lucru mult mai încărcată decât persoanele adulte.

Introducerea unui nou model de fi nanțare a școlilor după principiul banii vin după copii amenință cu pericolul dispariției școlile primare cu limba română de predare. În patru raioane cu populație română compactă există 21 de școli primare. Conform proiectului discutat, dacă nu vor fi 10 elevi în clasele I-V, acestea vor fi în-chise. Exemplul suspendării școlilor din Lunca și Gherghiligeni, raionul Herța, ne demonstrea-ză cât de păguboasă este ”optimizarea” pentru școlile minorităților naționale. În tot proiectul nu găsim nici o propoziție în apărarea școlilor minorităților naționale. Lor trebuie să li se asi-gure, totuși, un sistem special de protecție.

Bogăția și puterea Ucrainei depinde în mare măsură de respectarea caracterului ei pluralist. Unifi carea sub un singur calup lingvistic nu poate decât să o sărăcească. De ce să ne izolăm de lumea civilizată către care năzuim.

Un obstacol serios în afi rmarea profesională a celor ce și-au făcut în străinătate studiile su-perioare și medii de specialitate îl ridică modul în care Ministerul nostru înțelege procedura de nostrifi care (adică, de recunoaștere și echivala-re) a actelor de studii. Deși s-au semnat acorduri interguvernamentale între Ucraina și Republica Moldova, respectiv, Ucraina și România privind recunoașterea reciprocă și echivalarea actelor de studii, procesul nostrifi cării e frânat prin ba-riere birocratice aproape de neînvins, cheltuieli bănești uriașe, studii de perfecționare de lungă durată și examene, toate plătite de solicitanți.

În rezolvarea acestei probleme avem nevoie de ajutorul deputaților poporului din Ucraina, de susținerea ambasadelor României din Ucrai-na și Republica Moldova.

O inițiativă a Departamentului școlar al Centrului Cultural Român

”Eudoxiu Hurmuzachi”La 19.09.2015 sub egida Centrului Cultu-

ral Român ”Eudoxiu Hurmuzachi”, în cadrul departamentului școlar, a fost constituit grupul Curioșii. E un grup de elevi de la patru instituții cernăuțene de învățământ cu limba de preda-re română (gimnaziul nr. 6, școlile nr. 10,13 și 17) - amatori de drumeții, precum și curioși de a-și cunoaște istoria ținutului natal și a po-porului său. Botezul curioșilor a avut loc în pitoreasca localitatea Valea Cosminului, care are și un trecut istoric glorios. Coborând din

partea Tărășenilor pe jos pe veciul drum cu cur-be șerpuitoare, tinerii etnografi au vizitat memo-rialul ostașilor căzuți pe câmpul de bătaie în anii Primului război mondial (1914 – 1918). Aici au auzit o povestire captivantă despre luptele înverșunate care au decurs în ținutul nostru, des-pre jertfele omenești colosale, despre inițiativa venită în anii 1930 de a aduna într-un singur loc osemintele ostașilor, împrăștiate prin câmpuri și păduri din jurul orașului Cernăuți (satele Boian, Lihăceni, Mahala, Ostrița, Valea Cosminului, Răchitna, Rarancea, Tărășeni). Aici și-au găsit locul ultimei odihne 3744 de sufl ete omenești, printre care și a românilor din armata austriacă. Loc de instituire solemnă a grupului Curioșii a fost ales Stejarul lui Ștefan cel Mare din Codrul Cosminului. În freamătul pădurii bătrâne parcă auzeam buciumele moldovenilor care în 1497 i-au pedepsit cotropitori. Aici, Curioșii au ho-tărât să se ocupe sistematic de studierea istoriei poporului român, să călătorească prin cele mai memorabile locuri ale trecutului glorios, să-și completeze bagajul de cunostințe prin marșuri turistice și excursii. Elevii sunt sprijiniți de pro-fesorii lor Aurel Vornic, Vasile Patraucean, Cor-nelia Medvidi și Ion Abobuțoaie. Următoarea expediție a avut ca obiectiv dealul Țeținei, unce se mai păstrează un urmele unui donjon de apă-rare, ridicat pe timpul lui Petru Mușat.

Ne vom strădui ca acest vlăstar al speranței în educarea copiilor noștri să dea roadele așteptate. La fel cum așteptăm din partea ofi cia-lilor mai multă înțelegere pentru școlile minori-tarilor români din Ucraina.

NotăArcadie Moisei este inspector în cadrul

Departamentului Învățământ al Centrului cultural român ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți


Clubul de elevi ”Curioșii”, urcând muntele Țețina


Un nou memoriu al societăților românești din regiunea Cernăuți

în apărarea învățământului în limba română

La data de 18 septembrie 2015, mai mul-te asociații culturale din regiunea Cernăuți au participat la o dezbatere privind situația învățământului în școlile cu predarea materiilor în limba română din regiunea Cernăuți, organi-zată de conducerea Administrației Regionale de Stat la cererea acestora. La întrunirea care a avut loc în sediul Administrației Regionale de Stat au participat și reprezentanți ai Departamentului de Învățământ din cadrul Administrației Regio-nale și colegi ai lor din cadrul Administrațiilor Raionale de Stat care au în subordine școli cu limba română de predare. Delegația asociațiilor românești a înmânat domului Oleksandr Fișciuc, Şef al Administraţiei Regionale de Stat Cernă-uţi, un memoriu, pe care îl reproducem integral în continuare.

Către Şeful Administraţiei Regionale de Stat Cernăuţi, Domnul FIŞCIUK O. G.

MEMORIUProcesele de integrare ce se produc în lumea

actuală globalizată, din care face parte şi Ucrai-na, accelerându-se tot mai mult și cuprinzând un număr tot mai mare de grupuri etnice, potrivit concluziei din „Cartea europeană a limbilor re-gionale şi ale minorităţilor”, reprezintă un peri-col de dispariţie pentru acestea.

Ucraina, în calitatea sa de stat ce se dorește a fi democratic, asigură şi favorizează la nivel legislativ dezvoltarea şi prosperarea fi ecărei minorităţi în parte de pe teritoriul ţării noastre, păstrarea diversităţii lingvistice şi a bogăţiei cul-turale, precum şi a valorilor noastre comune.

Românii deţin, sub raport numeric, al doilea loc între comunităţile etnice din Ucraina şi din regiunea Cernăuţi. În ţinutul nostru locurile lor de vieţuire compactă sunt raioanele Herţa, Hli-boca, Storojineţ, Noua Suliţă şi oraşul Cernăuţi. Aici activează societăţi culturale, instituţii de învăţământ cu predarea în limba română, apar ziare româneşti şi alte mijloace de informare în masă, etc.

Odată cu dobândirea de către Ucraina a in-dependenţei statale, românii nord-bucovineni sperau la o schimbare spre mai bine a condiţii-lor privind dezvoltarea naţională pentru comu-nitatea noastră vorbitoare de limba română. Din păcate, aspiraţiile noastre la mai bine, precum şi promisiunile făcute de autorităţi în ceea ce pri-veşte dezvoltarea culturii naţionale şi a limbii române s-au dovedit a fi iluzorii. Ba mai mult, în contradicţie cu art. 22 al Constituţiei Ucrainei, care nu admite restrângerea drepturilor cetăţe-nilor, românii nord-bucovineni sunt supuşi din partea autorităţilor la presiuni tot mai puternice ce afectează identitatea noastră etnică.

În scopul frânării acestui proces de restrân-gere a drepturilor românilor, drepturi consfi nţi-te de legislaţia în vigoare a Ucrainei, ne adre-săm cu acest Memoriu către D-voastră, stimate Oleksandr Grigorievici, pentru a examina o se-rie de măsuri care ar contribui la soluţionarea următoarelor probleme:

1. În regiunea Cernăuţi tot mai alarmant se face observată tendinţa de reducere a numă-rului de şcoli cu predarea în limba română. În primii ani ai puterii sovietice, în rapoartele ofi -ciale pentru Kiev fi gurau 114 şcoli cu predarea în limba română (moldovenească). Către anul 1990 numărul acestora s-a redus la 87, însă a crescut până la 91 de şcoli în anul 1995, adică în anii de independenţă statală a Ucrainei. Spre re-gret, după această dată noi în fi ecare an pierdem câte o şcoală românească, ajungând în prezent la trista cifră de 66 şcoli „româneşti”, precum şi 17 – „mixte”, adică în aceste ultime aşezămin-te de învăţământ predarea, alături de limba ro-mână, se face şi în limba ucraineană (conform datelor prezentate de directorul Departamen-tului Învăţământ şi Ştiinţă al ARS Cernăuţi din 10. 12. 2014). Acest proces bine dirijat constă în deschiderea de clase cu predarea în limba ucraineană în şcolile din localităţile cu populaţie aproape sută la sută românească. Drept urmare



a unei asemenea politici, unele şcoli din satele cu populaţie românofonă devin în exclusivitate şcoli cu predarea în limba ucraineană (de exem-plu, în localităţile Stroieşti şi Forosna, raionul Noua Suliţă). Respectivul proces de asimilare contravine total legislaţiei ucrainene în vigoare, precum şi actelor internaţionale ratifi cate de că-tre statul ucrainean. Şi, evident, nu corespunde nici într-un fel practicii europene privind rela-ţiile interetnice. Un asemenea proces periculos a fost iniţiat de către conducerea precedentă a Departamentului Învăţământ şi Ştiinţă al Admi-nistraţiei Regionale de Stat avându-şi originea în optica greşită privind rolul său în educaţia pa-triotică, dar este încurajat, din păcate, şi de noua conducere. Astfel, reieşind din cele expuse mai sus, cerem eliminarea practicii de creare a unor temeiuri artifi ciale pentru deschiderea claselor cu predarea în limba ucraineană în instituţii de învăţământ cu predarea în limba română. Cei care doresc să înveţe în limba ucraineană au la dispoziţia lor în regiune un număr sufi cient de şcoli în limba ucraineană şi, din punctul nostru de vedere nu există vreo necesitate în deschide-rea artifi cială şi nejustifi cată a claselor cu pre-darea în limba ucraineană în şcolile româneşti. Acest curs nu poate fi califi cat decât unul de ucrainizare forţată care are drept scop asimilarea românilor din Ucraina.

2. Ordinul Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei (MÎŞ) al Ucrainei nr. 461 din 25. 05. 2008 Cu privire la aprobarea Programei vizând sporirea calităţii studierii limbii ucrainene în şcolile de cultură generală cu predarea în lim-bile minorităţilor naţionale pe anii 2008-2011 prevedea trecerea pe etape a şcolilor medii cu predarea în limbile minorităţilor naţionale la predarea unui şir de discipline şcolare (istoria

Ucrainei, geografi a Ucrainei, instruirea prin muncă, educaţia fi zică, apărarea Patriei ş.a) în limba ucraineană. Dispoziţia respectivă încălca în mod fl agrant legislaţia ucraineană în vigoare în sfera drepturilor minorităţilor naţionale. În anul 2011 acest ordin şi-a pierdut valabilitatea, însă în unele şcoli din regiunea noastră, la presi-unea organelor de învăţământ, aplicarea preve-derilor acestuia continuă. Cerem încetarea unei asemenea practici ruşinoase de executare a unui ordin şi a unei programe inexistente.

3. În corespundere cu art. 53 par. 4 al Con-stituţiei Ucrainei, propunem Administraţiei Re-gionale de Stat să facă demersuri la Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei al Ucrainei în ceea ce priveşte adoptarea actelor normative şi de dispo-ziţie corespunzătoare care să interzică închide-rea, lichidarea sau reorganizarea instituţiilor in-structiv-educative cu predarea în limba română, ba chiar după necesităţi să se favorizeze deschi-derea unor asemenea aşezăminte.

4. Conform art. 7 pnc.7 al Legii Ucrainei Pri-vind bazele politicii lingvistice de stat şi art. 30 al Convenţiei asupra drepturilor copilului, să se introducă în planurile de învăţământ studierea limbii române ca disciplină obligatorie în toate clasele şcolilor cu predarea în limba ucraineană din localităţile cu o pondere de 10% şi mai mult a vorbitorilor de limba română (raionul Hlibo-ca: orăşelul Hliboca, satele Valea Cosminului, Corovia, Corceşti, Molodia, Ceahor, Tureatca, Camenca, Volcineţii Vechi; raionul Noua Suli-ţă: satul Cotileu; raionul Storojineţ: satele Dă-videni, Maidan; raionul Secureni: satul Şişcăuţi; raionul Hotin: satul Colincăuţi, conform datelor de la recensământul populaţiei din anul 2001).

5. În Regulamentul privind documentaţia ofi cială în şcolile de cultură generală, aprobat de MÎŞ al Ucrainei la 23 iunie 2000 nr. 240 se menţionează că toată documentaţia ofi cială este elaborată în limba de stat. În localităţile popula-te compact de cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale documentaţia ofi cială internă poate fi întocmită în paralel cu limba ucraineană, şi în limba comunităţii etnice respective. Cu toate acestea, în Regulamentul privind completarea catalogului de clasă pentru elevii claselor V-XI(XII) ale şcolilor de cultură generală aprobat prin ordinul MÎŞ al Ucrainei din 03. 06. 2008 cu nr. 496 prevederea referitoare la limbile minori-tăţilor naţionale în completarea cataloagelor de


Șeful Administrației Regionale de Stat, Oleksandr Fișciuk, în ședință


clasă a dispărut, ceea ce îngrădeşte substanţial dreptul comunităţilor românofone în localităţile populate compact de către acestea. Propunem să se facă demersuri către Ministerul Învăţământu-lui şi Ştiinţei în vederea restituirii normei ante-rioare care este în acord cu legislaţia în vigoare, în special, cu art. 15 al Legii Ucrainei privind minorităţile naţionale în Ucraina şi cu art. 7 pct. 6 al al Legii Ucrainei privind bazele politicii lingvistice de stat.

6. În baza art. 8 pct.1(g) al Cartei europe-ne a limbilor regionale şi ale minorităţilor să se adopte măsuri în vederea predării istoriei şi culturii poporului român în calitate de disci-plină obligatorie în toate şcolile cu predarea în limba română. Cu sprijinul Institutului de per-fecţionare postuniversitară a cadrelor didactice din regiunea Cernăuţi să se organizeze cursuri pentru profesorii de şcoală care predau istoria şi cultura poporului român, limba şi literatura ro-mână, alte discipline şcolare în limba maternă. În acest scop ar fi rezonabil să fi e invitaţi specia-lişti din Republica Moldova şi România. Pentru perfecţionarea profesorilor de limba română să fi e organizate câte două grupe pe an, deoarece în prezent există doar una cu un număr de până la 40 de persoane, ceea ce prezintă difi cultăţi atât la orele de teorie, cât şi la cele practice.

7.Conform art.8 pct.1(a) al Legii Ucrainei privind ratifi carea Cartei europene a limbilor regionale şi ale minorităţilor, art. 3 din Decla-raţia privind drepturile naţionalităţilor din Ucraina, art. 7 şi 20 ale Legii Ucrainei privind la bazele politicii lingvistice de stat este prevă-zut ca instruirea şcolară să se facă în limbile regionale sau ale minorităţilor corespunzătoare. În oraşul Cernăuţi există o singură grupă de lim-ba română la Grădiniţa nr. 1, unde sunt înscrişi copii de diferite vârste, ceea ce în mod evident, infl uenţează negativ calitatea procesului intruc-tiv-educativ. Pentru comunitatea românească de 15 mii de persoane din centrul regional situaţia respectivă este inadmisibilă, deoarece copiii lor învaţă în 4 şcoli de cultură generală. Ba mai mult, şefa acestei grădiniţe se străduieşte prin toate mijloacele să nu admită aici copii vorbitori de limba română. Solicităm deschiderea în cen-trul oraşul Cernăuţi a unei grădiniţe cu instru-irea şi educaţia în limba română (bunăoară, în baza instituţiilor preşcolare nr. 7 sau nr. 12 de pe str.O. Kobâleanskaia).

8. Legea Ucrainei privind minorităţile naţio-nale în Ucraina (art. 15) acordă reprezentanţilor

minorităţilor naţionale, asociaţiilor lor obşteşti dreptul să stabilească şi să întreţină liber rela-ţii cu persoane de aceeaşi naţionalitate, precum şi cu asociaţiile lor publice din afara graniţelor Ucrainei, să obţină din partea acestora asistenţă în vederea satisfacerii necesităţilor lingvistice, culturale şi spirituale. În contradicţie cu respec-tiva normă legislativă, în baza unei decizii ar-bitrare, cu nr. 52 din 1 martie 1993, a Direcţiei Învăţământ şi Ştiinţă a Administraţiei Regionale de Stat privind comisia de experţi pentru deter-minarea valabilităţii cărţilor în procesul de in-struire şi elaborarea de recomandări metodice pentru folosirea lor, toată literatura pentru copii, metodică sau artistică ce sosește din România sau Republica Moldova pentru instituţiile in-structiv-educative cu predarea în limba româ-nă, este pusă în faţa unor obstacole de netrecut. Practic, nici un gen de literatură pentru şcolile româneşti adusă ca donaţie din afara hotarelor Ucrainei nu este admisă aici. Exemplu: acum un an şi jumătate în vederea efectuării unei aseme-nea „expertize” în raionul Noua Suliţă au fost trimise o mie de cărţi de literatură artistică în limba română pentru biblioteca din satul Maha-la. Până în prezent, nimeni nu a obţinut nici o carte. Oare „comisia de experţi” intenţionează să citească fi ecare carte în parte din acest lot? S-a ajuns la o asemenea situaţie absurdă că di-rectorii de şcoli, din cauza hărţuielilor birocrati-ce şi nu numai, sunt dispuşi să aprecieze donaţi-ile de carte românească drept o povară, ba chiar o pedeapsă pentru şcoală, în timp ce literatura artistică în limba română din bibliotecile şcolare alcătuieşte doar 4%. Având în vedere cele spuse mai sus, solicităm anularea deciziei arbitrare a


Anatol Popescu, președintele Asociației ”Basarabia” din regiunea Odesa, la Forumul Minorităților Naționale Ucrainene, Kiev, 19 iunie 2014


Direcţiei Învăţământ şi Ştiinţă a ARS din Regiu-nea Cernăuţi şi eliminarea unei asemenea prac-tici discriminatorii faţă de populaţia românofo-nă, întrucât donaţiile de carte în limba ucrainea-nă ce se obţin din afara hotarelor ţării nu sunt supuse nici unui fel de expertize. Considerăm că directorii de şcoli, bibliotecarii şi colectivele pe-dagogice dispun de sufi cientă competenţă în ce priveşte selecţionarea literaturii necesare pentru bibliotecile şcolare.

Totodată, atragem atenţia asupra faptului că Regulamentul privind biblioteca aşezământului de învăţământ general din 14.05.1999 cu nr. 139 (pct.3.1) prevede de asemenea completarea fon-durilor de carte ale bibliotecilor şcolare cu vo-lume apărute atât în Ucraina, cât şi peste hotare. Reieşind din aceasta, solicităm crearea de con-diţii pentru asigurarea deplină a şcolilor cu pre-darea în limba română cu literatură pentru copii, artistică şi metodică în limba maternă care ar pu-tea parveni din România şi Republica Moldova.

9. Să se încetăţenească în practica de toate zi-lele participarea scriitorilor români din Bucovi-na, membrilor Uniunii Scriitorilor din Ucraina, la întâlniri cu elevii şcolilor din regiune, antrena-rea personalităţilor culturale în procesul instruc-tiv-educativ, în cel de altoire a dragostei faţă de limba maternă, istoria şi cultura poporului.

10. În şcolile româneşti, unde conform pla-nului de învăţământ se studiază două limbi stră-ine, să se menţină drept componentă invariabilă orele de predare a limbii române (clasa a V-a – 3 ore, clasa a VI-a – 3,5 ore, clasa a VII-a – 2,5 ore, clasa a VIII-a – 2,5 ore), deoarece pe contul orelor prevăzute pentru predarea limbii române se învaţă una din limbile străine.

Să se facă demersuri la Ministerul Învăţă-mântului şi Ştiinţei în favoarea susţinerii în mod obligatoriu a examenelor la limba şi literatura română în clasele promoţionale din şcolile cu predarea în limba română.

11. Să fi e anulat cursul integrat de predare a literaturii (române şi universale) şi să se revină la predarea separată a acestor discipline, în ace-laşi mod după cum se face în şcolile ucrainene: câte 2 ore pentru literatura română şi câte 2 ore pentru literatura universală. Considerăm că si-tuaţia existentă, când literatura propriului popor este pur şi simplu dizolvată în literatura altor popoare, afectează neîndoielnic calitatea învăţă-mântului şi reprezintă totodată o manifestare de

discriminare etnică a minorităţii române. 12. Pentru asigurarea tuturor şcolilor româ-

neşti cu specialişti care să posede limba respec-tivă, considerăm că este necesară deschiderea în cadrul Universităţii Naţionale din Cernăuţi a unei Facultăţi unde toate disciplinele să fi e predate în limba română, după exemplul Uni-versităţii din Ujgorod, Universităţii Pedagogi-ce din Mukacevo, Institutului Pedagogic din Beregovo.

