Capitolul 1 Domeniul si scopul procedurilor de insolventa

Sectiunea 1Scurte referinte de ordin istoric

Din punct de vedere etimologic si istoric, notiunea de “faliment” a fost, pina in sec. XX, cea care a desemnat esecul in afaceri. Termenul se pare ca provine din limba latina. Fallo, fallere insemna a rata sau, dupa unii autori, “a insela, a nu izbuti, a gresi”1. Falitul, care isi insela creditorii, se insela si pe sine insusi, intrucit, odata ce era trimis in faliment, el devenea un proscris, fiind exclus din breasla. De altfel, falitul era considerat automat infractor, fiind condamnat la inchisoare (fallitus ergo fraudator).

Germenii procedurii falimentului se pot regasi in dreptul roman. Executarea silita, asa cum o stim in prezent, dar si procedura insolventei, isi au sorgintea in procedura de venditio bonorum (devenita, ulterior, distractio bonorum). In faza initiala de alicare a Lex duo decim tabularae, debitorul care nu isi achita datoria era pedepsit sever, putind fi vindut ca sclav de catre creditor, inchis la inchisoarea datornicilor sau chiar omorit2. Ulterior, s-a observat ca aceste pedepse nu isi ating scopul, ca sunt practic, inutile, daca nu sunt insotite de masuri reparatorii, intrucit ceea ce interesa creditorul era sa-si incaseze creanta, si numai in subsidiar sa il pedepseasca pe debitor, pentru a da un exemplu si celorlalti, care sa-si achite datoriile pentru a evita sa ajunga in aceeasi situatie. Prin legea Poetelia Papiria s-a inlaturat posibilitatea omorarii debitorului pentru neplata datoriilor. In loc de a impune exclusiv pedepse debitorului, creditorii, in colectiv, intrau in posesia bunurilor debitorului, pe care le vindeau in bloc, prin intermediul unui mandatar, aceluia care oferea pretul cel mai mare, pret din care creditorii, intr-o ordine de preferinta asemanatoare cu cea reglementata in prezent, isi insuseau partea care li se cuvenea. Dupa finalizarea procedurii de venditio bonorum, debitorul era exclus din viata profesionala si chiar cea sociala, fiind decazut din drepturile civile. Raspunderea civila si-a pierdut astfel caracterul exclusiv sanctionator (aflictiv), fiind orientata catre repararea prejudiciului. Din procedura de venditio bonorum s-au dezvoltat, ulterior, atit institutia executarii silite, cit si cea a falimentului.

Prabusirea Imperiului Roman a dus, insa, la faramitarea puterii politice romane. Vechile institutii ale dreptului roman, desi revitalizate, pentru o vreme, de Justinain, au cazut in uitare timp de peste 1.300 de ani, pina la redescoperirea sa in perioada marilor coduri ale secolului XIX. Vechiul drept roman a fost, practic, inlocuit cu un drept cutumiar, creat pentru uzul comerciantilor. Pe teritoriul Italiei, fenomenul dezintegrarii imperiului roman a dus la formarea statelor-cetati italiene (Venetia, Genova, Florenta, Pissa, Milano). In locul dreptului roman uniform, statele-cetati adopta reguli proprii de drept, indeosebi cutumiare. Comerciantii, pentru a-si apara drepturile, se organizeaza in corporatii si bresle care, cu timpul, vor dobandi autonomie administrativa, judecatoreasca si chiar legislativa. Corporatia ii cuprindea pe comerciantii si meseriasii din aceeasi ramura de activitate si era condus de un consul ales din randurile lor, asistat de consilieri. Urmand exemplul autoritatilor civile, consulul emitea norme

1 Y. Guyon, Droit des affaires, tome 2, 9e edition, Economica, Paris, 2003, p.7; St. D. Carpenaru, op.cit, 2007, p.610. In franceza, termenul care traduce cuvintul din limba latina “fallo, fallere” este faillir (a nu reusi, a rata); in engleza, termenul echivalent este to fail. 2 A. Negoianu, Insolvabilitatea in vechile legiuiri romane, Institutul de Arte Grafice “Vremea”, Bucuresti, 1931.

interne bazate pe obiceiuri care serveau la rezolvarea litigiilor ivite intre membrii corporatiei. Cu timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate in culegeri numite statute. Sunt cunoscute statutele din Pissa (1305), Verona (1318), Bergamo (1475), Bologna (1509) etc. In formularea unor reguli proprii activitatii comerciale, un rol important l-au avut targurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Incepind cu sec. XII, in plina epoca a cruciadelor, apare un drept al targurilor cu reguli aplicabile tuturor comerciantilor participanti la aceste tirguri, indiferent de originea lor, precum si o procedura speciala de solutionare a litigiilor dintre comercianti. Datorita legaturilor comerciale cu negustorii din Franta si cei din tarile nordice, in special prin participarea la targuri, regulile comerciale italiene patrund si in aceste tari, mai cu seama in domeniul maritim. Decaderea comertului italian, va duce insa la diminuarea rolului dreptului statuar in reglementarea activitatii comerciale3.

In perioada moderna, post-renascentista, dezvoltarea comertului a impus inlocuirea dreptului statuar si consuetudinar cu un drept scris. Prima tara in care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe intreg teritoriul tarii, a fost Franta. Un prim act care prefigura marile monumente legislative ale Frantei il constituie edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create jurisdictiile consulare, aplicabile numai comerciantilor (prototipul tribunalelor de comert franceze, existente si in prezent). Au urmat cele doua ordonante ale lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanta, cea din 1673, avea ca obiect comertul terestru si cuprindea reguli aplicabile tuturor celor care faceau comert, indiferent de calitatea lor. Cea de-a doua ordonanta, cea din 1681, privea comertul pe mare si consacra reguli specifice acestui gen de comert.

Dreptul comercial, ca ramura de drept, a luat nastere, propriu-zis, odata cu adoptarea Codului comercial francez, din 18074. Desprinse din dreptul civil, reglementarile reunite sub formula Codului comercial, au fost concepute pe baza sau in jurul notiunii de fapt de comert. Faptul de comert, savirsit cu titlu de profesiune, confera autorului calitatea de comerciant. Dupa dobindirea acestei calitati, orice obligatie ce ar rezulta din exercitiul comertului va avea caracter comercial, cu exceptia actelor de natura strict civila (adoptie, casatorie, acceptarea unei mosteniri). Redactorii Codului comercial francez au construit aceasta reglementare in ideea de a o face corespunzatoare cerintelor productiei, schimbului si circulatiei.

Sub influenta ideilor revolutiei franceze din 1789, dar si fortate de cuceririle lui Napoleon, care a facut din Republica Franceza un imperiu (?!), multe tari cu traditie in comert au preluat Codului comercial francez, unele adoptindu-l ca lege comerciala proprie (Italia, Belgia, Olanda, Spania, Egipt). In Italia, la aproape 80 de ani de la nostrificarea Codului comercial francez, dupa realizarea unitatii politice, a fost adoptat Codul comercial italian (1882), mult mai elaborat si mult mai evoluat decit Codul comercial francez, care, in treacat fie spus, nu se ridica la nivelul monumentalului Cod civil din 1804. Codul comercial italian este modelul Codului comercial roman din 1887, in vigoare si in prezent. Interesant este ca, in 1942, Italia lui Mussolini a adoptat un nou cod civil, care a integrat codul comercial sub o reglementare unitara a dreptului privat. Sistemul dreptului comercial din Germania are la baza codul comercial adoptat in 1897, intrat in vigoare in 1900. Sistemul german neaga solutia Codului comercial francez a construirii dreptului comercial in jurul faptului de comert (sistemul obiectiv), preferind sistemul vechiului drept cutumiar al statutelor, care organiza dreptul comercial in jurul calitatii de comerciant, a breslasului (sistemul subiectiv). Reglementare comerciala germana este aplicabila numai persoanelor care au calitatea de comerciant. Sistemul de common-law, aplicabil

3 Yves Guyon, Droit des affaires, tome II, Droit des enterprises en dificulte, Economica, Paris, 1999, p.5 si urm. 4 Stanciu D. Carpenaru, Drept comercial roman, Editia a VI-a, Universul Juridic, 2007, p.11.

in tarile de sorginte anglo-saxona (Anglia, SUA, Australia, partea anglo-saxona a Canadei), sistem care are la baza precedentul judiciar si cutuma juridica, este aplicabil atat comerciantilor, cat si necomerciantilor. Sub influenta dreptului comunitar european si a globalizarii, vechle precepte ale sistemului de common-law incep sa fie abandonate in favoarea unor legi speciale, menite a reglementa unele institutii fundamentale ale dreptului afacerilor (companii, piata de capital, insolventa etc.). Spre exemplu, in SUA exista o reglementare cu caracter federal, Codul comercial uniform al Statelor Unite (US Commercial Code).

Conceptiile privind tratamentul comerciantilor in dificultate a urmat o interesanta evolutie.

In perioada statutelor oraselor italiene Genova, Florenta si Venetia, procedura avea un caracter sanctionator, chiar penal si, in acelasi timp, corporatist, aplicindu-se numai comerciantilor. Falimentul discredita total si iremediabil comerciantul. Actul final al excluderii profesionale si sociale a falitului era distrugerea simbolica, in prezenta tuturor negustorilor, a bancii, adica a mesei pe care erau expuse marfurile comerciantului falit. Aceasta operatiune de distrugere a bancii (banca rotta) se afla la originea denumirii de bancruta, care desemneaza generic faptele grave savarsite de falit si sanctionate penal5.

O prima reglementare care a pus bazele institutiei falimentului o reprezinta Ordonanta din 1673 emisa de Ludovic XIV. Aceasta Ordonanta, inspirata de reglementarile italiene, privea comertul terestru, insa cuprindea si dispozitii referitoare la “Falimente si bancrute”.

Prima reglementare completa si sistematica a falimentului s-a realizat insa prin Codul Comercial francez din 18076. Regimul falimentului consacrat de Codul comercial francez era foarte dur, in comparatie cu ceea ce inseamna in prezent procedura insolventei. Falimentul, in sistemul acestui cod comercial, era instituit urmarind 3 finalitati : (i) asigurarea platii creantelor creditoriilor ; (ii) pedepsirea falitului ; (iii) asanarea mediului de afaceri prin extragerea comerciantului falit din acest mediu. Codul Comercial francez reglementa o procedura de lichidare a bunurilor falitului si de distribuire a sumelor rezultate intre creditorii falitului. In acest scop, toate bunurile falitului erau puse sub sechestru ; falitul era complet desesizat de patrimoniul sau comercial si, in acelasi timp,  era inchis la inchisoarea datornicilor sau arestat la domiciliul pe durata procedurii. Falitul era decazut din drepturile profesionale si civile si, de obicei, era trimis la inchisoarea datornicilor sau chiar sanctionat penal pentru infractiunea de bancruta7. Conceptia referitoare la faliment a Codului comercial francez a fost preluata si de Codul comercial italian din 1882 si, prin intermediul sau, si de Codul comercial roman din 1887.

In perioada clasica a dreptului comercial, falimentul era, deci, conceput ca o procedura de executare silita colectiva contra comerciantului care si-a inselat creditorii prin neplata la scadenta a datoriilor. In aceasta conceptie, comerciantul este vazut ca o piesa in angrenajul unor raporturi juridice cvasiinfinite ca numar, care poate provoca, prin neplata la scadenta a datoriilor sale, reactii in lant care sa-i afecteze si pe creditori, comercianti si ei si debitori, la rindul lor, in cadrul

5 Termenul de “banca rotta” explica si cuvintul din limba engleza pentru faliment, adica “bankruptcy”.6 St. D. Carpenaru, op.cit., 2007, p.610.7 Prototipul comerciantului ajuns in faliment il reprezinta personajul central al cartii lui Balzac, Gloria si decadenta lui Cesar Biroteau. O figura aparte in galeria personajelor nefericite ajunse in inchisoarea datornicilor datorita falimentului este domnul William Dorrit, tatal de familie din Mica Dorrit, de Charles Dickens. Dupa o indelugata sedere in inchisoarea datornicilor Marshalsea, unde si-a crescut chiar nenumaratii copii, printre care si Mica Dorrit (Amy Dorrit), domnul Dorrit a fost « salvat » de o mostenire neasteptata si a fost eliberat din inchisoare. Ulterior, a plecat, cu toata familia, in recent descoperita Australie (actiunea se petrece la mijlocul sec. XIX), unde face avere si … istorie. Figura falitului nefericit este, de altfel, o prezenta familiara in romanele lui Dickens. Personajul  domnului Mickawber din David Copperfield, si el un “client” de lunga durata al inchisorii datornizilor l-a avut ca model, dupa unii critici, chiar pe … tatal lui Charles Dickens.

acelorasi raporturi juridice cvasiinfinite ca numar. Comerciantul falit, pentru ca nu isi va fi platit la scadenta datoriile, isi va fi pierdut astfel credibilitatea. Intr-o astfel de stare, el nu mai poate beneficia de credit sau incredere de la ceilalti comercianti si, deci, trebuie eliminat din centrul acestor raporturi juridice, pentru a nu-i afecta si pe ceilalti. In aceasta conceptie clasica, comerciantul, luat individual, nu conta. Conta colectivitatea celorlalti comercianti, sanatatea si celeritatea circuitului juridic si economic colectiv, creditul.

In legislatia moderna, falimentul nu mai este decit o modalitate a procedurii insolventei8, iar cel supus procedurii insolventei nu mai este denumit falit, ci debitor. Din ce in de mai mult debitorul devine centrul atentiei legiuitorului, inclusiv al celui comunitar european, colectivitatea creditorilor avind un rol din ce in ce mai estompat. Ma grabesc sa adaug ca Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei este un fericit exemplu de exceptie de la aceasta tendinta.

In secolul trecut, conceptia clasica referitoare la faliment a fost treptat abandonata. Concurenta si globalizarea au determinat aparitia crizelor financiare neimputabile intreprinzatorului. Insolventa a devenit, in astfel de cazuri, tratabila. Debitorul, in conditiile in care tribunalul declara scuzabila aparitia starii sale de insolventa, poate continua sa-si administreze afacerea, printr-o reproganizare judiciara sau, dupa lichidare, poate fi lasat sa inceapa o noua afacere (asa numitul « fresh new start »). Reorganizarea, daca este posibila, nu este o masura exclusiv in favoarea debitorului, ci si in favoarea creditorilor, care pot avea mai multe sanse sa-si recupereze creantele in urma unei reorganizari. Intr-adevar, cota falimentara ar putea fi mult mai mica sau chiar inexistenta decit partea ce i s-ar cuveni din reorganizare, sa spunem, fiscului sau furnizorilor de utilitati, avind in vedere ca la distributie primii in ordinea de prioritate sunt creditorii privilegiati. In plus, disparitia unui partener de afaceri, a unui contribuabil, a unui angajator etc. nu este intotdeauna benefica statului, comunitatii locale, salariatilor, bancilor, furnizorilor de utilitati etc. Daca in trecut falimentul era un accident individual al comerciantului sau o consecinta a unei gestiuni gresite ori frauduloase, in prezent falimentele ating sectoare economice intregi. Falimentele sunt provocate uneori de evenimente nationale/internationale, de conjuncturi politice sau economice nefavorabile. Intreprinderea debitorului poate sa dispara daca nu exista nici o persoana interesata sa achizitioneze intreprinderea acestuia si sa-i asigure, printr-o mai buna gestiune, redresarea. Din punctul de vedere al salariatilor concediati ca urmare a falimentului, acestia isi vor gasi locuri de munca noi doar daca vor fi capabili sa-si reconverteasca pregatirea profesionala, mutatie dificila de cele mai multe ori (mai ales pentru persoane care au trecut de virsta unor noi inceputuri ori care sunt mono – calificati) si insotita intotdeauna de sacrificii (decalari profesionale, schimbari de domiciliu etc.). De aici a rezultat ideea procedurii de redresare sau reorganizare judiciara, care sa asigure supravietuirea comerciantului care merita sa fie salvat. Prima lege care, la nivel mondial, a introdus o astfel de procedura, este US “Bankruptcy reform act” din 1978, lege care, in prezent, este integrata in US Commercial Code (formind obiectul capitolului XI din acest cod). Aceasta reglementare a constituit modelul legilor de reorganizare judiciara, inclusiv a celei franceze. Intr-adevar, prin Legea din 1985, Franta a introdus pentru prima data procedura “redresarii judiciare”, alaturi de lichidarea judiciara (care a inlocuit clasicul faliment). Se intelege ca pentru cazul cand procedura reorganizarii sau a redresarii judiciare nu este posibila sau nu da rezultate, urmeaza sa se aplice procedura falimentului (care este o lichidare judiciara), cu consecinta disparitiei comerciantului care a esuat in afacerea sa. 8 De altfel, in legislatia franceza notiunea de faliment are o semnificatie si mai restrinsa, in sens de sanctiune aplicata persoanelor care au determinat incetarea de plati a debitorului persoana juridica. Echivalentul francez al falimentului din legea noastra este “lichidarea judiciara”. In Franta nu exista o legislatie a insolventei, ci o legislatie a “intreprinderilor in dificultate”.

