Petrolul sau ţiţeiul – în mod justificat numit „aurul negru”, atât pentru calităţile sale cât şi pentru avantajele ce rezultă din prelucrarea sa – s-a numărat printr-o continuitate remarcabilă în ceea ce priveşte utilizarea lui în decursul istoriei, „apărând pretutindeni, universal şi multiplu, etern şi misterios”.1Neîndoielnic, petrolul nu a fost din totdeauna la fel de râvnit şi apreciat, ci de-abia în ultimii 100 de ani, s-a impus ca un produs extrem de căutat, ca un element al solului indispensabil bunei desfăşurări a vieţii economice moderne şi ca un important factor al politicii internaţionale, promovând, în consecinţă, dese conflicte internaţionale, diplomatice, economice şi chiar militare. Pe plan mondial, adevărata problemă a petrolului s-a ivit la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, adică atunci când s-a trecut la utilizarea pe scară tot mai largă a derivatelor obţinute din „aurul negru”. În decursul a numai câteva decenii, petrolul a devenit unul din elementele fundamentale ale vieţii economice moderne. El reprezintă, după unii specialişti în domeniu – „sângele economiei”, constituind, în epoca contemporană un „meniu de boltă pentru industrie, transport şi prima condiţie pentru apărarea naţională a statelor”. Petrolul a devenit „universal

1 Jaques de Launay, J.M. Charlier – „Istoria secretă a petrolului” ; Ed. Politică, 1989,

Bucureşti

4 COMPANII PETROLIERE MULTINAŢIONALE

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

şi internaţional”, toate ţările începând să-l caute frenetic în solul lor, deoarece el aduce independenţă economică şi multă bogăţie.2 Petrolul a reţinut, începând cu anul 1900, tot mai mult atenţia statelor producătoare şi neproducătoare ale preţiosului combustibil astfel încât, şi unele şi celelalte s-au arătat preocupate să-şi asigure cantităţile necesare unei bune dasfăşurări a vieţii lor economice, iar altele (SUA îndeosebi), s-au folosit de avantajul posedării unor bogate rezerve de ţiţei pentru a-şi extinde dominaţia economică şi, în consecinţă, dominaţia politică, în diverse zone de pe glob. În numai un secol, petrolul a devenit prima industrie a lumii. Astăzi se forează la adâncimi de peste 4000 de metri pe toată suprafaţa globului, până la cercul polar, se pompează, se rafinează, se tratează şi se transportă petrol. Cele mai mari vapoare din lume sunt petrolierele. În anul 1900, aurul negru asigura mai puţin de 4% din nevoile de energie ale întregii lumi. Azi, petrolul acoperă peste 50% din aceste nevoi, iar în ciuda unei scăderi a consumului, lumea arde încă, aproape 4 miliarde tone de produse petroliere, jumătate din acestea fiind furnizate doar de 8 companii. Totodată, opt din zece companii dintre cele mai bogate din lume sunt companii petroliere, iar, dintre acestea, patru sunt întreprinderi americane. În ultimele decenii au avut loc schimbări structurale în industria petrolului. Ca urmare a naţionalizării rezervelor de petrol în unele ţări membre ale OPEC, marile companii petroliere şi-au redirecţionat explorările şi investiţiile pentru dezvoltare devenind active îndeosebi în Marea Nordului şi America de Nord. Schimbările structurale nu s-au limitat doar la sectorul particular, ci au afectat şi sectorul public. Rolul lor a fost, de asemenea, afectat de modificările în concepţia politică. În cazul Marii Britanii, de

2 Jaques de Launay, J.M. Charlier – „Istoria secretă a petrolului”. Editura Politică, 1989,

Bucureşti

Companii petroliere multinaţionale exemplu, aceasta a dus la privatizarea companiilor British Gas şi British National Oil Company.

O caracteristică importantă a evoluţiilor în domeniul energiei este integrarea producţiei de ţiţei cu operaţiunile de rafinare şi marketing. Multe ţări în dezvoltare, exportatoare de petrol, au trecut la astfel de programe de integrare. Marile companii de petrol au ajuns la o integrare semnificativă. Exprimată prin raportul dintre capacitatea de rafinare şi producţia lichidă, integrarea se realizează, după un deceniu, pe companii, astfel (%): Saudi Aramco (Arabia Saudită) – 27, Pemex (Mexic) – 60, NIOC (Iran) – 26, INOC (Irak) – 30, Exxon (SUA) – 221, Royal Dutch Shell (Olanda-Anglia) – 233, PDVSA (Venezuela) – 76, numai rafinăriile interne. British Petroleum (Marea Britanie) 157, Chevron (SUA) – 201, Sonotrach (Algeria) – 43, Texaco (SUA) – 201, KPC (Kuwait) – 84, NNPC (Nigeria) – 25, Amoco (SUA) – 130, Mobil (SUA) – 265. Din aceste date rezultă că integrarea companiilor din ţările dezvoltate depăşeşte cu mult producţiile proprii (peste 100 %), pe când cele din ţările în dezvoltare sunt cu mult sub aceste producţii (sub 100%).3 Creşterea investiţiilor în exploatările şi producţia de petrol în ţările dezvoltate s-a datorat în mare parte companiilor naţionale de petrol din ţările Europei Occidentale şi companiilor particulare din Japonia. Concomitent, companiile petroliere tradiţionale din SUA şi Europa Occidentală şi-au reorientat investiţiile către prospecţiuni petroliere din ţările în dezvoltare exportatoare de petrol. Ele şi-au manifestat interesul pentru stabilirea de noi relaţii cu ţările care au înfăptuit anterior naţionalizarea resurselor de petrol. Strategia companiilor petroliere şi a guvernelor lor, este influenţată de diferitele percepţii şi estimări privind viitorul industriei petroliere în lume. Vechile companii petroliere recurg azi la fuziuni, consolidări şi concentrare pe activităţile principale, renunţând la operaţiunile nepetroliere

3 World Economic Survey, 2001, United Nations, New York, 2001

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

la care apelaseră în perioada preţurilor ridicate la petrol. Astfel, ele caută să-şi întărească rolul istoric, căutând noi aranjamente de cooperare cu ţările în dezvoltare exportatoare de petrol. În sens general nu se poate spune că există un cartel pe piaţa mondială a petrolului, ci mai bine spus o structură de oligopol, din care fac parte numeroase companii, dar doar câteva societăţi transnaţionale puternice, care pot influenţa piaţa şi mai ales preţul petrolului şi produselor petroliere prin deciziile adoptate de acestea.