13. Să se încetăţenească practica numirii în funcţiile de inspectori, metodişti în unităţile ad-ministrative populate compact de români (mol-doveni), precum şi a conducătorilor instituţiilor instructiv-educative cu predarea în limba româ-nă a persoanelor care posedă limba română. În această ordine de idei considerăm drept contra-productivă numirea lui Şveţ A. F., care nu stă-pâneşte limba română, în calitate de director al Şcolii de cultură generală de gradele I-III din Ostriţa, raionul Herţa. De aceea, cerem revoca-rea din funcţie a numitului director şi folosirea lui în calitate de specialist de înaltă califi care în şcolile cu predarea în limba ucraineană.

14.Considerăm ca fi ind judicios să se aplice în practică numirea în funcţia unuia dintre ad-juncţii directorului Departamentului Învăţământ şi Ştiinţă al Administraţiei Regionale de Stat a unei persoane care să stăpânească, în afară de limba ucraineană de stat, în mod obligatoriu şi limba română. Noi suntem gata să vă oferim candidatura corespunzătoare.

Stimate Oleksandr Grigorievici, Apelăm la sprijinul Dumneavoastră. Vă vom

fi foarte recunoscători pentru soluţionarea pozi-tivă a problemelor expuse mai sus, întrucât doar dezvoltarea liberă a minorităţilor naţionale, în particular, a românilor, constituie baza pentru buna înţelegere dintre comunităţile noastre, pen-tru îmbogăţirea culturală şi spirituală reciprocă, consolidarea societăţii ucrainene.

Având în vedere întâlnirile tradiţionale de până acum dintre reprezentanţii comunităţii ro-mâneşti şi autorităţile locale ale puterii de stat, solicităm o întrevedere cu D-voastră pentru o discuţie consistentă vizând problemele şcolilor cu predarea în limba română şi a învăţământului în general la o dată şi oră convenabile D-voastră.

Răspunsul la memoriul nostru îl aşteptăm pe adresa Centrului Cultural Român „Eudoxiu



Hurmuzachi”: or. Cernăuţi, str. O. Kobâleanska-ia, 9.

P.S. În caz că problemele noastre stringente nu vor găsi o soluţionare pozitivă la nivel local, ne păstrăm dreptul să facem apel către organele superioare ale puterii de stat, Preşedinţie, Rada Supremă, organizaţiile internaţionale care se ocupă de protejarea drepturilor minorităţilor naţionale. Cu respect,

Vasile TĂRÂŢEANU, preşedinte al Cen-trului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, preşedintele Fundaţiei Culturale şi de Bineface-re „Casa Limbii Române”, membru de onoare al Academiei Române, Alexandrina CERNOV, director al revistei „Glasul Bucovinei”, membru de onoare al Academiei Române, redactor şef al revistei „Glasul Bucovinei”, Vasile BÂCU, preşedinte al Societăţii pentru Cultură Ro-mânească din regiunea Cernăuţi „Mihai Emi-nescu”, Ilie T. ZEGREA, preşedinte al Socie-tăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi, Redactor şef al revistei „Septentrion Literar”, prof. doc. Aurel CONSTANTINOVICI, preşedinte al Asociaţiei Ştiinţifi co-Pedagogice Republicane


„Aron Pumnul” din Ucraina, Aurica BOJES-CU, secretar responsabil al „Asociaţiei Interre-gionale „Comunitatea Românească din Ucrai-na”, Nicolae TOMA, preşedinteal Societăţii ziariştilor independenţi români din regiunea Cernăuţi, redactor şef al ziarului „Zorile Buco-vinei”, Elisaveta PENTELICIUC, preşedinte al Uniunii Societăţilor Româneşti „Pentru In-tegrare Europeană” din regiunea Cernăuţi, Vi-talie ZÂGREA, preşedinte al Ligii Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuţi, Petru POSTEUCĂ, Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, Ilie POPESCU, preşedin-te al Societăţii victimelor represiunilor stalinis-te „Golgota” din regiunea Cernăuţi, Octavian BIVOLARU, preşedinte al Societăţii Naţionale „Golgota”, Ion BROASCĂ, preşedinte al So-cietăţii Medicilor Români „Isidor Bodea”, Vio-rica PREDII, preşedinte al Clubului Cultural-Sportiv „Dragoş-Vodă”, Nicolae HOSTIUC, preşedintele Societăţii de Cultură Românească „Grigore Nandriş”

M.B.

Foto: Nicolae Hauca


Problema limbii ”moldovenești” a apărut din nou la orizontul politicii lingvistice a statului ucrainean. Deși s-a demonstrat de atâtea ori că ”limba moldovenească” e o invenție stalinistă cu rădăcini vechi în trecutul țarist al Rusiei Mari, care a adus atâta rău Ucrainei, și că miza ei a fost cotropirea Moldovei în granițele ei istorice, ea a reapărut recent în programele școlilor cu preda-re în limba română din Ucraina. E de necrezut că o țară care aspiră la integrarea europeană să se folosească de o limbă care, practic, nu există, pentru a dezbina, prin așa-zișii purtători ai ei, o comunitatea etnică doar pentru a nu-i da posibi-litatea să apară ofi cial pe locul doi, după minori-tatea rusă, în lista comunităților minoritare din țară. Asociaţia naţional-culturală „Basarabia” a românilor din regiunea Odesa a trimis condu-cerii ucrainene un memoriu privind unifi carea celor două programe de învăţământ existente, pentru instituţiile şcolare cu predare în limba română şi „moldovenească” din Ucraina, într-o singură programă de învăţământ, prin trecerea tuturor acestor instituţii şcolare la învăţământul conform programei pentru instituţiile şcolare cu predare în limba română. Memoriul este adresat Preşedintelui Petro Poroşenko, Primului Minis-tru Arsenii Iaţeniuk, Ministrului Învăţământului şi Ştiinţei, Serghii Kvit, împuternicitului Guver-nului Ucrainei pentru problemele politicii etno-naţionale, Ghennadii Druzenko, Preşedintelui Administraţiei Regionale de Stat Odesa, Igor Palyţea, Directorului Departamentului de Învă-ţământ şi Ştiinţă al Administraţiei Regionale de Stat Odesa, Tetiana Lazareva. Reproducem în continuare textul Memoriului:

Stimate Domnule Preşedinte! Doamnelor şi Domnilor!Ne adresăm conducerii statului şi patriei

noastre cu rugămintea să atrageţi atenţia asupra situaţiei care s-a creat, de-a lungul anilor de in-dependenţă a Ucrainei, în ce priveşte învăţămân-tul în limba maternă pentru reprezentanţii po-pulaţiei autohtone române şi/sau moldoveneşti

din Ucraina, prin separarea procesului de în-văţământ în cele mai „bune” tradiţii ale puterii sovietice-bolşevice.

După cum bine cunoaşteţi, în urma eveni-mentelor istorice locurile tradiţionale şi per-manente de trai ale românilor din Ucraina in-dependentă sunt raioanele Teaciv şi Rahău din regiunea Transcarpatică, regiunile Cernăuţi şi Odesa. În aceste trei regiuni de frontieră timp de veacuri întregi locuiesc reprezentanţi ai unui sin-gur popor al latinităţi orientale, care comunică în numeroase graiuri ale aceleiași limbi – limba română.

Cu părere de rău, istoria contemporană, cu-prinzând componenta sa indispensabilă – regi-mul comunist al Uniunii Sovietice din întregul bloc socialist din Europa centrală şi de Est, con-trolat în totalitate de Kremlin – a dat de înţeles întregii omeniri că regimurile totalitare sunt în stare să distrugă nu numai personalitatea şi iden-titatea naţională a persoanei umane, dar şi iden-titatea naţională a întregilor popoare, cu forţa, prin intermediul unei proceduri implementate sistematic obligând popoare mai mici să renun-ţe la propria limbă, cultură, religie şi învăţământ în limba maternă, în folosul limbii sau a culturii dominante, iar în cazul nostru comun – în folosul limbii ruse pe cuprinsul tuturor republicilor so-vietice. Astfel, etapizat, prin Marea Înfometare (Golodomor) din prima jumătate a sec. XX şi în următorii 40 de ani, puterea sovietică din Mos-cova a extirpat considerabil limba ucraineană din instituţiile de învăţământ şi de cultură din RSS Ucraineană, popularizând un mit concret pri-vind existenţa a unui grai ucrainean sau „malo-rus” („rusa mică”) al limbii ruse. În acelaşi mod, după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mon-dial, a fost fabricată limba „moldovenească”, şi trecută la grafi a chirilică, precum şi poporul „moldovenesc”, care ar fi diferit în mod consis-tent de istoria, cultura sau limba celei de-a doua jumătăţi a acestuia – românii care locuiesc azi în provincia istorică Moldova din componenţa Ro-mâniei contemporane. După cum observăm – la

Două programe pentru o singură limbă cu dublă denumire


Anatol POPESCU


destrămarea URSS soarta popoarelor din RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească a fost hotărâ-tă anume de popoarele noastre, şi nicidecum de Moscova, de Kremlin, cu atât mai mult de Stalin sau fondatorul îmbălsămat al colosului sovietic – Lenin.

Prin urmare, în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 August 1991, în con-formitate cu hotărârea Marii Adunări Naţionale din Chişinău de la 31.08.1989 drept limbă de stat a Republicii Moldova este recunoscută limba română, pe baza grafi ei latine. Confl ictul armat din Transnistria din 1992, dar mai precis compo-nenta rusească a acestuia şi agentura KGB-istă a Uniunii Sovietice practic au impus politicumul moldovenesc să adopte Constituţia Republicii Moldova din 1994 cu acea componentă noto-rie, şi anume art. 13, prin care recunoaşte drept limbă de stat, în contradicţie cu Declaraţia de Independenţă (!), limba moldovenească (însă de asemeni, pe baza grafi ei latine). Prin hotărârea Curţii Constituţionale din 2013, în Republica Moldova este recunoscută denumirea limbii de stat, în conformitate cu Declaraţia de Indepen-denţă. Conform pct. 2 din Hotărârea nr.36 de la 05.12.2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a hotărât: „În cazul existenţei unor di-vergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează.” Cu siguranţă, interpretarea juridică a Curţii Consti-tuţionale a Republicii Moldova are la bază şi ex-presia pur ştiinţifi că a acestei probleme. Astfel, în anul 2010, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, răspunzând la o interpelare a Uniunii Interregionale “Comunitatea Românească din Ucraina”, a menţionat: ”denumirea corectă, şti-inţifi că a limbii vorbite de românii din Basara-bia istorică (inclusiv nordul şi sudul acesteia), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică, este LIMBA ROMÂNĂ, fapt arhicunoscut de ling-viştii contemporani şi confi rmat în cadrul mai multor întruniri ştiinţifi ce, susţinut, de altfel, şi de lingviştii ucraineni, fi ind sufi cient să amintim aici numele regretatului profesor Stanislav Sem-cinski. Mai mult, savanţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-au expus opinia în problema de-numirii corecte a limbii române de nenumărate ori. Astfel, în „Răspunsul la solicitarea Parla-mentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului „limbă moldovenească”, adoptat în şedinţa lărgită a Prezidiului Academi-ei de Ştiinţe a Moldovei din 9 septembrie 1994, se subliniază: „Convingerea noastră este aceea că articolul 13 din Constituţie trebuie să fi e re-văzut în conformitate cu adevărul ştiinţifi c, ur-mând a fi formulat în felul următor: „Limba de

stat (ofi cială) a Republicii Moldova este limba română”. Ulterior, la 28 februarie 1996, Adu-narea Generală Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei a adoptat o declaraţie prin care a fost confi rmată opinia ştiinţifi că a specialiştilor fi lo-logi din republică şi de peste hotare potrivit căre-ia limba de stat (ofi cială) a Republicii Moldova este limba română. Din 1996 şi până în prezent, opinia savanţilor de la Academie în problema glotonimului „limbă română” a rămas aceeaşi, în pofi da faptului că unii politicieni au ajuns să declare că sintagma „limbă română” e un termen ştiinţifi c, în timp ce sintagma „limbă moldove-nească” ar fi un termen politic, acesta, în realita-te, fi ind un termen ideologic şi geopolitic.”

Astfel, în prezent avem două state indepen-dente, România şi Republica Moldova, a căror limbă de stat este aceeași limbă est-romanică – limba română.

Însă, tot în prezent există un singur stat, care foloseşte denumirea de limbă „moldovenească”, mai cu seamă în ce priveşte asigurarea procesu-lui de învăţământ a unei părţi din populaţie – re-prezentanţi ai unei minorităţi naţionale. Aceasta este patria noastră şi a Dumneavoastră comună – Ucraina. Desigur, „limba moldovenească, în grafi e chirilică” fi gurează, demonstrativ, încă într-o regiune – formaţiune separatistă: republi-ca moldovenească nistreană, nerecunoscută, de facto, ea reprezentând un teritoriu al Republicii Moldova ocupat ilegal.

La încheierea celei de-a doua confl agraţii mondiale în Sudul Basarabiei, în limba româ-nă se mai preda în 62 de şcoli, în localităţile cu populaţie majoritară românească – oraşe şi sate. După dispariţia Uniunii Sovietice, Ucraina in-dependentă şi suverană a moştenit doar 18 din acele şcoli româneşti, afl ate doar în sate, prepon-derent în cele trei raioane de la Dunăre – Reni, Ismail şi Chilia, dar şi în raioanele Sărata, Tatar-bunar, Tarutino, Belgorod-Dnestrovski (Ceta-tea Albă). În aşa mod, URSS a reușit să extirpe învăţământul românesc din toate oraşele şi din majoritatea satelor româneşti sud-basarabene, rusifi când 44 (!!!) de şcoli româneşti. Astăzi, după 24 de ani de independenţă a statului ucrai-nean, în raioanele din Sud-Vestul regiunii Odesa mai sunt doar 5 (cinci !!!) şcoli naţionale, în care procesul de învăţământ se desfăşoară integral în limba română, dar sub denumirea de „moldove-nească”, conform ordinului politic de la Kiev. Restul - 13 şcoli – ori sunt ucrainizate, ori acest proces este în plină desfăşurare. Toate acestea în circumstanţele în care se vorbea, în primii ani de independenţă a statului ucrainean, chiar de o po-sibilitate de a redeschide clase româneşti în şco-lile rusifi cate de comunişti, atât de democrată şi



europeană se întrezărea perspectiva!...Cu tot respectul faţă de numeroasele realizări

ale tânărului, independentului şi suveranului stat ucrainean, trebuie să atragem atenţia Dumnea-voastră asupra faptului că în perioada sovietică acelaşi popor - separat de Stalin în români şi/sau moldoveni - din RSS Ucraineană dispunea de în-văţământ într-o singură limbă – „moldoveneas-că” (cu grafi e chirilică), la fel cu şcolile din RSS Moldovenească! Cu părere de rău, unica „reali-zare” a statului ucrainean în acest context este că a mai separat odată acest popor, promovând politica „divide et impera!” în problemele ling-visticii, fapt pe care nu s-a încumetat a-l face nici măcar puterea sovietică: tocmai statului ucrai-nean, prin intermediul nomenclaturii comuniste moştenite, i-a reuşit să despartă învăţământul în limba română, dezvoltat în Ucraina anilor 1989-1998, implementând în procesul de învăţământ din regiunea Odesa limba „moldovenească”.

Domnule Preşedinte, Doamnelor şi Domnilor,Într-o viziune pozitivă a acestui subiect, statul

ucrainean, ieşind împreună cu Republica Moldo-va din trecutul sovietic comun, a menţinut, încă de la începutul independenţei Ucrainei, prin pro-priul sistem de învăţământ, în regiunile compact locuite cu vorbitori de limbă română – români şi/sau moldoveni (regiunile Transcarpatică, Cer-năuţi şi Odesa) – învăţământul în limba română în instituţiile de învăţământ de treptele I-III. În-cepând cu anul 1991, Ministerul învăţământului din Ucraina aplica o singură programă de învăţă-mânt în limba română, atât pentru instituţiile de învăţământ naţionale, care activau în localităţile unde populaţia majoritară o constituie etnicii ro-mâni, cât şi în şcolile din localităţile populate de români, ofi cial denumiţi în acte, încă de puterea sovietică, „moldoveni”, ca naţionalitate aparte.

Întâmplător sau nu (?!), dar imediat după semnarea Tratatului ucraineano-român de bună vecinătate din 1997, pe valurile unui „moldove-nism” de sorginte neo-sovietică venit de nicăieri altundeva decât de la Tiraspol (în fond – cauza prezenţei denumirii de limbă „moldovenească” din art. 13 al constituţiei R. Moldova), Ministe-rul Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina începe, din anul 1998, procesul de învăţământ în unită-ţile de învăţământ din regiunea Odesa în limba „moldovenească” de predare, aprobând o pro-gramă şcolară duplicitară, practic identică (faţă de programa românească), în această „limbă”; tipăreşte, pe contul statului, manuale aparent pentru două şcoli distincte: unele pentru şcolile cu predare în limba română, altele – pentru şcoli-le cu predare în „moldovenească”. Drept apogeu

al meseriei editoriale apare tipărirea, la una din-tre editurile din oraşul Lvov, a două manuale identice 100%, separat pentru şcoli „româneşti” şi „moldoveneşti”, schimbând, pentru aceasta, conţinutul unei singure pagini!!!

Şi iarăşi întâmplător sau nu, însă anume în anul 1998, în timp record şi vădit cu sprijinul structurilor de stat cu destinaţie specială se crea-ză Asociaţia Moldovenilor din Ucraina, iar drept veritabil conducător inamovibil al acesteia este numit nimeni altul decât Anatolii S. Fetescu – soţul Larisei I. Fetescu, aceasta fi ind până în pre-zent (!!!) metodistă/curator asupra şcolilor „mol-doveneşti” din regiunea Odesa. În fapt, statul ucrainean a angajat un cuplu, cu un scop concret: pentru a câta oară să despartă - prin intermediul programei de învăţământ controlate de familia Fetescu şi prin mass-media românofobă tipări-tă (bilunarul „Luceafărul”) editat de Asociaţia Moldovenilor din Ucraina, conform practicilor sovietice comuniste şi totalitare - nu numai ace-laşi popor, ci mai ales comoara cea mai de preţ a acestuia – limba – în două limbi aparent diferite, „moldovenească” şi română, conferind în acest fel statut de limbă graiului moldovenesc al lim-bii române. Această absurditate este foarte efi ci-entă şi în zilele noastre, când absolvenţii şcolilor „moldoveneşti” din Sudul Basarabiei, având în diploma de absolvire menţionată drept limbă maternă „moldoveneasca” urmează studiile la specializarea „limbă română” la Universitatea Umanistă de Stat din Ismail, iar atunci când se reîntorc în şcolile de la baştină Direcţia Regiona-lă de Învăţământ de la Odesa îi obligă pe aceştia din urmă – profesori de limbă română – să pre-dea (într-)o limbă „moldovenească”! ... Pe par-cursul anilor de independenţă a Ucrainei suntem martori la o situaţie absolut absurdă când, fără să părăsească localitatea, absolvenţii aceleiaşi şcoli au trecută româna drept limbă maternă în diplo-mele de studii medii necomplete din 1996, iar în diplomele de studii medii complete din 1998 apare drept limbă maternă „moldoveneasca”. Şi toate acestea – la buna dispoziţie a funcţionarilor din Odesa, sau la ordinul politic de la Kiev.

Desigur, conform tradiţiilor democratice eu-ropene consacrate – nimeni nu a abrogat dreptul la autoidentifi care naţională, iar în prezent este problema fi ecărei persoane cum se identifi că – român sau moldovean – în cazul celor 400 de mii de populaţie românofonă din Ucraina, în cele câ-teva decenii trecute divizaţi artifi cial de regimul comunist în români şi moldoveni.

Dar, oare doreşte Ucraina de azi să conti-nue „glorioasele” tradiţii comuniste-totalitare de asuprire a popoarelor mici, sau - totuşi - sta-tul nostru cu adevărat optează pentru valorile



democrate? Suntem convinşi că în răspunsul Dumneavoastră la această întrebare veţi alege ce-a de-a doua teză.

În realitate, din punct de vedere obiectiv, cul-tural-istoric, ştiinţifi c şi nu în ultimul rând – di-plomatic - Ucraina modernă şi organele puterii de stat de toate nivelele trebuie să recunoască faptul că românii din Ucraina, inclusiv volo-hii, maramureşenii, bucovinenii, moldovenii şi basarabenii sunt reprezentanţii unui singur popor, ai aceleiaşi culturi, şi că aceştia au ace-eaşi limbă maternă – limba română, care de ase-meni se împarte în o sumedenie de graiuri lo-cale – maramureşean, bucovinean, moldovean, basarabean, ardelenesc, oltenesc, muntenesc, ş. a., precum şi limba ucraineană se împarte în graiuri precum cel de Slobojanşcina, huţul, transcarpatic, de Polissya, al boicilor, de stepă, al Nistrului Superior, al Niprului Superior, ş.a..Din motive necunoscute nouă, puterea de stat ucraineană din anii precedenţi a făcut tot ce a fost posibil pentru a politiza problema învăţă-mântului în limba română din regiunea Odesa. O rezonanţă deosebită a avut cazul anului 1999, când doamna Zinaida Pinteac - profesoare emi-nentă a învăţământului public din Ucraina, di-rectoare a şcolii din Frumuşica Veche/Staroselie, raionul Sărata – a fost demisă din funcţie pentru obiectivitatea demonstrată şi pentru menţinerea denumirii ştiinţifi ce a limbii române în şcoa-lă. Simbolic este acel fapt că anume în același an în oraşul Odesa a fost furat bustul lui Mihai Eminescu, clasic al literaturii române... Chiar şi în prezent sunt sub evidenţa specială a organe-lor puterii regionale şi raionale şi a Serviciului de Securitate al Ucrainei toate cadrele didactice care menţin legături de specialitate cu alţi ro-mâni – colegi din Cernăuţi, Republica Moldova sau România, ori participă la stagii pedagogice în limba română de peste hotarele Ucrainei.

