cll-dyou-rom.pdf

LEAPĂDĂ-TE DE

TINE ÎNSUŢI!

STEVE GALLAGHER

LEAPĂDĂ-TE DE TINE ÎNSUŢI | STEVE GALLAGHER

PAG 2

LEAPĂDĂ-TE

DE TINE ÎNSUŢI!

exemple ale sacrificiului de sine creştin pentru înnoirea inimilor noastre spre biruinţa în

Hristos “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se

lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.”

Matei 16:24

STEVE GALLAGHER


PAG 3

EXEMPLE ALE SACRIFICIULUI DE SINE AL CREŞTINILOR

Istoria Bisericii este înţesată de mărturiile caracterului diferiţilor creştini de-a lungul secolelor. Scopul acestui studiu este simplu. Citind aceste relatări, vreau să fii profund impresi-onat de gradul devoţiunii altora care au slujit pe Dumnezeul lor. Relaţia lor cu Domnul a fost tot ce au avut ei, şi au arătat aceasta prin vieţile lor.

Pe măsură ce vei parcurge aceste istorioare, te rog să Îi ceri lui Dumnezeu să îţi arate ce înseamnă în esenţă creştinismul. Să îţi arate ce vrea Domnul să îţi vorbească personal, atunci când El spune, “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.”


PAG 4

CUPRINS

Exemple ale sacrificiului de sine al creştinilor ....................................... 3

1. PRIMII CREŞTINI .............................................................................. 5

2. SCRISOARE DESPRE O MĂRTURIE .......................................... 9

3. PERSECUŢIA ROMANĂ SE ÎNCHEIE ..................................... 13

4. REFORMA .......................................................................................... 17

5. REFORMATORII ............................................................................. 21

6. WILLIAM CAREY ............................................................................ 25

7. ADONIRAM JUDSON .................................................................... 31

8. DAVID LIVINGSTONE ................................................................. 35

9. HUDSON TAYLOR ......................................................................... 39

10. JONOTHAN GOFORTH ............................................................. 45

11. MASACRUL DIN TAIYUAN ...................................................... 51

12. MASACRUL REBELILOR BOXER CONTINUĂ .................. 55

13. FRICĂ? DE CE? .............................................................................. 59

14. JOHN ŞI BETTY STAM ................................................................ 63

15. AFRICA: CIMITIRUL ALBILOR ................................................ 67

16. “BILL ZÂMBITORUL” DIN AFRICA ...................................... 69

17. FAMILIA TEN BOOM .................................................................. 73

18. DEITRICH BONHOEFFER ........................................................ 79

19. JIM ELLIOT ..................................................................................... 83

20. RICHARD WURMBRAND .......................................................... 87


PAG 5

1. PRIMII CREŞTINI

Totul a început cu Ştefan, care a fost omorât cu pietre după ce a rostit o predică tăioasă. Apoi, Iacov, fratele lui Ioan, a fost decapitat. După aceea, toţi ceilalţi ucenici, cu excepţia lui Ioan, au fost martirizaţi. De atunci încoace, milioane şi milioane de creştini au fost ucişi pentru că au vorbit în Numele lui Hristos. Pentru noi, care trăim într-o vreme de pace şi prosperitate, este adesea greu să ne imaginăm că am putea fi nevoiţi să plătim un astfel de preţ pentru creştinismul nostru. Ceea ce este uluitor nu este atât de mult faptul că creştinii au fost persecutaţi şi martirizaţi pentru credinţa lor, ci faptul că atât de mulţi au făcut acest lucru bucurându-se.

În cele ce urmează voi prezenta numai două din istorisirile despre aceia care, când au ajuns în situaţia de a alege viaţa fără Hristos sau o moarte oribilă pentru El, au ales cu bucurie pe a doua.

Conform scriitorului antic Ieronim, apostolul Andrei a călătorit peste tot în Imperiul Roman predicând pe Hristos. În timp ce se afla în Ahaia, el a fost chemat de Aegeas, guvernatorul regiunii, pentru a răspunde înaintea unui conciliu în legătură cu faptele lui. El a fost acuzat de către cei din conciliu de încercarea de a convinge pe oameni să se alăture “sectei” interzise, denumită “creştini”. Andrei a recunoscut imediat acest


PAG 6

lucru şi a continuat spunând că zeităţile la care se închinau romanii nu erau nimic altceva decât nişte diavoli.

Înfuriat de comentariile lui Andrei, consulul l-a avertizat că dacă continuă să predice astfel de lucruri în curând va sfârşi pe cruce. Aşa cum relatează Ieronim, Andrei a replicat: “Dacă mi-ar fi fost frică de moartea pe cruce, n-aş fi predicat cinstea şi gloria crucii.” Aegeas l-a condamnat imediat să fie crucificat.

În timp ce mergea către locul crucificării, Andrei nu s-a dat înapoi nici un pic şi nici nu a arătat că i-ar fi fost frică. Dimpotrivă, din inima lui a izbucnit această exaltare: “O, cruce, atât de binevenită şi atât de îndelung dorită! Vin la tine, cu o minte dornică şi bucuroasă, fiind predicatorul Aceluia care a fost ţintuit pe tine: vin pentru că te-am iubit întotdeauna şi am tânjit să te îmbrăţişez.”

La rândul lui, Policarp, episcopul Smirnei, a trăit în secolul al II-lea. În vremea sa, a fost pornită o persecuţie straşnică împotriva bisericii din Smirna, conducând la uciderea multor creştini curajoşi. Însă Policarp era cel pe care persecutorii îl voiau mai degrabă mort. Ei l-au căutat îndelung, însă într-o seară târzie l-au găsit. El ar fi putut cumva scăpa, dar a refuzat acest lucru, spunând: “Facă-se voia Domnului.” Auzind că au venit soldaţii după el, a ieşit în întâmpinarea lor cu o faţă bucuroasă şi a poruncit să fie adusă mâncare pentru toţi. Soldaţii au fost uimiţi de comportamentul calm al bătrânului Policarp şi i-au permis să mai petreacă o oră în rugăciune înainte de a pleca.

Apoi el a fost dus să fie interogat de consulul acelei regiuni. La început, consulul a încercat să îl convingă pe Policarp să se lepede de Hristos, apelând la argumentul vârstei sale înaintate. Când acest argument a eşuat, a încercat să îl ameninţe.


PAG 7

Însă Policarp i-a răspuns: “L-am slujit 86 de ani şi nu mi-a făcut niciodată vreun rău. Cum crezi că aş putea să blasfemiez pe Regele şi Mântuitorul meu?”

Consulul l-a ameninţat că o să îl dea să fie rupt în bucăţi de fiarele sălbatice. Policarp a răspuns cu calm: “Dă-le drumul să vină”. Consulul l-a avertizat apoi că îl va arde pe rug, la care Policarp a replicat: “Tu mă ameninţi cu un foc care arde numai pentru o oră şi apoi se va stinge, căci nu cunoşti focul judecăţii care vine şi a pedepsei veşnice a celor păgâni. Ce mai aştepţi? Fă-mi ce vrei.”

Se spune că în timp ce el vorbea consulului, faţa i-a strălucit în interior, pe când nu a părut în nici un fel îngrijorat de ameninţările acestuia. Policarp a fost apoi luat şi dus la un rug, şi au fost aduse lemne în jurul lui. Când călăul a vrut să îl ţintuiască pe acel lemn, el a răspuns cu calm: “Lasă-mă liber! Acela care îmi dă tărie să îndur focul îmi va da şi tăria să stau pe acest lemn neclintit, fără a fi constrâns de cuiele tale.”

Istoria calmului lui Policarp în faţa morţii s-a răspândit cu rapiditate în rândul Bisericii. Curajul lui s-a dovedit sursa pentru curajul multor altora, la rândul lor.


PAG 8


PAG 9

2. SCRISOARE DESPRE O MĂRTURIE

Ceea ce urmează este un fragment dintr-o scrisoare compusă de creştinii care trăiau în Franţa în anul 177.

“Slujitorii lui Hristos care trăiesc ca străini în Vienne şi Lyons în Galia, către fraţii din Asia Mică şi Frigia...Vrăjmaşul s-a năpustit asupra noastră cu toată puterea lui. El ne-a făcut să gustăm un pic din infamia care îi este rezervată în viitor, când va veni judecata...

“Matures, Sanctus, Blandina şi Attalus au fost daţi la fiarele sălbatice în amfiteatru, pentru a le oferi mulţimilor păgâne adunate acolo un spectacol public al lipsei sale de omenie. Apoi pe unii i-au tăiat în două cu fierăstrăul. Această practică era deja obişnuită. Fraţii noştri s-au lăsat de bunăvoie târâţi şi sfâşiaţi de fiarele sălbatice. Ei au avut de îndurat orice poftea acea mulţime de oameni care urlau, ba dintr-o parte, ba dintr-alta. I-au aşezat apoi pe scaunul de fier încins, care le-a prăjit trupurile până când fumul lor s-a ridicat spre cer. Totuşi, din partea lui Sanctus n-au putut auzi nimic altceva în afara mărturiei credinţei, pe care a repetat-o insistent de la început. Când au descoperit în final că unii erau încă vii, în ciuda torturii groaznice şi prelungite, i-au ucis. Blandina a fost spânzurată de un par, apoi aruncată drept hrană pentru fiarele sălbatice. Pe când era spânzurată în semnul Crucii, trupul ei se putea vedea de departe, iar rugăciunile ei înflăcătate au încurajat zelul în cei care încă se luptau...Pe când încă nici unul din animalele sălbatice nu se atinsese încă de


PAG 10

Blandina, ea a fost dată jos de pe podium şi aruncată în închisoare, ca să o folosească pentru următoarea luptă...

“Blandina se învăţase deja cu loviturile, cu fiarele sălbatice şi cu grătarul acela înroşit. În final, ei au legat-o într-o plasă de pescuit şi au aruncat-o înaintea unui taur. Animalul acesta a torturat-o vreme îndelungată, până când a ucis-o.” [Eberhard Arnold, The Early Christians, Plough Publishing, Rifton, NY, 1979, p. 80-81]

Cartea Martirilor a lui Foxe ne prezintă următoarea relatare despre această fetiţă slujitoare care de bunăvoie a suferit atât de mult pentru credinţa ei în Hristos. “(Blandina) se temea că nu va fi capabilă să dea o mărturie bună, din cauza slăbiciunii trupului ei. Blandina a fost înzestrată cu atâta tărie, încât cei care au torturat-o succesiv, de dimineaţă până seara, erau frânţi de oboseală şi s-au declarat ei înşişi învinşi şi epuizaţi de întregul lor aparat de tortură, fiind uimiţi să o vadă încă respirând când trupul ei era literalmente sfâşiat şi deschis. Femeia aceasta binecuvântată şi-a recuperat vigoarea în actul mărturisirii, iar pentru ea mărturia următoarelor cuvinte era o evidentă anihilare a tuturor durerilor fizice - “Eu sunt o creştină, şi între noi credincioşii nu se face vreun lucru rău....”

“În final, Blandina cea binecuvântată...s-a îndemnat să tolereze suferinţele, bucurându-se şi triumfând în moartea ei, ca şi cum ar fi fost invitată la sărbătoarea nunţii, nu ca şi cum ar fi fost dată fiarelor sălbatice. După ce a îndurat loviturile călăilor, sfâşierea de către fiarele sălbatice şi scaunul de fier încins în foc, ea a fost legată într-o plasă de pescuit, şi aruncată înaintea unui taur; după ce a fost torturată câtva timp de acest animal,


PAG 11

provocându-i dureri groaznice, ea şi-a dat în final duhul...fiind încurajată în nădejde.”

[W. Grinton Berry, Foxe’s Book of Martyrs, Baker Book House, Grand Rapids, MI, 1978, p. 28].


PAG 12


PAG 13

3. PERSECUŢIA ROMANĂ SE ÎNCHEIE

Vreme de aproape 300 de ani, a fi creştin însemna persecuţie, suferinţă şi adesea moarte. Toate aceste lucruri s-au schimbat în anul 312, când împăratul Constantin a acceptat creştinismul ca pe o religie legitimă în Imperiul Roman. În decursul secolului al 4-lea, creştinismul a crescut de la o “sectă” mică, persecutată, la religia oficială a imperiului.

Chiar dacă aceasta a reprezentat o victorie majoră a creştinismului în acea vreme (comparabilă cu prăbuşirea comunismului pentru creştinii din Rusia), pe termen lung acest lucru a venit cu un mare preţ. Odată cu creşterea libertăţii religioase, au apărut şi multe învăţături eretice. De fapt, ereziile erau prezente din abundenţă şi la orice pas. Dar chiar mai rău decât aceasta era faptul că dintr-o dată, poziţia de episcop al Bisericii s-a transformat dintr-una care de regulă se termina în gura leilor din Colosseum, într-o poziţie de influenţă extraordinar de mare în imperiu. Rezultatul gradual al acestui fapt a fost că în curând, în loc ca la conducerea Bisericii să se ridice cei evlavioşi şi blânzi, şi-au făcut loc cei plini de ambiţii personale.

De la momentul încarcerării lui Pavel, biserica din Roma a devenit progresiv cea mai vibrantă şi mai importantă dintre bisericile din imperiu. Acest lucru a devenit şi mai clar când Constantin a pus capăt oficial tuturor persecuţiilor asupra creştinismului. Astfel, dintr-o dată, poziţia de episcop al Romei


PAG 14

devenise o poziţie foarte importantă, de râvnit. Omul care a ocupat această poziţie a ajuns să fie în final cunoscut drept Papă.

O altă influenţă negativă pe care Constantin a avut-o asupra Bisericii Creştine a constat în ideile păgâne pe care el le-a sprijinit pentru a fi integrate în Biserică. Constantin a crezut întotdeauna în închinarea faţă de mai mulţi zei. Zeul său favorit era Soarele Necucerit. Deşi mulţi cred că el a devenit un creştin de bună credinţă, indiferent dacă aşa a fost sau nu, totuşi este clar faptul că el a adus în Biserică multe din lucrurile păgâne pe care el le practicase dinainte. Prima zi a săptămânii a devenit o zi de sărbătoare, cunoscută drept “ziua venerabilă a Soarelui.” Prima zi a Soarelui, 25 Decembrie, a devenit ziua când naşterea lui Hristos a fost sărbătorită. Saturnalia, sărbătoarea romană de iarnă era de asemenea celebrată în această perioadă a anului, şi de la ea au fost introduse ulterior în sărbătorile de crăciun elemente precum lumânările, oferirea de daruri şi amuzamentul zgomotos. Foarte probabil că şi venerarea Fecioarei Maria a fost stimulată de religiile păgâne. Ideea existenţei unei “mame a cerurilor” provine de la închinarea antică la zeiţa feniciană Iştar (care avea un fiu, şi care a fost denumită în ciuda acestui fapt “Marea Fecioară”). Paştele (provenind tot de la Iştar) a devenit apoi sărbătoarea morţii lui Hristos.

Aşadar, deşi la vremea când persecuţia aceea îngrozitoare s-a sfârşit, trebuie să fi fost mare bucurie în cer, Tatăl nostru ceresc ştia cât de mult va răni creştinismul adevărat această stopare a persecuţiei. Pentru primii 300 de ani de existenţă, creştinismul a fost marcat de persecuţie aprigă, dar şi de un zel înfocat pentru Dumnezeu. Când persecuţia s-a oprit, şi zelul creştinilor pentru Dumnezeu a slăbit.


PAG 15

De-a lungul următorilor 1200 de ani, până la începuturile Reformei, a fi creştin însemna să urmezi calea Bisericii Catolice. Gradual, tot mai multe practici nebiblice au fost adăugate catolicismului. Papa a ajuns astfel să fie văzut ca vocea oficială a lui Dumnezeu faţă de această lume, şi astfel cuvintelor lui li s-a dat importanţă egală cu Scriptura.

