CAPITOLUL 1 RĂSPÂNDIREA, PRODUCŢIILE Şl PERSPECTIVELE EXPLOATĂRII ECVINELOR Calul, aşa cum îl cunoaştem astăzi după o îndelungată evoluţie şi care aparţine genului Equus (apărut pe Terra, odată cu genul Hoslo la începutul Cuaternarului), este animalul care prezintă o mare facultate de adaptare 1^ cele mai variate şi mai dificile condiţii ale mediului natural. Prin adaptarea la aceste condiţii şi prin supunerea sa la exigenţele omului, calul a fost exploatat pentru a se obţine o largă paletă de folosinţe. Nu se pot spune lucruri asemănătoare despre asin, din acelaşi gen cu calul, care atât prin răspândire cât şi prin utilizările sale, a deţinut şi deţine un loc cu totul limitat. 1.1. DINAMICA EFECTIVELOR DE ECVINE Repartizarea geografică a reprezentanţilor din zilele noastre ai genului Equus (E. caballus - calul şi E. asinus - măgarul), de care s-a ocupat omul, este dovada capacităţii de adaptare, amintită mai sus. Ea nu este limitată decât de constrângerile sanitar-veterinare, esenţialmente legate de bolile parazitare (din zonele cu tripanoso-miază, de exemplu). Astfel, calul şi chiar celelalte ecvine au pătruns în medii foarte diferite, ca deserturile sahariene, câmpiile inundabile şi deltele unor fluvii, în regiuni reci sau în zone situate la altitudine mare etc. * Latitudinea face să varieze raportul volum/suprafaţă corporală. Abundenţa sau 'penuria de hrană, se pare că joacă de asemenea un rol determinant în diversificarea tipurilor. Restul 1-a făcut omul. 1.1.1. DINAMICA EFECTIVELOR DE ECVINE PE PLAN MONDIAL Şl ÎN EUROPA Cabalinele sunt răspândite pe întregul glob pământesc. în anul 2007, existau pe Terra 58,8 milioane de cai, înregistrându-se o tendinţă de scădere (ca efect al legii entropiei şi, în general, al proceselor economice) faţă de anii anteriori (tabelul 1.1). Din efectivul total de cai existent pe glob în 2007, 10,5% erau în Europa, numărul lor, de 6,2 milioane fiind de asemenea, în scădere. Este interesant de remarcat că în perioada 2005 - 2007 scăderea efectivelor de cai este evidentă în Europa faţă de totalul cailor de pe glob al căror număr creşte uşor, după cum consemnează statisticile FAO. Pe glob mai existau, în 2007, aproape 52,6 milioane de asini, catâri şi bardou din care 916 mii în Europa. Tabelul 1.1 Numărul cailor, catârilor şi asinilor pe glob (după FAOSTAT)
Calul, aşa cum îl cunoaştem astăzi după o îndelungată evoluţie şi care aparţine genului Equus (apărut pe Terra, odată cu genul Hoslo la începutul Cuaternarului), este animalul care prezintă o mare facultate de adaptare 1^ cele mai variate şi mai dificile condiţii ale mediului natural. Prin adaptarea la aceste condiţii şi prin supunerea sa la exigenţele omului, calul a fost exploatat pentru a se obţine o largă paletă de folosinţe.
Nu se pot spune lucruri asemănătoare despre asin, din acelaşi gen cu calul, care atât prin răspândire cât şi prin utilizările sale, a deţinut şi deţine un loc cu totul limitat.
1.1. DINAMICA EFECTIVELOR DE ECVINE
Repartizarea geografică a reprezentanţilor din zilele noastre ai genului Equus (E. caballus - calul şi E. asinus - măgarul), de care s-a ocupat omul, este dovada capacităţii de adaptare, amintită mai sus. Ea nu este limitată decât de constrângerile sanitar-veterinare, esenţialmente legate de bolile parazitare (din zonele cu tripanoso-miază, de exemplu). Astfel, calul şi chiar celelalte ecvine au pătruns în medii foarte diferite, ca deserturile sahariene, câmpiile inundabile şi deltele unor fluvii, în regiuni reci sau în zone situate la altitudine mare etc.
* Latitudinea face să varieze raportul volum/suprafaţă corporală. Abundenţa sau 'penuria de hrană, se pare că joacă de asemenea un rol determinant în diversificarea tipurilor. Restul 1-a făcut omul.
1.1.1. DINAMICA EFECTIVELOR DE ECVINE PE PLAN MONDIAL Şl ÎN EUROPA
Cabalinele sunt răspândite pe întregul glob pământesc. în anul 2007, existau pe Terra 58,8 milioane de cai, înregistrându-se o tendinţă de scădere (ca efect al legii entropiei şi, în general, al proceselor economice) faţă de anii anteriori (tabelul 1.1).
Din efectivul total de cai existent pe glob în 2007, 10,5% erau în Europa, numărul lor, de 6,2 milioane fiind de asemenea, în scădere. Este interesant de remarcat că în perioada 2005 - 2007 scăderea efectivelor de cai este evidentă în Europa faţă de totalul cailor de pe glob al căror număr creşte uşor, după cum consemnează statisticile FAO.
Pe glob mai existau, în 2007, aproape 52,6 milioane de asini, catâri şi bardou din care 916 mii în Europa.
Tabelul 1.1
Numărul cailor, catârilor şi asinilor pe glob (după FAOSTAT)
Specificare Anii2005 2006 2007
CaiTotal pe glob Nr.
%57.415.41
1 10058.383.249 101,69
58.542.919 101,96
din care în Europa Nr.%
6.412.171 100
6.307.952 98,37
6.191.442 96,56
Asini, catâri, bardouTotal pe glob Nr.
%52.533.47
8 10052.528.368 99,99
52.548.655 100,03
din care în Europa Nr.%
906.784 100
911.853 100,56
916.244 101,04
în legătură cu dinamica efectivelor de cabaline pe glob, în tabelul 1.2 se prezintă ţările cu efectivele cele mai importante. Astfel, efectivele cele mai ridicate de cabaline,începând din anul 2006, se găsesc în SUA şi Canada (9,2 milioane în 2006), urmată de China, Mexic şi Brazilia.
Tabelul 1.2
Dinamica efectivelor de cai în cele mai importante ţări crescătoare (după FAOSTAT)
Nr. cit
Ţara Efective
2004 2005 2006 2007
1 S. U. A. si Canada 7.000.000 8.000.000 9.200.000 9.500.000
în Europa, primul loc în privinţa efectivului total de cabaline este ocupat de Federaţia Rusă secondată de ţara noastră cu un efectiv de 834 mii capete în 2007. în lume, România ocupă locul 11 în privinţa efectivului total de cabaline, înaintea unor ţări cu tradiţie în creşterea acestei specii.
în ţările Uniunii Europene, statisticile FAO înregistrează între anii 2004-2007 o fluctuaţie a efectivelor de cai, o scădere la nivelul anului 2005 urmată apoi de o creştere la nivelul anului 2007. în 2007 primele ţări ale Uniunii Europene, ierarhizate în ce priveşte numărul de cai au fost: România, (834 mii), Germania (500,4 mii), Franţa (422,9 mii), Polonia (307 mii), Italia (300 mii) şi Spania (245 mii). Slovenia şi Suedia se remarcă printr-o tendinţă mai accentuată a creşterii efectivelor de cai până la nivelul anului 2006 urmată de o plafonare a acestora în 2007. După o creştere uşoară a efectivelor în anul 2004, în Polonia a urmat o perioadă de scădere până în anul 2007 (tabelul 1.3).
Tabelul 1.3
Dinamica efectivelor de cai în ţările Uniunii Europene (după FAOSTAT)
Cu privire la densitatea cabalinelor la 100 km2 în ţările din vestul Europei care fac parte din Uniunea Europeană, rezultă că trei ţări (Marea Britanie, Danemarca şi Italia) au printre cele mai mici efective de cai raportat Ia suprafaţa statului respectiv (sub 100 de cai la 100 km2). în acelaşi timp, se distinge un grup de 7 ţări (Lituania, Austria, Irlanda, Polonia, Ucraina, Bulgaria şi Elveţia) care au o densitate cuprinsă între 100 şi 150 de cai la 100 km2. în fruntea ţărilor europene cu cel mai mare număr de cai raportat la 100 km2 în anul 2007 se situa România cu 390 cai, urmată de Olanda, Malta, Albania, Rep. Moldova, Macedonia şi Germania, cu densităţi cuprinse între 380 şi 150 de cai la 100 km2.
în figura 1.1 este prezentată densitatea cabalinelor la 100 km2 în unele ţări din Europa, calculată pe baza datelor FAO pentru anul 2007.
Figura 1.1. Densitatea cabalinelor la 100 km2 în unele ţări din Europa în anul 2007.
în ceea ce priveşte densitatea cabalinelor la 100 km2 în cele mai importante ţări crescătoare ale lumii, potrivit statisticilor FAO pentru anul 2007, valorile medii sunt prezentate în tabelul 1.4. Din analiza acestui tabel se poate remarca faptul că cea mai mare densitate de cabaline raportată la suprafaţa ţării respective, se înregistrează în Haiti (1821 cap/100 km2) şi nicidecum în ţări cu efective mari de cabaline precum SUA, China sau Mexic.
O altă concluzie care se desprinde din analizarea tabelului 1.4. o reprezintă faptul că densităţile cele mai însemnate de cabaline raportate la unităţile de suprafaţă ale ţărilor respective nu apar în zonele cu climat temperat (cu excepţia României situată pe locul 6) unde s-au dezvoltat şi au evoluat principalele rase de cabaline, ci în climatul tropical sau subtropical al Americii Centrale, în Haiti, Bermude, Republica Dominicană, Salvador şi Cuba, deci ţări a căror agricultură este foarte strict specializată în exploa tarea trestiei de zahăr.
Tabelul 1.4
Densitatea cabalinelor la 100 km2în principalele ţări crescătoare ale lumii
(după FAOSTAT)
Nr. cit.
Ţara Cap./ 100 km2
Nr. crt.
Ţara Cap./ 100 km2
1 Haiti 1.821 11 Timor 320
2 Bermude 1.800 12 Malta 310.
3 Tonga 1.580 13 Puerto Rico 290
4 Republica Dominicană 710 14 Columbia . 260
5 Salvador 460 15 Senegal 260
6 România 390 16 Barbados 260
7 Olanda 380 17 Insulele Fiji 240
8 Cuba 360 18 Albania 240
9 Lesotho 330 19 Panama 240
10 Mexic 330 20 Rep. Moldova 240
în ţările cu tradiţie în creşterea cabalinelor densitatea acestora este satisfăcătoare. Situaţia din Mongolia (127 cap/ 100 km2) sau Kazahstan (37 cap/ 100 km2) demonstrează faptul că exploatarea
acestei specii se realizează, în sistem extensiv.Referitor la densitatea la 1000 de locuitori calculată pe baza datelor FAO pentru anul 2007,
actualele ţări ale Uniunii Europene se ierarhizează după cum se arată în figura 1.2.
Din graficul prezentat în figura 1.2 se poate constata că în anul 2007 zece state (Cipru, Slovacia, Portugalia, Cehia, Grecia, Malta, Belgia, Marea Britanie, Estonia şi Italia) aveau sub 5 cabaline la 1000 locuitori. La polul opus se situează România cu 41 cabaline la 1000 locuitori, urmată de Lituania şi Irlanda cu cea 18 cabaline la 1000 de locuitori.
Densitatea cabalinelor la o mie de locuitori, din principalele ţări crescătoare este prezentată în tabelul 1.5.
Se remarcă în primul rând o diferenţă enormă chiar între primele trei ţări din ierarhie. Astfel, Mongolia la o populaţie de 2,6 milioane locuitori prezintă o densitate de 723,2 cabaline la mia de locuitori. într-adevăr, cabalinele reprezintă principala specie de animale domestice care se exploatează în Mongolia.
Un număr ridicat de cai raportat la populaţie se înregistrează şi în Islanda. în acest caz este vorba nu de cai cu dezvoltare corporală pronunţată ci de ponei. Terenul accidentat cât şi natura neprimitoare din Islanda nu permit supravieţuirea în condiţii corespunzătoare decât a cabalinelor cu dezvoltare corporală redusă.
Tabelul 1.5
Densitatea cabalinelor la 1000 locuitori în principalele ţări crescătoare în anul 2007(după FAOSTAT)
Nr. Crt.
Ţara Cap./ 1000 loc.
Nr. Crt.
Ţara Cap./ 1000 loc
1 Mongolia 723,21 16 Insulele Fiji 52,32
2 Insulele Falkland 396,00 17 Noua Caledonie 49,36
3 Islanda 247,34 18 Nicaragua 49,29
4 Uruguay 124,75 19 Bolivia 48,56
5 Tonga 111,76 20 Senegal 44,27
6 Argentina 95,25 21 Cuba 41,26
7 Kazahstan 71,72 22 România 41,17
8 Kirghistan 65,43 23 Chile 40,93
Figura 1.2. Densitatea cabalinelor la 1000 locuitori în ţările membre ale Uniunii Europene în anul 2007.
9 Paraguay 59,83 24 Rep. Dominicană 39,06
10 Haiti 59,47 25 Ecuador 31,52
11 Mexic 59,22 26 Brazilia 31,47
12 Columbia 57,69 27 Namibia 31,22
13 Panama 56,06 28 Ciad 28,90
14 Lesotho 55,62 29 Macedonia 28,13
15 Timor-Leste 54,11 30 SUA 27,08
Pe continentul American, Uruguay şi Argentina dispun de cele mai numeroase efective de cai raportat la mia de locuitori. Continentul African este reprezentat prin Senegal ca ţara în care se înregistrează cel mai mare număr de cabaline (44,27) la mia de locuitori. România ocupă locul 22 în această ierarhie mondială.
în general, atât densitatea cabalinelor la 100 km2 cât şi densitatea la mia de locuitori reflectă, cu câteva mici excepţii, gradul de mecanizare din agricultură precum şi
gradul de dezvoltare al transporturilor. Aceşti indicatori au valori cu atât mai mici cu cât gradul de dezvoltare al ramurilor enumerate mai sus este mai ridicat.
*
în legătură cu dinamica efectivului mondial de asini, catâri şi bardou prezentată în tabelul 1.1. se remarcă o evoluţie staţionară a acestuia. Totuşi, la o analiză mai atentă a dinamicii efectivelor de asini, catâri şi bardou în principalele ţări crescătoare se remarcă, în funcţie de ţară, fluctuaţii de la an la an. Această situaţie este prezentată în tabelul 1.6. La acest capitol, China deţine cel mai mare efectiv de asini, catâri şi bardou, totuşi efectivele sunt în scădere uşoară în ultimii ani. Pe cel de-al doilea loc în această ierarhie se situează Mexic cu peste 6,5 milioane capete.
Continentul African este reprezentat de Etiopia care ocupă locul trei în ierarhie cu peste 4,8 milioane asini, catâri şi bardou.
Tabelul 1.6
Dinamica efectivelor de asini, catâri şi bardou în principalele ţări crescătoare(dupăFAOSTAT}
Nr. cit
Ţara Efective
2003 2004 2005 2006
1 China 12.164.000 12.164.000 11.659.000 11.376.000
în Europa, ţările mediteraneene au o tradiţie îndelungată în creşterea şi exploatarea asinilor şi a hibrizilor acestora cu caii, în special catârii. Astfel, în Europa, primul loc în ierarhie este ocupat de
Spania (256 mii) urmată de Portugalia (166 mii) şi Bulgaria (145 mii). Cu toate că România nu are o tradiţie în creşterea şi exploatarea asinilor şi a hibrizilor acestora, ea se situează pe al optulea loc în ierarhia europeană cu un efectiv de 29 mii capete în anul 2006, potrivit FAOSTAT. Totuşi în România există regiuni, mai ales cele cu climat mai secetos, în care sunt utilizaţi asinii, în special pentru transporturi pe distanţe mici. Tradiţional, însă într-un număr foarte redus, asinii sunt utilizaţi în transhumanta turmelor de ovine, fiind mijloacele de transport cele mai eficiente.
Deşi la mijlocul anilor 90 se manifesta o scădere accentuată a efectivelor de asini şi de hibrizi ai acestora, când Grecia, Spania şi alte ţări şi-au redus efectivele la mai mult de jumătate, în ultimii ani, potrivit statisticilor FAO, se remarcă o creştere uşoară a acestora.
Referitor la catâri, aceşti hibrizi sunt exploataţi în exclusivitate numai pentru muncă. China, ca principală ţară în care se exploatează catâri. Ca şi în cazul asinilor sau a cabalinelor, efectivele mari de catâri sunt explicate prin formele asociative din agricultura Chinei, care favorizează mica proprietate. Alte ţări care deţin efective importante de catâri se găsesc pe continentul american, exemplu în acest sens fiind Mexicul şi Brazillia. în Europa, catârii sunt produşi şi se exploatează mai ales în ţările mediteraniene.
Referitor la situaţia acestor hibrizi în ţara noastră, nu se poate spune că există o tradiţie în producerea şi exploatarea catârilor, iar din această cauză nici nu există date statistice oficiale care să permită o estimare a efectivelor şi a perspectivelor acestora. Producerea catârilor este în general accidentală în condiţiile ţării noastre.
1.1.2. DINAMICA EFECTIVELOR DE CABALINE ÎN ROMÂNIA
Contrar tendinţei generale de scădere a efectivelor de cabaline, numărul cailor din România înregistrează un pronunţat caracter de creştere odată cu anii 80 (cu excepţia unui recul în anul 1990). Până în anul 2005 când efectivul de cabaline din România a atins 897 mii capete, tendinţa a fost de creştere uşoară. După acest an a urmat o tendinţă de scădere (tabelul 1.7).
Tabelul 1.7
Dinamica efectivelor de cabaline în România între anii 1996 şi 2007 (după FAOSTAT)
Anii Efective Anii Efective
Număr % Număr %1996 784.000 100,00 2002 865.000 110,33
1997 806.000 102,81 2003 860.000 109,69
1998 816.000 104,08 2004 879.000 112,12
1999 822.000, 104,85 2005 897.000 114,41
2000 839.000 107,02 2006 840.000 107,14
2001 858.000 109,44 2007 834.000 106,38
Din nefericire, creşterea accentuată a numărului de cai în România nu a fost însoţită şi de o creştere a calităţii acestora, spre deosebire de ţările din vestul Europei unde diminuarea efectivelor de cabaline a fost secondată de o pronunţată îmbunătăţire a calităţii. Cauza rezidă în dificultăţile tranziţiei din ţara noastră, de la economia centralizată şi colectivizată la economia de piaţă, micul agricultor, redevenit proprietar de pământ, urmărind în primul rând procurarea forţei de tracţiune şi asigurarea necesarului de transport. în acelaşi timp, se poate remarca faptul că, în agricultura României, calul a rămas să joace încă un rol important.
Densitatea cabalinelor la 100 km2 şi la 1000 locuitori susţin concluzia formulată anterior. Se remarcă o densitate extrem de mare la 100 km2 şi un număr exagerat de cai la 1000 locuitori, comparativ cu ţările cu tradiţie în creşterea cailor din Uniunea Europeană. Datele din tabelul 1.8 indică totodată decalajul care separă agricultura României de ţările vest-europene în ce priveşte mai ales gradul de mecanizare a agriculturii.
Tabelul 1.8
Densitatea cabalinelor la 100 km2şi la 1000 locuitori în România, comparativ cu principalele ţăre cu tradiţie
în creşterea calului din Europa (după FAOSTAT, 2007}
Ţara Densitatea la
100 km2 1.000 locuitori
România 390 41,17
Olanda 380 7,92
Germania 150 6,35
Irlanda no 17,84
Austria 100 9,80
Italia 100 4,79
Danemarca 90 7,24
Marea Britanie 80 3,08
Franţa 60 5,72
Spania 50 5,58
Portugalia 20 1,63
Din analiza decalajelor djntre ţara noastră şi ţările din vestul Europei în ceea ce priveşte densitatea cabalinelor la 100 km2 înregistrate în anul 2007 se constată o variaţie a decalajului de 10 cabaline/100 km2 cu Olanda şi 370 cabaline/100 km2 cu Portugalia, celelalte opt ţări situându-se între aceste limite.
Decalajele înregistrate în anul 2007 privind densitatea cabalinelor la 1.000 locuitori scot în evidenţă limitele de 23,33 cabaline/1000 locuitori (Irlanda) şi 31 cabaline/ 1000 locuitori (Portugalia).
Fără a se absolutiza relevanţa celor doi indicatori luaţi în considerare, întrucât fiecare dintre aceştia caracterizează în mod relativ situaţia numerică a efectivelor din ţările respective, se pot trage două concluzii principale. Prima subliniază un caracter negativ, iar a doua unul pozitiv referitor la agricultura ţării noastre, ca beneficiară a aportului adus de cabaline, pe care le foloseşte cu preponderenţă. Este vorba de:
-Productivitatea muncii care în agricultura ţării noastre este mai scăzută, ceea ce indică un conflict cu una din legile de fier ale procesului economic. Factorul economic care leagă profitul de tehnică este productivitatea muncii (definită, în mod obişnuit, ca unitatea de producţie care revine pe unitatea de muncă). Aceasta este latura negativă ce caracterizează producţia agricolă a ţării noastre, întrucât atrage costuri mai ridicate ale produselor agricole.
-Din punct de vedere ecologic însă, producţia agricolă a ţării noastre se caracterizează în ansamblu, printr-un grad de poluare mai redus, modul de exploatare a pământului fiind mai aproape de cel natural, lucru care asigură agrosistemelor o stare mai aproape de echilibru {steady state). Evident că, în această perspectivă, conflictul dintre om şi natură este atenuat în mare măsură, dacă nu chiar aproape exclus.
în faţa acestor concluzii, adăugând cele cunoscute până acum cu privire la miraculoasa expansiune a vieţii pe Pământ şi evoluţia ei milenară până la apariţia acestei capodopere a naturii care este calul, se pune întrebarea: va rezista agrosistemul în care este încorporat calul, agresiunii exercitate de progresul tehnic promovat de om până acum bazat pe mecanizarea şi chimizarea agriculturii - atât de criticate de eco-logişti? Este implacabilă parcurgerea de către România a aceluiaşi drum pe care l-au străbătut americanii şi ţările vest-europene în dezvoltarea agriculturii, cu preţul poluării masive şi dislocării calului? Consecinţele acestui tip de progres tehnic le cunoaştem din argumentele aduse de ecologişti. Putem să învăţăm din greşelile pe care le-au făcut alţii?
1.2. PRODUCŢIILE Şl DIFERITELE UTILIZĂRI ALE CABALINELOR
într-un tabel întocmit în anul 1988 şi publicat în revista Le cheval E. Rossier face un veritabil inventar al tuturor activităţilor legate de cal, pe care le introduce în termenul generic de produse.
Este de preferat însă considerarea unora din aceste activităţi în categoria altor utilizări ale cabalinelor respectiv cursele şi competiţiile (obstacole, alergări, dresaj etc), petrecerea timpului liber, destindere (polo, corrida, jocuri etc). Considerând produsul un rezultat al unor activităţi încadrate într-un proces economic, se pot distinge: producţia energetică (folosită la călărie, samar, tracţiune), produsele alimentare (lapte, carne) şi subprodusele (piei, sânge, păr, gunoi de grajd, seruri, vaccinuri etc).
Producţia prin excelenţă este o activitate specifică lui „homo economicus". Prin activitatea de producţie, omul urmăreşte creşterea utilităţii unor bunuri materiale şi a unor servicii. Deşi există tendinţa de a asocia această activitate numai cu realizarea unor obiecte (prin transformarea materiilor prime), în noţiunea de producţie intră transportul, care se realizează în două dimensiuni: în spaţiu (mutarea) şi în timp (stocarea).
Particularitatea agriculturii constă în îmbinarea activităţii umane cu procesele naturale (organismele se înmulţesc, cresc etc), din care cauză timpul de producţie (mai lung) nu concordă cu timpul de muncă (mai scurt).
Procesul de producţie constituie un segment al procesului economic. Aşa cum a arătat N. Georgescu-Roengen în lucrarea „The Entropy Law and the Economic Process" din 1971, este necesar să se ţină seama de faptul că relaţia dintre procesul economic şi Legea Entropiei nu este decât un aspect al unui fapt general şi anume, că această lege constituie baza economiei vieţii Ia toate nivelurile.
Baza materială a vieţii este un proces entropie După cum a cristalizat Erwin Schrodinger această idee în „What is life" şi „Mind and Matter", orice structură vie se menţine în cvasiechilibru absorbind entropie joasă din mediu şi transformând-o în entropie înaltă. O fiinţă vie poate evita numai degradarea entropică a propriei ei structuri. Ea nu poate împiedica creşterea entropiei întregului sistem, compus din structura ei şi mediu. După cum se ştie, entropia unui sistem creşte, în general, mai repede în prezenţa vieţii decât în absenţa ei. Se constată că lupta economică se dă numai pentru entropie joasă, aşa încât procesul economic privit ca un tot este pur entropie. Aşadar, din punct de vedere material, procesul economic constă în transformarea entropiei joase în entropie înaltă, adică în deşeuri şi dat fiindcă această transformare este irevocabilă, resursele naturale trebuie neapărat să reprezinte o parte a noţiunii de valoare economică.
Din lucrarea lui D. Mărginean (Biofizica, 1985) se reţine că termodinamica este acel domeniu al fizicii care studiază aspectul energetic al tuturor fenomenelor din natură. Ea este fundamentată pe două principii, la a căror formulare s-a ajuns prin generalizarea constatărilor experimentale legate de funcţionarea maşinilor cu aburi, dar care s-au dovedit legi ale naturii cu cea mai mare aplicabilitate.
Principiul al doilea al termodinamicii (legea entropiei) generalizează constatarea practică a imposibilităţii ca o maşină termică să transforme integral o cantitate de căldură în energie mecanică, randamentul de transformare fiind totdeauna subuni-tar. S-a înţeles astfel că numai o parte din energia internă a unui sistem este liberă a fi convertită în forme utile de travaliu (mecanice, electrice etc), o altă parte fiind legată în sistem, ca energie a agitaţiei termice dezordonate a moleculelor. Această energie legată se exprimă printr-un parametru numit entropie, care este cu atât mai mare cu cât gradul de dezordine a componenţilor moleculari ai sistemului este mai ridicat. In sistemele izolate, în care se produc numai procese spontane, prin oricare din aceste procese entropia creşte, fapt care duce la scăderea ordinei din sistem şi la capacitatea acestuia de a efectua travaliu.
După formularea acestui principiu al creşterii entropiei a fost remarcată comportarea diametral opusă a organismelor şi a lumii vii, în ansamblu, unde sensul evoluţiei acestora este către creşterea complexităţii structurale şi a diversificării funcţiilor. Se părea că cel de-al doilea principiu al termodinamicii nu descrie corect situaţia organismelor vii care, cel puţin o parte a vieţii, îşi dezvoltă şi îşi complică structura, sintetizând macromolecule complexe, pe care le organizează într-o dispunere supra-moleculară bine definită. Contradicţia este doar aparentă, căci sintagma „orice proces real determină creşterea entropiei sistemului în care se produce" este valabilă numai pentru sistemele izolate, în timp ce organismele sunt sisteme deschise, existenţa lor fiind de neconceput
fără permanente schimburi de substanţe şi energie cu exteriorul. Este elementar faptul că orice animal nu îşi poate desfăşura viaţa decât consumând nutrimente organice.
Din cele expuse până acum este important de reţinut filozofia contextuală, subliniind că procesul economic, cu toate aspectele Iui legate de cel de-al doilea principiu al termodinamicii (entropia) este o continuare a evoluţiei biologice, ceea ce 1-a determinat pe N. Georgescu-Roengen, autorul concepţiei că procesul economic trebuie interpretat biologic, să adopte în 1972 termenul de bioeconomie, întrebuinţat anterior de biologul rus T.I. Baranov (1925) şi, la noi, de Grigore Antipa (1934).
Producţiile cabalinelor sunt: producţia energetică, producţia de lapte şi produc-" ţia de carne, la care se adaugă subprodusele (pielea, părul, gunoiul de grajd etc.)v Cele prezentate până acum cu privire la legea entropiei şi procesul economic fundamentează consideraţiile referitoare Ia fiecare în parte şi la elaborarea perspectivelor exploatării cabalinelor.
Importanţa socială a cabalinelor este evidentă. Din cele mai vechi timpuri, calul a jucat un rol imens în viaţa tuturor popoarelor. Se poate spune, fără exagerări, într-o exprimare mai liberă, că omul a ajuns în secolul XX purtat de cal.
După domesticire, creşterea şi exploatarea calului devine una din îndeletnicirile de bază ale omului, aşa încât ajunge să participe într-o măsură din ce în ce mai mare la dezvoltarea social-istorică a tuturor popoarelor. Aşa cum există popoare a căror vocaţie este navigaţia, tot aşa există popoare a căror vocaţie este legată de cal. Calul a contribuit în mare măsură la progresul şi civilizaţia societăţii omeneşti, la explorarea spaţiului terestru, prin intermediul său omul cucerind noi teritorii. Făcând posibilă legarea aşezămintelor omeneşti situate la distanţe din ce în ce mai mari, de cal sunt conectate activităţile cele mai variate ale omului, care au generat schimburi materiale şi spirituale. Mărturie stau în acest sens scrierile din vechime, precum şi bogatul folclor creat în jurul calului.
Calul a adus contribuţii deseori decisive, la mari evenimente istorice. Este suficient să amintim migraţia popoarelor, care au bântuit Europa în goana cailor, expediţia extraordinară a lui Alexandru Macedon, războaiele napoleoniene etc. în istoria poporului român vor dăinui, pentru totdeauna, figurile ecvestre ale lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ca apărători ai gliei strămoşeşti şi făuritori de ţară.
Importanţa economică a producţiei cabalinelor rezultă din participarea, mai cu seamă, la activitatea agricolă. Timp de milenii, agricultura a fost, după spusele lui Xenofon (430-355 î.e.n.), mama şi doica tuturor celorlalte meserii. Nu trebuie să uităm, arată N. Georgescu-Roengen, că sectorul de fabricaţie este integral tributar agriculturii şi mineritului, în sensul că în absenţa fluxului de materiale sosit de la acestea nu ar avea nimic de transformat în produse industriale. Tot el mai arată că toate economiile avansate din lume au atins nivelul actualei lor dezvoltări economice pe baza largă a unei agriculturi dezvoltate.