Regretabil este faptul că şi în perioada actu-ală conducerea Departamentului Regional de Învăţământ Odesa interzice drastic profesorilor să folosească denumirea „limbă română” în pro-cesul de învăţământ, desfăşoară separat de regiu-nile Transcarpatică şi Cernăuţi cursuri de perfec-ţionare a cadrelor didactice, olimpiade şcolare la limba „moldovenească”, ş.a.. Una dintre do-vezile recente ale dimensiunii politice a acestei probleme este organizarea de către Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei din Ucraina a „Primei olimpiade panucrainene la limba română” în Cernăuţi, la fi nele lunii Martie 2015, cu partici-parea doar a elevilor din regiunile Transcarpatică şi Cernăuţi. Desigur, această acţiune de premieră este un mare plus al noilor organe ale executi-vului ucrainean, dacă nu ar apare o mică/mare

întrebare: o olimpiadă la aceeaşi limbă, dar cu denumirea de „moldovenească” s-a desfăşurat şi la Odesa, desigur că într-un format mai mic, însă cu siguranţă cu fi nanţare de la stat conside-rabilă, cu scopul de a mai turmenta odată elevii sud-basarabeni că Eminescu nu este poet clasic al literaturii române, ci numai al celei „moldo-veneşti”, şi că limba lor se deosebeşte prin ceva consistent de limba românilor maramureşeni sau bucovineni...

Având în vedere cele relatate mai sus, care nici într-un caz nu sunt noutăţi pentru organe-le puterii de stat din toţi anii de independenţă a Ucrainei, ţinând cont de numeroasele concluzii ale savanţilor de elită şi ale şedinţelor Academii-lor de Ştiinţe din Ucraina, România şi Republica Moldova privind unica denumire a formei lite-rare a limbii române şi existenţa unor specula-ţii pur politice şi falsuri pseudoştiinţifi ce în ce priveşte existenţa unei limbi „moldoveneşti” aparte, bazată pe graiul moldovenesc al limbii române, ţinând cont de aspiraţiile declarate ale Ucrainei de integrare în Uniunea Europeană, una dintre limbile ofi ciale ale căreia este lim-ba română – limbă pe care pentru prima dată în toată istoria Ucrainei o posedă Preşedintele ţării noastre Petro Poroşenko, fapt de care este mân-dră întreaga comunitate românofonă din Ucraina – peste 400.000 de cetăţeni, dintre care o parte considerabilă (peste 100.000) locuiesc tradiţio-nal la baştina Preşedintelui Ucrainei – în Sudul Basarabiei, având drept fundament denumirea ofi cială a limbii de stat în cele două state vecine şi prietene ale Ucrainei - limba română în Româ-nia şi Republica Moldova,

CEREM:unifi carea celor două programe de învăţă-

mânt existente, pentru instituţiile şcolare cu pre-dare în limba română şi „moldovenească” din Ucraina, într-o singură programă de învăţământ, prin trecerea tuturor acestor instituţii şcolare la învăţământul conform programei pentru institu-ţiile şcolare cu predare în limba română

Cu respect,Anatol POPESCU,Preşedinte al Asociaţiei Naţional-culturale „BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa

Ismail, 31 Martie 2015, Răspunsul primit la acest Memoriu al

Asociației ”Basarabia” din regiunea Odesa a fost unul birocratic, astfel încât rămâne în continua-re o mare problemă pentru românii (modovenii) din Ucraina unifi carea programelor pentru pre-darea în școală a limbii române.



De obicei, oamenii care se nasc într-un loc și se realizează, ca personalități proeminente, în altă parte, se despart de baștină și revin la ea doar cu amintirile. Nu acesta este și cazul academici-anului Dimitrie Vatamaniuc. Pentru el provincia sa, Bucovina, a fost și este, mai cu seamă după 1989, când încetase să mai fi e tabu, un obiect de studiu.

Dimitrie Vatamaniuc s-a născut la 25 septem-brie 1920, în comuna Suceviţa, judeţul Sucea-va, într-o familie de agricultori – Ioan și Iustina (născută Cazacu). Familia Vatamaniuc a avut cinci copii (Eugenia, Vasile, Trandafi r, Viorica şi Dimitrie), Dimitrie fi ind cel mai mic. A urmat, la Suceviţa, şcoala primară (1927-1935), la Cernă-uţi, Şcoala Normală de Învăţători (1935-1940), apoi la Rădăuți, Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi ” (1940-1943). Și-a luat licența la Cluj, în litere şi fi lozofi e, cu profesorul Dimitrie Popovici, în 1947. Ca student la universitatea clujeană, a fost membru în comitetul de conducere al societăţii studenţeşti bucovinene „Junimea”, reactivată în capitala Transilvaniei, după ce capitala Bucovi-nei trecuse a doua oară la ruși.

Profesor la Liceul „ Andrei Mureşanu” din Dej (1947-1953) și redactor la „Almanahul literar” din Cluj (din 1952). Cercetător la Institutul de Is-torie Literară şi Folclor din Bucureşti (din 1956) unde, în anul 1957, își ia doctoratul cu tema „Ioan Popovici Bănăţeanul şi lumea meseriaşi-lor” (conducător, George Călinescu). Alte funcții ocupate pe parcurs: cercetător ştiinţifi c la Muzeul Literaturii Române, lector la Facultatea de Filo-logie a Universităţii Bucureşti, şef de secţie la Centrul de Informare şi Documentare al Acade-miei Române, director al Institutului „Bucovina” al Academiei Române (de la înfi ințarea acestuia, în 1992), redactor şef al revistei ”Analele Buco-vinei”, unde inițiază programul „Enciclopedia Bucovinei în studii şi monografi i”. Face parte din colegiile de redacţie ale revistelor „Septentrion”, organ al Societăţii pentru Cultura şi Literatura

Română în Bucovina (Rădăuţi), şi „Glasul Bu-covinei” (Cernăuţi). Este preşedinte de onoare al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. În anul 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Debutează, ca prozator, la Cernăuţi, în anul 1943, în paginile periodicului „Bucovina” cu nuvela Între primari. Colaborează la periodicele „Academica”, „Almanahul literar”, „Bucovina”, „Bucovina literară”, „Caietele Mihai Eminescu ”, „Călăuza bibliotecarului”, „Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Făclia”, „Limbă şi litera-tură”, „Literatorul”, „Luceafărul”, „Lupta Ardea-lului”, „Manuscriptum”, „Mesager bucovinean”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Revista de referate şi recenzii”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Viaţa Românească”, iar după 1990 conduce periodicul „Septentrion”, organ de presă al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Româ-nă în Bucovina. Este autor al unui impresionant număr de studii (unele monografi ce) de istorie şi critică literară, editor, cu merite deosebine, al ma-nuscriselor eminesciene.

În calitate de vicepreşedinte al Societăţii pen-tru Cultura şi Literatura Română în Bucovina şi rector al Universităţii Populare „Ion Nistor ” timp de 23 de ani, am avut onoarea să colaborez cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc. P ersonalita-te de mare înălţime cultural-ştiinţifi că, el are mari merite pentru valorifi carea patrimoniului cultural al Bucovinei.

Opera sa științifi că și literară cuprinde o în-treagă listă de lucrări. Consemnăm aici doar pe cele mai cunoscute: I. Popovici-Bănăţeanul, (monografi e, 1959), G. Coşbuc. O privire asupra operei literare (1967), I oan Slavici şi lumea prin care a trecut (1968), Ion Agârbiceanu (monogra-fi e, 1970), I oan Slavici. Opera literară (1970), I oan Slavici (1848-1925). Bibibliografi e, în co-laborare (1973), Ion Agârbiceanu. Biobibliogra-fi e (1974), Lucian Blaga. Bibibliografi e (1977), Publicistica lui Eminescu, vol. I-II (1985,1996),

Aniversări

Dimitrie Vatamaniuc - 95 de ani

Petru BEJINARIU


Eminescu. Manuscrisele – jurnal al formării in-telectuale şi al lărgirii orizontului ştiinţifi c, la-borator de creaţie, instrument de lucru (1988); Eminescu. Contribuţii documentare (1993), Eminescu şi Transilvania (1995), Lucian Blaga. Contribuţii documentare la biografi a sa şi a ope-rei (1998), Caietele lui Eminescu. Mitologie şi documente (1998) ș.a.

Activitatea academicianului Dimitrie Va-tamaniuc a fost apreciată prin acordarea mai mul-tor titluri onorifi ce și premii: cetăţean de onoare al comunei Suceviţa, al municipiului Rădăuţi şi al comunei Şiria (Arad), „Om al Anului” şi „Di-ploma de onoare” din partea „The American Bi-ographical Institute” (1999 şi 2000), Doctor Ho-noris Causa al Universităţii „ Lucian Blaga” din Sibiu, membru de onoare al Academiei Române, Premiul de Excelenţă al Fundaţiei Culturale a Bucovinei (2002), Doctor Honoris Causa al Uni-versităţii „Ştefan cel Mare ” Suceava (2008).

Refl ecții pe marginea unui volum aniversarDespre cartea Convorbiri sub scara cu în-

geri, scrisă sub formă de dialog între doi scrii-tori, Constantin Hrehor și Dimitrie Vatamaniuc, primul având rolul de intervievator, celălalt, de intervievat, am mai scris în trecut, dar cred că merită să revin la ea, și nu doar pentru faptul că înmagazinează informații valoroase, ci și pen-tru că, la un moment aniversar, ea ne prezintă o oglindă a vieții și activității științifi ce și literare a aniversatului. Academicianul Eugen Simion ne spune în „Cuvânt înainte” că, în cele 407 pagini, autorii realizează „o carte remarcabilă de confe-siuni”. Cartea are o structură unitară, este frumos aranjată și respectă ordinea cronologică prezen-tării evenimentelor.

Cum era și fi resc, confesiunile încep cu pre-zentarea satului natal. La solicitarea scriitorului Constantin Hrehor, și el originar din Sucevița, academicianul Vatamaniuc face „evocarea pă-mântului de-acasă”. Astfel începe prezentarea sa-tului Suceviţa, menţionat pentru prima dată într-un document din 22 mai 1443 al lui Ilie-Voievod. Suceviţa, subliniază intervievatul, „a dobândit personalitate în istorie prin ctitoria movileştilor, care avea să devină cunoscută şi în afara Ţării”. Printre personalităţile evocate în legătură cu satul natal sunt Movilenii, Ghedeon Constantinovici-Grecul, Iraclie Porumbescu , Nicodim Iţcuş, hai-ducul Gavril Vatamaniuc, Modest Sireteanu ş.a.

Toate întâmplările din copilărie pe care și le amintește academicianul sunt integrate vremuri-lor şi realităţilor prin care a trecut comuna natală.

Titlurile capitolelor vorbesc de la sine: Copilăria cu bunica Melania şi bunica Elisabeta, apoi, Ni-codim şi Arcadie – personaje ciudate, Școala şi universitatea, Vremuri de război, Profesor de li-ceu, Întâlnirea şi doctoratul cu George Călinescu, Studiile şi publicaţiile despre Mihai Eminescu.

În primele pagini găsim date interesante des-pre Gheorghe Movilă (venit la Suceviţa de la Probota) și despre vechea aşezare monahală de pe muntele Furcoi, cu legenda femeii care a transportat cu carul cu boi piatra pentru înălţarea mănăstirii Suceviţa. Totodată, afl ăm lucruri noi despre istoria mănăstirii (inclusă în prestigioasa listă UNESCO) şi despre conducerea ei din mai multe timpuri.

Subcapitolul „Un examen de admitere şi ce va urma după el” este consacrat perioadei studiilor din capitala istorică a Bucovinei. „Cernăuţiul, mica aşezare, punct de vamă pentru Moldova până la domnia lui Vasile Lupu (1634-1653), se afl a situat în stânga Prutului (...) Multă vreme Cernăuţiul era asimilat cu cetatea Ţeţina, în frun-tea căreia Alexandru cel Bun a pus un staroste, cum au făcut şi domnitorii care i-au urmat. În timp ce Curtea de la Viena a ales aşezarea din dreapta Prutului drept capitală a noii provincii anexate, smulsă din Moldova în 1775, pentru mai multe considerente: aşezarea pe coline, cu un râu la poale, Dunărea. Curtea din Viena a preferat un sat, după câte ne dăm seama, înaintea Suce-vei, vechea capitală, întrucât aceasta se asfl a prea aproape de noua graniţă cu Moldova.”

Vorbind despre Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuţi și despre istoria ei, autorul evocă fi gura proeminentă a directorului de odinioară, Dimitrie Isopescu, fondator al revistei Perda-gogische Blatter, autor de manuale de citire, in-telectual bucovinean implicat în administraţia austriacă locală în folosul românilor. Interesante sunt amintirile despre Laurenţiu Tomoiagă, pro-fesor şi director şcolar, Traian Ştefureac , N. C. Enescu, Ipolit Tarnavschi , Teodor Balan , George Tofan ş.a. Nu pot să nu remarc aici că aprecierile autorului privind unele lecţii de ştiinţe naturale predate la Școala Normală de biologul botanist Traian Ştefureac mi-au fost de folos la elaborarea studiului monografi c consacrat acestuia.

Din perioada clujeană reținem descrierea eve-nimentelor legate de revolta studenţilor clujeni la care studentul Vatamaniuc a participat în mod ne-mijlocit. Autorul redă atmosfera în care s-a pro-dus întâlnirea cu Lucreţiu Pătrăşcanu, când aces-ta a făcut mărturisirea devenită celebră: „Înainte de a fi comunist eu sunt român!”

Aniversări


Un capitol, poate cel mai important, este „Cli-pa astrală: întâlnirea cu George Călinescu”. Aici sunt redate momente interesante privind înscrie-rea lui Dimitrie Vatamaniuc la doctorat la Insti-tutul de Istorie şi Folclor al Academiei Române și întâlnirea candidatului cu George Călinescu. Episodul merită să fi e reținut, pentru că Dimitrie Vatamaniuc a fost admis la doctorat pentru isto-ria literară, în 1952, pe unul din cele două locuri alocate de minister pe întreaga ţară. Autorul ara-tă modalităţile în care George Călinescu îndru-ma studiul celor doi doctoranzi, rigoarea pe care acesta o impunea activității cercetătorilor în ca-drul Institutului, la bibliotecă sau în arhive. S-a întâmplat odată ca tânărul doctorand (pe atunci și tânăr însurățel) să fi e sancționat, intempestiv și fără niciun temei. Dar după şase luni, el a fost chemat înapoi la Institut de directorul George Călinescu și împreună au stabilit teza de doctorat, într-o relaţie surprinzător de prietenească.

Din paginile cărţii afl ăm multe date biografi ce inedite despre ambii autori. E o carte încărcată de informaţii, densă, cu o cuprindere a evenimente-lor pe o perioadă de mai bine de opt decenii. În afară de viaţa culturală și literară a autorilor, mai afl ăm și aspecte puțin cunoscute din viața social-economică a României și Bucovinei istorice.

Volumul, deși realizat sub formă de in-terviu, reprezintă interes, mai întâi de toate, ca o carte de memorii din care nu lipsesc nici elemen-tele de creație literară, dar nici de studiu științifi c (în special primul capitol). E de admirat fl uența și eleganța descrierii faptelor şi evenimentelor la care intervievatul a participat ca elev, student, profesor, cercetător şi academician. Prin mul-ţimea şi valoarea datelor, cartea se impune ca o lucrare serioasă, de o însemnătate deosebită. Ea prezintă un mare interes pentru cultura și istoria Bucovinei.

Eminescu și Bucovina, din perspectiva unui eminescolog și specialist în studiul Bucovinei

”Eminescu aparţine Bucovinei prin străbunii săi, anii şcolarităţii la Cernăuţi şi începuturile sale literare. Bucovina are în Eminescu, pe de altă parte, cel mai consecvent şi strălucit apărător al identităţii sale naţionale, ameninţată grav şi în secolul nostru (…).

Când îl prezentăm pe I. G. Sbiera ca profesor al lui Eminescu şi mentor al debutului său în li-teratură, nu urmărim să micşorăm meritele lui Aron Pumnul la Catedra de română de la liceul cernăuţean. Consideraţiile noastre au un caracter constatativ şi se bazează pe documentele vremii.

Important este, însă, nu numai aspectul adminis-trativ. Întemeietorul Catedrei de română se impu-sese de multă vreme ca prezenţă permanentă în viaţa şcolarilor, chiar şi în absenţa temporară la orele de curs. Aron Pumnul întruchipa revoluţio-narul transilvănean strămutat pe pământul Buco-vinei şi cultul pentru personalitatea sa intrase în tradiţia mişcării culturale şi politice din provin-cia românească de sub stăpânirea austriacă. Dacă Aron Pumnul nu a fost profesorul lui Eminescu la clasă, el a fost îndrumătorul său. Eminescu este acela care, pornind de aici, va elogia meri-tele sale în articolul O scriere critică. „Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a face aluziuni atât de delicate – îi atrage atenţia Eminescu lui D. Pe-trino – a încetat de mult de-a mai fi o persoană singulară. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământeşti, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice, – nu! el e personifi carea unui principiu care a dat consistenţă şi conştiinţă naţi-onală maselor şi a făcut din ele o naţiune”.

I.G. Sbiera îl reîntâlneşte pe Eminescu la Ser-barea de la Putna, din august 1871, organizată de studenţii români de la Universitatea din Vie-na. Profesorul cernăuţean reprezenta Societatea Academică Română (viitoarea Academie Ro-mână), al cărei membru era din 1867, şi a ţinut o cuvântare în care elogia lupta străbunilor pentru apărarea fi inţei naţionale. Serbarea era prezentată de Sbiera ca o realizare a studenţilor, în cea mai mare parte elevi ai săi: „Uneltiri felurite – scrie I. G. Sbiera – pentru zădărnicire n-au lipsit. Toate însă s-au spulberat în vânt la lăudabila statornicie şi la neînfrânata solidaritate a studenţilor univer-sitari, care luară în samă executarea acestei ser-bări şi cărora, în prima linie, li se cuvine meri-tul reuşitei splendide”. Eminescu face parte din Comitetul de organizare a serbării şi I. G. Sbiera lăuda, indirect, şi activitatea sa în pregătirea şi desfăşurarea acestei manifestări a solidarităţii naţionale.”

Am ales acest fragment din cartea lui D. Vata-maniuc, Bucovina între Occident şi Orient. Stu-dii şi Documente (Editura Academiei Române, 2006, p. 117), pentru a arăta că autorul lui este un împătimit al studiului Bucovinei și al exege-zei eminesciene. Editarea manuscriselor lui Emi-nescu l-au consacrat ca pe unul din cei mai versați eminescologi, iar studiile despre Bucovina, ca pe unul din cei mai importanți cercetători ai istoriei acestei provincii. Dar ceea ce-l individualizează pe academicianul nostru vizavi de tema bucovi-neană e că el a reușit ca nimeni altul nu doar să scrie istorie, ci și să facă istorie.

Aniversări


Martor ocular înzestrat cu un extraordinar dar al povestirii, Iraclie Porumbescu ne-a lăsat importante amintiri despre prezența refugiaților revoluționari la Cernăuți, în 1848. Din mărturi-ile sale, luăm cunoștință de prezența, în capitala Bucovinei, a refugiaților revoluționari din Mol-dova: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Iancu Alecsandri, Ion Cuza, Gheorghe Sion, Alexandru Panu, Alecu Russo, Petru Casimir, Vasile Casimir, Costache Negri, Costache Ne-gruzzi, Grigore Cantacuzino, Constantin Rolla, Dumitru Rallet, Al. Moruzi, D. Canta. Aceștia părăseau Moldova din cauza politicii domnito-rului Mihail D. Sturdza (1834-1849), adversar al revoluționarilor moldoveni. Din Transilvania, se refugiară la Cernăuți: Timotei Cipariu, Ghe-orghe Barițiu, Aron Pumnul, Grigore Mihali.

Doi apropiați: Vasile Alecsandri și Costache Negri

Ca și mentorul său, Alecu Hurmuzachi, Ira-clie Porumbescu stabilește legături strânse cu Vasile Alecsandri, căruia îi prezintă câteva din lucrările sale, și poartă discuții cu el privind arta literară. Vasile Alecsandri îi propune să facă cu-legeri din creația populară orală. Iraclie Porum-bescu urmează îndemnul acestuia și îi trimite la Paris culegerea sa din literatura populară – în parte sau întreagă. Vasile Alecsandri întreprinde demersuri, la rândul său, să se reprezinte ope-reta lui Ciprian Porumbescu, Crai Nou, la Tea-trul Național din București, în directoratul lui I. L. Caragiale. Dar cum acest directorat durează prea puțin, reprezentația nu mai are loc.

Iraclie Porumbescu stabilește legături strân-se și cu Costache Negri (1812-1875), refugiat la Cernăuți, împreună cu două surori ale sale, călugărițe. Locuiau în Hotelul ”Paris”. Din con-vorbirile pe care le are cu Iraclie Porumbescu,

Costache Negri se convinge că acesta poate fi om de încredere și, deci, poate să aducă la înde-plinire sarcini practice de mare răspundere și de mare risc.

