Studenţi Şular Paula

Dee Szidonia

Specializare CISOPC,an III, l.r

Cuprins

1. Scurt istoric 2. Tipuri de coloranţ

2.1Coloranţi naturali 2.1.1Carminul

3Coloranţi sintetici3.1Coloranţi Indantronici3.2Coloranţi azinici3.3Coloranţi chinolinici3.4Coloranţi xantenici

4.Bibliografie

1.Scurt istoric

 Culoarea şi coloranţii

Omul a utilizat coloranţii naturali din timpuri foarte vechi. În peşterile din munţii Pirinei se găsesc desene care au o vârstă de 20.000 de ani - ceea ce este remarcabil este faptul că oamenii au avut abilitatea ca în acele timpuri să facă pigmenţi care să reziste în timp. Aztecii cunoşteau un colorant roşu obţinut dintr-o specie de insecte.

Colorantii sunt compusi organici sintetici sau naturali care au culoare proprie si care într-o cantitate mica pot imprima culoarea lor unor substraturi (fibre, piele, ceramica, alimente).

Cel mai celebru colorant folosit în vechime era purpura antică şi a fost folosit pentru prima dată de fenicieni în jurul anului 1500 î.Hr. Era extrasă dintr-o specie de moluşte în care se găseşte în cantităţi foarte mici. In perioada antichităţii a fost considerată cea mai frumoasă, cea mai stabilă şi cea mai preţioasă culoare, calităţi ce i-au conferit o reală suveranitate. Cu ajutorul ei se vopseau lâna şi mătasea din care se confecţionau veşmintele suveranilor, fiind explicit asociată puterii, rangului social şi preţuirii. La Roma, împăratul Nero a ordonat să fie pedepsiţi cu moartea toţi cei care purtau sau cel puţin cumpărau purpură imperială. 

Coloranţii naturali extraşi (garanţa, indigoul, coşenila, turnesolul) erau folosiţi din antichitate la vopsirea fibrelor textile. Obţinerea lor se realiza cu randamente mici iar vopsirile rezultate erau în multe cazuri relativ slabe şi gama de nuanţe restrânsă. Începând din secolul XVIII, în Europa şi Asia s-a trecut la cultivarea raţională a unora dintre plantele tinctoriale rentabile (garanţa, indigoul). La începutul secolului XX, importanţa lor economică a scăzut iar din 1914 nu au mai fost practic utilizaţi ca urmare a apariţiei coloranţilor sintetici.  Industria coloranţilor sintetici a debutat în 1856, când Perkin a descoperit moveina. Cronologic, industria chimicã a debutat cu producerea de coloranţi. În secolul al XIX-lea, în Anglia s-a înfiinţat Royal College of Chemistry condus de August Wilhelm Hoffman. Colegiul avea la dispoziţie fonduri mari şi au fost

organizate laboratoare moderne de cercetare, cu atât mai mult cu cât tineretul englez manifesta o adevărată pasiune pentru chimie. Hoffman l-a antrenat pe Perkin în diferite probleme de cercetare şi i-a încredinţat studiul chininei şi, în final, sinteza ei din anilină. Era cunoscută la acea vreme acţiunea antimalarică a chininei. Într-una din zilele anului 1856, Perkin lucra în laborator şi a tratat încă o dată amestecul de anilină şi acid sulfuric cu bicromat de potasiu. Rezultatul a fost acelaşi ca de fiecare dată: un precipitat negru. Perkin a luat hârtia cu precipitatul şi a întins-o să se usuce. A observat că după câteva ore şi la lumina

zilei, culoarea acestuia este mult mai frumoasă şi mai strălucitoare. 

La 18 martie 1856, Perkin şi-a brevetat invenţia sub denumirea de moveină, acesta fiind primul colorant sintetic. La început, preţul moveinei era tot atât de mare ca şi admiraţia pe care o stârnea pretutindeni: un kilogram costa 1000 lire sterline!Deşi moveina a fost descoperită cu mult timp în urmă, stabilirea cu exactitate a structurii acesteia a

fost realizată abia în anul 1994. De fapt, moveina este un amestecul a doi compuşi aromatici înrudiţi care diferă printr-o grupare metil.Dacă în anul 1870 se cunoşteau cam 100 de coloranţi, în zilele noastre se cunosc peste 50.000 de tipuri din care se fabrică frecvent 5.000, iar volumul producţiei de coloranţi a evoluat continuu ascendent şi depăşeşte 450.000 tone pe an!În ţara noastră se produc peste 400 tipuri de coloranţi sintetici.

