NESECRET

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE ,,CAROL I” NESECRET FACULTATEA DE COMANDĂ ŞI STAT MAJOR Exemplar nr.

Catedra Securitate şi Apărare Naţională

COL.PROF.UNIV.DR.IORDACHE CONSTANTINLECTOR UNIV.DR. COMAN DANIELA

POLITICI ŞI STRATEGII COMUNITARE

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE ,,CAROL I”BUCUREŞTI, 2010

NESECRET1 din 262

NESECRET

CUPRINS

INTRODUCERE ...................................................................................5

TEMA Nr.1: CARACTERISTICILE MEDIULUI

NESECRET2 din 262

NESECRET

DE SECURITATE CONTEMPORAN ...................................................7

TEMA Nr. 2: SPAŢIUL SECURITĂŢII EUROPENE. SISTEME DE SECURITATE EUROPENE .........................................20

TEMA Nr. 3: UNIUNEA EUROPEANĂ ÎNTRE CONCEPŢIE ŞI REALITATE. CONSTRUCŢIA COMUNITARĂ ...........................31

TEMA Nr. 4: POLITICA EXTERNĂ DE SECURITATE ŞI COOPERARE (PESC) ......................................................................66

TEMA Nr. 5: POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ŞI APĂRARE (PESA) ...........................................................................77

TEMA Nr. 6: POLITICI COMUNITARE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII SOCIALE. RAPORTUL SECURITATE NAŢIONALĂ-SECURITATE EUROPEANĂ .....................................98

TEMA Nr. 7: STRATEGIA DE SECURITATE A U.E. ...................112

TEMA Nr. 8: DREPTUL EUROPEAN .............................................129

TEMA Nr. 9. POLITICILE ADMINISTRATIVE ALE UE ..............147

TEMA Nr. 10: POLITICI ALE U.E. ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ECONOMICE, MONETARE ŞI DE MEDIU ...........166

TEMA Nr. 11: RISCURI, AMENINŢĂRI, VULNERABILITĂŢI LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL REALITĂŢILOR DIN SPAŢIUL U.E. ......................203

TEMA Nr. 12: ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI MILITARE ROMÂNEŞTI CU ACQUIS-UL UNIUNII EUROPENE ...................216

CONCLUZII ......................................................................................228

GLOSAR DE TERMENI COMUNITARI ......................................231

ABREVIERI .......................................................................................256NESECRET

3 din 262

NESECRET

BIBLIOGRAFIE ................................................................................257

NESECRET4 din 262

NESECRET

INTRODUCERE

Omenirea s-a ocupat întotdeauna de pacea şi securitatea internaţională. Marii gânditori ai umanităţii le-au analizat în profunzime, însă nici până azi pacea nu şi-a găsit o definiţie cu valabilitate universală; cea mai cunoscută definiţie a păcii rămânând cea care relevă o situaţie în care nu există război. Multe dicţionare nu tratează, în cuprinsul lor, această noţiune. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu conceptul de securitate supus unei profunde analize ştiinţifice.

Istoria omenirii a consemnat modalităţi dintre cele mai diversificate de materializare a preocupărilor pentru asigurarea securităţii, de la nivelul individului trăitor sub imperiul satisfacerii instinctive a protecţiei proprii şi până la cel al grupurilor sociale mai mici sau mai mari (statele, organizaţiile internaţionale).

În plan subiectiv, sentimentului de încredere şi linişte trebuie să i se asocieze în cele mai multe cazuri şi termenul de certitudine. Securitatea devine reală, efectivă atunci când dobândeşte dimensiunile certitudinii, iar în cazul securităţii colective nimic nu poate fi mai important decât respectarea unităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, culturii şi spiritualităţii naţionale. Este greu de imaginat că în viaţa internaţională se pot întâlni situaţii în care actorii internaţionali să nu fie supuşi unor pericole. Prin urmare, încrederea, liniştea şi certitudinea îşi vor avea originea nu numai în absenţa pericolelor, ci, poate, chiar în menţinerea acestora sub control. În acest context, pentru marile puteri, situaţiile în care sunt împiedicate promovarea şi protejarea intereselor proprii în diferite zone ale lumii sunt percepute ca stări de insecuritate, chiar ameninţări şi, pe cale de consecinţă, acestea consideră legitimă utilizarea unor metode de intervenţie, inclusiv pe cele de natură militară. În astfel de circumstanţe, deseori se invocă dreptul la autoapărare şi se face apel la dispoziţiile art. 51 din Carta O.N.U. Multiplele accepţiuni şi definiţii existente cu privire la termenul de securitate ne conduc la concluzia că această noţiune nu este absolută, ci relativă.

În studiile tradiţionale de securitate, aparţinând aproape exclusiv şcolii teoretice realiste, "securitatea" a fost tratată ca un subiect preponderent militar, ţinând de interesul naţional, definit în termeni de putere (putere definită pe baza capacităţii statului de a supravieţui la provocările externe şi chiar de a domina scena politică internaţională utilizându-şi forţele armate sau descurajându-şi adversarii).

NESECRET5 din 262

NESECRET

Se impune în Europa, America de Nord şi Japonia, un sistem politico-juridic din ce în ce mai instituţionalizat. Construcţia europeană este relevată adesea, şi pe bună dreptate, drept un model pozitiv de globalizare/integrare. Caracteristica a ceea ce defineşte Europa de astăzi este faptul că acele state care participă cu statut de membru în UE şi/sau NATO şi-au pierdut toate intenţiile şi capabilităţile de utilizare a forţei în soluţionarea disputelor dintre ele, chiar şi ipotetic. Sistemul internaţional nu se poate modifica decât sub influenţa unor factori externi sau interni, suficient de profunzi încât să producă rupturi sistemice (istoria analizează de asemenea momente de criză, sub forma războaielor sau a revoluţiilor).

Securitatea este un parametru de proces şi nu de stare, deoarece încercările unei abordări a sistemului internaţional de obţinere a securităţii absolute poate produce efectul contrar, inducerea unei stări de insecuritate, ameninţarea altor actori, care vor întreprinde sau cel puţin sunt tentaţi să întreprindă măsuri de contracarare, ceea ce va determina, diminuarea nivelului de securitate globală.

Securitatea, înţeleasă ca o stare, nu trebuie confundată cu politica de securitate a statului sau organizaţiei şi nici cu potenţialul de acţiuni desfăşurate pentru asigurarea acesteia. Securitatea apare, din această perspectivă, ca rezultantă a acţiunii politice desfăşurate în scopul manifestării dinamice a forţelor generatoare de stabilitate şi progres.

Conceptul are însă o accepţie mai extinsă, care exprimă interdependenţa tot mai accentuată a factorilor militari, politici, economici, sociali, tehnologici sau geografici. Analizată prin prisma politicii care o potenţează, securitatea poate fi tratată drept un proces continuu şi dinamic, în care se combină integrator strategii, resurse şi eforturi ale unor vaste arii din sfera socialului, prin care nu numai că se prezervă, dar se şi promovează interese fundamentale ale unor state şi organizaţii internaţionale). Securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii sociale în raport cu acţiunea unor factori perturbatori, interni sau externi, generatori de insecuritate.

NESECRET6 din 262

NESECRET

TEMA Nr.1CARACTERISTICILE MEDIULUI

DE SECURITATE CONTEMPORAN

Mediul internaţional se schimbă şi, odată cu aceasta, în egală măsură, provocările cărora trebuie să le facă faţă statele şi organizaţiile internaţionale de securitate. În această situaţie, nici un stat nu poate rămâne indiferent, neimplicat sau neafectat de ceea ce se petrece în afara propriilor frontiere. Concepte şi noţiuni precum globalizare, securitate, apărare, ameninţări nu se mai află de mult în sfera ideaticului, ci se asociază cu realităţile de care fiecare entitate statală trebuie să ţină seama la stabilirea propriilor strategii şi a relaţiilor internaţionale, în raport cu promovarea intereselor naţionale. Dinamica surprinzător de rapidă a evenimentelor impune noi reacţii, mai bine adaptate la realitatea globală şi multidimensională care, astăzi, caracterizează securitatea mondială.

Consecinţele procesului de pace şi securitate sunt multiple şi impun o adaptare progresivă a tuturor tipurilor de societăţi coexistente, la amplificarea relaţiilor de cooperare internaţională. De aici decurg probleme şi provocări legate de securitate.

Este necesară înlăturarea diverselor bariere, pentru a permite o acţiune largă de colaborare, care să integreze atât dimensiunile diplomatice, cât şi pe cele militare, economice, socio-culturale, umanitare, ecologice şi de altă natură ale securităţii.

Din multiplele accepţiuni ale noţiunii de securitate, rezultă că aceasta relevă o anumită gradualitate a abordărilor. Din conceptul de securitate au derivat politici, strategii, concepţii, sisteme, structuri, instituţii, doctrine, teorii, planuri „de securitate“.

Reiterând afirmaţia că responsabilitatea construcţiei păcii revine în principal subiectelor de drept internaţional public, statelor şi organizaţiilor internaţionale, totuşi orice cetăţean este interesat de problematica păcii şi a războiului fiindcă, până la urmă, viaţa fiecărui om este miza acestui joc. Pentru foarte multă vreme de acum încolo, operaţiunile de stabilitate vor fi în acelaşi timp şi o formă de activitate militară, o misiune a forţelor armate din toate statele. O interpretare maliţioasă a semnificaţiei acestor noi misiuni a militarilor ar putea spune că ei s-au transformat din profesionişti ai războiului în apostoli ai păcii. Specialiştii în domeniu cunosc deja paradoxul conform căruia „menţinerea păcii nu este treaba militarilor, dar nu se poate realiza fără aceştia".

NESECRET7 din 262

NESECRET

Pacea şi securitatea internaţională sunt rezultatul sumei păcii şi securităţii fiecăruia dintre statele membre ale comunităţii internaţionale şi nu pot fi obţinute fără cooperare totală. Concomitent cu pacea şi securitatea există şi războiul şi insecuritatea. S-a estimat că din 1954 până în prezent, s-au produs mai mult de 150 de conflicte armate care au provocat 25 de milioane de morţi. Acesta este motivul pentru care în actuala ordine internaţională toate naţiunile au dreptul de a menţine forţe armate pentru a-şi asigura propria apărare şi pentru a decide în ceea ce priveşte propria lor securitate, în temeiul art. 51, prin derogare de la art. 2 alin. (4) din Carta ONU.

Crima organizată reprezintă activităţi desfăşurate de orice grup constituit din cel puţin trei persoane, între care există raporturi ierarhice ori personale, care permit acestora să se îmbogăţească sau să controleze teritorii, pieţe ori sectoare ale vieţii economice şi sociale interne sau străine, prin folosirea şantajului, intimidării, violenţei ori coruperii, urmărind fie comiterea de de infracţiuni, fie infiltrarea în economia reală.

În accepţiunea doctrinei germane, crima organizată este definită astfel: “comiterea cu intenţie a unor infracţiuni în scopul obţinerii de profit şi putere, de două sau mai multe persoane, ce colaborează pentru o perioada de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin folosirea violenţei sau a altor mijloace de intimidare, ori prin exercitarea unor influenţe asupra politicienilor, administraţiei publice, autorităţilor judiciare sau economice.”

Formă superioară de organizare a grupurilor de infractori se numeşte “mafie”, acest termen a apărut în Italia şi s-a extins în multe ţări ale lumii.

Crima organizată transfrontalieră şi terorismul constituie o temă recurentă a studiilor sociologice, politologice şi de securitate. Crizele profunde (conflictul israelian-palestinian, conflictele din Irak şi Afganistan), odioasele atentate teroriste comise pe teritoriile unor state (SUA, Rusia, Turcia, Spania, Marea Britanie) relevă faptul că sistemul social global se confruntă cu probleme grave.

Reacţia comunităţii internaţionale va fi decisivă în planul angajării şi utilizării capacităţilor militare ale statelor democratice (alianţe, coaliţii militare) în viitoarele operaţii de combatere şi reprimare a crimei organizate transfrontalieră.

Acţiunile violente ale organizaţiilor teroriste vizează cu precădere persoanele civile şi nevinovate.

NESECRET8 din 262

NESECRET

Aşa cum nu este posibil să te sustragi timpului şi istoriei, nu poate fi luată în calcul opţiunea ignorării proceselor şi evenimentelor care au loc în toată lumea. Cu cât organismele internaţionale, cu vocaţie în domeniul securităţii, conştientizează mai repede acest lucru, cu atât vor putea să reacţioneze mai eficient la stimulii, mai mult sau mai puţin intenşi, veniţi din exteriorul şi din interiorul acestora. Pentru a avea o capacitate de reacţie adecvată, pe lângă analizarea riscurilor şi a propriilor vulnerabilităţi, este necesară dezvoltarea capacităţii de previzionare şi reacţie pentru salvgardarea securităţii globale şi a securităţii euroatlantice. Pe aceste coordonate ale mediului internaţional de securitate, de reconsiderare a rolului statelor şi organizaţiilor interguvenamentale, din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, prezenta lucrare reprezintă un demers de investigare ştiinţifică a unor studii şi strategii de securitate în raport cu dreptul internaţional public, incident în materie. Fără nici o pretenţie de exhaustivitate, dar cu o evidentă caracteristică de complementaritate, referatul abordează aspecte ale dinamicii arhitecturii de securitate sub impactul amplificării fenomenului terorist şi al U.E. şi a crimei organizate transfrontaliere, modul de abordare a conceptului de securitate de către principalii actori cu vocaţie în domeniu, analiza comparativă naţională-multinaţională în contextul statutului României de stat membru NATO.

Securitatea este condiţia esenţială a democraţiei, aşa cum rezultă din prevederile Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,1

ratificat de România, prin Decretul nr. 212/1974, şi din cele ale Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale,2

ratificat prin Decretul nr. 212/1974, potrivit cărora statele sunt obligate să protejeze şi să promoveze interesele colectivităţilor.

Securitatea este, în acelaşi timp, o exigenţă a societăţii democratice, deoarece presupune şi o anumită renunţare expresă a cetăţenilor în favoarea statului, care îşi asumă obligaţia de a veghea asupra tuturor şi a fiecăruia. Desigur, „renunţarea” este limitativă şi, în mod imperativ, stabilită în legislaţia internaţională cadru, respectiv: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale3, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul

1 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost ratificat de România, prin Decretul nr. 212/1974 şi publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20/11/1974.2 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20/11/1974.3 România a ratificat Convenţia prin Legea nr.30/1994 şi este publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 31/05/1994.

NESECRET9 din 262

NESECRET

internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Această problematică impune o analiză detaliată, fapt pentru care, va face obiectul unei abordări distincte, în subcapitolele referitoare la „Restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului pentru motive de securitate”.

Noţiunea de securitate provine din latinescul securitas – securitatis şi este prezentată, în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ca fiind: „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol“; „protecţie, apărare“4.

Oxford English Dictionary defineşte securitatea ca fiind „condiţia de a fi protejat sau de a nu fi expus unui pericol, sentimentul de siguranţă sau de eliberare în absenţa pericolului”. 5

Conform unui studiu ONU, „există securitate atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice sau constrângeri economice este nul şi că acestea pot, prin urmare, să-şi urmeze liber dezvoltarea“6.

În toate documentele privind politica de securitate, adoptate după 1990, „Securitatea este mai mult decât simpla prevenire a războiului, deoarece se bazează şi pe aspecte economice, ecologice, demografice, tehnologice şi alte aspecte ale interacţiunii sociale şi internaţionale“7.

Conceptul de securitate a fost corelat cu noţiunea de apărare militară a teritoriului naţional împotriva unui atac convenţional, din afară. În aceste circumstanţe, Walter Lippmann defineşte „securitate naţională”, reuşind să surprindă în mod analitico-sintetic elementele definitorii ale conceptului, rămânând valabile afirmaţiile, potrivit cărora: „O naţiune este în siguranţă, în măsura în care nu se află în pericol de a trebui să sacrifice valori esenţiale dacă doreşte să evite războiul şi poate, atunci când este provocată, să şi le menţină obţinând victoria într-un război”8.

Treptat, odată cu evenimentele sub al căror semn a început noul veac şi mileniu, conceptul s-a schimbat fundamental, ca urmare criminalităţii transfrontaliere şi naturii noilor riscuri şi ameninţări.

În actualul context geopolitic şi geostrategic, în care evoluează tendinţe puternic contradictorii, „problemele de securitate nu mai sunt uşor

4 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 968.5 Oxford English Dictionary „the condition of being protected from or not exposed to danger; a feeling of safety or freedom from absence of danger”.6 Conceptions de la sécurité, „Désarmament“, nr. 14, Nations Unies, New York, 1986, p. 52.7 Nicole Gnesotto (ed.), War and Peace: European Conflict Prevention, Institute for Security Studies of WEU 1993, p. 7.8 Walter Lippmann, A Wolfers, Discord and Collaborati Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1962, p. 150.

NESECRET10 din 262

NESECRET

de identificat, nici posibilele soluţionări nu mai au formulări atât de simple ca odinioară.”9

Într-o altă accepţiune, potrivit “Glossary and Definitions”, elaborat de ONU, securitatea reprezintă: „acel sentiment, individual sau statal, de siguranţă sau de linişte, protejat de un atac sau conflict violent” sau „controlul unei ameninţări, integrat cu o capabilitate de răspuns corespunzătoare”10. Mai mult, aşa cum se relevă în documentele privind politica de securitate, adoptate de organismele internaţionale abilitate: „Securitatea este mai mult decât simpla prevenire a războiului, deoarece, se bazează şi pe aspecte economice, ecologice, demografice, tehnologice şi alte aspecte ale interacţiunii sociale şi internaţionale“11. În ultimii ani, au apărut, tot mai frecvent, anumiţi determinanţi ai securităţii, care au consacrat sintagme derivate din termenul de securitate, cum ar fi cele de securitate politică, democratică, economică, militară, publică, alimentară, socială, ecologică, sanitară, informaţională, umană, a comunităţii12. Astfel de sintagme sunt, de fapt, componente ale securităţii naţionale, şi sunt folosite, în special, de către sociologi şi analişti. Aşa, de exemplu, securitatea cetăţenească este un concept foarte bine elaborat, care reuneşte calităţile şi condiţiile securităţii individuale şi colective, „încorporează garanţia respectării drepturilor omului, a celor civile şi politice, care sunt în ultimă instanţă sarcinile tuturor cetăţenilor angajaţi pe drumul democraţiei şi al dezvoltării stabile şi echilibrate pentru bărbaţi şi femei. Edificarea securităţii cetăţeneşti este necesară pentru dezvoltarea susţinută a fiinţei umane”.13

Aria de cuprindere a conceptului de securitate a fost lărgită, vorbindu-se din ce în ce mai mult de „securitate comună“, care pune accentul pe reţinerea de la cursa înarmărilor nucleare şi realizarea securităţii prin acţiune comună.

Organizaţiile internaţionale de securitate, precum ONU sau OSCE, au promovat o altă accepţiune a conceptului de securitate, respectiv aceea de „securitate colectivă“, care are la bază ideea cooperării dintre state în direcţia coordonării eforturilor de securitate pentru atingerea unui scop comun: securitatea globală. După sfârşitul Războiului Rece, securitatea colectivă a devenit un concept important, inclusiv NATO mutându-şi abordarea strategică de la „apărare colectivă“ către „securitate colectivă“.

9 Javier Calderon Fernandez, Director General al Centrului Superior de Informaţii al Apărării Spaniei, „Informaţiile secolului XXI”, Cursurile de vară ale Fundaţiei Generale ale Universităţii Complutense din Madrid şi Centrului de Informaţii al Apărării.10 Glossary and Definitions, United Nations, Disarmament, Demobilization and Reintegration, Resource Centre, „An individual’s or State’s feeling of safety or well-being, protected from attack or violent conflict, or the control of threat, integrated with an appropriate response capability”, p. 63.11 Nicole Gnesotto (ed.), War and Peace: European Conflict Prevention, Institute for Security Studies of WEU 1993, p. 7.12 Redefining Security: the Human Dimension, „Current History“ (SUA) vol. 94, nr. 592, mai 1995.13 Benjamin Olivia Hernandez, „Siguranţa naţională într-o lume globalizatoare”, Revista de administraţie publică, INAP 101.

NESECRET11 din 262

NESECRET

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte conceptul de securitate colectivă ca fiind: „stare a relaţiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni”.

Eforturile depuse pentru sporirea securităţii sunt destinate să reducă pericolul războiului creându-se astfel premisele respectării principiilor de drept internaţional, potrivit cărora statele sunt obligate la rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor şi la nerecurgerea la folosirea forţei, fiind acceptată doar derogarea, deja menţionată.

Desigur, securitatea se bazează înainte de toate pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, iar un sistem viabil de securitate va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate aceste două componente. Pentru a fi realizată securitatea, considerăm că pot fi abordate două direcţii de acţiune: confruntare şi cooperare, în cadrul cursului de acţiune bazat pe confruntare, primul mijloc (cel tradiţional) este autoapărarea, individuală sau colectivă, împotriva unui agresor care provine din afara sferei proprii de interese.

Securitatea colectivă constituie acel mijloc de apărare care nu mai este îndreptat împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricărui agresor potenţial. ONU trebuie să utilizeze forţa unită a tuturor participanţilor din sistem împotriva unui posibil agresor, însă, în mod normal, caută să promoveze relaţii paşnice inclusiv rezolvarea prin mijloace politice a diferendelor dintre membrii, aşa cum precizam anterior. Acest exemplu reia ideea că organizaţiile internaţionale de securitate colectivă combină atât elemente din politica de securitate bazată pe confruntare, cât şi elemente din politica de securitate bazată pe cooperare. Politica de securitate bazată pe cooperare are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei. Prin urmare, consider că acest tip de politică renunţă la ideea de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare.

Securitatea colectivă şi securitatea bazată pe cooperare, sunt instrumente complementare, ale politicii internaţionale de securitate.

În sensul celor prezentate, se impune precizarea că securitatea internaţională reprezintă un mod de organizare a relaţiilor internaţionale, caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de orice agresiune, act de forţă, de ameninţare cu folosirea forţei, de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii naţionale sau a integrităţii teritoriale, în temeiul principiilor consacrate prin dispoziţiile art. 2 ale Cartei O.N.U, Declaraţiei asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre state, conform Cartei Naţiunilor Unite, adoptată prin Rezoluţie nr. 2656/1970 şi prin cele ale cap. II. „Pace, Securitate şi Dezarmare” din Declaraţia mileniului, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 55/2, din 2000.

Sistemul internaţional actual este unul global/universal, o situaţie unică în istoria umanităţii, iar cu cât cresc mai mult interdependenţele dintre actori, sau gradul lor de integrare, cu atât va creşte mai mult inerţia

NESECRET12 din 262

NESECRET

sistemică (menţinerea principiilor şi instituţiilor dezvoltate până în prezent) şi capacitatea sistemului de a se readapta continuu la condiţiile mediului internaţional. Paradoxal, globalizarea şi manifestările integraţioniste ale acesteia, care par a eroda structura interstatală a sistemului internaţional contemporan - provocând chiar noţiunea sa fundamentală, suveranitatea naţională - constituie cauzele subzistenţei sale. În aceste condiţii, securitatea internaţională, devenită globală, va continua să fie gestionată de instituţiile şi principiile sistemului internaţional de după 1945, care constituie "achiziţii" importante spre a fi abandonate mult prea uşor. Conservatismul este una dintre caracteristicile relaţiilor internaţionale, în acelaşi timp, aceste "achiziţii" vor fi constrânse să se reformeze continuu, ţinând cont de dinamica relaţiilor apărute în mediul internaţional. În acest sens am în vedere, în primul rând, Organizaţia Naţiunilor Unite a cărei legitimitate este recunoscută de către statele membre. Dacă din perspectiva statelor mici şi mijlocii multilateralismul este preferabil unilateralismului, marile puteri se pronunţă pentru posibilitatea abordării problemelor internaţionale în cercuri cât mai restrânse. Dacă acum se pune problema reformării O.N.U, dar şi a legitimităţii acestei organizaţii, aceste lucruri sunt determinate, în mare parte, de faptul că europenii doresc să menţină un anumit control asupra conduitei Statelor Unite ale Americii. Cu titlu de exemplu, trebuie să menţionez că cele mai multe state europene au obiectat în legătură cu invazia Irakului, nu pentru că se opuneau, pur şi simplu, conflictului armat, ci pentru că era evidentă voinţa americană de a declanşa acest conflict fără aprobarea Consiliului de Securitate. Ar fi fost de apreciat ca dezbaterea declanşată în jurul temei Irakului să fi fost despre principii de drept internaţional sau despre autoritatea supremă a O.N.U. în materie.

Privind realităţile politice, nu putem fi surprinşi de numărul instituţiilor de securitate, de faptul că acestea se întrepătrund, chiar se suprapun frecvent în managementul securităţii europene, mai ales în privinţa crizelor locale şi regionale. Au existat adesea divergenţe în rândul comunităţii occidentale transatlantice de securitate: de la conflictul din Bosnia (opţiunea Statelor Unite ale Americii de ridicare unilaterală a embargoului privind armamentul pentru musulmanii bosniaci, situaţie care a stârnit dezaprobarea partenerilor europeni), până la intervenţia militară a SUA şi Marii Britanii în Afganistan şi Irak şi redeschiderea dezbaterii între atlanticişti şi europenişti. Până în prezent, aceste dezbateri nu au condus la rupturi, ci la consolidarea instituţiilor europene şi euroatlantice de securitate. Spre exemplu, NATO şi-a revizuit conceptul strategic în 1999, validând intervenţiile out-of-area într-o formulă multilaterală. În prezent, NATO şi-a asumat rolul de peace-keeper în Afganistan, în timp ce UE a „moştenit" de la NATO conducerea operaţiunilor de menţinere a păcii din Balcani. OSCE, un forum diplomatic ineficient în timpul Războiului Rece, şi-a asumat un rol bine determinat în noul sistem european de securitate,

NESECRET13 din 262

NESECRET

dobândind un rol important în consolidarea democraţiei şi activităţile umanitare din perimetrul euro-asiatic.

Noua arhitectură a puterii în lume, şi implicit a sistemului de securitate, ar putea depinde, pe viitor, calitatea puterii pe care o va aduce fiecare actor la masa tratativelor.

Viitoarele puteri mondiale vor fi fundamental influenţate şi dinamizate de noile tendinţe din domeniul ştiinţific, al informaticii, al finanţelor şi domeniul militar. Capacitatea militară pe care o concentrau câteva puteri, ca sursă cheie a puterii acestora, devine acum dispersată demografic, ceea ce poate genera un pericol la adresa securităţii mondiale. Concomitent cu acest transfer de putere, natura violenţei devine tot mai dependentă de tehnologii intensive ale cunoaşterii - microelectronica, inteligenţa artificială, sateliţii. Nu se transferă tehnologia de la o putere la alta, ci se produce schimbarea „Jocului global". Altă resursă a puterii, averea, există sub variate forme şi a suferit profunde transformări, constituindu-se un nou sistem de creare a bogăţiei prin corporaţiile multinaţionale şi liberalizarea pieţelor de capital şi nu numai. Cea mai nouă resursă de putere, cunoaşterea, se manifestă prin propagarea de noi reţele şi mijloace de transmitere a datelor şi informaţiilor, şi constituie un extraordinar potenţial în ce priveşte planurile de realizare a securităţii globale14.

„Comunitatea de securitate" este o structură în cadrul căreia „un grup de state care dispun de condiţii similare şi care au aşteptări stabile privind dezvoltarea unor relaţii paşnice între ele formează o structură ce are ca obiectiv să promoveze aceste valori democratice. Exemplu clasic din acest punct de vedere îl reprezintă NATO care, prin tratatul constitutiv al organizaţiei, consacră în mod explicit aceste deziderate.

La început de mileniu, întreaga comunitate internaţională a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale, marcată de coexistenţa şi confruntarea unor tendinţe majore pozitive cu altele generatoare de pericole şi ameninţări grave. Declinul organizării bipolare a lumii, care se caracteriza printr-o rivalitate şi capacitate de anihilare reciprocă a unor blocuri de state, a născut speranţa că s-a pus capăt tuturor ameninţărilor viitoare la adresa păcii mondiale. Într-adevăr, un număr considerabil de ameninţări convenţionale au fost îndepărtate, dar numai pentru a fi înlocuite de altele noi, neconvenţionale, care se dovedesc a fi mai periculoase. Securitatea este din ce în ce mai puţin o problemă militară, aspectele de ordin militar şi strategic în ecuaţia securităţii fiind atenuate de cele de ordin politic, economic, ecologic, social.

Mediul de securitate internaţional se află într-o continuă şi rapidă schimbare. Majoritatea schimbărilor sunt însoţite de o mare doză de incertitudine legată de natură, amploare şi durată, iar unele pot avea caracter surprinzător şi discontinuu. Lumea, în ansamblul ei, a continuat să

14 Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Bucureşti, editura Al Ha 2000, traducere Simona Ceauşu, p. 9.

NESECRET14 din 262

NESECRET

rămână puternic conflictuală. În această lume complexă, dinamică şi turbulentă, confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite, între democraţie şi totalitarism, şi este determinată de agresiunea majoră a terorismului internaţional de origine extremist-religioasă, structurat în reţele transfrontaliere, îndreptate împotriva statelor democratice.

Riscurile externe sunt cauzate de globalizarea unor fenomene locale şi regionale care au reuşit în timp să depăşească frontierele unor state aflate într-un proces de disoluţie politică şi socială: terorismul, migraţiile în masă, crima organizată etc. Pe de altă parte, există şi riscuri interne (sistemice), care afectează procesul de instituţionalizare funcţională a securităţii globale. Chiar dacă se va schimba, în timp, gama actorilor implicaţi (statele membre ale unor organizaţii internaţionale, statele candidate, alţi actori statali şi non-statali), acest proces ar putea fi influenţat de suveranitatea naţională, iar rezultatele procesului integraţionist ar putea fi atenuate de compromisurile instituţionale şi/sau instituţionalizate.

Globalizarea relaţiilor internaţionale este un fenomen a cărui existenţă nu mai poate fi contestată. După încheierea Războiului Rece globalizarea reprezintă un fenomen cu doua faţete: integrare şi fragmentare sau o coexistenţă uneori brutală, alteori paşnică, a unor elemente şi manifestări specifice modernităţii şi chiar ale postmodernităţii. Ameninţările sunt din ce în ce mai deteritorializate, deoarece revendicările teritoriale nu mai sunt un instrument al politicii externe a statelor, ci al grupărilor etnice locale adesea enclavizate. Ameninţările la adresa securităţii internaţionale provin de la asemenea surse, dislocate cu precădere în ceea ce unii analişti denumesc state "eşuate" sau "slabe", state care au pierdut controlul asupra activităţilor criminale de pe teritoriile proprii, iar alţi analişti contestă chiar caracterul statal al multor asemenea entităţi.

"Ameninţările", un termen tot mai des utilizat în documentele relaţiilor internaţionale, desemnează "capabilităţile deţinute de adversari, care pot fi folosite pentru a exploata vulnerabilităţi". În timpul Războiului Rece, ameninţarea nucleară era pericolul major cu care se confrunta omenirea, în acest caz ambii actori (cele două superputeri) având cu capabilităţi sensibil egale (arsenale nucleare) aceleaşi vulnerabilităţi, ceea ce au determinat un echilibru, dar şi la o potenţială distrugere reciproc asigurată. Ameninţările non-clasice la adresa securităţii unei regiuni sau chiar a celei globale s-au multiplicat după sfârşitul Războiului Rece. Astfel, acţiunile teroriste, crima organizată, fundamentalismul religios, traficul de droguri, epidemiile etc. sunt şi manifestări grave ale secolului XXI. Ceea ce contează astăzi sunt capabilităţile transnaţionale puse în slujba ameninţărilor, capabilităţi aflate la dispoziţia organizaţiilor teroriste care exploatează vulnerabilităţile statelor dezvoltate, vulnerabilităţi uneori create chiar de sistemul de valori democratice.

NESECRET15 din 262

NESECRET

Generic vorbind, evenimentele din septembrie 2001, precum şi cele ulterioare au scos în evidenţă că manifestările crimei organizate transfrontalieră a atins un nivel de periculozitate extremă. Sunt necesare acţiuni conjugate şi complexe pentru contracararea acestuia, prin noi metode de evaluare a riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor, construirea capabilităţilor adecvate de acţiune şi adoptarea unor forme şi procedee de acţiune eficace şi eficiente.

În aceste circumstanţe, putem aprecia că extinderea NATO şi extinderea UE au influenţat în sens pozitiv şi în mod semnificativ stabilitatea şi securitatea europeană. Mediul de securitate european s-a consolidat, ca urmare a multiplicării eforturilor statelor democratice pentru edificarea unei noi arhitecturi de securitate europene.

Realităţile specifice fiecărui stat şi condiţiile de dezvoltare diferite scot în evidenţă caracterul specific şi diversitatea naţiunilor europene, dar şi dificultăţile pe care comunitatea internaţională trebuie să le gestioneze. Condiţiile favorabile existente în actualul mediu de securitate oferă posibilitatea unei destinderi reale în care elementele definitorii ale relaţiilor între state sunt cooperarea, dialogul, consultarea şi întrajutorarea. Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezoluţia nr. 1373/2001 “Threats to international peace and security caused by terrorist acts” conform, căreia, statelor li se cere să ratifice cele 13 instrumente juridice cu rol esenţial în lupta împotriva terorismului, să întărească cooperarea la nivel global, pe baza aceloraşi reglementări specifice. Totodată, prin constituirea Comitetului Antiterorism, statele pot beneficia de asistenţă în materie. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile dialogului politic şi ale diplomaţiei preventive se menţin încă puncte de divergenţe geniale, în special, de problemele unor minorităţi, de proliferarea terorismului şi crimei organizate, precum şi de competiţia pentru accesul şi controlul resurselor (pieţelor de desfacere). Amplificarea şi diversificarea riscurilor şi direcţionarea acestora în condiţiile existenţei unor vulnerabilităţi interne şi a unor conjuncturi favorizante pot genera ameninţări la adresa mediului internaţional de securitate, care impun adoptarea unor noi modalităţi de acţiune flexibile şi eficiente.

Recrudescenţa crimei organizate transfrontalieră este dovedită atât de extinderea ariei geografice de manifestare, cât şi de diversificarea obiectivelor promovate, a metodelor şi mijloacelor folosite, precum şi a gamei ţintelor vizate de entităţi care iniţiază, planifică, organizează, susţin ori înfăptuiesc acte teroriste.

În ultima perioadă s-au înregistrat acţiuni de o violenţă şi amploare extreme, care au avut ca ţinte obiective civile de o largă diversitate şi mari aglomerări umane, răspândite în diferite zone ale lumii.

În aceste condiţii, terorismul a depăşit sfera de relativă predictibilitate în ceea ce priveşte motivaţiile, modalităţile şi obiectivele de acţiune, fapt care impune concluzia că promotorii acestuia pot acţiona oriunde în lume. Terorismul reprezintă o ameninţare strategică nu doar

NESECRET16 din 262

NESECRET

pentru Statele Unite ale Americii şi statele Uniunii Europene, ci şi pentru Rusia, China, India şi pentru foarte multe alte state, inclusiv pentru România. În ultimul timp, se remarcă o proliferare a terorismului şi o reorientare a acţiunilor teroriste de la ţintele guvernamentale, diplomatice şi militare spre ţintele civile uşoare, precum bănci, hoteluri, trenuri, lăcaşe de cult, care au o puternică încărcătură simbolică şi asigură un număr mare de victime. Acţiunile de acest fel determină presiuni din partea opiniei publice asupra factorilor decizionali.

Valul de atacuri teroriste ce a zguduit lumea în ultimii ani a stârnit atât indignarea opiniei publice internaţionale, cât şi reacţia unor foruri internaţionale, concretizată în diverse forme de colaborare în vederea prevenirii şi combaterii terorismului.

Desigur, fenomenul terorismului necesită o abordare mult mai temeinică, pe baza legislaţiei, adoptate la nivel internaţional, motiv pentru care problematica va fi reluată, în cadrul unui capitol distinct.

Un alt factor cu impact major asupra mediului de securitate îl reprezintă proliferarea armelor de distrugere în masă.

Armele de distrugere în masă reprezintă o ameninţare de maximă importanţă la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Deşi există instrumentele juridice de control, stabilite prin tratate şi acorduri internaţionale, care au ca obiect de reglementare neproliferarea armelor de distrugere în masă (ADM), în prezent, proliferarea ADM cunoaşte o dublă determinare. Prima se referă la exportul ilegal a unor echipamente, tehnologii, materii prime, licenţe referitoare la producerea de arme nucleare, biologice, chimice sau balistice. Ce-a de-a doua determinare priveşte eforturile unor state de a cerceta, dezvolta, produce şi testa aceste arme, experienţe desfăşurate cel mai adesea în cel mai mare secret.

Această dublă determinare a impus revizuirea tratatelor şi acordurilor internaţionale în domeniul ADM şi în mod special a Tratatului de Neproliferare nucleară. În prezent, problemele nucleare care preocupă comunitatea internaţională sunt determinate de Coreea de Nord şi Iran. Testul nuclear efectuat de Coreea de Nord, a generat o îngrijorare profundă în ceea ce priveşte ameninţarea clară la adresa păcii şi securităţii internaţionale.

Coopera cu mişcările politice insurgente pentru controlul unor zone geografice de interes ca potenţial şi importanţă geostrategică. Veniturile enorme ale organizaţiilor de crimă organizată provin din traficul de narcotice, femei şi copii; piraterie; imigraţie ilegală; contrabandă cu materiale toxice, arme şi tehnologii militare; fraudă financiară; servicii pentru grupările teroriste.

Reţelele de crimă organizată se vor suprapune adesea cu cele teroriste şi vor apărea „mariajele temporare de convenienţă”, astfel, se vor extinde legăturile existente şi se vor forma alianţe noi cu alte grupuri criminale şi guverne corupte.

NESECRET17 din 262

NESECRET

Trebuie subliniat faptul că organizaţiile criminale sunt interesate pentru partea economică, financiară, iar grupările teroriste folosesc grupările criminale pentru obiective şi ambiţii politice.

Spaţiul sud-est european nu poate fi izolat de tendinţele, evoluţiile şi influenţele globalizării. În plus, procesul de analiză al viitorului mediu geopolitic, geostrategic şi de securitate din zona bazinului Mării Negre va ţine seama de rolul statelor membre NATO de la graniţa de sud-est a Alianţei, conflictele îngheţate din proximitatea zonei de responsabilitate NATO, rolul UE şi OSCE în regiune.

În această lume complexă, dinamică şi turbulentă, confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite, între democraţie şi totalitarism, şi este determinată de agresiunea majoră a terorismului internaţional de sorginte extremist-religioasă, structurat în reţele transfrontaliere, împotriva statelor democratice şi a forţelor politice raţionale din statele angajate în procesul democratizării. Tendinţele majore ce guvernează evoluţiile globale în epoca postbipolară creeează îngrijorări justificate, generează noi provocări, oferă oportunităţi şi prezintă riscuri la adresa valorilor şi intereselor naţionale. Globalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate contemporan, creând alte oportunităţi de dezvoltare, cât şi noi riscuri şi ameninţări. În acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost şi nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Ca urmare, securitatea internaţională tinde tot mai mult să-şi manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internaţionala este tot mai conştientă de răspunderile globale ce îi revin. În principiu, globalizarea profilează o reală şansă de evoluţie economică pozitivă, aptă să creeze prosperitate, dar înscrierea pe această tendinţă nu este o certitudine garantată pentru fiecare stat; aceasta depinde de capacitatea statelor de a exploata astfel de oportunităţi, pentru că, în caz contrar, pentru o ţară, cel mai mare risc este acela de a rămâne în afara proceselor globale pozitive, în contextul acestor configuraţii complexe ale scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare, care generează sau favorizează amplificarea noilor riscuri şi ameninţări.

Mediul de securitate este caracterizat preponderent de următoarele tendinţe majore: accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională, concomitent cu proliferarea acţiunilor având ca scop fragmentarea statală; convergenţa rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile şi predictibile. Democraţia, guvernarea eficientă şi respectarea legilor, în calitate de noi

NESECRET18 din 262

NESECRET

principii ale securităţii globale, presupun ca relaţiile dintre state să ţină cont de existenţa unor interese divergente, fără a face apel la utilizarea forţei ca metodă de rezolvare a conflictelor.

Într-o lume caracterizată de globalizare, securitatea şi prosperitatea depind de existenţa unui sistem juridic internaţional eficace. De aceea, unul dintre obiectivele actuale trebuie să fie dezvoltarea unei cooperări internaţionale puternice, caracterizată de existenţa unor instituţii internaţionale eficiente, precum şi de existenţa unei ordini internaţionale bazate pe respectarea principiilor înscrise în Carta ONU.

Aşadar, s-ar putea concluziona, că actualul mediu de securitate implică redefinirea unor principii şi norme ale dreptului internaţional, dezvoltarea capacităţilor internaţionale de a asigura respectarea acestora şi încurajarea fenomenelor de integrare la nivel regional.

În condiţiile globalizării mediului de securitate una din problemele care se pune este şi aceea a conţinutului dreptului internaţional actual. Poate acesta să rămână aşa cum a rezultat din procesul de codificare declanşat în urma celui de al doilea război mondial şi continuat în perioada războiului rece? Organizaţia Naţiunilor Unite a creat un organism de specialitate, Comisia de drept internaţional, al cărui mandat este de a se preocupa de codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional.

NESECRET19 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 2SPAŢIUL SECURITĂŢII EUROPENE.

SISTEME DE SECURITATE EUROPENE

CONCEPŢIA UE PRIVIND PROBLEMATICA SECURITĂŢII

Ameninţări la adresa UEDupă 1990, noile ameninţări au cuprins un spectru larg de tensiuni

şi riscuri, precum şi o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt: tensiunile etnice; traficul de droguri, substanţe radioactive şi fiinţe umane; criminalitatea organizată transfrontalieră; instabilitatea politică a unor zone; reîmpărţirea unor zone de influenţă; proliferarea entităţilor statale slabe, aşa-numitele „state eşuate” (failed states), caracterizate prin administraţii ineficiente şi corupte, incapabile de a oferi propriilor cetăţeni beneficiile asociate gestionării în comun a treburilor publice.

O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, netradiţionale, ce pot consta în acţiuni armate şi non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii naţionale prin provocarea de consecinţe directe ori indirecte asupra vieţii economico-sociale a unei ţări. Între riscurile de acest tip se pot enumera15: terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele sale biologice şi informatice; acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport intern şi internaţional; acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice; acţiuni destinate afectării imaginii unei ţări în plan internaţional; agresiunea economico-financiară; provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

La originea multor conflicte s-au aflat conducerea ineficientă, corupţia, abuzul de putere, instituţiile slabe şi lipsa de răspundere care au erodat credibilitatea statelor şi au condus la insecuritate regională. Din acest punct de vedere, în prezent mai multe ţări şi regiuni riscă să fie prinse într-o spirală a conflictului, insecurităţii şi sărăciei.

Un risc de tip nou, a cărui recrudescenţă a fost reiterată la începutul anului 2004, se referă la modificările drastice de climă pe care oamenii de ştiinţă le prevăd pentru următoarele decenii. Acestea pot determina mişcări sociale sau pot intensifica migraţiile, în unele scenarii ele putând conduce chiar la conflicte de tip militar. Un factor de risc îl poate reprezenta şi 15 Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2002, în http://www.mapn.ro/strategiasecuritate

NESECRET20 din 262

NESECRET

dependenţa energetică. Europa este cel mai mare importator mondial de petrol şi gaze naturale, majoritatea furnizorilor aflându-se în zona Golfului şi în Rusia.

Din punct de vedere european, aceste ameninţări sunt: terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, instabilitatea statală, conflictele regionale şi crima organizată.

Terorismul internaţional reprezintă o ameninţare strategică. Acest nou tip de terorism este legat de mişcări religioase fundamentaliste care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul ameninţă deschiderea şi toleranţa specifice societăţilor democratice.

Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă cel mai mare risc la adresa securităţii europene. Riscurile deosebite determinate de acest tip de ameninţare rezidă în faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decît de armate ale unor state naţionale.

Instabilitatea statală. În unele părţi ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Kosovo, etc) existenţa structurilor statale slabe, conflictele civile şi accesul la arme au determinat întărirea poziţiilor crimei organizate. Aceste situaţii sunt ameninţări la adresa securităţii, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de fiinţe umane.

Conflictele regionale din imediata vecinătate (Orientul Mijlociu, nordul Africii, Caucaz, Transnistria), dar si cele din zone îndepărtate, pot duce la violenţă, extremism, pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri în infrastructură; ameninţă minorităţile etnice, drepturile si libertăţile fundamentale ale oamenilor, stabilitatea instituţiilor statale; creează oportunităţi pentru crima organizată; stimulează cererea pentru arme de distrugere în masă.

Crima organizată ameninţă Europa prin traficul de droguri, traficul de fiinţe umane, imigraţia ilegală şi traficul ilegal de arme mici ş.a. Legăturile dintre terorismul internaţional şi crima organizată au devenit evidente16.

Politicile şi strategiile de securitate în societăţile contemporane au suferit transformări de esenţă nu numai datorită schimbărilor produse în mediul internaţional, ci şi transformărilor produse în modul oamenilor de a percepe problemele de securitate. Securitatea nu mai este astăzi direct legată doar de preocuparea statelor de a-şi proteja indivizii în faţa ameninţărilor clasice – agresiuni militare şi războaie – ci şi de nevoia guvernelor şi a şefilor de stat de a găsi soluţii care să conducă la 16 http://prisa.md/rom/info_security-actors_eu-risks

NESECRET21 din 262

NESECRET

prosperitate, dezvoltare democratică şi protejarea drepturilor omului. Problema accesului la energie, a controlului surselor de apă şi hrană, a siguranţei culoarelor de transport al acestora a devenit una la fel de importantă ca şi cea de apărare a societăţii împotriva unor agresiuni militare sau teroriste17.

Evoluţia concepţiei privind securitatea în procesul construcţiei europene

Dezvoltarea unei politici externe, de securitate si apărare la nivel comunitar fost întotdeauna un obiectiv esenţial al Comunităţii şi mai târziu al Uniunii Europene. Drumul spre crearea unei „uniuni politice europene” sau unei „Europe federale”, presupusul obiectiv final al integrării europene, trebuia să presupună, în mod necesar, o retragere progresivă a statului şi cedarea unor atribute ale suveranităţii către construcţia supranaţională. Cel putin aceasta ar fi trebuit să fie evoluţia gândită de fondatorii Uniunii Europene, dacă premisele funcţionalismului sau ale federalismului s-ar fi adeverit. Evoluţia construcţiei politice europene a fost marcată însă de progrese lente, succese şi eşecuri spectaculoase.

Desigur, PESA (Politica Europeană de Securitate si Apărare) nu poate fi echivalată în nici un caz cu CEA (Comunitatea Europeană de Apărare), semnificaţia ei depăşind însă marginal timidele tentative de instituţionalizare a unei politici comune de apărare ilustrate de Cooperarea Politică Europeană (CPE) şi Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) până la Nisa.

PESA ilustrează cel puţin o tendinţă de a se discuta la nivel comunitar nişte termene privind realizarea unei „armate europene” sau a unei „forţe de reacţie rapidă europeană” (EU task force). Originile Politicii Externe şi de Securitate Comună se confundă cu cele ale procesului integrării europene.

Primele planuri privind crearea unei „comunităţi europene de apărare” datează din 1950-1952, dupa instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care marca naşterea instituţiilor comunitare europene, dar şi pe fondul dezbaterilor privind reînarmarea şi contribuţia Germaniei la apărarea transatlantică, care stârneau anumite sensibilităţi istorice la Quai d’Orsay.

Aceste dezbateri au apărut pe fondul creşterii tensiunilor Est-Vest şi a debutului Războiului Rece, ale cărui prime manifestări au avut loc pe

17 Constantin Hlihor, Politica de securitate în mediul internaţional contemporan, Iaşi, Institutul European, 2008, p. 15

NESECRET22 din 262

NESECRET

continentul european şi au fost legate de statutul Berlinului (prima criză, 1948-1949) şi înarmarea nucleară a URSS. În acest context, partizanul înarmării germane devine SUA, care constata faptul că unul dintre punctele nevralgice ale apărării democraţiilor era Europa.18 Prima exprimare coerentă a unui lider european în legătură cu crearea unei armate europene i-a aparţinut lui Winston Churchill în discursul său în faţa Adunării Consiliului (Europei) din 11 august 1950 şi ilustrează faptul că Statele Unite se aflau în spatele acestui demers: „Noi trebuie să trimitem un mesaj de încredere şi curaj din partea Casei Europei întregii lumi. Nu numai că trebuie să reafirmăm, după cum ni s-a cerut, apartenenţa noastră la Naţiunile Unite, dar trebuie să facem un gest de îndrumare practică şi constructivă prin a ne declara noi înşine în favoarea creării imediate a unei armate europene sub o comandă unificată şi în care trebuie să jucăm un rol admirabil si onorabil.”19

Nu întâmplător, primul plan privind crearea unei armate europene a fost lansat de către preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Franceze, Réné Pleven, la propunerea lui Jean Monnet, deoarece discursul lui Churchill a fost urmat de propunerea lui Adenauer de creare a unei uniuni franco-germane (15 august 1949)20. Comunitatea europeană de apărare a fost propusă în 1950 de către René Pleven, ca răspuns la solicitarea şi sprijinul american pentru reînarmarea Germaniei Federale. Scopul comunităţii a fost constituirea unei forţe de apărare pan-europene ca alternativă la propunerea de aderare a Gennaniei Federale la NATO, în vederea coalizării potenţialului militar ca răspuns în eventualitatea confruntării cu un atac sovietic. Comunitatea Europeană de Apărare trebuia să includă Republica Federală Germania, Franţa, Italia şi statele Benelux. Un tratat care atesta constituirea comunităţii a fost semnat în 1952, dar nu a funcţionat niciodată21.

În faţa propunerilor britanice şi germane, francezii au fost practic invitaţi să preia iniţiativa. Planul Pleven prevedea crearea, „în scopul apărării comune”, a unei „armate europene legate de instituţii politice ale Europei unite”22. Unele State-Membre (Franţa) urmau să-şi menţină 18 Adrian Liviu Ivan, Sub zodia Statelor Unite ale Europei, Ecumenica, Cluj-Napoca, 2006, p. 127.19 Winston Churchill citat în Simon Duke, The elusive quest for European security: from EDC to CFSP, MacMillan Press LTD, Londra, 2000. p. 14. 20 Simon Duke, Op. Cit., p. 15. 21 Teodor Frunzeti, Globalizarea securităţii, Ed. Militară, Bucureşti, 2006, p. 223.22 Declaraţia lui Réné Pleven în faţa parlamentului francez din 24 octombrie 1950 prevedea asocierea armatei europene forţelor americane şi canadiene, deci alianţei transatlantice. Vezi: Déclaration de René Pleven, European Navigator, The Authoritative multimedia reference on the history of Europe, http://www.ena.lu/mce.cfm. De asemenea, Journal Officiel de la République

NESECRET23 din 262

NESECRET

armatele coloniale, dar, în caz de conflict, urmau să apere împreună Europa sub coordonarea unui Comandant Suprem Aliat. Planul mai prevedea crearea unei armate europene formată din 100 000 de militari, precum şi a unui Consiliu European de Miniştri dotat cu atribuţia gestionării unui buget unic al apărării. De asemenea, planul Pleven mai cuprindea instituirea unui Ministru European al Apărării responsabil în faţa unei Adunări (în care Pleven identifica Adunarea de la Strassbourg23

sau o alta similară dar emanând din aceasta). Conform planului Pleven, pentru RFG armata europeană urma să fie

singura. De fapt, în jurul acestei din urmă prevederi vor avea loc dezbateri aprinse în Marea Britanie, Statele Unite24 şi chiar Germania federală. Atât Acheson, cât şi Adenauer respingeau statutul secundar al Germaniei, statut acordat acesteia şi în planul Pleven, în timp ce britanicii se temeau că realizarea unei armate europene putea înrăutaţi relaţiile cu Washingtonul şi Moscova. Totuşi, Konrad Adenauer a înţeles că planurile Schuman şi Pleven erau „fundamente esenţiale pentru Europa”25.

Planul Pleven redeschidea de fapt dezbaterea în jurul creării unei uniuni europene ca entitate supranaţională. De ce? În primul rând pentru că existenţa unei armate europene presupunea un buget militar comun care trebuia gestionat, nu numai a unei agregări ad hoc de contingente militare. Alcide de Gasperi, primul ministru al Italiei în perioada negocierii planului Pleven, recunoştea acest fapt atunci când propunea o autoritate politică responsabilă în faţa unui Parlament, care va coordona politicile externe ale membrilor săi şi va administra bugetul necesar finanţării noii armate. Această autoritate trebuia dotată cu largi atribuţii, inclusiv privind strângerea de taxe şi luare de decizii autonome26. Mai mult, membrii „comunităţii politice europene” urmau să-şi delege permanent acestei autorităţi supranaţionale dreptul de a institui impozite şi reprezentarea lor în arena internaţională, chiar dreptul de a încheia tratate sau acorduri internaţionale27.

Française. Débats parlementaires, Assemblée Nationale, 24 October 1950, pp. 7118-9. 23 Este vorba de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. 24 Nemulţumirile americane faţă de proiectul Pleven au avut ca rezultat iniţierea unui alt plan de către aceştia, „planul Spofford” (denumit după ambasadorul Charles M. Spofford, adjunct al reprezentantului SUA la Consiliul Nord-Atlantic), care prevedea înarmarea completă a Germaniei sub controlul NATO (fără Stat-Major german, sub comandă atlantică şi comandant atlantic). Orice contribuţie a RFG urma să fie tratată ca egală, dar nu şi în privinţa numărului de militari. 25 Simon Duke, Op. cit., pp. 19-20. 26 Discours de Alcide de Gasperi (Strasbourg, 10 décembre 1951), European Navigator, http://www.ena.lu/mce.cfm

NESECRET24 din 262

NESECRET

Planul Pleven a fost negociat în cadrul unei conferinţe interguvernamentale (1950-1952) care îşi propunea, de fapt, să se transforme în adunare constituantă dacă proiectul Comunităţii Politice Europene ar fi fost ratificat. Numai după abrogarea statutului de ocupaţie al RFG (mai 1952) a fost posibilă intrarea într-o nouă fază, cea a semnării tratatului instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). Acest rezultat a reflectat rolul esenţial al tandemului francogerman în construcţia politică europeană, element ce îşi va păstra constanta pentru mai bine de o jumătate de secol.

Eşecul CEA a compromis pe termen nedefinit realizarea unei „politici comune europene de apărare” şi mai ales a unui stat federal supranaţional. Propunerea britanică alternativă la CEA, de transformare a tratatului de la Bruxelles în Uniunea Europei Occidentale (UEO) – fapt împlinit în octombrie 1954 – a avut două noi semnificaţii: iniţiativele europene de securitate şi apărare vor sta sub semnul interguvernamentalismului (menţinerea suveranităţii naţionale în sectoare cheie, cum sunt politica externă şi de apărare); importanţa fundamentală a Marii Britanii în securitatea europeană era reconfirmată (fapt ce se va reflecta mult mai târziu şi prin declaraţia de la Saint Mâlo).

Instituită prin Tratatul de la Bruxelles din 1948, Uniunea Europei Occidentale (UEO) este o altă organizaţie europeană construită în vederea cooperării în domeniul securităţii şi apărării. Aceasta instituia un mecanism de sprijin reciproc în eventualitatea unui atac sau agresiuni armate la adresa Europei. Acordurile de la Paris au fundamentat. practic, înfiinţarea UEO. Ele au marcat finalul regimului de ocupaţie aspra Germaniei de Vest şi au permis acestei ţări şi Italiei să adere la Tratatul de la Bruxelles. În afară de Consiliul de Miniştri pentru Afaceri Externe, care deja exista, noul Tratat a constituit o Adunare Parlamentară Consultativă, o Agenţie de Control Armamente, precum şi un Comitet Permanent pentru Control Armamente (Standing Committee for Amis Control). Pentru a nu deranja opinia publică europeană, Acordurile de la Paris au interzis Germaniei să achiziţioneze armament NBC (nuclear, biologic sau chimic). De această dată, în schimb, Franţa a acceptat, la nivel politic, ideea reînarmării Germaniei de Vest, care şi-a construit propria armată, Armata Federală (Bundeswehr) şi care, în 1955, a aderat la NATO28.

27 Linda Risso, The (Forgotten) European Political Community: 1952-1954, EFPU Research student conference on European foreign policy, London School of Economics, 2-3 iulie 2004. Internet:http://www.lse.ac.uk/Depts/intrel/EFPUresearchstudentconference.htm. 28 Teodor Frunzeti, Op. cit., p. 326.

NESECRET25 din 262

NESECRET

În cursul anilor ’70-’80 a fost reluat, după îndelungi ezitări, procesul de realizare a unei integrări politice între cei şase29. Contextul era marcat de ascensiunea politică a lui Charles de Gaulle, care a avut profunde urmări în privinţa politicii şi integrării europene30. Susţinător al „Europei patriilor”, Charles de Gaulle jucase un rol important în eşecul Comunităţii Europene de Apărare din anii ‘50. Acum, în calitate de preşedinte fondator al celei de-a V-a republici, Charles de Gaulle a văzut în cooperarea europeană în domeniul politicii externe un vehicul pentru provocarea hegemoniei americane în Europa Occidentală, dar şi pentru limitarea pretenţiilor de supranaţionalism, din ce în ce mai evidente, ale tinerei Comunităţi Europene31.

Convingerile lui De Gaulle sunt ilustrate clar de propunerea pe care a făcut-o în septembrie 1958 Statelor Unite şi Marii Britanii privind instituirea unui «directoire à trois» (directorat în trei) care să abordeze problemele politicii şi strategiei internaţionale32. Această propunere vizând de fapt o reîntoarcere la diplomaţia concertului puterilor, punea pentru prima dată în discuţie statutul Americii de «primus inter pares» în cadrul Aliantei Nord-Atlantice. De Gaulle urmărea realizarea unei Europe independente, interpusă între Uniunea Sovietică şi SUA33. Respingerea acestei propuneri l-a făcut pe De Gaulle să se reorienteze spre Bonn.

Ambiţiile lui Charles de Gaulle au condus la instituirea unor întâlniri informale la nivel de şefi de stat şi de guvern între Statele Membre ale CEE („cei şase”), care va prefigura Consiliul European. Prima conferinţă la nivel înalt a celor şase (de fapt primul Consiliu European) va avea loc în februarie 1961 chiar la Paris, având ca scop discutarea unei „cooperări politice mai strânse”34. În fapt, acest summit va conduce la 12

29 Cele şase state care au aderat la Tratatul de la Roma (1957). 30 Moştenirea politică lui Charles de Gaulle o reprezintă doctrina gaullistă, în timp ce în planul integrării europene el introduce o metodă care substituie metoda Monnet (metoda parteneriatului). Metoda de Gaulle este „metoda negocierii”, favorizând Statele Membre şi Consiliul de Miniştri. Această metodă s-a permanentizat în metodele de negociere ale PESC. 31 Anthony Forster, William Wallace, Common Foreign and Security Policy: A New Policy or Just a New Name?, în Helen Wallace, William Wallace (ed.), Policy-Making in the European Union, Oxford University Press, Oxford, 1996, p. 413. 32 Simon Duke, Op. cit., p. 45. 33 Adrian Liviu Ivan, Op. cit., p. 179. 34 Concluziile Conferinţei Şefilor de Stat sau de Guvern ai Statelor Membre ale CEE, 10-11 februarie 1961: „A fost scopul conferinţei de a căuta metode prin care să poată fi realizată o cooperare politică mai strânsă. În stabilirea legăturilor din alte domenii, intenţia este de a pune bazele fondării unei Uniuni care să se dezvolte progresiv. Va fi posibil pentru această Uniune, limitată pentru moment la Statele Membre ale Comunităţii Economice Europene, să se extindă mai târziu”. Vezi copia în facsimil a documentului pe adresa: http://aei.pitt.edu/1463/01/paris_1961.pdf.

NESECRET26 din 262

NESECRET

luni de dezbateri în jurul „planurilor Fouchet35” lansate după ce Statele Membre s-au pronunţat în favoarea unei cooperări politice.

Planul rămas în istorie sub denumirea de „Fouchet I” (1961) prevedea realizarea unei uniuni indisolubile a statelor bazată pe cooperare interguvernamentală şi respectarea identităţii Statelor Membre. Planul prevedea extinderea cooperării în mai multe domenii, între care politica externă, apărarea, ştiinţa, cultura şi protecţia drepturilor omului. Din punct de vedere instituţional, planul prevedea instituirea unui Consiliu compus din şefii de stat sau de guvern care se vor întâlni de 3 ori pe an pentru a adopta decizii pe bază de unanimitate36. Totodată, prima versiune a planului Fouchet se referea explicit la crearea unei „politici externe si de apărare comună” împreună cu alte « naţiuni libere »37.

Planul „Fouchet II” lansat în 1962 reflecta şi mai mult obiectivele lui de Gaulle, el prevăzând acordarea către uniune a puterilor economice constituind prerogative ale Comunităţilor Europene, prin aceasta dorindu-se de fapt extinderea cooperării interguvernamentale şi asupra unor domenii în care se manifestau tendinţe supranaţionaliste. Mai mult, planul Fouchet II nu făcea referiri la NATO38, singura organizaţie de securitate care asigura apărarea Europei occidentale. Desigur, planurile Fouchet reflectau transparent relaţiile tensionate ale lui De Gaulle cu Eisenhower şi poziţia sa violent anti-britanică. Belgia şi Olanda au refuzat să ratifice „tratatul stabilind o uniune politică” fără Marea Britanie, iar De Gaulle a dat lovitura de graţie acestui proiect respingând admiterea acestei ţări în Comunitatea Europeană la 14 ianuarie 196339.

Nu numai cooperarea politică, ci chiar integrarea europeană ca ansamblu, au fost relansate numai după retragerea lui Charles de Gaulle de la conducerea Franţei şi summitul de la Haga din decembrie 1969. Totuşi, consecinţele politicii lui De Gaulle asupra direcţiei integrării europene sunt profunde, de departe cea mai importantă fiind instituţionalizarea Consiliului European, ca un directorat al Europei unite, dar şi legarea puterii economice a RFG de ambiţiile internaţionale ale Franţei prin

35 Cunoscute după numele diplomatului francez Christian Fouchet care prezida comitetul de negociere a unui tratat de uniune între statele europene propus de Charles de Gaulle, obiectiv trasat cu ocazia celui de-al doilea Consiliu European, cel de la Bonn din 28 iunie 1961. 36 Vezi “La première version du Plan Fouchet” (19 octobre 1961). Sursa: Charles Zorgbibe, Histoire de la construction européenne, PUF, Paris, 1993, pp. 71-75. 37 Simon Duke, Op. cit., p. 47. 38 Deşi iniţial Fouchet II prevedea că politica de apărare comună europeană trebuie de fapt să conducă la o „întărire a Alianţei Atlantice”, de Gaulle, care era un inamic al NATO, a suprimat aceste prevederi din textul final. 39 Simon Duke, Op. cit., p. 48.

NESECRET27 din 262

NESECRET

Tratatul Franco-German de la Elysée din martie 1963. Devenise clar că Franţa şi Germania nu mai formau doar un tandem, ci chiar „nucleul dur” al construcţiei europene. O altă consecinţă importantă a conducerii gaulliste o reprezintă introducerea de facto a dreptului de veto prin „compromisul de la Luxemburg” din 30 ianuarie 1966, care încheia criza „scaunului gol”40: dacă „interesele foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri sunt în joc, membrii Consiliului se vor strădui, într-un răgaz rezonabil, să ajungă la soluţii care ar putea fi adoptate de către toţi membrii Consiliului, în respectul interesului lor şi al comunităţii”41.

Compromisul de la Luxemburg ancora principiul unanimităţii în defavoarea celui al majorităţii. Unanimitatea va deveni metoda principală de luare a deciziei în viitoarea Politică Externă şi de Securitate Comună. Deblocarea negocierilor privind aderarea Marii Britanii la CEE a prilejuit lansarea Cooperării Politice Europene (CPE) care se va transforma în singurul for de coordonare a politicilor externe ale Statelor Membre până la instituirea PESC prin Tratatul de la Maastricht, de fapt un for în cadrul căruia miniştrii de externe au redescoperit utilitatea consultărilor informale, iar diplomaţii au învăţat să aprecieze cadrul de lucru al diplomaţiei multilaterale care era integral sub controlul lor comun42.

Cooperarea Politică Europeană a servit la început în primul rând la primirea Germaniei în cadrul Naţiunilor Unite (1973). A jucat, de asemenea, un rol important în pregătirea lucrărilor CSCE şi stabilirea agendei şi negocierii pachetului complex al Actului Final de la Helsinki (1975). În fapt, aşa cum o indică experienţa deceniilor următoare, CSCE (şi viitoarea OSCE) va deveni, alături de NATO, un companion esenţial al Comunităţii Europene în securitatea europeană. CPE a jucat un rol important in confruntările franco-americane din anii ’70, pe care a încercat să le arbitreze. Poziţia Franţei de frondă în cadrul Alianţei Atlantice nu a ajutat însă dezvoltarea graduală a Cooperării Politice Europene în ceva mai mult decât un simplu concert de diplomaţi.

Sfârşitul perioadei de destindere şi „cel de-al doilea război rece” izbucnit în 1979-1980 între cele două superputeri au provocat nemulţumirea europenilor, care s-au angajat mai ferm în promovarea CPE.

40 Începând din iulie 1965, în opoziţie faţă de respingerea unor propuneri ale Comisiei privind, printre altele, finanţarea PAC, Franţa a boicotat pentru 7 luni întâlnirile Consiliului şi a insistat asupra unui acord politic legat de rolul Comisiei şi al votului cu majoritate pentru a-şi relua locul în Consiliul de Miniştri. Vezi SCADPlus: http://europa.eu.int/scadplus/treaties/introduction_en.htm . 41 Vasile Vese, Adrian L. Ivan, Istoria integrării europene, Pera Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, pp. 108-109. 42 Anthony Forster, William Wallace, Art. cit., p. 414.

NESECRET28 din 262

NESECRET

La acest aspect, trebuie adăugat progresul economic al Comunităţilor Europene care deveniseră în anii ’80 cel de-al treilea actor în economia politică internaţională, după Statele Unite şi Japonia.

Pornind de la propunerile făcute de Preşedinţia britanică (iulie-decembrie 1981), propuneri bazate de faimosul „Raport Londra”43 şi planul Genscher-Colombo44, va fi semnat Actul Unic European în 1986, care prevedea întărirea limitată a consultărilor în materie de politică externă între Statele Membre, unificarea ierarhiilor separate ale CEE si CPE sub umbrela unică a Consiliului European şi stabilea Secretariatul CPE la Bruxelles. Asemenea prevederi au avut un rol deosebit de important în pregătirea viitorului Tratat instituind Uniunea Europeană.

Convingerea lui Jean Monnet de la începutul anilor ’50 că uniunea economică trebuie să preceadă integrarea politică era confirmată şi prin instaurarea progresivă a unei „pieţe unice europene”, care va preceda cu aproape un deceniu instituirea unei „politici externe şi de securitate comună”. Până la Tratatul de la Maastricht, evoluţiile instituţionale din cadrul Cooperării Politice Europene pot fi caracterizate prin:

• Reţea extinsă de diplomaţi – modificări în practica diplomatică europeană: ministerele de externe reprezentate de câte un Director Politic în cadrul Comitetului Politic; reprezentantul permanent în Coreper; comunicare directă prin reţeaua Coreu (telegrame) – substituirea ambasadorilor.

• Caracter interguvernamental • Modalitate de luare a deciziei: consensul • Preşedinţie prin rotaţie (6 luni): se instituie Troica şi apare un

Secretariat • Implicarea progresivă a Comisiei Europene (procedura consultării) Cooperarea Politică Europeană a indicat în cursul existenţei că este

posibilă o cooperare informală între Statele Membre fără ca aceasta sa însemne în mod obligatoriu integrare formală, iar această cooperare va fi bazată aproape întotdeauna pe regula consensului, care validează moral decizia comunitară, deşi o invalidează practic (consensul presupune compromisuri, iar aceste compromisuri sunt rare în cazul în care este pusă sub semnul întrebării suveranitatea Statelor Membre). Trebuie precizat

43 Propunerea britanică viza extinderea cooperării europene în domeniul politicii externe şi asupra problemelor de securitate. 44 Acest plan viza crearea unui “Act European” care să reafirme angajamentul Statelor Membre spre o politica externă comună, coordonarea politicii de securitate şi adoptarea de poziţii europene comune în această sferă.

NESECRET29 din 262

NESECRET

faptul că dacă uniunea economică va rămâne sub semnul metodei Monnet, cea politică (PESC şi JAI) va fi bazată pe metoda negocierii. Prima metodă va fi axată pe supranaţionalism, în timp ce cea de-a doua pe interguvernamentalism. În ciuda progreselor făcute de PESC-PESA până în prezent, nu există premise ale unei mutaţii sau erodări a caracterului interguvernamental al acestor politici.

NESECRET30 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 3UNIUNEA EUROPEANĂ ÎNTRE CONCEPŢIE

ŞI REALITATE. CONSTRUCŢIA COMUNITARĂ

Simbolurile uniunii europeneDrapelul european este simbolul Uniunii Europene, al unităţii şi

identităţii europene. Cercul de stele aurii reprezintă solidaritate şi armonie între statele Uniunii Europene. Numărul stelelor nu are nimic de-a face cu numărul statelor membre. Sunt 12 stele pentru că numărul 12 este în mod tradiţional simbolul perfecţiunii; al împlinirii şi unităţii. Ca urmare, steagul nu va fi afectat de extinderea Uniunii Europene.

Imnul este o parte a Simfoniei a 9-a, compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven. Pentru ultima parte a acestei simfonii, Beethoven a pus pe muzică „Oda Bucuriei”, scrisă în 1785 de Friedrich von Schiller. Acest poem exprimă viziunea idealistă a lui Schiller despre umanitate, în care toţi oamenii sunt fraţi - o viziune agreată şi de Beethoven.

„Unitate şi diversitate”: motto-ul european a fost ales în urma unei competiţii organizate de un grup de cetăţeni europeni. Aproximativ 80.000 de tineri europeni, cu vârste cuprinse între 10 şi 20 de ani, au participat la competiţie.

Euro: Multe state ale U.E. au luat decizia să înlocuiască moneda lor naţională cu o monedă unică europeană.

Ziua Europei: La 9 Mai 1950, Ministrul Afacerilor Externe francez, Robert Schuman, a înaintat propunerea pentru înfiinţarea unei Comunităţi Economice Europene, bazată pe punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel, pentru a evita ca statele din Europa să mai intre vreodată în conflict. Această propunere, cunoscută sub numele de „Declaraţia Schuman”, este considerată a fi începutul a ceea ce este acum Uniunea Europeană.

Data de 9 Mai este cunoscută drept „Ziua Europei”.

Principiile de funcţionare ale UEInstituţiile comunitare îşi desfăşoară activitatea sub guvernarea unor

principii fundamentale. Important este faptul că principiul de organizare al U.E. nu este cel al

separaţiei puterilor, ci al conlucrării lor printr-o reprezentare a intereselor predominante. Astfel, comisia reprezintă interesul general, parlamentul reprezintă cetăţenii statelor, consiliul reprezintă interesele statelor membre, iar Curtea de Justiţie asigură respectarea dreptului comunitar.

NESECRET31 din 262

NESECRET

Principiile care stau la baza repartizării competenţelor între instituţiile comunitare sunt: principiul competenţelor de atribuire, principiul echilibrului instituţional, principiul autonomiei instituţiilor şi principiul cooperării loiale.

Principiile structurale ale dreptului comunitar se referă la structura instituţională a Uniunii Europene şi la raporturile care se stabilesc între uniune şi statele membre. În plan instituţional, Uniunea Europeană nu are o schemă de organizare clasică, motiv pentrui care i-a revenit Curţii Europene de Justiţie misiunea de a evidenţia principiile care reglementează organizarea instituţională a uniunii.

Principiul echilibrului instituţionalRespectarea echilibrului instituţional înseamnă că fiecare instituţie

comunitară trebuie să-şi exercite competenţele astfel încât să nu afecteze de o manieră negativă atribuţiile celorlalte structuri ale Uniunii Europene. Se urmăreşte ca echilibrul stabilit prin tratatele originare, între actorii comunitari, să nu fie modificat printr-un transfer de atribuţii de la o instituţie către alta. Principiul interzice orice delegare de competenţă de la o instituţie la un organism extern sau către altă instituţie comunitară, dacă această delegare modifică echilibrul inter-instituţional.

Conceput ca o colaborare a puterilor, echilibrul instituţional exprimă existenţa unei relaţii care uneşte fiecare instituţie. Această colaborare se manifestă la nivelul participării fiecărei instituţii pentru elaborarea de norme comunitare.

