COMUNICARE INTERCULTURALA pascu

RODICA PASCU

COMUNICARE INTERCULTURALA

Cuprins

1.OBIECTUL DE STUDIU. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII DISCIPLINEI COMUNICARE INTERCULTURALĂ.......................................................................3

1.1. Obiectul de studiu...........................................................................................31.2. Scurt istoric al dezvoltării disciplinei..............................................................41.3. Conceptul de cultură şi comunicarea interculturală........................................51.4. Comunicare şi cultură. Caracteristici ale culturii............................................7Test de autoevaluare nr. 1....................................................................................12

2.ELEMENTE ALE COMUNICĂRII INTERCULTURALE..................................132.1. Elementele perceptuale.................................................................................132.2.Elementele socio-culturale.............................................................................14Test de autoevaluare nr. 2....................................................................................23

3. LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE.........................................243.1. Limbajul verbal – caracteristici şi funcţii......................................................243.2. Limbaj verbal - comunicare - cultură.........................................................253.3. Limbajul verbal ca discurs cultural...............................................................293.4. Limbajul verbal şi discriminarea...................................................................30Test de autoevaluare nr. 3....................................................................................32

4. LIMBAJUL NONVERBAL ŞI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ............334.1. Caracteristici ale comunicării nonverbale.....................................................334. 2. Funcţiile comunicării nonverbale.................................................................344.3. Kinezica.........................................................................................................384.4. Exprimarea prin mimică sau expresiile faciale.............................................414.5. Oculezica sau comportamentul vizual..........................................................444.6. Haptica sau contactul cutanat........................................................................474.7. Mijloacele de exprimare paralingvistice sau vocalica..................................514.8. Olfactica........................................................................................................53Test de autoevaluare nr. 4....................................................................................55

5. SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ.................565.1. Proxemica......................................................................................................565.2. Percepţia şi utilizarea spaţiului......................................................................585.3. Comportamentul proxemic şi cultura............................................................605.4. Cronemica. Timpul ca element cultural........................................................625.5. Variabile culturale ale timpului: monocronie şi policronie...........................65Test de autoevaluare nr. 5....................................................................................69

6. VARIABILE ŞI DIFERENŢE CULTURALE.....................................................706.1.Context înalt (High Context) şi context jos (Low Context)............................706.2. Individualism versus colectivism..................................................................736.3. Distanţa puterii (Power Distance).................................................................756.4. Nesiguranţa...................................................................................................766.5. Genul (Gender).............................................................................................786.6. Conceptele de „realitate” şi „inteligenţă”.....................................................806.7. Habitudinile privitoare la hrană....................................................................826.8. Etnocentrism versus alteritate.......................................................................836.9. Prejudecăţi şi stereotipuri în comunicarea interculturală..............................85Test de autoevaluare nr. 6....................................................................................87Referinţe bibliografice :.......................................................................................88Răspunsuri............................................................................................................90

2

1.OBIECTUL DE STUDIU. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII DISCIPLINEI COMUNICARE INTERCULTURALĂ

1.1. Obiectul de studiu

Ca domeniu distinct al ştiinţelor comunicării şi cercetare sistematică aplicată,

comunicarea interculturală are o istorie relativ recentă, începând cu cea de a doua

jumătate a secolului XX, când în SUA au fost iniţiate studii şi aplicaţii privitoare la

contactele dintre americani şi indivizi sau grupuri aparţinând unor culturi diferite de

cea americană.

Obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală există din cele mai

vechi timpuri ale istoriei şi civilizaţiei omenirii, când indivizi şi grupuri din culturi

diferite au interacţionat, în diverse contexte şi din diferite motive. În ce priveşte

cultura europeană, asemenea contacte au avut loc încă din Antichitatea greco-romană,

fie sub forma unor schimburi economice, comerciale şi implicit cultural-artistice, fie

sub forma, mai agresivă, a războaielor de cucerire de teritorii, populaţii, culturi

străine. În aceste forme, contactele interculturale au continuat în epocile istorice

următoare: în Evul Mediu când, având ca suport cultura greco-romană, care asimilase

deja o serie de caracteristici, influenţe ale culturilor orientale, s-au conturat

principalele caracteristici ale culturii europene moderne; în Renaştere, când a avut loc

descoperirea „Lumii Noi” de către conchistadorii spanioli şi s-au pus bazele

imperiilor coloniale de mai târziu.

Dacă în trecut ocaziile şi actele concrete de comunicare între reprezentanţi ai unor

culturi diferite implicau o relativ redusă parte a populaţiei lumii, în epocile modernă

şi contemporană realităţile, situaţiile, consecinţele acestor procese de comunicare au

crescut, în mod spectaculos, ca frecvenţă şi complexitate. Acest lucru a fost şi este

posibil mai ales datorită progreselor ştiinţifice şi tehnice din domeniul

telecomunicaţiilor, transportului şi, nu în ultimul rând, datorită apariţiei şi evoluţiei

„noilor media” din secolul XX : radioul, televiziunea, Internetul. Acestea au făcut

posibilă acea societate planetară multiculturală, „The Global Village”, despre care

vorbea Marshall McLuhan în scrierile sale, devenite azi clasice pentru istoria teoriilor

3

comunicării media. Prin intermediul mass-media, al celor audio-vizuale în mod

special, ale căror transmisii prin sateliţi acoperă astăzi practic întreg globul, oameni

din cele mai îndepărtate părţi ale lumii pot fi, în timp real şi în acelaşi momente,

martori direcţi ai unor evenimente care se petrec oriunde în lume. La aceşti factori ce

favorizează comunicarea interculturală azi, se adaugă fenomenul globalizării, cu baza

sa economică şi implicaţiile în toate sectoarele şi domeniile vieţii sociale, politice,

culturale, precum şi turismul.

1.2. Scurt istoric al dezvoltării disciplinei

După cel de al doilea Război Mondial, în SUA au apărut preocupări de studiu a

ceea ce a devenit, în deceniile următoare, disciplina comunicare interculturală , din

necesităţi practice de a pregăti cetăţeni americani pentru contactele efective cu

indivizi din grupuri etnice sau culturale străine. Iniţial, guvernul american începuse să

evalueze problemele cu care diplomaţii lor se confruntau în culturile gazdă şi s-a

constatat că, în mare măsură, dificultăţile rezultate din aceste situaţii concrete se

datorau necunoaşterii specificului cultural şi a regulilor de comunicare ale unor culturi

mai mult sau mai puţin diferite de cea americană. Astfel, în 1946, guvernul SUA a

înfiinţat Institutul pentru Serviciile Străine, cu scopul de a pregăti ofiţeri pentru

acţiuni cu membri din alte culturi.

Unul dintre precursorii acestei discipline, Edward T. Hall , împreună cu unii

asociaţi ai săi în cercetările interculturale , antropologi ca Ray Birdwhistell, George

Trager şi alţii, au lucrat şi în cadrul institutului amintit , alături de cercetători ai unor

domenii şi discipline conexe. Încă din acea perioadă, s-a conturat caracterul

interdiciplinar al studiilor interculturale, care reunesc contribuţiile şi rezultatele unor

cercetări din variate domenii ale ştiinţelor socio-umane, precum : antropologie,

sociologie, psihologie, lingvistică, istorie, arte vizuale, etnologie, ştiinţe politice şi

economice, relaţii internaţionale ş.a. Începând cu anii 1970, constituirea unor grupuri

şi asociaţii interesate de comunicarea interculturală, introducerea în curricula

majorităţii universităţilor americane a cursurilor de studiu şi pregătire interculturală,

apariţia unor lucrări şi a unor publicaţii specializate au contribuit la conturarea

statutului şi specificului disciplinei în cadrul mai general al celor de comunicare.

4

Deşi cercetătorii americani au fost primii preocupaţi de această problematică şi

cele mai multe volume şi studii de acest fel apar în SUA, nu este mai puţin adevărat

că , în ultimele decenii, înţelegerea şi studiul comunicării interculturale au trezit

interes şi preocupări şi în Europa, în mediile academice şi nu numai . Dintre autorii

francezi, spre exemplu, putem aminti contribuţiile ştiinţifice ale lui Georges Michaud,

J. R. Ladmiral, E.M. Lipinski şi alţii.

În prezent, acest domeniu urmează o dublă traiectorie : una teoretică, de

cercetare şi una aplicativă, destinată pregătirii şi practicii de comunicare

interculturală.

Fiind o disciplină nouă, în mod firesc, se află într-o permanentă dezvoltare, multe

dintre temele şi subiectele generale dar şi particulare sunt departe de a fi clarificate

sau sistematizate. În legătură cu acest aspect, profesorii şi autorii americani Larry

Samovar şi Richard Porter (2003),coordonatori ai unei ample antologii de texte despre

comunicarea interculturală, ce a cunoscut începând cu 1972 numeroase ediţii,

remarcă: ”Cercetarea despre natura comunicării interculturale a ridicat multe întrebări,

dar a produs puţine teorii şi mult mai puţine răspunsuri. Multe dintre cercetări au fost

asociate cu alte arii decât cea a comunicării, mai ales cu antropologia, relaţiile

internaţionale, psihologia socială, socio şi psiholingvistica. Deşi subiectele de

cercetare au fost numeroase, cunoaşterea acumulată nu a fost sistematizată.”

1.3. Conceptul de cultură şi comunicarea interculturală

„Comunicarea interculturală investighează acele elemente ale culturii care

influenţează în cea mai mare măsură interacţiunea între membrii a două sau mai multe

culturi, atunci când indivizii se află în situaţii de comunicare interpersonală.”

(Samovar, Porter, 2003).

Ca situaţie aparte a comunicării interpersonale, cea interculturală aduce cu sine

elementele a ceea ce, într-o accepţie largă şi din perspectivă antropologică , se

denumeşte drept cultură. Există numeroase definiţii ale conceptului de cultură, mai

succinte sau mai detaliate şi care, deseori, se completează reciproc. Amintim câteva

dintre ele, formulate de antropologi ai culturii şi cercetători ai comunicării

interculturale.

5

Michael Howard (1989) defineşte cultura ca fiind „modul obişnuit în care

grupurile umane învaţă să-şi organizeze comportamentul şi gândirea în relaţie cu

mediul lor înconjurător.”

Un alt antropolog, William Haviland (1987) o identifică ca „o serie de reguli sau

standarde împărtăşite de membrii unei societăţi şi care acţionează asupra acestora, dă

naştere la comportamente ce sunt considerate potrivite sau acceptabile.”

Autoarea unei lucrări destinată învăţării şi practicii eficiente a comunicării

interculturale, Daisy Kabagarama (1993) numeşte cultură „modul de viaţă al unui

grup sau popor”, precizând că „ de obicei oamenii care împărtăşesc o cultură sunt de

aceeaşi rasă şi/sau provenienţă etnică şi trăiesc într-o proximitate geografică”. E

posibil, adaugă ea, „ca oameni de diferite rase şi provenienţe etnice, depărtaţi din

punct de vedere geografic să împărtăşească aceeaşi cultură.”

Samovar şi Porter (1991) precizează că „noţiunea de cultură, în sens antropologic,

desemnează modurile de viaţă ale unui grup social, adică modurile sale de a simţi, de

a acţiona sau gândi raporturile cu naţiunea, cu omul, cu tehnica şi creaţia artistică. De

asemenea, ea cuprinde comportamentele efective, reprezentările sociale şi modelele

care le ghidează, respectiv sistemele de valori, ideologiile, normele sociale etc.

Această noţiune se aplică la grupuri sociale de naturi şi extensii foarte diferite : trib,

etnie, clasă socială, naţiune, civilizaţie. În societăţile moderne, industriale, cadrul

naţional s-a impus ca nivelul cel mai semnificativ într-o structură diferenţiată a

culturii.”

O altă definiţie a conceptului de cultură, enunţată de aceeaşi autori : „Depozit al

cunoaşterii, experienţei, credinţelor, valorilor, atitudinilor, înţelesurilor, ierarhiilor

sociale, religiei, noţiunilor de timp, roluri, relaţii spaţiale, concepţii despre univers şi

obiecte materiale, dobândite de un grup de oameni de-a lungul generaţiilor, prin

experienţă individuală şi de grup.” (Samovar, Porter, 2003)

Analizând conceptul de cultură în relaţie cu cel de comunicare interculturală,

Edward Hall (1982) distinge trei niveluri ale unei culturi. Primul nivel, pe care îl

numeşte „conştient şi tehnic”, este cel în care limbajul verbal şi simbolurile, cu o

semnificaţie precisă, au un rol important în comunicare. Al doilea nivel este unul

„ascuns”, rezervat unui număr restrâns de indivizi, din care cei străini de acea cultură

sunt excluşi. Al treilea nivel, inconştient şi implicit, este cel al culturii „primare”,

stratul cel mai profund şi peren al acesteia: „nivelul culturii primare este compus din

datele fundamentale care structurează modul nostru de gândire...” Ultimele două

6

niveluri constituie „un ansamblu de reguli de comportament şi gândire nonverbală,

implicită, ce controlează tot ceea ce facem. Această gramatică culturală ascunsă

determină maniera în care indivizii percep mediul lor, îşi definesc valorile, îşi

stabilesc cadenţa şi ritmurile de viaţă fundamentale”. Folosind termeni din

informatică, Hall compară primul nivel al culturii, „cultura conştientă, explicită,

manifestă, despe care vorbim şi o descriem” cu soft-ul unui computer iar celelalte

două niveluri , ce formează „cultura profundă sau nivelul de cultură fundamental”, cu

hard-ul computerului. Insuccesul sau dificultatea interacţiunilor indivizilor din culturi

diferite sunt determinate în mare măsură, după părerea sa, de faptul că „cea mai mare

parte a relaţiilor interculturale sunt trăite ca şi când ar exista numai mici diferenţe la

nivelul soft-ului şi nici una la nivelul hard-ului”. Hall concluzionează : „nu există nici

un aspect al vieţii umane care să nu fie atins şi influenţat de cultură”.

1.4. Comunicare şi cultură. Caracteristici ale culturii

Conceptele de comunicare şi cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca

interacţiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeaşi cultură sau din culturi

diferite îşi transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi

aparţin deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Cum, când, unde, în ce fel , prin ce

mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia.

Orice cultură are anumite caracteristici :

1. Cultura nu este înnăscută, ci învăţată

Învăţarea este cea mai importantă caracteristică a culturii. Cultura se dobândeşte

prin procesul de „inculturare”, care presupune învăţarea de către oameni, încă de la

cele mai fragede vârste, mai întâi a lucrurilor elementare pentru supravieţuire (copiii

învaţă de la părinţi să mănânce, să bea, să meargă, să vorbească), apoi pe măsura

dezvoltării ca fiinţe biologice şi sociale, însuşirea acelor norme, atitudini,

comportamente etc. care sunt considerate dezirabile de către cultura proprie.

„Inculturarea” sau învăţarea culturală are loc în mai multe feluri : prin

interacţiunea cu ceilalţi, prin observare, prin imitare, ca şi prin alte mijloace, cum sunt

contactul din priviri, utilizarea tăcerii şi a spaţiului, înţelegerea conceptului şi a

importanţei „atractivităţii”, din părerile cu privire la îmbătrânire şi bătrâneţe, prin

învăţarea limbii materne, prin preferinţa pentru activitatea fizică sau pentru cea

7

intelectuală, prin modul în care este preferabil să se rezolve conflictele etc. Toate

aceste lucruri ca şi multe altele sunt învăţate în mod inconştient, prin interacţiunile cu

alţi oameni, în cadrul unor grupuri sociale şi instituţii, formale sau informale, precum

familia, şcoala, biserica, grupul de prieteni, colegi etc.

Multe dintre aceste cunoştinţe sau „învăţături” sunt ilustrate de proverbe sau

maxime, ce există în fondul oricărei culturi. Acestea sunt uşor de memorat, sunt

repetate încât devin o parte a sistemului de credinţe caracteristic unei anumite culturi.

Iată câteva exemple propuse de Samovar şi Porter (2003), ce evidenţiază anumite

credinţe şi valori importante pentru diferite culturi şi care ilustrează diferenţele dintre

acestea:

„Nu poţi face vântul să bată dar poţi fi în bătaia vântului” – proverb asiatic, care

evidenţiază credinţa că oamenii sunt conduşi de soartă în mai mare măsură decât de

propriile lor dorinţe.

„Ordinea este jumătate din viaţă” – proverbul german accentuează valoarea

organizării şi a conformităţii.

„Gura tace pentru a auzi vocea inimii” – proverb belgian, care subliniază

valoarea intuiţiei şi a sentimentelor în relaţiile umane.

„Binecuvântat este omul care găseşte înţelepciunea” – proverb ebraic, care

evidenţiază importanţa învăţării şi a educaţiei.

„Cel care vorbeşte nu ştie iar cel care ştie nu vorbeşte” – proverb japonez , care

evidenţiază valoarea tăcerii.

„Tunetele puternice aduc puţină ploaie” – proverb chinez, care subliniază

importanţa de a fi modest, rezervat.

„Limba omului e sabia lui” – proverb arab, care sugerează că vorbele sunt arme, a

căror putere poate fi folosită.

Ca şi în alte culturi, găsim şi în fondul ancestral al celei româneşti numeroase

proverbe, care evidenţiază anumite concepţii, valori, norme, comportamente pe care

cultura noastră le consideră importante Spre exemplu :

„Zgârcitul mai multe păgubeşte iar leneşul mai mult aleargă” – importanţa

generozităţii şi a hărniciei.

„Gospodarul îşi face iarna car şi vara sanie” – importanţa de a fi prevăzător,

chibzuit.

„Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge” – importanţa hărniciei şi a

consecvenţei.

8

De asemenea, cultura se învaţă din poveşti şi folclor, fie că e vorba despre vechi

mituri, fie de cultura populară, tradiţională. Cultura se învaţă şi din artă, din obiectele

şi operele de artă plastică pe care le-a produs o anumită civilizaţie. Samovar şi Porter

(2003) citează, în acest sens, afirmaţia antropologului S. Nanda : „una dintre funcţiile

cele mai importante ale artei este de a comunica, de a răspândi şi a întări temele şi

valorile culturale importante.” Un exemplu oferit de autoare este că, în culturile

asiatice motivele iconografice cel mai frecvent întâlnite în pictură sunt obiectele,

animalele, peisajele, pe când arta europeană şi cea americană pun accentul pe

reprezentarea fiinţelor umane. Această diferenţă reflectă faptul că pentru asiatici

natura este mai puternică şi mai importantă decât individul, iar pentru cultura

europeană omul e în centrul universului. Am adăuga că, această concepţie îşi are

rădăcinile în fondul cel mai vechi, primar, al culturii europene, anume civilizaţia

greacă, în caracterul ei umanist, pentru care „omul e măsura tuturor lucrurilor”, aşa

cum o evidenţiază întreaga cultură greacă antică, de la modul de organizare socială şi

politică, la filosofie şi arte frumoase.

2.Cultura e transmisă din generaţie în generaţie

Pentru ca o cultură să existe, să reziste şi să se perpetueze e necesar ca ea să

transmită „mesajele” şi elementele ei esenţiale. De aceea, cultura este un continuu

proces de comunicare, de transmitere a ceea ce se numeşte moştenire culturală.

Totodată noile obiceiuri, valori, principii, comportamente etc. trebuie de asemenea să

fie comunicate fiecărui individ din acea cultură, ceea ce se realizează prin

interacţiunile sociale.

Sociologul J.M.Charon (apud Samovar, Porter, 2004) afirma, în legatură cu

aceasta : „Cultura înseamnă moştenire socială; ea constă din idei care s-au putut

dezvolta cu mult înainte să ne naştem”.”Vehiculele” prin care se transmite cultura de

la o generaţie la alta sunt diverse- proverbe, poveşti, artă etc.-, la fel ca şi „agenţii”

transmiţători, care pot fi membrii familiei, prietenii, mass-media şi alte instituţii

sociale. Acest lucru se întâmplă deoarece cultura şi comunicarea sunt strâns legate

între ele. Comunicarea face din cultură un proces continuu, odată ce obiceiurile,

principiile, valorile, atitudinile sunt formulate sub forma unor comunicări, ele sunt

transmise fiecărui membru al unei culturi.

9

3. Cultura se bazează pe simboluri

Abilitatea unei culturi de a crea simboluri ajută la învăţarea culturală, de la individ

la individ, de la grup la grup. După cum se ştie, orice poate deveni un simbol – o

imagine, un gest, un cuvânt, o piesă de îmbrăcăminte etc.- din momentul în care, prin

acord tacit, practică socială şi culturală i se acordă o anumită semnificaţie.”Un simbol

este ceva ce poartă o semnificaţie particulară recunoscută de oamenii care

împărtăşesc o cultură” (Macionis, apud Samovar, Porter, 2004).

Simbolurile verbale evidenţiază legătura dintre cultură şi limbaj, deoarece apariţia

limbajului a făcut posibilă dezvoltarea sistemului pe care îl numim cultură. Importanţa

limbajului pentru o cultură este subliniată şi de cercetătorii Bates şi Plog (apud

Samovar, Porter, 2004): „Limbajul face posibil pentru oameni ceea ce ei ar face într-o

anumită situaţie, să-şi organizeze experienţele în categorii abstracte şi să exprime

gânduri nerostite până atunci. Morala, religia, filosofia, literatura ştiinţa, economia,

tehnologia şi numeroase alte domenii ale cunoaşterii umane, abilitatea de a învăţa şi

folosi – totul depinde de un nivel superior al comunicării”. De asemenea, cultura

înglobează simboluri nonverbale, fie că sunt iconice (imagini vizuale) sau de altă

natură. Fiecare individ moşteneşte un masiv repertoriu de informaţii, inclusiv sub

forma simbolurilor, care au fost acumulate şi menţinute în timp.

Comunicarea simbolică, ca o parte componentă a comunicării sociale şi culturale, îi

ajută pe oameni să îşi organizeze experienţele în forma unor categorii abstracte şi să le

exprime prin verbalizare şi comunicare nonverbală dar şi prin alte mijloace/ suporturi,

cum sunt cărţile, filmele, alte mass-media. Comunicând simboluri, o cultură se

păstrează şi totodată se transmite de la o generaţie la alta.

4. Cultura e supusă schimbării

Culturile sunt sisteme dinamice, supuse schimbării, prin confruntarea permanentă cu

informaţii din surse exterioare, contacte interculturale, ce determină schimbări în orice

cultură. Culturile sunt foarte uşor adaptabile iar istoria arată cum unele dintre ele au

fost forţate să se altereze, din cauza unor războaie de ocupaţie, dezastre naturale, alte

calamităţi.

Conform lui Samovar şi Porter (2004), există trei tipuri de mecanisme asociate

schimbării culturilor. Prima este inovaţia, care se referă la descoperirea unor noi

practici, unelte, concepte pe care membrii unei culturi le acceptă în cele din urmă iar

10

acest lucru poate produce schimbări în habitudinile şi comportamentele sociale. Spre

exemplu, în culturile vestice şi nu numai, televiziunea, computerul, telefonul mobil

sunt produse rezultate din inovaţii care au remodelat cultura contemporană. Un alt

mecanism al schmbării îl constituie difuzarea, care desemnează împrumuturile pe care

o cultură le face din alta, un mecanism existent dintotdeauna. Tehnologiile sunt cele

care au influenţat în cea mai mare măsură fenomenul de difuzare. De regulă, culturile

adoptă acele elemente care sunt compatabile cu valorile şi convingerile proprii iar

asimilarea acestor împrumuturi este accelerată atunci când culturile vin în contact

direct unele cu altele. Al treilea mecanism asociat schimbării este aculturaţia.

Antropologul Michael Haviland precizează : „Aculturaţia are loc atunci când grupuri

culturale diferite au contacte directe şi intense şi care duc la schimbări masive ale

modelelor culturale originale ale unui sau ale amândurora dintre grupuri”. De cele mai

multe ori, schimbarea are loc în cultura care este influenţată de o alta dominantă, cum

este cazul imigranţilor, ce sunt nevoiţi să adopte schimbări în propria cultură pentru a

se adapta culturii-gazdă. Cu toate acestea, inerent în procesul de aculturaţie este faptul

că indivizii, pe măsură ce se adaptează, îşi conservă multe dintre valorile, obiceiurile

şi modelele de comunicare ale culturii lor primare.

Deşi orice cultură e supusă schimbării, structura ei primară, despre care vorbea E.

T.Hall, rezistă la modificările majore. Spre exemplu, schimbările în moda

vestimentară, în obişnuinţele de hrană, călătorie, locuire aparţin unui sistem de valori

ce se schimbă de la o epocă la alta, într-o cultură. În schimb, valori ca cele asociate

eticii, moralei, muncii, timpului liber, libertăţii, cele privitoare la importanţa

trecutului, practicile religioase, atitudinile faţă de cele două sexe sunt atât de adânc

înrădăcinate încât persistă de la o generaţie la alta sau de-a lungul mai multor

generaţii.

5. Cultura e etnocentrică

Etnocentrismul este o grilă perceptuală prin care culturile interpretează şi judecă

toate celelalte culturi. Este sentimentul că „noi suntem normali, avem dreptate” iar

ceilalţi „sunt anormali, nu au dreptate”, lucru ce priveşte oricare aspect al culturii.

Etnocentrismul nu e, de obicei, intenţionat, ca şi cultura în general, ci este în mare

măsură învăţat la nivelul inconştientului.

11

Test de autoevaluare nr. 1

1. Care este obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală ?

2. Unde şi cum s-a dezvoltat disciplina comunicare interculturală ?

3. Din ce perspectivă şi cum definesc L. Samovar şi L. Porter conceptul de

cultură?

4. Care este definiţia culturii în viziunea lui Edward T. Hall ?

5. Care sunt principalele caracteristici ale culturii ?

12

2.ELEMENTE ALE COMUNICĂRII INTERCULTURALE

Atunci când oameni din culturi diferite vin în contact, în diverse împrejurări şi din

felurite motive, ei aduc cu sine, inconştient, în aceste comunicări, elementele,

trăsăturile, modalităţile de prezentare şi comunicare specifice culturii lor. Diferenţele

dintre aceste elemente specifice şi necunoaşterea sau neacceptarea lor sunt, cel mai

adesea, cauzele unor dificultăţi , nereuşite , chiar conflicte ce duc la comunicări

ineficiente.

Principalele elemente culturale care pot afecta situaţiile de comunicare

interculturală sunt : elementele perceptuale, cele socio - culturale precum şi procesele

verbale şi nonverbale.

2.1. Elementele perceptuale

Percepţia este procesul prin care un individ selectează, evaluează şi organizează

stimulii din lumea exterioară. Fiecare dintre noi experimentăm orice din lume nu aşa

cum este ea, ci ceea ce receptorii noştri senzoriali înregistrează. Există o relaţie

strânsă între percepţie şi cultură. Lumea, ceea ce numim realitate se vede, se aude, se

simte, se gustă deoarece cultura noastră ne oferă criteriile acestor percepţii. Prin

urmare, oamenii se comportă într-un anumit fel pentru că astfel percep ei lumea iar

aceste elemente perceptive au fost învăţate ca o parte a experienţei lor culturale, care

este diferită. Un exemplu, în acet sens, este oferit de Samovar şi Porter (2003) :

pentru modelul de percepţie şi comportamentul perceptiv al nord-americanilor un

criteriu important îl constituie mărimea şi costul unui obiect iar pentru japonezi

culoarea.

Percepţia socială este procesul prin care oamenii construiesc realitatea socială,

prin atribuirea de înţelesuri/semnificaţii obiectelor sociale şi evenimentelor întâlnite în

mediul lor. Acesta este un aspect foarte important al comunicării, în general, şi al

celei interculturale, deoarece individul se formează şi se dezvoltă din punct de vedere

cultural prin asimilarea unor serii de percepţii, care îl ajută nu numai să determine

care stimuli exterioari îi îmbogăţesc cunoaşterea, ci şi ceea ce influenţează aspectele

13

sociale ale percepţiilor, respectiv construcţia socială a realităţii, prin atribuirea de

înţelesuri acestor stimuli.

Intre percepţii şi cultură există o strânsă legătură. Aşa cum evidenţiază autorii

Samovar şi Porter (2004), chiar percepţia despre credibilitatea unei persoane este

influenţată de cultură. În cultura americană, persoanele care sunt considerate credibile

sunt cele care îşi exprimă deschis opiniile, sunt hotărâte şi încrezătoare. In cea

japoneză, credibilitatea e asociată cu persoanele tăcute care mai mult ascultă decât

vorbesc, sunt prudente şi discrete. Această diferenţă culturală se explică prin faptul că

în Japonia statutul social este un indicator important al credibilităţii, ceea ce în SUA

are o mică importanţă.