In noua conceptie, procedura insolventei apare ca o procedura care permite intreprinzatorului aflat in dificultate sa esueze in mod organizat.

Incercarile de protectie a afacerii debitorului aflat in in dificultate au mers, poate, prea departe. Dreptul francez a construit, incepind cu 1984, o reglementare de ordin general menita a preveni sau reglementa amiabil dificultatile financiare ale intreprinderii, rezultatele acestei reglementari fiind notabile. Ca si in medicina, este, intr-adevar, mai bine si mai ieftin sa previi decit sa tratezi. Insa, in 2006, in Franta, a fost emisa o lege privind procedura salvgardarii intreprinderii, lege care nu mai are in centrul sau protectia creditorului, ci salvarea debitorului, chiar cu pretul sacrificarii drepturilor unor creditori.

La capatul acestei evolutii, legislatia insolventei a devenit, din pacate, din ce in ce mai complexa, fara sa ajunga vreodata la rezultate satisfacatoare, si din ce in ce mai indulgenta cu debitorul9, ajungand sa pericliteze ideea de credit, ca incredere in comercianti (iar principiul fundamental al dreptului comercial este protectia creditului), ba chiar sa aduca atingere uneori fundamentelor dreptului. Georges Ripert spunea inca din 1936 ca aceasta tendinta a dus la instaurarea unui “drept de a nu-si plati datoriile” (?!! – n.n.) in favoarea debitorului falit10.

Importanta deosebita a procedurilor de insolventa a fortat Comisia Europeana sa emita propriile reglementari in materie de insolventa, pina in prezent fiind in vigoare un Regulament si patru Directive, menite in special sa rezolve probleme relative la insolventa transfrontaliera si la protectia salariatilor din intreprinderile insolvente.

Sectiunea 2Caracteristicile procedurii insolventei

1. Trasaturile generale ale dreptului procedurilor de insolventa pot fi sintetizate dupa cum urmeaza :

a) Elementul esential al procedurii insolventei il reprezinta starea de insolventa. Iminenta sau aparitia starii de insolventa marcheaza inceputul perioadei de restrictie a drepturilor debitorului, restrictie specifica procedurii insolventei. Cu exceptia cazurilor in care este aplicabila procedura simplificata de faliment, dupa o asa-numita faza de observatie, care permite constientizarea gravitatii dificultatilor cu care se confrunta intreprinderea debitorului, tribunalul va decide fie redresarea, fie cesiunea, fie lichidarea intreprinderii debitorului. Acestor masuri li se alatura diferitele restrictii impuse debitorului (care nu mai are dreptul de a-si administra liber intreprinderea) si o disciplina colectiva aplicabila tuturor creditorilor (care nu mai pot continua urmaririle silite individuale pornite contra debitorului). Dar starea de insolventa poate influenta atit soarta actelor juridice ale debitorului incheiate in perioada anterioara deschiderii procedurii (asa-numita perioada suspecta), in sensul ca unele dintre acestea sunt invalidate, cit si soarta debitorului sau a conducatorilor sai in perioada ulteriora inchiderii procedurii, in sensul ca debitorul sau conducatorii sai sunt afectati de unele decaderi din drepturi sau interdictii profesionale.

b) Procedura insolventei este o procedura colectiva, avind caracter concursual. Colectivitatea creditorilor este organizata, acestia constituindu-se in asa-numita « masa credala », care se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor. Cu foarte stricte exceptii, actiunile

9 Yves Guyon, op.cit., p.510 Georges Ripert, Le droit de ne pas payer ses dettes, 1936, cit. de Y. Guyon, op.cit., p.5

judiciare sau extrajudiciare, precum si urmaririle silite pentru recuperarea creantelor contra debitorului sunt oprite odata cu deschiderea procedurii insolventei.

c) Procedura insolventei este esentialmente judiciara, ea desfasurindu-se sub controlul judiciar al judecatorului-sindic.

d) Procedura insolventei este transparenta, creditorii, priviti individual, cit si colectivitatea lor organizata (adunarea creditorilor, comitetul creditorilor) avind dreptul la informatie asupra tuturor aspectelor procedurii.

e) Procedura insolventei este o procedura a compromisului si a sacrificiului. Debitorul si creditorii sunt nevoiti sa suporte limitari ale drepturilor lor, unele chiar foarte drastice. Spre exemplu, furnizorii de utilitati sunt obligati sa continue sa furnizeze utilitati debitorului, daca acesta este un consumator captiv al acelor utilitati, cu toate ca datoriile de dinainte de deschiderea procedurii nu vor putea fi platite decit la distributiile viitoare, daca din aceste distributii va mai ramine ceva dupa plata creditorilor privilegiati.

f) Procedura insolventei este general aplicabila, orice debitor care desfasoara activitati economice sub forma de intreprindere fiind o tinta potentiala a acestei proceduri daca se afla in stare de insolventa. De la acest principiu, legea excepteaza, mai mult sau mai putin legitim, o serie de debitori, in special intreprinderi de stat sau societati comerciale privatizate.

2. Procedura insolventei este o masura de asanare a intreprinderii de dificultatile financiare cu care se confrunta, de redresare a sa, iar in caz de imposibilitate de redresare, de lichidare a activelor si de eliminare de pe piata a intreprinderii in cauza.

Orice dificultate financiara durabila si grava a unei intreprinderi reuneste interese care, la prima vedere, par ireconciliabile :

-interesul debitorului aflat in dificultate este de a obtine reesalonari ale platilor ori remiteri de datorie care sa-i permita redresarea cat mai rapid posibil; cum insa disparitia unei intreprinderi este tot atat de naturala ca si decesul unei persoane fizice, cand o astfel de intreprindere nu mai are nici o sansa de redresare, lichidarea va deveni necesara;

-pentru creditori, esential este de a fi platiti cat mai complet posibil ; creditorii, insa, datorita calitatii creantei acestora (privilegiata, garantata cu garantii reale, chirografara, subordonata), nu sunt pe pozitii de egalitate, care se mentine doar in cadrul fiecarei clase de creditori, si nu au aceleasi interese ; creditorii profesionisti (bancile), fiind si cei ce isi preconstituie garantii, sunt relativ avantajati, in timp ce creditorii chirografari raman cu putine sanse de a-si vedea creantele platite ;

-pentru stat si pentru colectivitatea locala disparitia intreprinderii inseamna marirea numarului de someri, fapt ce impune instituirea unui mecanism de solidaritate sociala care sa acopere sau sa reduca riscurile sociale.

In conditiile economiei de piata, in sistemul careia concurenta normala, libera si loiala reprezinta axul central, riscul afacerii este egal pentru toti, fiecare intreprinzator avind, in proportia data de valoarea investitiei sale si de piata relevanta, aceleasi sanse de cistig si pierdere. Presupunind ca investitorii, ca profesionisti, au capacitatea de a evalua riscul investitional si resursele necesare pentru a-si asuma acest risc, statul trebuie sa garanteze functionalitatea economiei de piata si, in mod fundamental, libera concurenta pe aceasta piata.

O economie de piata functionala si libera concurenta presupun un mecanism unic si universal aplicabil de organizare a esecului in afaceri. Ca si fiscalitatea, procedura insolventei trebuie sa aiba caracter general aplicabil si egal pentru toti cei ce participa la relatiile de afaceri si la jocul concurentei.

Legislatia romaneasca aplicabila procedurilor de insolventa, incepind cu 1995, a dat prioritate, initial, masurilor de redresare a debitorului, in dauna scopurilor normale ale procedurilor de insolventa. In paralel, legislatia speciala a reglementat numeroase modalitati de evitare a falimentului sau a consecintelor normale ale acestuia, in favoarea societatilor de stat (foste intreprinderi socialiste, supuse procesului de privatizare), a regiilor autonome, a institutiilor publice, a fiscului etc. Este vorba de reglementarile in domeniul privatizarii, al procedurii de recuperare a creantelor AVAS, precum si de reglementarile aplicabile in cazul unor societati de stat aflate in dificultate financiara. Aceste masuri de evitare a falimentului se traduc prin proceduri speciale de restructurare sau lichidare, similare falimentului, dar fara transparenta si garantiile procesuale ale acestuia, fiind insotite de stergeri de datorii, esalonari, obligarea furnizorilor de utilitati de a continua contractul cu societatea in cauza etc. Evolutia ulterioara a legislatiei romanesti a insolventei s-a caracterizat prin trei tendinte: (i) orientarea scopului instituirii procedurilor de insolventa catre acoperirea datoriilor fata de creditori ; (ii) generalizarea procedurilor de insolventa; (iii) simplificarea si accelerarea modalitatilor de eliminare de pe piata a debitorilor ce detin intreprinderi neviabile. Legea nr.149/2004 de modificare a fostei Legi nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciara si falimentul a marcat cele mai importante reconfigurari ale procedurii romanesti de insolventa, foarte multe dintre solutiile acestei legi fiind pastrate in actuala Lege a insolventei. In sensul celor trei tendinte enuntate mai sus, Legea nr.149/2004 si-a propus, pe linga simplificarea si eficientizarea procedurii colective, si eliminarea dispozitiilor legale de exceptare de la aplicarea procedurilor de insolventa. Statutul de economie functionala de piata acordat Romaniei reclama generalitatea aplicarii procedurilor de insolventa si corelarea acestora cu legislatia concurentei, in special cu cea referitoare la ajutorul de stat. Legea nr.149/2004 isi propunea, de altfel, sa implementeze acquis-ul comunitar in domeniul procedurilor de insolventa.

Exceptarile de la aplicarea procedurii insolventei si ajutoarele de stat mascate sub forma subventiilor, privatizarile, amnistiile fiscale aferente acestora etc. nu au fost, insa, eliminate in totalitate. Procedurile de privatizare, preferate si in prezent de legiuitorul roman si insotite permanent de masuri de favoare fiscala, nu s-au incheiat inca. Pe de alta parte, legiuitorul roman prefera si acum lichidarile speciale ale societatilor de stat care au esuat in privatizare, in locul procedurilor de faliment. In locul unor proceduri transparente de colectare si de cheltuire a banului public, si ma refer la procedurile de lichidare prin faliment a activelor contribuabililor ce nu-si achita datoriile scadente catre fisc si a institutiei ajutorului de stat, legiuitorul si fiscul prefera proceduri individuale de executare, netransparente, controale fiscale organizate in asa fel incit contribuabilul sa fie din start suspectat de evaziune fiscala si esalonari de datorii catre fisc, amnisitii fiscale si subventii directe sau mascate in favoarea eternelor intreprinderi socialiste de stat si a unei anumite clienteli politico-economice.

Raportul de tara pentru Romania al Comisiei Europene din 6.10.2004 declara economia Romaniei ca fiind o economie de piata functionala, dar neconcurentiala11. Raportul arata retincenta Comisiei Europene fata de un mediu concurential anormal, asa cum este cel din Romania, si exprima o anumita ingrijorare fata de efectele economice ale integrarii. Pe de o parte, se observa slaba capacitate a intreprinderilor romanesti, mai ales a celor mici si mijlocii, de a intra in competitia europeana, cu efecte grave din punct de vedere social pentru Romania, in primul rind, dar si, in al doilea rind, pentru statele din Uniunea Europeana, care vor trebui sa faca fata efectelor dezavantajoase ale implantarilor de intreprinderi europene in Romania, unde forta de munca este inca ieftina, iar statul inca practica o « disciplina » fiscala defectuoasa. Pe de alta

11 Evenimentul zilei, nr. din 7.10.2004.

parte, este incriminata practica Statului roman de a interveni in competitia economica, distorsionind jocul liberei concurente, prin politica de privatizare si de ajutoare de stat mascate sub forma reesalonarii sau iertarii de datorii fiscale. In fine, raportul contine critici severe la adresa tendintei Statului roman de a evita procedurile de insolventa (denumite in raport « faliment ») sau de a inlatura efectele normale ale acestora fata de intreprinderile mari rau-platnice. Raportul arata ca falimentului ii sunt preferate reesalonarile sau iertarile de datorii fiscale. Reesalonarea sau neplata de datorii fiscale transforma fiscul in creditor, concurent neloial al bancilor, care distorsioneaza pietele financiare. Debitorul gratificat de stat este avantajat in dauna concurentilor sai, contribuabili care pastreaza, totusi, « sansa » de a obtine, la rindul lor, gratificatii de la fisc, cu consecinta blocajului financiar.

Din pacate, la aproape trei ani de la acest raport si dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, starea de fapt nu s-a schimbat, iar legiuitorul roman continua sa distorsioneze jocul concurentei prin politica de privatizare, de aminare a procedurilor de insolventa relativa la unele societati (un exemplu in acest sens fiind OUG nr.3/2007 care a dispus aminarea procedurilor de insolventa pentru un numar de 28 de societati, care ar fi urmat, in termen de 6 luni, sa fie restructurate sau lichidate), de stergeri de datorii catre fisc etc.