În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie există precizări referitoare la procedura de cooperare, instrumentată de Art. 7 din Actul Unic European, în care se relevă că obiectul acesteia este consolidarea participării Parlamentului European la procesul legislativ.

Dacă în conformitate cu principiul competenţelor de atribuire, se apreciază despre atributele instituţiilor comunitare ca fiind limitate (ele neputând acţiona decât în limitele conferite de tratate), conform principiului echilibrului instituţional se pot considera ca fiind exclusive aceste competenţe, în sensul că instituţiile comunitare nu pot să renunţe la exercitarea competenţelor încredinţate prin transferarea lor altor instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar.

Aplicarea principiului echilibrului instituţional reprezintă o garanţie a exercitării corecte a atribuţiilor instituţiilor comunitare, o garanţie a respectării drepturilor lor în cadrul sistemului instituţional comunitar.

NESECRET32 din 262

NESECRET

Echilibrul instituţional presupune şi o conlucrare efectivă, care se manifestă prin participarea fiecărei instituţii la elaborarea şi punerea în practică a normelor comunitare.

În practica instituţiilor U.E. se disting două categorii de funcţii: funcţii tehnice şi funcţii de fond. Funcţiile tehnice evidenţiază faptul că principiul serveşte ca fundament juridic în interpretarea tratatelor de către Curtea de Justiţie, iar funcţiile de fond exprimă faptul că principiul reprezintă o garanţie în cadrul sistemului juridic comunitar.

Principiul subsidiarităţiiÎn epoca contemporană, principiul subsidiarităţii poate fi regăsit atât

ca principiu de drept intern, reglementând raporturile dintre stat şi autorităţile politico-teritoriale sau administrative locale, dar şi ca principiu de drept internaţional. În raporturile dintre stat şi autorităţile teritoriale locale autonome, principiul subsidiarităţii este înscris în Art. 4 din Carta europeană a autonomiei locale.

Principiul a fost conceput ca o garanţie a autonomiei statelor membre, dar şi ca o limitare a puterii supranaţionale a U.E.. Odată cu extinderea principiului majorităţii de voturi la nivelul Consiliului European a apărut temerea că statele membre vor rămâne descoperite în faţa acţiunilor instituţiilor U.E., care vor avea astfel posibilitatea să îngrădească politicile naţionale. Aplicarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii nu trebuie să afecteze principiile dezvoltate de Curtea Europeană de Justiţie privind relaţia dintre dreptul naţional al statelor membre şi dreptul comunitar. Art. 6(4) din T.U.E. reclamă necesitatea ca uniunea să constituie mijloacele necesare pentru realizarea politicilor proprii.

Principiul are în vedere faptul că ceea ce poate fi făcut în mod individual, de fiecare stat, nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare individuală nu este posibilă, se impune intervenţia comunitară. Competenţa naţională constituie regula, iar competenţa comunitară excepţia.

Acest principiu reprezintă o formă de control asupra puterilor instituţiilor comunitare, prin crearea unei prezumţii în favoarea unei acţiuni în favoarea unui stat membru, în domeniile în care Uniunea Europeană nu are competenţă exclusivă.

Principiul subsidiarităţii este perceput ca un instrument pentru descentralizarea puterii politice. Statele membre au cedat parte din suveranitatea naţională instituţiilor comunitare, dar în acelaşi timp, în cadrul fiecărui stat, există mecanisme guvernamentale pentru administrarea legilor

NESECRET33 din 262

NESECRET

naţionale. În general, acest principiu presupune că deciziile ar trebui luate la nivelul inferior de competenţă în ierarhia politică, iar centrul nu poate interveni decât atunci când este absolut necesar.

Principiul subsidiarităţii este perceput ca fiind delegarea puterii, de la nivelul central al Uniunii Europene, la nivelul statelor membre.

Principiul subsidiarităţii nu autorizează statele membre să evite sau să încalce obligaţiile comunitare. De asemenea principiul nu poate fi interpretat în sensul că intervenţia autorităţilor comunitare trebuie să se restrângă la strictul necesar astfel încât organizaţii private să fie în măsură să instituie reguli de natură a restricţiona exerciţiul unor drepturi conferite de tratatul comunitar persoanelor individuale.

Datorită faptului că nu există nivele de competenţă fixate pentru toate domeniile în care U.E. şi/sau statele membre sunt interesate să acţioneze, principiile subsidiarităţii şi al proporţionalităţii sunt destinate să simplifice procesul de atribuire a diferitelor tipuri de competenţe între instituţiile comunitare şi statele membre ale U.E.

Comisia Europeană va justifica propunerile sale, din perspectiva concordanţei cu principiul subsidiarităţii, în cuprinsul memoriului de fundamentare. Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene trebuie să se pronunţe dacă iniţiativele legislative ale comisiei (precum şi amendamentele avute în vedere de oricare din aceste instituţii) respectă prevederile comunitare.

Principiul subsidiarităţii, adesea asociat principiului proporţionalităţii, are o arie de aplicabilitate specifică. Principiul proporţionalităţii restricţionează autorităţile în exercitarea prerogativelor de putere comunitară, prin instituirea unui echilibru între mijloacele utilizate şi obiectivele urmărite de acţiunile acestor autorităţi.

Aceste principii sunt complementare: Subsidiaritatea determină activarea de competenţe prin intermediul comunităţii, iar proporţionalitatea reglează intensitatea acţiunii. Curtea Europeană de Justiţie a relevat, într-o hotărâre, din 12 noiembrie 1996, teza potrivit căreia combinarea criteriilor “de necesitate” şi “de realizare mai eficientă” se dovedeşte a fi determinantă.

Principiul proporţionalităţiiPrincipiului proporţionalităţii este principiul dominant în stabilirea

unor limite pentru măsurile legislaţiei comunitare şi se manifestă în practica Curţii Europene de Justiţie.

NESECRET34 din 262

NESECRET

În construcţia comunitară s-a dezvoltat o jurisprudenţă bazată pe principiul proporţionalităţii care, în anumite grade de intensitate, a influenţat fiecare domeniu al acţiunii administrative.

În primele decizii ale C.E.J. principiul proporţionalităţii a rezolvat absenţa prevederilor unor drepturi fundamentale propuse în legislaţia internaţională fundamentală. În deciziile ulterioare, atunci când trebuia să aplice restricţii asupra unor drepturi similare cu cele fundamentale, a fost asigurat un grad considerabil de protecţie legală în dreptul comunitar.

Conform acestui principiu, instituţiile comunitare vor acţiona limitat, fără să depăşească, în exercitarea competenţelor, ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor comunitare. Atunci când instituţia poate alege între mai multe variante de rezolvare a atribuţiilor sale, în baza acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea mai puţin constrângătoare pentru cel care urmează să o execute.

Principiul se aplică cu precădere în materie de sancţionare administrativă sau penală, în domeniul protecţiei consumatorilor interni din statele membre sau în domeniul liberei circulaţii a persoanelor.

Principiul autonomiei instituţiilorPrincipiul autonomiei instituţionale protejează organizarea internă a

fiecărei instituţii comunitare. El permite instituţiilor Uniunii Europene să se organizeze în mod liber, fără a se modifica echilibrul instituţional sau repartizarea competenţelor între organismele comunitare şi statele membre.

Principiul autonomiei instituţiilor comunitare este evidenţiat direct în textul tratatelor, chiar dacă instituţiile nu beneficiază de personalitate juridică.

Autonomia instituţiilor comunitare se manifestă în desemnarea funcţionarilor publici comunitari. Tratatele comunitare nu conţin prevederi care să stabilească o autoritate învestită cu putere de numire în funcţie. Această competenţă aparţine fiecărei instituţii comunitare în parte, conform funcţiei publice comunitare.

Curtea de Justiţie a consacrat principiul autonomiei instituţionale, dar acesta comportă limitări menite să evite situaţiile care ar putea genera la perturbarea funcţionării altor instituţii comunitare, datorită utilizării lor excesive.

Principiul colaborării/cooperării loiale între instituţiiTratatele originare, Tratatul de la Maastricht şi cel de la Amsterdam,

nu consacră explicit principiul colaborării loiale între instituţii, însă Curtea NESECRET35 din 262

NESECRET

de Justiţie a interpretat Art. 5 CEE în sensul că acesta creează o obligaţie de cooperare loială între statele membre şi instituţiile comunitare. Astfel, Art. 5 CEE stipulează: „statele membre vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin tratat sau rezultatele din acţiuni ale instituţiilor comunitare. Ele vor facilita îndeplinirea sarcinilor comunităţii şi se vor abţine de la orice acţiune ce ar putea împiedica atingerea obiectivelor tratatului”. Principiul cooperării loiale impune instituţiilor să-şi respecte reciproc competenţele şi să pună la punct proceduri menite să asigure buna desfăşurare a procesului decizional.

Potrivit reglementărilor în vigoare, statele membre care realizează o cooperare intensă, pot recurge la instituţiile şi mecanismele prevăzute de tratate, cu condiţia ca această cooperare să îndeplinească anumite condiţii:

să favorizeze realizarea obiectivelor uniunii; să respecte principiile tratatelor şi cadrul instituţional al Uniunii

Europene; să nu fie utilizată decât în ultimă instanţă, atunci când

obiectivele tratatelor nu ar putea să fie atinse aplicând procedurile pertinente pe care ele le prevăd;

să fie asigurată pentru majoritatea statelor membre; să nu afecteze competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor

membre care nu participă; să fie accesibilă tuturor statelor membre şi să le permită

participarea în orice moment, sub rezerva respectării deciziei iniţiale ulterioare şi a deciziilor luate în acest cadru.

Cooperarea dintre statele membre este reglementată în domeniul judiciar, în domeniul penal, stabilind pentru aceste domenii condiţii specifice care urmează a fi îndeplinite pentru autorizarea cooperării:

să fie respectate competenţele instituţiilor comunitare; să faciliteze transformarea mai rapidă a Uniunii Europene într-un

spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.Cooperarea loială presupune respectarea cadrului juridic şi

posibilitatea de a stabili proceduri care să permită buna desfăşurare a procesului integrării europene.

Statele trebuie să ia măsurile generale sau particulare adecvate pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care rezultă din actele instituţiilor comunitare.

La reuniunea de la Lisabona, din 2007, s-a avut în vedere îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate, precizându-se necesitatea creării unui sistem de facilităţi în acest domeniu.

NESECRET36 din 262

NESECRET

Principiul repartizării competenţelor sau al competenţelor de atribuire

Principiile care guvernează repartizarea competenţelor între instituţiile comunitare şi statele membre sunt prevăzute de Tratatul de la Maastricht, la Art. 3B: U.E. acţionează în limitele competenţelor care i-au fost atribuite prin tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât în masura în care obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau a efectelor acţiunii proiectate.

Repartizarea competenţelor interneCompetenţele transferateAceastă situaţie corespunde unei desistări a statelor membre, care

sunt private de competenţele pe care le deţineau anterior, dar competenţa este atribuită U.E.. Acest mod de distribuire este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “transfer de competenţe”.

Situaţia este întâlnită în sectorul uniunii vamale, în special în ceea ce priveşte stabilirea şi gestionarea tarifului vamal comun şi relaţiile tarifare cu state terţe: statele membre au pierdut competenţa vamală, în schimb U.E. este singura competentă să adopte dispoziţii normative în materie. Operează un transfer de competenţe şi în domeniul politicilor comune, care se bazează, în principal, pe principiul substituirii cu competenţele naţionale anterioare competenţelor comunitare. Această situaţie se poate întâlni în sectorul politicii agricole comune.

Competenţele încadrateIdeea de încadrare comunitară a competenţelor naţionale generează o

situaţie complexă, care necesită realizarea unei distincţii clare între două concepte, şi anume: atribuirea de competenţă şi exercitarea competenţei. Este necesară pentru a se diferenţia situaţia în care statele membre recurg la un transfer de competenţă de situaţia în care statele membre nu au renunţat la competenţa lor, însă au acceptat să o limiteze pentru a contribui la funcţionarea eficace a pieţei comune.

Autorităţile naţionale rămân titularele competenţei normative, dar se angajează să nu recurgă la aceasta dacă regulile pe care ar putea să le adopte sunt susceptibile de a afecta realizarea obiectivelor tratatelor. Statele nu vor exercita competenţa lor normativă decât în limitele impuse de tratate.

NESECRET37 din 262

NESECRET

Tratatele comunitare recunosc în mod expres instituţiilor comunitare competenţe în vederea încheierii de acorduri cu state terţe. Dispoziţiile Actului Unic European şi ale Tratatului de la Maastricht au adăugat o serie de competenţe punctuale care vizează uniunea economică şi monetară, cercetarea, mediul înconjurător şi cooperarea în vederea dezvoltării.

Statele membre ale U.E. nu îşi pierd competenţele proprii prin atribuirea unor competenţe comunitare, dar apar unele modificări în exercitarea acestora.

În cazul atribuirii unor competenţe U.E., statele nu mai dispun de o competenţă proprie, autonomă în acel domeniu, chiar dacă instituţiile comunitare nu şi-au exercitat în mod efectiv propria competenţă. Statele sunt obligate să respecte aceste reglementări generale şi să acţioneze în conformitate cu ele.

În situaţia când instituţiile U.E. emit acte normative, statele vor acţiona în cadrul prescris de acestea şi dacă trebuie să adopte alte acte normative, de aplicare, acestea nu pot fi decât în concordanţă cu cele comunitare.

În cadrul repartizării de competenţe există domenii în care statele îşi păstrează o competenţă proprie (adoptarea de reglementări privind apărarea ordinii publice, a moralei şi securităţii publice, cooperarea în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător, precum şi în domeniul dezvoltării).

În alte cazuri, considerate excepţionale, instituţiile U.E. au o competenţă exclusivă. Este cazul situaţiei de interes comunitar (realizarea pieţei interne unice). Această competenţă exclusivă se consideră a fi exercitată şi în domeniul relaţiilor cu terţe state sau în domeniul conservării resurselor marine.

Principiul specializăriiInterpretarea dispoziţiilor din tratate privind competenţele nu este

restrictivă.Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a statuat că dispoziţiilor tratatelor

trebuie să li se dea o intrepretare mai mult „extinsă” decât „restrânsă”. Extinderea competenţelor comunitare faţă de cele prevăzute în tratate trebuie să se facă doar în limitele cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind supusă anulării.

Se manifesta o diversitate de competenţe comunitare: competenţa normativă; competenţa executivă; competenţa de control;

NESECRET38 din 262

NESECRET

competenţa jurisdicţională.Fiecare dintre acestea se exercită prin instituţiile şi organele abilitate,

conform prevederilor din acte normative comunitare sau de drept intern. Comunităţile pot sancţiona persoanele fizice sau juridice pentru nerespectarea reglementărilor comunitare, dar nu dispun de mijloace pentru aplicarea sancţiunilor, acestea fiind duse la îndeplinire de către state, prin autorităţile competente.

Principiul respectării drepturilor omuluiCurtea de Justiţie a statuat: „respectarea drepturilor fundamentale

face parte integrantă din principiile generale ale dreptului, căruia curtea îi asigură respectarea” şi „protecţia acestor drepturi, inspirându-se în întregime din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, trebuie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor comunităţii”.

Curtea de Justiţie şi-a dezvoltat progresiv jurisprudenţa, elaborând un set de principii şi drepturi fundamentale: principiul egalităţii, libertatea de circulaţie a lucrătorilor, libertatea religioasă, protecţia confidenţialităţii, dreptul de proprietate şi de iniţiativă economică etc.

Egalitatea de tratament între cetăţenii comunitari, care interzice orice formă de discriminare, reprezintă fundamentul ordinii juridice comunitare. Interdicţia discriminării vizează şi condiţii egale de acces la diferite forme de şcolarizare, de pregătire profesională, la îngrijiri medicale, la prestaţii de servicii etc.

Aspecte generale de funcţionare a instituţiilor UETermenul de „Uniune Europeană” este utilizat începând cu 1992,

când Tratatul de la Maastricht a denumit astfel ansamblul format din comunităţile europene şi entităţile de cooperare interguvernamentală.

Instituţiile comunitare se caracterizează prin următoarele aspecte: au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competenţelor lor,

normele juridice fundamentale de constituire şi de funcţionare; sunt create prin tratatele de instituire a comunităţilor europene; în domeniile în care acţionează au competenţe de a lua decizii

şi de a le impune statelor membre; din această perspectivă ele reprezintă o desprindere de instrumentele tradiţionale ale cooperării internaţionale, în care executarea tratatelor era supusă disponibilităţii părţilor semnatare;

NESECRET39 din 262

NESECRET

reprezintă interesele statelor (consiliul), interesele comunităţilor (comisia), interesele cetăţenilor (parlamentul) şi interesele dreptului comunitar (Curtea de Justitie);

beneficiază de o anumită autonomie juridică, administrativă şi financiară.

Până la intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului asupra Uniunii Europene, instituţiile comunitare cu rol important în domeniul economic au funcţionat prin aplicarea celor trei tratate institutive.

Consiliul European, începând cu 1974, a devenit o „instanţă” supranaţională, cu vocaţia de a trata în globalitatea lor afacerile europene, sub rezerva tendinţei crescânde a Parlamentului European de a impune intervenţiile sale în afacerile care aparţin cooperării politice.

Prin adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene au fost înregistrate progrese în domeniul unificării instituţionale comunitare şi al politicii de securitate comună.

Spre deosebire de Comunităţile Europene, Uniunea Europeană nu dispune de personalitate juridică. Ea este mai mult un concept politic decât unul juridic, deoarece nu substituie Comunităţile Europene, ci le înglobează într-un ansamblu mult mai cuprinzător.

În prezent sistemul instituţional al Uniunii Europene este construit în jurul unor instituţii fundamentale45.

CONSILIUL EUROPEANConsiliul European s-a constituit pe cale neconvenţională, ca urmare

a întâlnirilor la nivel înalt a şefilor de state şi de guverne, el nefiind prevăzut în tratatele constitutive. Activitatea sa a fost reglementată prin Actul Unic European (Art.2) şi ulterior prin Tratatul de la Maastricht – 1992 (lit.D).

Consiliul European este o structură suprainstituţională, înfiinţată în vederea asigurării unei bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele membre şi Comunităţile Europene.

Prima etapă a fost reprezentată de întâlnirile în cadrul conferinţelor desfăşurate în perioada 1961-1974.

După Summit-ul de la Paris, din 1974, s-a adoptat un nou sistem de lucru, care prevedea:

reuniunile periodice ale şefilor de stat sau de guvern de cel puţin trei ori pe an;

se instituia denumirea de „Consiliu European”;

45 Constantin Iordache, Politici ale Uniunii Europene, Editura U.N.Ap. „Carol I”, Bucureşti, 2008, p.50-84.

NESECRET40 din 262

NESECRET

preşedintele Comisiei Europene şi membrii instituţiei aveau dreptul să participe la întruniri.

Oficializarea Consiliului European s-a realizat prin Actul Unic European, în 1986, care prevedea actuala denumire şi se preciza: „va fi compus din şefii de stat şi/sau de guvern ai statelor membre ai Comunităţilor Europene, asistaţi de miniştrii afacerilor externe, precum şi de preşedintele comisiei şi se va reuni de două ori pe an”.

Instituţionalizarea consiliului s-a realizat prin Tratatul de la Maastricht – 1992.

Tratatul evidenţiază rolul acestei instituţii, care este acela de a da Uniunii Europene „impulsurile necesare” şi de a defini orientările politice generale. Sunt stabilite atribuţii concrete cu privire la Uniunea Economică şi Monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de politică externă.

Consiliului are obligativitatea de a înainta rapoarte Parlamentului European, după fiecare reuniune, şi un raport anual care să vizeze progresele realizate de Uniunea Europeană.

Preşedinţia instituţiei este asigurată de şeful de stat sau de guvern al statului care deţine preşedenţia consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni.

Componenţa, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Consiliul European

Consiliul European este alcătuit din şefii de state sau de guverne ai statelor membre ai Uniunii Europene şi din preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de de către miniştrii afacerilor externe şi de către un membru al comisiei.

Rolul Consiliului European se concretizează în direcţionarea politică a construcţiei comunitare şi cuprinde:

orientarea arhitecturii U.E., prin stabilirea liniilor directoare ale politicii comunitare;

generarea impulsurilor necesare politicilor comunitare generale;

coordonarea politicilor comunitare; definirea noilor sectoare de activitate comunitară.Consiliul European poate constitui comisii ad-hoc şi comitete de

direcţie, pentru întocmirea de rapoarte cu privire la diferite probleme avute în atenţie, urmând ca pe baza acestor rapoarte să fie luate decizii.

Activitatea Consiliului European se concretizează în adoptarea următoarelor documente:

decizii, pentru problemele cele mai importante;NESECRET41 din 262

NESECRET

decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competenţă în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituţii comunitare;

directive; declaraţii.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENEConsiliul Uniunii Europene este format din reprezentanţii guvernelor

statelor membre. În Tratatul asupra U.E. se precizează: „Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru”.

Din aceste stipulaţii rezultă următoarele: numai persoanele având calitatea de membri ai guvernelor statelor

comunitare pot face parte din Consiliul Uniunii Europene; niciun alt funcţionar, indiferent de nivel, nu poate face parte din

Consiliul Uniunii Europene; fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliul Uniunii

Europene.Consiliul Uniunii Europene are rolul principal de a reprezenta toate

statele membre ale Uniunii Europene, exprimând legimitatea statală a comunităţilor.

Are caracter colegial, deoarece fiecare guvern desemnează pe unul din membrii săi.

Cu toate că ministrul de externe este considerat ca principalul reprezentant al statului în consiliu, uneori pot participa alţi miniştri, în funcţie de problematica analizată pe ordinea de zi, cum ar fi: ministrul agriculturii, cel al transporturilor, de finanţe etc.

Conducerea instituţiei este formată dintr-un preşedinte desemnat prin rotaţie, la fiecare 6 luni46, dintre reprezentanţii statelor membre, într-o ordine prestabilită47.

Deşi au existat opinii care au susţinut că termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine preşedenţia să-şi finalizeze proiectele începute, această propunere a fost refuzată de statele mici care consideră că ar accede mai greu la preşedinţia U.E., în cazul în care s-ar

46 Schimbarea preşedintelui are loc la 1 ianuarie, respectiv 1 iulie a fiecărui an.47 La început, rotaţia se realiza în ordine alfabetică, însă ulterior s-a decis amendarea acestui sistem şi distanţarea statelor mai mari în graficul preşedinţiei, aceste state aveau temeri faţă de deciziile luate în timpul preşedenţiilor succesive a statelor mici.

NESECRET42 din 262

NESECRET

aplica o formulă de calcul al timpului care să ţină cont de ponderea voturilor în consiliu.

Preşedinţii Consiliului Uniunii Europene îşi asumă misiunea de a realiza medierea între statele membre, într-o manieră constructivă asupra funcţionării şi evoluţiei Uniunii Europene.

Preşedintele Consiliului U.E. reprezintă uniunea în relaţiile externe, exprimând poziţia acesteia la conferinţele internaţionale.

În domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are rolul de a îndeplini deciziile comunitare luate de Consiliului U.E., devenind prin urmare organism executiv. În acest domeniu este instituită o conducere tripartită, aşa numita „troică”, cuprinzând fostul preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având menirea de a asigura continuitatea în gestionarea afacerilor externe ale U.E.

Tratatul asupra U.E. prevede reprezentarea preşedinţiei, fără vot deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar şi de a supune o moţiune spre deliberare acestui consiliu (Art.113 C.E.).

Consiliul dispune şi de un secretariat general.

Funcţionarea Consiliului Uniunii EuropeneConsiliul funcţionează în baza dispoziţiilor stabilite în Tratatul

asupra Uniunii Europene şi ale regulamentului interior elaborat de Consiliul Uniunii Europene.

Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea funcţionării Uniunii Europene în bune condiţii. Consiliile specializate se reunesc atunci când se impune discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, odată cu consiliul general, sau între întâlnirile acestuia.

Membrii consiliului acţionează conform instrucţiunilor statelor membre. Guvernele naţionale pot împuternici mai mulţi membri să participe la dezbaterile consiliului, însă numai unul va avea drept de vot48.

Ministrul al cărui stat asigură preşedinţia consiliului este desemnat să pregătească şi să conducă lucrările acestuia. Preşedintele stabileşte priorităţile, respectiv calendarul preşedinţiei, convoacă reuniunile consiliului şi stabileşte ordinea de zi provizorie.

Reuniunile consiliului au loc cu uşile închise. Numai membrii comisiei au acces şi drept la cuvânt. Deciziile consiliului se iau numai de miniştri.

48 Ministrul care nu poate fi prezent la şedinţă poate împuternici un delegat să voteze în locul său, prin procură specială.

NESECRET43 din 262

NESECRET

Preşedintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în ţara sa de origine, una din cele două întâlniri anuale ale şefilor de state şi de guverne. Consiliul European analizează probleme de strategie viitoare ale uniunii, iar Consiliului U.E. rezolvă problemele concrete cu care se confruntă uniunea.

Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea ma multor reguli: Majoritate simplăAcest tip de vot este solicitat numai în situaţii limită, cum pot fi:

adoptarea regulamentului interior; solicitarea de studii şi propuneri comisiei; fixarea statutului comitetelor, stabilirea condiţiilor şi a limitelor cererii de informaţii de la comisie; avizul favorabil la reuniunea unei conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.

Majoritate calificatăAceasta este modalitatea cea mai frecvent uzitată. În acest caz

Consiliul European decide pe baza propunerii Comisiei Europene, actul normativ fiind adoptat numai cu majoritate calificată ponderată49.

În prezent, fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit proporţional cu numărul populaţiei: Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie au 29 de voturi, Spania şi Polonia 27, România 14, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia şi Belgia câte 12, Austria, Belgia şi Suedia câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia, Luxemburg 4 voturi, Malta 3 voturi.

O altă formulă a votului majoritar calificat prevede adoptarea deciziei cu 2/3, votul statului interesat fiind exclus. Această formulă este prevăzută în Tratatele de la Roma, votul statelor fiind ponderate, în funcţie de criteriul general, demografic, politic şi economic.

Actul Unic European a prevăzut recurgerea la majoritate în locul unanimităţii şi a introdus majoritatea pentru competenţele noi atribuite comunităţilor, astfel: modificări sau suspendări autonome de drepturi privind tariful vamal comun, măsuri pentru protecţia economiilor (depunerilor); regimul profesiunilor; libera prestare a serviciilor; transporturile maritime şi aeriene; cerecetarea; mediu, cu excepţia anumitor măsuri; educaţie, sănătate publică; cooperare în domeniul dezvoltării etc.

Tratatul de la Maastricht a prevăzut aplicarea pricipiului majorităţii în următoarele domenii: autorizarea cooperării consolidate, măsurile provizorii în cazul afluxului de refugiaţi; cooperare vamală; lupta anti-

49 Acest principiu de vot în cadrul consiliului a fost amânat din 1966, data la care Tratatul CEE prevedea extinderea ei (a se vedea politica scaunului gol practicată de Franţa şi Compromisul de la Luxemburg), până în 1986, când Actul Unic European reuşeşte impunerea sa.

NESECRET44 din 262

NESECRET

fraudă; egalitatea de şanse şi de tratament între bărbaţi şi femei; autoritatea independentă privind protecţia vămilor.

UnanimitateVotul unanim conferă fiecărui stat dreptul de veto. Evoluţia a

antrenat reducerea progresivă a cerinţei unanimităţii.Unanimitatea este cerută în următoarele domenii: fiscalitate,

industrie, fondurile sociale şi regionale, lansarea unei politici comunitare comune, aderarea de noi state, amendarea tratatelor.

Tratatul de la Amsterdam, reducând cazurile de unanimitate existente, a introdus domenii noi:

constatarea încălcării de către un stat a principiilor din T.U.E.; aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar cu partenerii

sociali; suspendarea dreptului de vot, în Tratatul C.E., pentru un stat

care a violat principiilor T.U.E.; adoptarea de către consiliu a acţiunilor şi poziţiilor comune în

domeniul politicii externe şi de securitate comună.În prezent s-a ajuns ca aproximativ 20% din deciziile Consiliului

Uniunii Europene să fie luate prin vot unanim.

Organe auxiliareSecretariatul general asistă Consiliul Uniunii Europene şi este

condus de un secretar general, numit de consiliu cu unanimitate de voturi.Secretarul general are rolul de a asigura buna funcţionare a

secretariatului, de a supune consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale consiliului şi de a gestiona fondurile puse la dispoziţie. Secretarul general participă la sesiunile consiliului, iar în activitatea sa este ajutat de către un cabinet.

Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER) reuneşte înalţi funcţionari şi experţi, conduşi de un reprezentant permanent pe lângă Uniunea Europeană, cu rang de ambasador.

Aceşti funcţionari fac parte din birourile de reprezentare permanentă pe care fiecare stat membru îl are la Bruxelles.

Comitetul este subordonat Consiliului U.E. şi are rolul de a pregăti lucrările acestuia şi a-i pune în aplicare deciziile.

Propunerile supuse spre dezbatere şi deciziile consiliului sunt pregătite de COREPER, cu ajutorul unor comitete. Aceste comitete sunt formate din echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort.

NESECRET45 din 262

NESECRET

COREPER este locul unde se realizează o cooperare intensă între reprezentanţii statelor membre.

Reprezentantul permanent este şi „avocatul” guvernului său, însărcinat să-şi convingă partenerii de buna intenţie a poziţiei pe care o apără şi de cea a Consiliului pe lângă administraţia naţională.

Problemele asupra cărora se realizează un acord, vor fi înaintate consiliului ca probleme ce nu necesită discuţii, fiind necesară votarea lor; problemele delicate, asupra cărora nu este realizat acordul, vor fi discutate de experţi naţionali până la realizarea acordului.

Alte organe auxiliare: grupurile de experţi, formate din experţii statelor membre şi

experţi desemnaţi de Comisia Europeană au rolul de a susţine în cadrul COREPER iniţiativele legislative ale comisiei;

comitetul pentru agricultură, cu atribuţii specifice în domeniul agriculturii;

comitetul monetar, constituit în vederea coordonării politicilor statelor membre în domeniul monetar;

comitetul politic, cu sarcina de a urmări situaţia internaţională în domeniul ce ţine de politica externă şi de securitate comună.

Atribuţiile Consiliului Uniunii EuropeneAtribuţii legislative. Rolul legislativ în Uniunea Europeană aparţine

în primul rând Consiliului Uniunii Europene. În ultima perioadă această atribuţie este partajată cu Parlamentul European.

În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliului U.E. adoptă acte normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre şi instituţiilor comunitare.

Actele normative adoptate de consiliu fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene, trebuind să fie conforme cu tratatele institutive.

Politica externă şi de securitate comună, politica în justiţie şi afaceri interne. Cei doi piloni interguvernamentali ai Uniunii Europene sunt în responsabilitatea Consiliului U.E., instituţia care reprezintă interesele statelor membre în uniune.

Consiliul U.E. este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea aderării cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, în scopul încheierii unor acorduri internaţionale. Ulterior aprobă acordurile internaţionale încheiate de Comisia Europeană.

NESECRET46 din 262

NESECRET

Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special pentru asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare.

Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile comunitare (politicile comune) şi cele organizate de statele membre, care trebuie armonizate la nivel comunitar (politicile de armonizare).

Consiliul realizează coordonarea printr-o serie de acte comunitare, de la declaraţii până la programe de lucru, fiind singurul organism în măsură să realizeze consensul necesar realizării politicilor comunitare.

Atribuţia de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisia Europeană, atribuţie pe care o împarte cu Parlamentul European.

Atribuţia de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul Economic şi Social, Curtea de Conturi.

COMISIA EUROPEANĂComisia Europeană50 reprezintă elementul executiv al comunităţilor.Tratatul de la Nisa reglementează organizarea şi funcţionarea

Comisiei Europene, astfel: Consiliul European hotărăşte desemnarea unei persoane ce

urmează a fi numită preşedinte al comisiei, iar Parlamentul European aprobă această desemnare;

Consiliul U.E. (cu majoritate calificată) împreună cu viitorul preşedinte al comisiei, desemnează comisarii pe baza propunerilor venite de la guvernele naţionale;

comisarii, împreună cu preşedintele acestora, sunt supuşi, în calitate de organ colegial, aprobării Parlamentului European;

Comisia Europeană este aprobată, pentru a intra în funcţie, de Consiliul U.E., cu majoritate calificată.

Membrii Comisiei Europene trebuie să aibă cetăţenia statelor membre şi nu pot fi mai mulţi de doi membri care au cetăţenia aceluiaşi stat. Consiliul U.E. stabileşte cu unanimitate de voturi numărul acestor membri.

Comisia este formată din membri desemnaţi de guvernele statelor membre, „a căror independenţă este în afara oricărui dubiu”, pe baza competenţei lor generale şi profesionale.

Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani (ei sunt reeligibili). Sunt desemnaţi de guvernele naţionale, dar nu pot fi demişi de acestea.

50 Denumirea de „Comisie Europeană” a fost adoptată de Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

NESECRET47 din 262

NESECRET

Singura instituţie care are dreptul să demită un comisar este Curtea Europeană de Justiţie, în timp ce comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European, prin moţiune de cenzură, adoptată cu votul a 2/3 din voturile exprimate.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor lor, membrii comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern sau alt organism. Ei se abţin de la orice act care este incompatibil cu natura atribuţiilor îndeplinite. Fiecare stat membru se angajează să respecte această prevedere şi să nu influenţeze membrii comisiei în exercitarea sarcinilor lor.

Se interzice membrilor comisiei ca pe timpul mandatului lor să exercite o altă activitate profesională, remunerată sau nu. Aceştia se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi:

imunitatea de jurisdicţie, pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin;

scutirea de impozite pe salarii şi drepturi băneşti, acordate în exercitarea atribuţiilor lor.

Încălcarea obligaţiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia în faţa Curţii Europene de Justiţie, care îl poate demite.

Similar miniştrilor din cadrul unui guvern, fiecare comisar este responsabil, în cadrul comisiei, de un anumit portofoliu sau domeniu politic.

După încetarea activităţii de comisar european, persoana respectivă are îndatorirea să se comporte cu discreţie şi integritate.

Conducerea comisiei este formată din preşedintele comisiei şi vicepreşedinţi.

Preşedintele comisiei, care este desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, el fiind consultat în legătură cu desemnarea membrilor comisiei. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al membrilor comisiei.

Preşedintele are rol administrativ şi protocolar, el reprezentând comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii.

Prin Tratatul de la Nisa, s-a întărit rolul preşedintelui comisiei în raport cu ceilalţi comisari. El defineşte orientările politice şi organizarea internă a comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia, numeşte vicepreşedinţii comisiei şi poate cere demisia unui comisar.

Vicepreşedinţii sunt în număr de doi, şi sunt desemnaţi dintre comisari. Ei au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când circumstanţele impun această soluţie.

NESECRET48 din 262

NESECRET

Funcţionarea Comisiei EuropeneFuncţionarea comisiei se bazează pe principiul colegialităţii. Comisia

nu poate delibera în mod valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin regulamentul său interior este prezent.

Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un cabinet, format din 5 funcţionari administrativi şi condus de un şef de cabinet.

Membrii comisiei sunt responsabili, în cadrul sectoarelor de care răspund, de pregătirea lucrărilor comisiei şi de executarea deciziilor sale.

Preşedintele convoacă comisia şi aceasta îşi desfăşoară lucrările cel puţin o dată pe săptămână. De asemenea, în funcţie de problemele apărute, pot fi decise şi reuniuni suplimentare.

Comisia adoptă în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv şi stabileşte programele de lucru trimestriale. Preşedintele este cel care propune ordinea de zi. Fiecare membru al comisiei poate să propună şi o problemă care nu este pe ordinea de zi.

Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale.Decizile în cadrul comisiei se iau, de regulă, de către grupurile de

comisari, numite „colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari are răspundere directă numai pentru anumite domenii.

Şedinţele desfăşurate în plenul comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante reuniunea şefilor de cabinet este suficientă.

Şedinţele comisiei se pot desfăşura după două proceduri: procedura scrisă – constă în faptul că fiecare comisar face

propunerile pe care le consideră necesare şi le comunică, în scris, celorlalţi comisari; aceştia la rândul lor pot formula amendamente; dacă nu formulează observaţii sau amendamente, propunerile se consideră adoptate, fără a mai urma o altă procedură;

procedura delegării – este cea în cadrul căreia un comisar poate acţiona în numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, clar definite, folosindu-se sistemul mandatării.

Preşedintele comisiei este asistat, în pregătirea lucrărilor şi la reuniunile comisiei, de către un secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între servicii, ia măsuri pentru notificarea şi publicarea actelor.

Documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite în toate limbile statelor membre.

NESECRET49 din 262

NESECRET

Atribuţiile Comisiei EuropeneComisia Europeană deţine monopolul inţiativei legislative, în sfera

pilonului comunitar, inţiativă care este transmisă spre decizie Consiliului U.E.. În cazul celui de-al doilea pilon, comisia este asociată inţiativei Consiliului U.E., iar în cazul celui de-al treilea pilon ea împarte această atribuţie cu statele membre.

Consiiliul U.E., singur sau împreună cu Parlamentul European, adoptă acte normative pe baza propunerilor înaintate de Comisia Europeană, aceasta fiind regula prevăzută în tratatele constitutive.

Consiliul Uniunii Europene poate solicita Comisiei Europene să facă propuneri pentru realizarea unui obiectiv comunitar. Decizia va respecta propunerea înaintată de comisie şi nu-i va fi contrară; dacă se doreşte modificarea propunerii, singura în măsură să o facă este Comisia Europeană, la solicitarea instituţiilor comunitare interesate – Consiliul U.E. sau Parlamentul.

Există şi o excepţie, când Consiliul Uniunii Europene va putea adopta, cu vot unanim, o decizie în care care propunerea venită de la comisie este modificată.

Inţiativele Comisiei Europene sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, fiind denumite „documente COM”.

Comisia Europeană are dreptul de a adopta acte normative, astfel: conform Tratatelor C.E.E. şi EURATOM, comisia are putere

normativă numai în anumite domenii, strict delimitate: uniunea vamală, concurenţa;

are o putere normativă subordonată celei a Consiliului U.E., care-i permite executarea actelor adoptate de consiliu;

poate emite decizii individuale (recomandări sau avize), adresate statelor sau instituţiilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii economice;

Comisia Europeană este abilitată prin tratate să urmărească şi să asigure respectarea dreptului comunitar originar sau derivat, de statele membre, sau celelalte instituţii comunitare.

În cazul unui stat care refuză sau omite să îndeplinească o obligaţie rezultată din tratate, se prevede:

comisia reaminteşte autorităţilor statului obligaţiile pe care le are şi cere să-şi prezinte observaţiile într-un interval de timp;

dacă funcţionarii statului nu se conformează, comisia emite o „opinie motivată”, prin care stabileşte o perioadă de timp în care statul este obligat să îndeplinească îndatoririle;

NESECRET50 din 262

NESECRET

dacă acest termen nu este respectat, comisia sesizează Curtea Europeană de Justiţie, care constată nerespectarea obligaţiilor din tratate şi solicită statului membru să se conformeze.

Comisia acţionează statul membru în faţa Curţii Europeane de Justiţie pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute în tratat, situaţie care se finalizează cu o hotărâre judecătorească de obligare a acestuia.

Comisia poate cere informaţii statelor, societăţilor comerciale sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de documentare.

Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate decizile comisiei decât atunci când există o delegare expresă în acest sens din partea comisiei, iar această delegare poate fi acordată doar în chestiunile de gestiune şi de administrare.

Comisia este organul executiv al Uniunii Europene care pune în executare actele normative emise de Consiliul U.E. sau în codecizie cu Parlamentul European.

În exercitarea acestei atribuţii, comisia dispune de o putere normativă proprie, putând adopta regulamente, directive şi decizii, precum şi recomandări sau avize.

Domeniile în care comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt: implementarea bugetului comunitar51; uniunea vamală; concurenţa; funcţionarea pieţei comune; gestiunea fondurilor comunitare.

Comisia administrează fonduri şi programe ale comunităţilor, inclusiv cele care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara comunităţilor.

Consiliul U.E. poate delega în mod expres comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat52.

Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele membre şi organismele internaţionale. În interiorul uniunii ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre.

Comisia acţionează astfel încât interesul comunitar să primeze în faţa intereselor statelor membre. Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre.

Ca reprezentant pe plan extern, Comisia Europeană negociază tratatele internaţionale încheiate de uniune, fiind împuternicită de către

51 În anul următor anului bugetar, parlamentul, la propunerea Consiliului de Miniştri şi pe baza raportului curţii de conturi, descarcă de gestiune Comisia Europeană, cu privire la implementarea bugetului comunitar.52 Este vorba de aşa numita „comitologie”, care desemnează modalităţile de aplicare a regulamentelor emise de consiliu şi care cad în sarcina comisiei.

NESECRET51 din 262

NESECRET

Consiliul U.E. printr-o „decizie de negociere”53. Ulterior, Consiliul U.E. va ratifica acordul internaţional, votând cu majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau de aderare, care trebuie votate cu unanimitate.

PARLAMENTUL EUROPEANParlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul

universal direct, este ales la fiecare cinci ani. Tratatul de la Maastricht – 1992 şi Tratatul de la Amsterdam – 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri cvasisimilare parlamentelor naţionale.

Parlamentul European are sediul la Strasbourg şi este singura instituţie comunitară care desfăşoară şedinţele în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile parlamentului se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

Structura Parlamentului EuropeanParlamentului European este format din reprezentanţii cetăţenilor

statelor membre, iar din 2007 numărul locurilor alocate este 78654.Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal

direct, pe baza deciziei consiliului din 20 septembrie 1976. În funcţie de sistemul constituţional al statelor se aplică modul de reprezentare proporţională - fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în Marea Britanie şi în Belgia, fie pe bază naţională, cum se manifestă în Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg, România, sau într-un sistem mixt, ca în Germania. În spaţiul comunitar al U.E. se aplică aceleaşi reguli democratice:

dreptul de vot începând cu vârsta de 18 ani; principiul votului unic; egalitatea între femei şi bărbaţi; votul secret; alegerile trebuie să se desfăşoare în cursul aceleaşi perioade pe

teritoriile statelor membre.În unele state membre (Belgia, Luxemburg şi Grecia), participarea la

vot este obligatorie.

53„Decizia de negociere” este supusă parlamentului şi Curţii Europene de Justiţie spre avizare prealabilă conformă. Curtea Europenă de Justiţie avizează proiectul de acord internaţional din punct de vedere al conformităţii sale cu tratatele comunitare.54România are 35 de parlamentari, iar Bulgaria 18.

NESECRET52 din 262

NESECRET

Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite activităţi profesionale sau să deţină alte funcţii (spre exemplu, funcţia de judecător, ministru sau director al unei companii de stat).

Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii comunitare.

Deputaţii europeni sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, care trăieşte în altă ţară a uniunii poate vota sau candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.

Este interzis să se aducă orice restricţie pe timpul deplasărilor membrilor parlamentului spre locul reuniunilor la Bruxelles.

Membrii Parlamentului European primesc alocaţii ca parlamentari. Această alocaţie este plătită de fiecare stat membru şi completată de Parlamentul European cu o sumă care să acopere cheltuielile membrilor Parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă membrii nu participă regulat la şedinţele plenare.

În Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere referitoare la un statut comun pentru toţi membrii Parlamentului European.

Membrii Parlamentului European beneficiază de imunitate pe toată durata sesiunilor adunării. Sesiunea fiind anuală imunitatea este permanentă.

Organizare şi funcţionare Cadrul de organizarea şi funcţionare a Parlamentului European este

reglementat în tratatele institutive şi în regulamentul adoptat de Parlamentul European.

Din punct de vedere al organizării, Parlamentul European are în structura sa:

preşedintele şi vicepreşedinţii; biroul; conferinţa preşedinţilor; comisii; grupuri politice parlamentare.Preşedintele reprezintă parlamentul în situaţii oficiale şi în relaţiile

internaţionale, prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile biroului (ale Conferinţei preşedinţilor).

NESECRET53 din 262

NESECRET

Biroul este responsabil cu bugetul parlamentului şi răspunde de activităţile administrative. Pe lângă preşedinte şi cei 14 vicepreşedinţi, biroul mai include 5 chestori, care ocupă o poziţie consultativă în chestiunile administrative şi financiare. Membrii biroului sunt aleşi pentru un mandat de doi ani şi jumătate de către parlament prin vot secret.

Conferinţa preşedinţilor este organismul politic director al parlamentului. Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţilor organismelor parlamentare şi dimensiunea comisiilor (a delegaţiilor parlamentare).

Comisiiile si secretariatulPentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale parlamentului,

membrii lucrează în 17 comisii permanente55. Pe lângă aceste comisii permanente, parlamentul mai poate înfiinţa comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum şi comisii de anchetă.

Comisiile parlamentare gestionează relaţiile cu parlamentele statelor cu care Uniunea Europeană are acorduri de asociere. Delegaţiile interparlamentare realizează colaborarea cu parlamentele altor ţări şi cu organizaţiile internaţionale.

Activitatea parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un secretar general şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane.

Multitudinea limbilor de lucru ale parlamentului determină ca o treime din personalul secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare).

Grupurile politice parlamentareGrupurile politice reprezentative din parlament sunt: grupul partidului popular european şi al democraţilor creştini; grupul partidului socialiştilor europeni; grupul partidului european al liberalilor, democraţilor şi

reformatorilor; grupul confederal al stângii unite europene; grupul verzilor/alianţa liberă europeană;

55 Acestea sunt: Comisia pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate comună şi apărare; Comisia pentru buget; Comisia pentru controlul bugetar; Comisia pentru libertăţile şi drepturile cetăţenilor, justiţie şi afaceri interne; Comisia economică şi monetară; Comisia juridică şi pentru piaţa internă; Comisia pentru industrie, comerţ exterior, cercetare şi energie; Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; Comisia pentru mediu, sănătate publică şi protecţia consumatorilor; Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală; Comisia pentru pescuit; Comisia pentru politică regională, transporturi şi pescuit; Comisia pentru politică regională, transporturi şi turism; Comisia pentru cultură, tineret, educaţie, media şi sport; Comisia pentru dezvoltare şi cooperare; Comisia pentru probleme constituţionale; Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea şanselor; Comisia pentru petiţii.

NESECRET54 din 262

NESECRET

grupul uniunii pentru Europa naţiunilor; grupul pentru Europa democraţilor şi a diferenţelor.Înfiinţarea grupurilor se realizează printr-o declaraţie în faţa

preşedintelui parlamentului, acestă declaraţie publicându-se ulterior în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.

Grupurile beneficiază de unele prerogative: resurse proprii prevăzute în bugetul parlamentului; secretariat propriu; participă, în mod activ, la stabilirea ordinii de zi; desfăşoară activităţi proprii.Funcţionarea Parlamentului EuropeanParlamentul se reuneşte în sesiuni ordinare lunare, de câte o

săptămână, în a doua zi de marţi din lună (cu excepţia lunii august) şi, uneori, în sesiuni suplimentare scurte.

Comisiile parlamentare se întâlnesc două săptămâni pe lună la Bruxelles, pentru a facilita cooperarea cu Comisia Europeană şi Consiliul European. Cea de-a treia săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de-a patra pentru şedinţa plenară de la Strasbourg. Parlamentul are întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles.

Sesiunile plenare au loc la Strasbourg, comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul General este la Luxemburg.

Strasbourg a devenit, din anul 1952, sediul Parlamentului European, pentru a simboliza reconcilierea franco-germană. Întrunirea Consiliului European de la Edinburgh a Parlamentului European (1992) şi Tratatul de la Amsterdam (1997) au oficializat amplasarea instituţiilor în cele trei locaţii.

Atribuţiile Parlamentului EuropeanÎn procesul decizional Parlamentul European nu dispune de un drept

propriu-zis de iniţiativă decât în cazuri speciale, de exemplu atunci când Consiliul European constată existenţa unui risc clar de violare a drepturilor omului într-un stat membru. Parlamentul are dreptul de a cere Comisiei Europene să înainteze Consiliului U.E. propuneri de acte juridice, iar acesta este obligat să dea curs cererii.

În tratate se prevede că pentru procedura de codecizie, Comisia Europeană este obligată să transmită consiliului amendamentele pe care le aduce Parlamentul European la “poziţia comună” adoptată de Consiliul U.E. asupra unei propuneri a comisiei, chiar dacă nu este de acord cu ele, iar consiliul este obligat să se pronunţe asupra lor.

NESECRET55 din 262

NESECRET

În cadrul procedurii de revizuire simplificată a tratatelor, parlamentul dispune de un drept direct de iniţiativă în cazul adoptării unei proceduri electorale uniforme.

Procedura legislativă normală este codecizia. Prin procedura de codecizie, multe amendamente ale parlamentului sunt introduse în actele comunitare. Normele comunitare nu pot fi adoptate fără acordul oficial al Parlamentului European şi al Consiliului European.

Actele adoptate prin codecizie se numesc “acte comune ale consiliului şi ale parlamentului”.

Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de circulaţia liberă a forţei de muncă, de crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate.

Codecizia este procedura standard, dar există domenii importante, cum ar fi problemele fiscale, sau revizuirea anuală a preţurilor agricole, în care parlamentul îşi exprimă doar opinia.

Parlamentul European are statut de instituţie asociată la elaborarea legislaţiei de diferite grade, iar actul normativ intră în câmpul de aplicare al următoarele proceduri:

consultarea – poate fi obligatorie sau facultativă, adică prevăzută sau nu de tratate; constă în solicitarea unui aviz facultativ de către Comisia Europeană, înainte ca aceasta să prezinte propunerea Consiliului European;

concertarea – reprezintă o extindere a consultării: printr-o declaraţie comună, din 1975, comisia, consiliul şi parlamentul au decis să instituie o procedură de concertare între ultimele două instituţii în cazul în care consiliul nu intenţionează să ţină cont de avizul parlamentului la actele cu consecinţe financiare importante (dacă adoptarea lor nu este impusă de tratate sau de un alt act superior); în termen de trei luni trebuie să se ajungă la o apropiere a poziţiilor consiliului şi ale parlamentului în cadrul unei comisii.

cooperarea – dacă parlamentul adoptă o poziţie negativă faţă de poziţia consiliului asupra unei propuneri de act juridic, este necesară unanimitatea în consiliu pentru a se adopta propunerea în discuţie; actualmente ea are o sferă extrem de redusă; echivalează cu un veto suspensiv.

NESECRET56 din 262

NESECRET

Atribuţii în materie administrativ - financiarăParlamentul European adoptă în luna decembrie bugetul uniunii pe

anul următor. Bugetul nu intră în vigoare dacă nu este semnat de preşedintele Parlamentului European, Comisia U.E. punând la dispoziţie informaţiile despre resursele financiare necesare pentru anul următor.

Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de statele membre după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la 1.27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:

taxele vamale percepute la graniţele externe ale uniunii; taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt

membre ale Uniunii Europene; 1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse şi servicii; “a patra resursă”, calculată pe baza prosperităţii relative a

fiecărui stat membru (produsul intern brut al acestor state).În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul European nu

reuşesc să ajungă la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturări ale proiectului de buget, între lunile mai şi decembrie, parlamentul are dreptul să respingă bugetul, şi întreaga procedură se reia. Semnătura preşedintelui parlamentului este cea care face posibilă punerea în aplicare a bugetului.

După adoptarea bugetului, parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a fondurilor publice, prin Comisia de control bugetar. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de “îndeplinire” a implementării bugetului.

Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea Bancii Centrale Europene (BCE), a carei independenta este garantata prin tratat. Parlamentul este consultat in problema nominalizarilor pentru presedintie si pentru comitetul executiv al băncii.

Competenţe de supraveghere democraticăParlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor

activităţilor comunitare. Această putere, care iniţial se aplica numai asupra activităţilor Comisiei Europene, a fost extinsă şi asupra Consiliului de Miniştri, asupra Consiliului European şi a organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa parlamentului.

Parlamentul European joacă un rol important în procesul stabilirii Comisiei Europene. După ce aprobă nominalizarea pentru preşedintele

NESECRET57 din 262

NESECRET

comisiei, parlamentul audiază membrii nominalizaţi pentru comisie, numind apoi comisia printr-un vot de încredere.

Această prerogativă vine să completeze dreptul parlamentului de a cenzura comisia - adoptarea unei moţiuni de cenzură ar obliga comisia să demisioneze.

Adoptarea unei moţiuni de cenzură ar necesita susţinerea unei majorităţi absolute a membrilor, precum şi votul a două treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui raport asupra managementului comisiei, elaborat de o comisie de experţi independenţi, împuterniciţi de parlament, membrii comisiei au ales să demisioneze, pentru a evita cenzura oficială a parlamentului.

Parlamentul examinează rapoartele lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le prezinte (spre exemplu, raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).

Membrii Parlamentului European pot adresa întrebări Comisiei Europene, oral sau în scris.

Puterile bugetare şi legislative extinse ale parlamentului au mărit influenţa acestuia asupra Consiliului European. Procedura de codecizie a ajutat la crearea unui echilibru al puterii legislative între Consiliul European şi Parlamentul European.

Importanţa extraordinară pe care parlamentul o acordă politicii comune externe de securitate este reflectată în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politică Externă, Drepturile Omului, Securitate Comună şi Politici de Apărare.

Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul European asupra principalelor aspecte de politică externă şi de securitate.

Parlamentul este informat de preşedintele Comisiei Europeane despre dezvoltarea strategiilor de politică externă şi de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat biroul reprezentantului pentru politică externă şi de securitate comună.

Parlamentul European poate adresa întrebări sau emite recomandări Consiliului European.

Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în domenii de interes comun, cum ar fi politicile de azil şi emigrare, lupta împotriva dependenţei de droguri, fraudei şi criminalităţii internaţionale.

Parlamentul este consultat şi informat, cu regularitate, asupra cooperării între autorităţile juridice şi autorităţile de politică internă ale statelor membre ale Uniunii Europene.

NESECRET58 din 262

NESECRET

Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală Europeană (BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare şi Economice).

Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică monetară. Ea are autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii monedei euro.

Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport anual în şedinţa plenară a Parlamentului. Preşedintele Băncii Centrale şi alţi membri ai Biroului Executiv prezintă rapoartele în faţa comisiei pe probleme monetare a parlamentului, la intervale regulate.

Parlamentul European poate promova programele de dezvoltare şi cooperare ale Uniunii Europene cu alte state prin comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul parlamentului şi prin activitatea Adunării Comune.

Parlamentul European activează pentru un parteneriat bazat pe comerţ şi dezvoltare economică, pentru respectarea drepturilor omului şi a principiilor democratice.

CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIERolul instituţiei este de a garanta aplicarea şi respectarea dreptului

comunitar în spaţiul administrativ al Uniunii Europene.Curtea Europeană de Justiţie este competentă de drept în cazurile

prevăzute de tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competenţă.

Structura Curţii Europene de JustiţieEste formată din 27 de judecători, câte unul pentru fiecare stat

membru şi este asistată de 9 avocaţi generali. Aceştia din urmă sunt chemaţi să se pronunţe, în totală independenţă, în cauzele supuse curţii, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale56.

Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre.

JudecătoriiAceştia sunt numiţi de guvernele statelor membre, dintre

personalităţile care oferă garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale.

56Art.220 din Tratatul Uniunii EuropeneNESECRET59 din 262

NESECRET

Mandatul judecătorilor poate fi reînnoit. Pentru a se asigura permanenţă şi continuitate în structura curţii, reînoirile se fac în procent de 50%, o dată la 3 ani.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător în timpul exercitării mandatului său. Curtea Europeană de Justiţie este singura abilitată să asigure controlul asupra activităţii şi disciplinei membrilor ei.

Independenţa judecătorilor este garantată de caracterul strict secret al deliberărilor în Camera de Consiliu. Hotârârile sunt decizii colective care angajează instanţa în întregul ei, nefiind admisă procedura „opiniei separate”.

Judecătorii au prevăzute o serie de drepturi şi incompatibilităţi, în conformitate cu tratatele institutive.

PreşedintelePreşedintele este desemnat dintre judecători, prin vot secret, pentru

un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.Preşedintele conduce lucrările curţii, prezidează audierile acesteia,

precum şi deliberările în Camera de Consiliu. Competenţele sale jurisdicţionale le exprimă prin ordonanţe.

Avocaţii generaliSunt numiţi cu acordul guvernelor statelor membre pentru o perioadă

de şase ani, cu posibilitate de a li se prelungi mandatul. Ei trebuie să indeplinească aceleaşi condiţii ca şi în cazul judecătorilor. O înlocuire parţială a avocaţilor are loc la fiecare trei ani.

Rolul lor este de a prezenta public, imparţial şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curţii de Justiţie.

GrefierulEste numit de către curte, după consultarea avocaţilor, pentru o

periodă de şase ani. Grefierul are misiunea de a primi, transmite (conserva) documentele

şi să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea regulamentului de procedură.

Are atribuţii administrative de gestiune şi contabilizare a curţii cu ajutorul unui administrator.

NESECRET60 din 262

NESECRET

ReferenţiReferentul este ataşat fiecărui membru a curţii, reprezintă cabinetul

acestuia şi are un rol deosebit de important, în cazul avocaţilor generali.

Organizare şi funcţionareCurtea de Justiţie funcţionează, de regulă, în şedinţe plenare. Datorită

numărului mare de speţe s-a prevăzut posibilitatea funcţionării, în cadrul curţii, a unor complete formate din trei-cinci judecători.

Entităţile de activitate jurisdicţională ale Curţii Europene de Justiţie sunt: camerele şi Marea Cameră.

Camerele sunt compuse din trei până la cinci judecători, iar Marea Cameră este compusă din unsprezece judecători.

Camerele instrumentează cauzele, însă, treptat, prin decizii ale curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii Europene de Justiţie.

În competenţa camerelor intră litigiile între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru, sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine plenului curţii.

Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară, parte în litigiu, o solicită în mod expres.

Curtea judecă în plenul său cazurile complexe, în următoarele situaţii:

când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului European (ombudsman);

când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului U.E. în legătură cu relaţiile de onestitate şi prudenţă, după încetarea funcţiei de către un fost comisar european;

când se pronunţă asupra sesizării de către comisie sau consiliu privind comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;

cand ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.

Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor).

Procedura cuprinde două etape: în faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată;

preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmareşte NESECRET61 din 262

NESECRET

desfăşurarea cauzei şi investighează anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea şi acesta poate depune un memoriu în apărare; fiecare parte poate depune un memoriu suplimentar, care să precizeze pretenţiile respectiv apărările lor;

faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoaria părţilor şi concluziile avocatului general.

Deliberările au loc în Camera de Consiliu, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată. Numărul judecătorilor trebuie să fie impar.

Hotărârile se iau cu majoritate. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.

Părţile sunt reprezentate de apărători, în mod obligatoriu, în faţa curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi (juriştii instituţiilor comunitare, respectiv ai ministerului de externe din guvernul statului membru), iar persoanele fizice sau juridice prin avocaţi.

Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care pârâtul este o instituţie comunitară reclamantul poate decide limba de procedură.

Competenţa Curţii de JustiţieCurtea îndeplineşte două funcţii:funcţia jurisdicţională, care se manifestă atunci când acţionează

ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu îşi respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează eronat tratatele comunitare; se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor comunitari; exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor interese; acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de trbunalul de primă instanţă;

funcţia consultativă, deoarece emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.

Tribunalul de Primă Instanţă a intrat în funcţiune, în baza prevederilor Actului Unic European, la 1 septembrie 1989.

Structura şi componenţa Tribunalului de Primă Instanţă sunt similare celor ale Curţii de Justiţie.

NESECRET62 din 262

NESECRET

Această instanţă este formată din cinsprezece judecători, aleşi pe o perioadă de şase ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Ei sunt numiţi, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Pe perioada îndeplinirii mandatului, membrii tribunalului se supun aceloraşi obligaţii şi beneficiază de aceleaşi garanţii, privilegii şi imunităţi ca şi membrii Curţii. Pentru a putea fi aleşi lor nu li se cere să fi avut capacitatea „exercitării celor mai înalte funcţii jurisdicţionale”, fiind suficientă capacitatea „exercitării funcţiilor jurisdicţionale”.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, tribunalul are în componenţă câte un judecător din fiecare stat membru, iar prin statutul Curţii Europene de Justiţie poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali. Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de către judecători. Judecătorul care exercită funcţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.

În competenţa tribunalului intră: acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de

Consiliul U.E. şi Parlamentul European, a actelor emise de Consiliul U.E., Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană;

acţiunea împotriva instituţiilor comunitare; contenciosul funcţiei publice comunitare; recursul împotriva hotărârilor camerelor jurisdicţionale.Relaţia dintre Tribunalul de Primă Instanţă şi Curtea Europeană de

Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem naţional de drept. Hotărârile Tribunalului de Primă Instanţă pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept57, în faţa Curţii de Justiţie. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către curte sau este trimisă spre rejudecare tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care curtea a rezolvat problemele de drept.

Tribunalul judecă în camere de către trei sau cinci judecători, fără a exista şedinţe ale plenului.

Procedura de judecată este aceeaşi, cu menţiunea că tribunalul poate renunţa la faza scrisă.

Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înfiinţării, pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, a unor camere jurisdicţionale, specializate pe domenii şi ale căror hotărâri să fie supuse recursului pentru cauze de drept, sau apelului în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

57 Motivele pot fi: incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal, iregularităţi de procedură vătămătoare pentru parte.

NESECRET63 din 262

NESECRET

CURTEA DE CONTURICurtea de Conturi a fost instituită în anul 1975, având sediul la

Luxemburg58. Statutul de „instituţie comunitară” i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht.

Aceasta a fost creată la inţiativa Parlamentului European, înlocuind Comisia de Control, înfiinţată prin Tratatele C.E.E. şi EURATOM.

Este instituţia specializată în controlul financiar exercitat asupra instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar. Curtea realizează managementul financiar al conducerilor instituţiilor şi organismelor comunitare.

Curtea de Conturi este compusă din 27 de membri, câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Ei sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani, iar mandatul lor nu mai poate fi reînnoit.

Numirea se face de către Consiliul U.E., cu majoritate calificată, după obţinerea avizului consultativ din partea Parlamentului European şi pe baza propunerilor statelor membre.

Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al comunităţii; ei nu trebuie să solicite sau să accepte instrucţiuni de la niciun guvern sau alt organism.

Dispoziţiile privind interdicţia exercitării unor activităţi profesionale, datoria de probitate şi discreţie, acceptarea de funcţii sau avantaje după încetarea mandatelor, cazurile de încetare a funcţiilor, privilegiile şi imunităţile, sunt identice cu cele prevăzute pentru judecătorii Curţii Europene de Justiţie.

Mandatul membrilor curţii poate înceta, înainte de finalizarea mandatului, în caz de demisie voluntară sau prin decizia din oficiu, pronunţată la cerere Curţii de Conturi, de către Curtea de Justiţie, când aceasta constată că cel în cauză nu mai corespunde condiţiilor cerute sau nu poate să-şi îndeplinească atribuţiile.

Curtea are un preşedinte, ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat de 3 ani. Acesta asigură buna funcţionare a serviciilor şi activităţilor curţii. Acesta reprezintă curtea pe plan extern, în special atunci când instituţia pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte anuale altor instituţii comunitare.

Curtea exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor bugetare (consiliul şi parlamentul) şi în special a Parlamentului, pentru materializarea propriului său drept de control în domeniul executării bugetului.

Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor. Această atribuţie şi responsabilitate o realizează în mod autonom.

58 Sarcinile contabile şi de control financiar au fost realizate, iniţial, separat în cadrul fiecărei comunităţi europene; ulterior, prin tratatul de fuziune, s-a creat un organ unic de control financiar, aşa numitul „Comitet de revizuire”, transformat în urma Tratatului de la Bruxelles din 1975 în Curtea de Conturi.

NESECRET64 din 262

NESECRET

Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European şi Consiliului European o declaraţie de garanţie şi asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiunilor.

Curtea de conturi redactează anual rapoarte cu caracter general, privind modul de administrare a conturilor comunitare şi operează descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privinţa administrării bugetului comunitar.

Curtea de Conturi poate cere documente, sau să facă propriile investigaţii pentru realizarea atribuţiilor de control.

NESECRET65 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 4POLITICA EXTERNĂ DE SECURITATE

ŞI COOPERARE (PESC)

Organizaţiile internaţionale permit statelor să abordeze împreună problemele comune, în cadrul unui proces decizional colectiv, cooperarea internaţională multilaterală constituind fundamentul unui sistem mondial stabil.

De la apariţia primelor forme de organizaţii internaţionale, modificările caracteristicilor mediului de securitate au determinat şi transformarea acestora, în special în cazul celor care activează în domeniul securităţii.

Cu toate că principalele instituţii şi organizaţii internaţionale de securitate trec printr-o perioadă caracterizată de nevoia de restructurare, importanţa existenţei şi activităţii lor pentru stabilitatea şi securitatea lumii nu a scăzut.

În prezent, Uniunea Europeană, cu cele 27 de state membre ale sale şi cu o populaţie de peste 500 milioane de locuitori acoperă o parte însemnată a Europei, fiind din acest punct de vedere una dintre marile puteri ale lumii.

Uniunea Europeană a devenit un gigant economic, care dispune de o economie competitivă şi prosperă, în care s-au creat locuri de muncă noi precum şi cele mai bune oferte de calificare pentru cetăţenii săi. Totodată, în parteneriat cu vecinii săi apropiaţi, ea acţionează sistematic pentru a răspândi prosperitatea şi democraţia dincolo de frontierele sale.

În acelaşi timp Uniunea Europeană întreţine relaţii de bună vecinătate cu statele vecine59 fiind pentru acestea un model de reuşită şi o ţintă de atins.

Toate statele membre ale UE, indiferent de gradul lor de bogăţie sau de diversitatea lor culturală, sunt unite în angajamentul lor comun în favoarea păcii, democraţiei, al primordialităţii şi respectului drepturilor omului. Ele acţionează în direcţia răspândirii acestor valori peste tot în lume a creării prosperităţii, precum şi a exercitării unei influenţe colective eficace pe scena mondială.

Reprezentând atât o forţă economică cât şi demografică, Uniunea Europeană tinde să-şi dezvolte şi o componentă militară care să-i permită să-şi sporească rolul activ pe arena internaţională, îndeosebi în ceea ce

59 Prezentarea Uniunii Europene la adresa de internet http://www.europa.eu/abc/index_en.htm.NESECRET66 din 262

NESECRET

priveşte prevenirea crizelor şi conflictelor, asigurării păcii şi stabilităţii, pe propriul continent, dar şi în lume.

În acest context, dificultăţile şi neajunsurile nu lipsesc. Astăzi, când condiţiile interne, dar mai ales externe, s-au modificat substanţial, Uniunea Europeană îşi constituie propriul instrument eficace şi adecvat cât mai bine scopului propus, acela de a juca un rol crescut ca importanţă pe scena lumii prezente şi viitoare. Acest instrument pare a fi PESA.

Prin urmare, se constată că nevoile de apărare în Europa s-au schimbat în prezent, iar Uniunea Europeană, ca actor internaţional, a decis să-şi asume un rol mult mai activ în materie de apărare şi securitate. În aceste condiţii, Uniunea a hotărât că trebuie să fie capabilă să acţioneze autonom în gestionarea crizelor şi să poată interveni pentru prevenirea conflictelor - încercând să atace cauzele şi să contribuie la reconstrucţie şi la stabilizare -, un domeniu în care comunitatea şi statele sale membre duc deja acţiuni semnificative.

Totodată, lupta împotriva terorismului este mai mult ca niciodată un obiectiv politic major al Uniunii: un număr însemnat de măsuri legislative şi operaţionale au fost concepute mai ales în vederea stopării finanţării terorismului şi a reacţiei la ameninţările cu utilizarea armelor biologice sau chimice. O primă etapă a proiectului unei Europe a apărării a fost marcată de semnarea, la 17 martie 1948, a Tratatului de apărare colectivă de la Bruxelles, de către Franţa, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Conceput, în mare măsură, ca un răspuns la tendinţele expansioniste ale Uniunii Sovietice, Tratatul de la Bruxelles reprezenta, în egală măsură, primul demers structurat de aplicare a principiilor de cooperare între statele europene ce animau viaţa politică a Europei după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial (Mişcarea Europeană).

Declanşarea Războiului Rece, dar şi determinarea arătată de statele vest-europene în asumarea unui rol mai pronunţat în gestionarea propriei securităţi, au generat auspiciile favorabile extinderii cooperării pe această dimensiune. În acest sens, a fost iniţiat un amplu proces de consultări cu SUA şi Canada, în scopul formulării unui răspuns coerent la ameninţările de securitate cu care Europa se confrunta la acea dată, instrument care a permis formalizarea angajamentului SUA şi Canadei în susţinerea şi consolidarea securităţii europene. Acest demers a permis crearea Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic (NATO) la 4 aprilie 1949 la Washington, care va deveni elementul central al sistemului de securitate euro-atlantic.

NESECRET67 din 262

NESECRET

Lipsa mecanismelor de cooperare în domeniul securităţii şi apărării la nivelul Comunităţii Economice Europene, precum şi absenţa cadrului juridic de dezvoltare al acestora din cadrul Tratatului de la Roma au determinat reluarea demersurilor vizând crearea unei astfel de componente la nivelul CEE. Din această perspectivă, în iunie 1970 a fost lansat proiectul de dezvoltare, pe baze interguvernamentale, a Cooperării Politice Europene (CPE), iniţiativă care viza crearea, la nivelul CEE, a unui mecanism de lucru, prin implicarea miniştrilor de externe (reuniuni bi-anuale ale acestora precum şi trimestriale ale directorilor politici, reuniţi în cadrul Comitetului Politic), care să genereze elementele de suţinere pentru acţiunile comune în plan extern ale statelor membre CEE.

Ulterior, prin înfiinţarea, în 1974, la nivelul CEE a Consiliului European (şefii de state sau de guverne) ca principal for de decizie, coordonarea politică europeană s-a îmbunătăţit în mod vizibil.

Deşi cadrul de cooperare inaugurat astfel s-a dezvoltat în mod semnificativ, CPE nu a depăşit aspectele economice ale dimensiunii de securitate.

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut şi s-a dezvoltat în urma Declaraţiei summitului UEO de la Roma din anul 1984.

Declaraţia de la Roma confirma dorinţa celor şapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizaţiei prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Revigorarea UEO a fost impulsionată şi de Actul Unic European din 1986.

Într-o primă formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea şi aplicarea la sfera securităţii şi apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identităţii europene, dat publicităţii la Copenhaga, la 14 decembrie 1973.

Prin adoptarea Tratatului de la Maastricht (februarie 1992) şi crearea Uniunii Europene, dimensiunea de securitate şi apărare europeană a căpătat trăsături mult mai pronunţate, stabilindu-se astfel obiectivul afirmării sale pe scena internaţională.

Transformările instituţionale pe care CCE le-a înregistrat prin intermediul noului tratat au permis asumarea de către UE a Politicii Externe şi de Securitate Comună – PESC, care includea şi “un potenţial cadru al unei politici comune de apărare” care ar fi putut “conduce, în timp, la apărare comună” (Art. J.4). Pentru prima oară de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial dimensiunea europeană de securitate şi

NESECRET68 din 262

NESECRET

apărare beneficia de un cadru juridic care să-i permită dezvoltarea instituţională. Sub aceste auspicii, UEO devenea parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene fiind, practic, “principalul instrument de aplicare a deciziilor şi acţiunilor cu implicaţii în domeniul apărării”.

Conform noului tratat, UE îşi poate exprima poziţia în privinţa conflictelor armate, a drepturilor omului şi a oricărui alt subiect legat de principiile fundamentale şi de valorile comune care formează baza uniunii europene şi pe care a ceasta se angajează să le respecte.

Întruniţi în Germania, la Bonn (iunie 1992, Hotel Petersberg) în vederea analizării modului în care organizaţia va răspunde prevederilor tratatului, miniştrii de externe şi ai apărării UEO au adoptat o declaraţie prin care se stabilea ca gama misiunilor pe care UEO le va îndeplini va cuprinde:

-misiuni umanitare şi de salvare;-misiuni de menţinere a păcii;-misiuni ale forţelor combatante pe timpul derulării unor operaţii de

management al crizelor (cunoscute ulterior sub numele de „Misiuni de tip Petersberg”).

Tratatul de la Maastricht a constituit un pas înainte în realizarea unei entităţi europene caracterizate prin unitate de interese în toate domeniile de activitate: politic, economic, social şi de securitate.

Cu acest prilej, au fost lansate cele două concepte care definesc politica de securitate şi apărare. Este vorba, în primul rând, de Politica Externă şi de Securitate Comună – PESC (Common Foreign and Security Policy – CFSP), ce denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei europene.

În al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate şi Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP ) sau, respectiv, Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanţă şi care este parte componentă intrinsecă a PESC.

