Chemaţi să fie sfinţi - nouasperanta.ro · „Conversion and Redemption,“ The Oxford Handbook...

Chemaţisă fie sfinţi

Chemaţisă fie

sfinţiO chemare la maturitatea creştină

GORDON T. SMITH

Prefaţă la ediţia în limba română

Sunt încântat că această carte este publicată şi în limba română. Sper că va fi o resursă preţioasă pentru pastorii şi lucrătorii bisericilor din România şi din diaspora română. Ediţia în limba română este foarte aproape de inima mea pen-tru că am avut onoarea de a vizita România de mai multe ori, ocazii cu care am fost invitat la institutele teologice din Bucureşti. Mă bucur mai ales de prietenia cu doi oameni dragi: doctor Daniel Mariş, rectorul Institutului Teologic Baptist din Bucureşti şi doctor Corneliu Constantineanu, profesor şi fost rector la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti. Aceşti doi oameni îmi sunt prieteni buni şi colegi în lucrarea creştină. Am avut privilegiul să conferenţiez pe tema cărţii pe care o citeşti acum, în noiembrie 2011, mai întâi la Institutul Teologic Penticostal, apoi, a doua zi, la Institutul Teologic Baptist. Am avut atunci ocazia să prezint o parte din conţinutul cărţii într-un context românesc şi să răspund la întrebările participanţilor. Sugestiile şi comentariile lor au fost încorporate în varianta finală a cărţii. Aşadar, sunt profund recunoscător profesorilor, studenţilor, rectorilor şi bibliotecarilor celor două instituţii de învăţământ superior teologic pentru colaborarea fructuoasa de-a lungul mai multor ani.

Gordon T. SmithPreşedintele Universităţii şi Seminarului Ambrose

din Calgary, Canada

COnţinut

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

1 Chemaţi să fie sfinţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13 Necesitatea unei teologii complete a sfinţeniei

2 Unirea cu Cristos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 Esenţa vieţii creştine

3 Oamenii sfinţi sunt oameni înţelepţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 O chemare la sfinţenia sapienţială

4 Chemaţi la o muncă onestă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97 O chemare la sfinţenia vocaţională

5 Să învăţăm să iubim .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141 O chemare la sfinţenia socială

6 Bucuria şi şi ordonarea afecţiunilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171 O chemare la sfinţenia emoţională

Anexa A: Adunarea şi transformarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203 Biserica şi chemarea la maturitatea spirituală

Anexa B: Educaţia creştină superioară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243 O pasiune pentru înţelepciune şi pentru transformare spirituală

Indexul numelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287

Indexul subiectelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288

Indexul citatelor biblice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 290

intrOduCere

această carte este o chemare la un mod teologic de a gândi cu privire la viaţa creştină şi de a pune întrebarea: ce înseamnă să fii creştin? Mai specific, ce înseamnă să fii un creştin matur? Pentru a avea o teologie completă despre viaţa creştină, care abordează eficient viaţa şi spiritualitatea creştină, este necesar să găsim răspunsuri substanţiale la următoarele trei întrebări.

Prima întrebare: care este începutul vieţii creştine? Ce înseamnă convertire şi iniţiere în credinţa creştină? A doua întrebare: care este caracterul maturităţii creştine? Dacă începutul este convertirea, ce poate fi asemănată cu perioada copilăriei, ce înseamnă să fii matur, să creşti în credinţa ta? Această întrebare ne determină să luăm în considerare scopul sau obiectivul — telos — vieţii cu Cristos. A treia întrebare: care este abordarea şi care sunt mijloacele formării spirituale astfel încât să dezvoltăm mântuirea primită la potenţialul ei? Cum creşte un nou-născut în Cristos şi cum se maturizează în credinţă? O teologie comprehensivă a vieţii creştine, a experienţelor religioase dintr-o perspectivă biblică, va încerca să răspundă la toate aceste trei întrebări: începutul, sfârşitul sau scopul şi mijloacele maturizării.

Există un număr mare de materiale publicate despre convertire şi iniţierea în credinţa creştină. Eu însumi am contribuit la publica-rea câtorva materiale de acest fel.1 Celei de-a treia întrebări, legată

1 Gordon T. Smith, Beginning Well: Christian Conversion & Authentic Transformation (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 2001); Transforming Conversion: Rethinking the Language and Contours of Christian Initiation (Grand Rapids, MI: Baker, 2010); „Conversion and Redemption,“ The Oxford Handbook of Evangelical Theology, ed. Gerald R. McDermott (New York: Oxford University Press, 2010).

de formarea şi de practica spirituală, i-a fost acordată, de asemenea, multă atenţie. Totuşi, părerea mea este că există o lipsă în privinţa răspunsurilor la cea de-a doua întrebare: ce înseamnă să fii matur în credinţa ta? În consecinţă, cartea aceasta se va ocupa în principal de această întrebare, dorind să fie o contribuţie la discutarea scopului sau viziunii vieţii creştine.

Atenţia mai mare acordată acestei întrebări are implicaţii asupra modului în care înţelegem convertirea şi asupra modului în care abor-dăm evanghelizarea. Deoarece convertirea reprezintă un bun început al vieţii creştine, se naşte în mod natural întrebarea: ce este viaţa creştină? A doua întrebare are implicaţii şi asupra disciplinei şi prac-ticii spirituale. Într-adevăr, trebuie să vorbim despre practică numai în lumina harului la care aspirăm.

Aşadar, capitolele următoare se vor ocupa de ceea ce înseamnă să fii un creştin matur. Dacă viaţa creştină este o călătorie, un peleri-naj, care este scopul sau destinaţia spre care ne îndreptăm? Care este rezultatul final al convertirii? Care este scopul final al practicilor şi disciplinelor spirituale?

Capitolul introductiv aduce argumente în favoarea necesităţii unei astfel de teologii a vieţii creştine. Capitolul 2 este capitolul definitoriu al cărţii, prezentând viziunea creştină a maturităţii: maturitatea este „în Cristos“. Capitolele 3–6 identifică patru elemente distinctive ale creştinului matur. Aceste patru capitole se referă, fiecare în felul lui, la viaţa bună, la vocaţia umană, adică la ceea ce înseamnă să-ţi împli-neşti scopul sau identitatea pentru care ai fost creat. Viaţa aceasta este un dar ce ne-a fost oferit în Cristos. Totuşi, ea este şi chemare, iar cartea de faţă este un ghid pentru o viaţă demnă de chemarea primită (Efeseni, 4:1).

Această carte se adresează întregii comunităţi creştine, tinerilor, celor de vârstă mijlocie, seniorilor. Scopul ei este să-i îndemne pe tineri să stabilească încă din tinereţea lor cum vor trăi: ce scopuri merită să fie atinse şi ce realizări merită eforturile lor? Care sunt modelele de viaţă, de muncă, de relaţii şi de închinare care le vor oferi posibilitatea de a duce viaţa pe care şi-o doresc? De asemenea, această carte îşi propune

CHEMAŢI SĂ FIE SFINŢI10

să ofere îndrumări celor aflaţi la jumătatea vieţii, care îşi adaptează priorităţile şi vieţile, acordând o mare atenţie celor mai importante lucruri. În cele din urmă, ea îi încurajează pe cei care se apropie de finalul vieţii să ia deciziile cruciale în această perioadă. Pentru mulţi oameni, aceştia sunt anii care le oferă cele mai multe împliniri, anii în care se întreabă ce moştenire vor să lase. Pentru toate cele trei gru-puri de oameni este esenţial modul în care îşi administrează viaţa: ce înseamnă să fii un bun administrator în primii ani, la jumătatea vieţii sau spre finalul ei?

Această carte se adresează în aceeaşi măsură şi bisericilor care doresc să ia în serios chemarea la maturizare şi transformare spirituală ca ucenici ai lui Isus. Ce înseamnă aceste lucruri? Care este caracterul acestei maturităţi? Cum se exprimă ea în activităţile şi priorităţile bisericii?

Această carte este în mod esenţial o chemare de a trăi viaţa „în Cristos“, mai concret a trăi viaţa ca rezultat al participării dinamice la viaţa lui Cristos. Această viaţă are cel puţin patru caracteristici dis-tincte. Fiecare dintre ele este o chemare pentru noi toţi: • Săfimoameniînţelepţişisăurmărimînţelepciuneacupasiune şi cu perseverenţă. • SădepunemomuncăonestăcarăspunslachemarealuiCristos: sfinţenia vocaţională. • Să-i iubimpeceilalţi învăţândce înseamnă să trăieşti îndra- goste. • SăcunoaştembucurialuiDumnezeu,aceabucuriecarereprezintă izvorul vieţii binecuvântate.

Fiecare din aceste patru caracteristici, înţelepciunea, munca onestă, dragostea şi bucuria, ne este oferită în Cristos. Aşadar, le putem considera daruri pe care le primim numai în contextul unirii cu Cristos, al participării la viaţa Sa. Acesta este motivul pentru care consider capitolul 2 definitoriu şi central pentru această carte.

La sfârşitul cărţii am inclus două anexe. Prima anexă se adresează pastorilor pentru a lua în considerare ce înseamnă toate aceste lucruri

Introducere 11

12

pentru viaţa bisericii. Cu alte cuvinte, cum ar arăta bisericile noastre dacă am aborda viaţa lor prin prisma viziunii acesteia despre maturi-tatea în Cristos? A doua anexă este destinată conducerii şi profesorilor din instituţiile de învăţământ superior, întrebarea principală fiind: poate instituţia de învăţământ face astfel încât viaţa şi programa ei să se bazeze pe viziunea transformării în Cristos?

CHEMAŢI SĂ FIE SFINŢI

Gelu Leontiuc

Text Box

Vi se pare un subiect interesant? Puteti comanda cartea chiar acum!

http://www.nouasperanta.ro/ltig.php

Când vorbim despre sfinţenie şi despre maturitatea spirituală, trebuie să luăm în considerare şi munca noastră. Este necesar să reflectăm asupra muncii noastre — datoria şi responsabilitatea noastră acasă, la locul nostru de muncă şi în biserică — ca dimensi-une integrată în relaţia noastră cu Cristos şi, astfel, ca experimentare a sfinţeniei lui Dumnezeu. Eugene Peterson a introdus în lexiconul nostru teologic ideea interesantă de sfinţenie vocaţională.1 Ce poate însemna această sfinţenie vocaţională?

4

Chemaţi La

O munCă OnestăO chemare la sfinţenia vocaţională

v

Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru! Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre, da, întăreşte lucrarea mâinilor noastre!

Psalmul 90:17

1 Eugene H. Petersen, Under the Unpredictable Plant: An Exploration in Vocational Holiness (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1992).

98 CHEMAŢI SĂ FIE SFINŢI

Când citim Evangheliile, suntem uimiţi de înţelepciunea lui Isus, de profunzimea gândirii Sale spirituale şi, desigur, de dragostea şi de compasiunea faţă de ceilalţi. Suntem fascinaţi şi de simplitatea şi de unitatea lucrării Sale. El ştia care era chemarea Sa şi nu vedem semne ale grabei sau ale anxietăţii legate de împlinirea misiunii Sale. Ştia ce avea de făcut şi era pregătit să moară pentru ceea ce era important (lucru ce s-a şi întâmplat). La sfârşitul vieţii a putut rosti remarcabilele sale cuvinte: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“ (Ioan, 17:4).

Ce har! Să fii liber de anxietate cu privire la muncă şi de teama că nu facem tot ce am putea face sau ne simţim obligaţi să facem (ori doar vrem să facem). Ce extraordinar este să poţi spune simplu şi clar la sfârşitul vieţii: „Am dus la îndeplinire sarcina ce mi-a fost dată.“ Aceasta este sfinţenia vocaţională, să poţi spune în orice zi, săptămână, an sau perioadă din viaţa ta: „L-am glorificat pe Dumnezeu şi am dus la îndeplinire misiunea pe care mi-a dat-o.“ Să fii capabil să spui la sfârşitul zilei că ai îndeplinit misiunea lui Dumnezeu pentru tine.

Ne putem gândi la diverse responsabilităţi sau sarcini pe care le avem de îndeplinit: să ne educăm copiii sau adolescenţii, să ne conducem mica afacere, să predăm o disciplină şcolară sau să lucrăm grădina. La sfârşitul unei zile, a unei săptămâni sau a unei vieţi, vrem să ştim dacă am realizat munca pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Puţine lucruri contează mai mult decât a şti în adâncul sufletului tău cum te-a chemat Creatorul şi Răscumpărătorul tău să-ţi trăieşti viaţa. Care este lucrarea la care ai fost chemat, munca primită de la Dumnezeu şi pe care o realizezi pentru Dumnezeu, ca un act de laudă şi de recunoştinţă?

Când folosim limbajul vocaţional şi discutăm despre sfinţenia vocaţională, presupunem două lucruri. Prima presupunere este că terminologia vocaţională arată că viaţa noastră trebuie să fie răspunsul nostru la o chemare ce ne-a fost făcută. Este necesar să renunţăm la noţiunea că suntem dominaţi şi conduşi automat spre acest ţel. Nu suntem conduşi ca o turmă de animale, ci chemaţi şi invitaţi să participăm de bună voie. Viziunea biblică despre vocaţia noastră este

că ea reprezintă o chemare. Nu trăim vieţi pe care ni le proiectăm şi realizăm singuri. Trăim ca răspuns la iniţiativa divină, la chema-rea personală a lui Dumnezeu. Să ne gândim la chemarea adresată lui Moise de a conduce Israelul, Mariei de a fi mama copilului-Dumnezeu, lui Pavel de a propovădui evanghelia neevreilor. Da, desigur, a existat o poruncă, dar mai mult decât orice, angajarea lor în sarcina încredinţată a fost răspunsul lor la chemarea lui Dumnezeu.

A doua presupunere în terminologia vocaţională este că „mai mult“ nu înseamnă în mod necesar „mai bine“. Este necesar să vorbim despre vocaţie în contextul advers al unei generaţii de creştini care sunt conduşi de o activitate frenetică şi înclinaţi să creadă că eşti cu atât mai sfânt cu cât eşti mai ocupat. Mă gândesc şi la „mantra“ standard din propria mea moştenire religioasă: roagă-te mai mult, dăruieşte mai mult, slujeşte mai mult! Este epuizant să trăieşti conform acestor sloganuri. În plus, vei considera întotdeauna că nu faci destul, că nu faci ceea ce se aşteaptă de la tine, că întotdeauna faci prea puţin şi nu te poţi odihni şi relaxa niciodată.

