1

2

Dacă dragoste nu e, nimic nu e!

Iubite cititorule. Cum să ne trăim viaţa după voia lui Dumnezeu? Dumnezeu,

Cel care ne-a creat aici pe pământ, ne-a vorbit prin oamenii Săi speciali şi suma comunicărilor pe care ni le-a făcut Dumnezeu se află scrise în cartea numită Biblia sau Sfânta Scriptură. Fiecare cuvânt din această carte este cuvântul lui Dumnezeu. Una dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată despre iubire se află în I Corinteni, cap. 13:

"Chiar dacă aş vorbi în limbile omeneşti şi cele îngereşti, şi n-aş avea dragoste, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu invidiază; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată."

Voi adăuga textul de la I Ioan, cap. 4, versetele 7-12: "Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este

de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.

Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea Lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu ca noi să trăim prin El.

3

Şi dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi."

Apostolul Ioan scrie, în I Ioan, cap. 4 că Dumnezeu este dragoste. Şi, deci, cine este născut din Dumnezeu trebuie să fie şi el ceea ce este Dumnezeu, adică dragoste. Şi tot Ioan scrie că cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu, dar îl urăşte pe fratele său, este un mincinos, căci a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a te uni cu Dumnezeu şi a deveni la scara ta umană un strop din ceea ce este Dumnezeu, un strop de dragoste.

Care este, deci, voia lui Dumnezeu pentru vieţile noastre? Dumnezeu vrea să ne facă ceea ce este El, adică dragoste. Şi cum vrea Dumnezeu să trăim? Dumnezeu vrea să trăim vieţi guvernate de dragoste, motivate de dragoste, inspirate de dragoste, călăuzite de dragoste, educate de dragoste.

Ce este dragostea? Cineva ar putea să gândească îndată că nu este nevoie să punem această întrebare şi să îi dăm răspuns, deoarece toată lumea ştie ce-i dragostea. Oare aşa să fie?

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte dragostea: "un sentiment de afecţiune faţă de cineva sau ceva; sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus; iubire, amor." Şi aceasta este tot ce are să ne spună acest dicţionar despre dragoste: că este un sentiment, o simţire. Şi cei mai mulţi oameni consideră dragostea ca pe un fior lăuntric, o predispoziţie de simpatie, de plăcere faţă de o anumită persoană. Ei bine, nu acesta este înţelesul de bază al cuvântului dragoste sau iubire, în Biblie. Este adevărat că atunci când Biblia vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, ne vorbeşte de o pornire a inimii lui Dumnezeu faţă de noi, de o simţire, de o afecţiune. Dar dragostea despre care se vorbeşte în Biblie este mult mai mult decât o asemenea atitudine de

4

simpatie a lui Dumnezeu faţă de noi. În Romani, cap. 5, versetul 8, ni se spune că: "Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi". Noi ştim că păcatul, orice păcat, este o insultă adusă lui Dumnezeu. El este o sfidare la adresa lui Dumnezeu şi este o pângărire a omului. Păcatul produce o deformare, o urâţire a omului. Şi totuşi, Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi atunci când îl insultam pe Dumnezeu prin păcat şi eram schimonosiţi de păcat. Cu alte cuvinte, în noi nu era nimic care să atragă simpatia lui Dumnezeu. Şi totuşi. Dumnezeu şi-a arătat atunci dragostea faţă de noi şi încă o dragoste aşa de mare, încât şi-a dat unicul Fiu să moară pentru noi, ca să ne recupereze din starea de păcat. În primul rând, trebuie să înţelegem că dragostea lui Dumnezeu nu este o problemă de simţire, ci o problemă de natură. Dumnezeu iubeşte pentru că El este iubire. În al doilea rând, dragostea lui Dumnezeu faţă de noi este o problemă de decizie, o problemă de alegere, o problemă de voinţă. Dumnezeu a ales să ne iubească şi este voinţa Lui liberă să ne iubească. Va trebui să reţinem aceste două lucruri, că pentru Dumnezeu dragostea este o problemă de natură sau de structură şi o problemă de decizie, de voinţă, deoarece aceste două caracteristici le găsim şi la dragostea de care ne vorbeşte Apostolul Pavel în 1 Corinteni, cap. 13.

În textul acesta unde este descrisă dragostea care trebuie să fie în noi, nu este menţionat nici măcar un singur element sentimental, ci numai trăsături de caracter, de natură lăuntrică şi de comportament, Iată cum descrie Sf. Apostol Pavel dragostea care trebuie să fie în noi şi pe care trebuie să o avem faţă de alţii: "Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu invidiază; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul."

5

Un mare teolog scoţian comentând această descriere a dragostei a comparat-o cu structura luminii. Noi, cu toţii ştim, că lumina albă este amestecul sau combinaţia a şapte culori: roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Când lumina albă este descompusă pe cer, de picăturile de ploaie, noi vedem curcubeul care nu este altceva decât combinaţia superbă a celor şapte culori care alcătuiesc lumina. Astăzi fizicienii analizează aceste şapte culori în ceea ce ei numesc: "Analiza spectrală a luminii". Ei bine, dragostea este ca şi lumina albă. Ea este compusă din mai multe culori, de fapt, din douăsprezece culori. Suma acestor douăsprezece culori sau combinaţia lor, ne dă dragostea. Ca şi fizicienii care fac analiza spectrală a luminii, vom căuta să facem şi noi analiza spectrală a dragostei. Dacă vrei să te verifici, să vezi dacă tu iubeşti cu adevărat, să vezi dacă în tine este dragoste sau nu, urmăreşte această analiză. Dacă există în tine, în structura caracterului tău aceste trăsături şi dacă există în comportamentul tău faţă de cei din jur aceste caracteristici, atunci tu ai dragoste. Dacă una sau mai multe culori lipsesc din dragostea ta, dragostea ta nu mai este dragoste. Ca şi in cazul luminii, unde, dacă ar lipsi una dintre aceste culori, noi nu am mai vedea lumina, ci un amestec inestetic de patru, cinci sau şase culori. Numai când sunt prezente toate şapte, noi vedem lumina.

