MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

TEHNICA LEGISLATIVĂ

(Ciclul I)

AUTORI:

Savca Diana

mg. în drept, lector univ.

Cușcă Elena

mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

TEMA 1 Noţiuni introductive

Obiective de referinta

- sa definească notiunea de tehnica legislativa, tehnica juridica si sa determine diferenta dintre aceste

notiuni;

- să identifice categoriile referendumului, problemele ce sunt supuse referendumului precum şi cazurile

de iniţiere a acestuia Repere de continut

1. Noţiunea tehnicii legislative şi tehnici juridice.

2. Referendumul-una din formele activităţii statale

Noţiunea tehnicii legislative şi tehnici juridice

Prezenţa actului normative în sistemul izvoarelor formale

ale dreptului, este rezultatul activiţăţii desfăşurate de

organe specializate,abilitate prin constituţie, legi sau

regulamente cu competenţa normativă. Activitatea

acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite

reguli de tehnică juridică şi potrivit scopurilor generale,

impuse de buna funcţionare a mecanismelor sociale, de

coexistenţă a libertăţilor sociale .

Aşadar crearea dreptului , adică ridicarea voinţei de stat

la rangul de lege, se realizează îndeosebi prin activitatea

normativă a organelor de stat, activitate ce se finalizează

prin adoptarea actelor normative.

Tehnica elaborării actelor normative operează cu două

noţiuni: tehnica legislativă şi juridică.

Tehnica juridică constă mai mult în acţiunea decît în

cunoaştere, implică mai mult voinţa decît inteligenţa.

Ceea ce caracterizea tehnica juridică, este artificial care

operează asupra lucrurilor modelîndu-le printr-o serie de

mijloace , adaptate toate scopurilor dreptului. Aceste

mijloace sunt practice inepuizabile, căci cuprind toate

sursele ingeniozităţii minţii umane. Ele sunt necesare

pentru ca dreptul să-şi atingă scopul final. Şi vor fi cu atît

mai perfecte, cu cît vor permite realizarea acestui scop

mai repede , mai complet , mai economic.

Profesorul Nicolae Popa defineşte tehnica juridică ca un

ansamblu ne mijloace, procedee , artificii prin care

necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă

forma juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept)

şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.

Traian Ionaşcu defineşte tehnica juridică ca o totalitate

de artificii ori procedee prin care cerinţele sociale,

tendinţele de organizare şi schimbare derivabilă îşi

primesc într-un sistem de drept, consacrarea sub forma

normei juridice. Eugen Barasch consideră că tehnica

juridică ar fi totalitatea conceptelor juridice şi a

procedeelor logice aplicate la drept care, luate izolat sau

în sistem, fac posibilă introducerea şi normele de drept a

cerinţelor vieţii materiale într-o anumită ţară şi ţntr-o

perioada istorică dată.

O altă definiţie spune că prin tehnica juridică înţelegem

totalitatea metodelor , procedeelor şi a regulilor în

vederea executării operaţiunilor juridice, adică a

activităţii a actelor normative, inclusiv de aplicare şi de

sistematizare a acestora atît în parte , cît şi în ansamblu.

Aşadar conţinutul noţiunii de tehnică juridică ne apare

astfel ca deosebit de complex, el implică momentul

receptării de către legiuitor a comandamentului social,

aprecierea sa selectivă şi elaborarea normei (tehnica

legislativa), dar cuprinde la fel şi momentul realizării

(transpunerii în viaţă) a normei de drept construite de

legiuitor (tehnica realizării şi interpretării dreptului ).

După cum am menţionat tehnica legislativă este parte

constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un

complex de metode şi procedee, menite să asigure o

formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor

juridice. Este important să nu confundăm tehnica juridică

cu legiferarea ( cu tehnica legislativă), printr-o reducere a

sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării

normative.

Tehnica legislativă priveşte , strict , construirea soluţiilor

normative de către legiutor , acţiune ce se prezintă ca o

sinteză, şi un bilanţ al experienţelor dobîndite în trecut

de participanţii la viaţa socială, experienţei filtrate din

perspective judecăţilor de valoare a legiuitorului.

Cînd ne prezentăm legiferarea-arată Hegel nu trebuie să

avem înaintea ochilor numai unul din momente, acela că

prin lege se declară ceva regulă din conduită, valabilă

pentru toţi, ci momentul esenţial intern-cunoaşterea

conţinutului în universitatea lui determinată.

Legiferarea cunoaşte doua mari momente:

A) Constaterea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă

reglementare juridică;

B) Desprinderea idealului juridic, care trebuie să se

aplice acestor situaţii în funcţie de cunoştinţa

juridică a societăţii.

Acţiunea legiutare implică tendinţa de schimbare, de

inovare a unor soluţii juridice normative noi, aplicate ca

superioare , sau mai bune decît soluţiile de reglamentare

existente.

Regula de drept nu poate ajunge la o formă tehnică

sătisfăcătoare, sau cel puţin suficientă, decit prin

acţiunea conştientă a legiutorului.Arta de a formula legi

este extreme de dificilă şi care nu numai o serioasă

informaţie, ci şi un sentiment de utilitate socială şi un fel

de intuiţie pe care nu o au decît puţini oameni.

A legifera a devenit element central şi definitoriu al

activităţii statului, a devenit sinonim cu a guverna.

Alegerea procedeelor tehnice ale legiferării aparţine

legiutorului. Dar ea nu poate fi nicidecum arbitrară.Există

anumite principia-(p.fundamentării ştiinţifice a activităţii

de elaborare a normelor juridice, p. asigurării unui raport

firesc între dinamica şi statica dreptului, p.corelării

sistemului actelor normative, p.accesibilităţii şi

economiei de mijloace în elaborarea normativă, p.

supremaţiei legii) -care stau la baza acţiunii de legiferare ,

principi deduse din reglementări constituţionale sau

înscrise ca atare în metodologii de tehnică legislativă

adoptate în parlament. Asemenea principii sînt urmărite,

atît în practica normativă parlamentară, cît şi în

activitatea desfăşurată de alte organe statale

competente .

Anita Naschitz înţele prin tehnica legislativă ,,totalitatea

procedeelor şi artificiilor prin care soluţiile de fond

dobîndesc practicabiliatate, capacitate de înserare în

viaţa socială.,,

Profesorul consideră ca ea poate fi definită ca fiind:,, un

ansamblu de metode şi procedee folosite în activitatea

de elaborare a priectelor de legi şi a altor acte normative

care ajută la determinarea unor soluţii legislative

judicious alese, potrivit cerinţei sociale, şi de o potrivă la

modul de exprimare al acestora în texte corespunzător

redactate.

Referendumul –una din formele activităţii statale

Referendumul republican se desfăşoară în scopul

exercitării puterii poporului şi participării lui nemijlocite

la conducerea şi administrarea treburilor de stat .

Referendumul republican se efectuează prin vot

universal, egal , direct, secret şi liber exprimat.

Actele adoptate prin referendum republicat au putere

juridică după confirmarea lor de către curtea

constituţională şi sînt executorii pe întreg teritoriul

Republicii Moldova .

În funcţie de natura juridică a problemelor supuse

referendumul, ele pot fi constituţionale , legislative şi

consultative.

Referendumului constituţional sînt supuse propunerile

privind reviziunea constiutuţiei.

Referendumului legislative sînt supuse proiectele de legi

sau unele prevederi ale acestora , de importanţă

deosebită.

Referendumului consultative sunt supuse problemele de

interes naţional , în scopul consultării opiniei poporului

asupra unor astfel de probleme şi adaptării , de către

autorităţile publice competente, a unor hotărîri definitive

Referendumul republican poate fi iniţiat de un numar de

cel puţin 200.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova ce au

drept la vot:

1. Un număr de cel puţin 1/3 din deputaţii în Parlament

2. Preşedintele Republicii Moldova

3. Guvern

Propunerea privind desfăşurarea referendumului trebuie

să încludă problemele ce urmează să fie supuse

referendumului , expuse clar,excluzîndu-se interpretarea

lor ambiguă, precum şi scopul desfăşurării, data

preconizată pentru desfăşurarea lui. Referendumul

Republican nu se desfăşoară în cazul decretării cazului de

urgenţă, de asediu ori de război şi nici în decursul a 120

de zile de la ridicarea acestor stări. Dacă data

referendumului republican a fost stabilită pentru ziua în

care ulterior, se decretează sau se institue stare de

urgenţă, de asediu ori de război, el se anuleazăde drept

sau se amînă pentru o altă zi , respectîndu-se termenele

de desfăşurare. Hotărîrea privind amînarea

referendumului republican se adoptă de către organul

care a emis actul de declarare a referendumului.

Referendumul republican nu poate avea loc, de

asemenea cu 60 zile dupa si cu 60 zile înainte dupa ziua

efectuării alegerilor parlamentare şi locale

generale,precum şi în ziua desfăşurării lor sau altui

referendum republican.

Referendumului republican pot fi supuse problemele

privind:

1. Adoptare ? R.M

2. Aprobarea legilor ? adoptate de Parlament pentru

revezuirea dispoziţiilor privind caracterul suveran ,

independent, şi unitar al statului, pecum şi acelor

privind neutralitatea permanentă a statului.

Referendumului republican nu pot fi supuse problemele:

1. Privind impozitul şi bugetul

2. Privind amnistia şi graţierea

3. Privind masurile extraordinare sau de urgenţă

pentru asigurarea ordinii publice, sănătăţii şi

securităţii publice

4. Privind alegerea , numirea, demiterea persoanelor

din anumite funcţii care ţin de competenţa

Parlamentului,Preşedintele R.M. Guvernului.

Referendumul local:

Potrivit art.175 Codul electoral- Referendumul local

reprezintă consultarea cetăţenilor în probleme de intere

deosebit pentru sat (comună) , oraş (municipiu), raion ,

unitate administrativ-teritorială cu statut special.