4.1 Starea actuală şi perspective ale petrolului ca sursă de energie pe continentul Nord - American

Mizând pe o îmbunătăţire a raportului cerere/ofertă de ţiţei la nivel mondial datorită unei „răciri” simţitoare a economiei americane, rafinăriile din SUA au amânat, la începutul anului 2001, refacerea stocurilor de petrol, fiind grevate şi de cheltuielile de circa 90 de miliarde USD în investiţii de adaptare a tehnologiilor la noile cerinţe privind protecţia mediului înconjurător. Dar, atât aşteptările rafinăriilor, cât şi ale speculatorilor la termen au fost însă infirmate de evoluţia pieţei, ceea ce a declanşat lupta pentru refacerea stocurilor în condiţii de panică. Rezultatul a fost atingerea unui nou vârf al preţului petrolului pe piaţa mondială, de 34 USD /baril, la începutul lunii martie 2001. Agenţia Internaţională a Energiei, cu sediul la Paris, raportează că producţia mondială de petrol depăşeşte în medie cu 1,9 milioane barili consumul zilnic mondial. Cel mai îndrăgit argument al oficialilor OPEC este acela că turbulenţele de pe piaţa petrolieră nu au nici o legătură cu oferta, iar ei nu sunt responsabili pentru evoluţia preţului la pompă. Astfel, întărirea poziţiei pe piaţă a marilor companii petroliere prin

Companii petroliere multinaţionale fuziuni, le-a permis acestora să crească preţul benzinei la consumator cu 40% în ultimii doi ani, inclusiv prin dublarea ratei profitului la rafinare. Nu poate fi ignorat nici faptul că îngrijorările privind încălzirea atmosferei terestre vor deveni dintr-o problemă declarativă, o normă coercitivă, în primul rând pentru companiile petroliere multinaţionale. La sfârşitul anului 2000 a fost programată întâlnirea reprezentanţilor guvernamentali ai ţărilor dezvoltate, care au semnat în 1997, Protocolul de la Kyoto. Ţările participante s-au angajat să reducă pe toate căile emisiile de carbon care provoacă încălzirea globală. Noua reuniune şi-a propus să discute modul de punere în aplicare a protocolului prin înlocuirea produselor petroliere cu gaze naturale , care au o combustie mai completă şi deci mai curată. Din această cauză, pentru perioada 2000 - 2010 este de aşteptat o dublare a cererii de gaze naturale în comparaţie cu evoluţia cererii de petrol. În a doua jumătate a anului 2003, numărul contractelor de vânzare a proprietăţilor din sectorul energetic american va creşte, datorită perspectivelor optimiste privind majorarea preţurilor la energie şi a numărului de active scoase la vânzare de marile companii petroliere. Producătorul „Apache Corp”, un pion de dimensiuni reduse prezent în sectorul energetic al SUA, a realizat în prima parte a acestui an, achiziţii în valoare de 1,5 miliarde USD, iar seria de astfel de contracte poate continua în următoarele şase luni ale lui 2003. „Credem că marile firme vor renunţa la tot mai multe active de interes secundar, astfel că anticipăm noi achiziţii în cursul acestui an”, a declarat Steven Farris, directorul executiv al „Apache”.4 Strategia acestei firme reflectă o tendinţă generală remarcată în rândul rivalilor de talia sa, printre care se numără şi companiile americane „Unocal Corp.”, „Amerada Hess” şi „Marathon Oil Corp.”. Câmpurile petroliere care sunt exploatate de mai mult timp devin din ce în ce mai costisitoare întrucât zăcămintele sunt tot mai greu de extras şi

4 Jurnalul de Petrol şi gaze nr.8, august 2003

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

acest lucru prezintă o piedică pentru producătorii internaţionali care au nevoie de venituri ridicate. În schimb, companiile mai mici, abordează o strategie diferită şi consideră că pot obţine rezultate satisfăcătoare prin exploatarea unor astfel de zăcăminte. Cele mai importante firme din industria petrolului şi a gazelor naturale, cum ar fi „British Petroleum” (BP) sau grupul anglo – olandez „Royal Dutch/Shell”, au scos la vânzare, în 2003, zeci de active situate în America de Nord, Golful Mexic sau Marea Nordului. 4.1.1 Exxon – Mobil Este deja o idee general acceptată cum că industria petrolului s-a născut în Statele Unite (Pensylvania, 1859) şi că, Statele Unite, au fost, până curând, cel mai mare producător şi consumator şi centru de rafinare de petrol al lumii. Chiar şi astăzi, Statele Unite rămân cel mai mare consumator de petrol, dar au fost întrecute de Arabia Saudită în ceea ce priveşte producţia de petrol şi rafinarea acestuia. Chiar şi aşa, petroliştii americani, privesc industria petrolului ca pe o invenţie americană şi continuă să se exprime cu scepticism în ceea ce priveşte, pe de o parte, abilitatea oricărei alte naţiuni în a rezista cu succes în industria petrolului, şi, pe de altă parte, la posibilităţile de organizare şi de conducere a industriei de ţiţei în orice altă modalitate decât cea testată şi încercată deja de Statele Unite. În Texas, respectiv Houston, aproape 150.000 persoane lucrează în industria petrolului, în petrochimie şi comerţul cu petrol. În petrol se rulează anual o importantă cantitate de bani, Texas-ul ocupând din acest punct de vedere unul din primele locuri din lume. Texas este statul cu cea mai mare producţie de petrol din SUA. Produce 25% din petrolul rafinat şi deţine 50% din petrochimia întregii ţări

Companii petroliere multinaţionale (Ex: 80% din cauciucul sintetic provine din regiunea Houston). Pentru a asigura viitorul, rezervele Texas-ului sunt controlate în fiecare zi. Formată în urma unei fuziuni între două mari organizaţii, Exxon şi Mobil, compania Exxon - Mobil este un lider atât în domeniul petrochimiei, cât şi în ce al energiei. Structura companiei este construită pe un concept global, astfel încât să-i permită să concureze eficient în industria energetică pe plan mondial. Cele două entităţi care formează astăzi una dintre cele mai cunoscute companii petroliere din lume au fost iniţial două firme diferite, independente şi într-o continuă concurenţă. Atât Exxon, cât şi Mobil au influenţat decisiv, de nenumărate ori, industria energetică şi de exploatare a petrolului.

Istoria acestor firme ne întoarce în timp, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când industria americană prospera în numeroase sectoare de activitate – siderurgie, material rulant şi transporturi - ca să nu mai amintim de sistemul bancar. Tânăra industrie petrolieră americană s-a dezvoltat extrem de rapid, în special datorită cererii în continuă creştere pentru combustibil, lubrifianţi şi diferite alte produse petrochimice. În 1882, John D. Rockefeller, proprietarul a numeroase şi importante câmpuri petrolifere, a unit exploatările şi firmele pe care le deţinea, formând trustul Standard Oil. În acelaşi an au fost încorporate şi alte două importante companii de rafinare şi distribuţie a petrolului – Standard Oil Co. din New Jersey şi Standard Oil Co. din New York – de fapt, Jersey Standard şi respectiv Socony, cum erau cunoscute la acea vreme, predecesoarele fimelor Exxon şi Mobil. Deşi compania s-a extins dincolo de graniţele Americii, în Europa şi Asia, şi exportul de produse petroliere s-a intensificat, în 1911, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite a hotărât desfiinţarea trustului Standard Oil. Astfel, cele aproximativ 35 de companii membre ale Standard Oil s-au despărţit, dintre acestea remarcându-se Jersey Standard şi Socony, în special

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

după lansarea de către cea din urmă a mărcii Mobiloil (1920), a rezultat al creşterii continue a cererii pentru un nou produs petroliere – gazolina – pe fondul scăderii cererii pentru cherosen.