Tendinţa noastră este de a considera că oamenii importanţi sunt oameni ocupaţi şi că oamenii devotaţi sunt şi mai ocupaţi. Sfinţenia vocaţională, însă, înseamnă să acceptăm sarcina la care am fost chemaţi şi să declinăm cu politeţe să facem lucrurile pe care nu suntem chemaţi să le facem. Să învăţăm să spunem „da“ şi să spunem „nu“. De fapt, probabil că vom fi obligaţi să spunem mai des „nu“ decât „da“. Atunci când spunem „nu“, motivul clar este să putem spune „da“ lucrării la care suntem chemaţi.

Putem trăi conform acestui har, ne putem modela gândirea şi fiinţa după acest principiu numai dacă ne dezvoltăm capacitatea de a gândi teologic la munca noastră şi de a ne angaja în practicile spiritu-ale care promovează acest har. Pentru a face acest lucru, este necesar să apelăm la înţelepciunea remarcabilă a scriitorilor spirituali şi teologi din secolul al XVI-lea. Mă gândesc atât la scrierile reformatorilor nor-dici, asociaţi de obicei cu reforma protestantă, cât şi la reformatorii sudici, care au făcut parte din reforma catolică. În nord, vocile cele mai importante au fost ale lui Jean Calvin şi Martin Luther, iar în

Chemaţi la o muncă one s tă 99


sud îl avem pe Ignaţiu de Loyola, agentul reformei din cadrul bisericii Romei. Această dependenţă de scrierile din secolul al XVI-lea va fi evidentă în mai multe idei pe care le voi expune în abordarea noastră a caracterului muncii noastre, chiar dacă nu voi da citate directe.

viziunea teOLOgiCă a sfinţeniei vOCaţiOnaLe

Înţelepciunea secolului al XVI-lea este evidentă în mod special în următorul lucru: ne ajută să cultivăm o viziune teologică despre munca onestă. Această viziune teologică presupune că libertatea nu este autodeterminată sau obţinută prin eforturi proprii, ci este rezul-tatul unei vieţi de ascultare — am putea folosi la fel de bine cuvântul „supunere“ — pentru că este vorba de limite şi de puncte de referinţe foarte solide, bazate pe trei realităţi: • MuncaluiDumnezeuînlumecaşiCreatorşiRăscumpărător: trăim conform teologiei biblice a muncii lui Dumnezeu. • Noi înşine ca agenţi care răspundem chemării de a participa la lucrarea lui Dumnezeu. Trăim în supunere de ceea ce suntem în realitate, nu de ceea ce am dori să fim. Învăţăm să ne „citim“ corect pe noi înşine, fapt ce necesită o autocunoaştere matură. • Lumeanoastră,adicăstareaactualăavieţilornoastreşiarenaîn care ne cheamă Dumnezeu să trăim, fapt ce ne spune să ne examinăm cu atenţie circumstanţele concrete şi să le vedem aşa cum le vede Dumnezeu.

Ca regulă, putem spune că atunci când oamenii nu discern bine vocaţia lor, cauza este lipsa unei viziuni teologice vitale legate de unul sau de mai multe din cele trei puncte de referinţă enunţate. Fie au o înţelegere deficitară despre semnificaţia biblică a muncii şi a lucrării lui Dumnezeu în lume, fie nu se cunosc cu suficientă maturitate pe ei înşişi, ori nu au capacitatea şi harul de a înţelege contextul în care trăiesc. Astfel, ei nu trăiesc în realitatea din jurul lor. Fiecare din cele trei elemente esenţiale merită toată atenţia noastră. Începem prin a vorbi despre Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul.

Chemaţi la o muncă one s tă

Creator şi răscumpărător: lucrarea lui dumnezeu şi lucrarea noastră. Primul punct de referinţă menţionat — şi locul de unde trebuie să începem abordarea muncii — este lucrarea lui Dumnezeu. Vocaţia înseamnă discernământ: a vedea, a înţelege şi a aprecia scopul lui Dumnezeu în lume. Munca noastră este o participare la munca sau la lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, este important să înţelegem şi să apreciem lucrarea lui Dumnezeu.

Dorinţa noastră este să depunem o muncă bună şi nimic altceva nu defineşte munca bună decât lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează; Scriptura Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o Fiinţă care creează şi răscumpără. Nu putem vorbi despre Dumnezeu altfel decât prin prisma acestei realităţi remarcabile. Biblia începe şi se încheie cu sărbătorirea lucrării lui Dumnezeu. Naraţiunea care alcătuieşte Scriptura creştină este naraţiunea lucrării lui Dumnezeu, Cel care a creat toate lucrurile şi care le răscumpără pe toate. Un psalm după altul Îl laudă pe Dumnezeu fie ca şi Creator, fie ca şi Răscumpărător sau ambele. Când ne adunăm să ne închinăm înaintea Lui, aspectul central al adorării şi laudelor noastre este lucrarea lui Dumnezeu, Cel care a creat toate lucrurile şi le răscumpără pe toate.

Ne bucurăm de această realitate, ne desfătăm în gloria creaţiei lui Dumnezeu, recunoaştem că Dumnezeu a spus după ce a creat în diverse etape că munca Lui a dat rezultate bune. Apoi, această sărbătorire a lucrării lui Dumnezeu culminează doxologic în lucrarea lui Dumnezeu în Cristos, Cel care S-a întrupat, a trăit, a murit şi a înviat, acum fiind înălţat la Cer, de unde revarsă Duhul peste oameni, şi care va reveni într-o zi pentru a face toate lucrurile bune din nou.

Între creaţie şi răscumpărare ne este încredinţată o lucrare de făcut şi una dintre dorinţele adânci ale inimilor noastre este cea de a face o lucrare bună, o muncă onestă, cu talent şi bucurie, cu pricepere şi seriozitate. Vrem ca munca noastră să aibă un impact. Conform ter-menilor din Geneza, 1 şi 2, sarcina şi dorinţa noastră este să „lucrăm şi să păzim“ pământul, „să dăm nume animalelor“, adică să preluăm sarcina încredinţată părinţilor noştri umani şi apoi, în Cristos şi sub ungerea Duhului, dorim să fim instrumentele păcii lui Dumnezeu:

101


să vindecăm, să restaurăm, să rezidim ceea ce a fost distrus, să fim mijlocul prin care pacea (shalom) lui Dumnezeu se manifestă şi prin care se împlineşte rugăciunea: „facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.“

A vorbi despre o muncă bună înseamnă a vorbi atât despre carac-terul muncii, cât şi despre cum este făcută munca respectivă. Munca bună este prin definiţie cea care reflectă scopurile lui Dumnezeu în lume. Munca bună este cea care împlineşte o nevoie reală, este cea plăcută atât lui Dumnezeu, cât şi creaţiei, este munca alinătoare a suferinţei şi care aduce vindecare.

Acest lucru mă determină să fac două afirmaţii axiomatice despre munca noastră şi munca lui Dumnezeu. Prima este: munca noastră este o participare la munca lui Dumnezeu. Agricultorul participă la munca adevăratului Dătător al creşterii plantelor, Creatorul. Doctorul ştie că nu este el vindecătorul, ci doar participantul la împlinirea scopurilor vindecătoare ale lui Dumnezeu.

Acest lucru nu este mai puţin adevărat cu privire la lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Ne închinăm unui Dumnezeu care este răscumpărător, vindecător şi reconciliator. Iar vocabu-larul vocaţional ne arată că noi îi răspundem Creatorului şi Răscumpărătorului care ne cheamă să participăm la lucrarea Sa mai amplă: mai întâi co-creatori, apoi co-răscumpărători şi lucrători ai reconcilierii. Creăm, vindecăm. În ambele cazuri suntem co-lucrători cu Dumnezeu.

În al doilea rând, când vorbim despre lucrarea lui Dumnezeu, deci şi de lucrarea noastră, ordinea cronologică a creaţiei şi răscumpărării este importantă. Vorbim cu adevărat despre răscumpărare numai atunci când o facem în lumina lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Când folosim expresia „muncă bună“ trebuie să începem cu creaţia. Care a fost intenţia lui Dumnezeu când am fost chemaţi să creăm împreună cu El, Creatorul? Munca face parte din sfera creaţiei, nu numai din sfera răscumpărării. Munca este un dar, este inerent creaţiei şi parte integrantă a ceea ce înseamnă a fi o persoană, o fiinţă umană. Suntem chemaţi la o muncă bună şi onestă ca mijloc de glorificare a Creatorului.

Desigur, trebuie să menţionăm şi păcatul şi înţelegerea noastră trebuie să includă şi să ştim cum a ajuns munca un blestem prin fragmentarea lumii produsă de păcat. Dar este esenţial să subliniem faptul că munca nu face parte din sfera lumii decăzute în păcat, ci din sfera creaţiei. Pentru a aprecia interacţiunea strânsă dintre sanctitate şi muncă, este necesar să luăm în considerare locul muncii în scopurile originale, creatoare ale lui Dumnezeu.

În afara acestui context este uşor să cedăm ispitei de a considera unele forme de muncă inerent superioare sau mai sacre decât altele, considerate, din diverse motive, mai sfinte. Dimpotrivă, ordinea creaţie-răscumpărare ne deschide ochii faţă de minunea că Dumnezeu îi cheamă pe oameni să activeze în toate sferele şi sectoarele societăţii. Chemarea aceasta conferă fiecărei forme de muncă un caracter sacru.

Sigur că prezentarea cea mai convingătoare despre munca bună şi onestă din Scriptură se găseşte în capitolul 31 din cartea Proverbele. Deşi pasajul este considerat de obicei un portret al unei femei excepţionale şi, mai specific, al unei femei căsătorite, este, de asemenea, un portret uimitor al muncii bune şi oneste. Este aproape doxologic în felul în care laudă munca aceasta: • Îşiconducecasa,cumpărăşivindepepiaţă. • Munceştecumâinileei,estecreativăşisensibilălafrumos. • Munca ei are şi o dimensiune publică, dar ea munceşte în linişte şi obscuritate. • Este lăudată pentrumunca ei obişnuită, pentru viaţa ei nor- mală, nu pentru fapte eroice sau neobişnuite.

Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că ea este considerată o femeie de afaceri. Viziunea evidentă despre muncă din Proverbele, 31, trebuie să formeze contextul în care luăm în considerare semnificaţia muncii în lumina lucrării lui Cristos.

Un test care ne ajută să determinăm dacă credem cu adevărat acest adevăr şi dacă ne dăm seama de forţa lui, este să ne întrebăm dacă credem în valoarea a două expresii specifice ale muncii, chema-rea la o afacere (producerea unor bunuri şi servicii) şi chemarea la



artă (cultivarea frumuseţii în casă, la locurile de muncă, la închinare şi în educaţie). Primul aspect este privit cu o doză de suspiciune de cei care cred că banii au un caracter suspect. Al doilea aspect este pus la îndoială de cei cu înclinaţii practice, care se întreabă dacă arta este „utilă“.

Ne bucurăm şi predicăm în bisericile noastre despre adevărul că Dumnezeu îi cheamă pe artişti, pe oamenii de afaceri şi pe educatorii din toate sectoarele societăţii să participe la munca Lui de Creator şi Răscumpărător? Într-adevăr, Dumnezeu îi cheamă pe agricultori şi pe electricieni, pe tâmplari şi pe avocaţi, pe doctori şi, da, chiar şi pe dentiştii care îţi sfredelesc dinţii, să fie instrumentele prin care El aduce pacea în oraşele noastre. Dumnezeu îi cheamă pe teologi şi pe învăţători să asigure conducerea spirituală a bisericilor şi să pregătească oameni din toate domeniile de activitate, prin cuvânt şi prin sacra-mente, să-şi îndeplinească chemarea dată de Dumnezeu.

Dumnezeu este un creator şi, de aceea, vom privi munca noastră din perspectiva de Creator a lui Dumnezeu. Totuşi, destul de repede ne lovim de dezamăgiri, pentru că nimeni nu munceşte într-o lume ideală, ci într-una marcată de păcat şi dezbinare. Am fost creaţi să ne bucurăm în munca noastră, dar din cauza căderii în păcat este uşor ca munca să devină o povară.

Nu totul este, însă, pierdut. Păcatul nu are ultimul cuvânt. Acum, în lumina lucrării răscumpărătoare a lui Cristos, munca este privită nu numai prin lentilele creaţiei, ci şi în lumina lucrării lui Cristos, mai ales a crucii, şi a darului Duhului.

Isus Cristos este acum Domnul înălţat datorită morţii şi învierii Sale. Toată autoritatea I s-a dat Lui şi prin Duhul Îşi împlineşte scopu-rile răscumpărătoare în Biserică şi în lume. După revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, creştinii îşi trăiesc acum vieţile şi muncesc în contextul lucrării şi Persoanei lui Cristos.

Pavel laudă în Coloseni şi în Efeseni amploarea cosmică a lucrării lui Cristos, mai ales în Efeseni unde vorbeşte despre Biserică, mijlocul prin care scopurile Împărăţiei sunt împlinite. Acest „mijloc“ îşi găseşte expresia particulară în Matei, 28, unde citim despre mandatul de a face „ucenici din toate neamurile“.

Acest lucru arată adevărul că orice formă de muncă, de la cea din grădină la contabilitate, de la instalaţii la predicare, poate şi trebuie privită din perspectiva misiunii lui Dumnezeu în lume. Muncim acum în lumina lui Cristos şi a lucrării Sale. Cristos Însuşi, Cel răstig-nit, înviat şi înălţat la Cer, este Cel care ne cheamă, iar Duhul este Cel care ne dă viaţă şi putere pentru munca aceasta.

Totuşi, să nu pierdem din vedere adevărul că scopurile răscum-părătoare ale lui Dumnezeu sunt la fel de largi ca şi munca Sa în creaţie. În Numele lui Cristos şi prin puterea Duhului, oamenii sunt chemaţi acum în toate sferele şi sectoarele societăţii să fie martori ai domniei lui Cristos. Adevărul esenţial al acestei viziuni despre muncă este că suntem co-creatori şi co-răscumpărători cu Dumnezeu, Creatorul şi Răscumpărătorul.

Desigur, există un singur Creator. Un grădinar ştie că nu el creează plantele şi că nu el le face să crească. Numai Dumnezeu face plantele să crească. Grădinarul sau agricultorul este doar un participant la munca lui Dumnezeu, Creatorul. Un medic ştie că nu el este vindecătorul. O astfel de idee este absurdă. Dimpotrivă, medicul participă la munca singurei Persoane care poate fi numită Vindecător, adică Dumnezeu. Dumnezeu este, în ultima instanţă, Cel care lucrează, iar munca noastră este cea a participării la lucrarea Celui care este Creator şi Răscumpărător.