Iată, aşadar, care sunt culorile dragostei: 1. Dragostea este îndelung răbdătoare. Prima culoare a

dragostei este RĂBDAREA, îndelunga răbdare. Dumnezeu care este dragoste se uită la noi şi nu vede prezentul, ci vede viitorul. El nu vede ceea ce suntem astăzi, ci ceea ce va scoate El, în final, din noi; ceea ce vom fi, când vom fi transformaţi de El şi desăvârşiţi în eternitate. Astăzi în noi mai este păcat şi impuritate şi El nu este încântat de aceste lucruri. El iubeşte ceea ce El vede că vom fi, atunci când vom fi devenit perfecţi. El ne curăţeşte de păcatele de astăzi şi ne creşte înspre perfecţiune. Şi El are răbdare, până când îşi atinge ţelul. Într-o biserică un preot a dat tuturor membrilor bisericii câte o insignă, pe care se putea citi: "Ai răbdare cu mine, Dumnezeu nu m-a terminat încă." Să aducem acum acest principiu

6

în familia noastră, în relaţia dintre soţ-soţie, părinţi-copii şi dintre fraţi şi surori. Aici mai mult ca oriunde ar trebui să fie dragoste. Dar adevărata dragoste ştie că nici soţul nu este perfect, nici soţia nu este perfectă şi nici copiii nu sunt perfecţi. Pe nici unul. Dumnezeu nu l-a terminat încă. Dacă în noi este dragostea lui Dumnezeu, noi avem răbdare cu greşelile celorlalţi pe care îi iubim. Noi îi privim în aşa fel încât nu vedem cum sunt ei astăzi, ci aşa cum vor fi ei, tot mai buni, în viitor. Şi dragostea, ne va face să-i ajutăm în drumul lor spre perfecţiune. Dacă îi iubim, răbdăm cu îndelungă răbdare.

2. Dragostea este plină de bunătate. A doua culoare a dragostei este BUNĂTATEA. Foarte mulţi oameni din lumea de astăzi simt o plăcere, o delectare în a face rău, în a-i face pe alţii să sufere, simt o plăcere să-i umilească pe alţii, să-i înjosească. Când iubeşti cu adevărat, doreşti tot binele din lume fiinţei iubite şi dorinţa ta cea mai mare este să îi faci bine, să îi faci bucurie, să îi faci surprize plăcute, să o faci fericită sau să îl faci fericit. Dorinţa copleşitoare de a face bine, iată adevărata dragoste. Oamenii buni sunt oamenii care se cheltuiesc mereu pentru binele altora. Îmi amintesc o întâmplare în care se spune că un băieţel dorea să-L întâlnească pe Dumnezeu. Ştia că urma să fie o călătorie foarte lungă, până acolo unde locuia Dumnezeu, aşa că şi-a pus în gentuţa de grădiniţă un pachet de biscuiţi şi o sticluţă cu pepsi. A plecat la drum. După oarecare vreme a ajuns într-un parc. Acolo, pe o bancă, stătea o bătrânică, care privea la nişte porumbei. Băieţelul s-a aşezat lângă ea şi şi-a deschis gentuţa. Era gata să soarbă puţin pepsi, când a văzut că bătrânica arăta foarte flămândă. I-a oferit un biscuit. Ea l-a acceptat cu mulţumire şi i-a zâmbit. Zâmbetul ei era atât de frumos, aşa că băieţelul a dorit să îl mai vadă şi i-a dăruit şi puţin pepsi. Din nou, ea i-a zâmbit, parcă mai frumos. Era un zâmbet pe care băieţelul nu-l mai văzuse niciodată. Era încântat! Au stat acolo toată după-amiaza, mâncând şi zâmbind. Uşor, uşor, se lăsau umbrele înserării. Fiecare trebuia să se întoarcă acasă. După ce făcu câţiva paşi, băieţelul se întoarse şi îi dădu bătrânei o îmbrăţişare. Ea, la rândul ei, îi dărui cel mai

7

mare şi cel mai frumos zâmbet. S-au despărţit. Când băieţelul a deschis uşa casei, mama a fost surprinsă de bucuria ce se citea pe faţa copilului ei. L-a întrebat: "Ce ai făcut azi de eşti atât de fericit?" "Am prânzit cu Dumnezeu!" Dar înainte ca mama să poată spune ceva, adăugă: "Ştii ceva? El are cel mai minunat zâmbet pe care l-am văzut vreodată!" Între timp, bătrânica, radiind de bucurie, a ajuns şi ea acasă. Fiul ei, uimit de pacea care radia din fiinţa ei, o întrebă: "Mamă, ce ai făcut astăzi de eşti atât de fericită?" "Am mâncat biscuiţi în parc, cu Dumnezeu!" Dar mai înainte ca fiul ei să poată spune ceva, adăugă: "Ştii, este mult mai tânăr, decât mi-am închipuit!"

Iată, aşadar, câtă frumuseţe şi încântare poate să aştearnă bunătatea în sufletele oamenilor. Aş vrea să vă istorisesc încă o întâmplare.

Într-o seară friguroasă de iarnă, în apropierea sărbătorilor de Crăciun, un băieţel de vreo şapte anişori stătea în faţa vitrinei unui magazin. Copilaşul nu avea încălţăminte, iar hainele îi erau rupte şi murdare. O doamnă, tânără şi frumoasă, care tocmai trecea pe acolo, a văzut băieţelul şi şi-a dat seama din privirea lui ce anume îşi dorea el din vitrină. L-a luat frumos de mână şi au intrat împreună în magazin. Acolo, ea i-a cumpărat o pereche de ghete şi un costum de haine groase pentru vremea rece de afară. E de prisos să vă povestesc uimirea şi bucuria băiatului. Ieşind din magazin, tânăra doamnă i-a spus: "Acum poţi merge acasă. Eu îţi doresc o vacanţă plăcută!" Băieţelul a privit-o şi a întrebat-o: "Dumneavoastră sunteţi Dumnezeu?!" Tânăra i-a zâmbit, apoi i-a răspuns: "Nu! Eu sunt doar unul din copiii Lui!" Copilul a continuat: "Ştiam eu că trebuie să fie o legătură între voi!"

Când omul este bun şi face binele, el se aseamănă cu Dumnezeu. Bunătatea este pornirea lăuntrică de a face bine. Un om bun este mereu atent să vadă unde poate să întindă o mână, unde poate să dea un ajutor, unde poate spune o vorbă bună, unde poate aduce puţină fericire. Câtă pornire este în tine să produci fericire altora, câtă dorinţă găseşti acolo să îi faci pe alţii bucuroşi, mulţumiţi şi fericiţi, atâta bunătate este în tine. Găseşti în tine

8

această bunătate? Dacă nu o găseşti, înseamnă că în tine nu este dragoste, căci dragostea este plină de bunătate.