Revocarea primarului satului (comunei), oraşului

(municipiu) se efectuează deasemenea prin

referendumul local.

Referendumul local pentru revocarea primarului poate fi

iniţiat după expirarea unui sau de la intrarea acestuia în

funcţie sau de la data referendumului local precedent

pentru revocarea aceluiaşi primar. Revocarea primarului

nu poate fi iniţiată pe parcursul ultimelor 6 luni înaintede

expirarea mandatului.

Referendumului local pot fi supuse probleme care au o

importanţă deosebită pentru localitatea respectivă şi

care ţin de competenţa autorităţilor administraţiei

publice locale.

Revocarea primarului prin referendumul poate fi iniţiată

în cazul în care acesta nu respectă interesele comunităţii

locale, nu exercită în mod adecvat atribuţia de ales local

prevăzute de lege, încalcă normele morale şi etice.

În conformitate cu art.178 Codul electoral

Referendumului local nu pot fi supuse problemele:

1. Privind impozitul şi bugetul

2. Privind masurile extraordinare sau de urgenţă

pentru asigurarea ordinii publice, sănătăţii şi

securităţii publice

3. Privind alegerea , numirea, demiterea persoanelor

din anumite funcţii care ţin de competenţa

Parlamentului,Preşedintele R.M. Guvernului

4. Ce ţin de revocarea din funcţie a primarului destituit

în baza hotărîrii definitive de revocare, pronunţate

de instanţa e judecată

5. Ce ţin de competenţa instanţelor de judecată sau a

procuraturii

6. Privind modificarea subordonarii odministrativ

teritoriale a lovalităţilor cu excepţia cazurilor

prevăzute de Legea privind statutul juridic special al

Gagauziei.

Referendumul local poate fi iniţiat:

1. De ½ din numărul consilierilor aleşi.

2. De primarul (satului, comunei, oraşului, municipiului)

cu excepţia cazului cînd se iniţiază revocarea

primarului.

3. De autoritatea reprezentativă a unităţii

administrativ-teritoriale cu statut special.

4. De 10 la sută din numărul cetăţenilor cu drept de vot

care domicialiază pe teritoriul unităţii administrativ-

teritoriale.

Organele antrenate în procesul de creare a dreptului

Conform Cosntituţiei R.M.- adoptată la 29.07.1994;

promulgată 29.08.1994 – art.60 prevede că Parlamentul

este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii

Moldova şi unica autoritate legislativă.

Una din atribuţiile de bază a Parlamentului conform art.

66 – Constituţia R.M. este de a adopta legi, hotărîri şi

moţiuni.

În art. 72 – Constituţia R.M. se menţionează categoriile

de legi şi anume că Parlamentul adoptă legi

constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

În conformitate cu art.94 Constituţia R.M. în exercitarea

atribuţiilor sale , Preşedintele Republicii Moldova emite

decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul

statului. Decretele se publică în Monitorul oficial al

Republicii Moldova .

Art. 102 Constituţia R.M. menţionează că guvernul

adoptă hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii.

Hotărîrile se adoptă pentru organizarea executării legilor.

Ordonanţele se emit în condiţiile articolului 106/2 şi

anume în vederea realizării programului de activitate al

Guvernului, Parlamentul poate adopta, la propunerea

acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru

a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectullegilor

organice. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu,

domeniul şi data pînă la care se pot emite ordonaţe.

Ordonanţele întră în vigoare în data publicării, fără a fi

promulgate. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele

se supun aprobării Parlamentului. Proiectul de lege

privind aprobarea ordonanţelor se prezintă în termenul

stabilit în legea de de abilitare.

Nerespectarea acestui termen atrage încetarea afectelor

ordonanţei. Dacă parlamentul nu respinge proiectul de

lege privind aprobarea ordonanţelor acestea rămîn în

vigoare.

După exprimarea termenului stabilit pentru emiterea

ordonanţelor, acestea pot fi abrogate, suspendate sau

modificate numai prin lege.

Aşadar în temeiul art.73 din Constituţie , dreptul de

iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor, preşedintelui

Republicii Moldova , Guvernului şi Adunării Populare a

unităţii teritoriale autonome Gagauzia.

Adoptarea metodologiei de tehnică legislativă

Metodologia generală de tehnică legislativă are ca scop

orientarea şi coordonarea, într-o concepţie unitară, a

activităţii de pregătire şi sistematizare a proiectelor de

acte normative, furnizînd, totodată organelor

elaboratoare un îndrumar, pentru ca proiectele de acte

întocmite să întrunească condiţiile specifice

reglemetărilor juridice.

Sub aspectul obiectului se are în vedere întreg procesul

de elaborare a proiectelor de acte normative atît ăn faţa

de conceptualizare, cît şi redactare.

Metodologia generală de tehnică legislativă acordă un

spaţiu larg metodelor de documentare şi fundamentare a

proiectelor, astfel ca soluţiile preconizate să se înscrie pe

linia cerinţelor dezvăluirii vieţii social-economice.

În acest scop, soluţiile ce se propun în proiectele de legi

şi alte acte normative trebuie să aibăla bază studii şi

lucrări documentare care să le motiveze din punctul de

vedere al eficienţei sociale. În metodologie sînt instituite

reguli privind alegerea nivelului actului unei propunere

de regulamentare, de asemenea cuprinde norme şi

prescripţii privind modul de întocmire şi redactare a

proiectelor de acte normative atît în ceea ce priveşte

limbajul şi stitlul folosit, cît şi formele de sistematizare a

conţinutului acestora, se preocupă mijloacele tehnico-

juridice prin care se realizează starea de armonie a

normelor juridice ce compun ansamblul legislativ.

În aplicarea principiilor participării maselor la luarea celor

mai importante decizii privind mersul dezvoltării sociale

în metodologie se instituţionalizează procedura punerii în

dezbatere publică o proiectelor de legi care prezintă

interes major pentru viaţa social-economică a ţării.

Metodologia generală de tehnică legislativă se acupă

totodată-instituind normele corespunzătoare de

sistematizarea, raţionalizarea,simplificarea legislaţiei

măsuri menite să conducă la perfecţionarea continuă a

actelor.

Trebuie să existe o artă a legiferării care să creeze

premisele ca legile adoptate pe lîngă cadrul organizatoric

pe care-l instituţionalizează , să constitue mijloace pentru

introducerea elementelor de progres în mersul

dezvoltării ţării.

Refrinte bibliografice

1. Boris Negru si Violeta Cojocaru „Tehnica legislativa „ note de curs, Chisinau, „Tipografia Centrala” 1997.

2. Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996

3. Constituţia Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994. - Nr.1.

Subiecte pentru evaluare

1.Definti tehnica juridica

2.deosebirea tehnica juridica,tehnica legislativa

3.categotiile de referendum

4.sibiectii de initiativa la referendum

TEMA 2 Probleme de prognosticare a

intervenţiei legislative.

Obiective de referinta

sa determine reglementarea sociala, individuala si normativa,

- sa compare noțiunile de reglementarea sociala, individuala si normativa,

- sa determine noțiunile de lacuna in drept si lacuna in legislație

Repere de continut

1.Reglementarea sociala,reglementarea individuala

2.Reglementarea normativ juridica

Premisele ce scot în evidenţă necesitatea intervenţei

normativ-juridice.

Necesitatea unei intervenţii legislative şi pe cale de

consecinţă elaborarea unui proiect de lege este

determinată, în principal de:

1. Crearea la un moment dat a unei stări de

incompatibilitate a regulamentării în vigoare faţă de

cerinţa socială prezentă sau de perspectivă.

2. Existenţa unui gol legislativ într-un domeniu

neregulamentat al relaţiilor sociale care reclamă

prezeţa unei norme juridice.

Necesitatea punerii de acord a ordinii juridice cu cerinţa

socială a făcut obiect de studiu în nenumărate lucrări.

I.Masquelin , abordînd această problemă arată că ,, orice

normă juridică nouă are ca obiect, pe plan sociologic, să

dea o soluţie determinată de o cerinţă socială reală sau

prezenuată, născută la un moment dat . Pe plan juridic ,

ea are în mod necesar ca obiect să modifice ordinea

juridică, existentă, prin modificare, abrogare, înlocuire

sau completare a normei în vigoare, sau prin crearea de

norme de relaţii într-o materie încă neregulamentată.”

Legea fiind un elaborat al minţii umane cu multiple

efecte pe plan social, la activitatea de elaborare a

acesteia trebuie atrase cele mai competente cadre prin

cunoştinţele şi experienţa, în domeniul ce face obiect de

regulamentare, să-şi aducă o contribuţie reală la găsirea

celor mai oportune soluţii ce urmează a fi încorporate în

lege .

În acest scop, odată stabilită sarcina privind elaborarea

unei propuneri de regulamentare apare necesară

constituirea prin dispoziţia conducătorului organului

elaborator, a unui colectiv care să întocmească lucrările

de documentare pe baza cărora urmează să se

stabilească concepţia şi principiile viitoarei reglementări.

În funcţie de importanţa si natura problemelor la

întocmirea materialelorde documentare se va asigura şi

participarea unor cadre didactice din învăţămîntul

superior , din instituţii de cercetări sau din alte instituţii

specializate în probleme ce fac obiectul documentării.

Studiile şi celelalte lucrări documentare înlocuite de

specialişti vor fi astfel elaborate încăt să fie de natură a

furniza de 10 lei pentru viitoarea reglementare

normativă. Din colectivele de înlocuire a lucrărilor

documentare vor face parte în mod obligatoriu jurişti al

căror aport constă în determinarea legislaţiei existente în

materia supusă viitoarei regulamentări.

Prezenţa juristului în întreg procesul elaborării

proiectelor de legi si altor acte normative trebuie să

creeze garanţia realizării acestora cu respectarea tuturor

normelor de tehnică juridică asigurîndu-li-se astfel după

adoptarea – o bună funcţionalitate în ansamblu legislativ.