Dar care este lucrarea lui Dumnezeu? Ce face El? Dumnezeul care a creat toate lucrurile împacă acum toate aceste lucruri cu El Însuşi. Noi suntem chemaţi să ne alăturăm programului Său. Aceasta este vocaţia: să răspundem chemării lui Dumnezeu de a participa la această lucrare extraordinară de creaţie şi răscumpărare.

Acest lucru arată faptul că, deoarece Dumnezeu este Creatorul, toţi suntem chemaţi la un anumit nivel să reflectăm gloria şi frumuseţea Creatorului în munca noastră, astfel încât să ne împlinim vocaţia, oricare ar fi munca specifică pe care o facem, într-un mod care să onoreze şi să cultive frumuseţea şi ordinea creaţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cheamă pe nimeni la o lucrare care să strice sau să distrugă ceea ce a făcut El. Desigur, unii sunt chemaţi în domenii



specifice, cum ar fi biologia marină, al cărei scop este păstrarea ordinii create, dar toţi trebuie să avem grijă să ne împlinim vocaţia astfel încât să fim credincioşi mandatului de a fi administratorii ordinii create de Dumnezeu.

Mai mult, acest adevăr arată că toţi trebuie să fim atenţi şi la aspec-tul răscumpărător al lucrării lui Dumnezeu: Dumnezeul care în Cristos împacă totul cu Sine, făcând ucenici din toate popoarele, promovând domnia lui Cristos, o domnie a dreptăţii şi a păcii. De exemplu, la fel cum un predicator trebuie să creadă în munca biologului marin şi să o susţină, şi biologul marin trebuie să fie atent şi să susţină munca oamenilor chemaţi să înveţe, să predice şi să împlinească alte vocaţii legate mai direct de scopurile răscumpărătoare ale lui Dumnezeu.

Şi predicatorul şi biologul trebuie să acorde atenţie viziunii lui Dumnezeu de întemeiere a domniei Sale a dreptăţii şi a păcii. Dum-nezeu este un Dumnezeu al dreptăţii şi al compasiunii, iar devotamen-tul Său total trebuie să modeleze inimile şi caracterul fiecărei vocaţii. Profeţii Vechiului Testament, mai ales Isaia, Amos şi Mica, arată clar că pacea şi dreptatea se îmbrăţişează în scopurile răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu înseamnă triumful dreptăţii. Nu există neprihănire fără dreptate şi nu există dreptate fără dreptate economică. Astfel, nevoile vocaţionale ale fiecărui om trebuie să ia în considerare planurile lui Dumnezeu: prin muncă şi prin fapte, suntem martorii Dumnezeului a cărui dreptate se va descoperi.

sfinţenia şi autodeterminarea. Vocaţia este determinată la inter-secţia a trei realităţi. Prima realitate, aşa cum am discutat anterior, este viziunea muncii din Scriptură, în special lucrarea lui Dumnezeu şi chemarea Lui să participăm la această lucrare.

A doua realitate este că noi înşine suntem agenţi, cei chemaţi. Aici trebuie să discutăm despre semnificaţia persoanei umane şi, mai mult, despre semnificaţia şi particularitatea fiinţelor noastre ca actori pe scena lui Dumnezeu. Ne întrebăm: ce înseamnă să fim adminis-tratorii vieţilor noastre în lumina lucrării lui Dumnezeu în lume? În timp ce parcurgem acest drum, testând şi căutând să înţelegem ce

înseamnă să fii o persoană umană creată după chipul lui Dumnezeu să facă o muncă bună şi onestă, începem să ne dăm tot mai mult seama de semnificaţia — dar şi de puterea şi gloria — fiinţei umane ca agent al lui Dumnezeu.

Recunoaşterea caracterului uman de agent al lui Dumnezeu. O expre-sie contemporană familiară, parţial corectă, parţial greşită (şi, de aceea, nu este deloc utilă) este: „Nu există un «eu» într-o echipă.“ Poate că sună frumos, arătând cât de uşor egoul uman poate submina capaci-tatea comunităţilor şi organizaţiilor de a-şi îndeplini misiunile. Totuşi, această afirmaţie nu este prea utilă când vorbim despre interacţiunea dintre individ şi comunitate, dintre noi înşine şi Dumnezeu. „Eu“, cel din fiecare echipă şi comunitate, nu se pierde niciodată. Individul contează întotdeauna şi va rămâne întotdeauna un „eu“.

Este necesar să vorbim despre noi înşine ca indivizi care se conduc singuri şi să recunoaştem că acţionăm cu integritate în lume numai atunci când acţionăm într-un mod care să ne reflecte individualitatea. De aceea trebuie să afirmăm că fiecare persoană umană contează. „Jucătorii“ cheie din planurile de răscumpărare ale lui Dumnezeu, aşa cum sunt prezentaţi, de exemplu, în naraţiunile biblice, sunt persoane individuale cu egouri extraordinare. Să ne gândim la forţa personală a unui Moise sau a lui Ilie ori la felul în care Pavel laudă în Romani, 16, individualitatea unor oameni care au fost colaboratorii săi în lucrare. Dar nici Pavel, nici ceilalţi nu au făcut confuzia de a se considera Dumnezeu. Dumnezeu a rămas întotdeauna Dumnezeu. Ei nu s-au considerat centrul cosmosului. Ironia este că noi nu ne temem de un ego puternic, ci de unul slab. Un ego slab are tendinţa să manipuleze şi să controleze. Trebuie tot timpul să fie liniştit de alţii, se supără uşor, se simte repede jignit. Un ego slab cere tot timpul atenţie şi grijă din partea celorlalţi, insistă ca oamenii ceilalţi să-i fie loiali şi tânjeşte să fie lăudat şi apreciat.

Poate că dezacordul meu faţă de expresia: „Nu există un «eu» într-o echipă“ provine parţial din desconsiderarea persoanei umane aşa cum s-a întâmplat în moştenirea mea religioasă. Tendinţa din biserica în care am crescut era surprinsă de cântece cum ar fi: „mai mult din


Isus şi mai puţin din mine“, scrise pornind de la presupunerea că „eul“ în discuţie este o ameninţare la gloria şi onoarea lui Cristos: deoarece Cristos doreşte să primească toată gloria şi deoarece există o cantitate fixă de glorie, cu cât mai puţin din mine şi din tine, cu atât mai bine. Desigur, putem exagera valoarea şi semnificaţia fiinţei umane şi să nu o mai vedem ca o creatură dependentă de Dumnezeu şi care trebuie să trăiască pentru gloria lui Dumnezeu. Dar o problemă la fel de mare este şi desconsiderarea fiinţelor noastre, discreditarea sau negarea semnificaţiei propriilor noastre vieţi.

În mintea mea s-a imprimat o imagine: o pot vedea în mintea mea pe nepoţica mea de patru ani, Charis. Am fost cu familia ei la un pic-nic într-o poiană de lângă mare. Charis s-a plimbat încolo şi încoace şi am fost uimit să văd cum respectă o anumită distanţă. Era destul de departe de noi, dar totuşi ştia unde suntem. Era şi cu noi, dar era şi în lumea ei. Am urmărit-o plimbându-se prin poiană, prin iarba bogată: o persoană micuţă, dar lumea era a ei. M-am gândit atunci că bucuria mea era împărtăşită şi de Creatorul ei.

A vorbi despre sfinţenia vocaţională înseamnă a insista asupra semnificaţiei extraordinare a fiecărei persoanei umane care se plimbă pe pământ. Fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu şi, ca purtător al chipului lui Dumnezeu, face lucrarea despre care ştie în sufletul lui că trebuie să o facă. Un ego sănătos este cel care se îndreaptă ferm, dar smerit, spre acest scop, spre împlinirea identităţii sale ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu.

Desigur, această chemare personală şi determinare trebuie coor-donată cu problemele inerente ale vieţii şi cu nevoile celorlalţi. Ne împlinim lucrarea în contextul mai multor constrângeri, dar să nu abordăm prematur aceste constrângeri. Mai întâi să luăm în conside-rare ce înseamnă să vorbim despre frumuseţea şi puterea remarcabile ale fiecărei persoane create de Dumnezeu.

Integritatea vocaţională şi cunoaşterea de sine. Afirmarea semni-ficaţiei fiecărei persoane umane ne duce la aprecierea caracterului unic al fiecărui om. Continuitatea dintre creaţie şi răscumpărare înseamnă că scopurile răscumpărătoare în vieţile noastre şi în lume ne aduc



înapoi la întrebarea: cum ne-a creat Dumnezeu? Acest lucru înseamnă că sfinţenia vocaţională se referă la a fi în lume într-un mod conform cu ceea ce am fost creaţi să fim: nu la modul general, ca oameni, ci specific şi particular ca indivizi creaţi de Dumnezeu. Nu există o persoană generică, un om care să fie un simplu pion în planurile, scopurile şi misiunea lui Dumnezeu.

Astfel, sfinţenia vocaţională cere să acordăm atenţie aspectelor spe-cifice ale vieţilor noastre. Cunoaşterea de sine, conştienţa propriei fiinţe reprezintă un aspect esenţial al maturităţii spirituale şi al înţelepciunii: este necesar să ne cunoaştem pe noi înşine, dar, desigur, şi să acceptăm cu respect ceea ce ne-a creat Dumnezeu să fim. Ne vedem pe noi înşine din perspectiva adevărului şi suntem recunoscători pentru viaţa care ne-a fost dată. Devenim tot mai liberi pe măsură ce nu mai dorim să fim altceva decât suntem. Renunţăm la invidie şi la resentimente şi acceptăm viaţa care ne-a fost dăruită.

Tradiţia creştină spirituală are un fir distinct şi continuu al acestei perspective despre sine care duce la smerenie, nu la mândrie. Mă gân-desc mai ales la Catherine din Siena şi la Teresa de Avila, care vorbesc despre cunoaşterea de sine considerată un precursor al umilinţei auten-tice. Un om smerit, un om cu adevărat matur, este cel care a acceptat cu bucurie viaţa care i-a fost dăruită. El cunoaşte, acceptă şi trăieşte în trupul lui, cu culoarea pielii lui, bucurându-se de viaţa dăruită lui. Desigur, cei care trăiesc într-o sărăcie abjectă, simt forţa perspectivei că suferă un blestem, iar cei care trăiesc cu mari suferinţe, poate încă din copilărie, se întreabă cine ar vrea o astfel de viaţă. Totuşi, aceasta este o parte din misiunea Bisericii: să dezvolte capacitatea unui echili-bru economic şi a sănătăţii mintale astfel încât fiecare om să poate fi mulţumitor şi să se dezvolte în tipul de viaţă pentru care a fost creat. Aceasta este pasiunea Bisericii: să vadă pe fiecare om ca pe un individ valoros, cu un potenţial şi cu o semnificaţie extraordinare. Pentru a ajunge aici, este necesar să oferim fiecărui om resursele spirituale şi emoţionale pentru a se vedea şi a trăi în lumina acestui adevăr.

Oamenii care nu trăiesc în Cristos pot ajunge şi ei la un nivel remarcabil de cunoaştere şi de acceptare de sine — o expresie a harului

109


comun tuturor oamenilor — dar, totuşi, tradiţia spirituală creştină a afirmat cu consecvenţă faptul că adevărata cunoaştere de sine este inexplicabil legată de cunoaşterea intimă a lui Cristos. Cunoaşterea în Cristos şi mai ales cunoaşterea dragostei lui Cristos, ne eliberează să ne vedem pe noi înşine în lumina reală. Cunoaşterea dragostei lui Cristos ne eliberează de prejudecăţi, de ipocrizia de a încerca să fim altcineva, de a trăi ascunşi după o faţadă, de a fi altul decât cel care este iubit de Isus Cristos. Cristos ne cheamă pe fiecare pe nume, lucru ce dovedeşte că ne cunoaşte personal pe fiecare şi acceptă cu bucurie viaţa care a fost creată prin El.

Cunoaşterea de sine se exprimă în două moduri remarcabile. Primul: a te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a fi atent la pasiunile şi bucuriile cele mai adânci. Al doilea mod al cunoaşterii de sine este o acceptare respectuoasă a calităţilor şi limitelor personale. În primul rând, în privinţa pasiunilor noastre, cunoaşterea de sine include capa-citatea de a răspunde la întrebări cum sunt: ce doresc şi ce contează cel mai mult pentru mine? Ambele ajung la inima problemei (joc de cuvinte intenţionat pentru că inima unui om reprezintă ce este aşa cum a fost creat de Dumnezeu). Un om matur îşi cunoaşte inima şi apoi îşi organizează viaţa conform ei. Tendinţa noastră este să facem deosebire între „ce vrea Dumnezeu“ şi „ce vreau eu să fac“.

Acest lucru este util şi corect până la un punct. Este necesar să controlăm tendinţa noastră de a aşeza eul nostru în centrul vieţilor noastre. Totuşi, este necesar şi să recunoaştem faptul că dorinţele din inimile noastre reprezintă parţial fiinţa care ne-a creat Dumnezeu să fim. Mai mult, bucuriile noastre cele mai adânci sunt conforme cu modul în care am fost creaţi şi cu viaţa la care am fost chemaţi.

Tot ce am spus reprezintă o încercare de a ajunge la ceea ce urmăresc Henri Nouwen şi Annie Dillard când vorbesc despre vieţi trăite „conform necesităţii [proprii]“.2 Aşa cum spune Dillard, această

2 Annie Dillard, Teaching a Stone to Talk (New York: Harper and Row, 1982), pp. 12-16; Henri J. M. Nouwen, Reaching Out: The Three Movements of the Spiritual Life (New York: Doubleday, 1975), p. 27.

necesitate nu este un aspect superficial, ci reprezintă inima şi sufletul identităţii noastre. A nu recunoaşte această necesitate înseamnă a nega modul în care ne-a creat Dumnezeu. Cunoaşterea matură de sine este evidentă în capacitatea de a vorbi despre bucuria noastră cea mai adâncă. Bucuria nu este generică, ci întemeiată pe particularitatea noastră de fiinţe umane. Pentru fiecare dintre noi bucuria se găseşte în orientarea şi în dorinţele personale.

Este foarte obişnuit ca organizaţiile să interviezeze posibili candidaţi care să ocupe diverse posturi în ele, punându-le o întrebare standard: care sunt calităţile şi slăbiciunile tale? Se pleacă de la presu-punerea că răspunsul va arăta cât de capabil este candidatul să ducă la îndeplinire o anumită sarcină. Este o întrebare corectă până la un punct, dar ar putea să ne îndepărteze de la esenţa problemei. Ceea ce contează cel mai mult cu privire la această persoană este ceea ce contează cel mai mult pentru ea. A cunoaşte pe cineva înseamnă a şti ce contează cel mai mult pentru el, a şti care este necesitatea lui.