În decursul acestor “epoci întunecate,” oamenilor obişnuiţi nu li s-a permis să citească Biblia. Singurele versiuni ale Bibliei care erau disponibile erau scrise numai în limba latină, astfel încât numai preoţii catolici le puteau citi. Dacă oamenii ar fi vrut să cunoască pe Dumnezeu, ei nu puteau învăţa despre El decât din ceea ce preoţii îi învăţau. Aceia care îndrăzneau să pună la îndoială sistemul catolic ajungeau adesea în mâinile “inchiziţiei.” Inchizitorii aveau autoritatea totală de a acţiona în calitate de procurori, judecători şi juraţi. Oamenii care ajungeau la mâna lor adesea înfundau închisorile şi îndurau tortură vreme de ani de zile, în perioada Evului Mediu. Toate acestea au început însă să aşeze scena pentru Reforma care avea să vină.


PAG 16


PAG 17

4. REFORMA

Au fost multe lucruri care au contribuit la apariţia Reformei. De-a lungul Europei, seminţele schimbării au început să prindă rădăcini în cadrul mai multor grupuri de oameni. Secolele al XV-lea şi al XVI-lea au fost o perioadă de mari revoluţii sociale. Exploratorii călătoreau deja peste tot în lume, în numele principalelor naţiuni europene. Interesul în arte, filosofie şi ştiinţă era împrospătat. În general, oamenii începuseră să se dezică de barierele societăţii închise care dominase omenirea în decursul Evului Întunecat.

Tocmai în această perioadă de mari oportunităţi, Dumnezeu a ridicat oameni speciali care i-au condus pe ceilalţi la a-L cunoaşte într-o modalitate care nu fusese posibilă până atunci. Astfel, au existat mai multe persoane care au deschis calea pentru marii reformatori ai secolului al XVI-lea. John Wycliffe, care a trăit în secolul al XIV-lea, a încercat la rândul lui să provoace o reformă, dar nu era încă momentul. Învăţăturile lui, totuşi, au deschis calea pentru alţii.

Unul din cei care au beneficiat de lucrarea lui Wycliffe a fost Jan Hus, care fusese ordinat ca preot în 1401. În învăţăturile lui, Hus a subliniat nevoia evlaviei personale şi a purităţii vieţii. El a predicat de asemenea faptul că numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să determine doctrina şi că nici papii, nici cardinalii nu aveau acest drept. Hus s-a luptat împotriva închinării la icoane, împotriva credinţei în minunile false şi


PAG 18

împotriva vânzării de indulgenţe. În 1415, Hus a participat la Conciliul de la Constance pentru a-şi apăra credinţa. Deşi i-a fost garantată de către Împărat securitatea personală, în final el a fost cercetat ca eretic şi ars pe rug.

În adevăratul sens, Reforma a început în ajunul Zilei Tuturor Sufletelor din 31 Octombrie 1517. În acea zi, Martin Luther, profesor de studii biblice la o universitate neimportantă din Germania, a lipit pe uşa catedralei ceea ce au devenit cunoscute drept Cele 95 de Teze. În acele vremuri, preoţii obişnuiau să afişeze învăţături sau anunţuri în locuri publice. Tânărul călugăr Luther pur şi simplu şi-a scris îngrijorările proprii cu privire la abuzurile din Biserică în ce priveşte vânzarea indulgenţelor.

În acele vremuri, oamenilor li se spunea că dacă erau iertaţi şi binecuvântaţi de un preot înainte de moarte, atunci vor merge într-un loc denumit Purgatoriu. Biserica spunea că înainte ca o persoană să meargă în Rai, trebuia să petreacă o perioadă necunoscută de timp în Purgatoriu, pentru a fi curăţată de păcatele pe care le-a făcut în viaţa sa. Dacă persoana aceea cumpăra o indulgenţă de la Biserică, atunci putea să petreacă mai puţin timp în Purgatoriu. La mijloc nu era nimic altceva decât o şmecherie papală de a strânge bani pentru a construi catedrale uriaşe în Roma.

Nimeni nu şi-ar fi închipuit la ce avea să conducă hârtia călugărului acesta necunoscut. În decurs de câteva zile, orice universitate şi centru religios din Europa ştia despre ea. La început, papa nu a tratat cu seriozitate această chestiune. Însă Martin Luther s-a descoperit pe sine luat cu forţa de o mişcare pe care nu avusese nici o intenţie să o înfiinţeze. În decurs de 3


PAG 19

ani, el a fost excomunicat de papă, iar în anul următor a fost declarat urmărit public de către Împărat.

Oamenii însă erau gata să susţină un lider ca Luther. Ei deja cereau să se facă o reformă, după ce ajunseseră împovăraţi de mulţimea de abuzuri şi erori ale Bisericii Catolice. Martin Luther a devenit astfel una din persoanele cele mai controversate care au trăit vreodată pe pământ. Părea că nu se mai poate ajunge la un compromis, pentru că învăţăturile lui deja împărţeau Europa.

Dar în timp ce se bucura cu sfială de popularitate din partea susţinătorilor, el a trebuit să înfrunte o teribilă opoziţie din partea colegilor lui din interiorul Bisericii. Nu este un lucru uşor să stai împotriva colegilor, mai ales când eşti de unul singur. Martin Luther a fost un bărbat foarte curajos, care mereu s-a aşezat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu, împlorându-L să îi dea puterea de a îndura împotrivirea incredibilă de care se izbea la tot pasul.

În ciuda acesteia, el a refuzat să dea înapoi. Timp de 25 de ani, el a continuat să scrie împotriva abuzurilor Bisericii Catolice şi despre necesitatea de a veni la Dumnezeu numai prin credinţă. Chiar dacă învăţăturile lui nu erau cu mult diferite de cele ale altor reformatori, momentul apariţiei lui în istorie a fost perfect. Prin ascultarea sa credincioasă de Mântuitorul lui, Martin Luther a fost folosit într-o modalitate plină de putere pentru a schimba întreaga istorie a felului cum oamenii au înţeles să se raporteze la Dumnezeu.


PAG 20


PAG 21

5. REFORMATORII

Aproape în aceeaşi vreme când acţiunile lui Martin Luther zguduiau Europa, un englez pe nume William Tyndale a început, cu discreţie, să traducă Biblia în limba engleză. Tyndale avea o dorinţă arzătoare de a vedea Scripturile ajunse în mâinile oamenilor simpli. Cândva, el a făcut următorul comentariu faţă de un preot: “Dacă Dumnezeu mă va ţine în viaţă, peste mai mulţi ani, voi reuşi ca un băiat care nu face altceva decât să tragă la plug, să ştie mai multe din Scriptură decât ştii dumneata.”

Apoi, el a căutat să îşi atragă susţinerea financiară a comercianţilor din Londra. William a trudit din treu în proiectul său, dar în anul 1535, pe când era în Bruxelles, a fost strâns de gât şi apoi ars. Cu toate acestea, înainte de moartea sa, el a reuşit să traducă în engleză întreg Noul Testament şi o parte din Vechiul Testament. În decursul secolului următor, au fost publicate mai multe traduceri ale Bibliei, culminând cu versiunea Regelui Iacov (King James Version/KJV), care a fost publicată în 1611. O mare parte a acestei versiuni a Bibliei a fost împrumutată din lucrarea lui Tyndale.

Un alt mare reformator din această perioadă a fost tânărul francez Jean Calvin. În timp ce se afla la studii la Universitatea din Paris, el a venit în contact cu învăţăturile lui Luther. În această perioadă, el a experimentat o convertire neaşteptată. Mai târziu, el scria, “Dumnezeu mi-a supus şi mi-a adus inima la ascultare de El. Inima îmi fusese anterior


PAG 22

convertirii mai împietrită împotriva acestor lucruri decât era în mod obişnuit de aşteptat de la un tânăr.”

După aceea, el a părăsit Biserica Romano-Catolică şi a trăit în exil în Basel. În timpul exilului, el a început să formuleze teologia evanghelică publicată ulterior sub titlul de Învăţătura Religiei Creştine (în engl. Institutes of the Christian Religion). Mai târziu, el s-a mutat în Geneva şi a reuşit să înfiinţeze o guvernare creştină în acel oraş. El a încercat să aducă pe toţi cetăţenii oraşului la supunere faţă de disciplina morală a bisericii, însă această încercare a fost întâmpinată cu multă împotrivire. La un moment dat, a fost arestat unul din criticii lui, a fost dovedit vinovat de erezie, şi deci condamnat la moarte prin ardere pe rug. Cu toate acestea, contribuţia lui Calvin la înţelegerea creştinismului a fost mare. Punctul central al învăţăturilor sale a fost suveranitatea lui Dumnezeu – anume că înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales ca să mântuiască pe unii, din toţi aceia care se răzvrătiseră împotriva Lui. Deşi opoziţia faţă de Calvin a fost una viguroasă, el a trăit până când boala i-a luat viaţa, la vârsta de 55 de ani.

În timp ce Luther conducea reforma spirituală în Germania iar Calvin în Geneva, un alt bărbat, Huldreich Zwingli, a condus o mişcare asemănă-toare în Zurich. Zwingli a fost contemporan cu Luther, dar el n-a mers atât de departe în învăţăturile lui. El a slujit în consiliul oraşului Zurich, combinând ideile legate de biserică şi stat pentru a conduce acea regiune.

Mişcarea Anabaptistă a apărut din acest grup de creştini. În timp ce alţi reformatori îi considerau creştini pe toţi cei care aparţineau de “creştinism”, anabaptiştii credeau că doar dacă oamenii pretind că aparţin Bisericii asta nu îi făcea să fie creştini.


PAG 23

Mişcarea Anabaptistă nu a fost una organizată, ci o asociere de oameni care aveau aceleaşi concepţii de bază, anume că o persoană este creştină numai în baza relaţiei sale personale cu Iisus Hristos.

Aceste lucruri erau considerate revoltătoare până şi pentru unii dintre reformatori. Catolicii îi urau deschis, considerându-i eretici periculoşi. Adesea ei au fost persecutaţi însăşi în zone controlate de protestanţi pentru că unele din ideile lor ameninţau stabilitatea religioasă din acele regiuni. Mulţi dintre reformaţii evlavioşi s-au alăturat anabaptiştilor, avansând în creştinism mai mult decât majoritatea reformaţilor erau dispuşi să o facă. Vreme de 25 de ani, aceşti creştini paşnici au fost arşi pe rug în teritoriile catolice şi înnecaţi până la moarte în zonele controlate de protestanţi. Ceea ce protestanţii au făcut ananaptiştilor este o amintire tristă cu privire la ceea ce se întâmplă când creştinismul canalizat greşit ajunge să se amestece cu puterea civilă de guvernare.


PAG 24


PAG 25

6. WILLIAM CAREY

Pionierul mişcării misionare moderne s-a născut în Anglia, în 1761. În tinereţe, William Carey a fost cizmar, dar după ce L-a primit pe Hristos, a devenit curând foarte serios cu privire la lucrurile spirituale. Ca tânăr creştin, Carey a avut acces la scrierile faimosului explorator Cook. Tânărul William a deve-nit fascinat de ideea de a duce Evanghelia la acele ţinuturi înde-părtate. Alături de un grup de prieteni, au format o “societate misionară” cu scopul de a studia ideea ducerii Evangheliei în India. Când ei au încercat să se ducă cu această idee la întâlnirea predicatorilor din acea zonă, au fost cel puţin ridiculizaţi, dar nu s-au descurajat.

Nu după mult timp, William l-a întâlnit pe John Thomas, un doctor care călătorise în India. Acesta s-a oferit să îl ia pe tânărul Carey cu el până acolo, la care Carey a acceptat fără ezitare. Cu puţin timp înainte, William se căsătorise cu o tânără care îi cunoştea inima pentru misiune, dar când el a anunţat că va pleca în India, ea a refuzat să îl însoţească sau să lase pe copiii lor să meargă cu el. Dar opoziţia pe care o avea el de înfruntat nu s-a oprit aici. Tatăl său i-a trimis o scrisoare usturătoare, mus-trându-l pentru o astfel de idee nebunească. Dar el ştia că Dum-nezeu îl chemase, aşa că a mers mai departe. El şi Thomas au călătorit la Londra pentru a încerca să îşi rezerve biletele către India. În timp ce se afla acolo, el i-a scris următoarele cuvinte soţiei sale într-o scrisoare datată pe 6 Mai 1793: “Dacă aş stăpâni


PAG 26

toată lumea, aş lăsa-o în urmă ca să vă am, pe tine şi copiii noştri, alături, dar simţul datoriei este atât de puternic încât îmi stăpâneşte toate celelalte motivaţii. Nu mă pot întoarce de pe acest drum fără să am sufletul împovărat de vină.”

Pe când cei doi au încercat să îşi cumpere biletele de călătorie, au dat numai de probleme. În această perioadă, soţia sa a agreat în final să i se alăture. Odată ce acest lucru a avut loc, Dumnezeu a deschis uşa providenţei Sale în mod miraculos şi micul grup s-a aşezat pe calea lor către India. După şase luni, ei au ajuns la Calcutta. Carey scria în jurnalul său: “Simt ceva din ceea ce Pavel a simţit când s-a uitat la oraşul Atena şi ‘i se întă-râta duhul.”’

Dar lucrurile n-au fost uşoare pentru ei. Mişcarea misio-nară modernă nu avea să se urnească fără multe probleme şi o-poziţie demonică. În decurs de câteva luni, toţi banii lor erau de-ja cheltuiţi. Dna. Carey şi fiul lor s-au îmbolnăvit destul de grav. Unul din biografii lui povesteşte despre situaţia lor: “Se aflau într-o ţară ciudată, unde cu greu puteau vorbi limba localnicilor. Erau fără bani şi fără hrană. Dna. Carey era bolnavă. La fel erau şi copilaşii lor neajutoraţi, şi bebeluşul lor.” Dar Dumnezeu a in-tervenit şi mica echipă şi-a revenit în final.

Primii ani petrecuţi în India şi-au pus amprenta asupra familiei. De la bun început, soţia lui a fost incapabilă să suporte greutăţile pe care le-au avut de înfruntat. Gradual, ea a început să piardă legătura cu realitatea. Lucrurile s-au înrăutăţit chiar când băieţelul lor a murit. Şi ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns de descurajatoare, a durat 7 ani – 7 ani de trudă – până când Carey a avut primul convertit.


PAG 27

Cu toate acestea, el a continuat să meargă înainte. La un moment dat, i s-a oferit o poziţie de preşedinte al unui colegiu, lucru care i-a permit să aibă mai multă credibilitate decât înainte. Dar nici chiar aceasta nu era o garanţie că lucrurile aveau să fie uşoare. Când alţi misionari au ajuns aici din Anglia pentru a oferi ajutor, guvernatorul le-a refuzat intrarea în ţară. Numai după ce Carey a pornit un adevărat război împotriva acestuia, permisiu-nea le-a fost dată. Dar a fost apoi pusă multă presiune asupra grupului de misionari să nu încerce să îşi câştige convertiţi.

Soţia lui Carey a murit însă pe 7 Decembrie 1807. “Chiar dacă moartea ei ar fi putut să fie ca eliberarea de o povară, totuşi Carey a fost întristat de moartea ei. El o iubise pe Dorothy mulţi ani. A îngrijit-o şi protejat-o ca un tată pe copilul ei, pentru că mintea îi fusese afectată mult în perioada de când ei veniseră în India. Prietenii îi recomandaseră la un moment dat lui Carey să o trimită la un azil, dar el n-a vrut niciodată să facă aceasta, fiindcă îi era soţie şi mama copiilor lui. Carey a tratat-o până la sfârşit cu cea mai mare dragoste şi respect.”