Izvorâtă din dragoste pentru frumos ca şi pricini dictate de igienă sau din intenţia de a face cunoascut propriul rang social, cosmetica este unul dintre cele mai vechi indeletniciri ale omului. Ca şi arta, şi cosmetica este legată, dintr un anumit punct de vedere, de materiile colorante, pentru simplul motiv că frumosul se evideţiază prin culoare.

Cu mii de ani inainte de era noastră, barbaţii şi femeile cunoasteau puterea de atracţie a unor culori alese, aplicate pe pielea omului, şi se foloseau de ea cu rafinament.

Aproape in toate descoperirile arheologice care au dat la iveală aşezări omeneşti ş-au găsit, printer altele, şi vestigiile certe ale preocupărilor cosmetice. Obiectele descoperite in aşezările din epoca paleolitică- vase ornamentale de os sau de ardezie, palate frumos mestesugite, provizii de mijloace cosmetice- atestă

faptul că şi oamenii acestei epoci aveau reţete proprii foarte precise potrivit cărora işi pregătes fardurile.

Dar ceea ce uimeşte mai mult este bogaţia culorilor folosite la prepararea mijloacelor de infrumuseţare. Prin cercetări foarte minuţioase s-a putut dovedi că oamenii din vechime foloseau pentru farduri nu mai puţin de saptesprezece vopsele dfiferite, intre care cele mai căutate erau albelide (cretă, marnă, var), negrelile (cărbune de lemn, oxizi de mangan) ca şi toată gama de nuanţe a ocrului (de la galbenul cel mai deschis până la portocaliu şi roşu).

Rujul de buze, de exemplu, despre care mulţi socotesc, probabil, că este un mijloc cosmetic dintre cele mai noi, se cunoaşte incă din perioada glaciară. In multe peşteri preistorice s-a gasit rumeneală de buze sub forma unor beţisoare ascutiţe şi de mărimi portabile, ca acelea din ziele noastre. Nu-şi făcuse incă apariţia civilizaţia propriu-zisă, când femeile foloseau acest mijloc pentru a-şi face mai vie culoarea buzelor. Şi valoarea estetică a acestui obicei era atât de mare, incât el se practică chiar şi la adresa morţilor sau statuilor. Astfel celebra Venus din Willendorf, statueta de calcar din epoca paleolitica mai poartă incă vădite urme de vopsea roşie.

O data cu apariţia civilizaţiei scavagiste şi cu inchegarea unor grupuri puternice de cetăţeni imbogăţiţi peste măsură, cosmetica evoluează pe calea luxului. Culturile sumeriană şi egipteană, grecii şi romanii ne-au lăsat nenumarate marturii in acest sens. Este cunoscută strălucirea la care ajunsese arta cosmetici In Egiptul de pe vremea Cleopatrei sau in Roma din epoca lui August.

De-a lungul mileniilor, cosmetica a necesitat cantităţi apreciabile de coloranţi a caror origine era, bineinţeles, naturală şi a caror raritate le mărea considerabil preţul. Datorită insă cuceririlor ştiinţei, coloranţii naturali au fost şi in acest domeniu complet inlocuiţi de cei de sinteză, mai frumoşi şi incomparabil mai ieftini.

2.Tipuri de coloranţi

2.1 Coloranti naturali

2.1.1 Carminul

Un colorant natural stabil şi versatil în nuanţe vii de oranj, roz, roşu şi violet.

Carminul este unul dintre cei mai stabili coloranţi de pe piaţă. Nuanţa acestuia depinde de pH, fiind oranj în soluţii acide şi violet în soluţii alcaline. Carminul este un înlocuitor excelent al coloranţilor artificiali.