După dezmembrarea trustului Standard Oil, Jersey Standard şi Socony au devenit firme concurente, fiecare extinzându-şi activitatea de producţie şi distribuţie, la rafinare şi cercetare – prospectare, atât în interiorul graniţelor americane, dar mai ales în străinătate, în special în zona Asia – Pacific, Jersey Standard având exploatări în Indonezia şi mai apoi în Noua Zeelandă şi Africa de Est. În ciuda folosirii unor noi tehnologii, care sporeau substanţial randamentul producţiei de produse petroliere, ambele companii au avut de suferit în urma celui de al doilea război mondial, datorită distrugerii rafinăriilor din Europa şi Asia, pierderii a numeroase tancuri petroliere, plăţilor şi despăgubirilor neachitate de către forţele aliate. După război, Socony şi Jersey Standard şi-au revenit spectaculos, şi, prin folosirea unor tehnologii inovatoare şi extinderea pieţelor lor de desfacere în peste 100 de state, au revoluţionat petrochimia prin îmbunătăţirea produselor de bază şi lansarea unor noi derivate. Mobil Chemical Company, înfiinţată în 1960 şi Exxon Chemical Company, înfiinţată în 1965, produc şi comercializează o gamă largă de produse chimice: etilen glicol, polietilenă, polipropilenă, parafine, aditivi, catalizatori, elastomeri, solvenţi, răşini adezive, mase plastice. În 1955, Socony a devenit Socony Mobil Oil Company şi, din 1966, s-a numit Mobil Oil Corporation. Jersey Standard şi-a schimbat numele în Exxon Corporation în 1972. Exxon şi filialele sale au continuat însă, să folosească şi denumirea de Esso în unele ţări unde acest nume era mai cunoscut. În anii ’70, piaţa mondială a petrolului a fost zguduită de şocurile petroliere şi de revoluţia din Iran. Cele două evenimente au condus la

Companii petroliere multinaţionale creşterea preţului petrolului şi scăderea producţiei, dar, în acelaşi timp, s-au intensificat eforturile de redresare a situaţiei şi de descoperire şi dezvoltare a unor noi surse de energie. Exxon, Mobil şi alte numeroase companii de petrol şi-au intensificat prospectările în zone exterioare Orientului Mijlociu: Marea Nordului, Golful Mexic, Africa şi Asia. La începutul anilor ’80, petrolul era în exces, astfel încât preţul său a scăzut. În 1998, Exxon şi Mobil au semnat un acord definitiv de fuziune în urma căruia a luat naştere o nouă companie numită Exxon – Mobil Corporation, astăzi un nume binecunoscut într-o industrie în care competiţia este mereu acerbă – cea a petrolului şi a produselor petroliere. Valoarea de piaţă a companiei Exxon Mobil era de 289,92 miliarde USD în 2002, cu un profit de 17,7 miliarde USD.

Tabel nr.29 Exxon Mobil: Repere financiare (mld.USD)

2002 2001 2000 Încasări totale 231,8 212,8 204,5

Profit net 17,7 15,3 11,5 Ceheltuieli de

cercetare-dezvoltare 14,0 12,3 11,2

Sursa: Internet: www.exxonmobil.com

Exxon Mobil are actualmente importante exploatări de petrol şi gaze naturale pe întreg cuprinsul globului: în America de Nord (majoritatea rezervelor din această regiune sunt deţinute de Exxon Mobil) – Alaska, Golful Mexic cu exploatări submarine, regiunea central americană, ţărmul Californiei şi Canada; în America de Sud deţine exploatări şi rafinării în Bolivia, Argentina, Brazilia, Trinidad, Guyana, Venezuela; în Europa, este prezentă în Franţa, Germania, Italia, Olanda, Norvegia şi Marea Britanie, în special datorită potenţialului petrolifer extraordinar al Mării Nordului; în Africa, compania îşi desfăşoară activitatea în ţări precum Nigeria, Camerun, Ciad, Angola, Congo, Egipt; de asemenea, exploatări Exxon Mobil sunt şi în

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

Quatar, Abu Dhabi (92.000 barili/zi în 2002), Yemen (28.000 barili/zi în 2002), Arabia Saudită (negocieri cu autorităţile locale privind o viitoare extindere sunt în curs de desfăşurare), Kuwait, Kazakhstan (Tengiz), Azerbaidjan (120.000 barili/zi în 2002), Malaezia, Indonezia, Australia, Papua Noua Guinee.5 Din Alaska, spre exemplu, prin conductă se scot 1,5 milioane barili/zi. Nu se deţine controlul decât asupra a 20% din această cantitate, adică 300.000 barili. Rezerva este de 7 miliarde barili de petrol şi 36 trilioane picioare metri cubi de gaz, din care 20 % petrol şi 40 % gaz aparţin companiei Exxon.6 Gazul natural reprezintă pentru Exxon, în viitor, cca. 50 % din producţie. Există, de asemenea, planuri de cercetare în ceea ce priveşte petrolul extras din cărbune şi nisipuri asfaltice sau chiar din şisturi bituminoase (Canada, Venezuela), foarte costisitoare însă. Veniturile companiei sunt utilizate aproape în întregime pentru cercetări şi expansiune. Exxon – Mobil îşi are sediul central la New York şi reprezintă un grup format din 786.000 acţionari. Terminalul sistemului Logics permite urmărirea pe ecranul unui monitor a activităţii tuturor companiilor sale, extinse în 65 de ţări. Recent Exxon Mobil Corporation, cel mai mare grup petrolier din lume, a anunţat că profitul net aferent primului trimestru al anului 2003 s-a triplat faţă de perioada similară din 2002, ajungând la 7,04 miliarde USD, după ce preţul ţiţeiului şi al gazelor naturale a crescut semnificativ. Cifra raportată de Reuters echivalează cu un profit pe acţiune de 1,05 USD, faţă de cel de 30 de cenţi, din primele trei luni ale anului precedent. În acelaşi

5 Internet: www.exxonmobil.com 6 Internet: www.exxonmobil.com

Companii petroliere multinaţionale timp, veniturile companiei au crescut de la 43,39 miliarde USD la 63,78 miliarde USD.7 În primele trei luni ale anului 2003, temerile privind consecinţele războiului din Irak, ale grevei naţionale din Venezuela şi ale conflictelor civile din Nigeria – trei dintre cei mai importanţi exportatori de petrol din lume – au determinat scumpirea barilului de petrol cu până la 57%. De asemenea, preţul gazelor naturale s-a dublat, investitorii anticipând diminuarea resurselor acumulate şi o criză a livrărilor pe plan internaţional. În luna iunie 2003, autorităţile din Arabia Saudită au anulat un proiect de investiţii în valoare de 15 miliarde USD, prin care un consorţiu condus de cel mai mare grup petrolier din lume „Exxon Mobil”, ar fi obţinut acces la câmpurile de gaze naturale din acest stat. „Arabia Saudită declară nul proiectul privind exploatarea câmpului South Ghawar, care ar fi trebuit să fie coordonat de compania americană Exxon”, a declarat un reprezentant al industriei saudite de profil. Ministerul petrolului din Arabia Saudită s-a angajat să renunţe la parteneriatele cu companiile multinaţionale interesate de rezervele Arabiei Saudite, dacă acestea nu vor accepta condiţiile comerciale impuse de autorităţile saudite.8 Printre companiile interesate de acest proiect se numără şi grupul anglo-olandez „Royal Dutch/Shell”, „British Petroleum” şi „Conoco Phillips”. 4.1.2 ChevronTexaco Corporation Chevron Texaco Corporation se numără printre cele mai mari şi mai competitive societăţi transnaţionale de petrol. Având sediul central la San Ramon, compania este implicată în industria de extracţie, prelucrare şi