Există, de asemenea, legături şi influenţe directe între cultură, percepţii şi

comportament. Spre exemplu, percepţia cu privire la batrâneţe şi îmbătrânire : cultura

americană valorizează tinereţea şi respinge, într-o oarecare măsură, îmbătrânirea; în

culturile arabe, nativ-americane, latin-americane, dimpotrivă, oamenii în vârstă sunt

percepuţi într-o lumină foarte pozitivă.

O caracteristică a percepţilor este că sunt selective. Deoarece există mulţi stimuli

senzoriali care acţionează simultan, doar unele informaţii senzoriale sunt

conştientizate iar ceea ce este conştientizat este, parţial, determinat de cultură.

Totodată, modelele perceptuale sunt însuşite prin învăţare culturală, de aceea indivizii

percep lumea înconjurăare în moduri diferite, datorită bazei culturale diferite.

Percepţiile sunt stocate sub forma credinţelor şi valorilor.

2.2. Elementele socio-culturale – sunt cele care influenţează direct

percepţiile şi comunicarea.

Credinţele „servesc ca un sistem de stocare pentru experienţele noastre

trecute, incluzând gândurile, amintirile şi interpretările evenimentelor şi sunt modelate

de cultura individului” (Samovar, Porter, 2004). Ele se reflectă în acţiunile şi

comportamentele noastre comunicative, stau la baza valorilor.

Valorile reprezintă credinţe sau convingeri constante cu privire la faptul că un

anumit mod de conduită este preferabil altuia, din punct de vedere personal sau social.

Dincolo de valorile individuale, există valori culturale care, de obicei, derivă din

teme sau subiecte filosofice mai ample şi care sunt o parte a mediului cultural.

Valorile au un caracter evaluativ şi normativ, ele informează un membru al unei

14

culturi despre ceea ce se consideră a fi rău sau bun, drept sau nedrept, adevărat sau

fals, pozitiv sau negativ, plăcut sau neplăcut etc. Valorile culturale ghidează

percepţiile şi comportamentele indivizilor. Acestea nu sunt universale, ci sunt

însuşite prin procesele de învăţare culturală.

Valorile sunt transmise pe căi şi mijloace diverse şi sunt relativ stabile. Ele sunt

învăţate în context cultural. Spre exemplu, diferenţele în ceea ce priveşte exprimarea

emoţiilor, în diferite culturi, se datorează deosebirilor în legătură cu valorile unei

culturi. În cultura americană se încurajează exprimarea liberă a emoţiilor, pe când

cultura chineză impune restricţii în exprimarea mai ales a emoţiilor negative.

Există mii de valori în fiecare cultură. Samovar şi Porter (2003) consideră că cele

mai importante valori culturale care influenţează comunicarea interculturală sunt cele

care privesc : individualismul, familia, religia, materialismul, natura umană, ştiinţa şi

tehnica, progresul şi schimbarea, competiţia, munca şi distracţia, egalitatea, rolurile

de gen, natura şi mediul, timpul, vorbirea, tăcerea, supunerea, autonomia

interpersonală. Principalele instituţii prin care se transmit aceste valori sunt biserica,

familia, statul.

Credinţele şi valorile, care acţionează împreuna, dau naştere aşa-numitelor

modele culturale. Acestea influenţează nu numai felul în care oamenii percep şi

gândesc despre lume, ci şi felul în care trăiesc/se comportă în lume, fiind nişte modele

sistematice şi repetitive.

Ca urmare, de aici, rezultă câteva consecinţe, pe care le evidenţiază Samovar şi

Porter (2004):

1. Individul reprezintă mai mult decât propria lui cultură. O anumită

valoare culturală poate să nu fie împărtăşită de toţi indivizii aparţinând

acelei culturi. Valorile şi modelele de valori individuale pot fi diferite

datorită influenţei unor factori precum statusul socio-economic, nivelul de

educaţie, ocupaţia, experienţa personală, vârsta, genul, afilierile co-

culturale. Cu toate acestea, cultura exercită cea mai puternică influenţă în

comportamentul comunicativ, deoarece toate celelalte influenţe acţionează

în context cultural iar învăţarea culturală are loc din cel mai timpuriu stadiu

de viaţă al indivizilor

2. Modelele culturale sunt interrelaţionate. Spre exemplu, un model

cultural care pune accent pe viaţa spirituală, în opoziţie cu cea materială va

15

influenţa valorile culturale cu privire la vârstă, status, relaţii sociale,

utilizarea timpului etc

3. Eterogenitatea unei culturi influenţează modelele culturale. Existenţa

într-o cultură a unor subculturi etnice, rasiale face ca nu toţi membrii

acelei culturi să împărtăşească toate valorile culturii dominante.

4. Modelele culturale sunt supuse schimbării. Deoarece culturile se

schimbă, la fel se întâmplă cu valorile şi modelele unei culturi, cu excepţia

structurii fundamentale a acesteia, care rezistă schimbării.

Valorile culturale sunt definite de Daisy Kabagarama (1993) ca „seturi de reguli

organizate pentru a putea face opţiuni, a reduce nesiguranţa şi conflictele dintr-o

societate dată”. Având un conţinut normativ, valorile sunt, în mod firesc, direct legate

de comportamente, de normele comportamentale pe care membrii unei culturi trebuie

să le urmeze. Autoarea evidenţiază importanţa relaţiei dintre valori, norme şi

comportamente : valorile „desemnează ceea ce e de dorit”, fiind o componentă

importantă a oricărei culturi. Adeseori valorile unui grup cultural pot veni în conflict

cu valorile altui grup. Spre exemplu, individualismul, competiţia şi câştigul sunt

valori centrale ale culturii americane, în timp ce în culturi asiatice, precum cele

chineză, coreeană, japoneză, solidaritatea de grup, aşa-numitul „colectivism” opus

„individualismului” constituie o valoare esenţială, centrată pe relaţiile interpersonale

sau cele intragrup.

Normele sunt „regulile care ghidează comportamentul” şi sunt de două tipuri :

proscriptive, care dictează ce nu trebuie făcut şi prescriptive, ce indică ceea ce trebuie

făcut (Kabagarama, 1993). William Haviland arată că normele, înţelese ca „standarde

care definesc ceea ce e normal sunt determinate de cultura însăşi” (1987). Autorul

oferă exemplul culturii populaţiei Aymara din Anzii bolivieni, care interzice

sinuciderea, dar o acceptă atunci când individul e posedat de „spirite rele” care nu pot

fi exorcizate, în care caz sinuciderea e o alternativă rezonabilă şi dezirabilă.

Conţinutul normativ al valorilor este subliniat şi de L.A. Sarbaugh (1979), care

defineşte normele culturale ca „standarde pentru convingeri şi comportamente care se

dezvoltă în orice grup pe care îl considerăm o cultură sau o subcultură”. Din categoria

normelor comportamentale fac parte tabuurile, care sunt norme proscriptive, de

interzicere a unor comportamente şi afectează, în general, existenţa şi stabilitatea unei

culturi. Cercetătorul afirmă că unul dintre riscurile grave în comunicare interculturală

îl constituie nerespectarea mai ales a tabuurilor.

16

Atitudinile sunt definite ca „predispoziţii individuale de a evalua un simbol, un

obiect, aspect al lumii, eveniment, într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă” , cu

observaţia că, în general, oamenii au tendinţa de a respinge lucrurile care nu le plac şi

de a le accepta pe care care le plac. Există, de regulă, o atitudine favorabilă faţă de

ceea ce e considerat, în cultura proprie, plăcut, util, satisfăcător şi o atitudine

nefavorabilă faţă de ceea ce e considerat neplăcut, inutil, nesatisfăcător. Atitudinile se

exprimă atât verbal, ca opinii, cât şi nonverbal, prin mimică, gestică, mişcări şi posturi

ale corpului ş.a. Ele includ atât o latură afectivă (care are legătură cu sentimentele),

cât şi una cognitivă (când devin credinţe sau convingeri). Atunci când sunt organizate

într-o structură ierarhică formează sisteme de valori.

Kabagarama (1993) consideră că atitudinile „sunt legate de scopurile pe care ne

propunem să le atingem şi de percepţiile pe care le avem despre lume”. Astfel, dacă o

cultură accentuează prietenia şi cooperarea, un străin va fi tratat cu ospitalitate şi

bunăvoinţă iar dacă o cultură se bazează pe competiţie şi individualism, un străin ar

putea fi privit cu suspiciune, chiar ostilitate şi agresivitate.

Referitor la atitudinile despre persoanele din alte culturi, care sunt vehiculate în

situaţiile de comunicare interculturală, L.A. Sarbaugh (1979) arată că acestea

„servesc la filtrarea stimulilor la care răspundem în tranzacţiile noastre cu alţii şi

dictează modul în care percepem şi reacţionăm la alţii.” El citează studiul autorilor

Althen şi Jaime, în care s-au comparat atitudinile şi convingerile nord-americanilor cu

cele ale filipinezilor, ajungând la următoarele constatări :

1. În cultura nord-americană este încurajată autonomia, pe când în cea

filipineză dependenţa.

2. Filipinezii au convingerea că există o cantitate de bunuri materiale

constantă în societate, ce pot fi împărţite şi reîmpărţite iar dacă cineva

acumulează mai multă avere, o face în detrimentul celorlalţi, ceea ce este

„imoral”. Convingerea americanilor că „există destul pentru fiecare”, face

ca iniţiativa individuală, competiţia să fie valoari esenţiale ale culturii lor,

de care depinde reuşita economică şi socială a indivizilor.

3. În SUA, confruntările dintre persoane au tendinţa de a fi directe, „faţă în

faţă” iar în Filipine ele se fac prin intermediari.

4. Pentru americani este important viitorul şi planificarea lui iar pentru

filipinezi este important trecutul, ceea ce face ca respectul pentru strămoşi

să fie o valoare esenţială a culturii acestora , precum şi prezentul, ceea ce îi

17

determină să-şi trăiască viaţa de la o zi la alta, fără a face planuri importante

pentru viitor.

Concepţia despre lume (worldview) , cu diferenţe notabile de la o cultură la alta,

este un alt element critic al tranzacţiilor interculturale. Aceasta reprezintă orientarea

culturală către lucruri precum Dumnezeu, natură, viaţă, moarte, univers şi alte teme

filosofice legate de „fiinţare”. Aceasta ne ajută să ne plasăm în univers, are rădăcini

atemporale şi reprezintă fundamentul oricărei culturi, pe care o influenţează la un

nivel profund, cu efecte subtile şi dificil de relevat. Concepţia despre lume

influenţează chestiuni foarte diferite, de la felul cum îi vedem pe ceilalţi, la cum ne

petrecem timpul ş.a. Credinţele religioase reprezintă doar unul dintre factorii

diferenţiatori ai concepţiei despre lume.

Eduard T. Hall (apud Samovar, Porter, 2004) observă că, adeseri, concepţia

despre lume operează la un nivel inconştient, ceea ce face ca indivizii să nu fie nici

măcar conştienţi de faptul că sunt posibile şi legitime şi alte moduri/concepţii de a

vedea lumea. Concepţia despre lume oferă informaţii despre felul în care indivizii ce

împărtăşesc o cultură percep şi experimentează realitatea. Impusă de către ceea ce s-ar

putea numi „înţelepciunea colectivă”, concepţia despre lume este cea care dă

posibilitatea unei culturi de a supravieţui şi a se adapta.

Sarbaugh (1979) defineşte concepţia despre lume ca o sumă a convingerilor şi

credinţelor cu privire la natura vieţii şi relaţiile omului cu natura şi cosmosul, cu

privire la relaţia dintre viaţă şi moarte, posibilitatea sau imposibilitatea de a controla

natura etc. Concepţia despre lume este o convingere care se formează şi se dezvoltă

mai lent şi are o stabilitate în timp mai mare decât cea a altor tipuri de convingeri sau

credinţe. Are legătură cu caracterul normativ al valorilor, respectiv ceea ce este

considerat a fi important sau neimportant, adecvat sau neadecvat .

Ishii, Klopf, Cooke (2003) consideră concepţia despre lume ca una dintre calităţile

fundamentale ale culturii, care este cercetată din perspective diferite : antropologică,

ca mod caracteristic în care oamenii se raportează la univers; sociologică, ca o

„definiţie”a realităţii; psihologică, drept un cadru de referinţă cuprinzător, în accepţia

conceptului german de „Weltanschauung”; din perspectiva ştiinţelor comunicării,

concepţia despre lume este una dintre „lentilele” prin care oamenii văd realitatea şi

restul lumii.

18

Elemente ale concepţiei despre lume

R. Redfield (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) sintetizează astfel elementele

constitutive ale concepţiei despre lume :

1. Sinele sau „actorul” principal într-un stadiu al umanităţii

2. Ceilalţi în relaţie cu perspectiva asupra Sinelui

3. Alţi oameni, ca masă neidentificabilă

4. Diferenţele dintre bărbaţi şi femei

5. Distincţiile dintre „noi”, propriul nostru popor şi „ei”, ceilalţi oameni

6. Distincţiile dintre ceea ce este uman şi ceea ce nu este

7. Fiinţe invizible, forţe şi principii

8. Animale

9. Concepţii despre natura umană

10. Orientarea în spaţiu

11. Orientarea în timp

12. Ideile despre naştere şi moarte

U. L. Pennington (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) evidenţiază 10 elemente ale

concepţiei despre lume, ca o componentă esenţială a culturii :

1. Credinţele şi atitudinile dominante ale unei culturi despre locul omului în natură

şi societate

2. Modelul general al relaţiilor dintre om şi natură

3. Relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu sau fiinţa supremă

4. Puterea supremă a lui Dumnezeu/ a fiinţei supreme asupra vieţii şi

evenimentelor

5. Natura competitivă sau cooperantă a omenirii

6. Expresia credinţelor umanităţii

7. Miturile despre originile omenirii

8. Credinţele oamenilor în supranatural

9. Modelele de viaţă ca practici de grup

10. Felul în care grupurile utilizează ritualurile sau alte ceremonii

19

Psihologii A. Gilgen şi J. Cho (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) consideră că

există o dihotomie între concepţia despre lume a culturilor estice şi vestice, ce se

evidenţiază prin următoarele diferenţe :

- în culturile estice : oamenii sunt una cu natura şi o percep ca un tot

fizic şi spiritual; mintea şi trupul sunt un întreg ; oamenii trebuie să

accepte natura în loc să încerce să o controleze ; ştiinţa şi tehnologia

creează doar iluzia progresului

- în culturile vestice : oamenii sunt separaţi de natură şi „puşi în umbră”

de un Dumnezeu personal ; omul e constituit din minte, corp şi suflet ;

oamenii trebuie să controloze şi să manipuleze natura pentru a

supravieţui ; ştiinţa şi tehnologia îmbunătăţesc viaţa

Elemente ale concepţiei despre lume în culturile estice şi vestice sunt

prezentate comparativ şi de C. H. Dodd (apud Ishii, Klopf, Cooke, 2003) :

1. Ruşine şi Vină : pentru estici a aduce ruşine grupului, a fi vinovat

înseamnă a fi exclus din grup; pentru vestici individul este mai

important decât grupul

2. Sarcini şi Oameni : pentru estici, relaţiile dintre oameni sunt

importante; vesticii pun accentul pe sarcinile individuale

3. Secular (Laic) şi Spiritual : culturile spirituale estice se bazează pe

intuiţie şi introspecţie; culturile laice vestice sunt analitice şi logice

4. Moarte şi Viaţă : esticii cred că morţii pot influenţa pe cei vii,

aducând noroc sau necazuri; vesticii sunt puţin înclinaţi spre o

asemenea credinţă

5. Omenire şi Natură : esticii consideră că fac parte din natură şi

trăiesc în armonie cu aceasta ; vesticii cred că trebuie să controleze

natura

6. A face şi A fi : esticii preferă relaţiile interumane armonioase, de

aceea „a fi” este mai important decât „a face”; pentru vestici este

mai important „a face”

7. Linear şi Ciclic : pentru estici ciclul existenţei înseamnă naştere –

viaţă – moarte – renaştere ; pentru vestici nu există renaştere după

moarte

8. Bun şi Rău : în toate culturile oamenii sunt consideraţi buni, răi sau

un amestec din cele două

20

9. Fatalism şi Control : esticii sunt dominaţi de fatalism, cred că tot

ceea ce se întâmplă e dincolo de puterea de control a unei persoane;

vesticii au convingerea că sunt stăpânii propriului destin

Concepţia despre lume se formează începând cu prima copilărie şi se dezvoltă

odată cu maturizarea biologică, prin experienţele în contact cu mediul fizic şi

activităţile din mediul social, prin procesele de dezvoltare cognitivă, învăţare socială,

socializare. Concepţiile despre lume diferă în funcţie de vârsta indivizilor, în

concordanţă cu dezvoltarea mentală proprie unei anumite vârste.

Organizarea socială un alt element şi factor de influenţă al comunicării

interculturale este definită ca „maniera în care o cultură se organizează şi e legată

direct de instituţiile acelei culturi, care pot fi formale sau informale” (Samovar,

Porter, 2003) . Cele mai importante instituţii ale organizării sociale sunt:

Familia - cea mai veche formă de organizare socială pe care a cunoscut-o

umanitatea, cu un rol esenţial din punct de vedere social şi cultural. Mai întâi în

familie, copilul îşi însuşeşte cele mai importante norme, valori, comportamente,

atitudini specifice culturii din care face parte, influenţele culturale ale familiei

mergând de la învăţarea limbajului la alegerea jucăriilor, a altor artefacte pe care

oamenii le creează şi le utilizează. Învăţarea culturală începe în familie şi se continuă

în alte „instituţii” şi se referă la : responsabilitate, supunere, dominare, abilităţi

sociale, agresivitate, loialitate, rolurile de gen ş.a. Samovar şi Porter (2003) dau, în

acest sens, exemplul copiilor indieni, crescuţi în familiile tradiţionale foarte

numeroase, în care locuiesc laolaltă multe generaţii, ei învăţând astfel să îi preţuiască

pe cei mai în vârstă . Familia este cea care oferă, mai întâi, recompense şi pedepse,

care influenţează valorile copilului, condiţionate cultural. Daisy Kabagarama (1993)

exemplifică diferenţele în privinţa pedepselor aplicate de familie copiilor : pedeapsa

pentru copiii americani este, de regulă, aceea de a fi obligaţi să stea în casă iar pentru

cei din cultura africană, de a fi trimişi afară din casă.

Familia, împreună cu alte instituţii sociale, formale şi informale, contribuie la

formarea identităţii sociale a indivizilor, oferind acestora informaţii privitoare la

propria cultură, comportamente, obiceiuri, tradiţii, specificul limbajelor de

comunicare şi altele. Mc Goldrick (apud Samovar, Porter, 2004) subliniază relaţia

dintre comunicare, cultură şi familie : „Familile nu îşi dezvoltă regulile, credinţele şi

ritualurile într-un vacuum. Ceea ce gândeşti, cum acţionezi, chiar limbajul tău, toate

21

sunt transmise prin familie, dintr-un larg context cultural. Acest context include

cultura în care trăieşti şi cea din care provin strămoşii tăi”.

Şcoala/Sistemul de educaţie instituţionalizată – este, de asemenea,

responsabilă, în mare măsură, de menţinerea unei culturi, de învăţarea, însuşirea şi

perpetuarea sistemului de norme, valori, comportamente, convingeri etc. specifice,

fiind legătura cea mai importantă a unei comunităţi atât cu trecutul, cât şi cu viitorul

ei.

Comunitatea - nu se referă la instituţiile formale ale acesteia, ci mai ales la

istoria ei, deoarece istoria oricărei comunităţi stă la originea valorilor ei, a idealurilor,

comportamentelor. Spre exemplu, în cultura mexicană este valorizată „vorbirea”, în

parte ca urmare a modalităţii de socializare caracteristice acesteia, prin intermediul

activităţilor comerciale, încă din vechea istorie, aztecă, a Mexicului. Cu privire la

istoria evreiască actuală, istoricul C. Van Doren (apud Samovar, Porter, 2003) afirmă:

„Istoria iudaismului şi a evreilor este o poveste lungă şi complicată, plină de sânge şi

lacrimi”. Din cauza acestei lungi istorii de discriminări şi persecuţii, evreii se bazează

pe istoria lor atunci când fac alegeri fundamentale privind educaţia, libertatea,

războiul, drepturile civile. Conform lui E. D. Reischauer, (apud Samovar, Porter,

2003) cultura japoneză reflectă legături strânse între istorie, cultură şi comportamente.

Deoarece Japonia e compusă dintr-o mulţime de insule, istoria ei e marcată de izolare:

„Această izolare şi separare au determinat la japonezi un puternic simţ al

autoidentităţii, precum şi o dureroasă conştiinţă de sine în prezenţa altora. Izolarea i-a

făcut pe japonezi să fie în mod acut atenţi la tot ceea ce vine din afară”.

22


1. Care sunt principalele elemente ale comunicării interculturale ?

2. Definiţi percepţiile.

3. Care este legătura dintre cultură şi percepţii ?

4. De ce este importantă concepţia despre lume în studiul comunicării

interculturale?

5. Care sunt principalele instituţii ale organizării sociale şi care este rolul

acestora în procesul de învăţare culturală ?

23

3. LIMBAJELE COMUNICĂRII INTERCULTURALE

3.1. Limbajul verbal – caracteristici şi funcţii

Ca în orice tip de comunicare umană, în comunicarea interculturală se

utilizează două tipuri de limbaje : cel verbal şi cel nonverbal, care în situaţiile

concrete de interacţiune sunt folosite simultan sau alternativ, existând întotdeauna o

interdependenţă între cele două. O serie de studii realizate de lingvişti, antropologi,

cercetători ai comunicării evidenţiază diferenţe culturale atât în ceea ce priveşte

modul de utilizare a unuia sau a celuilalt tip de limbaj, semnificaţiile care se acordă

respectivelor mesaje, precum şi în ceea ce priveşte predominanţa comunicarii verbale

sau nonverbale, într-o cultură sau alta.

Având în vedere faptul că orice comunicare cu efect presupune un feed-back

(reacţie de răspuns din partea receptorului) precum şi un feed-forward ( construirea şi

comunicarea mesajului de către emiţător în aşa fel încât să se obţină reacţia dorită de

acesta), Thomas Scheidel (1972) distinge scopurile comunicării verbale : schimbul de

informaţii şi idei, contactul intelectual şi emoţional între interlocutori , influenţa. La

întrebarea cum şi de ce oamenii folosesc limbajul verbal, autorul răspunde prin

enumerarea unor efecte şi caracteristici ale acestui tip de limbaj:

1. prin limbaj putem să ne îmbunătăţim adaptabilitatea la mediu

2. stabilim o ordine, o selecţie în percepţiile şi cunoştinţele noastre

3. creăm, definim, redefinim, distingem categorii şi concepte, denumim/denotăm

diferitele aspecte ale realităţii, situaţii, sentimente etc.

4. etichetăm categorii şi le tramsmitem celor cu care interacţionăm

5. creăm semnificaţii, cu ajutorul cărora putem manipula, simbolic, seturi de

categorii şi concepte, deopotrivă concrete şi abstracte

6. limbajul verbal este „economic”, deoarece ne permite să folosim cuvintele în

locul entităţilor

7. limbajul ne ajută să dezvoltăm şi să comunicăm înţelesurile conotative ale

cuvintelor şi conceptelor

24

8. cu ajutorul limbajului verbal putem gândi şi comunica cu alţii despre

evenimente trecute, prezente şi viitoare

9. limbajul verbal este flexibil

10. utilizăm limbajul verbal pentru a descoperi şi relaţiona punctele comune ale

conceptelor şi înţelesurilor care pot îmbunătăţi eficienţa comunicării

referitoare la noi, la alţii, la context etc.

După D. Kabagarama (1993), principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt:

eficienţa (un număr limitat de sunete se referă la o mulţime de obiecte, concepte,

experienţe) şi productivitatea (aceleaşi cuvinte sau sintagme pot fi folosite pentru a

produce semnificaţii diferite).

3.2. Limbaj verbal - comunicare - cultură

Referindu-se la problematica limbajului verbal în comunicarea interculturală,

Samovar şi Porter (2003) evidenţiază relaţia de reciprocitate şi interdependenţă dintre

limbaj şi cultură : „Nu se poate separa folosirea de către cineva a limbajului de

cultura respectivului, pentru că limbajul nu este numai o formă de conservare a

culturii, ci şi un mijloc de a împărtăşi cultura. În sens fundamental, limbajul este un

sistem simbolic organizat, general cunoscut, învăţat, folosit pentru a reprezenta

experienţa din cadrul unei comunicăţi geografice sau culturale. Cultura ne învaţă

deopotrivă simbolurile şi ceea ce ele reprezintă: obiectele, evenimentele, experienţele

şi sentimentele primesc diferite denumiri, deoarece o anumită comunitate de oameni

sau cultură a decis în mod arbitrar să le numească într-un anumit fel.”

Conform lui Samovar şi Porter (2004), limbajul are două funcţii principale :

păstrarea culturii şi transmiterea culturii noilor generaţii. În raport cu studiul

comunicării interculturale, funcţiile limbajului sunt variate (Samovar, Porter, 2004).

Astfel, conversaţia este un concept relaţionat cu limbajul, prezent în toate

culturile şi care reflectă înzestrări specifice culturii umane. Înţeleasă ca un amestec de

gânduri şi idei, care nu au neapărat ca scop aflarea adevărului sau impunerea unui

punct de vedere, conversaţia constituie o bază pentru multe dintre scopurile şi

funcţiile limbajului.

Exprimarea emoţiilor este una dintre acestea, fiind posibilă datorită limbajului,

care poate servi la descărcarea energiilor nervoase. În legătură cu acest aspect,

25

Samovar şi Porter (2004) observă că, deşi exprimarea emoţiilor are acelaşi scop în

toate culturile, există o mulţime de diferenţe între culturi în felul în care acest lucru se

întâmplă. De exemplu, în Thailanda limbajul se utilizează în mică măsură pentru

exprimarea emoţiilor, la fel şi în Coreea, iar în culturile din Orientul Mijlociu acest

lucru este, din contră, încurajat.

Limbajul este un insturment al gândirii, deoarece oamenii gândesc atât vizual cât

şi verbal şi utilizeă aceste moduri diferite de comunicare în funcţie de activităţile de la

un moment dat. În acelaşi timp, gândirea verbală joacă un rol foarte important în

comunicarea umană.

Limbajul facilitează procesul de inculturare, deoarece prin limbaj, membrii unei

culturi sunt instruiţi în privinţa relaţiilor umane acceptabile din punct de vedere social.

Împărtăşirea, de către oameni, a unei concepţii despre lume similară şi a unui sistem

de valori face ca şi abilităţile pentru comunicarea verbală să fie împărtăşite.

Limbajul permite şi exprimarea identităţii, aceasta fiind reflectată în mare măsură

prin limbajul pe care îl foloseşte cineva şi care transmite informaţii cu privire la

cultura căreia îi aparţine un individ, originile sale regionale, poziţia socială, nivelul de

educaţie, ocupaţia, vârsta, sexul, personalitatea.

Că orice limbă este sun sistem arbitrar de semne şi simboluri, respectiv că

aceleaşi obiecte, concepte, realităţi, deci aceleaşi semnificaţii sunt exprimate prin

cuvinte diferite în diferitele limbi este un fapt cunoscut şi general acceptat. În

termenii semioticii, este vorba despre semnificanţi diferiţi ai aceloraşi semnificaţi.

Culturile au nu numai diferite simboluri pentru a defini concepte, evenimente etc., ci

şi diferite înţelesuri ale aceluiaşi simbol/concept, cum sunt cele de libertate, putere,

acţiune, securitate socială ş.a. Referitor la rolul comunicării verbale, Edward Sapir

afirmă că oamenii nu trăiesc numai în lumea obiectivă, ci şi prin limba culturii lor,

prin care conceptualizează lumea înconjurătoare. Pentru a evidenţia caracterul cultural

al structurii gramaticale a unei limbi, Harry Hotjer arată că gramatica limbii indienilor

Navajo din America de Nord accentuează mişcarea şi direcţia, deoarece ei percep

universul într-o continuă mişcare. Astfel, ei spun: „Cineva îşi pune hainele pe el”, pe

când în engleză se spune: „Cineva se îmbracă” (apud Kabagarama,1993). Faptul că

oamenii utilizează limbajul în mod diferit de la o cultură la alta este evidenţiat şi de

M. W. Lustig : „ în tradiţia arabă modelele limbajului verbal accentuează creativitatea

artistică prin folosirea unor figuri retorice, ca repetiţia, metafora iar zâmbetul, care

însoţeşte vorbirea, este evaluat pozitiv”. Spre deosebire de cea arabă, cultura japoneză

26

încurajează o comunicare verbală minimă, fapt ilustrat şi de proverbul De gura ta vei

pieri” (apud Samovar, Porter, 2003). De asemenea, oameni care trăiesc în aceeaşi arie

geografică şi culturală pot folosi limbajul în moduri care diferă de cultura dominantă,

cum este cazul afro-americanilor din SUA.

