Cuprins

1. Argument pentru alegerea temei

2. Carl Rogers – de dr.G. Boeree

3. Caracteristicile abordării centrate pe persoană. Abordare terapeutică și

consiliere: Criterii de identitate și coerență – Peter F. Schmid

4. Asociația Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană (ARPCP)

Bibliografie reprezentativă

1

1. ARGUMENT PENTRU ALEGEREA TEMEI

A. IntroducereSe spune că este bine să alegi o psihoterapie care ți se potrivește. Această afirmație este

valabilă atât de partea clientului, cât și de partea psihologului care dorește să urmeze o formare in psihoterapie.

Mulți dintre cei în cauză aleg să pună pe primele locuri criterii ca timp, investiție financiară și abia după aceea să se gândească dacă este o abordare care i se potrivește sau nu. În spatele acestui mod de gîndire stă diversitatea formelor de psihoterapie, ce crește din ce în ce mai mult. Există psihoterapie pozitivă, psihanalitică, cognitiv-comportamentală, centrată pe persoană, sistemică, gestalt, analitică etc. În general, un psihoterapeut are o formare într-o anumită formă de psihoterapie, astăzi existând totuși tendința de a se specializa în mai multe. În principiu toate sunt eficiente pentru clientul potrivit.

În demersul meu personal de a cerceta care ar fi formarea potrivită pentru mine, am ajuns la terapia centrată pe persoană.

B. Considerații generale asupra terapiei centrată pe persoanăPsihoterapia centrată pe client (pe persoană) s-a dezvoltat începand cu anii '40, ca o

alternativă la psihanaliză, oferind un punct de vedere optimist cu privire la capacitatea individului de a se dezvolta și a se dezvolta într-o maniera pozitivă și sănătoasă.

Terapia centrată pe client (terapie nondirectivă) este una dintre primele terapii umaniste, bazată pe abordarea fenomenologică a personalității. Se bazează pe ideea că fiecare individ este expertul cel mai priceput pentru sine însuși și ca oamenii sunt capabili să-și găsească singuri soluții la propriile probleme.

Rogers consideră că terapeutul este un facilitator și îi numea pe cei cu care lucra "clienți", nu pacienți. Psihoterapeutul devine un simplu însoțitor al clientului său, client care se va simți liber să își exploreze gândurile, sentimentele reale, acceptându-le, indiferent de contradicțiile lor și de conflictele generate.

Încrezător în forțele naturale de vindecare ale organismului, Carl Rogers a văzut în acest tip de terapie un demers de îndepărtare a constrângerilor ce impiedică procesul de integrare și dezvoltare a individului.

C. Prezumții teoretice majore:a) Comportamentul este ghidat de tendința unică a fiecărei persoane către autoactualizare

(dezvoltare umană).Pe baza ei se realizează satisfacerea nevoilor biologice, maturizarea fizică, creșterea și

regenerarea organismului, iar în plan psihic, ea asigură creșterea autonomiei, deci reducerea dependenței de alții, sporirea experienței și stimularea creșterii personale.

b) Conceptul de EU Ca și tendința de actualizare, noțiunea de eu joacă un rol de prim ordin în concepția teoretică a

lui Rogers. Una reprezintă ideea principală a teoriei sale asupra terapiei, cealaltă axul central al teoriei sale asupra personalității. Noțiunea de eu reprezintă ansamblul organizat și fluctuant al percepțiilor subiectului despre sine însuși (trăsături, caracteristici, atribute, calități, valori,

2

capacități, defecte, limite și relații pe care subiectul le recunoaște ca descriptive pentru sine). Deci eul, ca parte centrală a unității psihice totale a organismului, este subiectul principal al acțiunii tendinței de actualizare. Aceasta acționează constant și se opune la tot ceea ce compromite eul, fie în sensul diminuării, fie al devalorizării sau contradicției. Ceea ce contează nu este caracterul intrinsec pozitiv al condițiilor (climat uman propice, lipsit de amenințare, acceptare, afecțiune), ci perceperea acestor condiții de către subiect (individul percepe lumea prin prisma eu-lui său: ceea ce se raportează la sine iese în relief, este perceput ca atare și tinde să fie modificat în funcție de dorințele, neliniștile subiectului; ceea ce nu se raportează la sine are tendința de a fi perceput mai vag sau neglijat). Așadar caracterul realist ori nerealist al noțiunii de eu determină eficacitatea sau eșecul tendinței de actualizare.

c) Toți oamenii au nevoie de respect, de aprobare, de stimă (nevoia de acceptare necondiționată).

Nevoia de acceptare poate fi tradusă printr-o serie de alți termeni echivalenți - nevoia de stimă, de considerație, de respect, de simpatie, de căldură și dragoste. Inițial această nevoie este satisfacută de alții (familie, parinti, cunoștințe, societate). Autostima se dezvoltă având la bază aprecierea celor din jur, astfel încât Rogers considera această nevoie mai degrabă învățată, dobândită, decât înnăscută. Oricum ar fi însă, ea determină în mare măsură gândirea, sentimentele, trăirile ființei umane. Adesea cineva primește sau acordă stimă, respect, pentru anumite comportamente considerate ca dezirabile. Acest tip de acceptare este definit drept "condiționată" pentru că depinde de ceea ce face persoana, nu de ceea ce este ea. Stima necondiționată presupune valorizarea în mod egal și pozitiv a tot ceea ce face o persoană, lipsa evaluării, acceptarea fără criticism chiar a comportamentelor considerate în general negative. Acestea sunt acceptate ca pozitive pentru că țin de persoana care a fost acceptată cu totul, integral, în mod absolut.

D. Condiții terapeutice în terapia centrată pe persoanăTeoreticienii implicați în această terapie folosesc adesea analogia cu o plantă care crește.

Nimeni nu poate face o plantă să crească, dar dacă acestei plante i se asigura un sol bun, apă, lumină, îngrășăminte, aceasta crește și se dezvoltă frumos. Așa cum nu putem schimba materialul genetic al unei plante, nu putem să transformăm un mac într-un trandafir, dar asigurându-i toate condițiile necesare dezvoltării, aceasta îmbobocește, crește, se dezvoltă.

Tot așa se întâmplă și cu oamenii, asigurându-le condițiile necesare creșterii - empatie, acceptare necondiționată, congruența - aceștia pot obține armonia între experiența și structura eului și pot fi ei inșiși și în același timp pot trăi alături de alți oameni.

Când cele două (experiența și structura eului) se află în dezechilibru, experimentăm stres, durere, discomfort, furie. "Vocile" interioare care ne motivează să ne schimbăm.

Terapia centrată pe persoană caută să creeze climatul pentru a ajunge la acea armonie între experiența și structura eului. Preocuparea nu este schimbarea structurii eului și nici de a încerca să scăpăm de ea. Auzim și răspundem încercării cuiva de a gasi un mod de viață mai satisfăcător, dar care se teme să nu-și rănească prietenii și familia. Teama este una reală, deși nu putem ști dacă se bazează pe o anticipare falsă sau pe una reală.

3

E. Considerații finale asupra psihoterapiei centrate pe persoanăAcestea fiind concepțiile lui Carl Rogers despre dezvoltarea umană, caracteristicile

psihoterapiei centrate pe persoană sunt ușor de înțeles:   1. Scopul psihoterapiei centrate pe persoană este acela de a crește gradul de congruența dintre experiența interioară și conceptul de sine.   2. Relația terapeutică, în special în ceea ce privește aspectele sale personale și emoționale, este principalul vehicul al acestei schimbări. De fapt, relația este cea care promovează creșterea și dezvoltarea integrată a clientului și nu anumite tehnici sau metode terapeutice. Pentru că o relație să producă aceste schimbări, trebuie să îndeplinească anumite condiții (faimoasele condiții “necesare și suficiente” ale lui Rogers).   3. Psihoterapeutul trebuie să se străduiască să își înțeleagă clientul cât mai bine din perspectivaacestuia, adică să dea dovadă de empatie și înțelegere (“empathy”).   4. Psihoterapeutul trebuie să fie în mod onest interesat de binele clientului, să se străduiască cu adevărat să îl înțeleagă și să îl ajute, să nu se ascundă după o mască profesională sau să aibă o atitudine de superioritate (“congruence”).   5. Clientul trebuie să se simtă acceptat așa cum este, să nu se simtă judecat sau criticat pentru ideile, sentimentele și faptele sale, indiferent care sunt acestea (“unconditioned positive regard”).

După părerea lui Rogers, ultimele trei condiții sunt absolut suficiente pentru a face o terapie de succes, fără a fi nevoie de diverse teorii, tehnici sau metode etc. Sau, cel mult, tehnicile ar putea fi considerate metode de implementare a acestor atitudini cu care terapeutul trebuie să între în relația cu clientul.

4

2. CARL ROGERS (1902 – 1987)de dr. C. George Boeree1

Carl Rogers s-a născut pe 8 ianuarie 1902 în Oak Park, Illinois, o suburbie a oraşului Chicago, fiind al patrulea din cei şase copii ai familiei. Tatăl era un inginer de succes iar mama era casnică şi o creştină devotată. A început şcoala direct din clasa a II-a deoarece putea citi încă dinainte de grădiniţă.

Când Carl avea 12 ani, întreaga familie s-a mutat la o fermă la 30 de mile vest de Chicago şi aici avea să-şi petreacă el toată adolescenţa. Cu o educaţie strictă şi multe îndatoriri casnice, Carl avea să devină destul de izolat, independent şi auto-disciplinat.

A început să se specializeze în domeniul agriculturii la Universitatea din Wisconsin. Ulterior, s-a reorientat spre religie şi a început să se pregătească pentru a deveni preot. În această perioadă a fost selectat între cei zece stundenţi care au plecat pentru şase luni la Beijing, la „Conferinţa Federaţiei Mondiale a Studenţilor Creştini”. După cum avea să spună el însuşi, această experienţă i-a lărgit într-o asemenea măsură orizontul ideatic încât a început să se îndoiască de câteva dintre principiile de bază ale religiei.