De exemplu, ce îl înfurie pe un om, nu în sensul pierderii cumpătului sau al iritării când cineva îl calcă pe bătătură, ci în sensul sentimentelor de mânie pe care le simte când trăieşte conform scopu-rilor lui Dumnezeu pe pământ. Ce zdrobeşte inima lui Dumnezeu, pentru acest om? Afirmarea pozitivă a acestui aspect este: dacă Dumnezeu doreşte să împlinească dorinţele inimilor noastre, atunci când ele sunt aliniate cu tot ce este bun şi valoros (Filipeni, 4:8), atunci ce dorim mai mult decât orice altceva? Ce simţim că este necesar să facem?

Acest lucru nu înseamnă că talentul nu contează, ci talentul şi capacităţile se află în slujba necesităţii noastre. Ajungem să stăpânim o meserie, fie că este vorba de a vorbi în public, fie de chirurgie, fie de tâmplărie, fie de munca administrativă, astfel încât ne putem împlini chemarea făcând ceea ce contează cel mai mult (pentru noi). Talentul nu este egal cu chemarea, ci talentul este în slujba chemării. De ase-menea, este necesar în procesul cunoaşterii de sine să ne recunoaştem calităţile şi slăbiciunile. În această privinţă sunt îndatorat cel mai



mult scriitorilor James Fowler şi Parker Palmer.3 Amândoi susţin în lucrările lor că vocaţia noastră este împlinită atunci când învăţăm să ne îmbrăţişăm calităţile şi să ne acceptăm limitele.

Deşi calităţile contează, nu ele ne determină vocaţia. Tocmai am subliniat prioritatea bucuriei şi a trăirii conform „necesităţii“ noastre. Într-adevăr, pentru unii oameni, capacităţile şi calităţile se pot opune adevăratei lor pasiuni. Aceste capacităţi îi pot deturna de la chemarea lor. Aşadar, este necesar să facem deosebire între pasiunile şi calităţile noastre cele mai adânci. Desigur, calităţile contează. Poate că trebuie să subliniem şi faptul că este necesar să identificăm şi să cultivăm acele calităţi şi capacităţi care ne oferă posibilitatea de a ne împlini pasiu-nile. Acestea sunt calităţile care contează.

Calităţile merită să fie cultivate: trebuie să hrănim talentul, să ne dezvoltăm capacităţile, să învăţăm arta prin care se împlineşte pasi-unea noastră cea mai profundă. Stăpânim o meserie nu ca scop în sine, ci pentru că această competenţă ne ajută să ne împlinim chema-rea. Excelăm nu pentru că suntem perfecţionişti, ci pentru că altceva contează pentru noi, lucru pe care capacitatea noastră ne permite să-l facem. Dacă un anumit lucru reflectă chemarea noastră, necesitatea noastră adâncă, dacă el contează cu adevărat pentru noi, acest lucru va fi evident cel puţin parţial în determinarea noastră de a-l face bine şi vom face tot ce putem pentru a stăpâni arta şi competenţa necesare.

Dacă suntem profesori, este necesar să stăpânim arta instru-irii unei clase. Dacă suntem administratori, este necesar să înţelegem cum funcţionează organizaţiile şi cum putem lucra în cadrul lor. Dacă suntem tâmplari, este necesar să ne placă meseria şi capacitatea de a lucra în lemn. Pasiunea noastră este condusă nu de ego sau de dorinţa de a domina, ci de dragostea pentru frumos, de grija faţă de oameni, de dorinţa de a vedea rezultatul pe care am fost chemaţi să-l realizăm pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

3 Vezi mai ales James W. Fowler, Becoming Adult, Becoming Christian: Adult Development and Christian Faith (San Francisco: Harper & Row, 1984); şi Parker Palmer, Let Your Life Speak: Listening for the Voice of Vocation (San Francisco: Jossey-Bass, 2000).

Gelu Leontiuc

Text Box

Click aici pentru a comanda aceasta carte!


Dar a îmbrăţişa calităţile noastre mai înseamnă şi să ne acceptăm limitele. Un semn esenţial al sfinţeniei vocaţionale şi al maturităţii vieţii noastre este că în munca noastră acceptăm cu eleganţă că sunt domenii în care nu avem capacităţile necesare. Subliniez faptul că nu vorbesc aici de „slăbiciuni“. Deşi cu toţi avem slăbiciuni, o limită sau o noncapacitate nu este o slăbiciune, ci doar o noncalitate. Nimeni nu este totul pentru toţi oamenii. Fiecare contribuim la societate cu anumite calităţi, iar limitele noastre sunt punctele în care învăţăm să trăim în dependenţă de alţii.

Un scriitor bun are nevoie de un editor bun şi ambii au nevoie de o editură bună. Cei care lucrează în marketing se pricep la lucruri la care nu se pricep scriitorul şi editorul foarte bine. Avem nevoie unii de alţii. Cu toţii avem nevoie de vânzători de carte pricepuţi să vândă cărţi.

Limitările noastre nu reprezintă o problemă, ci sunt ocazii de a ne concentra asupra adevăratei noastre chemări. Mai mult, limitele noas-tre ne aduc în relaţie de interdependenţă cu alţii, care au alte calităţi şi astfel sinergia calităţilor produce un rezultat care depăşeşte calităţile noastre şi, probabil, calităţile noastre combinate.

Dar să mai menţionez pe scurt un alt aspect legat de ceea am spus: să fim conştienţi de noţiunile false despre limitele noastre. Unii dintre noi trebuie să învăţăm cum să trăim în cadrul limitelor noastre. Alţii, de teamă sau din alte motive, susţinem că avem unele „limite“, deşi, în realitate, este vorba de lenea noastră sau de lipsa disponibilităţii ori a curajului de a face lucrul pe care suntem chemaţi să-l facem. De exemplu, să ne gândim la Moise, care s-a împotrivit chemării lui Dumnezeu aducând în discuţie limite false, un fel de falsă umilinţă. Sau, mă gândesc la ziua când am afirmat că nu ştiu să „strâng fon-duri“, numai pentru a fi contrazis de un coleg şi un prieten care m-a întrebat: „Dar eşti dispus să înveţi?“ Este această limită reală sau doar o reflectare a indisponibilităţii mele sau a fricii de a mă dezvolta şi a învăţa lucruri noi?

Voi mai menţiona aici un ultim aspect: tot ce am spus implică faptul ca persoana umană individuală are semnificaţie şi o chemare



sau o vocaţie proprie. Cu toţii credem, şi pe bună dreptate, în capaci-tatea şi puterea chemării bisericii la misiunea ei. Voi vorbi despre acest lucru mai târziu în acest capitol, dar acum vreau să subliniez faptul că misiunea colectivă a Bisericii nu cooptează vocaţia fiecărei persoane. Fiecare dintre noi este chemat să fie un participant la lucrarea şi misiunea Bisericii în lume şi fiecare suntem chemaţi să răspundem cu credincioşie chemării lui Dumnezeu pentru vieţile noastre. În Anexa A voi arăta cum se intersectează aceste două lucruri şi cum sunt ele complementare: misiunea Bisericii şi vocaţia creştinului individual.

Cunoaşterea circumstanţelor vieţii: căutarea speranţelor realiste. Sfinţenia vocaţională se găseşte la intersecţia dintre (1) scopurile lui Dumnezeu în lume, (2) modul în care Dumnezeu ne-a creat indi-vidual pe fiecare şi (3) circumstanţele în care ne găsim. A gândi şi a acţiona teologic în legătură cu vocaţia noastră înseamnă să fim atenţi la punctul de intersecţie a acestor trei realităţi: Dumnezeu şi scopurile Sale de Creator şi Răscumpărător, noi înşine, ca actori pe scena lui Dumnezeu şi contextul actual în care trăim şi muncim.

A treia referinţă critică în discernerea vocaţiei se găseşte în atenţia acordată circumstanţelor noastre. Suntem localizaţi în timp şi spaţiu în mod providenţial şi, de aceea, „vocaţia“ nu se rezumă niciodată numai la noi şi la Dumnezeu, la misiunea lui Dumnezeu în lume şi la identitatea noastră ca răspuns la această misiune. Ea mai presupune şi circumstanţele sociale şi „accidentele“ istorice în care am fost aşezaţi, aspect la care Douglas Schuurman se referă spunând că suntem „situaţi providenţial“4

Evaluarea realităţii. Când luăm în considerare acest al treilea factor esenţial pentru discernerea vocaţională, începem cu o afirmaţie impor-tantă: chemarea lui Dumnezeu este întotdeauna specifică, într-un timp şi un spaţiu. Este întotdeauna istorică. Suntem chemaţi să fim prezenţi în circumstanţele noastre, în lumea noastră, să fim agenţi ai păcii şi ai dreptăţii în lume aşa cum este, nu aşa cum dorim să fim. Acest lucru înseamnă că renunţăm nu numai la dorinţa noastră de a fi altul şi la modul nostru de acţiune de parcă am fi altcineva, ci şi la iluziile pe care ni le facem cu privire la circumstanţele noastre.

Dacă sunt chemat să fiu directorul unei agenţii, al unei şcoli, pastorul unei biserici sau administratorul unei firme, sunt condus de această realitate. Îmi pun întrebarea: care este setul de circumstanţe din viaţa mea? Punctul de plecare în discernerea vocaţiei este întot-deauna astăzi. Începem aici şi acum. Fără nostalgie, fără regrete sau iluzii.

Acest lucru înseamnă să nu trăim emoţional în alt timp. Să nu avem răbdare faţă de concepţia „zilelor bune de odinioară“. Ele au apus demult. Discernem vocaţia în lumina zilei de astăzi. Acest lucru mai înseamnă şi faptul că renunţăm la iluzii. Cu alte cuvinte, nu suntem preocupaţi de ceea ce am dori să fie real, ci de ceea este real. Nu este nevoie să exagerăm, nu este nevoie de melodramă. Trebuie să ne depăşim autocompasiunea sau înclinaţia de a ne plânge de circumstanţele vieţii noastre. În principal, însă, geniul sfinţeniei vocaţionale constă în a fi prezent în lumea noastră, în circumstanţele reale şi în realităţile specifice cu care se confruntă situaţia noastră.

Astfel, integritatea vocaţională include capacitatea de a „juca“ conform condiţiilor, dacă e să folosesc o comparaţie cu sportul. Ieşim pe teren şi jucăm fără să ne plângem de vreme, de starea terenului, de forţa echipei adverse, de zgomotele din tribune sau de unele decizii ale arbitrului. Pur şi simplu ne facem datoria şi jucăm. Aşa stau lucrurile


4 Douglas J. Schuurman, Vocation: Discerning Our Callings in Life (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 2004), p. 28. Lucrarea lui Schuurman compensează foarte bine lucrarea lui Frederick Buechner, Listening to Your Life (San Francisco: Harper and Row, 1992). Am sugerat aici trei puncte de referinţă: lucrarea lui Dumnezeu în lume, noi înşine ca agenţi şi circumstanţele noastre. Buechner subliniază două din aceste aspecte şi, ca răspuns la părerea lui, mi se pare important faptul că trebuie să vedem şi cum lucrează Dumnezeu în lume. Schuurman subliniază şi el două aspecte: lucrarea lui Dumnezeu (o temă majoră pentru el) şi, de aseme-nea, faptul că suntem „situaţi providenţial“. Se pare că nu este de acord cu ideea la care ţine atât de mult Buechner, că autocunoaşterea este esenţială. Citindu-l pe Schuurman rămânem cu impresia că pur şi simplu trebuie să facem ceea ce trebuie făcut. Ca răspuns la părerile lor, eu am propus intersecţia a trei aspecte. Ca răspuns la părerea lui Buechner, voi sublinia necesitatea unei viziuni teologice a lucrării lui Dumnezeu ca punct de referinţă esenţial. Ca răspuns la părerea lui Schuurman, insist că nu există oameni generici şi că înţelepciunea şi o muncă bună necesită o matură cunoaştere de sine.


în viaţa reală. Nu avem opţiunea să schimbăm terenul sau adversarul. Jucăm acolo unde trebuie.

Trăim în lume aşa cum ni se prezintă ea, fără nostalgie, fără a ne plânge după vremurile de aur sau a tânji după ele. Nu aşteptăm să fim loviţi de noroc. Nu ne mai investim energia emoţională în ipoteze iluzorii („dacă ar fi altfel…“), ci ne continuăm viaţa şi dăm tot ce putem.

Toţi suntem chemaţi să lucrăm „pentru o vreme ca aceasta“. Niciunul dintre noi nu este înaintea timpului său, niciunul nu s-a născut prea târziu şi niciunul nu ne putem plânge că nu avem oportu-nităţile potrivite. Dimpotrivă, suntem chemaţi să răspundem chemării lui Dumnezeu pentru ziua de astăzi.

Acest devotament faţă de realism nu ne apasă, nu ne chinuieşte, oricât de dificile ar fi circumstanţele, pentru că ne înfruntăm circum-stanţele cu încredere în puterea lui Dumnezeu şi în triumful final al bunătăţii. Nu spun să fim nişte oportunişti naivi, nici să ne facem iluzii. Vreau să spun că este necesar să evaluăm limpede situaţia în care ne aflăm şi să o analizăm prin lentilele scopurilor şi harului lui Dumnezeu. Ne aducem aminte de binecuvântarea extraordinară din Efeseni:

Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin. (Efeseni, 3:20-21)

Această perspectivă despre circumstanţele noastre înseamnă că nicio situaţie nu este inerent disperată; fiecare context şi cadru este plin de posibilităţile bunătăţii şi harului lui Dumnezeu. Suntem oameni ai speranţei, acesta fiind un imperativ al vieţilor noastre. Renunţăm la disperare şi cinism. Privim la ziua de astăzi şi la circumstanţele noastre în lumina scopurilor finale ale lui Dumnezeu şi cu încrederea că, în timp, chiar dacă nu repede, dar pe termen lung, bunătatea şi dreptatea vor triumfa. Ne trăim ziua de azi şi ne angajăm în această etapă a vieţii noastre cu încrederea că Isus va face toate lucrurile bune într-o zi.

Mai mult, această perspectivă înseamnă şi faptul că nicio situ-aţie nu este inerent fără speranţă: circumstanţele noastre sunt şi oportunităţi de a lua în considerare ce poate face harul lui Dumnezeu şi intervenţia îndurării şi a puterii Sale în dificultăţile de astăzi. Ştim că, în cazul în care am putea scrie noi scenariul a ceea ce vrem să se întâmple, lucrurile ar fi diferite, situaţia noastră nu ar fi aşa cum este. Totuşi, evaluarea corectă a realităţii nu trebuie să ne zdrobească sufleteşte, ci, dimpotrivă, trebuie să o privim prin lentilele puterii pline de har a lui Dumnezeu.