3. Dragostea nu invidiază. A treia culoare a dragostei este BUCURIA PENTRU CALITĂŢILE ŞI SUCCESELE CELOR IUBIŢI. Invidia este incapacitatea de a accepta ca alţii să aibă calităţi şi succese şi mai ales calităţi şi succese mai mari decât cele proprii. Invidia nu tolerează succesele şi calităţile altora şi caută să facă orice, pentru a diminua sau denigra acele calităţi sau succese. Dragostea, dimpotrivă, salută calităţile şi succesele celui iubit şi se bucură de ele şi caută să le scoată în evidenţă şi să le promoveze.

Îmi amintesc că am citit undeva despre un episcop care avea o preţuire deosebită pentru un călugăr cu viaţă îmbunătăţită, dintr-o mănăstire oarecare. Şi s-a gândit el, episcopul, că cel mai frumos dar pe care i l-ar putea face, ar fi acela de a-1 hirotoni preot. Aşa că a venit în mănăstire şi a împlinit toate cele rânduite într-o astfel de situaţie. După aceea, la puţin timp, l-a chemat la sine pe noul preot şi l-a întrebat ce ar putea să mai facă pentru dânsul. Plin de recunoştinţă, călugărul i-a mulţumit şi i-a spus că în mănăstire, printre călugări, este unul la care ţine foarte mult şi care îi este şi frate după trup. Apoi i-a spus episcopului: "Tare mult mi-aş dori, ca şi el să devină preot!" Auzind acestea, episcopul a întrebat: "Dar el este vrednic?" Acela a răspuns: "Dacă este vrednic nu ştiu, dar ştiu că este mult mai bun decât mine!"

Dragostea prin natura ei este creatoare. Ea doreşte să îi înalţe pe alţii. Invidia este distructivă. Ea vrea să tragă în jos, să degradeze, să nimicească. Ea nu este numai ciudă că altul excelează, ci este spiritul de intoleranţă faţă de succesele altora şi în acelaşi timp, spiritul de distrugere a altora. Dragostea îşi găseşte împlinirea prin promovarea şi ridicarea altora.

4. Dragostea nu se laudă. A patra culoare a dragostei este MODESTIA. Dragostea nu-şi trâmbiţează calităţile şi nu bate toba când face bine. Dragostea consideră drept naturală învăţătura lui Iisus, care a spus că atunci când faci bine, nu trebuie să ştie stânga ta ce face dreapta ta. Dragostea se bucură în tăcere, în inima

9

ei, că a putut să facă bine şi a putut să rămână o autoare necunoscută.

Undeva, într-un orăşel de provincie, o fată necăsătorită a rămas însărcinată. Pentru a-şi salva iubitul de mânia tatălui, ea i-a spus acestuia din urmă: "Părintele nostru este de vină!" Tatăl a început să-1 urască pe preot. După ce copilul s-a născut, tatăl fetei l-a adus, într-o duminică dimineaţa, la biserică şi, în faţa întregii asistenţe, l-a aruncat în braţele preotului, strigând: "Ia-l, e rodul desfrâului tău cu fiica mea!" Înjurând şi strigând insulte, tatăl a părăsit biserica. Enoriaşii din biserică, uimiţi, i-au cerut o explicaţie preotului, dar în loc de explicaţie, el a mângâiat doar copilul, spunându-i: "Deci eşti al meu? Vei fi cu siguranţă iubitul meu!" Bineînţeles că şi-a pierdut toţi enoriaşii. Dispreţuit de oameni, el a crescut copilul în cea mai mare sărăcie. După mulţi ani, fata a fost copleşită de remuşcări şi i-a mărturisit tatălui ei adevărul. Uimit de cele aflate, el a alergat la preot şi i-a cerut iertare, apoi a spus adevărul întregii biserici. Biserica a aşteptat din nou ca fostul părinte să dea o explicaţie. Sigur că acesta ar fi putut să se scoată în evidenţă, arătând cum a fost acuzat pe nedrept şi arătând în ce condiţii grele a crescut el copilul altuia. Dar el nu a făcut aşa. A rostit doar aceste cuvinte: "Vreţi să-mi spuneţi că nu este al meu? El este cu siguranţă, iubitul meu!" Preotul a fost reprimit la altar şi comunitatea lui a devenit mai numeroasă decât înainte. El nu s-a apărat când a fost acuzat pe nedrept, nici nu s-a lăudat cu nevinovăţia lui când aceasta a fost dovedită.

Lăudăroşenia se naşte din micime lăuntrică. Modestia se naşte din imensă bogăţie lăuntrică. Şi dragostea înseamnă bogăţie, o bogăţie atât de mare, încât nu are nici o nevoie de laudă sau de ieşire în evidenţă.

5. Dragostea nu se umflă de mândrie. A cincea culoare a dragostei este UMILINŢA. Mândria este prezentată în Sfânta Scriptură ca fiind cel mai mare dintre toate păcatele. Mândria este dorinţa lui Lucifer de a fi mai mare decât Dumnezeu. Mândria l-a făcut de fapt pe Luceafăr să devină Lucifer, l-a făcut pe acest mare înger să devină demon. Mândria urmăreşte detronarea altuia pentru

10

a se înălţa pe sine. Mândria calcă dispreţuitoare pe toţi ceilalţi pentru a ajunge ea deasupra. Orice mândrie este demonică. Dragostea acceptă ca cel iubit să fie mai mare şi să strălucească mai tare. Dragostea se ştie supune şi îşi găseşte împlinirea în locul care i se acordă. Umilinţă nu înseamnă aplecare oarbă, ci înseamnă acceptarea locului său în ierarhia creaţiei şi respectarea autorităţii celui ce este mai sus în această ierarhie.