În 1809, William s-a îmbolnăvit foarte grav din cauza unei febre. Trudise deja vreme de mulţi ani, predicând, învăţând, administrând lucrarea misionară, şi făcând ceea ce era pasiunea vieţii lui: traducerea Bibliei în multele dialecte din India. Trupul său părea că va ceda.

Dar încă o dată, el a depăşit aceste obstacole şi s-a întors la lucru, afundându-se în lucrarea lui cu şi mai multă pasiune. A tradus Biblia în întregime sau părţi din ea în următoarele dialecte: Bengali, Sanskrit, Orissa, Hindustani, Marathi, Sikh, Chineză, Pushtoo (Afgană), Kunkuna, Wuch, Assam, Bikaneer, Nepaleză, Marwar, Kashmeer, Oojein, Jumboo, Kanoj, Khassee, Khosol,


PAG 28

Bhutuneer, Dogura, Madjudha, Kumaoon şi Judwal. Pare să fi fost o reuşită absolut incredibilă pentru un singur om. Este ade-vărat că a avut ajutoare care au lucrat la diferitele traduceri, dar totuşi el trebuia să facă analiza traducerilor şi să editeze fiecare frază pentru a se asigura că traducerea era corectă. În 1825 Carey scria, “Noul Testament va fi tipărit în curând în 34 limbi, iar Vechiul Testament în 8 limbi, în afara celor 3 versiuni ale Noului Testament în Hindustani.”

Dar reuşitele sale nu au fost posibile fără paşi înapoi. Una din multele astfel de întâmplări a avut loc în 1812, când un incendiu a mistuit clădirea tipografiei lor. Acesta a fost un dezas-tru peste putinţă de a fi descris. Manuscrisele şi caracterele care fuseseră culese în mulţi ani de trudă se pierduseră. Deşi aceasta a reprezentat un mare pas înapoi, Carey scria, “Îmi doresc să ră-mân calm şi ştiu că Domnul este Dumnezeu, aşa că vreau să mă plec înaintea voii Sale în toate lucrurile. Fără îndoială că El va a-duce un lucru bun din acest eveniment nefericit şi El Îşi va pro-mova voia, dar în prezent, providenţa este peste măsură de întu-necată de acest incendiu.”

Numai în providenţa Lui poate Dumnezeu să cunoască felul cum aceste lucruri vor lucra în viitor. Nici unul dintre misi-onari nu şi-ar fi putut imagina ce lucru bun ar putea ieşi din această nenorocire. Dar când ştirea despre incendiu a ajuns în Anglia, Biserica a sărit în ajutorul lor ca niciodată înainte. Atât de mulţi bani veneau în ajutorul lor încât, cu o conştiinţă curată, ei au fost nevoiţi să publice o declaraţie prin care au anunţat că ne-voile lor fuseseră deja împlinite. Dar dincolo de asta, evenimen-tul a stârnit o imensă atenţie în Anglia în legătură cu lucrarea sa.


PAG 29

Astfel, cu ajutor nou de acasă, el şi-a continuat această lucrare importantă. Le-a luat mai mulţi ani ca să recupereze anu-mite părţi din lucrarea care se pierduse în foc, dar aşa au primit ajutor şi pentru alte proiecte. Până la capătul vieţii, William Ca-rey a ajuns să fie umplut de prezenţa lui Hristos. George Goge-rly, unul din contemporanii lui, povestea despre una din vizitele pe care le-a făcut bătrânului misionar, înainte de moartea aces-tuia: “Stătea acolo aproape de biroul lui, studiind, îmbrăcat în hainele sale obişnuite. Ochii îi erau închişi şi mâinile împreu-nate... (imaginea aceasta a lui) m-a umplut de un fel de uimire, căci părea ca unul care asculta la îndemnurile Stăpânului său şi era gata să meargă să le împlinească. Am stat acolo lângă el vre-me de vreo jumătate de oră fără să aud sau să spun vreun cu-vânt, căci mă temeam să întrerup acea linişte şi astfel să chem înapoi pe pământ acel duh care părea că este aproape în cer. În final, totuşi, am vorbit, şi îmi amintesc bine cuvintele care au fost spuse între noi.

“Dragă prietene,’ a spus Gogerly, ‘tu pari să stai la însăşi graniţa veşniciei. Te rog să nu consideri ceva greşit dacă te întreb ce simţi şi la ce te gândeşti.’

“Întrebarea l-a trezit pe Dr. Carey. Încet, şi-a deschis ochii şi apoi a răspuns, cu o voce firavă, dar plină de zel: “Ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea. Dar tremur când mă gân-desc că sunt aproape de momentul când mă voi înfăţişa înaintea prezenţei sfinte a lui Dumnezeu, şi îmi amintesc de toate păca-tele mele.”’ La două zile după aceea, William Carey a mers într-adevăr în prezenţa Mântuitorului său.


PAG 30

[Basil Miller, William Carey - The Father of Modern Missions, Betha-ny House Publishers, Minneapolis, MN, 1952, p. 54 şi 149.]


PAG 31

7. ADONIRAM JUDSON

Probabil că nu a existat vreodată un misionar care să sufere mai mult decât Adoniram Judson, primul misionar american. Născut în 1788, el s-a căsătorit cu Ann Hasseltine în anul 1812 şi amândoi au plecat imediat către India. Când au ajuns acolo, au descoperit că guvernul nu le-a permis să rămână. Dar venerabilul bătrân misionar William Carey le-a spus de marea nevoie pentru Evanghelie din Birmania, însă i-a avertizat de greutăţile pe care aveau să le întâmpine acolo, spunându-le că un preot fusese bătut cu o bâtă de fier până când a înnebunit. Cu toate acestea, tânărul cuplu a vrut să meargă acolo.

Prima lor prioritate era să stăpânească limba birmaneză, însă acest lucru s-a dovedit un coşmar, când a văzut cum cuvintele erau înşirate la nesfârşit formând propoziţii şi chiar paragrafe întregi. Adoniram a învăţat în final limba birmaneză în cea mai dificilă modalitate posibilă – arătând cu degetul la obiecte şi învăţând sunetul cuvântului care le definea.

Dar, la fel cum a fost de dificil pentru Carey în India, tot aşa a fost şi pentru Adoniram şi Ann, poate chiar mai greu. După puţin timp de la sosirea lor, Ann s-a îmbolnăvit foarte grav, iar băieţelul lor a murit. În acelaşi timp, pe când Judson s-a trudit să înveţe limba birmaneză, a experimentat dureri groaznice la ochi. În ciuda acestora însă, el a continuat studiul limbii cu îndârjire. Astfel, după 3 ani de la sosirea în Rangoon, el a finalizat un manual de gramatică bilingv, în birmaneză şi engleză.


PAG 32

Pe măsură ce Judson a învăţat limba, a început să predice despre mântuire, dar, spre descurajarea lui, oamenilor le era prea frică de autorităţi ca să vină să îl asculte. În acelaşi timp, problemele de sănătate ale lui Ann au continuat. Se simţea mai bine pentru o vreme, dar în curând clima tropicală o aducea din nou pe patul suferinţei. În final, i s-a spus că singura şansă de a supravieţui era să facă o călătorie mai îndelungată în America. Cu toate acestea, Judson şi-a continuat lucrarea.

După doi ani şi jumătate avea să îşi revadă soţia iubită, însă la scurt timp, Adoniram a fost arestat sub acuzaţia de spio-naj. Britanicii tocmai invadaseră Birmania şi orice alb era considerat suspect. Aşadar, Adoniram a fost aruncat în închisoa-re, şi chiar dacă el era deja prezent în Birmania de mai mulţi ani, nimic nu ar fi putut să îl pregătească pentru lucrurile prin care a fost nevoit să treacă acolo. “Orice simţ i se încorda din cauza mirosului îngrozitor al acelui loc sordid...Pardoseala era îmbâc-sită de cadave de animale, de mizerii omeneşti şi de saliva urât mirositoare pe care o scuipau pe jos miile de prizonieri de acolo.” Adoniram a stat în această închisoare vreme vreme de doi ani, consumând insecte. În decursul întregii perioade, scum-pa lui, Ann, a făcut petiţii cu insistenţă la fiecare funcţionar din guvern ca să o asculte şi să îi elibereze soţul. Când în final a fost eliberat şi a ajuns acasă, a găsit-o numai piele şi oase, în pragul morţii, din cauza bolii şi a epuizării. El a îngrijit-o şi a repus-o pe picioare pentru scurtă vreme, însă după aceea trupul ei a cedat din nou. Ann Judson a murit la vârsta de 37 de ani.

Adoniram a fost zdrobit dincolo de ceea ce poate fi des-cris. El s-a aruncat într-un mod fanatic în lucrare, fiind aproape de limita nebuniei. În aceste circumstanţe, după 6 luni, i-a murit al 3-lea copil. Dar el a continuat lucrarea cu îndârjire. A lucrat la


PAG 33

traducerea birmaneză a Bibliei, a predicat cu orice ocazie, a scris tractate în birmaneză şi şi-a continuat lucrarea cu o mână de convertiţi. Apoi, după 16 de lucrare în Birmania, oamenii au în-ceput dintr-o dată să fie mântuiţi! Pentru ceva vreme, lucrurile mergeau astfel că nu se gândea să mai dea de greutăţi. Oamenii începuseră să îl caute ca să îl audă vorbind despre mântuire. Tractatele lui erau distribuite peste tot în Birmania. În această vreme a sosit un alt cuplu de misionari, dar în curând soţul a murit. După 3 ani de la moartea acestuia, Adoniram s-a căsătorit cu Sarah Boardman, rămasă văduvă.

La 22 de ani de la sosirea în Birmania, Judson a început să aibă o durere ascuţită în gât, care avea să rămână astfel pentru tot restul vieţii sale. Clima tropicală îi distrusese plămânii şi gâtul. Întrucât a fost nevoit, nu fără întristare, să nu mai predice, s-a angajat într-o lucrare monumentală de a dezvolta un dicţionar al limbii birmaneze. Aceasta avea să se dovedească drept o resursă nepreţuită pentru misionarii care aveau să îl urmeze în această regiune aspră, iutată de lume.

După 10 ani de căsătorie şi mai mulţi copii, a doua lui soţie a sucombat din cauza bolii. Încă o dată, Adoniram şi-a îngropat durerea în lucrare. Pentru încă 5 ani, el a trudit neobosit, astfel că la vârsta de 62 de ani, veteranul misionar a mers în final în cer acasă, unde şi-a primit multă răsplată. Adoniram Judson a suferit mult pentru Hristos. Pierderea celor dragi, accesele constante de boală, sărăcie şi persecuţie au fost însoţitorii lui tot timpul vieţii. Dar mii de oameni au putut veni la Hristos datorită vieţii pe care el şi-a sacrificat-o în acest fel.

[Faith Coxe Bailey, Adoniram Judson - American’s First Foreign Missionary, Moody Press, Chicago, 1955, p. 70].


PAG 34


PAG 35

8. DAVID LIVINGSTONE

David Livingstone, marele misionar şi explorator care a deschis continentul negru al Africii, s-a născut în Scoţia în 1813. Până la acest moment, Carey deja era în India de mai mulţi ani iar Judson tocmai îşi începuse lucrarea în Birmania. Dar Livingstone nu avea să ajungă pe câmpul său de misiune decât începând cu 1841.

Nici n-a ajuns bine în Africa, că primele dintre multele lovituri de moarte la adresa lui Livingstone au şi apărut. El slujea într-o zonă care fusese plină de lei. Pe când se afla la vânătoare într-o zi, a dat peste un leu şi l-a împuşcat. Dar înainte ca să îşi poată încărca din nou arma, leul l-a atacat. “Leul m-a prins de şold şi am căzut la pământ în ghearele lui. Urlând îngrozitor, m-a scuturat la fel cum un terrier ar scutura un şobolan. Şocul a fost la fel de mare de parcă m-am simţit ca un şoarece după ce a fost prins prima dată în ghearele pisicii.” Leul s-a întors apoi către ceilalţi doi care îl însoţeau pe Livingstone, apoi a murit sub tirul gloanţelor. Oasele mâinii stângi a lui Livingstone au fost rupte în bucăţi, aşa că el a rămas mutilat pentru tot restul vieţii.

Chemarea cea mare pe care a avut-o David Livingstone a fost aceea de a deschide Africa pentru alţii care să îl urmeze. Câtă vreme a stat printre triburi şi L-a predicat continuu pe Hristos, nu a văzut prea multe rezultate imediate. Era un misionar deschizător de drumuri. Când misionarii creştini au venit în urma lui, eforturile sale au fost folosite în acea vreme de


PAG 36

Satana într-o modalitate îngrozitoare. La vremea aceea, comercianţii de sclavi cutreierau Africa în căutare de victime pe care să le ducă în America şi Europa. Livingstone a avut un succes imens faţă de triburi, pentru că membrii acestora vedeau că el era cu adevărat un om sincer şi iubitor. Dar imediat ce Livingstone deschidea o cale către o nouă regiune, comercianţii de sclavi veneau pe urmele lui, adesea pretinzând că sunt chiar copiii lui! Acest lucru i-a făcut pe mulţi africani să nu mai aibă încredere în intenţiile lui Livingstone. “Este greu” spunea el, “să lucrezi ani de zile având cele mai curate motivaţii, şi în acelaşi timp să fii privit de majoritatea acelora cărora ne dedicăm vieţile ca având nişte scopuri sinistre în minte.”

Dar indiferent de eforturile vrăjmaşului de a-l descuraja, chemarea cea mare a lui Livingstone a fost explorarea. În cei 33 de ani de slujire în Africa, se spune că el a călătorit aproape 29.000 mile – în cea mai mare parte pe jos, traversând jungla deasă! Eforturile lui au făcut cunoscute zone de milioane de kilometri pătraţi, care nici nu existau pe hartă înaintea lui. El a fost cel care a descoperit lacurile N’gami, Shirwa, Nyassa, Moero şi Bangweolo, şi care a descoperit sectorul superior al fluviului Zambezi, ca şi uimitoarea cascadă Victoria.

În anul 1862, soţia lui Livingstone a murit de temuta febră africană. Despre această tristă circumstanţă, Livingstone scria în jurnalul său astfel: “Este prima lovitură grea pe care am primit-o, şi pare că mă lasă fără putere. Am plâns pentru cea care a meritat din plin multe lacrimi. Am iubit-o când m-am căsătorit cu ea, şi cu cât am avansat în viaţă, cu atât am iubit-o mai mult. Dumnezeu să se îndure de sărmanii noştri copilaşi, care erau atât de ataşaţi de ea. Iar eu sunt lăsat în această lume de cea care a fost parte din mine. Trag nădejde ca, prin harul divin, să


PAG 37

conştientizez mai mult că Raiul este casa mea, şi că ea mi-a luat-o înainte în călătoria aceasta. O, draga mea Mary, draga mea Mary, cât de adesea am tânjit după o casă fără încercări...Pentru prima dată în viaţă, simt că vreau să mor.”

Totuşi, el şi-a continuat drumul, aventurându-se în călătorie tot mai în inima Africii, căutând triburi cărora să le prezinte pe Hristos. Dar aceste importante călătorii nu s-au făcut fără mari sacrificii şi suferinţe. Livingstone călătorea luni de zile, ajungând uneori să fie prea bolnav ca să mai poată merge pe picioare. Oamenii lui îl cărau atunci prin junglă. Următoarele cuvinte din jurnalul lui prezintă una din multele situaţii în care avea de plătit un preţ mare pentru a duce Evanghelia la cei nemântuiţi:

“27 Ianuarie. Când mi-am schimbat hainele azi de dimineaţă, m-am îngrozit văzând cât slăbisem.