7 Internet: www.oilromania.ro 8 Internet: www.oilromania.ro

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

distribuţie a petrolului şi gazelor naturale, dar şi în industria petrochimică şi energetică. Corporaţia îşi are rădăcinile în descoperirea unui zăcământ de petrol la Pico Canyon, la nord de Los Angeles, în 1879, eveniment ce a dus la formarea unei noi companii americane de petrol : The Pacific Oil Company. Pe de altă parte, în 1901, ia fiinţă The Texas Fuel Company, o mică societate cu sediul la Beaumont, Texas. Aceste două modeste companii sunt predecesoarele marilor Chevron Corporation şi Texaco Inc., societăţi bine cunoscute în întreaga lume datorită rolului important pe care l-au jucat pe piaţa internaţională a petrolului. Fuziunea celor două companii s-a produs pe data de 9 octombrie 2001. Corporaţia ChevronTexaco operează în peste 180 de ţări, având aproximativ 53.000 de angajaţi. Deţine rezerve de 11,9 miliarde barili de petrol şi are o producţie zilnică de 2,6 milioane de barili. Cu o capacitate de rafinare de peste 2,3 milioane barili/zi, reţeaua de comercializare a petrolului şi produselor derivate, numără circa 24.000 de reprezentanţe şi filiale în toată lumea.9 De asemenea, ChevronTexaco cooperează la realizarea unor proiecte importante în ceea ce priveşte descoperirea unor noi zăcăminte de petrol şi gaze naturale, dezvoltarea unor noi tehnologii de rafinare şi prelucrare a petrolului, mai economice şi mai puţin poluante, folosirea pe scară largă şi cu costuri reduse a noilor surse de energie, în special a hidrogenului. Pe lângă cele 23 de rafinării deţinute, corporaţia şi-a extins domeniul de activitate şi în industria chimică, fiind acţionară la Chevron Phillips Chemical Corporation. ChevronTexaco îşi desfăşoară activitatea în numeroase regiuni ale lumii, fiind principalul investitor american în zona subsahariană, cu o producţie de 320.000 barili/zi, zona Asia – Pacific, unde activează în peste 28 de ţări, EurAsia, fiind prezentă în 14 ţări ale acestei zone, cea mai 9 Internet: www.chevron_texaco.us

Companii petroliere multinaţionale importantă investiţie fiind cea din Kazakhstan, de la Tenghiz. În Europa, ChevronTexaco deţine rafinării în Ţara Galilor şi Olanda, unde este prelucrat petrolul exploatat din Marea Nordului, comercializând produse petroliere în peste 30 de ţări europene. În America Latină şi Zona Caraibelor activează în Brazilia, Venezuela, Argentina, Columbia şi alte 39 de mici state, iar în Orientul Mijlociu, unde cele două societăţi-mamă au fost printre principalii investitori în anii ’30, deţine fabrici de produse petrochimice, rafinării şi exploatări în Arabia Saudită, Kuwait, Bahrein şi Qatar. În America de Nord, ChevronTexaco şi-a estins activitatea în peste 28 de state, inclusiv British Columbia din Canada, având peste 8000 de benzinării, ce comercializează combustibili şi produse derivate provenind de la cele 700 de zăcăminte exploatate în California, Texas şi Golful Mexic.

4.2 Companii petroliere renumite pe continentul european

4.2.1 Royal Dutch Shell Grupul anglo-olandez Royal Dutch Shell constituie un competitor serios şi de temut pentru companiile americane de petrol, la nivel mondial, Shell, fiind singura companie străină cu o contribuţie semnificativă la dezvoltarea petrolului chiar şi în SUA. Shell a avut interese americane sporite pentru o foarte lungă perioadă de timp, o parte a acţionarilor aparţinând SUA. Componenta americană a grupului internaţional a devenit acum atât de extinsă, încât contribuie cu aproximativ o treime la profiturile companiei. Shell este un nume cunoscut în întreaga lume atât ca furnizori de combustibili şi lubrifianţi, dar şi ca o companie ce realizează cercetări şi prospectări pe uscat şi pe apă, pentru a găsi noi zăcăminte de petrol şi gaze naturale, prelucrează şi distribuie gaze naturale, fabrică o gamă largă de

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

produse chimice şi, în acelaşi timp, desfăşoară activităţi de cercetare şi inovare în domeniul noilor surse de energie: energia solară, geotermală, forţa vântului. Grupul Royal Dutch Shell operează în peste 145 de ţări şi are aproximativ 135.000 angajaţi în întreaga lume. Prin asocierea practică a unui mini-magazin ce comercializează o gamă largă de produse, de la accesorii auto până la produse alimentare la fiecare staţie de alimentare cu carburant, Shell s-a implicat şi în comerţul cu amănuntul, reţeaua de magazine astfel formată depăşind de două ori pe cea a Mc’Donalds. Istoria grupului Royal Dutch Shell începe la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. În 1833, Marcus Samuel deschide în Londra un magazin ce vindea cochilii de scoici (engl. ”shell” = scoică) şlefuite şi prelucrate cu multă măiestrie. Afacerea devine prosperă şi, cu ocazia unei excursii pe ţărmul Mării Caspice, fiul său întrevede oportunităţile exportului de petrol pentru iluminat şi gătit în Orientul Îndepărtat. Astfel, în 1892, concesionează un tanc petrolier cu ajutorul căruia exportă 4000 barili de petrol rusesc în Singapore şi Bangkok. Între timp, ia naştere compania Royal Dutch în Olanda pentru a exploata câmpurile petroliere din Asia, deţinând, până în 1896, o flotă numeroasă pentru a concura compania britanică. Royal Dutch Shell este denumirea care a luat naştere în urma asocierii, în 1907, într-un holding format din compania olandeză Royal Dutch şi cea engleză Shell Transport & Trading Co. După fuziune, grupul s-a extins prin importante achiziţii în Europa, Africa şi cele două Americi. Deşi a fost afectată într-o mare măsură de cele două războaie mondiale, multe fabrici şi rafinării fiind distruse sau confiscate, compania a reuşit să se menţină pe piaţa petrolului, reuşind chiar să intre cu succes şi pe piaţa nord – americană. Între anii 1950 – 1960, producţia şi vânzările firmei au crescut în aşa măsură încât Shell furniza 1/7 din producţia mondială de petrol, în

Companii petroliere multinaţionale timp ce creştea şi cererea pentru gaze naturale – o nouă sursă de energie pentru acea perioadă. Crizele petroliere din anii ’70 au afectat şi grupul Shell datorită creşterii preţului ţiţeiului şi reducerii ofertei de petrol nerafinat, în ciuda descoperirii unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale în zăcăminte situate în Marea Nordului.