PESC desemna astfel un sistem de cooperare între statele membre U.E. în materie de politică externă şi securitate, care s-a constituit în “pilonul doi” al Uniunii, alături de Comunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne .

NESECRET69 din 262

NESECRET

La cinci ani de la creare, PESC a fost consolidată prin Tratatul de la Amsterdam care stabilea cinci obiective fundamentale:

- salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale a independenţei şi integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei ONU;

- întărirea securităţii Uniunii Europene sub toate aspectele sale; - menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform

principiilor Cartei ONU, a principiilor Actului Final de la Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele exterioare;

- promovarea cooperării internaţionale; - dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept,

respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Obiectivele politicii de securitate şi apărare se realizează prin

următoarele prerogative ale comunităţii: - definirea principiilor şi orientărilor generale ale politicii de

securitate şi apărare comune; - decizia asupra strategiilor comune; - adoptarea de acţiuni comune; - adoptarea de politici comune; - întărirea cooperării sistematice dintre Statele Membre privind

conducerea politicii lor. Tot cu acest prilej, a fost creat postul de Înalt Reprezentant pentru

Politică Externă şi de Securitate Comună, iar Consiliul European a dobândit competenţe sporite în definirea orientărilor strategice în domeniul securităţii şi apărării. În acelaşi timp, Tratatul de Amsterdam a inclus statutul UE de beneficiar al capabilităţilor UEO (faţă de prevederile anterioare vizând recursul UE la mijloacele şi capacităţile UEO). În consecinţă, UE a preluat Misiunile de tip Petersberg care au fost incluse în cadrul Tratatului, contribuind astfel la extinderea dimensiunii de securitate şi apărare la nivelul Uniunii.

În procesul decizional al PESC este implicată o pleiadă întreagă de instituţii comunitare: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relaţii Externe), Parlamentul European, Preşedinţia, statele membre, Secretariatul General al Consiliului condus de Înaltul Reprezentant pentru PESC, reprezentanţii speciali, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Comitetul Politic, Unitatea de planificare politică şi avertizare timpurie (aflată în subordinea Secretariatului General al Consiliului).

NESECRET70 din 262

NESECRET

Tragicele evenimente derulate în Balcani în perioada 1995-1999 au reiterat necesitatea asumării unui rol mult mai pronunţat de către UE în gestionarea problemelor de securitate din Europa, inclusiv din perspectiva dezvoltării capacităţilor europene de apărare, în sensul creării unei dimensiuni consolidate de securitate şi apărare la nivelul Uniunii.

În acest sens, Consiliul European din iunie 1999, defăşurat la Cologne (Köln), a adoptat platforma politică de acţiune pentru ca „Uniunea Europeană să deţină capacitatea de a derula acţiuni autonome, susţinute de forţe militare credibile, instrumente de decizie corespunzătoare şi disponibilitatea de a le folosi pentru a răspunde la crize internaţionale, fără a aduce vreun prejudiciu NATO”. Pentru realizarea acestui obiectiv au fost adoptate o serie de măsuri organizatorice vizând adaptarea instituţională a UE precum: nominalizarea lui J.Solana în funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună şi Secretar General al Consiliului UE; crearea structurilor responsabile pentru gestionarea problematicii de securitate şi apărare la nivelul UE – Comitetul Politic şi de Securitate – PSC, Comitetul Militar (EUMC) şi Statul Major Militar (EUMS); regularizarea sistemului de consultare la nivelul UE prin derularea periodică a reuniunilor Consiliului Afaceri Generale.

Practic, deciziile adoptate de Consiliul European de la Cologne au marcat debutul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), concepută instituţional ca parte integrantă a pilonului II UE – Politică Externă şi de Securitate Comună.

Consiliul European este cel mai important organism european care se ocupă de coordonarea politicii externe a Uniunii (inclusiv în ceea ce priveşte apărarea comună).

Tratatul de la Lisabona conţine o inovaţie instituţională importantă, şi anume numirea unui preşedinte ,,permanent” al Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi care va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului.

Luarea deciziilor în cadrul politicii externe şi de securitate comună are la bază principiul inter-guvernamental al unanimităţii, cu folosirea în anumite condiţii, a abţinerii constructive sau a votului prin majoritate calificată.

Consiliul veghează la respectarea principiilor în ceea ce priveşte PESC a Uniunii, statele membre sprijinând activ şi fără rezerve politica externă, într-un spirit de loialitate şi solidalitate reciprocă. De asemenea,

NESECRET71 din 262

NESECRET

defineşte principiile, orientările şi deciziile asupra strategiilor comune, inclusiv în domeniile având implicaţii apărarea. Totodată, acţiunile comune pe care le adoptă Consiliul privesc situaţii specifice când este necesară acţiunea operaţională din partea Uniunii.

Consiliul European adoptă totodată poziţiile comune, şi anume modul de abordare de către Uniune a unor probleme particulare de natură geografică sau tematică, statele membre urmând să asigure conformarea politicilor naţionale cu poziţiile comune.

Consiliul este aşadar, organul de decizie şi garantul aducerii la îndeplinire a orientărilor fundamentale, acest for iniţiind acţiunile concrete sau însuşindu-şi orice alte propuneri pe care ficare stat membru le poate prezenta.

Consiliul UE este format din reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel ministerial. Aceştia sunt miniştrii Afacerilor Externe care acţionează în cadrul „Consiliului Afacerilor generale şi al relaţiilor externe”, care tratează „chestiuni PESC”. El aparţine Consiliului de adoptare a deciziilor necesare definirii şi punerii în practică a PESC pe baza orientărilor generale sau ale strategiilor comune definite de Consiliul European. Consiliul este însărcinat să vegheze la unitate, la coerenţă şi la eficacitatea acţiunii Uniunii.

Consiliul de miniştri elaborează politicile externe ale Uniunii în cadrul unor linii strategice stabilite de Consiliul European.

Lucrările Consiliului Afacerilor Generale sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). Reprezentanţii permanenţi (ambasadori) acţionează în acest domeniu ca pentru celelalte politici comunitare. Comitetul Politic şi structura sa permanentă la Bruxelles, Comitetul politic şi de securitate, urmăresc situaţia internaţională, contribuie la definirea politicilor dând Consiliului opinii, fie la cererea acestuia din urmă, fie din proprie iniţiativă şi de asemenea supraveghează punerea în practică a politicilor convenite.

În caz de criză, Comitetul Politic şi de Securitate joacă un rol central în definirea răspunsului Uniunii la criză şi asigură controlul politic şi conducerea strategică a oricărei operaţiuni, sprijinit de opiniile şi recomandările Comitetului Militar asistat de statul major pentru operaţiuni militare.

Comitetul Militar asigură conducerea tuturor activităţilor militare în cadrul Uniunii. El este compus din şefi de stat major al armatelor din statele membre (SSMA), reprezentaţi prin delegaţiile lor militare la Bruxelles.

NESECRET72 din 262

NESECRET

Preşedinţia Consiliului reprezintă Uniunea în domeniul de politici externe şi de securitate comune şi este răspunzătoare de punerea în aplicare a deciziilor luate, exprimând, în principiu, poziţia Uniunii în organizaţiile internaţionale sau in conferinţele internaţionale.

În aceste misiuni, Preşedinţia este asistată de Secretarul General al Consiliului /Înaltul Reprezentant pentru PESC, în asociere cu Comisia Europeană.

De asemenea, Preşedinţia poate fi asistată de statul membru care va exercita preşedinţia următoare.

Aceştia conduc Secretariatul general al Consiliului, ce asistă Preşedinţia şi asigură pregătirea şi buna funcţionare a muncii Consiliului la toate nivelurile.

Direcţia Generală a Relaţiilor Externe, în afara de susţinerea tuturor activităţilor Consiliului şi a organelor sale, este însărcinată cu pregătirea, participarea şi urmărirea dialogului politic, ca şi relaţiile de muncă între UE şi organizaţiile internaţionale în domeniile de competenţa sa. Cele trei entităţi sunt plasate sub autoritatea Înaltului Reprezentant: Unitatea de planificare a politicii şi de alertă rapidă (Unitatea politică), Centrul de Situaţii Unite (SITCEN) şi Statul Major al UE.

Unitatea politică a fost creată printr-o declaraţie anexată Tratatului de la Amsterdam. Ea se compune din diplomaţi şi funcţionari puşi la dispoziţia Consiliului de statele membre, Comisia şi Uniunea Europei Occidentale (UEO), ca şi din funcţionari proveniţi din Secretariatul general.

Ea este structurată în şase niveluri de forţe specializate ce acoperă chestiunile regionale şi orizontale: supravegherea şi analizarea dezvoltărilor şi furnizarea în timp util a evaluărilor şi darea rapidă a alertei în caz de evenimente sau situaţii susceptibile să aibă repercusiuni importante, inclusiv crizele politice potenţiale; furnizarea de evaluări ale intereselor Uniunii şi recenzarea domeniilor de care PESC ar putea să se ataşeze în viitor; stabilirea documentelor ce prezintă opţiunile privind politica de urmat, ca o contribuţie la definirea politicii în cadrul Consiliului.

SITCEN, care este compus din civili şi militari, furnizează în timp util evaluări şi dă alarma rapid în caz de evenimente sau de situaţii susceptibile să aibă repercusiuni importante pentru Politica Externă şi de Securitate Comună a UE.

Statul Major al UE (SMUE), compus din experţi militari din statele membre detaşaţi pe lângă Secretariatul general al Consiliului, este un

NESECRET73 din 262

NESECRET

serviciu direct ataşat Înaltului Reprezentant. SMUE trebuie să asigure alerta rapidă, evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică pentru misiunile de gestionare a crizelor, inclusiv identificarea forţelor europene naţionale şi multinaţionale, şi să pună în practică politicile şi deciziile, potrivit directivelor Comitetului Militar pe care are sarcina să-l asiste.

Comisia Europeană este pe deplin asociată cu lucrările efectuate în cadrul PESC. Această asociere este necesară pentru a asigura coerenţa PESC cu relaţiile economice externe şi cooperarea în dezvoltare şi ajutor umanitar, care sunt politici comunitare în care Comisia joacă un rol de prim rang.

Preşedintele Comisiei se alătură şefilor de stat şi de guvern în cadrul Consiliului European. Comisia participă la reuniunile Consiliului şi ale instanţelor sale pregătitoare, ca şi la dialogul politic cu terţe ţări.

Statele membre s-au angajat în tratat să sprijine activ şi fără rezerve Politica Externă şi de Securitate Comună prin loialitate şi solidaritate reciprocă. Fiecare stat membru poate sesiza Consiliul asupra oricărei chestiuni a PESC şi să facă propuneri. Statele membre veghează la conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile comune. În împrejurările internaţionale, ele susţin aceste poziţii comune, în general apărate de Preşedinţie. Ele fac informarea statelor membre care nu participă la lucrările organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale asupra oricărei chestiuni ce prezentă un interes comun. Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate reprezintă una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii va trebui să fie ameliorată. Reprezentantul va avea o dublă misiune: pe de o parte va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună, PESC, iar pe de alta va fi vicepreşedintele Comisiei pentru relaţiile externe. În plus, el va reprezenta Uniunea pe scena internaşională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.

Tratatul abilitează Consiliul să numească reprezentanţi speciali cărora le sunt conferite mandate în legătură cu chestiuni politice speciale. Ei acţionează sub autoritatea şi conducerea operaţională a Înaltului Reprezentant pentru PESC.

Politica externă şi de securitate comună (PESC) a U.E. a fost formulată în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1993). Obiectivul PESC este ca U.E. ,,să îşi afirme identitatea pe scena

NESECRET74 din 262

NESECRET

internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune.

Politica externă comună rezolvă toate aspectele de politică externă de interes general, cu excepţia domeniilor din ,,primul pilon”, în special în ceea ce priveşte politica comercială şi cooperarea pentru dezvoltare. Politica de securitate comună se referă la relaţiile statelor membre cu statele din afara U.E., precum şi la coordonarea din cadrul organizaţiilor naţionale.

Foarte mulţi autori au criticat caracterul interguvernamental al deciziei în ceea ce priveşte PESC şi PESA. Totuşi, un studiu mai atent al tratatelor care au urmat TUE pune în evidenţă faptul că acest caracter este într-o continuă erodare. De pildă, dinamica Votului cu Majoritate Calificată (VMC) a transformat Consiliul de Miniştri şi Consiliul European în organisme virtual supranaţionale, în cadrul cărora se manifestă presiuni constante combinate cu imperativul aritmetic al VMC care impun statelor să intre în coaliţii ad-hoc în dezbaterile din Consiliu. În aceste condiţii, statele sunt descurajate să adopte un comportament obstrucţionist60. Presiunile rezultante din negocierile interguvernamentale se combină cu prezenţa în cadrul acestor negocieri a unor factori politici comunitari care uneori nu emană de la Statele Membre, cum este Comisia şi Înaltul Reprezentant pentru PESC. La aceste elemente, am adăuga un al treilea, interdependenţa ca stimul pentru identificarea unei soluţii comune, precum şi prestigiul internaţional care obligă Uniunea Europeana să adopte decizii pe care nu le-ar adopta în alte condiţii.

1. Direcţia generală a PESC este în sarcina Consiliului European care activează pe baza negocierii interguvernamentale la nivel înalt. Consiliul European decide asupra strategiilor comune; În procesul decizional al PESC intervine si Comisia Europeană, care are dreptul, să facă propuneri Consiliului (Preşedinţiei) şi participă la dezbaterile din cadrul Consiliului European şi din Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii Externe;

2. Consiliul de Miniştri intervine în PESC la două niveluri: - Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe cu

participarea miniştrilor de externe ai Statelor Membre şi în prezenţa Comisiei; principalul organism decizional în cadrul PESC61; decide implementarea deciziilor Consiliului European pe baza adoptării de poziţii

60 Donald Hancock, David P. Conradt et al., Politics in Europe: An Introduction to the Politics of the United Kingdom, France, Germany, Italy, Sweden, Russia, and the European Union, Palgrave Macmillan, Houndmills, 2002, p. 501. 61 La nivelul şefilor de stat sau de guvern.

NESECRET75 din 262

NESECRET

şi acţiuni comune; în cadrul lui un rol important îl joacă Preşedinţia şi „Troica”, aceasta însă a dispărut virtual în ultimii ani datorită colaborării dintre Preşedinţie, Înaltul Reprezentant pentru PESC şi Comisarul pentru Relaţii Externe al Comiei am putea vorbi chiar de o noua troică;

- Coreper II alcătuit din „reprezentanţii permanenţi62” ai Statelor Membre, pregăteşte agenda întâlnirilor ministeriale din cadrul CAGRE şi asigură legătura între acesta şi Comitetul Politic şi de Securitate;

- Comitetul Politic şi de Securitate63 este un organ permanent cu sediul la Bruxelles şi alcătuit din ambasadorii Statelor Membre, reprezentanţi ai Comisiei Europene (DG RELEX64) şi Secretariatului General al Consiliului; însărcinat cu „controlul politic şi direcţia strategică a operaţiunilor de management al crizei”65; de fapt, rolul este este actualmente de a asigura direcţia politică oricărei acţiuni militare întreprinse de UE66; responsabil în faţa Consiliului, el transmite documentele pe care le pregăteşte CAGRE prin intermediul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi;

- Consilierii şi Grupurile de Lucru (cuprinse din experţi naţionali) ale PESC (precum şi corespondenţii europeni de la ministerele de externe) pregătesc agenda şi munca Comitetului Politic şi de Securitate67;

- Secretariatul Consiliului şi în special Secretarul-General al Consiliului, Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, au devenit factori esenţiali în funcţionarea mecanismului decizional al PESC.

62 Şefii misiunilor Statelor Membre la Uniunea Europeană. 63 Instituţie temporară la Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, permanentizată după Nisa.64 Direcţia Generală de Relaţii Externe a Comisiei Europene. 65 Art. 25 din Tratatul de la Nisa.66 Neil McNaughton, Understanding British and European Political Issues, Manchester University Press, Manchester, New York, 2003, p. 246. 67 Victoria Curzon Price, Alice Landau, Richard G.Whitman (ed.), The Enlargement of the European Union: issues and strategies, Routledge, Londra, New York, 2002, p. 137.

NESECRET76 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 5POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE

ŞI APĂRARE (PESA)

Politica Europeană de Securitate şi ApărarePolitica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) reprezintă

politica de securitate propriu-zisă a Uniunii Europene sau, în orice caz, stadiul în care se află această politică din punct de vedere instituţional. De altfel, ea acoperă tot ce ţine de securitatea UE până la/şi inclusiv realizarea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce în timp la apărare europeană, dacă Consiliul European decide astfel.

Punerea în aplicare a PESA a presupus înfiinţarea unor noi organisme în cadrul Consiliului:

1. Un Comitet Politic şi de Securitate (CPS); un element adiţional care merită să fie amintit este faptul că CPS are atribuţii importante în ceea ce priveşte monitorizarea situaţiei internaţionale şi în special a crizelor, el trebuind să pregătească informări bazate pe soluţii celorlalţi actori ai luării deciziei în cadrul PESC, în special Comitetului pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe;

2. Un Comitet Militar (CM), compus din şefii apărării şi delegaţii lor militari şi un şef (de stat major) numit de Consiliu la recomandarea Comitetului; dă sfaturi militare, face recomandări CPS şi asigură direcţia militară strategică a Personalului Militar;

3. Personalul Militar (PM) asigură expertiza militară şi sprijin PESA, inclusiv prevenirea timpurie, evaluarea situaţiei şi planificarea strategică pentru sarcinile de la Petersberg, inclusiv identificarea de forţe armate europene şi multinaţionale68.

În ciuda faptului că PESA a depins şi continuă să depindă foarte mult de voinţa suverană şi disponibilitatea Statelor Membre ale UE de a participa la angajamente comunitare, totuşi ea a produs câteva rezultate relativ modeste, dar într-un timp relativ scurt. Totuşi, se poate spune că transpunerea PESA în realitate prin aceste misiuni a făcut ca UE să depăşească complexul de putere civilă. UE a încheiat sau mai este implicată în prezent în numeroase misiuni umanitare, în cadrul Politicii Europene de Securitate si Apărare, reflectând angajamentul său internaţional în regiuni precum Balcanii de Vest, Orientul Apropiat şi Africa Sub-sahariană.

68 Moussis, Op. cit., p. 127. NESECRET77 din 262

NESECRET

Iniţiativele Uniunii Europene privind zonele de siguranţă strategică, denumite şi vecinătate liniştită sau prietenoasă, fac parte din politica europeană de vecinătate şi parteneriat (PEVP).

Procesul decizional în domeniul PESA Structura procesului decizional în domeniul PESC şi PESA este

preponderent de tip interguvernamental. Rolul cheie revine statelor membre ale Uniunii, ai căror reprezentanţi se reunesc în formatul

Consiliului European (şefii de stat şi de guvern), în format ministerial (Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe), ambasadorial (Comitetul Reprezentaţilor Permanenţi, sau Consiliul Politic şi de Securitate), şefi de stat major sau adjuncţi ai acestora (Comitetul Militar), precum şi în grupuri de lucru formate din experţi naţionali din partea reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă UE.

Conform Tratatului UE, Consiliul European defineşte principiile şi direcţiile generale de acţiune în domeniul politicii externe şi de securitate, incluzând aspectele referitoare la dimensiunea de apărare, iar Consiliul UE adoptă deciziile necesare implementării acestora. Instrumentele juridice de care dispune Consiliul sunt strategiile comune, acţiunile comune şi poziţiile comune.

Consiliul UE, deşi este o singură instituţie, se întruneşte în 9 formate la nivel ministerial (externe, economic şi financiar, agricultură, interne etc). Problematica securităţii şi apărării este gestionată la nivelul Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE), care are reuniuni lunare la nivel de miniştrii de externe sau de câte ori este necesar. De două ori pe semestru (informal la jumătatea preşedinţiei şi formal la sfârşitul său) CAGRE se întruneşte în format miniştrii apărării, unde sunt abordate aspectele cu implicaţii militare ale PESA. La reuniunile CAGRE participă şi Secretarul General / Înalt Reprezentant al Consiliului, precum şi reprezentanţi ai Comisiei Europene. Reuniunile sunt prezidate de ministrul de externe al statului care deţine Preşedinţia Consiliului UE. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) este structura care pregăteşte întâlnirea miniştrilor de externe, şi este format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre la Bruxelles.

În elaborarea documentelor privind problematica securităţii şi apărării rolul major revine Comitetului Politic şi de Securitate (PSC), acesta primeşte recomandări şi opinii din partea Comitetului Militar (care beneficiază de expertiză din partea Statului Major Militar), a Comitetului

NESECRET78 din 262

NESECRET

privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor, a Comisiei (dacă este cazul), a serviciului juridic şi a celorlalte structuri cu atribuţii din cadrul Secretariatului General al Consiliului.

Structura instituţională în domeniul PESA Secretarul General / Înalt Reprezentat pentru PESC În exercitarea atribuţiilor sale a fost înfiinţată o Unitate Politică de

Planificare şi Avertizare Timpurie (Unitatea Politică). Atribuţiile acestei structuri includ: monitorizarea şi analizarea evoluţiilor în planul PESC; evaluarea intereselor externe şi de securitate ale Uniunii şi identificarea domeniilor prioritare de acţiune; avertizarea timpurie privind situaţiile care pot conduce la crize politice cu impact asupra PESC; redactarea, la solicitarea Consiliului, Preşedinţiei sau din proprie iniţiativă, de recomandări, analize şi strategii.

În urma Consiliilor Europene de la Cologne (iunie 1999), Helsinki (decembrie 1999) şi Nisa (decembrie 2000), liderii UE au decis constituirea unor noi structuri politice şi militare permanente, pentru a oferi Consiliului UE orientarea politică şi direcţionarea strategică necesare. În acest sens, în cadrul Consiliului UE, în ianuarie 2001 au fost înfiinţate(deciziile CFSP nr. 78, 79 şi 80):

Comitetul Politic şi de Securitate (Political and Security Committee – PSC);

Comitetul Militar (European Union Military Committee – EUMC);Statul Major Militar (European Union Military Staff – EUMS) Comitetul Politic şi de Securitate (PSC) deţine rolul cheie în

structura instituţională a PESA. La nivel politico-strategic, PSC gestionează toate aspectele referitoare la PESC/PESA şi are o poziţie centrală în elaborarea răspunsului UE la crize (cf. TEU Art. 25). Este responsabil de evaluarea mediului internaţional de securitate, de definirea politicilor UE şi de monitorizarea implementării acestora, precum şi de direcţionarea politică în domeniul dezvoltării capabilităţilor militare. În situaţia apariţiei unei crize, PSC este structura Consiliului UE care examinează opţiunile viabile pentru elaborarea răspunsului Uniunii, cu respectarea cadrului instituţional unic şi fără a aduce prejudicii procesului decizional specific fiecărui pilon.

Din punctul de vedere al relaţionării cu ceilalţi actori instituţionali implicaţi în domeniul PESA, PSC menţine o relaţie privilegiată cu SG/ÎR pentru PESC, care poate prezida reuniunile PSC. Preşedinţia PSC este asigurată de statul care deţine preşedinţia rotativă a Uniunii. În relaţia cu

NESECRET79 din 262

NESECRET

Comitetul Militar, PSC elaborează liniile directoare politico-strategice şi primeşte opinii şi recomandări din punct de vedere militar. Atunci când este necesar, preşedintele Comitetului Militar poate lua parte la reuniunile PSC. Din ianuarie 2005, Comisia Europeană participă în mod permanent la reuniunile PSC.

În aceeaşi logică, PSC primeşte informări, opinii şi recomandări din partea Comitetului privind Aspectele Civile în Managementul Crizelor (CIVCOM), căruia îi transmite orientări politice.

Statele membre sunt reprezentate în PSC la nivel de ambasadori, cu respectarea principiului „un stat-un reprezentant”. La reuniunile PSC participă reprezentanţi ai serviciului juridic din cadrul Secretariatului General al Consiliului, reprezentanţi ai Comisiei Europene, precum şi reprezentaţi ai statelor în curs de aderare, cu statut de observatori. Totodată, au fost formalizate şi reuniuni Troica PSC cu reprezentaţi la nivel ambasadorial ai statelor terţe (Troica PSC – Rusia), precum şi reuniuni PSC-Consiliul Nord Atlantic (structura similară de la nivelul NATO). Reuniunile PSC, organizate de 2 ori pe săptămână, sau ori de câte ori este nevoie, sunt pregătite de aşa numitul grup Nicolaidis, grup de lucru al PSC, precum şi de Grupul Politico Militar (Political Military Group - PMG), compuse din experţi politico-militari din cadrul reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă Uniunea Europeană. .

Comitetul Militar al UE (EUMC) este cea mai înaltă autoritate militară constituită la nivelul Consiliului UE. Membrii EUMC sunt şefii de stat major din statele membre sau reprezentaţii acestora în Bruxelles. Preşedintele este un general de patru stele, numit de Consiliu UE la recomandarea Comitetului Militar reunit în format şefi de stat major, pentru un mandat de trei ani, în afară de cazul în care Consiliul UE decide altfel.

EUMC oferă consiliere militară şi adresează recomandări PSC în domeniul dezvoltării conceptului privind managementul crizei în aspectele militare ale acestuia, evaluări de risc ale potenţialelor crize, precum şi în elaborarea, evaluarea şi revizuirea obiectivelor în domeniul dezvoltării capabilităţilor militare. Totodată, oferă orientări militare generale pentru Statul Major al UE. Lucrările EUMC sunt pregătire de un grup de lucru (EUMC Working Group), de EUMS sau de alte structuri cu responsabilităţi în domeniu..

Statul Major Militar al UE (EUMS) este parte a Secretariatului General al Consiliului UE şi este compus din experţi militari secondaţi din statele membre. EUMS are ca obiective: avertizarea timpurie, evaluare

NESECRET80 din 262

NESECRET

situaţională şi planificarea strategică pentru întreaga gamă de misiuni militare ale UE, cu sau fără recurs la resursele şi capacităţile NATO, respectiv misiuni de menţinere a păcii, misiuni cu forţe combatante în managementul crizelor (incluzând misiuni de impunere a păcii), precum şi misiunile definite de Strategia Europeană de Securitate (operaţiuni de dezarmare, sprijinul statelor terţe în combaterea terorismului şi reforma sectorului de securitate). EUMS lucrează sub orientarea Comitetului Militar şi oferă expertiză militară pentru structurile UE, în special SG/ÎR pentru PESC.

Directorul general al EUMS are un mandat de 3 ani. În condiţiile extinderii misiunilor conduse de UE, numărul experţilor EUMS este de aproximativ 200 experţi. Din punctul de vedere al structurii organizatorice, EUMS cuprinde 6 componente: Politici şi Planificare, Informaţii, Operaţii şi Exerciţii, Logistică şi Resurse, Comunicaţii şi Sisteme de Informaţii, Celula de Planificare Civil-Militară.

În baza aranjamentelor de consultare, planificare şi cooperare dintre UE şi NATO, decise de liderii europeni cu ocazia Consiliului European din decembrie 2003, au fost înfiinţate structurile permanente de legătură ale UE la SHAPE şi ale NATO pe lângă EUMS. Celula UE la SHAPE are rolul de a facilita pregătirea unei operaţiuni UE cu recurs la resurse şi capacităţi NATO, în baza acordurilor Berlin Plus, şi de a sprijini rolul DSACEUR (adjunctul Comandantului Suprem al forţelor aliate în Europa) în rolul său de potenţial comandant operaţional pentru o operaţiune condusă de UE.

Centrul de Situaţii este structura subordonată direct SG/ÎR pentru PESC, responsabilă de asigurarea operativă de informaţii, analize şi avertizare timpurie, pe bază de surse deschise sau clasificate, provenite din partea statelor membre sau a instituţiilor europene. Centrul monitorizează evoluţiile curente în planul securităţii internaţionale şi elaborează analize pe termen mediu pe teme de interes pentru SG/ÎR pentru PESC şi diferitele structuri ale Consiliului, în special PSC.

Agenţiile PESA Centrul Satelitar (SATCEN) - A fost creat de UEO în 1993. Prin

acţiunea comună adoptată de Consiliul UE în 2001, a fost preluat de către Uniunea Europeană, devenind Centrul Satelitar al Uniunii Europene, cu sediul la Torrejon de Ardoz, în Spania. Funcţiile SATCEN vizează acoperirea nevoilor UE şi statelor membre de imagini şi analize bazate pe fotografii din satelit. Conducerea politică a SATCEN este asigurată la nivelul PSC, care transmite SG/ÎR pentru PESC liniile directoare privind

NESECRET81 din 262

NESECRET

activităţile prioritare ale centrului. De produsele SATCEN pot beneficia state membre, Comisia Europeană, organizaţii internaţionale sau state terţe, cu condiţia respectării criteriilor de securitate şi a avizului favorabil al SG/ÎR pentru PESC.

Institutul pentru Studii de Securitate (ISS) - Înfiinţarea ISS ca agenţie a UE, prin preluarea funcţiilor existente în cadrul UEO, s-a realizat în 2001, prin adoptarea unei Acţiuni Comune a Consiliului UE. Misiunea Institutului este de a contribui la dezvoltarea PESC/PESA prin cercetare academică şi elaborarea de analize în domeniile relevante.

Colegiul European de Securitate şi Apărare (ESDC)- a fost creat în iulie 2005, în baza deciziei Consiliului European de la Thessaloniki, din iunie 2003. Colegiul vizează dezvoltarea unei culturi de securitate şi apărare comune între statele membre prin punerea în comun a resurselor pe care acestea le au deja în domeniu (expertiză academică, învăţământ de specialitate, institute de cercetare).

Agenţia Europeană de Apărare (EDA) a fost creată prin acţiunea comună a Consiliului UE din 12 iulie 2004 în scopul sprijinirii statelor membre în eforturile lor de îmbunătăţire a capabilităţilor de apărare în domeniul managementului crizelor. SG/ÎR pentru PESC este şeful EDA şi preşedintele Comitetului Director (CD), structura decizională a Agenţiei, în cadrul căreia statele membre sunt reprezentante la nivel de miniştrii ai apărării (cu excepţia Danemarcei) şi Comisiei Europene. Comitetul Director acţionează sub autoritatea Consiliului UE şi cu respectarea liniilor directoare trasate de acesta. La nivelul EDA funcţionează 4 direcţii: Capabilităţi, Cercetare şi Tehnologii, Armamente, Industrie şi Pieţe, precum şi o direcţie de servicii.

Mecanismul de conducere/control al activităţii EDA este reprezentat de reuniunile EDA CD (cu frecvenţă de regulă lunară) în format ministerial (apărare) şi la nivelul directorilor naţionali pentru Armamente, directorii pentru Capacităţi, directorii pentru Cercetare/Tehnologii). La fiecare reuniune participă un reprezentant al Comisiei Europene şi, după caz, al EUMC/EUMS.

Din perspectiva activităţii concrete în anul 2005, EDA a iniţiat şi dezvoltat patru proiecte majore, câte unul în sarcina fiecăreia din structurile responsabile. Direcţia Capacităţi dezvoltă proiectul „C3” (Comandă, control şi comunicaţii), Direcţia Cercetare şi Tehnologii gestionează proiectul „Avioane fără Pilot”, Direcţia Armamente derulează proiectul „Vehicule de Luptă Blindate”, iar Direcţia Industrie şi Piaţă

NESECRET82 din 262

NESECRET

implementează proiectul „Piaţa Europeană a Echipamentelor de Apărare (EDEM)”.

Un succes al Agenţiei în anul 2005 îl reprezintă elaborarea şi aprobarea, la 21 noiembrie 2005, a documentelor ce instituie un „Regim interguvernamental de încurajare a competiţiei pe Piaţa Europeană a Echipamentelor de Apărare” şi a unui „Cod de Conduită privind înzestrarea apărării”, ambele cu caracter voluntar şi fără obligativitate juridică, care au intrat în vigoare de la 1 iulie 2006.

În acelaşi timp, prioritar pentru Agenţie este elaborarea Viziunii pe Termen Lung în domeniul capabilităţilor de apărare. Viziunea pe Termen Lung (LTV) defineşte direcţiile de acţiune în funcţie de context în vederea susţinerii unor decizii privind perspectiva investiţiilor în domeniul apărării.

Capabilităţile militare Obiectivul Global 2010, aprobat la Consiliul European din iunie

2004, urmărea remedierea deficienţelor în domeniul capabilităţilor militare, precum capacitatea de dislocare, mobilitatea, susţinerea în teatru, eficacitatea, C4ISR (comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, supraveghere şi recunoaştere).

În plan concret, se vizează constituirea Celulei Civil-Militari în cadrul EUMS (prevăzută pentru 2004, a fost înfiinţată în 2005), constituirea Agenţiei Europene de Apărare, remedierea până în 2010 a deficienţelor în domeniul transportului strategic întrunit (aerian, naval şi terestru), realizarea capacităţii operaţionale finale pentru grupurile tactice de luptă până în 2007, dotarea, până în 2008, cu un portavion, compatibilizarea reţelelor şi echipamentelor de comunicaţii, elaborarea de criterii cantitative in domeniul capacităţii de dislocare şi instruirii forţelor.

Proiectele majore iniţiate şi dezvoltate în direcţia atingerii acestor obiective au fost grupurile de luptă, abordarea globală a dislocării forţelor, noul catalog al cerinţelor 2005, dimensiunea maritimă a Obiectivului Global 2010, Agenţia Europeană de Apărare, precum şi viziunea pe termen lung în domeniul dezvoltării capabilităţilor de apărare ale Uniunii.

Grupurile de Luptă (BGs) - Una din principalele deficienţe înregistrate în cadrul procesului de îndeplinire a Obiectivului Global a fost lipsa forţelor mobile şi înalt specializate, cu grad ridicat de mobilizare şi capabile să desfăşoare acţiuni în condiţii dificile. În acest sens, în februarie 2004, Franţa, Germania şi Marea Britanie au prezentat iniţiativa privind crearea Grupurilor de Luptă, transformată rapid în proiect al Uniunii Europene, în urma aprobării la nivelul miniştrilor apărării întruniţi la Bruxelles în 6 aprilie 2004. În conturarea acestui proiect s-a ţinut cont şi de

NESECRET83 din 262

NESECRET

experienţa operaţiuni militare autonome lansate în vara anului 2003 de UE în R.D. Congo, misiunea Artemis, bazată pe o forţă multinaţională de nivel batalion întărit, cu sprijin de luptă şi logistic, rapid mobilizat şi dislocat în teatru.

Tipologia de constituire a unui Grup de Luptă are la bază forţe de dimensiuni reduse, dar credibile din punct de vedere al eficienţei militare. Este rapid dislocabil, capabil de acţiuni independente sau ca forţă de prim impact în faza iniţială a unei operaţii militare extinse. Are dimensiunea unui batalion, consolidat cu elemente de sprijin de luptă şi unităţi logistice, precum şi capacităţile necesare de transport aerian şi naval. Are la bază principiul multinaţionalităţii. Poate fi constituit atât pe principiul „naţiune cadru”, cât şi ca o coaliţie multinaţională de state membre, dar cu respectarea condiţiilor de interoperabilitate şi eficienţă militară. De asemenea, pot participa state în curs de aderare, candidate sau state terţe. Un Grup de Luptă trebuie să fie asociat, în prealabil, cu un comandament al forţei. Trebuie să fie capabil să se autosusţină în teatru pentru 30 de zile, cu extensie până la 120 de zile.

Din perspectiva procesului decizional, nivelul de ambiţie al UE vizează adoptarea deciziei privind lansarea unei operaţii în termen de 5 zile, forţa urmând să fie dislocată în teatrul de operaţii în maxim 10 zile de la aprobarea de către Consiliu a conceptului misiunii.

PSC joacă un rol cheie în procesul decizional privind lansarea unei misiuni UE cu recurs la Grupurile de Luptă. Spre deosebire de procedura decizională în cazul unei operaţiuni de managementul crizelor clasică, viteza este criteriul central pentru o astfel de misiune. În acest sens, procesul de planificare este simplificat, documente de planificare operaţională fiind iniţiate chiar înainte de decizia Consiliului de demarare a operaţiei.

În principiu, Grupurile de Luptă au o configuraţie similară, chiar dacă există particularităţi (e.g. grup de luptă amfibiu sau montan). Structura acestuia se bazează pe un batalion de infanterie motorizată, compus din trei sau patru companii, un comandament al forţei şi o companie logistică. Batalionului îi sunt ataşate diferite unităţi specializate (geniu, apărare antiaeriană, recunoaştere) capabile să ofere sprijin de luptă în caz de nevoie, dar şi unităţi de sprijin non-combatant (medical, mentenanţă, transport) Procesele de standardizare, certificare şi instruire sunt responsabilitate naţională dar se derulează în baza standardelor şi criteriilor formulate de Uniunea Europeană.

NESECRET84 din 262

NESECRET

Misiunile cărora Grupurile de Luptă trebuie să le răspundă - cele de tip Petersberg, plus cele din Strategia de Securitate Europeană şi Obiectivul Global 2010 - acoperă 5 scenarii: 1. asistenţă umanitară; 2. evacuare; 3. prevenirea conflictelor; 4. stabilizare şi reconstrucţie (include consiliere militară pentru ţări terţe şi reforma sectorului de securitate); 5. separarea părţilor prin forţă (misiuni de luptă de înaltă intensitate).

Începând cu 2007, UE trebuie să aibă capacitatea operaţională deplină pe această dimensiune, care implică posibilitatea derulării a două operaţii militare utilizând Grupurile de luptă, pe toată gama celor 5 scenarii. În acest sens, a fost conceput un mecanism prin care 2 astfel de structuri să se afle, în permanenţă, în stand-by pentru o perioadă de 6 luni. Din perspectiva procesului de generare a pachetelor de forţe, sunt organizate conferinţe semestriale de coordonare, în cadrul cărora se realizează planificarea ofertelor pe un orizont de 5 ani.

Abordarea globală a dislocării forţelor - Capacitatea de a disloca rapid forţe pentru a răspunde unei crize, în special în contextul obiectivului atingerii capacităţii operaţionale depline pentru Grupurile de Luptă, este una din problemele cheie în domeniul dezvoltării capabilităţilor militare ale UE. Problema transportului strategic a fost abordată la nivelul ECAP, în cadrul grupurilor de proiect coordonate de Germania (transport aerian), Grecia (maritim), Spania (Realimentare în aer). Din 2003, în cadrul ECAP a fost introdus conceptul abordării globale a dislocării forţelor (Global Approach on Deployability – GAD), în scopul îmbunătăţirii transportului strategic printr-o mai eficientă utilizare a tuturor mijloacelor existente în acest domeniu. Obiectivul Global 2010 face, de asemenea, referiri la capacitatea de dislocare ca ţintă cheie pentru eforturile statelor membre.

Capabilităţile Civile Dezvoltarea capabilităţilor civile reprezintă o componentă la fel de

importantă pentru PESA ca şi cea militară. Consiliul European de la Feira, din iunie 2000, a stabilit patru domenii prioritare de acţiune în domeniul gestionării managementului crizelor civile. Uniunea urma să acţioneze în direcţia consolidării capacităţilor civile în domeniile: poliţie (pentru a permite UE să deruleze întreaga gamă de misiuni civile), stat de drept (în scopul consolidării sistemelor judiciare), administrare civilă (pentru a sprijini autorităţile locale în perioade de criză în domeniile administrativ, social, infrastructură), protecţie civilă (sprijin rapid în cazul unor dezastre în contextul unor conflicte politice).

Contribuţiile voluntare ale statelor membre în cadrul conferinţelor de angajament ulterioare au fost superioare numeric obiectivelor fixate,

NESECRET85 din 262

NESECRET

problema constând în dificultatea anticipării disponibilităţii acestor capacităţi în eventualitatea utilizării acestora. În contextul adoptării Strategiei Europene de Securitate, acestor domenii prioritare li s-au adăugat misiunile de monitorizare şi sprijinirea activităţii reprezentanţilor speciali ai UE.

Consiliul European din iunie 2004 a adoptat un plan de acţiune în domeniul managementului crizelor civile care vizează constituirea unor echipe multifuncţionale rapid dislocabile, îmbunătăţirea interoperabilităţii, a procedurilor privind susţinerea tehnică a unei operaţii (aspectele financiare, achiziţiile) şi dezvoltarea unui nou obiectiv global în domeniul civil.

Forţa Europeană de Jandarmerie- la 17 ianuarie 2004, miniştrii apărării din Franţa, Italia, Olanda, Spania şi Portugalia au semnat un document prin care se pun bazele unei forţe care să răspundă cerinţelor UE, dar şi altor organisme internaţionale, de îndeplinire a unor misiuni specifice, în cadrul operaţiilor de management a crizelor. Forţa Europeană de Jandarmerie nu este o structură a UE, ci un instrument al acesteia, formată din unităţi de poliţie cu statut militar şi atribuţii în domeniul poliţie, puse la dispoziţie de către statele fondatoare pe baze voluntare.

Forţa se află sub controlul politic al Comitetului Ministerial Interdepartamental, constituit la nivelul miniştrilor apărării sau de interne, în funcţie de apartenenţa elementelor din structura acesteia.

Obiectivele Forţei Europene de Jandarmerie sunt de a conduce misiuni de poliţie în operaţiuni de managementul crizelor şi să participe ca structură operaţională în misiuni sub mandat UE, alte organizaţii internaţionale sau coaliţii ad-hoc. Forţa poate, în termen de 30 de zile, disloca 800 de jandarmi, inclusiv comandamentul.

Procesul decizional pentru operaţiuni de managementul crizelor Uniunea Europeană poate lansa o operaţiune de managementul

crizelor, fie cu recurs la capabilităţile şi resursele NATO, fie autonom. Concordia şi Althea sunt exemple de misiuni derulate cu recurs la capabilităţile şi resursele NATO, în timp ce Artemis în R.D. Congo este un exemplu de misiune militară autonomă a UE.

În cazul declanşării unei operaţiuni cu recurs la resursele şi capacităţile NATO, cadrul de cooperare este fundamentat de Acordurile „Berlin Plus”. În această situaţie, procesul de planificare operaţională este condus de la nivelul SHAPE, comanda operaţională este asigurată de către DSACEUR, care raportează Comitetului Militar al UE. Sub

NESECRET86 din 262

NESECRET

responsabilitatea Consiliului, Comitetul Politic şi de Securitate al UE exercită controlul politic şi orientarea strategică.

În cazul unei misiuni autonome de managementul crizelor, Comitetul Politic şi de Securitate este structura care gestionează situaţia de criză şi examinează opţiunile care pot reprezenta răspunsul Uniunii la criză. Procesul pre-operaţional este unul iterativ. Exista trei faze majore: dezvoltarea conceptului de management al crizei, a opţiunilor strategice şi planificarea operaţională concretă.

PSC este responsabil de elaborarea Conceptului de Management al Crizei, care prezintă obiectivele politice şi militare ale misiunii. Specificaţiile de ordin militar au la bază recomandările Comitetului Militar, sprijinit la rândul său de expertiza Statului Major Militar. În aceeaşi logică, recomandările civile sunt oferite de Comitetul pentru Aspectele Civile în Managementul Crizelor. După aprobarea de către Consiliu UE a Conceptului, PSC însărcinează Comitetul Militar cu elaborarea opţiunilor militare strategice. EUMC transmite opţiunile PSC împreună cu propriile recomandări. PSC evaluează opţiunile militare strategice şi propune un proiect de decizie aprobării Consiliului. Urmează desemnarea comandantului operaţional şi a celui al forţei.

Ofertele formale de pachete de forţe se fac de către statele membre, pe baze voluntare, în cadrul unei Conferinţe de Generare a Forţei, la care pot participa şi propune oferte şi ţările terţe interesate.

Finanţarea operaţiunilor de managementul crizelor - are drept bază legală art. 28 din Tratatul Uniunii Europene, prin care sunt definite tipurile de operaţiuni ale UE: 1. cele finanţate din bugetul comunitar, 2. misiunile PESC fără implicaţii militare sau de apărare finanţate din bugetul PESC şi 3. operaţiuni militare sau cu implicaţii în domeniul apărării.

Dată fiind natura pur interguvernamentală a PESA, operaţiunile militare sau cu implicaţii în domeniul apărării nu pot fi finanţate din bugetul comun. Soluţia alternativă a fost definirea unei formule privind costurile comune prin raportarea la produsul naţional brut sau prin costuri individuale după principiul conform căruia statele care participă îşi finanţează propria contribuţie. Prin decizia Consiliului UE 197/2004 s-a adoptat mecanismul de administrare a costurilor comune ale operaţiunilor militare UE (Mecanismul “Athena”). Costurile comune acoperă în principal costurile legate de operarea comandamentelor, de susţinere a forţei, de transport, precum şi de acoperirea cheltuielilor legate de derularea unei operaţiuni UE de tip Berlin Plus.

NESECRET87 din 262

NESECRET

Operaţiuni UE de managementul crizelor UE a desfăşurat operaţiuni de tip militar, civil sau civil-militar, în

Balcanii de Vest, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Europa de Est şi Caucazul de Sud. Distincţia dintre operaţiunile militare şi civile în cadrul PESA este, în multe cazuri, artificială. Numeroase misiuni civile implică sprijin militar, iar operaţiuni militare sunt urmate de misiuni civile sau de programe de asistenţă şi dezvoltare ale Comisiei Europene. Primele misiuni militare şi civile ale Uniunii s-au desfăşurat în Balcanii de Vest.

Misiuni în Balcanii de Vest “EUFOR Althea”, lansată în 2 decembrie 2004, este misiunea

militară cea mai importantă condusă de UE în Bosnia şi Herţegovina, desfăşurată cu recurs la capabilităţile NATO, în baza Acordurilor Berlin Plus. Misiunea vizează menţinerea unui mediu de securitate sigur în vederea implementării prevederilor Acordului de la Dayton. Comandantul operaţiunii este DSACEUR, cu comandamentul operaţional la SHAPE/NATO. Pe lângă responsabilităţile militare, EUFOR poate acţiona în sprijinul Reprezentantului Special al UE în Bosnia, prin susţinerea luptei împotriva crimei organizate şi include Unitatea de Poliţie Integrată, plasată sub comandă militară.

EUPM (Misiunea de Poliţie a UE în Bosnia şi Herţegovina) a fost prima misiune de managementul crizelor civile, având ca obiectiv sprijinirea procesului de reformă şi modernizare a forţelor de poliţie din Bosnia. Totodată acordă asistenţă în domeniul instruirii şi în lupta împotriva crimei organizate şi corupţiei. A fost lansată pe data de 1 ianuarie 2003, cu un efectiv de peste 500 ofiţeri de poliţie din 33 de ţări (inclusiv 9 state terţe). Misiunea a avut un mandat iniţial de 3 ani. Prin decizia Consiliului, misiunea a fost prelungită cu 2 ani, fiind redusă numeric la aproximativ 190 de ofiţeri de poliţie, sprijiniţi de 200 de ofiţeri locali de poliţie.

“Concordia” în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a fost prima misiune militară lansată de UE şi prima derulată cu recurs la mijloacele şi capabilităţile NATO. A reprezentat o modalitate practică de testare a funcţionării Acordurilor Berlin Plus. Misiunea UE a înlocuit operaţiunea “Allied Harmony” a NATO şi a avut drept scop asigurarea unui mediu sigur pentru implementarea Acordurilor de la Ohrid. La misiune au participat 350 militari din 26 de state membre şi terţe. Comandamentul operaţional a fost localizat la SHAPE, comandantul operaţiunii fiind DSACEUR. Misiunea lansată în 31 martie 2003 s-a

NESECRET88 din 262

NESECRET

încheiat în 15 decembrie 2003. A fost imediat înlocuită de misiunea de poliţie Proxima.

EUPOL Proxima, Misiunea de Poliţie a UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei a reprezentat continuarea în plan civil a misiunii Concordia. A fost lansată în decembrie 2003, cu un personal de aproximativ 200 ofiţeri de poliţie, şi a fost încheiată în decembrie 2005. A avut ca obiectiv sprijinirea poliţie locale în lupta împotriva corupţiei şi promovarea standardelor europene în domeniu. Din ianuarie 2006, prin decizie a Consiliului, Proxima a fost înlocuită de o misiune de consiliere în domeniul poliţiei (EU Police Advisory Team – EUPAT) cu obiectivul de a asigura o tranziţie lină de la instrumentele PESA către proiectele comunitare, gestionate de Comisia Europeană.

Misiuni în Africa - Uniunea Europeană este implicată în procesul de tranziţie din Republica Democratică Congo, atât prin instrumentele de tip comunitar (asistenţă financiară pentru dezvoltare), cât şi prin misiunile militare, de securitate şi de poliţie. Diferitele activităţi ale Uniunii în R.D. Congo sunt derulate în strânsă coordonare cu Reprezentatul Special al UE pentru zona Marilor Lacuri, Aldo Ajello (Italia).

“Artemis”-prima misiune militară autonomă a Uniunii Europene lansată în Africa, în RD Congo, în baza solicitării ONU de sprijin a forţei de menţinere a păcii a Naţiunilor Unite. Obiectivul operaţiunii a fost de a oferi o forţă temporară de stabilizare, până la sosirea unei forţe consolidate de menţinere a păcii a ONU (MONUC). Misiunea a fost una de tip reacţie rapidă, în condiţiile timpului scurt disponibil pentru răspunsul UE, reprezentând o ocazie utilă pentru verificarea practică a mecanismelor şi procedurilor. Satisfacerea cu succes a criteriilor vizând procesul decizional, planificarea operaţională şi dislocarea rapidă, precum şi desfăşurarea propriu-zisă şi extragerea forţei din teatru au constituit elemente utile pentru dezvoltarea ulterioară a proiectului Grupurilor de Luptă. Misiunea, lansată în iunie 2003 şi încheiată în septembrie, a avut drept naţiune cadru Franţa, care a pus la dispoziţie şi structurile de comandă operaţională şi comandamentul forţei. Nivelul forţei a fost de 2000 de militari (cea mai mare parte, 1700, au fost militari francezi). La misiune au contribuit şi alte state membre UE, precum şi state terţe (Brazilia, Canada şi Africa de Sud).

EUPOL Kinshasa - la sfârşitul anului 2004, Consiliul UE a decis lansarea unei misiuni de poliţie care să sprijine activitatea Unităţii Integrate de Poliţie (IPU), care cuprindea reprezentanţi ai tuturor

NESECRET89 din 262

NESECRET

facţiunilor politice congoleze. Mandatul misiunii, iniţial de 12 luni, prelungit până la sfârşitul anului 2006.

EUSEC Kinshasa este o altă misiune a UE în R.D. Congo, de sprijinire a procesului de reformă a sectorului de securitate în această ţară. Misiunea, a fost lansată în iunie 2005, cu un mandat de 1 an. Misiunea

În contextul unei solicitări a ONU, în 23 martie 2006 Consiliul UE a aprobat lansarea unei misiuni de sprijin a forţei de menţinere a păcii a Naţiunilor Unite din RD Congo, pe parcursul procesului electoral (perioada iunie – octombrie 2006). Misiunea este autonomă, comandamentul operaţional fiind pus la dispoziţie de Germania (Postdam). Conceptul operaţiunii prevede dislocarea unei componente avansate în Kinshasa, de aproximativ 450 de militari, şi a unui batalion de rezervă localizat în afara ţării, dar rapid dislocabil în teatru, în caz de necesitate.

Pe lângă angajamentele din zona Marilor Lacuri, UE derulează o operaţiune civil-militară, în strânsă cooperare cu alte instrumente comunitare ale Uniunii, în regiunea Darfur din Sudan. Regiunea este marcată de o criză umanitară profundă care afectează peste 2 milioane de persoane, cauzată de conflictul dintre facţiuni rebele şi autorităţile sudaneze. Încetarea focului între părţi este monitorizată de forţa de menţinere a păcii a Uniunii Africane în Sudan (AMIS II). Uniunea Europeană oferă sprijin (militar şi poliţie) contingentului african desfăşurat în Darfur/Sudan pe domeniul transportului strategic, logistic, pregătirii, planificării şi sprijin financiar (prin fondul special destinată asigurări păcii în Africa). Misiunea UE de sprijin a AMIS II include 16 ofiţeri de poliţie, 19 experţi în planificare militară şi logistică şi 11 observatori militari.

Misiuni UE în Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est În Teritoriile Palestiniene, UE derulează două misiuni, una pentru

sprijinirea poliţiei palestiniene (EU COPPS) şi alta de asistenţă la punctul de frontieră Rafah, dintre Fâşia Gaza şi Egipt (EU BAM Rafah).

Misiunea de Poliţie a UE în teritoriile palestiniene (EU Co-ordinating Office for Palestinian Police Support COPPS – are ca obiectiv sprijinirea de către UE a Autorităţii Palestiniene pentru îmbunătăţirea poliţiei civile şi a capacităţii de impunere a legii şi ordinii. Acordă asistenţă în implementarea Planului de Dezvoltare al Poliţiei Civile Palestiniene şi consiliere şi sprijin pentru reforma judiciară. Misiunea, areun mandat de 3 ani, este compusă din aproximativ 33 de experţi naţionali.

NESECRET90 din 262

NESECRET

Misiunea de Asistenţă a UE la punctul de frontieră Rafah – EU BAM Rafah – a fost lansată în 25 noiembrie 2005, când a fost deschis şi punctul de frontieră de la Rafah, în contextul retragerii israeliene din Gaza. Misiunea, cu o durată de 12 luni, a fost compusă din aproximativ 70 de experţi civili.

În februarie 2005, Consiliul UE a decis lansarea unei misiuni de sprijin, cu o durata de 1 an, în vederea consolidării statului de drept prin dezvoltarea sistemului juridic şi de poliţie irakian (EUJUST LEX). Misiunea consta în furnizarea de asistenţă şi instruire, în statele membre UE sau în regiune, pentru 770 de judecători, procurori, ofiţeri de poliţie şi ofiţeri din sistemul penitenciar irakian.

În contextul solicitării guvernului indonezian şi mişcării separatiste GAM, Consiliul UE a decis lansarea Misiunii de Monitorizare în Aceh/Indonezia pentru demobilizarea şi dezarmarea forţelor rebele, repoziţionarea forţelor militare şi de poliţie, reintegrarea membrilor GAM. Totodată vizează asigurarea asistenţei în domeniul respectării drepturilor omului, susţinerea procesului de reformă, a sistemului juridic şi legislativ, stabilirea şi menţinerea legăturilor şi cooperării cu părţile implicate în procesul de pace. Faza operaţională a misiunii a început pe 15 septembrie 2005. La misiunea UE participă 210 monitori (din state membre UE, Norvegia şi Elveţia, din state ASEAN, precum şi 9 din organizaţii internaţionale. Misiunea este sprijinită de 78 de persoane din structurile locale din Aceh.

Misiuni în Caucazul de Sud şi în Europa de Est În perioada iulie 2004 - iulie 2005, UE a derulat o misiune de tip

stat de drept în Georgia, cu obiectivul de a susţine reforma sistemului juridic şi de a sprijini controlul şi supravegherea la frontiere. Misiunea, numită EUJUST Themis a fost prima de acest tip derulată de UE. La misiune au participat 10 experţi civili europeni plus echipa locală.

Ca urmare a solicitării comune a preşedinţilor Republicii Moldova şi Ucrainei, UE a lansat o misiune de asistenţă la graniţa dintre cele două state, inclusiv pe sectorul transnistrean, numită EUBAM, cu obiectivul de a susţine activităţile de prevenire a traficului de persoane, bunuri, proliferării armelor şi fraudelor vamale Misiunea, compusă din 70 de experţi naţionali şi 50 de experţi locali, a fost lansată în decembrie 2005 şi a devenit pe deplin operaţională începând cu 15 ianuarie 2006 cu un mandat de 2 ani, cu posibilitatea de a fi extins.

NESECRET91 din 262

NESECRET

Procesul de luare a deciziei pentru participarea la operaţiile militare multinaţionale

Competenţele structurilor UE. Inovaţii aduse de tratatul de la Lisabona

Tratatul reformator de la Lisabona atribuie un grad înalt de relevanţă domeniului politicii externe, de securitate şi de apărare prin introducerea unor elemente inovatoare, în special în ceea ce priveşte structurile instituţionale şi formele flexibile de integrare. Principiul consensului în domeniul politicii de securitate şi apărare a fost menţinut aproape fără modificări, iar domeniile rezervate statelor membre au fost demarcate chiar mai accentuat decât înainte.

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 de cele 27 de state membre ale Uniunii Europene (UE) şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ratificare sa de către cele 27 state membre ale Uniunii. Documentul amendează tratatele actuale în vigoare, fără a le înlocui şi este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a urmărit reformarea cadrului legal şi instituţional al Uniunii. Condiţiile impuse de trecerea de la 15 la 27 de state membre în urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea instituţiilor Uniunii, precum şi a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienţei întregului sistem comunitar. Tratatele anterioare de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2001) au reprezentat etape care au pregătit Uniunea pentru aceste transformări, însă modificările introduse s-au dovedit a fi insuficiente.

Intrarea în vigoare a Tratatului de reformă al UE are efecte importante în ceea ce priveşte creşterea coordonării între principalele instituţii şi resursele acestora, precum şi confirmarea trendului ascendent al dezvoltărilor din zona “Europei apărării” – Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA).

Tratatul influenţează pozitiv capacitatea UE de a se manifesta ca actor global în două domenii importante. Este vorba, în primul rând, de armonizarea cadrului instituţional general al Uniunii, fapt care va conduce la facilitarea şi eficientizarea relaţiilor dintre structurile Consiliului şi ale Comisiei în managementul situaţiilor de criză.69 În al doilea rând, o serie de prevederi noi ale Tratatului, care vizează creşterea rolului UE în

69 Coordonarea insuficientă între structurile şi instrumentele de intervenţie ale Consiliului şi cele ale Comisiei Europene, în diferite regiuni ale globului, a constituit un adevărat laitmotiv al criticilor la adresa implicărilor operaţionale ale UE în managementul situaţiilor de criză.

NESECRET92 din 262

NESECRET

sistemul internaţional prin perfecţionarea Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi a PESA, reprezintă fundamente pe care UE poate să funcţioneze ca o uniune politică reală, capabilă să-şi definească şi impună obiectivele comune în arena internaţională.

Principalele modificări instituţionale aduse de Tratat, care ar putea să conducă la creşterea coerenţei în manifestările externe ale Uniunii vizează crearea funcţiilor de preşedinte al Consiliului European şi de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, precum şi înfiinţarea unui Serviciul European de Acţiune Externă.

1. Preşedintele Consiliului European – va fi ales de Consiliul European, prin majoritate calificată, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate (maximum două mandate). Tot prin majoritate calificată, preşedintele va putea fi revocat din funcţie. Acesta va prezida Consiliul European, asigurând continuitatea, coeziunea şi consensul liniilor directoare trasate în cadrul acestui for suprem al Uniunii. În domeniul PESC, Tratatul îi conferă Preşedintelui Consiliului European un rol important alături de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate („va asigura reprezentarea Uniunii în domeniul PESC fără a aduce atingere prerogativelor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate”).

2. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate reprezintă una dintre cele mai importante inovaţii instituţionale aduse de noul tratat în domeniul PESC/PESA. Acesta va fi ales de către Consiliul European prin majoritate calificată, fiind responsabil de coordonarea domeniul PESC/PESA la nivelul Uniunii Europene. Titularul va prezida Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe şi va reprezenta poziţia (unitară) a UE pe plan extern, fiind, de asemenea, şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. În activitatea sa va fi sprijinit de un corp diplomatic, format din funcţionari din departamentele relevante din cadrul Secretariatului General al Consiliului, Comisie şi diplomaţi detaşaţi ai statelor membre.

3. Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE), reprezintă structura de lucru formată din funcţionari din departamentele relevante din cadrul Secretariatului General al Consiliului, Comisie şi diplomaţi detaşaţi ai statelor membre. Componenţa noului Serviciu va urmări convergenţa politicilor externe ale statelor membre, precum şi crearea unei culturi comune a statelor în domeniul extern. Organizarea şi funcţionarea SEAE vor face obiectul unei decizii a Consiliului, decizie care va fi adoptată ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în baza unei

NESECRET93 din 262

NESECRET

propuneri a Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi obţinerea aprobării Comisiei Europene. Consiliul European din 29 - 30 octombrie 2009 a indicat că este avută în vedere adoptarea acestei decizii de către Consiliu cel târziu până la sfârşitul lunii aprilie 2010. Indicaţiile preliminare privind încadrarea acestui serviciu propun un raport de 2/3 la 1/3 între experţii structurilor comunitare şi cei naţionali (detaşaţi din capitale).

4. Consiliul - instituţie constituită din reprezentanţii statelor membre la nivel ministerial, rămâne principalul organ de adoptare a deciziilor, alături de Parlamentul European. Tratatul de la Lisabona prevede câteva modificări organizatorice importante şi anume, restructurarea sistemului de exercitare a preşedinţiei Consiliului; practica rotaţiei semestriale între statele membre este menţinută, elementul de noutate fiind acela că un grup de trei state va putea asigura, în comun, pe o perioadă de 18 luni, îndeplinirea unor funcţii ale Preşedinţiei; acestea vor putea partaja preşedinţia unor formaţiuni / organizări ale Consiliului pentru perioade mai lungi decât cele semestriale. Structura formaţiunilor / organizărilor Consiliului este amendată, în sensul separării actualului Consiliu Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) în două formaţiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de orientare/ coordonare a activităţii tuturor celorlalte formaţiuni/ organizări) şi Consiliul pentru Relaţii Externe (care, prin excepţie de la regula comună, va fi prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate). În ceea ce priveşte procedura de adoptare a deciziilor la nivelul Consiliului, acestea se pot adopta în unanimitate, cu majoritate simplă sau cu majoritate calificată. În prezent, majoritatea calificată reprezintă un număr fix de voturi acordat fiecărui stat membru, în funcţie de ponderea sa la nivelul Uniunii. Tratatul de la Lisabona modifică definiţia majorităţii calificate, aceasta fiind egală cu cel puţin 55% dintre statele membre, a căror populaţie cumulată va trebui să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Noua formulă este prevăzută să intre în vigoare de la 1 noiembrie 2014.

Tratatul inovează considerabil în domeniul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a UE. Reformele propuse în acest domeniu vizează promovarea PESA de o manieră susţinută ce poate conduce în timp la apariţia progresivă a unei apărări comune, dar numai în cazul existenţei consensului pe această dimensiune la nivelul Consiliului European. Conform prevederilor Tratatului, realizarea progresivă a apărării comune

NESECRET94 din 262

NESECRET

la nivelul UE trebuie să se deruleze în armonie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO. Tratatul are implicaţii directe asupra apărării, vizând în principal creşterea nivelului de ambiţie al Uniunii prin extensia spectrului de misiuni, clauza de solidaritate, clauza de apărare reciprocă şi cooperarea structurată permanentă.

1. Extinderea misiunilor de tip Petersberg Tratatul de la Lisabona reconfirmă angajamentele de la Amsterdam,

referitoare la apărarea comună, extinzând, în acelaşi timp, amploarea şi paleta misiunilor de tip Petersberg. Dacă Tratatul UE, care a introdus „misiunile Petersberg”, la Amsterdam, includea „misiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii, ale forţelor luptătoare în gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de impunere a păcii”, extinderea lor, în acord cu Strategia de securitate europeană a vizat „operaţii întrunite de dezarmare, sprijin acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului şi reforma în sectorul de securitate”. La toate acestea, Tratatul de la Lisabona adaugă, conform art. 28 B, „consiliere militară şi asistenţă, stabilizare post-conflict”, precizând că „toate aceste misiuni pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora”. Acelaşi articol (28 B) reiterează că aceste misiuni specifice trebuie să fie definite şi lansate la decizia Consiliului European, sub supravegherea Înaltului Reprezentant, care va asigura coordonarea instrumentelor civile şi militare implicate.

2. Clauza de asistenţă mutuală în cazul unei agresiuni armateFăcând trimitere la art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite privind dreptul

la apărare, este prevăzută asistenţa mutuală în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat membru. Inserarea acestei clauze răspunde şi necesităţilor derivate din procesul de absorbţie a funcţiilor UEO la nivelul UE. Astfel, Art. V din Tratatul de la Bruxelles (1948) referitor la apărarea colectivă este practic transpus într-o formulă adaptată la nivel comunitar. De asemenea este menţionat faptul că această prevedere nu trebuie să vină în contradicţie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO (pentru acestea NATO rămânând forumul esenţial pentru apărarea colectivă).

3. Clauza de solidaritate prevede ca atunci când unul dintre statele membre face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale ori provocate de om, Uniunea şi celelalte state să acţioneze împreună, în spirit de solidaritate. „Uniunea va mobiliza toate mijloacele, la dispoziţia sa, inclusiv resursele militare oferite de statele membre, pentru prevenirea

NESECRET95 din 262

NESECRET

ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre, protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile împotriva oricărui atac terorist”.

4. Cooperarea structurată permanentă / “Permanent Structured Cooperation (PSC)”

Statele membre, care îndeplinesc criterii avansate în domeniul capabilităţilor militare şi doresc să îşi asume angajamente suplimentare, în perspectiva celor mai exigente misiuni, pot realiza între ele o cooperare structurată, devansând celelalte state din cadrul Uniunii. În aceste condiţii, progresele în domeniul Politicii Europene de Securitate şi Apărare vor menţine unele modalităţi decizionale specifice, facilitând, totodată, o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

PSC este o soluţie pentru relansarea procesului de dezvoltare a capacităţilor de apărare la nivel european pe baze solide, prin reducerea duplicărilor şi punerea în comun a resurselor. Ideea de bază care se desprinde din studiile dedicate acestui subiect leagă succesul potenţial al iniţiativei de presiunea politică şi un demers inclusiv şi progresiv pentru dezvoltarea în comun a capacităţilor de apărare. La acestea se adaugă creşterea participării la operaţiile de gestionare a crizelor, ca subiect care rămâne important pentru asumarea de către statele europene a unei responsabilităţi crescânde în zona PESA.

Pentru unele state decizia participării în cadrul PSC va reprezenta o decizie politică dificilă. PSC vizează obţinerea de obiective concrete, coroborat cu tendinţa diminuării bugetelor alocate apărării, şi va spori gradul de cooperare al statelor în dezvoltarea capacităţilor de apărare.

Alte aspecte importante care ar trebui luate în considerare se referă la: pragmatism, criterii orientate spre obţinerea de rezultate (output oriented), crearea unui pachet de criterii cu posibilitatea unor compensări între acestea şi păstrarea flexibilităţi în procesul de implementare, punerea în comun a resurselor (pooling and sharing), asigurarea unui rol important pentru EDA, încurajarea oricăror forme de cooperare, inclusiv pe baze geografice. Şi în acest context, este reliefată importanţa sprijinului pentru acest fel de iniţiativă la cel mai înalt nivel politic.

5. Agenţia Europeană de Apărare (European Defence Agency - EDA)

Tratatul consacră rolul Agenţiei Europene de Apărare de instituţie funcţională, plasată sub autoritatea Consiliului. Tratatul menţionează, de asemenea, o serie de responsabilităţi noi, care vor fi atribuite Agenţiei, între care: identificarea cerinţelor în materie de capacităţi ale statelor membre; promovarea, armonizarea în materie de achiziţii, precum şi

NESECRET96 din 262

NESECRET

cercetarea în domeniul apărării; identificarea şi implementarea măsurilor necesare pentru întărirea bazelor industriale şi tehnologice ale sectorului de apărare şi gestionarea mecanismului de aplicare a cooperării structurate permanente.

Procesul decizional al UE în domeniul securităţii şi al apărării se bazează, de asemenea, pe consens. Uniunea Europeană are un personal militar şi politico-militar flexibil, deoarece poate, să solicite sprijinul NATO pentru planificarea şi asigurarea altor funcţii. Uniunea Europeană poate folosi o gamă largă de mijloace civile esenţiale pentru orice operaţie de construire a păcii.

În ultima perioadă, atenţia s-a îndreptat spre elaborarea de modalităţi care să permită NATO să sprijine UE în vederea planificării şi desfăşurării operaţiilor militare. În orice operaţie militară condusă de NATO, toate funcţiile civile esenţiale vor fi delegate Uniunii Europene, statelor sale membre, Canadei şi Statelor Unite, precum şi altor organizaţii internaţionale, aşa cum s-a întâmplat în Afganistan, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo.

Uniunea Europeană, prin structurile sale, are potenţialul de a deveni cea mai eficientă organizaţie internaţională pentru managementul crizelor, utilizând atât forţa militară, cât şi componenta civilă. UE are şi câteva slăbiciuni politico-militare, îi lipseşte unitatea decizională, precum şi capabilităţile militare importante. În domeniul geopoliticii şi al securităţii există multe divergenţe interne în ceea ce priveşte statutul alianţei transatlantice, relaţiile cu Rusia, problemele din jurul Mediteranei şi ale Orientului Mijlociu.

În timp ce NATO reprezintă o organizaţie a cărei misiune fundamentală constă în apărarea colectivă şi care poate furniza, în principal, forţa militară necesară pentru gestionarea unei situaţii de criză, Uniunea Europeană, prin PESA, poate oferi atât sprijin politic, cât şi financiar pentru toate fazele şi formele unei situaţii de criză, atât pentru operaţiile militare cât şi pentru cele non-militare (ajutor umanitar, sprijin pentru reconstrucţia instituţiilor statului în domeniul sănătăţii, educaţiei, economic, etc.).

Pe de altă parte, în timp ce Alianţa Nord-Atlantică este pregătită să desfăşoare operaţii de mare amploare cu sprijinul SUA, UE este mai bine pregătită pentru a desfăşura operaţii militare şi civile de scurtă durată pentru managementul crizelor de mică şi medie intensitate.

NESECRET97 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 6POLITICI COMUNITARE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII SOCIALE.

RAPORTUL SECURITATE NAŢIONALĂ-SECURITATE EUROPEANĂ

POLITICA SOCIALĂ

Construcţia legislativă începe cu Tratatul de la Roma (1957)70. Sunt adoptate următoarele dispoziţii: libera circulaţie a lucrătorilor, dispoziţiile privind remuneraţia egală pentru femei şi bărbaţi. Prin Actul Unic European (AU.E.) din 1986, în domeniul politicii sociale, au fost adoptate importante reglementări legislative pentru: armonizarea în domeniul sănătăţii şi securităţii la locul de muncă. AU.E. a introdus votul prin majoritate calificată. Aceasta nu împiedică un stat membru să păstreze sau să introducă măsuri stricte de protejare a condiţiilor de lucru, compatibile cu tratatul, proceduri decizionale corporatiste, crearea unui proces de negociere între patronat şi sindicate la nivel european (prin dialog social).

În 1989 a fost adoptată Carta drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, în urma propunerii Comisiei Europene şi a acordului dintre şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale CE, din acea perioadă, cu excepţia Marii Britanii. Acest acord cuprindea un program de acţiune pentru punerea în aplicare a Cartei Sociale, măsuri cu referire indirectă la piaţa internă: standarde de muncă pentru lucrătorii tineri şi femeile însărcinate, norme instituind contracte de muncă scrise pentru toţi angajaţii, norme referitoare la timpul de lucru.

Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană), din 1992, a realizat o etapă importantă în domeniul politicii sociale, prin adoptarea Protocolului privind politica socială.

Acest protocol a fost semnat de cele doisprezece state membre, la acel moment, şi a fost anexat Tratatului privind Uniunea Europeană; de menţionat că unsprezece state membre (toate, cu excepţia Marii Britanii) doreau să realizeze progrese semnificative în acest domeniu. Protocolul le autoriza pe cele 11 state membre de atunci, prin intermediul unui acord privind politica socială, ,,să recurgă la instituţiile, procedurile şi mecanismele din tratat cu scopul de a adopta între ele şi de aplica, în măsura în care le privesc, actele şi deciziile necesare punerii în aplicare a acordului menţionat mai sus”. Marea Britanie obţinuse o clauză de

70 Iordache Constantin, Politici ale U.E., Editura U.N.Ap. „Carol I”NESECRET98 din 262

NESECRET

derogare de la măsurile de politică socială convenite de restul statelor membre.

Tratatul de la Maastricht şi Protocolul privind politica socială au realizat un progres din punct de vedere procedural şi o extindere a competenţelor care a generat edictarea de directive suplimentare .

În 1997, Marea Britanie s-a alăturat Protocolului privind politica socială.

Aspectele problematice ale Protocolului privind politica socială au rămas următoarele: excluderea explicită din domeniul acţiunii comunitare a anumitor chestiuni majore de politică socială; absenţa delimitării de alte domenii unde sindicatele şi patronatele ar trebui să negocieze; excluderea de facto a PE.

Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare pe 1 mai 1999) a refăcut unitatea şi coerenţa politicii sociale prin încorporarea acordului menţionat mai sus în Tratatul CE.

În 2000, Consiliul European a adoptat Strategia Lisabona (2000), în conţinutul căreia, trei elemente sunt centrale: reforma economică, ocuparea forţei de muncă şi coeziunea socială.