1.2.1. PRODUCŢIA ENERGETICĂ A CABALINELOR
în 1972 Clubul de la Roma a publicat o prognoză sumbră cu privire la viitorul omenirii numită „The Limits to Growth" (Limitele creşterii). Printre numeroasele preziceri ale dezastrului iminent era şi aceea că lumea îşi va epuiza în câteva decenii resursele de combustibil fosil. Oamenii s-au alarmat, preţurile la benzină au crescut rapid şi căutarea altor alternative a ajuns la modă. S-a ajuns la începutul mileniului III şi nu există semne ale epuizării combustibilului fosil. Ca rezultat, alarma a fost înlocuită cu autoliniştirea. Din păcate, o aritmetică simplă dictează faptul că o resursă finită nu poate continua la nesfârşit să se golească cu o viteză finită constantă. Mai devreme sau mai târziu, energia consumată ne va depăşi. O concluzie similară se poate trage şi pentru populaţia Pământului: nu poate continua să crească la nesfârşit.
Dar, mai înainte de toate, ce este energia? Se pune această întrebare datorită importanţei pe care o are în cadrul proceselor economice şi proceselor biologice, constatată concret în viaţa de toate zilele, mai ales după criza energetică declanşată în anul 1973.
Definiţia de dicţionar a energiei este: capacitatea unui sistem (fizic) de a efectua lucru mecanic în trecerea dintr-o stare dată în altă stare dată. Claude Bienvenu în lucrarea „Vous avez dit
energie?"(1980) arată că există o multitudine de asemenea definiţii, în dicţionare, lexicoane şi enciclopedii prestigioase, multe obscure, inexacte sau incomplete, care nu clarifică ideile unui specialist. De aceea, el propune următoarea definiţie: energia este ceea ce trebuie furnizat sau luat unui sistem material pentru a-l transforma. Evident, această definiţie este puţin ştiinţifică, dar se adresează imaginaţiei, după cum arată însuşi autorul.
Energia este o mărime măsurabilă. Unitatea sa de măsură este Joule-ul (J). Un Joule (J) este cantitatea de energie furnizată de 1 Newton (N) al cărui punct de aplicaţie se deplasează cu un metru de-a lungul axei sale. Este, în mare, energia care trebuie furnizată unei greutăţi de 100 g pentru a o ridica la înălţimea de un metru.
Principala producţie a cabalinelor este, fără îndoială, cea energetică, în cadrul căreia se deosebesc: folosirea la călărie, folosirea la samar, folosirea la tracţiune etc. Ea a jucat în decursul istoriei un rol important pretutindeni. De asemenea, în ţara noastră.
Producţia energetică a cabalinelor este pe departe cea mai importantă utilizare a acestei specii în folosul omenirii. Datorită acestui fapt s-a putut dezvolta în urmă cu milenii agricultura, transporturile şi comerţul. Un prim element al utilizării calului în agricultură 1-a constituit mărirea recoltelor de cereale, acestea devenind mult mai abundente decât atunci când omul a trebuit să muncească pământul singur, fără ajutorul calului.
Concomitent cu activităţile paşnice în care erau utilizate ecvinele, o importanţă deosebită s-a acordat folosirii lor în desfăşurarea războaielor. Marile campanii de cucerire ale lui Alexandru Macedon sau ale lui Djinghis Khan ar fi fost imposibile fără aportul hotărâtor al cailor. Un rol deosebit 1-a jucat calul ca animal de călărie, tracţiune sau port-samar în toate campaniile militare până aproape de zilele noastre.
La început au fost caii mici şi rapizi ai stepelor, care au favorizat deplasarea rapidă a trupelor călare, mai târziu, în evul mediu, datorită armurii cavalerilor, s-au avut în vedere caii cu o dezvoltare corporală mare. în ultimele trei secole s-a diversificat paleta de tipuri morfo-productive ale cabalinelor utilizate de armată.
Trebuie remarcat faptul că toate hergheliile înfiinţate începând din secolele XVI-XVIII au avut în vedere creşterea cabalinelor pentru nevoile armatei. în momentul de fată a dispărut complet cererea de cai pentru nevoile armatei, ultimul regiment de cavalerie desfiinţându-se în Europa la începutul anilor 70 din secolul trecut şi aceasta în Elveţia. Cereri extrem de mici mai există pentru nevoile de reprezentaţie.
în multe ţări, printre care şi ţara noastră, se mai utilizează cabaline în cadrul regimentelor de vânători de munte şi în cadrul unităţilor de poliţie călare.
în secolele XVIII şi XIX transporturile au cunoscut o dezvoltare deosebită, acestea realizându-se aproape în exclusivitate cu ajutorul cabalinelor. De la aprovizionarea oraşelor cu alimente şi până la transportul în comun al orăşenilor, toate aceste îndeletniciri se realizau cu ajutorul cailor. Transportul între localităţi era organizat în Europa până spre mijlocul secolului XIX cu ajutorul poştalioanelor care, prin curse regulate, deserveau atât poşta, cât şi transportul persoanelor.
Şi în ţara noastră, în marile oraşe precum Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi sau Braşov, s-au dezvoltat transporturile publice cu tracţiune hipo. Astfel, birjele sau trăsurile au fost un element deosebit în viaţa orăşenilor în prima parte a secolului trecut. Nu trebuie uitate nici tramvaiele cu cai care au fost precursoarele celor electrice de azi şi care au funcţionat în aproape toate oraşele amintite mai sus.
Concomitent cu introducerea mecanizării principalelor procese de muncă din agricultură şi transporturi, numărul şi importanţa cailor s-a redus foarte mult. Totuşi, şi în viitor, în anumite condiţii ca de exemplu, relief accidentat, zone montane şi sub-montane, lucrări agricole pe suprafeţe mici, lucrări în păduri, transporturi cu volum mare pe distanţe mici, forţa de tracţiune hipică se dovedeşte mai rentabilă.
Producţia energetică a cabalinelor este folosită mai ales sub formă de tracţiune în agricultură, silvicultură şi transporturi diverse. Formele variate de relief au determinat o diferenţiere a folosirii producţiei energetice a cabalinelor. Folosirea la călărie şi la samar s-a afirmat îndeosebi în regiunile de deal-munte. în regiunile montane, greu accesibile şi accidentate, folosirea la samar a rămas unica
modalitate de transferare a încărcăturilor grele.Nu de puţine ori, calul a fost suprasolicitat, îndeosebi la tracţiune. în agricultura parcelară, care
a fost şi la care s-a revenit, calul este folosit la unele lucrări grele.Lipsa unor drumuri corespunzătoare îngreunează mult activitatea de transport hipo. în acelaşi
timp, calul constituie singurul mijloc de scoatere şi de transportare a unor produse de pe câmp (cum este, de exemplu, transportul sfeclei de zahăr de pe teren la fabricile de zahăr, în condiţiile unor căi de acces impracticabile, pe vreme umedă, de toamnă). La condiţiile grele de lucru se adaugă, aproape fără excepţie, subnutriţia, care contribuie astfel la slaba productivitate din agricultura actuală.
Se recomandă ca, în cazul transporturilor pe distanţe mari, să se alterneze mersul cu pauzele de odihnă, hrănire şi adăpare. Astfel, este recomandabilă acordarea unei pauze pentru odihnă de 10-15 minute, după parcurgerea a 4-6 km. Timpul de odihnă, hrănire şi adăpare creşte la 2-2^ ore după parcurgerea unei distanţe de aproximativ 18-20 km. în timpul pauzei, caii se buşumează, apoi li se administrează tainul de hrană şi se adapă, se efectuează un control al potcoavelor, harnaşamentului, încărcăturii transportate etc. La începutul pantelor se face o pauză de 10-15 minute şi se slăbeşte puţin chinga, pentru a favoriza respiraţia. La sfârşitul pantelor este bine să se mai acorde pauze tot de 10-15 minute.
1.2.2. PRODUCŢIA DE LAPTE A CABALINELOR
Laptele este un produs de secreţie al glandei mamare, specific mamiferelor care nasc pui vii şi îi hrănesc cu lapte. Pentru creşterea nou-născuţilor, laptele oferă toate substanţele dezvoltării noului organism, într-o primă perioadă a existenţei sale, numită de alăptare, până la înţărcare. După înţărcare, mânzul intră în a doua perioadă, când devine independent de laptele mamei sale, desăvârşindu-şi creşterea ca erbivor.
între activitatea glandei mamare şi reproducţie există o strânsă legătură. Dezvoltarea glandei mamare începe înainte de naştere. în perioada pubertăţii are loc o dezvoltare rapidă a glandei mamare, care se intensifică înainte de prima fătare. Naşterea primului produs coincide cu completa dezvoltare a glandei mamare.
Din punct de vedere morfologic, glanda mamară este constituită din sistemul de secreţie, alcătuit din alveole glandulare şi sistemul de evacuare format dintr-o reţea de canale, care se deschid în sinusul galactofor - prevăzut cu un canal mamelonar, terminat printr-un sfincter.
Din punct de vedere chimic, laptele tuturor speciilor de mamifere are aceleaşi substanţe constitutive. Astfel, substanţa uscată este formată din aceleaşi substanţe organice (proteine, grăsimi, lactoză) şi substanţe minerale (cenuşă). între substanţe sunt diferenţe cantitative de la o specie la alta (tabelul 1.9).
La speciile prezentate în tabelul 1.9 se înregistrează diferenţe mari îndeosebi la conţinutul în grăsime (1,4% la măgăriţă şi 44% la balenă) şi la cel al substanţelor minerale (0,2% la femeie şi 2,2% la iepuroaică). Dar ce trebuie remarcat în mod deosebit este proporţia substanţei uscate, foarte diferită de la o specie la alta. Astfel, substanţa uscată se află într-o proporţie foarte scăzută la măgăriţă (9,9%) şi iapă (10,7%) dar foarte ridicată la femela de ren (36,7%) şi mai ales la balenă (53,2%)
Bineînţeles că între compoziţia laptelui şi intensitatea de creştere (exprimată prin numărul de zile necesare pentru dublarea greutăţii de la naştere a nou-născutu-lui) există o strânsă corelaţie.
La cabaline se remarcă o intensitate de creştere a mânzului de 60 de zile, mai scurtă cu 10 zile faţă de viţel.
Tabelul 1.9
Compoziţia chimică a laptelui şi intensitatea de creştere a nou-născuţilor la diferite specii de mamifere (după I. Johansson şi 0. Claesson)
La noi în ţară nu se consumă lapte de iapă. El este consumat de popoarele asiatice, mai ales sub formă fermentată (kumâs)i în unele republici asiatice există ferme specializate pentru producţia laptelui în vederea realizării de kumâs. Astfel, în Başkiria, de exemplu, există ferme specializate în producţia de lapte de iapă cu o producţie medie anuală de 2.000-3.000 litri de lapte pe cap de animal.
Producţia de kumâs se bazează pe faptul că laptele de iapă are un conţinut extrem de ridicat în lactoză, iar prin fermentaţia alcoolică a acesteia primeşte un gust specific, în traducere, kumâs înseamnă apă vie şi este utilizat pentru vindecarea a numeroase afecţiuni. Astfel, prin mijloacele medicinii tradiţionale se pot trata cu ajutorul kumâsului tuberculoza pulmonară, afecţiunile digestive, cangrena, tetanosul etc.
Trebuie remarcat faptul că în ultimii ani au apărut ferme pentru producţia de lapte de iapă şi în ţările din vestul Europei. De asemenea, exista preocupări pentru introducerea mulsului mecanic la aceste iepe. Cu toate că iepele hipermetrice, aparţinând raselor grele, realizează o producţie mai mare de lapte, sunt preferate pentru exploatarea în direcţia realizării producţiei de lapte, iepe hipometrice aparţinând raselor naturale. Acest lucru se datorează eficienţei economice a raselor naturale, datorată consumului redus de furaje pe kg de lapte produs, precum şi activităţii de reproducţie mai bună a acestora comparativ cu rasele mai grele. Nu trebuie neglijată nici rezistenţa deosebită la condiţiile de mediu ale raselor naturale.
1.2.3. PRODUCŢIA DE CARNE A CABALINELOR
Carnea rezultă în urma sacrificării animalelor, în special a celor domestice. Unele specii sunt crescute numai pentru carne (porcul), altele, pe lângă produsele specifice, mai furnizează, în final şi carne, cum este şi cazul cabalinelor.
Pentru alimentaţia umană, carnea prezintă o deosebită importanţă, datorită valorii biologice ridicate. Carnea conţine toţi aminoacizii esenţiali, grăsimi, vitamine (din complexul B). Mai conţine săruri minerale, enzime glicolitice etc.
Carnea de cal este preferată de consumatori datorită calităţilor sale dietetice, având un conţinut favorabil lipido-proteic, iar grăsimea conţine un procent mai mare de acizi graşi nesaturaţi, ceea ce scade riscul apariţiei aterosclerozei. Substanţele pe care le conţine diferă de la o specie la alta (tabelul 1.10).
Din tabelul 1.10 rezultă că în stare medie de îngrăşare, carnea cabalinelor conţine 32,0% substanţă uscată din care 31,0% substanţă organică. La 100 g produs comestibil, carnea de cal mediu îngrăşat conţine 117,1 calorii. Caloricitatea, mai redusă la carnea de cal, cu 20,3 calorii decât cea de iepure, cu 51,8 calorii decât cea de găină, cu 75,5 calorii decât cea de bovine, cu 98,7 calorii
decât cea de ovine şi cu 104,1 calorii decât cea de porc, face ca unii consumatori să o prefere din considerente dietetice.
Se ştie că omul primitiv consuma carnea de cal şi că în Balcani această carne se consuma acum douăzeci de milenii (descoperirile dintr-o peşteră din Sarajevo). Astăzi, carnea de cal este consumată în unele ţări din în Europa centrală şi de vest, precum şi în Asia.
în România, carnea de cal este folosită numai la producerea unui sortiment de salamuri crude (salamul de Sibiu), care este foarte apreciat de consumatori.
Belgia înregistrează cel mai ridicat consum de carne din Europa (3,5 kg/locuitor anual). De asemenea, în Franţa, cunoscută prin rafinamentul ei gastronomic, carnea de cal este consumată, fiind cunoscută nesatisfacerea integrală a pieţii (balanţa fiind deficitară cu aproximativ 65000 tone), în condiţiile existenţei unui efectiv mare de cai grei, cu masă de carne apreciabil de bine reprezentată.
Tabelul 1.10
Compoziţia chimică a cărnii la diferite specii (în procente) (după G. Popa şi V. Stănescu)
Specia Starea de îngrăşare
Apă Substanţe proteice
Substanţe grase
Glucide Săruri minerale
Calorii la 100g
produs comesti-
bil
Cabaline medie 68,0 20,5 10,0 0,50 1,0 117,1
slabă 75,0 20,8 3,0 - 1,2 110,5
Bovine medie 66,5 20,0 11,3 0,06 1,0 196,6
grasă 60,0 18,6 20,4 - 1,0 260,0
slabă 73,0 20,8 3,7 - 1,1 116,5
Ovine medie 65,5 18,0 15,6 - 0,9 215,8
grasă 55,3 16,0 28,0 - 0,7 321,4
slabă 73,0 20,5 5,0 - 1,1 133,2
Porcine medie 65,5 18,0 12,2 - 0,8 221,2
grasă 50,6 15,0 33,7 - 0,7 368,2
Iepure medie 71,4 21,3 5,5 0,65 1,2 137,4
Găină medie 70,0 19,0 10,0 - 1,0 168,9
Carnea de cal a fost mult timp preferată celei de taurine şi ovine datorită gustului ei plăcut. La aceasta a contribuit şi particularitatea prin care grăsimea de cal se topeşte la o temperatură mult mai mică (la 30-35°C), comparativ cu cea de taurine, ovine sau chiar de suine. Acest lucru dă cărnii de cal un gust deosebit.
Consumul de carne de cal a fost influenţat şi de religie. Astfel, în religia islamică calul este privit ca un animal sfânt. în religia creştină, Papa Gregorio al HI-lea a dat în secolul VIII un edict prin cafre recomanda ca această carne să nu fie consumată de către creştini, calul având alte întrebuinţări, precum tracţiunea şi călăria.
1.2.4. SUBPRODUSELE OBŢINUTE DE LA CABALINE
Subprodusele cabalinelor nu sunt studiate în detaliu, fapt semnalat şi de E. Rossier şi J. Caleon în revista „Le cheval".
Dintre subprodusele obţinute de la cabaline pot fi amintite:-pielea, utilizată în industria uşoară pentru confecţionarea obiectelor de încălţăminte,
îmbrăcăminte şi artizanat. Pentru a se obţine o piele de foarte bună calitate, se recomandă tunderea părului înainte de sacrificare, iar jupuirea să se facă cu grijă. Din pielea de mânz se realizează haine deosebit de călduroase şi rezistente. Este renumită tehnica prelucrării „pielii de Cordoba",
- părul, folosit în producerea unor instrumente muzicale cu corzi, în tapiţerie, precum şi în
producerea de ţesături, site, perii etc,- oasele şi cornul copitei, folosite pentru producerea unor uleiuri speciale, a cleiului, gelatinei,
precum şi a făinurilor animale (necesare în zootehnie),- - sângele are un rol important în combaterea multor boli şi deci în apărarea
sănătăţii oamenilor şi animalelor. Astfel, această specie este considerată ca cea maiindicată în realizarea de seruri normale, seruri imune, preparate pentru serodiagnostic, ser onadotrop etc. Acest lucru se datorează unor particularităţi ale acestei specii printre care şi volumul sanguin al cabalinelor care reprezintă 12-15% din greutatea corporală. în afară de aceasta, cabalinele dispun de o capacitate mare de regenerare a sângelui, deoarece numai 50% din cantitatea de sânge se regăseşte în circulaţia sangvină. Din această cauză, în momentul recoltării de sânge, animalul pune sângele dindepozit în circulaţie. Astfel, se pot recolta de la un singur cal, săptămânal 5-10 1 de sânge care este apoi utilizat în prepararea de seruri sau vaccinuri. De asemenea, până în ziua 110 de gestaţie, se găsesc în sânge cantităţi mari de gonadotropină serică (PMS sau PMSG). Aceasta funcţionează ca stabilizator de gestaţie.
Utilizarea calului pentru producţia de seruri şi vaccinuri se datorează marelui microbiolog Luis Pasteur care a descoperit fenomenul de imunitate, calul fiind utilizat pentru acest scop.
în general, cabalinele se utilizează pentru producţia de seruri şi vaccinuri o perioadă de 4-5 ani după care se reformează, deoarece ajung la epuizare.
în prezent, în toate ţările dezvoltate există institute specializate pentru a produce seruri imune care apoi sunt folosite în spitale, clinici, laboratoare etc. Aceste seruri imune conţin anticorpi specifici, capabili să neutralizeze acţiunea germenilor împotriva cărora se utilizează. Cele mai cunoscute seruri realizate din sângele cabalinelor sunt serurile anticărbunos, antirujetic, antistafilococic, antimeningococic, antigan-grenos, antidizenteric.
Pentru a cinsti marile servicii aduse de cal omenirii, în prevenirea şi tratarea unor boli, la Institutul de Seroterapie Behring din Germania a fost ridicat un monument.
- gunoiul de grajd (bălegarul) prezintă importanţă deosebită în folosirea lui ca îngrăşământ organic în agricultură (în special în cea ecologică) şi în general la economisirea resurselor şi conservarea mediului ambiant.
Barry Commoner în lucrarea sa „The closing circle" (1972) arată că, dintre numeroasele activităţi umane organizate, agricultura este cea mai apropiată de natură, înainte ca tehnica modernă să o fi transformat, ferma era un Ioc unde, servind interesele omului, se desfăşurau câteva activităţi biologice cu totul naturale: cultivarea plantelor în sol şi creşterea animalelor cu ajutorul produselor recoltate. Plantele şi animalele se hrăneau, creşteau şi se reproduceau pe căi de mult existente în natură. Relaţiile lor reciproce erau, de asemenea naturale; culturile extrăgeau din sol substanţe nutritive, de pildă azot anorganic; substanţele nutritive erau create prin acţiunea treptată a bacteriilor, din rezerva de materie organică existentă în sol; această rezervă organică era menţinută prin revenirea în sol a resturilor vegetale şi a deşeurilor animale şi prin fixarea azotului din aer într-o formă utilă, organică. în aceste condiţii, ciclurile ecologice sunt aproape în echilibru şi cu puţină grijă, se poate menţine fertilitatea naturală a solului, aşa cum se întâmplă de secole întregi în ţările europene şi în multe regiuni din Orient. Deosebit de importantă este păstrarea în sol a îngrăşământului natural, ca şi folosirea în acelaşi scop a fiecărei fărâme de substanţă vegetală.
Gunoiul de grajd provenit de la cabaline are o importanţă deosebită în agricultură şi mai ales în cultura ciupercilor. De asemenea, în legumicultura se utilizează acest tip de gunoi în pregătirea paturilor calde din răsadniţe. Comparativ cu bălegarul provenit de la alte specii, gunoiul cabalinelor conţine o cantitate mult mai mare de fosfor, iar purinul, o cantitate însemnată de azot şi potasiu. Din această cauză se recomandă utilizarea sa în ameliorarea solurilor grele şi argiloase.
în medie, un cal cu o dezvoltare corporală eumetrică, realizează o producţie anuală de bălegar de aproximativ 6 tone. Ca şi la celelalte specii de animale domestice, se recomandă utilizarea bălegarului ca îngrăşământ organic numai după o fermentare prealabilă.
1.2.5. UTILIZAREA CABALINELOR ÎN SCOP DE AGREMENT Şl TERAPEUTIC
Dacă în trecut, cabalinele erau privite ca mijloace de producţie în agricultură şi transporturi, în prezent, în ţările dezvoltate sunt considerate animale de agrement. în tabelul 1.11 se poate observa că tineretul este foarte interesat în petrecerea timpului liber alături de cai.
Tabelul 1.11
Distribuţia membrilor asociaţiilor de călărie în funcţie de vârstă (Raportul anual al Federaţiei Internaţionale de Călărie - 2007)
Nr. crt.
Grupa de vârstă Ponderea%
1 până la 14 ani 17,4
2 între 15 si 18 ani 18,1
3 între 19 si 21 ani 9,7
4 peste 21 ani 54,8
Concomitent cu creşterea numărului de oameni care îşi petrec timpul liber alături de cai, a crescut şi numărul de concursuri sportive care se organizează cu aceştia, implicit şi câştigurile valorice la fiecare concurs.
Dacă în momentul de faţă, prin concursurile de călărie se înţeleg întreceri de obstacole, dresaj academic sau proba completă de călărie, în trecut, o importanţă mare în cadrul concursurilor au constituit-o probele de conducere a atelajelor tractate de un singur cal până la 12-14 cai. Aceasta se explică prin faptul că trăsura era atât la oraş cât şi la ţară, de departe, mijlocul de transport cel mai folosit. Odată cu dezvoltarea mijloacelor actuale de transport, concursurile de atelaje au pierdut din ce în ce mai mult din public şi participanţi, astfel încât, în, deceniul VII al secolului trecut aproape că au dispărut. Totuşi, în momentul de faţă se remarc^ urţ reviriment şi al acestui sport.
Alergările de galop atât pe teren plat cât şi cu obstacole sunt concursurile cele mai îndrăgite în acest moment de către public. în Anglia, ţară în care s-a, format calu) Pur Sânge Englez, aceste alergări sunt cel mai bine organizate. în ordinea importanţei, urmează Irlanda, Franţa şi Germania în Europa, iar dintre ţările extraeuropene, unde sportul este deosebit de cunoscut, Australia, Singapore, Africa de $uel şi Argentina, ta asemenea concursuri se pun în joc, pe lângă premiile corespunzătoare pentru primii clasaţi, sume impresionante prin activitatea de pariuri, din >care statele respective.omde se organizează concursurile, încasează sub formă de,impozite sume" importante.! , a ,
Călăria terapeutică s-a extins deosebit de mult în ultimul timp. Acţiunea benefică transmisă de la calul în mişcare omului călare este cunoscută încă din antichitate. Hippocrates (460 î.e.n.) aminteşte în scrierile sale de acţiunea benefică a călăriei în prevenirea şi tratarea afecţiunilor fizice şi psihice. Medicul din Leipzig, profesorul Theodor Quellenmalz (1696 -1770) accentuează în scrierile sale acţiunea curativă a călăriei. Tot în acest context se citează pentru prima oară mişcarea tridimensională a spatelui calului în timpul deplasării. Bazele ştiinţifice ale călăriei terapeutice au fost puse în anul 1904 de neuropsihiatrul şi neurochirurgul Oufried Foerster. Cu toate acestea, redescoperirea calului în psihoterapie s-a realizat de-abia în 1950 în ţările scandinave, Marea Britanie şi Olanda. După analiza critică şi cercetările amănunţite din ultimele patru decenii, se pot contura câteva direcţii pentru călăria terapeutică:
1. Hipoterapia - care reprezintă o metodă specială de tratament prescrisă şi urmărită direct de către medici. Ea se bazează pe animal ca pe un obiect viu pentru exerciţii terapeutice şi se utilizează în anumite îmbolnăviri sau accidentări ale aparatului locomotor uman, al sistemului nervos central şi periferic, precum şi în psihiatrie.
Ca factori terapeutici care se au în vedere sunt amintite impulsurile tridimensionale transmise de către cal în cazul călăriei, impulsuri care pot avea o frecvenţă în alura de pas de 90-110/minut. Aceste impulsuri, precum şi deplasările laterale sau circulare ale cailor, determină un tratament reparator pentru reacţiile de menţinere, sprijin şi echilibru ale bolnavilor pe cal. Toate acestea însă sub directa supraveghere a medicului specialist în hipoterapie. Dintre factorii curativi urmăriţi prin hipoterapie sunt enumerate instaurarea reflexelor de menţinere a echilibrului în cazul călăriei, ridi-
carea tonusului muscular al bolnavilor, normalizarea vitezei de reacţie a acestora, ridicarea tonusului psihic al bolnavilor cu afecţiuni locomotorii, care prin acest mijloc se desprind, pentru o perioadă de timp, de scaunul cu rotile. Toate acestea au un efect favorabil şi în tratarea sclerozei multiple cauzate de accidente cerebrale la copii.
Mişcările calului folosite într-o astfel de terapie trebuie să fie line şi uniforme din punctul de vedere al ritmului de deplasare. De asemenea, temperamentul calului trebuie să fie bun, docil şi răbdător. în afară de aceasta, calul trebuie dresat în aşa fel încât să fie capabil să execute toate mişcările necesare terapiei descrise într-un înalt grad de siguranţă.
2. Pedagogie şi psihologie sunt alte două domenii în care utilizarea cailor şi-a găsit aplicabilitatea. Pedagogico-terapia călăriei şi a voltijului prezintă măsuri care îşi găsesc tot mai mult aplicabilitatea în pedagogie şi psihologie. Acestea favorizează reacţii pozitive la copiii şi adolescenţii handicapaţi psihomotor.
Datorită fiinţei creative, cum este privit calul, se obţin rezultate deosebite comparativ cu metodele clasice în tratamentul acestor afecţiuni. Numeroase instituţii cum ar fi căminele sau şcolile pentru copii şi tineri cu afecţiuni psihomotorii au obţinut rezultate bune, aşa încât voltijul sau călăria în scop terapeutic ocupă un loc important în programele lor şcolare.
Prin astfel de metode se impregnează pacienţilor încrederea în sine, concentrare, ideea de a se considera utili, toleranţa etc, ducând concomitent la dispariţia fricii, antipatiei, agresiunii care apare Ia acest tip de pacienţi.
3. Activităţile sportive pentru handicapaţi lărgesc în momentul de faţă spectrul preocupărilor sportive şi pentru această categorie de oameni. Dacă până acum, călăria şi voltijul erau activităţi care se adresau numai oamenilor normali, acum s-a demonstrat faptul că mulţi oameni cu un anumit handicap locomotor învaţă călăria mai rapid decât cei care se deplasează în mod normal.
La numeroase activităţi sportive este îngreunată participarea handicapaţilor din motive tehnice sau organizatorice. Cu totul altfel stau lucrurile în domeniul călăriei. Toate formele de călărie, voltijul sau conducerea atelajelor sunt accesibile, cu unele mijloace ajutătoare chiar şi celor cu handicap grav. O supraveghere medicală există bineînţeles în permanenţă, ca întotdeauna într-un sport practicat de handicapaţi.
Călăria ca formă de sport a handicapaţilor oferă activităţi compensatorii care pot conduce la minimizarea urmărilor unui astfel de handicap. In primul rând, influenţează pozitiv întreaga personalitate a celor afectaţi şi conduce la cultivarea iniţiativei proprii. De asemenea, şi pentru psihicul afectat se realizează posibilităţi speciale de compensare, aducând în plus noi posibilităţi de petrecere a timpului liber şi de integrare socială. în ceea ce priveşte activitatea de călărie a nevăzătorilor şi a celor cu deficienţe de auz, aceasta se organizează în spaţii plane, bine determinate, astfel încât animalele să cunoască foarte bine terenul şi să-i protejeze pe cei din şa.
1.3. ORIENTĂRI, TENDINŢE Şl PERSPECTIVE ALE CREŞTERII Şl EXPLOATĂRII CABALINELOR
Din cele expuse anterior, când s-a urmărit, într-o viziune sistemică scoaterea în evidenţă, pe cât posibil, a principalelor conexiuni şi încadrarea creşterii şi exploatării cabalinelor într-un context cât mai larg (ştiinţific, mondial şi european), se desprind contururile esenţiale ale unei diagnoze asupra subiectului. Pe această bază vor fi pro-gnozate şansele probabile ale unor alternative privind dezvoltarea şi exploatarea cabalinelor într-o perspectivă de scurtă, medie şi lungă durată.
Dinamica efectivelor. Datele de diagnostic privind dinamica efectivelor pe plan mondial şi european scot în evidenţă o tendinţă de scădere (foarte pronunţată în ţările UE). în ţara noastră, într-o perspectivă de lungă durată, este foarte probabilă încadrarea dinamicii efectivelor de cabaline în aceeaşi tendinţă de scădere. La începutul axului temporal, adică la începutul secolului XXI şi al mileniului III, este destul de probabilă menţinerea tendinţei de creştere numerică a cabalinelor. Şi mai probabilă este însă menţinerea la niveluri apropiate de cel actual.