După absolvire, s-a căsătorit (împotriva voinţei părinţilor săi) cu Helen Elliot, s-a mutat la New York şi a început să frecventeze Seminarul Unional de Teologie, o instituţie religioasă faimoasă prin liberalismul ei. Aici a urmat un curs intitulat „De ce vreau să devin preot?”. Chiar şi eu pot să vă spun că, în afara cazului că intenţionaţi să vă schimbaţi cariera, să nu urmaţi niciodată un curs cu un astfel de nume! Carl Rogers ne-a spus că cei mai mulţi dintre participanţi „s-au răzgândit în privinţa viitorului lor ca preoţi”.

Pierderea pe care a suferit-o religia a fost, desigur, un câştig pentru psihologie: Rogers s-a reorientat spre programul de pregătire în psihologia clinică al Universităţii Columbia unde şi-a luat licenţa (titlul de Ph.D.) în 1931. Îşi începuse deja activitatea clinică în Societatea Rochesterîn domeniul prevenirii cruzimii împotriva copiilor. În această clinică a învăţat despre teoria şi tehnicile terapeutice ale lui Otto Rank care au fost punctul de plecare al drumului către elaborarea propriei lui abordări.

În 1940 i s-a oferit un post de profesor titular în statul Ohio. În 1942 a scris prima lui carte „Counseling and Psychotherapy”. Apoi, în 1945, a fost invitat să înfiinţeze un centru de consiliere la Universitatea din Chicago. În timp ce lucra aici, în 1951, i-a fost publicată cea mai importantă lucrare, ”Client-Centered Therapy”, în care prezintă principiile de bază ale teroiei sale.În 1957 se întoarce ca profesor la proprira Alma Mater şi anume Universitatea din Wisconsin. Din nefericire, era o perioadă de conflicte în interiorul departamentului de psihologie şi Rogers a fost foarte dezamăgit de învăţământul superior. În 1964 el a acceptat bucuros un post de cercetător în La Jolla, California. A fost psihoterapeut, a ţinut discursuri şi a scris până în 1987, anul morţii sale.

1 Traducere şi adaptare a articolului „Carl Rogers” de dr.C.George Boeree

(http://www.ship.edu/~cgboeree/rogers.htm l )

5

REPERE TEORETICETeoria lui Rogers este una clinică, bazată pe anii de experienţă de contact direct cu clienţii.

Acest fapt, de exemplu, îl putem considera comun cu Freud. Tot în comun cu Freud esteşi faptul că teoria lui este o teorie bogată şi elaborată – bine argumentată şi susţinută logic, cu aplicaţii vaste.

Diferit faţă de Freud, este faptul că Rogers îi consideră pe oameni ca fiind în principiu buni sau sănătoşi – sau, cel puţin, nu răi sau bolnavi. Cu alte cuvinte, el vede sănătatea mentală ca fiind perspectiva normală a vieţii şi consideră boala mentală, criminalitatea şi alte probleme umane ca distorsiuni ale tendinţei naturale.

Tot diferit faţă de Freud este faptul că teoria lui Rogers este una relativ simplă – elegantă chiar. Întreaga sa teorie se bazează pe o unică „forţă a vieţii” pe care el o numeşte TENDINŢA LA ACTUALIZARE care poate fi definită ca motivaţia intrinsecă prezentă în orice formă de viaţă de a-şi dezvolta potenţialul până la cel mai înalt nivel posibil. Nu vorbim despre supravieţuire: Rogers consideră că toate fiinţele tind să facă ce / cum este mai bine pentru existenţa lor. Dacă nu reuşesc, aceasta nu se întâmplă pentru că nu a existat dorinţa!

Rogers consideră că această tendinţă este sursa tuturor celorlalte motivaţii despre care vorbesc celelalte teorii. El ne întreabă: de ce vrem aer şi apă şi mâncare? De ce căutăm siguranţă, dragoste şi sentimentul de competenţă? Chiar, de ce căutăm să descoperim noi medicamente, de ce inventăm noi surse de energie sau producem noi opere de artă? Pentru că, ne răspunde tot el, este în natura noastră, ca forme de viaţă vii, să facem cât putem de bine, tot ceea ce ne stă în putinţă să facem!

Să reţinem că, spre deosebire de adresabilitatea limitată pe care termenul de „actualizare” o are la Maslow, la Rogers „tendinţa la actualizare” este prezentă în toate organismele vii. Printre cele mai primare exemple oferite de el se numără algele de mare şi ciupercile. Ia gândiţi-vă un pic: nu vă uimeşte uneori felul în care buruienile cresc prin asfalt, copacii tineri se dezvoltă între stânci sau animalele supravieţuiesc în deşert sau la Polul Nord?

Rogers a aplicat acelaşi principiu şi eco-sistemelor afirmând că un eco-sistem cum este o pădure, cu toată complexitatea pe care o implică, are un potenţial la actualizare mult mai mare decât un eco-sistem simplu cum ar fi o cultură de porumb. Dacă o specie de insecte este pe cale de dispariţie într-o pădure, este foarte probabil să apară alte creaturi care, prin adaptare, să o înlocuiască. Prin comparaţie, într-un lan de prumb, un singur rând de porumb „mănat” sau atacat de alt parazit şi deja ai o pistă pentru popice! La fel se întâmplă lucrurile şi pentru noi ca individualităţi: dacă vom trăi aşa cum trebuie, vom deveni din ce în ce mai complcşi, ca pădurea, şi, asemenea ei, vom rămâne flexibili în faţa micilor sau marilor dezastre din viaţa noastră.

Oamenii, în cursul actualizării potenţialului lor, au creeat societatea şi cultura. În principiu, acest fapt nu ar fi o problemă: noi suntem fiinţe sociale, aceasta este natura noastră. Dar după ce am creeat cultura, ea a început să trăiască după legi proprii. În loc să rămână conectată cu toate aspectele naturii noastre, cultura poate deveni o forţă de sine stătătoare. Şi chiar dacă pe termen lung o cultură care perturbă actualizarea noastră va dispărea, noi, vom dispărea odată cu ea.

Totuşi, să nu înţelegeţi greşit: cultura şi societatea nu sunt rele cu totul! Este mai curând ca în cazul cârdurilor de păsări ale paradisului descoperite in Papua – Noua Guinee. Penajul colorat şi impozant al masculilor pare să îndepărteze prădătorii de femele şi pui. Selecţia naturală a condus la perpetuarea exemplarelor cu penajul cel mai somptuos până acolo încât la unele specii, masculul nu

6

se mai poate ridica de la sol. În acest fel, a fi colorat nu mai aduce nici masculilor, nici speciei, nici un beneficiu. În acelaşi mod, societăţile sofisticate, culturile complexe, tehnologiile incredibil de avansate, cu tot ceea ce au adus pentru a ne ajuta sa trăim şi prosperăm, pot la fel de bine să ne facă rău şi chiar să ne distrugă.

DETALIERERogers ne spune că organismele ştiu ceea ce este bun pentru ele. Evoluţia ne-a înzestrat cu

simţurile, gusturile, capacitatea de a discerne, de care avem nevoie. Când ne este foame, căutăm mâncare – nu orice fel de mâncare ci mâncare care are un gust bun! Mâncarea care are un gust rău este probabil să fie stricată, putrezită, nesănătoasă. Asta reprezintă gustul bun şi gustul rău: rezultatul lecţiilor evoluţiei „pe înţelesul tuturor”! Aceasta se numeşte EVALUARE ORGANISMICĂ.

Printre multele lucruri pe care le valorizăm în mod instinctiv este şi ACCEPTAREA POZITIVĂ, umbrela sub care Rogers adună iubirea, afecţiunea, atenţia, purtarea de grijă şi altele asemenea. Este evident că bebeluşii au nevoie de iubire şi atenţie. Ei pot chiar să moară fără acestea. Cu siguranţă însă, fără ele, ei nu se vor mai dezvolta şi nu vor mai deveni ceea ce ar fi putut să fie!

Un alt lucru – specific uman, de această dată - pe care îl valorizăm este ACCEPTAREAPOZITIVĂDE SINE reprezentată prin: stima de sine, sentimentul propriei valori, o imagine de sine pozitivă. Căpătăm această acceptare pozitivă a propriei persoane experimentând acceptarea pozitivă pe care ne-o arată ceilalţi în timpul copilăriei noastre. Fără această acceptare pozitivă de sine ne simţim mici şi neajutoraţi şi iarăşi eşuăm în a deveni tot ceea ce am putea să fim!

Ca şi Maslow, Rogers consideră că, dacă sunt lăsate în voia lor, animalele au tendinţa de a mânca şi de a bea lucruri care sunt bune şi în proporţii adecvate pentru ele. Şi bebeluşii par să dorească şi să aprecieze ceea ce este bun pentru ei. Dar, undeva de-a lungul drumului, am creeat pentru noi un mediu care este în mod semnificativ diferit de cel din care am evoluat. În această nou mediu există lucruri cum sunt zahărul rafinat, făina, untul, ciocolata ş.a. pe care strămoşii noştri din Africa nu le-au cunoscut niciodată. Aceste lucruri au arome care fac apel la evaluarea organismică dar nu ajuta prea mult la actualizarea noastră. Vor trece milioane de ani până când vom ajunge să găsim brocolli mai satisfăcătoare decât pateurile – dar atunci va fi prea târziu pentru tine şi pentru mine.

Societatea ne face să o luăm razna şi prin condiţiile de valorizare. Pe măsură ce creştem, părinţii, profesorii, amicii, mass-media şi alţii ne dau ceea ce ne trebuie atunci când dovedim că „merităm” mai curând decât pentru că avem nevoie! Primim ceva de băut după ce terminăm orele, ceva dulce când terminăm legumele şi, cel mai important, primim dragoste şi afecţiune dacă şi numai dacă ne purtăm „cum trebuie”!

Primirea de apreciere pozitivă numai în funcţie de „anumite condiţii” a fost denumită deRogers acceptare pozitivă condiţionată. Deoarece noi chiar avem nevoie de această acceptare pozitivă, aceste condiţii sunt foarte puternice şi noi ne mulăm într-o formă determinată nu de valorizările noastre organismice şi nici de tendinţa noastră la actualizare ci de către societate care poate să aibă dar poate la fel de bine să NU aibă la bază cele mai bune interese ale noastre. „Un băieţel/o fetiţă cuminte” poate să nu fie un băieţel sănătos sau fericit/o fetiţă sănătoasă sau fericită.