Era undeva, într-un sat, o femeie tare necăjită. Ea avea un soţ beţiv care se purta foarte urât cu ea. El venea mereu beat de la cârciumă şi atunci când ajungea acasă îi făcea viaţa cât se poate de amară. Înjura, rostea cuvinte grele care produceau răni sângerânde în inima ei, trântea uşile, arunca mâncarea, spărgea geamurile şi o scuipa în faţă. Ea s-a dus la preotul satului şi i-a spus necazul ei. Părintele sufletesc îi cunoştea bine pe amândoi. Aşa că femeia l-a rugat, zicându-i: "Părinte, dumneata îl cunoşti bine pe soţul meu. Te rog, stai de vorbă cu el! Eu parcă, le-aş putea îndura pe toate, dar numai atâta lucru roagă-l, să nu mă mai scuipe în faţă." Părintele i-a răspuns: "Dar de ce să stau de vorbă cu el, dacă pot să stau de vorbă cu tine? Iată eu te sfătuiesc aşa: ori de câte ori el va veni şi te va scuipa în faţă, tu să-i spui aşa: <Tu mă scuipi pe mine în faţă, dar eu te iubesc pe tine cu o iubire veşnică!> Şi nu se va putea, ca în timp, sufletul soţului tău să nu se înmoaie şi să nu se schimbe." Femeia a făcut întocmai şi după o vreme, umilinţa care izvora din sufletul ei iubitor, aşezată în cuvinte pline de simţire a schimbat sufletul soţului ei.

Dragostea nu se umflă de mândrie, adică nu se ridică mai sus decât ştie că este locul ei legitim, în ierarhia creată de Dumnezeu.

6. Dragostea nu se poartă necuviincios. A şasea culoare a dragostei este POLITEŢEA. Dragostea nu este vulgară, nu se poartă dizgraţios, nu se coboară la mojicie. Dragostea are stil, ei îi plac manierele alese. Bădărănia îşi face titlu de glorie din călcarea în picioare a oricărui cod de bune maniere. Ea calcă în picioare tot ceea ce este delicat, sensibil şi frumos. Dragostea adevărată nu se poartă necuviincios. Ea nu foloseşte cuvinte dure, urâte, fără

11

perdea. Această dragoste nu se dedă la gesturi vulgare şi atitudini mitocane.

În urmă cu foarte mulţi ani, trăiau în pustie, la o oarecare distanţă unul de celălalt, doi călugări. De zeci de ani erau plecaţi în pustie, căutând fiecare să-şi îmbunătăţească viaţa sufletească. Din timp în timp, se întâlneau. Erau buni prieteni cu Dumnezeu şi buni prieteni, unul cu celălalt. Întâlnirile lor, deşi scurte ca extensie în timp, erau de o adâncime iubitoare, impresionantă. Frumoase erau şi cuvintele puţine, pe care şi le spuneau. Când se vedeau. întotdeauna, cel dintâi saluta, zicând: "Bucură-te stâlpule de lumină!", la care cel de-al doilea răspundea: "Bucură-te luceafărule de zi!"

Sigur că aceste cuvinte frumoase, politicoase, izvorau din inima lor plină de iubire adevărată. Cuvintele frumoase îndulcesc şi mângâie, iar cele urâte, rănesc sufletul. Mai ales copiii sunt foarte atenţi la cuvintele şi gesturile celor mari. Pentru a înţelege şi mai bine acest lucru şi pentru a sesiza care este orizontul de aşteptare al celor mici, voi mai relata încă o întâmplare.

Un copil din vecini urmărea atent orice mişcare a preotului care îşi repara gardul grădinii ce era stricat. Preotul îşi pregătise din timp scândurile şi cuiele de care avea nevoie. În timp ce bătea cuie în gard, observă că băieţelul din vecini, îl urmăreşte cu o curiozitate, parcă ieşită din comun. Aşa că l-a întrebat: "Măi prietene, de ce te uiţi atât de curios? N-ai mai văzut oameni bătând cuie în gard?" "Ba da", a răspuns copilul. "Dar sunt tare curios să aud ce zice un preot, când îşi dă cu ciocanul peste degete!"

În general, când un om îşi dă cu ciocanul peste degete, nu prea spune rugăciuni. Copilul ştia lucrul acesta, probabil pentru că îi văzuse pe alţii în astfel de situaţii şi acum era un bun prilej să îşi verifice vecinul într-o astfel de situaţie, care, pe deasupra, era şi preot. Dacă preotul îşi va fi luminat sufletul cu această culoare a dragostei, nu va fi rostit într-un astfel de incident, cuvinte urâte, ci dimpotrivă.

12

Înainte vreme, circula o zicere: "După parfum, cunoşti o floare, / Aurul, după culoare, / Ciocârlia, după cânt / Şi omul, după cuvânt."

Dragostei îi place frumosul în toate şi mai ales în vorbire, în maniere, în comportare. Chiar şi în familie, în intimitate, dragostea nu coboară la nimic vulgar sau brutal. Ba mai ales aici, dragostea vrea delicateţe, poezie, armonie şi frumuseţe. Politeţea este una dintre culorile cele mai minunate ale dragostei.

7. Dragostea nu caută folosul său. A şaptea culoare a dragostei este ALTRUISMUL. Cuvântul folosit în limba greacă a Noului Testament pentru dragoste este "agape". Cuvântul obişnuit pentru dragoste în limba greacă era "eros". De la acesta avem noi în limba română cuvintele: "erotic" şi "erotică". Aceste cuvinte exprimă dragostea senzuală, dragostea flămândă care cere, cere, cere... Dragostea aceasta se uită la cel iubit şi îşi zice: "Iată cine mă poate satisface, iată după cine tânjesc!" Şi dacă cel iubit i se refuză, ea rămâne pustie, neîmplinită şi neconsolată. Iar când această dragoste erotică ajunge la divorţ, o auzi zicând: "Nu mi-a dat ce am dorit eu! Nu m-a împlinit! Nu a fost ce am aşteptat eu! Nu a fost ceea ce am crezut eu!" Dragostea agape este dragostea divină, care se naşte dintr-o bogăţie lăuntrică, ce se cere împărtăşită. Despre Dumnezeu ni se spune că atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu. Despre Iisus ni se spune că, atât de mult a iubit Biserica, încât S-a dat

În Israelul de odinioară, trăiau undeva doi fraţi. Cel mai mare era căsătorit şi avea patru copii. Cel mai mic era necăsătorit. Se

pe Sine pentru ea. Această iubire nu cere, ci oferă; nu cerşeşte, ci dăruieşte; pe ea nu o interesează cât obţine, ci cât poate da. Această dragoste nu este egoistă, ci altruistă. Pe ea o interesează celălalt. Egoismul este opusul acestui fel de dragoste. El se propagă în slogane de tipul: "Scapă cine poate!", "Nu te băga!", "Vezi-ţi de ale tale!", "Stai în banca ta!", "Ce-ţi pasă ţie? Ţie să-ţi meargă bine!". Dragostea divină, dragostea agape, este infuzia tonică de care are nevoie viaţa noastră. Dragostea aceasta se uită pe sine şi se cheltuieşte pentru împlinirea celorlalţi.