Spre sfârşitul anilor ’80, 15% din producţia de energie a Europei era asigurată de folosirea gazelor naturale, jumătate din această cantitate fiind furnizată de grupul Shell, care se reorientează şi spre producţia de gaze lichefiate, fiind pionieri în acest domeniu, dar şi prelucrarea metalelor şi obţinerea oţelului. În acelaşi timp, compania a dezvoltat şi aplicat tehnologii de producţie noi, obţinând o serie de produse care au revoluţionat industria petrolului, a gazelor naturale , dar şi pe cea chimică. Carburanţii şi lubrifianţii produşi azi de Shell sunt testaţi în cele mai riguroase condiţii, fiind folosiţi de firma Ferrari pentru monoposturile din Formula 1. De asemenea, produsele derivate din petrol sunt puţin poluante şi economice, fiind obţinute în urma unui lung proces de rafinare şi prelucrare.

Tabel nr.30 Royal Dutch Shell: Rezultate financiare (milioane USD)

Trimestrul I / 2003 2002 Profit net 5331 2262 Venit net 10336 7969

Venituri din exploatare şi producţie 3042 1570 Venituri din vânzare produse derivate 1195 585

Venituri din produse chimice 15 75 Cheltuieli de vânzare şi distribuţie 3023 3611 Cheltuieli de cercetare – dezvoltare 380 486

Producţia de gaze naturale (mil.m.c./zi) 10636 10456 Producţia de petrol (mii barili/zi) 2407 2199

Sursa: Internet: www.shell.com

În ultimii ani, Grupul Royal Dutch Shell a investit foarte mult în operaţiuni de cercetare şi prospectare în peste 40 de ţări, angajând şi peste

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

20.000 de lucrători. De asemenea, compania este interesată şi a sprijinit chiar şi dezvolatarea unui nou tip de comerţ – e-commerce via Internet – fiind totodată conştientă de faptul că pe o piaţă cu o concurenţă acerbă şi unde preţurile fluctuează constant, cum este cea a petrolului, inovaţia şi aplicarea noilor tehnologii sunt singurele mijloace prin care se pot îmbunătăţi performanţele în ceea ce priveşte producţia, costurile, siguranţa şi impactul asupra mediului înconjurător. Compania Shell este, după cum am mai subliniat, formată în urma acordului de asociere a două bine cunoscute companii de petrol, şi anume Royal Dutch Petroleum Company şi Shell Transport & Trading Company. Cele două companii sunt astfel acţionare ale Grupului Royal Dutch Shell, de la care primesc dividende ca oricare alt membru al unei asociaţii. Fiecare firmă, la rândul ei, are acţionari: Royal Dutch Petroleum Company are în jur de 740.000 de acţionari, în timp ce Shell Transport & Trading Company are 250.000 de salariaţi. Repartiţia este de 60% partea olandeză şi 40 % partea engleză, asocierea fiind reală. Toate serviciile se găsesc la ambele sedii (Londra şi Haga), cu câteva excepţii: serviciile comerciale şi de dezvoltare ale grupului Shell sunt centralizate la Londra. Royal Dutch au mai mult o activitate internaţională şi acţionarii sunt un sfert în Olanda, o cincime în Elveţia, o zecime în Franţa, în timp ce 90 % din acţionarii companiei Shell se află în Marea Britanie. În ceea ce priveşte managementul societăţii transnaţionale Royal Dutch Shell, acesta este descentralizat şi atribuie o largă independenţă filialelor. Societatea a adoptat, încă de la început o structură bicefală de organizare, având în frunte două societăţi – mamă, de naţionalităţi diferite. Societăţile membre ale grupului (societăţi operaţionale specializate şi societăţi de servicii) sunt controlate indirect prin intermediul a două societăţi holding: Shell Petroleum N.V., cu sediul la Haga, şi The Shell Petroleum Company Ltd., cu sediul la Londra. Rolul holding-urilor constă în mobilizarea capitalului şi în analiza rezultatelor financiare obţinute de către societăţile operaţionale. Rolul acestora din urmă este de exploatare, producţie, transport şi vânzare. Companiile operaţionale sunt autonome, într-o măsură mai mare sau mai mică, în raport direct cu talia lor. Oricum însă, fiecare companie este responsabilă de elaborarea unui plan care să se refere la toate activităţile pe care le desfăşoară într-o anumită ţară; în

Companii petroliere multinaţionale legătură cu acest aspect, în faţa grupului se pune o problemă esenţială: aceea a corelării strategiei şi politicii societăţilor operaţionale cu cele globale ale grupului. Royal Dutch Shell s-a alăturat principalilor săi concurenţi şi a anunţat, pentru primele trei luni ale anului 2003, un profit record, datorat îndeosebi creşterii preţurilor la ţiţei. Profitul net al celui de al doilea grup petrolier mondial, ajustat pentru a reflecta costul actual al aprovizionării şi alte elemente excepţionale, a avansat cu 96% faţă de primul trimestru din 2002, ajungând la 3,914 miliarde USD. Rezultatul a depăşit estimările analiştilor şi este cel mai ridicat profit înregistrat vreodată de Shell. La calculul său nu s-a ţăinut cont de un câştig de 1,7 miliarde de USD obţinut din vânzarea participaţiei de 14,75 % la capitalul distribuitorului de gaze „Ruhrgas” către grupul german „E.ON”. Shell a mai obţinut şi o creştere de 6 % a producţiei de petrol şi gaze în primul trimestru 2003, la 4,2 milioane de barili/zi.10 4.2.2 British Petroleum (BP) British Petroleum (BP) este o companie holding, una dintre cele mai mari firme mondiale producătoare de petrol şi produse petrochimice. Principalele activităţi desfăşurate de BP sunt în domeniul explorării şi producţiei de petrol şi gaze naturale, rafinării, prelucrării, distribuţiei, transportului şi vânzării ţiţeiului, fabricării unei largi game de produse petrochimice. BP îşi desfăşoară activitatea în numeroase regiuni din Europa, Asia, Australia şi cele două Americi. Originile societăţii BP datează din mai 1901, când William Knox D’Arcy, un nobil englez, obţine de la guvernul Persiei (actualul Iran) concesiunea de explorare şi exploatare a resurselor petroliere ale ţării, cu excepţia a cinci provincii nordice, aflate la graniţa cu Rusia. În acest sens, D’Arcy un bine cunoscut inginer, George Reynolds, pentru a organiza activităţile de explorare şi exploatare a petrolului persan. În ciuda fondurilor generoase alocate de D’Arcy în acest scop, inginerul nu a reuşit să descopere zăcăminte exploatabile în cantităţi industriale, datorită condiţiilor 10 Internet: www.shell.com