Călăuză de frontieră pentru episcopul Iustin de Edessis

În Moldova, episcopul Iustin Crivăț, numit și Iustin de Edessis, se face vinovat de activi-tate împotriva regimului despotic al domnito-rului Mihail D. Sturdza. Merge foarte depar-te în acțiunea sa și ține o rugăciune specială, compusă de el însuși, la o sărbătoare religioasă de la Mănăstirea Neamțului, de față cu o mare mulțime de pelerini, rugăciune în care cere alungarea domnitorului de pe tronul Moldovei. Mihail D. Studza anunță o mare recompensă pentru prinderea și arestarea episcopului. Aces-ta se adresează, printr-o scrisoare, lui Costache Negri, afl at în refugiu la Cernăuți, cum am ară-tat mai sus, rugându-l să-i înlesnească trecerea din Moldova în Bucovina. Îi indică și ”cerda-cul” (postul de graniță) pe unde ar putea trece. Costache Negri încredințează această sarcină omului său de încredere.

În evocarea sa, În refugiul din 1848, publica-tă în 1890, Iraclie Porumbescu descrie împreju-rările și modul în care își îndeplinește sarcina pe care i-o încredințează Costache Negri. Schimbă reverenda, cum îi cere Costache Negri, cu por-tul țărănesc, și angajează trei trăsuri cu coviltir să staționeze în afara orașului, la Grădina Publi-că. În prima trăsură urcă Costache Negri cu încă trei din colaboratorii săi și cu tânărul teolog, Iraclie Porumbescu, pe care îl invită să le fi e de călăuză. Ceilalți opt colaboratori ai lui Costache Negri urcă în celelalte două trăsuri.

Trăsurile călăuzite de Iraclie Porumbes-cu ajung, pe căi ocolite, la ”cerdac” (punctul

Bucovina: file de istorie

Iraclie Porumbescu și refugiul revoluționarilor moldoveni în Bucovina

Acad. Dimitrie VATAMANIUC


de graniță). Sunt primite de un caporal, boem de origine, care îi întâmpină, uimit că un tânăr îmbrăcat țărănește le vorbește în polonă. Con-vine cu noii sosiți ca trăsurile să rămână la pos-tul de graniță, îi cere lui Iraclie Porumbescu și însoțitorilor săi să-și treacă numele în registrul de graniță. Le oferă și o călăuză să-i conducă prin codrul din Moldova, dincolo de granița cu Bucovina.

Mai departe, lăsăm pe Iraclie Porumbescu să povestească cum și-a îndeplinit sarcina ce i-o încredințase Costache Negri:

”Nu știam ce aventură mă așteaptă…”Era spre seară, deci ne grăbirăm să trecem

granița, care era reprezentată prin un șanț năro-it și crescut cu iarbă. Dincolo, în dreapta, era o pădure de fagi și carpeni. Ne îndreptarăm spre ea. În stânga era(u) fânețe și dincolo de ele se vedea râul Siretului, iar peste el, orășelul din Moldova, Mihăileni. Întrarăm în pădure și ne așezarăm sub un fag bătrân și rămuros. Negri, trăgându-mă lângă sine, îmi zice: ”Șiret, dar printre copaci, doar nu te va vedé nimenea, și ocolește și ascultă, de nu cumva vei vedea doi oameni, fi e și orice oameni, fi e pe jos, ori în car cu boi, ori în căruță cu cai, aproape ori depar-te, și cum îi vei zări, mergi spre ei și întreabă-i: «De la Galați veniți?», și de vor zice: da, fi i bun și vină curând încoace să ne spui”. Cunos-cui de pe fețele tuturora, din nou, că-s îngrijiți și emoționați. ”Cât de bine-i, zice Negri către ceilalți, că d-l P. e îmbrăcat țărănește. Mă luă apoi de mână, și-mi zise: ”Mergi D-le, mergi, și D-zeu cu d-ta și cu noi!”

Nu știam ce aventură mă așteaptă. Soarele apunea și numai câteva raze mai licăreau prin-tre copaci. Ochii mei erau încordați tot spre câmpie, spre Siret și peste el. Pășeam tot îna-inte până ajunsei la marginea pădurii, adecă la

câmpie dincolo, dar nimic nu văzui; mă pusei jos, aprinsei o țigară și ascultam. Inima-mi sbo-cotea cumplit! Întunecase bine, și tot nimic! Ce să fac? Mă întorc tot pe aceea cale la dom-nii mei și le spun că nu se vede, nu se aude ni-mic. Toți tăceau. Se speriase și suspinară. ”Mai mergi, frate, mai mergi odată și mai vezi odată, poate tot încă nu-i degeaba!,” îmi zise Petrache Cazimir. Bobăind prin întuneric, ajunsei iar la locul unde am fost, dar de văzut ceva, nu era vorbă, și nici n-auzeam nimic, afară de un su-net slab al Siretului, colo în depărtare. În dosul meu, în codru, se auzea o buhă. Nu mă simțeam prea bine. Mi-aș fi aprins încă o țigară, dar mă temeam să nu mi se vadă fl acăra chibritului. Stam și așteptam.

”O, va scăpa și biata noastră țeară, dacă ai scăpat Preasânția Ta”

Ah, la o vreme ce sa aude? Parcă scârțâitul unui car neuns!... Mă ridic, trag cu urechea, acel scârțâit e drept în fața mea, înspre râu! Mai aștept ceva, tot ascultai, și apoi plecai spre su-net, și de-odată zăresc… un car cu fân ori cu paie, cu doi boi pe care îi mâna, de alături, un om fără a mai striga ”hăis” ori ”cea” și astfel ve-nea pe de-a-ntregul pe fânețe, drept spre pădu-re. ”Bade, de la Galați vini?” De-odată, oprește omul boii și tace. Mă apropii de el, întrebându-l încă odată: ”De la Galați vini, bade?” – Aud un ”da” fricos. Nu știam ce să fac, să-i zic să urme-ze după mine, sau să aștepte? Zisei, totuși: ”Stăi puțin, bade, aici, eu îs om bun”, și alergai cum putui prin întuneric la tovarășii mei. ”Este!”, strigai și nu prea. Drept în picioare săriră toți și auzii ca într-un glas: ”Mon Dieu!” și ”O, doam-ne!” Erau poate trecute vreo 10 ceasuri. Pășeam înainte, iar tovarășii mei ”argonautici”, după mine, tot șoptind unul altuia. Vedem carul; care încotro întreabă: ”De la Galați?” Bietul om, vă-zând atâția domni, tăcea spăimântat. ”Apoi da, zise el, de la Galați, săracul de mine!...” ”Ai?...” ”Da. Știu eu?…. O, Doamne!, este colo’n paie.” Atunci vedem că se mișcă paiele în dosul ca-rului – o fi ință omenească în cămașă, cu capul gol, cu plete, cu barbă – plin de paie, se coboară din car. Era și desculț!... Toți își descopăr ca-pul, îi iau mâna (unii în genunchi), o sărută. – ”Preasânțite, zice Negri cu glas tremurător, o, va scăpa și biata noastră țeară, dacă ai scăpat Preasânția Ta.”


Acad. Dimitrie Vatamaniuc, ia loc în prezidiu la o ședință a Filialei București a Societății pentru Culturuă. Foto: Mihai Onciul


”Tânăr și brav cleric din Bucovina, îngerul conducător al nostru”

Momentul, scena aceasta ce mi se înfățișa, acum nu-s în stare să o descriu! Arhiereu nu-mai în cămașă țărănească și încins cu un brâu țărănesc, desculț, binecuvânta, pe rând, pe toți compatrioții săi, cu lăcrămi pe față, apoi ’i cu-prindea pe toți și îi săruta pe frunte. Îngenun-cheai și eu, iar Negri zise atuncea: ”Tânăr și brav cleric din Bucovina, îngerul conducă-tor al nostru, ca acel al lui Iov.” Episcopul era Iustin E d e s s i s , bărbat încă tânăr, între 30-40 de ani, cu păr și barbă blondă. El se lipise de mișcarea națională în contra lui Mihalache Sturdza și, mergând prin casele boierești și burgheze provoca răsturnarea despotului ne-mărginit, iar în ziua de Ispas citi în Mănăstirea Neamțului, care are acest hram, în fața miilor de pelegrinari, o rugăciune compusă de el, ca să scape Dumnezeu țeara de tiranul Vodă. Se înțelege că Sturdza căuta apoi să-l prindă, pu-nând și un preț considerabil pe capul lui. Trebui deci travestit chiar și ca cerșetor, până a dat de granița Bucovinei. Îi succese a da la Botoșani o epistolă către Negri, pe care îl știa că-i la Cernăuți; în acea carte îl rugă să-i mijlocească trecerea în Bucovina, dacă va puté să se străcoa-re prin ghearele sbirilor lui Sturdza, ceea ce s-a și întâmplat. Emigranții toți știau despre merite-le arhiereului Iustin pentru emanciparea Moldo-vei, de aceea s-au și grăbit atât de mulți a-i veni în ajutor.

”Mă descălțai din cizmele mele și le oferii părintelui episcop”

Emigrantul Rolla scoase din geamantanul său un paleton, lung ca o giubea, și o pălărie, cu care-l îmbrăcară pe bietul episcop și îi mai aruncară și un plaed pe umeri. Eu, văzând că încălțăminte nu scoate nimeni din geamantanaș, mă descălțai din cizmele mele și le oferii pă-rintelui episcop. ”Dumnezeu să-ți răsplătească, fi ule”, zise atunci arhiereul, iar Negri mă cu-prinse și mă sărută. Omul[ui], care sta înmăr-murit, văzui că-i vâră fi ecare câte ceva în mână, mulțumindu-i cu termenii cei mai frumoși. Mulțumi și bietul om cu cuvinte de ale sale, în-cheind astfel: ”Ce mi-ați dat D-voastră nu știu, cum nici n-am știut pe cine aduc, dar ce frică am tras până aici, știu, și acum dau slavă lui Dumnezeu că am scăpat până aici și am făcut

pe voia boierului meu, care mare grijă îmi dete ca să aduc pe părintele acesta până aici, așa as-cuns în paie.” Sărută apoi mâna și poalele epi-scopului, care și el, la rândul său, îl blagoslovi și îi mulțumi pentru frica și osteneala lui. Omul întoarse boii și se duse îndărăt, iar noi pornirăm spre pădure, ascultând cu mare interes enararea celor pățite de Vlădica; de altă parte însă, nici unul nu grijea în care parte a codrului mergem.

”Nu te teme, lele, nu suntem hoți, ci oameni buni și creștini”

De-odată ne pomenirăm că mergem prin desișul pădurei, mi se părea că suntem în loc de direcția spre Nord, și nu în cea despre Vest. Ofi țerul care era cu noi prinse a pipăi copacii și zise: ”Da, mergem spre Vest, că, iată, mușchiul copacilor, care-i totdeauna spre Nord, e de astă parte. Atunci eu pornii spre Nord și ceilalți după mine și, astfel, tot mergeam bâjbâind printre co-paci, până când, de-odată, zării o lumină înain-tea mea. Alerg, ce-i? Un bordei, și nu cerdacul nostru, căci ne afl am încă tot în pădure. Bat la ușă, ușa încuiată. Ascult, aud gemete. Mă uit prin fereastră, văd pe cuptor… o femeie vâr-colindu-se! Strig, nu-mi răspunde. Vin ceilalți după mine și, spunându-le cele descrise, puse unii umărul la ușă, care îndată se și sparse.

Bordeiul nu avea tindă. Năpustim în casă și femeia, speriată de atâția, se ridică pe o mână și strigă cu glas plângător: ”Vai, vai, aveți milă de mine, n-am nicio para (ne ținea de hoți), eu mă trudesc… de copil, iar bărbatul meu e dus peste cordun (în Bucovina) să caute o moașă, temeți-vă de Dumnezeu și aveți milă de mine; suntem oameni săraci!” ”Ajutați ce știți și ce puteți”, zise un glas blând. Era al episcopului, care se duse spre cornul casei [din]spre răsărit, unde era și o icoană de cele de la Nicula, din



Ardeal, îngenunché acolo și începu acolo ru-găciunile sale. ”Nu te teme, lele, zise Negri, nu suntem hoți, ci oameni buni și creștini. Încrede-te în noi, că eu sunt doctor, te rog dar, încrede-te în noi.” Zise și se sui pe cuptor, luă biată femeie în brațe; eu văzând aceasta, lepădai sumanul din spate, îl pusei vălătoc pe pat, ceilalți puseră și ei plaiduri pe pat, apoi Negri, coborând biata fe-meie, îi răzimă spatele de sumanul cu pleiduri-le… Moment sacru!... moment straniu serios!... Un vlădică în genunchi, se roagă tinerii boieri, surghiuniți din patria lor, asistă și ajută femeii și… se naște un copil!...

”Victoria”Luai surcele, făcui foc și apă caldă; scăl-

darăm copilul (era fată) și – ”botează-l preasfi nțite”, îi zise[ră] și unii și alții, ceea ce se și întâmplă, dându-i numele nouei născute – V i c t o r i a ! Iată atunci, în ușa casei, un om cu o femeie; era bărbatul lehuzei cu moașa din comuna Neguștina (Bucovina). ”Tableau!... În viața mea nu am pățit atâta frică ca în momen-tele acelea. Când auziam pe Vlădica, zicând de repețite ori în rugăciune, «Să te lepezi de Să-tana!», mi se tulburau creierii și nu mai știam cine-s cei 12 în miezul nopții prin pregiurul noului născut!”, zise sub-pădurarul la masa botejunei.

Episcopul Iustin petrecu după aceea mai bine de 6 luni în Cernăuți, în casele bătrânu-lui Hurmuzachi, care încă trăia, iar căzând Mihalache Sturdza, a reintrat în țeară și căpă-tă scaunul episcopesc de Roman, dar până la anul răpausă. Pe bietul sub-pădurar din bordei îl dăruirăm noi, ”12 cumătri”, cum puturăm, dar așa că el își cumpără jumătate de falce de pământ, precum ne spuse când mai venea să ne vadă și să-i mai dăm câte o masă de cumătrie. Botezul ”din apă” îl completă omul mai târziu în parohia sa.

Aici autorul își termină relatarea pe care o reproduce din memorie, după aproape o jumă-tate de secol.

Polemici și aprecieri pe marginea memoriilor lui Iraclie Porumbescu

Iraclie Porumbescu trimite lui Leonida Bod-nărescu evocarea, iar acesta o tipărește în ediția sa, Scrierile lui Iraclie Porumbescu, apărută la Cernăuți, în 1898.

Teodor Balan aprecia, în studiul Activitatea refugiaților moldoveni în Bucovina, în 1848, pe care îl tipărește la Sibiu, unde se afl a în refugiu, că Iraclie Porumbescu, în prezentarea episco-pului din Roman în Bucovina, ”ne servește știri fantastice”.

Leca Morariu demonstrează veridicitatea informațiilor lui Iraclie în intervențiile sale din Candela (Râmnicu Vâlcea, 1945), și Unirea, ”foaie bisericească-politică” din Blaj (nr. din 9 februarie 1945).

Ne ocupăm de evocarea lui Iraclie Porum-bescu pentru a evidenția încrederea ce i-o acor-da Costache Negri, care îi trimite, de altfel, și o scrisoare, de care ne ocupăm în altă parte. Reține atenția înzestrarea evocativă a lui Iraclie Porumbescu în prezentarea situației din Buco-vina vremurilor sale. Politicile administrative centrale ale austriecilor privind separarea Buco-vinei de Moldova nu se aplica și la granița din-tre cele două provincii românești. Șanțul săpat de Imperiul Habsburgic la anexarea nordului Moldovei, pe toată întinderea graniței dintre Bucovina și Moldova, se năruise și crescuse iarba peste el. Grănicerii își iau călăuze, să-i în-drume prin codrul din Moldova, la trecerea în Bucovina a participanților la revoluția din 1848. Administrația austriacă va întări măsurile de su-praveghere la granița dintre Bucovina și Moldo-va, care va dăinui până în 1918.



Personalită i bucovinene

Viaţa și opera arheologului bucovinean Teofi l Sauciuc-Săveanu

Dumitru CURCĂ

Considerații generale privind monografi a profesorului Valerian Ciofu

Despre Teofi l Sauciuc-Săveanu nu s-a scris prea mult. De aceea, salutăm în mod special monografi a recent apărută a unuia dintre colegii noștri de Filială, prof. univ. dr. ing. Valerian L. Ciofu.

Originar din comuna Udeşti, satul Poieni-Su-ceava, judeţul Suceava, Valerian L. Ciofu este un pasionat numismat și un ad-mirator al personalităților bu-covinene din trecutul nu prea îndepărtat al provinciei nata-le. Timp de mai bine de 30 de ani s-a ocupat de documenta-rea şi redactarea monografi ei dedicate celui care s-a născut în comuna vecină, Bosancea (actualmente Bosanci), judeţul Suceava, arheologul Teofi l Sa-uciuc-Săveanu. Monografi a așa și se numește, „Teofi l Sauciuc-Săveanu. Viaţa şi opera”.

Cartea a apărut în anul 2014 la Editura Tipo Moldova din Iaşi, avându-i ca editori pe mai tinerii bucovineni Cătălin I. Ni-colae şi Bogdan Petru Niculică, adevăraţi patrioţi şi oameni de cultură. Lucrarea a fost fi nan-ţată de Primăria comunei Bo-sanci, prin domnul primar, An-ton Curic, şi de către Fundaţia Culturală „Leca Morariu”, prin preşedinta fun-daţiei, doamna farmacistă Maria Olaru.

Trebuie să remarcăm faptul că autorul îşi în-cepe monografi a printr-o descriere a evenimen-telor social-politice, economice etc., care au marcat întreaga carieră a argeologului. Capitolul

este intitulat sugestiv ,„Pro memoria”. El este ur-mat de un Cuvânt înainte al reputatului istoric, prof. univ. dr. Mircea Babeş, fi ul savantului dr. Victor Babeş, care prezintă, pe scurt, conţinutul monografi ei.

Urmează în cronologie distinctă capitolele: I. Introducere, II. O viaţă închinată şcolii, III. Cercetătorul şi opera sa istorică, IV. Cetăţea-nul, V. Note, VI. Anexe, VII. Documentar. În ele au fost inserate multe informaţii despre oa-

meni, fapte şi locuri care au legătură cu personalitatea lui Teofi l Sauciuc-Săveanu, fi gură reprezentativă a Bucovinei din prima jumătate a secolului XX. Pentru înţelegerea personalită-ţii multilaterale şi complexe a acestuia, considerăm necesară prezentarea, într-o manieră cro-nologică, a datelor expuse de monografi st în capitolul II, re-feritoare la pregătirea şcolară, universitară şi post-doctorală a profesorului.

Pagini din viațăTeofi l Sauciuc-Săveanu s-a

născut la 21 octombrie 1884 în satul Bosanci, din judeţul Suceava. Tatăl său, Teofi l Sa-uciuc, era ajutor de preot, iar mama, Maria, născută Palie-vici, din satul Ropcea (acum în

Ucraina). Înainte de răpirea Bucovinei de către imperiul habsburgic (1774), predecesorii famili-ei purtau numele românesc Sava.

Ocupaţia habsburgică, urmărind printre altele şi deznaţionalizarea populaţiei autohtone româ-neşti din Bucovina, a recurs şi la ucrainizarea şi polonizarea numelui celor ce doreau să ocupe


slujbe în administraţia provinciei imperiale Ga-liţia, din care a făcut parte şi Bucovina, ca cel de-al 19 cerc, între anii 1786 şi 1849. Aşa se face că familia Sava a devenit Savciuc, apoi Sauciuc.

Preotul de ajutor Teofi l Sauciuc şi familia sa au locuit în Bosanci între 1883-1886, apoi s-au mutat în satul Iordăneşti, judeţul Storojineţ (azi Ucraina), sat situat pe cursul superior al râului Şiret. În Iordăneşti, între anii 1890-1894, copilul Teofi l a urmat primele patru clase primare, apoi a fost trimis la Cernăuţi unde, între 1894/1895- 1901/1902, urmează cursurile Liceului de Stat nr. 1.

În anul 1902 începe studiile la Universitatea din Cernăuţi, înscriindu-se la Facultatea de Fi-lozofi e, pe care o absolvă în 1906. Dar semestrul de vară, din anul II de studii (1904) îl frecventea-ză la Universitatea din Viena.

În cadrul Facultăţii de Filozofi e din Cernă-uţi, pe care Teofi l Sauciuc a frecventat-o, între anii 1902-1906, și pe care a absolvit-o cu brio. se predau următoarele 22 discipline, repartizate pe patru ani: fi lozofi e, limbile greacă şi latină, limba şi literatura clasică germană, literatura germană modernă, istoria universală, antică, austriacă, şi est-europeană, fi lologia romană, fi lologia com-parată a limbilor slave, limba şi literatura româ-nă, limba şi literatura ruteană, limba şi literatura engleză (din 1904), botanica, zoologia, fi zica te-oretică şi experimentală, geografi a, chimia, mi-neralogia şi matematicile. În limbajul de astăzi, profi lul facultăţii cuprindea: fi lozofi a, fi lologia, istoria, geografi a şi alte ştiinţe , adică un profi l destul de larg, am zice enciclopedic.