13

aveau tare bine. Erau şi fraţi şi prieteni, în acelaşi timp. Pentru a-şi întreţine viaţa, lucrau fiecare câte un lot de pământ. Şi pământurile lor erau vecine. Au cultivat grâu, şi unul şi celălalt. Când a venit vremea recoltei, şi-a strâns fiecare grâul în snopi. Aceştia urmau să fie aduşi acasă abia a doua zi. Mai înainte de căderea nopţii, fratele mai mare s-a gândit în sinea lui: "Ce-ar fi să-i dăruiesc fratelui meu câţiva snopi? El este mai mic, trăieşte singur şi probabil că îi este mult mai greu decât îmi este mie! Am să mă duc la miezul nopţii şi am să trec câţiva snopi de pe pământul meu, dincolo de hotar, pe pământul lui, fără să ştie el." Până să meargă spre patul de odihnă, fratele mai mic a început să se gândească şi el, spunându-şi întru sine: "Măi, măi! Eu sunt numai singur şi nu-mi lipseşte nimic. Fratelui meu mai mare trebuie să îi fie tare greu. El are şi soţie şi patru copilaşi de hrănit. Este prea mult grâu pentru mine, aşa că la noapte o să trec câţiva snopi de pe pământul meu pe pământul lui, fără să ştie el!" Aşa au şi făcut. Era o noapte frumoasă, călduţă şi cu lună plină. Nu s-au observat unul pe celălalt. Şi s-au întâlnit, fiecare cu snopul în braţe, tocmai când erau să treacă hotarul, de la unul la celălalt. Abia atunci s-au identificat reciproc, în lumina lunii. Au lăsat snopii jos şi înlăcrimaţi s-au îmbrăţişat, rostind acum cu voce tare gândurile pe care le-au ţesut în suflet fiecare, mai înainte de căderea nopţii.

Frumoasă întâlnire! Doi fraţi, doi prieteni care s-au gândit, fiecare, nu la sine ci, la celălalt.

O astfel de dragoste schimbă iadul de pe pământ, în rai. Numai dragostea dumnezeiască are această putere transformatoare.

Îmi amintesc şi de o întâmplare citită în urmă cu multă vreme. Undeva, cândva, trăiau doi tineri frumoşi, îndrăgostiţi. Într-o noapte, mistuit de dor, sub sclipirea stelelor şi mângâierea blândă a lunii, băiatul s-a dus la geamul iubitei şi a bătut încetişor. "Cine-i acolo?", a întrebat frumoasa fată. "Eu!", a răspuns iubitul ei. La auzirea acestui răspuns, deşi ea cunoştea foarte bine glasul iubitului ei şi îl aştepta şi ea. cu dor, a răspuns: "Nu te primesc!" Neştiind ce să priceapă şi năucit de răspunsul primit, tânărul a plecat ca un nebun, prin lume. Nu înţelegea ce a greşit şi unde a

14

greşit. A trecut multă vreme. La un moment dat a avut o iluminare. S-a întors, din nou, la fereastra fetei iubite şi a bătut iarăşi, încetişor. Glasul dulce al fetei s-a auzit din nou: "Cine-i acolo?" De data aceasta, el a răspuns: "Tu!" Abia acum, fata i-a deschis, spunându-i: "Vino! Te primesc! Te aştept cu dor de atâta vreme!"

Tânărul a înţeles până la urmă, ceea ce trebuia să înţeleagă. În dragostea adevărată, te uiţi pe tine. Nu te gândeşti la tine, ci te gândeşti la celălalt.

8. Dragostea nu se mânie. A opta culoare a dragostei este CALMUL sau STĂPÂNIREA DE SINE. Mânia nu este o simplă iritare a nervilor şi o explozie a acestora. Fiziologic vorbind, când un om se mânie, sângele îi năvăleşte în cap şi îi blochează centrii de control. Atunci omul dă drumul furiei şi spune cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Dar acolo se petrece ceva mai mult. Din Cartea Sfântă învăţăm că atunci când omul se mânie, în mânia care i-a blocat centrii de control, omul dă prilej diavolului să pună stăpânire pe fiinţa sa. Aşadar, în momentul mâniei nu sunt blocaţi numai centrii de comandă biologici, ci este blocat şi discernământul spiritual. Pe fundalul acestui blocaj, diavolul pune stăpânire pe fiinţa acelui om şi el este cel care stârneşte sau generează sau inspiră acele cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Prin urmare, să nu te mai refugiezi în ziceri de felul: "Eu sunt nervos şi iute la mânie!", "Eu sunt iute din fire şi nu am ce face!", "Acesta-i temperamentul meu!". Acestea sunt scuze ieftine. La mânie, tu de fapt dai prilej diavolului să vorbească prin tine şi este propria ta alegere să o faci sau să nu o mai faci. Dacă îl rogi pe Dumnezeu să îţi dăruiască în inimă adevărata dragoste faţă de cei din casa ta, faţă de cei care, de obicei, te enervează, vei vedea că vei înceta să te enervezi, căci dragostea aceasta nu se mânie. Vezi, când iubeşti cu adevărat pe cineva, îi accepţi greşelile ca pe ceva omenesc şi nu te mai mânii. Dacă te vei examina cu sinceritate, vei constata că de aceea te enervează şi te mânie anumite persoane, pentru că tu nu le iubeşti sau nu le mai iubeşti. Când dragostea îţi invadează fiinţa, mânia dispare.

15

Tot în scrierile vechi, ni se relatează o întâmplare, în care este vorba de doi călugări trăitori în pustie, care de atâta bunătate pe care au strâns-o în fiinţa lor, nu mai ştiau ce-i răutatea. Erau curaţi, frumoşi şi buni, cu suflete de copii. Nici nu ştiau să se certe. Odată, stând de vorbă, a zis unul dintre ei: "Am auzit că în lume oamenii se ceartă." "Dar ce este aceea ceartă?", a întrebat celălalt. "A, nu ştii? Hai, că îţi explic eu! Uite!",a zis el. "Eu pun piatra asta între noi şi ne prefacem că ne certăm. Când eu spun că este a mea, tu zici că este a ta! Şi uite aşa, începe cearta." Zis şi făcut. Cel dintâi a luat piatra şi a pus-o între ei, apoi a zis: "Piatra aceasta este a mea!", la care cel de-al doilea a răspuns: "Dacă este a ta, bine! Ia-ţi-o şi ţi-o du!" Şi nu s-au putut certa. Nu s-au certat nici măcar în joacă, pentru că aveau calm, stăpânire de sine, bunătate şi adevărată iubire în inimă.