Odată cu înainterea în vârstă, această „condiţionare” ne conduce spre acceptarea pozitivă de sine condiţionată. Începem să ne placem numai dacă îndeplinim nişte standarde pe care alţii ni

7

le-au fixat mai curând decât atunci când ne actualizăm cu adevărat pontenţialul nostru. Şi cum aceste standarde au fost creeate fără a ţine cont de fiecare individ în parte, în cele mai multe cazuri, ne descoperim incapabili de a le îndeplini şi, ca urmare, incapabili să păstrăm o stimă de sine cât de mică.INCONGRUNŢA

Rogers defineşte selful real ca fiind acele aspecte ale existenţei care se bazează pe tendinţa la actualizare, se ghidează după evaluarea organismică, au nevoie şi primesc acceptare pozitivă şi auto-acceptare pozitivă. Este acel „tu” care, dacă totul decurge bine, vei deveni.

În realitate, datorită faptului că societatea nu ţine cont de tendinţa noastră la actualizare, că suntem forţaţi să ne supunem unor condiţionări care nu sunt în concordanţă cu evaluările organismice şi primim numai condiţionat apreciere şi auto-apreciere pozitivă, noi dezvoltăm un self ideal. Prin ideal, Rogers sugerează ceva ne-real, ceva ce noi nu putem atinge, un standard pe care noi nu îl putem îndeplini.

Decalajul dintre self-ul real şi self-ul ideal, dintre „ceea ce sunt” şi „ceea ce ar trebui să fiu” se numeşte incongruenţă. Cu cât decalajul mai mare, cu atât este mai multă incongruenţă. Cu cât este mai multă incongruenţă, cu atât este mai multă suferinţă. De fapt, incongruenţa este esenţială pentru definiţia pe care Rogers o dă nevrozei: a fi nesincronizat (incongruent) cu propriul tău self. Dacă toate acestea va par familiare, se datorează faptului că aceleaşi consideraţii au fost făcute şi de către Karen Horney.MECANISMELE DE APĂRARE

Când ne aflăm într-o situaţie în care apare o incongruenţă între imaginea despre sine şi ceea ce ne dovedim a fi în confruntarea cu acea situaţie concretă (adică o incongrunţă între self-ul ideal şi cel real), ne aflăm într-o situaţie ameninţătoare. De exemplu, dacă ai fost învăţat să te simţi lipsit de valoare dacă nu iei nota maximă la toate testele şi tu nu eşti chiar un student de 10 pe linie, atunci situaţii cum sunt testările sau examenele vor accentua această incongruenţă şi vor deveni situaţii foarte ameninţătoare.

Anxietatea este răspunsul la iminenţa unei situaţii ameninţătoare. Anxietatea este un semnal care anunţă că se întrevăd probleme şi că situaţia respectivă trebuie evitată! Una dintre modalităţile de a evita o astfel de situaţie este, bine-nţeles, să o rupi la fugă! Dar cum această soluţie nu prea poate fi aplicată în viaţa de zi cu zi, în loc să fugim fizic, ieşim din situaţie psihologic prin intermediul mecanismelor de apărare.

Viziunea lui Rogers asupra defenselor este similară cu cea a lui Freud cu excepţia faptului că Rogers abordează totul într-o perspectivă perceptuală, astfel încât chiar şi amintirile şi impulsurile sunt considerate percepţii. Din fericire pentru noi, Rogers defineşte doar două mecanisme de apărare: negarea şi distorsiunea perceptivă.NEGAREA - este de negarea definită de Freud: respingi în întregime situaţia ameninţătoare. Un exemplu poate fi un student care nu se duce să-şi ia testul sau nu întreabă ce notă a luat ca să nu trebuiască să se confrunte cu nota proastă (cel puţin pentru moment)!

Negarea include în viziunea lui Rogers şi ceea ce Freud numea reprimare: dacă menţii o amintire sau un impuls în afara câmpului conştiinţei -- refuzi să o/îl percepi -- poţi reuşi să eviţi situaţia ameninţătoare (încă o dată: pentru moment).

8

DISTORSIUNEA PERCEPTIVĂ- constă în re-interpretarea unei situaţii în aşa fel încât să pară mai puţin ameninţătoare. Este foarte asemănătoare „raţionalizării” definite de Freud. Un student care se simte ameninţat de teste şi note poate, de exemplu, să acuze profesorul că nu predă bine, că pune întrebări încuietoare, că are o atitudine necorespunzătoare ş.a. Faptul că uneori profesorii nu predau bine, pun întrebări încuietoare şi au o atitudine necorespunzătoare face ca distorsionarea să funcţioneze mai bine: dacă ar putea fi adevărat, atunci poate chiar este adevărat! Distorsiunea perceptivă poate fi chiar mult mai evident perceptuală ca atunci când o persoană îşi citeşte greşit nota ca fiind mai mare decât este în fapt. Din păcate pentru bietul nevrotic (adică, de fapt, pentru cei mai mulţi dintre noi), de câte ori el/ea foloseşte un mecanism de apărare, pune o distanţă şi mai mare între real şi ideal. El/ea va deveni tot mai incongruent(ă) şi se va regăsi în din ce în ce mai multe situaţii ameninţătoare, va dezvolta niveluri de anxietate din ce în ce mai accentuată şi va folosi din ce în ce mai multe mecanisme de apărare... Astfel intră într-un cerc vicios din care persoana se poate dovedi incapabilă să mai iasă, cel puţin de una singură (nu fără ajutor).

Rogers are o explicaţie parţială şi pentru psihoză: psihoza apare atunci când defensele unei persoane devin copleşitoare şi conştiinţa de sine se „fărâmiţează” în fragmente mici, neconectate

9

între ele. Comportamentul îşi pierde coerenţa. Noi îl/o vedem traversând nişte „episoade (pusee) psihotice”–episoade de comportament bizar. Vorbirea poate fi fără sens. Emoţiile pot fi inadecvate. El/ea îşi poate pierde abilitatea de a diferenţia între self şi non-self şi poate deveni dezorientat(ă) şi pasiv(ă).

„THE FULLY-FUNCTIONING PERSON”Rogers, ca şi Maslow, este interesat în egală măsură să descrie cum este o persoană sănătoasă.Sintagma utilizată de Rogers este de persoană „fully functioning” şi presupune următoarele calităţi:

1. Deschiderea spre experienţă . Aceasta este opusul pasivităţii. Se referă la perceperea corectă a propriilor experienţe de viaţă, inclusiv a propriilor sentimente. Înseamnă de asemenea şi capacitatea de a accepta realitatea, inclusiv propriile sentimente. Sentimentele sunt o componentă atât de importantă a deschiderii deoarece ele exprimă valorile organismice. Dacă nu poţi să fii deschis la propriile sentimente, atunci nu poţi să fii deschis nici la actualizare. Evident că partea dificilă este să facem diferenţa între sentimentele veritabile şi anxietatea indusă de condiţiile de valorizare.

2. Existenţa trăită în prezent. Aceasta înseamnă a trăi aici-şi-acum. Rogers, ca adept al rămânerii în contact cu realitatea, insistă să nu trăim nici în trecut, nici în viitor – primul este deja trăit iar cel de-al doilea nu este încă nimic! Prezentul este singura realitate pe care o avem. Totuşi, asta nu înseamnă că nu trebuie să ne reamintim trecutul şi să nu învăţăm din el. Şi nu înseamnă nici că nu ar trebui să facem planuri sau chiar visa cu ochii deschişi la viitor! Înseamnă doar să recunoaştem aceste lucruri ca ceea ce sunt: amintiri şi vise pe care le trăim acum, în prezent!

3. Încrederea în organism. Ar trebui să ne îngăduim nouă înşine să fim călăuziţi de procesul de evaluare organismică. Ar trebui să avem încredere în noi înşine, să facem ceea ce simţim că este bine, ceea ce ne vine în mod natural să facem. După cum cred că realizaţi şi singuri, această calitate s-a constituit într-unul dintre punctele nevralgice ale teroiei lui Rogers. Oamenii vor spune: sigur, să facem ce ne vine în mod natural să facem adică: dacă eşti sadic să răneşti alţi oameni; dacă eşti depresiv să te sinucizi... Ăsta nu prea e cine ştie ce sfat! În realitate, multe dintre excesele anilor şaizeci şi şaptezeci au fost puse pe seama unei astfel de atitudini. Dar trebuie să avem în vedere că Rogers se referea la încrederea în self-ul real, self real pe care poţi să îl cunoşti doar dacă eşti deschis către a experimenta şi către o existenţă trăită în prezent. Cu alte cuvinte, încrederea în organismic presupune să fii în contact cu tendinţa la actualizare.

4. Libertatea de a experienţia . Rogers considera că este irelevant dacă oamenii au avut sau nu în mod real libertatea de a alege. Noi simţim într-o foarte mare măsură că o avem. Ceea ce nu înseamnă, evident, că putem face tot ceea ce ne trece prin cap: noi trăim într-un univers determinist şi indiferent cât de mult mi-aş vântura braţele, tot n-am să pot zbura ca Superman. Asta înseamnă că noi ne simţim liberi când avem opţiuni care ne sunt disponibile. Rogers spune că o persoană deplin funcţională este conştientă de acest sentiment de libertate şi îşi asumă responsabilitatea pentru alegerile pe care le face.

5. Creativitatea . Dacă te simţi liber şi responsabil, te vei comporta în consecinţă şi vei participa la ceea ce se întâmplă în lume. O persoană deplin funcţională, în cursul propriei

10

actualizări, se va simţi obligată de propria natură să contribuie la actualizarea altora, chiar a vieţii însăşi. Aceasta se poate realiza prin creativitate în domeniul artei sau ştiinţei, interes social sau dragoste parentală sau pur şi simplu îndeplinindu-şi cât mai bine posibil atribuţiile de serviciu. Aşa cum o defineşte Rogers, creativitatea este foarte apropiata de generativitatea lui Erikson.

