Cerbul comun(Cervus elaphus L.)

Crismaru AndreLupu Ciprian

Zootehnie IV

DENUMIRIMasculul se numeşte cerb sau taur, femela

ciută sau cerboaică, puiul sub un an viţel sau viţea, cerbul sub 2 ani cerbulean sau coldan, iar femela de aceeaşi vârstă junincă. Masculul mai este numit bou, iar femela vacă.

Funcţie de vârstă şi de trofeu, masculii mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de cerbi capitali sau cerbi de selecţie, cerbi suliţari, furcari, de şase, de opt.

DESCRIERE Cerbii sunt mai mari decât ciutele şi

prezintă, spre deosebire de acestea, coarne caduce. Aşadar, dimorfismul sexual este evident. Culoarea ambelor sexe este brună-roşcată vara, iar în sezonul rece brună cenuşie, până la brună-închis. Doar viţeii, în primele 3 luni, prezintă fenomenul de homocromie, pe fondul brun fiind prezente şiruri de pete alb-gălbui, care imită perfect imaginea petelor de soare ce ajung la sol prin frunzişul arborilor din pădure.

Oglinda - o pată de culoare mai deschisă din regiunea cozii - este vizibilă atât iarna, cât şi vara, la ambele sexe.     

 Ca ordin de mărime, masculii au greutatea cuprinsă între 180 şi 300 kg, pe când femelele au doar 90 -150 kg.

 Masculii pierd coamele anual, începând de la sfârşitul lunii februarie - în cazul celor mai viguroşi şi al celor mai bătrâni - până în aprilie şi chiar până în luna mai - în cazul celor mai slabi şi în cazul celor mai tineri. La viţei, atunci când aproape împlinesc vârsta de un an, de regulă în luna mai, începe creşterea primului rând de coarne. În luna septembrie creşterea este finalizată.

Aceste coarne sunt, în cele mai multe cazuri, suliţe lungi de 20-40 cm, fără rozete. Primul rând de coarne cade în luna mai a anului urn1ător, deci la vârsta de doi ani, urmând imediat creşterea celui de-al doilea rând de coame, care se termină în luna august. Astfel, la cerbul de peste doi ani, coarnele sunt curăţate la 1 septembrie, pe când la cei de un an nu. Observaţia este foarte importantă pentru operaţiunea de selecţie a cerbilor tineri, în funcţie de calitatea suliţelor şi de stadiul curăţirii coarnelor. Astfel cerbii cu suliţe curăţate la începutul sezonului de vânătoare (1 septembrie) sunt de doi ani şi de selecţie, spre deosebire de cei de un an viguroşi, care nu au încă coarnele curăţate.

LONGEVITATE   Este apreciată, în liber, la maximum 18-20

de ani, însă în natură rar poate fi atinsă această vârstă. Între 12 şi 14 ani cerbii sunt la apogeu, după care intră, treptat, în decrepitudine.

Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcţie de aspectul exterior şi trofeu, iar cea a animalelor împuşcate după uzura danturii şi anumite elemente ale trofeului. La masculii în viaţă, vârsta mai poate fi apreciată şi după pecetea cornului căzut, care este convexă la cerbii tineri, dreaptă la apogeu şi concavă la bătrâneţe.

GLAS   Este diferit de la o situaţie la alta. În

perioada împerecherii masculul mugeşte, boncăneşte sau boncăluieşte. Speriat scoate un brăhnit nazal, ca de altfel şi femela. Când este gonită de cerb, cerboaica brăhneşte scurt, iar în situaţii de pericol emite un brăhnet prelung, văitător. Viţelul prins de om, de câine sau de prădători se vaită.

URME  Cerbii au urmele asemănătoare, atât ca mărime cât

şi ca formă, cu ale mistreţilor copitali. Nu pot fi însă confundate deoarece la cerb pintenii sunt aşezaţi mai sus şi lasă amprenta, sub formă aproximativ rotundă, în spatele urmei copitei. În plus, pasul este mai lung (60-80 cm) şi înclinarea vârfului unghiei faţă de direcţia de deplasare mai puţin accentuată, în timp ce la mistreţ pasul este mai scurt (25-45 cm) şi înclinarea urmei spre exterior mai pregnantă. Urmele lăsate de cele două sexe se deosebesc uşor între ele, ca de altfel şi urmele lăsate de exemplarele bătrâne faţă de cele tinere.

SIMŢURI  Cerbii au mirosul excelent, auzul bun şi

văzul suficient de bun.

BIOTOP  Cerbul, care la origine a fost un animal de joasă

altitudine, a fost împins treptat de civilizaţie către zonele montane. Acum cerbul este adaptat perfect zonelor de munte cu păduri întinse, care cuprind parchete şi enclave, precum şi izvoare cu apă, aşadar zonele care-i asigură, concomitent, condiţiile necesare de linişte, de adăpost şi de hrană. De aici şi-a extins arealul natural în jos, în multe zone de deal. La câmpie a fost reintrodus de curând (după 1980), dar populaţiile înfiinţate sunt deja stabile. Practic este întâlnit, în prezent, din golul de munte până în Lunca Dunării şi Dobrogea. Singura condiţie care pare să nu-l satisfacă pe deplin în zona de câmpie este lipsa de linişte, mai ales în pădurile cu suprafaţa sub 1000 ha.