Procedeele de tehnică legislativă

Printre procedeele de tehnică legislativă aplicabile în faza

de conceptualizare a legii, ce pot avea importanţă asupra

optimizării soluţiilor ce urmează a fi preconizate, se pot

menţiona urmatoarele:

1. Inventarierea legislaţiei în vigoare din materie

supusă viitoarei regulamentări şi determinarea

insuficienţelor acesteia faţă de de cerinţa socială

actuală şi de perspectivă. Verificarea sub toate

aspectele a eficienţei sociale a legii în vigoare

creează posibilitatea ca noua regulametare, ce se

propune să preia, sub aspectul soluţiilor ceea ce

viaţa a validat ca fiind conform cu cerinţa sociala şi,

totodată, să orienteze , spre noi soluţii , pentru ceea

ce reglamentările în vigoare nu au dat satisfacţie pe

deplin .

2. Întocmirea unor studii economice , sociologice sau

de altă natură privind evoluţia şi tendinţele

fenomenelor şi relaţiilor sociale ce urmează a face

obiect de reglementare reprezintă deasemea un

procedeu de mare eficienţă în ceia ce priveşte

determinarea soluţiilor viitoarei reglementări.

3. Examinarea legislaţiei din alte ţări reprezintă un

mare interes în cadrul activităţii de determinare a

soluţiilor ce urmează a fi reflectate în viitoarea

reglementare normativă.

Eficienţa socială a viitoarei reglementări

La stabilirea concepţiei legii trebuie avută în vedere ca un

obiectiv de prim ordin eficienţa socială a soluţiilor ce se

preconizează. Concordanţa normelor juridice cu

realitatea şi cerinţa socială este un imperativ care

determină însăşi existenţa legii. Marcînd această

importantă legătură între norma juridică şi eficienţa ei

socială profesorul Stănescu reţine ca idee de bază că

:,,Dreptul atît sub aspectul laturii teoretice cît şi sub

aspectul laturii sale normative şi aplicative îşi justifică

fiinţa în măsura eficienţei sociale în măsura în care îşi

creează cadrul adecvat pentru progresul neîntrerupt al

societăţii.”

La determinarea eficienţei sociale a legii trebuie luată în

considerare , în egală măsură atît cerinţa spcială prezentă

cît şi cea de perspectivă. Un rol important în stabilirea

eficienţei legii trebuie să-l aducă proxiologia una din noile

ştiinţe în formare care îţi propune să cerceteze structura

acţiunii sociale în general.

La determinarea soluţiilor legii în faţa sa de elaborare,

trebuie să existe de asemenea capacitatea de previziune

a efectelor ce se vor produce prin aplicarea lor îm mediu

social.

Referinte bibliografice

1. Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2004. 2. Федоров Г. К. « Теория государство и право» Кишинев, 2004. 3. Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996. 4. Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”.

Subiecte de evaluare

1.ce reprezinta reglementarea

2.sa defineasca si compara reglementarea individuala si sociala

3.ce reprezinta lacuna in legislatie

TEMA 3 Actul normativ – juridic

Obiective de referinte

sa determine criteriile actelor legislative,

- sa identifice categoriile de acte normative din RM,

- sa determine multiplicitatea formelor actelor legislative

Repere de continut

1.Conceptul actului normativ-juridic, trasaturile lui.

2.Forma actului normativ juridic in Republica Moldova.

Conceptu actului normativ-juridic,

trasaturile lui.

Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale

autoritatii publice, investite cu competente normative

(parlament, guvern, organe administrative locale). Actul

normative cuprinde norme general obloigatorii, a caror

aplicare poate fi realizata şi prin intervenţia forţei

coercitive a statului.

Pozitia predominantă a actului normativ în sistemul

izvoarelor dreptului , în sistemele de drept moderne

,este determinată de necesitatea de a se asigura

securitatea şi stabilitatea comerţului juridic. Societatea

resimte nevoia de siguranţa, de claritate si ordine în

cadrul raporturilor inter-sociale , raporturi ce se caracteri

-zeaza printr-un grad sporit de complexitate , printr-o

accelerare, fara precedent, a cursului legăturilor pe linia

producţiei si schimbului de activitaţi.

Actul normativ previne nesiguranta dreptului, incerti-

-tudinile rezultate din schimbarile rapide ce au loc în

societatea industriala moderna.

Coraportul: act normativ-act interpretativ

-act aplicativ.

Conceptul de aplicare a dreptului desemneaya o anumita

modalitate de realizare a dreptului, aceea care

presupune intervenţia unui organ competent al statului

ce elaboreaza, dupa o anumita procedura , un act juridic

in anumite forme specific-denumite act de aplicare.

Aplicînd dreptul, organelle de stat se manifestă ca

titular ai autorităţii de stat, dar actele lor de aplicare sînt

acte de putere cu caracter individual concret . Ele produc

anumite efecte juridice în rezultatul cărora i-au nastere ,

se modifică sau se string raporturi juridice concrete.

De asemenea e cazul de menţionat faptul că în cadrul

acestor raporturi juridice are loc doar constatarea

drepturilor şi a obligaţiilor subiecţilor respective de către

un organ conceput de stat, dar nu stabilirea din nou a

acestor drepturi şi obligaţii.

Actele de aplicare pot fi emise de către toate cele trei

categorii de organe ale statului legislative, executive,

judecatoreşti, dar cu o pondere diferită.

Cele mai multe acte de aplicare sint emise de către

organelle judecătoreşti, care nu adopă acte normative, ci

numai acte de aplicare, adică hotărîri judecătoreşti.

Cu toate că între actele normative şi cele de aplicare

există multe trăsături commune, ele se deosebesc

esenţial prin urmatoarele:

Actul de aplicare a dreptului este temeiul juridic al

apariţiei, modificării sau stingerii unui raport juridic,

in timp ce publicarea de norme juridice nu creează,

de regula, in mod automat, raporturi juridice.

Spre deosebire de normele juridice, care au caracter

general, impersonal, tipic, actele de aplicare au

caracter concret, individual referindu-se la o situatie

de fapt.

Actul normativ acţioneaza în mod repetat în masura

în care se produce ipoteza prevăzuta de normă, pro-

ducîndu-şi efectul impersonal şi difuz pînă la ieşirea

sa din vigoare, iar actul de aplicare a dreptului îşi

consuma efectele o dată cu soluţionarea speţei

respective.

Activitatea normei juridice este précis determinată

în timp, momentul întrării în vigoare fiind acela al

publicării în monitorul official, dacă textul normei nu

prevede o altă dată ulterioară, pe cînd în cazul

actelor de aplicare acestea devin, în principiu,

obligatorii din momentul aducerii lor la cunoştinţă

părţii interesate.

Activitatea de elaborare legislativă este supusă unor

reguli metodologice de tehnică legislativă a căror

respectare condiţionează validitatea actelor, în timp

ce actele de aplicare a dreptului nu presupun, în

principiu, respectarea unei procedure prestabilite cu

excepţia hotărîrilor judecătoreşti, a proceselor-

verbale de contravenţii.

Actele de aplicare a dreptului se deosebesc de actele

normative şi după principiile care stau la baza căilor

de atac împotriva lor. Astfel, legile pot fi modificate

sau abrogate doar de către Parlament, iar controlul

constituţionalităţii legilor se realizează de Curtea

Constituţională.

Controlul legalităţii actelor de aplicare poate fi un control

ierarhic sau un control judecătoresc fiind realizat prin

modalităţi aflate la dispoziţia părţilor participante la

raportul juridic respectiv, pe cînd controlul legalităţii

actelor normative cunoaşte un system de garanţii

specifice (controlul parlamentar/judecatoresc).

Spre deosebire de activitatea de executare şi

respectare a normelor de drept către cetăţenii , în

cursul căreia ei pot să încheiei , prin accord de

voinţă, raporturi juridice în temeiul normelor

dispositive, actele de aplicare, săvîrşite în baza legii,

apar întotdeauna prin voinţa a unui organ de stat.

Activitatea de elaborare a normelor juridice este

rezervată doar unor categorii de organe ale statului,

pe cînd activitatea de aplicare a dreptului poate fi

realizată de orice organ al statului ,şi, în limite

determinate , chiar şi de organism cu character

nestatal.

Subordonarea actelor de aplicare a dreptului faţă de

actele normative este o expresie a principiului

legalitaţii.

După obiectul lor, actele de aplicare sînt de 2 feluri :

1. Dispoziţii în care unei personae i se indică în mod

concret,nominal, acţiunea licită pe care trebuie să o

facă.

2. Dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care

trebuie să o suporte o anumită persoană ca rezultat

al săvîrşirii unei fapte ilicite, sau :

Acte juridico-constituţionale

Acte juridico-administrative

Acte juridico-penale

Acte juridice procesuale sau amteriale.

Dupa subiecţi cunoastem:

1. Acte de aplicare administrative.

2. Acte de aplicare judiciare , sau:

Actele Parlamentului R.M.

Actele Preşedintelui R.M

Actele administraţiei de stat

Actele instanţelor judiciare

Actele organelor procuraturii, etc.

Dupa forma activităţii juridice de aplicare, ele sînd

grupate în:

Acte executive , care pun în aplicare dispoziţiile

normei juridice.

Acte de ocrotire a normelor de drept,cere prevăd

aplicarea unor sancţiuni pentru vidarea normelor

juridice.

După importanţa lor ele se impart:

Principale, de bază (de ex. hotărîrea judecătorească

de bază.

Facultative, ajutătoare (de ex. acte procesuale, de

pregătire.)

După durata lor în timp:

Permanete sau îndelungate (numirea pensiilor,

înregistrarea căsătoriei.)

Pentru o singură aplicare (aplicarea amenzii)

La fel este necesar a menţiona calităţile actului de

aplicare.

Caracter imperativ.

Cerinţă individual, bazată pe norma jurdică .