Aprecierea duratei pe axul temporal, precum şi stabilirea orizontului când densitatea la 100 km2
şi la 1000 locuitori se va apropia semnificativ în ţara noastră de ţările UE sunt prea hazardate
(intervin prea mulţi factori aleatori), împiedicând formularea unei prognoze efectiv plauzibile şi realizabile. Se poate spune însă, cu destulă certitudine, că scăderea densităţii cabalinelor din ţara noastră la 100 km2 şi la 1000 locuitori va fi lentă. Ritmurile de diminuare a efectivelor de cabaline sunt dependente de caracteristicile scenariului privind mecanizarea agriculturii şi de organizarea prin integrare verticală de tip contractual a serviciilor (care trebuie să fie adecvate, prompte şi eficiente tehnico-economic). într-o economie liberă şi concurenţială, preţurile produselor agricole vor fi mai ridicate, comparativ cu ţările UE. Scenariul probabil de dezvoltare a agriculturii corespunde unui mod tradiţional de exploatare a cabalinelor pentru tracţiune în efectuarea unor lucrări grele cum este, de pildă, aratul pe curbe de nivel, pentru a preîntâmpina eroziunea. Scenariul are în vedere răspândirea diferită a cabalinelor pe teritoriu. Astfel, densitatea la 100 km2 va fi mai mică în regiunile de şes şi va creşte treptat, în concordanţă cu altitudinea. în regiunile defavorizate (mai ales cele de deal-munte) se prevede menţinerea unui efectiv de cabaline mare. Sunt luate în considerare implicaţiile asupra costurilor producţiei agricole, regiunilor defavorizate fiindu-le caracteristice costuri ridicate, cu caracter marginal.
Exploatarea calului şi folosirea gunoiului de grajd sunt favorabile practicării unei agriculturi ecologice, respectiv menţinerii entropiei la cote rezonabile.
în cadrul scenariului adoptat, impactul principal asupra efectivelor de cabaline se consideră a fi exercitat de condiţiile de eficienţă economică impuse proceselor de producţie în agricultură.
Producţia energetică va rămâne principalul obiectiv în exploatarea cabalinelor. Dintre formele de folosire a producţiei energetice a cabalinelor, se consideră, cu un înalt grad de probabilitate, că va continua să se afirme folosirea cabalinelor din ţara noastră la tracţiune. în corelaţie cu scenariul adoptat cu ocazia discutării dinamicii efectivelor, este foarte probabilă regresia producţiei energetice a cabalinelor în raport cu scăderea accentuată a efectivelor, într-o perspectivă de lungă durată. în cursul primelor decade ale acestui secol, este destul de probabilă mărirea producţiei energetice datorită creşterii numerice a efectivelor; dar mai probabilă ar putea fi menţinerea producţiei energetice la nivelul actual în raport cu un efectiv numericeşte staţionar. Perspectiva de scurtă durată nu ia în considerare o eventuală creştere a randamentului energetic al animalului prin ameliorare, aceasta nefiind posibilă datorită ciclurilor lungi de înlocuire a efectivului cabalin. Bineînţeles că producţia energetică este dependentă, ca şi efectivele, de mecanizarea agriculturii, încadrându-se într-un scenariu mai amplu.
Acelaşi ritm lent de diminuare a producţiei energetice este foarte probabil, în raport cu scăderea drastică a densităţii cabalinelor din ţara noastră la 100 km2 şi la 1000 locuitori. Producţia energetică va fi asigurată aproape fără excepţie, de efectivul aflat în proprietatea micii gospodării ţărăneşti, pentru necesităţile agriculturii. Nu lipsită de sens este şi relevarea faptului că energia hipo 1-a făcut pe omul satelor mai independent, ea îi va îndeplini manifestarea iniţiativei în problemele curente şi de producţie, precum şi de schimb, pe care le-a adus cu sine economia de piaţă.
E posibilă organizarea unor forme de service pentru furnizarea de energie hipo? Scenariul ia în considerare şi această posibilitate pentru efectuarea de cărăuşii, dar este foarte puţin probabilă.
Implicaţiile asupra costurilor sunt aceleaşi cu cele arătate privind dinamica efectivelor. Impactul decisiv al producţiei energetice este determinat de lipsa bazei furajere.
în zona montană, producţia energetică va favoriza dezvoltarea turismului, folosirii la tracţiune asociindu-i-se folosirea la călărie şi la samar, unde calul nu are concurenţă. Se apreciază că în zona montană se va conserva calul Huţul, producţia lui energetică fiind bine adaptată şi specializată specificului local (din partea de nord-est a ţării).
Producţia de lapte a cabalinelor nu are şansa să fie folosită în ţara noastră pentru consumul uman. Folosirea producţiei de lapte în alimentaţia umană se rezumă numai la zona asiatică, unde are o îndelungată tradiţie, după cum s-a arătat anterior.
Producţiei de carne a cabalinelor ar trebui să i se acorde şanse de pătrundere pe piaţa românească sponsorizându-se iniţiativele în acest sens. Cu insistenţă, publicitate şi educaţie în domeniul nutriţiei, nu este exclusă dobândirea unui loc în alimentaţia umană, ţinând seama de deficitul existent şi previzibil, de consumatorii potenţiali, de capacitatea de imitare a obiceiurilor occidentale etc.
Subprodusele cabalinelor au o probabilitate foarte mare, în orice perspectivă fiind posibilă continuarea folosirii lor integrale. înţelepciunea ţăranului român, dovedită în cursul vremurilor, mai întotdeauna vitrege, este garanţia folosirii lor, în mod complet şi eficient. Nu va fi părăsit obiceiul folosirii gunoiului de grajd, dată fiind importanţa arhicunoscută pentru agricultură, sub toate aspectele, nu numai de specialişti, ci şi de micul producător din gospodăria ţărănească.
Scenariul adoptat, care se caracterizează printr-un optimism moderat, mai are în vedere unele aspecte legate de creşterea şi exploatarea cabalinelor, care vor fi discutate în continuare. Aceste aspecte reprezintă, mai înainte de toate, deziderate care pot fi completate şi lărgite.
Starea de sănătate. Starea de sănătate a efectivelor de cabaline este o problemă extrem de complexă, de care se ocupă un institut de cercetări, respectiv „S.N. Institutul Pasteur S.A." (coordonat ştiinţific de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice), Romvac Comp. S.A. (cu laboratoarele sale de cercetări şi biopreparate), reţeaua sanitar-veteri-nară (prin dispensarele sale teritoriale subordonate Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale).
Prognoza stării de sănătate a cabalinelor este de resortul specialiştilor din domeniul sanitar-veterinar. în condiţiile intensificării circulaţiei internaţionale şi lărgirii contactelor dintre ţara noastră şi celelalte ţări, unele situate la mari distanţe şi în zone geografice cu climă deosebită, este necesară adoptarea unei optici economice. Optica este justificată de incidenţa, relativ mare, a unor boli, mai ales în zonele tropicale şi subtropicale. Dintre bolile mai importante se amintesc: bolile infecţioase (morva, bru-celoza, anemia infecţioasă, pleuropneumonia contagioasă, encefalomielita, influenza etc), bolile parazitare (paraziţi externi, paraziţi interni-viermi inelaţi, oxiuri, paraziţi ai sângelui, tripanobromiaze), bolile chirurgicale (mai ales cele ale scheletului, musculaturii şi tendoanelor), bolile de nutriţie şi metabolism (rahitism, osteomalacie, osteofi-broză etc).
Se impune îmbunătăţirea stării de sănătate, îndeosebi în ţările unde apar focare de piroplasmoză cabalină, pestă ecvină africană, limfangită etc, care provoacă frecvente epizootii, soldate cu însemnate pierderi. Ţările afectate sunt cele situate în general, în Asia, Africa şi America Latină.
în ţara noastră, ţinând seama de starea de sănătate de până acum, poate fi formulată o prognoză favorabilă menţinerii stării de sănătate a cabalinelor. Totuşi, luarea unor măsuri profilactice este condiţia primordială a prevenirii apariţiei pierderilor Ia cabaline, ca de altfel la toate speciile.
în condiţiile integrării în Uniunea Europeană, problema stării de sănătate a efectivelor de cabaline capătă o nouă semnificaţie fiind legată de schimburile intercomu-nitare a căror tendinţă este de intensificare. în acest sens, Comisia CEE a elaborat încă din 1987 trei proiecte de reglementare a schimburilor intercomunitare privind cabalinele, care au fost adoptate în 26 iunie 1990 de Consiliul de Miniştri CEE sub forma a trei directive. Aceste trei directive au fost publicate în Jurnalul oficial al Comunităţii Europene L 224 din 12 august 1990 şi se referă la:
• condiţiile de poliţie sanitară, reglementând mişcările de efective şi importurile (Dir. 90/426),• condiţiile zootehnice privind reglementarea schimburilor de efective (Dir. 90/427),• schimbările de efective destinate concursurilor şi condiţiile de participare la aceste concursuri (Dir.
90/428).Prin Directiva 93/623 a CEE a fost reglementată şi forma documentului de identificare pentru ecvine
(paşaportul), care însoţeşte animalul înregistrat.
Strategia de dezvoltare a agriculturiiîntr-o perspectivă de scurtă, medie şi lungă durată, în condiţiile actuale şi previzibile ale ţării noastre,
strategia de dezvoltare a agriculturii depăşeşte cu mult, prin amploare şi importanţă, subiectul creşterii şi exploatării cabalinelor la noi în ţară. Numai din cunoaşterea strategiei de dezvoltare a agriculturii poate rezulta locul şi rolul creşterii şi exploatării cabalinelor. Ea are o importanţă considerabilă nu numai pentru domeniul restrâns al zootehniei, ci pentru întreaga economie naţională, prin implicaţiile ei din toate punctele de vedere.
Strategia de dezvoltare a agriculturii rezultă dintr-un studiu făcut de un colectiv larg de specialişti din diverse domenii, care şi-a asigurat multidisciplinaritatea necesară. Studiul presupune două etape: una teritorială (pentru cunoaşterea detaliată a condiţiilor locale) şi una de sinteză (în concordanţă cu celelalte ramuri ale economiei naţionale). în ambele cazuri tratarea este sistemică, vizând evidenţierea tuturor cone -xiunilor. Studiul a fost supus unor dezbateri serioase şi îmbunătăţit prin sugestiile participanţilor.
Este uimitor cum această problemă nu s-a pus până acum, agricultura, ca de altfel şi alte ramuri, fiind
lăsată să se dezvolte spontan şi să-şi găsească singură făgaşul, fără o viziune asupra implicaţiilor reciproce dintre ramurile conexe. Pe ce bază poate fi apreciată perspectiva dezvoltării cabalinelor în ţara noastră dacă nu se cunoaşte politica de mecanizare, sprijinul acordat agriculturii etc? Este de importanţă minoră problema hrănirii populaţiei pentru a fi lăsată la voia întâmplării? Rezolvarea hrănirii populaţiei nu poate fi lăsată pe seama iniţiativei izolate!
De strategia dezvoltării agriculturii depinde însăşi independenţa ţării, fiind implicate printre altele şi resursele petroliere, deficitare.
Iată cum problema creşterii şi exploatării cabalinelor la noi în ţară capătă o altă dimensiune, deloc exagerată, daca avem în vedere faptul că în agricultură, executarea lucrărilor trebuie făcută la timp, neputând fi amânată fără consecinţe. Trebuie reţinută ideea cum că de la o problemă aparent minoră, cum este considerată creşterea şi exploatarea calului, se poate ajunge la una căreia nimeni nu-i poate contesta importanţa.
Ameliorarea şi reproducţia cabalinelor trebuie făcută după un plan conceput de Ministerul Agriculturii, în raport cu strategia de dezvoltare, adoptată şi de zonarea raselor pe teritoriu. Din acest plan trebuie să rezulte direcţia de ameliorare şi dispunerea spaţială a raselor de cabaline din ţara noastră. în acest scop, vor fi organizate hergheliile de cai, cu indicarea statutului şi rolului pe care îl au în cadrul economiei naţionale, ţinând seama de specificul aparte al producţiei acestora.
în ţara noastră există Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (ANARZ) a cărei activitate, pe lângă celelalte specii, include şi cabalinele. Activitatea de reproducţie şi selecţie a cabalinelor trebuie revigorată, în sensul dotării reţelei teritoriale cu cadre şi cele necesare din punct de vedere material (aparatură, utilaje, mijloace de transport etc). ANARZ trebuie să se ocupe de pregătirea operato-rilor-însămânţători, care constituie o meserie relativ nouă, contribuind la crearea de noi locuri de muncă în mediul rural.
Activitatea de selecţie trebuie să ateste valoarea cabalinelor. în acest scop, originea cabalinelor şi performanţele realizate trebuie consemnate sistematic în cărţile de rasă genealogice. Trebuie stimulată creşterea şi dezvoltarea cabalinelor performante, prin mijloace mai ingenioase, adecvate noului cadru economic.
Organizaţiile crescătorilor de cai trebuie înfiinţate, stimulate şi îndrumate cu competenţă de specialiştii în domeniu. Ele au de jucat un rol deosebit în creşterea şi exploatarea cabalinelor. în această privinţă trebuie folosită experienţa apuseană, bogată şi eficientă.
Celelalte utilizări ale cabalinelor referitoare la competiţii-divertisment-destin-dere-terapie trebuie să fie stimulate cât mai mult, în toate privinţele. Printre măsurile care pot fi luate este şi reînfiinţarea hipodromului din Bucureşti.
Trebuie menţionată folosirea calului în domeniul sportiv. în sportul de performanţă există trei discipline care sunt reprezentate la Jocurile Olimpice: saltul peste obstacole, dresajul şi concursul complet, care cuprinde, pe parcursul a trei zile, o probă de dresaj, o cursă de fond şi o probă de sărituri peste obstacole. Se ştie cât de importantă este afirmarea unei ţări pe plan sportiv, mediile de informare făcând cunoscută ţara respectivă în întreaga lume.
La sfârşitul acestui prim capitol, se pune întrebarea firească: de dragul acestuiprogres tehnologic - repudiat de Occident şi de o lume întreagă, din ce în ce mai conştientă că acest succes aparent poate fi urmat de o catastrofă ecologică, că planeta esteîn pericol - trebuie sacrificată, pe altarul lui, această capodoperă a naturii care estecalul?
BIBLIOGRAFIE
Baudoin, N. (1989) -Les chevaux - J. P. de Monza Ed.
Baudoin, N. (1989) -Les chevaux: l'elevage, les utilisations -în Le Grand Atlas de la France Rurale, Ed. J. P. Monza
Baudoin, N. (1990) - Situation de l'elevage equin en France - Proc. of the EAAP Meeting, Toulouse, 1990.
Baumet, M. (1990) - Le cheval, un produit agricole - un acteur de tourisme - Proc. of the EAAP Meeting , Toulouse, 1990.
Blendinger, W. (1971) -Psychologie und Verhaltensweise desPferdes - Erich Hoffman Verlag. Heideheim.
Blendinger, W. (1987) -Menschen Pferde und Kultur - Paul Verlag; Hamburg.
Blomac, N. (1991) - La gloire et lejeu des Hommes et des chevaux - Fayard. Ed. Paris.Burman, P. U.; Paul, W. (1994) - Moderne Pferdezucht undHaltung - DLG Verlag. Frankfurtam Main. Chenevix-Trench, C. (1970) -A History ofHorsemanship - Doubleday and Co. Inc. Golden City N. Y. Coleon, J.; Rossier, E.
(1986) - Le cheval en France: situation, apports scientifiques et techniques recents, problemes, perspectives - CR Acad. Agric. Fr. Paris.Coleon, J.; Rossier, E. (1988) - Le cheval et Ies autres equides- Ed. A.F.Z. Paris. Commoner Barry (1980) - Cercul care se închide (traducerea lucrării "The Closing Grele" New York, 1972 ) - Ed. Politică, BucureştiDevimeux, T. (1988) -Les Equides en Espagne - CEREOPA Ed. Paris.Dinu, I. (1996) - Animalele şi omenirea - Ed. Tehnică Agricolă. Bucureşti.Ensminger, M. E. (1969) -Horses and Horse-manship - The Interstate. Danville Ilinois
Evans, J. W. (1981) -Horses. A. Guide to Selection, Care andEnjoyment - W. H. Freeman and Co. San Francisco p. 14.
Foran, M.; Cromie, A. (1994) -Analysis of show jumping data in the Irish sport horse popula-tion - 45-th Annual Meeting of the EAAP, Edinburg.
Georgescu, G.; Ujică, V. (1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor şi echitaţie - Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Georgescu-Roegen N. (1979) -Legea Entropiei şi procesul economic (traducerea lucrării „The Entropy Law and the Economic Process" - Harvard University Press, 1971) Ed. Politică, Bucureşti
Gianoli, L. (1967) -Horse and Horsemanship trough theAges - Grown Publ. N. Y.Gold, M. (1994) -DerPferdewirt - DLG Verlag Frankfurt am Main.Grigorescu, D. (1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor - Red. de prop. tehnică agricolă, Bucureşti. Groves, C. P. (1974) -Horses, Assos, andZebras in the Wild- Ralph Curtis. Hollywood Florida Herre, W.; Rohrs. M. (1990) - Haustiere zoologisch gesehen - Gustav Fischer Verlag, Stuttgart. Houpt, K. M. (1987) - Are you the cause ofyour vice? - Equus 115 Jarrige, R.; Martin-Rosset, W. (1985) -Le Cheval - I.N.R.A. Kapitzke, G. (1993) -DasPferd- DLG Verlag Frankfurt am Main. Lowe, H.; Hartwig, W.; Bruns, E. (1988) - Pferdzucht. Verlag Eugen Ulmer, Stuttgart. Machin-Goodall, W. (1978) -Pferde der Welt - Paul Parey Verlag. Hamburg.Makray, S.; Csapo, J. (1994) - Slaughter value andsome quality traits of meat ofdraft horses - 45-th Annual Meeting of
the EAAP. Edinburgh.Marcenac, L. N. (1980) - Encyclopedie du cheval - Ed. Maloine, Paris.Mărginean D. (1985) -Biofizica - Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, BucureştiMărginean, G. (1991) - Echitaţie şi sporturi hipice - Univ. Şt. Agr. Bucureşti.Moldoveanu, Gh.; Suciu, T. (1971) - Calul. Utilitate şi sport - Ed. Ceres. Bucureşti.Naviaux, J. L. (1985) - Horses in Health and Disease - Lea and Febiger, Philadelphia, Pennsylvania
Neuhaus, B. (1992) - Das Freizeitpferd - DLG Verlag Frankfurt am Main.
Oftedal, O. T.; Hinz, H.F. (1983) - Lactation in the horse: milk composition and intake by foals-LNutr. 113
Pirkelmann, H; Schăfer, M. (1976) - Pferdestălle und Pferdehaltung - Eugen Ulmer, Stuttgart.
Politiek, R. D.; Bakker, J. J. (1982) - Livestockproduction in Europe - Perspectives andpro-spects. Elsevier, Amsterdam.
Powell, D. G.; Lackson, S. G. (1992) - The Health ofHorses - Ed. Longman, Essex.Rossdale, P. D. (1974 -Das Pferd - Karger Verlag, Basel - Munchen.Schwark, J. (1978) -Pferde - VEB Deutscher Landwitschaftsverlag Berlin.Schwark, J. (1981) -Pferdezucht - VEB Deutscher Landwitschaftsverlag Berlin.Schirely, M. J. (1982) -Equine - English dictionary Equine Practice 4Simpson, G. G. (1951) -Horses - Oxford University Press. N. Y.Slob, W. (1990) -Alles uber Pferde - Paul Parey Verlag. Hamburg.
Suciu, T.; Moldoveanu, G.; Georgescu, Sh. (1975) - Zootehnia României voi. IV- Cabaline -Ed. Academiei, Bucureşti.Velea, V. (1980) - Creşterea cabalinelor - Ed. Dacia, Cluj-Napoca.Warren, E. J. (1992) - Horse Breeding and Management - Elsevier, Amsterdam.Willoughby, D. P. (1974) - TheEmpire ofEquus-k. S. Barnes and Co. N. Y.Zeuner, F. E. (1963) -AHistory ofDomesticatedAnimals - Hutchinson Publ. London.
EVOLUŢIA ECVINELOR
Rasele de cabaline existente în prezent pe glob, cu o dezvoltare corporală atât de diversă, caracterizată printr-o talie cuprinsă între 71 cm (în cazul rasei Falabella) şi până la talia de 183 cm (pentru rasa Shire), aparţin genului Equus, specia Equus prze-walski, forma caballus.
Acestui gen majoritatea cercetărilor îi mai atribuie şi alte şase specii diferite de ecvine şi anume Equus
przewalski Poliakoff, singura specie de cabaline care se mai găseşte în momentul actual în stare sălbatică, două specii de asini care în momentul de faţă apar foarte rar şi anume Equus hemionus, cu cinci subspecii, precum şi Equus africanus, cu două subspecii. Acesta din urmă este şi strămoşul asinului domestic actual. De asemenea, trei specii de zebre ca de exemplu Equus zebra (cu două subspecii) Equus grevys şi Equus quagga (cu şase subspecii). Arealul de răspândire a acestor şase specii ale genului equus este în principal Asia şi Africa, în funcţie de specie.
2.1. FILOGENIA ECVINELOR
Cu ajutorul biologilor şi al arheologilor s-au putut aduna în timp numeroase dovezi pentru a avea o imagine cât se poate de completă asupra filogeniei ecvinelor.
Se aminteşte faptul că strămoşul direct al familiei ecvinelor a trăit cu aproximativ 60 de milioane de ani în urmă, fiind strâns înrudit cu strămoşii rinocerilor şi tapirilor de azi. Aceasta deoarece toate aceste specii aparţin din punct de vedere al taxonomiei subordinului Perissodactylae (Imparicopitatae)
Din această perioadă a eocenului datează şi fosilele descoperite în America de Nord, Europa şi estul Asiei şi care conduc la concluzia că acesta ar fi reprezentantul strămoşului ecvinelor actuale. în descoperirile din America de Nord, aceste fosile au fost descrise ca aparţinând speciei Eohippus, iar în Europa, cu diferenţe minore, ca aparţinând speciei Hyracotherium. în definitiv, este vorba de unul şi acelaşi strămoş al ecvinelor actuale. Această specie avea o dezvoltare corporală relativ redusă, având o talie de 25-50 cm şi era foarte bine adaptată supravieţuirii în pădure. Strămoşul ecvinelor actuale se hrănea, cu precădere, cu frunzele arbuştilor, având pentru aceasta şi dantura foarte bine adaptată. Un alt element demn de luat în seamă este şi faptul că membrele anterioare se terminau în patru falange, iar cele posterioare în trei. Chişiţa moale îi ajuta în deplasarea pe terenurile foarte umede. De asemenea, cele două falange mari ale membrelor anterioare, cât şi falanga centrală a membrelor posterioare, erau prevăzute cu ongloane, ceea ce i-a permis şi deplasarea pe distanţe foarte mari. Prima descoperire arheologică a lui Hyracotherium a fost făcută în 1840 în apropiere de Londra. De atunci şi până în prezent, s-au realizat numeroase descoperiri arheologice în America de Nord şi Europa, însă cel mai bine consemnată a fost descoperirea în 1982 în groapa Messel de lângă Darmstadt (Germania) a fosilei unui Hyracotherium la care se pot distinge încă foarte bine coama şi conţinutul stomacal (figura 2.1).
Figura 2.1 Fosila unui Hyracotherium
în filogenia ecvinelor se înregistrează o evoluţie clasică şi anume prin foarte buna adaptare la arealul pădurilor luxuriante din eocen şi la condiţiile de mediu modificate din oligocen. Astfel, s-a redus aria de extindere în pădurile luxuriante, mărindu-se în schimb aria în câmpiile întinse cu vegetaţie ierboasă abundentă. în aceste condiţii, Hyracotherium a evoluat până Ia stadiul de Mesohippus în oligocen, trecând prin formele intermediare de Orohippus şi Epihippus. Acesta din urmă era reprezentat de două specii în America de Nord şi de una în Europa şi anume de Paloplotherium care a şi dispărut datorită inundaţiilor catastrofale de la începutul oligocenului.
Mesohippus din oligocen era răspândit în America de nord şi a evoluat spre o mai bună adaptare privind hrănirea cu vegetaţie ierboasă din stepă, concomitent cu mărirea vitezei de deplasare, ca o modalitate de salvare faţă de răpitori. Dezvoltarea corporală era ceva mai mare comparativ cu Hyracotherium şi anume avea talia de aproximativ 60 de cm.
Un urmaş al lui Mesohippus în filogenia ecvinelor a fost şi Miohippus. Acesta a apărut spre sfârşitul erei oligocene, deci cu aproximativ 25 de milioane de ani în urmă în America de Nord. Miohippus se caracteriza atât printr-o dezvoltare mai pregnantă a membrelor, aceasta ca o adaptare la mărirea vitezei de deplasare în preerie, cât şi prin reducerea pronunţată a falangelor laterale, rămânând ca unică formă de sprijin pe sql degetul central apărat de copită.
Tabelul 2.1
Evoluţia ecvideelorîn erele geologice-filogenia ecvideelor (după Suciu şi col.)
Erele Epocile Denumirea tipurilor corespunzătoare de cai în: Caracteristicile tipurilor respective în privinţa:
America Europa extremităţii membrului anterior
extremităţii membrului posterior
iii
Primară Nimic din familia ecvideelor
Secundară triasic jurasic cretacic
precursori ipotetici cu 5 degete la toate membrele şi la care dinţii posteriori se transformă în măsele Coriphodon - Phenacodus
Terţiară paleocen eocen
Eohippus subfam. Orohippus I. Epihippus
Hyracotherium Pachynolophus
patru degete trei degete; urme de la metacarpele I + V
cusuprafeţede frecare înguste fără ciment
oligocen subfam. Mezohippus II. Miohippus
PaleotheriumPaloplotheriumAnchitherium
trei degete, cele laterale ating pământul; urme de la metacarpul V
trei degete, cele laterale ating pământul
miocen Meryhippus Hipparionsubfam. Protohippus III PliohippusEquus
Hipparion trei degete, dar cele laterale nu ating pământul
trei degete, dar cele laterale nu ating pământul
cu suprafeţele de frecare mai largi acoperite cu ciment; denticulul de email anterior intern este izolat de celălalt
pliocen - numai un deget (al III-lea);urmede la metacarpele II şi IV
numai un deget (al lll-lea); urme de la metacar-pele II şi IV
Cuaternară diluvială (pleistocen)
Equus denticulelede email ale molarilor superiori desenează un fel de B qotic
aluvială (holocen)
- cai sălbatici - - -
Figura 2.2. Filogenia ecvinelor.
Din Miohippus au descins o dată cu extinderea pădurilor din Euroasia speciile Waldeohippus şi Kalobatippus care însă s-au stins în timpul lungii perioade de secetă din oligocen, fără a lăsa astfel
în figura 2.2 şi tabelul 2.1 (de la pag. 45) se prezintă schematic evoluţia ecvidee-lor în erele geologice.
urmaşi.în miocenul timpuriu, Miohippus din America de Nord a evoluat într-o nouă specie şi anume în
Parahippus. Acest strămoş era şi mai bine adaptat la viaţa în stepă, astfel încât sprijinul întregului corp se realiza în exclusivitate pe degetul median, favorizând prin aceasta atingerea de viteze superioare de deplasare. De asemenea, molarii prezentau deja suprafeţe selenodonte, ceea ce favoriza masticaţia ierburilor cu un conţinut mai ridicat în celuloză care se găseau în cantităţi mari în câmpie.
Din Miohippus s-au desprins un număr de trei specii şi anume Anchitherium, în Euroasia, Hypohippus în America de Nord şi mai apoi în Euroasia, precum şi Merychippus în America de Nord. Dacă primele două specii s-au stins fără a lăsa urmaşi în lanţul filogenetic al ecvinelor, Merychippus apare în urmă cu aproximativ 14 milioane de ani. Dacă până la acest moment speciile genului Equus aveau toate acelaşi strămoş comun, apare deja prin Merychippus diferenţierea ca strămoş pentru cabaline, asini, zebre şi hemion. Datorită extinderii geografice, Hipparion va fi stră-moşul pentru zebre, asini şi hemion, fiind răspândit în Asia şi Africa, iar din Pliohippus au evoluat cabalinele de azi. Totuşi, o dovadă sigură cu privire la descinderea celor trei specii actuale ale genului Equus nu a fost găsită încă până la această dată. Din această cauză, părerile specialiştilor mai sunt şi în acest moment împărţite asupra acestui punct nodal al evoluţiei ecvinelor.
în Pliocen, din Merychippus se desprind Pliohippus şi Hipparion, aceşti strămoşi fiind din ce în ce mai asemănători cu ecvinele de azi. De exemplu, talia lui Pliohippus varia în jurul valorii de 125 cm, sprijinul se făcea deja în exclusivitate pe degetul median, caracterul erbivor era şi mai bine conturat prin structura danturii cu o pronunţată suprafaţă selenodontă la nivelul molarilor, iar craniul era alungit.
în momentul în care, la sfârşitul pliocenului a început o scădere drastică a temperaturii Terrei şi prin aceasta apariţia erei glaciale, prin extinderea calotelor glaciale pe jumătatea nordică a continentului Euroasiatic şi Nord American, a început adevărata istorie a evoluţiei cabalinelor actuale.
Este unanim acceptat faptul că arealul de formare al strămoşului cabalinelor actuale a fost America de Nord. De aici, prin strâmtoarea Behring care în Pliocen făcea legătura pe uscat între continentul Nord American şi cel Asiatic, aceste exemplare au ajuns şi în Europa. S-a ajuns la această concluzie deoarece s-a găsit un număr foarte mare de fosile de Hyracotherium în America de Nord. Pe de altă parte, s-a dezvoltat ipoteza legată de migraţia strămoşului cabalinelor actuale deoarece nu s-au găsit până în acest moment, pe teritoriul Americii de Nord, fosile cu o vechime mai mică de zece mii de ani. Din această cauză se consideră că, din motive încă necunoscute, ecvinele au migrat din America de Nord spre Euroasia, unde au evoluat în continuare.
După această migrare, genul Equus s-a răspândit în ambele emisfere, unde s-au diferenţiat numeroase specii. Fosilele au arătat însă că speciile diferite ale genului Equus aveau de fapt numeroase caractere similare, ceea ce a făcut dificilă luarea unei decizii corecte cu privire la evoluţia genului Equus în general.
Cele mai vechi cranii de cai descoperite până acum şi care aparţin tipului cabalin actual au o vechime de peste un milion de ani. Aceste fosile sunt cunoscute sub denumirea de Equus niobrarensis şi Equus hatcheri. 0 identificare corectă a ascendenţilor Iui Equus caballus trebuie să ţină seama de tipul craniologic cât şi de dentiţie.
Datorită lui Equus stenonis, care a migrat din America de Nord prin Asia până în Europa, au apărut şi o serie de tipuri intermediare până la cabalinele actuale. Astfel, trebuie remarcat faptul că o specie intermediară se presupune a fi şi Equus caballus scythicus, a cărui fosilă s-a găsit în Moldova şi care a fost descris de Rădulescu şi Samson (1967).
Dacă se acceptă teoria modernă prin care cabalinele actuale nu descind din zebrine {Equus mosbachensiş), atunci cabalinele din Europa derivă din Equus scythicus care are o morfologie a danturii foarte asemănătoare atât cu cabalinele actuale cât şi cu ascendenţii din America de Nord (figura 2.3).