“1 Aprilie 1867. Sunt peste măsură de epuizat; nu pot să merg fără să mă clatin şi ceva îmi ţiuie constant în cap, dar Cel Preaînalt mă va duce mai departe... După câteva zile de staţionare aici, am avut un sentiment că mă voi prăbuşi, lucru care arată puterea acestei febre dacă nu te tratezi cu medicamente. Am ajuns să mă împleticesc în drumul meu din afara cortului şi n-am fost în stare să mai intru înapoi, aşa că am încercat să mă ridic ţinându-mă de cei doi stâlpi de la intrare, dar când m-am ridicat şi mi-am luat mâna de pe ei, am căzut înapoi pe spate, lovindu-mă cu capul de o cutie.”

Livingstone şi-a continuat călătoria vreme de mai mulţi ani; uneori a fost nevoie să meargă mai mult bolnav de febră decât sănătos. După mulţi ani de slujire cu lepădare de sine


PAG 38

pentru Stăpânul lui, David Livingstone a murit de febră în mijlocul junglei, la vârsta de 62 de ani.

[Mrs. J.H. Worcester, Jr., David Livingstone - First to Cross Africa with the Gospel, Moody Press, Chicago, 1989, p. 19, 32, 66-67, 89.].


PAG 39

9. HUDSON TAYLOR

Hudson Taylor, cel care avut China pe inimă, s-a născut în Anglia în 1832. Când era tânăr, Taylor a simţit chemarea lui Dumnezeu pentru a-şi petrece viaţa pe câmpul de misiune. A intrat la o şcoală de medicină şi a petrecut acolo următorii ani pregătindu-se pentru slujirea Stăpânului său. Dar, spre deosebire de mulţi alţii care au tratat această chemare cu un răspuns parţial, tânărul Hudson a luat lucrurile foarte în serios. Despre această perioadă din viaţa lui, el scria:

“Având acum în vedere aceste două scopuri, de a mă obişnui cu greutăţile şi de a economisi pentru a ajuta mai mult şi a petrece mai mult timp printre cei faţă de care am de petrecut o bună perioadă de timp lucrând pentru Evanghelie, am constatat că pot să trăiesc cu mult mai puţine resurse decât credeam mai înainte că ar fi posibil. Am încetat în curând să consum unt, lapte şi alte astfel de produse de lux. Apoi am văzut că o sumă foarte mică îmi era de ajuns ca să îmi procur hrana formată din ovăz şi orez, care îmi era suficientă, cu doar unele variaţii ocazionale. În acest fel, am ajuns ca mai mult de două treimi din venitul meu să îl pot economisi pentru alte scopuri; iar experienţa m-a învăţat că pe cât cheltui mai puţin pentru mine şi dăruiesc mai mult, pe atâta este mai deplină bucuria şi binecuvântarea asupra sufletului meu. Aşa am experimentat zi de zi fericire şi bucurii de negrăit. Dumnezeu, da, Dumnezeul meu,


PAG 40

este o realitate vie, strălucitoare; iar tot ce aveam de făcut era să Îl slujesc cu bucurie.

Mi se părea o chestiune foarte serioasă, în orice fel aş fi contemplat la plecarea în China, departe de orice ajutor din partea oamenilor, să merg acolo şi să depind numai de Dumnezeul cel viu în ce priveşte protecţia mea, nevoile mele şi ajutorul de orice fel. Simţeam că muşchii spirituali care erau necesari trebuiau să fie întăriţi pentru o astfel de acţiune.”

Hudson şi-a continuat studiile, lucrând din greu atât la slujba sa cât şi la lucrarea de slujire pentru Domnul. Dar chemarea din viaţa sa avea să îi fie serios testată. Pe vremea când era încă în Londra, s-a îmbolnăvit destul de grav şi a petrecut luni întregi astfel, fiind atât de bolnav încât abia se putea ridica din pat. În final, starea lui s-a îmbunătăţit tocmai când era vremea să plece spre China.

Dar imediat ce vaporul a plecat pe mare, acesta a fost avariat de o furtună puternică. Vaporul a fost târât încoace şi încolo până când a atins o zonă stâncoasă de ţărm. Însă chiar şi în mijlocul acestor evenimente, Taylor avea pace, ştiind că mâna lui Dumnezeu controla totul şi că lucrurile o vor lua pe un făgaş normal. În ultimul moment posibil, vânturile s-au schimbat şi vaporul şi-a reluat cursa pe mare. După câteva luni, în 1854, tânărul Hudson Taylor păşea în afara punţii vaporului, în portul oraşului Shanghai.

Hudson a locuit cu un alt misionar vreme de câteva luni, timp în care a învăţat dificila limbă chineză. În această perioadă, a descoperit imediat cât de instabilă era China ca ţară. Shanghai era un oraş răvăşit de bande de rebeli care se luptau unii cu alţii. În decursul unei astfel de lupte, doi hamali care călătoreau cu el


PAG 41

au fost ucişi de o ghiulea de tun. Altă dată, o altă ghiulea a trecut la doar câţiva centimetri de el. Dar Hudson Taylor era în misiune pentru Dumnezeu şi era protejat de mâna Sa puternică.

Însă Dumnezeu nu protejează mereu de necazuri pe slujitorii Săi preţioşi. Într-una din călătoriile evanghelistice într-un alt oraş, Taylor şi însoţitorii lui au fost avertizaţi să nu intre acolo, pentru că mai mult ca sigur vor fi ucişi de soldaţi. Ei simţeau că Dumnezeu îi trimisese oricum acolo, aşa că atunci când au umblat prin oraş, oamenii au început să strige vorbe urâte către ei, dar ei nu s-au simţit deranjaţi. Taylor povesteşte ce a urmat:

“Cu mult timp înainte să ajungem la poartă, un om înalt şi puternic, fiind de 10 ori mai turbat datorită beţiei, ne-a spus că bandele acelea nu erau la urma urmei atât de paşnice, şi l-a prins de umeri pe Dl. Burdon. Însoţitorii au încercat să îl smulgă din braţele acelui om. Când m-am întors să văd care era problema, dintr-o dată am fost înconjuraţi de o duzină de oameni brutali, care ne-au târât efectiv prin oraş într-un ritm îngrozitor.

Geanta mi se părea foarte grea şi nu puteam să o iau cu cealaltă mână. În curând am transpirat atât de mult încât abia mă mai puteam ţine după ei. Am cerut să fim duşi înaintea judecătorului şef, dar ni s-a răspuns că ştiu unde să ne ducă şi ce trebuie să facă cu persoane ca noi, după care ne-au oferit cele mai jignitoare epitete. Bărbatul care l-a prins pe Dl. Burdon l-a lăsat apoi pentru a veni la mine, şi astfel a devenit cel care m-a chinuit cel mai mult, pentru că nu eram nici înalt, şi nici puternic pe cât era prietenul meu, şi deci eram mai puţin capabil să mă împotrivesc lui. Mă punea jos mereu, mă trăgea de păr, mă lua de guler de era cât pe ce să mă sugrume, mă strângea de mâini şi


PAG 42

îmi smucea umerii, până i-a învineţit. Dacă aceste chinuri ar fi continuat, probabil că aş fi leşinat.”

În final, ei au fost duşi în biroul unui procuror, unde au fost trataţi cu mai mult respect. Procurorul s-a simţit atât de jenat de abuzurile pe care ei le-au îndurat încât a trimis oameni cu ei ca să îi protejeze când predicau şi ofereau literatură! Astfel, Dumnezeu s-a folosit de atacul lui Satana pentru a răspândi Evanghelia.

Taylor a petrecut următorii câţiva ani predicând cu orice ocazie, distribuind literatură şi demonstrându-şi disponibilitatea de a suferi pentru cauza lui Hristos. Dar tocmai când credea că lucrarea îi era binecuvântată de Domnul, s-a îmbolnăvit grav şi a fost forţat să se întoarcă în Anglia. Acesta a fost un pas înapoi care l-a întristat mult, dacă ne gândim la pasiunea lui pentru sufletele pierdute. În perioada când a stat în China, el şi-a dezvoltat o reală pasiune pentru a pătrunde în interiorul Chinei, acolo nici un alt misionar ajunsese. Dar acum părea că toate planurile şi speranţele lui se năruiau. Cu multă descurajare, a luat drumul înapoi către Anglia.

Cu toate acestea, inima sa era încă în China. Pe când a început treptat să se recupereze în Anglia, a descoperit că are posibilitatea de a împărtăşi şi altora viziunea lui de a duce Evanghelia în China interioară, dar îi era teamă să spună mai multe despre această viziune, de frică să nu i se replice că va fi ucis dacă va merge acolo.

“Şi totuşi, ce era să fac? Simţământul vinei pentru sângele acelor necredincioşi devenise tot mai puternic. Doar pentru că eu refuzasem să le cer să meargă în China, ei nu plecaseră într-acolo, şi astfel zeci de mii de oameni mureau zilnic în China fără


PAG 43

să cunoască pe Hristos. Imaginea Chinei care pierea îmi umpluse inima şi mintea atât de mult încât n-am avut odihnă zi şi noapte până când boala m-a doborât...

În Duminica din 25 Iunie 1865, incapabil să mai suport imeginea unei adunări de mai bine de o mie de creştini bucurându-se de siguranţa lor în Hristos, în timp ce milioane de oameni piereau în China din lipsă de cunoştinţă, m-am aventurat singur pe plajă, într-o mare agonie spirituală; acolo Domnul mi-a dat la o parte necredinţa, şi m-am predat slujirii lui Dumnezeu”.

Satan a vrut să se folosească în scopuri rele de boala lui, dar Dumnezeu a folosit-o pentru scopurile Sale. Ca urmare a călătoriei lui în Anglia, a luat fiinţă organizaţia China Inland Mission. În perioada următorilor 40 de ani, Dumnezeu s-a folosit de Hudson Taylor şi de cei ce i s-au alăturat, ca să ducă preţioasa Evanghelie în interiorul Chinei. Mii de oameni aveau să vină la Hristos prin intermediul eforturilor lor, dar poate că cel mai important aspect a fost faptul că interiorul Chinei a fost astfel deschis pentru sute de alţi misionari.

[J. Hudson Taylor, Hudson Taylor, Bethany House Publishers, Minneapolis, MN, 1937, p. 21, 68-69, 145.].


PAG 44


PAG 45

10. JONOTHAN GOFORTH

Deşi nu provenea dintr-o familie renumită, viaţa lui Jonothan Goforth în China a fost un exemplu de primă mână de viaţă dedicată voii Mântuitorului. Născut în Canada în 1859, Jonothan a ajuns alături de soţia lui Rosalind în Shanghai, China, abia în anul 1888. Tânărul cuplu nu ajunsese decât de câteva zile acolo, când un incendiu a izbucnit în casa în care locuiau şi a ars aproape toate lucrurile lor. Chiar dacă acest lucru însemna doar un temporar pas înapoi pe care Jonothan trebuia să îl îndure cu bucuria sa obişnuită, pentru Rosalind acest eveniment avea să reprezinte arderea punţilor de legătură dintre ea şi posesiunile materiale.

După mai multe luni de studiu a limbii, familia Goforth a primit permisiunea să îşi aleagă zona în care să slujească: Honanul de nord. Veteranul misionar (de acum) Hudson Taylor a trimis familiei Goforth o scrisoare în care a spus: “Frate, dacă vei merge în acea provincie, va trebui să înaintezi pe genunchi.”

În câteva luni de la stabilirea lor acolo, a izbucnit un focar de dizenterie printre unii dintre lucrători şi astfel şi micuţa lor fetiţă s-a îmbolnăvit şi a murit la doar o săptămână după aceea. “Nimeni nu poate să înţeleagă durerea noastră decât aceia care au pierdut o comoară preţioasă, însă în cazul nostru pierderea pare să fie şi mai mare pentru că suntem departe, într-o ţară străină... Ne rugăm ca această pierdere să ne facă mai


PAG 46

pregătiţi să le spunem acestor milioane de muritori despre Acela care a biruit moartea.”

La numai 6 luni după aceea, o altă tragedie a lovit, de data aceasta, pe fiul lor. În timp ce alerga la balconul casei, băieţelul a căzut de acolo, lovindu-se la cap de o vază de flori. Deşi la prima vedere nu părea să fie o rană serioasă, încetul cu încetul el şi-a pierdut capacitatea de a se folosi de mâinile lui, şi după câteva luni a murit. Dar soţii Goforth nu trăiau pentru ei înşişi, ci pentru mulţimile de nemântuiţi la care fuseseră chemaţi.

În acea vreme, slujirea era şi mai dificilă în China din cauza neîncrederii mari pe care oamenii o manifestau faţă de albi. Tot felul de poveşti ciudate circulau despre misionari, despre care se spunea că “minunile” pe care le făceau ei cu medicamentele trebuiau să aibă la mijloc lucruri ciudate. Aceşti oameni care făceau tulburare între mase, spuneau că “diavoli străini” au scos ochii şi le-au tăiat inimile copiilor, pentru a-şi fabrica medicamentele pe care le foloseau. Au fost instalate panouri în toată provincia, care cereau moartea tuturor misionarilor.

Predicarea era de asemenea dificilă. Misionarii mergeau în oraşe sau sate şi atrăgeau prin însăşi presenţa lor oamenii, şi astfel începeau să Îl propovăduiască pe Hristos. Inevitabil, apărea mereu cineva care îi lovea pe la spate, provocându-i. Mulţimile urlau aprobând pe aceşti oameni care doar voiau tulburare. Dacă misionarul făcea greşeala să se întoarcă să vadă cine l-a lovit, ajungea să fie atacat de alţii. Goforth a descoperit că soluţia era să predice cu spatele lipit de un zid, evitând astfel această problemă.


PAG 47

După mai mulţi ani, familia Goforth a primit permisiunea de a merge şi mai adânc în China, până la Changte. În această regiune, oamenii albi erau o noutate pentru localnici, astfel că familia misionară avea sute de vizitatori pe zi. Jonothan a simţit că aceasta trebuia să fie o bună oportunitate şi că era momentul să o folosească. Aşa că zi după zi, săptămână după săptămână, soţii Goforth aveau să predice efectiv toată ziua, din zori până la căderea nopţii. Când au fost cuprinşi de oboseală, au început să se roage ca Dumnezeu să le trimită ajutoare. La scurt timp, li s-a alăturat un fost dependent de opium, care fusese mântuit într-un mod foarte radical.

În 1898, Gracie, o altă fetiţă a familei Goforth s-a îmbolnăvit de malarie şi a murit la scurt timp. Apoi un alt băieţel al lor s-a îmbolnăvit de dizenterie şi pojar. Pe când îşi revenea, tatăl său, epuizat, a căzut la pat ca urmare a unui atac de icter, care l-a ţinut foarte bolnav săptămâni la rând. În toată această perioadă, Dna. Goforth, care era însărcinată şi foarte epuizată, a trebuit să nască. A fost cât pe-aci să moară în timpul naşterii, dar totuşi a rezistat şi s-a refăcut.

La doi ani după aceasta, necazul a lovit din nou. De data aceasta cea lovită era fiica cea mai mare, Florence, în vârstă de 7 ani, care a făcut meningită şi a murit la scurt timp. La câteva zile după aceea, familia a primit un mesaj urgent de la Consulul American din Chefoo să fugă în sudul Chinei. O grupare naţionalistă se formase de câţiva ani, dar acum declanşase o revoluţie, denumită ulterior “Rebeliunea Boxer”, în urma căreia străinii din toată ţara au fost masacraţi.

Un grup format din 13 adulţi şi 5 copii (4 dintre ei fiind ai familiei Goforth) s-au suit în căruţe şi au plecat imediat spre sud.


PAG 48

Oriunde mergeau, auzeau aceleaşi strigă-te: “ucideţii, ucideţi-i.” Uneori au fost aruncate pietre asupra lor, dar pentru o vreme au scăpat cu viaţă. Apoi au ajuns într-un oraş unde o mulţime de câteva sute de bărbaţi îi aşteptau cu braţele încărcate de pietre şi cu pumnale la brâu.