Cerinţă competent, emisă de un organ sau persoană

competentă.

Stabilirea drepturilor subiective şi a obligaţiunilor la

raportul juridic concret.

Stabilirea măsurilor de răspundere pentru fapta

ilicită comisă.

Din cele menţiunate rezultă că actul de aplicare este o

varietate a unui fapt juridic sau un element al unei

component juridice de fapt foarte complicată, avînd

drept scop de a interveni în stabilizarea ordinii,

organizarea şi aranjarea elementelor într-un raport

social.

Referinte bibliografice

1. Constituţia Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994. - Nr.1.

2. Codul civil al Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2002. - Nr.82-86.

3. Codul penal al Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2002. - Nr.128-129 (1013-

1014).

Subiecte de evaluare

1.Sa defineasca trasaturile actului normativ

2.sa clasifice actele normative

3.sa defineasca categoriile de cate notmative

Tema4 Teoria legii

Obiective de referinte

sa definească conceptul legii

- sa determine categoriile de legi.

- sa stabilească soluții corespunzătoare pentru situații tranzitorii.

Repere de continut

1.Conceptul legii

2.Categoriile de legi

3.Stabilirea de soluţii corespunzătoare pentru

situaţiile trazitorii

Conceptul legii . Particularităţile şi determinarea

soluţiilor reglementării legislative.

Termenul “lege” în sens direct desemnează actul normativ

care emană de la organul legislativ.

Legea, actele normative în general, prin fucţia pe care o au

pe plan social , fac parte din categoria actelor de decizie

prin care se realizează organizarea şi conducerea proceselor

social-economice. Fiind acte de decizie , ele trec în mod

obligatoriu printr-o fază de deliberare, în cadrul căreia

trebuie realizate judecăţi de valoare în ceia ce priveşte

selectarea celor mai corespuzătoare soluţii crute de

realităţile în mersul dezvoltării sociale.

O lege, ca de altfel orice act normativ, este expresia unei

gîndiri şi în funcţie de calitatea acestei gîndiri actul normati

poate să producă în aplicare consecinţe pozitive, mai puţin

pozitive sau uneori chiar unele aspecte negative, practica

socială fiind acea care , validează parametrii de calitate a

soluţiilor promovate prin lege.

Pentru garantarea eficienţei sociale legii, apare necesar ca

la stabilirea concepţiei acesteia să se aibă în vedere că:

A)Legea este chemată să rezolve o anumită problemă socială,

de aici se conturează necesitatea studierii temeinice a

realităţii cerinţei sociale pentru ca soluţiile promovate prin

lege să răspundă în mod obiectiv de zideratului social;

B) După adoptarea legea se inserează în mediul social, îşi

rezervă un cîmp de aplicare, instituţializînd raporturi sociale

noi,pe care le guvernează prin incidenţa sa. Modul în care

legea este recepţionată în mediul social şi efectele pe care le

produce o influenţă deosebită asupra evoluţiei social-

economice ce intră în cîmpul ei de aplicare.

Categoriile de legi: legi constituţionale, organice, ordinare.

Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atît

prin conţinutul lor, cît şi datorită procedurii speciale de

adoptere a acestora. Astfel, prin conţinutul lor, legile

constituţionale sînt legi care introduce texte noi în Constituţie,

abragă anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele

existente. Luînd în considerare însemnatatea deosebită a

acestei categorii de legi, ele au o procedură specială de

adoptare, ele se adoptă dacă au votat ,, pentru” cel puţin 2/3

din numărul total de deputaţi (67)

Legile organice acupă locul secund în ierarhia legilor. Legile

organice pot intervene numai în domeniile expres prevăzute

de Constituţie, şi anume conform art.72 p.3 .

Prin lege organică se reglementează:

a) Sistemul electoral

b) Organizarea desfăşurearea referendumului

c) Oraganizarea şi funcţionarea Parlamentului

d) Oraganizarea şi funcţionarea Guvernului

e) Oraganizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

Consiliului superior al magistraturii, instanţele judecătoreşti

etc. precum şi alte domenii pentru care Parlamentul consideră

necesară adoptarea de legi organice. Legile organice se adoptă

cu votul majorităţii deputaţilor aleşi după cel puţin două

lecturi.

Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale,

cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor

organice, ele se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor

prezenţi.

Finalitatea legii, obiectivele şi conţinutul ei

Determinarea finalităţii legii constituie punctual de plecre şi

activitatea de elaborare a unui proiect de lege. Legea făcînd

parte din categoria actelor deliberate, urmăreşte unele

obiective, în vederea ? unor efecte negative pe planul relaţiilor

sociale. Legea, fiind un act de voinţă conştientizat, obiectul de

reglementare necesită a fi stabilit cu claritate şi certitudine,

încă din faza de concepţie. El trebuie să fie determinat şi

omogen.

Problematica noii reglementări trebuie să fie cel puţin egală

cu problematica actului sau actelor pe care le înlocuieşte. În

cazul îngustării obiectului pot surveni goluri legislative, ţinînd

seama că noua reglementare scoate din uz prin abragare ,

vechea reglementare.

Cînd se concepe o lege, aria ei de reglementare este

influenţată de împrejurarea dacă:

a) Înlocuieşte o singură reglementare ezistentă , promovînd

alte soluţii legislative

b) Înlocuieşte mai multe reglementări realizînd o concentrare a

unor reglementări disperate

c) Intervine pe un teren încă nereglementat.

Cînd se determină aria de reglementare a unei legi se poate

vorbi de doua dimensiuni: un ape orizontală, care echivalează

cu determinarea limitelor materiei ce face obiect de

reglementare şi una pe vertical, care se referă la gradul de

detaliere a materie, în sensul dacă legea urmeaza a

reglementa în exclusivitate material normativizată sau unele

aspect se lasă pe seama actului în executarea legii.

Stabilirea de soluţii corespunzătoare pentru situaţiile

tranzitorii .

O reglementare nouă adduce fără îndoială soluţii noi pe plan

legislativ. Legea dispune de regulă numai pentru viitor. Cu

toate acestea o lege nouă poate să surprindă, în aplicare,

situaţii care nu s-au consumat definitive sub imperiul legii

înlocuite. Aplicarea soluţiei prevăzută de legea nouă şi acestor

situaţii paote să producă efecte nedorite, uneori putîndu-se

crea chiar stări de incompatibilitate. Cu titlu de exemplu se

poate arăta cazul instruirii printr-o lege nouă a unor

competenţe, altele decît cele prevăzute de legea veche.

Aplicîndu-se dispoziţiile noi, care exprimă alate competenţe,

s-ar crea inerente neajunsuri întrucît legea nouă surprinde

unele situaţii în curs de rezolvare potrivit competenţelor

anterioare. Pentru rezolvarea lor corectă asemenea situaţii nu

pun existent unor dispoziţii special care să le dea o rezolvare

corespunzătoare.

Asigurarea unităţii de concepţie dintre actul modificator sau

de completare şi actul modifiact sau completat

În perioada aplicării unei legi apare uneori necesitatea

modificării unei prevederi ale acesteia pentru a răspunde cît

mai de plin cerinţei sociale. Asemenea modificări se realizează

prin înlocuirea unor texte (articole sau numai aliniate) cu

altele care cuprind dispoziţii noi. Modificarea unei legi

necesită a se face cu respectarea anumitor reguli, ignorarea

acestora putînd conduce la neconcordanţă însăşi în corpul legii

modificate.

Prin funcţia sa textul actului modificator este ,,absorbit” de

actul modificat prevederile asupra cărora operează modificare

fiind simultan eliminate din cuprinsul actului modificat.

Introducînd texte noi, actul modificat trebuie, totuşi să-şi

menţină o concepţie genrală unitară, prin modificare

neputîndu-i-se introduce elemente eterogene care să

contravină principiilor generale pe care actul modificat le

promovează.

Astfel, fiind, concepţia, soluţia actului modificator,trebuie să

se integreze armonios în concepţia actului pe care se modifică.

Pentru identitate de raţiune, consideraţiunile expuse sunt

valabile şi în cazul actelor prin care se realizează o completare

a actelor normative.

Referinte bibliografice

1.Arseni Alexandru, Creanga Ion, Gurin Corneliu, Negru Boris, Barbalat Pavel, Cotorobai Mihai,

Susarenco Gheorghe „Constitutia RM comentata articol cu articol” vol.1 Chisinau, editura „Civitas” 2000

(p.174)- 2„cum sint facute legile americane” (editie revizuita si actualizata de Edward P. Willet, Jr., Esq). 3Boris Negru si Violeta Cojocaru „Tehnica legislativa „ note de curs, Chisinau, „Tipografia Centrala” 1997. 4Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996. 5Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”. 6Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2004.

Subiecte de evaluare 1.definiti legea 2.categoriile de legi, enumerati 3.enumerati cazurile situatiilor tranzitorii

TEMA 5 Structura legii

Obiective de referinte

sa definească conținutul si oportunitatea legii,

- sa determine componenta legii si sa definească noțiunile elementele de structura a legii -

preambul, formula introductiva, dispozitivul legii etc.

Repere de continut

1Continutul legii

2Denumirea propriu-zisă a legii

3Preambulul legii, formula introductivă

4Dispoziţii generale şi de conţinut

5Dispoziţii finale şi tranzitorii, anexa

Părţile constitutive ale legii

Transpunerea în text a fondului de idei ce exprimă

conţinutul unei legi se face în aşa fel încît material

reglementată să aibă un aspect ordonat şi bine sistematizat.