Figura 2.3. Reconstituirea lui Equus scythicus (Samson, 1975)
La rândul său, Equus caballus mosbachensis a apărut la începutul pleistocenu-lui, caracterizându-se printr-un craniu alungit cu urechi relativ mici, prinse sus. Profilul capului era drept sau uşor convex. Această specie avea o dezvoltare corporală hipermetrică (talia de 160 cm), conformaţie nearmonioasă şi constituţie asemănătoare cu cea a zebrei actuale (Equus grevys). Această specie era adaptată la alergarea pe distanţe medii însă pe soluri moi, mlăştinoase.
De aproximativ un milion de ani, speciile de cabaline s-au stabilit într-un mediu favorabil în Europa şi au început să se diferenţieze în diferite populaţii. Astfel, prin migrarea spre sudul Europei centrale, a apărut cu timpul specia Equus caballus pumpelli care este cunoscută şi sub denumirea de Equus caballus proto-
oriental (figura 2.4).Această specie avea însuşiri fizice adaptate la solurile dure din
climatul arid. Talia era, bineînţeles, ceva mai redusă comparativ cu specia descrisă anterior (152 cm). Membrele erau lungi, corpul zvelt, botul lipsit de păr, urechi mici şi foarte mobile, nările foarte dezvoltate cu sinusurile fron-tale lărgite în scopul umezirii corespunzătoare a aerului inspirat. Descendenţii actuali ai acestei specii sunt toate rasele orientale de cabaline care sunt adaptate foarte bine la condiţii vitrege de secetă. De Figura 2.4. Equus caballus pumpelli asemenea, adaptările structurale caracteristiceacestei grupe de rase orientale, pot fi întâlnite şi la alte specii de mamifere
din zona aridă. Această specie se diferenţiază clar de Equus caballus mosbachensis.Pe de altă parte, în partea de nord-vest a Europei, unde vegetaţia este mai bogată, extinderea mlaştinilor
a fost mai mare, iar iernile sunt mai reci şi cu zăpadă mai abundentă decât în restul Europei, s-a format Equus caballus caballus (Linnaeus) cunoscut şi sub denumirea de cal proto-greu (figura 2.5).
Acesta are membrele mai scurte şi mai rezistente comparativ cu specia descrisă ai înainte.Capul este mare în raport cu restul corpului, oaselenazale sunt uşor convexe, ceea ce conduce la profilul berbecat al capului. Mărirea lungimii căilornazale permite, mai ales în timpul sezonului rece,încălzirea aerului pătruns înainte ca acesta săajungă la nivelul pulmonilor. Urechile sunt mici şi Figura 2.5. Equus caballus caballusla fel de mobile ca şi la Equus caballus pumpeli. (după Trumler, 1961)Descendenţii actuali ai lui Equus caballus caballus sunt reprezentaţi de rasele de cai grei de tracţiune răspândite în Suedia, Belgia, Olanda, Germania şi Franţa, precum şi caii mai mici din fiordurile Norvegiei sau poneii indigeni din Marea Britanie.
Adaptarea populaţiilor la condiţiile de mediu din Europa a fost mult uşurată de faptul că aceste condiţii erau foarte asemănătoare cu cele din America de Nord de unde au provenit strămoşii lui Equus caballus mosbachensis. în pleistocen s-au micşorat suprafeţele cu vegetaţie ierboasă şi au crescut acelea cu păduri, aceasta fiind o
urmare a perioadelor glaciare. Modificările morfologice datorate trecerii de la climatul rece la cel cald se pot observa şi azi la rasele primitive de cabaline. Astfel, rasele europene uşoare denumite în literatura anglo-saxonă cu sânge cald, au capul relativ lung, ochii mici, vioi, plasaţi sus, urechile mici şi înguste, corpul fusiform cu format lateral, dreptunghiular. De asemenea, părul este des şi aspru, mai ales în timpul sezonului rece.
în perioada ultimei glaciaţiuni din pleistocen, s-a individualizat în estul Europei, precum şi în Asia, extinzându-se aproape până în Peninsula Alaska, specia Equus caballus przewalski. Tipic pentru această populaţie era numărul mare de cromozomi şi adaptarea foarte bună pentru zona de tundră (figura 2.6).
Figura 2.6. Equus caballus przewalski.
Animale din această specie au fost descoperite, în stare sălbatică în Polonia în 1879 de contele Nicolai Przewalski (1839 -1888), (figura 2.7).
Figura 2.7. Contele Nicolai Przewalski (1839 -1888).
Pe acelaşi areal ca şi Equus przewalski, însă ceva mai la sud, s-a dezvoltat Equus caballus gmelini, cunoscut în literatura de specialitate drept Tarpan (figura 2.8). Această specie a trăit şi sub formă sălbatică în Europa până la sfârşitul secolului trecut, ultimul exemplar de tarpan dispărând în 1879 în rezervaţia Bialovesh din estul Poloniei.
Figura 2.8. Equus caballus g/ne/™ (după Trumler, 1961)
Conform teoriei polifiletice a genezei cabalinelor actuale, în estul Europei, în zona de contact dintre Equus caballus mosbachensis, Equus caballus gmelini şi Equus caballus przewalski au apărut indivizi intermediari ca urmare a încrucişării dintre cele trei populaţii. Concomitent cu aceasta, tarpanii s-au încrucişat în partea de sud a arealului lor de răspândire cu Equus caballus pumpelli, deci cu aşa numiţii cai orientali de mai târziu. Din această cauză, în prezent există în populaţii de cabaline primitive de pe întinsul Europei şi Asiei şi forme intermediare ale celor cinci tipuri descrise mai sus.
2.2. EVOLUŢIA ISTORICĂ A EXPLOATĂRII CABALINELOR
Evoluţia exploatării cabalinelor a început din momentul domesticirii acestora.întrebările legate de cauzele domesticirii cabalinelor se pun deja de secole şi sunt unele din cele
mai interesante probleme ale istoriei omenirii. Cu siguranţă că domesticirea calului s-a realizat cu scopul asigurării în primul rând a unei surse de hrană pentru om. După această etapă s-a trecut la utilizarea şi a subproduselor de la cabaline (pielea, oasele, copitele). Trebuie menţionat faptul că nu toate culturile mari au avut posibilitatea utilizării calului. Astfel, pentru azteci, mayaşi şi incaşi, calul a fost cu totul necunoscut, iar în epoca antică, cu aproximativ 4000 de ani în urmă, civilizaţiile din Egipt, Creta şi Caldeea neglijau total importanţa calului, care era un apanaj al triburilor nomade.
Totuşi, domesticirea cabalinelor este strâns legată de un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii umane. Din această cauză se subliniază foarte des faptul că această specie este una din ultimele domesticite de către om. Prin domesticire, cabalinele trebuiau să satisfacă unele cerinţe ale omului care nu puteau fi îndeplinite de alte specii care au fost domesticite până la acea dată. Astfel, după primul criteriu care avea în vedere asigurarea unei noi surse de hrană, cabalinele au fost utilizate pentru călărie şi tracţiune.
Legat de perioada de domesticire a cabalinelor, majoritatea cercetătorilor sunt de părere că aceasta s-a produs cu 4000 de ani î.e.n., deci cu aproximativ 6000 de ani în urmă. în acea perioadă a Neoliticului au existat cu siguranţă, în stare sălbatică, toate cele cinci specii de Equus caballus descrise în subcapitolul anterior. Se presupune că domesticirea cabalinelor s-a făcut concomitent cu fiecare din aceste populaţii, însă a avut un succes mai mare cu unele decât cu altele.
De comun acord cu majoritatea cercetătorilor, se optează pentru ipoteza prin care primele cabaline supuse domesticirii au fost Equus caballus gmelini, iar arealul în care s-a petrecut se situează între Dunăre şi Volga. Nu se cunoaşte cu certitudine faptul dacă şi calul mongol {Equus caballus przewalski) a fost domesticit tot în această perioadă.
Un element deosebit de important care a favorizat domesticirea cabalinelor 1-a constituit fenomenul de migrare al cabalinelor europene şi asiatice, de la nord la sud determinat de perioada glacială şi care s-a întins până în timpurile istorice. Aceste migrări masive de cirezi de cabaline, comparabile cu cele de antilope din savana africană sau cu cele de bizoni din preria americană s-au realizat între partea de nord şi cea de sud a continentului european. în Asia, migrarea din tundra siberiana spre sud era îngreunată de lanţul muntos al Himalayei.
în preistorie, un cult deosebit pentru cai a fost manifestat la sciţi, care se găseau în stepa rusă. Aceştia împodobeau, prin ritual, caii şi urmau prin procesul de nomadism marile cirezi care se deplasau de la nord la sud în funcţie de anotimp.
Nu trebuie neglijat faptul că unele triburi mongolice au şi în zilele noastre un stil de viaţă nomad, în funcţie de sursele de hrană ale cirezilor de cai pe care le păstoresc. Aceste triburi au învăţat mai întâi cum să obţină hrana, îmbrăcămintea şi mai apoi adăpostul.
Centrele de domesticire ale cabalinelor în Europa sunt demonstrate prin picturile rupestre din Franţa, Spania, Germania, Elveţia, Algeria (figurile 2.9, 2.10, 2.11, 2.12).
Figura 2.9. Picturile rupestre de la Altamira Figura 2.10. Picturile rupestre de la Lascaux(lângă Santander, nordul Spaniei). (sudul Franţei).
1Figura 2.11. Picturile rupestre de la Lental (Germania) si Schaffhausen (Elveţia)
Figura 2.12. Siluete de cai reprezentând forma proto-onentală a cabalinelor (estul munţilor Atlas din Algeria)
Domesticirea deplină a cabalinelor s-a realizat abia acum 4000-5000 de ani, adică în momentul în care s-a găsit modul de păstrare în captivitate al armăsarilor, precum şi posibilitatea supravegherii împerecherilor. Acest lucru este demonstrat şi prin faptul că în mileniile III şi II î.e.n. s-a înregistrat o creştere bruscă a prezenţei oaselor de cabaline în necropolele umane din nord-vestul Europei, ceea ce indică o relaţie strânsă între cabaline şi oameni încă din cele mai vechi timpuri. Dovezi recente (citate de Diamond, 1991) demonstrează faptul că utilizarea cailor pentru călărie s-a realizat înainte de utilizarea lor în scop de tracţiune.
Este de precizat că deşi taurinele au fost domesticite înaintea cabalinelor, acestea din urmă au fost preferate pentru tracţiune datorită faptului ca erau mai rapide şi mai agile. Inventarea roţii a condus la o adevărată revoluţie în deplasarea oamenilor în antichitate.
2.2.1. EXPLOATAREA CABALINELOR ÎN ANTICHITATE
Primele dovezi cu privire la exploatarea cabalinelor, precum şi la sportul hipic se găsesc în Orientul antic. în această regiune se puteau împleti experienţa milenară de creştere a cabalinelor cu cunoştinţele căpătate referitoare la ameliorarea acestei specii, în aceste condiţii s-a dezvoltat hipologia ca ştiinţă care se ocupă de studierea cabalinelor. Cele mai vechi documente cu privire la hipologie din Orientul antic sunt plăcuţele din lut ars cunoscute sub denumirea de „tăbliţele kukkuli" ale asirienilor, care datează din secolul XIV î.e.n.
în legătură cu preocupările europene referitoare la creşterea cabalinelor şi la sportul hipic, se poate spune că centrul acestora I-a reprezentat vechea Eladă, sporturile hipice ocupând un loc important în cadrul olimpiadelor (tabelul 2.2).
Tabelul 2.2
înscrierea disciplinelor hipice în programul olimpiadelor
Anul 1-----------------------------------i------------------------------------------------------------------------------------------------------Disciplina hipică
680 î.e.n. Alergări de cvadrige (care de luptă tractate de patru cai) şi de bige (care de luptă tractate de doi cai) la ediţia a XXV-a a Jocurilor Olimpice
648 î.e.n. Alergări călare la ediţia a XXXIII-a a Jocurilor Olimpice
500 î.e.n. Alergări cu care de luptă tractate de catâri
256 î.e.n. Alergări călare cu armăsăruşi (de la ediţia a CXXXI-a a Jocurilor Olimpice) concomitent şi cu scop de selecţie
După cum se poate observa din tabelul 2.2, alergările hipice din cadrul Olimpiadelor Greciei antice s-au transformat, cu timpul, în probe de testare a performanţelor armăsarilor ce urmau a fi folosiţi la reproducţie.
Localităţile renumite pentru sportul hipic, în Grecia antică, au fost pe lângă Olimp şi Corint, Delfi şi Atena.
în figura 2.13 este prezentată o imagine din templul Karnak, reprezentând o bigă egipteană.
Figura 2.13. Biga egipteană din secolul XII î.e.n. (templul Karnak).
Prima lucrare despre călărie aparţine lui Xenofon (430-335 î.e.n.). în capodopera sa „Echitaţie", sunt prezentate informaţii precise pentru practicanţii călăriei. Concomitent cu acestea, Xenofon oferă detalii asupra utilizării calului. De asemenea, se aminteşte faptul că armăsarii care câştigau concursurile de alergări urmau să fie intens utilizaţi la reproducţie.
în general, erau căutaţi armăsarii de provenienţă orientală datorită eleganţei, vitezei, rezistenţei şi a temperamentului lor.
Nu trebuie neglijat nici faptul că în antichitate, popoarele orientale aveau un cult deosebit pentru cai. Astfel, numeroase popoare şi-au organizat corpuri de armată care se deplasau călare. Tot în această perioadă a fost inventată în Orientul apropiat şi potcoava, fapt care a revoluţionat deplasarea pe distanţe lungi a armatelor.
Concomitent cu utilizarea cailor în scop de întreceri sportive şi militar, au fost utilizate
sistemele de transmitere cu ajutorul călăreţilor a informaţiilor scrise. Cele mai bune reţele de transmitere a informaţiilor scrise prin curieri călare au existat în imperiul Persan şi în cel Roman. Totuşi, cel mai dezvoltat sistem de transmitere prin curieri călare a corespondenţei s-a putut realiza abia de către Djinghis-Khan în timpul căruia au existat pe întinsul vastului său imperiu peste 10000 de staţiuni de poştă.
2.2.2. EXPLOATAREA CABALINELOR ÎN EVUL MEDIU Şl RENAŞTERE
Un nou început în exploatarea cabalinelor 1-a constituit cultul legat de creşterea calului Arab, introdus de Mohamed, fapt care a determinat o selecţie fără precedent a reproducătorilor. Prin aceasta, într-un răstimp de numai câteva secole, calul Arab a fost cunoscut în întreaga lume datorită însuşirilor sale deosebite. Din această cauză şi cruciadele au pus un accent deosebit pe capturarea de reproducători de valoare care au fost apoi duşi drept pradă de război în ţările de provenienţă a cruciaţilor.
Evul mediu se poate identifica şi cu extinderea turnirelor cavalereşti. Reguli ale unor asemenea turnire au fost redactate deja în secolul al Xl-lea de Geoffroy de Preuilly. în principiu, cele două grupuri de cavaleri năvăleau unul asupra celuilalt în goana cailor, iar din şocul izbiturii mulţi erau aruncaţi din şa, având răni deosebit de grave (figura 2.14).
Figura 2.14. Cavaler din secolul XV
Ţinând cont de caracterul lor sângeros, acest tip de întreceri au fost interzise de papa Inocenţiu al III-lea la ponciliul de la Clermont (1130), precum şi de papa Alexandru al III-lea la Conciliul de la Latrau (1179), participanţii fiind ameninţaţi cu excomunicarea. începând cu secolul al XV-lea apar primele semne ale declinului competiţiilor organizate sub formă de turnire. Aceasta datorită lipsei de mobilitate a cavalerilor de a lupta pedestru în cazul în care erau doborâţi de pe cal.
Totuşi echitaţia evoluează în continuare, iar la începutul secolului al XVI-lea, Federico Griso, în Italia, publică cea mai importantă carte de echitaţie după Xenofon şi anume „Ordini di Calvalcare". în această perioadă, Renaşterea este în plină desfăşurare, iar mişcările specifice dresajului de înaltă clasă precum pasajul, pirueta şi volta sunt din nou la modă.
Un continuator al lui Griso, care a utilizat cu totul alte principii în legătură cu recompensarea sau pedepsirea cailor, a fost Antoine de Pluvinel (1555-1622) care a dezvoltat în continuare şcoala de echitaţie de înaltă clasă. în afară de aceştia, nume de rezonanţă în arta echitaţiei au fost Seeger, Steinbrecht şi Plinzner.
O încununare a artei echitaţiei a fost şi înfiinţarea şcolii spaniole de călărie de la Viena (figura. 2.15), precum şi şcoala franceză de călărie de la Saumur.
Figura 2.13. Bigă egipteană din secolul XII î.e.n. (templul Karnak).
Prima lucrare despre călărie aparţine lui Xenofon (430-335 î.e.n.). în capodopera sa „Echitaţie", sunt prezentate informaţii precise pentru practicanţii călăriei. Concomitent cu acestea, Xenofon oferă detalii asupra utilizării calului. De asemenea, se aminteşte faptul că armăsarii care câştigau concursurile de alergări urmau să fie intens utilizaţi la reproducţie.
în general, erau căutaţi armăsarii de provenienţă orientală datorită eleganţei, vitezei, rezistenţei şi a temperamentului lor.
Nu trebuie neglijat nici faptul că în antichitate, popoarele orientale aveau un cult deosebit pentru cai. Astfel, numeroase popoare şi-au organizat corpuri de armată care se deplasau călare. Tot în această perioadă a fost inventată în Orientul apropiat şi potcoava, fapt care a revoluţionat deplasarea pe distanţe lungi a armatelor.
Concomitent cu utilizarea cailor în scop de întreceri sportive şi militar, au fost utilizate sistemele de transmitere cu ajutorul călăreţilor a informaţiilor scrise. Cele mai bune reţele de transmitere a informaţiilor scrise prin curieri călare au existat în imperiul Persan şi în cel Roman. Totuşi, cel mai dezvoltat sistem de transmitere prin curieri călare a corespondenţei s-a putut realiza abia de către Djinghis-Khan în timpul căruia au existat pe întinsul vastului său imperiu peste 10000 de staţiuni de poştă.
2.2.2. EXPLOATAREA CABALINELOR ÎN EVUL MEDIU Şl RENAŞTERE
Un nou început în exploatarea cabalinelor 1-a constituit cultul legat de creşterea calului Arab, introdus de Mohamed, fapt care a determinat o selecţie fără precedent a reproducătorilor. Prin aceasta, într-un răstimp de numai câteva secole, calul Arab a fost cunoscut în întreaga lume datorită însuşirilor sale deosebite. Din această cauză şi cruciadele au pus un accent deosebit pe capturarea de reproducători de valoare care au fost apoi duşi drept pradă de război în ţările de provenienţă a cruciaţilor.
Evul mediu se poate identifica şi cu extinderea turnirelor cavalereşti. Reguli ale unor asemenea turnire au fost redactate deja în secolul al Xl-lea de Geoffroy de Preuilly. în principiu, cele două grupuri de cavaleri năvăleau unul asupra celuilalt în goana cailor, iar din şocul izbiturii mulţi erau aruncaţi din şa, având răni deosebit de grave (figura 2.14).
Figura 2.14. Cavaler din secolul XV.
Ţinând cont de caracterul lor sângeros, acest tip de întreceri au fost interzise de papa Inocenţiu al III-lea la ponciliul de la Clermont (1130), precum şi de papa Alexandru al III-lea la Conciliul de la Latrau (1179), participanţii fiind ameninţaţi cu excomunicarea. începând cu secolul al XV-lea apar primele semne ale declinului competiţiilor organizate sub formă de turnire. Aceasta datorită lipsei de mobilitate a cavalerilor de a lupta pedestru în cazul în care erau doborâţi de pe cal.
Totuşi echitaţia evoluează în continuare, iar la începutul secolului al XVI-lea, Federico Griso, în Italia, publică cea mai importantă carte de echitaţie după Xenofon şi anume „Ordini di Calvalcare". în această perioadă, Renaşterea este în plină desfăşurare, iar mişcările specifice dresajului de înaltă clasă precum pasajul, pirueta şi volta sunt din nou la modă.
Un continuator al lui Griso, care a utilizat cu totul alte principii în legătură cu recompensarea sau pedepsirea cailor, a fost Antoine de Pluvinel (1555-1622) care a dezvoltat în continuare şcoala de echitaţie de înaltă clasă. în afară de aceştia, nume de rezonanţă în arta echitaţiei au fost Seeger, Steinbrecht şi Plinzner.
O încununare a artei echitaţiei a fost şi înfiinţarea şcolii spaniole de călărie de la Viena (figura. 2.15), precum şi şcoala franceză de călărie de la Saumur.
Figura 2.15. Aspecte din şcoala spaniolă de călărie de la Viena.
Nu trebuie neglijat în secolul al XVIII-lea nici Francois Robichon de la Gueriniere care prin cartea sa „L'ecole de Cavalerie" (1733) a avut o influenţă decisivă în dezvoltarea dresajului academic. în cazul dresajului academic, obiectivul principal îl constituie determinarea calului de a executa o serie de mişcări asemănătoare cu un balerin, în această ordine de idei se deosebesc mişcările la sol (pasajul, volta, pirueta şi pes-ada), precum şi mişcările de deasupra solului (curbeta şi capriola).
2.2.3. EXPLOATAREA CABALINELOR ÎN EPOCA MODERNĂ
în epoca modernă se acordă o atenţie deosebită exploatării cabalinelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât revoluţia industrială era în plin proces de desfăşurare, iar cabalinele nu erau utilizate numai pentru agricultură, ci ocupau un loc din ce în ce mai important în cadrul transporturilor pe distanţe scurte şi medii.
Concomitent, se realizează cu amploare fără precedent folosirea cabalinelor în scopuri militare. Sunt utilizate pentru acest scop rasele uşoare de cabaline, care se caracterizează şi printr-o viteză mai mare de deplasare, iar dotarea cavaleriştilor este mult mai simplă pentru a nu incomoda caii (figura 2.16).
Figura 2.16. Cavalerist din secolul al XVIII-lea
O etapă importantă în evoluţia exploatării cabalinelor în epoca modernă l-a constituit formarea şi consolidarea prin selecţia direcţională progresivă pentru viteză a rasei Pur Sânge Englez, rasă care s-a extins în întreaga lume.
Pretutindeni, pentru înscrierea indivizilor tineri în registrul genealogic al rasei nu este suficientă numai o ascendenţă care să certifice că ambii părinţi sunt de rasă curată, ci şi performanţele în domeniul alergărilor de viteză ale tineretului cabalin trebuie să corespundă obiectivelor rasei. Acest principiu al testării performanţelor productive în scopul înscrierii în registrul genealogic, cât şi realizarea unui registru genealogic al rasei, a fost preluat pentru aproape toate rasele de cabaline, indiferent de direcţia lor de exploatare. Din această cauză, se consideră că în ultimul secol rasele de cabaline au cunoscut mai întâi o consolidare urmată de o evoluţie mai deosebită. La aceasta a contribuit şi înfiinţarea în secolele XVJII şi XIX a unui important număr de herghelii care să conducă la consolidarea raselor respective.
Evoluţia diferitelor rase de cabaline trebuie privită în concordanţă cu dezvoltarea economico-socială a societăţii omeneşti.
Un exemplu concludent îl reprezintă evoluţia rasei de ponei Shetland, care la mijlocul secolului XIX a căpătat deodată o căutare deosebită. Astfel, în conjunctura intensificării mineritului în Marea Britanie, aceşti ponei, datorită taliei reduse, reprezentau mijlocul ideal de aducere a cărbunelui sau minereului la suprafaţă. Această situaţie s-a schimbat în perioada interbelică prin introducerea tehnicilor moderne de transport în abataje. De atunci, rasa Shetland este utilizată numai drept cal de agrement.
Dezvoltarea deosebită a industriei, transporturilor şi agriculturii în secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea a condus la dezvoltarea deosebită, fără precedent, a raselor grele de cabaline, ca mijloc de transport şi de producţie. La începutul secolului trecut, aproape două treimi din efectivul mondial de cabaline era reprezentat de rasele grele.
Trebuie remarcat faptul că această dezvoltare numerică a raselor grele nu se datorează exploataţiilor agricole mici în care ţăranii şi-au păstrat totuşi exemplarele de cai cu conformaţie intermediară spre uşoară, ci fermelor mari, unde era nevoie de o forţă de tracţiune mai mare datorită introducerii unor maşini agricole care erau acţionate prin forţa hipică. Acelaşi lucru s-a realizat şi în industrie şi comerţ, unde forţa hipică a fost intens utilizată pentru transportul mărfurilor pe distanţe scurte şi medii.
Din punct de vedere al evoluţiei exploatării cabalinelor, se poate remarca faptul că efectivul acestora a scăzut drastic în ţările cu o economie dezvoltată. Această scădere s-a înregistrat până la mijlocul anilor şaizeci ai secolului trecut, după care a urmat până la începutul anilor nouăzeci o perioadă de stagnare în cea ce priveşte mărirea efectivelor după care, acum, se înregistrează o creştere foarte lentă.
Referitor la evoluţia numerică a raselor de cabaline, se poate remarca în acest moment o scădere continuă a efectivelor aparţinând raselor grele şi o creştere a celor aparţinând celor uşoare sau de ponei. Trebuie accentuată actuala tendinţă în domeniul exploatării cabalinelor şi anume că dintr-un element al mijloacelor de producţie, cabalinele au devenit obiecte de agrement, mijloc de petrecere a timpului liber de către oameni.
în legătură cu utilizarea în continuare a cabalinelor pentru agricultură sau transporturi, aceasta se va menţine în ţările cu o economie slab dezvoltată ca şi pentru exploataţiile agricole deosebit de mici şi în zone accidentate, unde nu este eficientă utilizarea forţei mecanice.
în condiţiile ţării noastre, se preconizează utilizarea cabalinelor în continuare în cadrul micilor exploataţii agricole, însă pe măsura concentrării acestora în ferme mai mari, efectivul de cabaline se va reduce continuu şi în ţara noastră.
Ca o măsură a creşterii nivelului de trai a unor pături sociale din ţara noastră, cabalinele sunt utilizate din ce în ce mai mult ca animale de agrement, aşa încât se preconizează şi în ţara noastră o evoluţie pozitivă a sporturilor hipice.
2.3. CARACTERELE GENERALE ALE ECVINELOR
O caracteristică generală a tuturor ecvinelor este aceea că acestea dispun, în mod natural, de însuşirea de mişcare, de deplasare rapidă, aptitudine care a fost dezvoltată în mod deosebit de către om în urma domesticirii. Această calitate este cu atât mai bine evidenţiată cu cât şi conformaţia corporală a acestor specii avantajează deplasarea rapidă.
în general, următoarele însuşiri principale deosebesc ecvinele de alte specii de mamifere:a. sunt mamifere erbivore monogastrice, adaptate condiţiilor de stepă (savană),
necesitând frecvente reprize de furajare;b. aparatul digestiv al ecvinelor se caracterizează prin:
- aparat bucal adaptat prehensiunii furajelor;- dentiţia este heterodontă, şi este alcătuită din 36 de dinţi permanenţi la femele şi 40 de dinţi
permanenţi la masculi (tipic pentru aceste specii îl reprezintă faptul că masculii au canini);- dentiţia este de asemenea şi selenodontă, iar incisivii în formă de conuri recurbate prezintă mişună
(infundibul) care este de asemenea căptuşită cu smalţ;-
- dentiţia creşte aproape tot timpul vieţii animalului, bineînţeles într-un ritm ceva mai lent în faza de bătrâneţe a acestuia:
- stomacul este necompartimentat şi prezintă în partea esofagiană un sfincter puternic (cardia), denumit şi „cravată elveţiană", care face imposibilă evacuarea pe gură a conţinutului stomacal;
- ficatul nu are vezică biliară, iar sucul biliar secretat de acesta se varsă direct, prin intermediul canalului coledoc, în intestinul subţire;
- cecumul este mult mai dezvoltat decât la erbivorele rumegătoare, suplinind parţial rolul rumenului de la acestea. Datorită florei bacteriene a cecumului, în concentraţie mai scăzută, furajele grosiere sunt mai greu valorificate de către ecvine.
c. în privinţa respiraţiei, există unele particularităţi anatomice care individualizează ecvinele:- oasele susnazale ale craniului facial sunt ascuţite şi libere la extremitatea lor distală;- respiraţia se realizează exclusiv la nivelul căilor nazale datorită conformaţiei anatomice
specifice. Astfel, plasarea vălului palatin obstruează deschiderea bucală posterioară, împiedicând realizarea respiraţiei prin intermediul orificiului bucal;
- nările sunt foarte mobile, comisura laterală a acestora prelungindu-se cu un şanţ alar care este continuat de nara falsă (diverticul nazal). La nivelul rostului există o piele subţire şi peri fini cu rol tactil. Important pentru cabaline este mecanismul de umectare la nivel nazal al aerului foarte uscat, cât şi posibilitatea de închidere a nărilor în timpul furtunilor de praf şi nisip (mai ales la calul Arab).
d.ecvinele sunt ungulate, solipede, membrele sprijinindu-se fiecare pe un singur deget, iar la nivelul ultimei falange a acestuia existând copita caracterizatăprintr-o creştere continuă a ţesutului cornos;
e. din punct de vedere al reproducţiei, ecvinele sunt unipare, putând fi monoestrice în stare sălbatică sau poliestrice, dar sezoniere, în stare domestică.Durata gestaţiei variază în funcţie de specie între 11 şi 12 luni, greutatea la naştere a produsului de concepţie fiind de 5-8% din greutatea vie a mamei.
Placenta la ecvine este de tip difuză;f. părul de pe corpul ecvinelor este de două categorii şi anume scurt şi subţire, denumit şi păr de
acoperire, acesta fiind repartizat pe tot corpul, şi păr lung şi gros, denumit şi păr de protecţie, acesta alcătuind coama şi coada. De asemenea, la nivelul pielii, pe partea internă a membrelor, la nivelul antebraţului şi jaretului, există castanele, elemente cornoase tipice ecvinelor. Totuşi, la asin şi hemion acestea lipsesc de la nivelul membrelor posterioare sau apar ca atavisme;
g.dezvoltarea corporală este foarte diferită, dispunând de o masă corporală cuprinsă între 35 kg (Falabella) şi 1200 kg (Shire-horse). De asemenea, talia este cuprinsă la exemplarele adulte între 70 cm şi 180 cm;
h. datorită adaptabilităţii foarte bune la condiţiile de supravieţuire în câmp deschis, au simţuri precum văzul, auzul, mirosul foarte dezvoltate.
2.4. SPECIILE DE ECVINE
După cum s-a arătat în subcapitolul referitor la filogenia ecvinelor, majoritatea cercetătorilor sunt de părere că din punct de vedere taxonomic, genul Equus cuprinde un număr de patru specii şi anume calul {Equus cabalîus), măgarul sau asinul (Equus asinus), zebra (Equus hipotigris), precum şi hemionul (Equus hemionus).