9. Dragostea nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. A noua culoare a dragostei este O GÂNDIRE CURATĂ. Dragostea nu se gândeşte să facă rău, nu se bucură când cineva face rău sau când i se întâmplă cuiva un rău, ci se bucură numai de ceea ce e frumos, bun şi adevărat. Dragostea are toate intenţiile curate. Intimitatea ei cea mai adâncă este pură. Acolo în adân c, n u este n imic fals şi n ici umb ră d e minciună. De aceea ni se spune că dragostea se bucură de adevăr.

Sfinţii părinţi ne învaţă că toată viaţa omului este din gând şi că dacă ai gânduri bune şi frumoase, de toată vremea, dobândeşti sănătate sufletească. Dacă gândul tău este bun, atunci şi privirea ta este bună şi cuvântul tău este bun şi fapta ta este bună.

Am putea zice: "Spune-mi ce gândeşti ca să-ţi spun cine eşti!" Povesteşte unul dintre bătrânii înţelepţi de odinioară că, pe lângă un om care stătea pe marginea drumului, au trecut alţi trei oameni. Primul a zis în sinea lui: "Ăsta-i un desfrânat, aşteaptă o ocazie!" Cel de-al doilea a zis: "Ăsta-i un hoţ, aşteaptă să fure!" Şi cel de-al treilea a zis: "Uite, şi aici la marginea drumului se poate ruga omul!" Sigur că fiecare s-a exprimat pe sine în gând.

16

Există o traducere sugestivă din antologia sanscrită care spune : "Câinele a văzut o fată: «carne» a zis, bătându-şi dinţii; Şi-şi priveau părinţii fata: «floare» au zis, plângând părinţii; Şi-a văzut-o un călugăr: «bestie» a strigat ascetul; Şi-un poet văzut-a fata: «înger» a şoptit poetul." Adevărul este că, de foarte multe ori, noi proiectăm din noi,

luminile sau umbrele noastre, asupra oamenilor. Dacă vrei să verifici de ai dragoste adevărată sau nu, verifică-ţi gândurile pe care le ai faţă de cei din jurul tău, pe care le ai faţă de toate cunoştinţele tale. Care sunt gândurile tale cu privire la ei? Ce te bucură pe tine, când auzi veşti despre ei? Ce le doreşti tu lor? Ce rugăciuni faci tu pentru ei? Dacă descoperi gânduri care nu izvorăsc din dragoste, nu lupta împotriva gândurilor, căci atunci tu nu ataci decât efectele. Cere-i lui Dumnezeu adevărata dragoste şi din ea îţi vor izvorî gânduri curate şi frumoase.

10. Dragostea acoperă totul. A zecea culoare a dragostei este DISCREŢIA. Dragostei nu-i place să scoată în evidenţă greşelile sau defectele celui iubit. Dragostea acoperă ceea ce nu este bun căci ea nu vrea să rănească, ci să repare şi să refacă.

Undeva, într-o mănăstire, în urmă cu foarte multă vreme, fraţii călugări au aflat că unul dintre ei, trăia în desfrânare cu o femeie frumoasă, care vizita mănăstirea, din timp în timp. Câţiva dintre ei, mai zeloşi din fire, l-au pârât episcopului locului. Nu voiau ca mănăstirea lor să fie profanată de prezenţa unui frate nevrednic. Aşa că, atunci când a apărut un nou prilej pentru păcătuire, l-au chemat pe episcop, chiar în ceasul acela, pentru ca acesta împreună cu ei să-l surprindă pe păcătos asupra faptului. S-au apropiat de uşa odăiţei în care vieţuia călugărul, după ce s-a înserat. Călugărului dinăuntru i s-a părut că aude zgomote uşoare în apropierea uşii. Episcopul i-a rugat pe fraţii călugări să stea la o oarecare distanţă de intrare şi să-1 lase pe el să privească, mai întâi, pe fereastră. Desigur că l-a văzut pe călugăr şi a văzut-o şi pe femeie. Bănuind că se întâmplă ceva, călugărul dinăuntru a reuşit, cu repeziciune, să o ascundă pe femeie într-o ladă mare, care se afla în încăpere. Episcopul a fost singurul care a observat lucrul acesta. I-a chemat şi pe ceilalţi însoţitori şi au intrat împreună înăuntru. EI s-a aşezat pe ladă şi le-a spus acestora:

17

"Căutaţi!" Ei au căutat, dar nu au găsit pe nimeni. Episcopul le-a spus atunci: "Dumnezeu să vă ierte pentru bănuielile şi pentru purtarea voastră nedreaptă! Duceţi-vă fiecare la ascultările voastre." După ce călugării au plecat, el s-a adresat fratelui, robit de păcat: "Fratele meu, Iisus te iubeşte şi a murit pe cruce pentru tine. El te vrea frumos, curat, credincios şi cu viaţă sfântă. Fereşte-te de diavol! Nu-1 lăsa să-ţi piardă sufletul!" Şi a plecat. În clipa aceea s-a mişcat ceva esenţial în inima călugărului şi, încălzit de iubirea lui Dumnezeu şi iubirea episcopului său, a abandonat păcatul.

Dragostea dumnezeiască nu vrea să ucidă şi de aceea ea nu demască. Ea vrea să repare ceea ce este stricat şi din această cauză ea acoperă, în vederea recuperării. Vorbirea de rău nu este o caracteristică a dragostei. Ea este o asasinare a caracterului celui despre care bârfeşti.

Despre o femeie se spune că în timpul spovedaniei, i-a spus preotului că, destul de des, ea îi vorbeşte de rău pe vecinii ei şi răspândeşte tot felul de lucruri despre ei. Mai înainte de a-i da dezlegare de păcate, preotul i-a dat un canon de împlinit: ''Ia dumneata o pernă cu pene, urcă în turnul bisericii, împrăştie penele în bătaia vântului şi apoi vino să stăm de vorbă." Femeia a făcut aşa precum i s-a spus. După ce a revenit, preotul i-a dat să împlinească un alt canon: "Acum, să te duci şi să aduni toate penele şi să le pui la loc în pernă!" "Nu pot, părinte! Nimeni n-ar putea să o facă." "Vezi", i-a zis părintele, "tot aşa nu mai poţi aduce cuvintele înapoi şi să faci în aşa fel încât ele să nu fi fost rostite. Ai grijă că Iisus ne-a învăţat că va trebui să răspundem, la judecată, pentru orice cuvânt rostit."