TERAPIACarl Rogers este cunoscut mai ales pentru contribuţiile sale în domeniul psihoterapiei. De-a

lungul timpului, terapia sa a suferit mai multe schimbări de nume: iniţial, el a denumit-o non-directivă, deoarece considera că terapeutul nu trebuie să-şi direcţioneze în nici un fel clientul ci doar să îl însoţească pe client în timp ce acesta îşi conduce singur parcursul terapiei. Pe măsură ce acumula tot mai multă experienţă, el a realizat că aşa non-directiv cum era, tot îşi influenţa clientul prin chiar excesul de „non-directivitate”! Cu alte cuvinte, clientul aşteaptă îndrumare de la terapeutul său şi o va găsi oricât de mult se va strădui terapeutul să nu îndrume.

Drept urmare, Rogers a schimbat denumirea terapiei sale în centrată pe client. Consideraîn continuare că clientul este cel care trebuie să spună ce nu este în regulă, să găsească modalităţi de ameliorare şi să tragă concluziile terapiei – terapia rămânând foarte „centrată pe client” chiar şi după ce a devenit conştient de impactul terapeutului. Din păcate, unii terapeuţi au considerat această denumire ca o insultă: adică majoritatea terapeuţilor nu sunt „centraţi pe client”?

În zilele noastre, chiar dacă termenii „non-directivă” şi „centrată pe client” sunt folosiţi în continuare, cei mai mulţi o denumesc terapie rogersiană .Una dintre formulările pe care Rogers le utiliza pentru a-şi descrie terapia este: „suportivă, nu reconstructivă” şi făcea următoarea analogie cu învăţatul mersului pe bicicletă: nu poţi învăţa un copil să meargă pe bicicletă doar explicându-i cum se face. El trebuie să încerce el însuşi. Şi nici nu poţi să-l ţii tot timpul în echilibru. Vine un moment când trebuie să îi dai drumul. Dacă e să cadă, va cădea şi gata dar dacă îl vei susţine tot timpul, nu va învăţa niciodată să meargă singur pe bicicletă.

La fel se întâmplă şi în terapie: Dacă ajuţi un client să-şi dobândească independenţa (adică autonomie, libertate însoţită de asumarea responsabilităţilor), atunci el nu o va câştiga dacă rămâne dependent de tine, terapeutul lui. El trebuie să-şi verifice insight-ul pe cont propriu, în viaţa reală din afara cabinetului de terapie. O abordare autoritară în timpul terapiei pare să dea rezultate nemaipomenite, mai ales la începutul terapiei, dar în ultimă instanţă nu face altceva decât să creeze o persoană dependentă.

Nu există decât o singură tehnică prin care sunt cunoscuţi rogersienii: reflectarea.Reflectarea este oglindirea comunicării emoţionale: dacă clientul spune „Mă simt îngrozitor!”, terapeutul poate reflecta spunând ceva de genul: „Deci, viaţa te-a cam dărâmat, nu?”. Făcând această reflectare, terapeutul îi comunică clientului că îl ascultă într-adevăr şi îi pasă suficient de mult ca să îl şi înţeleagă. Şi, de asemenea, îi oferă posibilitatea clientului de a „asculta” ce mesaje comunică el. Deseori, oamenii spun la supărare lucruri pe care nu le cred cu adevărat doar pentru că spunându-le se simt mai bine. De exemplu, o dată o femeie a venit la mine şi mi-a declarat: ”Urăsc bărbaţii!” Am reflectat ceea ce spusese prin: „Urăşti toţi bărbaţii?”. „Păi..., a spus ea, poate nu chiar pe toţi!” - S-a dovedit că nu-şi ura nici tatăl, nici fratele şi, printre alţii, nici pe mine! Chiar şi printre acei bărbaţi pe care-i „ura”, a descoperit că existau mulţi pentru care nu avea un sentiment atât de intens cum sugera termenul „ură”. De fapt, în ultimă instanţă, ea a descoperit că nu avea încredere

11

în mulţi bărbaţi şi că de fapt se temea să nu fie rănită de ei în acelaşi fel în care fusese rănită în trecut de un anumit bărbat.

Totuşi, reflectarea trebuie folosită cu grijă. Mulţi terapeuţi începători o folosesc automat (fără să gândească sau să simtă) şi pur şi simplu repetă orice frază ieşită din gura clienţilor lor.Seamănă cu nişte papagali cu licenţă în psihologie! Ei cred că clienţii nu observă dar de fapt aceasta devine un stereotip al terapiei rogersiene în aceeaşi manieră în care sexual şi matern au devenit stereotipuri ale terapiei freudiene. Reflectarea trebuie să vină din inimă – să fie sinceră, autentică, congruentă.

Şi astfel ajungem la faimoasele caracteristici ale unui terapeut în viziunea lui Rogers. El a simţit că un terapeut, pentru a fi eficient, trebuie să aibă trei calităţi foarte speciale şi anume:

1. congruenţă – autenticitate, sinceritate faţă de client; 2. empatie – capacitatea de a simţi ceea ce simte clientul; 3. respect – acceptare, atitudine de acceptare pozitivă necondiţionată faţă de client. El spunea că aceste calităţi sunt „necesare şi suficiente” în sensul că dacă terapeutul manifestă

aceste trei calităţi, atunci starea clientul se va îmbunătăţi chiar dacă nu vor fi folosite alte tehnici speciale. Iar dacă terapeutul nu dă dovadă de aceste trei calităţi, îmbunătăţirea stării clientului va fi minimă, indiferent cât de multe tehnici vor fi folosite. DAR, chiar dacă sunt numai trei, tot sunt destul de multe de cerut de la un terapeut. Şi terapeuţii sunt oameni şi destul de frecvent, sunt chiar un pic „mai oameni” (hai să spunem „atipici”) decât ceilalţi. Rogers nuanţează puţin şi precizează că terapeutul trebuie să manifeste aceste calităţi în timpul relaţiei terapeutice. Cu alte cuvinte, după ce terapeutul părăseşte cabinetul, poate fi un om la fel ca toţi ceilalţi.

Eu sunt de acord cu Rogers, chiar dacă aceste trei calităţi înseamnă destul de mult. Multe cercetări indică faptul că tehnicile specifice nu valorează nici pe departe la fel de mult ca personalitatea terapeutului şi asta (cel puţin în anumite privinţe) şi datorită faptului terapeut „te naşti” nu „te faci”.

3.

12

Caracteristicile abordării centrate pe persoană Abordare terapeutică şi consiliere: Criterii de identitate şi coerenţă

Peter F. SchmidInstitute for Person-Centered Studies, Vienna; University of Graz, Austria;

Saybrook Graduate School, San Francisco2

Abstract. Acest articol are în vedere două direcţii de contribuţie la cercetarea identităţii şi dezvoltării viitoare a paradigmelor din orientarea centrată pe persoană şi experienţială: una în interiorul “familiei” centrate pe persoană şi experienţială (unde suntem si care sunt relaţiile noastre?) şi una în exterior (unde sunt celelalte orientări şi care ar putea fi contribuţia noastră în domeniul psihoterapiei ca întreg?). Articolul examinează criteriile unei concepţii centrate pe persoană, coerente şi remarcabile după schimbarea paradigmei pe care o datorăm lui Rogers, dă raţiune necesităţii continuării dialogului şi a provocarii reciproce între ramurile terapiei centrate pe persoană şi experienţială şi interpelează unele consecinţe ale psihoterapiei în general.Cuvinte cheie: terapie centrată pe persoană, terapie experienţială, imaginea fiinţei umane, persoana, „noi”, prezenţa.La o sută de ani de la naşterea fondatorului ei, abordarea centrată pe persoană în psihoterapie continuă să-şi demonstreze vitalitatea utilizând, printre altele, metode practice şi evoluţii ale teoriei diferite şi creative. Acest lucru era, probabil, în gândurile lui Carl Rogers când încuraja revizuirile continue şi continuarea dezvoltării practice şi teoretice.În orice caz, cu căt mai multe sub-orientări se dezvoltă şi cu cât mai multe abordări şi metode se declară a fi centrate pe persoană, cu atât mai mult se ridică întrebarea despre care sunt criteriile, factorii decisivi în auto-înţelegerea centrată pe persoană a diverselor ramuri ale terapiilor centrate pe persoană sau experienţiale.

KAIROLOGIA: DEZORIENTARE ŞI CONFUZIE A POZIŢIILOR ŞI INTERPRETĂRILORDiagnosticul pus de O’Hara (1998) lumii noastre post-moderne este potrivit şi pentru psihoterapie în general. Ne confruntăm cu o confuzie în privinţa poziţiilor şi interpretărilor.

Orientări centrate pe scop versus terapii relaţionaleAbordările orientate pe scop sau deprindere sunt în prezent în vogă în societăţile vestice, mai ales din cauza pretenţiilor de eficienţă socio-politică. În acelaşi timp, conceptele deschise, holistice şi înţelegerea relaţională au devenit de importanţă primară în diverse şcoli – fără îndoială sub influenţa rareori recunoscută a abordării centrate pe persoană. Un exemplu este discursul inaugural al influentului psihanalist german Horst-Eberhard Richter (2002) la Congresul Internaţional de Psihoterapie, în „Sfârşitul Egomaniei” în

2 Articolul original poate fi vizualizat accesând linkul: http://pfs-online.at/papers2/paper-lj2002.pdf

13

care a arătat că – în contrast cu modelul freudian – am ajuns să fim gradual convinşi că „Noi” este dimensiunea primară în care se dezvoltă „Eu” şi că acest concept trebuie să fie în general fundamentul psihoterapiei actuale.

Multe abordări terapeutice consideră din ce în ce mai mult atât relaţia reală, actuală, dintre terapeut şi client cât şi autenticitatea terapeutului ca fiind esenţiale pentru succesul terapiei (de exemplu: psihanaliza intersubiectivă, abordarea sistemică, majoritatea metodelor umaniste şi chiar terapia comportamentală cognitivă). Oricum însă, aceste tendinţe sunt mult în urma schimbării radicale de paradigmă a lui Rogers, pentru că ele toate consideră întâlnirea terapeutică ca pe o precondiţie a terapiei, dar nu ca pe terapia însăşi.