Oportunităţi şi constrângeri. La fel cum cunoaşterea de sine înseamnă să ne recunoaştem atât calităţile, cât şi limitările, şi evalu-area circumstanţelor noastre necesită capacitatea de a recunoaşte atât oportunităţile, cât şi constrângerile. Vocaţia este împlinită când învă-ţăm să reacţionăm corespunzător atât în faţa oportunităţilor, cât şi a constrângerilor, pe care să le acceptăm cu o atitudine binevoitoare. Evaluarea atât a oportunităţilor, cât şi a constrângerilor, reflectă cum trăim îndeplinindu-ne chemarea la un realism plin de speranţă.

O parte a ecuaţiei este că ne împlinim vocaţiile atunci când vedem ocazii care ni se prezintă, recunoaştem chemările Duhului şi începem acţiuni care pot implica anumite riscuri. Nu există creştere, nici credincioşie vocaţională fără a face măcar un pas în afara situaţiilor în care ne simţim siguri, încrezători şi liniştiţi, fie că este vorba de casa noastră, fie de părinţi, fie de rutinele familiare de la locul nostru de muncă ori de o ocupaţie care ne asigură confortul fals al unui salariu bun, dar care nu este conform chemării lui Dumnezeu.

Cealaltă parte a ecuaţiei este la fel de importantă: să învăţăm să acceptăm cu bunăvoinţă şi libertate constrângerile pe care le-a aşezat Dumnezeu în jurul nostru în chemarea Sa de a ne împlini menirea. De fapt, curajul ne cere să înfruntăm constrângerile. Toţi avem con-strângeri în viaţă, fie în familie, fie în societate. De exemplu, putem declina o ofertă de serviciu din cauza sănătăţii precare a partenerului de viaţă sau poate suntem chemaţi în această etapă a vieţii să fim alături de un copil cu un retard mintal. Constrângerea poate fi starea propriei sănătăţi, recunoscând de bunăvoie limitele forţei fizice, care ne face



să spunem: „Nu, mulţumesc“ unor oferte, dar şi starea aceasta poate prezenta unele oportunităţi. Alte constrângeri provin din contextul social, unele putând fi constrângeri culturale legate de ceea ce putem face: de exemplu ce consideră societatea că poate face o femeie.

Acum să luăm în considerare trei perspective esenţiale despre semnificaţia constrângerilor. Prima perspectivă este o constrângere care pare că ne limitează şi, astfel, Îl limitează pe Dumnezeu. Totuşi, con-strângerile sunt întotdeauna oportunităţi pentru harul lui Dumnezeu. Astfel, reacţionăm în mod natural imediat şi bucuroşi în faţa unei oportunităţi, dar este necesar să acceptăm şi limitările sau constrânge-rile astfel încât să fim pregătiţi să fim surprinşi de harul divin. Suntem atenţi la modul cum ne cheamă Dumnezeu prin constrângeri la o dependenţă mai mare de El, ştiind că lucrarea lui Dumnezeu din vieţile noastre nu poate fi atribuită decât harului Său.

Tendinţa noastră este să ne plângem de limitarea fondurilor şi resurselor pentru un proiect sau poate simţim forţa constrângerilor inerente căsniciei şi creşterii copiilor sau a problemelor de sănătate ale părinţilor noştri. Totuşi, fiecare are ocazia să vadă şi să experimenteze posibilităţile harului lui Dumnezeu.

A doua perspectivă este să ne întrebăm dacă o constrângere este reală sau presupusă. Unele constrângeri sunt reale: timpul, de exem-plu. Alteori, suntem noi înşine capabili de a „construi“ constrângeri artificiale. Să citim relatarea despre Ilie din 1 Regi, 19. A reprezentat Izabela o constrângere reală pentru Ilie sau una închipuită? Ilie a fost tentat să forţeze mâna lui Dumnezeu şi să insiste asupra faptului că el, Ilie, trebuia să o îndepărteze pe Izabela de pe tron. A fost frustrat pe Dumnezeu din cauză că a fost lăsat să lupte singur în această bătălie. Dumnezeu, însă, l-a chemat nu la o revoluţie, ci la lucrarea paşnică, dar credincioasă a unui preot şi a unui profet. Dumnezeu l-a chemat să accepte prezenţa Izabelei, o constrângere, desigur, în contextul lucrării sale profetice.

Un alt exemplu, Numeri, 13, prezintă raportul celor zece spioni trimişi de Moise în Canaan să evalueze situaţia. Aceşti zece trimişi au vorbit despre fortăreţe şi uriaşi, susţinând că sarcina cuceririi ţării nu


era doar dificilă, ci imposibilă. Pentru ei, aceşti factori reprezentau constrângeri. Noi, însă, care am fost învăţaţi la Şcoala duminicală, ştim că Iosua şi Caleb au considerat situaţia drept o oportunitate. Reacţia lor ne aminteşte că uneori acceptăm o constrângere pentru că este mai simplu aşa decât să considerăm situaţia o oportunitate. Este teama — poate teama de eşec sau de ceea ce vor spune ceilalţi — adevărata problemă? Trebuie să fim prudenţi când folosim cuvântul „realism“ ca să ne ascundem lipsa curajului, creativităţii sau dedicării faţă de o cauză dreaptă.

Poate că acum este potrivit să vorbim despre pericolul victimizării. De multe ori ne simţim învinşi din cauza relelor şi nedreptăţilor cărora le-am fost victime. Alţii ni le-au produs şi au pus limite în calea noastră. Ne simţim victime constrânse de ceea ce au făcut sau au spus alţii. De asemenea, atenţia noastră în astfel de situaţii este controlată de autocompătimire. Este posibil să fim victime reale şi evaluarea corectă a realităţii este importantă, pentru a şti că am fost nedreptăţiţi şi care sunt implicaţiile asupra bunăstării noastre emoţionale, fizice, sociale şi spirituale. Totuşi, nu putem permite acestor rele să ne definească. Nu putem exagera în privinţa limitărilor impuse nouă de aceste rele şi nedreptăţi. Dimpotrivă, acceptând limitările impuse de ele, să fim atenţi la posibilităţile harului.

A treia perspectivă legată de constrângeri este că trebuie să apreciem realitatea că Dumnezeu îi va călăuzi pe unii să reacţioneze într-un mod şi pe alţii să reacţioneze altfel. Nu există un tipar unic. Un om poate renunţa la poziţia lui dintr-o firmă pentru a se îngriji de părinţii lui în vârstă. Altul preferă un alt aranjament, astfel încât părinţii să aibă parte de grija necesară, dar fără să facă schimbări în privinţa locului de muncă. În Cuba unii conducători ai bisericii trăiesc de bunăvoie şi fără să se plângă în condiţiile constrângerilor impuse de sistemul politic. Alţii au decis să se împotrivească sistemului şi consideră orice supunere un compromis al credinţei şi al devotamen-tului faţă de Dumnezeu.

Desigur că un aspect al maturităţii spirituale este să ştii când să accepţi constrângerile şi când să le înfrunţi, când să vezi oportunităţi

119


în locul uşilor închise. Când suntem chemaţi să acceptăm nevoile de sănătate a unei persoane dragi drept o constrângere? Când credem că este necesar să insistăm asupra altor aranjamente alternative pen-tru el, pentru că aşa ne cere chemarea noastră personală? Poate că biserica trebuie să ne pregătească să putem discerne bine când avem o oportunitate reală şi când suntem chemaţi să acceptăm liniştiţi o constrângere, pe baza cunoaşterii faptului că Dumnezeu nu ne cheamă să reacţionăm la fel în circumstanţe similare.

Este necesar să subliniem că nimic din aceste remarci pe care le-am făcut nu ne încurajează să ne supunem fără nicio condiţie unor constrângeri. Este necesar să nu tolerăm constrângerile artificiale. Oamenii înţelepţi învaţă să lupte împotriva acestor limite, mai mult decât societatea sau cultura religioasă crede că este potrivit, în ciuda subestimării noastre de către membrii familiei sau concepţiei societăţii că trebuie să ne retragem prematur pentru că suntem „prea bătrâni“.

Cheia este, desigur, să fim eliberaţi de orice tendinţă spre autocompătimire şi, atunci când ne opunem unor limitări, să învăţăm să vedem posibilităţile harului în interiorul acestor limite. Cu toţii ne vom confrunta cu situaţia îmbătrânirii, când trupurile noastre nu vor putea face tot ce am dori noi să facă. Cei care îmbătrânesc şi cărora le scad posibilităţile fizice pot fi martorii zilnici ai lucrării harului lui Dumnezeu în contextul unor constrângeri semnificative. Ei devin învăţătorii noştri pentru a fi mereu atenţi la bunătatea şi harul lui Dumnezeu.

Să trăim în prezent — timpul este un dar. O constrângere reală şi sigură este cea a limitelor impuse de timp. Există un număr limitat de ore pe zi şi de zile pe săptămână. Un semn că apreciem cu adevărat posibilităţile harului lui Dumnezeu în contextul constrângerilor noastre este că ştim să trăim în prezent, în timp. Aşa cum am spus, vocaţiile noastre sunt întotdeauna localizate în timp şi spaţiu. Este, însă, important să recunoaştem faptul că timpul este un dar, nu un blestem şi că a trăi cu credinţă şi recunoştinţă înseamnă a accepta de bunăvoie numărul limitat de ore şi de zile ale vieţilor noastre. Învăţăm să încetăm să ne plângem de timp, ca şi cum Dumnezeu nu

ne-ar fi dat suficient timp (dacă timpul este un dar, atunci nu avem de ce să ne plângem de el). Ajungem să acceptăm faptul că munca grăbită, frenetică, marcată de anxietate este un semn al lipsei sfinţeniei vocaţionale.

Harul pe care-l căutăm înseamnă să trăim în timpul care ne-a fost dat: să acceptăm limitele unei săptămâni de şase zile de muncă şi a celor 24 de ore pe zi. Nu este necesar să fim impresionaţi de oamenii care muncesc exagerat de mult. Să nu ne mai impresioneze oamenii care pretind că se descurcă excepţional, că le merge foarte bine şi că sunt fiinţe umane superioare pentru că nu dorm decât patru ore pe noapte. Acceptăm realitatea că fiecare zi ne poate rezerva o surpriză: un zbor se amână, am aşteptat mai mult la dentist pentru că a avut pacienţi înaintea noastră cu probleme mai serioase, copilul nostru de patru ani se îmbolnăveşte şi, astfel, învăţăm să aşteptăm. Învăţăm să ne lăsăm rezerve suficiente în programul zilnic şi săptămânal pentru a răspunde situaţiilor neprevăzute.

Prin a trăi în limita timpului nostru, învăţăm să nu ne angajăm în mai multe activităţi decât putem. Dacă spunem că vom face ceva, aceasta trebuie să însemne că avem timpul să facem lucrul respectiv. Trebuie să ne respectăm cuvântul. Da, există continuări neaşteptate ale unor activităţi care, ocazional, ne aglomerează timpul, dar ca regulă, prietenii şi colegii trebuie să ştie că trăim având o abordare echilibrată a vieţii şi a muncii şi, atunci când suntem de acord cu un proiect sau o responsabilitate, nu ne angajăm să facem mai mult decât putem.

Noi ne încheiem la timp munca. Dacă trăim echilibraţi în adminis- trarea timpului, nu suntem mereu apăsaţi de termene limită, nu vom fi frustraţi de situaţiile neprevăzute, ci suntem în stare să facem ceea ce am fost chemaţi să facem şi să fim interesaţi de nevoile care trebuie împlinite pentru că am acceptat limitările puse de orele dintr-o zi. Desigur că vom avea zile la sfârşitul cărora vom fi epuizaţi din cauza unor situaţii imprevizibile, dar a trăi echilibrat în timp înseamnă a avea un ritm potrivit zilei şi muncii. A munci ţinând seama de timp înseamnă să nu amânăm îndeplinirea unor sarcini, ci să facem astăzi ceea ce trebuie făcut astăzi.



A trăi cumpătat în limitele timpului mai înseamnă şi a nu trăi în trecut şi a nu fi obsedat de viitor. Suntem prezenţi în munca şi viaţa la care ne-a chemat Dumnezeu şi avem har suficient pentru astăzi. Recunoaştem un principiu important: Dumnezeu ne conduce pas cu pas. Nu facem presupuneri despre viitor, ci trăim ca răspuns la che-marea lui Dumnezeu pentru ziua de azi şi pentru această perioadă a vieţii noastre, fără să fim frământaţi de cum ne va călăuzi Dumnezeu în viitor.

Poate că dorim ca Dumnezeu să ne prezinte de la început planul Său pentru următorii zece sau douăzeci de ani, dar această cunoaştere nu este pentru noi. Nu putem vedea după următoarea curbă a drumu-lui, ci doar drumul pentru astăzi. Putem studia medicina, cu gândul că vom fi doctori în viitor. Dar cine ştie ce se va întâmpla în vieţile noas-tre? Discernem şi acceptăm chemarea lui Dumnezeu pentru astăzi, în limitele timpului şi ale altor constrângeri din vieţile noastre, dar întot-deauna atenţi la lucrarea lui Dumnezeu în lumea noastră şi suntem credincioşi modului în care ne-a creat Dumnezeu. Avem încredere în Dumnezeu în privinţa viitorului.

A trăi în timp mai înseamnă ca în fiecare zi să învăţăm să acordăm atenţie lucrurilor care contează cu adevărat pentru noi: dacă suntem artişti ştim că trebuie să ne rezervăm un timp minim pentru a-l petrece în atelierul nostru. Dacă suntem scriitori, învăţăm că trebuie să ne păstrăm timpul şi spaţiul în care putem lucra netulburaţi. Romancierul britanic din secolul al XIX-lea, Anthony Trollope este celebru pentru programul său riguros: a scris peste 40 de romane în timpul vieţii scriind numai o oră înainte de micul dejun înainte de a pleca la serviciul său de la poştă.

Dacă lucrăm la o firmă, ştim că timpul este resursa noastră cea mai preţioasă şi, de aceea, decidem să o investim cu atenţie. Toţi învăţăm să ne închidem telefonul pentru a lucra nederanjaţi. Convorbirile tele-fonice ne pot folosi un timp preţios din timpul de muncă şi-l acordăm unui interlocutor care, neintenţionat, ne face să ne pierdem concen-trarea. De asemenea, învăţăm să nu aşteptăm satisfacţii imediate, fie că acestea au forma unei convorbiri cu un prieten, fie a unui joc pe

calculator, ambele variante fiind uşor de justificat, dar, dacă suntem oneşti cu noi înşine, ştim că astfel vom fi împiedicaţi să facem lucru-rile care contează cu adevărat pentru noi. Toate aceste lucruri fac parte din înclinaţia noastră de a amâna terminarea unei sarcini. Amânarea înseamnă să nu trăim bine ţinând seama de timpul pe care-l avem, să nu ne îndeplinim munca la care am fost chemaţi astăzi, folosind bine timpul, fără a munci în condiţii de stres.