Controversate mai sunt şi azi opiniile cu privire la gradul de înrudire dintre asin şi hemion, unii specialişti considerând hemionul un semiasin.
2.4.1. CALUL (EQUUS CABALUS)
Este cea mai reprezentativă specie a genului Equus. Această specie este întâlnită aproape în exclusivitate sub formă domestică, excepţie făcând câteva exemplare de cai sălbatici mongoli (Equus przewalsky), precum şi cai domestici sălbăticiţi în decursul secolelor în preria şi pampasul american (mustangii). Răspândirea acestei specii se înregistrează mai ales în zona temperată, lipsind în zona ecuatorială şi tropicală datorită rezistenţei scăzute la bolile parazitare din zonele cu climat cald şi umed.
Prin procesul de domesticire al cabalinelor s-au realizat concomitent şi modificări morfologice şi fiziologice în cadrul acestei specii. Datorită accentuării selecţiei artificiale în cadrul populaţiilor de cabaline domestice, au apărut specializări ale acestora, mai ales pentru utilizarea lor ca mijloc de deplasare. Din această cauză rasele actuale de cabaline se şi clasifică, după unii specialişti, în rase de tracţiune, călărie şi port samar. Bineînţeles că această specializare poate fi extinsă, existând rase sau populaţii de cabaline pentru tracţiune grea, intermediară sau uşoară. Analog cu specializarea pentru tracţiune, specializarea pentru călărie şi cea pentru port-samar poate fi mai precis definita.
O urmare a acestei specializări a raselor este şi variabilitatea extrem de mare a dezvoltării corporale a raselor din cadrul acestei specii. Alături de marea variabilitate dată de dezvoltarea corporală, se remarcă şi diferenţe foarte semnificative în cazul conformaţiei şi constituţiei, tot ca o urmare a specializării stricte pentru un anumit tip de producţie. Astfel, cel mai elocvent apar deosebirile de conformaţie-constituţie între cabalinele specializate pentru tracţiune grea şi cele specializate pentru viteză la galop.
Prin domesticire s-a trecut de la conformaţia tipic grosolană (Equus przewalski) la cea fină sau robustă, în funcţie de direcţia de specializare a cabalinelor domestice. Nu trebuie neglijat faptul că prin domesticire şi specializare se modifică şi conformaţia diferitelor regiuni corporale, ca o adaptare mai bună la efortul pe care îl depun rasele specializate. Este cunoscută în acest sens direcţia mecanică a crupei care este oblică antero-posterior la caii de viteză şi orizontală la caii de tracţiune. De asemenea, grebănul înalt şi lung la caii de viteză, comparativ cu cei de tracţiune, unde este şters şi bine îmbrăcat în musculatură.
Constituţia robustă, caracteristică pentru caii de tracţiune, se exteriorizează printr-o făptură masivă, brevimorfă, cu musculatura foarte bine evidenţiată, un trunchi larg şi adânc, schelet puternic, păr de acoperire abundent.
Pe de altă parte, la rasele specializate pentru viteză, se întâlnesc forme longilinii, făptură dolicomorfă, aspect ogăresc. Formatul corporal înalt, toracele strâmt dar profund, schelet subţire dar dens.
Prin procesul de domesticire a apărut şi o mai mare variabilitate cu privire Ia culoarea robei cabalinelor cu toate că, cu câteva excepţii, acesta nu este un caracter de rasă.De la culoarea brună-cenuşie, caracteristică exemplarelor de cabaline primitive, prin domesticire a apărut o paletă largă de culori şi particularităţi de culoare ale robei.
Legat de modificările fiziologice ale cabalinelor în urma domesticirii acestora, se poate sublinia
în primul rând mărirea semnificativă a capacităţii de efort comparativ cu caii primitivi, ca urmare a condiţiilor superioare de întreţinere şi a specializării cabalinelor domestice. Ca un efect negativ al domesticirii, a scăzut rusticitatea şi rezistenţa la boli a cailor domestici comparativ cu cei sălbatici.
Tot ca o urmare a condiţiilor mai bune de exploatare, s-a îmbunătăţit la caii domestici şi precocitatea. Mai mult decât atât, există precocităţi diferite şi în funcţie de gradul de ameliorare genetică a diferitelor rase de cabaline. Pe de altă parte, se remarcă o corelaţie negativă între precocitate şi longevitatea productivă.
în legătură cu însuşirile reproductive ale cabalinelor, se remarcă modificări semnificative în privinţa caracterului monoestric al cabalinelor sălbatice sau a celor aparţinând populaţiilor primitive. La rasele ameliorate se constată caracterul poliestric al activităţii de reproducţie, cu toate că şi în acest caz, aceasta este mai intensă în perioada de primăvară, influenţa duratei şi intensităţii luminii jucând un rol deosebit de important. Pe de altă parte, la cabalinele domestice şi mai ales la cele ameliorate, se remarcă o scădere a indicilor de reproducţie (fecunditate, natalitate) comparativ cu populaţiile sălbatice. Acest lucru se explică prin mărirea sensibilităţii raselor ameliorate, datorită specializării stricte a acestora.
Ca o concluzie generală asupra modificărilor fiziologice datorate domesticirii cabalinelor, se poate sublinia faptul că exemplarele domesticite se deosebesc semnificativ din punct de vedere al însuşirilor fiziologice de cele sălbatice.
în general, cabalinele domestice au o conformaţie armonioasă, oglindită printr-un cap expresiv şi bine proporţionat comparativ cu restul trunchiului, ochii mari, expresivi, urechile mici şi foarte mobile, gâtul lung de formă trapezoidală împodobit de o coamă purtată lateral, toracele şi abdomenul bine proporţionat cu restul trunchiului şi specific pentru direcţia de exploatare caracteristică rasei respective. Tipic pentru această specie este prezenţa castanelor pe partea internă a antebraţului şi a jaretului.
Această specie se caracterizează şi printr-o inteligenţă deosebită, fiind egalată în rândul speciilor domestice numai de câine. Din această cauză, dispune de o capacitate mare de învăţare, existând însă şi riscul de a memora deprinderi şi obiceiuri nedorite cunoscute sub denumirea de vicii.
în concluzie, cabalinele au fost şi vor rămâne cea mai importantă specie a genului Equus care va fi utilizată şi în viitor de om atât pentru producţie, cât şi pentru agrement.
2.4.2. ASINUL (EQUUS ASINUS)
Asinul aparţine, asemenea calului, genului Equus. Separarea asinului de evoluţia calului şi dezvoltarea sa independentă s-a făcut după ultima migraţiune a acestora, deci cu aproximativ 300 mii de ani în urmă.
Din punct de vedere filogenetic, formarea asinului s-a realizat în partea de nord a Africii unde se mai întâlneşte şi azi, foarte rar, sub formă sălbatică {Equus africanus), cunoscut şi sub denumirea de asin nubian, datorită arealului său de răspândire, pe cursul superior al Nilului.
Referitor la domesticirea asinului, aceasta s-a realizat acum aproximativ 7-8 mii de ani, deci cu 2000-2500 de ani înainte de domesticirea cabalinelor.
Din arealul în care a a fost domesticit, asinul s-a răspândit în Arabia, Asia Mică şi Balcani încă din epoca antică. Răspândirea lui a fost totuşi limitată mai mult în zona mediteraneană datorită faptului că această specie suportă mai bine temperaturile ridicate, condiţiile deficitare de hrănire şi exploatare, având şi o rezistenţă mai bună faţă de afecţiunile parazitare. Referitor la răspândirea asinilor pe teritoriul ţării noastre, se presupune că aceştia au ajuns prin intermediul romanilor din spaţiul sud-dunărean.
în legătură cu caracterele morfologice ale asinilor, se poate menţiona că acestea sunt dependente de gradul de ameliorare ale diferitelor populaţii de asini. Astfel, asinul se caracterizează, în general, printr-o dezvoltare corporală relativ redusă, având talia cuprinsă între 90 şi 110 cm, iar masa corporală între 100 şi 200 kg. Conformaţia corporală este nearmonioasă, capul fiind excesiv de mare comparativ cu restul corpului. Capul are chiar un aspect grosolan, cu profilul drept sau convex, cu urechi mari, groase şi cu mobilitate redusă, purtate lateral. Gâtul este orizontal,
coama scurtă şi rară, purtată în sus. Grebănul este şters, spinarea şi şalele scurte dar puternice, cu linia superioară convexă. Toracele este strâmt, scurt dar adânc, abdomenul bine dezvoltat, voluminos, adaptat pentru consumul nutreţurilor grosiere. Crupa este slab dezvoltată, strâmtă, cu o redusă îmbrăcare în musculatură, iar direcţia mecanică a acesteia este oblică antero-posterior. Foarte des se poate observa crupa teşită. Coada este subţire, scurtă şi terminată cu un smoc de păr mai gros.
Membrele sunt scurte, subţiri dar puternice, dispunând de o osatură densă. Chişiţele sunt scurte şi drepte, copitele sunt mici, cilindrice şi foarte rezistente. De remarcat este faptul că la membrele posterioare lipsesc castanele.
În legătură cu culoarea robei, aceasta este mai mult sau mai puţin uniformă. Totuşi predomină culoarea brună, cu variaţii de la cenuşiu până la negru. De asemenea, există particularităţi de culoare, nuanţa fiind mai deschisă în jurul botului, a ochilor precum şi la nivelul abdomenului. De obicei, pe spinare apare o dungă de nuanţă mai închisă, denumită chiar „dungă de măgar", care în dreptul grebănului este intersectată la unele exemplare de altă dungă transversală, formând o cruce. De aici şi denumirea de „cruce de măgar". Mai rar se întâlnesc la măgar culorile deschise, argintie sau albă. Cu totul excepţional pot apărea şi pintenogeli sau brezături (figura 2.17).
Referitor la însuşirile fiziologice ale asinilor, trebuie amintit că sunt animale deosebit de rezistente la condiţiile vitrege de mediu şi puţin pretenţioase la condiţiile de hrană şi întreţinere. Este sensibil, ca şi cabalinele, la morvă.
Trebuie subliniat că Equus asinus este o specie tardivă, ajungând la maturitate la 6-7 ani. Totuşi, se caracterizează printr-o longevitate deosebită, putând fi utilizat chiar până la vârsta de 25-30 de ani. Cu toate acestea, se introduce la reproducţie deja la vârsta de 3 ani, gestaţia fiind de aproximativ 12 luni, deci mai lungă decât la cabaline, parturiţia decurgând normal, cazurile de distocii fiind rare datorită dezvoltării reduse a produsului de concepţie în momentul parturiţiei.
Ca domenii de folosire a asinilor, aceştia se remarcă pentru tracţiune, port-samar şi călărie. Ultimele două întrebuinţări sunt foarte frecvente în zonele muntoase, cu teren accidentat, deoarece el poate transporta în spinare o greutate proporţional mai mare decât calul, mai ales că regiunea şalelor este mai scurtă (numai 5 vertebre) însă foarte puternică.
întreţinerea asinilor pentru producţia de carne este neinteresantă, deoarece carnea este mai tare decât cea de cal, animalele sunt tardive, randamentul la sacrificare este scăzut, iar compoziţia carcasei este defavorabilă. în unele ţări mediteraneene este utilizată carnea de măgar pentru producţia de mezeluri cu o perioadă lungă de păstrare. Laptele de măgăriţă are o compoziţie aproape identică cu cea a laptelui de iapă, iar celelalte subproduse provenite de la sacrificarea asinilor cunosc aceeaşi întrebuinţare ca şi în cazul cailor.
în legătură cu efectivele de asini precum şi gradul de ameliorare al acestora, în ţara noastră evidenţele zootehnice sunt aproximative. Totuşi, se apreciază că în ţara noastră există un număr de 30-40 de mii de asini, răspândiţi în judeţele din sudul ţării. Un număr important de asini se utilizează în prezent de către ciobani în scop de transhumantă.
Referitor la gradul de ameliorare al asinilor în ţara noastră, acesta este foarte scăzut, neexistând în momentul de faţă o preocupare specială pentru ameliorarea populaţiei de asini datorită importanţei lor economice reduse.
În bazinul mediteranean s-au format o serie de rase de asini care au fost specializate în decursul timpului
Figura 2.17. Asin neamehorat.
pentru diferite servicii, mai ales că rezistau mai bine în condiţiile de căldură excesivă şi nu erau pretenţioşi în privinţa alimentaţiei. Cele mai importante rase de asini s-au format în Franţa (Poitou şi Dauphine), în Spania (Catalană şi Zamorana), în Italia (Piemonteză, Francă şi Rangusa) precum şi în Egipt (Asinul alb).
Rasa Poitou este cea mai importantă rasă de asini din lume, existând chiar o herghelie de stat cu preocupări în ameliorarea acesteia. Rasa s-a format în Franţa, în regiunea cu ace-laşi nume şi este utilizată în sudul Franţei, pentru diferite munci precum şi pentru pro-ducerea de catâri cu rase de cabaline grele (figura 2.18).
Important de amintit e faptul că asociaţia crescătorilor rasei Poitou a fost înfiinţată în 1884 la Fontenay le comte unde îşi desfăşoară şi azi activitatea. Din 1982 a fost înfiinţată la Saintes şi Herghelia naţională pentru ameliorarea rasei Poitou, care are drept obiectiv principal îmbunătăţirea calitativă a acesteia (figurile 2.19,2.20). Figura 2.18. Exemplare din rasa Poitou.
Figura 2.19. Aspect din herghelia Saintes. Figura 2.20. Reproducătorul pepinier „Ultime"din herghelia Saintes.
Referitor la însuşirile morfologice ale asinilor din rasa Poitou, aceştia se caracterizează printr-o talie cuprinsă între 135 şi 145 cm şi o masă corporală de 380-450 kg. Caracteristic pentru această rasă este părul lung, gros şi lânos de pe trunchi, care atârnă în şuviţe. Capul este mare, încărcat, urechile sunt îndreptate lateral, lungi şi groase, membrele sunt groase şi puternice, iar roba este de culoare brun-cafenie. Ca şi la celelalte rase de asini, există zone mai deschise în jurul botului, al ochilor precum şi pe abdomen.
Rasa Catalană s-a format în Spania si are o dezvoltare corporală asemănătoare cu rasa Poitou. Spre deosebire de aceasta, rasa Catalană are o înfăţişare conformaţie mai zveltă, scheletul este mai fin, capul este proporţional cu dezvoltarea corporală, urechile sunt mai mici, coama scurtă şi rară, părul de acoperire scurt, culoarea robei brună (figura 2.21).
Figura 2.21. Măgăriţă şi măgăruş de rasă Catalană.
Comparativ cu alte rase de asini, rasa Catalană are un temperament vioi şi o viteză bună de deplasare. Este utilizată foarte mult pentru producţia de catâri cu o alură rapidă de deplasare.
2.4.3. ZEBRA (EQUUS HIPOTIGRIS)
Equus hipotigris este cea de-a treia specie importantă care aparţine genului Equus. Ca şi asinul, zebra are o filogenie comună cu cea a cabalinelor, desprinzându-se din Equus fosilis aproximativ în aceeaşi perioadă ca şi Equus asinus. Arealul de răspândire a zebrei este continentul african, întâlnindu-se sub formă sălbatică atât în centrul cât şi în sudul Africii.
O particularitate a acestei specii o reprezintă faptul că este întâlnită atât sub formă sălbatică, cât şi sub formă domestică. Procesul de domesticire se realizează pe parcursul câtorva generaţii, fenomenul invers, de sălbăticire, putând apărea oricând.
În legătură cu însuşirile morfologice ale acestei specii, se constată o variabilitate relativ redusă a dezvoltării corporale, talia fiind cuprinsă aproximativ între 110 şi 130 cm iar greutatea corporală între 250 şi 300 kg. Ca la toate ecvinele, dimorfismul sexual este slab evidenţiat.
Tipic pentru această specie este culoarea zebrată sau tigrată a robei. Zebrurile se găsesc atât pe trunchi cât şi pe membre. De regulă, dungile sunt de culoare brun închis pe fond mai deschis, de culoare galben sau crem.
Referitor la conformaţia şi constituţia zebrei, se remarcă un cap puţin expresiv, grosolan chiar, disproporţionat cu restul trunchiului. Urechile au dimensiuni intermediare comparativ cu cele ale cabalinelor şi asinilor, gâtul este scurt, cilindric, prevăzut cu o coamă scurtă purtată erect.
Trunchiul este cilindric, coada se termină cu un smoc de peri ca şi la asini. Membrele sunt subţiri dar foarte rezistente. Nu prezintă castane. Copitele sunt mici, însă foarte rezistente.
Sunt descrise mai multe varietăţi de zebră, în funcţie de dezvoltarea corporală şi aspectul tigrurilor. Astfel, în literatura de specialitate se amintesc varietăţile Hartmann, Burchelli şi Grewy (figura 2?22).
O situaţie cu totul deosebită o reprezintă Equus zebra Quagga, care se mai numeşte şi zebra cal. Din punct de vedere al zebrurilor robei, dungile sunt mai închise şi mai aparente la nivelul capului, al gâtului, cât şi la nivelul trenului anterior şi mijlociu şi din ce în ce mai şterse şi chiar inexistente la nivelul trenului posterior. Conformaţia este asemănătoare cu cea a calului, cu capul mai bine proporţionat comparativ cu restul trunchiului, urechi mici, foarte mobile, iar coada acoperită în întregime cu păr lung ca şi la cal. Din această cauză, unii specialişti consideră această varietate ca o specie independentă în cadrul genului Equus, fiind o formă intermediară între cabaline şi zebră.
În savană, zebra trăieşte în stare sălbatică, în cirezi mari, alături de alte specii de mamifere erbivore, găsindu-se într-o permanentă migraţiune pentru căutarea hranei.
În privinţa zebrelor domesticite, acestea sunt utilizate pentru port-samar, călărie sau tracţiune uşoară, fiind recomandate în regiunile cu climat cald şi umed, unde cabalinele manifestă o sensibilitate deosebită faţă de afecţiunile parazitare.
2.4.4. HEWOUUL {EQUUS HEMIONUS)
Figura 2.22. Exemplar de Equus hipotigris, varietatea Grewy.
Equus hemionus are origine comună cu celelalte trei specii ale genului Equus şi anume descinde de asemenea din Equus fossilis. Arealul lui de răspândire este continentul asiatic, fiind cunoscut preponderent sub formă sălbatică. Totuşi se îmblânzeşte relativ uşor.
În literatura de specialitate sunt citate trei varietăţi ale acestei specii şi anume:Kiangul, varietatea cu dezvoltarea corporală cea mai mare, cu o talie cuprinsă între 120 şi 130
cm precum şi o masă corporală de 280-320 kg. Arealul său de răspândire este în podişul Tibetului şi al Caşmirului. Roba acestuia este de culoare galben-brun închisă.
Onagrul reprezintă varietatea cea mai mică a hemionului, dispunând de o dezvoltare corporală caracterizată prin talia de 90-100 cm şi o masă corporală de 220-260 kg. Referitor la arealul său de răspândire, acesta se întâlneşte sub formă sălbatică în Turcmenistan, Iran, Irak şi Siria. Constituţia lui este fină, scheletul subţire, iar culoarea robei este galben-brun deschis.
Culanul are o dezvoltare corporală intermediară comparativ cu cele două varietăţi descrise mai sus. Este răspândit în Mongolia, Afganistan, Kirkizia şi Turcmenistan (figura 2.23).
Referitor la conformaţia şi constituţia celor trei varietăţi de hemion, acestea sunt foarte asemănătoare cu cele ale asinilor. Din această cauză mai sunt denumiţi şi semi-asini. Aceasta deoarece hemionul seamănă mai ales cu asinul african în privinţa caracterelor de exterior. Are totuşi o înfăţişare mai expresivă a capului, iar urechile sunt ceva mai mici şi purtate în sus.
Nu există forme domestice de hemion, însă în arealul în care este răspândit se cunosc numeroase cazuri când acesta a fost luat în captivitate şi îmblânzit destul de uşor. Cel mai uşor se îmblânzeşte kiangul, care este ulterior folosit pentru port-samar şi chiar călărie.
2.5. HIBRIZII GENULUI EQUUS
Prin hibrizi se înţeleg indivizii rezultaţi din împerecherea unor animale din specii diferite.Între animalele din speciile genului Equus au avut loc întotdeauna împerecheri. Aceste
împerecheri se practică şi azi mai ales între animalele din speciile de ecvine care trăiesc în aceleaşi condiţii de mediu, având un areal de răspândire asemănător.
În general, hibrizii obţinuţi prezintă o rusticitate şi o adaptabilitate mai mare comparativ cu reproducătorii din speciile parentale. De asemenea, este remarcabilă şi vitalitatea şi rezistenţa acestora la îmbolnăviri.
Pe de altă parte, hibrizii genului Equus se caracterizează printr-o fecunditate limitată. Masculul este de regulă infecund datorită absenţei spermatogenezei. Sunt citate cazuri în care femelele hibride sunt fecunde dând naştere la produşi, mai ales când aceştia rezultă din împerecherea cu un mascul aparţinând speciei materne a hibridului.
În mod obişnuit, hibrizii genului Equus moştenesc însuşiri de Ia ambele specii parentale. Astfel, de la specia maternă moştenesc dezvoltarea scheletică şi însuşirile de comportament, iar de la specia paternă moştenesc însuşirile legate de conformaţie şi constituţie. Trebuie remarcat faptul că în cazul hibrizilor genului Equus nu se manifestă ca fenotip apariţia unor caractere intermediare
Figura 2.23. Equus hemionus, varietatea Culan.
între cele două specii parentale.Realizarea hibrizilor geriului Equus prezintă o importanţă economică semnificativă datorită
faptului că sunt utilizaţi la lucrările şi în condiţiile în care speciile lor parentale dau rezultate nesatisfăcătoare. Importanţa economică a utilizării hibrizilor genului Equus mai este susţinută şi de faptul că aceştia sunt mai puţin pretenţioşi la hrană şi întreţinere, fiind mai rentabili la muncă decât speciile parentale.
În mod curent se realizează hibrizi între cabaline, asini şi zebre, aceştia având importanţă economică. în scop ştiinţific, s-au realizat hibrizi şi cu hemionul reprezentat prin una din varietăţile sale.
2.5.1. CATÂRUL {EQUUS MULUS)
Catârul provine din împerecherea unui mascul din Equus asinus cu o femelă din Equus caballus. Primii catâri au fost produşi în regiunea mediteraneană. Utilizarea catârilor în scopuri militare a fost amintită deja în antichitate şi anume, în ordine cronologică, de către perşi, greci, romani şi cartaginezi.
Astăzi, producerea catârilor se realizează pe scară industrială în Franţa, Spania, Italia, dar şi în Peru şi Ecuator. Cel mai mare producător şi exportator de catâri este Franţa, unde realizarea acestor hibrizi a devenit o industrie rentabilă. Catârii produşi în Franţa sunt exportaţi mai ales în Statele Unite, unde îşi găsesc utilizare în zonele în care se practică agricultura extensivă, fiind utilizaţi la tracţiune.
Există mai multe tendinţe în producerea catârilor şi anume, în Franţa se produc catâri de talie mare din împerecherea masculilor din rasa de asini Poitou cu femele din rasa de cabaline Mulasier, o rasă de cabaline de tracţiune grea. Se obţin astfel catâri cu dezvoltare corporală mare având talia de 150-160 cm şi o masă corporală de 500-650 kg. Aceşti catâri nu sunt exportaţi numai în SUA, ci şi în ţările din vestul Europei precum Germania, Belgia şi Olanda unde sunt utilizaţi în agricultură pe sole mici, (figura 2.24).
Figura 2.24. Iapă mulasieră cu mânz catâr.
De asemenea, se produc mai ales în Spania, catâri mai uşori şi mai iuţi, buni pentru utilizarea în cele mai diverse scopuri. Astfel, un tip recunoscut de catâri se obţin din masculi aparţinând rasei Catalane şi iepe din rase uşoare.
După cum s-a arătat mai sus, catârul prezintă caractere de exterior atât de la cal, cât şi de la asin.
Astfel, la exterior capul, urechile, coama, coada şi membrele amintesc de specia paternă (asin), iar dezvoltarea corporală şi temperamentul amintesc de specia maternă (cabalinele).
În general, catârul are o conformaţie nearmonioasă, având un cap mare, grosolan, cu urechi mari, păroase, orientate în diferite direcţii, cu o mobilitate mai redusă. Ochii sunt mari, însă
neexpresivi. Gâtul scurt, însă puternic, cu o coamă slab dezvoltată, însă lăsată pe o parte. Trunchiul este dezvoltat, având grebănul şters, spinarea şi şalele uşor convexe, crupa este strâmtă sau largă, în funcţie de rasa paternă a asinilor care au participat la producerea hibridului respectiv. Pieptul este larg, tipic pentru animalele de tracţiune, toracele larg, adânc şi profund, abdomenul bine dezvoltat, coada acoperită în întregime cu păr, ca şi la cabaline. Membrele sunt subţiri însă puternice, terminate cu copite cilindrice şi deosebit de rezistente. în legătură cu culoarea robei, aceasta este transmisă cu preponderenţă de la specia maternă.
Referitor la capacitatea energetică a catârilor, aceştia se caracterizează printr-o putere deosebită, fiind superiori cabalinelor cu aceeaşi dezvoltare corporală, fapt pentru care sunt folosiţi la numeroase lucrări din agricultură (figura 2.25).
Figura 2.25. Utilizarea catârilor în viticultură pe valea Rinului.
Catârii sunt preferaţi specjilor parentale mai ales pentru port-samar şi la lucrările în climatul tropical. Aceştia sunt adaptaţi perfect condiţiilor din climatul tropical sau a celui continental, fiind deosebit de rezistenţi la boli, cu excepţia morvei. Sunt animale puţin pretenţioase la hrană, având o capacitate de digestie superioară comparativ cu cea a cabalinelor. Din această cauză, grosierele au o pondere mare în raţia zilnică a catârilor.
Sunt animale longevive, având durata de exploatare de peste 30 de ani, însă au o precocitate redusă, ajungând la maturitatea productivă la 7-8 ani.
Referitor la instinctul genezic şi ciclul sexual, precum şi la dezvoltarea organelor sexuale, acestea sunt absolut normale, însă masculii sunt sterili datorită absenţei spermatogenezei. în condiţii cu totul deosebite, femelele, împerecheate cu un armăsar, pot rămâne gestante, dând naştere la un alt hibrid denumit Hippom, care are în ascendenţă 75% cabaline şi 25% asini.
Ca perspective în producerea de catâri pe plan mondial, centrul de greutate se va muta în ţările în curs de dezvoltare situate mai ales în zona tropicală.
La noi în ţară a existat o tradiţie de producere a catârilor, mai ales în partea de vest a ţării, însă datorită dezvoltării mecanizării în agricultură, această preocupare a devenit nerentabilă. Singurul beneficiar important de catâri în viitor se preconizează a fi armata pentru unităţile de vânători de munte, datorită avantajelor pe care le oferă aceşti hibrizi prin transportul ca port-samar a unor greutăţi de până la 200 kg.
2.5.2. BARDOUL (EQUUS HINNUS)
Bardoul este hibridul rezultat din împerecherea unui mascul din Equus caballus cu femelă din Equus asinus. Din această cauză, bardoul seamănă din punct de vedere al conformaţiei cu cabalinele (specia paternă), iar din punctul de vedere al dezvoltării corporale cu asinii (specia maternă).
Comparativ cu catârul, bardoul se obţine mai greu prin împerechere pe cale naturală, recurgându-se mai ales la însămânţări artificiale decât la actul montei, tocmai pentru evitarea accidentelor din timpul actului sexual.
Datorită dezvoltării corporale mai reduse decât a catârului, bardoul dispune de o putere mai redusă comparativ cu acesta, ceea ce nu-1 face dorit de către beneficiari. Cu toate că bardoul are o conformaţie asemănătoare cu cea a cabalinelor, este nedorit şi datorită caracterului său dificil, fiind un animal îndărătnic, «n,^ ^^
Din punct de vedere al exteriorului, bardoul are capul prdporţionat cu restul trunchiului, mai expresiv comparativ cu cel al asinului sau catârului. Urechile sunt mici şi mobile, gâtul este bine dezvoltat, puternic. Coama este bogată şi purtată lateral. Grebănul este proeminent, dezvoltat, spinarea şi şalele orizontale. Membrele sunt subţiri, puternice, dar prezintă numeroase defecte de aplomb (figura 2.26).
Figura 2.26. Exemplar de Equus hinnus.
Datorită însuşirilor sale, are o răspândire mai redusă comparativ cu cea a catârului, fiind întâlnit mai ales în spaţiul mediteranean. Acest hibrid se produce azi cu precădere în sudul Italiei, precum şi în insulele din Mediterana cum ar fi Sicilia, Sardinia şi Corsica. îşi găseşte utilizarea ca animal de port-samar şi animal de călărie în zona muntoasă a acestor insule.
În aceste insule, producerea bardoului se realizează prin participarea raselor hipermetrice de asini, cum ar fi Poitou şi Zamorana, datorită faptului că măgăriţele sunt mai corpolente şi mai puternice.
În ţara noastră nu există nici un fel de tradiţie pentru producerea bardoului.În perspectivă, datorită temperamentului său dificil şi a capacităţii sale energetice mai reduse
comparativ cu cea a catârului, va avea posibilităţi de dezvoltare foarte reduse, rămânând răspândit numai în zonele tradiţionale.
2.5.3. ZEBROIZII
După cum Ie spune şi numele, zebroizii sunt hibrizi interspecifici care se obţin prin împerecherea masculului de la specia zebră cu o femelă a speciei asine sau cabaline.
În funcţie de specia din care face parte femela există hibrizi care se denumesc zebrul, când
împerecherea are loc între zebră (mascul) şi cabaline (femelă) sau zebril, când împerecherea are loc între zebră (mascul) şi asini (femelă).
Zebroizii se produc cu precădere în zona Africii de sud şi centrale, deci în arealul de răspândire al zebrei. în general se preferă hibridarea dintre zebră şi cabaline, pro-duşii obţinuţi fiind mai puternici, bine dezvoltaţi şi dispun de aceeaşi importanţă economică în ţările africane ca şi catârul în ţările mediteraneene (figura 2.27).
Figura 2.27. Mânz de Zebrul
În ultimul timp, producerea zebrulilor s-a extins şi în ţările din Africa centrală, deoarece aceşti hibrizi sunt mai puternici şi pe deasupra, sunt mult mai rezistenţi decât cabalinele la înţepăturile muştei ţeţe şi la bolile parazitare din zona tropicală.