Istoria carminului

Carminul este folosit de câteva secole. În timpul imperiilor Atzec şi Incaş, coşenilele erau considerate nişte resurse preţioase pentru colorarea textilelor în roşu. După redescoperirea acestora de conchistadorul spaniol Hernan Cortès în anul 1519 în Mexic, coşenilele au devenit un produs important de export în Spania secolului XVII. Importanţa carminului s-a menţinut până în anul 1870 când coloranţii artificiali roşii au apărut în industria textilă, păstrându-se folsirea acestuia exclusiv în utilizări speciale precum colorarea hainelor tradiţionale din lână sau covoarele iraniene. În anii 80 a reînceput să câştige teren datorită interzicerii anumitor coloranţi artificiali în aplicaţii alimentare de către Food and Drug Administration a SUA.

Originea şi aprovizionarea

Acidul carminic (etichetat E 120 în Europa) este pigmentul natural activ, extras din femela insectei coşenilă (Dactylopius coccus costa), ce trăieşte în America Latină şi în insulele Canare, Spania. Habitatul insectelor este cactusul Opuntia

fiscus Indica. Achiziţionând o treime din producţia globală de carmin, Chr. Hansen poate fi numit cel mai mare furnizor internaţional de carmin al industriei alimentare.

Utilizarea carminului

Carminul are o nuanţă roşie aprinsă fiind utilizat în diverse produse alimentare, incluzând bomboanele şi drajeurile, îngheţata, băuturile, carnea, preparatele din fructe pentru iaurturi, precum şi pentru alte produse lactate. Carminul are o stabilitate excelentă la lumină şi temperatură  şi este rezistent la oxidare. Chr. Hansen vă oferă gamă completă de soluţii de colorare cu carmin, incluzând colorantul premiat, ultra-concentrat „Red Strawberry Fragaria”, creat cu dedicaţie pentru produsele lactate fermentate şi pentru preparatele din fructe.

3.Coloranti sintetici

3.1 Coloranţi Indantronici

Reprezentanul de bază al acestei clase este Indantrona 1 numita şi Albastru Indantren RS.Este un colorant alimentar aprobat de FAO,fiind însa mult utilizat şi în preparate cosmetice alături de derivatul său clorurat 2 cunoscut sub numele de D&C Blue 9.

Indantrona 1 Indantrona 2

R.Bahn a obţinut pentru prima dată indantrona prin topirea alcalina a 1 sau 2 –aminoantrachinonei (variantele A şi B) cu KOH/H2O la 220-235 oC.

In Schema 1 sunt prezentate o serie de alternative de sinteză ale indantronei 1.In schemele 2 şi 3 este prezentat un mechanism posibil al obţinerii indantronei 1 când intermediar se obţine 2-amino-1,2’-diantrachinonilamina,pusă pentru prima dată in evidenţă de Brodley.Se cunosc multe variante de realizare a topirii alcaline oxidative:utilizarea amestecului NaOH/KOH/H2O,folosirea fenolatului de sodium,a unui amstec de

dimetilsulfoxid sau tetrametiluree si KOH/H2O in prezenta MnO2 sau FeCl3 drept oxidant.

Industrial topirea alcalină oxidativă(variantele A si B Schema 1)se efectuează cu amestec de KOH şi NaOH in prezenţa acetatului de sodiu şi a fenolatului de sodiu anhidru care asigură fluiuditatea topiturii şi a unui agent oxidant(NaNO3,KClO3,barbotare de aer).Se pare că prezenţa Fe3O4 are un effect favorabil asupra reacţiei.

Randamentele procesului nu depasesc 60%.Ca produse secundare se formează alizarina si doi coloranţi albaştri cenuşii.Separarea impurităţiilor se bazează pe faptul că hidroderivatul indantronei este greu solubil in timp ce leucoderivaţii coloranţilor parazit sunt foarte uşor solubili.Indantrona se regenerează din dihidroderivat prin oxidare cu aer.

La topirea alcalină oxidantă a 2-aminoantrachinonei se formează cantităţi mici dintr-un colorant galben,care la temperaturi de peste 300-350oC devine produsul principal al reacţiei;acesta este Flavontrona .

In schema 4 este prezentat mecanismul de obţinere a Flavontronei,mecanism care in prima etapă este analog celui de topire alcalină oxidativă,trecând prin 1-hidroxi-2-aminoleucoantrachinona ca intermediar.