La relaţia limbaj – comunicare – cultură se referă şi studiul cercetătoarei

americane Mary Fong (2003): „Limbajul vorbit este un vehicul pentru oameni de a

comunica în interacţiunile sociale, exprimându-şi experienţa şi totodată creând

experienţă.... Cuvintele reflectă atitudinile, convingerile, punctele de vedere ale

vorbitorului... Limbajul exprimă, simbolizează şi îmbracă realitatea culturală...

Comunicarea nu poate exista fără limbaj iar limbajul are nevoie de procesul de

comunicare pentru a angaja oamenii în interacţiuni sociale...Atât limbajul cât şi

comunicarea reflectă cultura”.

Autoarea trece în revistă câteva perspective critice despre relaţia limbaj –

comunicare. Punctul de vedere al lingviştilor Edward Sapir şi Benjamin Lee Whorf

este unul determinist. Sapir afirma că lumea reală este în mare parte construită pe

habitudinile de limbaj inconştiente ale grupului. Ambii cercetători, care au studiat

limbajele triburilor băştinaşe din America de Nord, consideră că limba şi categoriile ei

– gramatica, sintaxa, vocabularul – sunt unicele categorii prin care putem experimenta

lumea. Prin urmare, limbajul influenţează şi modelează felul în care oamenii percep

lumea şi cultura lor.

Diversitatea în ce priveşte categoriile limbajului duce la diferenţe culturale în

gândire şi percepţiile despre lume, fapt denumit de Whorf „relativitate lingvistică”.

Aceasta evidenţiază relaţia de influenţă reciprocă dintre limbaj şi cultură: „Nu toţi

observatorii sunt conduşi de aceeaşi evidenţă fizică spre aceeaşi imagine a

universului, doar în cazul în care fundamentele lor lingvistice sunt similare sau pot,

într-un anumit fel, să fie echilibrate...Disecăm natura după linii trasate de limbajul

nostru nativ. Distingem categorii şi tipuri din lumea fenomenelor nu pentru că le

observăm la faţa locului, ci prin intermediul sistemelor lingvistice din mintea noastră.

Organizăm natura în concepte, le acordăm semnificaţii, în mare măsură deoarece

suntem părtaşi la un anumit tip de convenţie de a o organiza într-un anumit fel - o

convingere care uneşte comunitatea noastră lingvistică şi e codificată în modelele

limbii noastre” (apud Johnson, 2003).

Un alt cercetător, R.Brown este în parţial dezacord cu ipoteza Sapir-Whorf,

considerând că nu limbajul determină concepţia despre lume a indivizilor ce aparţin

27

unei culturi. În opinia sa, oamenii categorisesc lumea lor prin „etichetare”, folosesc

limbajul pentru a „eticheta” un obiect, o idee, un proces ş.a.m.d. în funcţie de

importanţa şi utilitatea pe care acestea le au pentru ei. Poziţia lui Brown susţine,

totuşi, ideea relativităţii lingvistice, deoarece categoriile perceptuale care sunt uzuale

sunt adesea etichetate iar cele neutilizate pot fi neetichetate, este de părere Fong

(2003).

Studii mai recente, din anii 1990, ale cercetătorilor C. Kramsch şi J.B.Caroll

infirmă şi ele, parţial, ideea relativităţii lingvistice, susţinând că aceasta priveşte doar

un aspect al diferenţelor în limbaj şi cultură, respectiv înţelesul şi valoarea

conceptelor diferă la indivizii din diferite culturi. Deoarece limbajele şi sistemele de

comunicare sunt concepute diferit, acest lucru influenţează percepţiile şi interpretările

despre evenimente (apud Johnson, 2003).

Problematica limbajului şi a relaţiei sale cu cultura i-a preocupat şi pe unii

antropologi. George Herbert Mead, unul dintre fondatorii perspectivei

„interacţionismului simbolic” în teoria socială considera, în opoziţie cu teoriile

behavioriste, că oamenii utilizează limbajul pentru a crea situaţii şi a indica acele

lucruri care ajung să fie importante, semnificative în raport cu realitatea. În concepţia

lui Mead, limbajul are un rol formativ, deoarece e o acţiune simbolică, ce creează

substanţa culturii (apud Johnson, 2003). O poziţie asemănătoare o are şi antropologul

Clifford Geertz, care a a evidenţiat rolul simbolurilor în cultură. Simbolurile sunt

împărtăşite de către o comunitate culturală prin limbaj. Ele exprimă valori, norme,

moravuri, concepţii, comportamente etc. în relaţie cu lumea iar împărtăşirea lor de

către membrii unei comunităţi, prin interacţiuni simbolice, le conferă o identitate

culturală. De aceea, pentru a înţelege o cultură, trebuie să putem să înţelegem

„modurile de exprimare” sau „sistemul simbolic” utilizat de participanţii la

comunicare (apud Johnson, 2003).

Cu privire la ceea ce Samovar şi Porter (2004) numesc „valoarea vorbirii”, aceştia

observă că, în multe culturi, arta conversaţiei şi vorbitul în public sunt foarte

apreciate. În Africa, mai degrabă cuvântul rostit decât cel scris este principalul mijloc

de comunicare. Indiferent de limba sau dialectul pe care îl vorbesc, africanii sunt

oratori înnăscuţi şi se aşteaptă de la interlocutorii străini să aibă acelaşi dar. Datorită

tradiţiei orale a culturilor africane, aceştia sunt pasionaţi de dezbateri şi schimburi de

păreri iar ceremoniile legate de principalele evenimente ale vieţii implică numeroase

28

discursuri din partea participanţilor. Aceştia folosesc în vorbire permanent proverbele,

ca mijloc de învăţare şi perpetuare a culturii, precum şi ca instrument retoric.

Arabii consideră că limba lor este „limba lui Allah” şi o tratează cu mult respect.

Atunci când vorbesc în engleză cu interlocutori străini, arabii folosesc modele de

intonaţie proprii limbii lor, precum şi multe figuri de stil. În cultura greacă, cu o lungă

şi bogată tradiţie a tehnicilor retorice, se folosesc, de asemenea, mult proverbele, ca

forme de expresie generice, bogate în semnificaţii. Mexicanii sunt mari iubitori de

conversaţie şi jocuri verbale, precum cuvintele cu două înţelesuri, întorsăturile de

frază, citatele.

3.3. Limbajul verbal ca discurs cultural

În studiul său despre dimensiunile culturale ale discursului, Fern Johnson (2003) ,

evidenţiază, de asemenea, rolul limbajului în interacţiunile umane: „Culturile , ca

sisteme complexe, sunt compuse din numeroase şi diferite sisteme simbolice care

generează înţelesuri. Limbajul leagă între ele aceste sisteme într-un mod special şi

serveşte ca principal sistem de înţelegere pentru contactele dintre oameni.” . Studiind

diversitatea de limbaje din cultura SUA, Johnson propune 6 axiome ale limbajului,

înţeles ca resursă culturală :

1.„Orice comunicare verbală sau nonverbală se dezvoltă în cadrul unei culturi”.

Comunicarea culturală are loc atunci când participanţii împărtăşesc cultura, cea

interculturală atunci când participanţii la comunicare nu împărtăşesc în întregime unul

sau altul dintre modelele sau discursurile culturale. Comunicarea este, prin urmare, un

element inerent al culturii.

2.„Indivizii posedă o cunoaştere tacită a sistemelor culturale prin care comunică”.

Oamenii utilizează şi urmează reguli, învaţă cultura lor, însuşindu-şi seturi de reguli

care le ghidează comportamentul, prin urmare, limbajul înseamnă cunoaştere.

3.„În societăţile multiculturale, ideologia grupurilor culturale dominante produce

modele/reguli culturale abstracte, artefacte şi practici culturale ale limbajului care

trec sub tăcere sau marginalizează alte grupuri culturale”. Axioma evidenţiază

relaţia dinte ideologia dominantă şi marginalizarea culturală

4.„Grupurile care au fost dominate, subjugate, marginalizate, care sunt obiectul

prejudecăţilor, discriminărilor şi care se află în poziţii de inferioritate de orice fel,

29

posedă o conştiinţă şi o cunoaştere mai explicită despre componentele culturii

proprii, precum şi a sistemelor culturale ale altora”. Axioma evidenţiază

„cunoaşterea” culturală a celor marginalizaţi

5.„Cultura şi discriminările ei sunt transmise de la o generaţie la alta (sunt fondate

istoric) precum şi în mod constant reînnoite şi schimbate (inovate)”. Ceea ce face ca o

cultură să reziste sunt fundamentele ei istorice. Cu toate acestea, culturile sunt mai

degrabă dinamice decât statice, deoarece oamenii se adaptează permanent

împrejurărilor, noilor idei, inovaţiilor. Îndeosebi generaţiile tinere sunt cele care aduc

schimbări în cultură, în privinţa valorilor, comunicării, formelor de exprimare etc.

Această axiomă evidenţiază relaţia dintre istoricitate şi inovaţie în cultură.

6.„În societăţile multiculturale, culturile se influenţează unele pe altele, inclusiv în ce

priveşte sistemele discursive”. Apropierea dintre oameni din diferite culturi sau

subculturi determină influenţe mutuale între acestea. Interinfluenţele culturale includ

şi procesul „contactului prin limbaj” (language contact).

3.4. Limbajul verbal şi discriminarea

La chestiunea marginalizării şi discriminării grupurilor culturale minoritare de

către cele majoritare, pe baza diferenţelor de limbaj, se referă studiul lui Aaron

Castelan Cargile (2003). O arie de cercetare numită „atitudini de limbaj” (language

attitudes) a fost dezvoltată de lingvişti, psihologi, cercetători ai comunicării , pentru a

a afla dacă şi când limbajul influenţează impresiile şi reacţiile faţă de ceilalţi, într-o

cultură multietnică şi multirasială ca cea din SUA.

Unele dintre acestea au evidenţiat că ascultătorii judecă caracteristicile

personale şi sociale ale vorbitorilor, bazându-se pe felul în care „sună” limbajul lor.

Astfel, subiecţi americani albi, de origine anglo-saxonă tind să îi considere mai puţin

inteligenţi, mai săraci, mai puţin educaţi, cu un status inferior pe cei care nu au un

„accent standard” (anglo-saxon) şi la care detectează în vorbire accente spaniole,

germane sau afro-americane. Cargile citează, în acest sens, concluziile unor cercetări

şi experimente referitoare la atitudinile cu privire la diferenţele în vorbire. Într-un

studiu publicat în 1979, G.D. Bishop a constatat că femeile albe americane evaluează

pe colegele lor afro-americane ca fiind mai puţin responsabile şi mai puţin dezirabile

ca coechipieri, atunci când cele din urmă vorbesc o engleză americană „neagră”, în

30

opoziţie cu cea „albă”. Un rezultat asemănător l-au obţinut H. Giles şi colaboratorii

săi, într-un experiment din 1995, când respondenţii de origine anglo-saxonă au

considerat pe cei cu accent hispanic ca fiind mai puţin educaţi şi cu status inferior faţă

de cei care vorbeau cu accent anglo-saxon (apud Cargile, 2003).

Faptul că prejudecăţile şi atitudinile referitoare la limbaj stau la baza unor

discriminări a fost ilustrat şi de un studiu din 1985 publicat de F. Henry şi E.

Ginzberg . Aceştia şi-au propus să investigheze modurile în care angajatorii unor

companii reacţionează atunci când au de a face cu vorbitori de engleză americană cu

accente diferite, care au solicitat telefonic informaţii despre posturi publicate în ziar.

Au constatat că subiecţii care au vorbit cu un accent nonstandard au fost informaţi

adesea că posturile erau deja ocupate iar mai mulţi dintre cei care vorbeau cu accent

standard au fost invitaţi să se prezinte la interviu, după ce celorlalţi li se comunicase

că posturile sunt ocupate. (apud Cargile, 2003).

La întrebarea de ce există asemenea atitudini , Cargile avansează următoarele

explicaţii : atitudinile există pentru că oamenii trebuie să se adapteze unei lumi pline

de nesiguranţă şi să reacţioneze la ceilalţi în lipsa unor informaţii despre ei;

comportamentele necesită evaluare dar rareori avem timpul, ocazia sau abilitatea să ne

bazăm evaluările pe informaţii complete despre ceilalţi. Astfel încât, ne comportăm pe

baza prejudecăţilor, care pot fi incorecte, dar constituie singura bază pentru

comportamentele spontane. Privite ca o bază a comportamentelor, atitudinile sunt

absolut naturale şi necesare pentru supravieţuirea noastră dar sunt problematice

deoarece se sprijină pe discriminări. S-a constatat că atitudinile discriminatoare

privitoare la limbaj apar atunci când membrii unui grup dominant vin în contact cu

cele minoritare din punct de vedere al originii etnice sau culturale. Deoarece cultura

americană a favorizat, din punct de vedere al limbajului, modalitatea anglo-

americană, celelalte forme de vorbire sunt discriminate. Cu toţii avem atitudini

discriminatoare cu privire la vorbire, adaugă Cargile, dar cel mai important lucru este

să conştientizăm aceasta, să încercăm să depăşim prejudecăţile printr-un plus de

informaţie despre interlocutori, pentru ca să ne modificăm, în final, atitudinile

discriminatoare.

31


1. Care sunt principalele caracteristici ale limbajului verbal ?

2. Care este relaţia dintre limbaj şi cultură ?

3. Cine a enunţat şi ce se înţelege prin conceptul de ”relativitate lingvistică” ?

4. Ce sunt atitudinile de limbaj şi ce consecinţe pot avea acestea?

32

4. LIMBAJUL NONVERBAL ŞI COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

4.1. Caracteristici ale comunicării nonverbale

Componentă esenţială a comunicării şi totodată factor de diferenţiere a

culturilor, limbajul nonverbal este un domeniu de studiu multidisciplinar, cercetat din

perspective diferite : comunicaţională, antropologică, sociologică, psihologică ,

istorică ş.a.

Analizând rolul limbajului nonverbal în relaţie cu cel verbal, în comunicarea

socială, sociologul german Karl Delhees (1994) observă : „Iniţial, cercetătorii

încercau să explice diferenţele de exprimare nonverbală prin diverse însuşiri ale

persoanelor....Cercetarea modernă nu mai este atât de mult interesată de personalitatea

interioară, cât de dimensiunile sociale, interacţioniste ale limbajului nonverbal”.

Referindu-se la una dintre axiomele comunicării enunţate de Paul Watzlawick, care

stabileşte diferenţa dintre modalităţile de comunicare verbală şi nonverbală, autorul

citat precizează : „Comunicarea verbală este aproape în totalitate digitală, în vreme ce

comunicarea nonverbală este în mare măsură analogă. Comunicarea digitală combină

nişte semne convenţionale după anumite reguli, spre exemplu cele gramaticale. În

comunicarea analogă însă, nu se folosesc semne convenţionale, ci reale.” (Delhees,

1994).

Cercetătorul analizează caracteristicile comunicării nonverbale în comparaţie

cu cele ale comunicării verbale şi distinge aspectele care le diferenţiază:

1. Structura: Dacă limbajul verbal utilizează un număr limitat de sunete şi reguli

structurale, prin care mesajul devine inteligibil receptorului, pentru

comunicarea nonverbală nu există o ordine comportamentală fixă, reguli

structurale propriu-zise. Din acest motiv, semnalele nonverbale pot fi

interpretate diferit şi sunt echivoce în mare măsură.

2. Conţinutul : Pe care verbală comunicăm cel mai eficient informaţiile despre

lumea exterioară : persoane, obiecte concrete dar şi concepte, noţiuni abstracte

33

ş.a. Limbajul nonverbal este mai adecvat transmiterii de atitudini şi

sentimente existente faţă de cei cu care interacţionăm.

3. Durata: Comunicarea verbală are un început şi un sfîrşit clar defininite.

Durata unei comunicări, a pauzelor dintre mesaje, frecvenţa întreruperilor,

succesiunea dintre vorbit şi ascultat se pot delimita precis în timp. În cazul

comunicării nonverbale, durata ei coincide cu durata percepţiei reciproce a

comunicatorilor.

4. Controlul : Comunicarea verbală poate fi controlată în mare măsură,

comunicatorul poate decide ce vrea să spună şi poate prevedea efectele

posibile ale mesajelor sale. Comunicarea nonverbală este dificil de controlat

deoarece este în mare măsură inconştientă.

5. Eficienţa : Toţi cercetătorii apreciază că, în diferitele interacţiuni, ponderea

cea mai mare o au semnele şi simbolurile nonverbale faţă de cele verbale.

Eficienţa este o variabilă dependentă de conţinutul comunicării : limbajul

verbal este mai eficient în privinţa transmiterii informaţiilor care privesc

aspectul de conţinut al comunicării iar cel nonverbal este mai eficient în

transmiterea informaţiilor referitoare la aspectul de relaţie dintre parteneri

(raporturi de putere, emoţii, sentimente etc.).

4. 2. Funcţiile comunicării nonverbale

Funcţiile limbajului nonverbal sunt definite de Delhees (1994), de asemenea,

în raport cu cele ale limbajului verbal :

1. Redundanţa . Preluat din teoria informaţiei, termenul se referă la transmiterea

repetată a aceleiaşi informaţii. Adeseori în interacţiunile sociale este

recomandabilă transmiterea unui mesaj pe două sau mai multe canale sau

coduri, pentru o mai mare eficienţă. Atunci când semnalele nonverbale

(gesturi, mimică ş.a.) se referă la acelaşi conţinut al comunicării verbale,

acestea sunt redundante.

2. Completarea. Mesajul în întregul său ia naştere din combinarea semnalelor

verbale şi nonverbale. Atunci când vorbim, facem adeseori mişcări cu mâinile

sau alte părţi ale corpului, gesticulăm, completând ceea ce am comunicat

verbal. Spre exemplu, comunicări cu privire la dimensiunile, volumul unui

34

obiect rămân neînţelese fără anumite gesturi de completare, numite

„ilustratori”. Nu numai gesturile şi mişările fac posibilă completarea , ci şi alte

semnale nonverbale precum îmbrăcămintea, coafura, alte aspecte ale înfăţişării

comunicatorului.

3. Sublinierea. „Ţintirea” anumitor puncte ale mesajului verbal se face prin

semnale nonverbale, precum modulaţiile vocii, mişcări ale corpului, contextul

fizic, contactul vizual şi alte semnale nonverbale care sunt utilizate simultan.

Spre exemplu, când cineva vea să fie convingător, foloseşte o mimică şi

gestică sporite, poate vorbi mai tare şi mai repede. Prin subliniere,

comunicarea verbală dobândeşte o notă de obligativitate pentru receptor,

sublinierea exprimă, de regulă, atitudinea vorbitorului faţă de ascultător.

4. Coordonarea. Limbajul nonverbal controlează şi ghidează felul în care se

desfăşoară comunicarea verbală. Spre exemplu, dând din cap îl îndemnăm pe

interlocutor să ia cuvântul sau îi semnalăm să îşi încheie comunicarea. O

comunicare satisfăcătoare pentru toţi participanţii are loc atunci când

succesiunea comunicărilor verbale este coordonată de semnalele nonverbale,

ca gestica, ţinuta corpului ş.a., prin care vorbitorul îşi exprimă intenţiile sale.

5. Substituirea. Mesajele verbale pot fi înlocuite de cele nonverbale, deoarece

mimica feţei, a gurii, contactul din priviri sunt semnale la fel de eficiente ca

limbajul vorbit. Există mai multe situaţii când, de regulă, se recurge la

semnalele nonverbale în locul celor verbale :

a. când limbajul verbal nu este capabil să descrie cu exactitate experienţe

subiective, starea de spirit a comunicatorului, nuanţe ale relaţiilor

dintre partenerii de comunicare

b. în situaţii umane ambivalente, precum dragoste–ură, atracţie–

respingere, acceptare –refuz este preferabil să se folosească semnalele

nonverbale

c. anumite convenţii sociale sau tabu-uri impun utilizarea limbajului

nonverbal în locul celui verbal

d. când comunicarea verbală este imposibilă din cauze de ordin fizic, cum

ar fi distanţa prea mare dintre interlocutori

e. când se doreşte ca un mesaj să nu poată fi auzit de o terţă persoană

f. când un mesaj nonverbal poate fi mai rapid şi mai eficient decât

corespondentul lui verbal

35

6. Contradicţia . Atunci când nu există concordanţă între ceea ce se comunică

verbal şi ceea ce se exprimă prin semnale nonverbale are loc o contradicţie în

comunicare. Aceasta derutează pe interlocutor şi exprimă, în acelaşi timp,

tipul de relaţie dintre partenerii de comunicare. Contradicţia poate fi conştientă

sau inconştientă pentru emiţător şi ea se manifestă cel mai adesea prin mimică,

mişcări ale corpului.

Aşa cum precizează Delhees (1994), funcţiile limbajul nonverbal sunt

interrelaţionate, se exercită adeseori simultan , un mesaj nonverbal poate îndeplini

mai multe funcţii în cadrul aceluiaşi act de comunicare.

Pentru Edward Hall, unul dintre precursorii cercetărilor despre comunicarea

nonverbală şi relaţia acesteia cu cultura, „lumea comunicării” este una singură, chiar

dacă se fac dinstincţii între cuvinte/verbal şi comportamente/nonverbal: „Cuvintele

reprezintă o mică parte din această lume şi subliniază aspectele unidirecţionale ale

comunicării, aşa cum sunt , de exemplu, exprimate în procese, relaţii antagoniste sau

discursuri prin care fiecare se justifică, în timp ce comportamentul reprezintă cea mai

mare parte a comunicării. Cuvintele sunt mijlocul de comunicare al oamenilor de

afaceri, al oamenilor politici şi al celor ce conduc guvernele lumii noastre. Cuvintele

devin astfel instrumentul puterii. Partea nonverbală a sistemului comunicării, aceea a

comportamentului, este patrimoniul oricărui individ şi constituite un fond cultural,

care îl ghidează în toate situaţiile pe care le întâlneşte în viaţă”(Hall,1992).

Prin urmare, comunicarea nonverbală, deşi utilizată de toţi oamenii, este modelată

de cultura căreia îi aparţin indivizii. Din acest motiv, acelaşi semne sau simboluri pot

avea semnificaţii diferite în culturi diferite. Cultura are tendinţa să determine

comportamentele nonverbale specifice referitoare la gânduri, sentimente, stări ale

comunicatorilor, de asemenea cultura determină când este adecvat să comunicăm

aceste lucruri, precizează Samovar şi Porter (2003).Comunicarea nonverbală

reliefează trăsăturile de bază ale unei culturi. Zâmbetul şi strângerea mâinii indică

faptul că o cultură valorizează amabilitatea, postura şi gestul plecăciunii sugerează, în

alte culturi, că sunt valorizate formalitaea şi păstrarea ierarhiei de rang şi statut social.

Comunicarea nonverbală este o comunicare tăcută. Tăcerea trimite semnale

nonverbale despre situaţiile de comunicare la care participăm, ajută la obţinerea feed-

back-ului, informează emităţorul şi receptorul cu privire la claritatea unei idei şi a

semnificaţiei ei în schimburile interpersonale. Tăcerea poate fi interpretată atât ca

semn de acceptare, cât şi ca lipsă de interes. Cercetătorul Braithwhite (apud Samovar,

36

Porter, 2004) precizează :”Una dintre competenţele de bază, atât lingvistică cât şi

culturală, este a şti când să nu vorbeşti într-o anumită comunitate. De aceea, a înţelege

unde şi când să fii tăcut şi înţelesul tăcerii înseamnă să ai o proiecţie în structura

fundamentală a comunicării”.

În cultura nord-americană, germană, franceză, cele din Europa de sud, ţările arabe

este valorizată vorbirea în detrimentul tăcerii. În culturile estice/asiatice este

valorizată tăcerea, în parte ca influenţă, cred unii cercetători, a budismului, care

consideră că ceea ce nu se spune este mai real decât ceea ce se spune. Cu alte cuvinte

comunicarea „de la inimă la inimă” este mai importantă decât comunicarea „de la

minte la minte”. În Japonia tăcerea este legată de credibilitatea unei persoane,

deoarece cine este tăcut e perceput ca fiind mai credibil decât cineva care vorbeşte

mult şi, la fel ca alţi asiatici, japonezii folosesc tăcerea pentru a evita conflictele. În

India, tăcerea joacă un rol important, probabil sub influenţa hinduismului care se

bazează pe meditaţie şi introspecţie. În privinţa tăcerii, unele co-culturi din SUA

diferă de cultura dominantă. Nativii americani consideră că tăcerea şi nu vorbirea este

semnul unei persoane remarcabile. Tăcerea este pentru aceştia dovada caracterului şi a

unor virtuţi precum autocontrolul, curajul, răbdarea şi demnitatea, precum şi un gest

de respect faţă de persoanele cu autoritate, în vârstă şi înţelepte (Samovar, Porter,

2004).

Cultura este implicit un fenomen nonverbal, pentru că multe dintre aspectele

culturii cuiva sunt învăţate prin observare şi imitare mai degrabă decât prin instruire

verbală explicită. Nivelul primar al culturii este comunicat implicit, parţial

inconştient, prin mijloace nonverbale. De aceea, pentru a interacţiona eficient în

situaţiile de comunicare interculturală trebuie să încercăm să înţelegem aceste

diferenţe, ceea ce este dificil, pentru că, de obicei, nu suntem conştienţi nici măcar de

propriul comportament nonverbal , afirmă Andersen (2003).

Repertoriul semnelor şi simbolurilor nonverbale este vast şi complex, utilizarea şi

semnificaţiile lor sunt datorate în mai mare măsură învăţării culturale decât faptului

că ar fi înnăscute. Cercetarea acestora a dat naştere la domenii de studiu

interdisciplinare iar rezultatele lor sunt departe de a fi definitive sau de a fi dat

răspunsurile la o mulţime de întrebări, inclusiv în ceea ce priveşte problematica

comunicării interculturale.

37

4.3. Kinezica

Comunicarea prin gesturi, expresii faciale, mişcări ale corpului, denumită kinezică

de către Ray Birdwhistell, iniţiatorul acestei discipline, are o serie de caracteristici :

este strict codificată ; este dependentă de o comunitate socio-culturală, fiecare cultură

posedând propriile sale norme în această privinţă ; este integrată într-un sistem

plurinivelar, implicând utilizarea spaţiului şi a timpului, în ce priveşte intensitatea,

durata, amplitudinea gesturilor sau mişcărilor; este contextualizată, semnificaţiile ei

decurg din contextul în care are loc interacţiunea. (Rovenţa-Frumuşani,1999).

Mişcările corpului comunică despre atitudinea faţă de o altă persoană, starea

emoţională a acesteia, precum şi dorinţa de a controla mediul înconjurător. Oamenii

pot performa circa 700.000 de semnale fizice distincte. Cu toţii folosim mişcarea

pentru a comunica dar cultura este cea care ne învaţă cum să folosim şi cum să

interpretăm aceste mişcări (Samovar, Porter,2004).

Cercetătorii americani Ekman şi Friesen (apud Rovenţa-Frumuşani, 1999) au făcut

o clasificare a repertoriului gestual, distingând următoarele categorii de gesturi :

1. emblemele sunt gesturi convenţionale, specifice unei anumite culturi

sau epoci

2. ilustratorii sunt, la rândul lor, de mai multe feluri : ideografele

ritmează sau accentuează discursul verbal prin mişcări ale mâinilor,

capului şi au rolul de a concretiza cursul gândirii; kinetografele

evocă acţiuni concrete, precum a merge, a dormi, a mânca etc.;

pictografele sugerează forma sau mărimea unui obiect

3. gesturile care exprimă expresii afective

4. regulatorii sunt gesturile de menţinere a controlului în comunicare,

precum mişcările capului, ale corpului care indică dorinţa unui

vorbitor de a obţine aprobarea din partea ascultătorilor, de a lua

cuvântul sau de a afirma adeziunea la cele afirmate de vorbitor

5. body manipulators sunt gesturile şi mişcările de atingere ale

corpului sau obiectelor, determinate de anumite stări emoţionale, pe

care comunicatorul încearcă, eventual, să le stăpânească sau să le

mascheze

38

Aşa cum se poate observa din această clasificare, gesturile îndeplinesc funcţii

diferite: completare, subliniere, coordonare, substituire ş.a. Pot fi înnăscute sau

dobândite, voluntare sau involuntare, codificate cultural sau personalizate. Conform

lui Birdwhistell, doar mâna poate genera circa 5.000 de gesturi verbalizate. Mesajele

nonverbale comunicate prin gesturi pot avea impact şi feed-back la fel de mari sau

chiar sporite faţă de cele verbale. Gestualitatea defineşte apartenenţa socială a unui

individ, sentimentul de identitate la grup, fiind în directă legătură cu comportamentul.