La început, o ploaie de pietre a căzut asupra lor. Apoi au fost trase focuri de armă. Bărbaţii aceia i-au atacat cu furie. Jonothan a fost lovit de mai multe ori cu o sabie, desprinzându-i carnea de pe mână până la os, apoi a primit o lovitură în partea din spate a capului. Când a căzut la pământ, un bărbat s-a năpustit călare pe un cal asupra lui în galop, dar Goforth a privit în sus, şi dintr-o dată calul a căzut lângă el, şi a început să arunce din picioare cu furie, creând o barieră între Goforth şi atacatorii lui.

Când micul grup de oameni încerca să scape de această bandă de ucigaşi, au fost bătuţi şi împroşcaţi din nou cu pietre. Întregul grup a reuşit să se îmbarce într-o singură căruţă şi să scape de acea bandă, pentru ca ulterior să dea peste alta. Au trimis vorbă unui funcţionar local că aveau nevoie disperată de ajutor. Au fost trimişi nişte soldaţi ca să îi protejeze, dar la puţin timp după aceea, s-a descoperit că de fapt soldaţii avuseseră ordin să ucidă întreg grupul, când aveau să ajungă la un anume loc. Pe când grupul de creştini mergeau într-o căruţă şi soldaţii în altă căruţă, soldaţii au adormit şi, ajungând la o intersecţie, au luat-o pe un drum greşit! Astfel, vieţile credincioşilor au fost cruţate din nou.

Peste tot pe unde au mers, micul grup a fost înconjurat de bande de răufăcători, dar, ciudat, niciodată nu au mai fost atacaţi. În final, au ajuns în siguranţă în sud. După mai multă


PAG 49

vreme, situaţia din China s-a calmat şi misionarii au putut să se întoarcă la lucrare.

În 1902, familia Goforth a primit spre evanghelizare o regiune care îl atrăsese mult pe Jonothan. El simţea că Domnul îi dăduse un plan ca să meargă într-un oraş, să deschidă un centru evanghelistic, să demareze o biserică, să pună lideri acolo şi apoi să se mute în alt oraş. Cu toate acestea, Dna. Goforth, preocupată de copiii lor, nu a împărtăşit entuziasmul lui. Jonothan a insistat ca ea să îşi schimbe părerea, asigurând-o că locul cel mai sigur pentru copiii lor era în lucrarea Domnului. El chiar i-a spus că era atât de sigur că acest plan era de la Dumnezeu încât ajunsese să se teamă pentru viaţa copiilor dacă ea nu avea să îl asculte.

Apoi micuţul lor băiat s-a îmbolnăvit grav de dizenterie asiatică. Dna. Goforth nu se putea gândi decât la cele 4 morminte micuţe pe care le săpaseră în trecut. Iată cum relata situaţia:

“Vreme de două săptămâni ne-am luptat pentru a-i salva viaţa copilului. În decursul acelei perioade, soţul îmi şoptea cu blândeţe, ‘O, Rose, cedează înainte ca să fie prea târziu!’ Dar eu nu mă gândeam decât că el este dur şi crud. Apoi, când Wallace a început să îşi revină, soţul şi-a împachetat nişte bagaje şi a plecat singur într-un tur în zonă.

În ziua care a urmat plecării lui, micuţa Constance s-a îmbolnăvit subit, chiar mai grav decât fusese Wallace. Când Dl. Goforth a sosit, Constance era pe moarte. Soţul meu a îngenunchiat lângă Constance, şi eu alături de el. Pe când micuţa îşi dădea duhul liniştită, am putut deodată să văd dragostea de Tată a lui Dumnezeu într-o nouă şi ciudată modalitate. Ca o


PAG 50

sclipire, dintr-o dată, am ştiut că puteam să Îi încredinţez pe copiii mei Tatălui Ceresc! Această concluzie a venit atât de copleşitor peste mine, încât singurele lucruri pe care l-am putut face au fost să îmi plec capul şi să spun, ‘O, Doamne, este prea târziu pentru Constance, dar mă voi încrede în Tine.’“

Familia Goforth a continuat să slujească în China vreme de peste 30 de ani, fiind folosiţi de Dumnezeu direct la a aduce mulţimi de suflete la mântuire. Deşi acestea au venit cu un sacrificiu foarte mare, acesta a fost meritat, când ne gândim la veşnicie.

[Rosalind Goforth, Jonothan Goforth, Bethany House Publishers, Minneapolis, MN, 1937, p. 45, 48, 82.]


PAG 51

11. MASACRUL DIN TAIYUAN

Taiyuan, capitala provinciei Shansi din China, a fost scena unuia dintre cele mai sângeroase masacre din istoria modernă a creştinismului. Acest lucru s-a petrecut ca urmare a faptului că Yu-hsien, unul dintre liderii conspiraţioniştilor din mişcarea Boxer, tocmai devenise guvernatorul provinciei şi pentru că el trăia în Taiyuan.

În acelaşi oraş locuia şi un grup format din mai mulţi misionari, care erau devotaţi evanghelizării regiunii Shansi. Dr. William Wilson conducea un spital de recuperare a dependenţilor de opium, pe propria cheltuială. El, soţia şi fiul lor locuiau în Taiyuan. Deşi avea vârsta de pensionare, el a amânat-o pentru că foametea făcea ravagii în regiune şi multe persoane cădeau victime ei. Pe când el şi-a continuat truda acolo, a ajuns să se îmbolnăvească de peritonită, o inflamaţie a membranei abdominale.

Imediat după ce au început crimele, Wilson a călătorit aproape 20 de mile pentru a ajuta pe un medic chinez care fusese lovit cu sabia de un rebel din gruparea Boxer. Deşi era foarte bolnav, Wilson a reuşit să ajungă şi să îl ajute pe acel medic rănit. Pe drumul său către medicul acela, şi-a scris ultima scrisoare. “Lucrurile sunt înceţoşate aici,” scria el unui coleg, “dar eu cred, bătrâne prieten, că ne aflăm pe marginea unui vulcan, şi mă tem că Taiyuan este centrul lui.” Dar el nu avea să


PAG 52

trăiască mult până când să vadă cât de adevărate erau cuvintele sale.

Alături de Dna. Wilson se aflau şi doi lucrători necăsătoriţi ai organizaţiei China Inland Mission. Jane Stevens, o asistentă medicală care venise în China în 1885, cu 15 ani înainte, se alfa într-o stare precară de sănătate în acel moment. În timpul ultimei sale călătorii în Anglia, au fost unii care au încercat să o convingă să rămână în ţară, dar răspunsul ei a fost următorul: “Nu cred că am finalizat lucrarea pe care Dumnezeu o are pentru mine în China. Trebuie să mă întorc. Cine ştie, poate că o să fiu printre aceia cărora li se va permite să îşi dea viaţa pentru acei oameni.”

Mildred Clarke, coleg de misiune în CIM scria: “Tânjesc să trăiesc o viaţă devotată Lui printre aceşti chinezi, şi să cunosc părtăşia suferinţelor Lui pentru aceste suflete, El, care Şi-a abandonat viaţa până la moarte pentru noi.”

În Taiyuan, începând cu 1900 se înfiinţase şi Sheo Yang Mission, care avea un spital pentru oamenii din acea zonă. Din acest grup făceau parte Thomas Pigott şi soţia sa Jessie. La ceva vreme după aceasta, un prieten scria despre el: “Dacă am văzut vreodată un om care să trăiască cu zel, atunci acela a fost Thomas Wellesley Pigott.” Soţii Pigott erau în China deja de mai mulţi ani şi îşi pierduseră prieteni buni în alt masacru care avusese loc cu 5 ani în urmă. De la acel moment, soţii Pigott au simţit că nu aveau să trăiască multă vreme în China şi de aceea lucrau cu şi mai mult zel.

Necazurile au început la sfârşitul lunii Iunie. Găştile de rebeli Boxer s-au strâns pe străzi, au incendiat clădirile de la Sheo Yang Mission şi pe cele ale unui grup de baptişti englezi.


PAG 53

Grupul de credincioşi a reuşit să scape din acele clădiri şi să se adăpostească într-o şcoală baptistă de băieţi, la o jumătate de milă depărtare. Edith Coombs, unul din misionarii baptişti, şi-a dat seama deodată că uitaseră în clădirea misiunii două fetiţe chineze. Ea a alergat înapoi acea jumătate de milă până la clădirea care deja era în flăcări, pentru a le salva pe copile. Pe când încercau să iasă din clădire, una din fetiţe s-a împiedicat şi a căzut. În acest moment, grupul de rebeli le-a atacat cu pietre şi cărămizi. Edith a fost obligată să se întoarcă în clădirea arzând, unde cealaltă fetiţă a văzut-o când îngenunchea într-o zonă plină de flăcări.

Vreme de două săptămâni, ceilalţi 32 de misionari au stat baricadaţi în clădirea şcolii. Zi şi noapte se aruncau cu pietre în uşi şi în ziduri, timp în care misionarii stăteau înghesuiţi înăuntru, rugându-se ca guvernatorul să facă ceva ca să îi salveze. Pe 9 Iulie au apărut soldaţii şi i-au escortat pe toţi până în curtea guvernatorului. Acolo li s-au alăturat 20 de preoţi catolici. Speranţele celor din grup au fost năruite când guvernatorul însuşi a apărut fluturând o sabie şi urlând: “Să îi ucidem! Să îi ucidem!”

Apoi a anunţat că bărbaţii vor fi ucişi primii. George Farthing, unul dintre baptişti, şi tatăl a trei copii, a păşit înainte. Soţia sa a încercat să se agaţe de el, dar George a dat-o la o parte cu blândeţe, apoi a îngenunchiat înaintea călăului. O lovitură scurtă de sabie i-a retezat capul. Apoi unul după altul, bărbaţii au fost ucişi la fel. Apoi a venit rândul femeilor. Copiii Dnei. Farthing au trebuit daţi la o parte, când ea a fost nevoită să îşi plece capul pe buturuga plină de sânge.


PAG 54

După ce s-a sfârşit carnagiul, trupurile le-au fost lăsate acolo pentru a fi jefuite de orice lucru de valoare. Apoi rămăşiţele lor au fost puse în cuşti, şi agăţate de zidurile oraşului ca să fie văzute de toţi oamenii.


PAG 55

12. MASACRUL REBELILOR BOXER CONTINUĂ

În partea de NV a Chinei exista un mic grup de misionari ai organizaţiei Christian and Missionary Alliance, care îşi făceau lucrarea în acea zonă. Când veştile privitoare la rebeliunea grupării Boxer au ajuns la ei, au încercat să fugă în Mongolia călare pe cămile. Bandiţii i-au ajuns din urmă şi i-au jefuit de tot ce aveau, inclusiv de haine. Experienţa a fost atât de traumatizantă, încât două dintre femei au născut prematur. Au fost nevoiţi apoi să trăiască timp de două săptămâni în deşert, fără haine, şi mâncând rădăcini pentru a rămâne în viaţă.

La scurt timp după ce au fost salvaţi de nişte preoţi catolici au fost înştiinţaţi că o bandă de rebeli Boxer se apropia de ei “Nu mai avem...cale de scăpare,” scria misionarul Carl Lundberg. “Dacă nu vom fi în măsură să scăpăm, spuneţi-le prietenilor noştri că am trăit şi am murit pentru Domnul. Nu regret că am venit în China. Domnul m-a chemat şi harul Lui îmi este de ajuns. Calea pe care El o alege este cea mai bună pentru mine. Facă-se voia Lui. Scuzaţi-mi scrisul, îmi tremură mâna.”

La câteva zile după aceea, toţi aveau să fie ucişi.

În Fenchow, un oraş din provincia nordică Shansi, un alt grup de misionari a fost descoperit de un funcţionar local. El a dat ordin ca ei să fie scoşi afară din oraş, sub pretextul că vor fi astfel protejaţi de un grup de gărzi înarmate. Dar misionarii se


PAG 56

aşteptau la tot ce putea fi mai rău. Cu 12 zile înainte ca toţi să fie ucişi, Lizzie Atwater scria următoarea scrisoare:

“Dragii noştri, tânjesc să vă văd feţele, dar mă tem că nu ne vom mai vedea pe pământ... Mă pregătesc pentru sfârşit în tăcere şi cu calm. Domnul este atât de aproape, şi El nu va eşua. Eram foarte relaxată şi entuziasmată câtă vreme părea că există o şansă de a supravieţui, dar Dumnezeu a luat de la mine acel sentiment, iar acum mă rog doar ca să am parte de har ca să înfrunt curajos sfârşitul. Se va sfârşi în curând cu durerea; şi, o, dulceaţa sosirii în cer este aproape!

Copilaşul meu va merge cu mine acolo. Cred că Dumnezeu îl va lua alături de mine în Cer, şi mai cred că draga mea mamă va fi încântată să ne vadă acolo. Nici nu îmi pot imagina cum va fi întâmpinarea de care Mântuitorul ne va face parte. O, acel moment va compensa toate aceste zile de suspans. Dragii mei, trăiţi cât mai aproape de Dumnezeu şi cât mai departe de pământ. Nu există nici o altă cale prin care putem primi acea pace de la Dumnezeu, care întrece orice cunoştinţă...Trebuie să rămân calmă şi liniştită în aceste ore. Nu regret că am venit în China, dar regret că am făcut atât de puţin. Viaţa mea de căsnicie, aceşti doi ani preţioşi, au fost atât de plini de fericire. Vom muri împreună, soţul meu drag şi cu mine.”

Un alt grup de misionari avea în curând să experimenteze aceeaşi soartă. Annie King şi Elizabeth Burton, ambele tinere din Anglia, lucraseră în China de mai puţin de doi ani la momentul când au început problemele. Annie scria acasă următoarele: “Este atât de plăcut în acest sat, unde oamenii au încredere în noi şi le place să audă de Iisus, căci suntem aici pentru El şi pentru Evanghelie. Sunt o mulţime de alte sate unde


PAG 57

Numele lui Iisus este încă necunoscut, şi toţi oamenii străiesc în întuneric, fără cea mai mică rază de lumină.”

Elizabeth scria: “O, mă simt atât de nepotrivită, atât de slabă, şi totuşi Îl aud spunând, ‘Du-te cu puterea aceasta pe care o ai, oare nu te trimit Eu?’ Da, El m-a trimis; dacă am simţit vreodată mai bine că Dumnezeu m-a chemat, azi a acea zi.”

John şi Sarah Young se căsătoriseră de abia 15 luni. În scrisoarea de aplicaţie la China Inland Mission (CIM), Sarah scria: “Vreau ca atunci când El va veni, să mă găsească în luptă, vreau să fiu un instrument în mâinile lui Dumnezeu, spre mântuirea sufletelor de la moarte.”

Alături de cei 4 mai erau şi George şi Belle McConnell, care tocmai îşi îngropaseră cu doi ani în urmă sora lor din Scoţia. Pe când grupul acesta călătorea către Yu-men-k’ou, s-au întâlnit cu un grup de soldaţi care le-au spus: “Avem ordin să vă ucidem, dacă nu încetaţi să predicaţi religia voastră.” Când misionarii au refuzat să se lase de credinţa lor, au fost ucişi imediat.

[Citat din James şi Marti Hefley, By Their Blood, Baker Book House, Grand Rapids, MI, 1979, p. 18-21].


PAG 58


PAG 59

13. FRICĂ? DE CE?

În decursul următorilor 50 de ani de după rebeliunea boxerilor, vărsarea de sânge a continuat pe tot teritoriul Chinei. Deşi sfârşitul luptelor de stradă au marcat un moment foarte bun pentru evanghelizare în toată ţara, mulţi oameni erau marcaţi încă de aceleaşi temeri şi prejudecăţi. În 1931, preşedintele Chiang Kai-shek însuşi s-a declarat creştin. Bineînţeles, acest lucru a fost o mare victorie într-un sens, dar odată cu ea au fost înnoite atacurile asupra creştinilor, acestea venind acum din partea duşmanilor lui Kai-shek, anume comuniştii. Numai în provincia Kiangsi, comuniştii au ucis în 1930 aproape 150.000 de chinezi. În acea perioadă era o tensiune politică deosebit de mare în China, iar creştinii au fost prinşi din nou la mijloc.