Din lucrarea de docenţă, ”Andros. Cercetări asupra istoriei şi topografi ei insulei” (în limba germană), care cuprinde 174 pagini şi 77 de fo-tografi i, publicată în anul 1914 în buletinul Insti-tutului Austriac de Arheologie din Viena, „reiese că dintre profesorii pe care i-a avut la Cernăuţi, o amprentă vizibilă asupra formaţiei sale intelec-tuale au pus-o profesorul de limbă greacă, Julius Juthner, și profesorul de istorie antică, Johannes Kromayer.

Studentul Teofi l Sauciuc a participat activ şi la acţiunile cultural-patriotice ce se desfăşurau în cadrul asociaţiilor studenţeşti din Ţara de Sus. În anul 1906, studentul Teofi l Sauciuc din anul IV de studii, este ales preşedintele societăţii stu-denţeşti „Junimea”. În primăvara acelui an, toate societăţile studenţeşti, în frunte cu „Junimea”,

au participat la deschiderea Expoziţiei Naţionale Generale de la Bucureşti. Societăţile „Junimea” şi „Dacia” au luat, pe cheltuiala lor, şi un mare număr de ţărani bucovineni pentru a vizita ex-poziţia şi capitala României independente. Într-o conferinţă publică, ținută mai târziu (în 1934) în sala „Armonia” din Cernăuţi, Sauciuc-Săveanu arată că: „această vizită revoluţionează opinia publică românească din Bucovina, care rămâne plină de admiraţie în faţa celor prestate de ge-niul românesc”.

Între anii 1906-1919 funcţionează ca profesor secundar la Cernăuţi: între 1906-1908 la Liceul de Stat nr. 1, ca suplinitor, iar între anii 1908-1919 la Liceul de Stat nr. III, ca profesor defi niti-vat. În primii ani de profesorat îşi pregăteşte teza de doctorat pe care o susţine la Universitatea din Viena, obţinând titlul de doctor în litere şi fi lozo-fi e. Dizertaţia sa, „Cultura cerealelor în Grecia antică şi politica cerealistă a atenienilor” a fost redactată în limba germană şi susţinută în anul 1909.

În anii 1910-1912 face un stagiu de studii de trei ani la Institutul Austriac de Arheologie din Atena şi participă la lucrări de arheologie în in-sula Andros, vizitând Creta, Asia Mică, Italia şi Sicilia. Ulterior şi-a continuat studiile şi în bibli-otecile din Berlin, Leipzig, Roma şi Viena, îna-inte şi în timpul primului război mondial.

În intervalul 1911-1913 publică la Roma şi Atena şapte articole de epigrafi e şi arheologie greacă. De la 17 ianuarie 1914 îl afl ăm docent privat la Universitatea din Cernăuţi. La 5 de-cembrie 1913 el a trecut colocviul de habilitare ca docent, iar la 12 decembrie a ţinut lecţia de probă. La 17 ianuarie 1914 a fost aprobată pro-punerea consiliului profesoral al Facultăţii de Litere, prin care Teofi l Sauciuc e numit docent pentru antichităţile greceşti şi în special pentru epigrafi e.

La 6 martie 1914, Teofi l Sauciuc a fost ales membru corespondent al Institutului Arheologic Austriac. La 9 decembrie 1929 a fost ales mem-bru corespondent al Institutului Arheologic Ger-man din Berlin, iar în anul 1932 a fost confi rmat membru plin al acestui institut.

A fost mobilizat în armata austriacă într-un regiment de husari, întrucât în 1914, dubla mo-narhie a intrat în primul război mondial. În ace-laşi timp însă, mişcarea naţională a românilor în imperiul austro-ungar se radicaliza vizibil înspre



idealul reunifi cării cu străvechea patrie română.Prin înfi inţarea Partidului Naţional Poporal în

anul 1900, apoi, în 1908, a Partidului Creştin So-cial Român din Bucovina, sub conducerea mare-lui patriot Iancu Flondor, toate clasele şi păturile sociale se concentrează asupra realizării acestui mare deziderat, de revenirea Bucovinei la Patria-mamă. În aceste împrejurări, toţi membrii fami-liei Sauciuc iau hotărârea de a-şi româniza din nou numele, adoptând numele Săveanu, cu rezo-nanţă mai românească decât vechiul nume Sava. Întrucât regimentul de husari (ostaşi de cavalerie uşoară, echivalenţi roşiorilor din România) era o unitate de elită în sistemul militar habsburgic şi radierea completă din evidenţele armatei a nu-melui Sauciuc ridica unele probleme mai parti-culare, Teofi l a rămas cu ambele nume (Sauciuc-Săveanu), în timp ce celorlalţi membri civili ai familiei (fraţi, veri, nepoţi), li s-a aprobat nume-le Săveanu.

La începutul anului 1918 se căsătoreşte, la Cernăuţi. Soţia sa, Vera Tarnavschi, era fi ica pro-fesorului Teodor Tarnavschi, profesor de prac-tică teologică în limba română la Universitatea din Cernăuţi între 1896-1916 şi rector în anul academic 1904-1905.

După hotărârea de unire a Bucovinei cu Ro-mânia, adoptată de Congresul general al Bucovi-nei la data de 28 noiembrie 1918, în aula Sinoda-lă a Miitropoliei din Cernăuţi, Teofi l Sauciuc-Să-veanu este numit, în anul academic 1918/1919, profesor suplinitor la catedra de Filologie Clasi-că a Universităţii Bucovinei. În primăvara anului 1919 este numit profesor suplinitor de istorie an-tică. De la 10 octombrie 1919 (în baza decretului nr. 131/15 ianuarie 1920) şi până în iunie 1940, a funcţionat ca profesor titular de istorie antică, epigrafi e şi antichităţi greco-romane la Universi-tatea din Cernăuţi.

Activitatea științifi căÎntre 1924-1926 Teofi l Sauciuc-Săveanu

funcţionează și ca profesor suplinitor la Conser-vatorul de muzică şi artă dramatică din Cernă-uţi. În anii 1921-1922 a fost decan al Facultăţii de Filozofi e, iar în 1924-1925 a fost investit cu înalta magistratură de rector al Universităţii Bu-covinei. Din 1924 activează şi ca membru titu-lar al Institutului de Istorie şi Limbă de pe lângă Universitate. Publică în anul 1925 la Cernăuţi, la Institutul de arte grafi ce şi editură “Glasul

Bucovinei”, lucrarea ”Istoria antică elină şi stu-diile de istorie elină în cei 25 ani din urmă”.

În această calitate, publică între anii 1934-1939 în buletinul „Codrul Cosminului” al Insti-tutului un număr de cinci articole. A avut impor-tante preocupări în istoria antichităţii greco-ro-mane, iar între anii 1925 şi 1940, în urma unor săpături arheologice, a reuşit să scoată la vedere ruinele oraşului Callatis, despre care a publicat lucrările: „Callatis. Rapports preliminaires sur les fouilles” (1924), (Foto 4); „Observations concernant deux decrets des «thiasites» de Calla-tis” (1924); „Numele comunei urbane Mangalia” (1928); „Titus Vîrtasius Pollio şi oraşul Callatis” (1936); „Callatis” (1938); „Pe marginea unui de-cret de poliţie callatian” (1967); „Inscripţia lui Herennios Apollinarios din Callatis” (1968) ş.a.

Teofi l Sauciuc-Săveanu este considerat unul dintre cei mai importanţi epigrafi şti ai perioadei interbelice, fi ind preocupat şi de numismatică, heraldică, arheologie, istorie antică şi gliptică. Gliptica reprezintă imortalizare prin scobire pe oase, roci, cochilii, pietre nobile a unor motive geometrice sau fi gurative cu caracter simbolic, a unor evenimete sau stări afective care datori-tă durității materialelor minerale pe care au fost confecționate s-au păstrat până în zilele noastre, constituind mărturii artistice și arheologice de mare valoare istorică și artistică.

În anul 1931, Nicolae Iorga în calitate de prim-ministru, a intervenit energic pentru relu-area săpăturilor la Mangalia, în mod sistematic. Teofi l Sauciuc-Săveanu a acordat o atenţie spe-cială descoperirilor epigrafi ce şi resturilor de fortifi caţii şi edifi cii din vechea cetate – respec-tiv de pe terenurile virane din centrul oraşului, ale căror pietre erau folosite ca material pentru noile construcţii, publicându-şi descoperirile în diverse publicaţii ale vremii. Una dintre cele mai importante publicațiieste „Numele comunei ur-bane Mangalia” (1928), în care aduce date im-portante despre istoria şi evoluţia toponimiei, dar şi despre infl uenţele asupra etimologiei şi despre însemnările pe izvoarele cartografi ce ale lumii, din toate epocile.

În ziua de 15 septembrie 1924 s-a făcut in-augurarea formală a Muzeului din Mangalia, cu care ocazie s-a dresat următorul „Proces verbal”: „Astăzi, 15 septembrie 1924, Noi, profesor uni-versitar Dr. Teofi l Sauciuc-Săveanu, administra-torul plăşii Cristu Melide, şi subsemnaţii primari



şi notari din această plasă, întrunindu-ne la ora 9 a.m. în localul administraţiei, am constatat, în urma expunerilor făcute de dl. Dr. Săveanu, necesitatea de a strânge obiectele privitoare la trecutul şi istoria veche a acestei regiuni într-un Muzeu, care cuprinde obiectele rezultate din să-păturile arheologice făcute în campania de vară 1924, de profesorii Săveanu şi Tafrali, obiecte care rămân să fi e inventariate.”

Muzeul Mangaliei a rămas în clădirea sub-prefecturii ( preturii de mai târziu) până în 1928, când s-a făcut mutarea muzeului, nu fără pier-dere pentru el, în subsolul Casei culturale „Va-sile Pârvan”. Obiectele Muzeului din Mangalia au stat acolo până în 1932, când ele au putut să fi e aşezate în Muzeul de antichităţi de azi din Mangalia.

În iunie 1940 se refugiază din Bucovina de Nord şi prin decretul nr. 169549 din 20 septem-brie 1940 este încadrat la Universitatea din Bu-cureşti (efectiv la 1 octombrie 1940), ca profesor titular la Facultatea de Istorie, dublând catedra de istorie antică şi epigrafi e, unde a predat până la pensionare. În 1941 este numit prodecan (de la 4 decembrie 1941 suplinind pe Scarlat Lambrino).

Între 1941-1946 este şef al Catedrei de istorie antică. Este ales membru corespondent al Aca-demiei Române la Secţiunea istorică, în Şedinţa plenară a Academiei Române, din 24 mai 1945, la propunerea lui Ion I. Nistor. Preşedintele Aca-demiei Române, Dimitrie Gusti, supune la vot propunerea făcută. A primit 26 voturi pentru şi 6 voturi contra.

În perioada profesoratului la Cernăuţi, Teofi l Sauciuc-Săveanu a fost decorat de şase ori, pen-tru activitatea sa didactică şi obştească, cu Ordi-nul Coroana României în grad de comandor, cu Medalia Răsplata Muncii (pentru 25 ani în ser-viciul statului), cu Ordinul Serviciul Credincios, în grad de mare ofi ţer, cu Medalia Peleş, cu Me-dalia Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa , cu Vulturul României în grad de ofi ţer.

Detenția și reabilitareaS-a implicat în viaţa politică şi a fost în mai

multe rânduri secretar de stat (1928-1930 şi 1932-1933), preşedinte al Organizaţiei Naţional-Ţărăniste din Bucovina (1926-1938), deputat şi senator. A publicat în acest sens: ”Naţional-ţără-nismul Bucovinei: Extras din Calendarul Parti-dului Naţional-Ţărănesc pe anul 1936”, la Tipo-grafi a „Bucovina” din Bucureşti,

La sfârşitul anului 1947 este pensionat for-ţat, la vârsta de 63 de ani, în locul lui fi ind nu-mit arheologul Emil Condurachi (1912-1987), agreat de regimul comunist care se instalase în România.

Autorităţile comuniste l-au exclus, în data de 9 iunie 1948, din Academia Română, în baza Decretului nr. 76/1948 privind transformarea Academiei Române în Academia Republicii Po-pulare Române. Mai grav, a suportat starea de condamnat timp de 6 ani, la penitenciarul de la Sighet (1950-1955), unde se afl au mulţi intelec-tuali, oameni politici, feţe bisericeşti etc., printre care şi un alt bucovinean de vază, prof.univ. dr. Ion I. Nistor, întemniţat şi el fără a fi judecat. Te-ofi l Sauciuc-Săveanu a fost arestat în noaptea de 5-6 Mai 1950, internat administrativ la Sighet, conform Deciziei MAI nr. 334 din 1 August 1951, pentru o perioadă de 24 de luni. Pedeapsa a fost apoi majorată cu 60 de luni, conform de-ciziei MSS nr. 559 din data de 6 August 1953. A fost eliberat la 29 Mai 1955.

După 1989, la data de 03 iulie 1990, a fost repus în drepturi, post mortem, ca membru co-respondent al Academiei Române.

A încetat din viaţă la 26 iulie 1971, în Bucu-reşti, la vârsta de 87 de ani.

Monografi a profesorului Valerian Ciofu este scrisă într-un stil popular, se citește ușor, și poa-te fi utilă oricărui bucovinean preocupat de tre-cutul provincii sale, dar și cititorului român de pretutindeni.


Stânga Prof.dr.ing. Valerian L. Ciofu,dreapta: Prof.dr. Curcă DumitruFoto: Mihai Onciul


Cu prilejul deschiderii Centrului Cultural Ro-mân ”Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, con-ducerea acestuia, în persoana vicepreședintelui Eugen Patraș, a comandat două monografi i con-sacrate patronului spiritual al instituției. Ambele au ajuns în vitrinele Librăriei ”Mihai Eminescu” din cadrul Centrului chiar în ziua inaugurării acestuia. În numărul trecut al revistei am pu-blicat o cronică la monografi a doctorului în is-torie Ilie Luceac. Aici vom vorbi despre cartea colegului său cernăuțean, publicistul și scriitorul Dumitru Covalciuc.

Ca realizator de monografi i, Dumitru Coval-ciuc e greu de încadrat într-o categorie auctoria-lă. Dacă mă întrebați ce este el în primul rând – istoric, publicist sau scriitor – răspunsul pe care vi-l pod da e că adună într-o singură persoană câte puțin din fi ecare, și tocmai asta îi dă far-mec. E omul căruia îi place să scotocească prin arhive și să se bucure de găselnițele sale, cum se bucură un copil când descoperă lumea. Pentru un cititor pe care biblioteca la un moment dat îl obosește, scotocitul prin arhive e un deliciu. Ar-hiva îi spune ceea ce biblioteca nu a ajuns încă să cunoască. Locul istoricului e în arhivă, dacă vrea să comunice ceva nou. Dar și scriitorul care își alege o temă istorică intră în arhivă ca într-o mare taină pe care dorește să o stăpânească. Despre Dumitru Covalciuc am putea spune că e un istoric înzestrat cu talent de scriitor/publicist sau, invers, un scriitor/publicist dublat de un is-toric. Cele două ipostaze se îmbină și se com-pletează în scrisul său, iar uneori realizează un du-te-vino sub formă de contrapunct. Discursul și excursul fac aici casă comună. Lucrul acesta se vede și din monografi a dedicată lui Eudoxiu Hurmuzachi.

Având ca punct de pornire istoria satului Cer-nauca, ”fost cuib de moldovenie” (azi populat în întregime cu ucraineni), apoi făcând o scurtă

incursiune în întreg neamul Hurmuzăcheștilor, autorul ajunge la ”gracchii Bucovinei” – frații Hurmuzachi din prima generație. Abia după acest excurs pregătitor, de trei capitole, cititorul este invitat să facă cunoștință cu biografi a prota-gonistului monografi ei, care începe propriu-zis cu capitolul al patrulea. Ceea ce numim noi aici capitole sunt, de fapt, secvențe tematice, străi-ne de obișnuita numerotare specifi că tratatelor științifi ce.

Biografi a începe într-un stil mai curând romanțat decât științifi c, mai degrabă sfătos de-cât savant, caracteristic biografi ilor oamenilor celebri, atât de populare astăzi în Occident: ”Bă-iatul creștea, era iute ca zvârluga, și Ruxanda, bunica lui dinspre tată, și Iordachi, bunicul lui dinspre mamă, trăitori și dânșii în conacul de la Cernauca, stăteau mereu cu ochii pe el ca să nu facă vreo șotie, mai ales atunci când se însoțea cu copiii țăranilor la joacă ori la scăldat și pes-cuit în pârâiașul ce șerpuia prin vatra satului sau în iazurile de sub pădurea boierească”. Pentru a scrie toate acestea trebuie să cunoști bine locu-rile și înclinațiile celui căruia îi consacri mono-grafi a. Povestea pasiunii pentru înot, dezvoltată din copilărie, autorul acestor rânduri o brodează pe baza memoriilor scrise de cei care au admirat performanțele înotătorului de mai târziu. Ceea ce merită a fi remarcat într-o biografi e scrisă pentru publicul larg este tocmai acest mod de prezentare vie a personajului. Atunci, cartea nu e nici tratat de istorie, nici operă artistică. E ceva intermediar, ce atrage cititorul simplu, dar nu displace nici publicului select, care simte câte-odată nevoia să mai citească și din plăcere, nu doar din obligație.

E de admirat faptul cum autorul, respectând cronologia evenimentelor, descrie lupta bucovi-nenilor pentru redobândirea autonomiei țării lor, luptă pe care Eudoxiu Hurmuzachi a condus-o

Cartea de istorie

Dumitru Covalciuc: Eudoxiu Hurmuzachi,

omul providențial al Bucovinei

Ștefan HOSTIUC


practic din umbră. Putem urmări acțiunile tână-rului revoluționar, de la încadrarea sa în garda națională, la Viena, până la repurtarea victoriei în lupta pentru dezlipirea Bucovinei de regatul Galiției. Un an de activitate revoluționară în-ceput la 13 martie 1848 se fi naliza la 13 martie 1849, când ”căpitanul ținutal din Cernăuți <…> și Guvernatorul Galiției primesc la Viena decre-tul prin care li se aduce la cunoștință că, în con-formitate cu Constituția Austriacă din 4 martie același an, Bucovina formează o țară autono-mă”. Pentru ca să-și vadă visul împlinit, Eudo-xiu Hurmuzachi face mereu naveta între Viena și Cernăuți. La Cernăuți redactează Petiția Țării, scrisoarea de însoțire și Promemoriul la această petiție, la Viena îi însoțește pe deputații țărani pregătindu-i pentru aprinsele dezbateri parla-mentare, se prezintă la împărat, împreună cu delegația bucovineană, pentru a înmâna Petiția și a susține cauzele acesteia, face lobby pe lân-gă primul ministru Alexander Bach, pe care-l cunoaște din studenție. Acest an revoluționar este cea mai solicitantă perioadă din viața sa. Ea se va repeta, în elementele sale de bază, pes-te zece ani, când Eudoxiu revine pe baricadele luptei politice, într-o altă fază a bătăliei pentru independența țării sale. Această fază începe la 22 aprilie 1860, când noul guvern federal con-dus de galițianul Goluchowski realipește Bu-covina la regatul Galiției, și se încheie la 26 februarie 1861, când noua Constituție liberală stabilește defi nitiv statutul de Ducat pentru Bu-covina. Și în această perioadă Eudoxiu Hurmu-zachi desfășoară o intensă activitatea publicisti-că, redactează memoriul ”Chemarea Bucovinei la emancipație”, pleacă la Viena ca să-l pre-zinte, la 24 decembrie 1860, Curții Imperiale, face lobby pe lângă noul prim ministru, Anton Schmerling, pe care, de asemenea îl cunoaște din anii de studenție. Din păcate, despre acest lobby, autorul monografi ei nu amintește ni-mic, deși logica lucrurilor ne spune că ar fi pu-tut avea un rol decisiv pentru soarta Bucovinei, întrucât Constituția liberală a fost opera directă a lui Schmerling. În ce privește textul Diplo-mei imperiale din 9 decembrie 1962, partea sa de argumentare istorică a noii formațiuni poli-tico-administrative numită Bucovina păstrează, fără doar și poate, urmele condeiului lui Eudo-xiu Hurmuzachi. Ioan G. Sbiera, în cunoscutele sale memorii, face anumite aluzii la implicarea amploaiaților proaspăt alesei Diete în această

chestiune. Nici acest moment nu a fost observat de autorul monografi ei.

Era în logica lucrurilor ca autorul să con-sacre următorul capitol activității politice a lui Eudoxiu Hurmuzachi în Dieta Bucovinei, dietă pe care o conduce, cu o foarte mică întrerupere în perioada guvernării federale, timp de 10 ani, până la moartea sa din 10 februarie 1864. Acti-vitatea de om politic a lui Eudoxiu Hurmuzachi, artizan al parlamentarismului bucovinean, este prea puțin studiată de istorici. Istoriografi a ucrai-neană o ignoră, iar cea română o bagă prea puțin în seamă. Prin strădania istoricului cernăuțean Ilie Luceac au fost publicate în volum Discursu-rile lui Eudoxiu Hurmuzachi în Dieta Bucovinei, dar nici până astăzi ele nu au fost analizate cum se cuvine.

Dumitru Covalciuc vorbește despre activita-tea politică a președintelui Dietei în stilul unei monografi i de popularizare: indică datele prin-cipale, pune accentul pe momentele semnifi ca-tive, arată rolul căpitanului în apărarea și intro-ducerea limbii române în Dietă ca limbă ofi ci-ală a țării (Ducatului), menționează contribuția acestuia la dezvoltarea învățământului popular și secundar în limba țării, punctează polemica mareșalului țării cu episcopul Hacman în chesti-unea acută privind biserica națională.