Toate culturile au sisteme de comunicare gestuală, „convenţii ale gestualităţii”, dictate

de modele culturale: „gestualitatea este determinată şi reglată de comportamente

culturale, cum ar fi variabilele sociologice (vârstă, sex, etnie, stratificare socială etc.),

religia şi chiar percepţia timpului.” (Rovenţa- Frumuşani, 1999).

Gesturile sunt deopotrivă înnăscute şi învăţate, sunt folosite în toate culturile,

sunt legate de procesele vorbirii şi sunt de obicei automate, afirmă Andersen (2003).

Într-un studiu referitor la 40 de culturi, Desmond Morris a identificat 20 de gesturi

identice făcute cu mâna, care au însă o semnificaţie diferită în fiecare cultură.Spre

exemplu, arătarea cu degetul este un gest foarte comun în SUA, pentru a indica cu

degetul arătător obiecte şi persoane. Cu aceeaşi semnificaţie, germanii folosesc

degetul mic, japonezii mâna întreagă, cu palma ridicată. În multe culturi asiatice,

arătarea cu degetul spre o persoană este considerat un gest urât.

Există şi aşa-numitele „gesturi idiosincratice”, proprii unei culturi. În

Argentina învârtirea unei mustăţi imaginare semnifică faptul că „e în regulă”. În SUA,

trasarea unui cerc cu degetul mare şi arătător indică acelaşi lucru, dar în Japonia şi

Coreea semnifică bani.

Unele gesturi au acelaşi semnificaţii în mai multe culturi iar altele diferă în

această privinţă. Spre exemplu, acceptarea este semnificată, în majoritatea culturilor,

prin mişcarea de sus în jos a capului iar în Bulgaria prin mişcări de la stânga la

dreapta şi de la dreapta la stânga a capului, în Tahiti prin ridicarea sprâncenei. Salutul

este semnificat în Franţa prin sărutarea interlocutorului, în Spania prin îmbrăţişare iar

la eschimoşi prin sărutul nazal (Rovenţa-Frumuşani, 1999).

Japonezii folosesc, în general, multe gesturi iar utilizarea acestora de către

bărbaţi depinde de context. Atât bărbaţii cât şi femeile sunt mai relaxaţi şi mai

expresivi faţă de cei din grupul de apartenenţă dar în afara acestuia, limbajul trupului

şi al gesturilor este foarte restrâns. În public, atât femeile cât şi bărbaţii stau liniştiţi,

cu mâinile nemişcate, comportament care e desemnat să abată atenţia de la individ şi

39

să menţină echilibrul social. Una dintre convenţiile gestualităţii la japonezi interzice

să se facă gesturi cu mâna referitoare la cineva, în prezenţa respectivului, doar în

absenţa aceluia sunt permise, pentru a evita ofensarea. Dintre gesturile cele mai

frecvente asociate kinezicii, în cultura japoneză, plecăciunea este o parte repetitivă şi

integrată interacţiunilor sociale zilnice, folosită în numeroase împrejurări şi contexte :

când se întâlnşte o persoană, când se întreabă ceva, când se cer scuze, când se felicită,

când se exprimă acordul cu cineva, când se ia rămas bun ş.a. Gest de supunere, din

punct de vedere istoric, plecăciunea e un ritual contemporan, care exprimă respectul şi

indică statusul ierarhic. Convenţiile dictează ca persoana mai tânără să se plece prima,

mai adânc şi mai mult timp iar o plecăciune făcută impropriu poate fi considerată

insultă. Tradiţional, femeile japoneze au mişcări distincte : îşi acoperă faţa cu mâinile

sau un obiect, gest care, iniţial, semnifica umilinţa precum şi intenţia de „dirijare a

impresiei”. Unele dintre aceste gesturi nu se mai practică datorită schimbărilor

culturale, ca efecte ale industrializării şi influenţei modelelor culturale vestice

(McDaniel, 2003).

În Thailanda, se folosesc mişcări şi gesturi similare plecăciunii japoneze, în

postura numită „wai”. Alipirea mâinilor în faţa celuilalt, cu vârfurile degetelor la

nivelul gâtului este un semn de respect, cu atât mai subliniat cu cât capul este mai

mult înclinat. În India, postura salutului e direct egată de ideea că hinduşii văd

divinitatea în orice, inclusiv în oameni. Plecăciunea uşoară, cu palmele împreunate şi

vârfurile degetelor la bărbie se numeşte „namaskar”.

Cultura italiană a dezvoltat un limbaj gestual, performat cu mâinile, extrem de

bogat şi , în mod firesc, dificil de decodificat de cei străini de respectiva cultură :

când o persoană bate cu arătătorul drept peste mâna sa stângă doreşte să facă o

invitaţie interlocutorului ; întinderea braţelor şi apoi încrucişarea mâinilor semnifică

dorinţa de a felicita ; dacă cineva îşi întinde palma peste partea stângă a pieptului

înseamnă că îşi dă cuvântul de onoare în chestiunea care a fost abordată ;gestul de a-şi

muşca arătătorul drept îndoit exprimă furie ş.a.

Frecvenţa şi mărimea gesturilor diferă de la o cultură la alta. Evreii, mexicanii,

arabii, grecii, sud-americanii, italienii sunt foarte animaţi când interacţionează,

folosesc multe gesturi ample. Nordicii şi germanii utilizează gesturi mai puţine şi mai

restrânse.

40

4.4. Exprimarea prin mimică sau expresiile faciale

Deşi importanţa expresiilor faciale în comunicare e acceptată de căte

cercetători, implicaţiile interculturale ale expresiilor sunt dificil de demonstrat,

observă Samovar şi Porter (2004). În culturile mediteraneene, oamenii exagerează

semnele mâhnirii şi tristeţii, iar plânsul în public e ceva obişnuit, ceea ce nu se

întâmplă în cazul bărbaţilor albi americani. Bărbaţii japonezi, coreeni şi chinezi îşi

ascund expresiile mâniei, părerii de rău,dezgutului, prin râs şi zâmbet.

În context social, mimica se referă la formele de exprimare ale feţei, pentru a

comunica sentimente, emoţii sau intenţii. Conform lui Delhees (1994), „comunicarea

prin mimică serveşte, mai mult decît oricare alt mijloc, la înţelegerea reciprocă”.

Expresiile feţei, foarte numeroase şi variate, datorită mobilităţii deosebite a muşchilor

feţei, pot fi atât involuntare cât şi controlate.

Charles Darwin a fost cel care, în 1862, a postulat universalitatea expresiilor

mimice la oameni. Într-o abordare pur descriptivă, Darwin a surprins carateristicile

mimice ale celor opt emoţii fundamentale: atenţie/interes, bucurie,

nemulţumire/tristeţe, surpriză, teamă, furie/supărare, scârbă şi ruşine. Acesta a fost

convins că mimica are la bază mecanisme înnăscute, fapt confirmat de unele cercetări

interculturale, din a doua parte a secolului XX, care au evidenţiat expresii elementare

ale feţei ce pot fi întânite în diferite culturi. Ekman şi Friesen (apud Delhees, 1994) au

ales subiecţi din patru spaţii lingvistice diferite, Japonia, Brazilia, Chile şi SUA ,

cărora le-au fost arătate, pentru a le aprecia, fotografii cu expresii ale feţei în cazul a

şase emoţii fundamentale: supărare, tristeţe, teamă, mulţumire/fericire, surpriză şi

scârbă. În ciuda unor diferenţe culturale majore, persoanele testate au atribuit

expresiile respective, în majoritatea cazurilor, aceloraşi sentimente. Au fost testaţi şi

subiecţi din două culturi „primitive”, izolate, din Noua Guinee şi Borneo, iar modelele

mimice ale emoţiilor fundamentale au fost apreciate la fel. Concluzia potrivit căreia

aceste expresii mimice au o bază genetică a fost confirmată şi de studiile lui Eibl-

Eibesfeldt, făcute pe copii orbi sau surzi din naştere. Aceştia aveau un comportament

expresiv de bază identic cu copiii văzători, lipsindu-le însă gradaţiile fine ale mimicii

şi tipică pentru aceştia era apariţia şi dispariţia bruscă a expresiei ( Delhees,1994).

În acelaşi timp, repertoriul mimic, care depăşeşte emoţiile fundamentale,

evidenţiază, dincolo de predispoziţiile universale, diferenţe culturale în exprimarea

emoţiilor. Este ceea ce precizează şi Friesen : „noi am găsit evidenţa universalităţii în

41

expresiile spontane şi în expresiile deliberate. Noi am postulat reguli de manifestare

(display rules) – prescripţii culturale despre cine poate să dezvăluie o anumită emoţie,

cui şi când – pentru a explica modul în care diferenţele culturale pot ascunde

universalitatea expresiilor şi am arătat experimental cum apar acestea” (apud Chelcea

et alii, 2005). Prin urmare, „la întrebarea dacă expresiile faciale sunt universale sau

cultural specifice, nu există un răspuns tranşant, deoarece diferitele aspecte ale

expresiilor sunt atât universale, cât şi cultural specifice” (Chelcea et alii, 2005).

Dintre expresiile faciale, zâmbetul ocupă un loc aparte între formele de

exprimare nonverbală, fiind cel mai important gest de salut şi o invitaţie la

comunicare. Formele în care apare sunt foarte variate şi exprimă emoţii şi sentimente

diferite : bucurie, simpatie, prietenie dar şi antipatie. De aceea, există şi în limba

română numeroase adjective care califică zâmbetul : larg, cuceritor, prietenos,

dezarmant, stânjenit, nesigur, fals, nervos etc. „Limba română are circa 360 de epitete

pentru a clasifica estetic zâmbetul şi aproximativ 325 de epitete pentru a reda

caracteristicile şi particularităţile psihice ale persoanei care râde” (Chelcea et alii,

2005). Zâmbetul exprimă şi sentimente confuze. Când oamenii zâmbesc din obligaţie,

abordează un zâmbet prefăcut, încremenit, cazuri în care se păstrează unele elemente

ale zâmbetului autentic iar altele lipsesc. Acest fel de zâmbet ia naştere în urma

existenţei simultane a unei atitudini de simpatie şi a uneia de antipatie, în acest caz

lipseşte concordanţa între adevăratul sentiment şi imaginea noastră ( Delhees, 1994).

După cum se ştie, există unele profesii, precum cea de vânzător, recepţioner,

stewardesă şi altele, în care zâmbetul este o obligaţie profesională.

Ekman a identificat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate, cele „naturale”

se deosebesc de cele „false” prin faptul că durează mai mult şi în performarea lor

participă atât muşchii feţei cât şi cei ai ochilor.(Chelcea et alii, 2005).

Deşi este o expresie universală, zâmbetul se supune, de asemenea, unor

prescripţii culturale. În cultura albilor din clasa de mijloc din SUA, funcţionează

stereotipul ca, încă din copilărie, fetiţele sunt învăţate să zâmbească, pentru a părea

fericite şi pentru a face plăcere celorlalţi, remarcă autoarele americane Deborah

Borisoff şi Lisa Merril (2003), într-un studiu despre diferenţierile comportamentelor

nonverbale în funcţie de gen. În cultura femeilor afro-americane din aceeaşi ţară, care

sunt mai puţin înclinate să zâmbească des, „feminitatea” are alte semnificaţii. În

general, femeile sunt mai expresive decât bărbaţii iar expresiile lor sunt decodificate

mai exact decât ale celorlalţi. De asemenea, remarcă autoarele, în cultura nord-

42

americană, zâmbetul este folosit ca „mască” pentru a obţine aprobarea cuiva care

deţine puterea, astfel încât se aşteaptă ca subordonaţii să zâmbească superiorilor.

Membrii superiori ai ierarhiilor zâmbesc mai puţin şi, în general, îşi dezvoltă în mai

mică măsură sentimentele pe cale nonverbală, afişând expresii neutre, impasibile, prin

urmare au o mai scăzută predispoziţie spre deschiderea de sine. La vârste mici, între

băieţi şi fete au fost constatate puţine diferenţe în ce priveşte zâmbetul dar, pe măsură

ce cresc, băieţii zâmbesc tot mai puţin. Conform lui Judith Hall: „aceasta sugerează că

socializarea, presiunea sau modelarea socială le induce băieţilor să îşi reducă emoţiile

exprimate de faţă” (apud Borisoff, Merril, 2003).

„Cultura poate să influenţeze zâmbitul, atât prin determinarea

interpretăriievenimentelor care afectează cauzele fericirii, cât şi prin reguli de

prezentare care determină când este potrivit din punct de vedere social să

zâmbeşti”(Krant şi Johnson apud Samovar, Porter, 2004).În cultura americană,

zâmbetul este semnul fericirii şi al unei afirmaţii prieteneşti, fiind des utilizat. În

Germania este folosit cu mai multă discreţie, în general faţă de persoanele cunoscute.

În Japonia zâmbetul e folosit pentru a masca o emoţie şi a evita un răspuns la o

întrebare, în Coreea zâmbetul excesiv e interpretat ca un semn de nesiguranţă, pe când

thailandezii sunt cunoscuţi şi pentru faptul că zâmbesc foarte mult.

.”Stereotipul potrivit căruia femeile au o expresivitate mai mare decât bărbaţii

conţine cel puţin un sâmbure de adevăr” afirmă Septimiu Chelcea (2005), bazându-se

pe rezultatele cercetărilor unor autori diferiţi. Acestea converg spre concluzia că

femeile „au o capacitate superioară de codificare a diferitelor tipuri de emoţii” (B.W.

Eakins, R.G. Eakins, 1978, LaFrance, C. Mayo, 1979, apud Chelcea et alii, 2005) şi

că „femeile transmit mai exact semnalele emoţiilor negative, în timp ce bărbaţii

transmit mai exact semnalele despre emoţiile pozitive” (Zaidel, Mehrabian, 1969,

apud Chelcea et alii, 2005).

În cultura japoneză, există prescripţii culturale diferite de cele din majoritatea

culturilor vestice, în privinţa comunicării prin expresii faciale. De regulă, japonezii nu

îşi exprimă în public stările emotive, ci abordează expresii placide şi o ţinută neutră,

un uşor zâmbet, ceea ce constituie o parte a etichetei sociale, menită să menţină

armonia socială. Pentru oamenii din această cultură e de neiertat să tulburi pe cineva

cu propriile stări negative (McDaniel, 2003).

Ar fi geşit să se considere zâmbetul ca o formă mută sau mai slabă a râsului ,

deoarece, în evoluţia omului, zâmbetul apare mai devreme decât râsul. Şi copiii

43

nevăzători din naştere zâmbesc spontan, deşi nu au posibilitatea de a observa şi copia

aceste modele de exprimare la alţii (Thomson 1941, apud Delhees, 1994). Eibl-

Eibesfeldt (1987, apud Delhees, 1994) a studiat zâmbetul, râsul şi plânsul ca forme de

exprimare mimice la copiii nevăzători şi fără auz din naştere. În cazul copiilor care

văd şi aud, dispoziţia ulterioară de a zâmbi este determinată de evoluţia lor socială şi

emoţională iar deosebirile apar în urma feed-back-ului social pe care îl primesc în

interacţiunile cu persoanele de referinţă.

„Dacă este adevărat că fiinţele umane moştenesc zâmbetul şi râsul de la

primate, tot atât de adevărat este şi faptul că normele culturale ne impun când şi în

legătură cu ce ne este permis să râdem sau să zâmbim”. (Chelcea et alii, 2005).

Pentru japonezi, râsul poate avea variate înţelesuri. Poate semnaliza bucuria

dar poate fi şi o formă de mascare a unor stări şi emoţii precum stânjeneală, tristeţe

sau chiar supărare. În situaţiile din urmă, râsul este destinat să menţină armonia

situaţională şi să prevină orice fel de dezacord interpersonal (McDaniel, 2003).

Ca şi în cazul zâmbetului, există numeroase forme de râs, în funcţie de starea

de spirit, de expresie şi de intensitate şi nu numai emoţiile pozitive, ci şi cele negative

se exprimă prin râs. Numeroasele variante ale râsului sunt constituite din diverse

elemente. Morris (1978, apud Delhees, 1994) a identificat 12 elemnte constituitve ale

râsului. Pe o scală crescătoare, l punct este atribuit râsului „nemişcat”, interior, (cu

gura închisă, fără nici un sunet, fără vreo mişcare a corpului) iar maximum, 12 puncte

are râsul necontrolat, zgomotos, care scutură tot corpul. Cele mai uzuale forme de râs

sunt cele cu un punctaj mediu, de 6-8 puncte. Râsul, ca şi alte tipuri de comportament,

se dezvoltă în procesul de socializare şi învăţare culturală, care le indică indivizilor

când şi cum este adecvat să râdă.

4.5. Oculezica sau comportamentul vizual

O mare parte din comunicarea nonverbală se desfăşoară prin intermediul

contactului vizual (eye contact). „Ochii sunt în comunicarea socială emiţători şi

totodată receptori ai semnalelor vizuale. Comportamentul vizual este un canal de

comunicare important, deoarece exprimă foarte multe despre relaţiile interumane.

Contactul vizual indică faptul că suntem dispuşi să comunicăm... Îndreptarea privirii

44

spre o persoană este o formă de contactare şi este legată de aşteptarea ca celălalt să

reacţioneze la ea” (Delhees, 1994).

Autorul german diferenţiază două tipuri fundamentale de comportament vizual

la oameni : îndreptarea privirii spre cineva şi îndepărtarea privirii, care pot lua, la

rândul lor, diverse forme şi pot exprima diferite intenţii, stări interioare, sentimente,

atitudini. Contactul din priviri e utilizat deopotrivă pentru a atrage sau a alunga pe

cineva, pentru a comunica simpatie sau antipatie, dorinţă sau respingere iar, de regulă,

mesajele transmise vizual sunt decodificate corect. În ciuda diferenţelor culturale, este

de părere Delhees (1994), în formele sale de bază, limbajul vizual este la fel de

inteligibil ca şi comunicarea verbală. Chiar dacă receptorul are dificultăţi în

decodificarea exactă, nuanţată a mesajului, este capabil să distingă dacă i se transmit

sentimente pozitive sau negative, respectiv de simpatie sau antipatie.

Etologii consideră comportamentul vizual ca o parte a moştenirii noastre

biologice iar privirea, ca semnal social, apare de timpuriu în viaţa copilului. Contextul

şi particularităţile unei persoane joacă un rol decisiv în comportamentul vizual.

Importanţa contactului vizual în relaţiile interumane se evidenţiază şi în salutul din

privire, care cunoaşte o mare varietate. Conform lui Eibl-Eibesfeldt (1987, apud

Delhees, 1994) ridicarea sprâncenelor ca ritual de salut este întâlnită la diverse

popoare, gest tipic uman şi probabil înnăscut, care are ca scop iniţierea sau

confirmarea unei relaţii de prietenie între diferite persoane.

Argyle şi Dean (1965, apud Chelcea et alii, 2005) au evidenţiat, în urma

experimentelor că, în relaţiile interpersonale, oamenii tind către un echilbru şi,

conform distanţei interpersonale, adoptă un anumit model de contact vizual. De

asemenea, cei doi autori americani, considerând că feed-back-ul şi nevoia de afiliere

sunt subiacente privirii, au formulat „teoria conflictului afiliativ”, conform căreia ne

aşteptăm să existe un echilibru al intensităţii privirii unei persoane aflate în relaţie cu

o alta, echilibru conferit atât de situaţia concretă cât şi de distanţa socială dată. Argyle

şi Dean sugerează că, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla nivelul

de intimitate al interacţiunii. Cu cât indivizii sunt plasaţi mai aproape unii de alţii, cu

atât contactul vizual este mai redus iar privirile au o durată mai mică. (apud Chelcea

et alii 2005).

Există stiluri individuale de comportament vizual care diferă de la o cultură la

alta. Edwin McDaniel (2003) consideră că, în cultura japoneză, oculezica reflectă

„temele culturale” ale ierarhiei, echilibrului social şi umilinţei. În Japonia tradiţională,

45

contactul din privire este considerat grosolan, ameninţător şi lipsit de respect, cu

observaţia că, în interacţiunile cu străinii, această regulă nu mai este îndeplinită.

Copiii japonezi sunt învăţaţi să nu privească în ochi ci să îşi fixeze privirea asupra

gâtului persoanei cu care interacţionează . Când face parte dintr-un public, individul

care priveşte alături sau stă tăcut cu ochii închişi comunică atenţia sau aprobarea faţă

de vorbitor. În mod normal, la japonezi, contactul din privire este evitat, dar în cazul

în care un subordonat este admonestat de un superior, cel dintâi iniţiază contactul

vizual, ceea ce indică reguli ierarhice. În această cultură, evitarea contactului cu

privirea, în mod simultan, accentuează ideea de umilinţă şi menţinere a ierarhiei,

caracteristice Japoniei tradiţionale.

În majoritatea culturilor europene şi în cea americană contactul cu privirea

este considerat un semn de politeţe şi bună creştere. În cultura SUA, apar deosebiri şi

în această privinţă : indivizii albi privesc interlocutorii mai mult când îi ascultă iar

afro-americanii atunci când li se adresează.

În unele culturi asiatice, este interzis tinerilor să-i privească în ochi pe cei mai

în vârstă. În ţări precum Nigeria, Porto Rico, Thailanda nu se recomandă ca elevii să

privească în ochii profesorilor. În ţările arabe, funcţionează tabuu-ul privitor la femei,

cărora nu li se permite să-i privească în ochi pe bărbaţi (apud Chelcea et alii, 2005).

Acest lucru face trimitere la relaţiile de putere, diferenţele de status social şi , implicit,

inegalitatea dintre sexe din acest tip de culturi.

Referitor la această chestiune, Borisoff şi Merril (2003) remarcă

plurisemnificaţiile contactului din privire : ameninţare agresivă, invitaţie sexuală,

dorinţă de a comunica onestă şi deschisă şi, în viziunea teoriilor mai noi, metaforă a

puterii. Privirea e legată de status şi putere, ca şi de gen, precum o arată şi Judith Hall

(1984, apud Borisoff, Merril, 2003) :” Bărbaţii dominanţi privesc pe ceilalţi mai mult

în timp ce vorbesc şi relaţionează mai puţin în timp ce ascultă. Cei subordonaţi

privesc mai mult când ascultă şi relaţionează mai puţin când vorbesc”. În privinţa

comportamentului vizual dominant atunci când interlocutorii sunt femei, studiul lui

Ellyson şi colaboratorii (1972, apud Borisoff, Merril, 2003) a evidenţiat că, pe când

femeile cu un status relativ înalt privesc la fel de mult timp când vorbesc şi ascultă,

subiecţii femei cu status mai scăzut privesc în mod semnificativ mai mult în timp ce

ascultă decât atunci când vorbesc. Nancy Henley (1977, apud Borisoff, Merril, 2003)

a încercat să diferenţieze între atenţia faţă de superiori pe care o manifestă

subordonaţii şi privirea celor dominanţi. A observat că femeile şi indivizii subordonaţi

46

privesc mai mult la ceilalţi dar îşi pleacă ochii când sunt priviţi, fapt ce a condus-o la

concluzia că ambele comportamente sunt indicatori ai supunerii.

Diferenţele culturale în privinţa contactului vizual şi importanţa cunoaşterii

acestora în comunicarea interculturală sunt puse în lumină de Borisoff şi Merril

(2003) : „ În orice discuţie despre comunicarea nonverbală este important să nu se

interpreteze comportamentul într-o manieră etnocentrică....Există culturi în care

contactul din privire direct între bărbaţi şi femei este considerat drept invitaţie sexuală

şi, din acest motiv, este de evitat în societăţile aşa-zis civilizate....Din cauza

aşteptărilor şi interpretărilor diferite ale comportamentelor, există posibilitatea unor

neînţelegeri în interacţiunile dintre persoane de sex opus şi în comunicările

interculturale”.

4.6. Haptica sau contactul cutanat

Această formă de comunicare nonverbală, în care este implicat simţul tactil şi

nu numai, are importanţa şi semnificaţiile sale în interacţiunile interumane, făcând

trimitere la ideea de intimitate, relaţii de putere, status social. Ca şi comunicarea prin

contactul vizual , cea tactilă este relaţionată cu problematica comunicării spaţiale,

precum şi alte mijloace şi semne.

Acest tip de comunicare i-a interesat de timpuriu pe unii oameni de ştiinţă ,

îndeosebi în legătură cu procesul de socializare al copiilor iar pe baza acestor

cercetări s-a ajuns la o serie de concluzii: „Contactul cutanat dintre mamă şi copilul

nou-născut se realizează încă din primele momente de viaţă ale acestuia. Mamele

încep prin atingerea cu mâna a extremităţilor copilului, în primul rând a degetelor de

la mâini, apoi de la picioare. Perioada în care atingerea cutanată a copiilor are

frecvenţa cea mai mare este la vârsta de unu-doi ani, fetiţele fiind privilegiate faţă de

băieţei. Reacţiile copiilor la atingerile cutanate ale mamei nu sunt uniforme. Există

copii care resping îmbrăţişarea mamelor (non-cuddlers) , copii care doresc

îmbrăţişarea (cuddlers) şi, desigur, o categorie intermediară” (Chelcea et alii, 2005).

Autorul citat precizează că, odată cu înaintarea în vârstă, apar o serie de tabuuri legate

de atingerea corpului. Aminteşte, în acest sens, studiul lui Sidney M. Jourard (1966),

care a încercat să stabilească care sunt zonele de contact cutanat permise părinţilor,

prietenilor de acelaşi sex şi de sex opus, pe baza declaraţiilor subiecţilor intervievaţi,

47

168 de studenţi şi 140 de studente. Din analizarea răspunsurilor acestora, a rezultat o

„hartă”” a corpului uman masculin şi feminin, care sugerează că femeile primesc mai

multe mesaje cutanate decât bărbaţii, că majoritatea contactelor cutanate sunt permise

prietenilor de sex opus, că nu există diferenţe în funcţie de sex în ceea ce priveşte

zonele de contact cutanat cu părinţii iar zonele cele mai frecvent atinse sunt cele ale

mâinilor, braţelor, umerilor şi ale feţei. Deşi acest studiu are unele limite şi rezultatele

sale nu pot fi generalizate, „are meritul de a fi relevat că atingerea corpului altuia este

reglementată social şi cultural, la fel ca şi contemplarea acestuia” (Chelcea et alii,

2005).

Nancy Henley (1977, apud Borisoff, Merril, 2003) a realizat un studiu despre

relaţia dintre atingere şi statusul socio-economic, sex , vârstă şi a ajuns la concluzia că

persoanele cu status mai înalt ating mult mai des persoanele cu status inferior. De

asemenea, în SUA, în diadele feminine s-a observat o frecvenţă mai mare a atingerilor

cutanate decât în cele de bărbaţi. Noţiunile de atingere şi distanţă personală

„confortabilă” sunt în mare măsură determinate cultural, precizează Borisoff şi Merril

(2003).

În ce priveşte convenţiile tactile în cultura japoneză, studiile despre îngrijirea

maternă au arătat că atingerile sunt foarte dese între mamă şi copil dar, după vârsta

copilăriei, în contextele publice, atingerile scad semnificativ, deoarece adulţii trebuie

să se conformeze standardelor sociale de neatingere. Pentru adulţi, atingerea e

acceptabilă în interacţiunile intragrup dar, în afara grupului de apartenenţă, atingerea e

neobişnuită, cu excepţia spaţiilor foarte aglomerate, cum sunt cele din unele mijloace

de transport în comun din Japonia . Aceste convenţii reflectă afinitatea intragrup şi

echilibrul social, ca „teme culturale” specifice (McDaniel, 2003).