Sectiunea 3 Scopul procedurii insolventei

1. Din analiza art.2 din Legea insolventei rezulta ca scopul acestei legi il reprezinta acoperirea pasivului debitorului. Intr-adevar, Legea insolventei instituie „o procedura colectiva pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”. Din moment ce legea considera ca oricare dintre modalitatile procedurii colective este un mijloc adecvat atingerii acestui scop12, este limpede ca nu se poate accepta ideea ca reorganizarea judiciara ar fi prioritara falimentului 13, intrucit scopul legii ar fi pervertit, un mijloc (reorganizarea judiciara) fiind transformat in scop. Jurisprudenta noastra de pina la aparitia Legii insolventei ne-a demonstrat ca reorganizarea judiciara a fost intotdeauna o arma foarte puternica in mina debitorului neonest, care a putut amina la nesfirsit momentul final al adevarului, inclusiv prin intervertirea reorganizarii judiciare din mijloc in scop. La adapostul procedurii insolventei, cu intreg cortegiul acesteia de restrictii ale drepturilor creditorilor, inclusiv al dreptului de a incepe sau continua executari silite contra debitorului, acesta din urma si-a putut desfasura nestingerit afacerile, in sacrificiul drepturilor creditorilor, si acelea restrinse de efectele procedurii insolventei. Aceasta in conditiile in care,

12 Proiectul optim 2003 recomanda ca sistemele de drept sa asigure optiunea reorganizarii, fara a considera reoganizarea prioritara falimentului sau lichidarii. Proiectul observa, in mod judicios, ca multe proceduri de salvare esueaza, printre altele datorita lipsei informatiilor despre existenta lor, impactului negativ pe care publicitatea hotaririi instantei il poate avea asupra companiei (subl.n., Gh.P.) si, prin urmare, asupra eficientei procesului, costul, gradului excesiv de protectie de care beneficiaza unele gruprui de creditori pe durata procedurii (subl.n., Gh.P.), precum si gradului scazut de cunostinte de specialitate si eficienta administrativa a instantelor relevante.13In sens contrar s-a pronuntat prof. Ion Turcu (Tratat de insolventa, CH Beck 2006, p.297), precum si Ioan Adam, Codrut Nicolae Savu, Legea procedurii insolventei. Comentarii si explicatii, editura CH Beck, 2006, p. VI (Cuvant inainte), precum si p.79). Prof. Turcu arata ca „numai daca nu este posibila redresarea, se va proceda la lichidare prin faliment”, ajungind la concluzia ca „procedura are drept scop mentinerea intreprinderii pe baza unui plan de reorganizare” si ca „salvarea intereselor creditorilor este subordonata interesului mentinerii intreprinderii”. Totusi, autorul remarca, in mod just, ca numai intreprinderea viabila merita salvata si ca reorganizarea nu trebuie permisa unui debitor cu interese neoneste.

oricum, legiuitorul roman pune la dispozitia debitorului, o larga paleta de mijloace de evitare a procedurilor de insolventa14. Atita vreme cit, in Romania, salvarea intreprinderii debitorului cu orice pret va fi considerata drept scopul procedurii insolventei, drepturile creditorilor vor continua sa fie subordonate intereselor debitorului, doua dintre Principiile Bancii Mondiale privind procedurile de insolventa (echilibrul intre reorganizare si lichidarea falimentara; tratamentul corect si echitabil al creditorilor) fiind negate. Introducerea procedurii simplificate de faliment, aplicabila intreprinderilor mici si mijlocii, procedura care exclude de plano reorganizarea judiciara, denota insasi faptul ca legiuitorul nu se preocupa in mod serios de salvarea intreprinderii. Din punct de vedere statistic, mai mult de 90% din intreprinderile romanesti sunt intreprinderi mici si mijlocii, insolventa acestora insemnind automat falimentul. Iar debitorul care, teoretic, ar avea dreptul la reorganizarea judiciara, dar se opune la deschiderea procedurii insolventei, pierde dreptul de a cere reorganizarea judiciara, cu titlu de sanctiune. Asadar, cel putin din punct de vedere cantitativ, reorganizarea judiciara este o modalitate exceptionala a procedurii, care poate fi instituita intr-un numar foarte redus de cazuri.

O comparaţie între diferitele sisteme de drept din Statele Membre ale UE indică faptul că scopul comun al procedurilor este, în general, acela de a acoperi, intr-o masura cit mai mare, creantele contra debitorului fata de care s-a deschis procedura insolventei. Unele legislatii europene (ex. : Germania, Austria, Franţa, Belgia, Marea Britanie), precum şi cea din SUA, pun insa un serios accent pe reorganizarea juridicara, în scopul continuării afacerilor, pastrarii locurilor de munca si al maximizării procentelor de recuperare a creanţelor creditorilor şi a investitiei acţionarilor.

Legislatia germana isi propune sa sprijine intreprinderile in dificulate, dar viabile, sa isi continue existenta. Desi scopul principal al procedurii insolventei ramine acopreirea datoriilor intreprinderii insolvente, legea germana ia in consideratie si necesitatile intreprinderii precum sip e cele ale persoanelor care au interes in supravietuirea acesteia (stakeholders), respectiv, creditorii chirografari, angajatii si actionarii. În Ianuarie 1999, în Germania au intrat în vigoare noi reguli privind insolvenţa, care au reformat şi au combinat legile anterioare privind concilierea şi falimentul într-o singură procedură uniformă privind insolvenţa. Principalele obiective ale noii legi constau în menţinerea in stare oerationala a intreprinderii şi facilitarea reorganizării pe baza unui plan de insolvenţă. Noul sistem permite păstrarea opţiunii fie de a lichida, fie de a reorganiza intreprinderea insolventa. În conformitate cu noua lege, administratorul este obligat să continue afacerea debitorului, ceea ce duce la creşterea şanselor de supravieţuire a intreprinderii acestuia după introducerea cererii de insolvenţă. Administratorului i se acordă anumite drepturi cu caracter exorbitant, cum ar fi dreptul de a rezilia sau de a continua unele contracte ale debitorului, mai precis, cele cu perspective economice. În ceea ce priveşte votarea planului de insolvenţă, legea dispune ca se formează « grupuri » de creditori. În fiecare grup, votul se bazează pe valoarea creantei şi numărul creditorilor, fiind necesară o majoritate simplă

14A se vedea I. Turcu, op.cit., p. 198. Autorul atrage atentia in mod corect ca „intrucit creditorii sunt cei mai afectati de procedura insolventei, ei trebuie sa detina rolul principal in procedura insolventei. […] Regimul legal privilegiat, in special sub aspectul datoriilor fata de buget, acordat unor intreprinderi cu capital integral sau majoritar de stat, in curs de privatizare, are drept rezultat functionarea a doua economii paralele (sublin.n., Gh.P.), in locul unei singure economii de piata. […] Sunt obligatorii masurile consecvente in directia privatizarii intregii economii, a restructurarii ramurilor economice si a redresarii intreprinderilor prin mecanismele pietei, cu consecinta fireasca a eliminarii celor neviabile (sublin.n., Gh.P.)”, continuind prin a spune ca „eliminarea de pe piata a entitatilor care au sucombat datorita insolventei poate avea ca rezultat infiintarea sau extinderea altora, pe cind terapia cu fonduri publice este sortita sa prelungeasca agonia, intirziind cu costuri importante pentru contribuabili deznodamintul fatal”.

pentru aprobarea planului. In acest fel, planul de reorganizare nu poate fi blocat de creditorii individuali.

In Belgia, atitudinea fata de esecul in afaceri este diferita, in functie de intreprinderea in dificultate vizata. Legea din Iulie 1997 privind rezolvarea pretenţiilor pe cale judiciară a fost adoptata in scopul stimularii reorganizarii intreprinderilor aflate temporar in criza. Legea are ca tinta societăţile sănătoase şi profitabile care se confruntă cu dificultăţi financiare temporare, care le pun în primejdie existenţa. Legea din August 1997 privind falimentul, in schimb, are in vedere exclusiv lichidarea societăţilor neviabile, care trebuie sa dispara cât mai curând posibil. Desi legea permitea si anterior judecatorului constatarea falimentului “scuzabil”, instanţele au ezitat să stabilească faptul că un falit este “scuzabil”. Prin Legea din August 1997 s-a permis debitorului sa ceara a se constata ca falimentul sau este « scuzabil », cu consecinta permisiunii unui « nou inceput ».

Austria pare sa aiba cel mai eficient sistem de tratare a insolventei prin procedurile de reorganizare judiciara, atât în termeni de celeritate, cât şi in termeni de predictibilitate si eficienta. Dupa statisticile publicate la nivelul anului 2003, 40% din procedurile de insolventa din Austria s-au terminat ca redresari de succes15. De altfel, legea austriacă privind insolvenţa obligă administratorii să încerce reorganizarea societăţii mai degrabă decât să o lichideze. În Austria, creditorii joacă un rol cheie in procedurile de reorganizare. Chiar si IMM-urile, care sunt creditori chirografari tipici, pot obţine asistenţa unor organizaţii specializate dacă unul dintre debitorii lor devine insolvabil16. Decizia de reorganizare este luată de creditori. Implicarea instanţei în proces este pur funcţională. Singurele cerinţe formale implicate în procedură sunt convocarea părţilor şi votarea în instanţă. Procedura este rapidă (între trei şi şase luni) şi predictibilă, datorită numărului mic de părţi implicate. De asemenea, este eficientă din punctul de vedere al costului: întrucât sunt mulţi avocaţi practicanţi foarte experimentaţi care se ocupă de cazuri, nu este foarte necesară angajarea de martori experţi sau asistenţă externă.

Se observa usor din cele de mai sus ca reorganizarea nu este un scop in sine si nici nu este primordiala falimentului, ea fiind un simplu mijloc pentru acoperirea creantelor si mentinerea in viata a intreprinderii, in interesul creditorilor, al angajatilor si, in final, si al actionarilor debitorului.

2. In forma sa initiala, fosta Lege nr.64/1995 preconiza ca scopul procedurii reorganizarii

si lichidarii judiciare este „plata” pasivului, in timp legiuitorul trecind la termenul de „acoperire” a pasivului, termen pastrat si de actuala reglementare. Inlocuirea a fost judicioasa intrucit, intr-adevar, pasivul debitorului poate fi stins sau reglementat (acoperit) nu numai prin plata, ca solutio, ci si prin remitere de datorie, compensatie, novatie, delegatie, confuziune, disparitia personalitatii judice a debitorului, neinsotita de transferul patrimoniului acestuia la alta persoana17 etc. Remiterea de datorie, compensatia, novatia etc. sunt variante de stingere a

15 Proiectul optim 2003. 16 Conform Proiectului optim 2003, in Austria inca din secolul al 19-lea au fost constituite două asociaţii, recunoscute prin lege, cu scopul de a proteja intersele creditorilor tipici cu creanţe negarantate (IMM-uri). Este vorba de Gläubigerschutzverbände (asociaţii ale creditorilor), constituite ca organizatii non-profit si non-guvernamentale. Mai recent, o a treia organizaţie a fost înfiinţată pentru protejarea intereselor angajaţilor intreprinderilor in insolventa. 17 Este posibil ca o ipotecă sau o fideiusiune, constituită pentru a garanta o datorie, să se stingă pentru că a încetat oficial sa existe debitorul, fara ca datoria sa fi fost transmisa, ca urmare a incetarii personalitatii juridice, catre un alt subiect de drept. Este cazul radierii unei persoane juridice, ca urmare a inchiderii procedurii de faliment.

datoriilor care fac parte, de obicei, din planul de reorganizare si care, la rigoare, puteau fi inlaturate, cita vreme vechiul art.2 din Legea nr.64/1995 vorbea numai de „plata” pasivului. In plus, in definirea scopului procedurii insolventei, art. 2 din Legea insolventei este complet diferit faţă de art. 2 din fosta Lege nr.64/1995. Dacă acest din urma text prevedea că scopul procedurii este acoperirea datoriilor debitorului aflat in insolventa, aratind si modalitatile procedurii, actualul art. 2 din Legea insolventei prevede că procedura, care are caracter colectiv, este menită sa acopere pasivul debitorului, fara a mai face vreo referire la vreuna din modalitatile procedurii. Referirea din vechea lege la modalitatile procedurii colective de insolventa era inutila, intrucit oricare dintre aceste modalitati presupunea insolventa debitorului. Aceasta referire era si gresita, intrucit acoperirea pasivului in cadrul procedurii era un scop care putea fi atins si prin alte mecanisme ale procedurii insolventei, care nu tin nici de reorganizare, nici de faliment, cum ar fi anularea actelor si transferurilor frauduloase si actiunea in raspunderea a asociatilor cu raspundere nelimitata sau a persoanelor din conducerea debitorului-persoana juridica ori a tertilor care au dus la aparitia starii de insolventa. In fine, referirea era gresita si pentru ca sugera ca reorganizarea judiciara ar fi prioritara fata de faliment. Or, reorganizarea era si in fosta Legea nr.64/1995 o modalitate exceptionala a procedurii de insolventa, marea majoritatea a cazurilor fiind acoperita, de fapt, de falimentul stricto sensu, ca modalitate a procedurii.

Schimbarea de optica a legiuitorului in privinta scopului procedurii rezolva o lunga controversa doctrinara si jurispridentiala. Din 1995, la aparitia Legii nr.64/1995, in forma sa initiala, pina in 2004, cind a fost introdusa in fosta Lege nr.64/1995 notiunea de „perioada de observatie”, era un loc comun in doctrina si jurisprudenta că, odată cu deschiderea procedurii colective, debitorul este în reorganizare judiciară. Această teză era evident falsă deoarece reorganizarea judiciară este o modalitate a procedurii si nu un scop al acesteia, putindu-se vorbi de o reorganizare juridiciara doar in urma indelungatului si complexului proces de confirmare a unui plan de reorganizare. In plus, in toata aceasta perioada, pina la abrogarea Legii nr.64/1995, majoritatea doctrinei a considerat ca reorganizarea judiciara este prioritara fata de faliment, desi scopul procedurii, expres precizat de legiuitor, nu era nici reorganizarea, nici falimentul, ci acoperirea pasivului. Explicatia facila a acestei conceptii este aceea ca art.2 din Legea nr.64/1995 era neglijent citat, confundindu-se scopul procedurii colective cu modalitatile procedurii (modalitati aranjate, intr-adevar, in ordinea reorganizare judiciara – lichidare pe baza de plan - faliment). Explicatia reala este insa aceea ca in mentalul colectiv este inca dominanta ideea - contrara unei sanatoase economii de piata concurentiala – ca un agent economic trebuie mentinut in viata cu orice pret. Actualul art.2 din Legea insolventei elimina orice referire la modalitatile procedurii, iar Legea pe ansamblul ei transforma reorganizarea judiciara intr-o modalitate exceptionala a procedurii, procedura simlificata de faliment fiind cea obisnuita. Intr-adevar, dintr-o analiza atenta a art. 1 alin.2 care exemplifica situatiile in care se trece la procedura de faliment simplificata, se poate observa ca, practic, 90% dintre debitori vor fi supusi acestei proceduri.

Sectiunea 4Obiectul procedurii insolventei

Obiectul procedurii poate fi identificat, de principiu, ca fiind “averea” debitorului. Desi, in limbaj comun averea se confunda cu patrimoniul debitorului, in realitate, numai procedura de insolventa generic conceputa are in vedere patrimoniul debitorului, ca suma de bunuri, drepturi si obligatii. De altfel, legea opereaza o separatie logica intre activul si pasivul patrimoniului debitorului atunci cind vorbeste de facerea inventarului si intocmirea tabelelor de creante. Intr-adevar, in perioada de observatie (iar in cazul procedurii simplificate fara faza de observatie, in debutul procedurii), asa-numitele “prime masuri” sunt menite a stabili activul patrimonial al debitorului, prin intermediul inventarului si, respectiv, pasivul patrimonial al acestuia, prin intermediul notificarilor, declaratiilor de inregistrare a creantelor si al intocmirii diverselor tabele de creanta. In schimb, procedurile de vinzare in cazul falimentului nu au in vedere patrimoniul debitorului, ci numai activul patrimonial al acestuia, singurul care poate fi supus vinzarii. Datoriile se “lichideaza” in sensul ca sunt stinse printr-una dintre modalitatile de stingere a datoriilor.

Pe de alta parte, pentru atingerea scopului procedurii (acoperirea pasivului debitorului), obiectul procedurii nu-l reprezintă numai patrimoniul debitorului, ci şi patrimoniul asociatilor cu răspundere nelimitată si, uneori, daca sunt indeplinite conditiile legale, patrimoniul persoanelor din conducerea debitorului - persoana juridica vinovate de aducerea acesteia in stare de insolventa.

Legea nr. 637/2002, care reglementează insolvenţa transfrontalieră, permite ca în România să fie executate bunurile unui debitor, chiar dacă în străinătate nu s-a deschis o procedură de insolventa principală (insolventa trebuie deschisa fata de debitor la centrul principalelor interese comerciale ale acestuia). Această lege vorbeşte de o procedură principală şi de una secundară. Prin urmare, un creditor din România poate cere deschiderea procedurii insolvenţei faţă de o sucursală din România chiar dacă societatea mamă din străinătate nu a intrat într-o astfel de procedură. Obiectul procedurii îl reprezintă, in acest caz, doar activele patrimoniale ale societăţii de pe teritoriul României.