Strategia Lisabona propune două direcţii: tranziţia către o ,,economie bazată pe cunoaştere” în jurul unor subiecte precum societatea informaţională, spaţiul european de cercetare şi inovare, sprijin pentru crearea şi dezvoltarea firmelor (în special IMM), adâncirea reformelor economice pentru realizarea pieţei interne, dezvoltarea unor pieţe financiare eficiente şi coordonarea politicilor macroeconomice; ,,modelul social european” împărţit în patru secţiuni: educaţia şi formarea permanentă, locuri de muncă numeroase şi mai bune, o politică activă de ocupare a forţei de muncă, modernizarea protecţiei sociale şi sprijinirea integrării sociale.

Pentru a orienta Strategia Lisabona, Comisia Europeană a redactat Agenda Politicii Sociale. Aceasta furniza foaia de parcurs pentru politica socială şi de ocupare, traducând în măsuri concrete obiectivele de politică ale Strategiei Lisabona de înnoire economică şi socială.

În decembrie 2000, Consiliul European de la Nisa a aprobat şase obiective majore de politică socială: promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, o protecţie socială adecvată, dialog între patronat şi sindicate, dezvoltarea resurselor umane şi combaterea excluderii.

Comisia Europeană a sprijinit activităţile statelor membre în următoarele domenii: un mediu de lucru care să protejeze sănătatea şi

NESECRET99 din 262

NESECRET

securitatea lucrătorilor; securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor; protecţia lucrătorilor la rezilierea contractului de muncă; consultarea şi informarea lucrătorilor; reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi angajatorilor; condiţiile de angajare pentru resortisanţii din ţări terţe cu rezidenţă legală pe teritoriul comunităţii, integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă; egalitatea între femei şi bărbaţi în privinţa şanselor pe piaţa forţei de muncă şi tratamentul rezonabil la locul de muncă; combaterea excluderii sociale; modernizarea sistemelor de protecţie socială.

Tratatul de la Nisa menţine status-quo-ul. Consiliul European, hotărând în unanimitate, poate decide utilizarea votului cu majoritate calificată în acele domenii de politică socială supuse regulii unanimităţii. Această posibilitate nu poate fi folosită în domeniul securităţii sociale. Tratatul de la Nisa incorporează încorporează Comitetul de Protecţie Socială, instituit de consiliu în urma concluziilor Consiliului European de la Lisabona.

Agenda Politicii Sociale (APS) pentru 2006-2010 prezintă următoarele două obiective: oferirea de locuri de muncă cu şanse egale pentru toţi şi asigurarea accesului tuturor membrilor societăţii la beneficiile creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă în cadrul U.E.. Uniunea Europeană se va concentra pe modernizarea pieţelor forţei de muncă şi a sistemelor de protecţie socială. Protejându-i pe cei mai vulnerabili membri ai societăţii, APS pentru 2008-2010 vizează totodată să-i ajute pe oameni să profite de oportunităţile create de concurenţa internaţională, progresele tehnologice şi tiparele demografice în schimbare.

În termeni de dezvoltare istorică a politicii de ocupare a forţei de muncă la nivel european, Fondul Social European (FSE) este primul instrument redistributiv al comunităţii. FSE acoperă cinci domenii cheie pentru sprijinirea şi ameliorarea condiţiilor de ocupare din Comunitatea Europeană: dezvoltarea unor politici active pentru piaţa forţei de muncă, pentru combaterea şi prevenirea şomajului, pentru evitarea şomajului pe termen lung, pentru facilitarea reintegrării şomerilor pe termen lung şi pentru sprijinirea integrării pe piaţa de muncă a tinerilor şi persoanelor care revin pe piaţa de muncă după o perioadă lungă de absenţă; promovarea unor şanse egale pentru toţi în ceea ce priveşte accesul pe piaţa forţei de muncă, acordându-se o atenţie specială persoanelor cu risc de excludere socială; ameliorarea formării profesionale, a educaţiei şi consilierii în contextul unei politici de formare permanentă; promovarea unei forţe de muncă bine pregătite, calificate şi flexibile, a unor forme

NESECRET100 din 262

NESECRET

inovatoare şi adaptabile de organizare a muncii şi a antreprenoriatului; îmbunătăţirea accesului şi participării active a femeilor pe piaţa forţei de muncă (perspective de carieră, accesul la noi oportunităţi de angajare, pornirea unor afaceri etc.).

În paralel cu FSE, U.E. a devenit preocupată serios de problema şomajului. În Carta Albă privind creşterea economică, competitivitatea şi ocuparea forţei de muncă, Comisia Europeană a fixat obiectivul scăderii şomajului. A sugerat luarea în considerare a unor instrumente precum: creşterea investiţiilor, dereglementarea pieţei forţei de muncă şi mărirea competitivităţii.

La Essen, Consiliul European a concluzionat că sunt importante următoarele: investiţiile în formarea profesională; scăderea impozitării forţei de muncă; întărirea eficienţei politicilor destinate pieţei forţei de muncă; îmbunătăţirea măsurilor în favoarea tinerilor, şomerilor pe termen lung, persoanelor în vârstă şi femeilor.

În cursul conferinţei interguvernamentale din 1996-1997, şefii de stat şi de guvern au convenit să introducă în Tratatul de la Amsterdam (1997) un capitol privind ocuparea forţei de muncă. S-a stabilit ca statele membre, precum şi CE, să elaboreze o strategie comună coordonată de ocupare a forţei de muncă. Consiliul European de la Luxemburg a intenţionat să dea substanţă acestei strategii comune (noiembrie 1997) şi a adoptat în consecinţă cele patru linii directoare: ameliorarea capacităţii de inserţie profesională; dezvoltarea spiritului antreprenorial; încurajarea capacităţii de adaptare a întreprinderilor şi angajaţilor acestora; întărirea politicilor şanselor egale.

Summit-ul de la Luxemburg a introdus ,,metoda deschisă de coordonare” (MDC) care a deveni metoda de lucru din domeniul politicilor sociale şi de ocupare. În acelaşi timp a fost creată Strategia Europeană de Ocupare (SEO).

Prin Strategia Lisabona, şefii de stat şi de guvern au convenit asupra a trei obiective:

creşterea ratei medii de ocupare a forţei de muncă la 70% (în prezent este de 61%);

creşterea numărului de femei ocupate la peste 60% (în prezent 52%);

creşterea ratei medii de ocupare a forţei de muncă pentru persoanele între 55 şi 64 de ani la 50% (în prezent 40%).

Raportul Wim Kok a criticat Strategia Lisabona, argumentând că aceasta va aborda prea multe obiective şi că atingerea acestora până în 2010 ar fi

NESECRET101 din 262

NESECRET

imposibilă. În consecinţă, Raportul Kok a propus reducerea numărului de obiective şi s-a concentrat pe ,,capacitatea de inserţie profesională”.

Comisia a transmis Consiliului European comunicarea menţionată mai sus, ţinând cont de sugestiile din acel raport. A subliniat că, pentru a obţine creştere economică şi mai multe locuri de muncă, sunt importante trei seturi de acţiuni:

,,transformarea Europei într-un loc mai atractiv pentru investiţii şi muncă” prin extinderea şi adâncirea pieţei interne, asigurând pieţe deschise şi competitive în interiorul şi exteriorul Europei, prin îmbunătăţirea reglementărilor europene şi naţionale, precum şi prin extinderea şi ameliorarea infrastructurii europene;

,,cunoaştere şi inovare pentru creştere” prin mărirea şi îmbunătăţirea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare, facilitarea inovaţiilor, asimilarea tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor şi prin utilizarea durabilă a resurselor, precum şi prin contribuţia la o puternică bază industrială;

,,crearea unor locuri de muncă mai numeroase şi mai bune” prin atragerea mai multor oameni în câmpul muncii şi modernizarea sistemelor de protecţie socială, mărirea adaptabilităţii lucrătorilor şi întreprinderilor şi a flexibilităţii pieţelor forţei de muncă, precum şi mărirea investiţiilor în capitalul uman printr-o educaţie şi calificări mai bune.

Politica de cercetare a Uniunii Europene a fost concepută pentru a concura mai eficient, pe plan internaţional, cu progresele americane în domeniul ştiinţei şi tehnologiei.

Programele de cercetare au mărit finanţarea pusă la dispoziţia reţelelor transnaţionale de cercetători din firme, universităţi şi laboratoare publice şi au lărgit principalele domenii, pentru a include tehnologia informaţiilor, ştiinţele vieţii şi mediul.

În acest context, a fost lansată ideea unui Spaţiu European de Cercetare (SEC) care nu doar să coordoneze, ci să şi integreze politica de cercetare la nivelul U.E. s-a subliniat că ,,efortul mediu de cercetare din uniune era de numai 1,8% din PIB-ul U.E., faţă de 2,8% în Statele Unite şi 2,9% în Japonia”.

Politica în domeniul cercetării este un domeniu unde se consideră că U.E. suplimentează activităţile desfăşurate în statele membre şi desfăşoară următoarele activităţi:

punerea în aplicare a cercetării, dezvoltării tehnologice şi a programelor demonstrative, prin promovarea cooperării între firme, centre de cercetare şi universităţi;

NESECRET102 din 262

NESECRET

promovarea cooperării cu ţări terţe şi organizaţii internaţionale în domeniul cercetării comunitare, al dezvoltării tehnologice şi demonstraţiei;

difuzarea şi optimizarea rezultatelor activităţilor comunitare în domeniul cercetării, dezvoltării tehnologice şi demonstraţiei;

stimularea formării şi mobilităţii cercetătorilor în comunitate.

Tratatul de la Nisa menţine status-quo-ul (titlul XVIII), în ceea ce priveşte procesul decizional şi actorii instituţionali, iar la propunerea comisiei, consiliul adoptă legislaţia prin majoritate calificată (Art. 166 şi 167 TCE), după procedura de codecizie cu PE.

Tratatul de la Maastricht (1992) a inclus pentru prima dată educaţia în tratat. Astfel, au apărut instituţii importante, precum Sistemul European de Transfer al Creditelor (SETC), recunoaşterea diplomelor şi dezvoltarea Spaţiului European al Învăţământului Superior.

În domeniul educaţiei, U.E. sprijină statele membre în următoarele domenii: dezvoltarea cunoştinţelor şi difuzarea culturii popoarelor europene; conservarea şi salvgardarea moştenirii culturale de importanţă europeană; schimburi culturale necomerciale; creaţii literare şi artistice, inclusiv în sectorul audiovizual.

MigraţiaAcquis comunitar relevant în domeniul migraţieiAcesta este reglementat de Rezoluţiile Consiliului Uniunii Europene

privind limitarea admisiei cetăţenilor ţărilor din afara UE pe teritoriul statelor membre în scopul angajării sau exercitării unei activităţi profesionale independente, precum şi de directivele care definesc infracţiunea de intrare ilegală şi infracţiunile conexe acesteia, inclusiv sancţionarea transportorului.

Acquis-ul privind migraţia mai include şi obligaţiile în domeniile stipulate de convenţiile internaţionale.

Cauzele care stau la baza migraţiei sunt diferite (pot fi, de pildă, de natură economică, umanitară etc.), prin urmare Comisia Europeană a făcut o serie de recomandări generale, printre care:

în fiecare stat membru trebuie să fie dezvoltată o strategie naţională pentru controlul migraţiei;

în statele din afara UE este nevoie să se promoveze servicii informaţionale pentru a se stimula cooperarea între serviciile consulare şi autorităţile locale;

NESECRET103 din 262

NESECRET

trebuie să se acorde o atenţie sporită controlului la graniţă, iar în cazul migraţiei ilegale, a transportului ilegal de migraţi şi a traficului de fiinţe umane trebuie formulate sancţiuni;

este nevoie de elaborarea unor politici coerente şi transparente de tragere a forţei de muncă;

recunoaşterea nevoilor de înlocuire a forţei de muncă în unele state europene trebuie însoţită de proceduri simple şi transparente de eliberare a permiselor de muncă, dar şi de combatere a muncii la negru şi îmbunătăţire a poziţiei femeilor migrante ş.a.m.d.

În cazul minorilor neînsoţiţi, fiecare stat membru trebuie să acorde o atenţie sporită minorilor neînsoţiţi din statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene.

Şi mariajul de convenienţă al unei persoane dintr-un stat membru cu o persoană dintr-un stat din afara UE este reglementat din 1997 printr-o rezoluţie a Consiliului în vederea controlării acestui fenomen.

Traficul de fiinţe umane poate fi considerat o formă extremă a migraţiei ilegale şi reprezintă o formă de sclavi care este legată de alte segmente ale criminalităţii organizate (traficul de droguri, traficul de armament, spălarea de bani ş.a.). Potrivit Raportului Comisiei Europene, România rămâne o ţară de origine, tranzit şi destinaţie pentru victimele traficului de fiinţe umane. În ceea ce priveşte traficul de femei, Organizaţia Internaţională pentru Migraţiune arată că cele mai importante ţări de origine pentru traficul de femei sunt Moldova, România, Ucraina, Rusia şi Bulgaria. Potrivit Raportului realizat de Grupul Interministerial de lucru pentru combaterea activităţii de prevenire şi combatere a traficului de persoane „traficul de fiinţe umane nu se limitează numai la industria sexului. Copii sunt traficaţi pentru a munci forţat, iar adulţii pentru munca „3D” – (dirty, difficult and dangerous) murdară, dificilă şi periculoasă.

Pentru a se asigura egalitatea de şanse între feneu şi bărbaţi, la nivelul Uniunii Europene sunt implementate politici specifice pentru secţiunea femei şi migraţiune. O observaţie importantă vizează „dubla discriminare, sexism şi rasism, cu care se confruntă adesea femeile care migrează în particular pe piaţa forţei de muncă”, precum şi îmbunătăţirea furnizării datelor cu privire la migraţiune şi integrare, însă segregate pe sexe”.

Implementarea acquis-ului comunitar în România„În domeniul migraţiei, cadrul legislativ este acum aliniat la

acquis”.NESECRET104 din 262

NESECRET

Legislaţia privind regimul străinilor în România a fost aliniată la prevederile comunitare, cadrul legal este reprezentat de OUG nr. 194/2002 cu privire la regimul străinilor în România (intrată în vigoare la 26 ianuarie 2003, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 357/2003 şi republicată în 2004).

Cadrul legislativ în vigoare reglementează o serie de oameni precum:

limitarea admisiei cetăţenilor statelor terţe în scopul angajării şi al desfăşurării de activităţi economice independente;

procedurile privind returnarea în ţările de origine; tranzitul aeroportuar; protecţia minorilor neînsoţiţi; responsabilitatea transportatorilor, ş.a.Pentru cetăţenii străini care aparţin statelor aflate pe lista ţărilor cu

un potenţial migrator ridicat, noile reglementări conţin proceduri speciale de obţinere a vizelor de intrare: pe bază de invitaţie şi constituire de garanţii bancare.

În ceea ce priveşte readmisia, România a încheiat acorduri de readmisie cu toate statele membre (cu excepţia Angliei şi Portugaliei), precum şi cu Elveţia, India, Croaţia şi Moldova, Macedonia, Turcia, Estonia, Lituania ş.a. A fost întocmit şi un Acord cadru” privind readmisia cetăţenilor proprii şi a străinilor aliniat la prevederile Convenţiei privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Convenţia asupra statutului refugiaţilor şi Protocolul privind statutul refugiaţilor.

În materie de expulzare şi returnare, în legislaţia română în domeniu se face diferenţa dintre expulzare, dispusă de instanţele de judecată, ca urmare a comiterii unor fapte penale, pusă în aplicare de către organele de poliţie şi returnare, care este o măsură administrativă dispusă de Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru a combate migraţia ilegală.

Documentul standard de călătorie eliberat străinilor returnaţi sau expulzaţi este armonizat în totalitate cu cel utilizat de statele membre UE.

În aprilie 2004 a fost aprobată Strategia Naţională privind Migraţia şi Planul de Acţiune.

Cooperarea statelor este esenţială pentru crearea unor frontiere sigure, precum şi pentru combaterea migraţiei ilegale în acest sector derulându-se două programe: Europol (vizează cooperarea între administraţiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliţie) şi Grotius (cooperare în domeniul judiciar).

Acquis-ul comunitar relevantNESECRET105 din 262

NESECRET

Lupta împotriva drogurilor este inclusă în Titlul VI din Tratatul asupra Uniunii Europene.

În decembrie 2004, Consiliul Europei a aprobat Strategia europeană pe droguri (2005-2012), care stabileşte cadrul , obiectivele şi priorităţile pentru două planuri de acţiune pe patru ani, pe care le va prezenta Comisia, „Această strategie face parte din programul multianual de la Haga ce consolidează libertatea, siguranţa şi justiţia în UE”.

În 2012, Comisia va efectua o evaluare finală a Strategiei şi a Planului de Acţiune, ci vor cuprinse, pe baza activităţii EMCDDA şi Europol, o viziune generală a evoluţiei situaţiei drogurilor în Europa.

În ianuarie 1993, a fost înfiinţat Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri al cărui scop principal este combaterea traficului de droguri şi a activităţilor de spălare a banilor asociate acestuia.

Ulterior, în responsabilităţile Centrului au fost incluse şi măsuri de combatere a traficului cu substanţe radioactive şi nucleare, a reţelelor de imigrare clandestină, a traficului ilegal cu autoturisme şi a spălării banilor proveniţi din astfel de delicte, precum şi combaterea traficului cu fiinţe umane.

Din octombrie 1998 şi Oficiul European de Poliţie (Europol) luptă împotriva drogurilor.

Implementarea acquis-ului comunitar în RomâniaPotrivit documentului de poziţie al României, legislaţia românească

în vigoare este în cea mai mare parte în concordanţă cu acquis-ul comunitar, dar mai sunt necesare schimbări de natură instituţională şi îmbunătăţiri la infrastructura în domeniu.

Prin aceste acte normative: sunt reglementate infracţiunile care privesc traficul şi consumul

ilicit de droguri, care sunt prevăzute ţi în legislaţia comunitară; sunt stabilite pedepse în conformitate cu gravitatea faptelor; sunt reglementate măsurile care se adoptă faţă de acele persoane

care intenţionează să introducă în ţară medicamente care conţin substanţe stupefiante sau substanţe psihotrope în cantităţi mai mari decât cele necesare pentru tratamentul personal.

România a aderat prin Legea nr. 118/1992 la Convenţia ONU din 1971, privind substanţele psihotrope şi la Convenţia ONU din 1988, privind combaterea traficului ilicit de droguri. Prevederile acestor Convenţii au fost incluse în legislaţia română ulterioară.

NESECRET106 din 262

NESECRET

În domeniul cooperării internaţionale, pe linia combaterii traficului şi consumului ilicit de droguri, România colaborează cu unităţi specializate din cadrul poliţiilor altor state, atât în baza unor înţelegeri bilaterale, cât şi în cadrul Centrului Regional de Combatere a Criminalităţii Transfrontaliere, realizează schimburi de informaţii utilizând ofiţeri de legătură, primeşte suport logistic şi beneficiază de instruiri.

În decembrie 2004 a fost adoptată o nouă legislaţie, pentru alinierea la acquis-ul privind controlul drogurilor sintetice. În februarie 2005 a fost adoptată o nouă Strategie Naţională care a fost urmată de un Plan de Acţiune în luna mai. Potrivit Raportului de monitorizare din 2005, ambele documente sunt în concordanţă cu Strategia Uniunii Europene privind drogurile 2005-2012.

Atribuţiile principale ale Oficiului Naţional pentru Refugiaţi primeşte, înregistrează şi soluţionează, în etapa administrativă,

cererile de acordare a statutului de refugiat depuse la structurile sale teritoriale sau la alte organe ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;

întreprinde măsurile necesare pentru constatarea şi verificarea identităţii reale a solicitanţilor statutului de refugiat;

primeşte şi transmite instanţelor judecătoreşti competente plângerile formulate de solicitanţii statutului de refugiat, în temeiul prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, republicată;

pune la dispoziţie instanţelor judecătoreşti, în copie, actele care au stat la baza pronunţării hotărârilor atacate;

este parte în procesele care au ca obiect cereri de acordare a unei forme de protecţie;

iniţiază procedura prevăzută de legea română pentru numirea unui reprezentant legal, în cazul solicitanţilor de azil/statutului de refugiat minori neînsoţiţi, şi le asigură acestora protecţia necesară până la numirea unui reprezentant legal;

ţine evidenţa solicitanţilor statutului de refugiat şi a persoanelor care au dobândit o formă de protecţie, constituind o arhivă proprie, întocmeşte şi eliberează documentele de identitate şi documentele de trecere a frontierei de stat pentru aceştia, în condiţiile prevăzute de lege;

poate stabili reşedinţa solicitanţilor statutului de refugiat şi poate dispune transportarea acestora cu însoţitor până la reşedinţa stabilită în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (5) din ordonanţă;

NESECRET107 din 262

NESECRET

decide cu privire la acordarea dreptului de intrare în România a solicitanţilor statutului de refugiat, potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) lit. a) şi b) din ordonanţă;

poate decide cu privire la retrimiterea străinilor într-o ţară terţă sigură, în condiţiile prevăzute de art. 11 din ordonanţă;

asigură cazarea, asistenţa materială necesară pentru întreţinere şi igienă şi suportă cheltuielile pentru asistenţa medicală primară şi spitalicească de urgenţă a solicitanţilor statutului de refugiat şi cazarea refugiaţilor în condiţiile stabilite de lege;

elaborează, în colaborare cu structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor normale de întreţinere, consum materiale şi scădere din gestiune, care se vor aproba prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor;

întocmeşte şi transmite Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi familiei documentele necesare pentru plata ajutoarelor materiale ce se acordă persoanelor ce au primit o formă de protecţie în România;

consultă Ministerul Afacerilor Externe pentru stabilirea ţărilor în care, în general, nu există risc serios de persecuţie şi a ţărilor terţe sigure;

primeşte, analizează, prelucrează şi gestionează informaţiile referitoare la situaţia din ţările de origine ale solicitanţilor statutului de refugiat;

solicită instituţiilor competente furnizarea de informaţii necesare în vederea exercitării atribuţiilor sale;

cooperează şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă cu instituţiile străine care au atribuţii similare;

trimite şi analizează cererile de preluare/reprimire a unor solicitanţi de azil şi efectuează, în colaborare cu Autoritatea pentru Străini şi cu Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, transferul solicitanţilor de azil către ţările terţe sigure;

desfăşoară activităţi de sprijin, îndrumare şi control ale structurilor aflate în subordine;

urmăreşte aplicarea unitară a dispoziţiilor legale din sfera sa de activitate;

colaborează şi cooperează cu Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi – reprezentanţa din România, în condiţiile stabilite de acordul încheiat între această organizaţie şi Guvernul României;

colaborează şi cooperează cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţiune – biroul din România;

NESECRET108 din 262

NESECRET

colaborează cu alte organizaţii neguvernamentale cu atribuţii în domeniul refugiaţilor şi migranţilor;

desfăşoară activităţi de management al resurselor umane pentru personalul din subordine, activităţi financiar-contabile şi de logistică pentru funcţionarea în bune condiţii şi îndeplinirea obiectului său de activitate;

elaborează, contractează, implementează şi monitorizează proiecte cu finanţare externă, prin intermediul structurii proprii create în acest scop şi cu sprijinul compartimentelor de specialitate;

desfăşoară activităţi specifice stabilite de Strategia naţională privind migraţia, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 616/2004;

coordonează, conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România, activitatea instituţiilor statului, a autorităţilor administraţiei publice locale şi a organizaţiilor neguvernamentale implicate în integrarea străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România;

organizează sesiuni de acomodare culturală şi activităţi de consiliere, având ca scop familiarizarea persoanelor adulte care au dobândit o formă de protecţie în România.

Atribuţiile Autorităţii pentru Străini avizează acordarea vizelor de intrare în România a străinilor

conform competenţelor legale; aprobă invitaţiile prevăzute la art. 37 din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România; verifică îndeplinirea de către străini a condiţiilor necesare pentru

acordarea dreptului de şedere în România, potrivit legii; verifică îndeplinirea de către străini a condiţiilor necesare pentru

prelungirea dreptului de şedere în România, potrivit legii; acordă dreptul de şedere permanentă prin aprobarea stabilirii

domiciliului în România străinilor care îndeplinesc condiţiile legale; prelungeşte dreptul de şedere temporară în România străinilor

care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002;

anulează ori revocă, după caz, dreptul de şedere al străinilor în România, în condiţiile legii;

întreprinde demersurile legale corespunzătoare pentru clarificarea situaţiei juridice a străinilor minori neînsoţiţi;

NESECRET109 din 262

NESECRET

eliberează, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, permise de şedere şi documente de călătorie;

prin lucrătorii anume desemnaţi, constată contravenţiile şi aplică sancţiunile contravenţionale prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002;

elaborează studii, analize şi prognoze referitoare la migraţia străinilor pe teritoriul României şi înaintează conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor propuneri de soluţionare a problemelor identificate cu această ocazie în domeniul controlului fenomenului migraţiei, în vederea includerii acestora în proiectul hotărârii Guvernului prevăzute la art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002;

gestionează Sistemul Naţional de Evidenţă a Străinilor asigurând funcţionarea, păstrarea şi exploatarea evidenţelor în conformitate cu prevederile legale;

exercită atribuţiile conferite prin lege cu privire la regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României;

culege, stochează, prelucrează, valorifică şi face schimb de date şi informaţii despre străinii cu şedere ilegală, locurile şi mediile frecventate de aceştia, precum şi despre cei care au ca preocupări traficul de persoane;

cooperează cu instituţii similare din străinătate şi cu alte organisme internaţionale cu competenţă în domeniul migraţiei, în baza înţelegerilor la care România este parte;

cooperează cu misiunile diplomatice şi oficiile acreditate în România, în condiţiile legii;

exercită orice alte atribuţii sau competenţe conferite prin lege.În limitele competenţei sale, comunitatea a iniţiat câteva programe,

pentru educaţie: Socrates şi Tempus (formare profesională), Leonardo da Vinci; Tineri pentru Europa; Serviciul European de Voluntariat.

U.E. a lansat un proces pentru schimbul de informaţii şi experienţe referitoare la sistemele educaţionale ale statelor membre: sistemul de informaţii “Euridice” pentru partajarea de informaţii asupra unor proiecte, formare permanentă, proceduri de evaluare a educaţiei generale şi cooperare cu ţări terţe.

Principalele evoluţii recente se referă la Spaţiul European al Învăţământului Superior (SEIS). Dată fiind imposibilitatea progresului în acest domeniu prin clasica ,,metodă comunitară”, ideea SEIS s-a dezvoltat în afara cadrului U.E. Acest proces în mare parte interguvernamental a fost construit în jurul Declaraţiei de la Bologna care are ca scop

NESECRET110 din 262

NESECRET

convergenţa ,,sistemelor de învăţământ superior” către un sistem consistent bazat pe trei cicluri: absolvire, studii aprofundate şi doctorat.

Obiectivul este de a elabora un SEIS până în 2010. Au fost identificate trei obiective pe termen scurt: adoptarea unui sistem de două cicluri; eliberarea tuturor absolvenţilor a unui supliment la diplomă într-o limbă majoră, în mod gratuit, fără necesitatea unei cereri în acest sens; începerea introducerii unui sistem de asigurare a calităţii.

Conferinţa de la Praga a subliniat trei obiective: formarea permanentă; ameliorarea competitivităţii în alte părţi ale lumii; implicarea în proces a sistemelor de învăţământ superior şi a studenţilor.

În mai 2005, ministerele responsabile de educaţia superioară în 40 de ţări europene s-au reunit la Bergen. Acestea au încercat să convină asupra unor subiecte ca studiile doctorale şi sinergia dintre învăţământ superior, formare permanentă, ,,asigurarea calităţii şi recunoaştere în perspectivă globală”, precum şi autonomia instituţională şi guvernanţa universităţilor.

În acest context, comisia a cerut îndeplinirea a trei condiţii pentru modernizarea universităţilor: necesitatea unor investiţii substanţiale şi eficiente prin deschiderea către finanţarea privată; imperativul calităţii şi excelenţei pentru a determina universităţile să vizeze o excelenţă de nivel mondial; necesitatea autonomiei, precum şi a unui bun management sistemic şi instituţional.

NESECRET111 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 7STRATEGIA DE SECURITATE A U.E.

Strategia de securitate a Uniunii Europene ”O Europă mai sigură într-o lume mai bună”

În ceea ce priveşte obiectivele strategice europene, Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC şi secretar general al UEO, Javier Solana, cu ocazia Summitului de la Salonic, 2003, a prezentat documentul, care de altfel a constituit prima schiţă a conceptului strategic al viitoarei Uniuni Europene extinse. În acest sens, obiectivele strategice pe care le propune UE sunt: contribuţia la stabilitatea şi buna guvernare în vecinătatea noastră imediată, edificarea unei ordini internaţionale bazate pe multilateralism eficace şi răspuns adecvat la vechile şi noile ameninţări. În raport cu acest din urmă obiectiv, documentul subliniază că prima linie a apărării va fi în afara graniţei UE şi că europenii trebuie să fie gata de a acţiona înainte de a se produce o anumită criză.

Tratatul de la Lisabona, prin dispoziţiile art. 28 alin.(1)71, aduce unele detalii referitoare la situaţiile în care Uniunea Europeană poate recurge la mijloacele militare şi civile ale statelor părţi.

Totodată, prin tratatul menţionat, se constată o extindere a tipurilor de operaţii militare la care poate participa uniunea, fapt care nu face decât să actualizeze cadrul juridic în raport cu mediul internaţional de securitate.

Prin crearea Agenţiei Europene de Apărare, aspectele legate de armamente vor evolua de la simpla cooperare (aşa cum stipulează Tratatul de la Nisa), la ameliorări progresive ale capacităţilor statelor care doresc să ia parte la proiectele agenţiei.

b) Transferarea competenţelor, în materie de apărare, este încă o problemă destul de sensibilă, la nivelul Uniunii Europene, având în vedere faptul că în acest domeniu pot fi adoptate, în principiu, acte juridice care nu sunt obligatorii, „soft legislation”72.

71 ARTICOLUL 28 B, din Tratatul de la Lisabona(1) Misiunile prevăzute la articolul 28 A alineatul (1), în cadrul cărora Uniunea poate recurge la mijloace civile şi militare, includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiile de stabilizare după încetarea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.72 W.Wessels, An Ever Closer Fusion? A Dynamic Macropolitical View on Integration Processes, p 276.

NESECRET112 din 262

NESECRET

Reticenţa statelor faţă de pierderea unor atribute specifice suveranităţii conduce la adoptare acestui tip de documente.

Prin dispoziţiile pct. 31 din Tratatului de la Lisabona, se stabilesc modificările art. 14 din Tratatul privind Uniunea Europeană, potrivit cărora acţiunile şi poziţiile comune se înlocuiesc cu decizii ale Consiliului.73

Un alt aspect ce necesită a fi luat în discuţie este cel legat de aspectele financiare. În acest caz, ne aflăm în faţa unor competenţe comune „mixture of responsabilities”, astfel că o parte a cheltuielilor administrative poate fi acoperită din bugetul UE, iar cea mai mare parte este suportată de statele membre, conform principiului „costs lie where they fall” sau pe baza grilei VNB (dacă intră în categoria costuri comune). Prin urmare, alocarea de competenţe Uniunii Europene este făcută cu păstrarea unui control puternic asupra intereselor naţionale.

În prezent, statele europene sunt implicate, atât la nivel regional, cât şi internaţional, în acţiuni menite să furnizeze pacea, stabilitatea, democratizarea prin promovarea dezbaterilor şi cooperarea dintre instituţii. Stabilitatea, ca o consecinţă firească a schimbării regimurilor autoritare, a condus la progrese de anvengură în materie de legislaţie şi democraţie. “The Hague Programme: ten priorities for the next five years”74, document care relevă priorităţile Uniunii Euroene, pe mediu scurt, dar în acelaşi timp constituie şi documentul de implementare a Strategiei de Securitate a Uniunii Europene “O Europă sigură într-o lume mai bună”.

Este evident faptul că, în raport cu uluitoarea diversitate a ameninţărilor la adresa securităţii globale, Strategia stipulează, fără echivoc, că: „Nici un stat semnatar al tratatului nu este capabil să-şi abordeze pe deplin problemele complexe ale prezentului”75

În primul capitol al Strategiei de Securitate a Uniunii Europene “O Europă sigură într-o lume mai bună”, este făcută o analiză a mediului internaţional de securitate, fiind trecute în revistă schimbările globale şi principalele ameninţări. Aşadar, mediul de securitate, post Războiul Rece, este unul al extinderii graniţelor deschise, în care aspectele de securitate internă şi externă sunt legate în mod indisolubil. Fluxurile

73„ În cazul în care o situaţie internaţională impune o acţiune operaţională din partea Uniunii, Consiliul adoptă deciziile necesare”. 74 Communication from the Commission to the Council and the European Parliament. The Hague Programme: ten priorities for the next five years. The Partnership for European renewal in the field of Freedom, Security and Justice [COM(2005) 184 final].75 Introduction, European Security Strategy Brussels, 12 December 2003, “However, no single country is able to tackle today’s complex problems on its own.”

NESECRET113 din 262

NESECRET

comerciale şi cele ale investiţiilor, dezvoltarea tehnologiei şi răspândirea democraţiei aduc libertatea şi prosperitatea cetăţenilor comunitari, deşi scepticii percep globalizarea ca o cauză a frustrării şi injustiţiei. Progresele amintite au condus la creşterea interesului grupurilor non-statale de a juca un rol în afacerile internaţionale. Acestea au determinat creşterea dependenţei de Europa, dar şi creşterea vulnerabilităţilor în ceea ce priveşte infrastructura critică din transporturi, energie, domeniul informaţional, precum şi din alte asemenea domenii. De asemenea, Strategia conţine o statistică, potrivit căreia, din 1990 şi până la data adoptării Strategiei, mai mult de 4 milioane de oameni au murit în războaie, 90% dintre aceştia fiind civili, iar peste 18 milioane de oameni şi-au părăsit propriile locuinţe ca rezultat al unui conflict.

În ciuda multor progrese, sărăcia şi suferinţa, cauzate de dezastre, determină o creştere a preocupării în ceea ce priveşte presiunea exercitată de acestea asupra mediului de securitate. Securitatea este o condiţie prealabilă a progresului. Conflictele, nu numai că distrug infrastructura, inclusiv pe cea socială, dar acestea, totodată, încurajează criminalitatea, opresc investiţiile şi fac imposibile activităţile economice normale. Un număr de state şi regiuni, în perioada unui conflict, sunt percepute ca fiind caracterizate de insecuritate şi sărăcie.

Competiţia pentru resursele naturale – mai ales apa – a cărei existenţă va fi agravată la nivel global, din cauza încălzirii globale, în următoarele decenii, într-o oarecare măsură, va crea pe viitor turbulenţe şi deplasări migraţioniste spre diferite regiuni.

În aceeaşi ordine de idei, Uniunea Europeană îşi exprimă preocuparea specială pentru dependenţa energetică. Europa este unul dintre cei mai mari importator de gaze şi petrol. Importul pentru energia consumabilă se situează în jurul a 50%, care este în creştere, astfel că până în anul 2030, este posibil să crească până la 70%. În mod special, importurile energetice se fac din Golf, Federaţia Rusă şi Africa de Nord.

Uniunea Europeană apreciază că, o agresiune la scară largă asupra unui stat membru, în actualului mediu de securitate, este puţin probabilă, în schimb, se confruntă cu noile ameninţări, care sunt mult mai diverse, greu previzibile şi predictibile.

Dintre ameninţările care se circumscriu, criteriilor precizate, Strategia enumeră:

a) terorismul – constituie o ameninţare strategică crescută, pentru întreaga Europă.

NESECRET114 din 262

NESECRET

În continuă creştere, acţiunile teroriste sunt susţinute de un nivel ridicat al resurselor, dotări de înaltă tehnologie, care permit conectarea la reţele electronice şi de disponibilitatea de a folosi fără limite violenţa pentru a produce masive pierderi umane.

Cele mai recente manifestări ale terorismului sunt globale, desfăşurate pentru propriul scop, acela de manifestare a extremismului religios violent. Acesta este generat de cauze complexe, care includ presiunea modernizării, crizele culturale, sociale şi politice, înstrăinarea tinerei generaţii care, în general, trăieşte în societăţi străine. Fără îndoială, acest fenomen este o parte a propriei noastre societăţi, realitate în funcţie de care trebuie identificate instrumentele strategice şi operaţionale pentru contracararea acestuia.

Europa este, pe de o parte, ţintă a acţiunilor teroriste, iar pe de altă parte, bază pentru terorism. Bazele logistice ale celulelor Al-Qaeda sunt depistate în Marea Britanie, Italia, Germania, Spania şi Belgia. În aceste circumstanţe, desigur că, acţiunea europeană concertată este indispensabilă76.

b) proliferarea armelor de distrugere în masă – are un mare potenţial de ameninţare la adresa securităţi. Deşi există instrumentele juridice internaţionale, referitoare la regimul exporturilor şi importurilor ADM, prin care se reglementează condiţiile de securitate privind gestionarea sistemelor, precum şi măsurile care au rolul de a îngreuna răspândirea ADM, totuşi, după 1990 proliferarea acestora devine o ameninţare din ce în ce mai agresivă. Aşa cum se afirmă şi în Strategie, parcurgem o perioadă nouă şi periculoasă, ce sporeşte posibilitatea cursei înarmărilor cu ADM, în deosebi în Orientul Mijlociu. Progresele înregistrate în domeniul cercetării biologice poate creşte potenţialul armelor biologice de la an la an; atacurile cu materiale radiologice şi chimice sunt, de asemenea, serioase ameninţări. Răspândirea tehnologiilor rachetelor constituie un element suplimentar al instabilităţii şi poate supune Europa la un risc crescut. Cel mai înspăimântător scenariu este unul în care grupurile teroriste achiziţionează ADM. În acest caz, un grup mic poate fi capabil să cauzeze pagube la o scală, probabil previzibilă numai pentru state şi armate.

c) conflicte regionale - probleme ca cele din Kashmir, Regiunea Marilor Lacuri şi Peninsula Coreeană, cu impact în ceea ce priveşte interesele directe sau indirecte ale Uniunii Europene, dincolo de cele din

76European Security Strategy Brussels, 12 December 2003, „Concerted European action is indispensable”, p.3.

NESECRET115 din 262

NESECRET

Orientul Mijlociu, sunt apreciate ca ameninţări la adresa securităţii europene. Conflictele violente sau îngheţate, care, de asemenea, persistă în interiorul graniţelor Uniunii, ameninţă stabilitatea regională. Acestea produc numeroase victime, încălcări inadmisibile ale drepturilor omului, condiţiei umane, generează discriminări etnice, religioase şi de altă natură, precum şi numeroase distrugeri ale infrastructurile critice sociale şi fizice. Conflictele pot conduce la extremism, terorism şi la „eşecul statal”, creându-se astfel premisele pentru crima organizată. Insecuritatea regională poate alimenta cerinţa pentru ADM. Cea mai practică modalitate de abordare este adesea eludarea noilor tratate.

c) „statele eşuate” – sunt statele greu guvernabile, care creează mediul propice dezvoltării corupţiei, abuzului de putere, instituţiilor ce nu pot fi manageriale în raport cu scopul pentru care au fost înfiinţate şi în raport cu responsabilităţile specifice ale acestora. De regulă, aceste state sunt ruinate din interior, ca o consecinţă a conflictelor civile. În câteva situaţii, acestea au dus la colapsul instituţiilor statului. Cele mai recente exemple în acest sens, ar putea fi Somalia, Liberia, Afghanistanul. Colapsul unui stat poate fi asociat cu ameninţări evidente cum ar fi crima organizată şi terorismul. Statul eşuat este un fenomen alarmant, deoarece duce la subminarea guvernării, la nivel global, şi contribuie la instabilitatea regională.

d) crima organizată – Evoluţia mediului de securitate, a făcut ca Europa să fie o ţintă primordială pentru crima organizată. Această ameninţare internă, pentru securitatea europeană are şi o dimensiune externă: traficul de droguri şi femei, migraţia ilegală, acumularea de arme pentru marea parte a activităţilor grupurilor criminale. Aceasta poate avea legături cu terorismul.

Aşadar, activităţile criminale sunt asociate cu statele eşuate. Veniturile provenite din droguri alimentează influenţa asupra structurilor statelor, în mai multe state producătoare de droguri. Toate aceste activităţi subminează statul de drept şi ordinea socială. În situaţii extreme, crima organizată poate domina statul. 90% din heroina existentă în Europa provine din macul din Afghanistan, unde drogurile sunt schimbate pe arme. Cea mai mare parte dintre acestea sunt distribuite prin reţelele criminale din Balcani, care de asemenea, sunt responsabile pentru aproape 700.000 femei, victime ale prostituţiei în cea mai mare parte a lumii. O nouă dimensiune a crimei organizate, care merită pe viitor atenţie este creşterea pirateriei maritime.

NESECRET116 din 262

NESECRET

Analizând toate aceste elemente în ansamblu, într-adevăr, Europa poate fi confruntată cu o ameninţare foarte radicală, ceea ce incumbă responsabilitatea organismelor internaţionale, cu responsabilităţi în materie, de a identifica cele mai eficiente instrumente care să contribuie la garantarea unui mediu de securitate bazat pe respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Uniunea Europeană este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre, dar garantarea respectării acestora necesită o abordare comprehensivă a tuturor ameninţărilor.

După 11 septembrie 2001, a răspuns cu măsuri care au inclus adoptarea Mandatului de Arestare European, măsuri de contracarare a atacului terorismului financiar şi un acord în materie de asistenţă legală reciprocă cu SUA. UE continuă să dezvolte cooperarea în acest domeniu şi să-şi întărească apărarea.

UE, a acţionat pentru continuarea programului de acţiune, care prevede etapele pentru întărirea Agenţiei pentru Energie Atomică, măsuri pentru întărirea controlului exportului şi tranzacţiei cu nave şi achiziţii ilegale. UE a reuşi realizarea ralierii universale la tratatul multilateral privind regimul armelor, precum şi întărirea aplicării şi verificării prevederilor tratatelor.

Activităţile nucleare din Coreea de Nord, riscurile nucleare din Asia de Sud şi proliferarea din Occidentul Mijlociu sunt toate motive de îngrijorare pentru Europa.

Terorismul şi criminalitatea sunt acum capabile să acţioneze în toată lumea, activităţile din Sud-Estul Asiei pot fi ameninţări pentru statele europene şi pentru cetăţenii acestora. Între-timp, comunicaţiile globale în mod evident cresc conflictele regionale în Europa ori tragediile umanitare oriunde în lume.

Tradiţionalul concept de auto-apărare – incluzând şi perioada Războiului Rece – s-a bazat pe ameninţarea unei invazii. Noile ameninţări sunt dinamice. Prevenirea conflictului şi a riscului trebuie să înceapă suficient de devreme.

În contrast cu ameninţarea destul de vizibilă a Războiului Rece, noile ameninţări nu sunt deloc pur militare; nici nu pot fi contracarate numai cu măsuri pur militare. Fiecare tip de ameninţare impune o combinaţie de instrumente. Proliferarea poate fi înfrântă prin controlul exporturilor şi contracarată prin presiuni politice economice şi de altă

NESECRET117 din 262

NESECRET

natură. Ameninţarea teroristă poate impune un complex de măsuri poliţieneşti, judiciare militare şi de altă natură. Conflictele regionale necesită soluţii politice, dar componenta militară şi poliţienească efectivă poate fi necesară în faza post conflict. Instrumentele economice servesc reconstrucţiei, iar managementul crizelor civile ajută la restabilirea guvernării civile. UE este deosebit de bine dotată să răspundă unor astfel de situaţii.

Integrarea noilor state creşte securitatea euroatlantică, dar de asemenea aduce UE mai aproape de zonele frământate de diferite probleme.

Importanţa acesteia este cel mai bine ilustrată în Balcani. Prin eforturile U.E. concentrate, cu SUA, Rusia, NATO şi alţi parteneri internaţionali, stabilitatea zonei nu mai este ameninţată de un conflict major. Perspectiva europeană oferă un obiectiv strategic şi un stimulent pentru reformă.

Nu este în interesul U.E. ca extinderea să creeze noi linii de divizare în Europa. Trebuie să apară beneficiile economice şi cooperarea politică în vecinătatea din Est, în acelaşi timp să fie rezolvate problemele politice, în Sudul Caucazului.

Zona mediteraneană continuă să fie supusă unor probleme serioase, determinate de stagnarea economică, frământări sociale şi conflicte nerezolvate. Interesele Uniunii necesită o continuare a angajamentului cu partenerii mediteranieni, printr-o cooperare mai eficientă în domeniile economic, securitate şi cultural, circumscrise Procesului de la Barcelona.

Într-o lume a globalizării ameninţărilor, securitatea şi progresul prosperităţii depind de dezvoltarea unor instituţii pe deplin funcţionale.

Cadrul fundamental pentru relaţiile internaţionale este Carta ONU. Consiliul de Securitate are principala responsabilitate pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Organizaţiile internaţionale (tratatele), trebuie să fie eficiente în combaterea ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii internaţionale.

Unul dintre elementele esenţiale al sistemului internaţional îl reprezintă relaţia transatlantică. Aceasta contribuie şi la întărirea comunităţii internaţionale, privită ca un întreg. NATO reprezintă o importantă expresie a acestei relaţii în domeniul securităţii euroatlantice.

Organizaţiile regionale, de asemenea, contribuie la întărirea guvernării globale. Pentru UE, întărirea şi creşterea eficienţei OSCE şi a Consiliului European au o semnificaţie particulară. Alte organisme

NESECRET118 din 262

NESECRET

regionale cum ar fi ASEAN, MERCOSUR si Uniunea Africană îşi aduc o contribuţie deosebită pentru întărirea ordinii mondiale.

Este o condiţie de bază a ordinii internaţionale ca legislaţia să răspundă provocărilor actuale, cu ameninţări precum proliferarea armelor chimice, terorismul şi încălzirea globală.

Calitatea societăţii internaţionale depinde de calitatea guvernelor. Cea mai bună protecţie a securităţii este o lume a statelor democratice, bine guvernate. Extinderea bunei guvernări, susţinerea reformei sociale şi politice, eradicarea tranzacţiilor bazate pe corupţie şi a abuzului de putere, ordinea de drept şi protecţia drepturilor omului sunt cele mai bune măsuri pentru întărirea ordinii internaţionale.

Comerţul şi dezvoltarea instituţiilor de ordine publică pot fi instrumente pentru promovarea reformei.

Contribuind la mai buna guvernare prin programe de asistenţă, o societate, percepută ca oferind justiţie şi opurtunităţi pentru fiecare, va fi mai sigură pentru UE şi pentru proprii cetăţeni.

Un număr de state s-au plasat singure în afara societăţii internaţionale. Unele state au ales să fie izolate, altele să încalce, în mod repetat, normele de drept internaţional. Este de dorit ca astfel de state să se întoarcă la comunitatea internaţională, iar UE trebuie să fie pregătită pentru acordarea de asistenţă.

UE a făcut progrese în ceea ce priveşte o politică externă coerentă şi un management al crizelor eficient, având deja instrumentele care pot fi folosite în mod eficient, aşa cum s-a dovedit cu ocazia intervenţiei în Balcani, dar şi în interiorul UE. Dar dacă UE ar avea o contribuţie pe măsura potenţialului, ar trebui să fie mult mai activă, în continuarea obiectivelor strategice. Aceste operaţii de management al crizelor şi prevenirea conflictelor sub egida UE, includ dezvoltarea activităţilor politice, diplomatice, militare, civile şi comerciale. Politicile active sunt necesare să combată noile ameninţări dinamice. UE trebuie să dezvolte o cultură strategică, să asigure o intervenţie solidă, timpurie şi rapidă, când este necesară.

UE trebuie să susţină ONU pentru a putea răspunde la ameninţările la adresa păcii şi securităţii internaţionale, implicându-se în ceea ce înseamnă întărirea cooperării cu ONU pentru asigurarea de asistenţă statelor în cazul apariţiei de conflicte, precum şi în amplificarea suportului pentru ONU în situaţii de management al crizelor, pe termen scurt.

Este necesar ca UE să fie capabilă să acţioneze înainte ca statele uniunii să fie deteriorate, unde au fost identificate indicii cu privire la

NESECRET119 din 262

NESECRET

proliferarea ADM şi înainte de a se fi ivit urgenţe umanitare. Angajarea preventivă poate evita problemele care pot deveni mai serioase în timp. O uniune care abordează mai serios responsabilităţile şi care este mai activă va fi o uniune a cărei greutate politică va creşte.

Este necesară transformarea forţelor militare pentru a deveni mai mobile şi flexibile, care să le dea posibilitatea de răspuns la noile ameninţări, mai multe resurse pentru apărare şi de asemenea este necesară folosirea mai eficientă a acestor resurse.

Folosirea sistematică a fondurilor comune şi a cotelor-părţi ar reduce duplicările şi restanţele şi pe termen scurt creşterea capabilităţilor.

Aproape fiecare intervenţie militară eficientă a fost urmată de haos civil. Este necesară o mai mare capacitate de a aduce toate resursele civile necesare şi pentru etapa post criză.

Estimările ameninţării comune este cea mai bună bază pentru acţiunile comune. Acestea cer îmbunătăţirea contribuţiei, în materia schimbului de informaţii, cu alţi parteneri.

Vor creşte capabilităţile în diferite domenii, este necesar să se acţioneze asupra extinderii spectrului de misiuni. Acesta poate include implicarea în operaţii de dezarmare, susţinerea statelor terţe în lupta pentru combaterea terorismului şi pentru reformarea sistemului de securitate. Ultimul dintre acestea ar fi parte a construcţiei instituţionale.

Aranjamentele permanente cu NATO, amplifică capabilitatea operaţională a UE şi prevede structura colaborării strategice între cele două organizaţii în managementul crizelor. Acestea reflectă determinarea comună a acelor organizaţii de a aborda schimbările noului secol.

Actuala strategie are ca scop aducerea împreună a diferitelor instrumente şi capabilităţi: Programele europene de asistenţă, Fondul de dezvoltare europeană, capabilităţile militare şi civile. Toate acestea pot avea un impact în ceea ce priveşte securitatea europeană şi cea a statelor terţe. Securitatea este prima condiţie pentru dezvoltare.

Eforturile diplomatice, dezvoltarea, comerţul şi politicile de mediu trebuie să urmeze aceeaşi agendă. Într-o situaţie de criză acestea nu vor fi înlocuite pentru unitatea conducerii.

O mai bună coordonare între acţiunile externe şi politicile justiţiei şi Afacerilor Interne este crucială în lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate.

O mai mare coerenţă este necesară nu numai în ceea ce priveşte instrumentele UE, dar trebuie să vizeze şi activităţile externe ale statelor membre.

NESECRET120 din 262

NESECRET

Coerenţa politicilor este de asemenea necesară în plan regional, în special, în rezolvarea conflictelor.

Cooperarea internaţională este o necesitate. Trebuie asigurată realizarea obiectivelor prin cooperarea multilaterală, la nivelul organizaţiilor internaţionale.

Cooperarea transatlantică este de neînlocuit. Acţionând împreună, UE şi SUA pot fi o formidabilă forţă. Scopul trebuie să fie un parteneriat efectiv şi echilibrat cu SUA. Acesta este un motiv în plus pentru ca UE să continue construirea propriilor capabilităţi.

În scopul materializării strategiei de securitate, prin Programul de la Haga au fost abordate cele zece priorităţi asupra cărora Uniunea îşi concentrează eforturile. A fost adoptată Strategia Uniunii Europene Contra Terorismului, la 30 noiembrie 2005. Principiul de bază al stategiei este reprezentat de combaterea terorismului global, cu respectarea drepturilor omului, şi construirea unei Europe mai sigure, asigurând propriilor cetăţeni dreptul la viaţă într-o zonă liberă, sigură şi dreaptă.

Strategia apreciază terorismul ca fiind o ameninţare pentru toate statele şi pentru toată lumea. Acesta creează o serioasă ameninţare pentru securitatea globală, pentru valorile societăţilor democratice, pentru drepturile şi libertăţile cetăţenilor Uniunii, în special, pentru persoanele nevinovate care devin ţinte nediscriminatorii.

UE este o zonă a creşterii încrederii, în care aspectele interne şi externe ale securităţii sunt în mod intrinsec legate, o zonă a creşterii interdependenţei, asigurând libertatea de mişcare a cetăţenilor, libertatea tehnologică şi a resurselor, precum şi a ideilor. Acestea pot constitui premisele unui mediu care ar putea conduce la abuzuri teroriste. În acest context, acţiunea europeană colectivă şi concentrată, în spiritul solidarităţii, în mod indispensabil, este să combată terorismul.

Strategia consacră patru piloni, respectiv, prevenirea, protecţia, urmărirea şi reacţia de răspuns, proporţional şi comprehensiv la ameninţarea terorismului intern. Strategia, de asemenea solicită contribuţia la nivel naţional, european pentru a reduce ameninţarea cu terorismul şi propriile vulnerabilităţi la atacul terorist, având ca obiective previnirea noilor adepţi ai terorismului, o mai bună protecţie a potenţialelor ţinte, urmărirea şi investigarea reţelelor existente şi îmbunătăţirea capabilităţilor europene pentru a răspunde şi a gestiona consecinţele atacurilor teroriste.

Dincolo de cei patru piloni ai strategiei, o caracteristică pe orizontală este rolul Uniunii Europene în relaţiile internaţionale. Ca punct de pornire al Strategiei europene de securitate, prin acţiunea externă, UE

NESECRET121 din 262

NESECRET

şi-a asumat responsabilitatea de a contribui la securitatea globală, la o lume mai sigură.

În ceea ce priveşte prevenirea, UE a agreat o strategie comprehensivă şi un plan de acţiune pentru combaterea radicalizării şi recrudescenţei terorismului. Această strategie se concentrează pe contracararea radicalismului şi recrudescenţei grupurilor teroriste, cum ar fi Al Qaeda, ştiind că acest tip de terorism reprezintă principala ameninţare la adresa Uniunii.

Terorismul nu poate fi niciodată justificat. Marea majoritate a europenilor, indiferent de ceea ce cred, nu pot accepta ideologiile extremiste. Decizia ca un individ sau altul să devină implicat întruna din variatele forme de terorism, adesea este similară, incluzând, de cele mai multe ori motive de culise. În aceste circumstanţe, trebuie să fie identificate şi combătute metodele, propaganda şi condiţiile prin care lumea ar putea fi atrasă de terorism.

Provocarea privind combaterea radicalizării şi a recrutării de terorişti se desfăşoară, în mod special, cu statele membre, la nivel naţional, regional şi local. Contribuţia UE în domeniu, include implicarea Comisiei Europene, care poate desemna o structură pentru coordonarea politicilor naţionale, difuzarea de informaţii şi stabilirea bunelor practici. Însă, în raport cu provocările terorismului, se impune deplina angajare a tuturor cetăţenilor din Europa şi din afara acesteia.

Tot în scopul prevenirii, este necesară stabilirea unui cadru legal prin care să se prevină incitarea şi recrutarea; identificarea metodelor prin care să obstrucţioneze terorismul şi recrutarea prin internet. Abilitatea de a pune ideile întro acţiune intens amplificată de globalizare: uşurinţa de a călători şi comunica, transferul de bani – inclusiv prin internet- înseamnă accesul facil la ideile radicale şi la instruire teroristă. Propaganda unui extremism mondial convinge indivizii să aprecieze şi justifice violenţa. Transmiterea propriilor mesaje trebuie să fie mult mai eficientă, să schimbe percepţia despre politicile europene şi naţionale şi să nu exacerbeze dezacordul. Dezvoltarea unui vocabular non-emotiv va putea constitui un factor de încredere şi stabilitate.

Totodată se apreciază că există, în societate, un set de condiţii care pot crea un mediu în care indivizii pot deveni mai uşor radicali. Aceste condiţii includ sărăcia ori proasta guvernare; modernizarea rapidă, dar negestionată; lipsa perspectivelor politice sau economice şi a oportunităţilor educaţionale. În interiorul Uniunii aceşti factori, în general, nu sunt prezenţi, dar în segmente individuale de populaţie poate fi posibilă existenţa unor asemenea factori. Pentru

NESECRET122 din 262

NESECRET

combaterea acestor factori, în afara Uniunii, trebuie să fie promovată, în mod mai ofensiv, buna guvernare, drepturile omului, democraţia şi, de asemenea, educaţia şi prosperitatea economică, şi implicarea în soluţionarea conflictelor. Pe termen lung, se impune o mai mare implicare, acolo unde există discriminări şi inechităţi, precum şi promovarea dialogul inter-cultural şi integrarea adecvată.

Sintetizând principalele priorităţi, în materie de prevenire, acestea sunt:

a) dezvoltarea unor strategii pentru identificarea şi prevenirea unor comportamente care ar putea genera atitudini predispuse la acte de terorism;

b) prevenirea recrutării de noi adepţi ai terorismului, în special în mediile cu astfel de predispoziţii, cum ar fi spre exemplu, închisori, locuri pentru instruire religioasă;

c) dezvoltarea unei strategii de comunicare mass-media, care să explice mai bine politicile europene;

d) promovarea bunei guvernări, democraţiei, educaţiei şi prosperităţii economice prin programe de asistenţă ale comunităţilor şi statelor membre;

e) dezvoltarea dialogului inter-cultural, în interiorul şi în afara Uniunii.

Cel de-al doilea obiectiv important al strategiei este reprezentat de protecţia şi apărarea ţintelor cheie, pentru reducerea vulnerabilităţilor la atac, şi de asemenea pentru reducerea rezultatului impactului unui atac. Măsurile care vizează, în principal securizarea frontierei, transportul şi alte infrastructuri de trecerea frontierei, cer acţiunea colectivă europeană, Comisia Europeană jucând un rol important în stabilirea standardelor specifice.

Protecţia graniţelor externe, a documentele de călătorie, includerea informaţiilor biometrice de identificare, precum şi creşterea numărului controalelor de frontieră vor contribui la creşterea securităţii cetăţenilor UE. Agenţia europeană pentru frontiere (Frontex) va avea un rol în furnizarea studiilor referitoare la riscurile asupra mediului de securitate. Înfiinţarea Sistemului Informaţional de Viză şi, în secundar, Sistemul Schengen vor facilita autorităţilor accesul la informaţiile relevante în materie de terorism.

Perfecţionarea standardelor în domeniul securităţii transporturilor trebuie să constituie o prioritate, în special, în ceea ce priveşte protecţia aeroporturilor şi a porturilor. Aceste măsuri vor fi asigurate prin implementarea legislaţiei comunitare în materia securităţii aviatice şi

NESECRET123 din 262

NESECRET

maritime şi a acordurilor europene revizuite în raport cu ameninţările specifice. În toate aceste domenii, cercetarea europeană şi politica de dezvoltare vor continua să includă cercetarea legată de securitate în contextul terorismului.

Reducerea vulnerabilităţilor infrastructurii critice, la atacul electronic şi cel psihologic, printr-un Program care intenţionează să îmbunătăţească protecţia infrastructurii europene critice. La nivel internaţional, se impune cooperarea cu organizaţii internaţionale şi state terţe în ceea ce priveşte neproliferarea materialelor CBRN.

Prin urmare, priorităţile pentru protecţie sunt:a) asigurarea îmbunătăţirii securităţii paşapoartelor europene, prin

introducerea parametrilor biometrici;b) stabilirea sistemului informaţional de vize (VIS) şi a sistemului

informaţional Schengen (SISII);c) estimarea riscului efectiv la graniţa externă a UE, prin

intermediul Frontex;d) implementarea standardelor comune agreate în materie de

aviaţie civilă, porturi şi securitate maritimă.;e) convenirea unui program european pentru protecţia

infrastructurii critice;f) utilizarea deplină a activităţii de cercetare la nivelul UE.În ceea ce priveşte urmărirea, se va continua întărirea şi

implementarea contribuţiei la descurajarea activităţilor teroriste şi urmărirea teroriştilor. Obiectivele sunt acelea de a obstrucţiona planurile teroriste, dezbina reţelele şi activităţile de recrutare a teroriştilor, stoparea finanţării terorismului, aducerea teroriştilor în justiţie cu respectarea drepturilor omului şi a dreptului internaţional.

Aşa cum s-a convenit în Programul de la Haga, menţinerea securităţii naţională a statelor membre contribuie la securitatea UE, ca un tot unitar. Uniunea va susţine eforturile statelor membre, încurajând schimbul de informaţii, prin punerea la dispoziţia statelor a unor analize comune cu privire la potenţialele ameninţării, întărindu-se astfel cooperarea operaţională.

La nivel naţional, autorităţile competente sunt obligate să creeze mecanismele necesare să adune şi să analizeze informaţiile operative, să urmărească şi să investigheze teroriştii, solicitându-se statelor membre să actualizeze responsabilităţile şi prevederile legale.

Stabilirea unor politici comune de răspuns la terorism, pe baza estimărilor Centrului de situaţii de legătură, bazate pe contribuţiile statelor

NESECRET124 din 262

NESECRET

membre, a agenţiilor de informaţii şi a Europolului trebuie să constituie sursele de informare permanentă a factorilor decizionali.

Instrumente precum mandatul de arestare european se dovedesc a fi instrumente importante în urmărirea şi investigarea teroriştilor, impunându-se, cu prioritate, luarea măsurilor practice pentru asigurarea aplicării principiului recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare. Statele membre trebuie să continue cooperarea şi schimbarea de informaţii între poliţie şi autorităţile judiciare, în special prin Europol şi Eurojust. În plus, evaluarea nivelului de implementare a măsurilor legislative, prin ratificarea tratatelor şi convenţiilor relevante, contribuie la eficientizarea măsurilor de urmărire în raport cu ameninţările.

UE are deja reglementări pentru îngheţarea activelor teroriştilor, spălarea banilor şi a transferurilor de bani cash. În plus, prevenirea abuzurilor de autoritate ale ONG-urilor rămâne o prioritate. De asemenea, trebuie să fie luate toate măsurile pentru ca investigaţiile financiare să fie parte integrantă a investigaţiilor de terorism, conform celor stabilite pe baza recomandărilor Financial Action Task Force, parte a Strategiei de combatere a terorismului financiar.

Multe dintre ameninţările teroriste la adresa Europei îşi au originile în afara UE. Deci, urmărirea trebuie să aibă o dimensiune globală. UE va contribui la realizarea consensului internaţional, prin O.N.U şi prin alte organisme internaţionale.

Aşadar, priorităţile care vizează urmărirea sunt:a) întărirea capabilităţilor naţionale pentru combaterea

terorismului, în lumina recomandărilor ca urmare a evaluări reglementărilor naţionale în ceea ce priveşte combaterea terorismului;

b) folosirea, pe deplin, a Europolului şi a Eurojust pentru a facilita cooperarea poliţienească şi judiciară şi continuarea integrării estimărilor Centrului de situaţii de legătură, în politica de combaterea terorismului;

c) continuarea recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare, inclusă de Mandatul de evidenţă europeană;

d) asigurarea implementării depline şi evaluarea legislaţiei existente, precum şi asigurarea ratificării convenţiilor şi tratatelor relevante;

e) combaterea accesului teroriştilor la arme şi explozivi, componente artizanale din materiale explozive;

g) combaterea terorismului financiar, incluzând implementarea legislaţiei incidente;

NESECRET125 din 262

NESECRET

h) asigurarea asistenţei tehnice pentru extinderea capabilităţilor statelor terţe.

Cel de-al patrulea pilon, referitor la răspunsul corespunzător unui act terorist, trebuie să vizeze diminuarea efectelor asupra cetăţenilor prin folosirea deplină a structurilor existente, incluzând Mecanismul de Protecţie Civilă, pe care UE l-a dezvoltat. În cazul unui incident cu efecte peste graniţă, va fi necesară distribuţia operaţională rapidă şi informarea politică, coordonarea media şi suportul operaţional reciproc, elaborând toate măsurile necesare, incluzând şi resursele militare. Capacitatea de a stabili acţiunea corespunzătoare este esenţială pentru a avea un răspuns efectiv şi eficient. Dezvoltarea acordurilor UE de coordonarea crizelor, susţinute de procedurile operaţionale necesare, vor contribui la asigurarea răspunsului coerent al UE la atacurile teroriste.

Statele Membre au rolul principal de a da răspunsul de urgenţă la un incident terorist, pe teritoriul propriu. Totuşi, rămâne necesitatea susţinerii colective de către instituţiile europene, incluzând şi Comisia, având capacitatea de a răspunde solidar la o urgenţă externă care poate copleşi resursele unui singur stat membru şi poate constitui un serios risc al adresa Uniunii.

Solidaritatea, asistenţa şi compensarea victimelor terorismului şi a familiilor lor constituie parte integrantă a răspunsului la terorism, la nivel naţional şi european. Statele Membre trebuie să se asigure că toate compensaţiile corespunzătoare sunt disponibile pentru victime. Prin distribuirea bunelor practici privind înţelegerile naţionale şi dezvoltarea contactului între asociaţiile naţionale ale victimelor, Comisia europeană va stabili etapele pentru asigurarea suportului oferit celor care au suferit, ca urmare a atacurilor teroriste.

La nivel internaţional, este o necesitate să se asigure asistenţă cetăţenilor europeni, în statele terţe, să protejeze şi să asiste militarii şi civilii europeni implicaţi în operaţii de management al crizelor.

Sintetizând cele prezentate putem considera că priorităţile de răspuns sunt:

a) încheierea de acorduri de coordonarea crizelor în UE şi susţinerea procedurilor operaţionale de către acestea;

b) revizuirea legislaţiei în ceea ce priveşte Mecanismul Comunitar pentru protecţia civilă;

c) dezvoltarea capacităţii de estimare a riscului, ca instrument de informare pentru stabilirea capacităţilor de răspuns la un atac;

NESECRET126 din 262

NESECRET

d) îmbunătăţirea coordonării cu organizaţiile internaţionale, în ce priveşte gestionarea răspunsului la atacurile teroriste sau alte dezastre;

e) stabilirea celor mai bune practici şi dezvoltarea abordărilor pentru stabilirea asistenţei victimelor terorismului şi familiilor acestora.

În ceea ce priveşte practica şi prioritatea operaţională, Consiliul European a sprijinit reînfiinţarea Forţei de Intervenţie Contra-Teroriste în cadrul Europol.

Consiliul şi Comisia sunt abilitate să evalueze capabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte, prevenirea şi modul de a acţiona cu urmare a consecinţelor oricărui tip de atac terorist, să identifice cele mai bune practici şi să propună măsurile necesare. Cooperarea existentă în ceea ce priveşte protecţia civilă trebuie întărită, reflectând voinţa statelor membre de a acţiona în solidaritate în cazul unui atac terorist în oricare stat membru sau în cazul unui atac împotriva cetăţenilor UE care trăiesc în afara graniţelor uniunii.

Consiliul accentuează că solidaritatea şi cooperarea internaţională sunt indispensabile combaterii terorismului şi se adresează cauzelor acestuia. UE va continua să dezvolte iniţiative pentru întărirea cooperării cu organisme internaţionale, în special cu O.N.U, şi să menţină o cooperare cât mai apropriată cu SUA şi cu alţi parteneri. Combaterea terorismului trebuie să fie un element cheie în dialogul politic cu statele terţe şi în special ratificarea şi implementarea Convenţiilor.

De asemenea, Consiliul a reiterat cu fermitate determinarea de a continua combaterea ameninţării terorismului, printr-o abordare cuprinzătoare şi integrată, întărind cooperarea internă şi internaţională, în concordanţă cu principiile pe care uniunea le-a creat, respectiv, subsidiaritatea, proporţionalitatea şi solidaritatea.

Democraţia şi respectul pentru drepturile omului nu trebuie să se permită a fi subminate de către terorişti. Eforturile pentru combaterea terorismului trebuie să respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Consiliul a accentuat importanţa promovării respectului bazat pe valorile universale, toleranţă, încredere, dialog inter-cultural şi implicarea deplină în societate.

Consiliul European a promovat implementarea cu promptitudine a măsurilor identificate în Programul Haga pentru întărirea libertăţii, securităţii şi justiţiei, relevante pentru combaterea terorismului. În special, schimbul de informaţii între serviciile speciale de combaterea terorismului trebuie să fie îmbunătăţite.

NESECRET127 din 262

NESECRET

Din perspectiva inovaţiilor aduse de Tratatul de la Lisabona, în materie mecanisme specifice securităţii şi apărării, se identifică principii care ar trebui promovate de România în raport cu noul concept de „cooperare, permanentă structurată” /PSC, consacrat în dispoziţiile art. 28 A alin.(6), art. 28 E şi cele ale Protocolului privind cooperarea structurată permanentă, stabilită prin art.28 din Tratatul privind Uniunea Europeană, respectiv cel al incluziunii, al eforturilor proprii şi cel al transparenţei. Aşadar, din punct de vedere politic, cele două cerinţe cuprinse în art.1 din Protocol menţionat, una cu caracter general (dorinţa de a intensifica dezvoltarea capacităţilor) şi alta mai specifică (contribuţia la Grupurile Tactice de Luptă/BGs sau punerea la dispoziţie integral de către un stat membru a unei astfel de formaţii de luptă), au un grad de generalitate semnificativ, ceea ce conferă o relativă flexibilitate în abordare.

NESECRET128 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 8DREPTUL EUROPEAN

SISTEMUL JURIDICO-ADMINISTRATIV AL UNIUNII EUROPENE

Cadrul juridic de organizare şi funcţionare al instituţiilor Uniunii Europene

Dreptul derivat este compus din ansamblul actelor emise în aplicarea sau în executarea tratatelor. Denumirea de drept derivat (legislaţie sau drept secundar) indică atât funcţia pe care actele o îndeplinesc (de realizare a obiectivelor prevăzute de tratate), cât şi subordonarea lor în raport cu tratatele.

Ca expresie a subordonării menţionate, dreptul derivat nu poate deroga de la cel originar, iar instituţiile comunitare nu pot adopta decât actele necesare îndeplinirii misiunii lor.

Instituţiile Uniunii Europene nu pot adopta decât actele prevăzute de TCE (Art. 249 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană). Potrivit textului citat instituţiile comunitare adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize; din cele cinci categorii de acte, primele trei au caracter obligatoriu, alcătuind dreptul derivat.

RegulamentulEste definit de Art. 249 TCE, în alineatul 2, ca fiind actul cu

aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentul are caracteristici care îl apropie de o lege din ordinea juridică internă, în special caracterul său normativ, care îl plasează, în mod normal, la adăpost de orice acţiune în anulare intentată de un particular. Curtea de Justiţie constată în regulament expresia unei puteri normative.

Caracterele regulamentului77

1. Regulamentul este un act cu caracter general. El este aplicabil unor categorii privite abstract şi în ansamblu. Acest caracter general diferenţiază regulamentul de decizie (nu se poate face aceeaşi afirmaţie categorică în ce priveşte directiva, în măsura în care cea mai mare parte a directivelor comunitare se adresează tuturor statelor membre, ceea ce le apropie de regulament).77 A se vedea Octavian Manolache, Drept comunitar, Ediţia a III-as, Editura All Beck, 2001, p. 132.

NESECRET129 din 262

NESECRET

2. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. El se deosebeşte, astfel, de directivă, care nu comportă obligaţii decât în ce priveşte “rezultatul de atins” şi de recomandări şi avize, care nu obligă pe destinatarii lor. Ca expresie a caracterului său obligatoriu, regulamentul modifică de plin drept situaţia juridică a subiecţilor de drept comunitar şi trebuie să fie aplicat de la intrarea sa în vigoare până când va fi invalidat.

Regulamentul beneficiază de prezumţia de legalitate (care nu este absolută, ca în cazul izvoarelor primare – tratatele, ci relativă). Curtea a stabilit că actele instituţiilor comunitare prezintă – în principiu – o prezumţie de legalitate şi, ca atare, produc efecte juridice dacă nu sunt anulate sau revocate.

Caracterul obligatoriu al regulamentului operează pentru toţi subiecţii de drept: persoane fizice sau juridice, state membre, instituţii comunitare. Autoritatea regulamentului faţă de persoanele fizice şi juridice este indiscutabilă. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o acţiune în anulare, decât în condiţiile în care demonstrează că regulamentul le priveşte direct şi individual, fiind vorba în realitate de o decizie luată sub forma unui regulament.

Regulamentul se impune instituţiilor comunitare. În raporturile cu statele membre, caracterul obligatoriu al regulamentului are manifestare integrală. Statele membre sunt obligate de regulamente, iar nerespectarea dispoziţiilor lui se consideră neîndeplinirea unei obligaţii în sensul Art. 226 al TCE, dând naştere acţiunii reglementate de acest text.

Obligaţia de loialitate comunitară, prevăzută de Art. 10 din Tratatul Uniunii Europene, impune statelor să se abţină de la orice măsură care s-ar putea opune aplicării regulamentului, să vegheze la deplina sa eficacitate.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a relevat că nu se poate admite ca un stat membru să aplice într-o manieră incompletă sau selectivă dispoziţiile unui regulament comunitar, astfel încât elemente ale legislaţiei comunitare faţă de care ar fi manifestat opoziţie sau care i s-ar părea contrare intereselor naţionale să fie lipsite de eficienţă. Curtea a precizat – în aceeaşi decizie – „un stat membru nu poate să nu aplice un regulament luând ca pretext dificultăţi pe care aplicarea le-ar întâmpina şi nici nu poate să întârzie aplicarea motivând că formalităţile şi procedurile naţionale nu au putut fi îndeplinite”.

3. Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre78. Ca o consecinţă a aplicabilităţii sale directe, regulamentul este implementat în

78 Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga, Organizaţiile europene şi euroatlantice, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 31.

NESECRET130 din 262

NESECRET

ordinea juridică a statelor membre şi modifică de drept situaţiile juridice existente. El nu permite aplicarea oricărei dispoziţii naţionale contrare, indiferent de rangul normei respective (lege sau regulament în materia dreptului naţional). Această consecinţă radicală este fondată pe ideea că tratatele au operat un transfer de competenţe între statele membre şi comunitatea europeană. Aplicabilitatea directă se opune oricărei formalităţi naţionale de asimilare sau transpunere a regulamentului în ordinea juridică internă. Un act naţional care ar avea ca obiect introducerea în ordinea juridică internă a unui regulament sau care ar condiţiona intrarea în vigoare a regulamentului ar fi ilegal, fiind contrar dreptului comunitar.

Regulamentul se aplică, în calitate de normă comunitară, în raport cu modalităţile de intrare în vigoare şi de validitate definite de dreptul comunitar.

Art. 253 şi 254 TCE indică exigenţele de formă pe care trebuie să le respecte regulamentele. Conform Art. 253 ele trebuie să fie motivate şi să se refere la orice propunere sau aviz cerut obligatoriu în executarea tratatului. Regulamentele adoptate conform procedurii de la Art. 251 sunt semnate de preşedinţii Parlamentului European şi Consiliului Europeană şi publicate în Jurnalul Oficial al U.E.. Ele intră în vigoare la data precizată în act sau, dacă data nu este indicată, în a douăzecea zi de la publicare. Regulamentele consiliului şi comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial şi intră în vigoare după aceeaşi regulă. Publicarea regulamentului nu este prescrisă sub sancţiunea nulităţii, dar actul de acest fel nepublicat nu este opozabil celor cărora li se adresează şi nu poate să producă efecte.

Motivarea actului este o formalitate substanţială, a cărei nerespectare atrage sancţiunea invalidării regulamentului. Curtea de Justiţie verifică din oficiu respectarea acestei obligaţii, considerând că motivarea este esenţială pentru exercitarea controlului jurisdicţional.

DirectivaConform Art. 249, alin. 3, din TCE directiva este obligatorie pentru

fiecare stat membru destinatar pentru rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor pentru rezolvarea problematicii.

Enumerarea proprietăţilor juridice ale directivei este echivocă. Ea este un act obligatoriu, precum regulamentul şi decizia, spre deosebire de recomandare şi aviz. Directiva nu obligă decât destinatarii pe care îi desemnează.

NESECRET131 din 262

NESECRET

Caracteristica mai puţin certă a directivei este redată de intensitatea ei normativă. Spre deosebire de regulament şi decizie, obligatorii în toate elementele lor, directiva nu creează asupra statelor membre decât o obligaţie legată de “rezultatul ce trebuie atins” lăsând celor din urmă “competenţa în privinţa formei şi mijloacelor”.

Prezentarea formală a directivei este supusă aceloraşi reguli care se aplică şi celorlalte acte de drept derivat. Ea trebuie să indice dispoziţiile tratatului care constituie baza sa juridică şi să fie motivată (Art. 253 TCE), obligaţia de motivare având drept scop – ca şi în cazul regulamentului – să permită judecătorului comunitar să-şi exercite controlul asupra validităţii directivelor. În cazul actelor de acest tip, motivarea are şi rolul de a permite statelor membre cunoaşterea obiectivelor şi justificărilor acţiunii instituţiilor comunitare emitente. De asemenea, particularilor – dacă este cazul – motivarea le asigură mijloacele de apărare a drepturilor pe care le au ca efect al directivei.

Un principiu general al dreptului comunitar reclamă ca un act să nu fie opozabil decât dacă destinatarii obligaţiilor pe care el le conţine au fost în măsura să ia cunoştinţă de acestea. Tratatul de la Maastricht a consacrat – într-o manieră incompletă – principiul publicării obligatorii a directivelor (a se vedea Art. 254 TCE).

În esenţă, directiva presupune intervenţia autorităţilor naţionale pentru ca ea să producă efecte juridice în dreptul intern al fiecărui stat membru destinatar. În procesul de decizie comunitară, directiva, corect publicată sau notificată, creează, pentru statul membru destinatar, o obligaţie de a lua măsurile necesare pentru aplicarea sa efectivă în ordinea juridică naţională. Obligaţia decurge direct din exigenţa impusă de Art. 249, alin. 3, TCE şi întărită de principiul cooperării loiale a statelor membre, formulat de Art. 10 al tratatului. Rezultă că situaţia “normală” corespunde adoptării, de către autorităţile naţionale competente, a unui act de transpunere a directivei comunitare.

Transpunerea directivei este operaţiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul are competenţe asupra “formei” (în sens de tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui stat) şi “mijloacelor” (instituţiile juridice susceptibile să realizeze obiectivul indicat), esenţial fiind ca acestea să conducă la atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situaţia de a abroga sau modifica dispoziţii interne incompatibile cu prevederile direcţiei.

NESECRET132 din 262

NESECRET

Conceptul de “directivă” pare – a priori – să excludă aptitudinea actului de a produce un efect direct în ordinea internă a statelor membre. Judecătorul comunitar (în pofida poziţiilor exprimate în doctrină şi abordării politice a directivei) a recunoscut aptitudinea directivelor comunitare de a produce efecte directe.

Excluderea oricărui efect direct al directivelor ar fi incompatibilă cu caracterul coercitiv atribuit acestora de Art. 249 TCE, obligaţia de transpunere a directivei în dreptul naţional fiind insuficient sancţionată prin acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor izvorâte din tratat. Curtea de Justiţie a U.E. a avansat un al doilea argument, determinant în opinia sa, care se inspiră dintr-o logică vecină cu regula “nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. Ea a stabilit “statul nu poate opune particularilor neîndeplinirea obligaţiilor pe care directiva le impune”.

Statul membru care nu a transpus corect o directivă comunitară nu poate avea un avantaj din propria sa carenţă, neputând împiedica aplicarea efectivă a directivei. În aceste condiţii, posibilitatea de invocare a directivelor în faţa instanţelor naţionale asigură o garanţie eficace a drepturilor pe care directivele comunitare le acordă justiţiabililor şi – în acelaşi timp – directivele sunt aplicate efectiv în ordinea juridică a statelor membre, sancţionând nerespectarea de autorităţile naţionale a efectului obligatoriu al directivelor.

Directiva trebuie să îndeplinească cerinţele clarităţii, preciziei, caracterului necondiţionat şi absenţei unei interpuneri de măsuri discreţionare a instituţiilor comunitare (statelor membre).

Exigenţa clarităţii şi preciziei trebuie considerată relativă. Vor fi considerate precise şi clare dispoziţiile directivelor comunitare cărora le lipseşte ambiguitatea sau care au fost clarificate pe calea “interpretării jurisdicţionale”. Necondiţionalitatea presupune ca obligaţia să nu fie subordonată niciunei condiţii şi niciunui termen. Prin definiţie directiva comportă un caracter condiţional, pentru că este însoţită de un interval în care trebuie transpusă, în cursul căruia obligaţia este determinată de adoptarea măsurilor interne cerute. Rezultă că efectul direct este întotdeauna amânat până la expirarea termenului de implementare.

Decizia

NESECRET133 din 262

NESECRET

Decizia este act obligatoriu, în toate elementele sale, pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Deciziile aparţin arsenalul juridic comunitar.

Decizia este un act cu caracter individual.79 Această calitate este cea care inflU.E.nţează, într-o manieră determinantă, regimul său juridic. În cazul în care apare suspiciunea, în ceea ce priveşte regimul aplicabil unui act al unei instituţii comunitare, Curtea de Justiţie a U.E. a relevat, în jurisprudenţa sa, că esenţial pentru decizie este faptul că nu obligă decât persoanele cărora le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esenţial normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii privite abstract şi în ansamblul lor”. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând atenţie existenţei unui număr redus de destinatari identificabili.

O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. Decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să impună un obiectiv de atins şi instrumentele ce se vor folosi pentru îndeplinire.

Pentru ca împotriva ei să poată fi declarată o acţiune în anulare, decizia trebuie să producă consecinţe juridice care exced sferei interne a instituţiilor comunitare. Măsurile de ordin interior, în sens strict, nu pot să formeze obiectul unei acţiuni în anulare, deoarece nu sunt asimilabile unor decizii atacabile.

În ceea ce priveşte nerespectarea deciziilor adresate statelor membre, cei vinovaţi se expun unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor izvorâte din tratat, întemeiată pe dispoziţiile Art. 226 sau 227 TCE. Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau juridice particulare.

Mai problematică este situaţia deciziilor adresate statelor membre. Se poate genera întrebarea dacă persoanele particulare ar putea să reclame neexecutarea unei decizii de acest gen în faţa instanţelor naţionale. Interpretând Art. 249, Curtea de Justiţie a U.E. a considerat că efectul coercitiv recunoscut deciziei nu ar fi complet dacă ar fi exclus efectul direct al deciziei. Curtea a conchis că efectul util al deciziilor ar fi inevitabil alterat în cazul în care particularii ar fi împiedicaţi să se prevaleze de ele în justiţie, judecătorii naţionali fiind ţinuţi să le ia în considerare ca element al dreptului comunitar. Cerinţa pe care trebuie să o îndeplinească decizia este ca ea să formuleze o obligaţie necondiţionată, clară şi concisă.

79 A se vedea Florian Coman, Drept comunitar european, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.68.

NESECRET134 din 262

NESECRET

În urma celor precizate rezultă autonomia ordinii juridice comunitare, care nu exclude colaborarea cu sistemele juridice naţionale, cooperare care este utilă, necesară şi care se manifestă printr-o implicare a autorităţilor statale la punerea în aplicare a dreptului comunitar.

Administraţia publică în spaţiul Uniunii Europene

În prezent Uniunea Europeană parcurge o etapă în care statele componente nu mai manifestă atributele statului clasic.

Sistemul comunitar poate fi situat, în plan juridic, între statul federal şi organizaţia internaţională.

Ordinea comunitară are ca fundament principiul „suveranităţii exercitată în comun de state integrate în U.E.”. S-a exprimat teoria existenţei unei suveranităţi divizibile – un „exerciţiu în comun” al suveranităţilor statale. Construcţia incompletă în plan constituţional se reflectă şi în domeniul administraţiei.

În prezent, formal şi legal, statele U.E. au autonomie deplină în plan administrativ.

Administraţia publică europeană poate fi analizată sub două aspecte: organizarea şi executarea „in concreto” a legislaţiei comunitare, realizată prin acte de dispoziţie sau acţiuni de prestaţie; abordarea sistemului de instituţii şi structuri administrative care activează în acest domeniu.

Structura instituţională a U.E. are ca fundament principiul reprezentării intereselor, conform căruia fiecare instituţie a U.E. reprezintă un întreg direct, deci o competenţă materială specifică, un interes distinct.

Consiliul de Miniştri este garantul intereselor statelor membre.Parlamentul European protejează interesele popoarelor statelor

membre. Comisia Europeană reprezintă interesul economic, putând fi asimilată unei autorităţi executive statale, cu un evident caracter administrativ. Curtea Europeană de Justiţie asigură controlul jurisdicţional.

Parlamentul European reprezintă instituţia cu un pregnant caracter politic şi cu atribuţii de control în plan legislativ.

Există o serie de instituţii care activează în domeniul managementului financiar-contabil: Banca Central Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Fondul European de Investiţii, Curtea de Conturi Europeană.

Aceste instituţii realizează, conform competenţelor lor, obiective în planul organizării, executării şi gestionării afacerilor comunitare, inclusiv administrarea justiţiei.

NESECRET135 din 262

NESECRET

În prezent, organismele U.E. nu reprezintă un compus supranaţional, dar nici nu sunt dependente de administraţiile naţionale.

Uniunea Europeană se caracterizează printr-un obiectiv integraţionist (un interes comunitar), realizat printr-o colaborare interguvernamentală.

Procesul de luare a deciziilor în U.E. răspunde unei concilieri a intereselor naţionale (metoda interguvernamentală) cu interesele comunitare (metodă supranaţională), de aici rezultând originalitatea structurală şi funcţională a organizaţiei.

Ordinea Juridică comunitară este sui generis – fiind autonomă în raport cu ordinea juridică internaţională, întemeiată pe ideea de cooperare, fără afectarea integrală a suveranităţii de stat.

Curtea de Justiţie Europeană nu aplică reguli de drept intern, nu este competentă să verifice legalitatea unui act de uz naţional.

Jurisdicţiile naţionale sunt obligate să aplice dreptul comunitar. Colaborarea instituţiilor juridice comunitare cu organismele juridice naţionale este utilă şi necesară în sensul facilitării aplicării normelor de drept european.

U.E. a revoluţionat dreptul internaţional prin utilizarea tratatului ca instrument de constituire a Comunităţilor Europene.

„Paradoxul” U.E. consistă în ideea realizării ordinii juridice interne prin instrumente tehnico-juridice care au la bază tratatul internaţional. Ordinea juridică europeană (dreptul comunitar) are ca sistem un summum de subsisteme: dreptul social european, dreptul bancar european, dreptul comercial european, monetar, fiscal, vamal etc.

În tratatele constitutive comunitare sunt clauze instituţionale referitoare la dreptul administrativ european, modul de organizare a structurilor administrative şi factorii care concură la buna administrare (activitatea Curţii Europene de Justiţie în materia soluţionării contenciosului administrativ). Un accent deosebit se pune în planul asigurării egalităţii de tratament a cetăţenilor în relaţia cu administraţia, condiţiile de reparare a prejudiciului cauzat de instituţiile (funcţionării) U.E.

Dreptul administrativ european80, enunţat în cuprinsul tratatelor, relevă modalităţile de aplicare şi executare a politicilor comunitare.

Pentru exemplificare pot fi relevate textele de drept administrativ în următoarele domenii: politica agricolă comună (Art. 38-47, Titlul II din

80 Ioan Alexandru, Drept administrativ comaparat, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 319.

NESECRET136 din 262

NESECRET

Tratatul de la ROMA – 1957); politica comună în domeniul transporturilor (Art.75 din Tratatul de la ROMA); politica economică comună (Tratatul de la Maastricht 98-104); politica comună în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI – Art. K din Titlul VI al Tratatului de la Maastricht).

Autorităţile statelor membre U.E. aplică dreptul comunitar în următoarele direcţii: eliminarea barierelor administrative pentru libera circulaţie a lucrărilor; aplicarea dreptului administrativ comunitar real.

La nivelul Uniunii Europene nu există un drept uniform în materie administrativă. Nu există proceduri de revocare a unor acte administrative cu rezultat negativ.

Dreptul comunitar existent nu cuprinde summum-ul necesar de reguli pentru asigurarea aplicării unor performanţe administrării în spaţiul U.E. Legislaţia Uniunii Europene recunoaşte practicile (cutumele) unor state membre dacă nu contravin ordinii de drept comunitar.

Curtea Europeană de Justiţie prezintă următoarea atitudine vis-a-vis de practicile (cutumele) naţionale: de acceptare a acelora care prin importanţa şi semnificaţia lor, nu reclamă transformarea lor în norme juridice, iar prin manifestarea lor nu este afectată ordinea de drept comunitară; de interzicere a cutumelor care intră în conflict cu norma comunitară.

Pentru sistemul de competenţe al instituţiilor Uniunii Europene, alegerea fundamentului juridic pentru actul normativ trebuie să asigure elemente obiective susceptibile de control jurisdicţional.

Curtea Europeană de Justiţie este permisivă în validarea unei practici administrative, neenunţate în textele de drept comunitar, în situaţiile examinate pentru cazurile de forţă majoră. În practica comunitară s-au dezvoltat proceduri, denumite deliberări (concluzii, declaraţii comunitare) de utilizare a actelor la care tratatele nu fac referire, fapt ce a generat temerea că există riscul denaturării mecanismului instituţional.

Existenţa principiilor şi regulilor care au caracter de drept cutumiar este recunoscută în literatura academică; respectivele principii (reguli) bazându-se pe gândirea iluministă europeană în materia drepturilor omului, Curtea Europeană de Justiţie manifestând, cu efect declarativ, recunoaşterea forţei lor juridice.

Jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie are o contribuţie majoră în afirmarea principiilor dreptului administrativ european.

Cazuistica Curţii Europene a fost influenţată, în perioada iniţială a construcţiei comunitare, de sistemele legislative ale Franţei şi ale R.F.G.

NESECRET137 din 262

NESECRET

Cu timpul, jurisprundenţa U.E. a căpătat noi valenţe, a devenit o compoziţie a influenţelor legislative ale statelor membre.

Curtea Europeană de Justiţie are ca obiectiv fundamental asigurarea respectării dreptului comunitar, aplicarea prevederilor tratatelor constitutive ale U.E.. Curţile de justiţie ale statelor membre au responsabilitatea asigurării aplicării Tratatelor Comunităţilor Europene şi a legislaţiei instituţiilor U.E.

Curtea Europeană de Justiţie are rolul primordial în afirmarea şi respectarea principiilor dreptului comunitar, stabilind cadrul interpretativ persuasiv pe care trebuie să-l respecte Curţile de Justiţie Naţionale.

Hotărârea 49/71 a Curţii Europene de Justiţie, din februarie 1972, proclamă principiul interpretării uniforme a normelor dreptului comunitar, în raport de obiectivele urmărite de reglementările comunitare, cu excepţia trimiterii explicite (implicite) la un text de drept naţional.

În Hotărârea 327/82, din 18 ianuarie 1984, se precizează: „atunci când legislatorul comunitar face, într-o reglementare, o trimitere implicită la urgenţele naţionale, nu aparţine curţii competenţa de a da termenilor întrebuinţaţi o definiţie comunitară uniformă”.

Curtea Europeană de Justiţie urmăreşte aplicarea principiului autonomiei de interpretare în sensul că dispoziţia comunitară trebuie să fie interpretată în cadrul propriilor surse comunitare fără invocarea unor prevederi de text naţional (stat membru al U.E.), cu excepţia cazurilor când se fac trimiteri exprese la o lege (cutumă) care aparţine unui stat terţ.

Curtea Europeană de Justiţie urmăreşte ca dreptul comunitar să fie complet aplicabil, simultan şi cu efecte identice în spaţiul U.E.

Curtea Europeană de Justiţie, în bogata ei activitate de jurisprundenţă, a contribuit la afirmarea altor principii: principiul administraţiei prin lege; principiul proporţionalităţii; principiul nediscriminării etc.

Codul bunei conduite administrative, document adoptat de Parlamentul European la data de 6 septembrie 2001, la propunerea Mediatorului European, cuprinde principiile şi regulile aplicabile în relaţiile instituţiilor comunitare cu cetăţenii U.E.

Există un bogat conţinut legislativ, cutumiar şi jurisprundenţial referitor la aspectele juridice ale unor sectoare administrative, ceea ce reprezintă acquis-ul comunitar.

Acquis-ul comunitar contribuie la realizarea unei convergenţe în planul politicilor administrative dezvoltate de guvernele naţionale, facilitând crearea unui veritabil şi eficient spaţiu administrativ european.

NESECRET138 din 262

NESECRET

În situaţia când un stat membru al U.E. nu implementează legislaţia Comunităţii Europene va fi acuzat de responsabilitate non-contractuală şi sancţionat în conformitate cu tratatele constitutive.

În textele tratatelor de bază ale U.E. sunt enunţate o serie de principii esenţiale: dreptul de verificare juridică a deciziilor în plan administrativ; obligaţia de motivare a soluţiilor juridice sau motivarea recursului pentru protecţia cetăţeanului de efecte unor acte juridice ilegale. Se poate afirma că administraţia europeană are un rol dublu: instrument sau interfaţă prin intermediul căreia se derulează programe de asistenţă financiară, de aplicare a acquis-ului comunitar; entitate autonomă cu personal specializat şi mijloace acţionale pentru implementarea politicilor comunitare. În prezent se manifestă tendinţa democratizării funcţiei publice administrative, pentru eficientizarea actului administrativ în mod coerent şi transparent.

Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul statelor membre ale Uniunii Europene

Dreptul comunitar fiind un sistem autonom, apare necesitatea integrării lui în sistemul de drept intern al statelor membre. Această integrare presupune ca el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în mod direct.

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se impune deci ca un principiu de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, care constă în prioritatea (supremaţia) dreptului comunitar faţă de dreptul intern.

Principiul aplicativităţii directePrincipiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în art. 189

C.E., dar numai în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de aplicabilitate directă în toate statele membre.

Tratatele constituie o ordine juridică nouă, de drept internaţional, căreia statele i-au transferat competenţa lor, iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci şi resortanţii acestora, cărora jurisdicţiile naţionale trebuie să le garanteze exercitarea drepturilor şi să asigure îndeplinirea obligaţiilor acestora.

Ulterior prin hotărârea COSTA, Curtea a revenit asupra formulărilor din hotărârea menţionată mai sus, înlocuind formularea “ordinea juridică de drept internaţional” cu “ordine juridică proprie” iar “independenţa”

NESECRET139 din 262

NESECRET

dreptului comunitar a fost înlocuită cu “integrarea” sa în sistemul juridic al statelor membre.

Înlocuirea “ordinii juridice internaţionale” cu “ordinea juridică proprie” are justificarea din punctul de vedere al diferenţelor care există între acestea. Astfel “ordinea juridică” proprie Comunităţilor are ca sursă dreptul convenţional adoptat de către state, precum şi actele unilaterale, respectiv dreptul derivat, deşi sunt recunoscute ca izvoare şi principii fundamentale, fiecare având o poziţie bine stabilită în ierahia juridică, iar normele sale se adresează în principal pesoanelor private. O altă diferenţă ar fi aceea că reglementarea diferendelor care apar între subiectele acestui drept nu este lăsată la latitidinea părţilor implicate.

Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în contradicţie cu ordinea juridică comunitară.

Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar este integrat direct în dreptul statelor membre, fără să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau moniste, întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind nevoie de măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar.

Ca urmare a acestei situaţii, persoanele particulare (fizice sau morale) pot invoca dreptul comunitar în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula efectul unor acte juridice interne care sunt contrare dreptului comunitar.

Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de particularităţi în funcţie de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum şi caracterul efectului direct şi eventualele excepţii care există. Se disting în acest sens analize făcute de literatura de specialitate fie după criteriul forţei şi condiţionării efectului direct, fie conform categorisirii surselor dreptului comunitar, deşi fiecare dintre aceste clasificări nu reuşesc întodeauna să cuprindă toate elementele esenţiale care rezultă din aplicarea criteriului respectiv.

Efectul direct necondiţionat şi completActele juridice comunitare pot fi invocate fără nici o condiţie de

către orice persoană fizică sau morală, atât pe plan vertical (în litigii cu alte persoane), cât şi în plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau morale).

NESECRET140 din 262

NESECRET

Aspecte juridice, cu aplicativitate în spaţiul administrativ sunt: Regulamentele, care sunt acte comunitare specifice pentru

aplicabilitatea directă, creând drepturi şi obligaţii pentru toţi. Se poate argumenta aceasta prin art. 189 din Tratatul C.E. care statutează caracterul “direct aplicativ” al regulamentului.

Deciziile, care nu au aplicabilitate directă, dar s-a considerat că acele decizii care sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii (concurenţă) pot fi surse de drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind asimilate în aceste cazuri regulamentelor. Efectul celorlalte decizii va fi analizat ulterior.

Principiile generale, care sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul lor de generalitate trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod necondiţionat.

Efectul direct condiţionat şi completÎn această categorie intră actele comunitare care pot fi invocate în

orice litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor condiţii în acest scop. Sunt incluse aici documentele cu caracter convenţional, respectiv tratatele de instituire a comunităţilor şi tratatele internaţionale.

În hotărârea Van Glen en Loos, Curtea a statuat dreptul comunitar izvorât din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate directă autonomă. S-au dat însă două indicaţii generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispoziţiile care conferă drepturi şi instituie obligaţii exprese persoanelor particulare, precum şi cele care impun obligaţii bine stabilite în sarcina statelor membre sau a instituţiilor comunitare.

Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile respective sunt direct aplicabile, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau de măsuri complementare.

Sfera de aplicarea a acestui efect direct a fost extinsă ulterior de jurisprudenţa Curţii, inclzând pe lângă obligaţiile statului de a nu face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act normativ intern, de a nu necesita adoptarea unor dispoziţii normative interne de concretizare a prevederilor tratatelor) şi obligaţiile de a face (respectiv de a nu lăsa nici o marjă de apreciere statelor în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor sale), precum şi la situaţiile în care nu s-au făcut completările necesare prin legea internă (aplicarea principiilor privind nediscriminarea în angajare sau salarizare, chiar dacă legea internă nu le-a preluat).

NESECRET141 din 262

NESECRET

În cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziţii coexistă cu absenţa acestuia în cadrul altor dispoziţii. Este cazul dispoziţiilor care stabilesc în sarcina statelor obligaţii cu caracter foarte general, precum şi în cazul dispoziţiilor condiţionate sau suficient precizate. Obligaţiile stabilite în termeni foarte generali se referă la politicile generale: ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor (art. 117 C.E.), politica în domeniul taxelor de schimb (art.107 C.E.) care nu pot fi invocate de particulari ca având efect direct. În cazul dispoziţiilor condiţionate sau insuficient precizate, s-a statuat de către Curte, în cazul art. 90 C.E. privind posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un serviciu public să li se aplice un regim derogatoriu de la regulile generale ale tratatului, că acesta este de strictă interpretare, iar rolul important în acest sens rămâne judecătorului naţional, iar în cazul art. 92 şi 93 C.E. privind ajutoarele statale acordate unor întreprinderi, acestea nu au de asemenea efect direct, incompatibilitatea acestor ajutoare cu Piaţa comună nefiind absolută, ci supusă unei notificări din partea Comisiei, sub controlul Curţii.

În ceea ce priveşte acordurile internaţionale, Curtea a decis că prevederile acestora pot fi invocate în mod direct dacă din acestea rezultă că ele conferă drepturi nu numai pentru state, ci şi pentru persoane private, sau dacă aplicarea acestor tratate în ordinea juridică internă are la bază dispoziţiile clare, care nu necesită alte acte normative interne.

Efectul direct condiţionat şi restrânsSunt considerate ca având efect direct condiţionat şi restrâns

directivele şi deciziile adresate statelor membre. Există însă şi unele opinii care susţin că acestea nu ar avea efect direct, deoarece tratatele nu menţionează în acest sens decât regulamentele, ceea ce presupune, per a contrario, că acestora nu le este recunoscut acest efect. Se recunoaşte în acelaşi timp că raţionamentul per a contrario nu este determinant, aplicabilitatea directă trebuind să fie precis determinată. Se aduce de asemenea ca argument în acest sens faptul că deciziile nefiind de aplicabilitate generală, trebuie să fie notificate, fapt pentru care se consideră că ele impun doar o obligaţie de rezultat, implicând adoptarea unor reglementări legale naţionale, motiv pentru care se apreciază că ele nu ar fi de aplicabilitate directă, eventualele obligaţii pe care le prescriu trebuind să rezulte din reglementările interne.81

81 Ion Craioveanu, Introducere în filosofia dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1988, p.99.NESECRET142 din 262

NESECRET

S-a considerat astfel că dispoziţiile cuprinse în directive sunt invocabile dacă la expirarea termenului de aplicare acestea nu au fost transpuse în practică sau au fost aplicate greşit. Deşi directivele nu sunt impuse, statele sunt obligate să se conformeze acestor directive, în caz contrar, persoanele particulare pot acţiona statele în justiţie iar acestea nu se pot opune particularilor dacă nu au îndeplinit obligaţiile pe care le prescriu directivele.

Efectul direct al directivelor constituie condiţia absolută pentru ca judecătorul naţional să-şi poată exercita atribuţiile în acest sens.

În alte cazuri, Curtea a statuat că directivele nu au un efect direct decât dacă din totalitatea prevederilor acestora rezultă că sunt susceptibile să producă efecte juridice directe între statele membre şi particulari.

De asemenea , Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a produce efecte directe dispoziţiile “necondiţionate” şi “suficient precizate”.

Această posibilitate a statelor de a alege mijloacele pe care le consideră adecvate pentru îndeplinirea prevederilor directivelor se poate afla în neconcordanţă cu acţiunile particularilor care pot să-şi valorifice în faţa instanţelor naţionale drepturile al căror conţinut poate fi determinat precis pe baza prevederilor directivelor.

Totodată s-a subliniat faptul că directivele nu creează obligaţii pentru particulari, astfel încât particularii nu pot să le invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le invoce împotriva unor persoane particulare. Acest efect al directivelor rezultă din jurisprudenţa Curţii, care a statuat că o directivă nu poate crea obligaţii pentru un particular şi nu poate fi invocată împotriva acestuia.

Deciziile sunt asimilate directivelor din punct de vedere al efectului direct, în cazul lor fiind valabile aceleaşi argumente pentru justificarea aplicabilităţii acestui principiu, cu excepţia faptului că ele nu presupun în mod necesar adoptarea unor reglementări naţionale pentru aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care le impun nu sunt adresate particularilor.

Curtea a stabilit în cazul deciziilor aceeaşi jurisprudenţă ca şi în cazul directivelor, deşi numărul cazurilor este mult mai mic.

Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are implicaţii atât asupra statelor membre ale comunităţilor, cât şi a persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.

Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile comunitare care le sunt adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state.

NESECRET143 din 262

NESECRET

Pesoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică internă dreptul comunitar, în condiţiile statuate de reglementările comunitare.

Judecătorii naţionale sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar, dar atunci când judecătorii sunt puşi în faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica dreptul fiecărui stat. În cazul în care judecătorul naţional solicită un recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza căruia să rezolve cazul.

Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor comunitare faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane private).

Principiul primordialităţile dreptului comunitarTratatele de instituire a comunităţilor nu conţin prevederi privind

primordialitatea dreptului comunitar asupra celor de drept intern al statelor. Împreună cu efectul direct, primordialitatea constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare. Problema primordialităţii dreptului comunitar faţă de cel intern al statelor membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern. Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi doctrina dualistă.

Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în sistemul de drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul statelor de a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta jurisdicţia special creată în conformitate cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-a exprimat consimţământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin referendum în ultimă instanţă.

Admiţând principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui stat şi faptul că de aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, în orice situaţie în care se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi obligaţii, instanţa judecătorească va trebui să decidă chiar atunci când tratatele nu conţin dispoziţii exprese, fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar şi a celui naţional.

Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauţie de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor

NESECRET144 din 262

NESECRET

europene prin care s-ar menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional al construcţiei comunitare.

S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuit să le dea o soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor naţionale). A revenit, deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.82

Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către Curte, prin interpretarea globală a normelor juridice comunitare. Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea Van Gend en Loos (menţionată anterior cu ocazia examinării prncipiului efectului direct), dar este statuată mai ales în Hotărârea Costa, în care Curtea expune în mod sintetic caracteristicile originare ale Comunităţilor europene: instituţii cu o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic naţional al statelor membre, cu personalitate şi capacitate juridică proprie, cu reprezentare pe planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii conferite prin transferul competenţei consimţite de către statele membre, precum şi existenţa unui cadru normativ comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora.

De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii dreptului comunitar, izvorât din tratatele constitutive şi din celelalte surse, care trebuie integrat în ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept corolar imposibilitatea pentru toate statele de a face să prevaleze normele juridice unilaterale contra ordinii juridice comune, acceptate pe bază de exprimare a consimţământului.

Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar, acestea având deci toate o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparţin. Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în deplină concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a normelor respective. Altfel spus, statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru nu se aplica o normă comunitară. Acest fapt este cu atât mai evident în cazul reglementărilor contractuale dintre subiecte private de drept intern. Această primordialitate se aplică în mod corespunzător în cazul revizuirii tratatelor institutive sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor constituţionale, încât în aceste situaţii este vorba de instituirea unor norme comunitare noi, diferite, supuse unor proceduri specifice de adoptare.

82 Art. 220 din Tratatul Uniunii Europene – Maastricht 1992.NESECRET145 din 262

NESECRET

În practica jurisdicţională pot apărea drept consecinţă situaţii contradictorii, în care judecătorii naţionali să fie tentaţi să aplice dispoziţii interne – iar judecătorii Curţii de Justiţie să nu dispună de texte legale pentru anularea acestor hotărâri contrare dreptului comunitar. Poate fi utilizată în acest sens acţiunea pentru neândeplinirea obligaţiilor comunitare. Din aceste considerente s-a căutat să se impună de către Curte principiul primordialităţii dreptului comunitar, limitându-se prin aceasta autonomia dreptului naţional. S-a statuat astfel că fapta unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrară dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare. Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor nu duce însă la invalidarea normelor juridice interne neconforme, ci doar la obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare pentru încetarea situaţiei respective.

În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a celor penale, acestea sunt lipsite de bază legală dacă sunt contrare dreptului comunitar, trebuind să se pronunţe anularea de către instanţele superioare.

S-a recunoscut de asemenea şi interpretarea oricărei dispoziţii confuze în spiritul dreptului comunitar

NESECRET146 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 9POLITICILE ADMINISTRATIVE ALE UE

POLITICI ADMINISTRATIVE ALE UNIUNII EUROPENE

În prezent Uniunea Europeană parcurge o etapă în care statele componente nu mai manifestă atributele statului clasic.

Sistemul comunitar poate fi situat, în plan juridic, între statul federal şi organizaţia internaţională.

Ordinea comunitară are ca fundament principiul „suveranităţii exercitată în comun de state integrate în U.E.”. S-a exprimat teoria existenţei unei suveranităţi divizibile – un „exerciţiu în comun” al suveranităţilor statale. Construcţia incompletă în plan constituţional se reflectă şi în domeniul administraţiei.

În prezent, formal şi legal, statele U.E. au autonomie deplină în plan administrativ.

Administraţia publică europeană poate fi analizată sub două aspecte: organizarea şi executarea „in concreto” a legislaţiei comunitare, realizată prin acte de dispoziţie sau acţiuni de prestaţie; abordarea sistemului de instituţii şi structuri administrative care activează în acest domeniu.

Structura instituţională a U.E. are ca fundament principiul reprezentării intereselor, conform căruia fiecare instituţie a U.E. reprezintă un întreg direct, deci o competenţă materială specifică, un interes distinct.

Consiliul de Miniştri este garantul intereselor statelor membre.Parlamentul European protejează interesele popoarelor statelor

membre. Comisia Europeană reprezintă interesul economic, putând fi asimilată unei autorităţi executive statale, cu un evident caracter administrativ. Curtea Europeană de Justiţie asigură controlul jurisdicţional.

Parlamentul European reprezintă instituţia cu un pregnant caracter politic şi cu atribuţii de control în plan legislativ.

Există o serie de instituţii care activează în domeniul managementului financiar-contabil: Banca Central Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Fondul European de Investiţii, Curtea de Conturi Europeană.

Aceste instituţii realizează, conform competenţelor lor, obiective în planul organizării, executării şi gestionării afacerilor comunitare, inclusiv administrarea justiţiei.

În prezent, organismele U.E. nu reprezintă un compus supranaţional, dar nici nu sunt dependente de administraţiile naţionale.

NESECRET147 din 262

NESECRET

Uniunea Europeană se caracterizează printr-un obiectiv integraţionist (un interes comunitar), realizat printr-o colaborare interguvernamentală.

Procesul de luare a deciziilor în U.E. răspunde unei concilieri a intereselor naţionale (metoda interguvernamentală) cu interesele comunitare (metodă supranaţională), de aici rezultând originalitatea structurală şi funcţională a organizaţiei.

Ordinea Juridică comunitară este sui generis – fiind autonomă în raport cu ordinea juridică internaţională, întemeiată pe ideea de cooperare, fără afectarea integrală a suveranităţii de stat.

Curtea de Justiţie Europeană nu aplică reguli de drept intern, nu este competentă să verifice legalitatea unui act de uz naţional.

Jurisdicţiile naţionale sunt obligate să aplice dreptul comunitar. Colaborarea instituţiilor juridice comunitare cu organismele juridice naţionale este utilă şi necesară în sensul facilitării aplicării normelor de drept european.

U.E. a revoluţionat dreptul internaţional prin utilizarea tratatului ca instrument de constituire a Comunităţilor Europene.

„Paradoxul” U.E. consistă în ideea realizării ordinii juridice interne prin instrumente tehnico-juridice care au la bază tratatul internaţional. Ordinea juridică europeană (dreptul comunitar) are ca sistem un summum de subsisteme: dreptul social european, dreptul bancar european, dreptul comercial european, monetar, fiscal, vamal etc.

În tratatele constitutive comunitare sunt clauze instituţionale referitoare la dreptul administrativ european, modul de organizare a structurilor administrative şi factorii care concură la buna administrare (activitatea Curţii Europene de Justiţie în materia soluţionării contenciosului administrativ). Un accent deosebit se pune în planul asigurării egalităţii de tratament a cetăţenilor în relaţia cu administraţia, condiţiile de reparare a prejudiciului cauzat de instituţiile (funcţionării) U.E.

Dreptul administrativ european, enunţat în cuprinsul tratatelor, relevă modalităţile de aplicare şi executare a politicilor comunitare.

Pentru exemplificare pot fi relevate textele de drept administrativ în următoarele domenii: politica agricolă comună (Art. 38-47, Titlul II din Tratatul de la ROMA – 1957); politica comună în domeniul transporturilor (Art.75 din Tratatul de la ROMA); politica economică comună (Tratatul de la Maastricht 98-104); politica comună în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI – Art. K din Titlul VI al Tratatului de la Maastricht).

NESECRET148 din 262

NESECRET

Autorităţile statelor membre U.E. aplică dreptul comunitar în următoarele direcţii: eliminarea barierelor administrative pentru libera circulaţie a lucrărilor; aplicarea dreptului administrativ comunitar real.

La nivelul Uniunii Europene nu există un drept uniform în materie administrativă. Nu există proceduri de revocare a unor acte administrative cu rezultat negativ.

Dreptul comunitar existent nu cuprinde summum-ul necesar de reguli pentru asigurarea aplicării unor performanţe administrării în spaţiul U.E. Legislaţia Uniunii Europene recunoaşte practicile (cutumele) unor state membre dacă nu contravin ordinii de drept comunitar.

Curtea Europeană de Justiţie prezintă următoarea atitudine vis-a-vis de practicile (cutumele) naţionale: de acceptare a acelora care prin importanţa şi semnificaţia lor, nu reclamă transformarea lor în norme juridice, iar prin manifestarea lor nu este afectată ordinea de drept comunitară; de interzicere a cutumelor care intră în conflict cu norma comunitară.

Pentru sistemul de competenţe al instituţiilor Uniunii Europene, alegerea fundamentului juridic pentru actul normativ trebuie să asigure elemente obiective susceptibile de control jurisdicţional.

Curtea Europeană de Justiţie este permisivă în validarea unei practici administrative, neenunţate în textele de drept comunitar, în situaţiile examinate pentru cazurile de forţă majoră. În practica comunitară s-au dezvoltat proceduri, denumite deliberări (concluzii, declaraţii comunitare) de utilizare a actelor la care tratatele nu fac referire, fapt ce a generat temerea că există riscul denaturării mecanismului instituţional.

Existenţa principiilor şi regulilor care au caracter de drept cutumiar este recunoscută în literatura academică; respectivele principii (reguli) bazându-se pe gândirea iluministă europeană în materia drepturilor omului, Curtea Europeană de Justiţie manifestând, cu efect declarativ, recunoaşterea forţei lor juridice.

Jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie are o contribuţie majoră în afirmarea principiilor dreptului administrativ european.

Cazuistica Curţii Europene a fost influenţată, în perioada iniţială a construcţiei comunitare, de sistemele legislative ale Franţei şi ale R.F.G.

Cu timpul, jurisprundenţa U.E. a căpătat noi valenţe, a devenit o compoziţie a influenţelor legislative ale statelor membre.

Curtea Europeană de Justiţie are ca obiectiv fundamental asigurarea respectării dreptului comunitar, aplicarea prevederilor tratatelor constitutive ale U.E.. Curţile de justiţie ale statelor membre au

NESECRET149 din 262

NESECRET

responsabilitatea asigurării aplicării Tratatelor Comunităţilor Europene şi a legislaţiei instituţiilor U.E.

Curtea Europeană de Justiţie are rolul primordial în afirmarea şi respectarea principiilor dreptului comunitar, stabilind cadrul interpretativ persuasiv pe care trebuie să-l respecte Curţile de Justiţie Naţionale.

Hotărârea 49/71 a Curţii Europene de Justiţie, din februarie 1972, proclamă principiul interpretării uniforme a normelor dreptului comunitar, în raport de obiectivele urmărite de reglementările comunitare, cu excepţia trimiterii explicite (implicite) la un text de drept naţional.

În Hotărârea 327/82, din 18 ianuarie 1984, se precizează: „atunci când legislatorul comunitar face, într-o reglementare, o trimitere implicită la urgenţele naţionale, nu aparţine curţii competenţa de a da termenilor întrebuinţaţi o definiţie comunitară uniformă”.

Curtea Europeană de Justiţie urmăreşte aplicarea principiului autonomiei de interpretare în sensul că dispoziţia comunitară trebuie să fie interpretată în cadrul propriilor surse comunitare fără invocarea unor prevederi de text naţional (stat membru al U.E.), cu excepţia cazurilor când se fac trimiteri exprese la o lege (cutumă) care aparţine unui stat terţ.

Curtea Europeană de Justiţie urmăreşte ca dreptul comunitar să fie complet aplicabil, simultan şi cu efecte identice în spaţiul U.E.

Curtea Europeană de Justiţie, în bogata ei activitate de jurisprundenţă, a contribuit la afirmarea altor principii: principiul administraţiei prin lege; principiul proporţionalităţii; principiul nediscriminării etc.

Codul bunei conduite administrative, document adoptat de Parlamentul European la data de 6 septembrie 2001, la propunerea Mediatorului European, cuprinde principiile şi regulile aplicabile în relaţiile instituţiilor comunitare cu cetăţenii U.E.

Există un bogat conţinut legislativ, cutumiar şi jurisprundenţial referitor la aspectele juridice ale unor sectoare administrative, ceea ce reprezintă acquis-ul comunitar.

Acquis-ul comunitar contribuie la realizarea unei convergenţe în planul politicilor administrative dezvoltate de guvernele naţionale, facilitând crearea unui veritabil şi eficient spaţiu administrativ european.

În situaţia când un stat membru al U.E. nu implementează legislaţia Comunităţii Europene va fi acuzat de responsabilitate non-contractuală şi sancţionat în conformitate cu tratatele constitutive.

În textele tratatelor de bază ale U.E. sunt enunţate o serie de principii esenţiale: dreptul de verificare juridică a deciziilor în plan

NESECRET150 din 262

NESECRET

administrativ; obligaţia de motivare a soluţiilor juridice sau motivarea recursului pentru protecţia cetăţeanului de efecte unor acte juridice ilegale. Se poate afirma că administraţia europeană are un rol dublu: instrument sau interfaţă prin intermediul căreia se derulează programe de asistenţă financiară, de aplicare a acquis-ului comunitar; entitate autonomă cu personal specializat şi mijloace acţionale pentru implementarea politicilor comunitare. În prezent se manifestă tendinţa democratizării funcţiei publice administrative, pentru eficientizarea actului administrativ în mod coerent şi transparent.

În dezvoltarea dreptului administrativ un rol proeminent l-a avut componenta jurisprudenţială. Principiile de bază ale dreptului comunitar au fost elaborate de Curtea Europeană de Justiţie pe cale pretoriană.

Curtea Europeană de Justiţie acţionează ca o instanţă administrativă cu misiunea de a proteja şi apăra subiectele de drept (personale fizice, personale juridice şi statele ca subiecte de drept internaţional).

Prin Hotărârea ALGERA, din 12 iulie 1957, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că „absenţa unor dispoziţii în tratatele constitutive nu împiedică soluţionarea litigiilor, urmând a se avea în considerare legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa statelor aflate în diferend.

Un autor consacrat în această materie aprecia într-o lucrare: „principiile administrării prin drept, conducerea administrativă nondiscriminatorie şi echitabilă, proporţionalitatea, siguranţa legală, protecţia drepturilor legitime şi menţinerea unui proces administrativ corect şi echitabil au apărut ca probleme necesare şi esenţiale”83.

Cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a sistemului juridic european reclamă analiza supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul naţional şi asigurarea tratamentului legal şi echitabil pentru cetăţenii Uniunii Europene.

Pentru a întreprinde un studiu ştiinţific asupra unei categorii de probleme sociale, trebuie abordată fixarea metodei de studiu, determinarea procedeelor de cercetare şi de raţionare care să permită examinarea în profunzime a faptelor sociale (actelor de administraţie), prin introducerea unui principiu general de drept.

Aplicarea inducţiei, cu prudenţă de rigoare, permite formularea principiilor sau a unor concluzii generale.

Principiile vor fi aplicate la cazurile (speţele) inedite, generate de practica socială (neprevăzute în acte normative), având în vedere că scopul

83 Ioan Alexandru – Drept administrativ comparat, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 319.

NESECRET151 din 262

NESECRET

unui raţionament juridic este soluţionarea unui conflict (diferend) în planul relaţiilor interumane.

Este imperios necesar să se realizeze permanent studierea realităţii sociale pentru dezvoltarea serviciilor administrative ale Uniunii Europene.

Administraţia publică decide în funcţie de legile în vigoare şi de criteriile interpretative stabilite de curţile de justiţie. Acest principiu jurisprudenţial este preluat de Codul European al bunei conduite administrative din 2001. Funcţionarul public comunitar aplică regulile şi procedurile înscrise în legislaţia comunitară şi urmăreşte ca deciziile care afectează drepturile persoanelor să fie fundamentate juridic.

Competenţa semnifică un summum de atribuţii stipulate legal pentru buna funcţionate a serviciului public, în virtutea căreia funcţionarul poate decide asupra unei probleme şi pentru care îşi asumă responsabilitatea.

În consecinţă, decizia unei persoane neautorizate, necompetente, este anulabilă printr-o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie.

În Dreptul administrativ european nu se aplică principiul aparenţei în drept (error comunis facit jus). Controlul de legalitate al actelor emise de instituţiile comunitare se realizează printr-o procedură administrată de către mediatorul european (Art.195 – Tratatul instituind Comunitatea Europeană), printr-o procedură a Comisiei de petiţii a Parlamentului European şi printr-o procedură jurisdicţională a Curţii Europene de Justiţie. Curtea de Justiţie Europeană a statuat în decizia pronunţată în dosarul nr. 280/1980 cu privire la selecţia funcţionarilor publici: „aparţine administraţiei dreptul de a desemna criteriile de selecţie, în virtutea puterii sale discreţionare şi ţinând cont de exigenţele organizării şi raţionalizării serviciilor”. Curtea Europeană de Justiţie apreciază că actele administrative discreţionare se pot plasa adesea în zona excesului de putere şi ele pot fi sancţionate. În acest sens C.E.J. a elaborat o jurisprundenţă a puterii discreţionare în administraţia publică stabilind şi cadrul de exercitare a ei.

Ca urmare, autorităţile publice sunt obligate să acţioneze cu bună credinţă – „bona fides” – să urmărească interesul public într-o manieră rezonabilă, să utilizeze proceduri legale şi să respecte principiul nediscriminării. Respectarea garanţiilor conferite de ordinea juridică a U.E., în procedurile administrative, presupune examinarea atentă a speţelor, ascultarea persoanelor afectate în urma emiterii actelor juridice şi motivarea cu claritate a deciziei.

Operaţiunea administrativă trebuie să se deruleze proporţional cu obiectivul prognozat, cu finalizarea legală şi rezonabilă în plan acţional.

NESECRET152 din 262

NESECRET

Un exemplu de aplicare a principiului proporţionalităţii îl poate reprezenta situaţia exproprierii de utilitate publică, în care cetăţenilor U.E. le este afectat dreptul de proprietate.

Acţiunea administrativă trebuie să fie adecvată şi necesară pentru realizarea obiectivului prestabilit. Nu se pot impune sarcini excesive asupra cetăţeanului şi trebuie să fie rezonabilă prin efecte asupra individului.

Codul bunei conduite administrative stipulează că în momentul luării deciziilor, funcţionarul va fi atent ca acţiunile sale să fie proporţionale cu obiectivul urmărit. El va evita restrângerea drepturilor cetăţeneşti, iar în momentul luării deciziilor trebuie să respecte justul echilibru între interesele persoanelor private şi interesul public general.

Respectarea dreptului de apărare în toate procedurile deschise împotriva unei persoane şi susceptibile de a-i produce un prejudiciu constituie un principiu fundamental de drept comunitar şi trebuie să fie asigurat chiar în absenţa oricărei reglementări cu privire la procedura în cauză.

Codul bunei conduite administrative prevede (Art.16) că în situaţia în care drepturile sau interesele cetăţenilor sunt în discuţie, funcţionarul va acţiona pentru ca drepturile de apărare să fie respectate în fiecare etapă a procedurii de luare a deciziei. Persoana afectată poate depune mărturii scrise şi, dacă este necesar, să prezinte observaţii orale înainte ca decizia să fie luată.

Întârzierile în luarea deciziilor sau finalizarea procedurilor administrative pot cauza injustiţii, frustări cu efecte nefaste pentru persoanele fizice sau juridice. Funcţionarul public va urmări ca decizia referitoare la fiecare cerere sau plângere adresată instituţiei să fie luată într-un termen rezonabil – cel mai târziu la două luni de la data recepţiei. Aceeaşi regulă se aplică şi în situaţia scrisorilor trimise de cetăţeni, răspunsurilor la notele administrative adresate de funcţionarii superiorilor ierarhiei pentru a solicita instrucţiuni referitoare la deciziile administrative pe care trebuie să le ia.

Integritatea profesională a funcţionarului public se bazează pe imparţialitate, independenţă profesională şi abţinerea de la acţiuni arbitrare care ar putea lega interesele şi drepturile cetăţenilor.

Pierderea independenţei profesionale poate fi rezultatul lipsei de obiectivitate în luarea deciziilor.

În tratatele constitutive ale U.E. se relevă faptul că instituţiile comunitare trebuie să aibă un dialog deschis, transparent cu societatea

NESECRET153 din 262

NESECRET

civilă iar cetăţenii au dreptul de acces la documentele şi organismele Uniunii Europene.

Transparenţa procesului decizional din instituţiile europene este garantată de stipulaţiile Regulamentului nr. 1049/2001 al Parlamentului European. Transparenţa permite afirmarea şi transpunerea principiilor dreptului comunitar. De regulă, toate documentele instituţiilor U.E. trebuie să fie accesibile publicului. La Art. 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 sunt prezentate o serie de excepţii pentru accesul larg, atunci când divulgarea ar putea determina efecte negative în domeniile: securitate publică; apărare şi afaceri militare; relaţii internaţionale; politică financiară; vieţii private a unei persoane; practică comercială; procedură jurisdicţională; activitate de inspecţie sau audit; avize juridice. Un stat membru al U.E. poate solicita unei instituţii comunitare să nu divulge un document fără acordul prealabil al cestuia.

Cererile de acces la documentaţia comunitară sunt formulate în formă scrisă inclusiv prin mijloace electronice, fără să fie necesară motivarea solicitării. Într-un termen de 15 zile lucrătoare, de la momentul înregistrării cererii, instituţia apelată trebuie să acorde accesul la respectivele documente. În situaţia emiterii unui act de refuz se va comunica solicitantului, cu argumente raţionale şi pertinente, răspunsul motivat. Reglementările U.E. au instituit posibilitatea recurgerii la recursul graţios în favoarea solicitantului. În caz de refuz sau de absenţă a răspunsului instituţiei, solicitantul poate adresa, într-un termen de 15 zile lucrătoare de la data refuzului, o cerere confirmativă în vederea revizuirii poziţiei instituţiei (Art 7 din Regulamentul 1049/2001).

Cererea confirmativă trebuie să fie tratată cu promptitudine într-un termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării respectivei cereri.

Dacă, finalmente, instituţia refuză total accesul, se va informa solicitantul asupra posibilităţii de a introduce un recurs jurisdicţional împotriva ei şi/sau să prezinte o plângere mediatorului european. Absenţa răspunsului instituţiei, în termenul legal, poate fi asimilată răspunsului negativ, iar solicitantul este abilitat să introducă recursul jurisdicţional. Politica administraţiei publice a U.E. este una de deschidere şi transparenţă. Funcţionarii care lucrează cu datele personale ale cetăţenilor trebuie să respecte viaţa privată şi dreptul la imagine, conform prevederilor din Regulamentul C.E. nr. 45/2001 al Parlamentului European.

Registrele publice sunt accesibile marelui public iar funcţionarii publici sunt obligaţi să facă cunoscută motivarea deciziilor într-o manieră rezonabilă şi suficientă. Prin motivarea de o manieră suficientă a actului

NESECRET154 din 262

NESECRET

emis de o instituţie comunitară se permite părţilor să-şi apere drepturile, Curţii Europene de Justiţie să-şi exercite funcţia de control şi statelor membre precum şi tuturor cetăţenilor interesaţi să cunoască condiţiile în care instituţiile aplică legislaţia comunitară.

Răspunderea este esenţială pentru consolidarea unor valori ca eficienţa, încrederea sau previzibilitatea în administraţia publică.

În disputele legate de reparaţiile pentru daunele rezultate din obligaţiile necontractuale ale comunităţii, jurisdicţia aparţine Curţii Europene de Justiţie. În situaţia obligaţiilor necontractuale, U.E. va repara, conform principiilor generale ale dreptului comunitar, orice daune cauzate de instituţiile sale (de funcţionarii publici) în timpul îndeplinirii obligaţiilor ce le revin.

În cazul legislaţiei ce implică măsuri de politică economică, Uniunea Europeană nu îşi asumă responsabilitatea obligaţiilor necontractuale decât în cazul unei violări suficient de flagrante a unei norme superioare de drept pentru a asigura protecţia părţii vătămate.

Omisiunile instituţiilor comunitare nu sunt susceptibile de a angaja răspunderea extracontractuală a U.E., decât în măsura în care au fost violate obligaţiile legale rezultând dintr-o dispoziţie comunitară.

Dacă o instituţie comunitară a adoptat sau a omis să adopte un act normativ în aria sa de competenţe, răspunderea U.E. va fi angajată dacă violarea unor norme are un caracter manifest şi grav, constatându-se abuzul de drept.

În situaţia în care persoane fizice sau juridice sunt vătămate prin acte normative emise de statele membre în baza legislaţiei comunitare, se pot reliefa două situaţii: situaţia când solicitarea de reparaţie vizează neconformitatea măsurilor naţionale cu reglementările comunitare, Curtea Europeană de Justiţie nu are competenţă de soluţionare (persoanele vinovate pot fi chemate pentru judecare în faţa instanţelor naţionale pentru aplicarea ilegală a dreptului comunitar); o altă situaţie este atunci când daunele cauzate de măsurile naţionale de aplicare sunt generate de normele comunitare (răspunderea persoanelor juridice vinovate poate fi stabilită de Curtea Europeană de Justiţie în baza dreptului comunitar).

Acţiunile reparatorii fac obiectul unei limite temporare (termen de 5 ani).

Eficacitatea consistă în faptul că performanţele administraţiei publice sunt orientate către soluţionarea problemelor majore pe cale legală.

Eficienţa reprezintă raportul dintre rezultatul obţinut şi mijloacele (cheltuielile) angajate.

NESECRET155 din 262

NESECRET

Eficienţa, ca valoare managerială, poate intra în conflict cu restricţiile legislaţiei comunitare.

În controlul gestiunii financiare a instituţiilor U.E. un rol primordial îl are Curtea de Conturi Europeană. Obiectul controlului constă în verificarea legalităţii şi a principiilor de economicitate, eficienţă şi eficacitate în gestionarea banilor şi în modul cum patrimoniul instituţiilor comunitare este administrat.

Statele membre sunt obligate să facă modificări în organizarea administrativă naţională şi în procedurile decizionale pentru aplicarea legislaţiei comunitare şi realizarea permanentei cooperări cu instituţiile U.E..

Disfuncţionabilităţile în activitatea administrativă a Comisiei Europene sunt generate, de regulă, de sincopele care apar în cadrul administraţiilor naţionale. În prezent, Comisia Europeană are peste 15.000 de funcţionari permanenţi şi aproximativ 4.000 de funcţionari temporari.

Funcţionarea mecanismului administrativ al Comisiei Europene prezintă şi momente de criză şi blocări temporare din cauza birocraţiei, a formalismului exagerat şi a unor paralelisme structurale. În cadrul circuitelor administrative oficiale se manifestă şi circuite informale, care nu aparţin cadrului normat, formalizat. Un aspect elocvent al administraţiei paralele informale, cu efecte negative, este existenţa legăturilor dintre funcţionarii administrativi comunitari şi funcţionarii administraţiilor naţionale.

Clauze instituţionale importante în domeniul administrativ european (inserate în textele tratelor comunitare constitutive) se referă la organizarea structurilor administrative (Comisia Europeană); la instituţiile care exercită controlul administraţiei europene (Mediatorul European); la funcţionarea Curţii Europene de Justiţie în soluţionare conteciosului administrativ etc.

Clauzele materiale reliefează cadrul general de acţiune administrativă, vizează executarea „in concreto” a politicilor sectoriale comunitare. Cadrul general de acţiune administrativă se circumscrie dreptului la o bună administraţie; dreptul la verificarea juridică a deciziilor administrative (Art. 173 din Tratatul de la Roma şi Art. 230 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană); egalitatea de tratament a cetăţenilor în relaţia cu administraţia; dreptul la reparare a prejudiciului produs de instituţii şi agenţii comunitari etc. În textul tratatelor comunitare constitutive sunt relevate componentele deciziei administrative pentru executarea de către statele membre a politicilor comunitare: în domeniul agriculturii; în planul relaţiilor comerciale; cooperarea în domeniul justiţiei

NESECRET156 din 262

NESECRET

şi afacerilor interne; politica monetară; politica externă şi de securitate comună; eliminarea barierelor administrative în vederea asigurării circulaţiei libere a muncitorilor; politica comunitară vamală.

Instituţiile Uniunii Europene acţionează în direcţia realizării unui spaţiu public transnaţional care să asigure fondarea juridică a identităţii colective europene.

Pentru materializarea acestui generos obiectiv se impun o serie de condiţii: funcţionarea democratică a instituţiilor comunitare; existenţa premiselor pentru exprimarea publică a cetăţenilor europeni; manifestarea solidarităţii publice europene. Principiul democraţiei partitive reclamă obligaţia instituţiilor europene de a asigura dreptul cetăţenilor la opinia publică.

Dreptul public european, care cuprinde dreptul constituţional şi dreptul administrativ reprezintă domeniul juridic de referinţă pentru spaţiul administrativ al U.E.

În construcţia comunitară s-a urmărit, iniţial, crearea pieţei economice comune evoluându-se ulterior către constituirea Uniunii Europene, instituţie care asigură consolidarea relaţiilor politico-sociale între statele membre.

Noţiunea de spaţiu administrativ european este rezultanta manifestării principiilor relevate de legislaţia primară (tratatele şi legislaţia secundară a Uniunii Europene).

Administraţiile publice naţionale s-au adaptat la cerinţele construcţiei comunitare, la condiţiile moderne ale dezvoltării economice în spaţiul comunitar. Necesitatea implementării acquis-ului comunitar, la standarde superioare (echivalente), a determinat realizarea unui sistem juridic administrativ unitar pentru statele din componenţa U.E., convergenţa administraţiilor naţionale către principiile şi valorile administraţiei publice comunitare.

Sistemele legislative ale statelor membre ale U.E. se află într-un proces de convergenţă sub imperiul legislaţiei comunitare şi ca efect al jurisprundenţei Curţii Europene de Justiţie.

Legislaţia comunitară este implementată în sistemele juridice naţionale prin intermediul regulamentelor (aplicativitate directă) şi a directivelor care impun adaptări naţionale la specificul sistemul juridic al U.E.

Convergenţa semnifică reducerea disponibilităţilor dintre sistemele administrative naţionale, urmărindu-se determinarea unor caracteristici comune, configurarea unor modele în planul managementului

NESECRET157 din 262

NESECRET

administrativ la nivelul Uniunii Europene. Se constată o evoluţie pozitivă în sensul că diversitatea unor puncte de vedere administrative este rezolvată de apariţia unor standarde administrative europene. În pofida faptului că nu există un acquis comunitar care să reglementeze „administraţia publică europeană” (tratatele comunitare constitutive nu prescriu modelul administrativ european) se manifestă un „acquis neformalizat”. Statele membre ale U.E., cu tradiţii şi sisteme juridice diferite tind către implementarea unitară şi eficientă a legislaţiei comunitare.

Un exemplu elocvent în acest sens este instituţia Mediatorului European care, prin sistemul de colaborare cu mediatorii naţionali, a generat un curent favorabil pentru dezvoltarea administraţiei publice europene şi respectarea drepturilor omului.

Legislaţia administrativă a Uniunii Europene are un caracter sectorial, specializată în diferite domenii: agricultură, politică industrială, ştiinţă şi cercetare, control vamal, libera concurenţă.

Relaţiile interguvernamentale contribuie la formarea unei viziuni comune pentru implementarea politicilor Uniunii Europene în sistemele naţionale, asigură promovarea principiilor administrative comunitare de management. Uniunea Europeană asistă şi sprijină activităţile autorităţilor naţionale pentru ameliorarea capacităţilor lor administrative în vederea aplicativităţii dreptului comunitar.

Curtea Europeană de Justiţie are un rol important în afirmarea principiilor administrative comunitare şi difuzarea lor în sistemele juridice naţionale. Se poate afirma că jurisprudenţa C.E.J. reprezintă una din sursele principale pentru dreptul administrativ nonsectorial din spaţiul U.E.

Prin intermediul acestui organism jurisdicţional principiile administrative comunitare devin aplicabile pentru toţi cetăţenii europeni.

Construcţia comunitară, perfecţionarea sistemului socio-economic, politic şi juridic are ca fundament performanţa atractivă. Se analizează performanţele de aplicare a administraţiei comunitare la nivelul statelor membre şi se constată, în numeroase cazuri, imitarea modelelor acţionale performante şi viabile.

Politica Uniunii Europene nu impune imitarea modelelor (ca obligaţie de rezultat), dar militează pentru afirmarea principiului „unitate în diversitate”. Acquis-ul comunitar nu creează instituţii la nivel naţional dar se manifestă ca o doctrină pentru implementarea de modele acţionale.

În prezent nu se poate aprecia că există o identitate instituţională şi funcţională în planul administraţiilor statelor membre ale U.E., nu există

NESECRET158 din 262

NESECRET

suportul juridic pentru impunerea soluţiei de administraţie comunitară unitară.

În domeniul dreptului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor există instituţii pentru protejarea omului în raporturile sociojuridice cu autorităţile administrative comunitare sau naţionale (Comisar Parlamentar, Defensor del Pueblo, Mediator al Republicii, Avocatul poporului etc.).

Instituţiile comunitare vor acorda o mare atenţie funcţionării autorităţilor (serviciilor) administrative naţionale deoarece ele reprezintă instrumentele care asigură afirmarea legislaţiei comunitare în procesul decizional, pentru reglarea problemelor economico-sociale.

Un domeniu important îl reprezintă activitatea funcţionarilor publici, pentru respectarea principiilor administrative care reclamă: existenţa încrederii cetăţenilor în acţiunea funcţionarului public; responsabilitatea funcţionarilor pentru actele administrative procedurale; transparenţa şi eficienţa în activitatea administrativă.

Incontestabil, legislaţia comunitară reprezintă un promotor al modernizării legislaţiilor naţionale.

Construcţia comunitară este un proces instituţional şi cultural. Administraţia eficientă are ca suport o cultură a dreptului

caracterizată de profesionalism, legalism şi formalism.Horia Radu Patapievici remarca într-o lucrare: „Europa este starea

de spirit care s-a constituit prin mobilizarea tehnicilor de proiectare temporală. Recunoşti veritabilul spirit european după capacitatea întreprinderii umane de a se potrivi timpului, după talentul de a crea în timp şi de a supune timpul, prin virtutea de a întreţine ceea ce a fost construit, prin talentul de a face ca lucrurile să dureze în timp. Europa începe acolo unde tehnica de a mobiliza timpul este folosită pentru a stăpâni spaţiul”84.

Cele patru libertăţi stipulate de Tratatul de la Roma – 1957 (libertatea de mişcare a bunurilor, a serviciilor, a oamenilor şi a capitalurilor) pot deveni aplicabile printr-o activitate laborioasă şi eficientă a administraţiilor publice naţionale. Vor fi eliminate procedurile şi practicile administrative care generează obstacole pentru libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru al U.E. pe teritoriul altui stat din spaţiul comunitar european.

Unele legislaţii naţionale fac referire la posibilitatea stabilirii unei clauze compromisorie în contractele de drept public.

84 H.R.Patapievici, Omul recent, Editura Humanitas, 2004, pp.62-64.NESECRET159 din 262

NESECRET

Prin clauza compromisorie – inserată într-un contract, părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din acest contract sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, validitatea clauzei compromisorii fiind independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.

În Carta Drepturilor Fundamentale a U.E., adoptată la Summit-ul de la NISA – decembrie 2000, este stipulată obligaţia de a asigura pentru toţi cetăţenii comunitari o bună administrare.

Cetăţenii U.E. au dreptul de a beneficia de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiei, organismelor şi agenţiilor U.E.. Acest drept comportă: dreptul persoanei de a fi ascultată înainte de a se dispune o măsură administrativă cu caracter individual care să o afecteze în mod defavorabil; dreptul de acces al unei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime, a principiului confidenţialităţii şi secretului profesional; obligaţia pentru administraţie publică de a motiva deciziile sale, obligaţie dezvoltată de Art. 18 din Codul european al bunei conduite administrative; deciziile instituţiilor europene care afectează drepturile şi interesele cetăţenilor trebuie să indice motivaţia pertinentă şi fundamentul juridic; dreptul la despăgubire din partea U.E. pentru daunele cauzate de către instituţiile, organismele sau agenţiile sale; funcţionarul public trebuie să evite discriminările în relaţia cu cetăţenii europeni, pe criterii de naţionalitate, sex, rasă, culoare, originea etnică sau religie, situaţie materială, vârstă sau orientare sexuală; toţi cetăţenii europeni au dreptul de a înainta cu titlu individual sau în asociere cu alte persoane, o petiţie Parlamentului European referitoare la un aspect care reflectă domeniile de activitate ale instituţiilor U.E.

Tratatul de la Maastricht – 1993 a instituit funcţia de mediator european în scopul aplicării administraţiei în favoarea cetăţenilor şi pentru anchetarea cazurilor de rea administraţie în activităţile instituţiilor Uniunii Europene. Mediatorul european exercită controlul administrativ similar instituţiei – Avocatul Poporului, care activează în majoritatea statelor membre.

Mediatorul european, numit de Parlamentul European pe durata unei legislaţii, este abilitat să primească plângerile cetăţenilor europeni (persoană fizică rezidentă sau resortisant, referitoare la ilegalităţile comise de funcţionarii U.E., acte care nu fac obiectul ariei de competenţe a Curţii Europene de Justiţie). În situaţia când mediatorul european constată un act de administrare ilegal, el sesizează instituţia vizată, care se va conforma dispoziţiunii în termen de trei luni. Dacă instituţia nu rezolvă situaţia,

NESECRET160 din 262

NESECRET

mediatorul european va prezenta un raport special Parlamentului European. Mediatorul european prezintă anual un raport de activitate şi poate fi demis dacă nu se achită de îndeplinirea atribuţiilor din sfera sa de competenţe.

Majoritatea plângerilor cetăţenilor europeni, cu privire la activităţile instituţiilor şi organelor comunitare, se referă la următoarele disfuncţionalităţi: lipsa de transparenţă în activitatea administrativă; refuzuri pentru accesul liber la informaţie; întârzieri în executarea procedurilor administrative; proceduri incorecte în recrutarea şi selectarea funcţionarilor publici prin concurs; diferende în materia contractelor administrative. Sancţiunile administrative aplicate de către instituţiile naţionale abilitate vizează protejarea intereselor economice şi financiare ale U.E., pe durata derulării politicilor şi programelor comunitare.

În procedura de elaborare a actelor administrative regulile referitoare la formarea şi exprimarea voinţei instituţiilor comunitare sunt inserate în conţinutul tratatelor constitutive şi textele jurisdicţionale ale Curţii Europene de Justiţie.

Actului administrativ, după adoptarea sa de către autoritatea competentă, i se conferă caracterul intangibilităţii, în vederea asigurării securităţii juridice în ordinea comunitară. Actul juridic nu poate fi modificat decât cu respectarea condiţiilor de competenţă şi procedură legală, cu reflectarea fidelă a voinţei autorităţii comunitare abilitată. Actele administrative cu caracter normativ se semnează de preşedintele instituţiei emitente, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi va intra în vigoare la data stipulată în textul său sau în a douăzecea zi de la publicare, în situaţia de neprecizare expresă a datei.

Actele administrative individuale sunt notificate destinatarilor şi produc efecte juridice de la data notificării.

Actele administrative ale instituţiilor europene beneficiază de prezumţia de legalitate.

Anularea, prin hotărârea Curţii Europene de Justiţie, a unei decizii (act administrativ) din partea unei instituţii comunitare, invocându-se existenţa unui viciu de procedură, nu afectează actele administrative prealabile (preparatorii) pentru emiterea actului juridic.

Administraţia nu poate suspenda validitatea unui act emis decât printr-o manifestare scrisă a voinţei sale, clare şi fără echivoc. Retragerea unui act administrativ al unei instituţii comunitare nu poate rezulta decât dintr-un alt act al aceleiaşi instituţii care, fie desfiinţează în mod expres o decizie anterioară, fie se substituie actului retras. Curtea de Justiţie

NESECRET161 din 262

NESECRET

Europeană apreciază că retragerea cu titlu retroactiv a unui act legal care conferă drepturi subiective este contrară principiilor generale de drept. Actul ilegal poate fi retras dacă sunt respectate condiţiile Curţii Europene de Justiţie (retragerea actului să intervină într-un termen rezonabil, până la doi ani de la emitere).

Modificarea sau abrogarea actului administrativ se realizează de instituţia competentă de emitere, cu excepţia situaţiei când un act juridic conferă, în mod expres, competenţă altei instituţii.

Contractul public reprezintă contractul pecuniar realizat între contractor şi contractant în vederea executării unor tipuri de activităţi (lucrări). Părţile contractuale pot fi reprezentate de: autorităţile statale; autorităţile locale (regionale); instituţii comunitare sau naţionale.

Instituţiile publice desfăşoară activităţi de interes public, fără a avea un caracter economic (comercial) şi sunt finanţate de state sau instituţiile guvernate de dreptul public.

Contractul de concesiune reprezintă o specie a contractelor publice. Concesiunea publică poate fi definită ca o tranzacţie a lucrărilor publice de tip special, care necesită exploatarea unui obiectiv construit de antreprenor, care se remunerează fie numai prin dreptul de exploatare a obiectivului construit sau prin stabilirea unui preţ.

Anunţul concesiunii trebuie publicat în Jurnalul Oficial al U.E. Este obligatorie procedura de informare motivată a firmelor eliminate (prin descalificarea cererilor). În absenţa standardelor U.E. în domeniul tehnic se vor aplica normele tehnice naţionale convenite de părţile contractante. Este interzisă discriminarea concesionarului pe motive de naţionalitate, acest aspect fiind stipulat în Art. 7 al Tratatului de la Roma. În procedura de stabilire a contractului concesionar se va urmări: asigurarea transparenţei; încheierea contractului intuitu personae; egalitate de tratament.

Legislaţia Uniunii Europene nu interzice statelor membre să încheie concesiuni după metode proprii, dar care trebuie să fie compatibile cu dreptul administrativ european.

Conform Directivei 93/37/EEC, în virtutea principiului egalităţii de tratament, regulile comunitare se aplică în aceleaşi condiţii întreprinderilor publice şi întreprinderilor private. Curtea de Conturi a U.E. analizează legalitatea şi calitatea managementului financiar (inclusiv oportunitatea angajării unor fonduri comunitare sau naţionale). În ţara noastră, conform Legii 219/1998 privind regimul concesiunilor, se interzice subcontractarea în acest domeniu.

NESECRET162 din 262

NESECRET

În anul 2001 Comisia Europeană a difuzat „comunicarea interpretativă asupra dreptului comunitar aplicabil achiziţiilor publice” (O.J.C. 333/27) şi „comunicarea referitoare la integrarea aspectelor de mediu” (O.J.C. 332/12). Tehnica contractuală este diferită, ca mod de acţiune administrativă, în statele membre ale U.E. În unele ţări administraţia şi-a creat propriile jurisdicţii administrative, ieşind de sub tutela curţilor de justiţie ordinare.