Menţionăm faptul că se cunosc şi procedee de realizare a topirii oxidative a 2-aminoantrachinonei la indantronă care au loc in polietilenglicol.In acest caz cantitatea de hidroxid alcalin necesară este mult mai mică.

Reacţiile C si D din Schema 1 se efectuează la 200oC in nitrobenzene sau naftalină in prezenţă de H3BO3.

Subliniem faptul că alternativele de sinteză C,D,E nu prezintă interes tehnologic.Ele confirmă insă structura atribuită indantronei.

Indantrona 2(7,16-dicloro indantrona),cu o nuanţă mai stralucitoare şi mai verzuie ca indantrona se obţine prin clourarea cu clor gazos a indantronei 1 in H2SO4 92% la 50-55 oC,in prezenta MnO2.

Indantrona si derivatul sau clorurat pot dobândi o nuanţă mai roşiatică dacă sunt condiţionaţi cu glazură şi bisulfat feros printr-un process de coprecipitare.

Aceşti coloranţi de uz cosmetic sunt utilizaţi mai ales la fabricarea creioanelor dermatografe şi a fardurilor pentru ochi.

Schema 1,Sinteza Indantronei 1

Schema 2,Obţinerea Indanronei 1

Schema 3,Obţinerea 2-amino 1,2’-diantrachinonil aminei 3

Schema 4

Obţinerea flavantronei prin topirea alcalină a 2-amino antrachinonei

3.2 Coloranţi azinici

Combinaţiile heterociclice care conţin inele de şase atomi ce includ doi sau mai mulţi heteroatomi dintre care cel puţin unul este azot(N),se numesc azine.

Dintre acestea,pentru domeniul coloranţilor o importanţă deosebită o prezintă derivaţii fenoxazinici(1 cand X=O ) si fenotiazinici (1 cand X=S) divers substituiţi.

In calitate de colorant cosmetic (si alimentar) o largă răspandire o cunoaşte amestecul de compuşi fenoxazinici cunoscut sub numele de Orceina,Purpura de Franta,Orchil,Lacmus,Litmus

etc.

Din categoria coloranţilor fenotiazinici amintim produsul de interes farmaceutic şi cosmetic 2 cunoscut sub denumirea de Albastru Metilen.

3.2.1 Orceina si Lacmusul

Se obţin de sute de ani din licheni.Orceina rezultă din tratarea materialului vegetal cu urină sau amoniac in prezenţa aerului iar Lacmusul atunci când la baia de extracţie se mai adaugă CaOH,KOH şi Ca2 SO4.In evul mediu Orceina alături de indigo şi alizarină a fost mult utilizată la vopsirea mătăsii şi a lânii.Dar pentru că vopsiriile in roşu-violet nu mai sunt la fel de rezistente,astăzi produsul se utilizează exclusiv colorant alimentar pentru extracte aromate.

Lacmusul(turnesolul) se foloseşte mai ales ca indicator şi colorant de interes alimentar.

3.2.1.1Compoziţia Orceinei

Componenţii Orceinei au fost separaţi din amestecul complex rezultat in urma oxidării,prin cromatografie pe coloană[3,4],utilizând ca substrat celuloza şi

kiselgur(roca sedimentara silicioasa),iar ca eluent,soluţii apoase tamponate cu fosfaţi ce

includ drept componente organice butanolul,acetona,dibutileterul,cloroformul,piridina etc.

Compuşii izolaţi se impart in trei grupe structurale:5,6si 7

Coloranţii primei grupe sunt α-,β-,si γ-aminoorceina,fiind derivaţi de 7-aminofenoxazin-2-onă (5)

α-,β- si γ-hidroxiorceina include in structură un rest de 7-hidroxifluoxazin-2-onă (7) construindu-se ca o a doua categorie de compuşi conţinuţi in

orceina brută.Aminoorceiniminele aparţin celei de a treia categorii structurale,incluzând drept cromofor 7-

aminofenoxazin-2-imina (8).

Aşa cum s-a arătat componenţii orceinei brute posedă structurile de bază (5-7).In toate cazurile in poziţiile 4 şi 5 acestea conţin

câte doua grupări metil.