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

climatice, a terenului dificil, a lipsei unei infrastructuri dezvoltate , a forţei de muncă necalificată şi nepregătită pentru astfel de activităţi. Situaţia s-a agravat când firma lui D’Arcy începuse să devină falimentară, dar salvarea a venit în 1905, când Burmah Oil Company – companie a statului persan – a finanţat continuarea lucrărilor de prospectare. Rezultatele nu s-au lăsat foarte mult aşteptate, astfel că, în mai 1908, Reynolds a descoperit un zăcământ bogat la Masjid-I-Suleiman, în vestul Persiei, prima exploatare industrială de petrol din Orientul Mijlociu. În 1909 ia fiinţă Anglo – Persian Oil Company, în cadrul căreia, 97% din capital aparţinea lui Burmah Oil Co., iar restul directorului executiv al firmei engleze. Dispunând de manageri iscusiţi, compania a devenit în scurt timp un competitor serios pentru Shell Transport & Trading, mai ales după atragerea ca partener asociat a statului englez, cu care a încheiat un acord în 1914, după lungi negocieri decise, în cele din urmă, de izbucnirea primului război mondial. Astfel, Anglo – Persian Oil devenea furnizoarea de combustibil a armatei engleze, iar guvernul britanic injecta un capital de 2 milioane lire sterline, devenind acţionar majoritar. Deşi guvernul s-a angajat să nu intervină în politicile comerciale ale companiei, deţinerea pachetului majoritar de acţiuni a influenţat în mod decisiv adoptarea unor obiective majore şi, dce aceea, cu timpul, guvernul britanic a renunţat treptat la acţiunile deţinute, astfel că, în 1987, statul englez nu mai era deloc acţionar al BP. Deşi şi-a început activitatea exploatând petrol în Orientul Mijlociu, în special în Iran, BP şi-a extins activitatea şi în Marea Britanie, în special în Scoţia şi Ţara Galilor, Franţa, Australia, Canada, Papua Noua Guinee, America de Sud, Africa. De asemenea, au fost modernizate şi extinse şi exploatările din Iran şi Irak, iar, în 1935, Anglo – Persian Oil devine Anglo – Iranian Oil Company. După cel de al doilea război mondial, profiturile companiei au crescut vertiginos datorită cererii crescânde de petrol şi produse petroliere favorizată de procesul de reconstrucţie al Europei. Concomitent, Anglo – Iranian Oil îşi fundamentează şi dezvoltă şi ramura petrochimică, menţinând Iranul, pentru mulţi ani, în fruntea ierarhiei statelor producătoare de petrol din Orientul Mijlociu.

Companii petroliere multinaţionale În timp ce compania îşi extindea activitatea în alte colţuri ale lumii, în 1951, guvernul iranian a adoptat politica de naţionalizare a bunurilor străine, privându-i astfel pe britanici de una dintre cele mai valoroase investiţii de peste hotare. Naţionalizarea a condus la o criză internaţională, în negocierile ulterioare fiind implicate şi guvernele Statelor Unite şi Marii Britanii. Abia după trei ani de negocieri intense, criza a fost rezolvată prin formarea unui consorţiu de companii petroliere care, cu acordul guvernului iranian, au reuşit să reînvie industria petrolului din Iran în anul 1954. Anglo – Iranian Oil, devenită The British Petroleum Company în 1954, deţinea 40 & din acest consorţiu. Naţionalizarea câmpurilor petroliere din Iran a obligat compania BP să se orienteze spre descoperirea altor zone cu potenţial şi dezvoltarea exploatărilor deja existente în zone exterioare Iranului. Notabile în acest sens au fost investiţiile efectuate în Irak şi Kuwait, apoi descoperirea, în 1965, a unor zăcăminte situate în Marea Nordului, în apele teritoriale britanice, cât şi a celor din Alaska de la Prudhoe Bay. În acest sens, BP a semnat în 1969, un acord cu Standard Oil Company din Ohio, prin care, acesta din urmă, exploata pentru BP petrolul din Alaska, compania britanică devenind posesoarea a 25% din capitalul social al firmei americane. În anii marilor crize petroliere, BP a suferit numeroase lovituri datorită crizei mondiale, creşterii preţurilor ţiţeiului, scăderii vertiginoase a vânzărilor, revoluţiei din Iran, pierderii prin naţionalizare a posesiunilor din Nigeria. Cu toate acestea, BP a avut capacitatea ca în câţiva ani să refacă un veritabil imperiu în Marea Nordului, Alaska, Insulele Britanice Shetland, în care şi-a plasat, cu un deosebit simţ de orientare, despăgubirile obţinute în urma exproprierii. Cele 2 milioane de barili/zi, exploatate în Marea Nordului, ceea ce înseamnă jumătate din întreaga producţie a sectorului englez din Marea Nordului şi două treimi din consumul Marii Britanii, sunt transportate prin 2 conducte submarine spre ţărm. Terminalele din Marea Nordului posedă rezervoare pentru 7 zile de producţie, în cazul în care condiţiile meteorologice nefavorabile împiedică acostarea navelor. În sectorul englez din Marea Nordului, cu ajutorul celor aproximativ 30 de platforme din oţel şi beton, se extrage petrol din 18 zăcăminte. Cea mai mare platformă aflată la suprafaţa zăcământului Ninian, este o structură

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

de beton de 600.000 tone. Platformele care furnizează petrol se află la jumătatea distanţei dintre Norvegia şi Marea Britanie şi produc cca. 2 milioane barili/zi, adică 100 milioane tone/an. Se estimează că rezervele din Marea Nordului sunt de ordinul a 1,5 miliarde tone, fără probleme pentru următorii 20 de ani. Actualmente, BP deţine exploatări, fabrici şi rafinării şi în Africa de Sud, Indonezia, Australia, Noua Guinee, ţările fostei URSS, Norvegia, Columbia, Abu Dhabi, Golful Mexic.

British Petroleum : Exploatări şi Producţie

4.2.3 MOL şi OMV

Pe piaţa petrolieră central europeană, contează din ce în ce mai mult două companii: Mol – Ungaria şi OMV – Austria. Europa de Est nu va fi ocolită de procesul de globalizare. Constituirea unei singure companii petroliere pentru această regiune, prin absorbţia celor naţionale, se va dovedi cea mai rentabilă variantă. Compania petrolieră poloneză Polski Koncern Naftowy Orlen S.A. (PKN) şi grupul ungar MOL anunţau demararea unor