Sectiunea 5Subiectii procedurii insolventei

Legea insolventei stabileste, la art. 1 alin.1, sfera persoanelor carora li se aplica procedura “generala” de insolventa intr-o maniera descriptiva, enumerind trei categorii concrete de comercianti (societati comerciale, societati sau organizatii cooperatiste, grupuri de interese economice), o categorie de necomercianti (societatile agricole) si o categorie generic de subiecte, desemnata sub denumirea de “orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice”. Conform art. 1 alin.2, procedura “simplificata” se aplica, pe linga cele patru categorii enumerate la alin.1, care s-ar afla in situatiile descries de alin.2, si comerciantilor persoane fizice, actionind in mod individual sau in asociatii familiale. Procedura “simplificata” este si ea o procedura de insolventa, astfel ca, in ciuda formularii neindeminatice a textului, se poate concluziona ca Legea insolventei se aplica : (i) comerciantilor, cu exceptia regiilor autonome; (ii) grupurilor de interes economic, inclusiv celor care nu au calitatea de comercianti; (iii) societatilor agricole; (iv) oricaror alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitate economica. Se poate afirma, utilizind o formula sintetica similara celei din legea franceza, preferabila enumerarii imprecise din art. 1 din Legea insolventei, ca procedura

insolventei se aplica oricarei persoane fizice sau juridice ce desfăşoară activităţi economice sub forma de intreprindere.

Legiuitorul roman a abandonat inca din 2004, cind a fost modificata fosta Lege nr.64/1995 prin Legea nr.149/2004, conceptia traditionala dupa care procedura insolventei se aplica numai comerciantilor. Este evident ca in prezent procedura insolventei nu mai are ca tinta exclusiva comerciantii, aplicabilitatea sa extinzindu-se si la persoane juridice care, fie in mod traditional, fie printr-o dispozitie expresa a legii, sunt necomercianti. In prezent, procedura insolventei este, prin dispozitie expresa a Legii insolventei, aplicabila si societatilor agricole, precum si asociatiilor si fundatiilor, persoane juridice considerate in mod traditional drept necomercianti. De asemenea, procedura insolventei este aplicabila si grupurilor de interes economic care nu au ca obiect de activitate savirsirea de acte de comert, fiind, astfel, indirect calificati de lege drept necomercianti.

In alta ordine de idei, trebuie observat ca Legea insolventei nu se aplica decit cu titlu de drept comun in cazul insolventei societatilor de asigurare, a institutiilor de credit (inclusiv a cooperativelor de credit) si a entitatilor reglementate ale pietei de capital, care sunt reglementate prin legi speciale18.

Regiile autonome sunt exceptate de la dispozitiile Legii insolventei, procedura aplicabila insolventei acestor comercianti urmind a fi reglementata, conform art. 151 din Legea insolventei, prin lege speciala. Dispozitia citata nu face decit sa repete dispozitia art. 139 din fosta Lege nr.64/1995 care, si ea, trimitea problema insolventei regiilor autonome pe seama unei ipotetici legi speciale viitoare, lege care, nici pina in prezent, la mai mult de 17 ani de la aparitia regiilor autonome, in baza Legii nr.15/1990, …nu a aparut.

Anumite elemente ale regimului juridic al procedurii de insolventa sunt aplicabile si institutiilor publice, asa cum se va arata mai jos. In plus, in ultimii ani au fost emise nenumarate reglementari menite a preveni riscul de supraindatorare a simplilor particulari, in conditiile in care asistam, incepind cu 2003-2004, la o adevarata explozie a creditelor de consum (retail). Deocamandata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, asa cum exista in Statele Unite sau Franta, dar este usor de prevazut ca, in scurt timp, o astfel de reglementare va deveni necesara, intrucit piata creditelor de consum se dezvolta intr-un ritm periculos, putind pune in pericol stabilitatea economiei.

§1. Comerciantii

1. Art. 1 alin.1, Legea nr.26/1990 privind registrul comertului dispune : « comerciantii, inainte de inceperea comertului, precum si alte persoane fizice prevazute in mod expres de lege, inainte de inceperea activitatii acestora (subl.n.), au obligatia sa ceara inmatricularea […] sau […] inscrierea […] mentiunilor ». Nu sunt obligati sa se inregistreze in registrul comertului meseriasii si taranii care isi desfac produsele din gospodaria proprie. Inregistrarea in registrul comertului se efectueaza pentru opozabilitate fata de terti. Informatiile publicate in registru reprezinta o baza de date accesibila, la cerere, oricui, rezident in Romania sau in strainatate.

Conform art. 1 alin.2 din aceeasi Lege nr.26/1990, sunt comercianti : (i) persoanele fizice si asociatiile familiale care efectueaza in mod obisnuit acte de comert ; (ii) societatile comerciale, companiile nationale si societatile nationale19 ; (iii) regiile autonome ; (iv) grupurile de interes 18 Este vorba de Legea nr.503/2004 si OG nr.10/2004. Pentru detalii, a se vedea infra, cap.XVIII.19 Enumerarea celor trei tipuri de societati comerciale este lipsita de un fundament logic si real, intrucit toate cele trei tipuri de entitati sunt comercianti, sunt forme associative de intreprindere si au calitate de persoana juridica distinct de actionari (chiar daca, in cazul societatilor nationale sau al companiilor nationale, statul roman este actionar unic

economic cu caracter comercial si grupurile europene de interes economic cu caracter comercial ; (v) organizatiile cooperatiste (sintagma inlocuita, in prezent, in baza Legii nr1/2005, cu cea de « societati cooperative »).

Vechiul art. 7 C.com., inca in vigoare, dispune ca au calitatea de comercianti persoanele fizice care exercita acte de comert cu titlu de profesiune si societatile comerciale.

Comparind reglementarile enumerate cu textul art. 1 din Legea insolventei, se pot observa, prima facie, o serie de direfente care pot da nastere la interpretari. Astfel :

- grupurile de interes economic (GIE) sunt supuse procedurii insolventei chiar daca au caracter civil ;

-textul art. 1 din Legea insolventei introduce o anumita inadvertenta in ce priveste societatile cooperative si organizatiile cooperatiste, criticata, pe buna dreptate, in doctrina20 ;

-precizarea din art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comertului, conform careia sunt supusi obligatiei de inregistrare in registrul comertului si persoanele fizice sau juridice, altele decit comerciantii, in conditiile speciale ale legii, inainte de inceperea activitatii lor, este generatoare de confuzie. Este posibil ca intentia legiuitorului, la momentul insertiei acestui text in art. 1 alin.1 din Legea nr.26/1990, a fost aceea de a realiza o sistematizare cu dispozitia art. 1 alin.1 pct.6 din Legea insolventei, conform careia procedura insolventei se aplica si altor persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice. Asadar, daca exista persoane care, fara a avea calitatea de comerciant, desfasoara si activitati comerciale si/sau economice, acestea sunt obligate sa se inregistreze in registrul comertului si pot fi subiecti ai procedurii insolventei. Concluzia este ca, practic, aceste persoane sunt asimilate comerciantului din punctul de vedere al obligatiilor profesionale21.

2. Persoana fizica devine comerciant in conditiile art. 7 C.com., respectiv, prin : -savirsirea de acte de comert obiective ; faptele de comert subiective si actele de comert

unilaterale sau mixte se definesc prin calitatea de comerciant ; -exercitiul sistematic si efectiv, cu titlu de profesiune, al faptelor de comert (animus

negotii);-exercitiul comertului in nume propriu si pe risc economic propriu ; comerciantul este un

intreprinzator.In doctrina22 se adauga si caracterul licit al faptelor de comert exercitate. Consider ca,

dimpotriva, tocmai in cazul in care comertul este exercitat in conditii ilicite, este mai necesar ca oricind sa se aplice procedura falimentului, care se finalizeaza cu eliminarea din cimpul relatiilor de afaceri a acelor persoane care, prin insasi ilegalitatea comertului lor, au scurcircuitat aceste relatii, afectindu-le in mod grav. De fapt, aplicarea procedurii falimentului fata de comerciantul care a dobindit aceasta calitate in mod ilegal este unul dintre motivele pentru care stabilirea calitatii de comerciant inca mai prezinta interes practic. Intr-adevar, comerciantii – persoane fizice adevarati, in sensul clasic al notiunii, sunt putini pe piata si insignifianti ca cifra de afaceri. Ma refer la cei care lucreaza in asociatii familiale, la buchinisti, la micii comercianti din pietele agroalimentare, la agentii de valori mobiliare sau la brokerii de asigurari care lucreaza in

sau majoritar sau calitatea de actionar unic o are o alta societate la care statul este actiona unic sau majoritar).20 Pentru aceasta critica, a se vedea : Brindusa Stefanescu, Consideratii de ansamblu referitoare la Legea nr.85/2006 privind procedura insolventei, Dreptul nr.10/2006, p.11.21 Prof. Carpenaru (op.cit., p.75) considera ca, in baza art. 1alin.2 din Legea nr.300/2004, si meseriasii sunt supusi obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Conform autorului, “aceasta modificare legislativa nu indreptateste insa concluzia ca legea ar recunoaste calitatea de comerciant meseriasilor”.22 St. D. Carpenaru, op.cit., p.71.

mod independent etc. Stabilirea calitatii de comerciant prezinta importanta practica deosebita in cazuri speciale de genul : (i) savirsirii de fapte de comert in conditii ilicite, cu fraudarea drepturilor creditorilor, prin folosirea paravanului unei societatii comerciale cu raspundere limitata (administratorii, asociatul unic, asociatul care controleaza societatea, toti pot transforma afacerile societatii in afaceri proprii, beneficiind insa de limitarea raspunderii pentru datoriile societatii ; in aceste cazuri se poate aplica, cel putin cu titlu de sanctiune, procedura falimentului, daca se va putea dovedi ca cei in cauza si-au introvertit calitatea scriptica de administrator, asociat sau asociat unic in comerciant ilicit); (ii) incalcarii unor incompatibilitati legale, stabilite fata de magistrati, functionari publici, notari, avocati etc. (fapte care pot atrage raspunderea profesionala sau disciplinara, dar si un faliment personal, pentru introveritarea demintatii exercitate de cel in cauza intr-un comert ilicit).

Momentul in care incepe si cel in care inceteaza calitatea de comerciant nu depind de inregistrarea in registrul comertului si nici de existenta sau inexistenta autorizatiei de exerctiu al comertului. O persoana poate foarte bine sa aiba calitatea de comerciant fara a se fi inregistrat in registrul comertului (caz in care el este un comerciant ilicit) si invers, sa fie inregistrat in registrul comertului cu o firma sau denumire anume, dar fara sa exercite vreun comert (caz in care el este un comerciant inactiv sau retras). Ceea ce conteaza este intrunirea celor trei conditii de existenta a calitatii de comerciant, expuse mai sus, dintre care revelatorie este ultima, respectiv, riscul economic pe care si-l asuma comerciantul. Intr-adevar, comerciantul este un intreprinzator, el isi asuma riscul de a cistiga sau a pierde din competitia cu ceilalti comercianti. In caz de faliment, el nu numai ca raspunde cu intregul sau patrimoniu, inclusiv dupa deces, cind datoriile sale se transmit la mostenitori, ci poate fi si exclus din viata profesionala pentru o perioada de 5 ani ulterioara inchiderii falimentului. Asadar, momentul in care s-a nascut acest risc asumat inseamna inceputul calitatii de comerciant si, deci, aparitia posibilitatii declararii acestuia in faliment. Momentul in care dispare acest risc asumat inseamna si disparitia calitatii de comerciant. Comerciantul inactiv sau retras nu poate fi declarat in faliment23.

Asa cum rezulta din art. 1 alin.2 din Legea insolventei, comerciantul persoana fizica poate fi supus procedurii falimentului atit in cazul in care desfasoara activitatea comerciala in mod individual, cit si in cazul in care desfasoara aceasta activitate in cadrul unei asociatii familiale. Aceasta este o entitate fara personalitate juridica si, deci, fara responsabilitate juridica proprie, motiv pentru care este greu de explicat de ce legea face aplicabila procedura falimentului asociatiei familiale insasi. Este adevarat ca, in baza art. 41 C.proc.civ., ca orice entitate colectiva fara personalitate juridica, asociatia familiala poate sta in judecata in nume propriu, daca are organe de conducere (art. 42 C.proc.civ. permite judecatorului sa desemneze un curator special care sa stea in judecata in numele entitatii colective, in cazul in care nu exista organe desemnate ale acesteia). Aparent, din moment ce actele juridice si faptele de comert savirsite in cadrul asociatiei familiale nu sunt actele sau faptele proprii ale asociatiei, care nu are personalitate juridica, ci acte sau fapte personale ale asociatilor, inseamna ca actul, faptele sau complexul de operatiuni ale unuia sau mai multor asociati care au cauzat falimentul se pot rasfringe asupra celorlalti asociati, care devin responsabili solidar pentru falimentul asociatilor lor si sunt si ei supusi falimentului. O astfel de consecinta este, insa, inadmisibila, fiind nu numai ilegala, in lipsa unei reglementari care sa permita o astfel de raspundere solidara (asa cum este cazul, spre exemplu, cu asociatii intr-o societate in nume colectiv), ci si de-a dreptul ilegitima. De aceea, consider ca intelesul exact al textului art. 1 alin.2 pct.1-2 din Legea insolventei este

23 Vechea reglementare a falimentului din Codul comercial se putea aplica si comerciantului retras, precum si celui decedat (art.707 C.com., actualmente abrogat). Ideea a fost abandonata inca din 1995.

acela ca procedura falimentului se aplica debitorului persoana fizica ce exercita comertul individual sau in cadrul unei asociatii familiale24.

Conditiile in care persoanele fizice, cetateni romani sau straini din statele Uniunii Europene, pot savarsi fapte de comert cu titlu profesional sunt reglementate de Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale care desfasoara activitati economice in mod independent25. Conform art. 1 alin. (1) din aceasta lege, persoanele fizice si asociatiile familial pot fi autorizate sa desfasoare activitati economice in toate domeniile, meseriile si ocupatiile, cu exceptia celor reglementate prin legi speciale. O serie de profesii si ocupatii nu pot fi exercitate decit de catre persoanele care sunt autorizate de un organism profesional sa exercite o astfel de ocupatie sau profesie. Este vorba de profesiile reglementate sau liberale, rezervate prin lege persanelor autorizate (notari, avocati, medici, experti contabili, auditori, practicieni in insolventa etc.).

3. Societatile comerciale sunt comercianti odata cu inmatricularea in registrul comertului, cind dobindesc si personalitate juridica. Spre deosebire de comerciantii - persoane fizice, societatile comerciale au calitatea de comercianti chiar daca nu exercita in fapt comertul pe care si l-au propus sau daca nu exercita nici un fel de comert sau activitate (cum sunt societatile fantoma) ori daca desfasoara activitati civile sau preponderent civile. Calitatea de comerciant a societatii inceteaza la momentul radierii din registrul comertului. Intre cele doua moment, de inceput si, respectiv, sfirsit al personalitatii juridice, societatea comerciala poate fi supusa procedurii insolventei.