Formele α- includ in plus in structură un rest de orceină in timp ce formele β- şi γ- includ in structură două resturi de orceină.α-

amino orceina posedă structura 8,iar α-hidroxi

orceina forma 9.Interesant este faptul ca izomerizarea

8↔10 nu a putut fi pusă in evidenţă.In schimb compusul 9 se afla in soluţie fie ca atare,fie sub forma 10,aflată in echilibru cu prima.Prin acetilare rezultă doi produşi 12 şi 11 in care toate gruparile OH din moleculă sunt acetilate [13,14].

γ-hidroxi-orceina

γ-amino-orceinimina

3.2.1.2 Compoziţia Lacmusului

Ţinând seama de faptul că lacmusul şi orceina se obţin din aceleaşi soiuri de licheni prin procedee asemănătoare este de aşteptat ca şi structurile acestor doi compuşi să fie apropiate.

Cromoforul pe care il include lacmusul in structura sa este 7-hidroxifenoxazin-2-ona (15),ceea ce concordă cu calitatea sa de indicator (roşu in mediu acid 16 şi albastru in mediu bazic 17).

3.2.1.3 Sinteza orceinei

Orceina se prepară pornind de la orcina1 extrasă din licheni prin procedeul amintit.In schema urmatoare se prezintă modul de formare a orceinelor din orcină prin reacţii de oxidare.

In mediu bazic orcina trece in anionul sau care prin oxidare ,prin intermediul

chinolului se transformă in

hidroperoxid care

reacţionează cu orcina formând hidrochinona care la randul ei in absenţa de amoniac se deshidratează la monochinonă.Includerea azotului central are loc printr-o SN a unei grupări hidroxi din hidrochinona care in continuare cu ea insaşi trece in derivatul tetrahidroxidifenilaminic cu separare de amoniac .Prin oxidarea acestuia la indofenol,urmată de deschidere se obţin derivaţi orceinici.

3.2.2 Albastru metilen

Albastrul metilen este mult folosit nu numai drept colorant pentru medicamente şi produse cosmetice ci şi in calitate de indicator de oxido-reducere,in biologie pentru colorarea ţesuturilor,in bacteriologie pentru colorarea unor germeni patologici,in calitate de dezinfectant extern şi intern(rinichi).

In urmatoarea schemă se prezintă succesiunea de reacţii ce au loc la sinteza albastrului metilen utilizând drept materie primă N,N-dimetil1,4-fenilendiamina.

Sinteza colorantului albastru metilen

Acesta se obţine prin nitrozarea N,N-dimetil anilinei,urmată de reducerea

nitrozoderivatului.Reducerea se poate efectua cu Zn,Al si HCl.Sinteza colorantului parcurge o seri de etape care toate au loc in aceeaşi masă de reacţie:transformarea N,N-dimetil-1,4-fenilendiaminei intr-un acid tiosulfonic prin tratare cu Na2S2O3 si H2SO4,in soluţie apoasă la rece;condensarea oxidativă a acidului tiosulfonic cu cantitatea echimoleculară de N,N-dimetilamină in prezenţă de Na2Cr2O7 şi H2SO4 la 70 oC cu formarea unui acid indamintiosulfonic;ciclizarea şi oxidarea intermediarului la colorant sub acţiunea Na2Cr2O7 in prezenţă CuSO4 sau MnO2 la 90oC;adaugarea unei soluţii de HCl şi ZnCl2 la 40oC şi izolarea prin filtrare a colorantului precipitat sub forma de clorozincat.

Prin tratarea clorozincatului cu o soluţie de Na2CO3,filtrarea ZnCO3,adaugare de NaCl,precipită clorura colorantului,forma sub care acesta este frecvent utilizat in preparate de interes farmaceutic si cosmetic.

Khutornenko,G.A. et al. Pharmaceutical Chemistry Journal, 1976 , vol. 10, p. 83 - 87

3.4 Coloranţi chinolinici

Gruparile metil din poziţiile 2 şi 4 ale ciclului chinolinic se bucură de o reactivitate deosebită.Din acest motiv ele pot da uşor reacţii de condensare care,de cele mai multe ori,conduc la substanţe colorate.