Şi ca lucrurile să fie şi mai grele, anii 1930 au demarat cu foamete şi boli îngrozitoare. Dizidenţii au învinuit adesea pe medicii misionari (care îşi dădeau vieţile pentru populaţia chineză fără a cere ceva în schimb) pentru răspândirea bolilor, spunând că aceasta avea loc datorită otrăvurilor pe care ei le foloseau (medicamentele).

S-a spus adesea şi că “zeii” erau mânioşi pe oameni din cauza creştinilor, şi că aceasta era cauza secetelor şi a foametei pe care ei le trăiau.

În Minchow, un oraş din provincia Kansu, o şcoală a cultului Adunările lui Dumnezeu a pierdut 150 de elevi din cei


PAG 60

500 înscrişi la şcoală din cauza bolilor. Atunci când răufăcătorii au lovit oraşul, i-au torturat şi ucis pe oameni pentru a-i forţa să le dea obiectele de valoare. Sute de oameni au fost arşi de vii sau bătuţi până la moarte, mulţi dintre aceştia fiind creştini. Nici n-au părăsit bine acei bandiţi oraşul, că şi-a făcut apariţia apoi o armată de 1300 de soldaţi musulmani care au luat oraşul sub stăpânire şi şi-au înfiinţat cartierul general în curtea casei de misiune a bisericii Adunările lui Dumnezeu. În 18 zile de la sosirea lor acolo, musulmanii n-au făcut altceva decât să jefuiască, să violeze, să ardă şi să ucidă pe oricine le ieşea în cale. Când misionarul W. W. Simpson a încercat să organizeze un serviciu de închinare, unul din membrii echipei generalului s-a aşezat cu aroganţă pe platforma unde era amvonul şi a gesticulat cu sabia sa, ca şi cum i-ar fi tăiat capul. Simpson a continuat să predice despre venirea lui Hristos în lume, însă ofiţerul acela nu l-a ucis.

În Octombrie 1931, Jack Vinson a fost capturat de hoţi în timp ce vizita bisericile din provincia Kiangsu. Un pluton al guvernului a venit în urmărirea acelor răufăcători şi i-a înconjurat într-un orăşel. Bandiţii i-au oferit lui Vinson eliberarea cu condiţia ca el să convingă armata să plece. Vinson a fost de acord numai dacă ei ar fi eliberat şi pe alţii care erau luaţi ostatici. Bandiţii au refuzat şi au încercat să îşi găsească o cale de scăpare. În această încercare, mulţi au fost ucişi, dar câţiva au supravieţuit şi au fugit cu Vinson, însă el nu putea alerga din cauza unei intervenţii chirurgicale recente, lucru care i-a determinat pe bandiţi să îl împuşte şi să îi taie capul.

Un martor al acestei întâmplări tragice a povestit că ucigaşul lui l-a întrebat înainte de a-l împuşca: “Te voi omorî. Nu îţi e frică?” Vinson a replicat simplu: “Omoară-mă, dacă vrei.


PAG 61

Eu voi merge direct la Dumnezeu.” Un predicator prezbiterian de sud, E.H. Hamilton, a fost inspirat de curajul lui Vinson şi a scris un poem care a devenit tema tuturor misionarilor din China.

Frică? De ce?

Să simt eliberarea dulce a duhului? Să trec de la ducere la perfectă pace,

Să văd că lupta şi zbuciumul vieţii încetează? Frică – de ce?

Frică? De ce?

Să-mi fie frică să văd faţa Mântuitorului, să aud urarea Lui de bun venit

Şi să urmăresc razele gloriei cum izvorăsc din rănile harului? Frică – de ce?

Frică? De ce?

O clipire, o zdrobire, o inimă străpunsă; întuneric, apoi lumină, o, este arta Raiului!

O rană în coasta Lui! Frică – de ce?

Frică? De ce?

Să fac prin moarte ceea ce viaţa n-ar putea – să fiu botezat cu sânge,

Până când sufletul va înflori acolo sus? Frică – de ce?


PAG 62


PAG 63

14. JOHN ŞI BETTY STAM

John şi Betty s-au întâlnit la Moody Bible Institute la puţin timp după moartea lui Jack Vinson. Provocaţi de Dumnezeu prin poemul Frică? De ce?, John a răspuns chemării făcute de China Inland Mission (CIM) pentru bărbaţii necăsătoriţi de a sluji în periculoasa Chină, infestată de comunişti. Ales în 1932 să prezinte un mesaj către studenţii de la Moody, el le-a spus acestora următoarele, “Să sunăm retragerea şi să abandonăm înalta chemare pe care o avem în Hristos Iisus? Sau să îndrăznim să înaintăm la porunca lui Dumnezeu, în faţa imposibilului?... Haideţi să ne amintim că Marea Trimitere n-a fost niciodată validată de condiţia de a înainta numai dacă sunt suficiente fonduri şi numai dacă nu implică vreo greutate sau lepădare de sine. Dimpotrivă, ni se spune să ne aşteptăm la necazuri şi chiar persecuţie, dar în Hristos ni se dă victoria împreună cu acestea.”

Pentru că Betty terminase facultatea cu un an înaintea lui John, ea deja plecase să îşi înceapă lucrarea. La sosirea în China, începerea lucrării i-a fost întârziată întrucât misionarul care era deja acolo, H. S. Ferguson, fusese capturat de răufăcători şi nu avea să mai fie văzut viu vreodată. John a sosit un an mai târziu, apoi ei s-au căsătorit, iar în Septembrie 1934 au fost binecuvântaţi cu o fetiţă. După ce le-a fost alocată provincia Anhwei, au plecat către oraşul Ching-te, unde prefectul provinciei i-a asigurat că îi va proteja. La doar câteva săptămâni,


PAG 64

comuniştii au atacat oraşul iar prefectul a fost primul care a fugit din calea lor! Comuniştii au mers direct la casa unde locuiau soţii Stam. Betty i-a servit cu ceai şi prăjituri, în timp ce John a încercat să îi asigure că veniseră în China numai cu intenţii bune. După ce au terminat de servit ceaiul, liderul i-a spus simplu: “Tu vei merge cu noi”.

John a fost apoi forţat să scrie către CIM o scrisoare cerând o răscumpărare de 20.000 de dolari. El a adăugat şi fraza următoare la scrisoarea respectivă: “Domnul să vă binecuvânteze şi să vă călăuzească, iar în ce ne priveşte, fie ca Dumnezeu să fie glorificat fie prin viaţa, fie prin moartea noastră”. Mai târziu, el le-a spus celor care îl ţineau captiv că el nu se aştepta ca răscumpărarea să fie plătită.

Comunişii s-au retras apoi din oraş, luând familia Stam ostateci cu ei. Pe drum, comuniştii discutau cum să o omoare pe fetiţă, ca să nu aibă necazuri. Un ţăran bătrân care era din întâmplare în apropiere şi a auzit ce spuneau ei, a protestat, astfel că acei comunişti i-au spus: “Atunci tu o să mori în locul ei.” Ţăranul a răspuns: “Sunt gata să mor”, iar ei l-au ucis imediat. John a fost dus la poştă şi i s-a ordonat să scrie o altă notă cerând bani pentru răscumpărare. Poştaşul l-a întrebat unde vor merge, la care John a răspuns: “Nu ştim unde se duc aceşti oameni, dar noi vom merge în cer.”

La puţină vreme după aceea, i-au legat pe toţi cu funii. După o noapte nedormită, au fost târâţi prin oraş şi batjocoriţi de comunişti. Toţi oamenii din oraş au fost chemaţi să asiste la execuţie. Dintr-o dată, medicul oraşului, un creştin pe nume Wang, a alergat în întâmpinarea lor şi a insistat faţă de comunişti să îi elibereze, dar a fost luat şi pus deoparte pentru a fi ucis. Pe


PAG 65

când John a cerut milă pentru viaţa doctorului, i s-a ordonat să îngenuncheze. Banditul şi-a fluturat sabia şi i-a tăiat capul. Betty s-a zguduit şi a căzut şi ea pe genunchi, dar aceeaşi soartă a căzut şi asupra ei. Cumva, în zarva care s-a creat, fetiţa lor a scăpat şi a fost găsită în viaţă într-o casă alăturată de un evanghelist chinez care tocmai sosise acolo. Asumându-şi un mare risc pentru el şi familia lui, el a luat copilaşul la el, şi a îngropat trupurile moarte ale părinţilor. Oamenii din oraş au fost mişcaţi de întreaga situaţie şi s-au adunat să asculte predica de înmormântare. Evanghelistul a predicat pe Hristos fără frică şi le-a spus oamenilor că şi ei trebuie să se pocăiască. După înmormântare, evanghelistul şi soţia lui au dus copilul sute de mile ascuns într-un coş de orez până la casa unui alt misionar. Acesta a dus copilul la părinţii lui Betty Stam, soţii Scott, care erau de asemenea misionari în China. Când a auzit de moartea fiicei sale şi a ginerelui său, Dr. Scott a spus: “N-au murit în zadar. Sângele martirilor este încă sămânţa Bisericii. Dacă am putea să auzim pe copiii noştri iubiţi vorbind, am şti cu toată convingerea că ei ar lăuda pe Dumnezeu pentru că au fost socotiţi vrednici de a suferi pentru Hristos.”

Vestea martirajului lor şi a supravieţuirii miraculoase a copilaşului lor a fost răspândită larg în Statele Unite. Sute de scrisori au sosit apoi la familia Scott. Mulţi s-au oferit voluntari să le ia locul pe câmpul de misiune. Studenţii de la Moody au început un şir de întâlniri de rugăciune pentru misionari. Un misionar CIM le scria părinţilor lui Betty astfel: “O viaţă întreagă de om n-ar putea egala o sutime din lucrarea pe care ei au făcut-o pentru Hristos într-o singură zi.”

[Citat din James şi Marti Hefley, By Their Blood, Baker Book House, Grand Rapids, MI, 1979, p. 56, 58-59.].


PAG 66


PAG 67

15. AFRICA: CIMITIRUL ALBILOR

“Denumit Continentul Negru în secolul al XIX-lea datorită faptul că americanii şi europenii cunoşteau atât de puţine lucruri despre Africa, acest al doilea continent de pe planetă după mărime a mai fost cunoscut printre societăţile misionare ca fiind “cimitirul albilor”, datorită speranţei medii de supravieţuire a misionarilor aici, de numai 8 ani. ‘Dumnezeul nostru ne-a poruncit ca înainte de a construi o biserică sau o casă, să ne construim aici un cimitir,’ scria unul din primii misionari, ‘prin aceasta arătându-ne că învierea... Africii nu se poate face decât cu preţul vieţilor noastre.’”

Credincioşi până la moarte

“Până când a fost botezat al douăzecilea convertit de la misiunea London Missionary Society din centrul Africii, muriseră deja douăzeci de misionari. O carte publicată în 1902 prezintă o listă de 190 martiri ai Africii, provenind de la 10 societăţi misionare nord-americane, toţi aceştia murind din cauza bolilor, începând cu anul 1833. Iată doar câteva exemple de astfel de martiri, care ne arată durata de timp cât au rezistat în Africa numai 14 dintre misionarii aparţinând Missionary Society of the Protestant Episcopal Church:

Dra. Isabella 1 an

Rev. J.C. Auer 21 ani

Dra. Phebe Bart 4 luni


PAG 68

Dra. Marha D. Coggeshall 3 luni

Dna. C.C. Hoffman 3 ani

Rev. C.C. Hoffman 16 ani

Rev. H. H. Holcomb 1 an

Rev. G.W. Horne 2 ani

Rev. E.J.P. Messenger 3 luni

Rev. Launcelot B. Minor 7 ani

Dra. Catherine L. Parch 2 ani

Dra. Jacob Rambo 2 ani

Rev. Robert Smith 3 luni

Dr. T.R. Steele 6 luni

Nimic nu i-a ţinut pe loc pe pionierii misionari în a răspândi Evanghelia. Willis R. Hotchkiss scria: ‘Am locuit în Africa 4 ani practic singur. De 30 de ori am fost lovit de febră, de 3 ori atacat de lei, şi de mai multe ori de rinoceri; dar daţi-mi voie să vă spun că aş face cu plăcere acelaşi lucru de la capăt, dacă aş avea bucuria de a duce mai departe cuvântul Mântuitorului şi să îl fac să lumineze în întuneric astfel încât un alt trib din centrul Africii să fie copleşit de El’”

[Citate din James şi Marti Hefley, By Their Blood, Baker Book House, Grand Rapids, MI, 1979, pag. 339-340.].


PAG 69

16. “BILL ZÂMBITORUL” DIN AFRICA

În prima parte a anilor 60, şase misionari WEC au deschis un punct de misiune într-o zonă periculoasă din Congo. Raza strălucitoare a grupului era un tânăr absolvent numit Bill McChesney sau “Bill Zâmbitorul,” cum îi spuneau toţi. Deşi era scund de statură şi avea numai vreo 50 de kilograme în greutate, Bill trăia cu o exuberanţă uimitoare. Cu puţin timp înainte de a pleca din SUA către Congo, el a scris un poem care exprima hotărârea lui:

Alegerea mea

Vreau să îmi iau micul dejul la 8, Cu şuncă şi ouă pe platou;

Un şniţel bine fript îl voi înfuleca dintr-o dată, şi apoi voi mânca din nou la cină.

Vreau o casă ultramodernă şi cu telefon în fiecare cameră;

Vreau covoare moi, să calc uşor pe scări, perdele fine să împodobească ferestrele.

Vreau şi un loc drăguţ pentru lucruri faine, scaune cu balansoar şi ape de izvor,

O să-mi mai iau şi-un mic televizor - evident, “o să am grijă la ce mă voi uita.”

Îmi vreau şi garderoba să fie cea mai selectă, de cea mai bună calitate,


PAG 70

Să fie după ultimile mode: De ce nu s-ar bucura creştinii de ce este mai bun?

Dar apoi am auzit Stăpânul vorbindu-mi cu o voce-atât de clară:

“Te chem să vii să Mă urmezi, pe Mine, acel Galileean de jos.”

“Păsările cerului au cuiburile lor, şi vulpile se-ascund în vizuini să se-odihnească,

Dar eu nu-ţi ofer nici un pat; nu, nici un loc unde capul să Mi-l pot pleca.”

Cu ruşine mi-am plecat capul şi-am plâns. Cum pot să Îl nesocotesc pe Cel Crucificat?

Cum aş putea să uit calea pe care El a mers, şi nopţile trăite de El în rugăciune?

Patruzeci de zile fără o fărâmă de pâine, singur, El a postit zi şi noapte;

Dispreţuit şi respins – dar a mers mai departe, şi nu s-a oprit până ce a rupt acea perdea.

Om al durerii şi al suferinţei, fără vreun prieten care să-L aline în vreun fel;

“Lovit de Dumnezeu,” spunea profetul, batjocorit, bătut, lovit, cu sângele curgându-I roş şuvoi.

Şi dacă El e Dumnezeu şi a murit în locul meu, nu-i jertfă atât de mare

Pentru mine, un om muritor să fac; voi face totul de dragul lui Iisus.


PAG 71

Da, voi merge pe calea pe care a deschis-o El, şi nici o altă cale nu va place Dumnezeului meu;

Aşa că iată, aceasta-mi e alegerea, alegerea mea pentru toată veşnicia.”