Comunicarea tactilă şi studiul acesteia, haptica, evidenţiază considerabile

variaţii interculturale iar studiile recente au relevat mari diferenţe în ce priveşte

atingerea, ca frecvenţă, localizare, tip, precum şi în manifestări publice ori private

(Andersen, 2003). În analiza variabilei culturale apropiere (immediacy), autorul

precizează că acele comportamente de apropiere şi căldură interpersonală sunt acţiuni

care semnalizează apropierea fizică, intimitatea, disponibilitatea pentru comunicare şi

se exprimă prin zâmbet, atingere, contact vizual, distanţe mai apropiate, vocalizare

mai animată.

Culturile care prezintă o considerabilă apropiere interpersonală sau

„imediateţe” au fost etichetate drept „culturi de contact”, deoarece oamenii din aceste

48

ţări tind să stea mai aproape unii de ceilalţi şi se ating mai mult (E.T. Hall, 1966,

apud Andersen, 2003). Oamenii din culturile cu contact slab tind să stea separaţi şi se

ating mai puţin (Patterson, 1983, apud Andersen, 2003). Este interesant, adaugă

Andersen (2003), că, în general, culturile de contact sunt localizate în ţările mai

calde, mai apropiate de ecuator iar cele cu slab contact se găsesc în climatele mai reci,

mai depărtate de ecuator. Cercetările au indicat că aşa-numitele culturi de contact

cuprind: în special ţările arabe, inclusiv nordul Africii; regiunea mediteraneeană,

respectiv Franţa, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania; evreii atât din Europa cât şi din

Orientul Mijlociu; est-europenii şi ruşii; virtual, toate ţările din America Latină.

Australienii, la fel ca nord-americanii, sunt moderaţi în privinţa nivelului de contact.

În general, culturile cu contact slab cuprind mai ales: Europa de nord,

incluzând Scandinavia, Germania şi Anglia; americanii de origine britanică; anglo-

saxonii albi, care au constituit cultura primară a SUA; virtual, orice ţară asiatică,

respectiv Burma, China, Indonezia, Coreea, Filipine, Thailanda şi Vietnam.

Comparată cu tot restul lumii, Asia este o cultură de noncontact extrem. Studiul

referitor la atingerea în public, al lui McDaniel şi Andersen (1998, apud Andersen,

2003) sugerează că cea mai mare diferenţă este între asiatici, care rareori se ating în

public şi, virtual, orice altă cultură care manifestă un mai mare grad al atingerii în

public. Studiile lui Barnland (1978), Jones (1994) arată că, în mod distinct, China şi

Japonia sunt culturi nontactile (apud Andersen, 2003).

Nu numai contactul tactil propriu-zis este condiţionat cultural, ci şi localizarea

atingerii. Există tabuuri în această privinţă, în mod firesc, îndeosebi în culturile de

noncontact: în Thailanda, zona capului e sacră, de neatins ; în Coreea tinerii nu au

voie să atingă umerii celor în vârstă (Chelcea et alii, 2005)

„Strângerea mâinii, ca salut sau gest de despărţire, este un tip de atingere

corporală cutanată puternic socializată şi îndelung studiată. Există reguli culturale şi

sociale care reglementează această formă specializată de atingere : cine întinde primul

mâna, în ce ordine se strâng mâinile (când o persoană este prezentată unui grup) şi,

mai ales, cum se salută prin strângerea mâinii.” (Chelcea et alii, 2005). În majoritatea

culturilor europene, salutul prin strângerea mâinii este iniţiat, în interacţiunile

interpersonale, de persoana mai în vârstă sau, dacă persoanele sunt de sex opus, de

femei. Când există un grup de persoane, mâinile se strâng pe rând: femeile între ele,

apoi femeile şi bărbaţii, bărbaţii între ei. Această formă de contact tactil este în strânsă

49

legătură cu contactul vizual, apropierea spaţială, zâmbetul, alte gesturi şi expresii

mimice.

În unele culturi, strângerea mâinii ca formă de salut este înlocuită de alte tipuri

de performări nonverbale. În India, pentru a saluta pe cei mai în vârstă, copiii învaţă

regula „namaste”: privirea plecată, înclinarea în faţa celuilalt, adoptarea unei poziţii

de supunere, chiar de rugăciune. Acelaţi ritual, numit „wai”, este învăţat de copiii din

Thailanda. Eschimoşii şi populaţiile indigene din insula Samoa şi Filipine se salutau

atingându-şi nasurile, la fel şi populaţia maori din Noua Zeelandă (Axtell, apud

Chelcea et alii, 2005). Conform lui Herbert Spencer (apud Chelcea et alii, 2005),

aceasta reprezenta mai mult decât o formă de salut căci, prin simţul olfactiv implicat

în acest act, indivizii aveau posibilitatea să se identifice şi să se recunoască ca făcând

parte din acelaşi grup etnic. La japonezi, strângerea mâinii este înlocuită adesea de

plecăciune.

Autoatingerile sunt, după Delhees (1994), „gesturi autoreferenţiale” care

„transmit informaţii despre starea în care se află persoana respectivă, dacă de exemplu

se simte frustrat, se află într-o situaţie conflictuală, este nesigur, îi este teamă etc.”

Cercetători ai comportamentului le numesc „acţiuni atavice” (Tinbergen Lorenz, apud

Delhees, 1994) iar Ekman şi Friesen (1972, apud Delhes, 1994) „adaptori”. Ele

constau în atingerea de către vorbitor a unei părţi a corpului său şi servesc exprimării

de sine. Intensitatea lor este diferită în funcţie de starea emoţională şi personalitatea

comunicatorului, despre care transmit, în mod neintenţionat, mesaje.

Ca toate celelalte forme ale comunicării nonverbale, semnificaţiile acestora

sunt dictate de reguli culturale. Atingerea nasului cu degetul arătător semnifică, în

Marea Britanie, confidenţialitate iar în Italia, avertizare prietenească. În Arabia

Saudită şi în Mexic, lovirea uşoară şi repetată a nasului cu arătătorul şi cu degetul

mijlociu depărtate în V, cu palma îndreptată spre faţa celui care face gestul este un

semn de insultă. În Franţa, rotirea în jurul nasului a cercului format din degetul mare

şi arătător semnifică invitaţia sau dorinţa de a consuma alcool iar autoatingerea nărilor

cu vârful indexului şi al degetului mare comunică uşurinţa de a face un anumit lucru.

În Japonia, când o persoană vorbeşte despre sine, adesea îşi atinge vârful nasului cu

extremitatea degetului arătător. A duce arătătorul la mustaţă, în Iran, are aceeaşi

semnificaţie cu gestul, întâlnit şi la noi, de a bate obrazul cu arătătorul, pentru a arăta

că cineva „nu are obraz”.( Chelcea et alii, 2005).

50

Uneori, acelaşi gest are semnificaţii diferite : în Italia, răsucirea arătătorului în

obraz semnalează celorlalţi apropierea unei fete drăguţe iar în Germania acelaşi gest

semnifică „Eşti nebun!”. (Chelcea et alii, 2005). Acelaşi mesaj se transmite, la noi,

prin răsucirea degetului arătător de la mâna dreaptă la tâmpla dreaptă. Ca şi în

cazurilor altor gesturi, semnificaţiile autoatingerilor diferă şi sunt reglementate

cultural în funcţie de părţile corpului care se ating.

4.7. Mijloacele de exprimare paralingvistice sau vocalica

Denumită de Scherer (1982, apud Delhees, 1994) „comunicare vocalică”,

paralingvistica se ocupă de analiza fenomenelor vocalice, care însoţesc şi sprijnă

vorbirea, aflându-se într-o relaţie de reciprocitate cu aceasta.

Există două categorii de mijloace de exprimare paralingvistice. Din prima

categorie fac parte caracteristicile vocii : registrul vocal, volumul, tempo-ul, ritmul şi

rezonanţa. Din a doua categorie fac parte diferitele forme de exprimare a sunetelor,

precum râsul, oftatul, plânsul, căscatul, mormăitul, fluieratul, gemetele şi sunetele

„parazite” precum „ăă”, „îî” etc., numite şi „eşecuri de vorbire”. Un caz aparte îl

constituie pauzele în vorbire. (Delhees, 1994). După părerea cercetătorului german,

acestea au fost relativ puţin studiate, în comparaţie cu alte forme ale comunicării

nonverbale. Peter Andersen (2003) constată, de asemenea, că paralimbajul sau

vocalica a fost mai puţin analizată din perspectiva comunicării interculturale.

Mijloacele de exprimare paralingvistică au o funcţie metacomunicativă

implicită, ele indică modul în care trebuie înţeleasă comunicarea verbală.

Decodificarea şi interpretarea mesajelor se face în corelaţie cu alte forme ale

comunicării nonverbale, precum gestica, mimica, ţinuta etc. Emoţiile , intensitatea lor,

stările de spirit ale comunicatorului sunt semnalizate de aceste mijloace ce însoţesc

comunicarea verbală şi pot avea funcţii diferite: de completare, substituire,

coordonare ş.a. „Multe dintre caracteristicile para sau extralingvistice sunt

determinate cultural. Ele dau indicaţii despre regiunea geografică, despre grupul de

apartenenţă şi chiar despre statusul social al individului” (Chelcea et. alii, 2005).

Arabii consideră că un volum ridicat al vocii semnifică putere şi sinceritate, iar

pentru israelieni, exprimă convingerea faţă de subiectul în discuţie. În relaţiile de

muncă, germanii folosesc un ton de comandă, care exprimă autoritatea şi încrederea în

51

sine; în Thailanda vocea ridicată este percepută ca nepoliticoasă ; pentru japonezi,

ridicarea vocii este un semn al lipsei de control, pe când o voce „moale” reflectă bune

maniere şi ajută la menţinerea armoniei sociale. În SUA există diferenţe în această

privinţă între albi şi afro-americani, cei din urmă uitlizează mai mult inflexiunile

vocii, care este mai intensă şi mai dinamică. Diferenţele de gen în privinţa

paralimbajului indică faptul că femeile, spre deosebire de bărbaţi, vorbesc mai repede

şi fac mai puţine pauze în vorbire (Samovar, Porter, 2004).

În cultura japoneză, utilizarea paralimbajului reflectă „temele culturale” ale

ierarhiei, echilibrului social şi empatiei (McDaniel, 2005). Japonezii apelează în mare

măsură la semnale vocalice în conversaţiile lor şi le însoţesc, în mod constant, de

gesturi restrânse ca amplitudine, unice din punct de vedere cultural, numite aizuchi.

Frecvent, atât vorbitorul cât şi ascultătorul emit semnale vocalice, precum hai, su, an,

ii ş.a., care au, după părerea autorului amintit, o motivaţie culturală: poziţia în ierarhia

socială este precizată prin ajustarea tonului vocii ; acest tip de feed-back indică faptul

că ascultătorul acordă atenţie vorbitorului, ceea ce ajută la menţinerea unor relaţii

sociale pozitive între interlocutori. (McDaniel, 2003).

Diferenţe culturale în privinţa folosirii şi semnificaţiilor semnalelor

paravocalice au fost evidenţiate de studiul lui S. White (1989, apud McDaniel, 2003),

care a înregistrat conversaţii în limba engleză dintre americani şi nativi japonezi.

Analiza acestora a arătat că participanţii japonezi au folosit în măsură semnificativ

mai mare decât americanii semnalele vocalice ca şi feed-back, în postura de

ascultători. Aceasta a sugerat că japonezii sunt mai sensibili şi mai atenţi la punctele

de vedere şi sentimentele interlocutorilor, demonstrează o sporită empatie.

Ca forme de comunicare nonverbală, pauzele în vorbire sau tăcerea au un rol

semnificativ în interacţiunile umane, sunt totodată influenţate de specificul cultural.

„Rolul esenţial al tăcerii în procesele de comunicare ale japonezilor este atribuit

neîncrederii generale faţă de cuvinte şi subliniază atenţia acordată intenţiilor celuilalt

(empatie). Tăcerea este considerată o virtute, ca şi un semn al respectabilităţii şi al

încrederii” (McDaniel, 2003). În această cultură, tăcerea este plurisemnificantă :

poate semnala, cu tact, dezaprobarea, ori neacceptarea, existenţa unei dileme, ca şi

răgaz pentru a formula un răspuns sau o părere, deferenţa faţă de interlocutorul mai în

vârstă. Conversaţiile japonezilor sunt, de asemenea, caracterizate de scurte pauze şi

întreruperi, care sunt atent urmărite de receptor .

52

4.8. Olfactica

Rolul comunicarii prin intermediul mirosurilor, în lumea animală, este

cunoscut încă din Antichitate. Considerat unul dintre cei mai importanţi precursori ai

zoologiei, datorită cercetărilor întreprinse împreună cu elevii săi, Aristotel observase,

spre exemplu, atracţia fluturilor pentru anumite mirosuri. Entomologul francez Jean

Henri Fabre a demonstrat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, că anumite specii de

fluturi masculi sunt atraşi de mirosul emanat de femele (Chelcea et alii, 2005). Astăzi,

etologii studiază „feromonii”, numiţi şi „socio-hormoni”, datorită rolului lor în

organizarea vieţii gregare. Termenul de „feromoni” a intrat în vocabularul ştiinţelor

biologice în 1959 şi se referă la substanţele volatile şi odorante secretate de animale.

„Feromonii” au fost identificaţi atât la insecte cât şi la mamifere şi ei servesc pentru

apărare, grupare, orientare în spaţiu şi, mai ales, pentru identificarea partenerilor

sexuali (Chelcea et alii, 2005).

În structura genetică umană a fost identificată o formaţie numită major

histocompatibility complex (MHC) care a dus la supoziţia că şi oamenii utilizează

feromonii ca semnal olfactiv pentru recunoaşterea similarităţii genetice. Cercetăile lui

N. Nicolaides (1974) şi R. Lewis (1984) au evidenţiat că fiecare individ posedă un

miros distinctiv, o „semnătură chimică” şi un mecanism de recunoaştere olfactică a

similarităţii genetice, în care feromonii au un rol imortant (Chelcea et alii, 2005).

Experimentele realizate de C. Wedekind şi colaboratorii (1995) au ajuns la concluzia

că femeile preferă bărbaţii în funcţie de MHC-ul lor, prin urmare comunicarea

olfactică influenţează alegerea partenerului de cuplu. De asemenea, o serie de

cercetări din domeniul medicinii dar şi al psihologiei şi sociologiei au evidenţiat că

mirosul are un rol primordial în legătura afectivă dintre mamă şi copil (Chelcea et alii,

2005). La întrebarea dacă semnificaţiile semnalelor olfactive sunt înnăscute sau

dobândite nu se poate da un răspuns tranşant. Se poate însă lua în consideraţie

constatarea generală că, deoarece relaţiile sociale se bazează parţial pe procesele

fiziologice, comunicarea olfactivă este un mecanism care trebuie avut în vedere

(Chelcea et alii, 2005).

„Aplicaţiile studiilor asupra sensibilităţii olfactive şi a rolului mirosurilor în

viaţa socială, inclusiv în comunicarea nonverbală, nu sunt deloc nesemnificative... Ele

sunt oarecum dificil de realizat şi pentru că nu s-a reuşit până în prezent o clasificare

adecvată a mirosurilor... Variabilitatea aprecierii mirosurilor de la o persoană la alta şi

53

de la o cultură la alta ridică un obstacol, nu uşor de trecut, în încercarea de a clasifica

mirosurile” (Chelcea et alii, 2005).

În ce priveşte utilizarea de către oameni a mirosurilor obţinute prin procedee

chimice, respectiv parfumurile şi alte produse de acest gen, asemenea obiceiuri au o

tradiţie milenară, atât în civilizaţia europeană cât şi în cele extraeuropene.

Peter Andersen (2003) remarcă faptul că, în ciuda unor cercetări aplicate la

stimulii olfactivi, există puţine studii privitoare la efectele acestora în comunicările

interpersonale, cu atât mai puţin în cele interculturale. Din acest punct de vedere,

cercetătorul consideră că americanii sunt cultura cu cea mai mare aversiune pentru

mirosuri : „În timp ce oamenii din cele mai multe părţi ale lumii emit mirosuri

corporale naturale, culturile din cele mai avansate societăţi utilizează o mulţime de

cosmetice pentru a le elimina sau a le înlocui cu alte mirosuri naturale”.

Edwin McDaniel (2003) consideră că utilizarea semnalelor olfactive reflectă,

în cultura japoneză, echilibrul social, observând, că există puţine informaţii sigure cu

privire la atitudinea japonezilor faţă de mirosuri. Un studiu al lui Y. Kashara (1986,

apud McDaniel, 2003) sugerează că propensiunea japonezilor pentru curăţenie

determină preferinţa acestora pentru un mediu inodor. Deşi nu există dovezi

cocludente în acest sens, „tradiţia aproape rituală de a se îmbăia frecvent şi dorinţa de

a evita ofensa personală par să dea credibilitate acestei supoziţii „(McDaniel, 2003).

54


1. Care sunt caracteristicile limbajului nonverbal în relaţie cu cel verbal ?

2. Care sunt funcţiile limbajului nonverbal ?

3. Ce este kinezica ?

4. Care este tipologia gesturilor conform lui Ekman şi Friesen ?

5. Cui aparţin cele mai vechi cercetări în legătură cu expresiile faciale şi care

sunt concluziile acestora ?

6. Care sunt concluziile studiilor mai recente despre expresiile faciale ?

7. Care este obiectul de studiu al oculezicii ?

8. Care este rolul contactului vizual în comunicare ?

9. Care este obiectul de studiu al hapticii ?

10. Ce înţelegeţi prin „culturi de contact” şi „culturi de non-contact” ? Daţi

exemple.

11. Ce sunt mijloacele de exprimare paralingvistice ?

12. Ce semnifică utilizarea mijloacelor de exprimare paralingvistică în cultura

japoneză ?

13. Care este obiectul de studiu al olfacticii ?

55

5. SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Problematica spaţiului şi a timpului, ce aparţine, de asemenea, comunicării

nonverbale, a stat în atenţia majorităţii cercetătorilor comunicării interculturale.

Diferitele studii care iau în discuţie conceptele de spaţiu şi timp în relaţie cu cel de

cultură pornesc de la lucrările fundamentale ale antropologului american Edward T.

Hall. În concepţia acestuia, spaţiul şi timpul sunt dimensiuni ale culturii „în afara

conştiinţei” ( Hall, 1979). Percepţiile şi utilizarea atât a spaţiului cât şi a timpului sunt

unele dintre cele mai importante componente induse de modelele culturale şi care

diferenţiază, într-un mod semnificativ, diferitele tipuri de culturi.

5.1. Proxemica

Termenul de proxemică a fost utilizat pentru prima oară de E. T.Hall într-un

studiu din 1963 şi reluat în altul, publicat în 1968, în care preciza că, preocupat de

cercetarea „spaţiului social ca bio-comunicare” , a fost influenţat de studiile despre

limbaj ale lui B.L.Whorf şi E. Sapir, considerând că tezele lor referitoare la existenţa

unor coduri nescrise dar înţelese de către toţi, sunt aplicabile tuturor modelelor

culturale (apud Chelcea et alii, 2005).

Conform lui Hall, proxemica „investighează modul în care individul

structurează inconştient spaţiul, distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene,

organizarea spaţiilor în case şi clădiri şi nu în ultimul rând în configurarea oraşelor”

(apud Rovenţa-Frumuşani,1999). Problemele legate de comunicarea prin intermediul

spaţiului au stat şi stau în atenţia nu numai a antropologilor, ci şi a sociologilor,

psihologilor, urbaniştilor, cercetători ai artelor vizuale şi ai comunicării sociale şi

interculturale.

Din perspectiva comunicării sociale, „comportamentul în spaţiu este un sistem

nonverbal de comunicare umană, ce se află într-o relaţie directă cu capacitatea de a

comunica celorlalţi despre sine şi de a stabili o legătură afectivă cu ei” (Delhees,

56

1994). Conform autorului citat, din perspectiva comunicării nonverbale, interesează

conceptele de : distanţă socială, spaţiu personal, sferă privată, şi teritorialitate.

Distanţa socială se referă la gradul de intimitate a contactului pe care îl doresc

sau îl tolerează oamenii într-o anume situaţie. La întrebarea ce determină diferenţele,

în această privinţă, între indivizi şi între culturi, Delhees (1994) consideră că

importanţi sunt următorii factori : nevoile şi trăsăturile partenerilor de comunicare,

socializarea culturală, contextul de comunicare, gradul de cunoaştere reciprocă, sexul

şi vârsta persoanelor care interacţionează. În urma studiilor efectuate în SUA, E.Hall

a constatat că sunt folosite 4 distanţe fundamentale : distanţa intimă, de la contactul

fizic direct până la 45 cm ; distanţa personală , între 45 şi 120 cm ; distanţa socială,

între 120 şi 350 cm ; distanţa oficială, mai mare de 350 cm. De asemenea, Hall a

constatat că în culturile sud-americane şi arabe distanţele sunt mai apropiate decât în

culturile nord şi central-europene (Hall, 1966, apud Delhees,1995).

Spaţiul personal, în legătură cu care s-au publicat lucrări fundamentale de

către Georg Simmel, Edward Hall, Robert Sommer, este definit de Delhees (1994) ca

o „bulă de protecţie”, care însoţeşte pretutindeni o persoană. Serveşte la păstrarea

distanţei personale şi diferă de la un individ la altul, se modifică în funcţie de

interlocutor , contextul şi situaţia de comunicare şi nu în ultimul rând în funcţie de

normele culturale. Spaţiul personal este legat direct de sistemul de valori al unei

cuturi.Culturile care accentuează individualismul, precum cele din Marea Britanie,

SUA, Germania, Australia, Suedia ş.a. au, în general, reguli care pretind o distanţă

mai mare între participanţii la comunicare. În culturile colectiviste, preum cele arabe,

africane, sud-americane etc.,distanţele dintre participanţi sunt sensibil mai mici. În

unele culturi asiatice, elevii păstrează distanţa faţă de profesorii lor pentru a exprima

stimă şi respect.

Sfera privată „este un domeniu personal protejat, care ia naştere prin

retragerea de bunăvoie şi temporară a unei persoane din faţa altor persoane”. Acest

comportament este, în mare măsură, dobândit şi influenţat de cultura căruia îi aparţin

indivizii (Delhees, 1994). Conform lui Westin (1970, apud Delhees, 1994) sfera

privată are 4 funcţii fundamentale, care vin în întâmpinarea unor necesităţi importante

ale omului : nevoia de autonomie personală, relaxarea emoţională, posibilitatea

autoevaluării, comunicări limitate şi protejate.

Comportamentul teritorial este manifestat în permanenţă de către oameni, ca

şi de unele specii de animale. „Teritoriul”personal este un fel de prelungire a

57

propriului eu dar există şi teritorii ale unui grup . Desmond Morris (apud Rovenţa-

Frumuşani, 1999) distinge 3 tipuri principale de „teritorii”, pe care orice individ sau

grup uman simte nevoia sa le delimiteze : teritoriul tribal, devenit azi teritoriu social;

teritoriul familial; teritoriul personal. Oamenii îşi delimitează teritoriile prin indici de

ocupare, embeme, frontiere etc.

5.2. Percepţia şi utilizarea spaţiului

Edward Hall (1971) a fost printre primii care a evidenţiat că percepţia şi

utilizarea spaţiului corespund unor modele culturale, spaţiul însuşi fiind o dimensiune

a culturii. Cercetările sale s-au axat pe analiza comparativă a acestei problematici în

culturile vestice (europene şi nord-americane) şi cele estice (asiatice, orientale).

Astfel, el a constatat că japonezii sunt „antrenaţi” să confere semnificaţii precise

spaţiilor, în multe aspecte ale vieţii lor, începând cu locuinţa tradiţională . Pentru

japonezi, ca şi pentru alte culturi estice, ceea ce vesticii percep ca spaţiu „gol”,

deoarece este lipsit de mobilier şi alte obiecte, dobândeşte semnificaţii estetice. De

aceea, o locuinţă tradiţională japoneză poate să pară unui european sau american ca

fiind „săracă”(Hall, 1971).

Un alt aspect al percepţiei culturale a spaţiului este legat de funcţiile acestuia.

În cultura clasei de mijloc din SUA, ca şi din majoritatea culturilor europene vestice,

locuinţa este compusă din spaţii distincte în funcţie de activităţile domestice:

dormitor, cameră de zi, cameră de servit masa, cameră pentru hobby-uri etc. În

consecinţă, orice activitate într-un spaţiu care nu corespunde destinaţiei respecive e

considerată „nepotrivită”. O percepţie şi utilizare cu totul diferită a spaţiului domestic

se întâlneşte în cultura japoneză, unde locuinţa tradiţională are pereţi mobili, ce

permit existenţa unor spaţii multifuncţionale (Hall, 1971).

Şi în Japonia contemporană, utilizarea spaţiului reflectă ierarhia şi orientarea

de grup. Aceste trăsături culturale sunt cel mai bine ilustrate de organizarea spaţială

a locurilor de muncă din clădirile guvernamentale sau corporatiste. Pupitrele

funcţionarilor de rang inferior sunt aliniate faţă în faţă, conform funcţiilor lor

ierarhice, într-o încăpere mare, comună, din care lipsesc pereţii despărţitori iar şefii

sunt poziţionaţi la capătul fiecărui rând. Acest tip de organizare încurajează schimbul

58

de informaţii, facilitează activităţi multiple şi simultane, cooperarea şi solidaritatea de

grup, semnalizând în acelaşi timp sistemul ierarhic. În orice întâlniri, formale sau

informale, aşezarea locurilor indică acelaşi sistem ierarhic (McDaniel, 2003). Ca

ilustrare a aceleiaşi percepţii spaţiale, E.T. Hall (1990, apud McDaniel, 2003) observa

că în Japonia casele dintr-un cartier sunt numerotate în ordinea datei construcţiei.

E.T.Hall a remarcat (1971) că diferenţele dintre modelele nord-american şi

european în percepţia şi utilizarea spaţiului se reflectă şi în organizarea oraşelor. În

SUA oraşele sunt organizate după axele nord-sud şi est-vest iar străzile şi clădirile

sunt numerotate secvenţial. Modul de sistematizare urbanistică este diferit în culturile

europene. Cea franceză îndeosebi este o cultură puternic centralizată : Parisul, care se

află în centrul Franţei, este axat pe câteva artere principale care pornesc din centru;

sistemul administrativ, cel educaţional etc. sunt puternic centralizate. În sediile

firmelor franceze, personalul de conducere are birourile în perimetrul central , în timp

ce în SUA, persoanele cu funcţii importante ocupă birourile de la nivelurile

superioare.

În cultura indiană, se regăseşte ideea de superioritate şi inferioritate în privinţa

utilizării spaţiilor, însă cu alte semnificaţii decât în culturile vestice. În spaţiile publice

şi private, în mediul urban şi rural deopotrivă, în locuinţa propriu-zisă, anumite spaţii

sunt considerate inferioare din cauza activităţilor care se desfăşoară în ele şi a

oamenilor care le folosesc. Spaţiile destinate ceremoniilor religioase, din cadrul

locuinţei chiar, nu sunt utilizate niciodată în scopuri profane , deoarece primele sunt

considerate de o natură superioară. Spaţiile folosite cu precădere de către femei, ca

spre exemplu cele în care se prepară hrana, nu sunt utilizate de bărbaţi, deoarece sunt

considerate inferioare. Acest model cultural privitor la spaţiu, existent încă în India şi

azi, are o tradiţie îndelungată. Descoperirile arheologice atestă că, încă din cele mai

vechi timpuri, au existat diferenţieri clare în funcţie de spaţiu: a castelor superioare şi

a celor inferioare, a activităţilor masculine şi feminine, sacre şi profane . În

Chandigarh, un oraş indian nou, proiectat de un arhitect francez după norme

occidentale, s-a costatat că locuitorii au redistribuit şi utilizat spaţiile locuinţelor,

conform normelor culturii lor ancestrale - diferenţiate în funcţie de sexul ocupanţilor,

spaţii destinate numai oaspeţilor etc. (Hall, 1971).