Enumerând dezideratele românilor deșteptați la viață națională, autorul monografi ei aprecia-ză ca fi ind covârșitor meritul omului politic Eu-doxiu Hurmuzachi în realizarea acestora. Dar îi face și un reproș care, după părerea noastră, este neîntemeiat. E adevărat că Eudoxiu Hurmuzachi a fost un austriac loial imperiului și devotat îm-păratului, dar nu la ”patriotismul austriac”, ci la patriotismul local, cerut, prin celebrul testament, de părintele său, se referă el când folosește, în discursul ținut în ședința Dietei din 2 mar-tie 1864, sintagmele: ”iubita patrie a noastră”, ”ardoare patriotică”, ”patriotism înfocat ,<…> național și liberal”, ”cugetările noastre patrioti-ce” sau ”binele comun al țării noastre”. Toate au referință clară la Bucovina.

În capitolul consacrat contribuției istoricului Eudoxiu Hurmuzachi la ”ctitorirea istoriogra-fi ei române moderne”, autorul a înțeles să ia în discuție mai întâi soarta manuscriselor cu cele 6.000 de documente culese din mai multe arhi-ve europene între anii 1846-1852 (Ilie Luceac, care studiază minuțios problema, indică anul 1858 ca an care încheie perioada de colecționar

Cartea de istorie


a istoricului) și rămase, după decesul acestuia, în grija fratelui mai mic, Gheorghe. Apoi, în limite-le impuse de specifi cul popular al monografi ei, autorul a considerat oportun să facă referire și la opera propriu-zisă a istoricului.

Alte două scurte capitole se referă la calitățile omenești ale protagonistului și la moartea aces-tuia. Pentru că există mai multe versiuni privind cauza decesului, autorul a considerat de cuviință să reproducă documentele de arhivă care con-semnează această cauză.

Ultimele două capitole sunt dedicate omagiu-lui adus lui Eudoxiu Hurmuzachi de către poste-ritate. În unul se face radiografi a comemorărilor interbelice și celor din istoria mai recentă (de la perestroika lui Gorbaciov până la data apariției monografi ei), iar în altul se evocă ”omagierea lui Eudoxiu Hurmuzachi în Bucovina, la o sută și la două sute de ani de la naștere”.

Am putea considera aceste capitole ca un fel de anexe la monografi e. Ele puteau și să lipseas-că, dacă pe lângă faptele de viață, de activitate politică și de cercetare științifi că ale lui Eudo-xiu Hurmuzachi autorul nu ar fi dorit să arate în ce mod posteritatea cinstește memoria ilustrului înaintaș. Din cele relatate, deducem că în peri-oada de stăpânire românească s-a făcut mult prea puțin pentru înveșnicirea memoriei fostului căpitan al țării. Cele două comemorări, la 60 și 70 de ani de la moarte, demonstrează paliditatea acestei memorii. Abia în 1934 s-a putut ridica o troiță la mormântul de la Cernauca. E de mirare cum ministrul Ion Nistor, istoric și trăitor al vre-murilor austriece, care cunoștea mai bine decât oricine meritele emancipatorului Bucovinei și ”părintelui istoriografi ei noastre moderne” (Teo-dor Balan), nu a putut să-i ridice, pe bani publici, măcar un bust, dacă nu la mormântul din curtea bisericii de la Cernauca, măcar într-o piață din Cernăuți, știind prea bine că în 1912, Dieta Bu-covinei a luat o hotărâre în acest sens și, dacă nu începea în 1914 războiul, capitala Bucovinei ar fi avut acest semn de recunoștință. Va rămâne consemnată în istorie, prin această carte, și stră-dania unui primar român, Gheorghe Botă, al co-munei Cernauca din zilele noastre de a înveșnici memoria celui care a iubit atât de mult această localitate în care s-a născut și a crescut. Deși nu a rămas nici o mărturie scrisă, e de presupus că Eudoxiu Hurmuzachi va fi cerut cu limbă de moarte să fi e înmormântat la Cernauca. Altfel, și-ar fi găsit locul de odihnă în cimitirul din

Cernăuți, ca atâți alți demnitari austrieci.Ultimul capitol atrage atenția prin faptul că

pune în oglindă un centenar și un bicentenar al nașterii, între ele existând o istorie dramatică de o sută de ani. Dacă ne referim la jubileul din 1912, el merită să fi e amintit sub două aspecte. Primul aspect e că, și la 38 de ani de la răposa-re, lupta dintre Eudoxiu Hurmuzachi și Eugenie Hacman continuă să aibă loc, ridicarea bustului său pentru care votase Dieta fi ind condiționată de ridicarea unui bust similar primului Mitropo-lit al Bucovinei. Ambele lucrări au fost zădărni-cite de începerea războiului. Al doilea aspect ține de organizarea serbării comemorative. Și aici se remarcă Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, ctitorie a fraților Hurmu-zachi. Dacă în 1862, la înfi ințarea Reuniunii de lectură, Eudoxiu nu a putut să se afi șeze alături de fratele său Alecu, în 1965, la transformarea Reuniunii în Societate de cultură, el se afl ă, ca mare proprietar, alături de fratele Gheorghe. So-cietatea nu l-a uitat. Iar cuvântul doctorului în teologie Teodor Tarnavschi este memorabil. La o depărare de jumătate de secol, celebrul teolog apreciază că Bucovina îi datorează lui Eudo-xiu Hurmuzachi dubla sa emancipare: odată în 1849, altă dată în 1860. Iată de ce azi nu-l iubesc galițienii ajunși în universități și instituții de stat cernăuțene!

I s-au făcut reproșuri autorului privind titlul cărții. Ca om providențial al Bucovinei apare peste tot Iancu Flondor. Dar nici Eudoxiu Hur-muzachi nu e mai puțin providențial. Fără ope-ra patriotică a lui Eudoxiu Hurmuzachi, Iancu Flondor nu ar fi avut ce îndeplini. Nu în zadar, istoricul Teodor Balan, căruia îi datorăm cel mai important studiu despre viața și opera lui Eudo-xiu Hurmuzachi, spune la comemorarea a 70 de ani de la moarte, în 1944, la numai câteva luni înainte de intrarea tancului locotenentului sovie-tic Nikitin în Cernăuți: ”Eudoxiu Hurmuzachi a fost în anul 1848 omul providențial , care a sal-vat Bucovina”. Dacă avem ceva de-i reproșat autorului cărții e că nu a folosit acest citat ca motto al monografi ei, iar noi, ne turnăm cenușă în cap pentru că nu am fost sufi cient de atenți și am scăpat, ca lector al cărții, câteva mici greșeli, între care și greșeala mecanică, foarte supără-toare, e adevărat, a indicării anului 1859 drept 1959, chiar în prima pagină a prefeței lui Vasile Tărâțeanu. Ne cerem, pentru aceasta, scuze de la cititor.

Cartea de istorie


Poezie

Vasile TĂRÂŢEANU

Fluture cu sânge pe aripi

Aoleu, cât gol s-a-ngrămăditîntre noi.....

Habar nu am cu ce aş putea să umplu hăul ce ne-ameninţădin adâncul a toate câte sunt.

Dinspre un capăt al vieţiiaud cum copilul din mine îmi strigă:

– Umple-l cu jocurile noastrede cândva

sau născoceşte altele noi,cu roboţi

că ei nu ştiu ce-i durerea

Când sufl etul meu, fl uture cu sânge pe aripi,

îşi va lua zboruldin cuşca trupului

închis în spaţiul de lut al cărnii, eu, cel care adesea sunt întrebat

cine sunt şi de unde vinam să vă spun că vin din iubirea

de neam a străbunilor

și nu pot fi altul decât mereu acelaşi vasile tarateanu, din augusta

Bucovină eminesciană cu nordul desprins de sudca pasărea de cântecul său

în care moartea şi viaţa se plimbăţinându-se încă tinereşte de mâini

printr-o sângerândă rană

Colivii pentru fl uturi

Închisă în coliviepasărea uită să zboare

De la o vremevrea să creadă că zborul e ceva anormal – o boală

sau o eroare.

Chiar dacă i se aşeazăîn scrânciob ram de

verdeaţă

Ea totuna n-are a ştiecă-n colivie viaţa

nu-i viaţă.

Mesager bucovinean îl felicită pe poetul Vasile Tărâțeanu cu prilejul împlinirii a 70 de ani.

Vivat, crescat, fl oreat!


Poezie

Ceață cu măștiŞi iarăşi pâcla oarbă

începe să se laseca şi reumatismulîn bătrânele oase

Un amestec sumbrude ziuă şi noapte

un balot de-ntunericîntr-o mare de lapte.

Şi o lume nebunăîmproșcând cu noroiface spume la gurădă cu biciul în noi

Şi cum bâjbâie oarbeprin halouri de ceaţămăştile lumii hidoase ni se-mbibă în faţă

Mântuirea, ca șansă

În oglinda clipei Totul sau nimic

Din nimic e totul Și din tot, nimic

Totul și nimicau un tic

Ticăie un picși se opresc

clip-clip

Clipește ceasulși eu clipescticăi un pic

și picsub imensa roată

a ceasului mic

Lasă, zic,nu face nimic

e o nimica toată:cum am căzutașa mă ridic

Ca un fi r de prafmă adun

de sub roata luniiși nu mă prefac cum fac unii –și nici nu spun

că viaţa mea toatăaşa cum a fost

risipită-n versuri n-are nici un rost,

că mi-a ars degeaba candela ’n noapte

scuturând din înalturi

stele necoapte

Căci aşa cum suntroş-galben-albastre

pot să aibă şansa mântuirii noastre

II

Iubiţii mei confraţi de sânge, de grai

de vom trăi ca fraţii ne-om întâlni în rai

că Domnului îi place iubirea de-aproapeleAltfel spulbera-ne-or

vânturile, apele...

De-ale uitării

Casa lui Arune Pumnulse năruie cu-ncetulÎn curtea înverzită

stă-ngândurat poetul

Și pomii din gradinăse pleacă-n faţa luiCu roadele lor toatece-s parcă-a nimănuiCă nimenea nu vine

decât odată-n anpe-aici să se închine

ca mare otoman

Zi,tu, urzică deasăcă Pumnul nu-i acasă

Pro domo

Tălăngi întristatesună dogit

că demult e târziuşi eu tot n-am murit

Şi nici nu am să morsune cât or dori

că în viaţa aceasta eu mai am a trăi

Nici în cea care vinen-oi putea să gogesc -

Împotriva uităriivoi fi semn de protest

Împotriva uităriide străbuni şi de ţară

jumătate într-însajumătate-n afară

Tot un neam şi o limbătot un grai eminescpeste-o glie imensă

sub un cer românesc.


Victimele terorii comuniste, subiect de studii și dicționare

În ultimul pătrar de veac, în România, dar și în statul vecin, Ucraina, apar numeroa-se dicționare, enciclopedii și alte lucrării cu pronunțat caracter biobibliografi c. Referindu-mă doar la țara noastră, merită amintite aseme-nea ediții monumentale precum Dicționarul scriitorilor români, vol. I-IV (București, Edi-tura Fundației Culturale Române, Editura Al-batros, 1995-2002), alcătuit încă în perioada ceaușistă, dar blocat de cenzură, Dicționarul ge-neral al literaturii române, vol. I-VII, coordo-nator general Eugen Simion (București, Editura Univers Enciclopedic, 2005-2009), Dicționar Enciclopedic, vol. I-VIII, (București, Editura Enciclopedică, 1993-2009), Enciclopedia Bu-covinei, vol. I-II, de Emil Satco (Iași, Princeps Edit, 2004), Personalități române și faptele lor, 1950-2010, vol. I-LVIII, de Constantin Toni Dârțu (Iași, Editura StudIS, 1999-2010), etc.

O categorie aparte de publicații, consacrate victimelor represiunii totalitarismului, a putut să vadă lumina tiparului doar în perioada ce a urmat destrămării lagărului socialist. Ideologia socialistă, născută în Occident prin ateul Karl Marx, dar care a prins viață în Rusia, țară cu vocație autocrată, a distrus , începând cu 1917, în aproape șapte decenii de supremație , în pri-mul stat socialist din lume, apoi după al doilea Război Mondial, și în țările satelit din blocul so-vietic, milioane de destine umane. Gândit uto-pic, fantezist, ca un sistem social-politic superi-or, socialismul de tip sovietic a eșuat implacabil spre sfârșitul secolului XX, deoarece s-a bazat, în practică, pe teroare și nu pe valoare.

Cărți, despre care în trecutul nu prea înde-părtat nici nu putea fi vorba, au început să apară, după 1990, în toată Europa de Est, inclusiv în

Federația Rusă. În prin-cipal, ele iau în dezbate-re crimele monstruoase ale organelor de represi-une, executate la coman-da partidului unic, de tip bolșevic, afl at la putere. Fundația non-guverna-mentală ”Memorial” a editat numeroase volu-me dedicate victimelor terorii leninisto-stali-niste, dar și jertfelor sistemului opresiv (evi-dent, în proporții mai modeste), în frunte cu alți comuniști dogmatici, propulsați după odiosul Stalin la cârma fostului stat sovietic.

Dețin în biblioteca personală două volu-me, apărute la Sanct-Petersbrug în anii 1993-1994, intitulate Răstigniții. Scriitori-victime ale opresiunii politice. Volumul II are subtitlul Morminte fără cruce. Ambele volume cuprind ample biografi i ale unui număr de 54 de scrii-tori din orașul de pe Neva, intrați în malaxorul brutalelor represiuni. În anexă, autorul dă o lis-tă cu Literați leningrădeni supuși represiunilor ilegale (Închisori. Lagăre. Deportări) în anii 1921-1953, de unde afl ăm că numai în perioa-da celor 32 de ani și doar în capitala fostului imperiu sovietic au fost reprimați 112 reputați slujitori ai slovei scrise, printre care scriitori de mare calibru precum Nicolai Gumiliov, Daniil Harms, Nikolai Kliuiev, Boris Kornilov, Osip Mandelștam, Nikolai Zaboloțki ș. a. Numeroa-se victime ale represiunii au existat și în alte localități (în special, la Moscova), aria tempora-lă extinzându-se și după moartea lui Stalin.

În România, între anii 2000-2010, o zgu-duitoare mărturie privind identitatea și soarta persoanelor supuse regimului nemilos de exter-minare fi zică este cuprinsă în cartea-tezaur în

Golgota Bucovinei

Jertfe românești pe altarul unei ideologii funeste (I)

Dumitru BALAN


11 tomuri masive, Victimele terorii comuniste: arestați, torturați, întemnițați, uciși. Dicționar apărută la editura Mașina de scris din București. Numele victimelor sunt trecute în ordine alfa-betică. Întocmită de Cicerone Ionițoiu, lucrarea a fost revizuită de prof. univ. Florin Ștefănescu. El însușii ”benefi ciar” al monstruozităților din penitenciarele și lagărele comuniste, Cicerone Ionițoiu a stat un deceniu în spatele gratiilor și al sârmei ghimpate. Primului volum (A-B) al Victimelor terorii comuniste apare în 2000, iar ultimul, XI (Ș-Z), revizuit de Florin Ștefănescu și revăzut de Ecaterina Rădoi și Constantin Ră-doi, vede lumina tiparului în 2010. Ultimul vo-lum al Dicționarului este prefațat de criticul li-terar Alex Ștefănescu (soția criticului, Domnița Ștefănescu, este, de altfel, și directoarea presti-gioasei edituri ”Mașina de scris”).

Menționatei lucrări fundamentale, menite să răspundă unei reale nevoi de cunoaștere a isto-riei autentice a totalitarismului românesc, prin readucerea – măcar parțială – în memoria colec-tivă a numele victimelor opresiunii comuniste, i se mai alătură și un alt impresionant volum de 880 de pagini (plus 4 addende), Cartea morților din închisori, lagăre, deportări, apărut în 2013, la Fundația Academia Civică din București. Vo-lumul este coordonat de Romulus Rusan, care semnează și studiul introductiv. Alături de soția sa, Ana Blandiana, Romulus Rusan s-a numă-rat printre fondatorii ”Memorialului victimelor comunismului” de la Sighetul Marmației. La în-tocmirea volumului Cartea morților au partici-pat personalități cu merite deosebite în investi-garea universului concentraționar român: Ioana Boca, Virginia Ion (care și-a asumat și sarcina de editor al volumului), Angela Bilcea și Andre-ea Cârstea.

Un dicționar al deportărilor staliniste: Cartea durerii

În Ucraina, prin strădania unor entuziaști cercetători de la Centrul de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, au apărut, între anii 2012 și 2014, la editura DrukArt, trei volume din Cartea durerii, cu texte paralele în limbile română și ucraineană (volumul al doilea benefi -ciază și de traducerea textului în limba engleză).

Subiectul acestor trei cărți de tip dicționar (alcătuite, fi ecare în parte, în ordine alfabetică, de la A la Z), îl constituie victimele terorii sovie-tice năpustite asuprea cetățenilor români născuți

pe teritoriul României (excepție fac 4 persoane cu loc de obârșie Viena - Austria, Vinița - Ucrai-na, Franța - fără menționarea localității, și To-bolsk – Rusia), arestați, torturați, deportați sau uciși de către NKVD, în 1940, când partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost răpi-te României, ca efect al odiosului Pact secret, semnat de acoliții lui Hitler și Stalin – Riben-tropp și Molotov, apoi în perioada următoare anului 1944, cu începere din luna august, când aceste teritorii au fost din nou ocupate de către Armata Roșie și anexate URSS-ului.

În paginile volumelor Cărții durerii, cu subtitlul Martirii României, sunt evocate des-tinele tragice ale celor 423 de cetățeni români proveniți, aproape în întregime, din vechile teri-torii românești, cu adânci fi liații băștinașe. Doar în câteva cazuri izolate e vorba de români prin adopțiune, adică prin acordarea cetățeniei, la cerere. Victimele sunt prezentate pe etnii: 356 români, 38 evrei, 13 ucraineni, 9 ruși, 4 nemți, 1 polonez, 1 francez și 1 austriac. Dar toți, in-diferent de natura etniei, au suferit la fel, fi ind oprimați sau exterminați doar pentru faptul de a fi aderat, prin fapte sau vorbe, pe deplin conștient sau instinctiv (mânați de dorul de fa-milie, de casă, de vatra strămoșească) la cauza românismului, la dorința ardentă de a conviețui cu ceilalți confrați din parte natală sau adoptivă.

Conform politicii staliniste generalizate, de dislocare a populațiilor băștinașe și de deporta-re a acestora în locuri cât mai îndepărtate, cât mai nefericite și cu climă cât mai aspră, românii condamnați de regimul sovietic sunt transportați în condiții inumane, mai rău ca vitele, în vagoa-ne de marfă, suprapopulate și neaerisite, toc-mai la capătul imperiului, în lagărele de muncă forțată din austera Siberie, în localități ca Vor-kuta, Irkutsk, Krasnoiarsk, Celiabinsk, Novo-sibirsk, Norilsk, Tomsk, Penza, pe șantiere cu regim închis din Republica Autonomă Komi, dar și în Kazahstan, Karaganda sau Sverdlov-sk. Această ultimă localitate, dar și regiunea cu același nume, avea faima lagărelor cu cei mai nemiloși satrapi. Din textele publicate, rezultă că aici omuciderea era o practică obișnuită.

Volumul III din Cartea Durerii evocă 280 de condamnați la ani grei de temniță, dintre care 65 pier în lagărele staliniste.

Distrugerea fi brei naționale și utilizarea gra-tuită a forței de muncă în lagăre, în condiții ex-trem de vitrege de climă și ambient, erau țelurile

Golgota Bucovinei


principale ale regimului opresiv. Oamenii de la ”talpa țării” - țăranii sau, cum erau numiți în ac-tele ofi ciale, agricultorii – constituiau elementul de bază al populațiilor deportate. 308 persoane din cele 423 evocate de autorii Cărții Durerii erau țărani.

Cele mai multe condamnări, chiar și con-damnările la moarte, cu executare imediată (189 de cazuri) au avut la bază învinuirea de trecere ilegală a frontierei sau doar de presupu-să tentativă de trecere frauduloasă a așa-zisei granițe, netrasată încă așa cum se cuvine. Aici se mai adaogă și formularea ”trădare de patrie”. Deveniți peste noapte, împotriva voinței lor, cetățeni sovietici, unii dintre români nu doreau altceva decât să ajungă acasă, la părinți, frați sau surori. Această încercare de revenire la baștină se numea, în limbajul tribunalelor bolșevice, ”trădare de patrie”.

În pofi da lozincii propagandistice a Sovie-telor că ”omul e cel mai prețios capital”, regi-mul comunist îi trata mai rău decât pe animalele sălbatice, pe oamenii simpli. De un asemenea tratament s-au ”bucurat”, spre exemplu, unii ”poporeni” care, în 1940, încercau, care mai de care, în devălmășia produsă de tancurile armatei roșii, să ajungă la familiile lor, să-și regăseas-că vitele rătăcite sau să-și adune recolta de pe ogoarele proprii, afl ate acum pe teritoriul răpit. Mulți români, nenominalizați în Cartea durerii (din lipsă de spațiu tipografi c sau de date certe), și-au găsit sfârșitul, secerați de gloanțele grăni-cerilor sovietici (e sufi cient de memorat măcar tragicul masacru de la Lunca, de pe malul Pru-tului), iar trupurile lor au fost aruncate în gropi comune.