Dintre acestea menţionam compusul 1utilizat in calitate de colorant de uz farmaceutic si cosmetic.

O alternativă de sinteză o constituie condensarea chinaldinei (2-metil chinolina) cu anhidrida ftalică la 200 oC in prezenţa ZnCl2 .Se formează mai intâi ftalida ,care prin incălzire se izomeriează dând compusul indantrionic 1a,care prin tautomerie trece in colorantul 1b cu o nuanţă galben stralucitoare ce include un cromofor apropiat de cel al indigoului.

In schema următoare este prezentată succesiunea de reacţii implicate in sinteza colorantului 1.

Schema sinteza

colorantului 1

Mecanismul acestor reacţii de

condensare in cataliză acidă,se bazează pe adiţia unui proton la azotul din ciclul 2- metilchinolinei

urmată de eliminarea unui proton de la

catena laterală.Se formează astfel un intermediar nesaturat,o chinolon-metidă care se

condensează cu gruparea carbonil din secvenţa de anhidridă ciclică dupa mecanismul unei adiţii nucleofile conducând la compusul hidroxilic iar apoi prin eliminare de apă (E1) la ftalidă,care prin izomerizare generează compusul cosmetic 1b.Acelaşi produs rezultă şi prin condensarea chinaldinei cu dietilftalat in prezenţa sodiului metalic sau prin incălzirea compusului 1a la 240-250 oC cu etoxid de sodiu.

3.5 Coloranţi xantenici

Produsele din această clasă provin din coloranţi di- şi tri-fenilmetanici,prin ciclizarea a două inele aril in poziţiile 2,2i prin intermediul unui atom de oxigen.

Coloranţii derivaţi de la xantenă dibenzo-γ-piran având şi poziţiile 3,6 din moleculă grupari hidroxi,alchilamino,arilamino in calitate de auxocromi.

In cazul amino derivaţilor colorantul este hibridul de rezonanţă al unor structuri corespunzătoate ionilor de imoniu,oxoniu sau carboniu.

Hidroxiderivaţii prezintă un echilibru cu transfer de proton intre structuri para-

chinoidice şi ioni de oxoniu.

Se poate observa că atunci când R=H coloranţii respectivi sunt derivaţi ai difenilmetanului,iar când R=C6H5 sau fenilsubstituit coloranţii corespund compuşilor trifenilmetanici.

Coloranţii produselor xantenice se caracterizează prin nuanţe strălucitoare roşu,roze şi galben-verzi.Principala lor utilizare este in calitate de coloranţi cosmetici,alimentari şi de uz farmaceutic.

3.5.1 Sintza coloranţilor xantenici

3.5.1.1 Obţinerea coloranţilor hidroxi-xantenici

Prepararea fluoresceinei constă in condensarea anhidridei ftalice cu rezorcina la 180-200 oC,in prezenţa unor mici cantitaţi de H2SO4 conc. sau de ZnCl2 anh.In stare solidă şi in soluţie neutră acesta se prezintă sub doua forme structurale:una lactoidă incoloră şi alta chinoidă galben brună in stare amorfă şi galben roşcată in stare cristalină .

Coloranţi de uz farmaceutic şi cosmetic au urmatoarea structură generală:

Sarea disodică a fluoresceinei,numită Uraină,este uşor solubilă in apă având o

coloraţie roşie şi o puternică fluorescenţă remanentă chiar şi la diluţii extrem de mari.

Bromurarea fluoresceinei se

efectuează cu Br şi NaHClO in

soluţie alcoolică la cald.Întâi rezultă dibromo derivatul solubil,iar apoi tetrabromoderivatul insolubil in alcool,care se izolează prin filtrare şi ulterior se transformă in sare disodică.Prin esterificarea grupării carboxilice si transformarea in sare de potasiu se obţin coloranţi liposolubili.Clorurarea se realizeză analog bromurării utilizând ca reactanţi amestec de Cl şi NaHClO.

Tetraiodurarea fluoresceinei are loc la tratarea acesteia cu Iod şi HI in alcool.