În legătură cu însuşirile morfologice ale zebrulilor, aceştia au culoarea părului tigrată ca şi cea a zebrei, fondul culorii fiind însă galben, alb, brun sau roşu, în funcţie de roba cabalinelor care au participat la hibridare pe linie maternă.
O altă particularitate a robei zebroizilor o reprezintă tigrurile care sunt de culoare mai închisă şi mai pronunţate la nivelul capului şi al trenului anterior, fiind din ce în ce mai şterse la nivelul trenului mijlociu şi posterior. în general, zebroizii au caractere morfo-fiziologice asemănătoare cu ale catârului, în cazul zebrulului, sau cu ale bardoului, în cazul zebrilului.(figura 2.28).
Figura 2.28. Exemplar de Zebnl.
Ca perspective de creştere, zebroizii se vor exploata şi în viitor în ţări din sudul şi din centrul
Africii, unde cabalinele nu rezistă datorită sensibilităţii acestora la climatul foarte cald şi umed. Un alt avantaj care se ia în considerare este şi capacitatea energetică superioară a zebroizilor comparativ cu zebra, ceea ce-i favorizează în agricultură şi transporturi.
2.5.4. HEMIONIZII
Hemionizii sunt hibrizi interspecifici realizaţi din împerecherea diferitelor varietăţi de hemion cu asinii sau cabalinele.
Ca şi în cazul zebroizilor, şi la hemionizi se recomandă împerecherea masculului de hemion cu femela care aparţine fie speciei cabaline, fie asine. Prin aceasta se transmite capacitatea energetică pe linie maternă, rămânând conformaţia şi constituţia moştenită pe linie paternă.
În mod cu totul experimental s-au obţinut asemenea hibrizi interspecifici în institute de cercetări zootehnice din diferite ţări pentru a se putea demonstra gradul de asemănare genetică dintre diferitele specii ale genului Equus.
Bineînţeles, ca toţi hibrizii interspecifici şi hemionizii sunt infecunzi.Se preconizează că extinderea în marea practică a producerii de hemionizi nu va avea loc,
deoarece în acelaşi areal de răspândire al varietăţilor de hemion se dezvoltă foarte bine cabalinele şi asinii, specii cu o capacitate energetică superioară hemionu-lui sau hemionizilor.
BIBLIOGRAFIE
Audiot, A. (1977) - Le baudet du Poitou et la production mulassiene - ESA Purpan, Toulouse.
Baudoin, N. (1989) - Les chevaux: l'elevage, les utilisations - în Le Grand Atlas de la France Rurale, Ed. J. P. Monza.
Baudoin, N. (1990) - Situation de l'elevage equin en France - în Proc. of the EAAP annual meeting, Toulouse, 1990.
Baumet, M. (1990) -Le cheval, un produit agricole - un acteur de tourisme - Session of the Commission on horse Production, Toulouse.11.07.1990.
Benivschlee, K. ; Ryder, O. (1985) - Genetic aspects ofequine with particular reference to their hybrids - în Equine Veterinary Journal 3.
Benett, D. K. (1980) - Stripes do not a zebra măke - în Systematic Zoology 239Benett, D. K. (1982) -Family Equidae - în Allen Press. Inc. Lawrence, KansasBenett, D. K. (1986) - The origin of horse breeds - în Equus 110Bilek, F.; Cumlivski, B. (1994) -Phenomenal resistance to inbreeding to Equus Ferus Pallas-Equus Przewalski - în 45-
th Annual Meeting of the EAAP. Edinburgh
Blanc, H. (1990) - Qualites et diversite des principales races de chevaux d'origine francaise -în Session of the Commission on horse Production, Toulouse.1990.
Blendinger, W. (1987) -Menschen Pferde undKultur - Paul Verlag. Hamburg.Blomac, N. (1978) -L'Arabe, premier cheval de sang - Crepin Leblond. Ed. Paris 311.Blomac, N. (1991) - La gloire et lejeu Des Hommes et des Chevaux - Fayard. Ed. Paris.Brentjes, B. (1971) - Onager undEsel im altern Orient. Beitrăge zur Geschichte, Kultur und Religion des altern Orients
- Verlag Valentin Krener, Baden-Baden.Chebevix-Trench, C. (1970) -A History ofHorsemanship - Doubleday and Co. Inc. Golden City N. Y.Coleon, J.; Rossier, E. (1988) - Le cheval et autres equides - Ed. A.F.Z. Paris.Crabtree, H. (1970) - Sadlle Seat Equitation - Doubleday and Co. N.Y.Dinu, I. (1996) - Animalele şi omenirea -Ed. Tehnică Agricolă. Bucureşti.EI Shorafa, W. M.; Feaster, J. P. (1979) -Horse metacarpalbone:age, ash. Content, cortical area and failurestress
Georgescu, G.; Ujică, V. (1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor şi echitaţie - Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
Gianoli, L. (1967) -Horse andHorsemanship trough theAges - Grown Publ. N. Y.
Gold, M. (1994) - Der Pferdewirt - DLG Verlag; Frankfurt am Main.
Grigorescu, D. (1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor - Red. de prop. tehnică agricolă, Bucureşti.
Grogroft, B. (1972) - Rangordnung bei Pferden - Diss. Univ. Hannover.
Groves, C. P. (1974) -Horses, Assos, andZebras in the Wild- Ralph Curtis Books. HollywoodFlorida Guibert, X. (1990) -Le Sire: du Systeme d'Identification au Systeme d'Information - Sessionof the Commission on horse Production, Toulouse. 11.07.1990.
Hassenberg, L. (1971) - Verhalten beiEinhufern -A. Ziemsen Verlag. Wittenberg. Herre, W.; Rohrs, M. (1990) - Haustiere zoologisch gesehen - Gustav Fischer Verlag, Stuttgart. Jarrige, R.; Martin-Rosset, W. (1985) -Le Cheval - I.N.R.A. Kapitzke, G. (1993) -Das Pferd, DLG Verlag - Frankfurt am Main. Klingel, H. (1972) -Das Verhalten der Pferde -\n Handbuch der Zoologie nr. 8 Klingel, H. (1975) -Diesoziale Organisation derEquiden -Veri. Dtsch. Zool. Ses. 68 p. 71. Lowe, H.; Hartwig, W.; Bruns, E. (1988) -Pferdezucht - Verlag Eugen Ulmer, Stuttgart. Machim-Goodal, D. (1987) -Die Pferde mit der Elchshaufel - Paul Verlag, Hamburg. Machim-Goodal, W. (1978) -Pferde der Welt - Paul Verlag, Hamburg. Mackay-Smith, A. (1983) - The Colonial Quarter Horse - Groves Publ. Richmond, Virginia Marcenac, L. N. (1980) - Encyclopedie du cheval-Eâ. Maloine, Paris. Mărginean, G. (1991) - Echitaţie şi sporturi hipice - Univ. Şt. Agr. Bucureşti Moldoveanu, Gh.; Suciu, T. (1971) - Calul. Utilitate şi sport - Ed. Ceres, Bucureşti. Neuhaus, B. (1992) -Das Freizeitpferd - DLG Verlag; Frankfurt am Main. Politiek, R. D.; Bakker, J. J. (1982) - Livestock production in Europe - Perspectives andpro-spects. Elsevier, Amsterdam.Quinn, J. H. (1955) - Miocene Equidae of the Texas Gulf Coastal Plain - Univ. Texas. Geol. Publication 5516.
Remy, J.A. (1972) - Etude de crane de Pachynolophus lavocati n. sp. (Perissodactyla). Palaevertebrates 5
Rong, R.; Chandley, A. C; Song, J. (1988) -A fertile muie andhinny in China - Cytogenetics Cell genetics 47
Rossdale, P. D. (1974) - Das Pferd - Karger Verlag, Basel - Miinchen.
Ryder, O. A.; Chemnik, L. G. (1985) - Male muie foal qualifies as the offspring of a female muie andjack donhey - Journal of Heredity 76.
Savage, D. E.; Russell, D. E. (1965) - European Eocene Equidae - Univ. Calif. Publ. Bull. Sci. 56Schwark, J. (1978) -Pferde - VEB Deutcher Landwirtschaftsverlag Berlin.Schwark, J. (1981) - Pferdezucht -VEB Deutcher Landwirtschaftsverlag Berlin.Shirley, M. J. (1982) - Equine - English dictionary. Equine Practice 4.Simpson, G. G. (1951) -Horses - Oxford University Press. N. Y.
Skinner, M. F.; MacFadden, B. J. (1977) - Cormohipparion n. ge. From the North American Miocene - Jour. Paleo. 51.
Slob, W. (1990) -Alles uber Pferde - Paul Parey Verlag, Hamburg.
Smythe, R. H.; Goody, P. C. (1972) - The Horse: Structure andMovement - J. A. Allen and Co. London
Sondaar, P. Y. (1968) - The osteology ofthe manus offossil and recent equide with special reference to philogeny and function - Verh der Lonik. Nederlandse Akad. Van Wetensch. Afd. Natur. 24
Stirton, R. A. (1940) -Philogeny ofNorth American Equidae - Univ. Calif. Publ. Bull. Dept.Sci. 25. Suciu, T.; Moldoveanu, G.; Georgescu, Sh. (1975) -Zootehnia României, voi. IV Cabaline -Ed. Academiei. Bucureşti.
Trunz, H. (1986) -Pferde im Lande des Bernsteins - Paul Parey Verlag, Hamburg.Velea, C. (1980) - Creşterea cabalinelor - Ed. Dacia, Cluj-Napoca.Warren, E. J. (1992) - Horse Breeding and Management - Elsevier, Amsterdam.Willoughby, D. P. (1974) - TheEmpire ofEquus-k. S. Barnes and Co. N. Y.Zeuner, F. E. (1963) -A History ofDomesticatedAnimals - Hutchinson Publ. London.United Nations Food and Agriculture Organization (FAO) (1985) - The Przewalski Horse an-drestoration to its natural
habitat in Mongolia. FAO Animal Production and Health. Paper 61.
RASELE DE CABALINE
Este cunoscut faptul că baza procesului ameliorativ al unei specii o reprezintă populaţia de animale domestice. Populaţiile de animale domestice care dispun de un grad mai mare de asemănare genetică, comparativ cu media speciei, pot fi utilizate cu mai mult succes pentru ameliorarea unor caractere tipice ale acestora.
Ca o subdiviziune a speciei, rasa este o creaţie a omului în scopul consolidării unor caractere de importanţă economică. Rasele de animale domestice sunt, din punct de vedere biologic, subunităţi subiectiv izolate ale unei specii. în timp ce specia se caracterizează prin izolare reproductivă faţă de entităţi de acelaşi fel, rasa se caracterizează printr-un grad mai mare de asemănare a unor caractere, comparativ cu media speciei. Rasele se consideră ca entităţi subiectiv izolate deoarece există posibi-litatea de reproducere între indivizi aparţinând diferitelor rase ale aceleiaşi specii. Prin aceasta, cu toate că însuşirile fenotipice sunt extrem de diferite, există atracţie sexuală, precum şi posibilitate teoretică de reproducere între rasele de cabaline foarte diferite, cum ar fi poneiul Shetland şi rasa Shire, între care există o diferenţă de dezvoltare corporală Ia maturitate de peste 900 kg.
Criteriul principal al individualizării unei rase îl reprezintă frecvenţa unor însuşiri ale acesteia.
Aceasta rezultă din frecvenţa genelor şi genotipurilor care se găsesc în cadrul rasei respective şi conduce la exteriorizarea însuşirilor ca fiind mai mult sau mai puţin diferite, în funcţie de rasă.
Alături de diferenţieri privind caracterele fenotipice care conduc la individualizarea raselor de cabaline, există bineînţeles şi alte însuşiri precum performanţele productive şi grupele sangvine, care conduc la individualizarea mai bună a diferitelor rase.
Şi la cabaline s-au realizat deja cercetări ample cu privire la frecvenţa grupelor sangvine, care este diferită în funcţie de fiecare rasă de cabaline. Din această cauză, se fac auzite opinii că aceste grupe sangvine ar avea şi o influenţă asupra caracterelor productive ale diferitelor rase.
Independent de posibilitatea diferenţierii genetice între rase, în practică se utilizează, cel mai frecvent, criterii sau complexe de criterii fenotipice de diferenţiere a raselor de cabaline. în acest caz, însuşirile descrise se găsesc bineînţeles şi la alte rase, însă modul lor de manifestare genotipică este diferit în funcţie de rasă. în acest caz, raportarea nu se realizează la nivel de individ, ci la nivelul întregii rase.
Există situaţii când o serie de însuşiri sunt mult mai diferite între indivizii unei rase, comparativ cu media aceloraşi însuşiri între rase.
Conceptul de rasă se referă întotdeauna la un grup de animale. Aceasta se referă la o colectivitate de indivizi, iar însuşirile care îi individualizează pot fi găsite cel mai bine exteriorizate numai la această populaţie. în aceeaşi ordine de idei, se poate vorbi despre o rasă numai în cazul în care aceasta dispune de un număr suficient de indivizi care sa-i asigure existenţa în viitor, astfel încât să se poată reproduce în sine. Pentru dezvoltarea ei genealogică, precum şi în interesul existenţei ei de-a lungul generaţiilor, trebuie să se evite un grad mai mare de consangvinitate. Din această cauză, rasele ating o importanţă economică şi socială numai în cazul în care dispun de un număr suficient de indivizi şi prin aceasta să asigure oferta de animale pentru exploatat.
Pornind de la aceste considerente, este practic imposibil să se realizeze ameliorarea unor populaţii mici de cabaline sau chiar să se întemeieze noi populaţii cu un număr redus de indivizi.
În condiţii normale de sănătate a generaţiei parentale, nu apare la această specie pericolul reducerii capacităţii de supravieţuire chiar în cazul în care, accidental, s-au realizat împerecheri incestuoase (între frate-soră sau părinte-descendent). O dovadă concludentă o reprezintă grupurile de cabaline sălbatice, cum ar fi Equus Przewalski, precum şi Mustangii unde, datorită grupurilor reduse de animale în care trăiesc, apare o incidenţă ridicată a consangvinizării. împerecherea acestor cabaline se realizează după legea celui mai tare şi nicidecum după gradul de înrudire între indivizi. Astfel, cu mare probabilitate, apar în aceste grupuri de cabaline sălbatice depresiuni de con-sangvinizare care, în măsura în care nu conduc la transmiterea unor eredopatii, se refac în generaţiile următoare.
Cel mai recent exemplu pentru demonstrarea celor prezentate mai sus îl reprezintă existenţa şi dezvoltarea cabalinelor sălbatice în America de Nord. Acestea se caracterizează printr-un grad mare de asemănare fenotipică şi genotipică între indivizii care compun aceste grupuri. Un alt exemplu referitor la influenţa relativ scăzută a împerecherilor înrudite asupra efectelor negative privitoare la evoluţia unor rase de cabaline reprezintă chiar modul în care s-au format unele rase americane de cai, cum ar fi Pinto şi Appalosa. Pentru fixarea caracterului de exterior reprezentat prin culoarea bălţată a exemplarelor, s-a trecut chiar la împerecheri incestuoase, astfel încât acest caracter să fie fixat pentru viitoarea rasă. în momentul de faţă, cele două rase se caracterizează prin această culoare bălţată a robei, culoare care, de altfel, apare destul de rar la cabaline.
Frecvenţa genelor precum şi expresia fenotipică a caracterelor este supusă în permanenţă modificărilor în funcţie de influenţele socio-economice ale regiunilor unde sunt răspândite, precum şi în funcţie de moda de la un moment dat. Ambii factori au azi o actualitate deosebită. Astfel, la nivel internaţional se pune un accent deosebit pe ameliorarea însuşirilor de călărie, la toate rasele care se consideră a fi exploatate în scop de agrement. Legat de modă, se poate remarca tendinţa ca unele rase să fie caracterizate prin anumite culori ale robei. Din această cauză se preferă pentru caii de agrement culorile vânătă, roibă şi murgă.
Aceste exemple prezentate mai sus evidenţiază faptul că nu există o constanţă a caracterelor
raselor de cabaline. în funcţie de conjunctură se schimbă obiectivele de ameliorare ale diferitelor rase de cabaline. Aceste modificări pot conduce la combinaţii noi ale caracterelor sau chiar la dispariţia unor rase.
Modificarea poate să atingă o asemenea proporţie încât denumirea rasei să mai fie menţinută, însă însuşirile de bază ale acesteia, în momentul formării, să fi dispărut cu desăvârşire.
3.1. FORMAREA RASELOR DE CABALINE
După cum s-a amintit mai sus, specia se caracterizează prin izolare reproduc-tivă. De aici se naşte întrebarea referitoare la modul în care s-au format rasele de cabaline, care sunt subdiviziuni ale speciei şi care, în mod natural, nu sunt izolate reproductiv.
Se pot contura trei factori care au condus la formarea atât a raselor primitive cât şi a celor culturale şi anume:
- izolarea reproductivă a unor grupuri de cabaline faţă de alte grupuri din cadrul speciei,- influenţa mediului sub forma vegetaţiei, a posibilităţilor de hrănire, a sistemelor de
întreţinere a cabalinelor, precum şi chiar a climei regiunii în care se formează respectiva rasă;
- discriminarea reproductivă.Este cunoscut faptul că orice populaţie de animale se caracterizează printr-un anumit grad de
variabilitate. Această variabilitate a constituit baza diferenţierii enorme a raselor din ziua de azi. Chiar şi Equus Przewalski, acest strămoş sălbatic al cabalinelor care se mai găseşte în libertate se caracterizează printr-un grad atât de mare de variabilitate încât poate fi împărţit chiar în trei
subunităţi ale speciei (figura 3.1).
pe care sunt răspândite. De regulă, această modalitate de a clasifica rasele de cabaline nu se bazează nici pe criterii privind gradul de înrudire dintre rase şi nici de aspectele legate de ameliorarea rasei.
în practică, se utilizează următoarele criterii privind clasificarea raselor:- După gradul de ameliorare al lor rasele se clasifică în: culturale, naturale şi de tranziţie.- După dezvoltarea corporală în: hipermetrice, eumetrice şi hipometrice.- După direcţia de exploatare în: rase de tracţiune, de călărie şi sport şi de samar.- După modul de deplasare în: rase de galop, trap sau buestru.- După însuşirile de interior în: rase pur sânge, jumătate sânge şi rase cu sistem nervos
sensibil şi limfatic.- După zona geografică de formare în: rase orientale şi occidentale.În ţările anglo-saxone se citează foarte des un mod de clasificare prin care se împart în rase cu
Figura 3.1. Exemplare din Equus Przewalski.
sânge cald şi rase cu sânge rece. Aceasta nu este o referire la temperatura sângelui, ci la temperamentul cailor respectivi. La toate rasele de cabaline, în repaus, temperatura corpului se situează în jurul valorii de 38°C, iar după efort aceasta creşte la 41°C.
În privinţa denumirii raselor de cabaline, aceasta se realizează de regulă în funcţie de regiunea de creştere (Arab, Huţul, Pinzgau, Ardenez, Hanoveran etc), herghelia în care s-a format (Lipiţan, Kladrub, Frederiksborger etc.) sau chiar după armăsarul întemeietor a populaţiei (Nonius, Shagya, Gidran, Furioso North-Star).
În acelaşi context trebuie amintit faptul că prin larga răspândire a unor rase în mai multe state, au apărut mai întâi subdiviziuni ale acestor rase care în decursul timpului au evoluat ca rase independente. Tipic pentru această situaţie este varietatea de rase trăpaşe care se găsesc în momentul actual în lume.
Nu trebuie neglijat nici faptul că în ultimele două decenii s-au răspândit în lume o serie de rase datorită dezvoltării fără precedent a sporturilor hipice. în aceste condiţii se preconizează ca în viitor să se diferenţieze o serie de rase de cabaline, în funcţie de stările în care acestea se dezvoltă în momentul actual.
3.3. PRINCIPALELE RASE DE CABALINE
în lucrarea de faţă rasele de cabaline vor fi grupate astfel:- rase de importanţă mondială;- rase pentru călărie şi tracţiune uşoară;- rase pentru tracţiune grea;- rase hipometrice şi de ponei.
3.3.1. RASE DE CABALINE DE IMPORTANŢĂ MONDIALĂ
Aceste rase alcătuiesc un capitol total aparte în studiul raselor de cabaline. Acest lucru se reflectă atât prin larga răspândire a lor în întreaga lume cât şi asupra faptului că au stat şi mai stau la baza formării a numeroase rase şi varietăţi de cabaline.
Importanţa mondială a acestor cabaline rezultă din performanţele productive superioare precum şi din capacitatea mare de transmitere a caracterelor proprii la populaţiile la formarea cărora au contribuit.
Ca rase de cabaline de importanţă mondială se consideră a fi rasa Arabă, rasa Pur Sânge Englez precum şi grupa de rase Trăpaşi.
3.3.1.1. RASA ARABĂ
Cea mai veche şi mai nobilă rasă de cabaline a lumii este rasa Arabă. Acesta a stat la baza formării tuturor raselor culturale existente în acest moment în lume.
Originea calului arab trebuie căutată în zona Asiei centrale. De aici, prin intermediul perşilor, aceşti cai au ajuns în secolele IV-VI e.n. în peninsula Arabă.
O altă variantă ar fi domesticirea directă a cailor prinşi în pustiu sau în Egipt de către soldaţii regelui Salomon (974 î.e.n.) teritoriu care se suprapune întocmai cu arealul de formare al rasei.
În unanimitate este acceptată azi ca zonă de formare a rasei, podişul Nedjed, zona controlată de tribul Vahabiţilor, care, prin oazele sale a oferit condiţii prielnice de dezvoltare a rasei.
O importanţă deosebită în stimularea dezvoltării rasei arabe a avut-o însăşi profetul Mahomed (570-632 e.n.) care specifică în Coran că „cine se îngrijeşte de această rasă de cai va avea accesul în paradis". Prin urmare este considerată o datorie sacră creşterea şi ameliorarea calului Arab. Din această cauză, beduinul era gata să împartă orice cu calul său, acordându-i astfel o atenţie deosebită (figura 3.3).
Figura 3.3. Armăsar din rasa Arabă.
În formarea şi consolidarea tipului şi constituţiei rasei Arabe, o semnificaţie cu totul aparte a avut-o clima din zona de formare a acesteia unde, în decurs de 24 de ore, pot apare diferenţe de temperatură de până la 45°C, aceasta determinând un organism cu o capacitate de adaptare deosebită.
Un alt element dur al climei îl reprezintă umiditatea foarte scăzută a mediului aşa încât umiditatea relativă medie în perioada de vară nu depăşeşte 20%. Din această cauză se explică şi nările deosebit de mari ale calului Arab, deoarece aerul inspirat trebuie neapărat umezit.
Pe lângă condiţiile vitrege de climă, în zona de formare se înregistrează şi condiţii vitrege privind furajarea cailor, deoarece numai în oaze se poate realiza o hrănire
şi adăpare corespunzătoare a cailor. în deşert pot trece zile până când animalele pot fi hrănite şi adăpate.
Răspândire. Prin intermediul islamului, această rasă a cunoscut o dezvoltare deosebită participând direct şi la expansiunea islamului în nordul Africii precum şi în Europa. Astfel, deja în secolul VII e.n. au fost introduşi în Spania, de către arabi, aceşti cai care au contribuit Ia formarea majorităţii raselor spaniole. Totuşi creşterea lor în rasă curată se realizează în această ţară de-abia din secolul XIX, când regina Isabella recurge la un import de cai arabi pur sânge.
În Franţa primele exemplare pătrund de asemenea în secolul VII e.n. prin invazia islamică. O atenţie deosebită se acordă acestei rasei în timpul lui Ludovic al XV-lea, care înfiinţează herghelia de la Pompadour. Un rol deosebit în dezvoltarea rasei în Franţa îi revine şi lui Napoleon care a realizat un import masiv de armăsari de rasă arabă.
În Polonia rasa pătrunde prin intermediul turcilor în secolul XVI însă se trece la o creştere organizată începând cu secolul al XlX-lea când contele Rzewuski înfiinţează la 1828 herghelia de la Sawram. Azi această rasă se creşte în Polonia în hergheliile din Janow, Michalow, Kurozweki şi Biaka.
În Marea Britanie s-au realizat primele importuri de cai Arabi începând din secolul al XVI-lea. Este cunoscut faptul că această rasă a avut o influenţă hotărâtoare la formarea calului Pur Sânge Englez în secolul al XVII-lea. Ca rasă curată calul Arab se creşte în Marea Britanie începând cu secolul al XlX-lea când s-au realizat importuri sistematice din Arabia şi Egipt. Primii crescători au făcut parte din familia nobiliară Scawenblunt, care au înfiinţat herghelia Crabbel.
În Germania o preocupare atentă pentru creşterea acestei rase au avut-o principii de Wurttenberg, care au înfiinţat herghelia de la Weil, astăzi cea mai importantă (figura 3.4).
Figura 3.4. Imagine de la Herghelia Weil.
O situaţie deosebită există în Egipt unde viceregele Abbas-Paşa a înfiinţat în 1848-1850 herghelia naţională El Zahara, de unde provin în prezent cei mai frumoşi reproducători din această rasă, exportaţi în toată lumea (figura 3.5).
V
Figura 3.5. Imagine din Herghelia El Zahara.
În Ungaria, primele exemplare ale rasei Arabe, au sosit prin intermediul turcilor în secolul al XVI-lea însă o creştere organizată a acestei rase se poate constata numai în secolul al XlX-lea la herghelia Babolna. Aici, cu ajutorul armăsarilor Shagya şi Kuhaylan Zaid s-a creat chiar o populaţie distinctă cunoscută azi în toată lumea. O influenţă majoră în dezvoltarea hergheliei de la Babolna a avut-o materialul biologic provenit de la Rădăuţi.
Genealogia calului Arab deosebeşte în prezent trei grupuri:- Arab pur sânge, acele exemplare ale căror ascendenţi pe linie maternă şi paternă sunt de
rasă Arabă. Mai mult, trebuie demonstrată originea genealogică a exemplarelor respective ca provenind din zona de formare a rasei.
- Arab se consideră exemplarele la care un părinte provine din Arab pur sânge, iar celălalt nu are o origine bine stabilită. în acest caz se numesc Hedijin când armăsarul este un Arab pur sânge şi respectiv Beradi, când iapa este Arab pur sânge J
- Jumătate sânge Arab, în această situaţie se includ animalele din populaţii pentru formarea cărora s-au utilizat cai Arabi pentru încrucişare, după care s-a trecut la creşterea şi selecţia intrapopulaţională.
Trebuie accentuat faptul că această sistematizare are în ziua de azi numai o valoare pur istorică deoarece în accepţiunea ameliorării animalelor, din cea de-a şasea generaţie de asimilare, se poate
vorbi deja de rasă curată.În privinţa calului Pur sânge Arab, de secole este introdusă o sistematică specială şi anume
întreaga populaţie este împărţită în trei biotipuri sau tulpini. Acestea se pot deosebi între ele datorită unor particularităţi de exterior.
- tulpina Kuhaylan (întâlnită şi sub denumirea de Koheilan, Koheylan sau Kuhlani), în traducere „Cal distins". Exemplarele din această tulpină sunt considerate de către arabi ca fiind tipul masculin al rasei. Acestea se caracterizează printr-o dezvoltare bună a musculaturii, corp mic, frunte largă şi profilul concav al capului.
- tulpina Saqlawi (întâlnită şi sub denumirea de Siglavy), în traducere „Cal strălucitor". Exemplarele din această tulpină sunt considerate de către arabi ca fiind tipul feminin al rasei. Acestea se caracterizează prin articulaţii mai fine iar formele corporale sunt mai rotunjite comparativ cu celelalte tulpini. Au o eleganţă deosebită în mişcare. împreună cu tulpina Kuhaylan formează tipul clasic al rasei Pur sânge Arab.
- tulpina Muniqi, în traducere „Gât lung". Această tulpină se caracterizează printr-o eleganţă mai scăzută, fiind tipul calului de viteză arab. După Raswan, această abatere de la tipul clasic al arabului se datorează împerecherii în secolul al XVII-Iea a iepelor arabe cu armăsari turkmeni. De aici şi tipul calului arab de viteză caracterizat printr-o dezvoltare corporală mai mare, lungimi mai pronunţate, cap mai lung cu profilul drept, gât lung şi fusiform, toracele mai strâmt şi suspendat, crupa oblică iar coada nu mai este purtată caracteristic (depărtată de corp).
în cadrul acestor tulpini se găsesc numeroase linii şi familii ale rasei (tabelul 3.1).
Tabelul 3.1
Principalele linii ale calului Pur sânge Arab (după Flade, 1958)
Tulpina Linia Număr familii
Kuhaylan Kuhaylan 118
Hamdani 4
Hadban 14
Saqlawi 29
Ubayyan 24
Milwah 2Saqlawi Mu'wajj 1
Rishan 2
Tuwaysan 2
Muniqi 9
Muniqi Jilfan 3
Hadraji 6
în ultimii ani, creşterea calului Pur sânge Arab a cunoscut o amploare deosebită. Datorită acestui fapt şi în dorinţa menţinerii în cât mai multe ţări ale lumii a materialului biologic original, a fost înfiinţată în 1970 organizaţia WORLD-ARABIAN-HORSE-ORGANIZATION (W.A.H.O.)'.
Această organizaţie şi-a propus următoarele:- elaborarea principiilor generale privind testarea performanţelor,- definirea mai exactă a termenilor Pur sânge Arab, Arab şi Jumătate sânge Arab;- uniformizarea documentelor de origine şi valoare productivă precum şi a celor pentru export;- uniformizarea metodologiei de individualizare a reproducătorilor;- uniformizarea conţinutului registrelor genealogice din fiecare ţară;- uniformizarea criteriilor de apreciere a exteriorului reproducătorilor.-
Wcrll <fak*n \\mt Orjpidi&tisn
Figura 3.6. Sigla W.A H.O
Datorită importanţei sale deosebite, rasa Pur sânge Arab este exploatată în întreaga lume. Cele mai importante herghelii sunt prezentate în tabelul 3.2.
în figura 3.6 este prezentată sigla W.A.H.O.
Tabelul 3.2
Hergheliile importante ale rasei Pur sânge Arab
Ţara Hergheliile
Australia Yan Yean, Turrameera, Jindera
Bulgaria Kabijuk
Cehia Topolcianky
Egipt Ein Shams, ElZahara
Federaţia Rusă Tersk
Franţa Pompadour
Germania Weil, Rostock
Marea Bntanie Crabber Park
Olanda Rodamia
Polonia Janow Podlaski, Kurozweki, Michailow
România Mangalia, Brebem
Spania Vicos
Suedia Alvesta
SUA Van Vleet, Kalarabia, San Simeon (California), Ben Hur (Indiana), Gamey (Minnesota), Al Marsh (Washington)
Ungaria Babolna
Caractere morfologice. Datorită perioadei îndelungate de existenţă a rasei precum şi a selecţiei foarte stricte, exemplarele prezintă astăzi un grad mare de omogenitate. Rasa se caracterizează printr-o talie de 145-152 cm şi o masă corporală de 400-450 kg (după W.A.H.O.).