CinCi faCtOri variabiLi Care determină COndiţiiLe nOastre vOCaţiOnaLe

Discernem vocaţiile noastre la intersecţia celor trei realităţi: lucra-rea lui Dumnezeu de Creator şi Răscumpărător, propria noastră iden-titate individuală şi o înţelegere adecvată şi o acceptare de bunăvoie a circumstanţelor. Împreună cu aceste trei puncte de referinţă, există cinci factori variabili care influenţează discernerea vocaţiei.

acceptarea crucii lui Cristos. Primul factor în discernerea vocaţiilor şi vieţilor noastre este faptul că vieţile noastre sunt influenţate de cruce. Crucea caracterizează toate cele trei puncte de referinţă. Este centrul lucrării şi misiunii lui Dumnezeu. Ne marchează vieţile atunci când ne luăm crucea şi-L urmăm pe Cristos. Crucea caracterizează şi lumea noastră: vorbim despre suferinţele lui Cristos, despre suferinţele noastre sau despre suferinţele lumii, factori variabili fără de care nu ne putem discerne bine chemarea.

Vorbim despre via negativa când vorbim despre drumul crucii. Este o identificare cu Cristos, Cel care ne cheamă la o viaţă radicală de renunţare la sine şi la slujire. Este necesar să vorbim despre integri-tate, valoare şi autodeterminarea persoanei umane şi, în acelaşi timp, să vorbim despre chemarea de a ne da viaţa pentru Cristos şi pentru alţii. Este necesar să vorbim despre cum putem fi realişti cu privire la noi înşine şi, în acelaşi timp, să acceptăm chemarea de a-i cinsti pe ceilalţi, de a ne supune altora şi de a dărui cu generozitate şi chiar cu spirit de sacrificiu pentru binele altora. Este o tensiune dinamică pen-tru un creştin: suntem chemaţi să fim credincioşi faţă de noi înşine şi



faţă de identitatea noastră şi, în acelaşi timp, să trăim purtând crucea lui Cristos.

Recunoaştem adevărul că munca noastră este afectată şi caracteri-zată de prezenţa păcatului. Munca implică trudă. Nu va fi întotdeauna fericită, uşoară şi plină de satisfacţii. Propria noastră identificare cu fragmentarea lumii noastre presupune să acceptăm această fragmen-tare, nu cu resemnare, ci ca act de identificare. Munca este participa-rea la domnia lui Cristos ca agenţi ai reconcilierii (2 Corinteni, 5). Apostolul foloseşte un limbaj remarcabil când vorbeşte despre propria lui identificare cu crucea: el spune că în el lucrează moartea, iar în ascultătorii săi lucrează viaţa. Munca sa, vocaţia sa constau în acte ale participării sale totale la crucea lui Cristos. Cristos este şi exemplul nostru: El S-a dăruit pentru alţii. Imnul din Filipeni, 2, este imnul vocaţiei lui Cristos şi arată că vocaţia înseamnă pentru toţi o dăruire de sine pentru binele altora.

Perspectiva crucii mai este şi un mijloc prin care recunoaştem că lumea este decăzută şi plină de eşecuri şi dezamăgiri. Eşecurile noastre pot fi un element esenţial al dezvoltării noastre vocaţionale. Aceasta este, parţial, problema cu cartea foarte populară The Seven Habits of Highly Effective People.5

La prima vedere, cartea prezintă sfaturi înţelepte şi apreciez sfatul: „primele lucruri trebuie să fie primele.“ Dar problema cu viziunea generală a cărţii este că suferinţa nu are loc în cele „şapte obiceiuri“. Eşecul nu-şi are locul. Suntem îndemnaţi să credem că succesul este rezultatul practicilor bune, al disciplinei, al sârguinţei, al muncii asi-due, al administrării bune a timpului şi al unei voinţe de fier. Nu există cruce.

Înclin să cred că această carte putea fi scrisă de prietenii lui Iov. În contextul societăţii apusene contemporane, implicaţia este că trăim într-o lume (potenţial) ordonată, organizată dacă ne putem comporta corespunzător şi echilibrat, adică în cazul în care ne schimbăm obi-

5 Steven R. Covey, The Seven Habits of Highly Effective People: Restoring the Character Ethic (New York: Simon and Schuster, 1989).

ceiurile. Este o concepţie instrumentală sau pragmatică despre uni-vers. Metodele sau obiceiurile corecte, se presupune, vor duce la un rezultat previzibil. Conform acestei concepţii despre viaţă şi muncă, suntem recompensaţi într-un sens de calitatea organizatorică a vieţilor şi muncii noastre.

O înţelegere biblică a vocaţiei, însă, recunoaşte importanţa suferinţei şi a eşecurilor, a ambiguităţii adânci dintr-o mare parte a vieţilor şi a muncii noastre. Aş mai putea adăuga faptul că mărturia creştină de-a lungul istoriei recunoaşte şi ea valoarea muncii făcute în obscuritate şi linişte, contrar celei descrise în cartea Seven Habits, care susţine că realizările aduc laude şi aprecieri generale.

Vorbind despre cruce, desigur că recunoaştem faptul că vocaţia noastră este un mijloc prin care ne împlinim identităţile baptismale, de oameni chemaţi de Cristos la vieţi care mărturisesc despre domnia Sa şi despre scopurile Sale în lume. Acest aspect este cel mai evident în faptul că, prin botez, intrăm în unitate cu Cristos în moartea şi învierea Sa (Romani, 6), adevăr ce îşi găseşte exprimarea, parţial, prin modul în care purtăm crucea lui Cristos în cadrul muncii noastre.

munca şi vântul lui dumnezeu. Deşi am subliniat importanţa stăpânirii meseriei noastre, necesitatea de a fi buni în munca pe care suntem chemaţi să o facem, în cele din urmă, ceea ce ne susţine şi ne dă putere nu este capacitatea noastră. Motivaţia şi energia noastră nu provin din pasiunea noastră, ci Scriptura afirmă clar că vocaţia noastră ne este dată de Dumnezeu, iar puterea de a o împlini vine tot de la Dumnezeu.

Da, putem vorbi despre importanţa priceperii în munca noastră, despre autodisciplină, dar acestea trebuie abordate prin prisma interdependenţei la care suntem chemaţi în cadrul comunităţii (secţiunea următoare) şi a dependenţei totale de Dumnezeu, mai ales de Duhul lui Dumnezeu, sursa vieţii şi a chemării noastre.

Suntem unşi şi puşi deoparte pentru slujba noastră de către Duhul (2 Timotei, 1:6-7). Nu avem putere proprie, ci o primim de la „vân-tul“ lui Dumnezeu. Nu conducem o puternică barcă cu motor asupra



căruia avem control direct, ci mai degrabă navigăm pe o corabie cu pânze, înfruntăm valurile şi depindem de vânturi, mergând înainte numai atunci când învăţăm cum să înţelegem şi să răspundem vântu-lui (lui Dumnezeu). Frumuseţea vieţii care primeşte călăuzire şi putere de la Duhul Sfânt este realizarea existenţială a adevărului că vieţile noastre sunt umplute şi dependente de harul lui Dumnezeu.

Ne lăsăm prinşi prea uşor în capcana justificării noastre prin munca noastră. Este o ispită permanentă: ne dovedim valoarea fie prin volumul mare de muncă pe care-l depunem, sperând că ne dovedim nouă înşine sau altora (poate unui părinte) ori lui Dumnezeu cât de buni suntem. Dar noi suntem justificaţi în Cristos, mai ales în crucea lui Cristos şi munca noastră nu este o încercare de a câştiga favoarea lui Dumnezeu, ci este o dependenţă de puterea altcuiva, adică a Duhului Sfânt. Este necesar să subliniem următorul lucru: dependenţa de Duhul, de vântul lui Dumnezeu, înseamnă a învăţa cum să ne însuşim acest har, fapt ce cere în mod necesar să învăţăm să participăm la mijloacele de transmitere a harului (despre care voi vorbi mai pe larg în Anexa A).

viaţa în comunitate. Al treilea factor variabil în discernerea vocaţiei şi în împlinirea chemării noastre este următorul: sfinţenia vocaţională reflectă vieţile noastre în comunitate, la intersecţia dintre vieţile noastre şi vieţile şi munca altor oameni. Nu mergem singuri pe acest drum.

Există mai multe moduri prin care comunitatea reprezintă un fac-tor variabil ca punct de referinţă în sfinţenia vocaţională. În primul rând, ne amintim că Dumnezeu ne-a creat să trăim în comunitate şi că misiunea noastră nu poate fi apreciată decât prin recunoaşterea rolului vital al bisericii în reflectarea domniei lui Cristos.

În al doilea rând, nu ne putem cunoaşte pe noi înşine decât ca oameni care trăiesc în comunitate. Da, este adevărat că ne vedem aşa cum suntem în realitate când ne întâlnim cu Cristos şi Îl cunoaştem (aspect de care mă voi ocupa în continuare), dar, de asemenea, ne cunoaştem cu adevărat numai prin interacţiunea dintre vieţile celor

care alcătuiesc comunitatea. Cuvintele din Romani, 12:3: „[fiecare] să aibă simţiri cumpătate despre sine“ pot fi înţelese numai în contextul cuvintelor următoare ale lui Pavel din versetul 4: suntem mădulare în trupul lui Cristos şi nimeni nu poate fi totul pentru toţi oamenii. Acest fapt nu înseamnă că o comunitate determină identitatea noastră sau că ne impune voinţa ei colectivă, ci sensul este că adevărata cunoaştere de sine are loc atunci când ne considerăm oameni care trăiesc în interdependenţa unei comunităţi. Vocaţiile noastre se manifestă în comunitate: ne cunoaştem pe noi înşine prin interacţiunea cu calităţile şi chemările altor oameni.

În al treilea rând, vocaţia este întotdeauna spre folosul altor oameni. Chemarea noastră vine de la Dumnezeu, dar este întotdeauna pentru binele altora, oameni pe care-i iubim şi pentru care muncim. Suntem chemaţi să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Deşi nu sun-tem responsabili, în ultimă instanţă altor oameni deoarece muncim pentru Cristos, totuşi, vocaţiile noastre, şi spun apăsat toate vocaţiile noastre, sunt acte de slujire ale celorlalţi.

În al patrulea rând, muncim alături de alţii. Nimeni nu-şi împlineşte vocaţia singur, fără excepţii. Toţi oamenii îşi îndeplinesc vocaţiile în relaţii puternice de interdependenţă cu alţii. Astfel, una din cheile dezvoltării noastre vocaţionale este creşterea capacităţii de a lucra împreună cu ceilalţi.

În ultimul rând, avem nevoie unul de altul. Nu vom fi capabili să ne îndeplinim chemarea fără încurajarea, sprijinul, sfaturile, îndem-nurile şi binecuvântările altora. Avem nevoie de mentori. Nu ne putem discerne vocaţia singuri, pentru că toţi avem o înclinaţie spre autoamăgire. Avem nevoie de alţii în vieţile noastre, oameni care să creadă în noi, să ştie cum să ne asculte, să ne iubească fără să ne flateze, să ne ofere feed-back-ul esenţial pentru descoperirea vocaţiei şi să ne încurajeze când este momentul să intrăm în acţiune. Mai mult, avem nevoie de alţii nu numai în procesul discernerii vocaţiei, ci şi pentru a primi sprijinul necesar împlinirii chemării noastre. Avem nevoie de harul pe care-l primim prin alţii. Avem nevoie de tovărăşia celorlalţi atât pentru discernerea vocaţiei, cât şi pentru împlinirea ei.



Totuşi, în tot ce am spus implicit este şi alt fapt de viaţă: deşi comunitatea este esenţială şi nepreţuită în discernerea şi îmbrăţişarea vocaţiei noastre, ea poate reprezenta şi o ameninţare gravă pentru că ne lăsăm uşor prinşi în împlinirea dorinţelor şi cerinţelor altora, în loc de a fi fideli chemării noastre şi lui Dumnezeu. Astfel, deşi comu-nitatea este un factor variabil în procesul discernerii, nu este factorul definitoriu al vocaţiei noastre şi, de aceea, aşa cum voi arăta în con-tinuare, este necesar să vorbim despre ceea ce spune Isus.

Totuşi, ideea principală din această secţiune este că vocaţia noastră creştină are întotdeauna şi un caracter colectiv. Fiecare ajungem să ne cunoaştem vocaţia cu ajutorul celor care merg alături de noi pe acest drum. Astfel, în discernerea chemării, preocuparea faţă de sine nu este un semn de narcisism sau de egoism. Este necesar să avem „simţiri cumpătate“ despre noi înşine. Dimpotrivă, pericolul este izolarea de comunitatea credinţei şi de dimensiunile colective ale vieţii noastre care fac parte din identitatea şi din capacitatea noastră de a presta o muncă bună. Tot ce am spus în acest capitol despre particularităţile omului nu trebuie să ducă la concepţia că omul poate fi cunoscut în izolare de alţi oameni.

dreptatea lui dumnezeu. Citirea mesajelor profeţilor Vechiului Testament arată clar că există şi al patrulea factor variabil: misiunea lui Dumnezeu şi scopurile lui Dumnezeu sunt legate inexorabil de drep-tatea lui Dumnezeu. Neprihănirea şi dreptatea sunt sinonime pentru Isaia, Amos şi Mica şi prin dreptate înţelegem dreptatea economică.

Acest accent profetic arată că există o dedicare profundă faţă de dreptate, pentru toţi oamenii, care trebuie să caracterizeze toate formele de muncă bună. Suntem chemaţi să muncim acordând atenţie oamenilor săraci, marginalizaţi (cei care nu au acces la diverse nivele de autoritate) şi vulnerabili. Nu ne îmbogăţim noi prin munca noastră în detrimentul altora (vezi Isaia, 58), ci recunoaştem faptul că apărarea cauzei şi nevoilor altora, mai ales ale săracilor, trebuie să facă parte din vocaţia noastră, oricare ar fi domeniul nostru de activitate, afaceri, artă, educaţie sau predicare. Este necesar să privim la lume şi


la munca noastră prin prisma devotamentului lui Dumnezeu, evident în scrierile profeţilor, faţă de dreptate.