Femeia va fi învăţat ceva din experienţa aceasta şi poate că vom fi învăţat şi noi. În orice caz, cheia este în iubire. Când bârfeşti, când răspândeşti veşti rele, o faci pentru că nu ai dragoste. Cere-i lui Dumnezeu dragostea adevărată şi nu vei mai bârfi.

11. Dragostea crede totul şi speră totul. A unsprezecea culoare a dragostei este OPTIMISMUL CREATOR. Dragostea crede în îmbunătăţirea situaţiei, crede în reabilitarea celui prăbuşit, crede în perfecţionarea celui cu multiple defecte şi greşeli şi ea speră, adică aşteaptă cu încredere până îşi vede speranţa împlinită. Cea mai ucigătoare situaţie este să ai lângă tine pe cineva pe care îl iubeşti, dar

18

care nu crede în tine şi metoda cea mai sigură de dărâmare a cuiva este să-i spui mereu că nu este bun de nimic, că nu se pricepe la nimic, că nimic din ce face nu-i bine. Dar, dacă iubeşti cu adevărat, tu îi spui: "Nu-i nimic, n-a fost perfect, dar mâine va fi mai bine! Eu cred în tine şi aştept şi sper şi ştiu că va fi aşa!" Aceasta îi pune aripi celui pe care îl iubeşti. Aceasta îi dă avânt, îi dă putere. Credinţa ta îl face, îl creşte, îl ridică. În felul acesta, dragostea este creatoare. Ţinta dragostei este împlinirea celuilalt. Dragostea vrea să-1 formeze, să-1 desăvârşească. Aceasta înseamnă că dragostea îl creează pe celălalt, investind în el toată credinţa şi toată speranţa. Spune drept: mai crezi în cel pe care îl iubeşti? Dacă nu mai crezi şi nu mai speri, înseamnă că nu îl mai iubeşti. În acest caz, rugăciunea ta nu trebuie să fie "Doamne, dă-mi credinţă şi speranţă", ci "Doamne, reînnoieşte-mi dragostea". Gândeşte-te cât de mult te preocupă pe tine să-1 creezi pe soţul tău sau pe soţia ta, pe copilul tău sau pe prietenul tău. Fii creator! Cere-i lui Dumnezeu dragoste adevărată. Poţi deveni, în felul acesta, o adevărată binecuvântare pentru cei din jur.

În salonul unui spital se găseau doi bolnavi. Unul dintre ei, care suferea cumplit din pricina plămânilor, era ridicat în fiecare zi, de către o soră medicală, la fereastra salonului, unde, sprijinit de perete, trebuia să stea în picioare mai bine de o jumătate de oră. În acest timp, el încerca să descrie cele văzute pe fereastră, colegului său de suferinţă, un bărbat paralizat, ţintuit la pat. Privea pe fereastră şi îi descria, în culori foarte vii, cum primăvara punea stăpânire pe parcul din apropiere. Zarzării erau în floare, iar păpădiile presărau galbenul lor regal peste verdele mătăsos al ierbii fragede. Un vânt molatec unduia pletele unor îndrăgostiţi care se zbenguiau prin parc. Pe oglinda albastră a lacului ce se afla în mijlocul parcului pluteau nuferii şi printre aceştia înotau maiestuos nişte lebede superbe... În felul acesta, zilele treceau parcă mai uşor şi paralizatul aştepta acum cu înfrigurare ziua următoare, când va auzi din nou cât de minunată este lumea de afară. Într-o noapte îngrozitoare, ochii săi spre lume, adică omul bolnav de plămâni, a început să tuşească înfiorător. Mâna sa imobilă n-a putut apăsa butonul de alarmă. Spre dimineaţă au scos cadavrul din salon. Era acum singur. I-a venit o idee. I-a cerut sorei să-1 mute în patul de lângă fereastră. Cu sforţări supraomeneşti, a

19

reuşit să se ridice într-un cot. S-a uitat pe fereastră, sperând să vadă măcar un crâmpei din lumea de afară, descrisă atât de minunat de colegul său de suferinţă, care acum nu mai era. În faţa ferestrei însă, era un perete mare şi gol...

Iubirea adevărată din sufletul celuilalt a creat toate acele imagini frumoase. Cu acestea a reuşit, destulă vreme, să mângâie şi să îndulcească inima celui care era paralizat şi care, stând în suferinţă şi nemişcare, avea nevoie de o infuzie tonică pentru a-şi putea duce crucea suferinţei.

12. Dragostea suferă totul. A douăsprezecea culoare a dragostei este JERTFA. Se poate întâmpla ca dragostea să fi încercat totul. A avut răbdare, a avut bunătate, a avut bucurie pentru calităţile şi succesele celuilalt, a avut modestie, a avut umilinţă, a avut politeţe, a avut altruism, a avut calm, a avut gândire curată, a avut discreţie, a avut optimism creator şi totuşi n-a reuşit să realizeze, să împlinească, să creeze. Atunci dragostea mai are o cale. Atunci dragostea ia în spate o cruce, urcă spre locul răstignirii şi acceptă să fie răstignită pentru recuperarea şi pentru recrearea celui iubit. Dragostea mai are calea jerfei de sine pentru cel iubit.