59

5.3. Comportamentul proxemic şi cultura

În cultura japoneză, proxemica reflectă „temele culturale” ale afinităţii

intragrup, ierarhia şi echilibrul (McDaniel, 2003). Atitudinea japonezilor faţă de

spaţiul personal este complexă şi totodată contradictorie. În situaţii publice normale,

se menţin distanţe interpersonale chiar mai mari decât la americani, mai ales faţă cei

din afara grupului de apartenenţă. În mod aparent contradictoriu, în mijloacele de

transport în comun, foarte aglomerate de regulă, japonezii nu mai prezintă rezistenţă

la contactul corporal prelungit cu străinii. De regulă, spaţiul personal e restrâns în

interacţiunile cu prietenii şi membrii familiei, ceea ce reflectă orientarea către grupul

de apartenenţă şi grija permanentă pentru menţinerea echilibrului social (McDaniel,

2003). Comportamentul proxemic al japonezilor a fost adeseori cercetat. Într-un

studiu despre relaţia proxemică-status social (Bond, Shiraishi, 1974, apud McDaniel,

2003), subiecţii japonezi au manifestat anxietate atunci când intervievatorii s-au

apopiat prea mult de ei. Un studiu al lui Iwata (1979, apud McDaniel, 2003) având ca

subiecţi studente japoneze, a indicat, la persoanele cu o ridicată stimă de sine, reacţii

negative în situaţii de „înghesuială”. Conform lui McDaniel, acest comportament este

ilustrativ pentru conceptul japonez de ierarhie iar stima de sine e direct proporţională

cu statusul social, care impune o mai mare distanţă interpersonală în interacţiunile din

afara grupului de apartenenţă.

Felul în care persoanele se plasează în spaţiu în raport cu celelalte reflectă

diferenţe culturale. În SUA, conducătorii ocupă locul de la capătul mesei, chinezii

preferă să se aşeze unii lângă alţii, iar în Coreea locul din dreapta, în maşină, birou,

casă, este considerat locul de onoare. În Japonia, aşezarea reflectă strict ierarhia

socială : persoana cea mai importantă stă la un capăt al mesei dreptunghiulare, iar cei

cu rangul cel mai apropiat de aceasta la stânga şi la dreapta sa. Cei cu poziţia cea mai

de jos sunt aşezaţi cel mai aproape de uşă şi la capătul opus al mesei faţă de persoana

cu cea mai mare autoritate.

Relaţia dintre comportamentul proxemic şi statusul social, pe de o parte şi

conceptul cultural de „gen”, pe de altă parte, este relevată şi de Borisoff şi Merril

(2003) : „În cultura americană, spaţiul semnifică putere iar cei care deţin comanda

unui spaţiu sau teritoriu întins sunt adeseori consideraţi ca având o putere mai mare...

De la femeile şi cei cu status mai jos, de ambele sexe, se aşteaptă să ocupe mai puţin

spaţiu decât bărbaţii sau persoanele cu status ridicat”. În această cultură, diferenţierea

60

modelelor proxemice în funcţie de gen apare încă din copilărie, când băieţii sunt

încurajaţi să se joace în aer liber, pe când joaca fetelor e mai mult concentrată în

interior. Astfel de comportamente, dobândite prin învăţare culturală influenţează

convingerile despre revendicarea spaţiului şi felul în care indivizii interpretează

utilizarea acestuia, mai ales când normele culturale privitoare la acesta sunt încălcate

(Borisoff, Merril, 2003)

Autoarele amintite fac referire la unele cercetări mai vechi care tratează

această problematică. Willis (1966) a elaborat un studiu, în urma măsurării distanţei

iniţiale faţă de o persoană care se apropie de alta, cu subiecţi de ambele sexe şi a

constatat că atât bărbaţii cât şi femeile păstrează o distanţă mai mică faţă de femei

decât faţă de bărbaţi. Judith Hall (1984), de asemenea, a constatat că faţă de femei se

păstrează o distanţă mai mică decât faţă de bărbaţi. Knapp şi Hall (1997) sunt de

părere că , în cazul femeilor, acceptarea intruziunii în spaţiul personal sau cedarea

spaţiului către bărbaţi, poate fi asociată, parţial, cu potenţialul agresiv al

comportamentelor bărbaţilor . O altă explicaţie ipotetică a aceloraşi autori se referă la

normele sociale legate de menţinerea distanţei „potrivite” şi anume la faptul că

oamenii se aşteaptă ca bărbaţii să păstreze distanţe mai mari şi, dacă nu o fac, acest

lucru poate fi deranjant (apud Borisoff, Merril, 2003).

„Cultura şi deopotrivă genul determină în mod hotărâtor tipul de spaţiu

personal pe care indivizii îl utilizează în interacţiunile lor. Membrii din multe culturi

tind, în general, să interacţioneze la distanţe mai mici decât o fac albii din America de

Nord” (Borisoff, Merril, 2003). În sprijinul acestor afirmaţii sunt citaţi diferiţi autori.

Dolphin (1988) a stabilit că „utilizarea spaţiului personal e influenţat de sexul

indivizilor ce interacţionează şi diferă în mod substanţial de la o cultură la alta”. Acest

lucru se datorează influenţelor exercitate de aşteptările pe care o anumită cultură le

are cu privire la comportamentul masculin şi feminin (apud Borisoff, Merril, 2003).

Jeffrey Sanders şi colaboratorii (1985, apud Borisoff, Merril, 2003) au studiat

distanţele personale menţinute în cazul perechilor de acelaşi sex şi mixte de studenţi

nord-americani şi arabi. A constatat că perechile mixte de studenţi arabi

interacţionează la o distanţă mult mai mare decât perechile de acelaşi sex de arabi, cât

şi de perechile de nord-americani, fie de acelaşi sex, fie mixte. Studiul lui Robert

Shuter (1976, apud Borisoff, Merril, 2003) cu privire la proxemica şi atingerea în

cazul celor două sexe, în culturile sud-americane din Costa Rica, Columbia şi

Panama, a demonstrat că, în toate cele trei culturi, perechile feminine păstrează o

61

distanţă în mod semnificativ mai apropiată şi iniţiază în mai mare măsură contacte

tactile decât perechile masculine sau cele mixte. Studiul lui Lombardo (1986, apud

Borisoff, Merril (2003) referitor la rolurile de gen şi distanţa personală, sugerează că

sexul comunicatorilor şi orientarea lor cu privire la rolurile de gen exercită o influenţă

considerabilă asupra felului cum indivizii utilizează spaţiul, percepţiile lor cu privire

la necesităţile spaţiale şi la invadarea propriului spaţiu personal. „Astfel, distanţa

dintre comunicatori într-o interacţiune poate fi influenţată de gen, cultură, putere şi

grad de intimitate şi reciprocitate. Nu există un singur înţeles pentru oricare mesaj

nonverbal dat.” (Borisoff, Merril, 2003).

5.4. Cronemica. Timpul ca element cultural

Termenul de cronemică a fost utilizat pentru prima dată de către Edward T.

Hall, (1959, apud Chelcea et alii, 2005) pentru a desemna studiul percepţiei şi

utilizării timpului. Cartea sa referitoare la timp ca element cultural , The Dance of Life

(1983) rămâne o lucrare fundamentală, de referinţă pentru toţi autorii interesaţi de

înţelegerea acestei problematici complexe. Hall a studiat comparativ, maniera de

comunicare, prin intermediul elementului timp, a americanilor şi japonezilor,

percepţiile reciproce cu privire la ceea ce el numea „ţesăturile temporale” şi, de

asemenea, utilizarea timpului în culturi din unele ţări europene, lationo-americane,

anglo-americane, cea a indigenilor din America de Nord.

Aşa cum remarcă Andersen (2003), acesta este cel mai studiat aspect în

literatura de specialitate dedicată interculturalităţii, întrucât „cadrele timpului cultural

diferă atât de mult, încât dacă şi numai această diferenţă ar exista între culturi, ar fi de

ajuns pentru a declanşa neînţelegeri”.

În lucrarea amintită, Hall (1983) a pornit de la aserţiunea că timpul este un

element definitoriu pentru orice cultură, al vieţii culturale, sociale precum şi a celei

personale a indivizilor : „Timpul este unul dintre sistemele fundamentale ale oricărei

culturi. Cultura joacă un rol atât de important pentru înţelegerea timpului ca sistem

cultural, încât este practic imposibil de a separa diferitele niveluri ale culturii în care

acesta se înscrie”, cu precădere în cel primar. Autorul a fost interesat să desluşească

felul în care timpul este exprimat, conştient şi inconştient, utilizat şi structurat, în

culturi diferite: ”În fapt, nimic nu se produce în afara unui cadru de timp dat. Fiecare

62

cultură are propriile sale cadre temporale în interiorul cărora funcţionează modele

care îi sunt particulare : ceea ce constituie un factor de complicare a raporturilor

interculturale. Astfel, pentru a putea comunica efectiv în străinătate, este de asemenea

necesar să înţelegi limbajul timpului, ca şi limba vorbită a ţării în care te găseşti”.

Unele dintre capitolele cărţii cercetează maniera în care americanii şi japonezi îşi

comunică , reciproc, imaginea despre ceea ce sunt, imagine în interiorul căreia

„ţesăturile temporale” constituie baza acestor percepţii. Alte capitole sunt consacrate

raporturilor interculturale dintre ţări vestice şi estice, pe de o parte şi între latino-

americani, anglo-americani şi indigenii americani, pe de altă parte.

Hall respinge ideea unui timp linear, distinge diferite tipuri de timp şi

construieşte o „mandala” a timpului, în care acestea sunt interrelaţionate:

- meta-timpul - este nivelul la care se situează conceptele integratoare

ale tuturor dimensiunilor timpului; acesta include tot ceea ce filosofii,

antropologii, psihologii şi alţii au afirmat sau scris despre timp, în

teorii, discuţii, consideraţii despre natura timpului, privit ca o entitate

abstractă

- timpul biologic - este reprezantat de succesiunile de perioade şi

ritmuri, încă de la începuturile vieţii pe Pământ : alternanţa zilelor şi a

nopţilor, mişcarea de rotaţie a Pământului, mareele, alternanţa

anotimpurilor etc.; ciclurile biologice sunt acordate cu ritmurile

naturale şi cu cele proprii mediului organismelor vii ; deşi există două

tipuri de mecanisme temporale, unul fizic şi altul biologic, ele

funcţionează ca un tot omogen

- timpul individual – se referă la percepţia subiectivă a timpului de către

indivizi, în diferite contexte, cadre, stări emoţionale (percepţia

timpului ca fiind „lung” sau „scurt”, că „timpul fuge”)

- timpul fizic –se referă la diversele măsurători ale timpului, bazate pe

observaţiile astronomice, din vechime şi până azi

- timpul metafizic – se referă în principal la situaţii ale unor oameni , din

diverse culturi, care au experimentat fenomenul denumit „deja-vu”

- micro-timpul – reprezintă sistemul temporal propriu nivelului primar al

oricărei culturi ; monocronia şi policronia sunt unele dintre formele

micro-timpului

63

- timpul sincronic – de la expresia „a fi sincron” derivată din media

vizuale, când banda sonoră este sincronizată cu imaginile ; analize ale

unor imagini filmate au evidenţiat că, în cursul unor interacţiuni,

indivizii îşi sincronizează mişcările cu cele ale partenerilor, într-un

mod inconştient şi uimitor

- timpul sacru – este timpul mitic, imaginar, care se repetă dar nu

evoluează, este un timp magic; Hall precizează că oamenii din culturile

europene şi nord-americane au dificultăţi în înţelegerea acestui tip de

timp, deoarece tind să stabilească o relaţie fixă între sacru şi profan;

indigenii nord-americani, spre exemplu, trăiesc efectiv într-un timp

sacru, prin ceremoniile lor, perioadă în care pentru aceştia timpul

profan nu mai există

- timpul profan – este cel care domină viaţa cotidiană şi aspectele ei

obişnuite; este reprezentat prin sistemul explicit de măsurare a

timpului

Cu privire la percepţia şi utilizarea timpului, cercetătorii Gonzales şi Zimbardo

(apud Samovar, Porter, 2004) remarcă : „Perspectiva noastră temporală influenţează

o gamă largă de procese fiziologice, de la motivaţii, emoţii şi spontaneitate la

asumarea riscului, creativitate şi felul cum rezolvăm problemele”. Referitor la

percepţia timpului în cultura albilor americani, Gannon (apud Samovar, Porter, 2004)

face o observaţie interesantă : „Timpul e limitat în America pentru că sunt atât de

multe lucruri de făcut în viaţă. Societatea se dezvoltă foarte rapid din punct de vedere

tehnologic şi e dificil să ţii pasul. Fiecare trebuie să fie într-o continuă mişcare. Asta

este America : e foarte puţin timp pentru contemplaţie şi meditaţie”.

Autorii Samovar şi Porter (2004) propun să se examineze concepţia culturală

despre timp din trei perspective. Prima este cea a timpului informal, observând că, de

cele mai multe ori, regulile privitoare la timpul informal, precum punctualitatea, sunt

implicite, funcţionează la un nivel inconştient. „Cât de târziu este „târziu” ? În Marea

Britanie şi America se poate întârzia 5 minute la o întâlnire de afaceri dar nu 15 sau

30 de minute, ceea ce e perfect normal în ţările arabe. Pe de altă parte, în Marea

Britanie e corect să întârzii 5-15 minute la o invitaţie la cină, pe când un italian poate

ajunge 2 ore mai târziu, un etiopian mai mult şi un japonez deloc, pentru că a acceptat

invitaţia doar ca să nu supere gazda” (Argyle, apud Samovar, Porter, 2004). În SUA,

punctualitatea e în funcţie de statutul social, e normal ca şefii să întârzie dar nu şi

64

subalternii, în America de Sud a ajunge mai târziu la o întâlnire e semn de respect. Pe

când în Africa nu se dă importanţă punctualităţii, în Germania aceasta e o obsesie.

A doua perspectivă este cea a ritmului sau cadenţei în care se oamenii

desfăşoară diferitele activităţi şi răspund la anumite evenimente. Din acest punct de

vedere, americanii par să fie întotdeauna grăbiţi, pe când francezii, la fel ca şi

chinezii, japonezii, indonezienii, africanii, arabii nu se grăbesc să realizeze anumite

sarcini.

A treia perspectivă se referă la relaţia trecut- prezent- viitor, respectiv

orientarea cu preponderenţă a unei culturi spre unul dintre aceste segmente de timp. O

cultură orientată spre trecut, cum este cea britaică, pune accent pe tradiţie şi este

adesea percepută ca opunând rezistenţă schimbării. Cultura chineză şi cea japoneză,

cu tradiţiile lor de venerare a strămoşilor şi mândrie faţă de vechimea de mii de ani a

civilizaţiei lor, folosesc trecutul drept ghid pentru a trăi în prezent. Irlandezii şi

americano-irlandezii sunt foarte mândri de trecutul lor, ceea ce îi determină să fie

orientaţi spre istoria şi strămoşii lor. De asemenea, nativii americani sunt puternic

orientaţi spre trecut. În limba indienilor Navajo nu există timpul viitor, iar timpul este

perceput ca ceva strict individual. Oamenii din culturile care valorizează trecutul nu

se grăbesc în lurea deciziilor şi respectă în mai mare măsură decât alţii pe cei mai în

vârstă. Filipinezii şi latino-americanii sunt preponderent orientaţi spre prezent şi

„trăiesc momentul”. Tind să fie mai impulsivi şi mai spontanidecât alţii şi au un stil de

viaţă relaxat. Americanii albi, de origine europeană, sunt orientaţi spre viitor, pe care

îl planifică permanent.

5.5. Variabile culturale ale timpului: monocronie şi policronie

Experienţele şi observaţiile lui E.T.Hall în contactul cu culturi diferite de cea

americană (europeană, japoneză, triburi de amerindieni ş.a.) l-au condus la concluzia

că, în privinţa percepţiei şi utilizării timpului, există două maniere fundamentale şi

diferite. „ Societăţile complexe îşi organizează timpul în cel puţin două maniere

diferite : (1) evenimentele sunt programate ca unităţi separate – un singur lucru într-

un anumit timp – precum în Europa de nord sau (2) conform modelului mediteraneean

al implicării în mai multe lucruri deodată. Cele două sisteme sunt, în mod logic şi

65

empiric, distincte” (Hall, 1983). Acestea au fost denumite de autor timp monocron şi

timp policron. Distincţia funcţionează şi este vizibilă atât la nivelul culturilor, al

organizării lor sociale, administrative, cât şi la nivelul existenţei individuale.

Culturile monocrone, cum sunt cele vestice, tind să dea un caracter sacru

organizării timpului. În sistemele monocrone, care au făcut posibilă apariţia

societăţilor industriale, după cum remarcă Hall, timpul este considerat o realitate

tangibilă. Expresii metaforice precum „am pierdut timp”, „am câştigat timp”, „mi-am

omorât timpul”, „a trecut timpul” ş.a. sunt înţelese ad litteram. „Americanii confundă

uneori orarele şi programele cu realitatea” (Hall, 1983). Structurile temporale

monocrone sunt arbitrare şi impuse indivizilor, nu sunt conforme cu ritmurile

biologice, de aceea trebuie învăţate, exersate de către oameni. Organizarea de tip

monocron izolează indivizii, limitează şi sărăceşte contextul interacţiunilor

interpersonale, îi determină să gândească şi să perceapă realitatea într-o manieră

fragmentară. Adaptat performării unor sarcini „lineare”, modelul monocron se

dovedeşte dezastruos în realizarea unor activităţi care necesită creativitate.

Organizaţiile monocrone, administrative, industriale, educaţionale au şanse

mai mari de a se dezvolta dar , pe măsură ce se dezvoltă, se închid în ele însele şi,

neţinând cont de caracteristicile propriei lor structuri, tind să devină rigide. Totodată,

în acest tip de organizaţii, nu este luată în considerare calitatea umană a membrilor

lor.

Indivizii monocroni acordă cea mai mare importanţă muncii, programelor şi

procedurilor dar existenţa lor contravine adeseori oricărei logici a existenţei umane.

Cei aflaţi în funcţii de conducere, îşi organizează munca în mod strict dar fără

legătură cu activităţile celorlalţi, ca şi când nu ar fi parte a unui întreg. „În ansamblu,

sistemul temporal american este unul monocron. În realitate, este în acelaşi timp

monocron şi policron. Monocronia domină sistemul afacerilor, al guvernării, al

muncii, al timpului liber, în timp ce structura vieţii domestice este policronă, cel puţin

a celei tradiţionale, unde femeia se află în centrul ei.” (Hall, 1983).

Culturile policrone, din care fac parte cele estice şi sud-europene, pun

accentul mai degrabă pe angajamentul individului şi îndeplinirea sarcinilor, decât pe

respectarea unui anumit orar. Timpul este tratat într-o manieră mai puţin concretă

decât în sistemele monocrone. Pieţele, bazarurile, prăvăliile din ţările mediteraneene

sau arabe sunt, după părerea lui Hall, imagini sugestive pentru sistemul policron, ce

pare indivizilor monocroni lipsit de orice logică şi organizare, dominat de haos.

66

Policronia este asociată cu activităţile informale şi cu numeroasele sarcini de

îndeplinit simultan.

În organizaţiile de tip policron , deşi aparent neorganizată, colaborarea între

şefi şi angajaţi este mai strânsă şi bazată pe relaţii interpersonale. Pe de altă parte,

acest sistem birocratic , care presupune implicarea conducătorilor la toate nivelurile şi

sarcinile organizaţiei, este lent şi greoi, aşa cum este perceput de cei din culturile

monocrone. Dezavantajul organizaţiilor policrone este mai ales acela că depind în

prea mare măsură de capacităţile de conducere ale managerilor, care trebuie să facă

faţă mereu neprevăzutului şi să stăpânească permenent situaţia generală.

Indivizii policroni concep rar timpul ca fiind „pierdut” şi îl consideră mai

degrabă ca un punct de plecare decât un traseu. Întâlnirile stabilite nu sunt luate în

serios şi, în consecinţă, sunt deseori neglijate sau amânate. Proiectele fixate nu sunt

ferme, chiar cele importante pot fi modificate în ultimul moment. Pentru aceştia a fi

punctual nu înseamnă acelaşi lucru ca pentru indivizii monocroni .

O observaţie importantă a lui Hall (1983) se referă la faptul că nici o cultură

nu este exclusiv monocronă sau policronă. Culturile minoritare din SUA, de origine

hispanică, sunt în mare măsură policrone. De asemenea, nu toate modelele monocrone

sau policrone sunt identice, fiecare tip are variante stricte şi variante suple. În culturile

dezvoltate din punct de vedere economic, funcţionează ambele modele dar în moduri

diferite. Japonezii adoptă un model policronic când sunt între ei : planificările se pot

modifica pentru a răspunde dorinţelor unei persoane mai în vârstă, ceea ce reflectă

atenţia la respectarea ierarhiei (McDaniel, 2003); procesul de luare a deciziilor e

influenţat de orientarea către grup şi echilibrul social, căci aproape în orice context

interpersonal e necesar să existe un consens înainte de anunţarea unei decizii, proces

care poate dura timp îndelungat (McDaniel, 2003). În raporturile cu culturile

occidentale, mai ales în relaţiile de afaceri, japonezii au adoptat sistemul monocron ,

manifestând o remarcabilă flexibilitate (Hall, 1983, McDaniel, 2003). Francezii sunt

din punct de vedere intelectual monocroni dar comportamentul lor este policron (Hall,

1983). Culturile africane, îndeosebi cele rurale, sunt policrone, iar percepţia timpului

este strâns legată de natură, de poziţia soarelui pe cer sau de apariţia unor animale. În

Botswana, pentru desemnarea unor segmente de timp sunt folosite expresii precum :

„timpul când se trezesc vacile” sau „seara când ies hienele” (Shirley van der Veur,

2003)

67

„Timpul este uman. Natura cunoaşte numai schimbări”, afirmă Hall (1983). A

„spune” timpul este o invenţie a oamenilor. Toate culturile au un sistem de măsurare a

timpului iar ceea ce pentru culturile industrializate înseamnă o strictă măsurare a

timpului (monocron) pentru altele (policrone) pare o obsesie inutilă . În limba

indienilor Sioux, de exemplu, nu există cuvinte pentru „târziu”, „a întârzia”, „a

aştepta”. Nord-americanii au un sens al timpului puternic ancorat în prezent şi orientat

spre viitorul imediat. Indienii din tribul Navajo sunt sceptici în ce priveşte

promisiunile chiar şi pentru viitorul apropiat iar pentru hinduşi, viitorul e conceput în

termenii unui interval mai îndelungat decât viaţa unui individ.

O altă remarcă a lui Hall se referă la faptul că nici unul dintre modelele

temporale nu este ideal, ambele au atât avantaje cât şi inconveniente. În contactele

interculturale, necunoaşterea diferenţelor şi a specificului în privinţa percepţiei şi

utilizării timpului dau naştere unor disfuncţionalităţi în comunicare.

68


1. Ce este proxemica ?

2. Care sunt principalele concepte cu privire la spaţiu, din perspectiva

comunicării nonverbale ?

3. Daţi exemple de diferenţe culturale în percepţia şi utilizarea spaţiului.

4. Ce caracteristici culturale evidenţiază utilizarea spaţiului în cultura

japoneză ?

5. Care sunt principalii factori care influenţează comportamentul proxemic ?

6. Ce este cronemica şi cine a introdus acest termen în literatura de

specialitate?

7. Care este concepţia lui E.T.Hall cu privire la timp ca limbaj cultural ?

8. Prin ce se caracterizează culturile monocrone ? Daţi exemple.

9. Prin ce se caracterizează culturile policrone ? Daţi exemple.

69

6. VARIABILE ŞI DIFERENŢE CULTURALE

6.1.Context înalt (High Context) şi context jos (Low Context)

Orice comunicare este definită prin parametri contextuali, care sunt condiţionaţi

cultural. Contextul fizic desemnează împrejurările fizice concrete în care are loc o

comunicare : spaţiu, decor, ambianţă, obiecte, mobilier, lumină/întuneric,

zgomot/linişte etc. Este cunoscut faptul că , prin semnificaţiile sale nonverbale,

adeseori simbolice, contextul fizic afectează comunicarea, determinând confort sau

disconfort, nu numai fizic ci şi psihic, pentru emiţător ca şi pentru receptor. De

asemenea, orice comunicare umană are loc într-un context social, căci nici o

interacţiune nu are loc într-un vacuum socio-cultural, nu e un proces „pur”. Orice

situaţie socială instituie un model şi un context de comunicare ce guvernează

conţinutul şi efectele comportamentului comunicatorilor. Contextul social se referă la

forţe care influenţează modelele de comunicare şi fluxul comunicării, de la un grup

social la altul. Din această perspectivă, factorii contextului social constau în :

diferenţele individuale în ce priveşte abilităţile, structura muncii indivizilor; atracţia

grupului, atitudinile, normele, similaritatea percepţiilor grupului, disponibilitatea

grupului spre schimbarea atitudinilor şi credinţelor etc. (Sereno, Mortensen, 1970).

Conceptul de context, din punct de vedere cultural, desemnează gradul în care

într-o cultură predomină comunicarea verbală (explicită) sau cea nonverbală

(implicită). E.T. Hall (1976,1984, apud Andersen, 2003) a făcut distincţia între

contextele culturale „înalte”, respectiv culturile puternic contextualizate şi cele

„joase”, respectiv culturile slab contextualizate : „O comunicare sau un mesaj cu

context înalt este aceea/acela în care cea mai mare parte a informaţiei se află în

contextul fizic, fie în persoana înseşi, în timp ce foarte puţină informaţie este

codificată, explicită, transmisă parţial prin mesaj”. În culturile înalt contextualizate,

informaţiile sunt conţinute în mediu, situaţii şi în aluziile nonverbale care conferă

înţeles mesajelor care nu sunt exprimate explicit (Andersen, 2003). Lustig şi Koester

(1999, apud Andersen, 2003) se referă la cultura japoneză ca la una dintre cele mai

puternic contextualizate : „Într-o cultură ca cea a Japoniei înţelesurile sunt implicite şi

70

se acordă o mare importanţă codurilor nonverbale”. Şi alte culturi asiatice, precum cea

chineză sau coreeană, sunt înalt contextualizate. În ciuda faptului că, în principiu,

codul verbal este explicit, în China şi acesta este un sistem înalt contextualizat.

Utilizarea unui dicţionar chinezesc presupune cunoaşterea a mii de caractere care îşi

schimbă înţelesul în combinaţie unele cu altele. O explicaţie ar fi cea a influenţei

majore în Asia a budismului Zen, care valorizează tăcerea , lipsa expresiilor

emoţionale şi, în consecinţă, componenta nonverbală a comunicării. (Andersen,

2003). De asemenea, culturile indienilor din America de nord, cu rădăcinile în Asia de

est, sunt în privinţa raportării la context foarte asemănătoare cu cele asiatice

contemporane (E.T.Hall 1984). Acelaşi autor observa că americanii se plâng

adeseori că, în interacţiunile cu japonezii, cei din urmă au o manieră ocolită de a

ajunge la subiectul conversaţiei. Culturile latino-americane şi cele amerindiene, ca şi

cele arabe, greacă, turcă sunt, de asemenea, înalt contextualizate. Referitor la culturile

africane, Shirley van der Veur (2003) consideră că sunt mai degrabă înalt

contextualizate.

În opoziţie cu acestea, mesajele slab/jos contextualizate sunt comunicate în mod

explicit, prin codurile verbale. Acestea trebuie să fie detaliate şi foarte precise. În ce

priveşte gradul de contextualizare a comunicării, există o mare varietate culturală. O

serie de cercetări sugerează că cele mai slab/jos contextualizate sunt cel din Elveţia,

Germania, America de nord şi Scandinavia . În aceste culturi, înţelesurile literale,

detaliile specifice, programarea timpului sunt esenţiale (Gudykunst, Kim, 1992, apud

Andersen, 2003). Hall (1984) a avansat ipoteza că joasa contextualizare a acestor

culturi se datorează faptului că ele au sisteme cognitive şi comportamentale bazate pe

logica de sorginte aristoteliană şi pe raţionamentul de tip linear. În culturile înalt

contextualizate, tipul de logică este unul „comprehensiv” iar cunoaşterea e dobândită

în mai mare măsură prin intuiţie şi contemplare. Unele culturi , precum cea franceză,

italiană, engleză, prezintă deopotrivă trăsături ale celor jos şi înalt contextualizate

(Gudykunst, Kim, 1992, apud Andersen, 2003).

Variabila culturală a contextualităţii a fost prezentată, pe o scală, de către Samovar

şi Porter (1991) :

Japonez Context înalt

Arab

Grecesc

71

Spaniol

Italian

Englez

Francez

American

Scandinav

German

Germano-elveţian Context jos

Andersen (2003) consideră că principalele diferenţe dintre culturile înalt

contextualizate şi cele jos contextualizate pot fi explicate prin patru principii :

1. Comunicarea verbală şi alte coduri explicite prevalează în culturile jos

contextualizate, precum cele din SUA şi Europa de nord. Oamenii din

aceste culturi sunt percepuţi ca fiind excesiv de vorbăreţi şi redundanţi. Cei

din culturile înalt contextualizate pot fi percepuţi ca „închişi”, misterioşi.