Compuşii cu structura generală in care Z,V,W sunt diferiţi de H se prepară

analog

fluoresceinei,dar pornind de la anhdridă ftalică adecvat substituită.

3.5.1.2 Obţinerea coloranţilor aminoxantenici

Coloranţii de acest tip rezultă prin condensarea anhidridei ftalice sau a unui derivat al acesteia cu un

monoalchil in prezenţa ZnCl2 anh. sau a H2SO4.Colorantul reprezentativ al acestei clase este Rodamina care se obţine prin topirea anhidridei ftalice cu 3-dietilamino fenol şi ZnCl2 la 180oC.Sinteza are loc in două etape,formându-se intâi un intermediar,derivat al acidului benyofenon-2-carboxilic,iar apoi produsul de bază,care prin acidulare se transformă in colorant.

Clorhidratul Rodaminei se prezintă sub forma unor ace verzi cu luciu metalic,solubile in apă(culoare roşie intensă şi fluorescenţă galbenă).

Colorantul format prin dizolvarea formei lactonice in acid stearic este liposolubil.

Prin esterificarea grupei carboxilice la incălzire sub presiune cu clorură de etil sau cu alcool etilic şi acid clorhidric in autoclave se obţine esterul etilic al Rodaminei.

Violamina şi alţi compuşi similari rezultă prin condensarea anhidridei ftalice cu diverse 3-hidroxidifenilamine sau prin tratarea 3,6diclorofluoranului cu amine aromatice urmată de sulfonare,prezentat in schema următoare:

Obţinerea Violaminei

3.5.2 Condiţionarea şi utilizările coloranţilor xantinici

O alternativă curentă de condiţionare constă in

inlocuirea anionului anorganic de

compensare din molecula

coloranţilor xantenici cu un

anion de acid gras.Faptul conduce la o creştere a caracterului oleofil,permiţând utilizarea acestor compuşi la colorarea

săpunurilo,rujurilor şi a unor preparate farmaceutice.

Pe aceeaşi linie se inscriu si sinezele unor pigmenţi pentru farduri şi rujuri in care anionul anorganic de compensare se inlocuieşte cu un rest de L-histidină sau de acid uronic.

Menţionăm de asemenea ca o alternativă decondiţionare a coloranţilor xantenici şi posibilitatea de coprecipitare a acestora pe substraturi de hidroxid de aluminiu.Procesul constă in amestecarea unui colorant xantenic de tip aminic cu fosfat de aluminiu la 100 oC in apă sau amestecuri apă-solvent şi precipitarea finală prin adaosul de săruri alcaline ale unor acizi carboxilici

aromatici.Pigmenţii rezultaţi au după măcinare culori mult mai vii decât coloranţii iniţiali fiind folosiţi mai ales pentru pudre.

Prin precipitarea coloranţilor cationici de tip xatenic cu coloranţi anionici sau cu prduşi polimerici fie ca atare,fie in prezenţa unor opacitanţi precum TiO2

, talc etc. se poate realiza o importantă extindere a paletei coloritice a acestora,precum şi o ameliorare a proprietăţilor tinctoriale.

Frecvent coloranţii xantenici se folosesc la colorarea preparatelor din carne,fie singuri fie ca agenţi de nuanţare dar si ca coloranţi cu proprietăţi astringente pentru pastă de dinţi şi alte preparate cosmetice şi farmaceutice.

Menţionăm utilizarea izotiocianatului de fluoresceină la diagnosticarea şi terapia tumorilor precum şi in tratamentul slăbirii sistemului imunitar celular şi a fluoresceinei şi eozinei la prepararea gelatinei cu efecte hemostatice.

La concentraţii mari,coloranţii xantinici manifestă un efect citogenetic asupra culturilor de celule umane prin inhibarea sintezei ADN.Acest fapt sugerează că pot apare efecte nocive la ingerarea unor cantităţi mari din aceste produse.

4.Bibliografie

Coloranţi organici de interes alimentar şi farmaceutic,Editura Uni- Press,Bucureşti 1997 ,C.N. Tărăbăşanu,Mihăilă Valeria,Marta Gorduza,Felix Radu,Marilena Măzgăreanu

C.D.Albu, Chimia culorilor, Editura Stiintifica Bucuresti, 1967