N-au scăpat de condamnări grele, între 10 și 25 de ani de detenție în închisori sau lagăre, nici acele persoane care, rătăcindu-se prin pădure, nimeresc involuntar pe fostul teritoriu româ-nesc, afl at acum sub jurisdicție sovietică.

Nevinovăția victimelor, învinuite abu-ziv, cu diverse formule de învinuire de tipul ”activitate subversivă”, ”element social pri-mejdios”, apartenență (în trecut) la ”partide contrarevoluționare din România”, ”spionaj”, ”colaboraționism cu ocupanții”, ”agitație an-tisovietică”, ”nedenunțare”, ”rudă cu trădători ai patriei” sau chiar hilara ”încălcare a reguli-lor de conduită în transportul în comun” etc., a fost recunoscută – e adevărat, cam târziu – și de autoritățile ucrainene, prin hotărâri judecătorești

de reabilitate, în baza Legii privind reabilita-rea victimelor represaliilor din Ucraina din 17 aprilie 1991. Doar în câteva cazuri izolate, reabilitările au venit cu mai mulți ani în urmă.

Cartea durerii, alcătuită din trei părți (cum denumesc autorii cele trei volume apărute în 2012, 2013 și 2014) se amplifi că treptat. Astfel, dacă prima parte are 72 pagini și include arti-cole doar despre 50 de martiri, cea de a doua numără 208 pagini și furnizează date despre 87 de martiri, iar cea de a treia, și ultima până la ora actuală, are 336 pagini și adună informații despre 286 de martiri. Crește exponențial și nu-mărul autorilor. La cvintetul din 2012, compus din Petru Grior, Bogdan Grior, Elena Stadnic, Roman Stadnic și Maria Zaboloțchi, se raliază, la tomul din 2013, Marius Cazacu (profesor de istorie la Liceul ”Petru Rareș” din Suceava) și Stefan Rotaru (președinte al Fundației ”Pro-Rădăuți”). Iar la volumul al treilea numărul autorilor se dublează, comparativ cu primul vo-lum. Se mai asociază cercetătorii Mircea Duzi-neanu, Nicolae Iordachi, Constantin Moroșanu și Nicolae Nicolovici. Din cei doi autori asociați volumului II, în volumul III e prezent doar Ste-fan Rotaru. Marius Cazacu lipsește.

O necesară prefață, ”Cartea durerii”, sem-nată de cei șapte autori, apare de abia în volu-mul II, deși se impunea să existe încă în volu-mul de debut, unde, pe o pagină de la începu-tul cărții, stă înscris: ”Lista martirilor născuți în România, condamnați de către dictatura sta-linistă și întemnițați în lagărele comuniste din fosta Uniune Sovietică”. Acest titlu e tipărit și pe verso, în ucraineană. El se păstreză și în vo-lumul următor.

Tot în volumul II, pe lângă prefața colecti-vă a autorilor (10 pagini), un cuvânt înainte cu același titlu ca al prefeței, dar în limba engleză, semnează Marius Cazacu (5 pagini), urmat de o schiță de portret, Un supraviețuitor al Gu-lagului, de Petru Grior, despre Mihai Dăscă-lescu, unicul condamnat cu studii superioare, care, după ani grei de lagăr, după numeroase jalbe, inclusiv una adresată direct lui V. Molo-tov (cu motivarea expresă că e cetățean român și a fost judecat pentru infracțiuni imaginare), a fost reabilitat, cu foarte mare întârziere, abia în 1963.

Golgota Bucovinei


Povestea vieții dictată fi ului

În iarna anului 1954/55, tata, în câteva nopți tihnite de iarnă, la lumina palidă a unei lămpi cu petrol, mi-a dictat povestea vieții, de la începuturi și până în 1955. Povestea frumos, cur-siv, fără a folosi vreo notă de spri-jin pentru memorie, de parcă își citea propria viață dintr-o carte de povești. Această performanță inte-lectuală a tatălui meu a fost, pen-tru mine, o surpriză. Pentru prima oară m-a uimit, atât prin memoria sa ieșită din comun, cât și prin harul ales al povestirii. Nu-l cunoscusem până atunci decât trudind pe ogoa-rele altora, sub soarele torid de vară, ștergându-și cu dosul palmei sudoarea frunții.

Cronica de familie, imprimată pe bandă magnetică

Au mai trecut 8 ani și, în 1962, tata face o vizită la Cluj, celor doi „copii mai mici” ai săi, Ionică și Vasile, studenți mediciniști. Fratele Io-nică profi tă de apariția primelor magnetofoane, cumpără un magnetofon cu bandă magnetică și-l roagă pe tata să mai spună odată povestea vieții sale, pentru a rămâne înregistrată pe ban-dă. Tata acceptă și povestește din nou, câteva zile la rând, de data aceasta în fața microfonu-lui,- istoria vieții sale și a neamului său.

S-au umplut mai multe benzi de magnetofon, cumpărate una după alta de frații mei, din puținii bănuți pe care-i aveau la îndemână. Iar tata fă-cea pentru a doua oară dovada unei memorii de excepție, impresionându-l de data aceasta, pe fi ul său Ionică: „Tata își începe povestirea - scrie Ionică - cu strămoșii lui și ajunge până la noi, copiii săi de azi. Acest țăran, fără multă

școală (1), își știe pe de rost înaintașii până hăt departe, pe la începutul secolului trecut, fără

să-l fi instruit cineva. Cum?!” Grigore Nandriș: ”Florea trebuia

să fi e în locul meu, el aveamai multe calități decât mine”Păstrată de Ionică zeci de ani,

apoi salvată pe computer, înregistra-rea pe bandă magnetică este a doua sursă directă de informații, pentru biografi a sa. Memoria și organiza-rea minții lui Florea sunt izbitor de asemănătoare cu cea a surorii sale Anița, țăranca neșcolită (2), care a așezat pe hârtie manuscrisul cărții „20 de ani în Siberia”, numai din memorie, întocmai ca și fratele ei

Florea. De aceea, acum nu mai sunt surprins de cele scrise la moartea lui Florea, de către fratele său, Grigore Nandriș, ajuns de la brazda plugu-lui profesor la Universitatea din Londra: „Flo-rea trebuia să fi e în locul meu, el avea mai multe calități decât mine”.

Cei doi țărani, nu intelectualii familiei Nandriș, prin descendenții lor, au salvat conti-nuitatea neamului nostru în acest secol,. Copiii

Destine bucovinene

Florea și Anița Nandriș: două destine emblematice

Gheorghe NANDRIȘ


Aniței, după întoarcerea din Siberia, apoi urmașii lor, au asigurat continuitatea neamului nostru în satul bucovinean de obârșie, Mahala. Iar copiii lui Florea, formează azi, a doua generație, a „ce-lor 5 frați Nandriș”, care se străduiesc de câteva decenii, să refacă prestigiul familiei, întinat în anii de ocupație rusească a Bucovinei.

Doi țărani riscându-și libertatea pentru adevăr

Cei doi țărani au multe asemănări privind rectitudinea morală, modul în care înțeleg să-și îndeplinească datoria, chiar și atunci când își riscă propria libertate.

A n i ț a , abia scăpată de chinurile deportării, în loc să se bucure în liniște de anii ce i-au mai rămas, se apucă să reproducă pe hârtie calva-rul exilului siberian. Ține ascuns manuscrisul ani de zile, până la prima mea vizită în Mahala (1982), când - în plin regim comunist - nu ezită să mi-l pună în mână, pentru a-l trece în Româ-nia, printre cele două rânduri de grăniceri. De mă prindea cu el, acest document ar fi fost su-fi cient pentru NKVD/KGB să o trimită din nou pe autoarea lui în Siberia, ca „dușman al popo-rului”. Anița cunoștea bine pericolul și totuși a riscat. De ce?!

F l o r e a , la refugiul din 1944 ia în fugă din arhiva Primăriei Mahala, unde era primar, liste-le ofi ciale cu cei peste 600 deportați în Siberia, din comuna Mahala. Ca și Anița, le-a ținut as-cunse ani de zile, într-un stup cu albine, deși știa că refugiații erau vânați de securitate, pentru a fi predați „comisiilor de repatriere”. Dacă la o percheziție aceste liste ar fi fost găsite, „repa-trierea” lui Florea, s-ar fi făcut direct în Siberia. Le putea arde, pentru a scăpa de povara acestui risc, dar n-a făcut-o. De ce?!

După mulți ani, mi-a predat mie aceste liste. Iar eu, le-am anexat unde le era locul: la cartea

surorii sale Anița „20 de ani în Siberia”. Desti-nul a făcut ca mărturiile celor doi frați țărani, să se completeze în aceeași carte, pentru a oferi oamenilor un document zguduitor. Anița și co-piii ei au stat 20 de ani în Siberia. Florea cu co-piii lui a trăit 20 de ani în pribegie. Amândoi au fost victime ale aceluiași năvălitor din răsărit.

O viață care bate romanulViața lui Florea Nandriș este demnă de un

roman. El și-a petrecut copilăria „în bubui-tul tunurilor și țăcănitul mitralierelor” din Pri-mul Război Mondial și a făcut frontul, până la Odessa, în cel de al Doilea Război Mondial.

În refugiul din 1940, a dat proba supremă de clarviziune și de un „ascuțit simț al isto-riei”, la dramatica despărțire de familie de la Godinești. Iar la refugiul din 1944, a avut tăria să-și distrugă cu propria mână toată gospodăria, conștient că, din acel moment, devine sărac lipit pământului.

În cei 20 de ani de pribegie (1944-1965), cu cinci copii mici după el și fără nici o sursă de venit, primarul și gospodarul de ieri, a acceptat să fi e servitor la stat, iar într-o situație extremă a fost nevoit să suporte umilința de a pregăti copiilor săi cina din făina rămasă de la hrana unor câini. Sunt trăiri de un dramatism ieșit din comun, umilințe îndurate doar pentru a-și sal-va copiii (3). Fără dârzenia sa de luptător, fără mintea sa lucidă și fără jertfa sa, noi, copiii lui, am fi rămas niște neisprăviți, pe drumuri.

Ne aplecăm azi cu recunoștință în fața lui și a fratelui nostru Mitruță, care alături de tata, și-a sacrifi cat viața pentru noi. Le închinăm cu gra-titudine cronica familiei pe care o întregim anul acesta cu volumul dedicat celor doi țărani, Flo-rea și Anița, care nu ar fi existat fără jertfa lor.

Sibiu, 2015

Note1. Florea Nandriș, a făcut doar șase clase

primare, fi ind nevoit să-și întrerupă școala la izbucnirea Primului Război Mondial, când școlile s-au închis.

2. Anița Nandriș, sora sa mai mică, a apucat să facă doar trei clase primare până la începerea războiului.

3. Din acești copii au ieșit trei medici (Gheorghe, Vasile și Ioan) și o profesoară de liceu (Maria)

Destine bucovinene


L-a începutul lui august, plecând la băi, la Slatina, și plimbându-mă prin satele românești din preajmă am văzut la intrarea într-o cur-te din Apșa de Jos un fel de totem din lemn cu inscripția ”Muzeul de Istorie și Etnografi e al Românilor din Transcarpatia. Instituție priva-tă”. Am zis, e muzeul doctorului Botoș. Auzi-sem de el cu două luni în urmă, la inaugurarea unui alt muzeu, cu piese ale portului popular din întreg spațiul românesc, la școala din Stănești, în Bucovina. Atunci a fost și Ion la inaugurare și a vorbit în linii generale despre muzeul său.

Nu eram singur. Sosisem într-un grup mai mare. Ne-am oprit la o biserică evangelică, tot din Apșa, care avea și spații de locuit. Până nu demult, aici locuiseră o familie de refugiați din Dombas. Oameni primi-tori. Ca și doctorul Botoș.

Am deschis portița și am intrat în curte. N-ai fi zis că e o curte de țară. Mai curând era o terasă cu două vile în oglindă. Muzeul, se afl a mai spre gră-dină. Doar o parte, că o parte din exponate se afl au în interi-or. Ne-am mărginit să vizităm numai partea din curte. Expo-nate dintre cele mai variate. Toate din zonă. Obiecte de uz casnic, haine, ciocane, sucale, donițe, batale, fi erăstraie, foale de fi erărie, furci de tors, oale, clopuri… Ce numai nu găsești aici! Chiar și o roată de moară de apă. O fi funcționat cândva pe răul Apșa. Păcat că nu a putut aduce și râul odată cu roata. Ne-ar fi prins bine, pe caniculă. Trecem mai departe. Săbii, monede, patefoane, pieptare… Obiecte din toate epocile. Aparent ai impresia că sunt împrăștiate fără nicio noimă, și acest lucru te atrage parcă și mai tare, decât dacă le-ai vedea rânduite ca în marele muzee. E

ca într-o șură imensă în care gospodarul adună diverse lucruri pentru casă. Dar e doar o idee. Pentru că dacă te uiți mai bine vezi că există o ordine în toate. Sunt rânduite pe raioane. Une-le se afl ă în interior. N-am intrat. Ne-a fost de ajuns cât am putut vedea afară, pe o suprafață de vreo 400 metri pătrați. Tocmai mă învâr-team pe lângă roata morii, când văd că vine cu un fragment de sabie. E lucrul cel mai vechi pe care-l am în muzeu. Are o vechime de mai bine de trei milenii și jumătate. L-am găsit la Peștera din Topcino. Topcino e un sat alăturat.

De vreo trei decenii doctorul Ion Botoș adună exponate. Spune că primul obiect a fost o lampă veche pe care a cum-părat-o în 1984. Iar muzeul l-a inaugurat în 2014. Până atunci a funcționat în cadrul Uniunii Regionale «Dacia» a Români-lor din Transcarpatia, al cărei președinte este.

E primul și deocamdată unicul muzeu al românilor din Transcarpatia. Aici parcă totul trăiește din istorie și în istorie, poartă patina timpului trecut. La câțiva kilometri se afl ă cen-trul geografi c al Europei. Lo-curi pitorești. Frumoase și pli-ne de contraste. Slatina, deși

orășel, nu se compară cu Apșele, care sunt sate. Dar nu vei vedea aici o casă de țară. Toate sunt vile. Și toate rânduite una lângă alta, cu grădini în spate. Drum asfaltat și bine întreținut. Tro-tuare pavate. Curățenie ideală. Merită să fi e vi-zitat. Impresionează. Simți că te afl i nu doar în centrul Europei, ci și în centrul Maramureșului. Acelui Maramureș din care au pornit descălecă-torii Moldovei și care a fost tăiat în două, ca și Bucovina, dar mai devreme cu două decenii.

Maramure ul istoric

Doctorul Ion Botoș și muzeul său din Apșa de Jos

Micu CERNUCEAN


Medalion

Președintele Filialei București: prof. univ. dr. Dumitru C. Curcă

C. DIMITRIU

Profesorul Universitar Doctor Dumitru C. Curcă, de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, s-a născut la data de 5 iulie l942 (Zodia racului) în comuna Tişăuţi (actualmen-te Ipotești), Judeţul Suceava. După absolvirea Şcolii Generale din satul natal, urmează studiile în cadrul Liceului Teoretic nr.2 din oraşul Su-ceava, fi nalizându-le în vara anului 1960. Par-ticipă la concursul de admitere la Facultatea de Medicină Veterinară (la acea vreme era singura facultate din ţară); după un riguros examen sus-ţinut în luna septembrie l960, ce a constat din 5 probe scrise şi 4 probe orale, este admis printre primii. În toamna anului l965 absolvă cursurile facultăţii, ca şef de promoţie, şi este repartizat în învăţământul superior. De atunci a desfăşurat neîntrerupt, cu dăruire şi pasiune o bogată acti-vitate didactică, ştiinţifi că, metodică, organiza-torică şi socială, pusă în slujba ridicării presti-giului profesiunii medical-veterinare.

A elaborat până în prezent, un număr de 11 cărţi, manuale universitare, necesare aprofun-dării cunoştinţelor de etiopatogenie a entităţilor morbide la animale. A elaborat peste 423 lucrări ştiinţifi ce şi 19 comunicări ținute în cadrul ma-nifestărilor ştiinţifi ce organizate de Facultățile de Medicină Veterinară din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara și de institutele de profi l din țară

și străinătate, la congrese, conferinţe sau coloc-vii naţionale și internaționale organizate de so-cietăţi profesionale sau ştiinţifi ce. În marea lor majoritate, lucrările sale ştiinţifi ce au fost publi-cate în limba română sau în limbi de circulaţie internaţională, în reviste, publicaţii naţionale şi internaţionale. Ca urmare a prodigioasei sale activităţi didactice şi ştiinţifi ce, i s-a încredinţat conducere de doctorat în domeniul fundamental ”Ştiinţe Medicale”, domeniul ”Medicină Veteri-nară”, specializarea ”Fiziologie normală şi pa-tologică”. Este membru activ a numeroase aso-ciaţii profesionale, societăţi ştiinţifi ce şi colegii.

S-a angajat cu responsabilitate şi pasiune, desfăşurând cu demnitate şi onestitate o bogată activitate în cadrul disciplinei ”Fiziopatologie”, a reuşit cu competenţă şi cu deosebită tenacitate să rezolve multiple probleme, deosebit de spi-noase şi difi cile, apărute în condiţiile unei pe-nurii a bazei materiale şi a celei de documen-tare ştiinţifi că, precum şi a unei puternice crize morale.

A reuşit să efectueze multiple investigaţii experimentale, clinice şi de laborator, necesare rezolvării vastei tematici de cercetare ştiinţifi că la care s-a angajat, pe bază de contract, a Grant-urilor și colaborărilor interdisciplinare, a elabo-rării tezei de doctorat și materialelor didactice (modele experimentale, planşe, postere color, diapozitive, folii transparente, fi lme video etc.), a numeroase manuale și a peste 100 lucrări de licenţă etc.

A desfăşurat o bogată colaborare cu specia-liştii în domeniu din Basarabia, predând bene-vol, trei ani consecutiv, cursuri de Fiziopato-logie la Facultatea de Medicină Veterinară din Chişinău. A participat la numeroase manifestări ştiinţifi ce organizate de Universitatea Agrară de Stat din Moldova, a prezentat comunicări ştiin-ţifi ce, referate ştiinţifi ce, materiale publicate în diverse periodice editate la Chişinău, activitate apreciată de conducerea Universităţii Agrare de

La tribuna Adunării Solemne consacrată Jubileului 150 ani al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Rădăuți, biblioteca municipală, 27 mai 2012


Stat din Moldova, de la care, cu prilejul aniver-sării a 75 de ani de la înfi inţare, primește o di-plomă și o medalie.

Pentru angajare exemplară în activitatea pro-fesională şi ştiinţifi că, Asociaţia Generală a Me-dicilor Veterinari din România îi acordă Meda-lia pentru progresul medicinii veterinare, Aso-ciaţia Parazitologilor din România – Diploma pentru merite deosebite în activitatea de dez-voltare şi promovare a parazitologiei în ţară şi străinătate, iar Institutul de Diagnostică şi Sănă-tate Animală – Diploma de Onoare, prin care i se recunoaşte meritele deosebite pentru întreaga activitate în slujba apărării sănătăţii animalelor, a sănătăţii publice, a progresului medicinii ve-terinare şi a dezvoltării I.D.S.A. Despre viața și activitatea profesorului, cercetătorului științifi c și membrului Societății pentru Cultura și Litera-tura Română în Bucovina este scris în enciclo-pedia Who’s Who în România (ediţie specială, 2002), în Dicţionarul oamenilor de succes din România, Biografi i Contemporane, publicație a Asociaţiei Europene de Dezvoltare Biografi că – Redacţia Naţională Biografi că (Ediția 2014), Vetrinaria, revistă a Colegiului Medicilor Vete-rinari din România (Anul IV, nr.16, octombrie-decembrie 2014), Enciclopedia Bucovinei de Emil Satco (Editura Princeps Edit Iaşi, 2004) și Dicționarul membrilor SCLRB Societatea pen-tru Cultura și Literatura Română în Bucovina (1862-2012) la 150 de ani. Vol.II, Voluntariat bucovinean” de Mircea Irimescu.

Din anul 2014, profesorul Dumitru Curcă este președinte al Filialei București a Soceității pentru Cultura și Literatura Română în Buco-vina. Participând la Adunarea Generală consa-crată jubileului de 150 ani de la înfi inţarea So-cietăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care a avut loc la Rădăuți în data de

27 mai 2012, profesorul Dumitru Curcă a arătat, în cuvântul său, că toți intelectualii şi slujitorii din sectoarele activităţii economice, social-po-litice, juridice, din învăţământ și teologie, din agricultură, zootehnie, inclusiv din domeniul său de activitate profesională - creşterea anima-lelor de rentă, au datoria să sprijine Societatea pentru cultură în îndeplinirea până la capăt a rolului ei istoric. De asemenea, în cuvântul său profesorul Dumitru Curcă a ridicat problema recuperării patrimoniului Societăţii pentru Cul-tura şi Literatura Română în Bucovina, care se afl ă vremelnic, în Bucovina de nord, în proprie-tatea statului ucrainean, dar și chestiunea recu-perării proprietăților afl ate în judeţele Suceava şi Botoşani.

Medalion

Absolvent al școlii primare. Tisăuți, 1953.