Pentru existenţa unui contract administrativ sunt necesare, de regulă, următoarele condiţii: să existe acordul de voinţă între administraţie şi prestator (concesionar); acordul de voinţă să releve obligaţiile juridice de prestare a unor activităţi sau servicii în schimbul unei remuneraţii; prestaţia să asigure funcţionarea unui serviciu public; antreprenorul acordă prevalenţă interesului public, cu rezerva dreptului la despăgubire; dreptul organelor administrative de a lua unele măsuri administrative sub imperiul situaţiei, fără intervenţia organelor judiciare (modificarea unilaterală, rezilierea unilaterală a contractului, sancţiunea unilaterală când interesul public reclamă această atitudine). Diferendele acute, cu efecte juridice de amplititudine, vor fi supuse instanţelor de contecios administrativ.

Funcţionarul public reprezintă persoana fizică numită pe un post permanent al unei instituţii administrative a Uniunii Europene, printr-un act juridic formal, de către o autoritate competentă.

Pentru ocuparea funcţiilor în direcţii sunt necesare studii universitare şi experienţă profesională în domeniile respective. Funcţionarii respectivi au ca atribuţii: pregătirea proiectelor actelor normative şi a raporturilor de activitate; asigurarea cadrului de aplicare a legislaţiei Uniunii Europene. Funcţiile de direcţie sunt asigurate de: director general (A1), directori (A2), şefi de divizie(A3).

Pentru funcţiile de execuţie sunt necesare studii secundare de învăţământ şi o practică pozitivă în domeniul respectiv.

În această categorie intră persoanele care primesc şi analizează informaţiile de lucru sau întreprind activităţi de control.

Statutul funcţionarilor publici comunitari consacră norma de principiu: „funcţionarii aparţinând aceleaşi categorii sunt supuşi unor condiţii identice de recrutare şi de parcurs al carierei”.

Recrutarea şi promovarea funcţionarilor comunitari sunt sub imperiul condiţiei de obţinere a postului prin concurs, cu unele excepţii prevăzute expres de statut. De exemplu, la Art. 29 pct. 2 din statut se stipulează „o altă procedură de recrutare decât prin concurs poate fi adoptată de autoritatea investită cu putere de numire pentru recrutarea

NESECRET163 din 262

NESECRET

funcţionarilor din categoria A (directori generali, directori, posturi care necesită calificări speciale). Prin Art. 44, din prezentul statut se instituie principiul conform căruia: „funcţionarul care a atins doi ani vechime într-un eşalon aparţinând gradului său este în mod automat avansat în eşalonul următor acestui grad”.

Activitatea funcţionarului public comunitar este guvernată de următoarele principii: manifestarea independenţei absolute a funcţionarului public faţă de un guvern naţional, de o autoritate sau organizaţie exterioară spaţiului comunitar (Art. 11 alin 1 din statut); funcţionarul îşi exercită atribuţiile în vederea realizării intereselor Uniunii Europene; privilegiile şi imunităţile sunt conferite funcţionarilor exclusiv în interesul U.E.; funcţionarii se găsesc în permanenţă la dispoziţia instituţiei (fără ca în acest mod să poată depăşi durata maximă de 42 de ore de serviciu/săptămână); funcţionarii sunt perfecţionaţi prin desfăşurarea unor concursuri de pregătire, în vederea îndeplinirii cu succes a obligaţiilor de serviciu. Aceste principii sunt transpuse la nivelul funcţiilor naţionale, urmărindu-se profesionalizarea celor care participă la adoptarea şi executarea deciziilor administrative.

Principiul care guvernează regimul juridic al realizării prerogativelor de funcţie publică este acela că funcţionarii se găsesc în permanenţă la dispoziţia instituţiei, fără depăşirea duratei maxime de 42 de ore de serviciu săptămânal.

Funcţionarilor comunitari le este recunoscut dreptul fundamental la concediul anual de odihnă, care are o durată de 24 de zile lucrătoare, la acestea adăugându-se un număr de zile suplimentare, care se stabilesc în funcţie de diferite criterii (vârstă, grad profesional). Dreptul la pensie este recunoscut sub două forme: pensionarea solicitată la cerere, după împlinirea vârstei de 60 de ani, iar pentru o vechime de peste 35 ani cuantumul pensiei este calculat la 70% din retribuţia de bază; pensionarea pentru limită de vârstă se realizează din oficiu, la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Dreptul la buna administrare reprezintă dreptul recunoscut oricărei persoane de a-şi vedea tratate imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil problemele, de către instituţiile şi organismele comunitare. Statutul funcţionarilor Uniunii Europene stipulează, în conţinutul Art. 11: „funcţionarul public european are îndatorirea de se achita de îndatoririle sale şi să-şi adapteze conduita având în vedere numai interesele comunităţilor”, ceea ce denotă ideea de fidelitate şi loialitate profesională faţă de autoritatea administrativă în interesul căreia îşi desfăşoară

NESECRET164 din 262

NESECRET

activitatea. Din punct de vedere moral funcţionarul public are îndatorirea de a avea un comportament bazat pe respect, bună credinţă, corectitudine şi amabilitate.

NESECRET165 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 10POLITICI ALE U.E. ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ECONOMICE,

MONETARE ŞI DE MEDIU

U.E. este construită pe baza a trei comunităţi, iniţial independente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE). Aceste comunităţi au devenit cunoscute drept Comunitatea Europeană (CE) şi au fost asociate ,,primului pilon” prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (TU.E.) din 1992. Primul pilon presupune o cooperare supranaţională şi cuprinde seturile de reguli ale formelor iniţiale de cooperare economică (fostele Comunităţi Europene (CEE, EURATOM şi CECO), precum şi o Uniune Economică şi Monetară - U.E.M).

În aceste domenii, cele mai multe decizii sunt luate în Consiliul European prin majoritate calificată, iar obiectivul general este realizarea unui acord prin negocieri. ,,Primul pilon” completat cu alţi piloni de cooperare: politica externă şi de securitate comună (,,al doilea pilon”) şi justiţia şi afacerile interne (,,al treilea pilon”). În cadrul celui de-al doilea şi al treilea ,,pilon”, cooperarea este ,,interguvernamentală”, are loc în conformitate cu dreptul internaţional clasic, dar într-un cadru instituţional unic european.

,,Metoda comunitară” este o reacţie la diplomaţia interguvernamentală din Europa după cel de-al Doilea Război Mondial şi se bazează pe următoarea structură instituţională: Consiliul U.E. ia decizii în baza propunerilor comisiei, care are un drept exclusiv de iniţiativă, după discuţii cu Parlamentul European (PE) şi alte organisme. De regulă, consiliul hotărăşte în codecizie cu PE. În cadrul ,,metodei comunitare” deciziile sunt luate prin majoritate calificată în consiliu, ceea ce înseamnă că un act normativ poate intra în vigoare fără sprijinul tuturor statelor membre. Dreptul comunitar are prioritate în faţa dreptului naţional şi nu poate fi invalidat de legislaţia naţională. O altă instituţie importantă în cadrul ,,metodei comunitare” este Curtea Europeană de Justiţie (CEJ), care are competenţa de a sancţiona statele membre care nu respectă obligaţiile impuse de dreptul comunitar şi care asigură uniformitatea dreptului comunitar în interpretarea tratatelor.

,,Metoda interguvernamentală” presupune colaborarea dintre statele membre, care păstrează în întregime atributele suveranităţii naţionale şi de aceea îşi menţin dreptul de veto, toate deciziile fiind luate în unanimitate.

NESECRET166 din 262

NESECRET

Instituţiile supranaţionale, precum Parlamentul European (PE) sau Curtea Europeană de Justiţie (CEJ), au un rol mult mai redus în ,,metoda interguvernamentală”.

,,Metoda deschisă de coordonare” este un proces voluntar unde toate statele membre pot decide prin consens să definească obiectivele politice. Această metodă nu se bazează pe instrumente juridice; este sprijinită, de exemplu, în contextul Strategiei Lisabona, de un program de acţiune comunitar destinat să încurajeze cooperarea în domenii precum combaterea excluderii sociale, eradicarea sărăciei şi ameliorarea situaţiei ocupării forţei de muncă. Este utilizată în domenii vizând: ocuparea forţei de muncă, includerea socială, îngrijirea sănătăţii, educaţie/formare şi tineret.

U.E. este unul din cele mai interesante proiecte moderne de cooperare interstatală, care treptat a devenit mai mult decât o simplă arenă de negocieri interguvernamentale. În prezent, U.E. este cunoscută ca un tip sui generis de organizaţie internaţională, o structură politică ce propune o abordare multinivel a guvernării, implicând statele-naţiune, autorităţile supranaţionale şi pe cele naţionale. Numeroşi actori naţionali, regionali sau locali din statele membre şi-au dezvoltat activităţi în spaţiul U.E.. Aceştia sunt consultaţi de instituţiile U.E. în procesul decizional, precum şi în procesul de reflecţie asupra dezvoltării U.E.. În acest context, procesul de consultare a fost deschis tuturor reprezentanţilor societăţii civile.

Politicile U.E. reflectă direcţii coerente de dezvoltare, concentrându-se pe diversitatea şi complexitatea domeniilor studiate: piaţa internă, politica agricolă comună, politica de coeziune şi dezvoltare regională, politica de mediu, politica socială şi de ocupare a forţei de muncă, justiţia şi afacerile interne, politica externă de securitate comună şi politica comercială externă de dezvoltare.

În cazul competenţelor exclusive ale U.E., trebuie menţionate următoarele domenii:

uniunea vamală; regulile de concurenţă; politica monetară în zona euro; politica de conservare a resurselor piscicole; politica comercială comună.În cazul competenţelor partajate între U.E. şi statele membre,

trebuie menţionate următoarele domenii: piaţa internă; politica socială;

NESECRET167 din 262

NESECRET

agricultură şi pescuit; mediu; transport; energie; libertate, securitate şi justiţie.U.E. are competenţa de a desfăşura acţiuni de sprijin, de coordonare

sau complementare în domenii precum: industrie; cultură; turism; educaţie etc.Bugetul U.E. este o sursă de solidaritate comunitară, dar şi o sursă

de dispute între statele membre. Tensiunile au fost ilustrate în mod elocvent în şedinţa Consiliului European, din 16 şi 17 iunie 2005, de la Bruxelles, la dezbaterea perspectivelor financiare 2007-2013.

Din anul 1970, bugetul comunitar a fost finanţat exclusiv prin contribuţiile statelor membre. Consiliul European de la Luxembourg a lansat pentru prima dată un sistem de resurse proprii pentru bugetul general al comunităţii, care a început să funcţioneze din anul 1971. Obiectivul era de a creşte independenţa financiară a comunităţii faţă de transferurile statelor membre.

Finanţarea U.E., respectiv ,,resursele proprii” ale sale, se realizează din următoarele surse:

taxe vamale asupra produselor din ţări terţe; contribuţii bazate pe taxa pe valoarea adăugată (TVA),

calculate în funcţie de baza TVA a fiecărui stat membru; contribuţii legate de produsul naţional brut (PNB), care se

bazează pe o prognoză a PNB-ului fiecărui stat membru185.Veniturile şi cheltuielile trebuie să fie în echilibru, ceea ce înseamnă

că nu este permisă existenţa unui deficit bugetar. Cheltuielile neprevăzute care apar în cursul unui exerciţiu bugetar trebuie finanţate prin suplimentarea sau amendarea bugetului.

85 PIB = valoarea totală de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse de o economie într-o anumită perioadă de timp. PIB-ul este divizat în patru categorii: (1) cheltuielile de consum, (2) investiţiile de capital şi imobiliare, (3) cheltuielile guvernamentale şi (4) deficitul comercial.PNB = Valoarea totală de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse într-o anumită perioadă de forţa de muncă şi capitalul rezidenţilor unei ţări, indiferent de localizarea forţei de muncă şi a capitalului. PNB diferă de PIB în principal prin includerea veniturilor din capital pe care rezidenţii le câştigă din investiţiile în exterior şi excluzând veniturile de capital pe care le câştigă nerezidenţii din investiţiile interne.

NESECRET168 din 262

NESECRET

Cheltuielile bugetare sunt împărţite în două categorii. Primele sunt ,,cheltuieli obligatorii”, rezultatul direct al regulamentelor U.E. (de exemplu al contribuţiilor la politica agricolă comună). Cea de-a doua categorie este reprezentată de ,,cheltuielile neobligatorii” şi se referă la cheltuieli ce acoperă fondurile structurale sau cheltuielile administrative.

Bugetul U.E. este guvernat de câteva principii, precum principiul unităţii, care înseamnă că toate veniturile şi cheltuielile U.E. trebuie incluse într-un singur document.

În al doilea rând, principiul anualităţii presupune că operaţiunile bugetare se referă la un anumit exerciţiu bugetar. Creditele de angajament se referă la cheltuielile totale dintr-un an financiar ale operaţiunilor ce urmează a fi efectuate. Creditele de plată acoperă cheltuielile, până la nivelul introdus în buget, ce rezultă din creditele angajate în exerciţiul financiar curent şi/sau exerciţiile financiare precedente. În al treilea rând, principiul echilibrului presupune că valoarea cheltuielilor nu trebuie să depăşească veniturile estimate pentru un anumit exerciţiu financiar. Nu pot fi împrumutate fonduri pentru acoperirea unui deficit bugetar.

Bugetul U.E. este divizat în şapte capitole de cheltuieli:Politica agricolă comună (PAC) este cel mai mare articol bugetar

(aproximativ 45% din bugetul total). Cheltuielile din acest capitol finanţează măsurile legate de piaţă, precum sprijinul intern, subvenţiile la export şi plăţile directe către fermieri (primul pilon al PAC) în proporţie de 100% şi măsurile legate de dezvoltarea rurală (al doilea pilon al PAC), în baza cofinanţării. De asemenea, sunt finanţate subvenţiile la export pentru produsele agricole comercializate în afara U.E. şi măsurile de dezvoltare a zonelor rurale.

Al doilea capitol de cheltuieli se referă la diverse tipuri de operaţiuni structurale, sprijinind, de exemplu, regiunile mai puţin dezvoltate din Europa, zonele afectate de declinul industrial, regiunile slab populate sau măsurile de combatere a şomajului.

Al treilea capitol se referă la politicile interne, precum investiţiile în cercetare şi dezvoltare tehnologică, educaţie, cultură, societatea informaţională, probleme sociale, energie, mediu, protecţia consumatorului, piaţa internă, industrie şi reţele transeuropene.

Al patrulea capitol de cheltuieli este destinat acţiunii externe, inclusiv cooperarea cu ţările din jurul Mării Mediterane, din Europa de Est, precum şi cu ţările în curs de dezvoltare din America Latină, Asia şi

NESECRET169 din 262

NESECRET

Africa. Banii sunt utilizaţi pentru ajutor umanitar, iniţiative de sprijinire a dezvoltării democratice şi a respectării drepturilor omului.

Creditele alocate administrării instituţiilor U.E. reprezintă al cincilea capitol. Printre acestea se numără salariile şi contribuţiile la pensii pentru angajaţi, traduceri, construcţia şi întreţinerea clădirilor, precum şi cheltuielile pentru oficiile externe şi interne ale U.E.;

Al şaselea capitol se referă la rezervele care pot fi utilizate numai în anumite circumstanţe şi pentru necesităţi speciale, cum ar fi asistenţa în cazul unor dezastre;

Ajutorul de preaderare reprezintă al şaptelea capitol de cheltuieli şi constă, printre altele, din sprijin agricol şi structural pentru statele candidate (cheltuielile pentru programele PHARE, ISPA, SAPARD).

Politica bugetară din U.E. este marcată nu numai de negocieri constante între instituţii, ci şi între statele membre. Prin contributor net se înţelege o ţară care are un aport mare la buget.

Chestiunea negocierilor bugetare de stabilire a cadrului bugetar este foarte importantă pentru a înţelege modul de funcţionare al U.E. şi felul în care statele membre se poziţionează în această arenă supranaţională.

Realizarea unui acord unanim între statele membre cu privire la buget este un proces laborios. Pentru a reduce disputele asupra fiecărui buget anual, Consiliul European a convenit să stabilească o perspectivă financiară, care este un plan de cheltuieli pe termen lung, ce stabileşte cadrul în care trebuie integrat bugetul anual.

În februarie 2004, Comisia Europeană a propus perspectivele financiare pentru perioada 2007-2013, luând în considerare toate cheltuielile pentru o uniune cu 27 de state membre.

Procedura bugetarăÎn ceea ce priveşte procedura bugetară, Comisia Europeană prezintă

anual Consiliului de Miniştri un proiect de buget pentru anul următor. Cifrele din propunere sunt planificate în baza calculelor sau estimărilor necesităţilor U.E. şi a instituţiilor comune, precum şi în baza veniturilor anticipate şi a prognozelor economice pentru următorii ani. Consiliul de Miniştri analizează propunerea de buget şi apoi o transmite Parlamentului European (PE). PE poate respinge întreaga propunere de buget, cerând comisiei să redacteze o nouă propunere. PE este cel care decide şi adoptă în întregime bugetul. Bugetul U.E. este gestionat de comisie, care trebuie să urmeze regulile stabilite în regulamentele financiare. Curtea Europeană de Conturi are misiunea de a monitoriza modul de utilizare a fondurilor

NESECRET170 din 262

NESECRET

U.E., atât în cadrul instituţiilor U.E., cât şi în statele membre. Raportul anual al Curţii de Conturi, precum şi conturile şi situaţiile financiare, sunt examinate de Parlamentul European, înainte de a descărca de gestiune Comisia Europeană.

Politica de piaţă comună internăPiaţa comună a fost înfiinţată prin Tratatul de instituire a

Comunităţii Economice Europene (CEE), care a intrat în vigoare în 1958. Semnatarii tratatului urmăreau eliminarea barierelor comerciale între cele şase state membre din acel moment, pentru a mări prosperitatea economică şi pentru a avansa în direcţia unei ,,uniuni tot mai strânse între popoarele europene”. Într-o piaţă comună, pieţele naţionale pot funcţiona fără frontiere sau impedimente în calea dezvoltării economice. Uniunea vamală şi libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului între statele membre au stat la baza pieţei comune a U.E..

Conform planului iniţial, termenul limită de instituire a unei pieţe comune a fost stabilit pentru sfârşitul anului 1969. Taxele vamale au fost abolite în cadrul CEE în iulie 1968 - optsprezece luni înainte de termen. Totuşi, obiectivul parţial atins în acest domeniu a determinat Comisia Europeană, sub conducerea carismatică a lui JacqU.E.s Delors, să redacteze, în 1985, Carta Albă subliniind acţiunile concrete necesare pentru finalizarea ,,pieţei interne”.

Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, a introdus modificări ale procesului decizional şi a introdus utilizarea majorităţii calificate în consiliu, ceea ce însemna că devenea mai uşor să se realizeze piaţa internă în conformitate cu calendarul stabilit. S-a convenit ca toate propunerile legislative să fie puse în aplicare până la sfârşitul anului 1992, astfel încât piaţa internă să poată fi ,,finalizată” până la 1 ianuarie 1993.

Conform evaluării Comisiei Europene, după ani de funcţionare, piaţa internă a avut realizări importante, dar încă se confruntă cu numeroase probleme. Comisia a subliniat diferite categorii de realizări şi beneficii: crearea a 2,5 milioane de locuri de muncă în U.E., începând cu 1992; o gamă mai largă de bunuri şi servicii de calitate; preţuri mai scăzute pentru bunuri; tarife mai scăzute pentru telecomunicaţii; eliminarea timpilor de livrare şi reducerea cheltuielilor la frontieră.

La acest moment, piaţa internă nu este ,,finalizată” şi trebuie să facă faţă ultimelor evoluţii şi provocărilor viitoare. După extinderea din 2007, provocarea principală este asigurarea funcţionării eficiente a pieţei interne

NESECRET171 din 262

NESECRET

şi eliminarea barierelor existente, precum şi împiedicarea apariţiei unor noi bariere într-o uniune cu 27 de state membre. A doua provocare pentru U.E. este atingerea obiectivului Lisabona de a deveni ,,cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume „până în 2010”.

Politica agricolă comunăIniţial, obiectivele Politicii Agricole Comune (PAC) au fost:

creşterea productivităţii agricole; asigurarea unui nivel echitabil pentru producţia agricolă; stabilizarea preţurilor; garantarea unei aprovizionări regulate; asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

PAC a fost constituită pentru a ţine cont de: caracterul special al agriculturii; necesitatea efectuării lente a ajustărilor; importanţa agriculturii în economie.

Pentru atingerea acestor obiective, U.E. a creat un sistem amplu de garantare a preţurilor şi asigurarea de subvenţii pentru fermieri. Datorită costurilor ridicate şi problemelor de supraproducţie, s-a cerut reformarea PAC. Problemele PAC (nereformate) au devenit evidente în timp: surplusuri (de unt, de vin etc.); disfuncţionalităţi comerciale interne; venituri agricole nesatisfăcătoare; încărcarea contribuabililor; daune produse mediului: o utilizare ridicată a îngrăşămintelor chimice şi distrugerea habitatelor naturale; nesiguranţa alimentelor (boala vacii nebune).

Politica agricolă vizează respectarea mediului, siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor, şi standarde de bunăstare animală; creşterea finanţării politicii de dezvoltare rurale; reducerea plăţilor directe; introducerea unui mecanism de disciplină financiară pentru a nu se depăşi bugetul fixat până în 2013; modificări importante ale politicii de piaţă a PAC prin reduceri ale preţurilor în diferite sectoare.

Politica regională,,Coeziunea economică şi socială” a fost introdusă prima dată în

tratate prin Actul Unic European din 1986. Obiectivele politicii regionale a U.E. sunt următoarele: reducerea disparităţilor regionale; convergenţa între statele membre; promovarea bunelor practici de dezvoltare regională; promovarea bunei guvernări; sprijinirea/ compensarea altor politici ale U.E..

Principiile de bază ale politicii regionale:

NESECRET172 din 262

NESECRET

adiţionalitate: fondurile structurale trebuie să fie suplimentare cheltuielilor publice ale statelor membre, nu să le înlocuiască;

parteneriat: acest principiu asigură implicarea regiunilor, nu doar a guvernelor naţionale, în formularea şi aplicarea politicii structurale;

programare: se pune accentul pe planificare şi continuitate, nu pe activităţi ad-hoc;

concentrare: resursele financiare ale U.E. din fondurile structurale se concentrează pe obiective prioritare majore.

Al Treilea Raport privind coeziunea, redactat de Comisia Europeană în februarie 2004, a propus o reformulare a obiectivelor pentru perioada 2007-2013, care au fost stabilite în proiectul de regulament privind politica fondurilor structurale 2007-2013, după cum urmează:

− primul obiectiv: convergenţă şi competitivitate (incluzând regiunile cu un PIB/locuitor sub 75% din media U.E.;

− al doilea obiectiv: competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă;

− al treilea obiectiv: cooperarea teritorială europeană (cooperare interregională, cooperare transfrontalieră externă).

Instrumentele comunitare din sfera coeziunii economice şi sociale sunt reprezentate de: Fondul European de Dezvoltare Regională; Fondul Social European; Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă; Instrumentul Financiar de Orientare Piscicolă; Fondul de Coeziune.

Fondul de Coeziune este un fond special de solidaritate care ajută la finanţarea proiectelor de mediu şi pe cele privind reţelele de transport în ţările cu un PIB/loc. sub 90% din media U.E..

O altă categorie este reprezentă de instrumentele de preaderare, care urmăresc să sprijine aderarea pentru viitoarele state membre. Acestea constau din trei fonduri:

− Instrumentul pentru Politicile Structurale de Preaderare (ISPA);− Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare

Rurală (SAPARD);− PHARE.De la 1 ianuarie 2007, consiliul hotărăşte, prin majoritate calificată,

în chestiunile referitoare la fondurile structurale şi la Fondul de Coeziune.

Politica de mediu

NESECRET173 din 262

NESECRET

În Actul Unic European din 1986 politica de mediu a obţinut un fundament legal. Tratatul de la Maastricht din 1992 a introdus majoritatea calificată în Consiliul U.E. şi procedura de cooperare cu PE. Tratatul de la Amsterdam din 1997 a extins votul prin majoritate calificată şi a introdus procedura de codecizie, extinzând considerabil domeniul U.E. la luarea deciziilor în problematica de mediu.

Protecţia mediului a devenit unul din obiectivele majore ale U.E.. De aceea, ,,comunitarizarea” treptată (extinderea ,,metodei comunitare”) a politicii de mediu a devenit un tip de cooperare pur interguvernamentală între statele membre.

Programele comunitare de acţiune în domeniul mediului pun accentul pe patru domenii: schimbările climatice, natură şi biodiversitate, mediu şi sănătate, precum şi gestiunea resurselor naturale şi a deşeurilor. Aceste programe de acţiune au o valoare juridică mai puţin constrângătoare. Acestea doar stabilesc cadrul şi priorităţile pentru acţiunile viitoare ale statelor membre în domeniul mediului. Aceste programe de acţiune au început să fie introduse în anii '90 ca o soluţie pentru numeroasele blocaje din domeniu. Metoda tradiţională, obligatorie din punct de vedere juridic, cu adoptarea de regulamente şi directive U.E., s-a dovedit a fi ineficientă în domeniul mediului.

Consiliul European de la Göteborg (iunie 2001) a aprobat Strategia Europeană de dezvoltare durabilă, care se referă la dezvoltarea coordonată a politicilor comune şi la un set de obiective globale pentru limitarea schimbărilor climatice şi mărirea utilizării energiei curate. În acest domeniu U.E. lucrează în principal cu directive cadru, care trebuie transpuse în legislaţia naţională de statele membre.

Unul dintre actorii principali în acest domeniu la nivelul U.E. este Comisia Europeană, un actor esenţial la nivelul formulării politicilor. Aceasta înseamnă că are drept de iniţiativă, putând astfel propune acte legislative.

Alţi actori sunt Consiliul U.E., Comitetul de Mediu al PE şi CEJ. Un actor important este Agenţia Europeană de Mediu, din Copenhaga, care a fost înfiinţată pentru a culege şi difuza date de mediu comparabile din statele membre. Aceasta are un rol consultativ, dar concluziile sale de lucru au facilitat adoptarea unor noi măsuri şi evaluarea impactului acestor decizii.

În ceea ce priveşte cooperarea internaţională, conform Tratatului U.E., unul din obiectivele politicii U.E. în domeniul mediului este promovarea unor măsuri la nivel internaţional pentru a aborda problemele

NESECRET174 din 262

NESECRET

regionale sau globale de mediu. Comunitatea a luat parte la convenţii internaţionale în domeniul protecţiei mediului. Printre convenţiile globale se numără Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon [Jurnalul Oficial L 297, 31.10.1988], Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon [Jurnalul Oficial L 297, 31.10.1988], Convenţiile ONU privind diversitatea biologică şi schimbările climatice [Jurnalul Oficial L 33, 7.2.1994] şi Convenţia de la Aarhus privind accesul la informaţie şi justiţie.

Protocolul de la Kyoto, prevede măsuri şi angajamente pentru reducerea emisiilor de gaze cu efecte de seră.

Politica economică şi monetarăÎn Tratatul de la Maastricht sunt menţionate criterii ce trebuie

îndeplinite de un stat membru pentru a se integra în Uniunea Economică Monetară (U.E.M) (aşa-numitele ,,criterii de convergenţă de la Maastricht”): rata inflaţiei – cel mult cu 1,5% peste media celor mai bune 3 state membre; fără devalorizări în cadrul mecanismului ratei de schimb timp de cel puţin doi ani; rata dobânzii pe termen lung (cel mult cu 2% peste media celor mai bune 3 state membre); deficitul bugetar anual (sub 3% din PIB); datoria publică (cel mult 60% din PIB).

U.E.M presupune: o monedă unică (euro) care înlocuieşte monedele naţionale şi fixează o singură rată de schimb cu alte monede, de exemplu, dolarul american; o politică monetară unificată cu o singură rată a dobânzii, un control comun al masei monetare şi al cursului de schimb; libera circulaţie a capitalului; politici fiscale coordonate; crearea unui cadru instituţional comun, precum Banca Centrală Europeană.

Consiliul European de la Amsterdam, din iunie 1997, a adoptat două rezoluţii importante: prima, cunoscută sub numele de Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică, este un acord politic stabilind regulile de comportament bugetar ale statelor membre (absenţa unor deficite bugetare excesive); a doua rezoluţie asupra creşterii economice a subliniat preocupările şefilor de stat şi de guvern pentru ameliorarea situaţiei ocupării forţei de muncă în U.E..

Aceşti paşi reflectă hotărârea la nivelul U.E. şi statelor sale membre de a merge dincolo de uniunea monetară şi de a include o cooperare mai strânsă în aspecte suplimentare referitoare la politicile bugetare, sociale şi fiscale.

NESECRET175 din 262

NESECRET

Politica comercialăU.E. este unul din cei mai importanţi actori din comerţul

internaţional. Politica comercială comună are la bază principii uniforme în special

în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de export, precum şi măsurile de protecţie comercială, cum ar fi cele care trebuie adoptate în cazul dumpingului şi al subvenţiilor.

În negocierile comerciale internaţionale, procesul decizional urmează o structură destul de strictă şi bine definită, bazată într-o anumită măsură pe ,,metoda comunitară” de luare a deciziilor.

Procesul decizional cuprinde etape diferite:În prima etapă, cel mai important actor este Comisia Europeană

(consultări între servicii) care elaborează o propunere transmisă consiliului pentru a obţine un mandat de negociere;

În baza acestei propuneri, consiliul, de obicei în formaţia miniştrilor de externe, stabileşte în mod formal ,,mandatul” de negociere al U.E. în a doua etapă şi autorizează comisia să lanseze negocierile. O mulţime de activităţi pregătitoare din grupurile de lucru ale consiliului (privind agricultura şi mediul, printre altele) precede formularea mandatului. Interacţiunea dintre comisie şi consiliu continuă după adoptarea mandatului. În cursul negocierilor, comisia este obligată să consulte în mod regulat un comitet specific înfiinţat de consiliu.

Acest comitet foarte inflU.E.nt are în compunere înalţi reprezentanţi ai ministerelor comerţului din statele membre. Acest comitet furnizează comisiei, de-a lungul întregului proces de negociere, linii directoare privind desfăşurarea negocierile şi este un mecanism de control eficient al acţiunilor comisiei.

Pentru adoptarea unui acord comercial, acolo unde există o competenţă comunitară exclusivă, este necesar votul cu majoritate calificată în consiliu. Unanimitatea este necesară pentru aşa-numitele acorduri mixte în domenii acoperite de competenţa partajată a CE şi statelor membre.

Rolul PE în formularea politicii comerciale este relativ limitat. PE este informat cu privire la cursul negocierilor acordurilor internaţionale, dar avizul său este important numai când trebuie adoptate acorduri de asociere cu ţări terţe sau când sunt negociate acorduri care au implicaţii instituţionale sau bugetare. În acest caz, PE trebuie să-şi dea avizul conform asupra acestor acorduri, înainte ca ele să poată intra în vigoare.

NESECRET176 din 262

NESECRET

Un alt aspect important care trebuie menţionat este distincţia dintre măsurile comerciale autonome ale U.E. şi acordurile bilaterale sau multilaterale ale U.E..

Măsurile comerciale autonome reprezintă instrumente de apărare comercială şi constau din taxe antidumping, taxe compensatorii, măsuri de salvgardare şi alte remedii comerciale care sunt aplicate unilateral pentru a apăra industriile U.E. de practicile comerciale ,,inechitabile” ale partenerilor comerciali ai U.E..

Acordurile bilaterale ale U.E. urmăresc o gamă largă de obiective: beneficii economice, obiective de politică externă, obiective de ajutor pentru dezvoltare. Aceasta conduce desigur la o gamă largă de acorduri, unele liberalizând schimburile (zone de liber schimb), iar altele limitându-se la cooperarea economică. Unele acorduri se manifestă, în mod evident, dincolo de comerţ (acorduri de asociere), în timp ce altele urmăresc să acorde preferinţe unilaterale ţărilor cu nevoi specifice (de exemplu, sistemul generalizat de preferinţe).

Rolul U.E. ca actor puternic pe scena internaţională nu este limitat la poziţia sa în comerţul internaţional. Dincolo de faptul că U.E. este o putere economică importantă, ar trebui menţionat că U.E. (împreună cu statele sale membre) este cel mai mare furnizor mondial de asistenţă oficială pentru dezvoltare.

Acţiunea U.E. în domeniul asistenţei pentru dezvoltare trebuie să completeze (nu să înlocuiască) politicile statelor membre de asistenţă pentru dezvoltare, pentru a atinge o coerenţă, eficienţă şi eficacitate mai mare. Obiective de importanţă egală pentru politica de dezvoltare a U.E.: dezvoltare socială şi economică armonioasă, integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional şi reducerea sărăciei.

U.E. încearcă să se diferenţieze, de statele membre individuale, în politica sa de dezvoltare, urmărind obiective specifice şi propria expertiză în domeniul asistenţei pentru dezvoltare: construirea capacităţii comerciale, integrarea regională şi sprijinirea accesului durabil la serviciile sociale, infrastructura de transport, securitatea alimentară şi construirea capacităţii instituţionale.

Oficiul de Cooperare „Europe Aid” are misiunea de a pune în aplicare instrumentele de asistenţă externă ale Comisiei Europene, care sunt finanţate din bugetul Comunităţii Europene. Aceasta nu se ocupă cu programele de asistenţă de preaderare (PHARE, ISPA şi SAPARD) sau cu activităţile umanitare. Un alt instrument este Biroul Umanitar al Comisiei

NESECRET177 din 262

NESECRET

Europene (ECHO) care a jucat un rol important în reacţia U.E. la dezastrul produs de tsunami în Asia de Sud-Est.

Procesul de formulare a politicilor U.E. are diferite modalităţi de funcţionare, iar acesta reacţionează şi evolU.E.ază în conformitate atât cu interesele, aşteptările şi ideile statelor membre, cât şi cu actorii externi şi configuraţiile instituţionale. Aderarea unor noi state membre măreşte complexitatea acestui proces european de formulare a politicilor. Noile state membre trebuie să se obişnuiască cu funcţionarea internă a U.E. pentru a înţelege natura procesului decizional.

La început, procesul de integrare europeană avea obiective politice, precum pacea, securitatea şi stabilitatea. S-a considerat că aceste scopuri politice pot fi atinse cu mijloace economice, prin crearea bunăstării şi prosperităţii, cu ajutorul instituirii mai întâi a unei uniuni vamale, apoi a unei pieţe interne şi, în final, a unei uniuni monetare.

În prezent, pacea şi securitatea în U.E. sunt considerate de la sine înţelese. De-a lungul acestui proces de integrare, U.E. a devenit un gigant economic, dar a rămas destul de divizată în domeniul politicii internaţionale şi a securităţii internaţionale (vezi criza internă provocată de războiul din Irak), demonstrând clar că era simultan un ,,pitic” politic şi un ,,fluture” militar.

Pe plan internaţional, Uniunea Europeană este percepută ca instabilă, iar pe plan intern ca având un deficit democratic. În mod paradoxal, conform rezultatelor referendumurilor, opinia publică se teme de globalizare şi extindere, în timp ce adâncirea şi lărgirea U.E. sunt singurele răspunsuri valide la riscurile globalizării.

Sistemul pieţei în U.E.Sistemul de piaţă este recunoscut ca cea mai eficientă modalitate de

a organiza o economie modernă şi dinamică. Se consideră că o piaţă nereglementată are defecte majore, în special atunci când industriile sunt extrem de concentrate.

Obiectivul pieţei interne este de a crea un spaţiu fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Actul Unic European a oferit o bază solidă pentru finalizarea pieţei interne prin instituirea votului prin majoritate calificată în toate domeniile, cu excepţia impozitării şi a anumitor aspecte ale politicii sociale, aceasta permiţând un progres mult mai rapid al elaborării normelor.

NESECRET178 din 262

NESECRET

Piaţa internă a necesitat eliminarea controalelor la frontierele interne dintre statele membre. Tranzacţiile transfrontaliere au devenit mai simple şi mai rapide, încurajând mai mult comerţul şi mai multe investiţii. Acest lucru are de asemenea implicaţii majore pentru eficienţa anumitor reglementări naţionale (de exemplu: contingentele naţionale asupra comerţului cu ţări terţe nu mai erau viabile). În afară de aceasta, libera circulaţie este o cerinţă juridică şi astfel statele membre nu pot interveni în comerţul transfrontalier prin mijloace directe sau indirecte (temeiul juridic este constituit de tratat sau de deciziile Curţii Europene de Justiţie, ori de regulamentele/directivele CE). Aceasta implică dreptul de a intra pe pieţele naţionale. O marjă de manevră naţională există numai în cazul unei derogări explicite din tratat (din raţiuni de sănătate, de siguranţă, de mediu sau de protecţie a consumatorilor).

Legile naţionale trebuie adaptate astfel încât comerţul transfrontalier să nu mai fie împiedicat, direct sau indirect. Aceasta nu înseamnă o centralizare completă a normelor comunitare, normele naţionale fiind înlocuite de măsuri ale U.E.. Apropierea înseamnă o armonizare suficientă; punctul important de pornire este un acord cu privire la obiectivele legislaţiei. Măsurile U.E. trebuie să abordeze aspectele esenţiale de sănătate, siguranţă, protecţie a mediului sau a consumatorului. Orice alte dezvoltări ale normelor vor fi supuse concurenţei de reglementare.

Statele membre ale U.E. au obiective de reglementare echivalente în domeniile siguranţei, sănătăţii, mediului şi protecţiei consumatorului. În acest caz, apropierea nu ar mai fi necesară şi libera circulaţie poate avea prioritate.

Piaţa internă pentru bunuriUniunea vamală iniţială a U.E. a dat un impuls semnificativ

comerţului dintre statele membre şi astfel a stimulat concurenţa şi reducerea marjelor de profit. Au existat surprinzător de puţine probleme cu ocazia eliminării restricţiilor tarifare şi cantitative asupra comerţului intra-U.E.. Acest lucru poate fi atribuit ratei scăzute a şomajului care a permis celor care şi-au pierdut locurile de muncă să-şi găsească rapid altul, similarităţii economiilor statelor membre iniţiale, cu diferenţe relativ mici ale costurilor, şi persistenţei unei game largi de bariere netarifare care au continuat să protejeze industriile şi firmele slabe.

Carta Albă privind finalizarea pieţei interne redactată de funcţionarii Comisiei Europene, a identificat o gamă de obstacole în calea comerţului intra-U.E.. Printre acestea se numărau:

NESECRET179 din 262

NESECRET

Bariere fizice: s-a estimat că, la frontieră, controalele adăugau 2% la costurile comerţului, datorită întârzierilor şi formularelor de completat;

Bariere fiscale: sistemul permitea scutirea exporturilor de taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi de accize (bunurile fiind impozitate la intrarea în ţara importatoare) ceea ce necesita controale fiscale la frontieră;

Bariere tehnice: diferitele standarde tehnice şi reglementări naţionale creşteau costurile, uneori necesitând specificaţii de produs separate pentru pieţe separate.

Programul pieţei interne a fost lansat în 1985. Acesta urmărea să revitalizeze piaţa CE pentru a stimula creşterea şi ocuparea forţei de muncă, crearea unui ,,spaţiu fără frontiere interne” prin intermediul celor patru libertăţi de circulaţie (bunuri, servicii, persoane şi capital). În multe cazuri, dispoziţiile existau deja în Tratatul de la Roma, dar trebuiau puse în aplicare în mod corespunzător.

Noua abordare, solicită acordul statelor membre U.E. asupra scopurilor. Legile naţionale trebuie modificate în măsura în care este necesar să se asigure că schimburile transfrontaliere nu sunt împiedicate, direct sau indirect. Abordarea armonizării tehnice este suplimentată de o ,,Abordare globală a evaluării conformităţii”.

Aceste abordări încearcă să realizeze un echilibru între: asigurarea liberei circulaţii a bunurilor prin armonizare tehnică pentru toate sectoarele de produse; garantarea unui nivel ridicat de protecţie a obiectivelor de interes public (Art. 95 Tratatul CE).

Procedura generală este:− stipularea cerinţelor esenţiale de sănătate şi siguranţă pentru

grupe de produse;− stabilirea unor standarde tehnice la nivelul organismelor

europene de standardizare;− specificarea unor standarde comune, dar voluntare, care reduc

costurile informaţiilor pentru firme şi proiectanţii tehnici.Organismele europene de standardizare redactează specificaţii

tehnice care oferă un singur traseu spre conformitate, dar firmelor şi industriei li se oferă o gamă largă de posibilităţi de îndeplinire a obligaţiilor lor.

Tehnicile de succes constau în:− limitarea cerinţelor obligatorii la aspectele esenţiale de sănătate

şi siguranţă pentru grupe de produse;− stabilirea unor proceduri corespunzătoare de evaluare a

conformităţii;NESECRET180 din 262

NESECRET

− introducerea marcajului comunitar.Reglementările tehnice din statele membre U.E. sunt motivate de

obiective similare referitoare la siguranţă, sănătate, mediu şi protecţia consumatorului.

Înlocuirea măsurilor naţionale cu măsuri U.E. armonizate este inutilă libera circulaţie a bunurilor ar trebui permisă chiar dacă detaliile reglementărilor interne diferă de cele din ţara de origine. În acest mod, ţara importatoare recunoaşte regimul de reglementare al ţării exportatoare de unde şi ,,recunoaşterea reciprocă”.

Acest principiu s-a dezvoltat din jurisprudenţă şi asigură cerinţele următoare:

un produs fabricat şi comercializat în mod legal în alt stat membru poate fi acceptat pe piaţa naţională, cu excepţia cazului în care interzicerea este justificată de cerinţe obligatorii (de exemplu protecţia sănătăţii);

o ţară nu poate aplica reglementări naţionale detaliate dacă obiectivul sau efectul legii relevante în alte state membre este echivalent celui din ţara importatoare;

recunoaşterea reciprocă are un număr de avantaje importante: piaţa internă a bunurilor poate fi realizată mai rapid; descurajarea suprareglementării de către statele membre, deoarece aceasta i-ar putea dezavantaja pe proprii producători; introduce un element de concurenţă de reglementare prin comerţul transfrontalier şi astfel atrage atenţia asupra celor mai bune practici.

Pentru a combate discriminarea împotriva furnizorilor din alte state U.E., directivele privind achiziţiile publice au stabilit cerinţe obligatorii, precum:

Publicitatea: Invitaţiile la licitaţiile şi notificările de atribuire a contractelor peste o anumită valoare trebuie publicate în Jurnalul Oficial (JO) al Uniunii Europene;

Proceduri de recurs: Actuala directivă privind procedurile de recurs cere statelor membre să se asigure că procedurile de recurs sunt disponibile pentru orice persoană care are sau a avut un interes în obţinerea unui anumit contract public sau este probabil să fie lezată de o presupusă încălcare. Deciziile autorităţilor contractante care încalcă legea trebuie supuse unor proceduri de recurs efective şi rapide prin instanţe şi/sau organisme administrative. În toate statele membre, aceste proceduri de recurs trebuie să includă, în special, posibilitatea luării unor măsuri interimare (precum suspendarea procedurii de adjudecare în cauză),

NESECRET181 din 262

NESECRET

invalidarea deciziilor ilegale şi a specificaţiilor discriminatorii (tehnice, economice şi financiare) din anunţul de participare, precum şi compensarea părţilor lezate.

Actualul sistem de impozitare indirectă este o taxă pe valoarea adăugată bazată pe impozitarea în statul membru de consum. Acest lucru prezintă câteva probleme evidente într-o piaţă internă fără controale la frontieră între statele membre. Acordul ,,interimar” include următoarele: cotă zero pentru exporturile în alte state membre (,,furnizare intracomunitară”); colectarea TVA la importurile din alte state membre (,,achiziţie intracomunitară”), importatorul plătind TVA la cota ţării importatoare; importatorul furnizează dovada plăţii taxei către exportator.

Bunurile vândute clienţilor privaţi din alte state U.E. sunt taxate în baza sistemului TVA al furnizorului, cu excepţia automobilelor acestea sunt impozitate în ţara de consum. Firmele de vânzare la distanţă trebuie să se înregistreze pentru TVA în ţara clientului atunci când vânzările lor depăşesc un anumit prag.

Piaţa internă pentru serviciiServiciile de piaţă reprezintă aproape jumătate din economia U.E.,

sectorul serviciilor prestate întreprinderilor jucând un rol cheie în integrarea europeană.

Serviciile tind să fie reglementate datorită necesităţilor de informare. Deschiderea pieţei pentru concurenţa europeană necesită găsirea unor soluţii de reglementare înainte de a putea realiza libera circulaţie.

Multe servicii necesită un contact direct între prestator şi utilizator. Integrarea pieţelor europene a serviciilor reclamă circulaţia transfrontalieră a utilizatorilor sau a prestatorilor. Prestatorii pot intra temporar sau permanent în alt stat membru. Aceasta ridică probleme importante în ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale.

Un prestator de servicii nu poate fi împiedicat să presteze servicii în alt stat membru, chiar atunci când condiţiile în care prestează sunt diferite pe cele două teritorii.

Comisia a avut o iniţiativă majoră privind deschiderea pieţelor europene ale serviciilor (,,Directiva Bolkenstein”). Cele două elemente principale au fost:

Stabilirea de filiale: firmele nu vor mai trebui să îndeplinească cerinţele deja satisfăcute în ţara de origine şi va fi înfiinţat un punct unic

NESECRET182 din 262

NESECRET

de contact unde firma poate completa majoritatea procedurilor; din 2008 exista un sistem electronic;

Principiul ţării de origine: companiile au dreptul să ofere servicii în toate statele membre, în măsura în care urmează legile statului membru de origine.

Directiva privind lucrătorii detaşaţi obligă firmele care detaşează lucrători în alte state membre U.E. să aplice normele ţării gazdă asupra salariilor minime, concediilor şi perioadelor de odihnă, precum şi dispoziţiile privind sănătatea, siguranţa şi igiena la lucrul de muncă, standardele de egalitate între sexe şi alte norme.

Firmele de servicii financiare au dreptul să se stabilească în alte state membre, dar sub controlul ţării gazdă. Legislaţia şi normele administrative naţionale restrictive pot să împiedice concurenţa furnizorilor stabiliţi în alte state U.E.. Eforturi majore de a integra piaţa internă au avut loc după eliminarea controalelor cursurilor de schimb.

Apropierea reglementărilor s-a concentrat pe soliditatea instituţiilor, prin reglementare prudenţială şi supraveghere; recunoaşterea reciprocă a însemnat că reglementarea prudenţială a fost minimizată există controlul ţării de origine; firmele stabilite într-un stat membru au dreptul de a funcţiona în toate statele membre în cadrul sistemului ,,paşaportului unic”. Libera circulaţie a serviciilor financiare în baza paşaportului unic a avut un impact limitat; reglementările naţionale pot interzice sau condiţiona serviciile transfrontaliere în baza clauzei ,,interesului public”, iar absenţa standardelor contabile şi a armonizării fiscale depline împiedică deschiderea de sucursale ale societăţilor financiare în alte ţări.

Sectorul asigurărilor este caracterizat de o reglementare strictă şi costuri ridicate pentru consumatori, în cazul în care aceştia doresc să treacă la alt prestator. Solidaritatea şi serviciul sunt mai importante decât concurenţa prin preţ şi inovare. ,,Sistemul paşaportului unic” a avut un impact redus deoarece legea aplicabilă contractului este cea a asiguratorului; în special este extrem de dificil să se vândă asigurări de viaţă peste frontiere.

Eliminarea controalelor asupra cursului de schimb, noile tehnologii şi introducerea euro au avut un impact major asupra pieţelor titlurilor. Comerţul transfrontalier nu s-a extins prea mult datorită limitărilor directivei privind serviciile de investiţii.

Cooperarea dintre autorităţile naţionale de supraveghere este dificilă, rămân unele bariere tehnice şi juridice. Acestea sunt abordate în Planul de Acţiune pentru Serviciile Financiare.

NESECRET183 din 262

NESECRET

Libera circulaţie a capitalului şi a forţei de muncăProgramul pieţei interne a prevăzut libera circulaţie a capitalurilor şi

a persoanelor.Într-o piaţă integrată, forţa de muncă şi capitalul se vor deplasa

acolo unde vor avea cele mai mari randamente. Deoarece profiturile câştigate reflectă productivitatea acestora, acest lucru asigură maximizarea producţiei în economia europeană.

În prezent, toate restricţiile au fost eliminate, astfel încât diferenţialele ratelor dobânzilor sunt foarte mici în zona euro. Rămâne o problemă fiscală în sensul că impozitarea naţională a economiilor şi capitalului variază. Statele membre trebuie să convină asupra unor rate minime ale impozitelor, asupra schimbului de informaţii.

Doar libera circulaţie este insuficientă pentru a genera o piaţă integrată.

Este necesară o minimă armonizare a normelor prudenţiale privind tranzacţiile internaţionale cu titluri şi controlul ţării gazdă (ca în sectorul bancar).

Libera circulaţie a forţei de muncăTratatul de la Roma specifică în Art. 48 ,,libera circulaţie a

lucrătorilor”, eliminarea discriminării bazate pe cetăţenie.Lucrătorii U.E. sunt îndreptăţiţi să accepte oferte de muncă din

spaţiul U.E., să circule liber pentru a accepta o ofertă şi să rămână în ţara respectivă după terminarea activităţii. Şi lucrătorii independenţi beneficiază de libera circulaţie.

Piaţa forţei de muncă din U.E. este relativ integrată, deoarece ţara gazdă controlează condiţiile de angajare, astfel încât lucrătorii imigranţi nu pot, să lucreze sub salariile minime ale ţării gazdă. Ar fi necesară o gamă largă de acţiuni pentru a crea o piaţă cu adevărat integrată, inclusiv armonizarea legislaţiei privind piaţa forţei de muncă (de exemplu, privind angajarea şi concedierea) şi accesul la securitate socială la nivelul întregii uniuni. De asemenea, extrem de importantă este recunoaşterea reciprocă a calificărilor.

Investiţiile directe transfrontaliereFuziunile şi achiziţiile transfrontaliere în interiorul U.E. au crescut

rapid după instituirea pieţei interne. Totuşi există destul de puţine reglementări U.E. cu privire la firmele care funcţionează în două sau mai

NESECRET184 din 262

NESECRET

multe state membre. Regulile existente abordează impozitarea firmei mamă filială, sistemul fiscal pentru fuziunile transfrontaliere, precum şi plata dobânzilor şi redevenţelor. Există diferenţe mari în impozitarea societăţilor comerciale la nivel naţional.

Piaţa internă pentru drepturile de proprietate a progresat destul de lent. Art. 295 TCE relevă: ,,prezentul tratat nu aduce atingere regimului proprietăţii în statele membre”. Acesta acordă o autonomie nelimitată brevetelor, mărcilor comerciale naţionale. Totuşi exercitarea drepturilor de proprietate pentru ,,păstrarea sau realizarea unor divizări ale pieţei comune” poate fi combătută în baza regulilor privind ,,măsurile cu efect echivalent”. De asemenea, Convenţia Europeană de Brevetare ajută la reducerea costurilor de căutare prin centralizarea procedurilor de solicitare şi înregistrare pentru multe ţări europene în Oficiul European de Brevetare, păstrând totuşi legislaţia naţională privind brevetarea.

POLITICA U.E. ÎN DOMENIUL TELECOMUNICAŢIILOR

Politica U.E. în domeniul telecomunicaţiilor vizează să dezvolte o societate bazată pe cunoaştere, care permite fiecăruia să aibă acces la informaţii, să intre în contact cu ceilalţi, să caute servicii şi produse şi să aibă acces online la servicii guvernamentale, la servicii educaţionale şi de sănătate, realizându-se astfel beneficii maxime pentru utilizatori.

Obiectivele noului cadru de reglementare sunt încurajarea concurenţei pe piaţa comunicaţiilor electronice prin eliminarea barierelor din calea acesteia, prin asigurarea condiţiilor juridice necesare pentru sprijinirea investiţiilor în reţea, prin dezvoltarea unui comportament nediscriminatoriu şi a deschiderii şi transparenţei operaţiunilor, prin ameliorarea funcţionării pieţei interne şi prin apărarea intereselor fundamentale ale utilizatorilor care nu pot fi garantate de forţele pieţei.

Cadrul de reglementare cuprinde norme juridice care se aplică în toate statele membre U.E. Reglementările din domeniul telecomunicaţiilor sunt reglementări sectoriale şi asimetrice, unde drepturile şi obligaţiile operatorilor au fost definite în prealabil în legislaţie.

Liberalizarea completă a telecomunicaţiilor a intrat în vigoare în U.E. la începutul anului 1998.

Cadrul de reglementare care a intrat în vigoare în iulie 2003, a fost simplificat prin fuzionarea în 6 directive principale a vechilor directive ale acquis-ului din 1998. În plus faţă de simplificarea structurii juridice, la

NESECRET185 din 262

NESECRET

dezvoltarea noului cadru s-a pus accentul pe convergenţa comunicaţiilor, neutralitatea tehnologică şi flexibilitatea faţă de evoluţia pieţei.

Promovarea concurenţei pentru a atinge eficienţa economică în interesul utilizatorilor şi al societăţii este unul din principalele obiective ale cadrului de reglementare al U.E. pentru comunicaţiile electronice. Autorităţile de reglementare naţionale (ARN) joacă un rol major, împreună cu autorităţile naţionale din domeniul concurenţei. Promovarea concurenţei este unul din obiectivele primare ale ARN. Noul cadru conţine stimulente în favoarea concurenţei, care, împreună cu reglementările anterioare, permit trecerea de la un mediu de monopol la concurenţă.

Pentru drepturi şi obligaţii, deciziile individuale de reglementare vor rămâne necesare, în cele mai multe cazuri, şi anume: drepturile de trecere, drepturile de utilizare a spectrului radio, drepturile de utilizare a numerelor, obligaţiile referitoare la puterea de piaţă semnificativă şi obligaţiile referitoare la furnizarea serviciului universal.

Statele membre pot impune două tipuri de taxe asupra furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, taxe administrative şi taxe de utilizare. Taxele administrative sunt destinate acoperirii costurilor autorităţilor de reglementare naţionale aferente gestiunii sistemului general de autorizare, alocării drepturilor de utilizare, reglementării concurenţei pe piaţă şi asigurării furnizării serviciului universal. Taxele de utilizare pot fi impuse pentru drepturile de utilizare a frecvenţelor radio, a numerelor şi pentru drepturile de trecere. Aceste taxe de utilizare asigură utilizarea optimă a acestor resurse şi ar trebui să fie proporţionale cu acest scop.

În temeiul noii directive privind autorizarea, nu va mai fi posibil ca autorităţile de reglementare să ceară operatorilor dovada conformităţii cu condiţiile autorizării generale înainte de începerea activităţii. În principiu, autorităţile de reglementare pot cere dovada conformităţii numai de la caz la caz, după primirea unei reclamaţii sau dacă au alte motive să creadă că aceste condiţii nu sunt respectate.

Când o autoritate de reglementare naţională consideră că un furnizor de serviciu sau de reţea a încălcat o condiţie, aceasta trebuie să notifice acest lucru furnizorului în cauză şi să acorde acestuia o lună pentru rezolvarea problemei sau pentru ca acesta să explice de ce nu este de acord cu evaluarea autorităţii de reglementare naţionale. Dacă autoritatea de reglementare naţională nu consideră satisfăcător răspunsul furnizorului, poate fi impusă o sancţiune financiară sau de altă natură.

Toate informaţiile relevante asupra drepturilor, condiţiilor, procedurilor, taxelor şi deciziilor referitoare la autorizarea generală şi la

NESECRET186 din 262

NESECRET

drepturile de utilizare sunt publicate într-un mod uşor accesibil pentru toate părţile interesate.

Pentru a facilita sarcina societăţilor care trebuie să instaleze cabluri, stâlpi sau antene, autorităţile de reglementare naţionale trebuie să depună eforturi rezonabile pentru a asigura accesibilitatea tuturor informaţiilor relevante (norme, proceduri, taxe etc.) printr-o interfaţă prietenoasă, de exemplu prin crearea unei pagini web cu legături la informaţiile deţinute la nivelurile locale.

Când un stat membru intenţionează să efectU.E.ze modificări ale drepturilor, obligaţiilor sau procedurilor aplicabile furnizorilor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice, acestea sunt obligate să consulte părţile interesate înainte de adoptarea modificărilor. Aceste consultări publice ar trebui să acorde părţilor interesate cel puţin patru săptămâni pentru exprimarea opiniilor, în afara circumstanţelor excepţionale.

Interconectarea este un element esenţial într-un mediu multi-reţea. Aceasta permite utilizatorilor unei reţele să comunice cu utilizatorii altor reţele sau să aibă acces la servicii furnizate pe alte reţele. Într-o piaţă liberalizată elemente, termenii şi condiţiile de interconectare la reţeaua operatorilor dominanţi sunt esenţiale pentru o deschidere reuşită a pieţei. Toţi operatorii reţelelor de comunicaţii publice din U.E. au atât dreptul, cât şi obligaţia de a negocia interconectarea reciprocă. În cazul unei dispute, poate interveni autoritatea de reglementare naţională.

Accesul este un concept generic ce acoperă orice situaţie în care unei părţi i se acordă dreptul de a utiliza reţeaua sau facilităţile altei părţi, în mod exclusiv sau partajat. După cum se defineşte în directiva privind accesul, interconectarea este o formă specială de acces.

Interoperabilitatea serviciilor: interconectarea reţelelor nu garantează interoperabilitatea serviciilor furnizate în aceste reţele. Interoperabilitatea serviciilor necesită utilizarea unor standarde şi protocoale comune sau utilizarea unei funcţii de conversie care poate face trecerea între diferite sisteme.

Statele membre ale U.E. trebuie să încurajeze utilizarea standardelor ca mijloc de asigurare a interoperabilităţii serviciilor şi a libertăţii de alegere a utilizatorilor.

Comisia a publicat în Jurnalul Oficial al U.E. (J.O.) o listă de standarde şi/sau specificaţii care servesc drept bază pentru încurajarea furnizării armonizate de reţele şi servicii de comunicaţii electronice, precum şi a facilităţilor şi serviciilor aferente.

NESECRET187 din 262

NESECRET

La liberalizarea telefoniei vocale, în vederea finalizării liberalizării complete a sectorului telecomunicaţiilor s-a convenit asupra menţinerii unei plase de siguranţă pentru a asigura disponibilitatea permanentă pentru utilizatori a unui set de servicii de telecomunicaţii de bază, la o anumită calitate şi la un anumit preţ, chiar dacă piaţa nu l-ar furniza. Acest set de servicii de bază a fost denumit ,,serviciu universal”. Serviciul universal încorporează următoarele drepturi: conectarea la reţeaua de telefonie publică într-o locaţie fixă; accesul la serviciile telefonice disponibile public; disponibilitatea unui serviciu de informaţii; disponibilitatea unor telefoane publice cu plată; facilităţi pentru utilizatorii cu handicap şi cei cu necesităţi sociale speciale.

Există cerinţe/obligaţii, dar ARN poate stabili unele noi, cu privire la calitatea, disponibilitatea sau accesibilitatea serviciilor, referitoare la serviciile gratuite de urgenţă 112 şi furnizarea de servicii de informaţii privind abonaţii.

Asigurarea furnizării unui set minim definit de servicii pentru toţi utilizatorii finali la un preţ accesibil are anumite costuri. Directiva privind serviciul universal cuprinde dispoziţii care permit furnizorilor desemnaţi de servicii universale să fie compensaţi pentru costul net specific al acestora, atunci când se demonstrează că obligaţiile de servicii universale pot fi furnizate numai în pierdere sau la un cost net în afara standardelor comerciale normale.

Dezvoltarea politicilor Comisiei Europene vizează elaborarea, împreună cu actorii din sector (utilizatori, operatori, furnizori de servicii, autorităţi de reglementare naţionale şi state membre), de programă pentru convergenţa pieţei (incluzând telecomunicaţii, radio şi televiziune digitală şi reţele din următoarea generaţie) şi de a dezvolta un mediu de reglementare care să conducă la inovare, investiţii şi concurenţă, realizând astfel pentru toţi utilizatorii un set de servicii de comunicaţii de calitate înaltă, la preţuri rezonabile.

Dispoziţiile orizontale privind protecţia consumatorului se aplică tuturor serviciilor de interes general, inclusiv sectorului telecomunicaţiilor. Legislaţia relevantă include directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, directiva privind contractele la distanţă şi directiva privind publicitatea înşelătoare.

Comisia Europeană publică actualizări regulate ale inventarului de norme comunitare referitoare la consumatori şi protecţia sănătăţii acestora, oferă informaţii de bază privind măsurile obligatorii şi neobligatorii referitoare la protecţia consumatorului.

NESECRET188 din 262

NESECRET

Dispoziţii specifice, definite în directiva privind serviciul universal şi transparenţa tarifară: calitatea serviciului; consultarea cu părţile interesate; soluţionarea disputelor în afara instanţelor; soluţionarea alternativă a disputelor.

Directiva 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice include dispoziţii privind securitatea reţelelor şi serviciilor, confidenţialitatea comunicaţiilor, accesul la informaţiile stocate pe echipamentele terminale, prelucrarea datelor privind traficul şi locaţia, identificarea apelantului, servicii publice de informaţii privind abonaţii şi comunicaţiile comerciale nesolicitate.

Directiva acoperă următoarele aspecte: securitatea reţelelor şi serviciilor, confidenţialitatea comunicaţiilor, tehnologiile tip spyware şi cookie, datele privind traficul, datele privind locaţia, serviciile de informaţii privind abonaţii, comunicaţiile comerciale nesolicitate, identificarea liniei apelante, apelurile maliţioase, apelurile de urgenţă şi transferarea automată a apelurilor.

Pentru statele membre U.E., perioada de timp necesară pentru transpunerea directivelor în legislaţia naţională este definită în directiva în cauză. În ceea ce priveşte ţările aderente, directivele vor intra în vigoare la data aderării acestora la U.E.

Reglementările naţionale se concentrează pe legile primare şi utilizarea actelor normative secundare este excepţională. Adaptarea reglementărilor la mediul în schimbare este dificilă în ceea ce priveşte respectarea calendarului de adaptare legislativă. Dacă legislaţia primară acoperă numai cadrul şi mandatează ministerele să aprobe reglementări secundare, adaptarea la mediul în schimbare este mult mai flexibilă.

Statul membru al U.E. garantează:− fiecare dintre sarcinile alocate autorităţii de reglementare

naţionale este îndeplinită de un organism competent;− independenţa ARN, asigurându-i-se un statut juridic distinct şi

independenţa funcţională de către toate organizaţiile ce furnizează reţele, echipamente sau servicii de comunicaţii electronice;

− în cazul controlului asupra unui operator, asigură o separare structurală eficientă a funcţiei de reglementare de activităţile asociate proprietăţii sau controlului.

Autoritatea de reglementare naţională (ARN)ARN promovează concurenţa în domeniul furnizării de reţele,

servicii şi facilităţi aferente de comunicaţii electronice, asigurându-se că NESECRET189 din 262

NESECRET

nu există distorsiuni sau restrângeri ale concurenţei în sectorul comunicaţiilor electronice, inovaţiilor, prin încurajarea unei utilizări şi gestiuni eficiente a frecvenţelor radio şi resurselor de numerotare.

ARN cooperează cu autoritatea naţională în domeniul concurenţei şi schimbă informaţiile necesare pentru aplicarea directivelor.

Abonaţii serviciilor de telefonie fixă au posibilitatea de a-şi păstra numărul telefonic dacă trec de la un operator la altul, chiar dacă rămân în aceeaşi locaţie. Portabilitatea aşa-numitelor numere nongeografice trebuie să fie posibilă atât în cazul schimbării operatorului, cât şi a adresei. Portabilitatea numerelor a fost disponibilă tuturor abonaţilor serviciilor mobile.

Un nume de domeniu constă de obicei dintr-un domeniu de bază şi câteva domenii de nivel secundar.

Schema de funcţionare a internetului constă în nume şi adrese separate. Numele de domenii sunt în general permanente, iar o gazdă, inclusiv serviciile asociate, va păstra acelaşi nume chiar dacă va fi ataşată unei reţele diferite. Pe de altă parte, adresa IP trebuie să reflecte punctul de conectare şi, de aceea, poate fi temporară.

Adresele IP sunt alocate la nivel regional operatorilor reţelelor mai mari de către un registru de internet regional (RIR), în baza dovedirii necesităţii acestora.

Utilizatorii finali achiziţionează adresele de la furnizorul ales de aceştia.

O directivă cadru cere statelor membre U.E. să-şi coordoneze poziţiile asupra chestiunilor referitoare la numerotare, denumire şi adresare, pentru a asigura o interoperabilitate globală a serviciilor. În afara acestei dispoziţii, cadrul de reglementare nu impune nicio cerinţă în domeniul numelor şi adreselor de internet, deoarece practicile actuale de gestionare au fost considerate adecvate, ţinând cont de obiectivele cadrului.

Spectrul radioÎn planurile naţionale de frecvenţă, blocurile de spectru sunt alocate

pentru diverse tipuri de utilizări, precum comunicaţiile militare, de poliţie şi de urgenţă, difuzarea programelor de radio şi televiziune, comunicaţiile mobile, comunicaţiile prin satelit, serviciile de navigaţie etc. Planurile naţionale de frecvenţă depind în mare măsură de o coordonare internaţională cuprinzătoare pentru a minimiza riscul unor interferenţe dăunătoare în zonele de frontieră, pentru a permite comercializarea transfrontalieră a produselor care utilizează frecvenţe reglementate sau

NESECRET190 din 262

NESECRET

nereglementate şi pentru a facilita furnizarea transfrontalieră de servicii în baza utilizării frecvenţelor.

Spectrul trebuie alocat pe principiul ,,primul venit, primul servit”. Totuşi, dacă autoritatea de reglementare se aşteaptă ca cererea să depăşească oferta într-un anumit bloc al spectrului, poate fi necesară determinarea de la început a unui număr limitat de drepturi de utilizare. În aceste cazuri, este necesară consultarea publică prealabilă pentru a obţine opiniile utilizatorilor şi consumatorilor asupra limitării propuse. Mai mult, criteriile de selecţie utilizate pentru alocarea unui număr limitat de drepturi de utilizare trebuie să fie obiective, transparente, nediscriminatorii şi proporţionale.

Furnizorii de reţele de comunicaţii trebuie să instaleze elemente de infrastructură, precum cabluri, stâlpi, comutatoare etc., iar pentru aceasta au de obicei nevoie de dreptul de a instala facilităţile. Atunci când autorităţile publice deţin terenul sau clădirile în cauză, acestea sunt obligate să ia în considerare cererea de instalare a facilităţilor în baza unor proceduri transparente, nediscriminatorii şi publice.

Săparea drumurilor, pentru crearea de conducte, generează de obicei inconveniente pentru public, iar stâlpii pentru cabluri sau antene pot distorsiona peisajul. Pot exista motive de protecţia mediului, sănătate publică sau amenajarea teritoriului care determină autorităţile să limiteze drepturile de a instala facilităţi. Dacă, din aceste motive, firmele sunt lipsite de posibilitatea de a desfăşura infrastructura, statele membre pot impune obligaţii asupra operatorilor care deja au facilităţi instalate, în sensul partajării cu noii veniţi a acestor facilităţi sau a locaţiilor unde sunt instalate facilităţile.

Nu sunt impuse cerinţe speciale în ceea ce priveşte finanţarea ARN. Acestea pot fi finanţate de la bugetul de stat, se pot finanţa singure sau poate exista o combinaţie între cele două situaţii. Statele membre pot impune două tipuri de taxe asupra furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, respectiv taxe administrative şi taxe de utilizare. Taxele administrative sunt destinate acoperirii cheltuielilor autorităţilor de reglementare naţionale pentru gestiunea sistemului general de autorizare, alocarea drepturilor de utilizare, reglementarea concurenţei pe piaţă şi asigurarea furnizării serviciului universal. Taxele de utilizare pot fi impuse pentru drepturile de utilizare a frecvenţelor radio, a numerelor şi drepturilor de trecere. Aceste taxe de utilizare asigură utilizarea optimă a acestor resurse şi ar trebui să fie proporţionale cu acest scop.

NESECRET191 din 262

NESECRET

Transpunerea directivelor în legislaţia naţională este doar o parte a punerii în aplicare. Reglementările trebuie aplicate în reţeaua de telecomunicaţii. Multe dintre aceste reglementări necesită modificări importante ale reţelei, necesitând timp şi planificare pentru punerea în aplicare (de exemplu, punerea în aplicare a (pre)selecţiei operatorilor şi a portabilităţii numerelor). Trebuie puse la dispoziţie servicii noi în momentul intrării în vigoare a noilor reglementări. Planificarea şi aplicarea schimbărilor trebuie să înceapă mult înainte de termenul limită.

Pentru a putea reglementa piaţa, autoritatea de reglementare are nevoie de multe informaţii cu privire la piaţă în sine, la tehnologia operatorilor reţelei, la aranjamentele practice de numerotare etc. Punerea în aplicare a reglementărilor are un impact direct asupra reţelei şi poate fi discutată în grupuri de lucru ale industriei, care sunt forumuri de discuţie, fără putere de decizie. Aceste grupuri de lucru pot fi prezidate de autoritatea de reglementare. Acestea îi pot oferi autorităţii de reglementare o expertiză gratuită. Un alt avantaj este şi faptul că operatorii care iau parte la grupurile de lucru devin implicaţi în aplicarea reglementărilor.

POLITICA ÎN DOMENIUL ENERGIEI

Energia s-a aflat în centrul construcţiei europene. La 9 mai 1950, Ministrul de Externe francez Robert Schuman a anunţat un plan, conceput de consilierul francez Jean Monnet, un fost om de afaceri, care propunea punerea în comun a producţiei europene de cărbune şi oţel sub o autoritate comună.

Declaraţia Schuman a fost considerată un prim pas în direcţia unei Europe unite Belgia, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda au acceptat propunerea franceză, iar cele şase ţări au semnat la Paris, pe 18 aprilie 1951, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). A fost înfiinţată o Înaltă Autoritate, căreia guvernele statelor membre i-au transferat o parte semnificativă a puterilor lor suverane în domeniul producţiei de cărbune şi oţel. CECO a avut un asemenea succes, încât comerţul cu cărbune şi oţel între cei şase a crescut cu 129% în primii cinci ani.

Încurajaţi de succesul CECO, statele au încercat să continU.E. integrarea în domeniul militar şi politic. După respingerea Comunităţii Europene de Apărare de către parlamentul francez, în 1954, liderii europeni au decis să continU.E. unificarea Europei în direcţia economică. La reuniunea istorică de la Messina, în Italia, din iunie 1955, a fost lansat

NESECRET192 din 262

NESECRET

proiectul creării unei ,,pieţe comune”. Au fost negociate două tratate europene: Comunitatea Economică Europeană (CEE), cu obiectivul fuzionării pieţelor naţionale separate într-o ,,piaţă unică” care ar fi asigurat libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor, cu o gamă largă de politici economice comune, şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), pentru sprijinirea utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice. Au semnat tratatele de instituire a celor două comunităţi pe 25 martie 1957, la Roma. Tratatele de la Roma au fost ratificate în acelaşi an şi au intrat în vigoare în ianuarie 1958.

Măsurile generale de politică în domeniul energiei au fost adoptate în temeiul Art. din Tratatul CE referitoare la piaţa internă (Art. 94 şi 95) şi în temeiul Art. 100 (dificultăţi de aprovizionare). Măsuri legate de politica în domeniul energiei au fost adoptate şi în baza titlului ,,Mediul” (Titlul XIX, Art. 175 alineatul (2)). În plus, tratatul CE menţionează reţelele transeuropene, care includ şi infrastructura energetică (Titlul XV, Art. 154, 155 şi 156, în coroborare cu Art. 158).

Referitor la energia nucleară, tratatul CEEA (EURATOM), în special Art. 40-76, permit adoptarea unor măsuri în domeniul investiţiilor, societăţilor mixte şi aprovizionării. Art. 92-100 din Tratatul CEEA pot fi utilizate pentru adoptarea măsurilor referitoare la piaţa comună în domeniul energiei atomice.

Politica în domeniul energiei trebuie să facă parte din obiectivele generale ale politicii economice a U.E., bazată pe integrarea pieţei. Intervenţia publică trebuie limitată la ceea ce este strict necesar pentru a salvgarda interesul public, dezvoltarea durabilă, protecţia consumatorului, coeziunea economică şi socială.

Politica în domeniul energiei trebuie să urmărească obiective care asigură competitivitatea, securitatea aprovizionării şi protecţia mediului înconjurător.