Pe planul sistematizării o lege are de regulă, următoarele

părţi constituitive:

a) Titlul legii

b) Preambului

c) Clauză de adoptare (formula introductivă)

d) Dispoziţii generale

e) Dispoziţii de conţinut

f) Dispoziţii finale şi tranzitorii

g) Anexe

Denumirea propriu-zisă a legii

Titlul este elemental principal de identificare a legii, şi

obligatoriu pentru toate actele legislative. El este constituit

dintr-o exprimare sintetică a obiectului reglementării. Titlul

se exprimă, de regulă, în două feluri :

a)Într-o formă descriptivă, care începe de obicei , cu

prepoziţia ,,privind” sau ,,cu privire la” urmată de exprimare

sintetică a obiectul reglementării.

b)Într-o formă substantivată, obiectul reglementării fiind

sentetizat într-un cuvînd sau două (ex. Legea apelor, legea

viei şi vinului, legea finanţelor)

În cazul în care un act normativ are funcţia de a aproba

regulamente, statute, etc., titlul actului de aprobare va

exprima această idee indicînd denumirea reglemetării

respective. Actele de aprobare a unor convenţii

intrnaţionale vor avea ca titlul denumirea convenţiei

respective, precum data şi locul încheerii acesteia.

În cazul modificării, completării ori abrogării mai multor

părţi ale unor acte legislative în vigoare, titlul va conţine:

a) enumerarea exhaustive a actelor în al caror cuprins se

efectuiază modificări, completări ori abrogări

b) o formula generală referitoare la modificarea,

completarea ori abrogarea unor acte legislative.

Preambulul legii

Conform art. 26. Legea privind actele legislative: preambulul

expune finalităţile urmarite de Parlament prin adoptarea

actului legislativ, raţiunea adoptării, modificaţia social-

politică, economică sau de altă natură a actului.

Preambulul poate însoţi actul legislativ de o importanţă

majoră. El nu are putere juridică şi nu face parte din

conţinutul normativ al actului.

Formula introductivă

Formula introductivă sau clauza de adoptare stabileşte

temeiul legal de adoptare a actului legislativ şi categoria lui.

De regulă textul de referire ce constituie temeiul legal al

adoptării actului instituţionalizează norme de competenţă

pentru organul care adoptă actul.

Clauza de adoptare este obligatorie pentru toate actele

legislative.

Dispozoţii generale şi de conţinut

Dispoziţiile generale ale actului legislative sînt prevederele

care: determină obiectul, sfera şi scopul lui de aplicare,

orientează întreaga regelementare, precum şi expliacarea şi

definirea unor noţiuni şi concept pe care le instiutuie şi cu

care operează actul respective.

Ideile exprimate în dispoziţiile generale, în principiu, nu

trebuie reluate în celelalte părţi ale proiectului, pentru a nu

se crea situaţii de repetare a unor prevederi în cuprinsul

aceluiaşi act. Cu toate acestea, în situaţie în care în

dispoziţiile generale unele idei sînt exprimate într-o notă de

generalizare, cu funcţie de elemente de deschidere, ele se

reiau în cuprinsul actului într-o formă detaliată, constituind

ipoteze în problematica reglementării.

În cazul codurilor sau al altor reglemtări de mare întindere,

daca apare necesar, dispoziţii generale pot fi prevăzute ca

elemente de deschidere şi pentru unele diviziuni (titluri,

părţi, cărţi) care tratează problem importante şi cu

idividualitate proprie în ansamblul reglementării.

În unele reglemntări de importanţă deosebită şi un anume

specific, ,,dispoziţiile generale” pot fi înlocuite cu ,,principia

generale” acestea folosind ca bază pentru întreaga

reglementare.

Dispoziţiile de conţinut succed dispoziţiile generale şi

constituie prevederele care formează obiectul actului

legislativ. Ca pondere ele ocupă partea cea mai mare a

actului normativ.

Dispoziţiile stabilesc: reguli, drepturi şi obligaţii,

consecinţele juridice ale încălcării regulilor, drepturilor şi

obligaţii.

Dispoziţiile de conţinut vor fi sistematizate în următoarea

succesiune logică:

a) dispoziţiile de drept material le preced pe cele de ordin

procedural

b) dispoziţiile cuprinzînd sancţiunise grupează, de regulă, în

ultima parte a actului legislative.

Dispoziţiile finale şi tranzitorii

Dispoziţiile finale cuprind, de regulă, prevederi în legătură

cu :

a) Punerea în aplicare a reglementării

b) Intrarea în vigoare

c) Rezolvarea incidenţelor pe care actul le are asupra unor

alte acte cu care vine în atingere

Dispoziţiile tranzitorii

Promovînd alte soluţii legislative, o lege nouă vine fără

îndoială în conflict cu vechea reglemntare pe care o

înlocuieşte. Acest conflict potential este rezolvat, de regulă,

prin abrogarea reglementării vechi. Aplicarea însăde îndată

a noilor soluţii promovate poate să creeze, în unele situaţii

anumite neconcordanţe, incompatibilităţi, în special în cazul

unor raporturi sau situaţii juridice născute sub acţiunea

normelor vechi, dar neconsumate în întregime pînă la data

întrării în vigoare a noului act. În asemenea situaţii, apare

necesitatea ca în noul act să se cuprindă prevederi prin care

să se precizeze.

dacă acelor raporturi sau situaţii li se va aplica, pînăla totala

lor consumare, vechea reglementare sau în cazul cînd

aceasta este socotită necorespunzătoare să se înstituie alte

soluţii care să resolve judicious asemenea situaţii de

tranziţie.

Prin finalitatea lor dispoziţiile tranzitorii rezolvă un conflict

al legilor în timp, generat de imposibilitatea adoptării

imideate a unor situaţii la prevederile legii noi.

În cazul codurilor care prin ponderea reglementării pe care

o cuprind crează uneori situaţii de tranziţie de mare

amploare, acestea se rezolvă în cadrul legilor de punere în

aplicare a codurilor respective. Prin aceste legi, de regulă, se

dispune şi abragarea dispoziţiilor anterioare înlocuite de

noilor coduri adoptate.

Prin finalitatea lor, legile de punere în aplicare a codurilor

fac cauză comună cu acestea, fiind aorganic legate de ele.

În cazul legilor sau al altor acte normative care prin soluţiile

pe care le promovează nu generează situaţii tranzitorii de

mare amploare, dispoziţiile tranzitorii-reduse ca număr – nu

justifică sistematizarea acestora într-un capitol sau altă

subdiviziune distinctive. În asemenea situaţii dispoziţiile

tranzitorii pot fi reunite cu dispoziţiile finale, într-o

subdiviziune unică întitulată ,,dispoziţii finale şi tranzitorii”.

Referinte bibliografice

1. Constituţia Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova. - 1994. - Nr.1.

2. Codul civil al Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova. - 2002. - Nr.82-86.

3. Codul penal al Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova. - 2002. - Nr.128-129 (1013-1014).

Subiecte de evaluare

1.necesitatea denumirii legii

2.partileconstitutive ale legii

3.anexa legii

Tema 6 Actele interpretative

Obiective de referinte

să evidenţieze însemnătatea interpretării dreptului.

- să clasifice formele interpretării dreptului.

- să identifice care sânt cauzele lacunelor în drept.

- să determine care sânt categoriile aplicării dreptului prin analogie.

Repere de continut

1. Conceptul interpretării normelor

juridice

2. Formele interpretării

3. Constatarea lacunelor în drept

cauzele lacunelor

4. Aplicarea dreptului prin analogie

Conceptul interptretării normelor juridice.

Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea

căruia a fost eleborate trebuie să fie respectate, executate

sau aplicate, adică traduse în viaţă. Pentru a putea fi însă

realizate normele juridice trebuie să fie cunoscute, înţelese

de către toţi subiecţii. Înţelegerea, cunoaşterea, în sensul

adecvat a normei se impune în mod imperativ, mai ales în

procesul de aplicare a normelor de drept. Organul de

aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată

precizia textul normei juridice şi să fie convins de

veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor.

Acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice.

Interpretarea constitue o operaţie logico-raţională care

lămurind înţelesul exect şi complet al dispoziţiilor

normative, oferă soluţile juridice adecvate pentru diferitele

situaţii cu care ne confruntăm.

Necesitatea interpretării e condiţionată de următorii factori.

În primul rînd, norma juridică are un caracter general,

impersonal, tipic şi nu poate cuprinde toate situaţiile

posibile care apar în viaţă.

Dar ea se aplică pentru anumite situaţii concrete.

În al doilea rînd, orice normă juridică activează nu izolat, ci

în cadrul unui sistem bine determinat, unde fiecare normă

îşi are menirea sa. O normă poate fi înţeleasă mai bine

numai daca va fi privită în contextul general al normelor

sistemului juridic, de drept, ramurei de drept, actului

normativ dat.

În al treilea rînd, deseori interpretarea normelor dreptului

se impune şi de necesitatea de a înţelege terminologia,

stilul folosit de legiuitor.

În fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi şi cazuri de

reglementări contradictorii, neclare, confuze. Pentru a eşi

din asemenea situaţii poate apărea necesitatea ca

legiuitorul să facă unele precizări, concretizări.

Formele interpretării

Formele de interpretare sînt determinate de subiecţii care

realizează interpretarea, precum şi de forţa juridică a

acestea. Din acest punct de vedere interpretarea poate fi:

oficială şi neoficială.

Interpretarea oficială este realizată de organele de stat

competente fie să elaboreze normele de drept, fie sa facă

aplicarea lor la speţă,la cazurile particulare ce le au de

rezolvat. La rîndul său interpretarea oficială se împarte în:

interpretarea generală şi interpretare cazuală(

judiciară,administrativă)

Interpretarea generală,numită şi interpretare autentică,este

realizată de însuşi organul care a elaborat regula de drept.

În genere,Parlamentul,în calitatea sa de organ de

legiferare,este competent sa-şi interpreteze propriile legi. În

calitate de organ care a elaborat legea el este cel mai în

măsură să-i cunoască conţinutul.

Interpretarea autentică realizată de către Parlament se face

tot printr-o lege,numită lege interpretativă calitatea de lege

îi conferă acesteia caracterul general-obligatoriu. În afara de

aceasta,legea interpretativă are un caracter retroactiv. Ea

produce efectele din acelaşi moment cu legea pe care o

interpretează.