Formatul corporal lateral este tipic pătrat. Roba poate fi murgă, vânătă, bălană. Cea mai dorită culoare însă şi cea mai rară este cea neagră. O culoare nedorită la calul Arab este cea roibă deoarece se asociază cu pintenogeli. Pielea este elastică, subţire şi uşor detaşabilă, sub care vascularizaţiile şi muşchii sunt foarte evidenţi. Părul de acoperire este scurt, fin, neted şi lucios.
Impresia generală asupra calului Arab este eleganţa deosebită corelată cu o expresivitate, armonie de ansamblu şi vioiciune ieşite din comun.
Capul este caracteristic: uscăţiv şi mic, cu forma uşor conică, fruntea largă şi pătrată, profilul drept sau uşor concav, ochii expresivi protejaţi de arcade orbitale proeminente, privirea blândă. Nările mari. Urechile sunt mici, purtate vertical şi foarte mobile.
Gâtul este bine proporţionat cu trunchiul iar prinderea de trunchi este corectă. Relativ frecvent apare defectul „gât de cerb". Coama este bogată şi purtată lateral.
Trunchiul se caracterizează printr-o linie superioară dreaptă cu un grebăn înalt, uscăţiv, spinare şi şale scurte, largi, musculoase şi rezistente. Pieptul larg continuat de un torace profund, larg însă mai puţin descins.
Crupa lungă şi largă, pătrată, cu axul mecanic aproape orizontal, bine îmbrăcată în musculatură.Coada este prinsă sus, cu păr abundent. O caracteristică a rasei o reprezintă coada purtată
vertical în repaus şi depărtată de fese în timpul mersului.Membrele sunt subţiri, uscăţive însă musculoase, articulaţiile bine evidenţiate, tendoane
puternice. Copitele sunt mici însă foarte dure. Defectele de aplomb cele mai frecvente la calul Arab sunt „coatele de vacă".
Caractere fiziologice. Tipic pentru calul Arab este caracterul blând, docil şi curajos. Din punctul de vedere al temperamentului, acesta este vioi. Există însă şi exemplare care au un temperament coleric. în cadrul rasei Arabe este cunoscută capacitatea deosebită de transmitere a caracterelor, ceea ce a determinat utilizarea rasei pentru ameliorarea multor populaţii de cabaline de pe glob. Nu în ultimul rând rasa se caracterizează printr-o rezistenţă deosebită, fiind puţin pretenţioasă faţă de hrană şi îngrijire.
Calul arab în România
După cum s-a arătat mai sus, rasa Arabă a fost crescută încă din 1775 la herghelia de la
Rădăuţi, pe atunci teritoriu austro-ungar. Din această cauză majoritatea efectivelor de cai arabi care se cresc acum în Europa au în ascendenţă indivizi care s-au născut la Rădăuţi.
Pe de altă parte, în Ţările Române se înfiinţează pentru prima dată o herghelie la 1864, pe teritoriul mănăstirii Copuzu-Reviga şi unde au fost utilizaţi la reproducţie armăsari de rasă Arabă.
Creşterea dirijată a rasei Arabe s-a realizat de-abia începând cu anul 1874 când s-a înfiinţat herghelia de la Nucet în scopul producerii de material biologic pentru nevoile armatei. Această herghelie a fost transferată în ultimii ani ai secolului XIX la Cislău.
Cu toate acestea, rasa Arabă nu a cunoscut o extindere deosebită în Ţările Române până după marea Unire de la 1918. Astfel, după Primul Război Mondial, centrul creşterii Arabe a rămas în continuare herghelia Rădăuţi cu secţiile de creştere de la Brodina, Gălăneşti, Frătăuţi şi Mitoc.
În 1941 se transferă întreg efectivul de cai arabi de la Rădăuţi la Ruşeţu unde nu se constată, în decursul generaţiilor, o pierdere a masivităţii corporale a liniilor de Arab.
Cel de-al doilea centru de creştere a rasei Arab în România se situează la herghelia de la Mangalia înfiinţată în 1926. Materialul biologic al acestei herghelii provine atât de la Rădăuţi cât şi de la depozitul armatei de la Jegălia unde au fost aduse exemplare valoroase de la Babolnaîncă din 1919. Comparativ cu evoluţia celorlalte herghelii în care s-a crescut rasa Arabă, herghelia de la Mangalia a avut o evoluţie stabilă datorită faptului că aici există condiţiile pedoclimatice apropiate de cele din arealul de formare al rasei, precum şi o preocupare deosebită a specialiştilor din această herghelie referitoare la posibilitatea reconstituirii unor linii genealogice temporar dispărute şi a adoptării altor linii din străinătate.
Datorită condiţiilor pedoclimatice specifice, în decursul timpului s-a realizat un cal Arab cu o dezvoltare corporală mai mică decât cel de la Rădăuţi şi cu o conformaţie corporală mai uscăţivă, mai fină (figura 3.7).
Figura 3.7. Iepe mamă la Herghelia Mangalia.
În prezent funcţionează în ţara noastră, începând din 1981, încă o herghelie de cai Arabi la Brebeni, lângă Slatina.
Cu toate acestea, nucleul cel mai valoros la ora actuală de cai arabi se găseşte la herghelia Mangalia. Distribuţia efectivului pe linii genealogice în cadrul acestei herghelii în 1995 este prezentată în tabelul 3.3.
Tabelul 3.3
Distribuţia pe linii genealogice a reproducătorilor de la herghelia Mangalia (1995)
O orientare cu totul aparte în creşterea calului Arab este populaţia Shagya.Punctul de pornire ca rasă a acestei populaţii a fost sfârşitul secolului al XVII-lea în hergheliile Babolna
şi Rădăuţi care aparţineau imperiului austro-ungar şi unde s-a început creşterea unor exemplare deosebite ale rasei Arabe, prin aducerea în 1836 a armăsarului Shagya în herghelia de la Babolna. Alături de această linie, o importanţă deosebită au avut-o şi liniile Gazai, Koheiian, O'Bajan, Mersuch, Amurath, Jussuf, Kemir, Siglavy etc.
Deosebirea cea mai pregnantă faţă de calul Pur sânge Arab, a fost infuzia de sânge provenit de la alte rase în scopul creşterii masivităţii corporale precum şi al îmbunătăţirii însuşirilor pentru călărie. Prin aceasta s-a realizat o populaţie a cărei eleganţă, frumuseţe şi rezistenţă sunt identice cu cele ale calului Pur Sânge Arab. Astăzi, populaţia se caracterizează printr-o talie de 148-157 cm şi o masă corporală de 480-530 kg (figura 3.8).
Registrul genealogic al acestei populaţii a fost deschis în 1789 la Babolna, reali-zându-se frecvente schimburi de reproducători cu herghelia de la Rădăuţi.
Este exploatată în Ungaria, Cehia, România, Croaţia, Austria şi S.U.A.În anul 1978, WAHO a elaborat o hotărâre prin care se consideră toate exemplarele crescute
după metodologia de la Babolna, Rădăuţi şi Topolcianky ca fiind asimilabile calului Pur sânge Shagya-Arab. începând de la acea dată sunt recunoscute registrele genealogice ale populaţiilor existente în diferite ţări.
3.3.1.2. RASA PUR SÂNGE ENGLEZ
Rasa Pur Sânge Englez este o rasă culturală cu un înalt grad de specializare pentru viteză (figura 3.9).
Figura 3.8. Armăsar Shagya Araber.
Figura 3.9. Armăsar din rasa Pur Sânge Englez.
începuturile constituirii acestei rase se înregistrează în secolul XIV, însă bazele regulamentelor de alergări se pun abia în anul 1605 în Newmarket.
Primele alergări oficialeVau realizat în Anglia în 1634 la concursul Gold-Cup, concurs care este până azi important.
Necesitatea măririi vitezei de alergare a condus la importuri de armăsari din Flandra, Frizia, Spania, Turcia, Siria şi Franţa. Aceşti armăsari au fost împerecheaţi sistematic cu iepe celtice foarte rapide şi rezistente, cunoscute deja în timpul campaniilor romane în Britania. Totuşi, adevărata bază de selecţie a viitoarei rase au constituit-o alergările cu scop de selecţie de Ia Royal Plates din Newmarket, care se desfăşoară şi azi însă sub alt nume.
În literatura de specialitate sunt citaţi un număr de trei armăsari consideraţi întemeietorii rasei:-Byerley Turk, proprietate a colonelului Byerley care 1-a primit drept captură de război în urma
bătăliei de la Boyne în 1660. Adus în Marea Britanie, a acţionat într-o herghelie din nordul Angliei. Originea sa arabă s-a transmis la descendenţă prin caracterele morfo-fiziologice specifice. în cea de-a patra generaţie se detaşează net Herod (născut în 1758) iar fiii acestuia, High-Flyer şi Woodpecker au fost aproape la fel de renumiţi. Armăsarul Byerley Turk a impregnat întregii rase o rezistenţă deosebită (figura 3.10).
Figura 3.10. Armăsarul Byerley Turk.
- Darley Arabian, de origine siriană, a fost cumpărat în Alep în anul 1704, de către consulul Angliei, Thomas Darley drept cadou pentru fratele lui din Anglia. A activat ca armăsar pepinier la herghelia Yorkshire din Anglia (figura 3.11).
Figura 3.11. Armăsarul Darley Arabian.
Un fiu al acestuia, Flyng Childers, născut în 1715, este considerat primul mare cal de curse englez. Acesta nu a fost învins în nici o alergare în timpul vieţii. Viteza deosebită în alergări a transmis-o şi strănepotului său Eclipse, născut în 1764, care nu a fost învins în cele 18 alergări oficiale la care a participat, şi în prezent fiind considerat cel mai reprezentativ armăsar al rasei. Din cei aproximativ 400 de descendenţi ai săi, au rezultat 344 câştigători de curse. Actualmente, în ascendenţa a peste 80% din efectivul rasei se regăseşte acest armăsar (figura 3.12).
Figura 3.12. Armăsarul Eclipse.
- Godolphin Barb, denumit şi Godolphin arabian, a fost dăruit regelui Franţei, Ludovic al XV-lea, de către sultanul Marocului, Muley Abdullah. Acest armăsar nu a făcut o impresie bună la curtea regelui datorită pe de o parte caracterului său coleric şi, pe de alta, gâtului scurt şi musculos. Din această cauză a fost vândut unui sacagiu din Paris. Acest armăsar a fost cumpărat mai târziu de către ofiţerul de cavalerie englez Edward Coke din Derbyshire iar după moartea acestuia, în 1720, armăsarul a intrat în posesia lordului Godolphin. Printr-o greşeală, acest armăsar a montat iapa
Figura 3.13. Armăsarul Godolphin Barb.
Roxana rezultând un armăsar foarte valoros Lath. Un alt descendent ulterior a lui Godolphin Barb, armăsarul Cade este tatăl unui la fel de renumit armăsar al rasei Matchem, născut în 1748. Acesta a câştigat 11 alergări oficiale din 13 la care a participat. Datorită valorii sale deosebite a fost folosit ca armăsar pepinier până Ia vârsta de 33 de ani, producând 354 descendenţi învingători în cursele oficiale (figura 3.13).
Cei mai importanţi descendenţi ai celor trei armăsari întemeietori ai rasei amintite mai sus, şi anume Herod, Eclipse şi Matchem, au întemeiat aproximativ 50 de linii de sânge sau de armăsari care se prelungesc până în ziua de azi. Datorită concursurilor, caii deveneau din ce în ce mai rapizi.
Un alt fenomen generalizat în acea perioadă era admiterea la reproducţie numai a învingătorilor curselor. La început alergările se desfăşurau pe distanţe cuprinse între 6,4 şi 19,3 km cu o greutate în şa de 77 kg. în acea perioadă caii aveau o talie de 147 cm şi trebuiau să fie extrem de rezistenţi pentru a putea parcurge în galop distanţele amintite mai sus.
Din ce în ce mai mult se punea accentul pe originea cabalinelor, astfel încât în 1793 s-a deschis primul registru genealogic al rasei (General Stud Book).
După 1800, selecţia rasei s-a axat mai mult pe viteză şi nu pe rezistenţă, concomitent cu precocizarea rasei, fapt care a determinat trecerea la alergările cailor de doi ani. Pentru aceasta s-au îmbunătăţit semnificativ şi condiţiile de întreţinere şi furajare.
În prima jumătate a secolului XIX, talia medie a cailor adulţi era de 163 cm iar recordurile de viteză pe distanţe scurte se îmbunătăţeau an de an. în jurul anului 1850 s-a atins apogeul în privinţa vitezei şi al taliei cailor Pur Sânge Englez. De la acea dată nu au mai existat modificări semnificative. Această rasă a fost specializată pentru viteza aceasta fiind şi azi criteriul principal de selecţie. Distanţele clasice de alergare pentru cai de trei ani sunt cele de 1 sau 1 şi 3/4 mile.
Datorită probelor diferite de alergare, în decursul celor două secole de selecţie sistematică a rasei s-au diferenţiat trei tipuri.
- Tipul uşor, denumit şi Sprints sau Flyer, specializat în parcurgerea de distanţe scurte (1000 până la 1450 m) cu o viteză deosebită. Exemplarele sunt mai precoce, au formatul corporal înalt, membre subţiri şi temperament foarte vioi, sunt însă mai puţin rezistenţi.
- Tipul masiv, denumit şi Steyer, cu o precocitate mai puţin accentuată. Are forme longilinii şi trenul posterior foarte puternic. Temperamentul este mai liniştit. Se remarcă în deosebi Ia alegările de fond. Pentru ameliorarea altor rase de cabaline se utilizează aproape în exclusivitate acest tip.
- Tipul intermediar este tipul care îmbină armonios avantajele tipului uşor cu cele ale celui masiv. Exemplarele aparţinând acestui tip se utilizează la alergările de semifond şi Steeplechase datorită crupei oblice, spetei înclinate şi spinării scurte, ceea ce-i avantajează la sărituri.
Răspândire. Majoritatea ţărilor lumii dispun în acest moment de organizaţii proprii de creştere a rasei. Cu toate că au existat în istorie mai multe încercări de a crea o rasă mai rapidă decât Pur Sângele Englez, nu s-a reuşit până în prezent depăşirea performanţelor realizate de acesta.
În S.U.A. există o populaţie foarte valoroasă de Pur Sânge Englez. O creştere şi ameliorare sistematică a acesteia a început abia la sfârşitul secolului al XlX-lea în Kentuky. Cei mai renumiţi armăsari Pur Sânge Englez ai S.U.A. au fost Mahmoud, Blenheim, Nasrullah şi Ribot. Recordul de viteză al rasei a fost realizat de un armăsar crescut în S.UA şi anume The Goaler cu 18,51 m/sec.
În Franţa, rasa a fost recunoscută deja în 1830. Exemplarele crescute în Franţa realizează performanţe deosebite mai ales în cazul tipului masiv (Steyer). Cei mai cunoscuţi armăsari ai rasei Pur Sânge Englez, crescuţi în Franţa, au fost Monarque, Le Sancy, St. Simon, Dollar, Bran-Tome şi Galopin. Din anul 1863, la Paris se organizează anual concursul internaţional de alergări în galop "Prix de l'Arc de Triomphe". Acesta a dat posibilitatea unei evoluţii deosebite a rasei în Franţa. Astăzi, rasa Pur Sânge Englez se creşte în jurul Parisului precum şi în Normandia.
În Italia s-au remarcat armăsari precum Donatello, Nearco şi Ribot.De asemenea, Australia şi Noua Zeelandă s-au făcut cunoscute în ultimii ani datorită efectivului
de cabaline de rasă Pur Sânge Englez de valoare biologică deosebită.În România se realizează primele importuri din rasa Pur Sânge Englez în anul 1870. Dacă la
început aceste importuri au fost sporadice, mai târziu, când problema ameliorării cailor devenise o preocupare de stat, din cauză că în ţară nu se găseau caii corespunzători pentru cavalerie şi artilerie, importurile s-au realizat cu regularitate. Prima herghelie a rasei Pur Sânge Englez s-a înfiinţat în România la Nucet (Dâmboviţa). O dezvoltare deosebită a rasei se înregistrează după înfiinţarea Jockey Club (1874), organizat după modelul ţărilor europene, precum şi a hipodromului de la Bucureşti (1875) unde au fost organizate primele curse de galop (figura 3.14).
Figura 3.14. Concursuri hipice cu rasa Pur Sânge Englez.
O dezvoltare deosebită a rasei s-a înregistrat în perioada interbelică. în această perioadă s-au înfiinţat numeroase herghelii particulare care au contribuit la îmbunătăţirea valorii biologice a animalelor. în urma celui de-doilea război mondial, materialul biologic a fost grupat în hergheliile Cislău (Buzău) şi Slobozia (Ialomiţa). în cele din urmă, efectivul de cabaline de Slobozia a fost transferat la Bale (Bihor). Trebuie remarcat faptul că ritmul de ameliorare al rasei după cel de-al doilea război mondial a fost foarte lent. Principala cauză a constat în faptul că după război nu s-au mai făcut importuri de reproducători de valoare pentru împrospătarea măteii şi ameliorarea fondului genetic existent. Odată cu desfiinţarea hipodromului de galop de la Bucureşti-Băneasa s-a suprimat si posibilitatea testării performantelor proprii ale reproducătorilor precum şi cele ale descendenţilor acestora. Este cunoscut faptul că principalul criteriu în ameliorarea acestei rase este viteza la galop.
Caracterele morfo-productive ale rasei Pur Sânge Englez demonstrează pretabi-litatea deosebită la alergările de galop având o conformaţie corporală caracteristică raselor de viteză.
Această rasă se caracterizează printr-o talie mare, cuprinsă între 162 şi 173 cm, şi printr- o greutate de 450-500 kg. Aspectul este tipic aerodinamic, propriu calului de viteză, cu un format corporal înalt.
Comparativ cu restul trunchiului, capul este mic, expresiv, uscăţiv şi cu profilul drept. De asemenea, fruntea şi nasul sunt ceva mai înguste. Faţă de rasa Arabă, urechile sunt mai mari şi apropiate la bază. Tipic pentru această rasă sunt ochii mari, cu privirea expresivă exprimând mult temperament.
Gâtul este lung, cu marginile drepte şi puţin oblic. Acesta este foarte mobil. Caracteristic pentru această rasă este coama mai slab îmbrăcată în păr.
Grebănul este lung, înalt, slab îmbrăcat în musculatură, însă foarte puternic. Acesta se continuă cu o spinare şi şale lungi şi drepte.
Pieptul este strâmt cu umerii foarte puternici. Toracele este fusiform, strâmt şi profund.Abdomenul este slab dezvoltat, tipic raselor de viteză. Este cunoscut şi sub denumirea de
abdomen ogăresc.Direcţia mecanică a crupei este dreaptă. Aceasta este lungă şi dispune de o musculatură
deosebit de puternică.Membrele dispun de o osatură densă, articulaţii mobile şi bine conturate. Membrele lungi
comparativ cu proporţiile corporale, au musculatura subţire însă foarte puternică. Tendoanele sunt uscăţive, bine detaşate şi rezistente. Copitele sunt foarte rezistente şi relativ mici comparativ cu dezvoltarea corporală a animalului. Aplomburile au un rol deosebit pentru realizarea performanţelor de viteză. Acestea sunt corecte la majoritatea indivizilor. Totuşi se mai întâlnesc defecte de aplomb precum chişiţa moale, genunchi arcaţi cât şi diversele exostoze.
Din punct de vedere al robei, predomină culoarea murgă. Totuşi se pot vedea şi exemplare de culoare roibă şi vânătă.
În legătură cu temperamentul calului Pur Sânge Englez, acesta este vioi. Caracterul calului este bun.
În continuare, selecţia acestei rase se va face numai pentru aptitudinile de viteza în alura de galop. Pentru celelalte sporturi hipice precum proba completă de călărie, sărituri obstacole şi dresaj academic se tinde din ce în ce mai mult, pentru utilizarea altor rase sau metişi cu rasa Pur Sânge Englez.
3.3.1.3. TRĂPAŞII
Sub această denumire se înţelege un grup de rase a căror însuşire comună este aptitudinea specială a trapului de viteză. Este cunoscut faptul că trapul este una din alurile naturale de deplasare ale cabalinelor alături de galop, buestru şi pas. Totuşi, există rase la care această însuşire de a se deplasa în alură de trap este atât de exacerbată încât a devenit ceva ereditar.
Originea trăpaşilor o reprezintă ţările scandinave unde au fost utilizaţi pentru transporturi. Deja în secolul al XVIII-lea se fac primele referiri cu privire la trăpaşul englez, cunoscut şi sub denumirea de trăpaş Norfolk. Cu toate că această rasă de trăpaş nu a fost selecţionată pentru viteza la trap, datorită modei curselor de galop din Anglia, acesta a participat la formarea numeroaselor rase de trăpaşi precum trăpaşul francez şi cel american.
TRĂPAŞUL NORFOLK
Această rasă este recunoscută drept cea mai veche rasă de trăpaşi. Este cunoscută şi sub denumirea de Hackney. Rasele vechi care au stat la baza formării lor au fost trăpaşii din Norfolk şi Yorkshire.
Cel mai cunoscut armăsar al rasei a fost Old Shales născut în 1755 şi în a cărui ascendenţă se ajunge la rasa Pur Sânge Englez. Astfel, de exemplu, Darley Arabian a fost tatăl cunoscutului armăsar Flying Childers. Acesta la rândul lui, a fost bunicul dinspre tată al lui Old Shales. Alt armăsar renumit al rasei a fost un nepot al lui Old Shales şi anume The Norfolk Cob născut în 1829, despre care se spune că a realizat viteza de 24 de mile pe oră la probele de alergare pe distanţe lungi.
Marea înflorire a trăpaşului englez sau Norfolk s-a înregistrat în secolul XIX, până la introducerea căilor ferate (figura 3.15).
Figura 3.15. Trăpaşi englezi la atelaj.
în anul 1878 s-a înfiinţat Societatea de Creştere a Trăpaşului care a ţinut prima întrunire la Downham Market în regiunea Norfolk. Registrul genealogic s-a închis încă din 1883 pentru toate populaţiile care au descins din această rasă. Este vorba de Roadsters, Cobs şi Hackney.
TRĂPAŞUL ORLOV
Este considerat tipul clasic de trăpaş care combină eleganţa cu viteza în deplasare.Numele rasei provine de la contele rus Orlov-Cesmenschi care timp de 35 de ani (între 1775 şi
1809) a luat o serie de măsuri ameliorative în scopul întreţinerii acestei rase. în această perioadă s-au pus bazele împletirii rezistenţei, eleganţei, armoniei corporale, moştenite de la calul arab cu cele de putere, dezvoltare corporală şi amplitudinea pasului, moştenite de la rasele vest-europene (figura 3.16).
Figura 3.16. Trăpaş Orlov.
Armăsarul care a constituit punctul de plecare al rasei a fost cumpărat de contele Orlov în 1775 din Moreea şi a fost un armăsar arab de culoarele vânătă pe nume Smetanca (smântână). Cu toate că acest armăsar a fost utilizat numai un singur an ca pepinier în herghelia contelui, fiind caracterizat printr-o talie redusă, a lăsat totuşi un număr mare de descendenţi. Cel mai cunoscut dintre aceştia a
fost armăsarul Polcan născut în 1778, care provine din împerecherea cu o iapă daneză de culoare izabelă care s-a caracterizat printr-o dezvoltare corporală deosebită şi membre foarte puternice.
Pentru corectarea unui defect al armăsarului Polcan şi anume amplitudinea redusă a mişcărilor spetei, acesta din urmă a fost împerecheat cu o iapă olandeză, care a dat naştere armăsarului Bars I, născut în 1784, adevăratul întemeietor al rasei trăpaş Orlov. S-a considerat că acest armăsar dispune de caracterele principale urmărite pentru crearea rasei Trăpaş Orlov, trecându-se la utilizarea acestuia pentru reproducţie, aşa încât însuşirile de care dispunea să fie transmise cât mai fidel pentru descendenţă. S-a trecut astfel la împerecheri foarte înrudite între descendenţii armăsarului Bars I astfel încât, după cea de-a patra generaţie să se considere caracterele armăsarului Bars I ca fiind bine consolidate în întreaga populaţie (figura 3.17).
Figura 3.17. Contele Orlov-Cesmenschi si armăsarul Bars I
Ameliorarea rasei a fost continuată de succesorul contelui Orlov, astfel încât s-a încercat masivizarea rasei prin încrucişări de infuzie cu armăsari din rasele Trăpaş Norfolk, Pur Sânge Englez, cât şi armăsari danezi şi olandezi.
După armăsarul Bars I, în istoria genetică a rasei mai apare şi armăsarul Varvar I ca fiind important pentru consolidarea rasei.
Un element deosebit de important pentru evoluţia ulterioară a rasei a constituit-o organizarea alergărilor de trap la Lebedjan începând din anul 1826 şi a celor din Moscova din anul 1834. Tot din această perioadă datează şi creşterea rasei pe linii şi familii.
La sfârşitul secolului trecut s-au realizat exporturi semnificative de trăpaşi Orlov în ţările din vestul Europei, unde au contribuit la ameliorarea propriilor efective de trăpaşi din punctul de vedere al armoniei corporale şi eleganţei.
Cu timpul însă, această ra|ă nu a mai fost competitivă pe plan internaţional, deoarece în ţara de origine se punea un accent deosebit pe selecţia după exterior. Din această cauză piaţa internaţională pentru caii trăpaşi a fost ocupată tot mai mult de trăpaşi americani care la rândul lor au fost selecţionaţi numai după performanţa pe hipodrom. Această rasă este exploatată în momentul de faţă în peste 20 de herghelii din Federaţia Rusă, fiind utilizat mai ales pentru agrement şi muncă.
Din punct de vedere al exteriorului, trăpaşul Orlov prezintă un cap uscăţiv, cu însuşiri pregnante ale rasei Arabe, gâtul lung şi prins sus, grebănul înalt, spinarea şi şalele lungi şi largi, crupa largă şi musculoasă, extremităţile suficient de uscăţive, chişiţe scurte. Uneori apar defecte de aplomb datorită tendoanelor puţin rezistente. Tipic pentru această rasă îl reprezintă faptul că majoritatea exemplarelor au roba de culoare deschisă, vânătă.
TRĂPAŞUL FRANCEZ
Originea trăpaşului francez se găseşte în caii jumătate sânge Anglo-Normand. Spre deosebire de celelalte rase de trăpaşi, la trăpaşul francez cursele de alergări se realizează sub şa şi nu înhămat la sulky.
În privinţa criteriilor de selecţie ale rasei, se poate constata că deja din 1836 principalul criteriu a fost viteza la trap. Cursele de trap se organizau de regulă pe distanţe cuprinse între 4 şi 6 km. Datorită acestor condiţii de concurs, s-au selecţionat numai exemplare de talie mare, puternice şi cu însuşiri caracteristice pentru călărie (grebăn proeminent, spinare şi şale drepte). Pentru intensificarea selecţiei pentru viteza la trap, s-au introdus începând din 1897 limite maxime de timp pentru parcurgerea unui km astfel încât să poată fi înscrişi în registrul genealogic al rasei.
Bineînţeles că s-au luat şi măsuri radicale privind înscrierea în registrul genealogic al rasei a exemplarelor care nu aveau ambii părinţi din această rasă. Din această cauză registrul genealogic al rasei este închis din anul 1937. Această măsură a fost luată din dorinţa de a se evita pătrunderea în această rasă a exemplarelor de trăpaş american, de talie mai mică dar care la sulky realizau pe dis-tanţe mai scurte, viteze mult mai mari comparativ cu trăpaşul francez. Prin aceste măsuri organizatorice, trăpaşul francez este superior celui american prin următoarele însuşiri: rezistenţă la alergări pe distanţe mai lungi, conformaţie corporală corectă precum şi dezvoltare corporală mai mare. Amelioratorii francezi sunt preocupaţi în această perioadă pentru îmbunătăţirea precocităţii rasei precum şi a vitezei pe distanţe mai scurte.
Din punct de vedere al genealogiei trăpaşului francez, acesta provine din trei armăsari importaţi din Marea Britanie şi anume:
- Young Rattler, născut în 1811, cal jumătate sânge;- The Norfolk Phoenomenon, născut în 1845, de rasă trăpaş Norfolk;- The Heir ofLinne, născut în 1853, de rasă Pur Sânge Englez.Din încrucişările reciproce ale descendenţilor celor trei armăsari englezi s-au format cinci
principale linii de sânge ale acestei rase care sunt prezentate în tabelul 3.4.
Tabelul 3.4
Principalele linii de sânge ale rasei trăpaş francez şi armăsarii întemeietori
Nr. crt.
Linia Armăsarul întemeietor
1 Conquerant Young Rattler
2 Normand Young Rattler
3 Lavater The Norfolk Ploenomenon
4 Niger The Norfolk Phoenomenon
5 Phaeton The Heitof Lmne
Principala influenţă asupra rasei este dată de armăsarul Fuschia născut în 1883, stră-strănepot al armăsarului Young Rattler. Acest armăsar a fost reprezentantul cel mai de seamă al rasei. Asemănător cu armăsarii importanţi ai rasei Pur Sânge Englez sau Trăpaş american, a realizat numeroase recorduri ca de exemplu, viteza de 1 min. şi 36 sec. pe km, pe distanţa de 4 km sub şa. Acest armăsar a lăsat în urmă un număr semnificativ de armăsari şi anume 385, din care majoritatea s-au remarcat prin rezultate deosebite în cadrul alergărilor de trap (figura 3.18).
Figura 3.18. Armăsar din rasa Trăpaş francez.
Referitor la însuşirile sale de exterior, trăpaşul francez se caracterizează prin cap mare în comparaţie cu trunchiul, gâtul lung şi bine prins, spata lungă şi dreaptă, cu grebănul proeminent, trunchi compact cu spinare şi şale puternice, membre puternice cu frecvente defecte de aplomb, talia relativ mare, de peste 167 cm.
În figura 3.19 se prezintă imaginea unei alergări de trap în Franţa.
Figura 3.19. Alergări de trap în Franţa.
TRĂPAŞUL AMERICAN
Aceasta este cea mai reprezentativă rasă de trăpaşi. Obiectivul principal pentru crearea acestei rase I-a constituit realizarea unui carosier rapid în scopul transporturilor pe distanţe scurte. Pentru aceasta, s-au realizat iniţial o serie de încrucişări nedirijate între rasele de cabaline care au fost importate în S.U.A., rezultând astfel o populaţie deosebit de heterogenă. Cea mai mare influenţă în formarea Trăpaşului american a avut-o Trăpaşul englez care era deja cunoscut în acea perioadă ca o rasă cu însuşiri bune pentru tracţiune uşoară. De asemenea, au mai contribuit şi exemplare din Olanda şi Danemarca unde au existat încercări de creare a unui tip de caro-sier uşor dar care era puternic influenţat de Trăpaşul Orlov.