Chestiuni practice mai deosebite ridica o serie de situatii in care se poate afla societatea comerciala, fie in cursul procedurii de constituire legala a sa, fie in cursul existentei societatii, fie in anumite situatii patologice in care se poate afla la un moment dat o societate. Ma refer la societatea in curs de constituire, la societatea neregulat constituita, la societatea dizolvata, la societatea declarata nula si la societatea fictiva.

a) Societatea in curs de constituire are o personalitate juridica limitata la scopurile constituirii sale (art.33 alin3 din Decr. nr.31/1954). Pina la momentul inmatricularii in registrul comertului, societatea in curs de constituire nu are personalitate juridica si nici calitate de comerciant, astfel ca este greu de admis ca o astfel de entitate colectiva ar putea fi subiect al unei proceduri de insolventa.

b) Societatea neregulat constituita poate fi subiect al procedurii insolventei, intrucit beneficiaza de personalitate juridica26. Intr-adevar, conform art. 47 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale, daca exista neregularitati in procesul de constituire a societatii, descoperite inainte de inmatriculare, judecatorul-delegat la registrul comertului restituie cererea

24 Pentru o alta opinie, a se vedea : St. D. Carpenaru, Vasile Nemes, M.A. Hotca, Noua lege a insolventei – Legea nr.85/2006, Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p.19. Se considera ca, intrucit asociatia familiala nu are personalitate juridica, iar membrii asociatiei familiale exercita toti comertul asociatiei, fiecare membru angajindu-se in acest comert cu patrimniul sau, fiecare dintre membri poate fi supus procedurii insolventei pentru starea de insolventa a asociatiei. In baza fostei Legi nr.64/1995, o opinie similara a fost exprimtata de Gh. Stancu, G. Ungureanu, Persoanele carora li se aplica procedura reorganizarii judiciare si a falimentului, RDC nr.11/2004. 25 Publicata in M. Of. Nr.576 din 29 iunie 2004. Legea nr.300/2004 a abrogat expres Legea nr. 507/2002 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoane fizice (M. Of. Nr.582 din 6 august 2002). Totodata, a fost abrogata si Hotararea Guvernului nr.58/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 507/2002 (M. Of. Nr. 108 din 20 februarie 2003). 26 In doctrina interbelica (C.com.adn., p.593 ; M. Pascanu, op.cit.pag.614) s-a admis ca falimentul se poate aplica si societatilor neregulate, intrucit « aceste societati au o fiinta, chiar daca sunt neregulate ».

de inmatriculare petentului, pentru a corecta neregularitatea, in caz contrar respingind cererea de inmatriculare. Conform art. 48, daca neregularitatile se descopera dupa inmatriculare (asadar, dupa ce societatea va fi dobindit personalitate juridica), atunci aceste neregularitati pot fi corectate prin intermediul actiunii in regularizare, actiune care se afla, in principal, la indemina organelor societatii si, in subsidiar, la indemina asociatilor. Daca actiunea in regularizare a fost respinsa ori s-a prescris sau daca neregularitatea este grava, atunci societatea este in pericol de nulitate.

c) Societatea dizolvata poate fi subiect al procedurii insolventei. Din art. 1 alin.2 lit.e) din Legea insolventei rezulta chiar ca societatea comerciala dizolvata anterior cererii introductive este supusa procedurii simplificate, fiind declarata direct in faliment, fara faza de observatie, daca, desigur, societatea dizolvata se afla in stare de insolventa. Intr-adevar, societatea dizolvata isi pastreaza personalitatea juridica pentru nevoile lichidarii (art.233 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale). In cazul in care o societate dizolvata este in stare de insolventa, lichidatorul este obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei (art.2701 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale).

d) Societatea declarata nula este supusa dizolvarii. Nulitatea nu are caracter retroactiv, asadar, societatea are personalitate juridica pina la pronuntarea nulitatii si si-o pastreaza – este adevarat, cu caracter limitat – pentru necesitatile dizolvarii. De altfel, fiind o societate dizolvata, societatea declarata nula are acelasi regim juridic ca si orice alta societate dizolvata. In consecinta, o societate declarata nula poate fi supusa procedurii falimentului27, asa cum poate fi supusa falimentului orice societate dizolvata.

Daca o societate declarata nula continua sa existe in fapt, adica sa exercite un comert identic cu cel anterior declararii nulitatii sau un altul, suntem in prezenta unei societati de fapt. O astfel de entitate, suprapusa peste o societate declarata nula care, asa cum s-a vazut, isi pastreaza personalitatea juridica pentru necesitatile dizolvarii si poate fi supusa procedurii falimentului, este o forma de simulatie, urmind a fi tratata ca atare28. La nevoie, simulatia va putea fi indepartata, printr-o actiune in constatarea simulatiei, si aparenta de societate va fi inlaturata, revenindu-se la matca societatii nule. Dar tertul va putea sa invoce in favoarea sa si actul public, adica societatea de fapt, care nu are personalitate juridica, urmind a-l executa silit pe oricare

27 Sub imperiul vechii reglementari a falimentului din Codul comercial, solutia declararii in faliment a societatii nule a fost controversata. A se vedea C.com.adn., p.593. la nota nr. 4 din aceasta lucrare se arata ca, pentru societatile nule, ca avand un obiect ilicit, Inalta Curte s-a pronuntat, ca aceste societati, au numai un patrimoniu de lichidat, asupra caruia asociatii sunt in indiviziune. O societate, cu tot obiectul ei ilicit si cu toata nulitatea de care este lovita, exista in fapt, formand o comunitate de interese, care nu pot fi negate si care justifica lichidarea lor atat fata de terti, cat si fata de asociati. Ceea ce se lichideaza in acest caz nu este o societate, ci o comunitate de fapt, rezultata din punerea in comun a aporturilor, si in care girantul sau administratorul a reprezentat pe comunisti (?!? – n.n.) in toate actele ilegale savarsite. Nu se poate dar spune ca o societate nula de drept sau ilicita se transforma intr-o societate de fapt, ci ea trebuie considerata ca o indiviziune fara personalitate juridica si fara patrimoniu propriu, in care raporturile comunistilor ( ?!? – n.n.) intre ei trebuie aranjate ca si cand ar fi in indiviziune, iar ale tertilor, ca si cand ar fi tratat cu o comunitate. (Cas.III dec.170 din 30 Oct.1940, P.R. 1943, I, 46, cit. In C.com.adn., p.593). Asemenea societati trebuie deci considerate ca nu au personalitate juridica. Cu toate acestea, s-a considerat ca si aceste societati sunt supuse falimentului, « daca se adopta parerea ca nu trebuie facuta nici o deosebire intre societatile nule si cele neregulate ». 28Iata ce constata, in 1936, Curtea de Casatie italiana : « fata de terti, care contracteaza pe temeiul aparentelor, adica asupra declaratiunilor tacite, din care apoi se deduce vinculul social, societatile de fapt exista in virtutea activitatii revelatorii. Nu e necesar, deci, pentru existenta societatii de fapt, proba asupra vointei specifice a asociatilor, indreptata in scopul crearii entitatii. Nimic nu se opune ca asupra unui contract asociativ originar, diferit de societatea comerciala, sa se poata planta o societate neregulata in nume colectiv ». Cas. It. I, 18 martie 1936, in Pandectele Romane pe anul 1937, III, p.68, cit. in C.com.adn.

dintre asociatii societatii de fapt, care va putea fi tinut solidar si nelimitat pentru datoriile generate de societatea de fapt sau va putea provoca, la nevoie, lichidarea patrimoniului entitatii aparente (care nu se confunda cu falimentul). Asadar, societatea de fapt nu este supusa procedurii insolventei.

Societatea de fapt, care este o forma de simulatie, nu trebuie sa fie confundata cu societatea creata de fapt, care este o entitate colectiva creata ca atare si voluntar de asociati, fara personalitate juridica. Dar, in ambele situatii, procedura insolventei este inaplicabila, intrucit cele doua tipuri de entitati colective nu sunt subiecte de drept de sine-statatoare.

In alta ordine de idei, atit in cazul societatii de fapt ca urmare a declararii nulitatii societatii, cit si in cazul societatii create de fapt, asociatii pot fi supusi ei insisi procedurii insolventei sau, dupa caz, a falimentului strict sensu, daca se va putea dovedi ca ei sunt comercianti si ca se afla in stare de insolventa.

e) Societatea fictiva este o societate aparenta, o falsa persoana juridica. Societatea fictiva poate fi o forma de simulatie sau o forma de confuzie de patrimonii intre asociati si societate. In ambele cazuri, insa, aparenta de personalitate juridica trebuie constatata judiciar. Odata revelata lipsa de personalitate juridica, datoriile falsei persoane juridice devin datoriile asociatului sau ale asociatilor care au abuzat de personalitea juridica a acestei entitati. Pentru terti, in special pentru creditori, societatea fictiva are personalitate juridica pina la momentul declararii fictivitatii. Asa fiind, societatea fictiva poate fi supusa procedurii insolventei. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste dupa deschiderea procedurii insolventei fata de societatea fictiva, consecintele aparentei de personalitate juridica (raspunderea nelimitata a “asociatilor” pentru datoriile “societatii”, falimentul personal al “asociatilor”) pot fi antrenate in baza hotaririi judecatorului-sindic, care va putea continua procedura insolventei fata de persoanele responsabile de crearea aparentei de personalitate juridica, daca, evident, sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii insolventei fata de aceste persoane responsabile, sau va putea inchide procedura insolventei, dispunind urmarirea silita a persoanelor responsabile, daca nu sunt intrunite conditiile deschiderii procedurii insolventei fata de aceste personae. Daca lipsa personalitatii juridice se stabileste inainte de pronuntarea vreunei hotariri de deschidere a procedurii insolventei fata de societatea fictiva, procedura insolventei nu se mai poate deschide, intrucit nu mai exista personalitate juridica. In cazul in care societatea fictiva s-ar afla in lichidare voluntara, art. 2371 din Legea societatilor comerciale permite lichidatorului angajarea raspunderii nelimitate a asociatului sau a asociatilor care au abuzat de personalitatea juridica pentru toate datoriile societatii.

4. Sucursala sau un alt sediu secundar al societatii comerciale nu pot fi subiect al procedurii insolventei, intrucit nu beneficiaza de personalitate juridica. Totusi, in cazurile de insolventa transfrontaliera, o procedura secundara de insolventa se poate deschide fata de un sediu secundar al debitorului situat pe teritoriul Romaniei, chiar daca o procedura principala a fost deschisa contra debitorului in tara unde se afla centrul principalelor sale interese comerciale29.

5. Societatile cooperative sunt comercianti – persoane juridice supusi in mod expres procedurii insolventei, prin dispozitiile art. 1 alin.1 pct.2-3 din Legea insolventei. Pina in anul 2002, cind fosta Lege nr.64/1995 a fost masiv modificata prin OG nr.38/2002, s-a purtat o lunga controversa doctrinara, provocata de modul gresit in care era formulat art.1 din fosta Lege nr.64/1995, care nu enumera, printre categoriile de subiecti supusi acestei reglementari,

29 Pentru amanunte, a se vedea infra, cap.XVII , Insolventa transfrontaliera.

organizatiile cooperatiste (in prezent, societati cooperative). Controversa a fost transata prin OG nr.38/2002, care a inclus expres in categoria de subiecti carora le este aplicabila procedura insolventei si organizatiile cooperatiste. Personal am considerat inca din 1996 ca organizatiile cooperatiste, incluse de Legea nr.26/1990 in categoria comerciantilor, sunt supuse procedurii insolventei chiar si in lipsa unei specificatii in lege, tocmai pentru ca erau calificate de lege drept comercianti, neexistind nici un argument de ordin legal sau logic pentru care aceste organizatii sa fie excluse de la aplicabilitatea procedurii insolventei30.

Din pacate, Legea insolventei contine o anumita inadvertenta in privinta acestor potentiali subiecti ai procedurilor de insolventa. Astfel, Legea insolventei enumera, alaturi de societatile cooperative, si organizatiile cooperatiste, desi acestea din urma au fost, practic, desfiintate ca urmare a aplicarii Legii nr. 1/2005 privind organizarea si functionarea cooperatiei31. Conform art. 2 din aceasta lege, cooperaţia reprezintă un sector specific al economiei care funcţionează prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere a acestora la nivel teritorial şi naţional. Societatile cooperative se organzizeaza, dupa caz, in functie de domeniul de activitate, ca societati cooperative mestesugaresti, de consum, de valorificare, de constructii de locuinte, pescaresti, de transporturi, forestiere sau agricole. Fostele forme de organizare, reunite de legislatia cooperatista anteriora sub denumirea de « organizatii cooperatiste », respectiv, coperativele de consum, cooperativele mestesugaresti, societatile cooperative mestesugaresti, societatile cooperative pe actiuni mestesugaresti, cooperativele mici mestesugaresti si asociatiile acestora, au fost obligate, in baza art. 117 alin. 1 din Legea nr.1/2005, sa se organizeze potrivit normelor acestei legi si sa isi modifice statutele in conformitate cu prevederile acesteia si sa le inregistreze la oficiul registrului comertului in 9 luni de la data intrarii in vigoare a legii (respectiv 3 martie 2005), sub sanctiunea dizolvarii de drept (art. 117 alin. 6). Si asociatiile de organizatii cooperatiste au fost obligate, sub aceeasi sanctiune a dizolvarii de drept, sa se reorgnizeze conform legii noi in maximum 12 luni de la intrarea ei in vigoare (art. 120 lit. 1) fie prin asociatii, uniuni judetene si uniuni nationale (ce se vor inscrie in registrul asociatiilor si fundatiilor deschis la grefa judecatoriei in a caror circumscriptie teritoriala isi au sediul), fie in societate cooperativa ce urmeaza a se inscrie in maximum 9 luni de la intrarea in vigoare a legii in registrul comertului. Date fiind aceste dispozitii sanctionatorii, precum si termenele scurte de adaptare la noile forme de organizare a cooperatiei, impuse de Legea nr.1/2005, s-ar putea sustine, nu fara temei, ca organizatiile cooperatiste si-au incetat existenta pina la aparitia Legii insolventei, fie prin reorganizare in societati cooperatiste (ori in asociatii si uniuni), fie prin dizolvare de drept, facand inutila referirea la aceste entitati din art. 1 alin. 1 pct. 3 din Legea insolventei32. O anumita rezerva ar trebui, totusi, pastrata, intrucit nu este deloc sigur ca organizatiile cooperatiste chiar au disparut in termenul fixat de lege. Nu intotdeauna acest gen de termene optimiste de conformare sau adaptare au fost respectate, dovada cea mai buna fiind numeroasele legi care au incercat sa ridice standardele de capital social minim si conditiile de autorizare a functionarii in cazul societatilor comerciale, legi care, in mai multe rinduri, si-au vazut prorogate termenele de conformare. Organizatiile cooperatiste care nu s-au conformat in termen obligatiilor de adaptare stabilite de Legea nr.1/2005, sunt in continuare supuse proceduri insolventei, atit prin intermediul dispozitiei redundante din art. 1 alin.1 pct. 3, cit si prin intermediul trimiterii generice la orice persoana juridica de drept privat care desfasoara si

30 Pentru detalii, a se vedea : Gh. Piperea, In legatura cu aplicabilitatea procedurii reorganizarii si lichidarii judiciare in unele situatii special, in RDC nr.7-8.1996. 31 Publicata in M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005. 32 Br. Stefanescu, loc.cit., in Dreptul nr.10/2006, p.11.

activitati economice, din art. 1 alin.1 pct. 6. De precizat ca, in conformitate cu art.3 din aceeasi Lege nr.1/2005, cooperativele de

credit şi casele centrale ale cooperativelor de credit, nu sunt supuse Legii nr.1/2005, fiind reglementate prin lege speciala (este vorba, in cazul acestora, de OUG nr. 97/2000 privind organizatiile cooperatiste de credit). Celor doua tipuri de cooperative, de altfel, nu li se aplica nici Legea insolventei, intrucit art. 1 alin. (2) din OG nr. 10/2004 privind falimentul institutiilor de credit dispune ca, alaturi de banci si alte institutii de credit, si cooperativelor de credit li se aplica prevederile acestei ordonante. Textul art.1 alin.2 din OG nr.10/2004 adauga ca aceasta reglementare speciala a falimentului institutiilor de credit se aplica si cooperativelor de credit “in conditiile OUG nr.97/2000 privind organizatiile cooperatiste de credit”. Asadar, organizatiile cooperatiste de credit nu pot fi subiecte ale procedurii insolventei reglementate de Legea insolventei.

§2. Societatile agricole

Acest gen de entitati este reglementat de Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme de asociere in agricultura. Legea nr.31/1991 reglementeaza, alaturi de societatile agricole, si societatile comerciale agricole, supuse si acestea procedurii insolventei reglementate de Legea insolventei prin simplul fapt ca sunt societati comerciale. Asa cum s-a putut vedea mai sus, si Legea nr.1/2005 a cooperatiei reglementeaza o societate agricola, mai precis, o societate cooperativa agricola, aceasta din urma fiind supusa procedurii insolventei alaturi de orice alta societate coperativa.