Controversele în interiorul „familiei”Înăuntrul aşa-numitei „Familii Rogeriene” s-a ridicat un număr crescând de abordări şi terapii. Există dezvoltări cu accente diferite. Orientările cresc în relaţie cu ideile lui Rogers, dar ajung la concluzii diferite de ale fondatorului. O varietate de abordări pretind a fi centrate pe persoană, chiar dacă se denumesc, de exemplu, terapie experienţială, focusing, terapie de proces-directivă, terapie orientată spre scop sau se consideră terapii eclectice, „integrative”. Discuţia s-a intensificat şi a ajuns la intensitate când anumiţi autori „clasici” au ajuns chiar să suspecteze că există tendinţa de a folosi bunul renume al abordării centrate pe persoană pentru a vinde o idee. De exemplu, pe de o parte avem un protest aspru (Prouty, 2001; Bozart, 2002; Brodley, 2002), care a apărut în urma controversei din Jurnalul de Psihologie Umanistă (1999, numarul 39, 4). Pe de altă parte, principiile Asociaţiei Mondiale Centrate pe Persoană şi Experienţială şi Reţeaua Europeană (www.pce-world.org , www .p c e - eur o pe. o r g ) marchează o poziţie puternică atât asupra numelui cât şi a dezbaterii diferenţelor şi a cooperării rapide.Sunt de acord cu mulţi dintre colegii mei (e.g., Spielhofer, 2001; Lietaer, 2002b; van Kalmthout, 2002b) că este crucial ca abordările noastre să fie identificabile şi notabile. Mai mult, sunt convins că contradicţiile vor fi sămânţa dezvoltării ulterioare a abordărilor şi a poziţionarii lor în familia psihoterapiei (Schmid, 2002b; c; d; e; f).Printre alţi notabili acest punct a fost ridicat de Lietaer (2002a; b), van Kalmthout (2002a), Swildens (2002), Sanders (2000). A fost un topic la Adunarea Generală a Reţelei Europene în 2002, la Congresul de la Salzburg în 2000 (Iseli et al., 2002); la 5-a Conferinţă Internaţională a Psihoterapiei Centrate pe Persoană şi Experienţială din Chicago (Watson, Goldman and Warner, 2002); la Colocviul Internaţional “Avansarea teoriei şi practicii centrate pe persoană: Ce este esenţial?” în 2001 şi al 3-lea colocviul “Ce este esenţial? Psihoterapie Centrată pe Persoană şi Experienţială–perspective şi prospecte”, 2002 www.personzentriert.at/pca.htm -ca să numim doar câteva. Întrebările în toate aceste discuţii este despre “imaginea” terapiei centrate pe persoană.

Necesitatea criteriilor

14

De ce este necesar să ridicăm întrebări despre identitatea criteriilor? Iată câteva motive: Claritate despre propria identitate (în privinţa comunului şi a diversităţii): să nu fim ambigui în fundamentarea şi dezvoltarea propriei identităţi, să ştim unde stăm, ce avem în comun şi ce e diferit; Identificare şi transparenţă în comunicare: să avem o „imagine”, să nu fim fără „chip”, să fie posibil să fim recunoscuţi şi aleşi (de către clienţi şi terapeuţi); Demni de încrederea clienţilor: să furnizăm condiţii fiabile pentru clienţi prin oferirea unei relaţii consistente, transparente şi demne de încredere – poate cel mai important criteriu; Coerenţă intelectuală în teorie: de dragul congruenţei antropologice, teoriei personalităţii şi teoriei terapiei; Fiabilitate în dialog şi dezbatere: să fim parteneri de încredere pentru discuţii serioase cu alte orientări; Influenţe în filosofia sănătăţii, sănătate şi politică socială: să ne promovăm poziţia şi să o facem atrăgătoare.

Din aceste motive este nevoie să avem o imagine, ceva ce ajută în general la recunoaşterea unei persoane. Şi o persoană are, în general, o imagine. Deci care este imaginea noastră? Ce face terapia centrată pe persoană să fie terapie centrată pe persoană? Ce o face unică în regatul psihoterapiei, printre alte modalităţi? Care este nucleul identităţii sale? Care este esenţa însăşi a centrării pe persoană?Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să identificăm criteriile care pot fi folosite ca marcaje pentru a determina despre ce vorbim în Abordarea Centrată pe Persoană.

CRITERIOLOGIA: CUM SĂ DETERMINĂM CE ESTE CENTRAT PE PERSOANĂ ŞI CE NU ESTELista de criterii a lui LietaerO voce proeminentă în controversa sus-menţionată este a lui Germain Lietaer (2002a, b). La mai multe conferinţe recente el a făcut diferenţe între criterii de prim rang şi de rang secundar:- aspectele de prim rang sunt elementele pe care le văd ca specifice pentru paradigma noastră, ele aparţin nucleului profund al identităţii noastre.- aspectele de rang secundar sunt subliniate explicit în teoria terapiei, dar sunt de asemenea caracteristice şi altor paradigme sau în unele sub-abordări ale lor.Experienţa centrării cade sub incidenţa criteriilor de prim rang, iar centrarea pe persoană vine din aspecte ale criteriilor de rang secundar. Aceasta din cauză că majoritatea celorlalte forme exploratorii deschise ale psihoterapiei sunt în egală măsură neconduse de simptom, însă centrate pe persoană. Cât despre caracteristicile imaginii fiinţei, umane de asemenea le pun ca aspecte de rang secundar, iarăşi pentru că nu sunt unice în paradigma noastră Lietaer 2002a, pp. 12–13).

15

Din perspectiva centrării pe persoană respect opinia lui Lietaer, însă îi contrazic premisele. Punctul meu de vedere relativ la ordinea aspectelor este diferit. Dialogul asupra acestor diferenţe poate ajuta la dezvoltarea ulterioară a paradigmei respective.Părerea mea este exact opusă: criteriul de prim rang al abordării centrate pe persoană este imaginea fiinţei umane ca persoană. Se concentrează pe persoană şi adoptă toate celelalte aspecte, incluzând axarea pe selful experienţial (primul criteriu al lui Lietar). Iar „persoană”, înţeles corect şi în concordanţă cu cercetarea ştiinţifică (cf. Schmid 1991; 1994; 1998 a; c), denotă o semnificaţie specifică a fiinţei umane care este diferită în alte abordări, incluzând şi terapia experienţială, în esenţa ei şi consecinţele terapeutice. Nici o altă paradigmă terapeutică nu are esenţial această perspectivă asupra fiinţei umane care este în mod real caracterizată de termenul “persoană”. Astfel urmează diferite concluzii la toate nivelurile de teorie şi practică.Asta diferă clar de punctul de vedere a lui Lietaer, având selful experienţial ca denominator comun, motiv pentru care el consideră centrarea pe persoană şi experienţialul ca fiind similare. Criterii diferite provenind din poziţii antropologice diferite conduc la păreri, terorii şi practici diferite.

Ce este criteriul?Termenul “criteriu” denotă un marcaj, o caracteristică definitorie sau o condiţie a unui fapt dat. Cuvântul grec “κρίτίκος” (din “κρίνείν”: a separa, a sorta, a distinge, a selecta, a decide) înseamnă “a separa” şi “a selecta”. Deci un criteriu este atât o caracteristică distinctivă cât şi o decizie existenţială (Meyer, 1997).Iată de ce discuţia despre criteriile centrării pe persoană are doua direcţii:1. Care este caracteristica distinctivă care descrie o modalitate certă de a face terapie centrată pe persoană?2. Care este fundamentul pentru decizia existenţială de a face terapie într-un anumit fel şi nu în altul?Dacă întrebăm orice terapeut centrat pe persoană ce însemnă să fii centrat pe persoană, ni se va răspunde probabil “Nu sunt folosite tehnici sau atribute specifice, ci doar o anume atitudine” şi probabil vor numi “condiţiile de bază” – cele care deja din numele comun punctează nucleul – şi relaţia lor cu tendinţa la actualizare şi relaţia terapeutică. Deci criteriile menţionate sunt ceva ce izvorăşte dintr-o anumită imagine a fiinţei umane. Şi dacă luăm semnificaţia criteriului ca fundament al deciziei de a face terapie într-un anumit mod şi întrebăm din nou, probabil vom primi un răspuns de genul: “am ales să fiu centrat pe persoană pentru că îmi place cum este tratat clientul şi aş vrea să fiu tratat la fel dacă aş face terapie” Deci criteriile sunt iarăşi atitudinea faţă de client, acum ca decizie existenţială.Aceste răspunsuri nu vor fi doar răspunsurile unui practician oarecare, ci ele vor deriva din starea de artă a filosofiei ştiinţei: o anume practică cu praxeologia şi teoria respectivă este întotdeauna derivată dintr-o imagine specifică a fiinţei umane (cf. Hagehülsmann, 1984; Korunka, 2001).

16

Deci criteriul definitor în a face terapie centrată pe persoană ori nu, nu este acela că cineva pretinde că este centrat pe persoană sau că are o diplomă care îl licenţiază ca terapeut centrat pe persoană, ci, mai degrabă, criteriile sunt (1) imaginea fiinţei umane din care izvorăşte terapia şi (2) coerenţa (congruenţa) între (a) această imagine a fiinţei umane, (b) teoria dezvoltării personale, a relaţiei, a “disfuncţiilor” şi a terapiei şi (c) practica (adică, comportamentul concret în terapie) (Schmid).

Ce este o imagine a fiinţei umane?Această atât de des citată imagine a fiinţei umane, menţionată mai sus, este răspunsul personal la întrebarea: „Ce este fiinţa umană?”. În termeni mai ştiinţifici, termenul de „imagine” este un set de credinţe, incluzând presupuneri despre cum sunt fiinţele umane (care este natura lor, esenţa lor, ciudăţeniile, sensul vieţii etc.), cum se dezvoltă, cum intră în necazuri şi cum pot fi ajutate. Întrebările colaterale sunt, de exemplu, dacă fiinţele umane sunt libere sau nu (şi deci responsabile sau nu), dacă sunt bune sau malefice, etc.