U.E. a stabilit obiective sectoriale, reprezentând cadrul politicii U.E. în domeniul energiei: menţinerea ponderii de combustibil solid (cărbune) în consumul total de energie (în special prin creşterea competitivităţii capacităţilor de producţie); creşterea ponderii gazelor naturale în bilanţul energetic; stabilirea unor condiţii de siguranţă maximă ca cerinţă preliminară pentru proiectarea, construcţia şi exploatarea centralelor nucleare; creşterea ponderii surselor de energie regenerabilă.

Politica comună a U.E. în domeniul energiei are două componente esenţiale: funcţionarea pieţei interne în domeniul energiei; securitatea surselor de energie

NESECRET193 din 262

NESECRET

O piaţă competitivă în domeniul energiei ajută la utilizarea eficientă a acesteia. În trecut, pieţele naţionale ale gazelor naturale şi energiei electrice erau ,,insule” separate în U.E., aprovizionarea şi distribuţia fiind în mâinile unor monopoluri. În prezent, aceste pieţe au fost deschise concurenţei.

În sectorul energetic, finalizarea pieţei interne necesită eliminarea a numeroase obstacole şi bariere comerciale, armonizarea politicilor fiscale şi de stabilire a preţurilor, precum şi măsuri în privinţa normelor şi standardelor referitoare la mediu şi siguranţă.

Pieţele energetice pentru electricitate şi gaz natural se vor deschide în întregime concurenţei, după cum s-a stabilit în două directive adoptate în 2003 (Directiva 2003/54 privind deschiderea pieţei energiei electrice şi Directiva 2003/55 privind deschiderea pieţei gazului natural). Regulamentul 1228/2003 privind condiţiile de acces la reţea pentru schimburile transfrontaliere de energie electrică completează aceste două directive. Conform legislaţiei europene, autorităţile naţionale de reglementare asigură supravegherea obligaţiilor de serviciu public şi asigură securitatea aprovizionării şi stabilirea tarifelor.

Directiva 2003/96 a introdus un nou sistem european de impozitare a produselor energetice. Funcţionarea adecvată a pieţei interne şi realizarea obiectivelor celorlalte politici ale U.E. necesită niveluri minime de impozitare la nivel european pentru cele mai multe produse energetice, inclusiv energia electrică, gazul natural şi cărbunele. Impozitarea produselor energetice şi, dacă este cazul, a energiei electrice, este unul din instrumentele disponibile pentru atingerea obiectivelor Protocolului de la Kyoto.

Consumatorii au opţiunea să-şi aleagă furnizorul şi dreptul la o aprovizionare cu gaz natural şi energie electrică la preţuri rezonabile. Consumatorii cu venituri scăzute sau cei care locuiesc în regiuni periferice nu trebuie să se teamă că vor fi debranşaţi sau că li se vor impune preţuri excesive fiindcă furnizorul a decis că sunt prea mici sau prea departe pentru a fi luaţi în considerare. Furnizarea de încălzire şi energie pentru aceste grupuri este considerată un serviciu public şi întotdeauna va exista un furnizor implicit pentru furnizarea unui serviciu.

Uniunea Europeană este un actor cheie pe piaţa energetică internaţională, fiind cel mai mare importator şi al doilea consumator de energie din lume. Energia este un factor economic şi geopolitic major. Uniunea Europeană depinde de importuri pentru jumătate din aprovizionarea sa cu energie, iar această dependenţă ar putea urca până la

NESECRET194 din 262

NESECRET

70% în 2030. Pentru gazul natural, dependenţa ar putea ajunge la 70%, pentru petrol 90%, iar pentru cărbune chiar 100%. Cel mai probabil, extinderea va consolida aceste tendinţe, în ciuda faptului că anumite noi state membre sunt producători de energie primară (de exemplu, Polonia produce cărbune, iar România produce petrol şi gaze naturale).

Măsurile din sectorul energetic trebuie să urmărească un flux de energie mai stabil, sprijinind în final eforturile uniunii de asigurare a păcii, stabilităţii, securităţii şi prosperităţii.

Obiectivele politicii U.E. în domeniul energiei sunt înlocuirea ţiţeiului cu alte forme de energie, încurajând concomitent prospectarea (explorarea platformei continentale etc.) şi exploatarea pe plan intern a hidrocarburilor. Securitatea aprovizionării trebuie încurajată prin diversificarea surselor şi prin norme U.E. privind rezervele obligatorii: statele membre trebuie să păstreze stocuri de 90 de zile pentru principalele produse petroliere, în baza cifrelor din anul anterior.

Energiei nucleare i se acordă un rol important în obiectivele politicii europene în domeniul energiei. Abandonarea energiei nucleare este în cel mai bun caz o perspectivă pe termen mediu. Trebuie depuse eforturi pentru ameliorarea standardelor de siguranţă ale centralelor nucleare. Nu există dispoziţii europene clare pentru depozitarea şi transportul combustibililor nucleari sau a deşeurilor nucleare şi persistă dificultăţi în stabilirea unor standarde de bază pentru protecţia împotriva radiaţiilor. Nu există un sistem adecvat european de informare şi monitorizare în cazul unor defecţiuni la centralele atomice şi nu s-au convenit proceduri de urgenţă în cazul unui dezastru.

În Cartea Verde privind securitatea energetică, energia nucleară a fost clasificată (împreună cu cărbunele, petrolul şi sursele de energie regenerabilă) ca o opţiune energetică ,,mai puţin decât perfectă”.

Promovarea energiei regenerabile este unul din principalele obiective ale politicii U.E. în domeniul energiei. Obiectivul este de a dubla ponderea surselor regenerabile în consumul total de energie şi creşterea surselor de energie regenerabilă pentru piaţa energetică internă la 22,1% din energia totală produsă (Directiva 2001/77). Decizia 1230/2003 privind energia inteligentă pentru Europa cuprinde măsuri concrete de promovare a surselor regenerabile şi de mărire a eficienţei energetice. Directiva privind performanţele energetice ale clădirilor (în special izolarea, climatizarea, utilizarea surselor de energie regenerabilă) adoptată în 2003, stabileşte o metodă de calculare a performanţelor energetice ale clădirilor

NESECRET195 din 262

NESECRET

şi cerinţe minime pentru clădiri mari noi şi existente, precum şi pentru certificarea energetică.

U.E. este angajată pentru combaterea efectului de seră şi sprijinirea cooperării internaţionale în acest domeniu. U.E. a promis să-şi reducă emisiile de CO2 cu 8%, până în 2008-2012, faţă de nivelurile din 1990. După o dezbatere lungă şi controversată, directiva privind emisiile de gaze cu efect de seră (2003/87) a fost acceptată.

Punerea în aplicare a acquis-ului de către ţările membre necesită o legislaţie adecvată şi instituţii funcţionale. Aceasta include înfiinţarea şi funcţionarea unor organisme de reglementare cerute în directivele privind energia electrică şi gazele naturale, precum şi a unei autorităţi de siguranţă nucleară.

Elementele cheie ale acquis-ului din sectorul energetic acoperă atât legislaţia primară, cât şi cea secundară în domeniile politicii energetice a U.E. menţionate mai sus. La punerea în aplicare a acquis-ului comunitar în domeniul energiei, România a declarat că va lua în considerare acquis-ul de mediu în domeniile controlului poluării aerului, controlului poluării industriale şi gestionării riscului de poluare, obligaţie asumată prin semnarea Protocolului de la Kyoto, la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, ratificat prin legea nr. 3/2001, a Tratatului Cartei Energiei, ratificat prin legea nr. 14/1997, şi a Tratatului EURATOM. Limitele de timp pentru transpunerea şi aplicarea directivelor specifice privind energia, cu relevanţă pentru protecţia mediului înconjurător, sunt coordonate cu cele referitoare la transpunerea acquis-ului de mediu.

România a adoptat strategia energetică naţională pe termen mediu, prin intermediul foii de parcurs în domeniul energetic, instituind un plan de acţiune pentru consolidarea sectorului şi integrarea acestuia în piaţa energiei din U.E.

Reglementarea, autorizarea şi controlul în sectoarele energiei electrice şi a gazelor naturale se realizează de către ANRE (Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul energiei) şi ANRGN (Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul gazelor naturale).

În ceea ce priveşte sectorul electricităţii, nivelul de deschidere a pieţei a atins 40%. Plafonul de eligibilitate pentru consum a fost redus de la 40 GWh/an la 20 GWh/an. Preţurile şi tarifele pentru electricitate sunt reglementate de ANRE în mod transparent şi sunt publicate în Monitorul Oficial (MO). Foaia de parcurs în domeniul energetic conţine de asemenea măsuri de restructurare şi privatizare a sectorului energetic.

NESECRET196 din 262

NESECRET

În ceea ce priveşte sectorul gazului natural, piaţa a fost deschisă până la 40%. Plafonul de eligibilitate pentru consum a fost redus de la 4 milioane mc/an la 3 milioane mc/an. Au fost eliminate subvenţiile încrucişate pentru sectoarele casnic şi industrial. Reglementarea preţurilor şi tarifelor pentru gazele naturale este efectuată de ANRGN în mod transparent, acestea fiind publicate în MO.

Importanţa politicilor de mediu ale U.E. este dincolo de simpla adoptare a directivelor U.E. şi de impactul acestora asupra politicilor naţionale.

Importanţa acordată în prezent politicii de mediu este legată de locul statelor membre şi al Uniunii în procesele globale de producţie şi consum. Politica de mediu nu se desfăşoară la periferia societăţii moderne, ci că treptat aceasta s-a deplasat către centrul a ceea ce ne defineşte ca societate: sistemul său de producţie şi consum şi externalităţile pe care le creează.

POLITICA DE MEDIU

U.E. reprezintă cel mai dezvoltat sistem internaţional de formulare a politicilor de mediu. O entitate instituţională cuprinzătoare cu norme de mediu obligatorii şi aplicabile.

Tratatul de la Maastricht (1992) şi Tratatul de la Amsterdam (1997) au continuat consolidarea priorităţilor de mediu prin formularea principalei misiuni a U.E. ,,o dezvoltare echilibrată şi durabilă” (preambul, Art. 2). Aceasta ar trebui să conducă la un nivel ridicat de protecţie, prevenţie şi precauţie, la politici bazate pe sursă, prin care plătesc poluatorii şi la o integrare puternică a considerentelor de mediu în toate celelalte politici ale U.E. În conformitate cu tendinţele internaţionale (în special dinamica ONU, prin reuniunea UNCED de la Rio din 1992 şi Summitul mondial al dezvoltării durabile de la Johannesburg din 2002), ultimele două programe de acţiune au pus accentul pe dezvoltarea durabilă, nu numai pe înguste obiective de mediu. Acest ultim aspect subliniază şi faptul că politicile de mediu ale U.E. au devenit parte a globalizării chestiunilor şi normelor de mediu. U.E. şi-a asumat într-o anumită măsură conducerea globală în chestiuni precum biodiversitatea, deşertificarea, protecţia pădurilor şi, nu în ultimul rând, încălzirea globală. Diferenţa de abordare dintre U.E. şi SUA în aceste chestiuni a devenit şi parte a unui interesant ,,joc” diplomatic implicând coaliţii variabile de ţări pe diferite chestiuni.

Într-o perioadă de aproximativ 30 de ani, mediul a devenit unul din domeniile importante ale U.E. şi, în plus, U.E. a devenit un actor major în

NESECRET197 din 262

NESECRET

privinţa politicilor de mediu. Aceasta a determinat adaptarea instituţiilor, bugetelor şi chiar a priorităţilor de politică ale U.E.

Impactul Agenţiei Europene de Mediu a fost subestimat de cei nefamiliarizaţi cu domeniul. Proiectată de la sfârşitul anilor `80 şi în sfârşit înfiinţată în 1994, acest organism al U.E., cu sediul în Copenhaga, s-a dedicat furnizării unor informaţii solide şi independente asupra mediului U.E. A devenit principala sursă de informaţii pentru cei implicaţi în elaborarea, adoptarea, punerea în aplicare şi evaluarea politicii de mediu. Bogăţia informaţiilor comparative asupra tuturor aspectelor de politică este de necontestat, la fel ca şi importanţa rapoartelor sale periodice asupra diverselor aspecte ale politicii.

Printre celelalte instituţii cu competenţe mai puţin cunoscute în problemele de mediu se numără Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social şi Banca Europeană de Investiţii. Importanţa lor reprezintă credinţa că politica de mediu trebuie coroborată cu dezbaterile socio-economice; că deşi chestiunile de mediu sunt din ce în ce mai mult considerate globale, există multe diferenţe şi oportunităţi regionale şi că investiţiile publice mari trebuie să ia în considerare aspectele de mediu.

La nivelul societăţii civile, principala activitate aparţine aşa-numitului grup Green 9. Acesta reprezintă cele mai importante mişcări de mediu, organizate la nivel european. Printre acestea se numără WWF, Greenpeace, Friends of the Earth, Birdlife International şi European Environmental Bureau. Acestea nu au un statut formal în instituţiile europene, totuşi, la nivel informal sunt extrem de importante în procesul formulării politicilor. Prin contacte multiple cu comisia (care şi subvenţionează destul de substanţial unele organizaţii), vocea societăţii civile reprezentând interesele de mediu ia parte la proces. Cea mai interesantă organizaţie din punct de vedere al impactului şi al unei perspective largi de politică este European Environmental Bureau (E.E.B.). Cu peste 140 de organizaţii membre, din 30 de ţări, reprezentând peste 15 de milioane de membri, este de departe cea mai mare federaţie sau organizaţie umbrelă a mişcărilor de mediu din Europa.

Rolul explicit al EEB este de ,,a proteja şi ameliora mediul înconjurător din Europa şi de a permite cetăţenilor Europei să joace un rol în atingerea acestui scop”. Apelul la participarea cetăţenească merită subliniat, în special în contextul dezbaterii cu privire la deficitul democratic al U.E.. Într-adevăr, unul din obiectivele principale ale Green 9 este îmbunătăţirea naturii participative a formulării şi punerii în aplicare a politicii de mediu a U.E.. Dat fiind principiul subsidiarităţii, implicarea

NESECRET198 din 262

NESECRET

cetăţenilor poate avea loc la diferite niveluri. Ceea ce aşteaptă aceştia de la comisie este ca principiile participării să fie luate din ce în ce mai mult în considerare la formularea politicilor. În ceea ce priveşte Convenţia de la Aarhus, care subliniază explicit drepturile cetăţenilor la participare şi informare, mişcările de mediu au subliniat puternic acest aspect în ultimii ani.

După Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, din 1992, dezvoltarea durabilă a devenit principiul de bază al câtorva domenii importante. Într-adevăr, aproape toate documentele de politică din domenii diverse, ca energia, dezvoltarea, transporturile, cercetarea ştiinţifică şi mediul, fac trimitere la dezvoltarea durabilă ca obiectiv global la care trebuie să contribuie respectiva politică, fie menţionând-o ca fundament al politicii (precum ,,energia durabilă” sau ,,transportul durabil”). U.E. a fost principalul susţinător al integrării politicii de mediu. Aceasta implică incorporarea obiectivelor de mediu în toate etapele de formulare a politicilor în alte sectoare, cu recunoaşterea specifică a acestui obiectiv ca principiu director în planificarea şi executarea politicilor. În fapt, acest lucru merge mult în direcţia principiilor fundamentale ale dezvoltării durabile. De asemenea, dezvoltarea durabilă a reprezentat, începând cu Tratatul de la Maastricht, un principiu director şi, ca atare, a făcut parte din cele mai multe politici U.E..

Un angajament formal privind dezvoltarea durabilă a fost luat în cursul discuţiilor care au generat aşa-numitele strategii Lisabona şi Göteborg. În timp ce acordul realizat în cursul Summit-ului de la Lisabona a schiţat o strategie care să transforme U.E. în cea mai competitivă economie din lume până în 2010 (o dată considerată în prezent nerealistă), acestei strategii i s-a adăugat o dimensiune de mediu, sub preşedinţia sU.E.deză. La nivelul U.E., ambele obiective au fost combinate într-o strategie de dezvoltare durabilă. Totuşi, în acest moment, puţine lucruri indică în direcţia esenţei acestei strategii, respectiv o decuplare treptată a economiei. Aceasta înseamnă că performanţa economică sau crearea bogăţiei ar trebui decuplată de impactul asupra mediului. Ameliorarea eficienţei utilizării resurselor naturale – energie şi altele – şi transformările mai radicale ale tehnologiei (de exemplu, regimul nostru energetic) formează scheletul acestei strategii. Numai în acest mod scade impactul negativ pe care îl are uniunea asupra stării globale a mediului. De asemenea, este un element esenţial al solidarităţii globale, deoarece lasă loc dezvoltării sudului, fără a tensiona excesiv ecosistemul global.

NESECRET199 din 262

NESECRET

Aspectele cruciale ale acestei politici din punctul de vedere al mediului sunt următoarele. În primul rând, respectarea acordurilor de la Kyoto privind încălzirea globală şi preluarea conducerii în negocieri care trebuie să ducă la obiective post-Kyoto pe termen mai lung.

Legate de acest scop sunt şi dezvoltarea şi utilizarea crescută a surselor de energie regenerabilă. Este clar că acest lucru va fi probabil cea mai serioasă provocare a următoarelor decenii, deoarece sistemul energetic actual are prea multe externalităţi negative, în timp ce noile tehnologii sunt în mare parte încă în faza de dezvoltare. În al treilea rând, o analiză serioasă şi critică a Politicii Agricole Comune (PAC), a fondurilor structurale şi a politicilor în domeniul transporturilor, în acord cu obiectivele dezvoltării durabile. Pentru PAC, acest lucru include şi foarte dificila dezbatere cu privire la contingente, preferinţe şi preţuri şi impactul lor asupra pieţii globale pentru produse agricole. Este evident că această dezbatere are şi o puternică dimensiune Nord-Sud, deoarece fermierii din ţările în curs de dezvoltare au dificultăţi majore în a intra pe piaţa U.E. cu produsele lor. La fel de importantă este mărirea controlului democratic şi a participării la aceste politici. În sfârşit, este obligatoriu un angajament serios al firmelor faţă de dezvoltarea durabilă, pentru ca obiectivele de politică să aibă şanse de succes. Ca actori principali în procesele de producţie, creare de locuri de muncă, dezvoltarea tehnologică şi inovare, precum şi în poluare, este esenţial ca firmele să fie implicate şi să preia conducerea în privinţa dezvoltării durabile. Terminologia şi know-how-ul afferent deja există în cea mai mare parte. Termeni precum responsabilitatea socială a corporaţiilor, management ,,triple bottom line”, antreprenoriat durabil etc., sunt bine cunoscute în comunitatea de afaceri şi primesc o substanţială atenţie verbală din partea reprezentanţilor oficiali, dar totuşi nu au dus la multe schimbări fundamentale.

Politica de mediu actuală a U.E. face parte dintr-un larg obiectiv fundamental, şi anume crearea şi contribuirea la o societate globală mai durabilă. U.E. şi-a asumat conducerea globală în dezbaterile care însoţesc această provocare, în absenţa vreunui angajament american în aceste chestiuni.

Una dintre problemele cărora li s-a acordat multă atenţie în evaluarea politicilor de mediu ale U.E. este decalajul de punere în aplicare. Diferenţa dintre obiectivele programelor de acţiune de mediu şi rezultatele acestora a fost deseori foarte mare.

O remarcă foarte generală, dar nu mai puţin valabilă, este aceea că evoluţiile de la nivelul societăţii le-au depăşit pe cele de la nivelul

NESECRET200 din 262

NESECRET

politicilor. Un exemplu clasic este ameliorarea calităţii aerului datorată politicilor de mediu, anihilată de creşterea enormă a transportului atât automobile, cât şi camioane care a determinat în ansamblu o calitate mai proastă a aerului în anumite privinţe. Politicile de mediu trebuie evaluate în contextul tiparelor schimbătoare ale producţiei şi consumului.

Importantă este activitatea desfăşurată de Agenţia Europeană de Mediu pentru elaborarea unor bune cunoştinţe, date, instrumente, practici etc. care ar contribui la politici adaptate şi adoptabile. U.E. a fost dintotdeauna un susţinător puternic al formulării integrate a politicii de mediu şi a unei planificări pe termen lung, dar aplicarea efectivă a acestor principii în propriile sale politici s-a dovedit o provocare serioasă.

Principalele probleme se sitU.E.ază la nivelul statelor membre. Acestea trebuie să pună în aplicare directivele U.E., totuşi, deseori, nu reuşesc acest lucru în timp util şi în mod eficient. Instituţiile U.E. nu pot fi blamate pentru aceasta, fiind responsabilitatea clară şi univocă a statelor membre.

Regimul de punere în aplicare al U.E. este natura obligatorie a directivelor sale, cu alte cuvinte mecanismul său de realizare a conformităţii. Comisia, cetăţenii şi organizaţiile, au dreptul de a utiliza instrumentele juridice ale U.E. pentru a cere punerea în aplicare atunci când aceasta eşU.E.ază. Comisia poate face aceasta prin procedura privind încălcarea dreptului comunitar, procedura de penalizare şi hotărârea preliminară, înainte de a recurge la o acţiune propriu-zisă în faţa Curţii Europene de Justiţie. Cetăţenii şi organizaţiile au dreptul (în chestiuni internaţionale de mediu) de a da în judecată statul sau alţi actori la nivelul U.E.

În ceea ce priveşte rezultatul efectiv al politicilor de mediu ale U.E., unele probleme s-au ameliorat. Printre acestea se numără calitatea apelor de suprafaţă, calitatea aerului în ceea ce priveşte anumite substanţe (ploile acide, de exemplu), desemnarea treptată a zonelor de protecţie a faunei şi naturii etc. Unele domenii au cunoscut o deteriorare, rămânând provocări uriaşe, chiar dacă U.E. a acordat atenţie substanţială acestora. Printre acestea se numără declinul biodiversităţii, încălzirea globală, deteriorarea faunei piscicole şi problemele de poluare a aerului legate de un trafic din de în ce mai puternic.

Este evident că mediul a suferit schimbări fundamentale în ultimele decenii. De la o problematică ignorată, în momentul conceperii, proiectul european de integrare şi cooperare a devenit unul din cele mai vizibile şi puternice domenii.

NESECRET201 din 262

NESECRET

Importantă este activitatea instituţiilor care modelează politica prin inflU.E.nţarea guvernelor naţionale, a comisiei, a Parlamentului European şi a structurilor instituţionale. Organizaţiile angajatorilor, sindicatele şi mişcările ecologiste joacă cel mai important rol în această problematică. Ele reprezintă actorii decisivi în abordările mai recente ale administraţiei de mediu. Rolul cel mai puţin vizibil în mod formal, dar totuşi important, este jucat de lobby-iştii organizaţiilor industriale de ramură şi de reprezentanţii mişcării ecologice europene. Conceperea unor directive bune şi eficiente s-a dovedit a fi o provocare serioasă. Acelaşi lucru este valabil pentru punerea efectivă în aplicare. Unele dintre aspectele fundamentale referitoare la biodiversitate, încălzire globală şi regimul energetic nu sunt rezolvate şi, cel mai probabil, nu vor fi rezolvate prin abordări standard de politică.

NESECRET202 din 262

NESECRET

TEMA Nr. 11RISCURI, AMENINŢĂRI, VULNERABILITĂŢI LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL

REALITĂŢILOR DIN SPAŢIUL U.E.

Organizaţiile criminale vor valorifica tot mai mult răspândirea pe plan global a informatizării, a fluxului de capital, precum şi extinderea reţelelor de transport.

Organizaţiile criminale, cu baze în America de Nord, Europa Occidentală, China, Columbia, Israel, Japonia, Mexic, Nigeria şi Federaţia Rusă îşi vor extinde propriile arii de acţiune şi obiectivele. Acestea vor forma alianţe, cu mişcările de insurecţie. Astfel, vor fi create premisele ca unii lideri ai statelor instabile să fie corupţi, asigurându-se în acest fel accesul în afaceri, pătrunderea în reţelele informatice ale băncilor, influenţând sau chiar determinând sistemele de putere şi natura regimurilor politice.

Veniturile acestora vor proveni din trafic de narcotice, trafic cu femei şi copii, trecerea ilegală peste graniţă a unor materiale şi deşeuri toxice, a armamentului, a tehnologiilor militare, a altor obiecte de contrabandă, precum şi din fraude financiare şi alte acţiuni criminale.

Riscurile vor spori pe măsură ce grupările criminale vor începe traficul cu armament nuclear, biologic şi chimic. Gradul de risc depinde şi de modul în care guvernele, care dispun de capabilităţi de genul „WMD – arme de distrugere în masă”, vor putea să controleze comerţul unor astfel de arme şi materiale.

Numărul grupărilor etnice, distincte din punct de vedere lingvistic, la începutul secolului XXI, este estimat la aproximativ 5.000, pornind de la grupuri mici, care trăiesc în zone izolate, până la grupuri mai mari, aflate în diasporă. Majoritatea statelor lumii sunt eterogene din punct de vedere etnic şi în multe dintre acestea se află populaţii etnice bine reprezentate în statele învecinate. Eterogenitatea va creşte în aproape toate statele, ca urmare a migrărilor şi ratei înalte a natalităţii în rândul populaţiilor migratoare.

Principalul organism pe care mulţi îl doresc este corporaţia transnaţională, situaţie în care organizaţiile economice vor ajunge să absoarbă o gamă largă de funcţii politice. O altă posibilitate ar fi ca diverse organisme să interacţioneze pentru a guverna peste frontiere: organizaţiile internaţionale, ONG-urile, corporaţiile transnaţionale, organizaţiile infracţionale, reţelele virtuale şi bandele de mercenari. În ambele situaţii

NESECRET203 din 262

NESECRET

nu mai există o demarcaţie clară între politica internă şi relaţiile internaţionale. În aceste circumstanţe, sistemul internaţional se va baza pe trei elemente: o economie mondială centrată pe regiuni cu niveluri ridicate ale schimburilor comerciale şi ale investiţiilor între economiile naţionale; o populaţie de state naţiune, cu putere şi legitimitate diferite, dintre care cele mai puternice sunt principalii actori dincolo de frontierele naţionale; şi un sistem de agenţii de guvernare supranaţională, cu funcţionalităţi specifice, susţinute de principalele state-naţiune. În acest context, anumite probleme pot fi tratate numai la nivel supranaţional, în timp ce altele sunt rezolvate optim de către guverne, conform principiului subsidiarităţii.

Pentru cooperarea internaţională este necesar să funcţioneze corespunzător statul-naţiune pentru că acesta este sursa fundamentală de responsabilitate pentru un anumit teritoriu. Potrivit acestui atribut, statul-naţiune poate fi tras la răspundere, pe plan internaţional, pentru acţiunile ilegale desfăşurate în interiorul frontierelor sale, aşa cum nu se poate întâmpla cu un organism internaţional. Statele sunt importante pentru că îşi asumă răspunderea, dar acestea furnizează şi instrumentul esenţial pentru respectarea normelor juridice de drept internaţional. Totodată, trebuie menţionat că statele-naţiune asigură forţa militară necesară autoapărării individuale sau colective.

Trebuie, totuşi să recunosc că opinia mea se bazează pe considerente de drept internaţional public, ale cărui reglementări nu recunosc decât actorii statali şi organizaţiile interguvernamentale, ca având vocaţie universală de subiecte de drept internaţional, deşi rolul, acţiunile şi responsabilităţile actorilor non-statali, după cum am observat, este de necontestat. Desigur că un astfel de demers juridic ar necesita revizuirea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi a Convenţie de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, ca legislaţie cadru în materie. Ulterior, ar trebui revizuită toată legislaţia subsecventă celor două instrumente juridice.

Colaborarea, la scară mondială, este esenţială în acest domeniu, în condiţiile manifestării realităţii transnaţionale. Aceasta implică angajarea tuturor statelor şi utilizarea instrumentelor diplomatice, pentru salvgardarea păcii şi securităţii globale (euroatlantice).

În prezent, asistăm la o diversitate de războaie separatiste, violenţe etnice şi religioase, lovituri de stat, dispute asupra frontierelor, acţiunile unor reţele de traficanţi de droguri, frământări civile şi atacuri teroriste, împingând valuri de emigranţi sărăci peste hotarele naţionale. Desigur că fenomene precum „ameninţările distribuite”, globalizarea şi altele

NESECRET204 din 262

NESECRET

influenţează atât modul de conceptualizare a securităţii cât şi politica de securitate, ca ansamblu de instrumente pentru realizarea securităţii.

Ca răspuns la toate aceste provocări, pe agenda tuturor organismelor internaţionale, cu responsabilităţi în materie, dar şi a fiecărui stat se află preocupări legate de identificarea celor mai eficiente instrumente juridice care să contribuie la garantarea unui mediu de securitate necesar progresului şi asigurării siguranţei membrilor comunităţilor, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora. În actualul context al mediului internaţional de securitate, cred că se impune o reanalizare a conceptului de securitate, precum şi a noilor valenţe şi determinări ale acestuia, determinate de fenomenul globalizării, evoluţia relaţiilor sociale şi a implicaţiilor generate de acestea.

Eforturile depuse pentru sporirea securităţii sunt destinate să reducă pericolul războiului creându-se astfel premisele respectării principiilor de drept internaţional, potrivit cărora statele sunt obligate la rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor şi la nerecurgerea la folosirea forţei, fiind acceptată doar derogarea, deja menţionată.

Desigur, securitatea se bazează înainte de toate pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, iar un sistem viabil de securitate va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate aceste două componente. Pentru a fi realizată securitatea, considerăm că pot fi abordate două direcţii de acţiune: confruntare şi cooperare, în cadrul cursului de acţiune bazat pe confruntare, primul mijloc (cel tradiţional) este autoapărarea, individuală sau colectivă, împotriva unui agresor care provine din afara sferei proprii de interese.

Securitatea colectivă constituie acel mijloc de apărare care nu mai este îndreptat împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricărui agresor potenţial. ONU trebuie să utilizeze forţa unită a tuturor participanţilor din sistem împotriva unui posibil agresor, însă, în mod normal, caută să promoveze relaţii paşnice inclusiv rezolvarea prin mijloace politice a diferendelor dintre membrii, aşa cum precizam anterior. Acest exemplu reia ideea că organizaţiile internaţionale de securitate colectivă combină atât elemente din politica de securitate bazată pe confruntare, cât şi elemente din politica de securitate bazată pe cooperare. Politica de securitate bazată pe cooperare are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei. Prin urmare, consider că acest tip de politică renunţă la ideea de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare.

NESECRET205 din 262

NESECRET

Securitatea colectivă şi securitatea bazată pe cooperare, sunt instrumente complementare, ale politicii internaţionale de securitate.

În sensul celor prezentate, se impune precizarea că securitatea internaţională reprezintă un mod de organizare a relaţiilor internaţionale, caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de orice agresiune, act de forţă, de ameninţare cu folosirea forţei, de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii naţionale sau a integrităţii teritoriale, în temeiul principiilor consacrate prin dispoziţiile art. 2 ale Cartei O.N.U, Declaraţiei asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare dintre state, conform Cartei Naţiunilor Unite, adoptată prin Rezoluţie nr. 2656/1970 şi prin cele ale cap. II. „Pace, Securitate şi Dezarmare” din Declaraţia mileniului, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 55/2, din 2000.

Sistemul internaţional actual este unul global/universal, o situaţie unică în istoria umanităţii, iar cu cât cresc mai mult interdependenţele dintre actori, sau gradul lor de integrare, cu atât va creşte mai mult inerţia sistemică (menţinerea principiilor şi instituţiilor dezvoltate până în prezent) şi capacitatea sistemului de a se readapta continuu la condiţiile mediului internaţional. Paradoxal, globalizarea şi manifestările integraţioniste ale acesteia, care par a eroda structura interstatală a sistemului internaţional contemporan - provocând chiar noţiunea sa fundamentală, suveranitatea naţională - constituie cauzele subzistenţei sale. În aceste condiţii, securitatea internaţională, devenită globală, va continua să fie gestionată de instituţiile şi principiile sistemului internaţional de după 1945, care constituie "achiziţii" importante spre a fi abandonate mult prea uşor. Conservatismul este una dintre caracteristicile relaţiilor internaţionale, în acelaşi timp, aceste "achiziţii" vor fi constrânse să se reformeze continuu, ţinând cont de dinamica relaţiilor apărute în mediul internaţional. În acest sens am în vedere, în primul rând, Organizaţia Naţiunilor Unite a cărei legitimitate este recunoscută de către statele membre. Dacă din perspectiva statelor mici şi mijlocii multilateralismul este preferabil unilateralismului, marile puteri se pronunţă pentru posibilitatea abordării problemelor internaţionale în cercuri cât mai restrânse. Dacă acum se pune problema reformării O.N.U, dar şi a legitimităţii acestei organizaţii, aceste lucruri sunt determinate, în mare parte, de faptul că europenii doresc să menţină un anumit control asupra conduitei Statelor Unite ale Americii. Cu titlu de exemplu, trebuie să menţionez că cele mai multe state europene au obiectat în legătură cu invazia Irakului, nu pentru că se opuneau, pur şi simplu, conflictului armat,

NESECRET206 din 262

NESECRET

ci pentru că era evidentă voinţa americană de a declanşa acest conflict fără aprobarea Consiliului de Securitate. Ar fi fost de apreciat ca dezbaterea declanşată în jurul temei Irakului să fi fost despre principii de drept internaţional sau despre autoritatea supremă a O.N.U. în materie.

Privind realităţile politice, nu putem fi surprinşi de numărul instituţiilor de securitate, de faptul că acestea se întrepătrund, chiar se suprapun frecvent în managementul securităţii europene, mai ales în privinţa crizelor locale şi regionale. Au existat adesea divergenţe în rândul comunităţii occidentale transatlantice de securitate: de la conflictul din Bosnia (opţiunea Statelor Unite ale Americii de ridicare unilaterală a embargoului privind armamentul pentru musulmanii bosniaci, situaţie care a stârnit dezaprobarea partenerilor europeni), până la intervenţia militară a SUA şi Marii Britanii în Afganistan şi Irak şi redeschiderea dezbaterii între atlanticişti şi europenişti. Până în prezent, aceste dezbateri nu au condus la rupturi, ci la consolidarea instituţiilor europene şi euroatlantice de securitate. Spre exemplu, NATO şi-a revizuit conceptul strategic în 1999, validând intervenţiile out-of-area într-o formulă multilaterală. În prezent, NATO şi-a asumat rolul de peace-keeper în Afganistan, în timp ce UE a „moştenit" de la NATO conducerea operaţiunilor de menţinere a păcii din Balcani. OSCE, un forum diplomatic ineficient în timpul Războiului Rece, şi-a asumat un rol bine determinat în noul sistem european de securitate, dobândind un rol important în consolidarea democraţiei şi activităţile umanitare din perimetrul euro-asiatic.

Noua arhitectură a puterii în lume, şi implicit a sistemului de securitate, ar putea depinde, pe viitor, calitatea puterii pe care o va aduce fiecare actor la masa tratativelor.

Concepţia românească în domeniu este materializată în conţinutul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României86.

Potrivit dispoziţiilor art. 1, prin sintagma „siguranţa naţională a României” se înţelege „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.” Protejarea valorilor fundamentale, aşa cum sunt definite la art. 1, se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne

86 Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României?, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 163 din 07/08/1991.

NESECRET207 din 262

NESECRET

sau externe. Analizând comparativ, conţinutul art. 387, care este sediul materiei în ceea ce priveşte sintagma „ameninţări interne şi externe”, cu dispoziţiile Constituţiei revizuite şi cu cele ale Strategiei de Securitate Naţională a României, vom observa că unele dintre ameninţările enumerate, în mod limitativ, în Legea nr. 51/1991, au devenit desuete şi echivoce în raport cu cele ale Strategiei. Un proiect de lege, care să modifice în mod explicit reglementările ce nu mai sunt în concordanţă cu actualele relaţii sociale este în procedură legislativă. S-a simţit nevoia unui astfel de demers având în vedere unele dificultăţi în aplicarea actului normativ, dar şi a numeroaselor invocări ale excepţiilor de neconstituţionalitate. Deşi, prevederile alin. (1) art. 145, din Constituţia

87 Art. 3. - Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele:    a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului roman;    b) acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte;    c) trădarea prin ajutarea inamicului;    d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;    e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegala de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum si divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora;  f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere grava drepturilor si libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor romani sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum si actele de distrugere, degradare ori aducere in stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;    g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate, precum şi practicii internaţionale;    h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunista, fascista, legionara sau de orice alta natura, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice forma unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;    i) actele teroriste, precum si iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;    j) atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace;    k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranţa naţională;    l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.

NESECRET208 din 262

NESECRET

revizuită stipulează explicit că: „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”, din păcate, în practică se constată că această normă juridică nu-şi produce efectul pe care legiuitorul l-a avut în vedere. Cu titlu de exemplu, art. 13 din Legea nr. 51/1991 prevede: „Situaţiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii, întreţinerea de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât si înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.” Aşadar, din conţinutul acestui articol reies fără echivoc prerogative ale procurorilor care excedează dispoziţiilor Constituţiei revizuite.

Prin urmare, în conţinutul Legi nr. 51/1991, se constată preferinţa pentru folosirea conceptului de siguranţă naţională, extinzându-se astfel semantica acestuia, în scopul evident, de disociere de conotaţia negativă a termenului de securitate, în înţelesul vechi, de dinainte de 1989. În mod obiectiv, la momentul elaborării actului normativ, percepţia afectivă, specifică circumstanţelor anilor 1990-1991, a avut un cuvânt greu de spus. Pentru clarificarea noţiunilor şi ieşirea din ambiguitate s-a întreprins demersul legislativ, menţionat anterior, care în prezent se află pe agenda de lucru a celor două Camere ale Parlamentului iar faptul că se impune discutarea cu celeritate a acestuia este clar pentru toţi factorii implicaţi în desfăşurarea procedurilor legislative.

În susţinerea celor prezentate, se impune invocarea cap. VI „Rezolvarea paşnică a diferendelor” din Carta O.N.U, în special prevederile art. 3388, prin care se statuează modalităţile de rezolvare a diferendelor pe cale paşnică. Aşadar, conceptele tradiţionale care ţineau cândva de elaborarea strategiei militare, de planificarea strategică – tipul de război, misiunile posibile, pregătirea şi structurarea forţelor, înzestrarea, sistemul de acţiuni în diferitele etape ale confruntării – de la acoperirea

88 Art.33- Carta O.N.U: 1. Părţile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale trebuie să caute să-l rezolve,

înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizaţii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la

alegerea lor.

   2. Consiliul de Securitate, când socoteşte necesar, invită părţile să-şi rezolve diferendul prin asemenea mijloace.

NESECRET209 din 262

NESECRET

strategică a teritoriului la apărarea strategică şi, în final, la ofensiva strategică – se cer reevaluate şi completate cu altele noi, specifice actualului mediu de securitate. Unul dintre aceste concepte este cel referitor „angajare”. Definirea tipului de angajare revine, desigur, strategiei securităţii naţionale, care pune astfel în operă anumite coordonate ale deciziei politice. Conceptul de angajare este însă foarte larg şi, de aceea, se impune a fi bine precizat şi definit ca atare. În acest caz, strategia militară trebuie să vizeze tipurile de angajare militară, nivelul de angajare şi, mai ales, regulile de angajare militară, în funcţie de situaţiile concrete. Armata poate fi angajată, potrivit conceptului de securitate naţională, în aproape toate situaţiile-limită, începând cu cele care ţin de urgenţele civile şi ajungând la cele care se referă efectiv la cele de autoapărare individuală sau colectivă.

Pe cale de consecinţă, apreciez că nu trebuie neglijat faptul că globalizarea va determina cadrul de referinţă pentru noile strategii de securitate naţională şi va impune elementele necesare formulării unei concepţii strategice care să identifice şi să soluţioneze crizele şi ameninţările pe care le generează noua ordine mondială.

În faţa globalizării, programele de securitate vor însemna, mai presus de neutralitate şi excludere a conflictului global, o concentrare în jurul intereselor regionale, favorabile bunăstării generale a statelor, considerând „întărirea securităţii democratice regionale” drept o abordare alternativă a securităţii naţionale. În acest sens, Carta O.N.U consacră capitolul VIII „Acorduri Generale”, respectiv art. 52-54, acestei problematici, încurajând statele „să depună toate eforturile pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale prin intermediul unor astfel de acorduri sau organisme regionale înainte de a le supune Consiliului de Securitate.”

Conform, potrivit dispoziţiilor alin. (1) art.53, „Consiliul de Securitate va folosi, dacă este cazul, asemenea acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Nici o acţiune de constrângere nu va fi însă întreprinsă, în temeiul acestor acorduri regionale sau de către organismele regionale, fără autorizaţia Consiliului de Securitate”. După cum observăm, cooperare şi organismele regionale sunt acreditate cu foarte mare credibilitate, în condiţiile prevederilor cap. VII „acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune”, acestea putând fii abilitate să aplice măsuri de constrângere.

NESECRET210 din 262

NESECRET

Statele au datoria de a promova acţiuni în favoarea securităţii, prin: accentuarea încrederii şi cooperării între forţele de securitate, revizuirea şi actualizarea acordurilor şi înţelegerilor de securitate regională, stabilirea unui echilibru între forţele militare (CFE), realizarea de schimburi de informaţii de către structurile de specialitate, participarea la operaţiuni, comune, militare, poliţieneşti şi de management al crizelor, în scopul limitării consecinţelor acestora.

În considerarea celor afirmate, strategiile regionale de securitate trebuie să-şi asume noile provocări ale secolului XXI, pentru a putea contracara ansamblul de crize şi ameninţări la adresa obiectivelor şi intereselor naţionale. Strategiile de securitate naţională trebuie să fie concepute în scopul definirii fără echivoc a politicii externe, angajamentelor globale şi a potenţialului forţelor de securitate operaţionale în vederea aplicării acesteia.

Extinderea NATO şi extinderea UE au influenţat în sens pozitiv şi în mod semnificativ stabilitatea şi securitatea europeană. Mediul de securitate european s-a consolidat, ca urmare a multiplicării eforturilor statelor democratice pentru edificarea unei noi arhitecturi de securitate europene.

Realităţile specifice fiecărui stat şi condiţiile de dezvoltare diferite scot în evidenţă caracterul specific şi diversitatea naţiunilor europene, dar şi dificultăţile pe care comunitatea internaţională trebuie să le gestioneze. Condiţiile favorabile existente în actualul mediu de securitate oferă posibilitatea unei destinderi reale în care elementele definitorii ale relaţiilor între state sunt cooperarea, dialogul, consultarea şi întrajutorarea. Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezoluţia nr. 1373/2001 “Threats to international peace and security caused by terrorist acts” conform, căreia, statelor li se cere să ratifice cele 13 instrumente juridice cu rol esenţial în lupta împotriva terorismului, să întărească cooperarea la nivel global, pe baza aceloraşi reglementări specifice. Totodată, prin constituirea Comitetului Antiterorism, statele pot beneficia de asistenţă în materie. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile dialogului politic şi ale diplomaţiei preventive se menţin încă puncte de divergenţe geniale, în special, de problemele unor minorităţi, de proliferarea terorismului şi crimei organizate, precum şi de competiţia pentru accesul şi controlul resurselor (pieţelor de desfacere). Amplificarea şi diversificarea riscurilor şi direcţionarea acestora în condiţiile existenţei unor vulnerabilităţi interne şi a unor conjuncturi favorizante pot genera ameninţări la adresa mediului

NESECRET211 din 262

NESECRET

internaţional de securitate, care impun adoptarea unor noi modalităţi de acţiune flexibile şi eficiente.

Recrudescenţa crimei organizate transfrontalieră este dovedită atât de extinderea ariei geografice de manifestare, cât şi de diversificarea obiectivelor promovate, a metodelor şi mijloacelor folosite, precum şi a gamei ţintelor vizate de entităţi care iniţiază, planifică, organizează, susţin ori înfăptuiesc acte teroriste.

În ultima perioadă s-au înregistrat acţiuni de o violenţă şi amploare extreme, care au avut ca ţinte obiective civile de o largă diversitate şi mari aglomerări umane, răspândite în diferite zone ale lumii.

În aceste condiţii, terorismul a depăşit sfera de relativă predictibilitate în ceea ce priveşte motivaţiile, modalităţile şi obiectivele de acţiune, fapt care impune concluzia că promotorii acestuia pot acţiona oriunde în lume. Terorismul reprezintă o ameninţare strategică nu doar pentru Statele Unite ale Americii şi statele Uniunii Europene, ci şi pentru Rusia, China, India şi pentru foarte multe alte state, inclusiv pentru România. În ultimul timp, se remarcă o proliferare a terorismului şi o reorientare a acţiunilor teroriste de la ţintele guvernamentale, diplomatice şi militare spre ţintele civile uşoare, precum bănci, hoteluri, trenuri, lăcaşe de cult, care au o puternică încărcătură simbolică şi asigură un număr mare de victime. Acţiunile de acest fel determină presiuni din partea opiniei publice asupra factorilor decizionali.

Valul de atacuri teroriste ce a zguduit lumea în ultimii ani a stârnit atât indignarea opiniei publice internaţionale, cât şi reacţia unor foruri internaţionale, concretizată în diverse forme de colaborare în vederea prevenirii şi combaterii terorismului.

Desigur, fenomenul terorismului necesită o abordare mult mai temeinică, pe baza legislaţiei, adoptate la nivel internaţional, motiv pentru care problematica va fi reluată, în cadrul unui capitol distinct.

Un alt factor cu impact major asupra mediului de securitate îl reprezintă proliferarea armelor de distrugere în masă.

Armele de distrugere în masă reprezintă o ameninţare de maximă importanţă la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Deşi există instrumentele juridice de control, stabilite prin tratate şi acorduri internaţionale, care au ca obiect de reglementare neproliferarea armelor de distrugere în masă (ADM), în prezent, proliferarea ADM cunoaşte o dublă determinare. Prima se referă la exportul ilegal a unor echipamente, tehnologii, materii prime, licenţe referitoare la producerea de arme nucleare, biologice, chimice sau balistice. Ce-a de-a doua determinare

NESECRET212 din 262

NESECRET

priveşte eforturile unor state de a cerceta, dezvolta, produce şi testa aceste arme, experienţe desfăşurate cel mai adesea în cel mai mare secret.

Această dublă determinare a impus revizuirea tratatelor şi acordurilor internaţionale în domeniul ADM şi în mod special a Tratatului de Neproliferare nucleară.

În ceea ce priveşte noua Strategie de Securitate Naţională a României, trebuie menţionat că aceasta a fost elaborată pornind de la axioma potrivit căreia securitatea globală şi cea naţională sunt două concepte aflate într-un raport total de interdependenţă socială. Securitatea globală serveşte securităţii şi apărării naţionale, iar securitatea naţională este, la rândul ei, esenţială securităţii şi apărării colective. În acest sens, cooperarea externă trebuie să vizeze îndeosebi adoptarea şi aplicarea unor măsuri de tip pro-activ, anticipativ, pentru contracararea eficientă a terorismului internaţional şi a proliferării armelor de distrugere în masă. Desigur, definirea unui cadru legitim de angajare pro-activă, capabil să preîntâmpine, să prevină şi să combată eficient noile riscuri şi ameninţări, solicită o combinaţie complexă de politici, instrumente juridice, acţiuni ce trebuie realizate, atât prin eforturi doctrinare, normative şi organizatorice interne, cât şi prin activitatea desfăşurată în cadrul structurilor de securitate şi cooperare internaţionale.

Angajarea responsabilă şi efectivă la campania internaţională împotriva terorismului - inclusiv prin participare militară, atunci când şi acolo unde este necesar – reprezintă un reper major al politicii de securitate a României. În acest cadru, principalele direcţii de acţiune ale instituţiilor naţionale, care au atribuţii în domeniul luptei împotriva terorismului vor fi: întărirea cooperării internaţionale, inclusiv prin relansarea eforturilor vizând definirea cuprinzătoare a terorismului şi stabilirea normelor şi procedurilor standard de operare; realizarea consensului între forţele politice, organizaţiile non-guvernamentale şi societatea civilă cu privire la necesitatea promovării politicii de “toleranţă zero” în lupta împotriva terorismului; perfecţionarea sistemului naţional de management al crizelor; o mai bună cunoaştere a structurilor, metodelor şi tehnicilor teroriştilor. Este fără echivoc faptul că toate acestea au impun elaborarea unei noi strategii de luptă împotriva terorismului având ca scop: revigorarea bazei doctrinare şi normative a întrebuinţării forţelor; prevenirea, descurajarea şi contracararea pro-activă a pericolului terorist, prin acţiuni desfăşurate împreună cu Uniunea Europeană, NATO şi statele partenere, inclusiv în zonele generatoare de terorism; armonizarea

NESECRET213 din 262

NESECRET

eforturilor politice, diplomatice, ale serviciilor de informaţii şi ale forţelor angajate în lupta împotriva terorismului, îndeosebi printr-o mai bună cooperare şi coordonare operaţională.

Organizaţiile de crimă organizată se vor dezvolta şi îşi vor extinde activităţile pe fondul dezordinii, corupţiei, letargiei în implementarea măsurilor de control, zonelor neacoperite de sistemele de supraveghere din diferite state şi al existenţei reţelelor globale informatice, financiare şi de transport. Se vor manifesta sub forma alianţelor, cu mici antreprenori criminali şi cu mişcări insurgente pentru operaţii specifice. Reprezentanţii organizaţiilor criminale vor corupe conducătorii statelor instabile, cu economii fragile, se vor infiltra în sistemele bancare şi de afaceri şi vor coopera cu mişcările politice insurgente pentru controlul unor zone geografice de interes ca potenţial şi importanţă geostrategică. Veniturile enorme ale organizaţiilor de crimă organizată provin din traficul de narcotice, femei şi copii; piraterie; imigraţie ilegală; contrabandă cu materiale toxice, arme şi tehnologii militare; fraudă financiară; servicii pentru grupările teroriste.

Reţelele de crimă organizată se vor suprapune adesea cu cele teroriste şi vor apărea „mariajele temporare de convenienţă”, astfel, se vor extinde legăturile existente şi se vor forma alianţe noi cu alte grupuri criminale şi guverne corupte.

Trebuie subliniat faptul că organizaţiile criminale sunt interesate pentru partea economică, financiară, iar grupările teroriste folosesc grupările criminale pentru obiective şi ambiţii politice.

Spaţiul sud-est european nu poate fi izolat de tendinţele, evoluţiile şi influenţele globalizării. În plus, procesul de analiză al viitorului mediu geopolitic, geostrategic şi de securitate din zona bazinului Mării Negre va ţine seama de rolul statelor membre NATO de la graniţa de sud-est a Alianţei, conflictele îngheţate din proximitatea zonei de responsabilitate NATO, rolul UE şi OSCE în regiune.

Mediul de securitate este caracterizat preponderent de următoarele tendinţe majore: accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională, concomitent cu proliferarea acţiunilor având ca scop fragmentarea statală; convergenţa rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile şi predictibile. Democraţia, guvernarea eficientă şi respectarea legilor, în calitate de noi principii ale securităţii globale, presupun ca relaţiile dintre state să ţină

NESECRET214 din 262

NESECRET

cont de existenţa unor interese divergente, fără a face apel la utilizarea forţei ca metodă de rezolvare a conflictelor.

Într-o lume caracterizată de globalizare, securitatea şi prosperitatea depind de existenţa unui sistem juridic internaţional eficace. De aceea, unul dintre obiectivele actuale trebuie să fie dezvoltarea unei cooperări internaţionale puternice, caracterizată de existenţa unor instituţii internaţionale eficiente, precum şi de existenţa unei ordini internaţionale bazate pe respectarea principiilor înscrise în Carta ONU.

NESECRET215 din 262

NESECRET

TEMA Nr.12ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI MILITARE ROMÂNEŞTI

CU ACQUIS-UL UNIUNII EUROPENE

Tendinţe în politica europeană de apărare

Instituţiile şi statele membre trebuie să conlucreze pentru a stabili o strategie politică de ansamblu. În acest scop, ele trebuie să reorienteze politicile uniunii şi să adapteze modul de lucru al instituţiilor.

Reorientarea politicilor înseamnă că uniunea trebuie să identifice mai clar obiectivele pe termen lung. Acestea pot include, având în vedere obiectivul general al dezvoltării sustenabile: îmbunătăţirea capitalului uman, a cunoştinţelor şi abilităţilor; întărirea coeziunii sociale şi a competitivităţii; rezolvarea problemelor ecologice; sprijinirea diversităţii teritoriale; contribuirea la pacea şi stabilitatea regională. O concentrare mărită va ajuta la dirijarea reformei politicilor şi va ajuta ca lărgirea uniunii să nu conducă la slăbirea sau diluarea puterii politicilor existente.

În stabilirea priorităţilor şi asigurarea coerenţei, instituţiile Uniunii Europene trebuie să evite luarea unor decizii asupra politicilor viitoare bazate pe o strategie pe termen scurt, pentru provocări pe termen lung. Acesta este un risc real, deoarece în viitorul apropiat reforma instituţională, opţiunile politice importante, negocierile bugetare şi extinderea ar putea coincide. Probabil va spori capacitatea uniunii de a-şi demonstra poziţia de putere printr-o viziune coerentă asupra viitorului. Uniunea trebuie de asemenea să se asigure că are resursele adecvate pentru a realiza obiectivele viitoare.

Încercările de structurare a unei dezbateri asupra coerenţei politice trebuie să fie construite pe un dialog între instituţii, privind obiectivele viitoare şi priorităţile uniunii. Rolul comisiei în iniţierea politicilor şi dirijarea programului de lucru pe termen lung poate contribui eficient în pregătirea Consiliului European. Aceste summit-uri, care se desfăşoară de patru ori pe an, reunesc pe preşedintele comisiei şi şefii de state şi guverne.

Consiliul European are un rol semnificativ în conturarea direcţiei strategiei pentru uniune, într-un eficient parteneriat cu comisia. Obligativitatea consensului în Consiliul European face adesea ca elaborarea politicilor să rămână prizoniera intereselor naţionale în domenii în care consiliul poate şi trebuie să decidă printr-o majoritate calificată a statelor membre. Acesta este un exemplu al incapacităţii consiliului de a-şi

NESECRET216 din 262

NESECRET

asuma răspunderea politică pentru formularea de decizii prin metoda comunităţii.

Politica externă şi de securitate comună capătă o nouă dimensiune prin Tratatul de la Lisabona, în special prin crearea unui post de înalt reprezentant pentru politică externă (numit şi respectiv demis de Consiliul European, având drept misiune conducerea PESC şi fiind în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei Europene – Amendamentul 19, de introducere a Art. 9E la T.U.E.) şi prin inscrierea în tratat a caracterului interguvernamental al PESC.

Tratatul facilitează şi în continuare recursul la cooperarea consolidată între statele membre care doresc să avanseze mai repede decât altele în domenii în care unanimitatea va rămâne regula – exemplu fiscalitatea sau politica externă.

Uniunea dobândeşte personalitate juridică, iar cei trei piloni (politicile comunitare, PESC şi cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală) vor fuziona. În materie de cooperare judiciară şi poliţienească, cele mai multe decizii vor fi luate cu majoritatea voturilor statelor membre (şi nu cu unanimitate). Pentru că favorizează o mai bună colaborare între statele membre, aceste dispoziţii vor sprijini probabil lupta împotriva terorismului, dar vor da, în acelaşi timp, un nou avânt politicii comune cu privire la imigraţie. Politicii externe şi de securitate comună îi sunt dedicate reguli şi proceduri particulare, ea nefiind efectiv comunitarizată.

Condiţiile impuse pentru a cere aderarea la uniune sunt înscrise în tratat şi completate prin criteriile fixate de consiliu. De asemenea, noul tratat instituie o procedură de retragere voluntară a unui stat membru din uniune, pentru aceasta fiind necesar un acord între U.E. şi statul membru în cauză, acord votat în consiliu cu majoritate calificată şi aprobat de parlament - amendamentele 56 şi 57 din Tratatul de la Lisabona, cu privire la viitoarele articole 34 şi 35 TUE.

Tratatul de la Roma va purta în continuare denumirea de Tratatul cu privire la funcţionarea uniunii (TFU). Acestă modificare de denumire aduce cu ea şi câteva inovaţii punctuale.

Până în acest moment, tratatele nu conţineau o delimitare prea clară a competenţelor statelor membre şi ale uniunii. Tratatul de la Lisabona încearcă să rezolve această problemă, precizând că uniunea vamală, comerţul, concurenţa, politica monetară sunt aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a comunităţii (Amendamentul 19 la TCE); în schimb politica socială, energia, piaţa internă sau cercetarea sunt domenii în care va exista

NESECRET217 din 262

NESECRET

şi în continuare o competenţă partajată între uniune şi statele membre. Competenţele uniunii sunt extinse la domenii precum spaţiul, energia, protecţia civilă, sportul, turismul, sănătatea publică, regiunile ultraperiferice, cooperarea administrativă.

Funcţia legislativă a Parlamentului European este întărită semnificativ: noul tratat lărgeşte la mai mult de 40 de domenii regula majorităţii calificate, iar procedura codeciziei este generalizată.

Faţă de textul tratatului constituţional, Tratatul de la Lisabona aduce însă câteva chestiuni în plus. Mai întâi, la cererea Lituaniei, a fost inclusă o clauză de solidaritate în domeniul energetic între statele membre în caz de dificultăţi semnificative de aprovizionare. Apoi, lupta împotriva schimbărilor climatice va figura pentru viitor în cadrul politicilor uniunii, dând astfel expresie juridică voinţei statelor europene de a se implica activ în acest sens.

Tratatul nu preia schimbarea propusă a denumirii actelor normative adoptate de instituţiile comunitare. Legile europene şi legile cadru europene nu vor înlocui astfel cunoscutele regulamente, directive etc..

Acestea sunt câteva din noutăţile cele mai semnificative introduse prin Tratatul de la Lisabona. Intrarea lor în vigoare depinde de ratificarea tratatului în fiecare din cele 27 de state membre, proces destul de dificil de realizat până la data limită fixată - ultimul trimestru din 2008.

Influenţe ale politicilor comunitare asupra dezvoltării RomânieiProcesul de formulare a poziţiei României pentru anumite politici

presupune colaborarea tuturor instituţiilor cu atribuţii în domeniul respectiv. Poziţia prezentată de România în grupurile de lucru din cadrul Consiliului European este pregătită de către grupurile de lucru din ţară, avizată de către Departamentul pentru Afaceri Europene şi Ministerul Afacerilor Externe şi transmisă de acesta din urma reprezentanţei României la Uniunea Europeană. La întâlnirile grupurilor de lucru de la Bruxelles participă, pe lângă reprezentantul permanent al Ministerului de Resort, la misiune, şi un delegat din ţară al ministerului, specializat pe problema aflată în discuţie.

Pentru asigurarea continuităţii, persoana care participă la grupurile de lucru din cadrul consiliului participă şi la întâlnirile comitetelor organizate în cadrul Comisiei Europene.

Principalele teme aflate în dezbatere la nivel european sunt: schimbările climatice, biotehnologiile (organismele modificate genetic), protecţia şi conservarea solului.

NESECRET218 din 262

NESECRET

Există iniţiative care contribuie la susţinerea politicilor comunitare. Sub egida Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, iniţiativă a României, a fost lansat Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat de Mediu, care are drept scop asigurarea unui viitor economic viabil, durabil şi atractiv în regiunea Mării Negre.

În acest scop, forumul îşi propune: - amplificarea la nivel regional a comunicării multidimensionale

centrate pe problematica mediului şi a dezvoltării sustenabile prin declanşarea şi rafinarea exerciţiului participativ la nivelul comunităţilor de deţinători de interese locale şi regionale specifice;

- amplificarea colaborării centrate pe problematica integrării politicilor de mediu în politicile sectoriale de dezvoltare economică la nivelul regiunii;

- amplificarea comunicării multidimensional focalizate pe identificarea celor mai eficace căi de răspuns regional la provocările globale de mediu (schimbări climatice, deşertificare, pierdere de biodiversitate);

Iniţiativa României se încadrează în liniile politicii europene de vecinătate, intrând totodată şi în sfera politicii marine europene.

Înscriindu-se în contextul internaţional, România a ratificat convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, fiind apoi prima parte aflată pe Anexa I a convenţiei care a ratificat şi Protocolul de la Kyoto la convenţie. Prin semnarea şi ratificarea convenţiei şi a protocolului şi prin adoptarea obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8%, în perioada 2008-2012, faţă de anul de bază 1989, România şi-a manifestat clar preocuparea privind schimbările climatice globale şi angajamentul politic privind îndeplinirea obligaţiilor asumate. Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la nivel internaţional la 16 februarie 2005. Primii paşi pe plan naţional au fost făcuţi în iulie 2005, odată cu adoptarea Strategiei Naţionale privind Schimbările Climatice (SNSC). Concretizarea strategiei a fost făcută prin adoptarea Planului Naţional de Acţiune privind schimbările climatice care include acţiunile pentru implementarea acestuia.

România susţine obiectivul general al U.E. de reducere cu 30% a emisiilor de gaze cu efect de sera de către ţările dezvoltate până în anul 2020 (faţă de anul de referinţă prevăzut de Protocolul de la Kyoto), în contextul finalizării cu succes a negocierilor internaţionale, pentru a îndeplini angajamentul intern al U.E. de a stabiliza temperatura medie

NESECRET219 din 262

NESECRET

globală cu maximum 2 grade Celsius (şi angajamentul intern de reducere cu 20%).

Politica de mediu în România s-a rezumat, până în prezent, la adoptarea şi aplicarea standardelor europene, fără a exista o abordare proactivă. Având în vedere că, în România, protecţia mediului practic nu exista până în urmă cu 10 ani, precum şi eforturile făcute pe durata procesului de preaderare în toate sectoarele economice, probabilitatea unor iniţiative în domeniu a fost foarte mică. Pentru moment, România urmăreşte iniţiativele europene în materie, participă la grupurile de lucru, contribuind, astfel, la elaborarea şi stabilirea noilor norme comunitare.

Piaţa muncii din România a suferit profunde transformări generate de reformele economice. Condiţiile sociale au determinat accentuarea migraţiei, care au cauzat la rândul lor scăderea constantă a populaţiei şi, implicit, a populaţiei active implicată în economie.

România îşi concentrează eforturile asupra celor trei priorităţi prevăzute de Agenda Lisabona revizuită: atragerea şi menţinerea mai multor oameni pe piaţa forţei de muncă, reinserţia şomerilor pe piaţa muncii, îmbunătăţirea adaptabilităţii întreprinderilor şi lucrătorilor, precum şi creşterea investiţiilor în capitalul uman. Aceste elemente vor asigura convergenţa cu prevederile conţinute în obiectivele strategiei de dezvoltare durabilă – problema demografică şi migraţia, excluziunea socială, precum şi elementele asociate cum ar fi sănătatea populaţiei şi aspectele sensibile ale sărăciei.

În privinţa forţei de muncă, îmbătrânirea populaţiei, precum şi problemele demografice sunt direcţii ce se află în atenţia autorităţilor române, deoarece efectele acestora pot avea consecinţe pe plan economic. În acest context au fost luate măsuri în ceea ce priveşte sistemul de pensii, prelungirea vieţii active, atragerea pe piaţa muncii a tinerilor, flexibilitatea programului, reconcilierea vieţii de familie cu cea profesională.

În acelaşi timp obiectivele de prosperitate şi solidaritate urmăresc creşterea standardului de viaţă, al veniturilor, locuri de muncă mai bine plătite precum şi o diversificare a acestora.

Egalitatea de şanse ocupă un loc important în domeniul social, atât în ceea ce priveşte egalitatea între femei şi bărbaţi, cât şi integrarea persoanelor cu deficienţe.

Teme de actualitate privind sănătatea publică privesc în primul rând problemele ridicate de alimentaţia nesănătoasă care are consecinţe în numărul mare al persoanelor supraponderale, dar şi în ceea ce priveşte numărul mare al îmbolnăvirilor. În aceste condiţii starea de sănătate a

NESECRET220 din 262

NESECRET

populaţiei are un impact major asupra muncii şi, deci, asupra economiei, astfel trebuie acordată o atenţie sporită unei nutriţii sănătoase, la care se adaugă mişcarea fizică, ce reprezintă elemente importante ale stării de sănătate a populaţiei.

Acestor aspecte de îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei li se adaugă şi strategia Comisiei Europene privind „Europa nefumătoare”, cu efecte benefice asupra sănătăţii individuale.

Politicile naţionale în domeniul forţei de muncă, politicii sociale, sănătăţii, asigurării sociale sunt în concordanţă cu politicile la nivel european atât în privinţa transpunerii legislaţiei, cât şi în aplicarea acesteia, iar în privinţa noilor propuneri de directivă are loc procesul de formulare a poziţiei României, acesta necesitând colaborarea instituţiilor cu atribuţii în domeniul respectiv.

Asigurarea continuităţii activităţii se realizează prin participarea aceleiaşi persoane la grupurile de lucru din cadrul consiliului şi la întâlnirile organizate în cadrul Comisiei Europene.

În ceea ce priveşte reforma judiciară şi lupta împotriva corupţiei, România trebuie să îşi continue eforturile de a atinge obiectivele specifice şi, în special:

să finalizeze adoptarea noului Cod de procedură civilă, să continue procesul de adoptare a noului Cod de procedură penală şi să consolideze noul Cod penal;

să rezolve problemele organizaţionale de personal şi cu care sistemul judiciar din România se confruntă în prezent şi să utilizeze rezultatele studiilor şi proiectelor-pilot în vederea stabilirii unor indicatori de performanţă pentru sistemul judiciar;

să stabilească o strategie anticorupţie coerentă la nivel naţional care să vizeze administraţia locală şi să monitorizeze punerea în aplicare a acesteia.

Este important ca autorităţile române să promoveze un dialog deschis cu cetăţenii săi prin consolidarea transparenţei reformelor întreprinse în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, inclusiv în ceea ce priveşte corupţia. Este esenţială existenţa unei voinţe politice constante de reformare a sistemului judiciar şi de luptă împotriva corupţiei.

România va primi sprijin pentru eforturile sale de reformă a sistemului judiciar şi de combatere a corupţiei. Acest sprijin va include concentrarea şi orientarea finanţării CE în cadrul diferitelor programe disponibile pentru România, asupra sprijinului în favoarea consolidării instituţionale şi a programelor de formare legate de reforma judiciară şi de lupta împotriva corupţiei.

NESECRET221 din 262

NESECRET

Armonizarea legislaţiei militare româneşti cu acquis-ul Uniunii Europene

A fost iniţiată o revizuire fundamentală a structurilor de forţe, care presupun trecerea de la asigurarea apărării teritoriale la protejarea şi promovarea intereselor naţionale, ale aliaţilor şi partenerilor într-un mediu internaţional complex. Noua structură de forţe va permite creşterea capacităţilor de reacţie rapidă, dislocabile şi sustenabile în teatrul de operaţii, îmbunătăţirea contribuţiei militare la întreaga gamă de operaţiuni sub egida U.E.. Se va urmări profesionalizarea completă a forţelor militare până în anul 2012.

În această perioadă s-au concretizat noi abordări în domeniul politicii de apărare a României, prin dezvoltarea diplomaţiei militare.

Au fost consolidate programele de modernizare a armatei, iar implementarea sistemului naţional de planificare bugetară a creat cadrul necesar pentru compatibilitate şi integrare rapidă în sistemul N.A.T.O.

Profesionalizarea armatei implică un nou cadru politico-militar şi juridic pentru Armata României şi pentru capacitatea sa de reacţie rapidă. O prioritate specială va fi acordată unor noi pachete legislative de planificare a forţelor, generare de capacităţi pentru misiunile U.E. şi dislocare în teatrele de operaţii militare.

În prezent, reforma militară a atins un nivel avansat, prin executarea noilor misiuni în cadrul alianţei euroatlantice. România a devenit furnizor de securitate pentru Balcani şi Caucaz.

Asigurarea suveranităţii naţionale, apărarea spaţiului aerian, securizarea căilor de comunicaţii şi de transport reprezintă priorităţi pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Se impune, în mod stringent, modernizarea flotei de transport strategic, dezvoltarea sistemului de control aerian naţional şi conectarea la sistemul N.A.T.O.

Procesul de reformă a sistemului militar naţional nu poate fi complet fără transformări fundamentale în toate componentele sale, inclusiv în domeniul achiziţiilor, al tehnologiilor utilizate şi al logisticii. Modernizarea managementului achiziţiilor pentru apărare, în vederea armonizării practicilor şi metodelor utilizate cu cele existente în ţările membre ale N.A.T.O. şi ale U.E., a presupus implementarea unui pachet de acte normative care să asigure gestionarea unitară şi coerentă.

În afara reglementărilor specifice achiziţiilor de tehnică militară, în Ministerul Apărării au fost introduse şi aplicate şi alte proceduri. În conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr. 182/2002, a fost

NESECRET222 din 262

NESECRET

introdusă, cu titlul de obligativitate, utilizarea sistemului de achiziţii electronice. În anul 2009 s-au efectuat de licitaţii în sistem electronic, ceea ce a permis realizarea de economii de fonduri de aproximativ 40%. La nivelul Ministerului Apărării se aplică un Cod etic al personalului implicat în procesul de achiziţii.

Pentru viitorul sigur al Europei se impune dezvoltarea cooperării, în deplină armonie, între U.E. şi N.A.T.O., precum şi eliminarea disensiunilor apărute între S.U.A. şi unele state ale Europei.

Revizuirea constituţiei, în anul 2003, prin armonizarea textului cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene a compatibilizat valorile fundamentale româneşti cu instituţiile similare europene. Eforturile pentru integrarea armatei naţionale în structurile de securitate euroatlantice au determinat alinierea instituţiilor juridice militare la standardele occidentale, cu trecerea de la o armată de masă (sistemul clasic defensiv, cu încorporarea obligatorie) la o armată modernă profesionistă. În procesul de aderare la instituţiile de securitate euroatlantice, a fost necesară reorganizarea şi retehnologizarea forţelor armate, adaptarea cadrului naţional legislativ în vederea realizării flexibilităţii necesare luării deciziilor de participare a forţelor şi mijloacelor la misiuni în afara teritoriului naţional. În Constituţia României, Art. 118, se stipulează „în condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”, prevăzându-se, în continuare, că „pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte”.

În urma acestor modificări de text constituţional, Ministerul Apărării a promovat proiectul de lege privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, fiind adoptată Legea nr. 42/2004. Dispoziţiile acestui act normativ simplifică procedurile care permit deplasarea trupelor româneşti în afara graniţelor ţării şi prevede posibilitatea ca structurile specializate ale Ministerului Apărării să realizeze acordurile tehnice privind participarea concretă în teatrul de operaţii.

Legea nr. 42/2004 are ca principal obiectiv eficientizarea actului de decizie, în sensul creşterii operativităţii trimiterii forţelor armate în misiuni internaţionale.

Creşterea rolului preşedintelui României în luarea deciziei a fost necesară pentru asigurarea operativităţii în îndeplinirea misiunilor.

NESECRET223 din 262

NESECRET

Preşedintele nu poate trimite forţe armate în afara teritoriului naţional decât dacă obligaţia rezultă din tratatele internaţionale la care România este parte, acte care sunt ratificate de parlament. Fondurile necesare pregătirii şi trimiterii de unităţi militare la misiunile internaţionale se aprobă de parlament. În Art. 7, din prezenta lege, se stipulează obligaţia preşedintelui de a informa parlamentul despre decizia de a trimite forţe în afara graniţelor naţionale.

Tratatul Uniunii Europene de la Lisabona conferă noi competenţe în domeniul cooperării administrative, militare şi de afaceri interne (este prevăzută crearea unui Parchet European). Pe lângă redenumirea politicii europene de securitate şi apărare (P.E.S.A.) în politică de securitate şi apărare comună (P.S.A.C.), U.E. consacră principiul solidarităţii statelor membre în faţa riscurilor de securitate regională.

Clauza de „apărare reciprocă” relevă că dacă unul dintre statele membre va face obiectul unei agresiuni armate, celelalte state au obligaţia să-i ofere asistenţă prin orice mijloace (inclusiv militare). Această clauză exprimă pentru prima dată o „solidaritate militară” proprie statelor membre U.E. şi distinctă de cea conferită de Art. 5 din Tratatul Organizaţiei Nord Atlantice (N.A.T.O.). Uniunea Europeană poate executa misiuni specifice pentru lupta împotriva terorismului, misiuni de prevenire a conflictelor şi misiuni de stabilizare postconflict. Uniunea Europeană se va baza pe forţele naţionale sau multinaţionale, puse la dispoziţie de către statele membre.

U.E. are instituţii cu competenţe specifice domeniului politico-juridico-militar capabile să se conexeze la nivelul european (naţional) pentru asigurarea spaţiului de securitate şi apărare comună. U.E. respectă identitatea naţională a statelor membre, structurile fundamentale constituţionale şi funcţiile esenţiale ale statului în planul asigurării integrităţii teritoriale statale pentru menţinerea ordinii publice interne.