În această perioadă, Congo se află în mijlocul tensiunilor şi luptelor pentru putere. Simba, un trib de rebeli îndreptat împotriva stăpânirii albilor în Africa, ataca şi ucidea oamenii din întreaga regiune. În mod repetat, ei au supus misionarii de la micul punct de lucrare la tensiuni şi încercări îngrozitoare, ameninţându-i că vin să îi ucidă, însă neatingându-se de ei pentru o vreme.

În data de 14 Noiembrie 1964, ei au venit şi l-au luat pe micul Bill McChesney, în ciuda faptului că era bolnav de malarie. Odată cu el, au luat ostateci încă 4 misionari de la un alt punct de lucrare. Unul dintre ei, James Rodger era opusul efervescentului “Bill Zâmbitorul” în orice aspect. Deşi avea o purtare solemnă şi serioasă, dragostea lui pentru Domnul era în afară de orice îndoială. În decursul celor 10 zile petrecute împreună, cei doi au devenit prieteni apropiaţi.

Într-una din zile, şeful rebelilor s-a mâniat când l-a văzut pe Bill McChesney. “De ce este omul acesta încă liber?” a întrebat el. “Luaţi-l imediat şi aruncaţi-l în închisoare!” Când Bill a fost împins într-o camionetă, Jim Rodger a sărit şi el ca să îşi însoţească noul prieten. În decursul călătoriei, soldaţii l-au bătut pe Bill fără milă. Slăbit de malarie, Bill nu a rezistat fizic la bătăile soldaţilor, aşa că Jim a trebuit să îl ducă pe braţe în închisoare.


PAG 72

În dimineaţa următoare, a apărut un colonel şi i-a întrebat din ce ţări provin. Bill a spus că este american, iar Jim că este britanic. Auzind acestea, colonelul voia să îl omoare numai pe Bill, dar Jim s-a alipit de el, spunând: “Dacă trebuie să mori, frate, voi muri cu tine.”

Colonelul a făcut atunci semn unei cete de rebeli să îi atace. Aceştia au sosit cu bâte şi răngi. Bill a fost ucis repede. Jim l-a prins şi l-a aşezat uşor pe pământ. Rebelii l-au lovit atunci pe Jim şi l-au călcat în picioare până când a murit.

[James & Marti Hefley, By Their Blood, Baker Book House, Grand Rapids, MI, 1979, p. 18-19.].


PAG 73

17. FAMILIA TEN BOOM

Pentru mulţi oameni, viaţa în Europa anilor 1920 şi a începutului anilor 1930 era foarte liniştită. La fel era şi pentru o familia simplă de olandezi care aveau un atelier de reparat ceasuri în Haarlem. Când Adolf Hitler a ajuns la putere, toată Europa a privit cu suspiciune către Germania. Când el şi-a început marşul cuceritor asupra ţărilor vecine, toţi au ştiut că nu era decât o chestiune de timp înainte ca ţările lor să cadă pradă acestuia. În 1939, inevitabilul război cu Germania s-a produs, iar mica armată olandeză a capitulat în doar 5 zile.

La început, ocupaţia nu a fost atât de rea. Cu toate acestea, treptat, constrângerile la care i-au supus forţele germane au devenit tot mai mari. Regulile au devenit tot mai stricte şi motivele pentru pedeapsă tot mai mărunte. Familia Ten Boom şi-a păstrat calmul şi au continuat în rutina lor obişnuită ca majoritatea familiilor olandeze. Totul s-a schimbat însă când germanii au început să aresteze şi să hărţuiască familiile de evrei. Aceşti oameni simpli Îl iubeau pe Domnul şi nu puteau să stea nepăsători faţă de nevoile celor care erau în suferinţă.

Ceea ce a început prin încercarea de a ajuta pe unii evrei s-a transformat apoi într-o întreagă “reţea subterană” prin care familia aceasta i-a ajutat să fie adăpostiţi în siguranţă. Şi n-a fost simplu pentru ei să facă asta. Corrie, care a devenit inevitabil liderul acestei lucrări, trebuia să aibă contact cu lucrătorii ca şi ea


PAG 74

din toată ţara. Avea nevoie de porţii de mâncare şi de locuri unde să îi ascundă pe cei care erau vânaţi de germani.

Dar apoi mai se punea şi problema de a şti ce să faci cu acei evrei pe care nimeni nu îi voia, din diverse motive. Familia Ten Boom nu putea să îi abandoneze pur şi simplu, aşa că au amenajat o cameră secretă în casa lor pe care au folosit-o drept ascunziş pentru situaţiile când Gestapo-ul făcea raiduri în zonă. Aşa s-a întâmplat şi într-o seară, când s-au auzit bocănituri puternice la uşă, după care s-au năpustit înăuntru.

Cei 7 evrei au reuşit să intre în Ascunzişul Secret fără a fi prinşi. Dar germanii aveau suficiente dovezi pentru a şti că familia Ten Boom era implicată în mişcarea secretă de protejare a celor vânaţi de ei. Corrie, sora ei Betsie, tatăl lor şi mai mulţi alţii au fost cu toţii duşi la închisoare. Pe măsură ce timpul trecea, cei închişi puteau auzi zgomotele războiului tot mai aproape. Într-una din nopţi, au fost treziţi din paturile lor şi li s-a spus că vor fi nevoiţi să evacueze închisoarea. La auzul acestei veşti, cei care erau acolo închişi cu greu şi-au putut înfrâna bucuria, gândindu-se că va urma eliberarea. Dar speranţele lor aveau să fie năruite când au fost urcaţi în trenuri şi duşi departe de frontul de război.

Mai târziu, în seara următoare, au ajuns la o închisoarea Vught. Viaţa era grea acolo, dar cel puţin Corrie şi Betsie erau împreună. În curând au fost puse să facă o muncă plictisitoare şi de rutină la nişte instrumente pentru avioane. Germanii le-au obligat să lucreze câte 11 ore pe zi şi le dădeau să mănânce numai o felie de pâine uscată dimineaţa şi un castron de lichid colorat seara la cină. Închisoarea de la Vught a fost apoi împărţită în două tabere, câte una pentru prizonierii femei şi cei


PAG 75

bărbaţi. Multe din colegele de închisoare ale lui Betsie şi Corrie îşi aveau soţii în cealaltă parte a închisorii. Aceste sărmane femei erau într-o constantă stare de îngrijorare cu privire la soţii lor.

În curând, frontul de război a ajuns şi în acea zonă. După cum era de aşteptat, gardienii au devenit din ce în ce mai brutali. Cei care întârziau la apeluri sau aveau vreo altă problemă, erau bătuţi fără milă. Apoi au început să se audă focuri de armă în închisoarea bărbaţilor. Numărul focurilor de armă se înmulţea pe zi ce trecea.

Apoi au fost adunaţi încă o dată pentru a fi mutaţi în alt loc. Femeile au fost atât tare înghesuite în vagoanele de marfă încât nici nu puteau să se aşeze, iar călătoria a durat câteva zile, fiind duse undeva în mijlocul Germaniei. Femeilor nu li se dăduse nici un pic de hrană sau apă şi nu li s-a permis să folosească toaleta pe tot parcursul acestei călătorii.

În final, trenul s-a oprit. Când au fost date jos din vagoanele trenului, au fost din nou adunate pentru a continua călătoria, de data aceasta pe jos. După ce au trecut printr-un orăşel, au ajuns în final la zidurile gri ale unui loc despre care nu auziseră decât lucruri oribile: era lagărul de concentrare Ravensbruck.

Viaţa aici era mai groaznică decât ar fi putut visa în cele mai urâte coşmaruri. Corrie povesteşte despre acest loc astfel: “Apelul de dimineaţă de la Ravensbruck era cu o jumătate de oră mai devreme decât la Vught. Până la ora 4:30 dimineaţa, trebuia să fim afară pe platoul negru într-un frig de nedescris, adunate în grupuri de câte o sută de femei, pe rânduri şi coloane de câte 10. Uneori, după ore întregi petrecute astfel afară, ni se permitea să


PAG 76

mergem înapoi în barăci, după care suna imediat apelul din nou. ‘Toată lumea afară! Imediat la apel!’

Baraca 8 se afla în zona de carantină. Lângă noi – probabil în semn voit de avertizare faţă de noii veniţi – erau amplasate barăcile unde aveau loc pedepsele. De acolo se auzeau cât era ziua de lungă, şi adesea şi noaptea, numai sunete de parcă era iadul acolo. Nu erau sunete de mânie sau care să exprime emoţii omeneşti, ci erau sunete care caracterizau o brutalitate ieşită din comun: lovituri care cădeau într-un ritm regulat, însoţite de ţipete. Stăteam acolo în rânduri şi coloane de câte 10 femei, cu mâinile lipite de trupurile noastre şi tremurând, şi ne doream să putem să ne astupăm urechile ca să nu mai auzim acele sunete.

Când se dădea ordinul de repaus, ne năpusteam toate la uşa barăcii 8, călcându-ne efectiv în picioare, în goana noastră de a ajunge înăuntru pentru a trăi într-o lume cât de cât mai normală.

Dar lucrurile n-au evoluat decât din greu în mai greu. Până şi între acei patru pereţi era prea multă sărăcie, prea multă suferinţă fără vreun motiv aparent. În fiecare zi se petrecea ceva care nu avea nici un sens, iar celelalte suferinţe nu făceau decât să se agraveze prea mult. ‘Vei purta Tu toate acestea, Doamne Iisuse?’, mă întrebam.

Dar pe măsură ce lumea părea tot mai străină acolo, un lucru a devenit din ce în ce mai clar pentru noi, anume motivul pentru care noi două ne aflam aici. Nu ştiam din ce motiv sufereau ceilalţi de acolo. Dar pentru noi, de dimineaţă până seara, oridecâte ori nu eram la apel, Biblia era centrul speranţei şi ajutorului pentru un cerc din ce în ce mai mare de femei. Ca


PAG 77

nişte copii fără stăpân adunaţi în jurul unui foc de tabără, aşa eram şi noi acolo adunate în jurul Bibliei, încălzindu-ne inimile la căldura şi lumina ei. Cu cât era mai întunecată noaptea din jurul nostru, cu atât mai strălucitor, mai adevărat şi mai frumos era Cuvântul lui Dumnezeu. ‘Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?... Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.’

Îmi imaginam cum eram noi când Betsie citea, privind lumina care strălucea pe feţele noastre. Mai mult decât biruitori... Nu era doar o dorinţă, ci o realitate. Noi ştiam asta şi experimentam această realitate minut cu minut - săraci, dispreţuiţi, în foamete. Dar suntem mai mult decât biruitori. Nu scrie că ‘vom fi astfel’, ci că suntem! Viaţa în Ravensbruck era trăită în două lumi diferite, care se excludeau reciproc. Una, cea vizibilă, externă, devenea pe zi ce trecea tot mai îngrozitoare. Cealaltă, viaţa trăită cu Dumnezeu, se îmbogăţea zilnic, din adevăr în adevăr, din slavă în slavă.

“Uneori când scoteam Biblia din rucsacul mic, îmi tremurau mâinile, atât de tainică devenise pentru mine. Era ca şi cum tocmai fusese scrisă. Uneori mă minunam de faptul că cerneala era uscată. Întotdeauna crezusem ce spunea Biblia, dar a o citi nu are nimic de-a face cu a crede. Era o simplă descriere a lucrurilor acelora, a iadului şi raiului, a felului cum oamenii şi Dumnezeu acţionează. Citisem de o mie de ori întâmplarea cu arestul lui Iisus – cum L-au pălmuit soldaţii, cum au râs de El, cum L-au batjocorit. Dar acum toate aceste lucruri aveau voci şi feţe noi parcă.”


PAG 78

Aceasta a fost viaţa acestor două sfinte din lagărul de concentrare de la Ravensbruck. Nu după multă vreme, starea firavă a trupului lui Betsie a început să dea semne de deteriorare, motiv pentru care a fost dusă la “spital.” Însă Betsie a murit, spre disperarea lui Corrie. Dar Dumnezeu a fost bun. La numai câteva săptămâni după aceea, printr-o eroare făcută în registre, Corrie a fost eliberată şi trimisă înapoi în Olanda. Vreme de 40 de ani de la eliberarea din lagărul de concentrare de la Ravensbruck, Corrie Ten Boom a continuat să povestească întâmplările minunate despre cum Dumnezeu poate fi găsit până şi în situaţii în care pare că trăim iadul pe pământ.

[Corrie Ten Boom, The Hiding Place, Bantam Books, New York, 1971, pp. 194-195.].


PAG 79

18. DEITRICH BONHOEFFER

Născut într-o familie de germani în 1906, Deitrich Bonhoeffer a intrat la seminarul teologic imediat ce a finalizat cursurile de la colegiu. Ceea ce însă a găsit acolo a fost un formalism sec şi cinic. Deşi era numai student, el s-a opus învăţăturilor liberale ale unora din profesorii săi. El a insistat asupra faptului că esenţa naturii bisericii trebuie văzută prin intermediul Evangheliei lui Iisus Hristos, nu prin argumente sociologice.

În 1933, naziştii au preluat controlul parlamentului. În acelaşi an, episcopii luterani din Germania au publicat o declaraţie care spunea, printre altele: “Noi, creştinii protestanţi germani, acceptăm salvarea naţiunii prin intermediul liderului nostru Adolf Hitler, care ne este dat ca un dar din mâna lui Dumnezeu.”

În data de 31 Ianuarie a aceluiaşi an, tânărul Deitrich vorbea la radio Berlin despre “conceptul conducerii.” El le-a cerut în mod vădit germanilor să ia în considerare nevoia pe care ei o percepeau de a avea un lider puternic. De asemenea, el i-a chemat să deosebească situaţiile când o conducere este sănătoasă şi când ea este extremă şi patologică. Mesajul i-a fost întrerupt la jumătatea lui.

După 4 săptămâni, comuniştii ardeau clădirea Reichstag-ului, oferind astfel lui Hitler motivul pentru a restrânge drepturile privind libera exprimare, presa independentă şi o


PAG 80

sumedenie de alte libertăţi. La câteva luni după aceasta, Hitler a început terorizarea sistematică la adresa evreilor germani.

Hitler a încercat să îşi exercite controlul asupra bisericii luterane desemnând unul din apropiaţii lui la conducerea întregii denominaţii. Bonhoeffer şi un grup de reformaţi care s-au identificat drept “Biserica Mărturisitoare” au refuzat să se supună ca şi ceilalţi lideri sub controlul lui Hitler. Biserica s-a divizat astfel.

În toamna anului 1934, au avut loc primele arestări ale membrilor Bisericii Mărturisitoare. Puţin câte puţin, naziştii au început să strângă laţul lor asupra ţării şi bisericii. În 1937, Hans Kerrl, ministrul pentru culte din guvernul lui Hitler, a avut o declaraţie în care a afirmat că este de “tot râsul” să crezi că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Pe măsură ce mişcarea nazistă a crescut, biserica adevărată a devenit tot mai mult o mişcare secretă.

În Martie 1939, Bonhoeffer a plecat la New York pentru a încerca să avertizeze pe liderii luterani de acolo cu privire la situaţia gravă din Germania. În timp ce se afla acolo, i s-a oferit postul de slujitor pentru refugiaţii germani. El a fost iniţial tentat să rămână, dar conştiinţa îl chema înapoi la poporul lui. La scurt timp după revenirea în ţară, activităţile sale au fost restricţionate de Gestapo. Liderii din rezistenţa nazistă au primit ordinul de a se retrage şi i-au oferit o slujbă în departamentul de contraspionaj, de numit Abwehr. Aceasta s-a dovedit a fi o modalitate de acoperire minunată pentru lucrarea sa reală, anume aceea de a avertiza pe creştinii din afara ţării cu privire la acţiunile lui Hitler.