Perioadele şi etapele vieţii adulte. Al cincilea factor variabil care reclamă atenţia noastră îl aflăm dacă ascultăm de înţelepciunea teori-ilor dezvoltării adulţilor. Mă gândesc la lucrările lui James Fowler şi Erick Erickson.6 Constatările lor despre caracterul vieţii unui adult ne aduc aminte că ne angajăm în muncă conform etapei din viaţa noastră. Descoperim ce avem de făcut în mod diferit atunci când suntem adulţi tineri, adulţi aflaţi la vârsta mijlocie sau adulţi aproape de pensionare. Integritatea sau sfinţenia vocaţională necesită atenţia noastră faţă de ritmurile diferite ale vieţii adulte. Vom rezuma pe scurt înţelepciunea acestor constatări, observând următoarele aspecte.

Pentru adulţii tineri întrebarea cea mai importantă este probabil cea a deosebirii: îşi vor găsi adevărata identitate înaintea lui Dumnezeu ca răspuns la chemarea Sa? Va avea el puterea şi binecuvântarea de a „lăsa pe tatăl său şi pe mama sa“ pentru a accepta responsabilităţile vieţii de adult? Anii douăzeci şi treizeci sunt de obicei anii când ne „găsim pe noi înşine“, în care se manifestă cunoaşterea necesităţii pro-funde, ca să folosim expresia de la începutul capitolului, şi înţelegerea calităţilor şi limitărilor noastre. Este esenţial ca în această perioadă să ne separăm într-o măsură sănătoasă de părinţii noştri sau de cei care au jucat rolul de părinţi pentru noi. Nu mai suntem copii, ci adulţi care-şi asumă responsabilităţi pentru vieţile noastre. Pentru un creştin acest lucru înseamnă şi afirmarea dedicării noastre în primul rând faţă de Dumnezeul care ne-a chemat la o muncă bună.

Pentru oamenii aflaţi la mijlocul vieţii, anii patruzeci şi cincizeci pentru majoritatea adulţilor, există două aspecte principale, care variază, totuşi, în funcţie de societate şi de alţi factori. Primul aspect este că ne îmbrăţişăm necesitatea adâncă, ştiind bine ce contează cel mai mult pentru noi şi învăţăm cum să ne împlinim această pasiune a inimii. Vom avea suficient curaj să facem lucrurile pe care suntem chemaţi

129

6 Fowler, Becoming Adult.


să le facem? Al doilea aspect este dacă vom accepta de bunăvoie, fără să ne plângem, calităţile şi limitările şi ne vom împlini vocaţia ţinând seama de ele? Poate că nu este o etapă uşoară din vieţile noastre. Anii mijlocului vieţii au propriile traume atunci când ne confruntăm cu limitările noastre şi cu caracterul nostru muritor, posibilitatea morţii fiindu-ne mai aproape acum. Totuşi, aceşti ani pot fi caracterizaţi de profunzime şi de bogăţie sufletească pentru că trăim conform identităţii noastre profunde.

Anii bătrâneţii aduc limitări noi, dar şi ocazii noi. Ne confruntăm cu limitele vitalităţii fizice şi emoţionale, dar acestea apar în contextul oportunităţii de a putea fi o sursă de înţelepciune şi binecuvântare pentru generaţia următoare, pentru a găsi căi de a-i binecuvânta pe cei care vor urma după noi, viitori conducători din societate şi biserică. Aşa cum au observat mulţi oameni, când intrăm în etapa anilor şaizeci şi şaptezeci, dar şi în cea a anilor optzeci, acest lucru înseamnă că ştim să renunţăm la structurile oficiale de autoritate şi să lucrăm cu un ritm diferit. Învăţăm cum să facem mai mult făcând mai puţin, deoarece, din cauza limitărilor noastre fizice, vom fi obligaţi să dis-cernem ce este cel mai important de făcut. Când renunţăm la postu-rile şi rolurile noastre, avem o influenţă mai mare dacă învăţăm cum să binecuvântăm generaţia tânără şi cum să fim o sursă de înţelepciune şi de sfaturi atunci când suntem solicitaţi.

Am prezentat trei tranziţii: anii de adulţi tineri, apoi cei ai vârstei de mijloc şi ai bătrâneţii. Totuşi, ar mai putea exista a patra tranziţie: cea spre bătrâneţea şi mai avansată când suntem foarte bătrâni. Mulţi oameni de şaptezeci sau chiar de optzeci de ani nu sunt foarte bătrâni, ci relativ sănătoşi şi capabili de mişcare. De multe ori sunt angajaţi în mai multe activităţi. Urmează, însă, perioada când mobilitatea noastă este limitată, când resimţim din plin limitările trupului nostru şi când moartea este foarte aproape.

Aceasta este perioada renunţării treptate la activităţi. Totuşi, aşa cum spune Paul Wadell, aceşti ani pot fi ani ai vocaţiei, ai răspunsului dat chemării lui Dumnezeu.7 Adânc în psihicul nostru cultural şi religios există convingerea că suntem tot mai puţin preocupaţi

de vocaţie pe măsură ce îmbătrânim. Dar este bine că începem să înţelegem că anii bătrâneţii reprezintă pentru vocaţia noastră la fel de mult ca alte perioade ale vieţii noastre de adult. Scopul creştinului nu este pensionarea fără nicio activitate semnificativă, doar călătorii, puţin sport, plimbări şi relaxare. Cuvintele lui Wadell ne duc un pas mai departe: el spune că viziunea creştină despre vocaţie ne arată că suntem întotdeauna sub chemarea lui Dumnezeu. Limitele inevitabile aduse de ani vor modifica fără îndoială profilul muncii şi al activităţilor noastre, pentru că ne slăbeşte puterea, ni se reduce mobilitatea şi ne scad vederea şi auzul. Cu toate acestea, sentimentul vocaţiei nu trebuie să scadă în mod inevitabil, trebuie doar să-şi găsească altă formă de exprimare. Desigur, noua exprimare ţine seama de limitele vârstei, dar nu este mai puţin semnificativă în ochii lui Dumnezeu.

A învăţa să ne acceptăm limitele încă din primii ani de viaţă face parte din anticiparea şi pregătirea noastră pentru a accepta limitările inevitabile aduse de bătrâneţe. Pe parcursul acestui drum învăţăm să acceptăm chemarea lui Dumnezeu în cadrul limitelor impuse de viaţă. În plus, o facem cu multă eleganţă şi cu un spirit bun.

Să mai fac o precizare. Unul dintre semnele vitale ale integrităţii vocaţionale şi ale maturităţii este capacitatea de a renunţa într-un mod


7 Paul Wadell, în „The Call Goes On“, Christian Century 128, no. 8 (2011), spune: „Vocabularul vocaţional confirmă că nu suntem scutiţi de responsabilităţile noas-tre faţă de ceilalţi în nicio etapă a vieţii noastre. Copiii sunt mari deja, ne-am pensionat de la locul de muncă, dar nu încetăm să fim chemaţi să participăm la lucrarea creatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu prin vieţile noastre şi prin disciplina noastră de ucenici. Pe măsură ce îmbătrânim, o ispită frecventă este să îngustăm cercul preocupărilor noastre, să fim mai selectivi în privinţa semenilor pe care decidem să-i iubim şi, poate, din cauza nesiguranţei şi fricii, să fim mai preocupaţi de propriile nevoi decât este necesar. Când, însă, ne înţelegem anii bătrâneţii prin prisma vocaţiei, ne aducem aminte că bătrânii, cu toată diminu-area capacităţilor fizice şi mintale şi scăderea nivelului de energie, sunt, totuşi, chemaţi de Cristos să fie martori prin vieţile lor. Chemarea lui Dumnezeu ne scapă din capcana de a deveni victimele pierderilor, necazurilor şi ale umilinţelor cauzate de îmbătrânire amintindu-ne că încă «ne aflăm providenţial în situaţia de a face bine», ca să folosesc minunata expresie a profesorului de religie Douglas Schuurman.“


onorabil când este vremea renunţării. Viaţa este plină de plecări şi de renunţări, când lăsăm în urmă unele lucruri, fie că este vorba de ple-carea din casa părintească atunci când devenim adulţi, fie că renunţăm la un loc de muncă şi acceptăm altul ori atunci când vine vremea pensionării, fie că vrem, fie că nu vrem. Astfel învăţăm să renunţăm onorabil la o poziţie, o funcţie, o activitate: trecem la o altă etapă a vieţii fără a produce tulburare şi fără să simţim nevoia de a controla moştenirea ce o lăsăm. Plecăm şi renunţăm, atât şi nimic mai mult. Îi binecuvântăm pe cei care rămân în locul nostru. Nu este un lucru uşor de făcut. Am fost uimit de multe ori de convingerea noastră atunci când părăsim o organizaţie că nimeni nu poate umple golul pe care-l lăsăm în urmă. Poate că ne simţim ca un peşte scos din acvariul în care ne-am obişnuit. Apoi, însă, vedem că golul se umple repede şi bine. Aşa şi trebuie să fie. Nimeni nu este indispensabil, iar organizaţia trebuie să meargă înainte şi viitorul ei va fi fără noi. Sfinţenia noastră este exprimată parţial şi prin acceptarea acestor schimbări şi prin ple-carea noastră într-un mod onorabil.

Nu vom putea aborda cu eleganţă şi acceptare acest proces al preluării unor sarcini şi al renunţării la ele dacă nu ne-am împăcat cu adevărul că noi nu suntem definiţi de rolurile noastre. Ne asumăm un rol ca mijloc de exprimare a vocaţiei noastre, dar noi nu ne identificăm cu rolul, nu suntem definiţi de el. Ne asumăm un rol şi renunţăm la el la momentul potrivit. Facem un efort conştient de a ne deosebi de rolul nostru, nu prin diminuarea importanţei rolului, ci în sensul că îl luăm în serios atât timp cât îl îndeplinim. Nu suntem în primul rând mame astfel încât să ne raportăm la copiii noştri doar ca mame. Nu suntem în primul rând pastori astfel încât în fiecare context ne aşteptăm să fim primiţi ca lideri religioşi. Nu suntem în primul rând directorii unei firme. Fac aceste afirmaţii pentru că, în timp, vom renunţa la aceste roluri, cu toate problemele aferente, dar, totuşi, plecăm şi intrăm într-o etapă în care autoritatea şi prestigiul sunt de domeniul trecutului, dar identitatea şi valoarea noastră nu scad.

COntemPLaţia În aCţiune

Tot ce am spus pare aproape imposibil. Cum putem vedea lucra-rea lui Dumnezeu în lume? Cum o putem înţelege şi cum putem pătrunde în profunzimea şi amploarea ei? Apoi, cum ne putem vedea şi înţelege pe noi înşine cu adevărat? Ne amăgim singuri destul de uşor, ne facem iluzii şi fie avem o părere prea înaltă despre noi înşine, fie ne desconsiderăm. Cum ne putem vedea în adevărata noastră lumină şi cum putea avea harul şi atitudinea potrivită să acceptăm ceea ce suntem şi să nu dorim să fim alţii? Atunci când viaţa noastră se intersectează cu crucea lui Cristos, cum o putem recunoaşte? Când Cristos ne cheamă să ne purtăm crucea, cum putem, oh, Doamne, să învăţăm să o purtăm cu har şi cu o atitudine binevoitoare?

Cum putem accepta cu bunăvoinţă şi fără plângeri circumstanţele noastre şi cum putem sesiza posibilităţile harului în situaţia în care suntem chemaţi să ne aflăm? Cum putem şti că o constrângere este cu adevărat o constrângere şi când este doar o constrângere artificială? Cum putem învăţa să trăim în dependenţă totală de Duhul şi în interdependenţă în comunitatea credincioşilor? Chiar dacă ne aflăm în comunitate, cum putem învăţa să fim atenţi la modurile în care comunitatea ne poate abate de la chemarea lui Dumnezeu? Când este momentul potrivit să facem o tranziţie, cum putem avea harul de a şti când este acest moment şi cum putem participa cu o atitudine pozitivă la procesul asumării şi renunţării la anumite roluri?

Forţa moştenirii noastre spirituale ne spune că singura cale de a merge înainte este de a aprecia cum munca, vocaţia noastră, este sfera formării şi transformării noastre în Cristos. Mai mult, discernământul se va dezvolta pe măsură ce învăţăm să ascultăm vocea lui Isus, ele-mentul definitoriu al vieţilor noastre, deci şi al vocaţiilor noastre, în mijlocul frământărilor emoţionale din inimile noastre şi al cerinţelor multiple ale celor din jur, pe lângă propriile aspiraţii şi dorinţe.8

vocaţia şi transformarea; bucurie în lume. În primul rând, este important să arătăm cum afirmă Scriptura că munca este o sferă a lucrării transformatoare a lui Dumnezeu în vieţile noastre. Într-adevăr,



munca şi slujirea noastră nu reprezintă doar datoria noastră, ci şi o cale importantă prin care ne identificăm cu Cristos şi cu crucea Sa. De aceea putem spune că munca, angajarea noastră în lume, este un mijloc de transmitere a harului. Creştem în credinţă, speranţă şi dragoste nu numai pentru a putea fi credincioşi în munca noastră, ci munca noastră este mijlocul prin care creştem în credinţă, speranţă şi dragoste.

Acest lucru necesită toată atenţia noastră: unde Se află Dumnezeu în lumea noastră? Cum este prezent şi activ Duhul în circumstanţele vieţilor noastre şi a muncii la care am fost chemaţi? Care dintre dimensiunile vocaţiei noastre reprezintă mijloacele actuale folosite de Dumnezeu pentru a cultiva în noi o credinţă mai mare, o creştere în dragoste şi o întărire a speranţei noastre? Dumnezeu nu este prezent doar în capela în care ne rugăm, nu considerăm lumea noastră un spaţiu fără Dumnezeu, fără valoarea răscumpărării. Dimpotrivă, Dumnezeu merge înaintea noastră şi Duhul este prezent şi activ în lumea noastră. Aşadar, creştinii înţelepţi învaţă să fie atenţi la Duhul nu doar în inimile şi în vieţile lor, în închinarea din biserica lor, ci şi în lume, mai ales în lumea în care sunt chemaţi să-şi practice chemarea la o muncă bună şi onestă.

Două aspecte ies în evidenţă. Primul aspect: munca noastră este o identificare cu lucrarea lui Cristos. Este o completare sau o expresie a identităţii noastre baptismale. Voi dezvolta mai mult acest aspect când voi vorbi despre ritualul iniţierii creştine: botezul este un har prin care acceptăm iertarea lui Dumnezeu. Mai mult, este şi un har prin care

8 Pentru a aborda acest subiect, mi-am dat seama că este foarte util să apelăm la tradiţia teologică şi spirituală care a răspuns cel mai bine la aceste întrebări. Vom găsi înţelepciune în multe locuri, desigur, şi este necesar să fim atenţi la mărturia Duhului în Scriptură. Dar dacă există un curent de gândire şi practică creştină care a acordat o atenţie deosebită acestui subiect, atunci acest curent îi aparţine lui Ignaţiu de Loyola, fondatorul Societăţii lui Isus (Ordinul iezuiţilor). Comentariile următoare provin direct din înţelepciunea moştenirii spirituale ignatiană sau reflectă modul ei de abordare a vocaţiei, muncii şi carierei, aces-tea apărând în discuţiile celor formaţi în această tradiţie. Totuşi, prezint aceste remarci din perspectiva lui John Wesley.

ne identificăm în mod complet (începând cu rădăcina) cu misiunea şi scopurile lui Dumnezeu în lume, decizând să ne devotăm vieţile, în sensul chemării noastre, lui Isus Cristos.