2. Culturile înalt contextualizate nu valorizează în aceeaşi măsură

comunicarea verbală ca cei din culturile jos contextualizate.

3. Oamenii din culturile înalt contextualizate sunt în mai mare măsură

dependenţi de şi receptivi la comunicarea nonverbală.

4. În culturile înalt contextualizate, indivizii au aşteptări mai mari din partea

interlocutorilor. Aşa cum a remarcat E.T.Hall, aceştia se aşteaptă ca

mesajele să fie deduse, în mare măsură, din sentimente, gesturi şi indicii

ambientale, cărora de regulă cei din culturile jos contextualizate le acordă

puţină importanţă.

E. T. Hall (1984) distinge între mesaje bogate şi sărace în context, pornind de la

premisa că „a evalua contextul unei comunicări implică, pentru un individ, să

determine cantitatea de informaţie pe care interlocutorul este susceptibil să o deţină

despre un subiect dat. Este evident astfel că toţi indivizii, în conformitate cu cultura

căreia îi aparţin, comunică la un anumit nivel pe scara contextelor şi că una dintre

principalele strategii ale comunicării, fie că te adresezi unei persoane sau unui grup,

constă în definirea poziţiei adecvate în contextul a ceea ce se comunică”.

Diferenţierea pe care o face între mesajele rapide şi cele lente sugerează că cele din

72

prima categorie sunt sărace în context şi celelalte bogat contextualizate. Iată lista de

exemple propuse, cu referire la culturile vestice.

- mesaje rapide : proza, titulurile, un comunicat, mesajele de propagandă,

caricaturile, publicitatea TV, probele sportive, plăcerea, căsătoriile de la Hollywood,

adresarea cuiva cu prenumele în SUA, reproducerea unei opere de artă.

- mesaje lente : poezia, cărţile, un ambasador, expunerea detaliată a unei opinii,

gravurile, emisiunile TV de comentariu a informaţiilor, istoria sporturilor, dragostea,

căsătoriile reuşite, adresarea cuiva cu prenumele în Germania, opera de artă în sine,

prietenia sinceră.

6.2. Individualism versus colectivism

Individualismul se referă la tendinţa unei culturi de a evidenţia importanţa

identităţii individuale faţă de identitatea de grup, drepturile individuale faţă de

drepturile grupului şi nevoile individuale faţă de cele ale grupului. În opoziţie cu

aceasta, colectivismul este tendinţa unei culturi de a evidenţia importanţa grupului

faţă de cea a individului, obligaţiile grupului faţă de cele ale individului, precum şi

nevoile intra-grupului faţă de nevoile şi dorinţelor individului. Intra-grupul este cel

pe ale cărui valori, norme, reguli se bazează funcţionarea grupului în societate, ale

cărui norme servesc drept criterii ale comportamentelor cotidiene (Stella Ting–

Toomey, 2003). H. Triandis (1990, apud Ting- Toomey, 2003) consideră că cei mai

importanţi factori care determină dezvoltarea unor valori individualiste sau

colectiviste sunt : mediul natural, mobilitatea socială şi geografică, migraţia, tradiţiile

culturale familiale, socializarea, locul de rezidenţă (rural sau urban), expunerea la

mass-media, educaţia şi schimbarea socială.

Această variabilă determină felul în care oamenii convieţuiesc (singuri, în familie,

în triburi), valorile lor, felul cum comunică. Cultura americană este, după părerea lui

Andersen (2003), cea mai individualistă, chiar Constituţia SUA, ca bază a drepturilor

democratice fundamentale, a ridicat individul la rang de valoare naţională. Există o

diferenţă fundamentală între culturile vestice, care sunt, de regulă, individualiste, în

care oamenii se bazează în mai mare măsură pe judecăţile proprii decât pe judecăţile

grupului şi culturile estice, care sunt colectiviste, punând accentul pe armonia dintre

oameni, dintre oameni şi natură iar valorile comunităţii sunt puternic valorizate.

73

G. Hofstede (1980) a realizat un studiu intercultural asupra individualismului, în

40 de ţări necomuniste, care a relevat următoarele : cele mai individualiste 10 naţiuni

sunt cele din SUA, Australia, Marea Britanie, Canada, Olanda, Noua Zeelandă, Italia,

Belgia, Danemarca, Suedia; cele mai puţin individualiste naţiuni sunt cele din

Venezuela, Columbia, Pakistan, Peru, Taiwan, Thailanda, Singapore, Chile, Hong

Kong (apud Andersen. 2003).

În cadrul aceleiaşi culturi există însă diferenţe în această privinţă. Deşi cultura

SUA este considerată cea mai individualistă, gradul acestei caracteristici este diferit în

funcţie de zone şi grupuri etnice : statele din centru-vest şi centru-Atlantic au cea

mai individualistă cultură politică în timp ce cele din zona de sud-est sunt mai

tradiţionale şi mai puţin individualiste ; afro-americanii accentuează individualismul

iar americanii de origine mexicană sunt mai mult înclinaţi spre solidaritatea de grup

(Andersen, 2003). Grupurile constituite din primele generaţii de imigranţi asiatici în

SUA par a fi mai mult ataşate de valorile colectivismului, după cum remarcă Ting–

Toomey (2003).

„Gradul în care o cultură este individualistă sau colectivistă afectează

comportamentul nonverbal al acelei culturi în orice aspect”, afirmă Andersen (2003).

Oamenii din culturile individualiste sunt mai distanţi din punct de vedere fizic şi

sufleteşte de ceilalţi şi zâmbesc mai mult iar cei din culturile colectiviste sunt mai

apropiaţi din toate punctele de vedere iar comportamentul lor kinezic este mai

coordonat. Cei din culturile individualiste sunt încurajaţi să dezvolte o mai mare

varietate a expresiilor emoţiilor în afara grupului de apartenenţă, deoarece pentru

aceştia libertatea individuală este o valoare supremă. În culturile colectiviste, oamenii

tind să îşi atenueze emoţiile, pozitive sau negative, în interacţiunile cu cei din afara

grupului lor, deorece cel mai important lucru este menţierea coeziunii grupului.

Într-o cultură colectivistă ca cea chineză, se înregistrează cea mai scăzută

frecvenţă, intensitate şi durată a expresiilor emoţionale, deoarece comportamentul

nonverbal e reglementat foarte strict, în vederea păstrării armoniei de grup şi a

ierarhiei (Bond, 1993, apud Andersen, 2003). Şi în cultura japoneză, colectivismul

este o valoare centrală, bazată pe credinţa confucianistă, ce are o influenţă puternică

asupra modelelor de comportament, pe de o parte şi datorită omogenităţii rasiale şi

culturale, care creează legături de identitate puternice, facilitează familiaritatea

intragrup şi interpersonală, pe de altă parte. Conceptul japonez de „nihonjinron” este

o exprimare a percepţiei de sine, ca individ, popor şi naţiune, care determină

74

propensiunea pentru afilierea de grup. Pe această bază, contextele sociale sunt

diferenţiate : afilierea este puternică în interiorul grupului iar în afara grupului este

lipsită de importanţă (McDaniel, 2003).

Shirley van der Veur (2003) consideră că multe dintre culturile africane sunt

colectiviste, datorită unor condiţii precum nevoia grupului de a supravieţui în condiţii

naturale vitrege, legăturile familiale foarte puternice. Datorită influenţei culturilor

vestice individualiste, exercitate prin intermediul ideologiei creştine şi a

colonialismului, unele culturi africane şi-au estompat valorile colectiviste, într-o

anumită perioadă istorică, pentru ca în prezent să se facă simţită o reorientare spre

colectivism.

Diferenţele esenţiale în privinţa valorilor individualiste sau colectiviste dau

naştere la neînţelegeri şi dificultăţi în comunicările interculturale, după cum remarcă

şi Andersen (2003) : „individualismul nostru extrem face să fie dificilă pentru

americani interacţiunea cu şi înţelegerea oamenilor din alte culturi”

6.3. Distanţa puterii (Power Distance)

O altă dimensiune de bază a comunicării interculturale şi totodată factor de

diferenţiere între culturi, numită „distanţa puterii”, exprimă gradul în care puterea

prestigiul şi bogăţia sunt inegal distribuite într-o cultură. Aceasta a fost măsurată de

către Hofstede, utilizând Indexul Distanţei Puterii (IDP) (Andersen, 2003).

În ordine descrescătoare, culturile cu cel mai înalt scor al IDP, în care puterea şi

influenţa sunt concentrate în mâinile câtorva oameni sunt : Filipine, Mexic,

Venezuela, India, Singapore, Brazilia, Hong Kong, Franţa şi Columbia (Hofstede,

1982, apud Andersen, 2003). De asemenea, culturile africane şi asiatice, în general,

care menţin relaţiile de roluri puternic ierarhizate, sunt caracterizate de o accentuată

distanţă a puterii. Studiile lui Gudykunst şi Kim (1992, apud Andersen, 2003) au

arătat, spre exemplu, că se aşteaptă de la elevii şi studenţii asiatici să fie modeşti şi

reţinuţi, din punct de vedere nonverbal, în prezenţa profesorilor iar, într-un mod

similar, subordonaţii vietnamezii îi consideră pe angajatori ca mentori, cărora nu li

se pun întrebări.

Cele mai scăzute scoruri IDP au fost înregistrate de Hofstede în Austria, Israel,

Danemarca, Noua Zeelandă, Irlanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Elveţia şi Marea

75

Britanie. SUA se situează puţin mai jos faţă de media distanţei puterii, ceea ce indică

mai mici diferenţe de stutus social decât în multe alte ţări. De altfel, culturile diferă şi

în privinţa modului cum este obţinut statusul social : în India statusul este

predeterminat de clasa socială sau casta căruia îi aparţine individul, în SUA acesta

este determinat de avere (Andersen, 2003).

Distanţa puterii afectează comportamentul nonverbal : în cultura indiană, cu un

înalt scor al distanţei puterii şi cu sistemul său rigid de caste, interacţiunile dintre

indivizii aparţinând diferitelor clase sociale sunt sever limitate; orice contact al

membrilor unor caste inferioare cu cei din casta cea mai înaltă, cei „de neatins”, care

reprezintă 20% din populaţia ţării, este strict interzis şi considerat „impur” (Andersen,

2003). Sistemele sociale cu discrepanţe puternice în privinţa distanţei puterii prezintă

comportamente kinezice aparte. Acestea încurajează comportamentele nonverbale ce

indică diferenţele de status : se aşteaptă să se exprime doar emoţii pozitive la adresa

celor cu status înalt şi numai emoţii negative la adresa celor cu status social jos

(Matsumoto, 1991, apud Andersen, 2003); în interacţiunile cu superiorii, subordonaţii

din culturile asiatice zâmbesc mai mult, pentru a părea polticoşi (Andersen. Bowman,

1999, apud Andersen, 2003).

Semnalele paravocalice sunt şi ele diferenţiate în funcţie de distanţa puterii :

indivizii din culturi cu un scor jos al IDP, precum americanii, sunt percepuţi în

culturile cu scor înalt ca fiind gălăgioşi, exageraţi şi copilăroşi (Condon, Yousef,

1983, apud Andersen, 2003).

6.4. Nesiguranţa

Unele culturi valorizează schimbarea şi ambiguitatea, altele stabilitatea şi

siguranţa. Nesiguranţa este o predispoziţie culturală către risc şi ambiguitate iar la

nivel individual această calitate este numită „toleranţă faţă de ambiguitate” (Martin,

Westie, 1959, apud Andersen, 2003). Oamenii care manifestă intoleranţă la

ambiguitate resping nesiguranţa şi caută răspunsuri clare la diferitele probleme.

Oamenii care prezintă toleranţă la ambiguitate tind să fie mai toleranţi, să accepte

răspunsuri ambigue în diferite situaţii şi împrejurări.

Această variabilă a fost cercetată de Hofstede (1980, apud Andersen), care a

constatat că, cel mai adesea, ţările a căror cultură este originară din regiunea

76

mediteraneeană şi cele din America de Sud, prezintă cel mai înalt nivel al respingerii

nesiguranţei. Printre primele 10 se numără : Grecia, Portugalia, Belgia, Japonia, Peru,

Franţa, Chile, Spania, Argentina şi Turcia. La polul opus se află ţările cu cea mai

mare toleranţă la nesiguranţă iar lista e dominată de culturile nord-europene si sud-

asiatice, unele dintre ele fost colonii britanice : Singapore, Danemarca, Suedia, Hong

Kong, Irlanda, Marea Britanie, Filipine, SUA, Canada şi Noua Zeelandă. Faptul că

aceste ţări au o lungă tradiţie democratică pare să fie cauza şi totodată efectul acestei

stări de fapt, după cum sugerează Andersen (2003).

Hofstede a luat în calcul şi factorul religios şi a constatat că ţările în care

predomină religia catolică resping în mai mare măsură nesiguranţa iar cele în care

predomină credinţa protestantă, hindusă sau budistă tind să accepte în mai mare

măsură nesiguranţa. Posibila explicaţie este că religiile estice şi cele protestante sunt

mai puţin „absolute”, pe când cea catolică este mai „absolută” şi „sigură”.

Există puţine studii despre relaţia dintre această variabilă şi comunicarea

nonverbală. Tot Hofstede (1980, apud Andersen, 2003) estre cel care a subliniat că

oamenii din ţările cu tendinţă accentuată de a respinge nesiguranţa îşi dezvăluie în

mai mare măsură emoţiile decât cei din ţările care acceptă nesiguranţa. În cele din

prima categorie, comportamentele nonverbale sunt mai strict codificate, mai puternic

reglementate şi ritualizate. Când americanii comunică cu indivizi din asemenea

culturi, de exemplu cea japoneză sau franceză , cei dintâi par nonconformişti şi

neconvenţionali iar ceilalţi sunt percepuţi de americani ca fiind prea rigizi.

In ultima perioada, studiile de acest fel s-au extins de la cercetarea comunicării

interpersonale la cea interculturală. Gudykunst (apud Andersen, 2003) a enunţat o

„teorie a managementului nesiguranţei”, care încearcă să explice atitudinile şi

comportamentele legate de cei care sunt străini faţă de o anumită cultură. Hofstede

evidenţiase că, în general, intracţiunea cu indivizi din afara grupului propriu induce o

stare de anxietate iar aceasta e crescută în culturile care resping nesiguranţa. Teoria

sugerează că, cu cât grupurile manifestă o mai ridicată acceptare a nesiguranţei, cu

atât este mai mare toleranţa faţă de cei din alt grup sau cultură.

77

6.5. Genul (Gender)

Orice cultură recunoaşte diviziunea sexuală a speciilor în masculin şi feminin

dar diferenţele între culturi apar în privinţa atributelor, regulilor şi modelelor de

comportament pe care culturile le atribuie conceptelor de „masculinitate” şi

„feminitate”. Conform lui Judy Butler (1990, apud Borisoff, Merril, 2003) „ceea ce

cunoaştem ca gen este o suită de acte sau performări sociale pe care oamenii le

produc în mod repetat şi care, în timp, dau aparenţa unui fel de a fi natural”. Multe

dintre studiile din ştiinţele sociale s-au focalizat asupra problematicii genului, ca şi

caracteristici individuale, neglijând însă genul ca o dimensiune culturală, remarcă

Andersen (2003). Tot astfel cum fiinţele umane sunt percepute ca masculine şi

feminine, la fel şi culturile pot fi feminine sau masculine. Este vorba despre orientarea

de gen a unei culturi, care influenţează numeroase aspecte ale comportamentelor

nonverbale : reguli privitoare la expresiile nonverbale permise fiecărui sex, statusul

ocupaţional, aspectele nonverbale ale puterii, abilitatea de a interacţiona cu străinii

sau cu indivizii de sex opus, precum şi toate aspectele privitoare la relaţiile dintre

bărbaţi şi femei. Erving Goffman a denumit asemenea comportamente ca forme ale

„prezentării de gen” (apud Borisoff, Merril, 2003). Aceste comportamente

nonverbale, diferenţiate în funcţie de gen, sunt rezultatul socializării în mai mare

măsură decât înnăscute şi devin o parte a experienţelor individuale privitoare la

„genul sinelui”. (Borisoff, Merril, 2003). La o serie dintre acestea ne-am referit în

capitolul despre limbajul nonverbal în comunicarea interculturală.

Caracteristicile de gen ale culturilor se referă, în principal, la diferenţe între

regulile referitoare la gen . În culturile masculine, regulile de gen sunt mai rigide iar

trăsături precum puterea, competitivitatea, ambiţia ş.a. sunt valorizate. În consecinţă,

procentul femeilor care activează în domeniul tehnic şi al celor care au studii

superioare este scăzut. Hofstede (1980, apud Andersen, 2003) a măsurat gradul în

care indivizilor de ambele sexe le sunt atribuite activităţi şi roluri asociate

masculinităţii şi feminităţii. Conform acestuia, primele 10 ţări cu cel mai ridicat

procent al orientării spre masculinitate sunt : Japonia, Austria, Venezuela, Italia,

Elveţia, Mexic, Irlanda, Marea Britanie, Germania şi Filipine.

În culturile feminine sunt valorizate atribute precum afecţiunea, compasiunea,

emoţionalitatea. Rezultatele obţinute de Hofstede arată că ţările cu cel mai mic

procent al orientării masculine sunt : Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda,

78

Chile, Portugalia, Thailanda şi Peru. Nu este surprinzător, constată Andersen (2003),

că în fruntea acestei liste se află ţări scandinave, care au o lungă istorie a egalităţii în

drepturi a femeilor cu bărbaţii. În mod neaşteptat, culturile iberice - spaniolă şi

portugheză - ca şi cele sud-americane din Chile şi Peru sunt mai degraba orientate

feminin decât masculin, în ciuda clişeelor despre bărbaţii latini „macho”. Studiile lui

Hofstede (1980, apud Andersen, 2003) sugerează că „machismul” este mai mult

prezent în regiunea Caraibilor decât în America de Sud. Comparativ cu America

Centrală, în America de Sud există un procent mai mare de femei care sunt angajate şi

de femei care urmează studii superioare (Seager, Olson, 1986, apud Andersen, 2003).

Hofstede este de părere că, din punct de vedere cultural, SUA tinde spre

masculinitate.

Antropologul Margaret Mead (apud Gregg, 1981) a studiat în Noua Guinee

culturile a trei triburi , în care a constatat că rolurile de gen erau diferite : în prima

cultură atât bărbaţii cât şi femeile se ocupau de creşterea copiilor; în cea de a doua,

amândouă sexele erau „masculine”, cu înclinaţii spre agresivitate şi violenţă şi puţin

interes pentru îngrijirea copiilor; în cea de a treia, femeile erau orientate spre

masculinitate, având un rol economic major, iar bărbaţii erau „feminizaţi”, mai mult

interesaţi de propria lor înfăţişare, cu comportamente considerate specifice genului

feminin.

În culturile „androgine” , regulile de gen sunt mai puţin rigide şi stereotipe iar

indivizii de ambele sexe pot exprima atitudini şi comportamente considerate în alte

culturi ca fiind specific masculine sau feminine. Modelele de comportament

„androgin” au ca rezultat o mai mare siguranţă de sine, competenţă socială,

dezvoltare intelectuală, pentru ambele sexe (Andersen, 2003). Comportamentele

nonverbale exprimă atât trăsături masculine, precum dominanţa şi furia, cât şi

feminine, precum căldura şi emotivitatea. R.Buck (1984, apud Andersen, 2003) a

demonstrat, prin studiile sale, că neexteriorizarea emoţiilor de către bărbaţi este

dăunătoare pentru sănătatea acestora şi are ca efect niveluri ridicate ale stresului.

Cunoaşterea modelelo de interacţiune cukturală privitoare la rolurile de gen

oferă adeseori indicii despre cum trebuie dirijată comunicarea. Ca şi alte aspecte

importante ale culturii, percepţiile asupra rolurilor de gen pot fi detectate în structura

primară a unei culturi, precizează Samovar şi Porter (2004).

În culturi precum cea japoneză, vietnameză, chineză, coreenă percepţia asupra

rolurilor de gen pare să fie influenţată de religia confucianistă : „Confucianismul i-a

79

făcut pe bărbaţi să fie consideraţi singurii membri importanţi ai societăţii iar pe femei

dependente din punct de vedere social (Samovar, Porter, 2004)”. În mod tradiţional,în

aceste culturi băieţii studiază, în timp ce fetele sunt instruite în ce priveşte

comportamentul şi sarcinile feminine, cum sunt îndatoririle domestice, broderia,

gătitul. Chiar în familiile asiatice actuale, bărbaţii sunt responsabili de sarcinile

funcţionale, iar femeile de cele sociale şi culturale.

În cultura mexicană, tatăl e plasat în rolul dominant iar mama în cel domestic.

În interiorul familiei, tatăl este figura autoritară, ia toate deciziile majore şi fixează

standardele de disciplină, are ultimul cuvânt. În Mexic, ca şi în Spania, la rândul lo,

rolurile de gen feminine sunt bine definite, datorită tradiţiilor şi religiei catolice

dominante – femeia-mamă este o valoare sacră, care trebuie protejată şi care totodată

îi protejează pe ceilalţi (Samovar, Porter, 2004).

În India bărbaţii sunt consideraţi superiori femeilor. Preferinţa pentru un fiu,

atunci când se naşte un copil, este la fel de veche ca şi societatea indiană, pentru că un

fiu garantează continuitatea generaţiilor şi va performa ultimele ritualuri de după

moartea părinţilor, care sunt menite să asigure existenţa perpetuă a sufletului în ciclul

vieţilor de după moarte (Gannon, apud Samovar, Porter, 2004).

Si în culturile arabe, bărbaţii sunt preferaţi datorită influenţei religei :”Coranul

se adresează doar bărbaţilor iar mesajul principal este că soţiile trebuie să se supună

soţilor.Coranul conţine multe mesaje cu privire la ceea ce e interzis femeilor”

(Anderson, apud Samovar, Porter, 2004).

Trebuie remarcat însă faptul că, la fel ca alte aspecte ale cuturii, rolurile de gen

se schimbă azi, în toată lumea, chiar dacă acesta este un proces de durată.

Globalizarea economică este una dintre cauzele care au contribuit la reevaluarea

rolurilor feminine în afara familiei.

6.6. Conceptele de „realitate” şi „inteligenţă”

Autoarea americană Joan Young Gregg (1981) face referire la o serie de alte

aspecte şi manifestări care sunt condiţionate cultural. După părerea sa, însuşi

conceptul de „realitate” dobândeşte semnificaţii diferite într-un tip sau altul de

cultură. Gregg defneşte „experienţa interioară” drept „ceea ce dă înţeles şi explică

80

unele aspecte ale mediului sau ambientului fizic şi social care nu pot fi deplin înţelese

prin gândirea normală şi experienţă”. Căile prin care fiinţele umane percep atât

mediul fizic cât şi cel social, ceea ce cred oamenii că este „adevărat” sunt noţiuni

modelate şi însuşite prin cultură. Din această perspectivă, cultura este înţeleasă ca o

„codificare a realităţii”, un sistem de înţelesuri care transformă realitatea fizică în

realitate trăită sau experimentată. Gregg (1981) o citează pe Dorothy Lee, antropolog,

care afirmă că schemele conceptuale ale diferitelor culturi evidenţiază diferite căi de

percepţie ale aceleiaşi realităţi fizice. Toate percepţiile despre realitate, modelate

cultural, pot conţine o faţetă a aceluiaşi „adevăr”, ceea ce determină ca relaţiile pe

care oamenii le au cu mediul lor înconjurător să fie diferite. Cum s-a mai arătat, în

culturile vetice, individul este văzut ca fiind stăpânul naturii, în centrul acesteia iar în

majoritatea culturilor tradiţionale, inclusiv cea a amerindienilor, la care se referă D.

Lee, omul este în armonie cu natura, nici dominat de ea dar nici dominând-o.

Legat de percepţia diferită a realităţii, intervine chestiunea a ceea ce Gregg

numeşte „validarea realităţii”, care demonstrează că şi felul de a face dovada

percepţiilor despre realitate este diferit în diverse culturi. În culturile vestice, validarea

realităţii constă în dovezi materiale, anumite aparenţe care sunt confirmate de

cercetarea a ceea ce este vizibil. În alte tipuri de culturi, „experienţa interioară”,

subiectivă a individului este suficientă pentru a „valida” realitatea.

În legătură cu conceptul de inteligenţă, J.Y.Gregg (1981) se referă la testele

de inteligenţă standard, utilizate în SUA şi alte culturi occidentale şi care, după

părerea autoarei, măsoară doar „codificarea realităţii” şi nu ţin cont de diferenţele

culturale în privinţa capacităţilor intelectuale ale indivizilor. Asemenea teste pot

măsura doar abilitatea de a percepe relaţiile dintre lucruri, utilizând un material

abstract – numere, forme, relaţii spaţiale, semnificaţii ale cuvintelor etc. şi reprezintă

doar o cale de înţelegere a realităţii. Acestea pot, eventual să prevadă succesul

academic în sistemul de învăţământ de tip occidental. Inteligenţa nativă nu poate fi

măsurată astfel, deoarece sistemele de valori, convingeri, norme, comportamente etc.

sunt condiţionate cultural. Din acest motiv, în SUA, uneori asemenea teste au indicat

un nivel de inteligenţă mai scăzut în cazul afro-americanilor decât în cel al

americanilor de origine europeană. Este vorba, totodată, de diferenţele culturale de

gândire şi însuşire a cunoştinţelor, fundamental diferite în culturile vestice faţă de cele

estice, subliniate şi de alţi cercetători.

81

6.7. Habitudinile privitoare la hrană

Ceea ce oamenii mănâncă, când şi cum mănâncă sunt, de asemenea, chestiuni

modelate cultural. În diferitele culturi, anumite alimente sunt ignorate, altele sunt

tabu. Tabuurile privitoare la hrană sunt o componentă a culturii. Unii antropologi au

încercat să găsească posibile explicaţii ale acestora, dincolo de implicaţiile lor

religioase. Marvin Harris (apud Gregg, 1981) a încercat să explice tabuul hindus

privitor la consumul cărnii de vită ca o adaptare ecologică : încă din cele mai vechi

timpuri, în India, boii sunt folosiţi la muncile agricole iar fără ajutorul acestora

oamenii nu ar putea să supravieţuiască, de aceea e interzis consumul cărnii de vită.

Alţi autori (apud Gregg, 1981) au avansat ipoteza că o caracteristică fiziologică ar

determina interzicerea sau respingerea unor anumite alimente. Spre exemplu, lipsa

unei enzime care ajută la digerarea lactozei , la unele populaţii mongoloide, ar explica

aversiunea chinezilor faţă de consumul de lapte.

Un fragment dintr-un studiu al autoarei franceze Francoise Burgess face

referiri interesante la habitudinile alimentare ale americanilor. Intitulat Puritanii şi

copiii puritanilor (1996) acesta pune în discuţie felul în care cultura americană

echivalează conceptul de „puritate” cu cel de „moralitate” şi cum este manipulată

noţiunea de puritate în societatea americană contemporană. „În fapt puritatea este

înlocuită de moralitate: ceea ce contează este aprecierea celorlalţi, adică criteriile

sociale care se întemeiază pe comportamente, aşadar aparenţele, nu pe o etică

personală pe care nimeni nu o poate judeca. Or, morala americană este o morală

puritană, bazată pe principii de excludere (este un mod de a stabili cine eşti) şi pe

convingerea că sexualitatea este primejdioasă pentru că este impură” (Burgess, 1996).

Autoarea consideră că supralicitarea conceptului de „puritate” la americani are

consecinţe asupra limbajului corpului şi al utilizării spaţiului. Exacerbarea „purităţii”

a determinat „oroarea de contactul fizic”, ca urmare există un întreg ritual al

limbajului corpului, pentru a-i ţine la distanţă pe necunoscuţi. De asemenea, obsesia

pentru puritatea trupului a dus la mania „formei fizice perfecte”, cultul performanţelor

sportive excepţionale.