Companii petroliere multinaţionale negocieri pe baza unui acord de exclusivitate, împreună cu Nafta Polska, negocieri având ca scop realizarea unor tranzacţii încrucişate. Prin finalizarea acestor tranzacţii, MOL ar achiziţiona pachetul de 17,58 % din acţiunile PKN, deţinut în prezent de Nafta Polska, urmând ca în viitorul apropiat PKN să cumpere la rândul său acţiuni la compania petrolieră maghiară. Practic, această mişcare ar reprezenta pentru compania ungară un al doilea pas făcut de ea pentru constituirea celui mai mare grup petrolier regional din Europa Centrală. Primul pas făcut a fost pe 31 martie 2001, când MOL a achiziţionat 36 % din compania petrolieră slovacă Slovnaft, contra sumei de 262 milioane USD. Achiziţia slovacă a firmei MOL a avut loc în scopul eliminării unui important competitor al firmei ungare de pe pieţele Cehiei, Slovaciei şi de pe cea a Ungariei, unde Slovnaft constituia principalul adversar, în termeni de vânzări, pentru MOL. Compania petrolieră ungară a mai avut o serie de motive pentru a cumpăra Slovnaft. Dacă aceasta din urmă ar fi fost achiziţionată de rivalii săi direcţi, firma austriacă OMV sau cea poloneză PKN, acest fapt i-ar fi creat ulterior multe probleme. Cu OMV dominând piaţa slovacă şi cu o bună poziţie a acesteia de a intra pe piaţa poloneză (rafinăriile Slovnaft fiind mult mai apropiate de consumatorii din sudul Poloniei decât cele ale PKN) şi pe cea ungară, dezvoltarea MOL ar fi fost pur şi simplu sufocată, şi însăşi supravieţuirea companiei pe termen mediu ar fi fost ameninţată. Paşii făcuţi de MOL pentru a deveni un jucător important pe piaţa central – est – europeană, prin cumpărarea Slovnaft, a avut drept consecinţe şi reducerea cheltuielilor şi păstrarea unei cote cât mai mari din pieţele ungară şi slovacă, în condiţiile în care un raport realizat în anul 2000, estima că prin pierderea poziţiei monopoliste, ca urmare a condiţiilor impuse de aderarea la UE, cele două firme ar fi ajuns ca în 10 ani să controleze doar aproximativ 30 % din pieţele locale pe care acţionează acum. În prezent, ambele companii contabilizează aproximativ 70% din vânzările maghiare şi slovace de produse petroliere, iar rafinăriile lor se completează foarte bine atât din punctul de vedere al gamei de produse fabricate, cât şi din punct de vedere geografic. Compania ungară MOL, din industria petrolului şi a gazelor naturale, a semnat, în luna iulie 2003, un acord cu rivalul „Iukos”, în baza căruia, grupul din Rusia îi va livra anual 7,2 milioane tone de ţiţei, în

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

următorii zece ani. Valoarea tranzacţiei ar putea depăşi 10 miliarde USD, la un preţ estimativ de 20 USD/baril, costul estimativ luând în calcul valoarea petrolului pe pieţele internaţionale, precum şi calitatea ţiţeiului. Acordul va acoperi pe termen lung necesarul de materie primă utilizată de rafinăriile MOL din Ungaria, precum şi de cele ale companiei slovace „Slovnaft”, la care MOL deţine, după cum am mai subliniat, 70 % din acţiuni. Livrările „Iukos” vor acoperi 55 % din capacitatea rafinăriilor autohtone, respectiv 60 % din cea a rafinăriilor slovace. În prezent, „Iukos” asigură aproape 60 % din materia primă utilizată de partenerul ungar. Acordul va intra în vigoare la începutul anului 2004 şi va înlocui un contract pe trei ani care va expira la finele lui 2003, în baza căruia „Iukos” a livrat MOL câte 2,4 milioane de tone de ţiţei pe an. OMV, cea mai mare companie străină din domeniul petrolier din regiune şi principalul concurent al lui MOL în zona Europei Centrale, este firma cu cea mai mare capitalizare bursieră de la Bursa de Valori din Viena (2,23 miliarde Euro), cu vânzări totale de 7,45 miliarde Euro la un număr de 5,575 salariaţi. Jumătate din vânzările cu amănuntul ale companiei austriece provin în prezent din exteriorul Austriei, mai precis din ţările Europei Centrale şi de Est, unde aceasta este prezentă. În multe privinţe însă, OMV se aseamănă cu MOL. Ea a fost deţinută în totalitate, până de curând de către stat (chiar şi acum acesta este proprietarul a 36% din acţiunile OMV, iar împreună cu un investitor strategic din Abu Dhabi deţine majoritatea), a fost supusă în ultimii ani unui program de restructurare şi modernizare a capacităţilor sale de producţie şi, bineînţeles, este la fel de ambiţioasă ca şi MOL de a-şi găsi parteneri în regiune, fiind mult prea mică pentru a-şi putea asigura supravieţuirea pe termen mediu, în condiţiile în care piaţa austriacă a produselor petroliere, spre deosebire de cele central şi est-europene, se află pe un trend descendent. Punctele forte ale austriecilor, în momentul de faţă, sunt deţinerea celei mai întinse reţele de benzinării, comparativ cu orice alt jucător din regiune, şi eficienţa mult mai mare a companiei (are doar ¾ din numărul de lucrători pe care îi are MOL, care, la rândul ei, este una din cele mai eficiente companii din zona Europei Centrale şi de Est).

Companii petroliere multinaţionale OMV a primit aprobarea autorităţilor anti-trust din Ungaria şi Slovacia pentru preluarea unui lanţ de 66 de benzinării „Aral” care fac obiectul unui acord încheiat cu „British Petroleum” în luna februarie 2003.11 Grupul a preluat 55 de staţii de alimentare de pe teritoriul Ungariei, tranzacţie prin care şi-a extins cota de piaţă de la 11% la 16%. Restul de 11 benzinării localizate în Slovacia au ajutat compania să îşi majoreze controlul pe piaţa locală de la 13% la 16%. În prezent, OMV operează 167 de staţii de alimentare în Ungaria şi alte 80 în Slovacia. Unităţile de distribuţie ungare achiziţionate recent au raportat în 2002 un volum record de vânzări, de 180 de milioane de litri carburanţi, echivalând cu 3,3 milioane de litri pe fiecare benzinărie. În acest fel, staţiile de distribuţie respective au depăşit media anuală naţională de 2,1 milioane de litri. 4.2.4 Companii petroliere ruseşti: „LUKOIL” şi „IUKOS” LukOil este cea mai mare companie rusească de petrol ce activează în 60 de regiuni ale Rusiei şi 30 de ţări ale lumii. Are 3.950 de staţii de petrol ale în care lucrează peste 150.000 de angajaţi. Prin LukOil se asigură 20% din producţia de petrol brut a Rusiei şi mai mult de 18 % din producţia de petrol rafinat al acestei ţări.12 Este foarte dificil şi foarte costisitor pentru ca o companie străină, cum ar fi LukOil, să devină cap de listă pentru tranzacţiile americane. Dar, dacă economia Rusiei continuă să aibă un ritm susţinut de creştere, iar companiile ruseşti devin mult mai transparente, dorinţa americanilor de a deţine propriile acţiuni în cadrul firmelor ruseşti de petrol va fi irealizabilă datorită costurilor justificate ridicate practicate. Dacă se face o divizare a capitalizării curente a LukOil cu rezervele sale existente, costul unui baril de petrol ar fi între 1-2 USD. Cu alte cuvinte, compania şi-ar putea dubla propriul capital bazându-se numai pe propriile sale rezerve. Dacă se realizează o divizare a capitalizării curente a LukOil cu propria sa producţie atunci cifra se ridică la 25-30 USD/baril. În