Societate agricola nu este un comerciant, atit pentru ca, in mod traditional, obiectul sau de activitate – agricultura – este considerat a fi de natura esentialmente civila, cit si datorita faptului ca legea o clasifica expres in categoria necomerciantilor. Astfel, conform art. 5 din Legea nr. 36/1991, societatea agricola este o societate de tip privat, cu capital variabil si un numar nelimitat si variabil de asociati (minim 10, conform art. 8 din Legea nr. 36/1991), avand ca obiect exploatarea agricola a pamantului, a uneltelor, a animalelor si a altor mijloace aduse in societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol, ea neavind caracter commercial. Societatea agricola dobandeste personalitatea juridica prin inscrierea intr-un registru special infiintat, conform prevederilor art. 15-18 din Legea nr. 36/1991, la judecatoria in circumscritia careia se afla sediul social. Asadar, societate Agricola, nefiind comerciant, nu este supusa nici obligatiei de inregistrare in registrul comertului. Cu toate acestea, societatea Agricola este supusa si ea procedurii insolventei, putnd chiar sa beneficieze, in conditiile legii, de reorganizare judiciara.

§3. Grupurile de interes economic

Grupul de interes economic (GIE) este o entitate relativ noua si putin practicata in dreptul romanesc, introdus in dreptul nostru prin Titlul V din Legea nr. 161/2003. Modelul dupa care a fost construita aceasta reglementare este cel al institutiei similar din dreptul francez. Doctrina franceza considera in mod unanim ca GIE a fost creat pentru a da grupului de societati franceze o forma de organizare unitara si capabila sa faca fata necesitatilor concurentei.

Scopul constituirii GIE este acela de a inlesni, dezvolta sau imbunatati activitatea economica a membrilor grupului, fiind interzisa distribuirea de dividende intre membrii grupului. Grupul poate sa reuneasca fie societati comerciale, in mod exclusiv, dind astfel o anumita

coeziune grupului sau aliantelor de societati, fie societati si alte forme de organizare de intreprinderi, inclusiv persoane care exercita profesii liberale.

GIE se poate constitui cu sau fara capital social. In cazul in care se decide dotarea cu un capital social, acesta se poate constitui in orice cuatum si sub orice forma, inclusiv in clientela, prestatii profesionale, drepturi de proprietate intelectuala, actiuni etc.

Organizarea si functionarea GIE sunt similare celor stabilite de lege pentru societatile in nume colectiv. Astfel, GIE au ca organe care fac parte din structura lor organizationala si functionala adunarea generala a membrilor, administratorul si, in anumite conditii, cenzorul. Raspunderea membrilor pentru datoriile grupului este nelimitata si solidara, in caz de insolventa membrii grupului avind o raspundere identica cu raspunderea asociatilor din societatile de persoane care raspund nelimitat si solidar pentru societate. Modificarea actului constitutiv urmeaza acelasi reguli ca cele stabilite pentru societatile de persoane, respectiv, deciziile se vor lua cu votul tuturor membrilor si se vor inregistra in registrul comertului (in cazul GIE comerciant), pentru valabilitate.

Grupul de interes economic poate avea, in functie de obiectul sau de activitate, fie calitate de comerciant, fie calitate de necomerciant. In toate cazurile, grupul de interes economic este o persoana juridica cu scop patrimonial, personalitatea juridica fiind dobindita la data inmatricularii sale in registrul comertului, indiferent daca obiectul sau de activitate este comercial sau civil. Conform legii, inregistrarea GIE in registrul comertului nu prezuma calitatea sa de comerciant.

GIE este supus procedurii insolventei indiferent daca are sau nu calitatea de comerciant.

§4. Alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitate economica

1. In afara de cele patru tipuri de subiecte de drept mai-sus enumerate, Legea insolventei se aplica si oricaror alte persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice. Din modul in care este formulata dispozitia art. 1 alin.1 pct.6 din Legea insolventei rezulta ca o entitate, alta decit cele mai sus enumerate, poate fi supusa procedurii insolventei, daca indeplineste urmatoarele trei conditii :

-este o persoana juridica; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii persoanele fizice, chiar si cele care desfasoara o activitate economica sub forma de intreprindere care nu au dobindit, totusi, calitatea de comerciant; de precizat ca legea romana stabileste o serie de masuri si sanctiuni pentru evitarea riscului de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari, adica masuri de preventie a insolventei acestora, fara a reglementa, cel putin pentru moment, o procedura de insolventa a simplilor particulari;

-este o persoana juridica de drept privat; sunt excluse din aceasta sfera de aplicabilitate a legii persoanele juridice de drept public; germeni ai unei proceduri de insolventa aplicabila institutiilor publice exista, totusi, in Legea finantelor publice locale;

-persoana juridica de drept privat in cauza exercita si activitati economice; o persoana juridica de drept privat care se limiteaza la exercitiul activitatii prevazute ca scop statutar al activitatii sale, fara a exercita si activitati economice, nu este supsa procedurii insolventei; este, totusi, supusa procedurii insolventei, acea persoana juridica de drept privat care, cu incalcarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta, exercita numai activitati economice, dezinteresindu-se, spre exemplu, de scopurile filantropice propuse ca scop statutar de activitate.

2. In aceasta categorie de subiecti ai procedurii insolventei intra, in primul rind, asociatiile si fundatiile constituite in baza OG nr.26/2000, precum si orice alte organizatii non-guvernamentale (ONG) care desfăşora in Romania si activităţi economice sub formă de întreprindere33. Intr-adevar, asociatiile si fundatiile pot, in baza art. 48 din OG nr.26/2000, sa exercite “activitati economice directe”, cu conditia ca aceste activitati sa aiba caracter accesoriu si profiturile sa fie orientate spre scopurile non-profit ale organizaţiei si nu spre membrii acesteia. Nu exista nici un argument logic sau legal care sa inlature aplicabilitatea procedurii insolventei in cazul in care activitatea economica a acestor ONG-uri nu are caracter accesoriu fata de obiectul de activitate non-profit al organizatiei sau daca profiturile sunt incasate de membri sai. Ar fi absurd ca tocmai aceste organizatii, care se interpun in mod ilegal si ilegitim in relatiile de afaceri, sa fie excluse de la aplicabilitatea procedurii insolventei, procedura instituita, printre altele, si pentru asanarea mediului de afaceri.

Pentru ca din lege nu rezulta o excludere expresa de la procedura “generala” de insolventa a ONG-urilor, rezulta ca, cel putin teoretic, este posibila o reorganizare judiciara. Dar cit de fezabila este o astfel de idee? Din aceasta perspectiva, Legea insolventei contine doua grave inadvertente.

In primul rind, se observa ca textul art. 1 alin.2 lit.c), care face aplicabila procedura simplificata de faliment persoanelor care nu detin bunuri in patrimoniu, nu mai au acte constitutive sau nu mai au administrator ori nu mai au sediu, se cantoneaza la o singura categorie de subiecti ai procedurii insolventei, respectiv, comerciantii, desi ar fi trebuit sa se refere la orice debitor care face parte din categoriile enumerate la alin.1 si care s-ar afla in situatiile de la art.1 alin.2 lit.c). Legea omite sa observe ca la art. 1 alin.1 se regasesc si unii necomercianti, cum ar fi asociatiile sau fundatiile si societatile agricole, subiecti care ar putea fi in situatie de nu mai avea bunuri, administratori sau sediu si care ar trebui, in mod logic, sa poata fi declarati in faliment prin procedura simplificata. Exista, spre exemplu, ONG-uri care si-au introvertit ilegal scopul non-profit intr-un comert anume si, ulterior, au ajuns in insolventa; dupa deschiderea procedurii se poate descoperi ca aceste ONG-uri si-au golit patrimoniul de bunuri, si-au dosit sau distrus evidentele, si-au facut de negasit reprezentantii legali, au disparut de la sediu etc., toate anterior deschiderii procedurii. Este, oare, de admis ca asemenea entitati sa isi reoganizeze activitatea? Evident ca nu.

In al doilea rind, se observa ca textul art. 1 alin.2 lit.e) reduce incidenta procedurii simplificate la societatile comerciale dizolvate, desi sunt si alte persoane juridice care ar putea fi dizolvate anterior deschiderii procedurii insolventei (ex. : grupuri de interese economice, asociatii, fundatii, societati cooperatiste sau agricole etc.). Este dincolo de orice dubiu ca si aceste persoane juridice ar trebui sa intre direct in faliment, fara perioada de observatie.

In alta ordine de idei, trebuie tinut cont, in procedura insolventei asociatiilor sau fundatiilor, ca OG nr.26/2000 interzice distribuirea fondurilor sau activelor ramase in urma lichidarii catre membrii fundatiei sau asociatiei. Fiind o procedura orientata catre interesul creditorilor de a-si acoperi creantele contra debitorului, procedura insolventei impune distribuirea sumelor rezultate din lichidare catre creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de lege. Numai in cazul in care, in urma distribuirilor facute catre creditori, ar mai ramine un

33 Prof. Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.12 include in aceasta categorie si uniunile de ramura ale cooperativelor agricole si Uniunea centrala a Cooperativelor Agricole – organizate in temeiul Legii nr. 566/2004 a cooperatiei agricole - precum si asociatiile, uniunile judetene si uniunile nationale ale societatilor cooperative reglementate de Legea nr. 1/2005 privind organizarea si functionarea cooperatiei, ca si societatile civile carora asociatii au inteles sa le confere personalitate juridica.

surplus de fonduri sau active, acest surplus ar urma sa fie distribuit unei fundaţii sau asociaţii cu scop asemănător.

3. Asociatia in participatie, nefiind o persoana juridica, nu poate fi supusa procedurii insolventei. Regimul juridic al asociatiei in participatie este construit pe baza dispozitiilor art. 251-256 C.com., dispozitii care se completeaza cu dreptul comun al societatii civile (art.1490 si urm., C.civ.). Din art. 253 C.com. rezulta ca asociatia in participatie nu constituie, “in privinta celor de al treilea, o fiinta juridica distinct de persoana interesatilor. Cei de ai treilea nu au nici un drept si nu se oblige decti catre acela cu care a contractat”. Asadar, contractantul “celui de al treilea” poate fi supus procedurii insolventei, si nu asociatia insasi.

In dreptul francez, societatea in participatie este o societate, civila sau comerciala, lipsita de personalitate juridica. Lipsa personalitatii juridice este nu numai de natura, ci si de esenta societatii in participatie, asociatii intr-o astfel de societate neputind sa-si propuna dobindirea personalitatii juridice (cf. art. 1871 al. 1 C.civ.fr.)34, ceea ce o deosebeste de societatea in curs de constituire, lipsita, de asemenea, de persoanlitate juridica, dar presupusa a dobindi o astfel de calificare dupa indeplinirea formalitatilor legale (cf. art. 1842 al. 2 si 1843 C.civ.fr., precum si art. 5 din Legea franceza a societatilor comerciale). Societatea in participatie este, in genere, o societate oculta, dar poate fi si ostensibila. Societatea in participatie este pur consensuala, fiind un simplu contract incheiat intuitu personae35. Societatea in participatie, nefiind persoana juridica, nu are un patrimoniu propriu. Societatea in participatie este un contract, si nu o institutie, motiv pentru care ea nu poate fi supusa, ca entitate, procedurii colective. Asociatii unei astfel de societati sunt de doua feluri : reprezentantul, adica asociatul care intra in raporturi juridice cu tertii, fata de care se obliga personal si nelimitat, si asociatii sau participantii, care ramin, de obicei, oculti, fiind ignorati de terti. Asa fiind, gerantul este singurul care poate fi supus procedurii colective pentru insolventa rezultata din operatiunile societatii in participatie.

Grupul de societati este format din doua sau mai multe societati teoretic autonome, dar supuse, in fapt, unei singure directii economice si financiare. Ceea ce da unei colectivitati de societati caracteristica de grup este controlul, care poate fi unic sau comun. Controlul se poate exercita prin aceasi administratie (control directorial) sau prin aceiasi actionari majoritari. Grupul de societati, in sine, nu are personalitate juridica si, deci, nu poate fi supus procedurii insolventei. Cu toate acestea, insolventa unei sau mai multor societati din cadrul grupului poate afecta intr-o maniera dramatica celelalte societati din grup, fie pentru ca socul insolventei este insuportabil, fie pentru ca se instituie raspunderea societatii-mama sau a societatii-filiala pentru implicarea contractuala sau faptica in managementul societatii declarate in insolventa. Intr-adevar, jurisprudential, se poate ajunge la situatia ca o societate-mama sau, invers, subsidiara sa, sa fie condamanta la acoperirea pasivului societatii debitoare, in calitate de administrator de fapt care a provocat insolventa societatii debitoare. Problema clasica a grupului de societati este, intr-adevar, concilierea intre interesele grupului de societati, pe ansamblu, si interesele proprii ale filialei (care trebuie protejate, mai ales daca filiala are actionari minoritari). Administratorii filialei trebuie sa apere filiala contra oricarui abuz de majoritate sau contract lezionar incheiat in favoarea societatii dominante36.

Legislatia germana a definit expres si reglementat detaliat, inca din 1965, grupul de societati (societatile legate). In cadrul grupului, societatea dominanta (konzern) determina 34 A se vedea si Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Les societes commerciales. Cours de droit commercial, entierment refondue par Jacques Dupichot, Edition Monchrestien, Paris, 1999, p.27.35 Ibidem.36 M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p.33.

politica economica a grupului. Legislatia franceza (ca si cea romaneasca) a neglijat problematica grupului de societati, marginindu-se la reglementarea participatiilor, a fuziunilor si divizarilor. Un raspuns original la aceasta problematica, dar fara succesul scontat37, l-a constituit reglementarea Grupurilor de Interese Economice (incepind din 1967), nostrificat si de legiuitorul roman in 2003. Pe planul dreptului comunitar, pe modelul francez al GIE a fost reglementat Grupul European de Interese Economice (GEIE).

Nici societatea civila, care in dreptul nostru nu beneficiaza de personalitate juridica, nu poate fi supusa procedurii insolventei, chiar daca ar desfasura o activitate economica sub forma de intreprindere. Avind in vedere ca in Romania exista intreprinderi organizate in forma societatilor civile, unele cu cifre de afaceri uriase, cum ar fi fondurile de investitii, fondurile de pensii, marile societati de avocati etc., fiind prezente foarte greu de ignorant in dreptul afacerilor, solutia lipsirii acestor entitati de personalitate juridica, cu corolarul excluderii de la procedurile de insolventa, este anacronica. Legislatia fondurilor de pensie, spre exemplu, exclude expres de la aplicabilitatea procedurii insolventei fondurile de pensii (art.8 din Legea nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat), desi o astfel de regula este redundanta, intrucit fondurile de pensii sunt organizate exclusive sub forma unor societati civile, aderentii acestor fonduri fiind co-indivizari asupra activelor fondului si, oricum, nu ar putea fi supuse procedurii insolventei, in lipsa personalitatii juridice.

In cazul societatilor profesionale de avocati, practicieni in insolventa sau medici, care sunt dotate prin lege cu personalitate juridica, se poate sustine ca procedura insolventei este aplicabila in masura in care aceste entitati desfasoara si activitate economica. Chestiunea complicata in aceste situatii este nu aceea de a separa activitatile economice de activitatile normale ale avocatilor, medicilor sau practicienilor in insolventa, ci aceea de a stabili daca si in ce masura activitatea liberala sau reglementata de avocat, medic sau practician in insolvena este o activitate economica. Nu exclud interpretarea ca, de indata ce aceste activitati ce tin de exercitiul profesiei liberale sau reglementate capata forma unei intreprinderi, adica a unei activitati sistematice organizata de intreprinzator pe risc economic propriu in vederea obtinerii de profit, atunci ele capata si caracter economic, cu consecinta ca si procedura insolventei devine aplicabila societatii profesionale cu personalitate juridica.