Ele nu mai pot fi separate în timp şi spaţiu.

Dacă în literatura juridică s-a considerat că numai

interpretarea legii este autentică,în opiniile mai recente se

acceptă că există o asemenea interpretare şi în cazul

celorlalte acte normative subordonate legii. Astfel,subiecţi

ai interpretării autentice pot fi toate organele din stat

competente a elabora reguli de drept. Constitiţia şi legile

constituţionale sînt interpretate de Curtea Constituţională

conform art. 135.

Legile organice şi ordinare sînt interpretate de Parlament.

Interpretarea cazuală: mai este denumită şi interpretare

concretă,sau judiciară. Este numită judiciară,fiindcă în mare

parte este realizată de către organele judiciare. Dar,într-o

măsură considerabilăaplicarea concretă a regulilor de

dreptse face şi de către organele administraţiei de statîn

cazurile ce cad în competenţa lor (precum: elaborarea unei

autorizaţii, constatarea şi sancţionarea unei contravenţii).

Această interpretare are un caracter relativ. Ea este

obligatorie numai pentru părţile implicate în proces.

Totodată, ea este aplicată numai pentru viitor. O hotărîre

judecătorească este, de regulă, constitutivă de drepturi. Ea

poate fi însă retroactivă, cînd este dularativă de drepturi, în

cazul unui partaj succesoral, unde drepturile succesorilor

prevăd hotărîrea instanţei care nu face altceva decît să le

recunoască, să le declare ca atare. Drepturile părţilor, ca şi

întinderea lor, sînt stabilite de lege şi ele se nasc din

momentul deschiderii seccesiunii, nu de la recunoaşterea

lor judiciară.

Interpretarea neoficială

Sau doctrinară, denumită şi interpretarea ştiinţifică, este

acea realizată în determinarea sensului naturelor juridice

printr-o operaţie pur intelectuală. Ea este opera oamenilor

de ştiinţă: cercetători în domeniul dreptului, cadre didactice

universitare, avocaţi, diplomaţi, exercitată în împrejurări

diferite precum: tratate, monografii studii, articole,

conferinţe , care se referă la conţinutul normelor juridice.

Spre deosebire de interpretarea oficială, cea neoficială nu

are forţa juridică, ea este facultativă. Nefiind oblifgatorie,

interpretarea doctrinară nu impune cu nimic judecătorului.

Aceasta nu înseamnă că judecătorul nu se poate inspira din

interpretare, folosind raţionamentele clare şi argumentate

dintr-un tratat de drept.

Constatarea lacunelor în drept, cauzele lacunelor.

Lacunele în drept reprezintă prin sine una din apariţiile

posibile necorespunderii conţinutului şi formei dreptului.

Lacunele sînt caracteristice oricărui sistem de norme

pozitive, oricărui sistem de drept.

Apariţia lacunelor în drept este condiţionată de cauze

obiective şi subiective. Ale apar în procesul fomării şi

exprimării voinţei de stat. Una din premizele apariţie

lacunelor e predispunerea nereuşită a normelor juridice în

actul legislativ. O altă cauză e ignorarea regulilor elaborării

actului normativ şi folosirea lor incorectă.

Ignorarea regulilor elaborării actulor normativ are ca

consecinţă apariţia lacunelor în drept. Elaborarea actelor

normative este un proces de mare complexitate, în care

trebuie luaţi în calcul factorii politici,economici, sociali ,

morali, naturali , istorici, naţionali şi internaţionali,

consecinţa juridică şi tendinţele de evoluţie a societăţii,

specificitatea normativităţii juridice. Astefel pentru

prevenirea apariţiei lacunelor în drept, în procesul elaborării

actelor normative trebuie să se ţină cont de tehnica

legislativă. Care reprezintă o totalitate de principii, metode

şi proceduri folosite în procesul de elaborare a actelor

normative, de tehnica juridică, care reprezită un concept

complex de reguli, principii, metode, procedee, operaţii

folosite pentru elaborarea, realizarea şi interpretarea

normelor juridice, de principiile şi etapele procesului de

elaborare de principiile şi etapele procesului de elaborare a

actelor normative, de părţile constitutive şi structura

internă a actelor normative, limbaj şi stil.

Înainte de a se forma dreptul trece prin voinţa şi conştiinţa

oamenilor. Unele relaţii sociale, în general sau parţial pot să

rămînă în afara sistemului de drept în vigoare. Sfera vieţii

sociale e multilaterală şi e imposibil de a prevedea toate

urmările manifestării ei, toate împrejurările de viaţă cu care

e necesar de legat apariţia consecinţelor juridice.

Despre lacune pentru vorbi în cazul cînd există un gol, o

lipsă de reglementare juridică, precum şi în cazul unor

neajunsuri, greşeli în formularea normelor juridice.

În literatura de specialitate există mai multe noţiuni în

această privinţă, cum are fi lacunele în drept pozitiv, în

reglementare juridică, în legislaţie.

Prin lacună în drept pozitiv se are în vedere acel caz cînd nu

există nici lege, nici alt act normativ subordonat legii, nici

obicei, nici precedent. Prin lacună în reglementarea

normativă se înţelege lipsa unor norme în lege sau alte acte

normative. Lacuna în legislaţie presupune absenţa legii ăn

general. Lacuna în lege ne vorbeşte depre o reglementare

incompletă a problemei într-o lege concretă.

Aplicarea dreptului prin analogie

Sunt situaţii în care organul de aplicare a dreptului fiind

sesizat pentru soluţionarea juridică a unei speţe nu găseşte

o normă juridică în care să se încadreze situaţia de fapt pe

care o constată. Aşa cum prevăd sistemele de drept

contemporane, judecătorul nu poate refuza judecarea

cauzei aduse în faţa lui, pe motiv că legea nu o prevede sau

este lacunară. În aceste cazuri se recurge la aplicarea

dreptului prin analogie.

Lacunele sunt unele din fenomenele negative ale dreptului.

Necesitatea înlăturării lacunelor este vădită. Unicul mijloc

de înlăturare a lacunelor de către judecători şi alte organe

competente este aplicarea dreptului după analogie.

Aplicarea analogiei nu este înlăturarea lacunelor dreptului

în rezultatul unei astfel de aplicări lacuna nu este lichidată.

Înlăturarea lacunei dreptului este în prerogativa

legislatorului şi nu a organului ce înfăptueşte aplicarea legii.

Lacuna în drept se înlătură doare în procesul de creare a

dreptului.

Rezolvarea unor cauze pe bază de analogie are loc atunci

cînd organul de aplicare fiind sesizat cu soluţionarea unei

cauze nu găseşte o normă corespunzătoare, el face apel fie

la o normă asemănătoare fie la principiile de drept ; astfel

se constată în acest sens două forme;

Analogia legii- atunci cînd constatîndu-se lipsa normei

juridice în care să poată fi inclus cazul ce urmează a fi

soluţionat, organul de aplicare găseşte totuşi, norme

juridicecare se referă la o situaţie asemănătoare, pe care le

aplică demonstrînd analogie cazului judecat cu cazul

prevăzut.

Analogia dreptului constituie o altă formă a analogiei la care

se recurge atunci cînd în soluţionarea unei cauze se

constată că lipseşte norma juridică (textul normativ) care se

referă la acea cauză, dar nu pot fi găsite norme sau texte

juridice, care să reglementeze cauze asemănătoare. În

această situaţie, organul de aplicare va asigura soluţionarea

juridică a cauzei date recurgînd la principiile generale ale

dreptului.

Aceste modalităţi de aplicare a dreptului reclamă prudenţă,

folosirea lor în cazuri strict necesare, acolo unde legea

permite acest lucru. În concluzie menţionăm că aplicarea

dreptului prin analogie are la bază constatarea unei lacune

în lege, în urma căreia se aplică analogia legii sau analogia

dreptului.

Totuşi legea nu permite acest lucru în toate ramurile de

drept. Astfel în dreptul penal , unde funcţionează principiul

legalităţii încriminării şi principiul pedepsei, atît analogia

legii, cît şi a dreptului este interzisă (art.3.alin.2.C. penal).

Aceste principii nu-i permit judecătorului să declare noi

fapte ca infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse decît

cele prevăzute expres de legea penală. Altfel stau lucrurile

în dreptul privat drept exemplu poate servi art.5 din Codul

civil al R.M. care direct reglementează aplicarea dreptului

prin analogie.

Referinte bibliografice

4. Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996.

5. Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”.

6. Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2004. 7. Федоров Г. К. « Теория государство и право» Кишинев, 2004.

Subiecte de evaluare

1.explicati interpretare dreptului

2.clasificati interpretare dreptului

3.ce reprezinta lacuna in drept

4.unde este permisa analogia legii

Tema 7 Acţiunea actelor normative în timp

Obiective de referinte

- să identifice perioada intrării în vigoare a actului normativ.

- să stabilească variantele intrării în vigoare a actului normativ.

- să cunoască esenţa retroactivităţii ultractivităţii legii.

- să evidenţieze cauzele anulării acţiunii legii.

Repere de continut

1. Intrarea în vigoare a actului normativ

2. Publicarea legii

3. Retroactivitatea şi ultraactivitatea legii

4. Continutul anularii actiunii legii

Intrarea în vigoare a actului normativ

Timpul acţiunii legii defineşte durata acesteia. Uzura,

deformarea sau moartea normelor juridice se prezintă ca un

proces firesc, care ţine chiar de natura lor şi care pune la

ordinea zilei problema creaţiei unor norme noi.

Succesiunea în timp a normelor juridice precum şi

coexistenţa lor în spaţiu ne impun anumite reguli care

prezintă acţiunea acestora.

În privinţa acţiunii în timp a normelor juridice sînt trei

momente care interesează în mod deosebit demersul

explicativ:

a) Intrarea în vigoare a normei

b) Acţiunea normei

c) Ieşirea din vigoare a normei.