Imaginile fiinţei umane au următoarele caracteristici: Sunt modele (reprezentări ale ideilor de natură tipologică) Ele reprezintă, selectează şi construiesc „realitatea”(adică nu sunt realitatea însăşi) Au o funcţie euristică (ajută la descoperirea unor noi perspective); Servesc ca puncte de reper în practică; Şi, cel mai important, sunt trans-empirice (sunt credinţe de bază – nu pot fi dovedite).Asta înseamnă că nu are sens să ne contrazicem dacă o imagine a fiinţei umane este corectă sau falsă. Ce are sens, în orice caz, este să investigăm paradigmele şi teoriile privitoare la consistenţa lor şi la corelarea cu realităţile empirice.

Iată de ce imaginea este matriţa, fundaţia pentru ştiinţă, teorie şi practică. Pentru abordarea centrată pe persoană asta duce la o concluzie simplă: O abordare este centrată pe persoană dacă: (1) priveşte fiinţa umană ca persoană şi (2) acţionează în consecinţă: adică de la persoană la persoană. De aceea devine atât de important să răspundem la întrebarea ce înseamnă cu adevărat o persoană.

Care este imaginea centrată pe persoană a fiinţei umane?Acum suntem la rădăcina problemei şi, fără să fie o coincidenţă, la denumirea abordării. Dacă este adecvat, numele vorbeşte despre esenţă. Numele unei idei este ca faţa unei fiinţe umane. Dacă priveşti la figura cuiva, poţi vedea cine este. Cu numele, poţi înţelege despre ce este vorba. (Iată de ce numele trebuie alese cu mare atenţie. Şi asta s-a întâmplat în realitate cu marca înregistrată „centrat pe persoană”; la fel, apropos, şi cu „experienţial” şi cu majoritatea numelor potrivite ale şcolilor terapeutice).Ce înseamnă să fii o persoană şi ce consecinţe decurg din abordarea centrată pe persoană în psihoterapie a fost descris în detaliu (Schmid, 1991; 1994; 1998c; 2001a; 2002a, pp. 58–65; 2002c). Aici însă ducem lipsă de spaţiu pentru ceva mai mult decât un rezumat scurt.

17

Potrivit a două curente tradiţionale diferite, deşi conectate dialectic, fiinţa umană este caracterizată ca o persoană dacă este descrisă în individualitatea ei unică, cu valoare şi demnitate (noţiunea substanţială de a fi o persoană), la fel ca şi în interconexiunile ei, primind şi oferind (being-from and being-towards others) (concepte relaţionale de a deveni o persoană). Deci a fi o persoană descrie atât autonomie cât şi solidaritate, atât suveranitate cât şi angajament. Carl Rogers a combinat ambele puncte de vedere într-o formă unică pentru psihoterapie atunci când a construit teoria lui şi practica terapeutică în baza tendinţei la actualizare, care funcţionează eficient într-o relaţie facilitativă de un anumit fel. Teoria personalităţii şi teoria relaţiilor centrate pe persoană înţeleg personalizarea ca un proces de a deveni independent şi de a dezvolta relaţii. Teoria persoanei suferinde (teoria disfuncţiilor) se fundamentează pe incongruenţa dintre eu şi experienţă (care poate fi văzută ca deficienţă de suveranitate) şi incongruenţa între persoană şi context, incluzând celelalte persoane dintr-o societate (deficienţe relaţionale). În consecinţă, teoria terapiei înţelege terapia atât ca dezvoltare personală cât şi ca întâlnirea între două persoane, iar practica este caracterizată de prezenţă–ceea ce înseamnă non-directivitate principială şi acceptare pozitivă empatică ca mod de a fi “cu” clientul împreună cu poziţia “a fi diferit” de client, prin asta înţelegând o “întâlnire”, când o persoană se întâlneşte cu celălalt faţă în faţă (Schmid 2002a, pp. 60–2).

CARACTEROLOGIA: CARACTERISTICILE DEFINITORII ALE ABORDĂRII CENTRATE PE PERSOANĂ

Dacă aceasta este imaginea de bază a fiinţei umane, atunci caracteristicile definitorii ale abordării centrate pe persoană pot fi enunţate în cele trei propoziţii scurte care urmează:(1) Clientul şi terapeutul originează dintr-un fundamental “noi”.(2) Clientul e pe primul loc. (3) Terapeutul este prezent.Totuşi aceste aparent simple enunţuri implică o schimbare revoluţionară a paradigmelor.

1. Un „noi” fundamentalTerapia centrată pe persoană începe cu un fundamental „noi” (Schmid, 2002e), lucru care poate fi găsit deja în “condiţiile necesare şi suficiente” ale lui Rogers. În enunţurile de bază, abordarea centrată pe persoană îşi are rădăcinile în convingerea că noi nu suntem mereu indivizi de context, dar că existăm doar ca parte a unui “noi”. Fără să îl afirme explicit, acest fapt este inerent în teoria lui Rogers de la bun început. El începe descrierea primei condiţii cu o propoziţie: “Eu emit ipoteza că o schimbare pozitivă semnificativă a personalităţii nu poate apărea decât în cadrul unei relaţii” (Rogers, 1957, p. 96).Condiţiile încep cu “contact” (1) şi se sfârşesc cu “comunicare” (6).Cuvântul latin communis înseamnă “a avea ziduri comune” (“munera”) – gândiţi-vă la un oraş medieval ca la o comunitate, o comună. Suntem toţi “în acelaşi oraş” “în aceeaşi barcă”. Nimeni nu vine la noi din exterior; fiecare a fost născut în cadrul acestui “noi”.

18

Dacă ignorăm asta, ignorăm faptul că suntem invariabil o parte a acestei lumi; ne ignorăm rădăcinile, trecutul, prezentul şi viitorul. Aceasta ar conduce la o imagine acontextuală a fiinţei umane, lucru atât de prezent în multe aşa-numite concepţii umaniste: un aici şi acum simplificate. Atunci am ignora (în imaginea omului cât şi în practica terapeutică) limitările proprii, sfârşitul, am ignora moartea. Deci nu ar mai exista niciodată un loc pentru lipsa parţială de libertate pe care o experimentăm, pentru boala fizică, fugacitate, suferinţă şi durere, etc., în teoria noastră (cf. Swildens 1988; 2002). Într-un cuvânt: am ignora conditio humana.Aceasta are consecinţe enorme în ce priveşte teoria agresivităţii, ceva ce este în general tabu în contextul centrat pe persoană (Schmid, 1996, pp.469–86). Are consecinţe în contextul economic şi ecologic al sistemului nostru global de bunuri şi resurse. Dacă ignorăm acest “Noi”, ignorăm de asemeni faptul că există ceilalţi care nu sunt numai “cu”, ci şi “separat””opus”, sunt competitorii cu care trebuie să împărţim resursele. Şi fără “separat”, ”opus”, nu poate exista “împreună” (Schmid, 1994; 1998b; 2002a; e).În consecinţă, întreaga abordare ar deveni nerealistă şi în acelaşi timp naivă.

O terapie personalăExistă patru poziţii posibile privitor la relaţia dintre “Eu” şi “Noi”: Poziţia individualistă (eu+eu= [noi]). Adaugă ego şi oricum nu ajunge niciodată să devină un real Noi, pentru că rămâne numai o agregare de indivizi. Poziţia colectivistă (noi= [eu]+[eu]). Subordonează pe toată lumea unui colectiv, în totalitate. Aşa-numita poziţie umanistă (noi= eu+tu, în care tu=alter-ego) poate fi găsită pe larg şi a avut perioada de vârf în timpul în care terapia centrată pe persoană s-a dezvoltat. Vede numai alter-ego-uri; ceilalţi sunt văzuţi numai din punctul de vedere al ego-ului. Poziţia personală sau dialogică (Noi= tu+eu, unde tu= un altul), care este inerentă în abordarea centrată pe persoană (deşi nu în toate stadiile dezvoltării sale). A depăşit funcţionalizarea celuilalt şi l-a privit realmente ca pe un altul în sensul filosofiei dialogice, diferit de mine, în viziunea căruia eu sunt. Asta a schimbat complet perspectiva. Acum Eu este privit din punctul de vedere al celuilalt: tu primezi. Aceasta nu este numai corespunzător fizic şi din perspectiva psihologiei de dezvoltare (sunt văzut înainte de a vedea, sunt conceput, aşteptat, acceptat, iubit înainte ca eu însumi să pot vedea ori iubi) – este o revoluţie epistemologică în înţelegerea psihoterapiei şi singura modalitate de a fi conştient de „noi”.De la simplu umanist la personal, asta marchează saltul, dezvoltarea paradigmatică în activitatea lui Rogers.

O perspectivă politicăAcest Noi include istoria şi cultura noastră. Nu este o masă nediferenţiată şi nici o acumulare de Eu-ri; include comunalitatea şi diferenţa, preţuindu-le pe ambele în mod egal. Numai o valorizare comună a diversităţii constituie şi acceptă un Noi. Dacă ignorăm acest Noi se întâmplă toate acele lucruri teribile şi oribile pe care le cunoaştem din istoria umanităţii până la regimurile totalitare ale secolului 20, 11 septembrie 2001 şi

19

dezvoltarea politică recentă şi vederile mai mult sau mai puţin totalitariste ale „misiunilor” care se presupune că trebuie îndeplinite. Această dezvoltare nu a venit din culturi primitive sau minore; au fost culturile noastre care au generat teroarea.Iluminismul şi umanismul nu au fost capabile să prevină regimurile de teroare ale secolului 20. Acelaşi lucru se aplică la multe din motivele terorismului de azi: dacă extrapolăm rădăcinile se întind în incapacitatea occidentului de a vedea acest Noi al întregii lumi (dacă nu este în termeni de piaţă) – o supra-identificare cu asemănarea şi un schimb cu diferenţa dinafară (de la „Ei” la „Aceia”), o dihotomie simplistă unde asemănarea e pozitivă iar diferenţa e negativă. Aceasta de asemenea susţine că psihoterapia fără conştiinţă politică şi fără convingeri politice este naivă şi adeseori ineficientă.