O alta categorie de persoane juridice de drept privat care desfasoara si activitati economice, prezente din ce in ce mai mult in mediul de afaceri, sunt asociatiile si cluburile sportive. Acestea incaseaza drepturi de televizare, sume provenite din sponsorizari, premii competitionale, sume provenite din transferurile de jucatori, din materiale promotionale etc., incasari care ajung uneori la valori exorbitante. In fotbal, spre exemplu, industria respectiva a devenit atit de profitabila, incit unele cluburi de fotbal au devenit societati cotate la bursa, capitalizarile lor bursiere ajungind sa depaseasca pragul de 1 mld. Euro. In afara de valorile in sine vehiculate in industria fotbalului, capitalul de imagine este urias, unii ajungind foarte bogati datorita forbalului, altii implicindu-se in politica direct din pozitia de presedinti sau “proprietari” de club (un fost prim-ministru al Italiei este si presedinte de club de fotbal), iar altii descoperindu-si din mers veleitati politice (un “proprietar” de club este presedinte de partid in Romania). Este evident ca suntem in prezenta unei adevarate industrii, activitatea sportiva devenind doar pretextul pe care s-au pus temeliile acestei industrii. Este clar, deci, de ce consider ca procedura insolventei trebuie sa li se aplice si asociatiilor si cluburilor sportive.

37 M. de Juglart, B. Ippolito, op.cit., p. 33. Autorii arata ca, pina in 1999, se constituisera in Franta mai putin de 10.000 de GIE.

In fine, trecind intr-un alt registru, comertul si afacerile nu mai sunt atit de repudiate de biserici si institutii de cult sau religioase. Daca, in evul mediu, au trebuit inventate societatile in comandita, pentru ca clericii sa evite interdictiile dreptului canonic de a se implica in activitati comerciale, in prezent, chiar eparhiile sau alte institutii de cult sunt implicate in afaceri. Si nu este vorba de necesarul comert cu obiecte de cult sau straie bisericesti, ci de afaceri in toata regula. Patriarhia romana detine mai multe hoteluri si locuri de odihna si tratament, o retea nationala de radio, mai multe televiziuni, mari suprafete de paduri si terenuri agricole sau viticole etc. Patriarhia romana, insa, nu este singulara in aceste afaceri. Pentru necesitatile misionarismului, mai toate cultele fac afaceri. Si nici nu este vorba de o inventie romaneasca. Biserica catolica, in special cea din Franta, s-a ales cu marile sale catedrale pentru ca a stiut sa tranzactioneze bine indulgente, atit de bine incit a facut posibila schisma protestanta a lui Marin Luther. Asadar, nu cred ca ar fi surprinzator daca, pe viitor, am vedea o eparhie sau un cult religios in faliment.

§5. Institutiile publice, din perspectiva Legii insolventei 

Institutiile publice sunt excluse, in mod traditional, de la aplicabilitatea procedurii insolventei. Intr-adevar, art. 8 C.com., inca in vigoare, dispune ca statul si celelalte institutii publice nu pot fi asimilati comerciantilor. Cum pina de curind legislatia romaneasca a insolventei avea ca destinatar exclusiv comerciantul, este lesne de inteles ca instutiile publice nu intrau in sfera de aplicabilitate a acestei legi. Trebuie observat, insa, ca tendinta actuala a legislatiilor privind insolventa este aceea de a abandona conceptia traditionala conform caruia procedura insolventei se aplica exclusiv comerciantilor. Asadar, faptul ca o lege ar interzice asimilarea statului sau a institutiilor publice cu comerciantii nu mai are relevanta sub aspectul aplicabilitatii procedurii insolventei fata de institutiile publice. Pe de alta parte, prin dispozitii exprese ale legii sau, in cazul statelor, prin conventii internationale, se creeaza anumite regimuri juridice similare procedurii insolventei aplicabile statului sau institutiilor publice pentru cazul in care acestea s-ar afla in incetare de plati sau in insolventa. Spre exemplu, Bulgaria a fost in cursul anilor 1997-1998 in incetare de plati, motiv pentru care a fost administrata de un consiliu monetar, impus de creditori, in principal Banca Mondiala si Fondul Monetar International. In aceasta perioada, moneda nationala bulgara si-a pierdut valoarea circulatorie, fiind inlocuita cu marca germana, ca moneda de plata pe teritoriul Bulgariei. O serie de alte restrictii bugetare au fost impuse Bulgariei in aceasta perioada. Desigur ca nu este de conceput disparitia unui stat prin faliment, dar unele atribute ale suveranitatii sunt limitate, lucru insotit de multe alte restrictii ale drepturilor statului in cauza, pentru a permite redresarea acestuia si revenirea la normal. Este, de fapt, ceea ce inseamna, in linii mari, procedura insolventei fata de un intreprinzator obisnuit. Este evident, insa, ca procedura incetarii platilor de catre un stat tine de dreptul international public mai degraba decit de dreptul privat.

In doctrina recenta38 s-a observat ca legiuitorul din 2006 a creat, prin Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale, o prima bresa serioasa in conceptia traditionala conform careia institutiile publice nu pot fi supuse procedurii insolventei.

Intr-adevar, art.75 din Legea nr.273/2006 se refera la starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale (persoana juridica de drept public sub forma caruia se organizeaza comunitatile locale, orasul, judetul etc.). Dupa ce, la art. 74, legea vorbeste de starea de « criza financiara » ce poate fi depasita printr-un plan de redresare, la art. 75 din Legea nr. 273/2006

38 Br. Stefanescu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, p.9; I. Turcu, op.cit., p.274.

reglementeaza o procedura de insolventa sui generis a unitatii administrativ-teritoriale. Legea are, insa, multe inadvertente care vor face aplicarea sa dificila. Spre exemplu, art. 2 pct. 38 din aceasta lege defineste insolvenţă drept “incapacitatea unei unităţi administrativ-teritoriale de a-şi achita obligaţiile de plată lichide şi exigibile, cu excepţia celor care se află în litigiu contractual” (?!), dupa care, in art.75, se arata ca unitatea administrativ-teritorială este considerată în stare de insolvenţă dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120 de zile şi care depăşesc 50% din bugetul anual, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu contractual; b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile de la data scadenţei.

Din start trebuie observat ca, prin OG nr.22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii39, s-a instituit regula ca o creanta contra institutiilor publice finantate de la buget, constatata printr-un titlu executoriu, poate fi achitata numai daca acea creanta este prevazuta in bugetul intitutiei publice, la capitolul “cheltuieli”. Este de observat ca, potrivit art. 2 din aceeasi OG nr.22/2002, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau [nu] continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Numai in cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul respectiv de 6 luni, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite, asa cum impune art. 3 din OG nr.22/2002. Este adevarat ca, potrivit art. 4 alin.1 din OG nr.22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, dar este indubitabil ca termenul de 120 de zile de la scadenta “obligatiei de plata”, stabilit prin art. 75 din Legea nr.273/2006 privind finantele publice locale, este nerealist, intrucit, prin lege, scadenta oricarei obligatii a institutiei bugetare se proroga pina la inceputul exercitiului financiar viitor si aceasta daca institutia bugetara in cauza isi respecta obligatia legala de a precede in bugetul pe anul viitor sume cu titlu de cheltuieli care sa acopere “obligatia de plata” respective. In plus, inca o prorogare de 6 luni este posibila, asa cum s-a vazut, in conditiile art. 2 din OG nr.22/2002.

Pe de alta parte, este deja o obisnuinta a unor unitati administrative-teritoriale, cum sunt consiliile judetene, de a angaja lucrari si obligatii de plata fara ca acestea sa fie bugetate ori de a se refuza sau intirzia plata unor alocatii bugetare pentru comunele din subordine, pe motiv de discriminare politica. In aceste conditii, dovada starii de insolventa, care este in sarcina creditorului si nu a debitorului, asa cum este cazul cu insolventa reglementata de Legea insolventei, va fi o dovada greu de facut.

In fine, se pune intrebarea daca nu cumva cuantumul creantei neachitate care da dreptul de a cere declararea starii de insolventa este foarte ridicat. Intr-adevar, un procent de minim 50% din bugetul anual al unitatii administrative-teritoriale poate fi de-a dreptul prohibitive in cazul unitatilor administrative-teritoriale mari de genul consiliilor judetene sau al Consiliului General al Capitalei. Este, de altfel, foarte greu de imaginat ca o institutie publica sa isi creeze o expunere atit de mare fata de un singur creditor, de unde concluzia ca incidenta acestei reglementari este redusa.

In afara caracterului lichid si exigibil al creantei, alte conditii referitoare la natura creantei nu se pun. Asadar, creanta poate rezulta atit din contractele institutiei publice (contracte

39 Publicata in M.Of. nr.81/2002. Ordonanta a fost modificata recent, prin Legea nr.110/2007.

administrative, achizitii publice), cit si din celelalte obligatii de plata ale acestei, cum ar fi alocatiile bugetare pentru comunele din subordine, pentru serviciile publice descentralizate, regiile autonome din subordine, salarii neachitate etc. Singura exceptie o reprezinta “obligatiile de plata” aflate in litigiu “contractual”, mai precis, creantele care, fiind litigioase, nu au o existenta certa.

Cererea de deschidere a procedurii insolventei poate fi introdusa atit de creditorii care indeplinesc conditiile prevazute de art. 75 alin.2, cit si de catre ordonatorul de credite al unitatii administrativ-teritoriale, daca aceasta se afla in situatia de la art. 75 alin.2.

Conform art. 75 alin.3, in termen de 30 de zile de la solicitarea oricărei persoane interesate (deci nu numai a creditorilor), ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia furnizării situaţiei economico-financiare şi a concluziei de încadrare sau neîncadrare în prevederile alin. (1). Conform art.75 al. (2) din Legea nr.273/20006, orice creditor sau grup de creditori care are una ori mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o valoare însumată care depăşeşte 50% din bugetul acesteia pe o perioadă de 120 de zile consecutive, poate introduce la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-teritorială o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei acestei unităţi administrativ-teritoriale. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are, la rindl sau, obligaţia ca, în termen de 15 zile de la constatarea stării de insolvenţă care a intervenit potrivit alin. (1), să solicite deschiderea procedurii privind insolvenţa unităţii administrativ-teritoriale, prin cerere depusă la tribunalul în a cărui circumscripţie se află unitatea administrativ-teritorială respectivă. Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale are obligaţia de a notifica deschiderea procedurii de insolvenţă creditorilor şi oricăror persoane interesate. Introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către ordonatorul principal de credite a cererii prevăzute la alin. (4) atrage răspunderea acestuia, în condiţiile legii, pentru prejudiciile pricinuite părţii interesate.

Judecătorul-sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă, va numi un administrator40 care, in termen de 60 de zile lucrătoare de la numirea sa, întocmeşte, împreună cu structura teritorială a Curţii de Conturi, un plan de redresare a insolvenţei unităţii administrativ-teritoriale41. Administratorul sau ordonatorul principal de credite, după caz, are obligaţia ca în perioada desfăşurării procedurii de insolvenţă să asigure furnizarea eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale, în condiţiile legii. Indirect, din aceasta formula a legii, rezulta ca, pe perioada planului de redresare, debitorul poate fi desesizat sau nu, adica, ordonatorul de credite este in continuare indrituit sa conduca unitatea administrative-teritoriala insolventa sau aceasta sarcina revine administratorului.

Planul de “redresare a insolvenţei” va cuprinde: (i) măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii administrativ-teritoriale; (ii) măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii administrativ-teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia; (iii) planul de achitare a debitelor către creditori. Planul de “redresare a insolvenţei” se supune aprobării consiliului local (?!), în termen de 10 zile de la întocmire, şi devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale. Nu se vede de ce creditorii nu au nimic de spus in privinta planului, din moment ce prin plan se propun masuri care ii privesc si pe ei. Un “plan de achitare a debitelor” inseamna, implicit, esalonari si eventuale stergeri de datorii, masuri care ar trebui sa aiba si acordul 40 Desi legea nu precizeaza, este limpede ca si acest administrator se selecteaza tot dintre practicienii in insolventa, membrii ai UNPIR, asa cum rezulta indbitabil din art. 1 din OUG nr.86/2006. 41 In mod cu totul neindeminatic, legea vorbeste de un plan de “redresare a insolventei”, ca si cind nu activitatea unitatii administrativ-teritoriale ar fi tinta planului de redresare, ci starea de insolventa.

creditorilor. Daca s-a adoptat un plan de redresare, administratorul va monitoriza respectarea planului de redresare a insolvenţei.

Daca nu se adopta un plan de redresare, administratorul va propune judecătorului-sindic emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de credite de către administrator. În caz de nerespectare a planului de redresare a insolvenţei, administratorul va propune judecătorului-sindic suspendarea atribuţiilor de ordonator principal de credite şi emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator de credite de către administrator. Ordonatorului principal de credite şi autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale le este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe toată perioada gestionării situaţiei de insolvenţă de catre administrator. Asadar, sanctiunea cea mai drastica a situatiei de insolventa nu priveste unitatea administrativ-teritoriala in sine, ceea ce oricum ar fi inadmisibil, intrucit ar afecta comunitatea locala, ci il priveste pe conducatorul unitatii administrativ-teritoriale, asa-numitul ordonator de credite, adica, presedintele consiliului judetean sau primarul. Este interesant de vazut, din punctul de vedere al dreptului public, ce efecte ar avea o astfel de masura fata de alegeri. Intr-adevar, mandatul ordonatorului de credite este limitat de ciclul electoral. Desigur ca, pe perioada mandatului sau, ordonatorul de credite in cauza va fi lipsit de prerogativele demnitatii castigate la alegeri, dar ce se intimpla daca starea de insolventa si sanctiunea preluarii atributiilor de ordonator de credite de catre administrator se intinde peste data alegerilor? Se va aplica aceasta sanctiune si demnitarului nou ales? Din formula generica a legii, care se refera la “ordonatorul de credite” ca functie si nu ca persoana, rezulta ca sanctiunea se extinde si la noul ales. Este, insa, o situatie delicata, intrucit vointa electorala este, practic, anihilata in acest caz. Desigur ca, cel in timpul madatului caruia s-a instaurat starea de insolventa a unitatii administrativ-teritoriale si care, de altfel, este principalul vinovat de aducerea acesteia in stare de insolventa, nu va mai putea pretinde voturile electorilor, intrucit nimeni nu va mai avea incredere in el. Dar problema de drept public ramine, oricum, nerezolvata.

În cazul în care se constată încetarea stării de insolvenţă, judecătorul-sindic, la propunerea administratorului, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii de insolvenţă a unităţii administrativ-teritoriale. Administratorul are obligaţia de a notifica sentinţa de închidere a procedurii de insolvenţă ordonatorului principal de credite, creditorilor şi oricăror persoane interesate. Prin închiderea procedurii insolvenţei, administratorul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la aplicarea procedurii faţă de ordonatorul principal de credite, faţă de patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, precum şi faţă de creditori. În termen de 30 de zile de la notificarea inchiderii procedurii, între administrator şi ordonatorul principal de credite se încheie un proces-verbal de predare-primire cu privire la operaţiunile derulate în timpul procedurii insolvenţei. Unitatea administrativ-teritorială revine la statutul de criză financiară (?!), iar ordonatorul principal de credite şi consiliul local îşi reiau atribuţiile şi vor proceda la aplicarea întocmai a planului de redresare financiară pentru ieşirea unităţii administrativ-teritoriale din criză financiară. Cheltuielile ocazionate cu plata indemnizaţiei administratorului şi îndeplinirea procedurii de redresare a insolvenţei reprezintă cheltuieli ale unităţii administrativ-teritoriale şi se suportă din bugetul acesteia.

Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, respectiv de închidere a acesteia, se înregistrează în termen de 5 zile de la declararea situaţiei de insolvenţă, respectiv de la notificarea hotărârii judecătoreşti de închidere a procedurii de către ordonatorul principal de credite, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de deschidere sau de închidere a procedurilor de

insolvenţă înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-teritoriale.

Trebuie precizat ca o astfel de procedura va putea fi aplicata doar de la 1 ianuarie 2008 (art.86 alin.1 lit.b) din Legea nr.273/2006).