În privinţa acţiunii actelor normative în timp este deosebit

de important de stabilit date exacte a intrării în vigoare şi a

încetării din vigoare a actului normativ

Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii cu

faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică.

Uneori data adaptării actului normativ şi cea a intrării sale în

vigoare sînt diferite. Pe de altă parte după ieşirea din

vigoare a actului normativ încetînd să mai acţioneze şi să

producă afecte juridice părăseşte cîmpul dreptului pozitiv,

rămănînd doar un act cu valoare istorico-documentară.

În privinţa intrării în vigoare a actului normativ se are în

vedere, în principiu, necesitatea aducerii lui la cunoştinţă

publică a cetăţenilor, a organelor şi a altor organe sociale, a

tuturor celor chemaţi să-l respecte. Aceasta se face, de

regulă, prin publicarea actelor normative într-o publicaţie

oficială, cum ar fi Monitorul Oficial.

Variantele intrării în vigoare a legii

Modalitatea de stabilire a datei intrării în vigoare a legii şi

altor acte normative sînt diferite:

A) Legea sau alt act normativ prevede ce însăşi intr-un

articol, de regulă final, momentul intrării sale în vigoare,

fie prin stabilirea unui termen de la data publicării. Este

forma cea mai precisă şi directă de stabilire a datei

începerii acţiunii actului normativ.

B) Reglementarea , de principiu, în Constituţie sau într-un alt

act normativ special al intrării în vigoare legilor sau acte

normative. Astfel conform art. 76 din Constituţia R.M.

legea se publică în Monitorul Oficial al R.M. şi intră în

vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.

Este o modalitate ce are avantaje preciziei date, aceea a

Monitorului Oficial, dar prezintă şi dezavantaje că uneori

publicarea şi difuzarea avestuia în timp util sînt la

discreţia unor instituţii şi organisme a căror activitate nu

este întotdeauna ireproşabilă.

C) Intrarea în vigoare de la data publicării legii sau altui act

normativ în cazul încare nu se prevede nici o altă dată în

textul actului şi nici nu există o regulamentare de

principiu privitor la intrarea lor în vigoare.

Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică

guvernează deplin relaţiile sociale: din acest moment

nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei

juridice pe motiv că nu o cunoaşte.

Retroactivitatea şi ultraactivitatea legii

Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică este

activă. Ea acţionează numai în prezent şi în viitor (pînă cînd

este în vigoare). Norma juridică nici nu retroactivează (nu-şi

întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării

sale în vigoare). De aceea, un principiu fundamental al

acţiunii normelor juridice în timp este principiul

neretroactivităţilor. Legea are influenţă din momentul

intrării în vigoare şi pînă la ieşirea din vigoare. În principiu

legea dispune numai pentru prezent şi viitor nu si pentru

trecut astfel încît este firesc să acţioneze numai după

intrarea în vigoare; legea nu retroactivează, deci ea nu-şi

extinde acţiunea dincolo de ieşirea din vigoare (limita

superioară a duratei.)

Din această regulă generală sînt stabilite şi unele excepţii,

adică unele dispoziţii normative poartă totuşi caracter

retroactiv, deci vizează şi unele fapte care au avut loc

înainte de intrarea în vigoare a actului normativ. Spre

exemplu, în conformitate cu legislaţia în vigoare, sînt

prevăzute următoarele excepţii:

a) dacă este adoptată o nouă lege penală, mai blîndă, sau o

lege mai favorabilă

b) dacă sînd adoptate legi interpretative

c) dacă este prevăzută expres că legea se aplică şi unor

fapte săvîrşite anterior.

Aplicarea noului act normativ la situaţii vechi nu poate fi

admisă decît în interesul statului şi desigur întru apărarea

unor interese legitime ale cetăţenilor. În acest sens,

aplicarea legii mai favorabile este o manifestare a

principiului umanismului care permite ca persoanei, care a

săvîrşit în trecut o infracţiune ce cădea sub imperiul legii

vechi, să i se aplice, dentre cele două legi penale (cea veche

şi cea nouă) legea care stabileşte pentru fapta comisă o

pedeapsă mai blîndă. Cît priveşte legile interpretative,

aplicarea lor retroactivă este explicabilă, deoarece ele vin să

arate înţelesul axact al unei legi existente şi este firesc ca

acest sens să-i fie atribuite legii incă de la adoptarea şi

intrarea în vigoare a acesteia .

Prevederea expresă a aplicării retroactive a unui act

normativ decurge din voinţa exprimată în mod nemijlocit,

direct de către legiuitor. Evident, într-un regim de legalitate

se va recurge foarte rar şi prudent la aceasta, pentru a nu

tulbura evoluţia normală a relaţiilor sociale şi nicidecum nu

se va admite o asemenea măsură în cazul în care la ar leza

drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor.

Ieşirea din vigoare a legii

Încetarea acţiunii normei juridice are loc prin abrogare ,

expirarea dreptului termenului pentru care ea a fost

edictată şi prin căderea în desuetudine.

Abrogarea poate fi definită ca procedeu tehnico-juridic prin

care actele normative fără termen îşi încetează activitatea

prin renunţare la ele, adică scoaterea lor din uz. Ca

principală modalitate de scoatere din vigoare, abrogarea

cunoaşte mai multe forme şi anume:

a) Expresă (directă, indirectă)

b) Tacită

c) Totală

d) Parţială

Abrogarea poate fi expresă-direct, atunci cînd noul act

normativ prevede în mod expres, că vechiul act normativ

(sau anumite norme juridice din el ) se abrogă, sau expres-

indirectă, cînd noul act normativ nu numeşte, în mod

expres, actul normativ care se abrogă (sau anumite norme

juridice din el), dar se limitează la prevederea că se abrogă

toate actele normative anterioare care contrariu noii

reglementări.

Abrogarea tacită mai este numită în literatura juridică şi

abrogare implicită. Ea a fost astfel denumită datorită

faptului că în noul act normativ nu se prevede nimic în

legătura cu acţiunea vechilor norme juridice. Însă, întrucît

norma juridică nouă dă o reglementare diferită în

comparaţie cu vechea reglementare, organul de aplicare

înţelege implicit că legiuitorul a dorit să scoată în mod tacit

din vigoare vechea reglementare.

Pentru obţinerea unei tehnici legislative perfecte şi pentru

favorizarea transpunerii în practică a principiului legalităţii

savanţii jurişti recomandă folosirea modalităţii de abrogare

expresă directă. În dependenţă de extinderea efectelor

juridice, abrogarea poate fi totală, atunci cînd toate

dispoziţiile cuprinse într-un act normativ sunt abrogate.

La fel abrogarea poate fi parţială, atunci cînd numai o parte

din dispoziţiile unui act normativ sunt abrogate, iar celelalte

cuntinuă să rămînă în vigoare.

O altă formă de încetare a acţiunii unui act normativ este

căderea în desuetudine atunci, cînd deşi formal ea este în

vigoare, totuşi nu e raţional de a fi aplicată, aceasta datorită

dezvoltării relaţiilor sociale, schimbărilor social-politice şi

economice survenite în societate, faptului că stările de

lucruri care au determinat necesitatea elaborării acestui act

normativ au încetat să mai existe , fie s-au învechit într-atît

încît acţiunea lui nu mai are nici o justificare şi nici nu mai

poate fi susţinută.

Astfel ca să existe desuetudinea, neaplicarea normei trebuie

să rezulte nu din dorinţa de sustragere de la lege sau din

simpla indiferenţă, ci din convingerea că norma desuetă nu

mai trebuie sprijinită, fiind incompatibilă cu convigirile

juridice şi morale elementare, curente în societate, sau, pur

şi simplu, pentru că ea constitue un nonsens.

Referinte bibliografice

Literatura recomandată: Gheorghe Boboş. Teoria

generală a statului. – Bucureşti: Editura didactică şi

pedagogică, 1994; Ceterchi Ioan. Introducere în studiul

dreptului. – Bucureşti: ALL, 1995; Gheorghe Lupu,

Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptului. – Chişinău

Subiecte de evaluare

1.ce reprezinta retroactivitatea si ultraactivitatea legii

2.explicati publicarea legii,cu referire la act normativ

3.cum,si cind se anuleaza legea

Tema 8 Actiunea actelor normative in spatiu

Obiective de referinte

să identifice care sunt limitele acţiunii legii în spaţiu.

- să stabilească limitele acţiunii legii în teritoriu.

Repere de continut

1.Limitele actiunii legii in spatiu

2.Teritorialitatea actiunii legii

3.Conflicteleactelornormative

Actiunea normelor juridice în spatiu are în vedere

teritoriul asupra caruia norma juridica este valida. În

principiu, norma juridica este teritoriala, în sensul ca

ea este obligatorie pe teritoriul statului sub a carui

autoritate s-a nascut.

Teritoriul statului desemneaza întinderile de uscat si

apaca si subsolul si spatiul aerian aflate în interiorul

granitelor statului respectiv. Teritorialitatea determina

atât procesul de creare a dreptului, cât si limitele

obligativitatii dreptului national. Dreptul creat de stat

este izvorât din realitatile nationale, din datele

esentiale ale fenomenelor economice, sociale si politice

care se desfasoara în limitele teritoriului national. Sub

aspectul obligativitatii, dreptul national vizeaza

persoanele, bunurile, actele, situatiile juridice si faptele

juridice care se petrec pe teritoriul national. De la

aceasta regula a teritorialitatii actiunii normei juridice

în spatiu exista si exceptii. Cea mai importanta dintre

acestea o constituie extrateritorialitatea, în virtutea

careia norma de drept a unui stat se poate aplica si în

afara teritoriului sau. Aceasta regula este valabila si

pentru cetatenii români aflati în strainatate.

De asemenea, hotarârile judecatoresti, pronuntate în

conformitate cu legea româna, se pot aplica si pe

teritoriul altor state.