Aş vrea să-ţi spun o întâmplare din care reiese tocmai acest lucru. În Anglia secolului al XVII-lea, a reuşit să pună mâna pe putere Oliver Cromwell. A fost receptat ca un dictator dur. În armata lui Cromwell, era un soldat rău, ticălos, laş. Şi din răutate, din ticăloşie şi din laşitate, soldatul acela a ajuns un dezertor. L-au prins, iar Cromwell l-a condamnat la moarte. Soldatul acela avea o soţie frumoasă şi plină de dragoste. În ziua în care urma să aibă loc execuţia, femeia a venit, s-a pus în genunchi la picioarele lui Cromwell şi l-a rugat cu durere: "Domnule, cruţă-l pe soţul meu!" "Pe ăsta?! Niciodată!", a răspuns Cromwell. "Domnule, dar te rog din suflet, iartă-1 şi lasă-1 să vină acasă la mine şi la copii!" "Nu femeie!", a răspuns dictatorul. "Degeaba insişti, la apusul soarelui, când va bate clopotul, omul acesta va fi spânzurat!" Femeia a fost nevoită să plece din faţa lui. Nu ştia ce să facă, dar iubirea adevărată întotdeauna găseşte o soluţie bună. Era o biserică veche lângă piaţa centrală în care urma să fie executat condamnatul la moarte. Şi aici la biserică se trăgea întotdeauna clopotul, la apusul soarelui. Femeia s-a

20

interesat şi a aflat la ce oră trebuia să bată clopotul. A aflat ea ce a aflat, dar, printre altele, a auzit şi aceea că de multă vreme clopotarul era surd. Mai înainte de a se apropia apusul soarelui, femeia a urcat în clopotniţă. Acolo era un clopot uriaş. În piaţă, alături, spânzurătoarea era ridicată deja. În clipa în care frânghia clopotului s-a întins, când clopotarul a tras de ea ca să pună clopotul acela mare în mişcare, femeia a prins limba clopotului, s-a agăţat cu mâinile de ea, s-a atârnat de ea. Şi clopotarul trăgea funia şi o lăsa; o trăgea şi o lăsa. Clopotul se legăna într-o parte şi în alta şi, odată cu el, era purtată de ici-colo, în mişcarea ritmică a limbii clopotului, şi femeia care se agăţase cu mâinile de ea. Mâinile ei erau izbite de o margine şi de alta a clopotului şi erau zdrobite, erau strivite între limbă şi clopot. Dar femeia se ţinea acolo strâns, până când clopotarul şi-a zis: "Am bătut destul." Şi apoi a plecat să îşi vadă de treburile lui. Cromwell se uita la ceasul de la turnul bisericii; ora trecuse, dar clopotul nu mai bătea. La un moment dat, ca o arătare, cu faţa răvăşită de durere şi cu mâinile zdrobite, însângerate, a apărut în piaţă, la locul execuţiei, femeia iubitoare. S-a pus din nou, în genunchi, înaintea lui Cromwell, care era înconjurat de demnitarii săi şi, în faţa întregii asistenţe care s-a strâns cu prilejul acestui eveniment i-a spus: "Domnule, în seara aceasta clopotul nu va mai bate! Cu mâinile acestea însângerate şi zdrobite te implor să cruţi viaţa soţului meu!" Toată asistenţa era surprinsă. Cât de împietrită era inima lui Cromwell, care trimisese deja destui oameni dincolo de hotarele lumii acesteia, totuşi s-a mişcat ceva în inima lui şi a zis: "O, femeie, mare este dragostea ta! Această dragoste câştigă, ia-ţi soţul şi du-l acasă!"

Aceasta este dragostea adevărată, capabilă de jertfa pentru cel iubit. Pe aceasta ne-a arătat-o Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Aceasta este dragostea care dă totul, care se dă pe sine, dragostea jertfitoare. Cele mai minunate caractere din istoria omenirii au fost acei bărbaţi şi acele femei care au iubit şi s-au jertfit pentru ceea ce au iubit: patrie, familie, credinţă, Dumnezeu. Noi îi numim eroi sau martiri, Scriptura îi numeşte sfinţi. Ei însă, au fost oameni ca şi noi. Şi noi putem deveni oameni ca ei. Şi noi putem să trăim într-o asemenea dragoste. Această dragoste ne este accesibilă şi ne este

21

dăruită nouă de către Dumnezeu. Noi nu trebuie decât să o primim, să trăim în ea şi să o dăruim, la rândul nostru.

Scopul final al lui Dumnezeu este să ne facă ceea ce este El, să ne ajute să devenim după chipul şi asemănarea Lui. Dumnezeu este iubire şi iubire trebuie să devenim şi noi. Aceasta este ţinta lui Dumnezeu cu noi. Trebuie să acceptăm această ţintă şi apoi să conlucrăm cu Dumnezeu la realizarea ei. Dumnezeu vrea să ne imprime caracterul Său şi acest caracter se însumează într-un singur cuvânt - "dragoste". Dar această dragoste nu este o simţire, un afect, ci este un fel de a fi şi un anume tip de comportament faţă de toţi cei din jurul nostru. Această dragoste se manifestă prin toate cele douăsprezece culori pe care le-am prezentat mai înainte.

Dă-mi voie acum să te întreb: Tu ai o asemenea dragoste? Tu te plângi că soţia ta nu este ceea ce ai fi dorit tu. Dar tu o iubeşti cu acest fel de dragoste? Tu te plângi că soţul tău are multe defecte. Dar tu îl iubeşti cu acest fel de dragoste? Tu te plângi că părinţii tăi nu sunt ceea ce ai fi vrut tu. Dar tu îi iubeşti cu acest fel de dragoste? Tu te plângi că fraţii tăi nu te tratează aşa cum ar trebui să te trateze. Dar tu îi iubeşti cu acest fel de dragoste? Adică, tu desfăşori în faţa lor tot acest evantai de culori care constituie comportamentul dragostei? Sau îţi lipsesc ţie unele din aceste culori şi, de aceea, tu nu eşti lumină pentru cei din jurul tău? Căci, dacă din curcubeu lipseşte o culoare, ceea ce se vede nu mai este lumină, ci un amestec inestetic al celorlalte culori. Tot astfel, dacă din caracterul tău lipseşte una dintre cele douăsprezece trăsături enunţate şi descrise mai înainte, ceea ce emană din tine nu mai este dragoste şi după toate probabilităţile cei din jur, soţ, soţie, copii, fraţi, prieteni nu sunt faţă de tine ceea ce ai fi aşteptat tu, datorită faptului că tu nu ai în tine dragoste adevărată. Eu îţi garantez că atunci când tu vei avea toate aceste douăsprezece culori ale curcubeului dragostei, va fi zâmbet şi pace şi înseninare şi bucurie, căci curcubeul întotdeauna arată sfârşitul furtunii şi început de vreme frumoasă şi bună.

În final, vreau să-ţi spun că te iubesc şi doresc, din tot sufletul, ca să coboare şi în inima ta lumina multicoloră a dragostei. Dacă iubeşti, simţi că trăieşti şi eşti mai frumos!

22

23