PAG 81

Bonhoeffer a fost apoi solicitat să participe la o conspiraţie pentru asasinarea lui Hitler. El s-a luptat în sinea sa cu această chestiune vreme de câteva luni, dar în final şi-a dat acordul să ajute. Încercarea a eşuat iar în Aprilie 1943 a fost arestat.

Vreme de doi ani, tânărul Deitrich a fost deţinut în închisorile germane. Cu 3 săptămâni înainte de sinuciderea lui Hitler şi a Evei Braun, Bonhoeffer a fost luat împreună cu alţii din închisoare şi dus într-o pădure din afara acesteia. Li s-a ordonat să se dezbrace, după care au fost ucişi unul câte unul.

Probabil că moştenirea cea mai profundă lăsată nouă de el reprezintă cartea sa intitulată The Cost of Discipleship (în limba română – Costul uceniciei). În această carte provocatoare, Bonhoeffer a chemat pe creştini să se pocăiască de “harul ieftin” care nu implică nici un cost şi nu are nici o esenţă. Omul care a plătit preţul suprem pentru mărturia sa creştină a insistat pe lângă alţii să nu se înşele pe ei înşişi crezând că au fost mântuiţi, când adevărul este altul. Iată ce scria el:

“Har ieftin înseamnă a predica iertarea fără a cere pocăinţa, botezul fără disciplinarea în biserică, Cina Domnului fără mărturisirea păcatelor, iertarea fără mărturisirea personală. Har ieftin este acel harul lipsit de ucenicie, acel har fără cruce, acel har fără Iisus Hristos, cel viu şi întrupat...

Harul scump este acea Evanghelie care trebuie căutată mereu, darul pe care trebuie să îl cerem, uşa la care omul trebuie să bată.

Un astfel de har este scump, pentru că ne cheamă să Îl urmăm, şi este har, pentru că el ne cheamă să Îl urmăm pe Iisus


PAG 82

Hristos. Este scump pentru că îl costă pe om viaţa lui, şi este har, pentru că este singurul care îi dă omului viaţa adevărată. Este costisitor pentru că el condamnă păcatul, şi este har peste că îl justifică pe păcătos. Mai presus de toate acestea, este costisitor pentru că L-a costat pe Dumnezeu viaţa Fiului Său...”

[Deitrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship, Collier Books, New York, 1937, p. 47-48.]


PAG 83

19. JIM ELLIOT

“Nu este nebun acela care dăruieşte ceea ce nu poate păstra, pentru a câştiga ceea ce nu poate pierde.”

În Ianuarie 1956 a avut loc cel mai mediatizat masacru al misionarilor din secolul XX, petrecut în junglele Ecuadorului. Jim Elliot, un absolvent al Wheaton College, alături de alţi 4 tineri misionari, au fost prinşi în capcană şi ucişi de indienii Auca pe când încercau să le ducă Evanghelia. În timp ce era încă student, Elliot scria: “Nu este nebun acela care dăruieşte ceea ce nu poate păstra, pentru a câştiga ceea ce nu poate pierde.”

Până la ei, nu venise nici un misionar în Ecuador la tribul Auca. În timp ce se aflau în Ecuador predicând altor triburi, ei au început să audă vorbindu-se despre un trib feroce de indieni, care ucideau orice alb care îndrăznea să intre pe teritoriul lor. Întrucât cei 5 misionari se întâlneau adesea să discute diverse lucruri de interes comun, ideea de a ajunge la indienii Auca a început să îi intrige din ce în ce mai mult. Rugându-se lui Dumnezeu cu privire la această idee, a devenit evident tuturor că Dumnezeu voia să îi împingă înainte cu acest proiect. Ştiind foarte bine pericolul care le stătea înainte, Jim Elliot i-a spus soţiei sale Elizabeth: “Dacă aceasta este calea pe care Dumnezeu vrea să merg, sunt gata să mor pentru mântuirea indienilor Auca”. Fără frică, ei au pus la cale un plan amănunţit despre cum să ajungă să predice Evanghelia indienilor.


PAG 84

Prima etapă a proiectului era ca Nate Saint să zboare deasupra teritoriului Auca până când avea să descopere unul din satele lor. După câteva zile de zbor, Nate a văzut o casă mare într-un luminiş. Următoarea etapă era să încerce să deschidă comunicarea cu acei oameni. Nate a găsit o modalitate de a lăsa lucruri la pământ din avion, folosindu-se de o funie, şi zburând în cercuri mici deasupra acelui loc. Prin această metodă, el a fost în măsură să le trimită topoare, lanterne şi alte cadouri în încercarea de a le câştiga prietenia.

Vreme de câteva luni, misionarii au continuat să le arunce din avion daruri celor din tribul Auca. De asemenea, ei zburau la joasă altitudine şi le strigau oamenilor printr-o portavoce în limba Auca, spunând: “Ne place de voi! Ne place de voi! Am venit să vă vizităm.” Oamenii au început să privească la ei în aşteptarea vizitei lor şi în curând aveau să le zâmbească şi să le facă cu mâna misionarilor din ciudata maşină zburătoare. Apoi indienii au început să le trimită şi ei cadouri în găleata cu care misionarii le trimiteau daruri. Odată le-au trimis o veveriţă, altă dată un papagal.

În final, misionarii au simţit că era momentul potrivit ca să se întâlnească în persoană cu indienii Auca. Ei au descoperit un banc de nisip de-a lungul râului Curaray, unde Nate credea că ar fi putut să aterizeze în siguranţă, şi astfel micul echipaj şi-a ales data de 3 Ianuarie drept moment al aterizării. În acea dimineaţă, Nate a zburat alături de ceilalţi 4 misionari către locul pe care ei l-au denumit “Plaja Palmierilor” şi au mai dat un tur pe deasupra satului Auca. “Veniţi mâine la râu!” i-a chemat el prin acea portavoce. Nimic nu s-a întâmplat până la 3 zile după aceea, când 3 indieni Auca au apărut dintr-o dată pe malul celălalt al râului: două fete şi un tânăr. Misionarii au încercat să


PAG 85

vorbească cu ei cât de bine au putut, folosindu-se de puţinele fraze pe care le cunoşteau. Indienii au bâlbâit repede câteva vorbe. Tânărul acela a început să pipăie avionul marca Cessna, aşa că Nate a deschis uşa şi l-a convins să se urce în avion. Pe cât pare de incredibil, Nate a reuşit să îl ia pe tânărul indian într-un zbor pe deasupra satului său. Tânărul a râs şi a exclamat cu bucurie.

Acei indieni au mai stat cu ei acolo câtva timp şi apoi s-au îndepărtat. Misionarii erau foarte încântaţi de succesul neaşteptat. În ziua următoare, nici un indian nu a mai venit să îi întâlnească. Nate s-a urcat în avion în ziua următoare şi a observat un grup de bărbaţi mergând împreună către locul de întâlnire. El i-a transmis prin radio soţiei sale vestea bună: “Vine o comisie de 10 persoane. Roagă-te pentru noi. Aceasta este ziua cea mare!” Apoi au stabilit ca următoarea transmisie să aibă loc la 16:30 şi a închis emiţătorul.

La ora 16:30, soţia lui Nate a deschis emiţătorul radio şi a încercat să ia legătura cu soţul ei. N-a primit nici un răspuns. În acea noapte, toate cele 5 soţii s-au frământat şi au avut o noapte albă, plină de îngrijorare. În ziua următoare, un alt pilot a zburat peste acea zonă. El a transmis apoi prin radio că avionului îi fusese dezvelit fuselajul şi că misionarii erau de negăsit. Ceva nu funcţionase.

În următoarea zi s-au declanşat operaţiunile de căutare. Cei cinci bărbaţi au fost descoperiţi omorâţi cu suliţele. Un fotograf al revistei Life a sosit la ceremonia înmormântării lor. Articolul pe care el l-a publicat a transformat sacrificiul lor în povestea misionară a secolului, care a atins mulţimi de oameni, mulţi dintre ei dedicându-şi vieţile slujirii celor din tribul Auca.


PAG 86

În mod incredibil, printr-o serie de evenimente minunate, la numai o lună de la masacru, două din cele 5 văduve au reuşit să îi aducă la Hristos pe ucigaşii soţilor lor. Toţi cei implicaţi în masacru au venit la Hristos, unul dintre ei devenit la rândul lui martir pe când a încercat să ducă Evanghelia la un alt trib de indieni Auca.


PAG 87

20. RICHARD WURMBRAND

În 1965, lumea creştină vestică a fost zguduită de istoria unui pastor luteran simplu care vedea în spatele Cortinei de Fier. El fusese vândut de guvernul României Romania către organizaţia Hebrew Christian Alliance pentru suma de 10.000 dolari americani. Ceea ce el a adus la lumină din acea ţară obscură a fost o istorie tragică şi zguduitoare a unei persecuţii severe a creştinilor de catre guvernul comunist. Pastorul Wurmbrand a mărturisit unei comisii din Senatul SUA ceea ce se întâmpla cu creştinii din ţările care erau în spatele Cortinei de Fier. El s-a dezbrăcat până la şolduri şi a arătat tuturor rănile adânci pe care le-a suportat în timpul celor 14 ani pe care i-a petrecut în diverse închisori.

Deşi a fost crescut de un ateu convins, Richard L-a primit pe Hristos din tinereţea sa. În 1945, comuniştii au pus stăpânire pe România şi au început să demoleze bisericile din ţară. În decursul a 3 ani, Richard şi soţia sa Sabina au început să predice Evanghelia şi să se întâlnească în secret cu oamenii din zona lor, şi au mărturisit până şi soldaţilor ruşi care erau prezenţi în România în anii 1940.

În 1948, Richard şi Sabina au fost arestaţi. Sabina a fost obligată la muncă silnică timp de 3 ani, fiind nevoită să îl lase pe copilul lor de numai 9 ani să se descurce de unul singur. Două femei creştine au încercat să îl ajute, şi pentru aceasta au fost arestate şi bătute atât de dur, încât una dintre ele a rămas oloagă


PAG 88

pe viaţă. O alta care a încercat să ajute pe băiat a fost arestată şi închisă pentru 8 ani doar pentru că a încercat să ajute familia unui puşcăriaş. În procesul arestării, oasele i-au fost rupte şi toţi dinţii zdrobiţi.

A fost nevoie de 8 ani lungi de temniţă pentru ca Richard să fie “eliberat”. Soţiei i se spusese că el a murit în închisoare şi ea trăise în toată această vreme gândindu-se că el era mort. Suferinţele lui au fost groaznice. El a povestit cum a fost agăţat cu picioarele în sus de tavan şi bătut atât de dur încât trupul i se legăna înainte şi înapoi din cauza loviturilor. Uneori, ei îl puneau într-un vas mare cu gheaţă şi îl obligau să stea acolo până când era pe punctul de a muri din această cauză. Apoi îl scoteau de acolo, îl încălzeau şi o luau de la capăt, şi asta de mai multe ori. Alteori îl puneau într-o cuşcă de lemn cu puţin mai înaltă decât el, dar care avea o mulţime de cuie ascuţite bătute prin lemn spre interiorul cutiei de pe toate laturile ei. Apoi îl lăsau să stea acolo ore în şir. Dacă rămânea perfect nemişcat, totul era în regulă, dar dacă încerca să se relaxeze câtuşi de puţin, cuiele îi sfâşiau trupul.

Wurmbrand a povestit istoria unui pastor numit Florescu, care a fost torturat cu fierul încins în foc şi cu cuţitul. După ce a fost bătut până şi-a pierdut simţurile, au fost băgaţi în celula lui şobolani înfometaţi printr-o ţeavă din perete. Astfel, el nu putea să doarmă sau să se relaxeze, pentru că şobolanii l-ar fi atacat imediat ce ar fi lăsat garda jos. Florescu a fost forţat să stea astfel timp de două săptămâni, zi şi noapte. Când el a continuat să refuze să îşi trădeze fraţii, i-au adus în celulă pe fiul său de numai 14 ani. Apoi au început să îl biciuiască pe băiat în faţa pastorului până când aceasta era aproape înnebunit de durere. În final, el a strigat la fiul său să li se supună. Băiatul i-a răspuns: “Tată, nu-mi face nedreptatea de a fi copilul unui


PAG 89

trădător.” Turbaţi, călăii l-au bătut pe tânăr până la moarte, umplând de sânge întreaga celulă. Pastorul n-a mai fost acelaşi om niciodată de atunci.

Wurmbrand povesteşte de un alt moment când creştinii erau legaţi de cruci patru zile şi nopţi la rând. Crucile erau puse pe pardoseală, şi sute de alţi puşcăriaşi erau forţaţi să îşi facă nevoile fizice pe feţele şi trupurile creştinilor. Apoi crucile erau ridicate în sus, în timp ce comuniştii rânjeau şi Îl batjocoreau pe “Mântuitorul” lor.

După 8 ani şi jumătate de astfel de tratamente, Wurmbrand a fost eliberat în final. Imediat după aceasta, el a reînceput lucrarea de predicare în biserica secretă din România. Vreme de alţi 3 ani el a slujit în acest mod, până când a fost din nou arestat, şi a mai petrecut alţi 5 ani şi jumătate în închisoare.

În închisoare, era strict interzis să se predice altor puşcăriaşi, iar dacă era prins, predicatorul avea să fie bătut fără milă. Richard şi alţi puşcăriaşi au făcut o înţelegere cu cei care îi torturau: ei predicau şi comuniştii îi băteau! Richard a povestit despre un puşcăriaş care a fost prins în mijlocul unei predici, luat de acolo şi bătut zdravăn, apoi aruncat înapoi în celulă. El şi-a revenit repede şi a spus: “Aşadar, fraţilor, unde rămăsesem când am fost întrerupt?”

Richard Wurmbrand şi numeroşi alţii au avut de îndurat torturi de nedescris pentru credinţa lor în Hristos. Răsplata lor va fi mare în ceruri pentru ceea ce ei au îndurat!

“Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” Luca 14:33.


PAG 90

© Steve Gallagher, 2000. Toate drepturile rezervate. O bună parte a

acestui material de studiu a fost fie citat direct, fie extras din diferite

antologii. Editorii la care se face referire aici deţin drepturile de autor

pentru materialele citate.

Steve Gallagher este fondatorul şi directorul organizaţiei Pure Life

Ministries, o lucrare dedicată ajutorării acelora care se luptă cu

dependenţa sexuală. Pentru informaţii mai multe din partea autorului

despre cum să depăşeşti dependenţa printr-o moarte completă faţă de

sine şi printr-o înviere la viaţa nouă consacrată lui Hristos, te rugăm să

ne contactezi în limba engleză la:

Pure Life Ministries; P. O. Box 410; Dry Ridge, Kentucky 41035

telefon: (859) 824-4444; fax: (859) 824-5159; www.purelifeministries.org

A B

Traducerea în limba română a fost realizată de Societatea Misionară Coresi.

Tradus şi publicat cu permisiune. Această publicaţie poate fi distribuită numai

gratuit. Pentru mai multe informaţii şi alte resurse în limba română,

contactaţi-ne la SMC, OP12-CP40, Bucureşti 1, Romania, www.coresi.org

Societatea Misionară Coresi şi Chapel Library nu susţin şi nu împărtăşesc în

mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor publicaţiilor pe care le pun

la dispoziţie.

Utilizat cu permisiunea Chapel Library. Pentru publicaţii cristocentrice,

contactaţi Chapel Library la adresa 2603 W Wright Street, Pensacola, FL

32505, www.chapellibrary.org.

Used by permission of Chapel Library. For Christ-centered materials from prior

centuries, contact Chapel Library, 2603 W Wright Street, Pensacola, FL

32505 www.chapellibrary.org.

http://www.purelifeministries.org/

http://www.coresi.org/

http://www.chapellibrary.org/

http://www.chapellibrary.org/

Date post:	15-Jul-2016
Category:	Documents
Upload:	habenara
View:	5 times
Download:	0 times

cll-dyou-rom.pdf

Documents