Analiza diferitelor sisteme contemporane de drept pune

în lumina elementele care le diferentiaza si pe cele

comune, avantajele si dezavantajele pe care le prezinta

reglementarile juridice din diferite state. pe baza

studiilor de drept comparat au fost puse în evidenta

anumite constante ale sistemelor de drept nationale,

care constituie un fel de drept comun al tarilor

civilizate, aflat în continua expansiune. Pe de alta

parte, anumite reglementari internationale contribuie la

generalizarea unor principii generale de drept si a unor

institutii juridice în diferite sisteme nationale de drept.

Un exemplu edificator îl constituie Declaratia

Universala a Drepturilor Omului, care a înscris în

cuprinsul ei drepturile esentiale ale omului (dreptul la

viata, libertatea de gândire, a constiintei si religiei

etc.), care au luat forma unei declaratii

regionale/Conventia americana privind drepturile

omului - Pactul de la San José - 1969; Carta africana a

drepturilor omului si popoarelor - Nairobi - 1981;

Declaratia îndatoririlor fundamentale ale popoarelor si

statelor asiatice - Djakarta - 1983; Declaratia islamica

universala a drepturilor omului - 1981. Apoi principiile

Declaratiei Universale a Drepturilor Omului au devenit

surse ale unor tratate regionale sau chiar ale dreptului

intern.

Dreptul international îsi aduce contributia sa la

coordonarea sistemelor de drept national si prin

actiunea de unificare a legislatiilor si prin sistemul de

reglementare a conflictelor de legi.

Unificarea legislatiilor statelor nationale situate într-un

anumit cadru geografic si legate între ele prin anumite

afinitati culturale se realizeaza în anumite limite sub

mai multe forme. O prima modalitate de unificare

legislativa a constituit-o preluarea Codului lui Napoleon

ori a Codului civil german de catre alte state.

În zilele noastre, unificarea legislatiilor statelor

nationale are loc prin intermediul unor organisme

profesionale internationale, influenta acestora

generând reglementari juridice uniforme în dreptul

maritim, dreptul cosmic etc. Mijlocul cel mai frecvent

utilizat în acest domeniu îl constituie tratatele

internationale, care introduc pentru statele-parti

reglementari juridice unitare în diferite domenii de

activitate.

O contributie deosebita la unificarea legislatiilor

statelor nationale o au tratatele internationale prin care

se instituie organisme supranationale, cum ar fi

Uniunea Europeana, ale carei reglementari devin

obligatorii pentru statele membre. Tratatele care stau

la baza Uniunii promoveaza transferul de competenta si

de suveranitate nationala catre organismele

comunitare si de preluare în dreptul intern a acquis-

ului comunitar. Consiliul si Comisia europeana pot

emite regulamente, directive, pot formula recomandari

si avize. Regulamentele sunt texte generale, obligatorii

si aplicabile direct în statele membre. Directivele tin

statele membre în ceea ce priveste rezultatul ce

urmeaza a fi atins, lasând instantelor nationale

competenta privitoare la forme si mijloace de aplicare

a reglementarilor internationale.

Reglementarea conflictelor de legi. Un conflict de legi

apare atunci când doua sau mai multe state, prin legi

proprii, reglementeaza aceeasi problema. Conflictele de

legi pot avea în vedere competenta instantelor

judecatoresti sau procedura aplicabila în solutionarea

unor conflicte internationale. Ele tin de raporturile

juridice care au un element de extraneitate (persoane

cu cetatenii diferite, actul sau faptul juridic priveste un

strain sau se produce pe un alt teritoriu).

Solutionarea unor asemenea conflicte de legi tine de

dreptul international privat. Regulile acestuia în fiecare

stat national stabilesc, în lipsa conventiilor

internationale, modul de solutionare a conflictelor de

legi

Referinte bibliografice

bliografice

8. Boris Negru si Violeta Cojocaru „Tehnica legislativa „ note de curs, Chisinau, „Tipografia Centrala” 1997.

9. Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996.

10. Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”.

11. Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau

Tema 9 Actiunea actelor normative in sfera persoanelor.

Obiective de referinte

- să identifice cum acţionează actele normative în sfera

persoanelor.

- să stabilească particularităţile acţionării regulilor de

drept privind persoanele diplomatice, consulare, străinii

şi apatrizii.

Repere de continut

1.sfera generala si speciala de persoane

2.statutul juridic al persoanelor

In baza prevederilor constituţionale, legile şi celelalte acte

normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor.

În ce prveşte acţiunea normei juridice asupra persoanelor,

pot fi evidenţiate mai multe criterii de clasificare.

După cercul de subiecţi al raportului juridic

normele juridice pot fi:

- Individuale (de pildă, persoana fizică),

- Colective (de pildă persoana juridică, statul, organele de

stat).

După caracterul normelor juridice se disting:

- norme juridice cu caracter general de aplicare

pentru toţi subiecţii de drept;46

- norme juridice care se aplică numai persoanelor

fizice (de exemplu toate categoriile de infracţiuni

prevăzute de legea penală);

- norme juridice care se aplică numai persoane

juridice (de exemplu normele juridice civile care

reglementează statutul juridic al persoanelor

juridice);

- norme juridice speciale, care se aplică numai

anumitor categorii de subiecţi de drept (de exemplu

numai cetăţenilor Republicii Moldova ori numai

salariaţilor, militarilor, studenţilor);

- normele juridice cu un caracter individual, care se

aplică unei singure persoane (de exemplu, pentru a

fi numită în funcţia de ministru sau de director

general).

După statutul juridic al persoanei fizice se deosebesc:

- cetăţenii statului propriu – zis (cetăţenii Republicii

Moldova),

- cetăţenii străini,

- persoanele fără cetăţenie(apatrizii).

În concluzie, vom menţiona că la noi în ţară legile şi alte

acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor,

fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex, cu excepţiile

indicate mai sus.

Referinte bibliografice: Gheorghe Boboş. Teoria

generală a statului. – Bucureşti: Editura didactică şi

pedagogică, 1994; Ceterchi Ioan. Introducere în studiul

dreptului. – Bucureşti: ALL, 1995; Gheorghe Lupu,

Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptului. – Chişinău

Subiecte de evaluare

1.enuntati regula generala de aplicare a legii asupra

persoanelor.

2.explicati notiunea de cetatean strain si apatrid

Tema 10 Procesul legiferarii

Obiective de referinte

să determine conceptul legiferării.

să determine importanta adoptării legii,

să determine etapele procesului legiferării.

Repere de continut

1.Conceptul legiferării, importanta si esența adoptării

legii.

2.Etapele procesului legiferării.

3. Procedura adoptării si aderării RM la actele normative

internaționale

O trasatura caracteristica a tehnicii legislative consta in

caracterul si rolul ei creator,ea fiind chemata sa ofere

legislatorului,solutii de adaptare a reglementarilor juridice si

a institutiilor juridice lanecesitatilesociale noi,in vederea

satisfacerii mai depline a intereselor sociale practice si a

favorizarii progresului juridic.

Procesul de elaborare a actelor normative trebuie sa

intruchipeze rationalitatea si moralitatea respectind si

anumite principia cumar fi;

1.principiul planificarii legislative

2.principiul fundamentarii stiintifice a activitatii de

elaborare a actelor normative

3.principiulcorelarii actelor normative

4.principiul suprematiei legii

5.principiul echilibrului

6.principiul accesibilitatii si economiei de mijloace in

elaborarea normative

Etapele procesului de elaborare a actelor normative este

destul de complicat,cuprinzind un sir de procedure,cum ar fi

initiere aproiectului de act normative,dezbaterea

acestuia,adoptarea,promulgarea,publicarea.

Toate acestea etape sunt descries detaliat in regulamentul

parlamentului,cu specificare de personae cu drept de

initiative legislatva,avizarea proiectelor,dezbaterea pe

lecture,deciziile adoptate,etc.

Referinte bibliografice

1.legea nr.797 pentru adoptarea regulamentului

parlamentului,din 02.04.1996

2.legea nr.173 privind modul de publicare si intare in

vigoare a actelor oficialedin06.07.1994

Subiecte de evaluare

1.ce reprezinta legiferarea

2.caracterizati fiecare etapa a procesului legiferarii

Tema 11 Sistematizarea actelor legislative si perfectionarea

legislatiei

Obiective de referinte

sa determine importanta si esența sistematizării legilor,

- sa determine formele sistematizării legilor

- sa determine examinarea si perfecționare a proiectului

de lege in cadrul organului reprezentativ suprem,

- sa determine examinarea si perfecționare a proiectului

de lege in cadrul discuțiilor publice si științifice,

- sa determine importanta efectuării expertizelor asupra

proiectelor de lege.

Repere de continut

1. Noțiune, esența si importanta sistematizării actelor

legislative.

2. Formele sistematizării legilor:

a) incorporarea

b) codificarea

3. Procedura de examinare si perfecționare a proiectului

de lege.

4. Expertiza proiectului de lege

Procesul de sistematizare aactelor normative este bdeterminat de

necesitatea gruparii a cestora pebaza unorcriterii riguros stabiliteastfel

incit normelejuridice a fiemai bine cunoscute si aplicate in realitatea

juridical.

Sint doua forme de sistematizare a actelor normative

1.incorporarea

2.codificarea

Incorporarea inseamna pozitionarea actelor normative dupa criterii cum ar

fi cronologice,alfabetice,pe ramuri de drept,pe institutii juridice.

Incorporare poate fi official si neoficiala

Codificarea este forma superioara de sistematizare a actelor

normative.actiunea concreta de codificare presupune un enorm volum de

munca din partea legiuitorului care trebuie saprelucreze un vast

materialnormativ,sa inlature normelejuridice depasite,sa completeze

lacunele existentesa ordoneze materrialul normative.

Referinte bibliografice

1. Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”.

2. Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2004.

Subiecte de evaluare

1.Stabiliti diferenta dintre incorporare si codificare

2.explicati notiunea de codificare