În acelaşi timp, apar o serie de paradoxuri în legătură cu obsesia americană

pentru puritate, evidenţiate de habitudinile alimentare. Deşi sunt obsedaţi de condiţia

fizică, americanii sunt cei care au inventat şi exportat cele mai nesănătoase alimente şi

băuturi iar ca rezultat un mare procent de americani sunt obezi. „Americanul clasei de

82

mijloc este sfâşiat între două ideologii contradictorii, cea a purităţii-curăţenie şi

cealaltă, mai uşor de urmat, mai arogantă şi cu rădăcini adânci în sufletul american,

potrivit căreia locuitorul acestei ţări are, prin definiţie, dreptul la tot şi la orice, pentru

că totul i se cuvine şi noţiunea de limită nu există. În consecinţă, ajunge la un

paradox: se îndoapă cu mâncare dar speră să rămână zvelt...” În ce priveşte

consumul de băuturi alcoolice, autoarea sesizează diferenţe de consum ce ţin de clasa

socială („dacă în mediile sofisticate se bea, mai mult sau mai puţin, pentru destindere

şi plăcere, americanul mijlociu bea pentru a se îmbăta, pentru a-şi pierde controlul”)

precum şi relaţia dintre consumul de băutură şi percepţia asupra timpului („se bea mai

ales în week-end, care este perceput ca un timp de suspendare al tabu-urilor şi al

inhibiţiilor, deci un timp impur, timp pierdut”).

Împlicaţiile obsesiei americane pentru puritate sunt mai complexe şi mai

dramatice decât par, după cum e convinsă autoarea : „Un lucru e cert. America

respectă cu religiozitate ritualurile de puritate sau curăţenie corporală. Ea mortifică

destul de frecvent carnea, dar nu din asceză religioasă sau din dorinţa de a a se supune

dorinţei divine; are adesea credinţe religioase profunde care se mărginesc însă la a sili

omul să se abţină de la ceea ce este ilicit sau impur (fără a reuşi întotdeauna), dar care

nu-i dau o adevărată viaţă spirituală” (Burgess, 1996).

6.8. Etnocentrism versus alteritate

Atitudinile de etnocentrism şi alteritate culturală sunt strâns legate de

conceptul de identitate culturală. Identitatea culturală presupune conştiinţa

apartenenţei la o colectivitate culturală şi în acelaşi timp conştientizarea diferenţei faţă

de alte colectivităţi, resimţite ca „străine”. Ea se sprijină atât pe factori obiectivi, cât şi

subiectivi. Între factorii obiectivi se numără: originile etnice, moştenirea istorică,

limba, religia ş.a. Factorii subiectivi există în conştiinţa membrilor unei colectivităţi,

sub forma unor reprezentări sociale, care permit comunităţii să se definească şi să se

facă recunoscută între altele. Identitatea culturală este fundamentală în tranzacţiile

interculturale, deoarece nu poate exista comunicare efectivă fără identitate şi fără

83

identificare. Ea constituie în acelaşi timp o barieră în comunicare, pentru că poate

implica un registru de comunicare prestabilit şi ritualizat.

Conştiinţa identităţii culturale determină, în mod firesc până la un anumit

punct, o atitudine etnocentrică. Etnocentrismul, definit de Sumner (1940, apud

Samovar, Porter, 2003) ca „ acel fel de a vedea lucrurile prin care propriul grup este în

centrul tuturor lururilor iar celelalte grupuri sunt raportate la acesta”, este o

caracteristică a oricărei culturi, necesară existenţei şi perpetuării ei şi totodată o

atitudine dobândită prin procesul de învăţare culturală.

Atitudinile de etnocentrism şi alteritate sunt opuse şi interdependente.

Etnocentrismul e determinat de faptul că părerile, judecăţile noastre despre altul/alţii

(lat.alter – altul) sunt întotdeaua de natură proiectivă şi nu pot avea ca fundament şi

punct de referinţă decât propria noastră cultură. Montaigne afirma : „Fiecare numeşte

barbarie ceea ce nu obişnuieşte el”. Etnocentrismul presupune implicit că tot ceea ce

aparţine culturii proprii este firesc, „natural”. Este reacţia normală faţă de alteritate,

faţă de ceea ce este sau pare, din multiple perspective, diferit de ceea ce suntem noi :

valori, norme, comportamente, mod de a gândi, de a comunica, de a trăi.

Etnocentrismul caracterizează deopotrivă culturile tradiţionale, ca şi cele moderne,

este o trăsătură culturală universal răspândită, atitudinea inerentă oricărei afilieri la un

grup sau comunitate socio-culturală. Este acel mecanism psihologic care distinge şi

separă ceea ce este „al meu” de ceea ce este „al tău”, apropiaţii de străini, cei de „aici”

de cei de „dincolo”.

A recunoaşte însă pe „altul/celălalt” ca fiind totodată asemănător şi diferit faţă

de „mine” presupune a relativiza propriul sistem de valori, a depăşi atitudinea

etnocentrică şi a recunoaşte alteritatea. Nu e posibil să-i cunoşti pe „alţii” decât

cunoscându-te pe tine, ceea ce Tzvetan Todorov numea „acest banal adevăr că,

ignorându-te pe tine însuţi nu îi poţi cunoaşte pe alţii iar a cunoaşte pe celălalt şi pe

sine e unul şi acelaşi lucru” (apud Samovar, Porter, 1991). A înţelege faptul că nu

există criterii unice de a judeca şi a evalua alte culturi înseamnă conştientizarea

„relativităţii culturale”, cum o numeşte Jack Haloran , un prim pas spre depăşirea

etnocentrismului absolut. Mijloacele prin care oamenii pot realiza aceasta sunt

toleranţa şi respectul, dorinţa de a cunoaşte şi a înţelege pe ceialaţi: „Este nu numai

posibil, ci chiar de dorit să compari, să evaluezi şi să judeci multe practici culturale nu

pe baza unui etnocentrism naiv sau cu prezumpţia posedării unor standarde absolute,

ci dintr-o perspectivă multiculturală” (Haloran, 1983). Referindu-se la etnocentrismul

84

americanilor, autorul îl defineşte ca „sentimentul, credinţa că atitudinea noastră este

singura cale naturală, normală”. Nu numai etnocentrismul exagerat este dăunător , ci

şi idealizarea alterităţii şi implicit subevaluarea propriei identităţi culturale, atunci

când se consideră că valorile, atitudinile, comportamentele altora sunt, în principiu,

superioare. Idealizarea alterităţii, numită de Todorov un „elogiu în necunoaştere” ,

care îmbracă uneori forma „exotismului”, privilegiază pe „alţii” şi „altundeva”, un fel

de paradis pierdut şi îndepărtat, construit din dorinţe şi vise, care dobândeşte

dimensiuni mitice (apud Samovar, Porter, 1991).

6.9. Prejudecăţi şi stereotipuri în comunicarea interculturală

Etnocentrismul se manifestă deopotrivă în forme pasive şi active. Formele

pasive sunt expresii simplificate şi elemente ale reprezentărilor sociale, care se

manifestă mai ales ca prejudecăţi si stereotipuri. Prejudecăţile influenţează procesele

de comunicare, prin faptul că angajează o atitudine negativă, faţă de un grup sau faţă

de membrii unui grup, atitudine bazată pe o generalizare eronată şi rigidă. Sunt

modalităţi de evaluare preluate mecanic şi care oferă un sistem de explicaţii

împărtăşite în cadrul unui grup social , etnic, naţional, religios. Prejudecăţile apar în

diferite grupuri culturale, menţin o situaţie de fapt şi acţionează ca bariere

psihologice.

Stereotipurile (din gr. stereos – fix, typos – caracter) sunt generalizări

învăţate, de obicei negative, în legătură cu un grup şi care rămân fixate în minte şi

sunt vehiculate de indivizi. Numite şi „substitute ale observaţiei”, ele apar spontan,

din dorinţa de a schematiza şi raţionaliza, în principiu fiind necesare deoarece

răspund unor necesităţi de facilitare a cunoaşterii. Stereotipurile descriu anumite

situaţii, generalizându-le şi neţinând cont, în fapt, de obiectul căruia li se aplică.

Aşa cum arată Sarbaugh (1979), în comunicarea interculturală,

conştientizarea diferenţelor dintre culturi, în ce priveşte modelele de comportament şi

convingeri , se datorează adeseori unor stereotipuri, bazate pe ceea ce se învaţă în

cursul diferitelor experienţe de viaţă. Ele reprezintă tendinţa de a schematiza şi

generaliza caracteristicile unei categorii sau grup. Lipsa de informaţie sau informaţia

fragmentară fac posibil ca oricine să creeze stereotipuri. Deşi suntem forţaţi să ne

bazăm pe stereotipuri cu privire la situaţii, persoane sau grupuri, în interacţiunile

85

interculturale este indicat să se ia în considerare caracteristicile individuale ale celor

cu care comunicăm.

Este evidentă legătura dintre prejudecăţi şi stereotipuri, aşa cum o arată

Gordon Allport (apud Kabagarama, 1993), care defineşte stereotipul ca o „convingere

exagerată asociată unei categorii (grup de oameni, grupuri rasiale, etnice, religioase)

având rolul de a justifica prejudecăţile, care iau adesea forma generalizărilor”.

Discriminările, care derivă din prejudecăţi, sunt moduri de comunicare şi

relaţionare socială prin care membrii unui grup îşi atribuie o imagine de superioritate

faţă de alţi membri sau alte grupuri. Pentru a-şi justifica prejudecăţile şi atitudinile

discriminatorii, oamenii, mai ales cei din grupurile dominante, folosesc stereotipurile.

În comunicarea socială şi interculturală, prejudecăţile şi stereotipurile reflectă relaţiile

care se instaurează între grupurile socio-culturale. Spre exemplu, o relaţie de conflict

între două ţări antrenează de obicei reprezentări negative, de o parte şi de alta şi care

se exprimă prin stereotipuri.

Formele active ale etnocentrismului, precum rasismul, xenofobia, ţin de

comportament iar stereotipurile şi prejudecăţile servesc la justificarea unor acţiuni şi

raporturi existente între diferite grupuri rasiale, etnice, religioase, culturale.

86


1. Care este principala diferenţă dintre culturile înalt contextualizate şi cele

jos contextualizate ?

2. Daţi exemple.

3. Definiţi noţiunile de „individualism” şi „colectivism” în raport cu cultura.

4. Daţi exemple de culturi predominant individualiste şi culturi predominant

colectiviste.

5. Ce se înţelege prin „distanţa puterii” ?

6. Cine este precursorul studiilor referitoare la „distanţa puterii” şi care este

clasamentul pe care l-a stabilit în funcţie de acest factor ?

7. Ce este variabila culturală „nesiguranţă” ?

8. Ce culturi sunt considerate mai tolerante la nesiguranţă şi care sunt cele

care o resping ?

9. Ce a încercat să explice şi care este concluzia generală a teoriei

„managementului nesiguranţei” a lui Gudykunst ?

10. Ce desemnează conceptul de gen din perspectivă culturală ?

11. Care sunt principalele caracteristici ale culturilor masculine ? Daţi

exemple.

12. Care sunt principalele caracteriatici ale culturilor feminine ? Daţi exemple.

13. Ce semnificaţie au din punct de vedere cultural conceptele de „inteligenţă”

şi „realitate” ?

14. Definiţi conceptele de etnocentrism şi alteritate.

15. Definiţi prejudecăţile şi stereotipurile. Care este relaţia dintre acestea ?

87

Referinţe bibliografice :

Andersen, Peter, In Different Dimensions : Nonverbal Communication and

Culture, în Intercultural Communication. A Reader, (coordonatori L.

Samovar, R. Porter), Thomson Wadsworth, 2003

Borisoff, Deborah, Merril, Lisa, Gender and Nonverbal Communication, în

Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wasdworth, 2003

Burgess, Francoise, Puritanii şi copiii puritanilor, în Lettres Internationales,

nr. 17, 1996

Cargile, Castelan, Aaron, Discriminating Attitudes Toward Speech, în

Intercultural Communication. A Reader, Thomson Wadsworth, 2003

Chelcea, Septimiu, Ivan Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea

nonverbală. Gesturile şi postura, Bucureşti, Comunicare.ro, 2005

Delhees, Karl, Soziale Kommunikation, Opladen, Westdeutscher Verlag,

1994

Fong, Mary, The Nexus of Language, Communication and Culture, în


Gregg, Young, Joan, Communication and Culture, New York, D. Van

Nostrand Company, 1981

Hall, Edward, Beyond Culture, New York, Doubleday, 1976

Hall, Edward, La danse de la vie. Temps culturel, temps vecu, Paris, Editions

du Seuil, 1982

Halloran, Jack, Applied Human Relations. An Organisational Approach,

New York, Prentice Hall , 1983

Haviland, William, Cultural Anthropology, New York, Rinehart and

Winston, 1987

Howard, Michael, Contemporary Cultural Anthropology, New York, Scott ,

Foresman , 1989

Ishii, Satoshi, Klopf, Donald, Cooke, Peggy, Our Locus in the Universe :

Worldview and Intercultural Communication, în Intercultural Communication.

A Reader, Thomson Wadsworth, 2003

88

Johnson, Fern, Cultural Dimensions of Discourse, în Intercultural

Communication. A Reader, Thomson Wadsorth, 2003

Kabagarama, Daisy, Breaking the Ice. A Guide to Understanding People

from Other Cultures, Boston, Allyn and Bacon, 1993

McDaniel, Edwin, Japanese Nonverbal Communication : A Reflection of

Cultural Themes, în Intercultural Communication. A Reader, Thomson

Wadsworth, 2003

Rovenţa- Frumuşani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul

European, 1999

Samovar, Larry, Porter, Richard,(coordonatori), Intercultural

Communication. A Reader, Wadsworth Publications , 1991

Samovar, Larry, Porter, Richard (coordonatori), Understanding

Intercultural Communication, în Intercultural Communication. A Reader,

Thomson Wadsworth, 2003

Samovar, Larry, Porter, Richard, Commnunication Between

Cultures,Thompson Wardworth, 2004

Sarbaugh, L., E., Intercultural Communication, New Jersey, Hayden Book,

1979

Scheidel, Thomas, Speech Communication and Human Interaction, New

York, Scott, Foresman, 1972

Sereno, Kenneth, Mortensen, David, Foundations of Communication

Theory, New York, Harper & Row Publishers, 1970

Ting-Toomey, Stella, Managing Intercultural Conflicts Effectively, în


Veur, van der, Shirley, Africa : Communication and Cultural Patterns, în

Intercultural Communication. A Reader , Thomson Wadsworth, 2003

89

Răspunsuri la testele de autoevaluare

Testul de autoevaluare nr. 1

1. Obiectul de studiu al disciplinei comunicare interculturală este investigarea

acelor elemente culturale care influenţează în cea mai mare măsură

interacţiunile între membrii ce aparţin unor culturi diferite, în situaţii de

comunicare interpersonală.

2. Disciplina comunicare interculturală a fost iniţiată în SUA, după cel de al

doilea Război Mondial, prin înfiinţarea Institutului pentru Serviciile

Străine, cu scopul de a pregăti ofiţeri pentru acţiuni cu membri din culturi

străine de cea americană.

3. Conceptul de cultură este definit din perspectivă antropologică de autorii

americani Larry Samovar şi Richard Porter astfel : modurile de viaţă ale

unui grup social, modurile de a simţi, de a acţiona şi gândi în raport cu

naţiunea, cu omul, cu tehnica şi creaţia artistică ; de asemenea cultura

înglobează comportamentele, reprezentările sociale şi modelele ce

ghidează comportamentele, sistemele de valori, ideologiile, normele

sociale.

4. În viziunea lui Edward T. Hall, cultura este constituită din trei niveluri :

cel conştient, „tehnic”, în care importante sunt limbajul verbal şi

simbolurile; un al doilea nivel, „ascuns”, care este inaccesibil celor străini

de o anumită cultură; al treilea nivel, „inconştient şi implicit” constituie

cultura primară, stratul cel mai profund şi peren al acesteia .

5. Principalele caracteristici ale oricărei culturi sunt : cultura e învăţată, prin

procesul de inculturare, respectiv prin interacţiunile cu ceilalţi, prin imitare

şi alte mijloace verbale şi nonverbale; cultura e transmisă din generaţie în

geraţie, printr-un proces continuu de comunicare; cultura se bazează pe

simboluri, care sunt o parte importantă a comunicării sociale; cultura e

supusă schimbării, este dinamică, se transformă prin raporturile cu alte

culturi şi datorită unor împrejurări istorice; cultura e etnocentrică, respectiv

90

constituie o grilă prin care oamenii aparţinând unei culturi îi percep, judecă

şi evaluează pe ceilalţi prin prisma normelor şi valorilor proprii.


1. Principalele elemente ale comunicării interculturale sunt perceptuale şi

socio-culturale: valorile, normele, comportamentele, atitudinile, concepţia

despre lume, organizarea socială.

2. Percepţiile sunt procesele prin care indivizii selectează, evaluează şi

organizează stimulii din lumea exterioară.

3. Cultura este cea care oferă criteriile percepţiilor, care pot fi diferite de la o

cultură la alta.

4. Concepţia despre lume este importantă în studiul comunicării

interculturale deoarece este un element definitoriu al culturii, e într-o

relaţie strânsă cu normele, valorile, comportamentele indivizilor, care

diferă în funcţie de specificul unei culturi.

5. Principalele instituţii ale organizării sociale sunt: familia, în cadrul căreia

începe procesul de învăţare culturală, prin însuşirea valorilor şi normelor

sociale şi culturale; sistemul de educaţie, în mare măsură responsabil de

însuşirea şi perpetuarea sistemului de norme, valori, comportamente,

convingeri specifice unei anumite culturi; comunitatea socială şi istoria

ei, care de asemenea modelează valori, norme, comportamente specifice.

91


1. Principalele caracteristici ale limbajului verbal sunt : îi ajută pe oameni să

se adapteze la mediu; creează o ordine şi o selecţie în percepţii şi

cunoştinţe; slujeşte la crearea, definirea, redefinirea şi distingerea

categoriilor şi conceptelor, la denumirea acestora; cu ajutorul limbajului

verbal se pot comunica semnificaţii, concrete şi abstracte; limbajul verbal

este economic, deoarece permite să se folosească cuvintele în locul

entităţilor ; ajută la comunicarea sensurilor conotative ale cuvintelor şi

conceptelor; oferă posibilitatea comunicării atât despre evenimente

prezente cât şi trecute şi viitoare; este flexibil şi permite relaţionarea

semnificaţiilor unor realităţi, contexte, situaţii.

2. Între limbaj şi cultură există o relaţie de reciprocitate şi interdependenţă,

deoarece limbajul verbal este o formă de conservare a culturii şi un mijloc

de împărtăşire a acesteia iar învăţarea culturală presupune şi însuşirea

limbii unei culturi.

3. Lingvistul american Benjamin Lee Whorf a enunţat conceptul de

„relativitate lingvistică”, care evidenţiază relaţia de influenţă reciprocă

dintre limbaj şi cultură : realitatea este percepută, organizată şi comunicată

verbal după tipare specifice, existente în cultura lingvistică a unui grup

socio-cultural.


1. Caracteristicile limbajului nonverbal sunt : are reguli structurale precise;

este utilizat mai ales în comunicarea aspectelor afective, emoţionale ale

mesajelor; durata comunicărilor nonverbale nu este atât de clar definită ca

a celor verbale; scapă în mare măsură controlului raţional; este mai eficient

în comunicarea aspectului de relaţie al comunicărilor.

92

2. Funcţiile limbajului nonverbal sunt : redundanţa, completarea, sublinierea,

coordonarea, substituirea, contradicţia.

3. Kinezica este disciplina care studiază comunicarea prin gesturi, expresii

faciale, mişcări ale corpului.

4. Conform lui Ekman şi Friesen gesturile sunt de mai multe tipuri: .

embleme, ilustratori, gesturi care exprimă afectele, regulatori, gesturile de

atingere a corpului sau manipulare a obiectelor.

5. Cele mai vechi cercetări despre expresiile faciale îi aparţin lui Charles

Darwin, care într-o lucrare din 1862 a postulat universalitatea expresiilor

mimice la oameni.

6. Studiile mai recente despre expresiile faciale au ajuns la concluzia că

acestea sunt deopotrivă înnăscute şi învăţate cultural.

7. Obiectul de studiu al oculezicii este comunicarea cu ajutorul privirii şi

comportamentele vizuale.

8. Contactul vizual este un canal de comunicare important, care exprimă

relaţiile interumane, intenţiile, stările, sentimentele, atitudinile

comunicatorilor.

9. Obiectul de studiu al hapticii este comunicarea tactilă sau contactul

cutanat, care transmite mesaje referitoare la intimitate, relaţii de putere,

status social.

10. Culturile de contact sunt cele în care indivizii comunică în mare măsură

prin contactul tactil : culturile din ţările arabe, din regiunea

mediteraneeană, Europa de sud-est, Rusia, America de Sud. Culturile de

noncontact sunt cele în care oamenii evită contactul tactil : culturile din

Europa de nord, cultura americanilor de origine britanică şi anglo-saxonă,

culturile asiatice.

11. Mijloacele de exprimare paralingvistică sau vocalică cuprind registrul

vocal, tempo-ul vorbirii, ritmul, rezonanţa, diferitele forme de exprimare a

sunetelor, pauzele în vorbire.

12. În cultura japoneză paralimbajul reflectă ierarhia, echilibrul social şi

empatia.

13. Obiectul de studiu al olfacticii este comunicarea umană prin intermediul

mirosurilor.

93


1. Proxemica este disciplina care investighează modul în care indivizii

structurează în mod inconştient spaţiul, distanţele interpersonale,

organizarea spaţiilor interioare şi exterioare, configurarea oraşelor.

2. Principalele concepte cu privire la spaţiu sunt distanţa socială, spaţiul

personal, sfera privată şi teritorialitatea.

3. În cultura franceză utilizarea spaţiului accentuează caracterul centralist al

acestei culturi; în cea americană utilizarea spaţiului evidenţiază relaţia

dintre spaţiu şi statusul social, în cea indiană utilizarea spaţiului este legată

de diferenţele dintre genuri, dintre activităţile profane şi sacre.

4. În cultura japoneză utilizarea spaţiului evidenţiază afinitatea intra-grup,

ierarhia şi echilibrul social.

5. Principalii factori care influenţează comportamentul proxemic sunt

statusul social şi genul.

6. Cronemica este studiul percepţiei şi utilizării timpului. Termenul a fost

introdus în literatura de specialitate de Edward T. Hall.

7. În concepţia lui E.T. Hall, timpul este unul dintre sistemele fundamentale

ale oricărei culturi iar fiecare cultură are propriile cadre temporale, în

cadrul cărora funcţionează modele particulare. Timpul este o modalitate de

comunicare.

8. Culturile monocrone sunt cele care tind să dea un caracter sacru

organizării timpului, în care într-un anumit segment de timp indivizii

desfăşoară o singură activitate. Culturi monocrone sunt cea nord-

americană a albilor de origine europeană, culturile nord-europene.

9. Culturile policrone sunt cele în care percepţia şi utilizarea timpului sunt

flexibile, în aceeaşi perioadă de timp se desfăşoară mai multe activităţi.

Culturile arabe, mediteraneene, cele africane, unele culturi asiatice sunt

policrone.

94


1. Principala diferenţă dintre culturile înalt contextualizate şi cele jos

contextualizate constă în raportul dintre utilizarea comunicării verbale şi a

celei nonverbale. În culturile înalt contextualizate, cea mai mare parte a

informaţiei este comunicată prin elemente nonverbale iar în cele jos

contextualizate mesajele sunt transmise preponderent cu ajutorul

limbajului verbal.

2. Culturile asiatice, precum cea japoneză, chineză , cele ale indienilor

băştinaşi din America de Nord, culturile din America de Sud, cele arabe,

greacă, turcă sunt înalt contextualizate. Cele mai jos contextualizate culturi

sunt cele din Elveţia, Germania, Scandinavia, cultura albilor nord-

americani.

3. Individualismul este acea tendinţă a unei culturi de a evidenţia importanţa,

drepturile, nevoile individului faţă de cele ale grupului. Colectivismul este

tendinţa opusă, de a pune pe primul plan importanţa, drepturile şi nevoile

grupului faţă de cele ale individului.

4. Conform lui G. Hofstede cele mai individualiste culturi sunt cele din SUA,

Australia, Marea Britanie, Canada, Olanda, Noua Zeelandă, Italia, Belgia,

Danemarca, Suedia iar cele mai colectiviste sunt culturile din Venezuela,

Columbia, Pakistan Peru, Taiwan, Thailanda, Singapore, Chile, Hong

Kong. De remarcat că o serie de culturi prezintă atât trăsături individualiste

cât şi colectiviste.

5. Distanţa puterii exprimă gradul în care puterea, prestigiul şi bogăţia sunt

distribuite într-o cultură.

6. G. Hofstede este precursorul studiilor despre distanţa puterii, pe care a

măsurat-o folosind Indexul Distanţei Puterii. Conform rezultatelor obţinute

de acesta, culturile cu cel mai înalt scor al distanţei puterii sunt : Filipine,

Mexic, Venezuela, India, Singapore, Brazilia, Hong Kong, Franţa şi

Columbia. Ţările cu cele mai scăzute scoruri ale distanţei puterii sunt

Austria, Israel, Danemarca, Noua Zeelandă, Irlanda, Suedia, Norvegia,

Finlanda, Elveţia şi Marea Britanie.

95

7. Variabila culturală „nesiguranţa” indică faptul că unele culturi valorizează

în mai mare măsură decât altele schimbarea şi ambiguitatea.

8. Culturile cele mai tolerante la nesiguranţă sunt, conform rezultatelor

cercetărilor lui Hofstede, cele nord-europene şi sud-asiatice, precum

Singapore, Danemarca, Suedia, Hong, Kong, Irlanda Marea Britanie,

Filipine, SUA, Canada, Noua Zeelandă. Printre primele 10 culturi care

manifestă intoleranţă la nesiguranţă se numără cele din Grecia, Portugalia,

Belgia, Japonia, Peru, Franţa, Chile, Spania, Argentina, Turcia.

9. „Teoria managementului nesiguranţei” a lui Gudykunst a încercat să

explice atitudinile şi comportamentele indivizilor legate de cei c străini de

cultura lor. Concluziile autorului sugerează, pe direcţia trasată de

Hofstede, că atunci când un grup manifestă o mai accentuată acceptare a

nesiguranţei, este cu atât mai mare toleranţa faţă de cei din alt grup sau

altă cultură.

10. Din perspectivă culturală, conceptul de gen desemnează atributele,

regulile, modelele de comportament, statusul ocupaţional, aspectele

nonverbale ale puterii pe care un grup le atribuie „masculinităţii” şi

„feminităţii”.

11. În culturile masculine regulile privitoare la gen sunt mai rigide şi sunt

valorizate trăsături ca puterea, competiţia, ambiţia. Conform lui Hofstede,

ţările cu cel mai ridicat procent al orientării spre masculinitate sunt

Japonia, Austria, Venezuela, Italia, Elveţia, Mexic, Irlanda Marea Britanie,

Germania, Filipine.

12. În culturile feminine regulile de gen sunt mai flexibile şi sunt valorizate

atribuite precum afecţiunea, compasiunea, emoţionalitatea. Studiile lui

Hofstede au evidenţiat că ţările cu cel mai mic procent al orientării

masculine, respectiv cu trăsături preponderent feminine sunt Suedia,

Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Chile, Portugalia, Thailanda şi

Peru.

13. Conform autoarei americane Joan Young Gregg, conceptul de „realitate”

este o experienţă de ordin interior, un sistem codificat privitor la percepţia

şi înţelegerea despre reprezentărilor fizice , care poate dobândi înţelesuri

diferite în funcţie de specificul unei culturi . Conceptul de „inteligenţă”

este de asemenea înţeles diferit în diferitele culturi, în funcţie de tipul de

96

gândire şi raţionament, de modalităţile specific culturale de însuşire a

cunoaşterii.

14. Etnocentrismul este o caracteristică a tuturor culturilor, tradiţionale sau

moderne şi desemnează o grilă prin care sunt percepute şi evaluate

culturile străine de cea proprie prin raportare la aceasta, considerată a fi

superioară. Alteritatea este atitudinea opusă etnocentrismului, prin care se

conştientizează şi se acceptă diferenţele culturale, fără a se face judecăţi de

valoare având ca termen de comparaţie propria cultură.

15. Prejudecăţile sunt modalităţi de evaluare preluate mecanic, care oferă un

sistem de explicaţii împărtăşite în cadrul unui grup social, naţional, etnic,

religios. Stereotipurile sunt în strânsă legătură cu prejudecăţile şi

desemnează acele generalizări învăţate, de obicei negative, în legătură cu

un grup şi care rămân fixate în minte şi sunt vehiculate de indivizi.

97

Date post:	04-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	madalina-buzduga
View:	5,538 times
Download:	14 times

COMUNICARE INTERCULTURALA pascu

Documents