Al doilea aspect: această chemare ne determină să trăim cu bucurie în lume, chiar şi în mijlocul dezbinărilor şi al suferinţelor. Învăţăm să trăim cu har aşa cum a procedat Pavel, care a putut spune: „Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre“ (2 Corinteni, 7:4). O altă traducere spune: „în toate necazurile noastre, bucuria noastră este din abundenţă“ (TNIV).

Să ne gândim astfel: când vieţile noastre în lume sunt orientate spre domnia lui Cristos şi spre triumful final al bunătăţii şi dreptăţii, vedem şi simţim altfel lumea. Vedem sciziuni, probleme şi simţim suferinţele acestui univers dislocat. Totuşi, stările emoţionale şi inimile noastre nu sunt determinate de aceste circumstanţe, ci de încrederea că fragmentarea universului este doar temporară. Va trece. Consecinţa acestei încrederi este capacitatea de a trăi şi de a munci cu bucurie chiar şi atunci când atât de multe lucruri rele ne intersectează vieţile. Valoarea transformatoare a muncii noastre ca sferă a harului lui Dumnezeu necesită o încredere profundă că, aşa cum spune Julian din Norwich „totul va fi bine şi totul va fi bine şi toate lucrurile vor fi bune.“

vocaţia şi viziunea contemplativă. Acum să intrăm în miezul subiectului: ajungem la ceea ce ne defineşte pe noi şi munca noastră mai mult decât orice altceva; ajungem la sursa de unde provine vocaţia noastră şi la harul prin care este susţinută chemarea noastră. Ajungem la Cristos. Isus le-a spus ucenicilor: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan, 15:5).

Vocaţia provine din unirea cu Cristos; este o dimensiune integrală a trăirii în Cristos, a rămânerii în Cristos şi a identificării cu Cristos. Singura noastră speranţă de a naviga în siguranţă pe marea nu tocmai liniştită a vocaţiei, muncii şi carierei este să avem de la început un



devotament şi o practicare constantă a comuniunii cu Cristos. Nu vorbesc despre dedicarea de a trăi pe baza ideii de Cristos, a cristolo-giei, a convingerilor despre Cristos sau a cunoaşterii binelui şi răului. Forţa care ne ajută să mergem înainte nu este adevărul, nici măcar adevărul despre Cristos, ci este Cristos Însuşi.

Acest adevăr este demonstrat clar în experienţa Bisericii Primare. Primii ucenici au primit misiunea în Matei, 28, de a face ucenici din toate popoarele. Dar să nu omitem faptul că misiunea lor provenea din închinarea lor. Mai întâi ei L-au întâlnit pe Cristos pe munte şi I s-au închinat. Sau să vedem exemplul din Ioan, 21, când Petru aude următoarele cuvinte: paşte oile Mele. Şi în acest caz chemarea sa, vocaţia sa, provine din întâlnirea dinamică şi intimă cu Cristos la micul dejun de pe malul Mării Galileii. De asemenea, nu putem explica vocaţia apostolului Pavel, miezul muncii şi lucrării sale, energia şi pasiunea lui remarcabile, fără să apreciem viziunea sa contemplativă despre care vorbeşte în 2 Corinteni, 3:18: viziunea gloriei lui Cristos, a lui Cristos Însuşi, care l-a susţinut în lucrarea sa.

Aşadar, moştenirea noastră teologică şi spirituală din biserică ne transmite un principiu simplu: misiunea provine din închinare la fel cum misiunea conduce la închinare. Acest principiu se aplică şi în domeniul vocaţiei şi muncii creştinului individual: munca noastră din lume provine din comuniunea noastră cu Cristos în rugăciunile noas-tre individuale, iar munca noastră ne conduce la rugăciune. Învăţăm să trăim în ritmul rugăciunii şi al muncii, care se influenţează şi se susţin reciproc. Ne închinăm şi ne rugăm ca oameni credincioşi în munca lor şi muncim ca oameni credincioşi în închinare şi în rugăciune.

Închinarea şi rugăciunile noastre nu reprezintă o încercare de evadare, de scăpare de responsabilităţi, ci ne rugăm ca oameni care sunt total angajaţi în lume. Apoi, lucrurile se inversează şi, lucru atât de contestat, trăim în lume ca oameni ai închinării şi rugăciunii. Încercăm alături de apostolul Pavel, prin rugăciune şi închinare, să Îl cunoaştem pe Cristos şi să creştem în dragoste faţă de El pentru ca, astfel, să-L slujim pe Cristos cu bucurie şi generozitate în biserică şi în lume.

Capacitatea noastră de a fi în lume, dar nu din lume şi de a vedea lumea din perspectiva lui Cristos înviat şi înălţat necesită — aspect asupra căruia trebuie să insistăm — o anume distanţare: să ne retragem puţin şi să ne închinăm pentru a-L vedea pe Cristos şi a vedea lumea mai clar. Viziunea contemplativă, în închinare împreună cu comunitatea credinţei sau în rugăciuni individuale, nu reprezintă o dezangajare din misiunea noastră din lume, ci o angajare pe baza cunoaşterii obţinute din această viziune. Credinciosul contemplativ vede lucrurile acestei lumi cu mai multă claritate şi discernământ. Cei prinşi în capcana unui ritm trepidant de viaţă sunt cei care se lasă învinşi de obsesia de a munci mai mult şi mai mult şi care sunt confuzi şi dezorientaţi în faţa situaţiilor cu care se confruntă. Nu putem spera ca toate ambiguităţile să dispară, dar putem spera să ne vedem vieţile, situaţiile şi chemarea cu mai multă claritate atunci când învăţăm să ne rugăm, să ne retragem pentru închinare, comuniune şi întâlnire cu Cristosul înviat şi înălţat.

Practicile angajării în lume. Aşadar, rugăciunile noastre reprezintă practica fundamentală a vieţii noastre spirituale. Totuşi, este necesar să vorbim şi despre alte practici, discipline spirituale, care dezvoltă conştientizarea lucrării lui Dumnezeu în lume, o identificare cu crucea lui Cristos şi o dependenţă de harul dătător de viaţă al Duhului.

Există câteva practici care ne ajută să ne dezvoltăm participarea la influenţarea lumii. Rugăciunea lui Isus consemnată în Ioan, 17, vorbeşte despre chemarea specifică a ucenicilor de a fi prezenţi în lume, deşi nu sunt „din lume“. Aşadar, aici găsim disciplinele spiritu-ale ale angajării în lume, fiecare dintre ele fiind un mijloc clasic prin care comunitatea credinţei a reacţionat faţă de lume.

În primul rând, vieţile noastre în lume trebuie să fie caracterizate de practicarea intenţionată a ospitalităţii. Indiferent care este vocaţia noastră, ospitalitatea este un semn al prezenţei creştine în lume. Voi vorbi mai mult despre ospitalitate într-un capitol viitor, dar aici vreau să afirm faptul că ea face parte din sfinţenia vocaţională.

În al doilea rând, vieţile noastre în lume şi identificarea noastră cu misiunea lui Dumnezeu vor fi evidente prin practicarea a ceea ce



Wesley numeşte atât de frumos „lucrări ale milei“. Această perspectivă cu siguranţă că nu este limitată la viziunea wesleiană sau metodistă, ci este mărturia fundamentală a Scripturii. Suntem chemaţi să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei dezbrăcaţi, să le oferim un adăpost celor care nu au şi să-i vizităm pe cei bolnavi sau întemniţaţi. Indiferent de vocaţia noastră, Dumnezeu nu ne va da niciodată atât de multe de făcut încât faptele milei să fie excluse din vieţile noastre. Aceste fapte ale milei sunt, în idealul wesleian, un mijloc al harului şi pentru noi, nu numai pentru cei pe care-i slujim. Ele ne aduc har pen-tru că sunt practici prin care inima noastră devine mai asemănătoare cu inima lui Dumnezeu faţă de lume.

În al treilea rând, este clar din Scriptură că dăruirea cu genero-zitate, mai ales financiară, este un semn vital al identităţii noastre de creştini şi al lucrării la care am fost chemaţi. Nu muncim pentru a acumula mai mult sau pentru a ne îmbogăţi, ci pentru a ne împlini nevoile de bază, dar, după cum Dumnezeu Se îngrijeşte de împlinirea nevoilor noastre, un mod esenţial prin care ne identificăm cu lucrarea Sa în lume este generozitatea financiară.

În al patrulea rând, suntem chemaţi la rugăciuni de mijlocire. Indiferent de caracterul vocaţiei noastre, suntem chemaţi să mijlocim pentru alţii, să-i aducem des înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune pe cei alături de care trăim şi muncim. Rugăciunea pentru alţii este un mijloc important prin care biserica este chemată să slujească în comunitate şi în lume. Rugăciunile poporului lui Dumnezeu din timpul de închinare reprezintă un mijloc esenţial prin care ne dăm seama de legătura dintre închinarea noastră şi lumea noastră. De ase-menea, slujim prin rugăciunile de mijlocire. Rugăciunea este vitală pentru creştinul individual şi este de regulă modul tăcut prin care ne alăturăm lucrării lui Dumnezeu pentru lumea Sa, rugându-ne pen-tru cei alături de care trăim şi muncim, rugându-ne pentru clienţii şi furnizorii noştri, dacă lucrăm în lumea afacerilor, pentru membrii bisericilor dacă suntem în lucrarea pastorală, pentru studenţii noştri dacă suntem profesori, fără pompă, fără a anunţa permanent: „mă rog pentru tine“, ci tăcut şi liniştit.


Practicile dezangajării. În cele din urmă, când vorbim despre con-tururile spirituale ale muncii noastre şi privim la ea în lumina textului din Ioan, 17, trebuie să subliniem faptul că respectarea sabatului este esenţială pentru integritatea noastră vocaţională şi pentru sfinţenia noastră. Este una dintre poruncile centrale ale moştenirii noastre iudeo-creştine. Mărturia Scripturii ne arată că odihna face parte din ritmul creaţiei lui Dumnezeu şi, deci şi al lucrării lui Dumnezeu. Participând la lucrarea lui Dumnezeu în lume, este normal să învăţăm să avem şi perioade de dezangajare din munca noastră şi să practicăm intenţionat odihna sabatică o zi din şapte.

Această practică limitează munca noastră, fiind o practică prin care afirmăm că Dumnezeu este Dumnezeu şi că nu munca noastră ne defineşte în ultima instanţă, nici nu ne validează. Sabatul ne fereşte să transformăm munca într-un idol şi să fim epuizaţi complet din cauza ei. Învăţăm să ne odihnim.

Odihnindu-ne, punem munca noastră în perspectiva corectă: ea Îi aparţine lui Dumnezeu. Noi nu suntem decât administratori ai vieţilor noastre şi odihna dezangajării sabatice confirmă parametrii muncii bune şi oneste. Faptul că respectarea sabatului este inclusă în cele Zece Porunci este esenţial pentru vieţile şi munca noastră. Acest text, precum şi altele, cum ar fi Isaia, 58, arată cât de esenţial este sabatul pentru munca bună şi onestă. Voi vorbi mai mult despre sabat în capitolul şase, când vom discuta despre interacţiunea dintre bucurie şi odihna de sabat.

139

Gelu Leontiuc

Text Box

Ti-a placut acest capitol? Poti comanda cartea aici si vei avea ocazia sa citesti si celelalte capitole!


pentru viaţa unui ucenicÎncepe fiecare zi folosind Pâinea... gândurile tale vor fi mai aproape de Dumnezeu

„Această publicaţie nu este nici mare, nici atât de dichisită încât să atragă privirile. Dar este plină de substanţă pentru că ne îndreaptă toată atenţia spre Cuvântul lui Dumnezeu, spre Pâinea spirituală cea de toate zilele. Şi ne învaţă cum să ne hrănim sănătos din punct de vedere spiritual.“

Pâinea noastră cea de toate zilele... este un periodic devoţional.

Citiţi pagina de azi, aflaţi detalii suplimentare (şi de ce nu, abonaţi-vă!) aici:

w w w . n o u a s p e r a n t a . r o / p a i n e a

plan de citire a Bibliei într-un an un text de citit din Biblie un articol scurt şi consistent un verset din Biblie o cugetare

http://www.nouasperanta.ro/painea.php

http://www.nouasperanta.ro/painea.php

pentru viaţa unui ucenic

www.nouasperanta.ro/viatata

Cărţile nu fac ucenici, doar ucenicii fac alţi ucenici. Cărţile din acest ciclu de lecţii pentru grupe mici, însă, sunt un instrument util ce-lui care are pasiunea şi viziunea de a face ucenici care să facă ucenici.

viaţa ta în Cristos de Greg Ogden

www.nouasperanta.ro/formareadeucenici

„Criza principală a bisericii este o criză a produsului“ (Bill Hull). Produsul bisericii îl reprezintă ucenicii lui Isus, total devotaţi Domnului lor, cu spirit de iniţiativă şi capabili să se multiplice, ducând, astfel, la existenţa unui lanţ intergeneraţional al formării de ucenici. Greg Ogden ne prezintă cu o claritate dezarmantă un proces biblic, simplu şi eficient de transfer al vieţii lui Cris-tos de la un urmaş al Său la altul.

http://www.nouasperanta.ro/formareadeucenici/

http://www.nouasperanta.ro/formareadeucenici/

http://www.nouasperanta.ro/viatata/

http://www.nouasperanta.ro/viatata/

pentru viaţa unui ucenic„Trilogia ucenicului este ceea ce am văzut mai bun în domeniul formării spirituale creştine.“DALLAS WILLARD

Trilogia ucenicului este o abordare nouă a formării spirituale individuale şi a călăuzirii spirituale a unui grup. Fiecare carte poate fi folosită individual sau pot fi combinate toate trei pentru a crea un pro-gram unic pentru grupuri mici de ucenicie.

www.nouasperanta.ro/ t r i logiaucenicului

http://www.nouasperanta.ro/trilogiaucenicului/

Date post:	30-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	4 times
Download:	0 times

Chemaţi să fie sfinţi - nouasperanta.ro · „Conversion and Redemption,“ The Oxford Handbook...

Documents