Pina atunci, ramin de rezolvat multe probleme de interpretare sau aplicare a legii. Asa cum s-a putut observa din scurta analiza de mai sus, multe dispozitii ale acestei legi sunt nebuloase. Poate ca, de lege ferenda, o eventuala lege a insolventei institutiilor publice ar fi necesara42. Aceasta intrucit este evident ca o suma impresionanta de comunitati locale sunt intr-o perpetua stare de insolventa, ceea ce le bareaza din start calea catre finantarea pe piata creditului sau pe piata de capital, fiind nevoite sa se multumeasca cu alocatiile bugetare, intotdeauna insuficiente si intotdeauna impartite pe criterii politice, cu ignorarea criteriilor economice si sociale.

§6. Simpli particulari, aflati in situatie de supraindatorare, si procedura insolventei

Legislatia romaneasca se dezintereseaza de tratamentul judiciar al situatiei de supraindatorare a simplilor particulari. De lege lata, singura reglementare referitoare la situatia de insolvabilitate notorie datorita supraindatorarii simplilor particulari se regaseste in Codul civil, care contine o serie de dispozitii vetuste si desuete referitoare la starea de deconfitura43.

Deconfitura, pe care uneori legiuitorul o numeste insolvabilitate44, este starea constanta de insolvabilitate a unui simplu particular, adica exact ceea ce este falimentul pentru un comerciant45. Procedura deconfiturii trebuie constatata judiciar46, ceea ce presupune un timp indelungat care ii poate permite debitorului sa-si ascunda averea sau creditorilor sa profite de starea sa patrimoniala precara. Procedura deconfiturii nu organizeaza o colectivitate concursuala de creditori, ci doar constata o stare a patrimoniului debitorului care poate atrage o serie de consecinte patrimoniale fata de debitor (pierderea beneficiului termenului, rezolutiunea de drept a unor contracte, interdictia termenului de gratie etc.). Starea de deconfitura nu atrage, in schimb, nici o consecinta de natura nepatrimoniala fata de debitor. Debitorul, spre exemplu, isi pastreaza dreptul de a-si administra averea (in timp ce principalul efect al deschiderii procedurii insolventei este desesizarea debitorului), lasindu-i acestuia in continuare « dreptul » de a-si ruina averea si creditorii. Pe de alta parte, creditorii, in mod individual, il pot executa silit pe debitor, imediat, fara trecerea de vreun termen. Pentru acest motiv, cel ce observa la timp starea de insolvabilitate a debitorului, poate profita de informatie si poate sa-l execute rapid pe debitor, eventual in dauna altor creditori, mai ales a celor privilegiati, care nu vor fi obtinut la timp informatia. Din acest motive, procedura deconfiturii nu a avut o aplicabilitate practica deosebita, fiind cazuta de mult in desuetudine. Este evident ca, in conditiile actuale, in care celeritatea si

42 US Commercial Code consacra intregul cap.IX reorganizarii autoritatilor locale. 43 Este un exemplu de cuvinte rare si vetuste prezente inca in vocabularul Codului civil. Dar ce ziceti de termenul folosit de Codul Calimach pentru faliment sau deconfitura : “mofluzlic”? Interesant este ca, in conceptia Codului Calimach, procedura mofluzlicului era aplicabila si necomerciantilor (!). Codul ii considera “mofluzi” si pe comerciant, si pe simplul particular, daca oricare dintre ei era in stare de mofluzlic. 44 A se vedea, in acest sens, art. 1133, art.1323, art.1673 pct.2,art.1523 pct.4, art.1552 pct.3 C.civ. si art. 128 si art.263 C.proc.civ.45 Pentru detalii, a se vedea : Constantin Toneanu, Falimentele, Tratat systematic dupa jurisprudenta si doctrina asupra fiecarui articol in parte, comparative cu articolele corespunzatoare legislatiilor straine, partea I, Tipografia Buciumului roman, Galati, 1899.46 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All (Restitutio), Bucuresti, 1998, p.501.

trasparenta procedurii sunt esentiale pentru succesul unei astfel de proceduri, aceasta procedura nu poate fi aplicata pentru situatia supraindatorarii simplilor particulari.

Legislatia anglo-saxona, in special cea americana si, dupa modelul acesteia, legislatia unor state membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Franta si Germania, se preocupa in mod serios de insolventa simplilor particulari, vazuti in special in calitatea acestora de consumatori de bunuri si credite. Asa cum s-a aratat in doctrina romaneasca recenta47, legislatia americana permite si consumatorului sa se declare bankruptcy, punandu-si averea sub controlul unei curti federale cu scopul de a scapa de datorii. Procedura de bankruptcy aplicabila persoanelor fizice este reglementata de cap. VII din US Commercial Code. Pe perioada de bankruptcy, debitorul nu mai are acces la credite, cumparari in rate, contracte de leasing sau orice alte operatiuni care presupun creditarea. Daca starea de bankruptcy este declarata scuzabila, debitorului i se acorda asa-numitul « nou inceput » (a fresh new start), adica datoriile ramase neachitate i se sterg, el putind avea din nou acces la credite si recistigindu-si statutul personal anterior. In schimb, daca starea de bankruptcy este considerata ne-scuzabila, debitorul este decazut din aproape toate drepturile civile (cu exceptia celor personal-nepatrimoniale), pe termen de cel putin 5 ani de la data inchiderii procedurii. Interdictia accesului la credite echivaleaza cu o adevarata « moarte civila » pentru debitor, intrucit cel in cauza nu mai poate folosi instrumente electronice de plata, nu mai are acces la utilitati, nu mai poate beneficia de esalonarile la creditele ipotecare, creditele de consum, ratele de leasing etc. Mai mult chiar, pe perioada procedurii de bankruptcy si ulterior, pe cei 5 ani ulteriori inchiderii procedurii, sunt considerate infractiuni obtinerea de credite fara a dezvalui starea de faliment, contimuarea de afaceri sub alt nume, fara dezvaluirea faptului ca debitorul este sau a fost in faliment, implicarea in constituirea, administrarea sau conducerea unei societati, fara acordul tribunalului. De asemenea, debitorului i se poate interzice sa ocupe unele functii publice.

Exista serioase argumente pentru extinderea si la noi a legislatiei insolventei fata de simplii particulari, pentru situatiile de supraindatorare a acestora.

In urma cu peste un secol, un autor48 propunea extinderea procedurii falimentului si la necomercianti, aducind o serie de argumente foarte pertinente la vremea respectiva. Autorul arata ca, in afara de faptul ca distincita intre creantele comerciale si cele civile este arbitrara, se intimpla ca un necomerciant sa aiba si datorii comerciale si invers, un comerciant sa aiba datorii civile. De altfel, la procedura falimentului, dupa deschiderea acesteia, participa nu numai creante comerciale, ci si creante civile, fiscale sau salariale. Dar cel mai important argument al includerii necomerciantilor in sfera de aplicabilitate a procedurii falimetlui este acela ca creditorul, indiferent daca debitorul este comerciant sau nu, trebuie sa beneficieze de aceeasi protectie. Spre exemplu, nu se justifica in nici un fel pastrarea dreptului debitorului de a-si administra averea in caz de deconfitura, numai pentru ca debitorul nu are calitatea de comerciant. « Deconfitul trebuie sanctionat ca si falitul49 », printre altele si prin decaderea din dreptul de a-si administra averea.

47 I. Turcu, op.cit., p.9, nota 2 subs. Autorul citeaza o statistica interesanta publicata in L.P.Arbertman, E.T.McMahon, E.L. O’Brien, Street Law, Fifth Edition, West Publishing Company, 1994, p.311 ca in SUA, in anii 1991-1992, peste 70 % din procesele civile judecate de curtile federale au fost de personal bankruptcy. Si in Marea Britanie procedurile de insolventa aplicabile persoanelor fizice sunt foarte numeroase. La sfirsitul anului 2005 erau inregistrate 20.461 de astfel de cazuri, dintre care 6960 de cazuri erau proceduri de preventie a insolventei (din categoria procedurilor de Individual Voluntary Arrangements). In Germania, in anul 2006, numarul cazurilor de insolventa a simplilor particulari era de 93.242. Sursa : www.europeanpayment.com. 48 M. A. Dumitrescu, Codul de comerciu adnotat, vol. II, Editura Librariei Leon Alcalay, Bucuresti, 1905, p.25. 49 Ibidem.

In alta ordine de idei, in conditiile unei economii de piata, orientata catre consum, investiile personale si consumul se bazeaza din ce in ce mai mult pe credit, care se contracteaza la banci, societati de leasing, societati de credite ipotecare, societati de credite de consum ori prin cumparari in rate sau pe credit. Multiplicarea si amplificarea creditelor poate duce, ca si in cazul comerciantilor, la crize financiare de supraindatorare. Tendinta de indatorare prin credite de consum este cu atit mai mare, cu cit rata de crestere a economiei este mai mare. In Romania, rata de crestere economica a fost in medie de 7% in ultimii trei ani. Rata de crestere a indatorarii prin credite de consum a simplilor particulari a fost, insa, de cel putin 30% anual. Datele statistice arata ca pina la finalul anului 2006, un numar de 17,5 mil. de credite au fost contractate de persoane fizice. In mediul urban, cel ptin 40% dintre persoanele in virsta de 18 pina la 65 de ani au contractat cel putin un credit, tipurile de credit cele mai utilizate fiind cele pentru nevoi personale. Iar restantele au ajuns deja la nivelul de 290 mil. lei50. Aceasta tendinta de crestere a ratei de indatorare nu poate dura la nesfirsit, mai ales in Romania, o tara cu economie care nu si-a corectat deloc racilele din perioada comunista si nici din perioada de tranzitie la economia de piata si o tara in care cresterea economica este sustinuta, de fapt, de consum. Va urma, in mod evident, o severa corectie, ceea ce va provoca mari probleme bancilor, care isi vor fi vazut clientela pentru creditele de retail injumatatita. Nici piata creditelor ipotecare nu este ferita de acest risc, chiar daca in Romania aceasta piata este la inceput si in plina dezvoltare, rata creditelor neperformante din acest sector fiind, in prezent, mai mica de 1%. Totusi, clientela acestor credite este puternic polarizata. Exista o minoritate de clienti care acceseaza credite ipotecare nu din nevoia de a obtine o locuinta, ci pentru a efectua plasamente in imobile pe care spera sa le poata vinde cu profit sau sa le inchirieze, adica pentru a specula. Marea majoritate a populatiei are, insa, cu greu acces la aceste credite, date fiind preturile foarte mari ale locuintelor (determinate fie de factori obiectivi, cum ar fi cererea imensa de locuinte, fie de factori subiectivi, cum sunt investitiile imobiliare si nevoia bancilor de a acorda cit mai multe credite ipotecare). In SUA, la inceputul lunii august 2007, piata ipotecara a fost cutremurata de un adevarat crah, cauzele fiind exact aceleasi care au stat si la baza crah-ului bursier american din 2002, adica « exuberanta » investitionala si speculatia51. Politica economica a SUA a permis americanilor cu venituri medii sau mici sa cumpere locuinte pe credit ipotecar cu termene de 30 de ani sau mai mult, cu dobinzi care ajunsesera, la inceputul anului 2007, la doar 1% si aceasta inconditiile in care perioadele de gratie se intindeau pe 2 ani, creditul urmind sa fie achitat pe urmatorii 28 de ani. In august 2007, insa, dobinda a sarit la 5,25%, datorita “bulei speculative care s-a spart”. Familiile americane, in momentul de fata, nu isi mai pot refinanta creditele si, in final, nu isi vor mai putea achita debitele la banci. Corectia subsecventa spargerii bulei speculative a dus la reducerea valorii imobilelor, ipotecile asupra acestora nemaiputind acoperi valoarea creditului ipotecar. Volumul creditarii incepe sa scada. Ca o consecinta a reducerii volumului creditarii, valorile mobiliare prin care sunt securitizate creditele ipotecare (obligatiuni sau titluri ipotecare) isi pierd din lichiditate, de unde rezulta pierderi pentru piata secundara a creditelor ipotecare (fonduri de investitii sau fonduri ipotecare). De altfel, si sectorul constructiilor are de suferit si, pe ansamblu, toata economia americana da semne de “oboseala”. Acest trend descrescator se va opri, insa, cu siguranta, intrucit, pe de o parte, economia americana contine mecanisme interne eficiente de corectie, iar legislatia americana prevede proceduri de tratement judiciar al situatiei de supraindatorare a persoanelor fizice, care permit un

50 Statistica este publicata in cotidianul Impact, care citeaza site-ul www.ghiseulbancar.ro. 51 Pentru o scurta analiza a crah-ului bursier din SUA din anul 2002, a se vedea Gh. Piperea, Societati comerciale, piata de capital, acquis comunitar, editura CH Beck, Bucuresti, 2005, p.517-521.

“nou start”, o reintrare in circuitul civil al celor ajunsi faliti datorita consecintelor acestui crah. Avind in vedere speculatiile imobiliare de pe piata romaneasca, « si pe noi ne paste un risc de prabusire a pietei52 ». In plus, bancile vor avea cu siguranta mari probleme financiare, intrucit orice credit care nu mai poate fi rambursat – si este evident ca in caz de supraindatorare, clientul bancii nu va mai putea sa-si achite ratele – trebuie inscris ca si credit neperformant in evidentele bancii si trecut in « extrabilantier », operatiune care este insotita, obligatoriu, de constituirea de provizioane de risc, in suma egala cu cuantumul creditului ne-performant. Presupunind ca o banca are chiar si 1% din totalul creditelor de retail blocate in credite neperformante si in provizioane care sa acopere aceste credite, inseamna ca banca in cauza este obligata la un efort financiar ridicat, care ii poate afecta indicele de solvabilitate. Daca, ipotetic, rata creditelor de retail neperformante ajunge la 10%, atunci se poate spune ca pentru banca in cauza se apropie dezastrul. In fine, as observa ca, in cazul clientilor persoane juridice, odata trecut de faza de deschidere a procedurii insolventei fata de acest gen de debitori, banca poate dispune de sumele constituite cu titlu de provizioane (suma care, de la momentul trecerii creditului neperformant in « extrabilantier » si pina la trecerea la procedura de insolventa, fusese indisponibilizata sub forma de provizion). Insa, pentru clientii persoane fizice, care nu pot fi subiecti ai procedurii insolventei pentru cazul supraindatorarii, acest beneficiu al deblocarii provizioanelor de risc nu exista. Extinderea procedurii insolventei la simplii particulari pentru supraindatorare ar fi, asadar, un avantaj major pentru banci, care nu ar mai fi nevoite sa mentina provizioanele pina la momentul finalizarii executarii silite asupra datornicului, ci numai pina la momentul deschiderii procedurii insolventei asupra acestuia. In alta ordine de idei, o procedura de insolventa aplicabila persoanelor fizice pentru supraindatorare este necesara si pentru a proteja mediul bancar, in special, si mediul de afaceri, in general, de debitorii « profesionisti » (cei care fac un obicei din contractarea de credite, cumpararea de bunuri in rate, contractarea de leasing-uri, consumul de utilitati pe « credit », fara a se precupa si de rambursare), dar si pentru a da o a doua sansa debitorului scuzabil, care a ajuns in situatie de supraindatorare din motive independente de vointa sa. In conditiile reglementarilor actuale, biroul de credit asigura un anumit « filtru » contra debitorilor neonesti sau insolvabili, dar nu lasa nici o sansa reintegrarii debitorului inscris pe lista rau-platnicilor in rindul consumatorilor onesti.

Daca, de lege lata, nu exista o reglementare a insolventei simplilor particulari, in schimb, legislatia romaneasca abunda de reglementari care isi propun sa previna starea de supraindatorare a persoanelor fizice, simpli particulari53. Perspectiva din care este privita aceasta problema este, insa, unilaterala, reglementarile referitoare la preventia sau acoperirea riscului de supraindatorare fiind orientate catre creditori (banci, institutii financiare non-bancare, furnizori de utilitati), acestia fiind cei care trebuie sa ia masurile de preventie respective.

52 Bursa, p.1, editia din 13 august 2007. 53 Pentru detalii, a se vedea infra, Cap. II (Procedurile de preventie a insolventei).