Impactul politic al terapiei centrate pe persoană, luarea la cunoştinţă şi acceptarea diferenţelor, fără a le nega însă şi nici încercând eliminarea lor (Schmid, 2002a), implică următoarele: Respectă pe Celălalt cu adevărat ca pe un Celălalt, nu ca pe un Alter-ego. Acest respect vine din traiul umăr la umăr, din a fi împreună în termenii filosofiei Daseins, de la a „fi cu” la a „fi împreună”. Este întotdeauna conştientă că o dualitate acontextuală este o construcţie artificială. Există întotdeauna „al treilea”; există mulţi Alţii, Alţii ai Altora, grupuri, comunităţi, societăţi, interese, naţii, umanitate şi aşa mai departe. Chiar şi în terapia unu-la-unu Ceilalţi sunt prezenţi. Şi există întotdeauna o co-perspectivă în terapia centrată pe persoană: Clientul şi terapeutul co-experimentează, co-răspund asupra a ceea ce se iveşte, ei co-operează, co-creează relaţia şi viitorul lor.

2. Clientul primeazăÎn cadrul acestui Noi clientul primează. În abordarea tradiţională (de obiect) întrebările sunt: Ce văd eu (terapeutul)? Ce pot observa eu? Ce este acolo? Ce pot face eu? În contrast, abordarea (de fenomen) a lui Rogers este exact opusă: Ce arată, revelează, dezvăluie clientul?Ce vrea ea sau el să lase să se înţeleagă?

Asta înseamnă: Clientul primează (abordarea este centrată pe client); Terapeutul răspunde unui apel; Iar relaţia se dezvoltă de la simplul contact la prezenţă, de la atenţie la co-experienţă şi la a „fi cu”.Clientul primează e un fapt care înseamnă mult: clientul primează pentru că terapia este pentru client. Înseamnă că punem întrebarea: Care este cererea clientului? (şi de aici vine faptul că sarcina este să îţi menţii disponibilitatea de a fi surprins sau impresionat). Şi înseamnă să fii prezent (vezi mai jos).Acestea sunt caracteristicile abordării fenomenologice aşa cum au fost descrise de Levinas.

20

O abordare fenomenologicăCuvântul „fenomen” vine din limba greacă. În forma lui activă înseamnă “a arăta, a aduce la lumină, a face să apară, a anunţa”; în voce pasivă înseamnă “arată-te, vino în lumină, apari, ia fiinţă “O abordare este fenomenologică dacă direcţia, mişcarea vine de la client către terapeut: clientul „arată şi anunţă”.Terapeutul încearcă „să observe şi să înţeleagă”. Asta denotă o relaţie de tip tu-eu adică opusă egologiei–ceea ce Levinas (1957, p.189), folosind neologismul lui Husserl a numit înţelegerea occidentală tradiţională – a abordărilor umaniste tradiţionale.Din înţelegerea termenului “persoană” rezultă că a fi o persoană înseamnă: a dezvălui, a se revela pe sine în faţa altuia şi către celălalt astfel dând posibilitatea “co-experimentării” Aceasta este o noţiune specială a “persoanei” inerentă în terapia centrată pe persoană, lucru foarte diferit de ceea ce foarte mulţi oameni, inclusiv terapeuţi de toate orientările înţeleg când spun “te văd ca pe o persoană”. De asemenea merge mult peste ce se considera a fi terenul comun al tuturor abordărilor umaniste în psihologie: mai exact, că o fiinţă umană apare în lumină ca un om (de aici şi numele) şi nu numai conform criteriilor ştiinţelor naturale – o dezvoltare fără îndoială importantă, de a depăşi înţelegerea obiectivistă a terapiei. Mulţi încă se referă la asta când privesc fiinţa umană ca persoană, de asemeni în cadrul “familiei Rogeriene” (vezi Lietaer, 2002a). Dar noţiunea de a fi o persoană aşa cum este baza pe care se dezvoltă abordarea centrată pe persoană, este mult mai specifică şi mai radicală: schimbarea paradigmei epistemologice menţionate implică faptul că expert în efortul terapeutic, în orice privinţă, este clientul.“Clientul primează” se poate exprima acum prin “Clientul este expertul”.

Clientul este expertulExistă trei poziţii posibile de expertiză în psihoterapie:

(1) Terapeutul este expertul în conţinut şi proces (adică tot ceea ce terapia consideră, metodele, mijloacele, procedurile, abilităţile). Acesta este un principiu care aparţine, de exemplu, TCB.(2) Clientul este expert în conţinut iar terapeutul este (cel puţin parţial) expertul în proces, în felul în care decurge terapia. Această situaţie se poate întâlni în gestalt sau în terapia experienţială.(3) A treia posibilitate este atunci când clientul este expert în amândouă – probleme şi metode – iar terapeutul este un facilitator: o poziţie care se regăseşte doar în adevărata terapie centrată pe persoană.Ca să sumarizăm: În TCP clientul primează- Fenomenologic (relaţia tu-eu);- În termeni de conţinut (clientul este cel care ştie despre ce este vorba); şi- În termeni de proces (felul comunicării, “limbajele”, semnificaţia terapiei) Terapeutul răspunde existenţial, ca persoană Întâlnindu-se unul cu celălalt ei recunosc acel “Noi” menţionat mai sus.

21

3. Terapeutul este prezentÎntr-un context personal, a răspunde existenţial înseamnă a fi prezent şi disponibil ca persoană pentru client. Ar putea fi formulat şi aşa cum a făcut-o Rogers (1975), că terapeutul se întâlneşte cu clientul ca o persoană cu altă persoană.Prezenţa este calea fundamentală de a “fi împreună”, fundaţia existenţială a condiţiilor de bază (Schmid, 1994; 2002d; f, pp. 62–5; 2003; Brodley 2000; Geller and Greenberg, 2002). Aceasta este posibil numai din perspectiva “Noi”.Prezenţaeste:- Co-operare provenind din co-existenţă;- Co-răspuns (la experienţele date) provenind din co-experienţă;-Co-crearea (mutual în cele mai bune momente) provenită din întâlnire.

Dimensiunile prezenţeiUnele din dimensiunile de bază ale “prezenţei” sunt după cum urmează (cf. Schmid, 2002g, pp. 190-201):- non-directivitatea principială: non-directivitatea nu este deloc demodată în înţelegerea terapiei centrate pe persoană. Este o cale de responsivitate facilitativă care întâlneşte perfect nevoile unei abordări fenomenologice;- kairoticitatea: în Grecia antică Kairos era zeul momentelor fertile, al oportunităţilor favorabile, iată de ce ‘καιρος’ este cuvântul grecesc folosit pentru a desemna calitatea timpului. Kairologia, deci, este ştiinţa acţiunii corecte la momentul oportun (aşa cum a fost, de exemplu, înţeles de Kirkegaard 1855; cf. Schmid, 2002g, pp.183–4). Asta arată că momentul fertil este întotdeauna acum. Momentul pentru schimbare este acum şi aici. Momentul pentru a influenţa viitorul este acum şi aici. Momentul pentru a profita de trecut este acum şi aici. Există doar un singur timp: prezentul. Viitorul este anticiparea prezentului asupra a ce urmează, trecutul este rememorarea – în prezent– a ce s-a întâmplat. Trăim într-un singur timp: prezentul. Trăim într-un singur timp: prezentul. Şi de aceea suntem chemaţi să acţionăm în prezent şi să profităm de şansă. În terapie întrebarea este întotdeauna: Ce se prezintă în exact acest moment?- Caracterul de întâlnire: cuvântul” “separat”, “opus” (vezi mai sus) arată “diferitul” celuilalt şi deschide uşa atât pentru cunoaştere cât şi pentru poziţia opusă.- Nemijlocirea: prezenţa se întâmplă fără mediere sau instrumente (preconcepute), pentru că singurul “instrument” este chiar psihoterapeutul ca persoană, propriul “instrument”. Metodele sunt de importanţă secundară, chiar irelevante, terapia centrată pe persoană nu acţionează niciodată pentru a atinge un anumit scop.- Mişcarea de la observaţie la realizare: “realizare” înseamnă a cuprinde nu numai ce este, dar şi ce ar putea fi; nu numai facticitate dar şi posibilitate, şanse, prospecte, resurse care apar. Iată de ce “realizare” merge mult mai departe de experimentare. De aceea sunt convins că, din moment ce principala concentrare a terapiei centrate pe persoană este pe persoană şi nu pe iul experimental (vezi mai sus), o terapie centrată pe persoană sau experienţială sunt două demersuri diferite cu două viziuni antropologice şi

22

epistemologice de bază diferite. Îi suntem datori lui Gendlin pentru marea perspicacitate cu care a clarificat şi a adâncit înţelegerea procesului la client; acest fapt a marcat un progres important în înţelegerea centrată pe persoană.

Dar din punctul de vedere al terapiei centrate pe persoană, concentrarea pe selful experienţial reprezintă o poziţie reducţionistă, o reducere a persoanei la selful experienţial. O persoană nu este identică cu ceea ce experimentează; din filosofia explicată mai sus este mai mult decât selful experienţial (cf. Prouty, 2001);- Corespondenţa cu personalizarea: Prezenţa “co-răspunde” cu devenirea ca persoană.Să fii prezent înseamnă să răspunzi celeilalte persoane, să fi răspunsul la un apel, ca persoană. Persoana în sine este răspunsul. Acesta este nucleul cel mai profund a ceea ce înseamnă a fi sau a deveni o persoană; asta e în rând cu înţelegerea personalistică (dialogică, filosofia de întâlnire) a persoanei şi cu noţiunea de persoană în terapia centrată pe persoană.

Condiţiile suficiente şi necesare ca declaraţie eticăAceasta înseamnă de asemenea că condiţiile suficiente şi necesare din 1975 – deşi conceptualizate ca metateorie, până acum realizate teoretic numai în terapia centrată pe persoană – nu sunt doar ipoteze pentru o cercetare empirică ci o declaraţie filosofică (în termeni antropologici şi epistemologici) şi – vorbind strict – o declaraţie etică. Aceasta aruncă mai multă lumină asupra înţelegerii unei persoane şi a terapiei: aşa cum s-a explicat în alt loc (Schmid, 2002a, p.66; c; d), să te întâlneşti de la persoană la persoană constituie o poziţie etică. Să faci terapie înseamnă să ţi se ceară de către Altul să răspunzi responsabilităţii lui. Provocarea nu este numai dacă, şi cum să răspunzi. Terapia centrată pe persoană este răspunsul personal, profesional la apelul unei persoane în nevoie (un apel care este văzut în sine ca adresare personală, adică apelul unei persoane şi nu o boală, o problemă sau disfuncţie; Schmid, 2001a; 2002c; d).