Conform Art. 118, alin. 1 din Constituţia României „armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care, conform Art. 119 din Constituţie, „organizează şi coordonează unitar activităţile de apărare a ţării şi cele de participare la misiuni internaţionale”, va trebui să aibă noi

NESECRET224 din 262

NESECRET

atribuţii pentru o eficientă conlucrare cu noile instituţii europene, precum Comitetul Politic de Securitate şi Agenţia Europeană pentru Armament, Cercetare şi Capabilităţi Militare (activează sub autoritatea Consiliului de miniştri al U.E.).

Această agenţie europeană are ca principală misiune identificarea obiectivelor de capacitate militară ale statelor membre şi evaluarea respectării angajamentelor de capacităţi puse la dispoziţie de către statele membre ale U.E.

Spaţiul juridic unic european asigură protecţia drepturilor omului, dezvoltarea economică în România, precum şi nevoia de securitate şi integritate teritorială. Uniunea Europeană duce o politică externă comună bazată pe dezvoltarea solidarităţii reciproce a statelor membre, pe identificarea problemelor de interes general. Uniunea Europeană respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru statele membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul N.A.T.O. Pentru punerea în aplicare a politicilor de securitate şi de apărare comune, statele membre pun la dispoziţie U.E. capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliul de miniştri. Statele membre sunt obligate să-şi îmbunătăţească progresiv capacităţile militare.

România va trebui să identifice necesităţile operaţionale, să promoveze măsurile necesare satisfacerii lor şi să contribuie la întărirea bazei industriale şi tehnologice în sectorul de apărare.

Uniunea Europeană mobilizează toate resursele militare în vederea: prevenirii ameninţărilor teroriste pe teritoriul statelor membre; protejării instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist. Managementul situaţiilor de criză, în domeniul securităţii naţionale, capătă valenţe noi în funcţie de nevoile de securitate ale U.E. la momentul respectiv.

Legislaţia militară românească trebuie să devină suplă, dinamică şi capabilă să răspundă exigenţelor politicii militare ale U.E.

Apreciem că situaţia ţărilor europene va cunoaşte nuanţări specifice, funcţie de situaţia concretă în care se vor găsi: vor aparţine structurilor de securitate europene sau euroatlantice, vor aparţine unor alianţe central-europene, vor rămâne la statutul de nealiniere, în zona tampon sau, altfel spus, în zona „gri”.

România va trebui, în etapa următoare, pentru a putea construi o societate modernă, democratică, să-şi canalizeze întreg potenţialul, să valorifice la maximum poziţia sa geostrategică şi să joace un rol activ în cadrul sistemelor de cooperare economică şi de securitate.

NESECRET225 din 262

NESECRET

România va avea în politica de asigurare a securităţii naţionale două orientări majore care trebuie să constituie ghidul de conduită în perioada care urmează: înfăptuirea unei politici externe capabilă să asigure creşterea rolului României în cadrul sistemelor de cooperare regională şi globală; înfăptuirea unei politici interne de reformare a întregului sistem de securitate bazat pe abordarea integrară a unor procese şi instituţii, cu logici de dezvoltare şi sisteme de interacţiuni diferite dar a căror rezultantă să fie în măsură să răspundă prompt gamei largi de riscuri şi ameninţări, indiferent de natura lor.

Strategia de securitatea naţională a României relevă, în acest sens, următoarele obiective: „păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului român, în condiţiile specifice integrării ţării în Uniunea Europeană; garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti; asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor constituţionale, a egalităţii şanselor, perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a solidarităţii sociale, aprofundarea reformei în justiţie, întărirea autorităţii instituţiilor statului, consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legii; relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi şomajului, perfecţionarea mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei financiare; dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc; asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social; modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice, garantarea siguranţei cetăţeanului; optimizarea capacităţii de apărare naţională în strictă conformitate cu standardele U.E.; îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate; îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului, dezvoltarea instituţiilor de educare, cercetare şi cultură; reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaţie cu practicile şi reglementările europene; armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic multicultural, având drept garanţii ale securităţii participarea socială, integrarea interculturală şi subsidiaritatea în actul de guvernare; acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi programatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale, la care România este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei O.N.U.; diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara graniţelor ţării; participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru combaterea

NESECRET226 din 262

NESECRET

terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere; dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative pe plan regional, pentru consolidarea stabilităţii şi rezolvarea crizelor; asigurarea securităţii ecologice; implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate”.

În domeniul politico-administrativ, realizarea obiectivelor de securitate naţională solicită dezvoltarea capacităţii normative a statului român, prin măsuri adoptate în mod democratic, care să respecte principiul separării puterilor în stat şi să asigure reforma instituţională şi administrativă. Statul, ca organizator al coeziunii naţionale şi sociale, trebuie să devină o instituţie suplă şi eficientă.

NESECRET227 din 262

NESECRET

CONCLUZII

Construcţia europeană este un proces deosebit de complex şi reprezintă ceva aparte prin ineditul pe care îl aduce. Nimic de o anvergură aşa de mare nu s-a mai întâmplat vreodată şi niciodată nu s-a ajuns aşa departe în privinţa dispariţiei graniţelor şi a unor transferuri de suveranitate din direcţia unor state naţionale către o organizaţie supranaţională. Prezentul referat îşi propune să abordeze un aspect al procesului de integrare europeană, care reflectă extraordinar toate slăbiciunile, dificultăţile şi contradicţiile întâmpinate de construcţia europeană, dar şi realizările deosebite ale acesteia. Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii Europene reprezintă un fel de oglindă a sufletului comunitar de după Maastricht.

Creaţie relativ recentă, deşi este vorba de un întreg proces care a condus la apariţia acesteia, proces care datează de la începuturile construcţiei europene, PESC, spre deosebire de integrarea în plan economic, care a intrat într-un stadiu deosebit de avansat, rămâne un subiect foarte sesibil aflat în fruntea agendei europene, PESC fiind, de altfel, singurul pilon extracomunitar al Uniunii Europene89. Pe viitor, evoluţia PESC va da măsura integrării europene. Procesul construcţiei europene nu poate fi încheiat atât timp cât nu acoperă integral şi sfera politică. Mai mult, statura internaţională a Uniunii Europene depinde de un final fericit în cazul PESC. Încă departe de aşa ceva, PESC a fost definită şi impusă de împrejurări ca un proces gradual, complex şi care necesită o abordare prudentă din partea statelor membre ale Uniunii. Din cauza acestor caracteristici (noutate, dinamică deosebită, complexitate), deşi nu sunt puţini au fost cei care s-au aplecat asupra acestui aspect al integrării europene, subiectul rămâne totuşi de mare actualitate, în special din punct de vedere al dimensiunea de securitate şi apărare a PESC.

În paralel cu dezvoltarea sa economică, Uniunea Europeană a pus bazele propriei politici externe şi de securitate, ceea ce îi permite să vorbească şi să acţioneze la unison pe scena mondială. Conflictele regionale înregistrate în anii 1990 în Europa şi în restul lumii, alături de lupta împotriva terorismului internaţional, i-au determinat pe liderii europeni să

89 Avem aici în vedere faptul că PESC nu se subordonează dreptului comunitar (legislaţiei uniunii) deoarece statele membre ale UE nu au avut încă voinţa politică de a renunţa total la prerogativele individuale în domeniul politicii externe.

NESECRET228 din 262

NESECRET

creeze instrumente formale pentru aplicarea atât a măsurilor diplomatice, cât şi a celor de intervenţie.

Baza politicii externe şi de securitate a UE (PESC) rămâne în continuare aşa-numita putere „soft” – recursul la diplomaţie sprijinită, dacă este necesar, de măsuri comerciale, de ajutor sau de menţinere a păcii, pentru a soluţiona conflicte şi pentru a ajunge la o înţelegere la nivel internaţional.

UE a trimis misiuni de menţinere a păcii în diferite zone de conflict ale lumii. În august 2008, a mediat un acord de încetare a focului între Georgia şi Rusia şi a trimis observatori europeni pentru a monitoriza situaţia. De asemenea, a oferit ajutor umanitar oamenilor strămutaţi din cauza luptelor şi a organizat o conferinţă internaţională a donatorilor pentru reconstrucţia Georgiei.

UE a jucat un rol la fel de important în regiunea balcanică, unde finanţează proiecte de asistenţă pentru dezvoltarea unei societăţi stabile în şapte ţări. În decembrie 2008, a plasat în Kosovo o misiune formată din 1 900 de persoane activând în domeniul justiţiei şi poliţiei, care să ajute la garantarea legii şi ordinii publice.

Pentru ca diplomaţia europeană să devină mai influentă şi mai vizibilă, Uniunea a creat postul de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate. Acesta are rolul de a coordona eforturile depuse de statele membre pentru elaborarea şi implementarea politicii externe. Înaltul Reprezentant este asistat de personal politic şi militar.

Nu există o forţă armată permanentă a UE. În schimb, ţările membre contribuie în caz de necesitate cu forţe de menţinere a păcii şi misiuni umanitare şi de gestionare a situaţiilor de criză. Pentru a asigura o capacitate de reacţie rapidă, UE a înfiinţat grupări tactice de luptă, fiecare dintre acestea numărând circa 1 500 de persoane. Două grupări tactice sunt în permanenţă pregătite pentru intervenţie. Principiile care stau la baza activităţilor în domeniu formează „politica europeană de securitate şi apărare” (PESA).

Primele misiuni militare ale UE s-au desfăşurat în Balcani. UE a preluat conducerea forţei militare de stabilizare din Bosnia şi Herţegovina, în 2005. Au urmat alte misiuni de scurtă durată în Africa, Asia şi Orientul Mijlociu.

În mai 2007, UE a trimis în Afganistan o misiune de poliţie cu un mandat de trei ani. La începutul anului 2008, o forţă militară a UE de peste 3 000 de persoane a fost plasată în zona de frontieră dintre Ciad şi

NESECRET229 din 262

NESECRET

Republica Centrafricană, pentru a proteja refugiaţii provenind din zonele de conflict învecinate (regiunea Darfur din Sudan).

În decembrie 2008, UE a lansat prima sa operaţiune maritimă. Misiunea acesteia este să protejeze vasele împotriva piraţilor care acţionează de-a lungul coastei Somaliei - mai ales pe cele care transportă ajutoare alimentare către acestă ţară.

Politica externă şi de securitate este unul dintre domeniile în care guvernele statelor membre continuă să fie autoritatea esenţială, deşi Comisia Europeană şi, în mai mică măsură, Parlamentul European, se asociază acestui proces. Deciziile importante se iau prin vot unanim. Conştientă de limitările sistemului, Uniunea a introdus proceduri de vot mai flexibile privind deciziile în materie de PESC, permiţând ca anumite guverne să se abţină, autorizând recurgerea la votul cu majoritate calificată sau acceptând ca o majoritate de state membre să acţioneze din proprie iniţiativă. Cu toate acestea, unanimitatea rămâne obligatorie pentru luarea deciziilor cu implicaţii în domeniul militar sau al apărării90.

Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în U.E.; tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate.

Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea fiind condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare (specifica OSCE) renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi a transparenţei.

Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaţionale de securitate.

90 http://europa.euNESECRET230 din 262

NESECRET

GLOSAR DE TERMENI COMUNITARI91

Acquis comunitar en: Community acquis fr: Acquis communautaire Termenul acquis comunitar desemnează totalitatea drepturilor şi a

obligaţiilor comune care decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene.

Sunt incluse aici: -conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale tratatelor; - legislaţia adoptată în aplicarea tratatelor92 şi deciziile Curţii de

Justiţie a Comunităţilor Europene; - declaraţiile şi rezoluţiile adoptate de către uniune; - măsurile privind politica externă şi de securitate comună; - măsurile privind justiţia şi afacerile interne; - acordurile internaţionale încheiate de către Comunitatea

Europeană şi acordurile încheiate între statele membre, referitoare la activităţile uniunii.

Incluzând, pe lângă tratate, şi actele adoptate de către instituţiile U.E., acquis-ul comunitar este în continuă evoluţie.

Pentru a putea deveni membre ale uniunii, statele candidate trebuie să transpună acquis-ul în legislaţia naţională, urmând să îl aplice începând din momentul aderării. În anumite situaţii, se acordă, în urma negocierilor de aderare, derogări de la această regulă.

Acţiune comună (in domeniul justiţiei şi afacerilor interne) en: Common action (justice and home affairs) fr: Action commune

(JAI) Acţiunea comună a fost un instrument legislativ folosit în domeniul

justiţiei şi afacerilor interne în perioada 1993 199993. Printr-un astfel de instrument era decisă o acţiune coordonată a statelor membre, în numele Uniunii Europene sau în cadrul Uniunii Europene, atunci când, datorită amplorii efectelor unei acţiuni planificate, obiectivele uniunii ar fi putut fi atinse mai eficient prin acţiunea comună decât prin acţiuni întreprinse separat de către statele membre.

91 http::/www.infoeuropa.ro92 Legislaţia secundară: regulamente, directive, decizii etc.93 De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, care a creat acest instrument, şi până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam.

NESECRET231 din 262

NESECRET

Prin Tratatul de la Amsterdam, a fost înlocuită de „decizie” şi „decizie cadru”.

Acţiune comună (în domeniul PESC) en: Joint action (CFSP) fr: Action commune (PESC) Folosită în domeniul Politicii externe şi de securitate comună

(PESC), acţiunea comună este un instrument legislativ care stabileşte o acţiune coordonată a statelor membre, prin care se mobilizează resurse (resurse umane, know-how, finanţare, echipament etc.) pentru a atinge anumite obiective stabilite de către Consiliul U.E., în baza orientărilor generale date de Consiliul European.

Pentru a simplifica procesul legislativ, Constituţia Europeană prevede numai două instrumente în domeniul PESC: decizii europene şi acorduri internaţionale. Astfel, în momentul intrării în vigoare a constituţiei, acţiunea comună şi aplicarea acesteia vor avea la bază decizii europene (instrumente nelegislative), adoptate de către Consiliul U.E..

Ajutor umanitar en: Humanitarian aid fr: Aide humanitaire Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari donatori de ajutor

umanitar din lume94. În ultimii ani, componenta de ajutor umanitar a acţiunilor externe

ale Uniunii Europene a devenit din ce în ce mai importantă, datorită sporirii numărului de crize la nivel global.

În acest context, a fost înfiinţat, în 1992, Oficiul de Ajutor Umanitar al Comisiei Europene (ECHO), care are misiunea de a furniza asistenţă şi ajutor de urgenţă (sub formă de bunuri şi servicii) victimelor catastrofelor naturale sau de origine umană sau ale conflictelor din afara uniunii. Acest ajutor are la bază următoarele principii: al nediscriminării, al imparţialităţii şi al umanităţii. Ajutorul este distribuit de către partenerii ECHO, şi anume organizaţii neguvernamentale, agenţii umanitare ale Naţiunilor Unite şi alte organizaţii internaţionale.

În perioada 2000-2006, suma totală alocată anual pentru acţiunile ECHO s-a situat în jurul valorii de 600 de milioane euro. Sursele de finanţare pentru acţiunile ECHO sunt: bugetul comunitar şi Fondul European pentru Dezvoltare.

94 În această evaluare este calculat atât sprijinul acordat de către Comisia Europeană, cât şi cel acordat de către Statele Membre.

NESECRET232 din 262

NESECRET

Constituţia Europeană include o secţiune referitoare la ajutor umanitar, care dobândeşte astfel o bază legală. Este programată şi crearea unui Corp Voluntar European de Ajutor Umanitar, care să asigure un cadru contribuţiilor comune ale tinerilor europeni în acest domeniu.

Apărare colectivă en: Collective defence fr: Défense collective Două documente de instituire a unor organizaţii europene prevăd acest

concept: Tratatul de la Bruxelles, semnat în 1948, de către Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg, şi instituind Uniunea Occidentală. Acest tratat a fost modificat în 1954 prin Acordul de la Paris, Uniunea Occidentală devenind astfel Uniunea Europei Occidentale (U.E.O). În Art. V al acestui tratat este prevăzut principiul asistenţei reciproce în eventualitatea unui atac armat împotriva oricăruia dintre statele semnatare. Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în 1949, la Washington, de către 10 state europene şi de către Statele Unite şi Canada. În Art. 5 al tratatului, se face referire la solidaritatea între statele membre ale organizaţiei, în eventualitatea unui atac armat. Conform acestui articol, dacă are loc un astfel de atac, toate statele semnatare ale tratatului trebuie să acorde asistenţă statului atacat, exersând dreptul de apărare individuală şi colectivă şi întreprinzând orice acţiune necesară reinstaurării şi menţinerii siguranţei, inclusiv prin folosirea forţelor armate.

De la înfiinţarea sa, în 1949, NATO a fost principalul garant al securităţii în Europa de vest, în timp ce U.E.O a fost aproape inactivă timp de aproximativ 30 de ani. Cu toate acestea, U.E.O rămâne singura organizaţie exclusiv europeană prin care s-a stabilit obligaţia apărării colective automate. NATO îşi continuă activitatea, formând baza apărării colective în Europa, iar crearea unei identităţi europene de securitate şi apărare nu contravine acestui principiu.

Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) en: Political and Security Committee (PSC) fr: Comité politique et

de sécurité (COPS) Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) este organul permanent în

domeniul politicii externe şi de securitate comună, format din funcţionari de rang înalt din statele membre şi câte un reprezentant al Comisiei Europene şi al Secretarului General al Consiliului U.E.. Înfiinţarea COPS a fost hotărâtă la Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999.

NESECRET233 din 262

NESECRET

COPS a devenit organ permanent după Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000.

Responsabilităţile COPS sunt următoarele: - să monitorizeze situaţia internaţională în domeniile acoperite de

politica externă şi de securitate comună (PESC); - să contribuie la elaborarea politicilor specifice; - să monitorizeze aplicarea deciziilor consiliului în domeniul PESC. COPS exercită controlul politic şi orientarea strategică a

operaţiunilor de gestionare a crizelor, fiind autorizat de Consiliul U.E. să ia decizii în gestionarea practică a crizelor, în cadrul politicii europene de securitate şi de apărare. Este asistat de un grup de lucru politico-militar, de un comitet pentru aspecte civile ale gestionării crizelor, de un comitet militar şi de statul major militar.

Consiliul European en: European Council fr: Conseil européen Consiliul European nu este o instituţie propriu-zisă, ci termenul

folosit pentru reuniunile periodice ale şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii Europene, la care participă, ca membru cu drepturi depline, şi Preşedintele Comisiei Europene. Are rolul de a da Uniunii Europene impulsul necesar dezvoltării şi de a defini orientările politice generale (conform Art. 4 al Tratatului privind Uniunea Europeană). Nu adoptă însă acte legislative.

Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori pe an, în luna iunie şi în luna decembrie95, (în practică, de două ori pe semestru), iar o reuniune extraordinară poate avea loc ori de câte ori este necesar. Este prezidat de către statul membru care deţine preşedinţia uniunii la momentul respectiv. Deciziile sunt adoptate prin consens, în urma negocierilor dintre statele membre, care încep înaintea reuniunii la vârf. Rezultatul deliberărilor Consiliului European este inclus în concluziile publicate la sfârşitul reuniunii.

Consiliul European a fost creat formal printr-un comunicat publicat la încheierea reuniunii la vârf de la Paris, din decembrie 197496, şi s-a reunit pentru prima oară în 1975. Baza sa legală a fost asigurată prin Actul Unic European (semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987), iar funcţiile i-

95 Preşedinţia Uniunii Europene este deţinută de statele membre, prin rotaţie, pentru o perioadă de şase luni: ianuarie-iunie, respectiv iulie-decembrie.96 Din 1961 până în 1974, fuseseră organizate conferinţe la nivel înalt.

NESECRET234 din 262

NESECRET

au fost precizate prin Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 şi intrat în vigoare în 1993).

Iniţial, reuniunile aveau loc în ţara care deţinea în momentul respectiv preşedinţia uniunii. Conform unei declaratii ataşate Actului Final al Conferinţei Interguvernamentale pentru pregătirea Tratatului de la Nisa, din momentul în care Uniunea Europeană a ajuns la un număr de 18 state membre (1 mai 2004), toate reuniunile au loc la Bruxelles.

Constituţia Europeană prevede dobândirea statutului de instituţie europeană de către Consiliul European şi modificarea sistemului preşedinţiei, prin înfiinţarea unui post de preşedinte al Consiliului European, ales de către acesta pentru un mandat de doi ani şi jumătate.

Consiliul Uniunii Europene en: Council of the European Union fr: Conseil de l’Union

européenne Consiliul Uniunii Europene (denumit şi “Consiliul de Miniştri” sau

“Consiliul”) este principalul organ de decizie al uniunii. Consiliul adoptă legislaţia Uniunii Europene, împreună cu Parlamentul European, cu care împarte şi autoritatea bugetară. Este, de asemenea, forul de decizie în ceea ce priveşte politica externă şi de securitate comună (PESC), coordonarea politicilor economice şi în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

Este compus din miniştrii de resort ai statelor membre, în funcţie de ordinea de zi. De exemplu, miniştrii afacerilor externe se reunesc în Consiliul Afacerilor Generale, având pe ordinea de zi relaţiile externe şi probleme de politică generală, miniştrii agriculturii în Consiliul pentru Agricultură şi Pescuit etc.

Convenţia Europeană en: European Convention fr: Convention européenne Crearea Convenţiei Europene îşi are rădăcinile în “Declaraţia

privind viitorul uniunii”, anexată Tratatului de la Nisa. Această declaraţie propunea continuarea reformei instituţionale în trei etape: lansarea unei dezbateri privind viitorul Uniunii Europene, organizarea unei convenţii pentru reforma instituţională şi o conferinţă interguvernamentală.

Convenţia a fost înfiinţată printr-o declaraţie anexată concluziilor preşedinţiei la Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001. Conform Declaraţiei de la Laeken, rolul acestei convenţii a fost să analizeze patru aspecte importante privind viitorul uniunii: împărţirea

NESECRET235 din 262

NESECRET

puterilor, simplificarea tratatelor, rolul parlamentelor naţionale şi statutul Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului. Erau prevăzute trei etape: audiere, deliberare şi elaborare. La sfârşitul ultimei etape trebuia propus un text constituţional care să servească drept punct de plecare pentru negocierile din conferinţa interguvernamentală.

Convenţia, prezidată de către Valéry Giscard d’Estaing şi formată din reprezentanţi ai statelor membre97, ai statelor candidate98, ai Parlamentului European şi ai Comisiei Europene, a avut reuniunea inaugurală pe 28 februarie 2002 şi şi-a încheiat lucrările pe 10 iulie 2003, după ce a ajuns la un acord privind proiectul de Constituţie Europeană, care a fost apoi discutat într-o conferinţă interguvernamentală, de către şefii de stat sau de guvern.

Convenţia europeană este unică în istoria Uniunii Europene, dat fiind că este singura dată când o conferinţă interguvernamentală este precedată de dezbateri deschise tuturor părţilor implicate.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) en: European Convention on Human Rights (ECHR) fr: Convention

européenne des droits de l'homme (CEDH) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată pe 4

noiembrie 1950 la Roma şi este unul dintre cele mai importante documente adoptate sub egida Consiliului Europei. Prin acest document, ratificat de către toate statele membre ale Uniunii Europene, persoanele fizice au posibilitatea de a se adresa, în cazul în care constată că le sunt încălcate drepturile, unei instanţe judecătoreşti. În acest sens, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost înfiinţate o serie de organisme de control, cu sediul la Strasbourg:

- o comisie responsabilă cu examinarea prealabilă a plângerilor depuse de state sau de cetăţeni;

- o Curte Europeană a Drepturilor Omului, care poate fi sesizată de către comisia menţionată anterior sau de către un stat membru, în urma unui raport al comisiei (în cazul unei hotărâri judecătoreşti);

- un comitet de miniştri al Consiliului Europei, cu rolul de “gardian” al CEDO şi care poate fi sesizat în încercarea de a ajunge la o rezolvare pe căi politice a diferendului, atunci când cazul nu este înaintat curţii.

97 În perioada în care a funcţionat convenţia, Uniunea Europeană avea 15 state membre (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia). 98 Statutul de candidat îl aveau, în perioada respectivă, 13 state (Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Turcia şi Ungaria).

NESECRET236 din 262

NESECRET

Datorită numărului din ce în ce mai mare de cazuri, a fost necesară o reformă a mecanismului de control stabilit prin convenţie. Astfel, toate aceste organisme au fost înlocuite, pe 1 noiembrie 1998, printr-o Curte Europeană a Drepturilor Omului unică. Această structură simplificată a făcut posibilă scurtarea duratei procedurilor, precum şi consolidarea caracterului judiciar al sistemului.

Ideea aderării Uniunii Europene la CEDO a fost vehiculată frecvent, însă Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat, într-o opinie publicată în 1996, că aderarea comunităţii la convenţie nu este posibilă, dat fiind că Tratatul instituind Comunitatea Europeană (Tratatul CE) nu acordă prerogative de a adopta norme sau de a încheia acorduri internaţionale în domeniul drepturilor omului.

Cu toate acestea, Tratatul de la Amsterdam a insistat asupra respectului drepturilor fundamentale garantate de convenţie, conferind un caracter oficial jurisprudenţei Curţii de Justiţie în materie. În relaţiile dintre Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, practica aplicată de către CJCE, şi anume integrarea principiilor convenţiei în dreptul comunitar, a contribuit la păstrarea coerenţei în activitate şi a independenţei celor două instituţii.

Constituţia Europeană instituirea unei personalităţi juridice a Uniunii Europene, permiţându-i astfel să adere la CEDO. De asemenea, este încorporată în textul constituţiei, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000. Prin aceasta, carta devine obligatorie din punct de vedere juridic.

Cooperare judiciară în materie civilă en: Judicial cooperation in civil matters fr: Coopération judiciaire

en matière civile Principalul obiectiv al cooperării judiciare în materie civilă este

îmbunătăţirea colaborării între autorităţile statelor membre, pentru a elimina astfel obstacolele care survin datorită incompatibilităţii dintre diferitele sisteme judiciare şi administrative, prin recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor judecătoreşti din alt stat membru, acces la justiţie şi armonizarea legislaţiilor naţionale.

Prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999, cooperarea judiciară în materie civilă a fost inclusă în Titlul IV al Tratatului CE (Art. 65). Cooperarea judiciară în materie civilă a fost astfel “comunitarizată” şi inclusă în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.

NESECRET237 din 262

NESECRET

Consiliul European de la Tampere (octombrie 1999) introduce principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti, ceea ce reprezintă o decizie deosebit de importantă a cooperării judiciare din cadrul Uniunii Europene, atât în materie civilă, cât şi în materie penală.

COREPER en/fr: COREPER Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, denumit pe scurt

“COREPER”, este responsabil cu pregătirea lucrărilor Consiliului Uniunii Europene. Este format din ambasadorii statelor membre pe lângă Uniunea Europeană, denumiţi şi “reprezentanţi permanenţi” şi este prezidat de către reprezentantul statului care deţine, în momentul respectiv, preşedinţia Consiliului U.E..

COREPER are un rol important în sistemul comunitar de adoptare a deciziilor, fiind atât un forum pentru dialog (între reprezentanţii permanenţi şi între aceştia şi guvernele naţionale pe care le reprezintă), cât şi un instrument de control politic (Coreper are rol de îndrumare şi supraveghere a lucrărilor grupurilor de experţi).

COREPER efectuează un prim studiu al propunerilor şi proiectelor de documente înaintate de către Comisia Europeană. Rezultatele discuţiilor din cadrul COREPER se reflectă în ordinea de zi a Consiliului U.E.. Aceasta include puncte de tip A, care sunt supuse votului fără a fi discutate, ca urmare a acordului din cadrul Coreper, şi puncte de tip B, care trebuie discutate în consiliu şi pentru care COREPER formulează posibile opţiuni şi soluţii.

COREPER are două formule de lucru: − COREPER I, format din adjuncţii reprezentanţilor

permanenţi, este responsabil cu aspectele tehnice; − COREPER II, format din ambasadori şi responsabili

cu probleme politice, comerciale, economice şi instituţionale. Statelor membre să ia o poziţie comună în principalele probleme

internaţionale, prevăzând, în acest sens, crearea unui mecanism de informare şi consultare în domeniul politicii externe.

Lucrările COREPER I sunt pregătite de Grupul Mertens, format din funcţionari din reprezentanţele permanente ale statelor membre şi un reprezentant al Comisiei Europene. Participă, de asemenea, un membru al cabinetului Secretarului General al Consiliului şi un membru al serviciului juridic. Un grup cu componenţă şi atribuţii similare, Grupul Antici, pregăteşte lucrările COREPER II.

NESECRET238 din 262

NESECRET

În responsabilitatea COREPER-ului intră toate domeniile de activitate ale uniunii, în afară de agricultură, lucrările consiliului pentru agricultură fiind pregătite de Comitetul Special pentru Agricultură (CSA).

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene en: Court of Justice of the European Communities fr: Cour de

justice des Communautés européennes (CJCE) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) este o instituţie

jurisdicţională a Uniunii Europene care veghează la respectarea dreptului comunitar. Curtea judecă litigii de drept comunitar în care pot fi părţi instituţiile comunitare, statele membre şi, în anumite condiţii, persoane fizice sau juridice.

Drepturile omului en: Human rights fr: Droits de l'Homme Unul dintre cele mai importante documente adoptate la nivel

european în domeniul drepturilor omului este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), semnată la Roma, pe 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei. Convenţia a fost ratificată de către toate statele membre în U.E., iar în jurisprudenţa adoptată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, sunt recunoscute principiile incluse în CEDO.

Constituţia europeană, în curs de ratificare, prevede că Uniunea Europeană va avea personalitate juridică, putând astfel să adere la CEDO.

Respectarea drepturilor omului a fost confirmată în preambulul la Actul Unic European, semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, fiind încorporată apoi în Art. 6 al Tratatului privind Uniunea Europeană, care are la bază CEDO şi tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre.

Garanţia respectării drepturilor fundamentale a fost întărită prin Tratatul de la Amsterdam, care a extins jurisdicţia Curţii de Justiţie, incluzând respectarea drepturilor care derivă din Art. 6, în ceea ce priveşte activităţile instituţiilor U.E.. În acelaşi timp, a fost introdusă clauza de suspendare, prin care pot fi luate măsuri în cazul încălcării grave şi repetate, de către un stat membru, a principiilor care stau la baza uniunii.

În plus, respectarea drepturilor fundamentale a fost inclusă într-unul dintre criteriile de aderare, criteriul politic, fiind astfel o condiţie care trebuie îndeplinită în vederea aderării la Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană a promovat în foruri multilaterale internaţionale, în special ale ONU, protecţia şi extinderea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe plan mondial. Această activitate

NESECRET239 din 262

NESECRET

este prezentată în Raportul anual al U.E. privind drepturile omului, publicat pe site-ul Consiliului U.E..

La Consiliul European din 16-17 decembrie 2004, s-a decis crearea unui post de reprezentant personal al Secretarului General al Consiliului U.E. (Înaltul Reprezentant pentru PESC)99, pentru a asigura coerenţă şi continuitate politicii U.E. în domeniul drepturilor omului.

EchEUROPOL (Oficiul European de Poliţie) en: EUROPOL (European Police Office) fr: EUROPOL (Office

européen de police) EUROPOL este un organism specializat al U.E., responsabil cu

îmbunătăţirea cooperării între autorităţile poliţieneşti şi vamale ale statelor membre. A fost înfiinţat printr-o convenţie, semnată în iulie 1995 şi intrată în vigoare pe 1 octombrie 1998. Deşi are atribuţii în combaterea infracţiunilor şi a terorismului, nu este o adevărată forţă de poliţie, ci are rolul de a facilita fluxul de informaţii dintre autorităţile naţionale şi de a le oferi acestora analize specializate, participând şi la investigaţii.

Libera circulaţie a persoanelor (vize, azil, imigraţie şi alte politici)

en: Free movement of persons (visas, asylum, immigration and other policies) fr: Libre circulation des personnes (visas, asile, immigration et autres politiques)

Prin Tratatul de la Roma (Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene) era garantată numai libera circulaţie a persoanelor active (lucrători angajaţi, lucrători independenţi, prestatori de servicii) şi a membrilor de familie ai acestora.

Domeniile legate de libera circulaţie a persoanelor (vize, azil, imigrare şi alte politici) au fost incluse, prin Tratatul de la Maastricht, în Titlul VI al Tratatului U.E. (pilonul al treilea), justiţie şi afaceri interne. Prin Tratatul de la Amsterdam, ele au fost transferate în Titlul IV al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE), fiind astfel comunitarizate.

Aceste domenii de acţiune comunitară sunt legate de punerea în aplicare treptată a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie şi acoperă următoarele aspecte:

- libera circulaţie a persoanelor;

99 Pe 29 ianuarie 2007, secretarul general/înaltul reprezentant pentru PESC, Javier Solana, a numit-o în această funcţie pe doamna Riina Kionka.

NESECRET240 din 262

NESECRET

- controalele la frontierele externe;- azilul, imigrarea şi protecţia drepturilor cetăţenilor statelor terţe; - cooperare judiciară în materie civilă. Constituţia Europeană prevede crearea unor politici comune în

domeniul controalelor la frontiere, în domeniul vizelor, al azilului şi imigrării.

Parlamentul European en: European Parliament fr: Parlement européen Parlamentul European este instituţia U.E. formată din reprezentanţii

cetăţenilor acesteia. Membrii săi sunt aleşi prin vot universal direct, odată la cinci ani, începând din 1979.

Principalele funcţii ale Parlamentului European sunt următoarele: - funcţia legislativă: parlamentul deţine, alături de Consiliul U.E.,

puterea legislativă în cadrul uniunii. - funcţia bugetară: bugetul anual al U.E. este stabilit de către

Parlamentul European împreună cu consiliul. - funcţia de control asupra instituţiilor U.E., în special asupra

Comisiei Europene.

Parteneri sociali en: Social partners fr: Partenaires sociaux În elaborarea propunerilor legislative în domeniul social, Comisia

Europeană este obligată, conform Art. 138 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (TCE), să consulte diferiţi parteneri sociali.

Această interacţiune, denumită dialog social, este facilitată de trei organizaţii interprofesionale care reprezintă partenerii sociali la nivel european:

- Confederaţia Europeană a Sindicatelor; - Uniunea Industriaşilor şi Confederaţiilor Patronale din Europa

(UNICE); -Centrul European al Întreprinderilor cu Participaţie Publică. Comisia Europeană trebuie să promoveze consultarea partenerilor

sociali şi să adopte măsurile necesare facilitării dialogului între aceştia, asigurând astfel un echilibru.

Partenerii sociali sunt reprezentaţi şi în cadrul Comitetului Economic şi Social European (CESE) şi au astfel un rol consultativ în elaborarea politicilor U.E., dat fiind că CESE este consultat de către Consiliul U.E., Parlamentul European şi Comisia Europeană în procesul de

NESECRET241 din 262

NESECRET

adoptare a deciziilor din domeniile de interes direct pentru cetăţeni: agricultură, transporturi, formare profesională etc.

Tratatul constituţional include, pentru prima dată, prevederi referitoare la rolul partenerilor sociali şi al dialogului social autonom. Conform Art. I-48, Uniunea Europeană recunoaşte rolul partenerilor sociali şi promovează dialogul între aceştia, respectându-le autonomia. Este menţionat şi rolul reuniunii sociale tripartite la nivel înalt pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă în derularea dialogului social.

Partide politice europene en: European political parties fr: Statut des partis politiques

européens Partidele politice europene funcţionează conform regulamentului cu

privire la statutul şi la finanţarea lor, intrat în vigoare în 2004. Acest regulament stabileşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca un partid să fie recunoscut ca partid politic european:

- să aibă personalitate juridică în statul membru U.E. unde are sediul;

- să fie reprezentat în Parlamentul European sau în parlamentele sau adunările legislative naţionale sau regionale din cel puţin un sfert dintre statele membre. Se consideră că îndeplinesc această condiţie şi partidele care au obţinut cel puţin 3% din sufragiile exprimate la ultimele alegeri europene în cel puţin un sfert dintre statele membre.

- să respecte principiile Uniunii Europene; - să fi participat la alegerile europene sau să-şi fi exprimat intenţia în

acest sens. Odată ce un partid este recunoscut ca partid politic european, el are

acces la finanţare comunitară în valoare de peste 8 milioane de euro anual, dacă îndeplineşte şi alte condiţii menţionate în regulament. Partidul trebuie să-şi declare sursele de finanţare şi să nu accepte finanţare din surse interzise. Fondurile comunitare pot fi folosite numai pentru acoperirea cheltuielilor legate de programul politic şi nu pot fi folosite, sub nicio formă, pentru finanţarea partidelor politice naţionale.

Între partidele politice care au statutul de partid politic european se află: Partidul Popular European, Partidul Socialiştilor Europeni, Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Partidul Stângii Unite Europene etc.

NESECRET242 din 262

NESECRET

Politica de vecinătate en: Neighbourhood Policy fr: Voisinage (politique de) Prin politica europeană de vecinătate, se urmăreşte stabilirea unor

relaţii privilegiate cu ţările vecine din estul Europei100, sudul Mediteranei şi Caucazul de Sud: Algeria, Armenia, Azerbaigean, Autoritatea Palestiniană, Belarus, Egipt, Georgia, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Moldova, Siria, Tunisia şi Ucraina101. Aceste ţări nu au perspectiva aderării la Uniunea Europeană.

Această politică a fost creată în 2003 pentru a putea împărţi beneficiile extinderii cu ţările vecine şi pentru a putea evita apariţia unor noi diviziuni şi este parte a strategiei europene de securitate.

Politica europeană de vecinătate se concentrează pe consolidarea relaţiilor existente cu diferite ţări vecine, pentru a promova democraţia, libertatea, prosperitatea, securitatea şi stabilitatea. Stabilirea unor astfel de relaţii depinde de existenţa interesului comun de a respecta o serie de valori, precum democraţia, statul de drept, drepturile omului, buna guvernare, principiile economiei de piaţă şi dezvoltarea durabilă.

Această politică este aplicată printr-o serie de planuri de acţiune bilaterale care reflectă nevoile ţărilor vecine şi interesele comune cu Uniunea Europeană. Aceste planuri de acţiune stabilesc un program de lucru pentru o perioadă de trei până la cinci ani, incluzând reforme politice şi economice, alinierea legislaţiei naţionale la cea comunitară, participarea la anumite programe comunitare şi dezvoltarea sau consolidarea cooperării şi a dialogului.

Ţările vecine beneficiază de asistenţă financiară şi tehnică, în special prin instrumentul european de vecinătate şi parteneriat (IEVP) care se derulează în perioada 2007-2013 şi care înlocuieşte programele TACIS şi MEDA, derulate în perioada 2000-2006.

Politica europeană de securitate şi apărare (PESA) en: European Security and Defence Policy (ESDP) fr: Politique

européenne de sécurité et de défense (PESD) Politica externă şi de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene

include elaborarea treptată a unei politici de apărare comună care ar putea conduce, în timp, la o apărare comună. Politica europeană de securitate şi apărare (PESA) urmăreşte să permită uniunii să-şi dezvolte capacităţile

100 Relaţiile cu Rusia nu se derulează în cadrul acestei politici, ci în cadrul unui parteneriat strategic.101 Belarus, Libia şi Siria nu sunt însă beneficiari deplini ai politicii de vecinătate.

NESECRET243 din 262

NESECRET

civile şi militare de gestionare de criză şi de prevenire a conflictelor la nivel internaţional, contribuind astfel la menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.

PESA nu implică crearea unei armate europene şi are o evoluţie compatibilă şi coordonată cu NATO.

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 şi intrat în vigoare în 1993, a inclus în Titlul V primele prevederi cu privire la responsabilităţile uniunii în domeniul securităţii şi posibilitatea creării în viitor a unei politici de apărare comună.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1999), au fost incluse noi responsabilităţi în Titlul V al Tratatului privind Uniunea Europeană. Este vorba despre operaţiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii şi de folosire a forţelor de luptă în gestionarea crizelor, inclusiv în operaţiunile de menţinere a păcii, cunoscute sub numele de misiuni Petersberg. Pe lângă operaţiunile de gestionare a crizelor civile şi militare, există şi o componentă de prevenire a conflictelor.

Comitetul Politic şi de Securitate (COPS), Comitetul Militar al U.E. şi Statul Major Militar al U.E. sunt structuri politice şi militare permanente, în a căror responsabilitate intră o politică de apărare a U.E. autonomă şi operativă.

În decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a stabilit obiectivul global, cu alte cuvinte, uniunea poate să disloce, în termen de 60 de zile şi pentru o durată de cel puţin un an, până la 60.000 persoane.

Consiliul European de la Göteborg, din iunie 2001, şi-a manifestat dorinţa de a îmbunătăţi capacităţile U.E. în domeniul prevenirii conflictelor şi al gestionării crizelor prin mijloace militare şi civile.

Prin Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003, COPS derulează operaţiunile de gestionare a crizelor, care rămân însă în responsabilitatea Consiliului U.E..

Constituţia Europeană menţionează obiectivul de punere în aplicare a unei adevărate apărări comune europene. Prevede actualizarea misiunilor Petersberg şi introduce două noi clauze: o clauză de apărare reciprocă şi o clauză de solidaritate în caz de atac terorist sau de catastrofă naturală sau provocată de om. Este, de asemenea, prevăzută posibilitatea de a repartiza o responsabilitate militară unui grup de state membre sau de a stabili o cooperare structurală permanentă în domeniul apărării. Aceste măsuri ar permite unor state membre să avanseze mai rapid spre realizarea obiectivului de apărare comună.

NESECRET244 din 262

NESECRET

Politica externă şi de securitate comună (PESC) en: Common foreign and security policy (CFSP) fr: Politique

étrangère et de sécurité commune (PESC) Politica externă şi de securitate comună (PESC) a fost creată prin

Tratatul privind Uniunea Europeană. Prevederile referitoare la PESC sunt incluse în Titlul V al T.U.E.. În sistemul celor trei piloni ai U.E., PESC formează al doilea pilon.

PESC a înlocuit cooperarea politică europeană (CPE) şi include şi prevederi referitoare la elaborarea, la un moment dat, a unei politici comune de apărare care ar putea conduce la o apărare comună.

Obiectivele celui de-al doilea pilon al uniunii sunt prevăzute de Art. 11 al Tratatului U.E., iar pentru a le atinge sunt folosite instrumente juridice specifice (acţiunea comună, poziţia comună), care sunt adoptate de către Consiliul U.E. prin vot în unanimitate. Prin Tratatul de la Amsterdam, a fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comună. Tot prin Tratatul de la Amsterdam, a fost înfiinţat postul de înalt reprezentant pentru PESC şi s-a permis folosirea votului în majoritate calificată, în anumite condiţii. De atunci, PESC evoluează de la un consiliu european la altul.

Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003, a introdus posibilitatea cooperării consolidate în domeniul PESC. Aceasta se poate desfăşura în cazul punerii în aplicare a unei acţiuni comune sau a unei poziţii comune. Trebuie însă îndeplinite anumite condiţii şi nu se aplică în domeniile cu implicaţii militare sau de apărare.

Constituţia Europeană prevede crearea postului de ministru al afacerilor externe al U.E.. Acesta va avea rolul de a coordona PESC şi va fi asistat de către serviciul european pentru activităţi externe care va fi, de asemenea, creat prin constituţie. Dreptul de iniţiativă va fi transferat, de la comisie la noul ministru.

În ceea ce priveşte procedura de decizie, prin constituţie, votul în unanimitate rămâne regula generală. Este prevăzută însă posibilitatea de a trece la votul în majoritate calificată în anumite domenii care nu au implicaţii militare sau de apărare.

După intrarea în vigoare a constituţiei, în domeniul PESC nu vor mai fi folosite instrumente legislative, ci numai decizii europene şi acorduri internaţionale. În plus, cooperarea consolidată poate fi adoptată în mai multe domenii decât până acum.

NESECRET245 din 262

NESECRET

Protocolul de la Kyoto en: Kyoto Protocol fr: Protocole de Kyoto Protocolul de la Kyoto este denumirea dată Protocolului la

Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (UNFCCC), care a fost adoptat în decembrie 1997, la Kyoto, în Japonia. Protocolul de la Kyoto evidenţiază noua atitudine la nivel internaţional cu privire la schimbările climatice. Ţările industrializate s-au angajat astfel ca, în perioada 2008-2010, să reducă emisiile de gaz cu efect de seră (dioxid de carbon, metan, oxid de nitru, hidrofluorocarboni, perfluorocarboni şi hexafluorură de sulf) cu cel puţin 5% faţă de nivelul din 1990.

Protocolul de la Kyoto prevede trei mecanisme care au la bază piaţa: schimbul de cote de emisie între ţările semnatare ale protocolului102, aplicarea în comun a prevederilor acestuia şi mecanismul pentru o dezvoltare ecologică, în care sunt implicate ţări care nu au semnat protocolul.

La rândul lor, statele membre U.E. s-au angajat ca, în perioada menţionată, să reducă emisiile de gaz cu efect de seră cu 8%. În 2003, totalul emisiilor de gaze cu efect de seră era în ţările uniunii cu 1,7% mai mic decât în 1990.

Uniunea şi statele sale membre au ratificat protocolul pe 31 mai 2002. Acesta a intrat în vigoare pe 16 februarie 2005 (după ce a fost ratificat şi de Rusia, în 2004), iar prevederile sale au devenit obligatorii pentru toate statele semnatare.

Protocolul de la Kyoto reprezintă o primă etapă în efortul de a face faţă schimbărilor climatice. În noiembrie 2005, a avut loc o conferinţă a statelor care participă la UNFCCC şi la Protocolul de la Kyoto, prin care s-a dat un nou impuls protocolului şi s-au pus bazele viitoarelor discuţii cu privire la cadrul internaţional de combatere a schimbărilor climatice.

Răspundere civilă pentru daune ecologice en: Environmental liability fr: Responsabilité environnementale Răspunderea civilă pentru daunele ecologice este un mod de

aplicare a principiului „poluatorul plăteşte”, prevăzut în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Aplicarea sa este stabilită prin Directiva nr. 35 din 2004.

Răspunderea civilă pentru daunele ecologice se aplică pentru daunele aduse mediului şi pentru riscul de producere de daune ca urmare a

102 Protocolul de la Kyoto a fost semnat de 169 de ţări de pe toate continentele. România a semnat protocolul în 1999 şi l-a ratificat în 2001.

NESECRET246 din 262

NESECRET

activităţilor comerciale, din momentul în care poate fi stabilită o legătură între daune şi activitatea respectivă.

Daunele ecologice includ daunele directe şi indirecte cauzate mediului acvatic, speciilor şi habitatelor naturale protejate prin reţeaua Natura 2000, precum şi contaminarea directă sau indirectă a solului, care ar putea reprezenta un risc important pentru sănătatea umană.

Au fost create două sisteme de responsabilizare: un sistem fără greşeală dovedită, care se aplică activităţilor comerciale dăunătoare sau potenţial dăunătoare, listate în legislaţia comunitară (cel care derulează activităţile respective poate fi făcut responsabil chiar dacă nu a comis vreo greşeală); un sistem în care trebuie adusă o dovadă a greşelii sau a neglijenţei, care se aplică tuturor celorlalte activităţi comerciale, dacă există daune sau un risc iminent pentru speciile şi habitatele naturale protejate de legislaţia comunitară (cel care derulează activităţile respective este făcut responsabil doar dacă a comis o greşeală sau o neglijenţă).

Reţeaua judiciară europeană în materie penală (RJE) en: European Judicial Network in criminal matters (EJN) fr:

Réseau judiciaire européen en matière pénale (RJE) Reţeaua judiciară europeană în materie penală (RJE) are rolul de a

facilita asistenţa judiciară reciprocă în lupta împotriva infracţiunilor transnaţionale. A fost creată printr-o acţiune comună adoptată de către Consiliul U.E. pe 29 iunie 1998.

Reţeaua este compusă din puncte de contact prin care autorităţile judiciare din statele membre U.E. pot stabili legături între ele. Aceste puncte de contact au, de asemenea, rolul de a furniza informaţiile practice şi juridice necesare pentru a sprijini autorităţile în pregătirea unei cereri de cooperare judiciară.

Există şi o reţea judiciară europeană în materie civilă şi comercială, creată printr-o decizie adoptată de Consiliul U.E. pe 28 mai 2001 şi care funcţionează asemănător cu reţeaua în materie penală.

Constituţia Europeană marchează o nouă etapă în crearea unei „Europe judiciare”, incluzând prevederi referitoare la adoptarea unor legi şi legi-cadru europene care să încurajeze sprijinul pentru formarea profesională a magistraţilor.

Reţele transeuropene (RTE)

NESECRET247 din 262

NESECRET

en: Trans-European Networks (TEN) fr: Réseaux transeuropéens (RTE)

Prin reţelele transeuropene se urmăreşte crearea unei infrastructuri moderne şi eficiente care să lege regiunile europene de reţelele naţionale. Ele sunt esenţiale pentru a asigura o bună funcţionare a pieţei comune, dat fiind că facilitează libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor.

Reţelele transeuropene funcţionează în baza Titlului XV al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene şi sunt legate de trei sectoare de activitate:

- reţele transeuropene de transport (RTE-T), care acoperă atât transportul rutier, cât şi transportul intermodal;

- căile navigabile şi porturile maritime; - reţeaua feroviară europeană de mare viteză. Din această categorie fac parte: sistemele inteligente de gestiune a

transporturilor, precum şi Galileo (sistemul european de navigaţie prin satelit); reţele transeuropene de energie (RTE-E), care acoperă sectorul energiei electrice şi sectorul gazelor naturale şi contribuie la crearea unei pieţe unice a energiei şi asigură furnizări mai sigure; reţele transeuropene de telecomunicaţii (eTEN), prin care se urmăreşte furnizarea de servicii electronice în cadrul reţelelor de telecomunicaţii. Aceste servicii stau la baza iniţiativei „e-Europa: o societate informaţională pentru toţi”. Accentul este pus pe serviciile publice.

Există o linie bugetară dedicată reţelelor transeuropene, care este completată prin contribuţii din Fondurile structurale, Fondul de coeziune, contribuţii ale Băncii Europene de Investiţii (BEI) şi ale Fondului European de Investiţii (FEI).

Legătura dintre buna funcţionare a pieţei unice şi obiectivul de coeziune economică, socială şi teritorială a fost subliniată încă de la adoptarea Actului Unic European. Interconexiunea şi interoperabilitatea reţelelor naţionale de infrastructură au devenit factori importanţi pentru amenajarea sistematică a teritoriului comunităţii.

Suprafaţa şi importanţa reţelelor transeuropene au crescut considerabil prin extinderea spre est, acoperind astfel aproape întregul teritoriu european. Pentru dezvoltarea economică şi pentru echilibru, este important ca ele să aibă legături eficiente cu reţelele ţărilor terţe din est (de exemplu, Rusia) şi la sud (ţările din bazinul mediteranean).

Schengen (acord şi convenţie) NESECRET248 din 262

NESECRET

en: Schengen (Agreement and Convention) fr: Schengen (accord et convention)

Pe 14 iunie 1985, la Schengen, în Luxemburg, cinci dintre statele membre ale Comunităţilor Europene103 (Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda) au semnat un acord prin care se angajau să elimine treptat controalele de la frontierele comune şi să instituie o libertate de circulaţie în acest spaţiu, denumit şi Spaţiul Schengen, pentru toţi cetăţenii statelor semnatare, ai celorlalte state membre şi ai ţărilor terţe. Acest document este cunoscut sub numele de Acordul Schengen.

Aceleaşi cinci state membre au semnat, pe 19 iunie 1990, un alt document, Convenţia Schengen, prin care se aduc completări acordului şi sunt stabilite condiţiile de aplicare şi garanţiile punerii în practică a liberei circulaţii. Convenţia a intrat în vigoare în 1995.

Acordul, convenţia, reglementările adoptate în baza lor şi acordurile conexe formează împreună acquis-ul Schengen. Începând de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1 mai 1999), acquis-ul Schengen a fost integrat în cadrul instituţional şi juridic, conform unui protocol anexat tratatului.

Prevederile au fost extinse apoi, incluzând cele 15 state membre U.E. de dinainte de 1 mai 2004. Italia a semnat documentele în 1990, Spania şi Portugalia în 1991, Grecia în 1992, Austria în 1995, iar Finlanda şi Suedia în 1996. Tot în 1996 a semnat documentele şi Danemarca, beneficiind de un statut special. În ceea ce priveşte Irlanda şi Marea Britanie, ele participă numai parţial la acquis-ul Schengen. Nu au semnat documentele, iar controalele la frontierele lor au fost păstrate.

În ceea ce priveşte statele care au devenit membre în 2004, respectiv 2007, ele au adoptat acquis-ul, fiind o condiţie de îndeplinit în vederea aderării, dar eliminarea controalelor la frontierele acestor ţări se face printr-o decizie a Consiliului Uniunii Europene.

Din spaţiul Schengen fac parte, începând din 1996, şi două state din afara U.E.: Islanda şi Norvegia. Ele au însă un rol limitat în adoptarea deciziilor.

Strategia de la Lisabona

103 La acea dată, Comunităţile Europene (Uniunea Europeană de astăzi) aveau 10 state membre: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda.

NESECRET249 din 262

NESECRET

en: Lisbon Strategy fr: Stratégie de Lisbonne La Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000, şefii de stat

sau de guvern ai U.E. au lansat o strategie, denumită „Strategia de la Lisabona”, prin care se urmăreşte ca Uniunea Europeană să devină cea mai competitivă economie din lume şi să ajungă la ocuparea totală a forţei de muncă până în 2010.

Strategia de la Lisabona a fost dezvoltată la Consiliile Europene care au urmat şi are la bază trei piloni:

- un pilon economic, pregătind terenul pentru tranziţia către o economie competitivă şi dinamică, bazată pe cunoaştere; se pune accent pe necesitatea adaptării continue la evoluţia societăţii informaţionale şi pe eforturile necesare pentru îmbunătăţirea cercetării şi dezvoltării;

- un pilon social, prin care să se modernizeze modelul social european, prin investiţii în resursele umane şi prin combaterea excluderii sociale; statele membre trebuie să investească în educaţie şi în formare profesională şi să deruleze o politică activă pentru ocuparea forţei de muncă, în scopul de a facilita trecerea la economia bazată pe cunoaştere.

- un pilon de mediu, adăugat la Consiliul European de la Göteborg, din iunie 2001, şi care atrage atenţia asupra faptului că creşterea economică trebuie decuplată de folosirea resurselor naturale.

Pentru a atinge obiectivele stabilite în 2000, au fost formulate o serie de obiective. Dat fiind că politicile respective ţin, în mare parte, de sfera competenţei statelor membre, a fost introdusă o metodă deschisă de coordonare, care include elaborarea unor planuri de acţiune naţionale.

Pe lângă orientările generale de politică economică, Strategia de la Lisabona prevede adaptarea şi consolidarea mecanismelor de coordonare existente: procesul Luxemburg în domeniul ocupării forţei de muncă, procesul Cardiff în domeniul funcţionării pieţei (bunuri, servicii şi capital) şi procesul Köln în domeniul dialogului macroeconomic.

În 2005, a fost efectuat un bilanţ la jumătatea perioadei, sub coordonarea lui Wim Kok, fost prim-ministru al Olandei, demonstrându-se că datorită indicatorilor folosiţi în metoda deschisă de coordonare, nu s-a mai ţinut cont de ierarhizarea obiectivelor, ceea ce a condus la atenuarea rezultatelor.

Din acest motiv, consiliul a aprobat un nou parteneriat care urmăreşte concentrarea eforturilor pe realizarea unei creşteri mai puternice şi mai durabile şi pe crearea de mai multe locuri de muncă şi de mai bună calitate. În ceea ce priveşte punerea în aplicare, procesul de coordonare a fost simplificat. Orientările generale integrate de creştere economică şi

NESECRET250 din 262

NESECRET

ocuparea forţei de muncă trebuie prezentate alături de orientările generale de politică macroeconomică, respectiv microeconomică, pentru o perioadă de trei ani. Ele reprezintă baza atât pentru Programul Lisabona al comunităţii, cât şi pentru programele naţionale de reformă. Această simplificare a programării permite o mai bună monitorizare a aplicării, folosind ca referinţă un singur raport.

Strategie comună (în domeniul PESC) en: Common strategy (CFSP) fr: Stratégie commune (PESC) Folosită în domeniul PESC (politica externă şi de securitate

comună), strategia comună este un instrument introdus prin Tratatul de la Amsterdam.

Conform Art. 13 al Tratatului privind Uniunea Europeană, strategiile comune sunt decise de către Consiliul European, care are şi rolul de a elabora principiile şi orientările generale în cadrul PESC. Strategiile comune sunt adoptate în domenii în care statele membre au interese comune importante.

Într-o strategie comună sunt stabilite obiectivele, intervalul de timp acoperit şi instrumentele care vor fi folosite de către Uniunea Europeană şi statele sale membre. Strategiile comune sunt aplicate de către Consiliul U.E., în special prin adoptarea unor acţiuni comune şi a unor poziţii comune. De asemenea, Consiliul U.E. poate recomanda Consililui European adoptarea unei strategii comune într-un anumit domeniu.

Telecomunicaţii en: Telecommunications fr: Télécommunications ou

Communications électroniques În perspectiva realizării pieţei interne, liberalizarea

telecomunicaţiilor a devenit o prioritate pentru Comunitatea Europeană, încă de la sfârşitul anilor 1980. Un prim pas a fost făcut în această direcţie în 1988, prin adoptarea unei directive privind deschiderea pieţelor terminalelor de telecomunicaţii la concurenţă. Apoi, în 1990, tot printr-o directivă, au fost liberalizate serviciile de telecomunicaţii, cu excepţia telefoniei vocale.

Procesul de liberalizare a continuat în 1994 cu serviciile de comunicaţii şi transmisii prin satelit şi în 1996 cu reţelele de televiziune prin cablu şi comunicaţiile mobile.

NESECRET251 din 262

NESECRET

În paralel, a fost pusă în aplicare, încă din 1990, o reţea deschisă de telecomunicaţii în infrastructură şi servicii. Adoptarea unor norme comune a permis armonizarea condiţiilor de acces la piaţă pentru noii operatori.

În 1993, Consiliul de Miniştri a stabilit data de 1 ianuarie 1998 pentru liberalizarea completă a serviciilor de telefonie vocală.

Începând din 1994, în contextul dezvoltării societăţii informaţionale, liberalizarea generală a structurilor de telecomunicaţii a fost prezentată ca o condiţie pentru dezvoltarea multimedia.

Au fost adoptate diferite iniţiative de armonizare a normelor de comunicaţii mobile (norma europeană unică GSM) şi prin satelit, precum şi reţeaua digitală cu integrare de servicii (ISDN).

La 1 ianuarie 1998, aşa cum fusese stabilit, a fost realizată liberalizarea completă a pieţei europene de telecomunicaţii.

Comisia Europeană a iniţiat apoi refacerea cadrului normativ european al telecomunicaţiilor pentru a îmbunătăţi accesul la societatea informaţională, creând un echilibru între reglementarea sectorială şi regulile de concurenţă. Cadrul creat astfel este format din cinci directive de armonizare: Directiva-cadru, Directiva privind accesul şi interconectarea, Directiva privind autorizarea, Directiva privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor şi Directiva privind viaţa privată. La acestea s-au adăugat decizia din 2002 referitoare la politica faţă de spectrul radioelectric şi regulamentul din 2002 privind accesul la bucla locală.

Comisia lucrează la revizuirea acestui cadru normativ, pentru a lua în calcul noile evoluţii tehnologice ale pieţei şi pentru a putea răspunde mai eficient nevoilor sectorului în următorii zece ani.

en: Treaties fr: Traités Pe parcursul construcţiei europene, statele membre au semnat

aproape 20 de tratate, primul în 1951 (Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului), iar cel mai recent în 2007 (Tratatul de la Lisabona).

Tratatele stabilesc modul de funcţionare a instituţiilor U.E., competenţele comunităţii sau ale uniunii, principiile care stau la baza funcţionării acestora. În baza lor, instituţiile U.E. pot adopta legislaţie secundară, care este apoi aplicată de către statele membre. O parte dintre ele au avut rolul de a înfiinţa noi structuri (tratate fondatoare), altele de a amenda tratatele în vigoare (tratate modificatoare) sau de a mări numărul statelor membre (tratate de aderare).

NESECRET252 din 262

NESECRET

Principalele tratate semnate au fost următoarele: -Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), semnat, la Paris, pe 18 aprilie 1951. A intrat în vigoare pe 23 iulie 1952 şi a expirat după 50 de ani, pe 23 iulie 2002; Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE)104, semnat, la Roma, pe 25 martie 1957 şi intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1958; Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM), semnat şi intrat în vigoare la aceleaşi date ca şi Tratatul CEE; Actul Unic European (A.U.E.), semnat la Luxembourg şi la Haga, pe 17 şi 28 februarie 1986 şi intrat în vigoare pe 1 iulie 1987; Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E.), semnat la Maastricht, pe 7 februarie 1992, şi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993; Tratatul de la Amsterdam, semnat pe 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare pe 1 mai 1999; Tratatul de la Nisa, semnat pe 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare pe 1 februarie 2003; Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, semnat pe 29 octombrie 2004, la Roma; Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007.

Pe lângă acestea, au mai fost semnate două tratate bugetare, în 1970 şi în 1975, un tratat de fuziune (după a cărui intrare în vigoare, cele trei comunităţi europene au avut un consiliu unic şi o comisie unică), în 1965, şi tratate de aderare corespunzătoare aderării a noi state la comunităţile europene, respectiv la Uniunea Europeană.

Tratatul de la Amsterdam en: Treaty of Amsterdam fr: Traité d'Amsterdam Tratatul de la Amsterdam este rezultatul conferinţei

interguvernamentale lansată la Consiliul European de la Torino, în martie 1996, şi a fost adoptat de către Consiliul European de la Amsterdam, din 16-17 iunie 1997. A fost apoi semnat pe 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare pe 1 mai 1999, după ce a fost ratificat de către cele 15 state membre U.E. de la vremea respectivă105.

Tratatul de la Amsterdam nu înlocuieşte tratatele anterioare, ci modifică o serie de prevederi ale Tratatului privind Uniunea Europeană, ale tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi acte conexe, în special prin: crearea unei politici comunitare de ocupare a forţei de muncă, comunitarizarea (transferarea în primul pilon) a câtorva dintre domeniile care aparţineau, prin Tratatul de la Maastricht, pilonului al treilea (justiţie şi

104 Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Economică Europeană a fost redenumită Comunitatea Europeană.105 Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia.

NESECRET253 din 262

NESECRET

afaceri interne), reforma politicii externe şi de securitate comună (PESC), extinderea votului în majoritate calificată, sporirea puterilor Parlamentului European, precum şi posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre.

Tratatul de la Nisa en: Treaty of Nice fr: Traité de Nice Tratatul de la Nisa a fost adoptat la Consiliul European de la Nisa,

din decembrie 2000, şi semnat pe 26 februarie 2001. A intrat în vigoare pe 1 februarie 2003.

Conferinţa interguvernamentală (CIG) care a avut drept rezultat elaborarea Tratatului de la Nisa a început în februarie 2000 şi a avut ca scop să armonizeze modul de funcţionare a instituţiilor europene înainte de aderarea altor state106.

Tratatul de la Nisa a deschis calea reformei instituţionale necesare extinderii către estul şi sudul Europei. O parte dintre prevederile sale au fost adaptate de către Tratatul de aderare semnat la Atena, în aprilie 2003 şi intrat în vigoare pe 1 mai 2004.

Principalele modificări aduse de Tratatul de la Nisa sunt legate de componenţa Comisiei Europene, extinderea votului în majoritate calificată, un nou sistem de ponderare a voturilor în consiliu şi un mecanism de cooperare consolidată mai flexibil.

La textul tratatului a fost anexată o declaraţie privind viitorul uniunii, prin care se stabilesc etapele de urmat pentru aprofundarea reformelor instituţionale.

Troika en/fr: Troïka Troika are rolul de a reprezenta Uniunea Europeană în relaţiile

externe în cadrul politicii externe şi de securitate comună (PESC). Începând de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam

(3 mai 1999), Troika este compusă din: - ministrul afacerilor externe al statului membru care deţine

preşedinţia Consiliului U.E.;

106 La momentul respectiv, Uniunea Europeană avea 15 state membre: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia, iar 13 state aveau statutul de ţară candidată: Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Turcia şi Ungaria.

NESECRET254 din 262

NESECRET

- secretarul general al Consiliului U.E. (înaltul reprezentant pentru PESC);

- comisarul european pentru relaţii externe şi politica de vecinătate. Dacă se consideră necesar, preşedinţia poate fi asistată de

reprezentanţi ai ţării care deţin preşedinţia Consiliului U.E. în perioada următoare (conform Art. 18 al Tratatului U.E.).

Unanimitate en: Unanimity fr: Unanimité Unanimitatea presupune adoptarea unei decizii în Consiliul Uniunii

Europene printr-un consens între toate statele membre. Dacă la începutul activităţii celor trei comunităţi Europene,

unanimitatea era necesară pentru adoptarea deciziilor în majoritatea domeniilor, numărul acestora a scăzut încontinuu, începând cu prevederile Actului Unic European.

În funcţionarea primului pilon al Uniunii Europene (Comunitatea Europeană), în Consiliul Uniunii Europene, deciziile sunt luate, de regulă, prin vot în majoritate calificată. În ceea ce priveşte pilonul al doilea (Politica externă şi de securitate comună) şi pilonul al treilea (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală), deciziile sunt luate, în mare parte, prin metoda interguvernamentală, fiind necesar un vot în unanimitate. Prin Tratatul de la Nisa a fost însă introdus votul în majoritate calificată în anumite domenii, precum numirea Înaltului Reprezentant pentru PESC.

NESECRET255 din 262

NESECRET

ABREVIERI

AUE – Actul Unic EuropeanCE – Comunitatea EuropeanăCEA – Comunitatea Europeană de ApărareCECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului CEE – Comunitatea Economică EuropeanăCM – Comitetul MilitarCPE – Cooperarea Politică EuropeanăCPS – Comitet Politic şi de SecuritateCSCE – Conferinţa de Securitate şi Cooperare EuropeanăEMC – Comitetul Militar EuropeanEMS – Statul-Major Militar EuropeanIESA (ESDI) – Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare

(European Security and Defense Identity)FRR – Forţă de Reacţie RapidăGFIM – Grup de Forţe Interarme MultinaţionaleNAT – Noua Agendă TransatlanticăNATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de NordONU – Organizaţia Naţiunilor UniteOSCE – Organizaţia de Securitate şi Cooperare EuropeanăPAC – Politica de Apărare ComunăPESA – Politica Europeană de Securitate şi ApărarePESC – Politica Externă şi de Securitate ComunăPEVP – Politica europeană de vecinătate şi parteneriatPM – Personalul militarPSC – Comitetul Politic şi de SecuritateSG/HR – Secretarul-General/Înalt Reprezentant pentru PESCSSUE – Strategia Solana a Uniunii EuropeneTUE – Tratatul Uniunii Europene UE – Uniunea Europeană

NESECRET256 din 262

NESECRET

BIBLIOGRAFIE

I. Documente oficiale

1. Solana, Javier, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European Council, 20 Iunie 2003.

2. Solana, Javier (discurs) Reussir l’Europe: un Enjeu, un Defi et une Necessite Permanente pour le XX-ieme Siecle Paris, 14.11.1999, http://europa.eu.int/external_relations/news/solana/speech.

3. Solana, Javier, The Development of a Common European Security and Defence Policy: the integration Project of the next Decade, Berlin, 17.12.2000, http://europa.eu.int/external_relations/news/ solana/speech.

4. Solana, Javier (discurs) Where does the Union stand on Common Foreign and Security Policy?, Berlin, 14.11.2000, http://europa.eu.int/external_relations/news/solana/speech.

5. *** Strategia de Securitate Naţională a României – Stabilitate democratică, dezvoltare economică durabilă integrare euro-atlantică, Bucureşti, 1999.

6. *** Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2002, la http://www.mapn.ro/strategiasecuritate.

7. *** Transatlantic Declaration EC-US Relations, 1990, http://europa.eu.int/external_relations/comm.

8. *** Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999.

9. *** Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997.

10. Union Europeenne, Traité de Nice. Texte agréé par la conférence intergouvernamentale sur la réforme institutionnelle, SN 533/1/00 REV 1, Bruxelles, le 22 décembre 2000.

11. Tratatul de la Lisabona, forma consolidată. http://ec.europa.eu/romania/

II. Periodice

1. Romila, Cristina, Strategia de securitate a UE în context euro-atlantic. Diferenţieri conceptuale UE, NATO, SUA, în “Monitorul Strategic” nr. 1-2, Editura Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Bucureşti, 2005.

NESECRET257 din 262

NESECRET

2. Rotfeld, Adam Daniel, „Reinforcing European security structures” în Romanian Journal of International Affairs, vol.4/1998, Romanian Institute of International Studies, Bucureşti.

3. Schmidt, Peter, „Défis et perspectives de la politique de sécurité européenne de l’Allemagne” în Politique Étrangère, nr.3/1996, L’Institut Français de Relations Internationales, Paris.

4. Tatu, Michael, „Kosovo: une chance pour Europe” în Politique Internationale, nr. 85, Editura Politique Internationale, Paris, 1999.

5. Vaner, Semih, „Chypre et l’Union européenne” în Politique Étrangère, nr.3/1996, L’Institut Français de Relations Internationales, Paris.

6. Zaragoski, Andrei, „Russia and Europe” în Romanian Journal of International Affairs, vol.2/1996, Romanian Institute of International Studies, Bucureşti.

III. Dicţionare şi enciclopedii

1. *** Dicţionar Diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979. 2. Evans, Graham, Jeffrey Newnham, Dicţionar de Relaţii

Internaţionale,Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001.3. Ferréol, Gilles (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Iaşi,

Editura Polirom, 2001.4. Frunzeti, Teodor, Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2005.

Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005.

5. Frunzeti, Teodor, Vladimir Zodian (coord.), Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009.

6. McLean, Iain (coord.), Oxford. Dicţionar de politică, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.

7. Parish, Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002.

8. *** The European Encyclopedia and directory, Edition Europa Publications Limited, London, 1999.

NESECRET258 din 262

NESECRET

IV. Lucrări generale

1.Defarges, Philippe Moreau, Organizaţii internaţionale contemporane, Institutul European, Bucureşti, 1998.

2.*** Directoratul General pentru Relaţii Externe.3.Dorman, Andrew, Treacher Adrian, European Security. An

Introduction to Security Issue in Post-Cold War Europe, Darmouth Publishing Company, Cambridge, 1995.

4.Dumitru, Daniel, Liviu Scrieciu, Dorel Buşe, Mediul internaţional de securitate şi influenţa acestuia asupra artei militare, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2007.

5.Duţă, Paul Dănuţ, Mihail Teodor Purcărea, Ovidiu CordoneanuOrganizaţiile internaţionale şi mediul de securitate, Sibiu, Editura Techno Media, 2008.

6.Duţu, Alexandru (coord.), Geopolitics and History at the Crossroad Between Milenia, Military Publishing House, Bucureşti, 1999.

7.Duţu, Petre, Mediul de securitate în contextul globalizării şi integrării regionale, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2007.

8.*** European Union Military staff Organization.9.Fontaine, Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele

noastre, Institutul European, Iaşi, 1998.10. Frunzeti, Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern,

Bucureşti, Editura Militară, 1999.11. Gordon, Philip, The Transatlantic Allies and the Changing

Middle East, The International Institut for Strategic Studies, New York, 1998.

12. Gougeon Jean-Pierre, Ou va l’Allemagne? Flammarion, Paris, 1997

13. Hamon, Dominique, Keller Serge, Fondements et etapes de la construction europeenne, Presse Universitaire de France, Paris, 1997, http://europa.eu.int/comm/dgs/external_relations/general/ mission.en.htm, http://europa.eu.int/external_relations/comm.

14. Ivan, Adrian Liviu, Sub zodia Statelor Unite ale Europei, Ecumenica, Cluj-Napoca, 2006.

15. Iordache, Constantin, Politici ale U.E., Editura U.N.Ap. “Carol I”, Bucureşti, 2008.

NESECRET259 din 262

NESECRET

V. Site-uri web:

http://aei.pitt.eduhttp://ebooks.unibuc.rohttp://epp.eurostat.ec.europa.euhttp://europa.euhttp://prisa.mdhttp://rft.forter.rohttp://ue.eu.int/http://www.ena.lu/mce.cfmhttp://www.euractiv.comhttp://www.lse.ac.uk/http://www.mapn.rohttp://www.monde-diplomatique.frhttp://www.nato.inthttp://www.presseurop.euhttp://www.romaniainlume.rohttp://www.weu.int/

NESECRET260 din 262

NESECRET

NESECRET261 din 262

NESECRET

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”

Tehnoredactor: Dumitra GIONTARBun de tipar:

Hârtie copiator:A3 Format: A5Coli tipar: Coli editură:

Lucrarea conţine 262 de pagini.

TIPOGRAFIA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”

Şoseaua Panduri, nr.68-72, sector 5, Bucureştie-mail: editura@unap.roTel.: 319.48.80/215; 307

162/720/2010 C. 276/2010

NESECRET262 din 262