Spre Bucovina lui Hurmuzachi, căutând urmele pașilor lui Alecsandri și EminescuDespre Bucovina nu am știut nimic până

în clasa a II-a primară, când domnul învăţător Costică Grigore din comuna Buzescu, judeţul Teleorman, m-a pus să recit la serbarea de sfârşit de an şcolar nemuritoarele versuri ale lui Vasile Alecsandri scrise speci-al pentru Foaia proaspăt fon-datei Societăți pentru Litera-tura și Cultura Română în Bu-covina și tipărită în primul ei număr din martie 1865: ”Dul-ce Bucovină, / Veselă grădină / Cu pomi roditori / Şi mândri feciori... Poezia se termina așa: ”Ah! cine te vede / Chiar în rai se crede / Cine-i trecă-tor / Te plânge cu dor”. Cu această imagine idilică, setată într-un cotlon al minții și într-un nimb al sufl etului meu, în urmă cu 70 de ani, am pornit, în dimineața zilei de 8 mai 2015, cu un auto-car plin cu bucureșteni, la care s-au mai adău-gat, în drum, și reprezentanți ai altor orașe din țară, spre Cernăuți, în speranţa de a descoperi și a trăi, prin cel de al șaselea simț, ecourile pașilor inegalabilului bard de la Mircești, răsu-nând pe caldarâmul vechilor străzi ale oraşului ce mai păstrează atmosfera revoluționarului an 1848, când mai mulți intelectuali liberali mol-doveni, prigoniți de domnitorul Mihail Sturdza, s-au văzut nevoiți să se refugieze în Bucovina, afl ată dincolo de cordun, sub coroana Austriei. La fel de nerăbdător eram să pășesc pe urmele lui Aron Pumnul și al iubitului său discipol, Mi-hai Eminescu, Luceafărul poeziei române, care

a strălucit, pentru prima dată, pe fi rmamentul poeziei române, cu versuri scrise la Cernăuți. Emoțiile pe care urma să le trăim la coborârea din autocar în inima istoricei capitale a Bucovi-nei se anunțau a fi la fel de puternice ca și cele

trăite de orice român adevărat ori de câte ori are prilejul sa ia con-tact direct cu locurile sfi nte ale neamului.

Toți împreună depășeam nu-mărul de 40 de persoane – oa-meni de diferite vârste și profe-sii, membri ai Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina–Filiala București și ai Asociației Naționale ”Pro Ba-sarabia și Bucovina” (în frunte cu vrednicul ei președinte, Ma-rian Clenciu, ales de noi condu-cătorul grupului), istorici, foști diplomați, profesori, cercetători științifi ci, editori, ziariști etc., invitați de Centrul Cultural Ro-mân Eudoxiu Hurmuzachi din

Cernăuți într-o scurtă excursie prin nordul Bu-covinei. Scopul principal: participarea la două evenimente culturale importante – inaugurarea Centrului și dezvelirea unui bust al poetului bu-covinean Vasile Posteucă, reprezentant de sea-mă al diasporei românești, patriot și luptător cu-rajos pentru dreptate, otrăvit, pe cât se pare, de oamenii securității lui Ceaușescu, la începutul anilor 70, la Chicago, SUA.

Surpriză la graniță: fostului premier moldovean, Mircea Druc, i se aplică

interdicție de intrare în UcrainaAr fi fost prea frumos drumul nostru de la

București la Cernăuți, dacă nu am fi avut parte

Itinerar septentrional

Bucureșteni în vizită la Cernăuți (note de călătorie)

Marian TEODORESCU


și de un incident, care ne-a tulburat peste mă-sură. Când tocmai treceam frontiera în Ucraina, entuziasmul delegaţiei noastre a fost brusc cur-mat de un gest neașteptat al grănicerilor. Fostul prim-ministru al Republicii Moldova, domnul Mircea Druc, cetăţean român, a fost obligat să coboare din autocar, grănicerii aducându-i la cunoștință că are interdicţie de intrare în Ucraina.

Depăşim cu greu momentul. Îmi vine în min-te gândul că nu e pentru prima dată când buco-vinenii se confruntă cu nedreptăți. În decurs de un secol, bucovinenii nordici au trecut prin mai multe administraţii de stat: austriacă, româneas-că, sovietică şi, acum, ucraineană. Deznaţiona-lizare, Siberie, gulag, umilință, migrări, angajări în masă pe șantiere împrăștiate pe tot teritoriul imens al URSS-ului cu efecte distrugătore pentru elementul românesc, devenit minoritar la el acasă, pe glia apărată cu ero-ism de Ştefan cel Mare.

Mă uit prin geamul auto-carului. Legendarii Codri ai Cosminului, prin care trecem, s-au rărit de tot. Văd numai co-paci tineri și poiene una lângă alta. De fapt, sunt niște zone defrișate. Ceva mai aproape de actuala frontieră cu România se afl ă pădurea Varnița, și ea tot mai rară, din spusele colegilor care au fost acolo la 1 aprilie pentru a comemora victimele masacrelor de la Fântâna Albă. În cartea „Destine frânte”, so-ciologul Ioan C. Popa, descrie cu durere, în pagini de un sfâşietor dramatism, cruzimea măcelului pus la cale de trupele so-vietice, cărora le-au căzut victimă circa 2500 de români.”Vina” lor a fost că, la 1 aprilie 1941, având în fruntea coloanei icoane, steaguri bise-riceşti, tricolore şi un steag alb (ca semn al in-tenţiilor paşnice) au solicitat permisiunea auto-rităţilor de a trece graniţa în România spre a-şi întregi familiile. La cerinţele de ordin umanitar li s-a răspuns cu gloanţe, iar acum, la 74 de ani distanţă, la dorinţa unui român de a revedea ora-şul Cernăuţi, unde, în anii ’80, a locuit, a fost profesor, psiholog la un spital și economist la o întreprindere industrială, i s-a răspuns cu refuz!

Dragă Mircea, îmi pare rău că nu-ți poți conti-nua călătoria. La sosire în Cernăuți, o doamnă, Paulina Rusu, rudă cu tine, te va aștepta zădar-nic la ușa autocarului. Dar așa sunt aici regulile: delictul de opinie se pedepsește cu interdicția de intrare în țară. Asta e!

Popas la Mahala, satul Aniței NandrișDupă câteva ore de așteptare în vamă, cât

a durat perfectarea documentelor de trimitere în țară a colegului nostru, ex-prim-ministrului moldovean Mircea Druc, la care s-a mai adă-ugat o jumătate de oră de mers pe șosea, prin comune, păduri și șesuri, aproape de nevăzut prin geamul autocarului din cauza întunericului, ajungem seara târziu, la Cernăuți, unde luăm masa la restaurantul ”Vatra” de pe fosta Stradă

Domnească, la doi pași de se-diul Centrului Cultural pe care îl vom inaugura peste două zile. Plecăm apoi mai depar-te, la Mahala, prima comună de peste Prut, în aval, cum se merge la Chișinău, unde urmează sa fi m cazați în fa-milii, la gospodari. Mahala e comuna natală a ghidului nos-tru, scriitorul Stefan Hostiuc, membru al consiliului Centru-lui Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi”, care ne-a însoțit în drum de la București spre Cernăuți. Comuna e mare, are în jur de 7000 de locui-tori, dintre care 98% români. Pe vremuri se numea Ostrița. Ștefan cel Mare, al cărei por-

tret se afl ă din vechime în Biserica din centrul comunei, a făcut-o danie mănăstirii Putna. Ora e târzie, trecută de miezul nopții. Suntem întâmpinați de primărița Elena Nandriş, care ne repartizează pe la gospodari, oameni primitori, dornici să ne găzduiască pe perioada excursiei noastre în nordul Bucovinei.

A doua zi, primărița ne face cunoștință cu școala din localitate, unde se mai învață încă românește, ne povestește despre acţiunile cul-tural-sportive şi de cinstire a eroilor și martiri-lor, victime ale deportărilor staliniste. Printre acestea e și Anita Nandriş-Cudla, autoarea cu-tremurătoarelor memorii “20 de ani în Siberia


Primăreasa din Mahala, Elena Nandriș, gazda noastră


– Destin bucovinean”, apărute la editura Hu-manitas din București. Depunem fl ori la monu-mentul Aniței din fața bisericii, aprindem lumâ-nări la mormântul ei din cimitirul din deal. La întâlnirea cu locuitorii satului, în localul deținut de Ana Hostiuc, unde am luat și masa, folkistul Octavian Mândruţă, membru al asociației ”Pro Basarabia și Bucovina”, susține un microreci-tal. Cântecele, în special Dor de Eminescu şi Români la Putna, sunt îndelung aplaudate de gazde. Urcăm apoi în autocar și pornim spre Cernăuți, unde, la cimitirul vechi, numit odini-oară cimitirul Horecea, ne plecăm capetele la mormântul lui Aron Pumnul, citim nume sono-re pe crucile de pe aleea capelei Mitropoliților bucovineni, simțindu-ne mândri de neamul din care facem parte.

Ceremonia dezvelirii bustului unui poet bucovinean, la Stănești

De aici ne îndreptăm cu autocarul, pe străzi întortocheate, spre fosta reședință a Mitropoli-tului Bucovinei. Vizităm palatul chiriarhilor, cu fosta Sala sinodală, unde la 28 noiembrie 1918 s-a votat unirea Bucovinei cu regatul României. La întoarcere, trecem pe jos prin Piața Teatru-lui, amenajată în stilul parcurilor englezești în primii ani de stăpânire românească a Bucovinei, și ne apropiem de strada care poartă numele lui


Eminescu. Deşi este cea mai scurtă stradă din centrul istoric al urbei, suntem fericiți să con-statăm că, în ciuda vitregiei vremurilor, nimeni nu a îndrăznit să dea jos plăcuţa cu numele Po-etului şi nici placa memorială cu basorelieful acestuia, montată pe zidul lateral al Obergym-nasium-ului de odinioară.

După masa de prânz, autocarul ne duce în comuna Stănești, unde participăm la dezveli-rea, în fața școlii mediii din localitate, a bustu-lui poetului Vasile Posteucă, fi u al acestui sat, și la deschiderea unui muzeu al portului popu-lar românesc în cadrul școlii. La sfârșitul zilei de sâmbătă, 9 mai, ne întoarcem încărcați de emoții și gânduri plăcute la gazdele noastre din comuna Mahala.

Centrul Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi”

își deschide ușile în capitala BucovineiAfl ată pe parcursul a mai bine de două se-

cole sub mai multe stăpâniri, vesela grădină sau, altfel spus, Bucovina lui Alecsandri, a su-ferit mai multe nedreptăți, dar spiritul românesc n-a pierit aici. Ne-am convins de acest adevăr, participând, la 10 mai 2015, la solemnităţile deschiderii Centrului Cultural Român ”Eudo-xiu Hurmuzachi”. Pe lângă cele două birouri prevăzute pentru departamentele “Învățământ” și “Cultură”, sediul centrului mai adăpostește o librărie românească, unică în Cernăuţi, și o ca-fenea literară. Librăria poartă numele poetului național Mihai Eminescu, iar cafeneaua, nume-le capitalei României, București. Pentru a crea o oază de românism în capitala Bucovinei, avo-catul Eugen Pătraş, originar din Bahrinești, re-giunea Cernăuți, din dragoste de neam şi ţară, a învestit în acest proiect, pe lângă sume impresi-onante de bani, mult, foarte mult sufl et.

Mormîntul Aniței Nandriș


Trăim niște vremuri în care se aud, tot mai des, zângănind în preajmă arme. Priveam mai adineauri o emisiune la un post românesc de te-leviziune, în care un ofi cial ucrainean zicea că în războiul din est luptă doar câțiva cetăţeni ucrai-neni de etnie română. Îl cred. Dacă românii ar locui în Ucraina cu milioanele, cu siguranță nu-mărul lor acolo ar fi mai mare. Dar altceva vro-iam să spun. Ascultând emisiunea mi-au venit în minte vechile cuvinte româneşti: cătană şi cătun.

Nu ne-am lămurit încă în privința numelui strămoșilor noştri: daci, geţi, traci. Romanii îi numeau daci, geți. La Iordanes geţi sau goţi în-seamnă acelaşi lucru. Se mai spune că în trecut poporenii își ziceau geţi, iar sacerdoților le spu-neau daci. Nemţii își zic deuch, danezii, daci ( în sec.XI-XIV). Englezii le zic olandezilor duch. Suedezii îşi revendică primele legi de la Zalmo-xe (Moş), ş.a.m.d. Se pare că toți acești termeni converg spre daci.

Acum să luăm în dezbatere cuvântul soldat. Acesta se regăseşte în mai toate limbile europe-ne: soldat (română, rusă, germană, franceză, su-edeză), soldato (spaniolă, italiană și portugheză), soldaat (olandeză), soldier (engleză). Nu mai continui cu alte limbi europene, deoarece mi se pare sufi cientă de clară situația. Aşadar soldat se găseşte şi în „limbile latine” și în „limbile ger-manice”, și în ”limbile slave”. Orice s o l d a t primeşte o s o l d ă . Există şi excepţii la cuvân-tul soldat. Acestea sunt vojak (cehă şi slovacă), vojnik (sârbă şi bulgară). Pe voinic îl avem şi în limba română cu semnifi caţia de om puternic. Dar excepţia cea mai „ciudată” este katona din limba ungară. Dicţionarele şi enciclopediile ro-mâneşti trimit la proveniența ungurească (kato-na) a termenului cătană. Noi zicem că vocabula cătană este de sorginte dacică.

Katona, în limba ungurească, dezvoltă o serie

de cuvinte legate de meseria soldăţească: kato-nai - militar(!?), katonakönyv - livret militar, katonaköteles - supus serviciului militar, kato-naruha - uniforma militară, katonás - milităros, katonasag - armată, katonaskodik - a face arma-ta, katonaszökéveny - dezertor, katonastiszt - ofi -ţer, katonavisalt - cu seviciul militar satisfăcut. Această puzderie de cuvinte nu acoperă ceea ce este esenţial pentru un s o l d a t , cuvântul „che-ie”, acesta fi ind solda. Pentru soldă ungurii folo-sesc zsold. După cum se observă, în romăneşte soldatul primeşte soldă, iar în ungureşte katona primeşte zsold.

Abordăm cuvântul cătun, cu semnifi caţia principală de cea mai mică aşezare umană, sta-bilă. Și acest cuvânt este, credem noi, dacic. Dicționarele însă evită să spună acest lucru. Enciclopedia română (ASTRA, Sibiu, 1898) îl aminteşte fără a-i arăta etimologia. ”Minerva-Enciclopedie română” (Cluj, 1930) nu-i arată etimologia, dar specifi că, în articol, că o locali-tate, Cătunul, există în județul Dâmboviţa. ”Dic-ţionar-Enciclopedic”, vol I (Bucureşti, 1993) este mai „generos”, trecându-l ca categoria cu-vintelor cu etimologie stabilită. ”Micul dicţionar academic”, vol I (Bucureşti, 2001) ne anunţă că termenul cătun circulă la albanezi şi sârbi sub forma katun şi înseamnă ’aşezare arhaică a păs-torilor români’ (sic!), ’sat de munte’ sau ’colibă ţărănească’. Iorgu Iordan, al cărui nume îl poar-tă Institutul care a elaborat ”Micul dicționar”, în al său ”Dicţionar de familie al numelor ro-mâneşti” indica forma cătuna şi nu cătun pen-tru expicaţia de mai sus. Alt ”Dicţionar universal al limbii române” (Italia, 2006) consideră cătun drept cuvânt autohton. În DEX (1996) se speci-fi că cătunul în albaneză şi sârbo-croată. Dintre dicționarele care arată corect etimologia terme-nului cătun menționăm următoarele: ”Dicţionar

Etimologii neconven ionale

Cătunul și Cătana

Th eodor HERODOT


etimologic al limbii române” de M. Vinereanu (Bucureşti, 2008), care arată e t i m o l o g i a d a c i c ă a termenului cătun. Tot acest dicţio-nar atrage atenţia şi asupra cuvântului kotan (sat, aşezare) din limba ainu. Poporul ainu, care a de-ţinut actualul arhipelag japonez, este de origine europeană. Acest popor a fost copleşit de nu-mărul asiaticilor care a populat actuala Japonie, fi ind împins continuu spre nord. Astăzi s-ar mai afl a 15.000-20.000 de ainuşi, limba cunoscându-și-o foarte puţini dintre ei, în majoritate bătrâni şi semianalfabeţi. De la populaţia ainu, japonezii au luat mai multe cuvinte (bushido, katana, Fu-giama, etc) dar mai important e că au preluat al-ternanţa consoană-vocală, pentru cuvintele mai lungi. Cuvântul kata are în japoneză mai multe semnifi caţii, printre care ’umăr, metodă, stil’, iar cuvântul katana înseamnă ’sabie lungă de samu-rai’. Primii samurai, cu regulile lor (bushido), au fost ainuşi. În general, samuraii luptau individu-al. E foarte posibil ca apariţia acestor luptători - samurai - să fi fost determinată de presiunea noilor locuitori ai arhipelagului şi de propria tra-diţie. Tradițional, majoritatea populaţiei îşi „ve-dea de treabă”, iar o foarte mică parte dintre ei se pregătea pentru luptă. Nu ştim, deocamdată, cu câte milenii în urmă a migrat populaţia ainu. Ceea ce putem presupune e că între cuvântul da-cic cătană şi katana japoneză există mai mult decât o simplă coincidenţă. Katana este ’prelun-girea umărului’, devenind mai apoi ’metodă’ şi ’stil’. Se poate face o legătură între katana japo-neză şi cătană (rom.) avănd în vedere că în dota-rea cătanei exista sabia scurtă - daca - şi/sau sa-bia lungă - cata. Pe vremea dacilor, când moartea pe câmpul de luptă reprezenta idealul suprem şi când lupta corp la corp era preferată, se folosea, mai cu seamă, daca.

România de azi este compusă din mai multe „ţări”: ţara Oaşului, ţara Moţilor, ţara Moldo-vei, ţara Făgăraşului, ţara Bârsei, ţara Haţegului, ţara Bucovinei (mai recentă ca denumire, dar cu o țară mai veche, azi dispărută, pe teritoriul ei - țara Șepenițului) ş.a.m.d. În aceste „ţări”, orga-nizarea pentru luptă se făcea în funcție de felul echipamentelor de război, de modul de convoca-re o oastei, de diversele obligaţii ale cătanelor, etc Cătunul era obligat să dea cel puţin o cătană, care trebuia să fi e un voluntar. Voievodul, banul, domnitorul, regele, într-un cuvânt, conducă-torul avea la dispoziţie un număr de soldaţi pe

care îi plătea cu solda şi care „rezolvau” și tre-buri curente: incursiuni în scop de jaf, confl icte de margine ş.a.. Această armata era numită Oas-tea Mică. Pentru a face faţă unor invazii străine, unor mari războaie, această Oaste Mică nu mai era sufi cientă şi se apela la Oastea Mare, adică la cătane. Fiecare cătun avea pregătită cel puţin o cătană. Aceste cătane erau chemate, pe timp de pace, o dată sau de două ori pe an pentru instrui-re şi exerciţii. La aceste convocări li se completa şi echipamentul constând, printre altele, din să-bii daca şi săbii cata. Aceste săbii nu puteau fi produse la nivelul cătunelor, ele neavând ateliere specializate.

Cuvântul cătană are o răspândire cvasigene-rală în Romania, atât în limbajul cult, cât şi în folclor, unde „cântecele de cătănie” ocupă, încă, un rol important. Ca atare, cuvântul cătană pare să fi e mai des întâlnit în zona cuprinsă între sudul Olteniei și ţara Haţegului, până la Alba (patria dacilor lui Decebal), precum şi în zona estică a Munteniei. În Oltenia - la Dunăre - se afl ă co-munele Cătanele şi Cătanele noi (mai la nord, pe Motru, comuna Cătunele), iar în apropiere de Piteşti o altă comună Cătanele. Încă o comună Cătanele se afl ă în judeţul Dâmboviţa (unde de altfel există şi comuna Cătunul).

Cum o fi ajuns cătana la unguri? Cătana se pregătea de luptă, în cătunul său, mai mult sau mai puţin benevol. Pentru ţărani era o datorie şi o mândrie să aibă o cătană în propriul cătun. Când, prin infi ltrări succesive, ungurii au ajuns să administreze Ardealul, au dat peste o „mină de aur”, instituţia cătanei (Oradea, Arad, Arde-al au aceiaşi sorginte, dar asta e o altă discuţie). Instituţia cătanei nu poate exista decât la un po-por stabil şi nu la un popor migrator. Cătănia, din perspectiva voluntariatului iniţial, a fost transfor-mată, în timp, într-o obligaţie (voievodului îi este convenabil să aibă soldaţi fără soldă). Limba română are, pentru activitatea militară, cuvinte ca: soldat, militar, ostaş şi altele. De ce ar fi avut nevoie de un alt cuvânt? Răspunsul este unul sin-gur: nu avea nevoie de un alt cuvânt pentru avea propriul cuvint, din propriul fond lexical.

Concluzia noastră este că termenii cătun şi cătana sunt cuvinte neaoşe, cu etimologie dacică sau chiar mai veche. Cum de katana se găseşte şi în Japonia ( dar poate şi în ale locuri) e o între-bare la care invit pe alți etimologi să găsească un răspuns.

Etimologii neconven ionale

Date post:	24-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	nguyencong
View:	225 times
Download:	2 times

Comunitatea românească din Ucraina și drama școlilor cu ... · PDF file1940-1989, cu...

Documents