HRANĂEste deficitară pentru cerb, ca de altfel

pentru celelalte specii plantivore, dar nu numai pentru acestea, în perioada de iarnă. De aceea este suficient să fie abordată analiza acesteia iarna când se compune preponderent din lujeri, muguri şi uneori din scoarţă de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diverse ierburi uscate şi plantele verzi cultivate în zonele agricole. Ghinda şi jirul constituie, în anii cu astfel de fructificaţii, hrană de bază. Acceptă şi reacţionează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare, suculente şi concentrate.

DUŞMANI Lupul este duşmanul natural cel mai de

temut al cerbului. Pagube mai reduse produc însă şi râşii, şi urşii. Mai nou, câinii de la stâni şi cei semisălbăticiţi, precum şi şacalul apărut de curând în multe zone din ţară, tind să concureze lupul, mai ales în ceea ce priveşte prădarea viţeilor. Bolile ascunse, mai mult decât epizootiile foarte rar semnalate în cazul cerbului, favorizează la rândul lor prădarea şi sporesc mortalitatea.

SOCIABILITATE Cerbul este sociabil din toamnă până în primăvară,

perioadă în care masculii se grupează în cârduri de tauri, conduse de un cerb tânăr, iar femelele în cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârstă. În cârdurile de ciute sunt amestecaţi, întotdeauna viţei şi chiar cerbi din al doilea an. Doar cerbii bătrâni şi cei foade puternici trăiesc solitar. Cârdurile se constituie după boncănit şi se desfac după ce zăpada s-a topit, pe la sfârşitul lunii aprilie.

 În perioada împerecherii, cerbii puternici stăpânesc haremuri mici de ciute (1-3 exemplare), mari (4-8) sau foarte mari (peste 10).

REPRODUCERE  Împerecherea începe în luna septembrie mai întâi în zonele

de joasă altitudine (după 1-5 septembrie), apoi şi la munte (după 15 septembrie), terminându-se înainte de jumătatea lunii octombrie. Frigul poate declanşa fenomenul cu câteva zile mai devreme, iar căldura îl poate amâna. Pe timp călduros împerecherea se poate desfăşura în relativă linişte, mai mult noaptea, lăsându-se impresia că pentru moment boncănitul a încetat. În realitate împerecherea continuă fără prea mult zgomot. Boncănitul începe de fapt în momentul în care prima femelă intră în călduri şi durează până când ultima dintre acestea este împerecheată.

 Din acest motiv, în zonele cu densităţi mari de cerbi boncănitu1 nu numai că este mai puternic, dar ţine de regulă şi câteva zile în plus.

Între tauri se duc, în această perioadă, lupte aprige, supremaţia cârdurilor dobândind-o doar cei mai puternici. Este de reţinut că, în toată perioada de goniţă, cerbii emană un miros specific, perceput de la distanţă chiar şi de către om.

  Gestaţia durează 34 de săptămâni, fătarea având loc în luna mai-iunie. Ciutele fată de regulă câte 1-2 viţei, foarte rar 3, iar aceştia îşi pot urma mama pe distanţe scurte chiar la 1-2 ore după naştere.

  Viţelul, protejat prin homocromie şi prin mirosul slab emanat în primele zile din viaţă, are obiceiul de a rămâne nemişcat în caz de pericol.

OBICEIURI Are activitate crepusculară, nocturnă şi

aurorală. Sezonier face deplasări lungi, uneori de zeci de kilometri pentru iernare în condiţii mai favorabile. De asemenea, în perioada împerecherii masculii învinşi se deplasează la distanţe mari în căutarea ciutelor fără tauri.

VÂNARE   Perioada optimă pentru vânarea taurului este perioada de

boncănit. Se impune a fi reţinut faptul că aproximativ 70% din cota de recoltă la tauri ar trebui extrasă prin selecţie. Toată cota de recoltă la femele este însă obligatoriu să fie extrasă prin selecţie. În plus, pentru gestionarea raţională a speciei, se impune a fi extraşi masculii de selecţie înainte şi la începutul perioadei de boncănit, iar cei de trofeu în a doua jumătate a acestei perioade sau mai târziu. O altă perioadă favorabilă selecţiei este după cârduire (15 noiembrie - 15 decembrie), când prin comparaţie se pot alege mai corect exemplarele tarate, bolnave sau cu trofee necorespunzătoare vârstei şi calităţii populaţionale.      

Vânarea se face cu armă ghintuită, de la calibrul 7 x 57 în sus.

 Metodele de vânătoare admise sunt pânda şi dibuitul, cu sau fără chemătoare pentru ademenire.    

  Împuşcarea la goană este interzisă prin lege.

  Trofeul convenţional îl constituie coamele cu craniu sau cu parte din acesta.

Trofeele neconvenţionale sunt "perlele" - caninii reduşi, prezenţi la aproape toate exemplarele, din ambele sexe - părul din coamă şi "crucea Hubertus" la exemplare mature.

PERIOADE DE VÂNĂTOARECerbul comun mascul: 1 septembrie - 31

decembrie   Cerbul comun femelă şi viţel: 1 septembrie -

15 februarie