Declaraţiile fundamentale caracteristice care explică cu autenticitate abordarea centrată pe persoană pot fi reformulate:1. Clientul şi terapeutul co-operează pe baza unui fundamental “Noi”care constituie

relaţia lor de la persoană la persoană.2. Clientul primează, pentru că el sau ea este expertul.3. Terapeutul răspunde la apelul clientului prin a fi prezent.Se poate demonstra că fundamentalul “co-”,“prioritatea” clientului şi semnificaţia prezenţei sunt amândouă inerente în gândirea şi activitatea lui Rogers (din ce în ce mai mult pe măsura trecerii timpului), deşi nu sunt explicate în detaliu (de exemplu, abordarea relaţională, intersubiectivă şi etica condiţiilor necesare şi suficiente, centrarea pe client şi non-directivitatea principiale, terapia ca întâlnire şi prezenţa ca imediativitate a relaţiei, etc). De asemenea elaborarea şi dezvoltarea autentică a abordării sunt în consens cu filosofia şi principiile de bază ale centrării pe persoană (pentru detalii şi referinţe vezi Schmid, 1991, pp. 117–61; 1994, pp. 111–294; 1996, pp. 511–40; 2002d; also: 2001b; c; d; 2002c; g; 2003 ).

23

FUTUROLOGIA: IMAGINEA FIINŢEI UMANE CA UN CRITERIU DECISIV ŞI CA O PROVOCAREConcluzia acestor consideraţii este că punctul crucial al terapiei centrate pe persoană este imaginea fiinţei umane, lucru unic între şcolile de psihoterapie. Este decisivă pentru că decide dacă o abordare este centrată pe persoană sau nu: dacă priveşte fiinţa umană ca pe o persoană şi înţelege relaţia terapeutică ca pe o întâlnire de la persoană la persoană.

Aceasta include şi viziunea substanţială: tendinţa la actualizare a “expertului” este luată în serios; şi nimic nu mai trebuie adăugat sau impus. Include şi dimensiunea relaţională: clientul şi terapeutul co-experimentează, co-operează si co-creează pe baza unui “Noi” fundamental, nu sunt împărţiţi în terapeut cu expertiza lui şi client cu nevoia lui de a fi tratat. Este crucial să se menţină echilibrul între cele două dimensiuni.

Impactul imaginii fiinţei umane la diferite nivele ale demersului terapeuticCu alte cuvinte, punctul crucial în terapia centrată pe persoană, “faţa” ei unică este de a fi convins că condiţiile Rogeriene nu sunt numai necesare dar şi suficiente. Condiţiile necesare privesc fiinţa umană ca pe o persoană dacă sunt văzute ca suficiente. (O poziţie fundamentală însă deloc una fundamentalistă: din contră, este o poziţie revoluţionară orientată spre dezvoltare continuă).Acest fapt se poate confirma la toate nivelele de teorie şi practică:- În limbaj antropologic înseamnă că accentul este pe persoană, în loc să fie pe pacient sau client;- În limbaj dialogic este o relaţie de tip tu-eu care provine din Noi în loc de a fi o relaţie eu-tu;- În limbaj fenomenologic sarcina atât a terapeutului cât şi a clientului este să fie deschişi la ce se va dezvălui în loc de a observa în mod diagnostic;- În limbaj epistemologic înseamnă în primul rând însuşirea experienţei în loc de Însuşirea Cunoştinţelor;- În limbaj de teoria “disfuncţiilor” este despre resurse în loc de probleme, abilitatea de a creşte în loc de eliminarea disfuncţiilor;- În limbaj de teoria relaţiei provocarea este de a întâlni în loc de “face” sau “clădi” o relaţie;- În limbaj existenţial: terapeutul este deschis la a fi impresionat şi este prezent în loc de a căuta cu scop sau a afla. (O relaţie de întâlnire nu trebuie să aibă niciodată semnificaţia “pentru a” – asta instrumentalizează relaţia şi persoanele implicate. A “folosi” relaţia nu întâlneşte imaginea de centrare pe persoană a fiinţei umane.);- In limbaj chimic este despre a asculta si de a fi facilitativ in loc de a ghida, a cârmi sau a dat sfaturi in proces;- În limbaj etic înseamnă a răspunde unui apel în loc de a da sfaturi sau a oraliza;- În limbaj pedagogic şi didactic a deveni terapeut înseamnă a fi “e-ducat” (în germana: ‘[Her- Aus-Bildung’) în loc de a fi antrenat. Deseori se ridică obiecţia că asta va fi prea mult pentru cei antrenaţi – o atitudine personală ca aceasta nu poate fi învăţată şi de aceea e nevoie de un antrenament al aptitudinilor speciale (cu semnificaţie de

24

instrumente specifice). Experienţa mea e diferită: aşa cum este necesar în terapie, în loc să împlinim dorinţele clientului de soluţii uşoare, să nu cedăm şi să le provocăm, aşa şi în “antrenament” – să provocăm “antrenaţii” într-o cale facilitativă să găsească propriile căi de relaţionare şi comunicare.

Futurologia centrată pe persoanăLa o sută de ani de la naşterea fondatorului ei: care vor fi provocările pentru terapia centrată pe persoană în următoarea sută de ani? Previzionez că ce va fi în joc nu este terapia centrată pe persoană în sine, ori disputa între orientările sau interesele profesiei terapeutice. În joc va fi contribuţia psihoterapiei la dezvoltarea umanităţii şi societăţii, adică la un mod de a trăi împreună.Criteriile elaborate oferă de asemenea o contribuţie futurologică. Aceasta se referă la ramura futurologiei care se consideră a fi filosofia viitorului, atât de departe încât cea mai importantă funcţie a ei este să urmărească criticile ideologiilor şi utopiilor ca să arate posibilităţi alternative de dezvoltare şi alte fundamente pentru decizii.Spre sfârşitul vieţii lui, Rogers nu a recurs din coincidenţă la cercetarea conflictului şi pledoaria pentru pace. Imaginea fiinţei umane, reflecţia critică şi stimularea cercetării, împreună cu practica respectivă, nu numai că vor decide asupra implicării psihoterapiei în societatea de mâine şi deci asupra implicaţiilor în „sănătatea” individuală dar va stimula sau împiedica felul în care ne purtăm unii faţă de ceilalţi, în relaţiile unu-la-unu, înăuntrul şi între grupuri, comunităţi, culturi şi la nivel global. Rămâne încă deschisă întrebarea dacă vom reuşi în consens cu fundamentalul „Noi” şi încrederea unul în celălalt ca persoane într-o lume globală, cu frica de Celălalt ca străin, conformitatea politică impusă şi monopolizarea. Psihoterapia poate contribui la emanciparea umanităţii prin deschiderea de posibilităţi de decizie şi prin deschiderea posibilităţilor de înţelegere atât a individului cât şi a societăţii.

Aceste implicaţii politice arată încă o dată provocările schimbării paradigmei centrate pe persoană iniţiată de Carl Rogers: pentru celelalte orientări în psihoterapie înseamnă a face dreptate omului prin a-l vedea cu adevărat ca pe o fiinţă umană şi astfel să se îndeplinească promisiunea idealului de fond al tuturor şcolilor emancipate de psihoterapie. Provocarea curentă pentru terapeuţii centraţi pe persoană este de a fi congruenţi cu filosofia lor şi de a aplica în continuare fundamentele, filosofia, teoria şi practica – în dialog cu alte modalităţi şi în dialog şi cooperare în cadrul „familiei”.

Este recunoaşterea fiinţei umane ca persoană care rămâne valoarea centrală şi provocarea pentru psihoterapie, aşa cum a afirmat Carl Rogers (1989, p.106) către sfârşitul vieţii sale: “Sunt pregătit să valorizez persoana mai presus de orice altceva”.

25

4. Asociația Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană (ARPCP)3

Informații generaleTerapia rogersiană există în țara noastră din 1999, când o echipă de formatori din cadrul

asociației OGWG Austria a pus bazele unui grup de formare de 15 persoane, psihologi și medici, care s-au reunit în 2001 în Asociația Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană. 

În calitate de furnizor de cursuri formare de bază, acreditat de Colegiul Psihologilor din România și Federația Română de Psihoterapie (FRP), Asociația Română de Psihoterapie Centrată pe Persoană (ARPCP), organizează cursuri de formare de bază în Psihoterapie Centrată pe Persoană. Anunțurile specifice se găsesc pe siteul asociației.

Cursul de formare are o durata de 4 ani. Curricula este structurată și organizată în conformitate cu prevederile legale și ale organizației fondatoare.

Diploma eliberată dupe absolvirea celor patru ani de studiu și îndeplinirea criteriilor de formare, conferă dreptul de obținere a certificatului de Psihoterapeut Autonom, iar absolvirea a doi ani de studiu și îndeplinirea criteriilor de formare conferă dreptul de obținere a certificatului de Psihoterapeut sub Supervizare.

Condiții pentru înscriere:- absolvent cu diploma de licență în: psihologie sau profesiile asimilate, medicină.

Acte necesare înscrierii:- copie după Diploma de licență și Foaia matricolă; CV; scrisoare de intenție; cazier judiciar; adeverința medicală.

Candidații participă la 2 interviuri cu 2 psihoterapeuți formatori și la un workshop de preselecție.Număr de participanți în grup: 12-16 persoane.

3 Informații pe siteul asociației: http://www.psihoterapierogersiana.com/index.php26

Bibliografie reprezentativă

1. Carl Rogers (2008), A deveni o persoană, Editura Trei2. Janet Tolan (2011), Psihoterapie & Consiliere centrată pe persoană, Editura Herald3. Peter F. Schmid (2002), The Characteristics of a Person-Centered Approach to Therapy and

Counseling:Criteria for identity and coherence, Person-Centered and Experiential Psychotherapies, Volume 2, Number 2, p.104-117

27