11 Budapest Business Journal, aprilie 2003 12 Internet: www.lukoil.com

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

cazul lui Exxon Mobil (leader în lume în acest sector), cifra se ridică la 150 USD/baril, iar în cazul lui ChevronTexaco 60 USD/baril. LukOil are un portofoliu extraordinar în ceea ce priveşte proiectele sale internaţionale în Kazakhstan, Azerbaidjan, Egipt şi Columbia. Toate sunt localizate în zone cu rezerve de gaz şi petrol abundente şi toate sunt în regiuni în care LukOil beneficiază de o bună înţelegere a sistemului său politic şi comercial practicat. Unul din proiecte este şi acela al exportului de petrol brut şi gaze naturale lichefiate de la terminalele zonei arctice către pieţele internaţionale din America de Nord. Bineînţeles, aceste viitoare proiecte vor demonstra pe termen lung potenţialul ridicat la scară internaţională al companiei LukOil , dar şi viziunea clară a propriului său management. Rusia este, posibil, cea mai mare producătoare de petrol a lumii, ceea ce înseamnă că firmele ruseşti au un enorm potenţial intelectual şi rezerve enorme de energie. Problema majoră care se pune este aceea că sectorul rusesc energetic necesită bani şi investiţii. LukOil va avea un viitor luminos odată cu dezvoltarea şi extinderea sa pe piaţa americană de petrol şi energie. Într-o primă etapă, LukOil este implicată direct în proiectul Murmansk privind exportul de petrol brut în SUA şi pe coasta de est a Canadei, iar în al doilea rând, transportul combustibilului pare a fi foare atractiv, deoarece distanţa Murmansk - New York este mai mică decât jumătate din distanţa Arabia Saudită – New York. Acesta este doar unul din exemplele privind colaborarea viitoare ruso-americană, şi este evident că exportul prin terminalul Murmansk va oferi companiei LukOil un avantaj economic enorm privind furnizarea de petrol brut din Orientul Mijlociu. Totodată, LukOil, practică un intensiv comerţ cu amănuntul în SUA, prin Getty Oil, care este aprovizionată cu produse rafinate, exportate direct, de la terminalul de lângă St. Petersburg, ceea ce conferă o bună oportunitate pentru compania LukOil în a-şi testa profitabilitatea pe piaţa nord-americană. Rafinăria americană „Tesoro” este primul importator de petrol rusesc de pe coasta de vest a Statelor Unite, inaugurând, în acest fel, o nouă piaţă de desfacere. Deşi durata livrărilor este de aproape 45 de zile, compania americană a anticipat că regiunea Munţilor Urali va deveni o sursă importantă de import, dacă sistemul de transport se va dovedi economic.

Companii petroliere multinaţionale De aproape un deceniu, Conoco şi LukOil au relaţii de colaborare foarte apropiate. De asemenea, până în 2007, grupul petrolier rus LukOil a anunţat că are în plan deschiderea a aproximativ 50 de benzinării în Polonia, fie prin achiziţionarea unora existente, fie prin construirea de noi unităţi sau chiar prin franchiză, chiar dacă nu participă direct la privatizarea sectorului de distribuţie a combustibililor din statul central-european. În acest sens, LukOil continuă să fie interesat de cumpărarea celei de a doua mari rafinării din Polonia, „Rafineria Gdanska”, chiar dacă a fost exclus din consorţiul care poartă negocieri de achiziţie cu Trezoreria poloneză.13 Iukos , al doilea mare grup petrolier din Rusia, a anunţat, la finele lui 2002, o creştere imensă a exporturilor de ţiţei şi produse rafinate, subliniind că transportul feroviar şi cel riveran i-au permis să evite blocajele din reţeaua internă de conducte petroliere. Iukos, una din firmele cu cea mai rapidă expansiune din Rusia, şi-a majorat producţia cu 19,3% în 2002, însă exporturile sale de ţiţei au avansat cu 31,1 % , iar livrările de produse petroliere s-au mărit cu 12,4% în raport cu anul 2001. Iukos a realizat, în primele trei luni ale anului 2003, vânzări de 3,898 miliarde USD, superioare cu 94% celor din trimestrul întâi al anului 2002, şi un profit net de 1,267 miliarde de USD, faţă de 462 milioane USD anul trecut. Acesta a fost rezultatul unui control strict al costurilor, majorării volumului de vânzări şi conjuncturii favorabile în ceea ce priveşte preţurile din primul semestru al anului 2003, care i-au permis companiei Iukos să înregistreze o creştere puternică a profitului net în comparaţie cu perioada corespunzătoare din 2002.14 Expansiunea vânzărilor şi a altor venituri operaţionale la 3,89 miliarde USD a rezultat din majorarea volumului producţiei şi a preţurilor interne şi internaţionale, ale căror niveluri excepţional de ridicate s-au justificat prin situaţia din Irak şi întreruperea livrărilor de petrol din Venezuela şi Nigeria. Totodată, compania a mai consemnat, în primul trimestru din 2003, şi un profit operaţional înaintea cheltuielilor cu amortizarea de 1,664 miliarde USD, comparativ cu 677 milioane USD în perioada ianuarie – martie 2002.15

13 Internet: www.lukoil.com 14 Internet: www.iukos.com 15 Internet: www.iukos.com

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

„Iukos” şi „Sibneft”, acesta din urmă un alt grup petrolier rusesc, au anunţat că acţionarii lor au semnat, în luna iulie 2003, un acord definitiv de fuziune, în urma căruia va fi format principalul producător de petrol din Rusia, cu o dimensiune care îi va permite să înfrunte concurenţa giganţilor occidentali.16 Astfel, principalii acţionari ai „Sibneft”, şi-au confirmat intenţia de a vinde companiei Iukos un pachet de 20 % , minus o acţiune,din capitalul companiei, la preţul de trei miliarde de USD. Totodată, aceşti acţionari au acceptat să facă schimb între participaţia rămasă, de 72%, plus o acţiune din capitalul „Sibneft”, şi un pachet de 26,01 % din acţiunile noului grup „IukosSibneft”. „IukosSibneft” va produce zilnic 2,3 milioane de barili de ţiţei şi astfel, grupul va rivaliza direct cu statul Kuwait, care face parte din OPEC, şi va acoperi aproape 29% din producţia Rusiei, detronând liderul autohton „LukOil”. În ultimele luni ale anului 2003, pieţele asiatice au asimilat milioane de barili de petrol rusesc, analiştii considerând că această tendinţă reprezintă o alternativă din ce în ce mai importantă la importurile de ţiţei din Orientul Mijlociu. Producătorii din Rusia, au livrat ţărilor asiatice, în luna iunie 2003, o cantitate de 4 milioane barili de petrol, adică de două ori mai mult decât în luna aprilie a acestui an, iar în luna mai 2003, exportatorii au onorat comenzi de şapte milioane de barili.17 Printre importatori se numără rafinăriile japoneze „Cosmo” şi „Nippon Oil”, precum şi o serie de compani din Taiwan. Intensificarea exporturilor ruseşti în Asia coincide cu lipsa livrărilor irakiene pe piaţa internaţională, în contextul în care industria petrolieră din acest stat şi-a întrerupt activitatea odată cu începerea războiului.

16 Internet. www.reuters.com 17 Internet: www.lukoil.com