Condiţiile favorabile pentru crearea rasei Trăpaş american s-au realizat în momentul în care alergările de trap au cunoscut o extindere deosebită în S.U.A., după anul 1806. Mai mult decât atât, nu a existat nici un fel de îngrădire pentru vreo rasă de a participa la aceste alergări de trap care se realizau pe hipodrom sub şa. în anul 1825 s-a înfiinţat New York Trotting Club, astfel încât alergările de trap au putut fi cuprinse într-o formă organizată. Un alt eveniment deosebit în evoluţia rasei 1-a constituit elaborarea în 1879 de către „National States Trotting Association" a
reglementărilor cu privire la înscrierea cabalinelor în registrul genealogic al rasei şi anume la limita maximă de timp în care pot să parcurgă, în cadrul concursurilor oficiale, distanţa de o milă. Din 1931, registrul genealogic al rasei este închis.
Din punct de vedere genealogic, un număr de patru armăsari au jucat un rol deosebit la întemeierea şi consolidarea rasei de trăpaş american şi anume:
- Messenger, armăsar Pur Sânge Englez născut în 1780 şi utilizat la reproducţie până în 1808;- Justin Morgan, armăsar anglo-arab născut în 1789 şi care a fost utilizat până în 1821 la
reproducţie. Acesta nu a fost învins niciodată în cadrul alergărilor oficiale pe distanţe scurte;- Bellfounder, armăsar trăpaş Norfolk, născut în 1815 şi care a realizat performanţe deosebite
în cazul alergărilor de trap;- Hambletonian 10 (figura 3.20), născut în 1849 în S.U.A. şi care este de altfel considerat de
foarte mulţi specialişti ca fiind întemeietorul rasei de trăpaş american. Astăzi, peste 95% din exemplarele rasei Trăpaş american au acest armăsar în ascendenţă.
Acest armăsar s-a caracterizat printr-o talie de 157 cm şi o înălţime a crupei de 162 cm. Datorită faptului că ulterior s-au realizat împerecheri între descendenţii armăsarului Haambletonian 10,
această crupă mai înaltă decât talia s-a consolidat foarte bine în întreaga populaţie de Trăpaş american, aşa încât azi acest caracter este cunoscut sub denumirea de „crupă de trăpaş".
Ca şi la alte rase importante de cabaline şi în cadrul acestei rase s-a realizat creşterea materialului biologic în linii şi familii. Cele mai importante linii ale rasei Trăpaş american sunt Axworthy, Peter the Great, Direct şiAbbedale.
Viteza deosebită care este caracteristică trăpaşilor americani se datorează faptului că deja din 1879 singurul criteriu de selecţie a reproducătorilor îl reprezintă viteza la trap. Acest lucru a favorizat şi omogenizarea populaţiei din punct de vedere al însuşirilor de exterior, deoarece acestea sunt strâns corelate cu viteza de alergare.
Trăpaşul american se caracterizează printr-un cap de mărime medie, puţin expresiv, cu profilul convex, gâtul puternic, prins sus, spata dreaptă însă lungă şi bine îmbrăcată în musculatură. Grebănul este puţin evidenţiat, toracele adânc şi profund, crupa este largă şi teşită, bine îmbrăcată în musculatură. Membrele posterioare se caracterizează prin numeroase defecte de aplomb, printre care cele mai frecvente sunt coatele de vacă. Chişiţele sunt lungi şi drepte atât la membrele posterioare cât şi la cele anterioare (figura 3.21).
Figura 3.20. Armăsarul Hambletonian 10.
Figura 3.21. Trăpaş American
Răspândirea deosebită a Trăpaşului american se datorează performanţelor remarcabile înregistrate în probele de alergări de trap. Aceste rezultate sunt atât o urmare a activităţii de selecţie bazate pe un singur caracter şi anume viteza la trap, cât şi condiţiilor deosebite create pentru exteriorizarea potenţialului genetic.
Astfel, pentru trăpaşii americani a fost utilizat pentru prima oară sulky. Pentru aceştia s-au ales metode moderne de înhămare dar şi o potcovire diferenţiată între membrele anterioare şi cele posterioare. în ultimele decenii s-a constatat o precoci-zare deosebită a rasei. Astfel, dacă la începutul secolului, recordurile de viteză erau înregistrate de exemplare cu vârste cuprinse între şase şi zece ani, în momentul de faţă, aceste recorduri sunt realizate deja Ia vârste de trei şi patru ani.
TRĂPAŞUL ROMÂNESC
Este o populaţie de cabaline care în decursul timpului s-a consolidat ca rasă. La formarea acesteia au contribuit în principal Trăpaşul american (85%), Trăpaşul Orlov (10%) şi Trăpaşul francez (5%). Trebuie amintit faptul că în cadrul încrucişărilor complexe pentru formarea acestei rase au mai participat şi iepe Nonius şi Furioso North-Star.
Se poate afirma că formarea rasei de Trăpaş românesc începe odată cu primele importuri de trăpaşi (1887). O atenţie deosebită acordată dezvoltării propriei rase româneşti de trăpaşi a început după 1930 când au fost introduse anumite amendamente la regulamentele de curse de trap. Astfel, caii participanţi la concursurile de alergări, proveniţi din import se penalizau.
Un rol deosebit pentru realizarea rasei Trăpaş românesc 1-a avut Societatea Naţională de Creştere a Calului din Brăila. Aceasta a organizat deja în 1903 primele concursuri de trap care se desfăşurau cu regularitate.
Ameliorarea permanentă a acestei rase în perioada interbelică s-a realizat prin exploatarea trăpaşilor în hergheliile Ruşeţu, Sighireanu, Jegălia şi Segarcea. în prezent, ameliorarea acestei rase se realizează cu ajutorul împerecherilor dirijate în hergheliile Ruşeţu şi Dor Mărunt unde se exploatează în momentul de faţă. în figura 3.22 se prezintă un exemplar din rasa Trăpaş Românesc.
Figura 3.22. Armăsar din rasa Trăpaş românesc.
Din punct de vedere al însuşirilor de exterior, Trăpaşul românesc se caracterizează printr-o dezvoltare corporală eumetrică Capul este expresiv, uscăţiv şi bine proporţionat comparativ cu restul trunchiului. Caracteristic pentru trăpaşul românesc este profilul drept şi nu convex precum la cel american. Gâtul este musculos şi purtat aproape drept. Grebănul este dezvoltat, spinarea şi şalele sunt lungi, rezistente. Crupa este lungă, largă, bine îmbrăcată în musculatură. Toracele este adânc şi profund. Spata este dreaptă, bine îmbrăcată în musculatură. Membrele sunt uscăţive cu articulaţii rezistente şi tendoane bine evidenţiate. Copitele sunt corect conformate şi foarte rezistente. Culoarea cea mai frecventă a robei este murgă.
Dezvoltarea corporală este asemănătoare cu a celorlalte rase de trăpaşi (tabelul 3.5).
Tabelul 3.5
Dezvoltarea corporală a principalelor rase de trăpaşi
Nr. crt.
Rasa Talia(cm)
Lungimeacorpului
(cm)
Perimetrultoracic
(cm)
Perimetrulfluierului
(cm)
Autorul
1 Trăpaş românesc 157 161 175 19,0 Velea şi col.
2 Trăpaş Orlov 161 163 184 20,0 Krasmkov
3 Trăpaş rusesc 160 162 184 19,5 Krasnikov
4 Trăpaş francez 160 162 182 21,0 Moldoveanu
5 Trăpaş Norfolk 158 160 181 20,5 Schwarkşi col.
6 Trăpaş American 155 156 178 19,0 Schwarksi col.
În privinţa potenţialului productiv al acestor rase, reflectată prin timpul realizat în cadrul concursurilor de trap, se poate menţiona faptul că potenţialul productiv al trăpaşului românesc este inferior celorlalte rase de trăpaşi (tabelul 3.6).
Tabelul 3.6
Performanţele productive la principalele rase de trăpaşi: timp/milă (1609 m)
Nr. crt.
Rasa Vârsta Autorul
doi ani trei ani patru ani
1 Trăpaş românesc 2:36,0 2:23,3 2:18,3 Velea şi col.
6 Trăpaş American 1:58,4 1:56,8 1:54,8 Schwarkşi col.
În ceea ce priveşte reproducţia, Trăpaşul românesc realizează valori corespunzătoare (natalitate 78%).
Legat de perspectivele de creştere ale acestei rase în ţara noastră, se urmăreşte în viitor obţinerea unui tip cu o dezvoltare corporală mai mare, mai puternic, mai omogen în privinţa aspectului exteriorului şi aptitudinilor legate de viteza de deplasare. în viitor, odată cu mărirea puterii financiare a proprietarilor de cai trăpaşi, se vor importa cu siguranţă reproducători de valoare, astfel încât performanţele trăpaşilor noştri să se apropie de cele care se realizează acum la nivel mondial. Nu trebuie neglijată nici tehnologia de creştere şi exploatare a tineretului cabalin, care prezintă numeroase verigi ce pot fi îmbunătăţite.
Totuşi, Trăpaşul românesc a dat rezultate foarte bune în încrucişarea cu rasa Ardeneză, fiind în acelaşi timp şi un foarte bun cal pentru agricultură.
În privinţa tehnologiei de ameliorare a acestuia, se preconizează şi în viitor testarea performanţelor proprii ale tineretului cabalin de reproducţie în condiţiile hipodromului de trap de la Ploieşti.
3.3.2. RASELE PENTRU CĂLĂRIE Şl TRACŢIUNE UŞOARĂ
Această grupă de rase a cunoscut în ultimul timp o răspândire deosebită deoarece din această grupă se aleg cei mai mulţi cai întreţinuţi în scop de agrement.
Trebuie amintit faptul că în ţara noastră se exploatează de peste un secol unele din aceste rase şi populaţii de cabaline, efectivele fiind foarte valoroase şi competitive pe plan mondial.
3.3.2.1. GIDRAN
Este cunoscut ca o populaţie de cabaline de jumătate sânge anglo-arab care a fost creată în herghelia Mezohegyes la începutul secolului XIX (figura 3.23).
Figura 3.23. Herghelia Mezohegyes
Denumirea populaţiei provine de la armăsarul Siglavy-Gidran, de rasă arabă cu roba de culoare roibă, culoare care s-a transmis până în ziua de azi. în 1810 s-au început împerecherile sistematice pentru realizarea unui cal jumătate sânge pentru nevoile armatei austro-ungare. După consolidarea tipului oriental de cai, a fost introdus pentru prima dată în anul 1862, pentru montă, armăsarul Pur Sânge Englez Amaty. După această dată, în nucleul de reproducţie al acestei populaţii au fost realizate în continuare procese de infuzie cu armăsari din rasa Pur Sânge Englez, în scopul măririi taliei.
Trebuie deci precizat că paralel cu formarea populaţiei de Gidran la herghelia de la Mezohegyes s-a realizat acelaşi lucru şi în hergheliile de la Rădăuţi şi Babolna, efectuându-se în permanenţă schimburi de reproducători. Acest lucru reiese din analizarea arborelui genealogic al efectivului exploatat la Rădăuţi. La Rădăuţi, armăsarii pepinieri sunt individualizaţi prin cifre romane, iar cei de la Mezohegyes şi Babolna, cu cifre arabe. Notabil este şi faptul că la Rădăuţi nu s-a practicat infuzia cu rasa Pur Sânge Englez comparativ cu celelalte două herghelii din Ungaria.
Populaţia de Gidran de la Rădăuţi a fost şi este în continuare considerată ca fiind de jumătate sânge arab şi nu ca cea din Ungaria, unde este catalogată ca fiind anglo-arabă datorită influenţei rasei Pur Sânge Englez. Drept creator al populaţiei de Gidran de la Rădăuţi se consideră armăsarul Gidran 28 care provenea de la Mezohegyes şi care a fost adus în herghelie în 1857. Acest armăsar, prin intermediul fiilor săi, Gidran XIX şi Gidran XXI, a creat o populaţie de cabaline extrem de valoroasă şi recunoscută în Europa în cea de-a doua parte a secolului XIX (figura 3.24).
Figura 3.24. Armăsar din populaţia Gidran.
La izbucnirea Primului Război Mondial, au fost evacuaţi din herghelia Rădăuţi şi din secţiile de creştere Lucina şi Milisăuţi peste 500 de cai din rasele Arabă şi Gidran, care au fost transferaţi la hergheliile de la Piber şi Rottenhausen din Austria. După încheierea Primului Război Mondial, prin efortul deosebit al căpitanului Larionescu a putut fi readusă o infimă parte a materialului biologic şi continuată întreaga muncă de selecţie şi ameliorare atât ale rasei Arabe cât şi a populaţiei Gidran.
Referitor la genealogia calului Gidran care se creşte în momentul de faţă la noi în ţară, se poate afirma faptul că majoritatea indivizilor derivă din cei trei fondatori de linii care au activat la începutul secolului XX în herghelia de la Mezohegyes, şi anume Gidran 46, Gidran 47 şi Gidran 48.
De remarcat este faptul ca numerotarea cronologică a armăsarilor pepinieri care au activat în ţara noastră s-a făcut cu cifre arabe până la Gidran 60, în continuarea numerelor din herghelia de origine, după care s-a reluat de la început, înscriindu-se în acest arbore genealogic armăsarii pepinieri cu litere romane (figura 3.25).
Un lucru deosebit de interesant este urmărirea modificării tipului de conformaţie a populaţiei de Gidran crescută în ţara noastră. Chiar dacă structura genealogică este identică cu cea a calului Gidran de la Mezohegyes şi Babolna, datorită condiţiilor diferite de la Ruşeţu şi Rădăuţi unde a fost crescut în ultima jumătate de secol, calul adânc şi având în general o dezvoltare corporală mai redusă. Un alt element important este şi acela că se înregistrează trecerea de la formatul corporal dreptunghiular, tipic Gidranului din Ungaria, la formatul corporal înalt tipic calului de călărie, în condiţiile hergheliei de la Ruşeţu, pentru ca în final să revină la un format uşor dreptunghiular, în condiţiile exploatării în herghelia de la Rădăuţi.
În prezent se urmăreşte reducerea gradului de vanabilitate al reproducătorilor care se găsesc la herghelia de la Rădăuţi, şi consolidarea tipului clasic de Gidran.
În privinţa exteriorului calului Gidran, se poate afirma că acesta reprezintă o contopire a însuşirilor de conformaţie şi constituţie a rasei Arabe precum şi a rasei Pur Sânge Englez. In general, acesta se caracterizează printr-un exterior elegant, graţios şi corect proporţionat cu formatul corporal uşor dreptunghiular, temperament vioi şi constituţie fin-robustă.
Exemplarele din populaţia Gidran dispun de un cap mic proporţional cu restul trunchiului, fruntea largă şi profilul drept. Urechile sunt mici şi purtate vertical. în general, capul este uscăţiv dar expresiv cu ochii mari şi privirea vioaie. Gâtul în formă de trunchi de piramidă este dotat cu o coamă mediu dezvoltată. Grebănul este înalt, uscăţiv, lung şi se continuă prin spinare şi şale scurte, largi şi drepte. Crupa este uşor oblică antero-posterior de formă pătrată, bine îmbrăcată în musculatură. Pieptul este larg iar toracele adânc şi profund. Membrele sunt corect conformate şi se caracterizează printr-un aspect uscăţiv. Spata este lungă, uşor oblică, fluierele scurte, dense, copita este mică cu un corn foarte dur. Tipic pentru populaţia de Gidran este roba de culoare roibă alături de numeroase pintenogeli şi brezături.
cerb, profilul capului convex. De asemenea, cele mai frecvente defecte de aplomb întâlnite la această populaţie sunt genunchi arcaţi, coate de vacă şi tare dure.
Astăzi, calul Gidran este răspândit în Ungaria, Austria, Polonia, Slovacia şi România. Trebuie remarcat faptul că materialul biologic cel mai valoros al acestei populaţii de cai anglo-arabi se găseşte în ţara noastră. De asemenea, populaţia a avut o influenţă hotărâtoare în crearea calului de Plevna, rasă bulgară în plin proces de consolidare.
în viitor această rasă se va exploata în ţara noastră în cadrul hergheliei de la Rădăuţi concomitent cu utilizarea surplusului de armăsari pentru staţiunile de montă din zona extracarpatică a ţării noastre. Aceasta deoarece este un cal tipic pentru agricultură şi transporturi uşoare pe distanţe scurte.
3.3.2.2. NONIUS
Ca şi Gidranul, populaţia de Nonius alcătuieşte grupul de varietăţi jumătate sânge care au fost create la începutul secolului XIX în imperiul austro-ungar. Nevoile armatei habsburgice au condus la crearea acestor populaţii deoarece caii autohtoni din Ungaria secolului XVIII se caracterizau printr-o dezvoltare corporală redusă şi cu multe defecte de exterior.
Bazele varietăţii Nonius au fost puse tot la herghelia de la Mezohegyes. Astfel, în anul 1815 a fost adus un armăsar de origine anglo-normandă, Nonius senior cu un aspect nearmonios, de culoare murgă însă cu o talie deosebită şi anume 171 cm. Aspectul inestetic se caracteriza printr-un cap mare şi greoi, cu profilul convex, ochii mici şi urechile mari, iar gâtul relativ scurt se continua cu un grebăn lung şi înalt. Crupa era îngustă iar coada prinsă jos. Spata scurtă şi dreaptă. Prezenta defecte de aplomb precum coate de vacă şi jareţi închişi. Acest armăsar a montat timp de 14 ani un număr foarte mare de iepe de origini foarte diferite. După această etapă s-au practicat timp îndelungat împerecheri înrudite pentru a se consolida populaţia de Nonius.
Figura 3.25. lepă mamă din populaţia Gidran
Datorită faptului că populaţia de Gidran de la noi din ţară este încă heterogenă, se constată încă numeroase defecte de exterior precum spinare şi
Dezvoltarea acestui efectiv a cunoscut o evoluţie deosebită, toţi descendenţii purtând numele de Nonius. în genealogia varietăţii există însă trei perioade legate de modul de înregistrare, şi anume înregistrarea lor cu cifre romane, seria întâi, până la Nonius LVII, după care, în seria a doua, înregistrarea s-a realizat prin înregistrarea în registrul genealogic cu cifre arabe până la Nonius 55. Din anul 1904 se realizează înregistrarea în registrul genealogic al rasei a celei de-a treia serii prin intermediul cifrelor arabe.
În istoria genetică a populaţiei de cai Nonius, se remarcă deja în anul 1861 încrucişări cu scop de infuzie cu rasa Pur Sânge Englez în dorinţa de a corecta anumite defecte de exterior precum profilul berbecat al capului, direcţia verticală a spetei, chişiţa moale etc.
Cu toate că s-au practicat împerecheri înrudite pentru consolidarea acestei populaţii, în timp s-a ajuns la apariţia a două tipuri de Nonius şi anume Nonius mic, cu talia sub 161 cm şi respectiv Nonius mare, cu talia peste 161 cm. Pentru a se putea dezvolta cât mai uniform, întreaga populaţie de Nonius a fost divizată în două herghelii, în funcţie de dezvoltarea corporală, astfel încât în timp să apară tot mai multe însuşiri care să ducă la individualizarea fiecărui tip.
În esenţă, tipul mare se caracteriza printr-o talie medie de 166 cm, aspect exterior nearmonios, cu cap mare şi profil convex, urechi mari disproporţionate, grebăn şters, spinarea şi şalele lungi şi puternice, crupa lungă, largă şi uşor oblică antero-posterior. Pieptul larg, toracele adânc şi profund, membrele rezistente, cu articulaţii solide, largi şi tendoane bine evidenţiate. Culoarea tipică a robei tipului mare este murgă, însă numeroase exemplare prezint[ culoarea neagră. Acest tip era foarte mult utilizat în transporturi, iar pentru armata austro-ungară prezenta tipul ideal de cal pentru tractarea pieselor de artilerie. Total neindicată era această varietate pentru cavalerie datorită masivităţii trunchiului, numeroaselor defecte de exterior precum şi a lipsei de vioiciune, temperamentul fiind însă blând, uneori chiar limfatic (figura 3.26).
Figura 3.26. Armăsar Nonius.
În privinţa tipului mic de Nonius, s-a remarcat o influenţă mai mare a cailor de provenienţă orientală în formarea acestuia aşa încât, spre sfârşitul secolului XIX, acesta se caracteriza printr-un exterior frumos, mai omogen comparativ cu tipul mare, având talia medie de 156 cm.
Acest tip a fost mai ales folosit pentru necesităţile cavaleriei austro-ungare. Din punct de vedere al exteriorului, acesta se caracteriza printr-un cap proporţional cu restul trunchiului, mai expresiv, profilul drept şi uneori uşor concav. Fruntea largă, urechile de lungime potrivită, ochii mari şi privirea vioaie. Prinderea corectă a gâtului de restul trunchiului, spinarea şi şalele corect conformate, crupa bine proporţionată, coada prinsă sus. Aplomburile corecte ale membrelor asigurau o deplasare elegantă, plină de graţie. Temperamentul acestui tip era vioi. Culoarea predominantă a tipului mic de Nonius este murgă.
Şi pe teritoriul ţării noastre s-a realizat creşterea în herghelii separate a populaţiei de Nonius. Astfel, tipul mic de Nonius a fost crescut mai întâi la herghelia Bonţi da, iar cel mare la hergheliile Parta şi Ruşeţu. După contopirea celor două nuclee de Nonius în 1940, creşterea acestora s-a realizat la herghelia Pădureni, iar din 1967 la herghelia Izvin, unde se creşte şi în prezent.
Dacă în perioada în care se realiza creşterea separată a celor două tipuri se avea în vedere ameliorarea acestora pentru obiectivele pentru care au fost create odată cu unificarea mătcii de reproducţie în 1940, selecţia a fost orientată spre omogenizarea materialului pentru crearea unui tip intermediar, concomitent cu eliminarea principalelor defecte de exterior cum ar fi capul prea mare şi cu profilul berbecat, toracele suspendat, aplomburile incorecte caracterizate prin coate de vacă şi jaret închis.
În cadrul populaţiei de Nonius s-au creat la sfârşitul secolului XIX trei linii genealogice care sunt continuate până în ziua de azi. Astfel, după denumirea armăsarilor întemeietori de linie, acestea se numesc Nonius 29, Nonius 31 şi Nonius 36, linii care sunt reprezentate şi în herghelia de la Izvin.
În ultimul timp se încearcă infuzia cu armăsari din rasa Pur Sânge Englez, mai ales prin utilizarea de armăsari jumătate sânge. Aceştia sunt cunoscuţi sub denumirea de „Turf Nonius". Scopul principal pentru care se utilizează aceşti reproducători îl reprezintă în principal evitarea unei consangvinizări prea strânse.
În legătură cu populaţia de Nonius care se exploatează în acest moment în ţara noastră, aceasta reprezintă rezultanta contopirii celor două tipuri preexistente de Nonius mare şi Nonius mic.
Caii din această populaţie au capul relativ mare comparativ cu restul trunchiului, fruntea largă şi profilul uşor convex. Urechile sunt proporţionate ca mărime, îndepărtate la bază şi uneori purtate în jos. Gâtul este musculos şi bine prins de trunchi. Grebănul este suficient de proeminent, de lungime mijlocie şi se continuă cu o spinare dreaptă şi solidă. Crupa este bine dezvoltată, iar direcţia mecanică a acesteia este uşor oblică antero-posterior. Pieptul este larg şi bine dezvoltat, toracele adânc şi profund. Membrele sunt puternice şi în general dispun de aplomburi corecte. Articulaţiile sunt largi, puternice iar tendoanele sunt bine evidenţiate. Cele mai frecvente defecte apar la nivelul copitelor caracterizate prin copita moale cu cornul sfărâmicios, precum şi copita plată. Tipic pentru populaţia actuală de Nonius este culoarea robei care variază de la negru la murg închis. Dezvoltarea corporală a cailor Nonius se caracterizează printr-o talie de 161 cm şi o greutate corporală de peste 600 kg (figura 3.27).
Orientarea creşterii calului Nonius în ţara noastră are drept scop principal realizarea unui tip de cal masiv şi puternic, capabil să introducă în populaţia cabalină locală a calităţilor şi aptitudinilor necesare unui bun carosier şi unui cal util pentru agricultura pe suprafeţe mici. Din această cauză se practică şi creşterea în rasă curată, renunţându-se la introducerea masivă de sânge străin.
Calul Nonius cunoaşte o deosebită răspândire în ţările central şi est-europene. Astfel, acesta se creşte în prezent în Ungaria, România, Slovacia, Cehia, Iugoslavia, Austria şi Bulgaria. Cele mai importante herghelii în care se ameliorează în prezent această populaţie de cabaline sunt Izvin în România, Hortobagy în Ungaria, Topolcianky şi Novi-Tekove în Slovacia, precum şi Vukovary şi
Figura 3.27. Cai Nonius în pustă
Karadovder în Croaţia.Un caz particular îl reprezintă Bulgaria, unde reproducători Nonius au participat la formarea
rasei dunărene, care se găseşte în prezent în plin proces de consolidare şi uniformizare a efectivului matcă.
3.3.2.3. FURIOSO NORTH-STAR
Populaţia de cabaline cunoscută sub denumirea de Furioso North-Star reprezintă un tip de cal de jumătate sânge cu însuşiri intermediare pentru călărie şi tracţiune. în general, această populaţie este mai apropiată de caii masivi.
Ca şi precedentele două populaţii, bazele formării acestei varietăţi au fost puse la herghelia de Ia Mezohegyes la începutul secolului al XlX-lea.
Această populaţie s-a format prin contopirea a două familii de cai de jumătate sânge întemeiate de armăsarii Furioso şi North-Star.
După ani de căutări, începând cu 1838 s-a imprimat o orientare mai clară în privinţa obiectivelor pentru care să se realizeze ameliorarea acesteia. Pentru ameliorarea acestor exemplare s-au utilizat în mod succesiv încrucişări cu rasele Pur Sânge Englez şi Arabă.
Începând din 1841, timp de 10 ani a fost utilizat ca pepinier armăsarul Furioso, de rasă Pur Sânge Englez care avea de o conformaţie corectă, multă eleganţă şi mersuri frumoase. Datorită eredităţii sale puternice, fiind consolidat prin consangvinitate în generaţia a cincia de trei ori pe Eclipse şi Herod, acesta şi-a transmis foarte bine însuşirile la descendenţi.
Datorită numeroşilor descendenţi pe care i-a realizat la herghelia Mezohegyes care la rândul lor erau foarte uniformi între ei, s-a putut crea baza grupului special denumit Furioso după numele armăsarului întemeietor. Comparativ cu originea de jumătate sânge, aceşti descendenţi aveau o dezvoltare corporală ceva mai mare, peste 165 cm în talie şi câteva defecte de conformaţie precum genunchi de oaie sau crupă îngustă.
Independent de această familie, în 1852 a fost achiziţionat armăsarul de rasă Pur Sânge Englez, The North-Star care a montat în herghelie o serie de iepe de origini diverse. După 6 ani de activitate, s-a putut deja contura familia de descendenţi creată de armăsarul The North-Star şi foarte asemănătoare cu conformaţia acestuia.
Cele două familii au fost crescute independent până în anul 1870 când s-a luat hotărârea contopirii lor, dându-se astfel naştere actualului cal Furioso North-Star.
Figura 3.28. Armăsar Furioso North-Star.
Periodic s-au realizat încrucişări de infuzie cu rasa Pur Sânge Englez în scopul corectării anumitor defecte de conformaţie, cât şi pentru menţinerea unui temperament vioi. Ca urmare a
Pentru aceasta s-au realizat încrucişări reciproce urmate de creşterea în rasă curată în scopul consolidării unui tip morfologic propriu (figura 3.28).
încrucişărilor repetate de infuzie cu rasa Pur Sânge Englez, actualul cal Furioso North-Star prezintă o constituţie mai fină, un temperament mai vioi şi aptitudini remarcabile de călărie. Totuşi, şi însuşirile de carosier uşor nu sunt de neglijat. Se consideră că populaţia de Furioso North-Star dispune de calităţi favorabile pentru călărie şi tracţiune uşoară. Mersurile sunt corecte şi cadenţate, iar deplasarea se face foarte uşor comparativ cu dezvoltarea corporală. Din această cauză, mulţi specialişti consideră această populaţie ca fiind cea mai reuşită din rândul celor jumătate sânge produse la Mezohegyes.
Ca şi în cazul celorlalte populaţii de cabaline jumătate sânge create la Mezohegyes, şi în cazul acesta s-au putut diferenţia anumite linii genealogice. Astfel, în cazul populaţiei care se găseşte în ţara noastră au putut fi menţinute până în ziua de azi liniile genealogice create de armăsarii Furioso I şi Furioso X.
Dacă la herghelia de la Mezohegyes s-a mers pe linia încrucişării reciproce a celor două familii parentale Furioso şi North-Star, în ţara noastră s-a urmărit izolarea liniei Furioso în scopul evitării creşterii ulterioare a consangvinităţii în cazul în care nu s-ar fi putut împrospăta cu regularitate, prin infuzie de sânge, materialul biologic din herghelie.
În privinţa familiei întemeiate de The North-Star, s-au realizat de asemenea în timp două linii genealogice şi anume prin armăsarii North-Star N şi North-Star VI.
După cum s-a arătat mai sus, calul Furioso North-Star este o varietate de jumătate sânge englez, cu masivitate mai pronunţată faţă de tipurile similare. în ceea ce priveşte herghelia de Ia Bonţida, aici s-au păstrat însuşirile tipului original, rezultat prin contopirea familiei Furioso cu cea North-Star.
Avantajul mare de care dispune herghelia Bonţida şi care face ca actuala populaţie să fie deosebit de apreciată, îl reprezintă infuzia redusă cu reproducători aparţinând rasei Pur Sânge Englez, ceea ce a condus la menţinerea de-a lungul generaţiilor a tipului original. Din această cauză, calul Furioso North-Star şi-a putut păstra absolut nemodificate toate caracterele morfologice, fiziologice şi psihice de valoare care îl făcuseră cunoscut drept cel mai masiv cal cu temperament din centrul şi estul Europei.
În privinţa exteriorului animalelor din populaţia actuală de Furioso North-Star, se poate aprecia că aceasta dispune de un exterior bine conformat, cu o dezvoltare corporală relativ mare comparativ cu celelalte populaţii de cabaline de jumătate sânge.
Capul este expresiv şi bine proporţionat cu dezvoltarea corporală generală. Fruntea este largă şi profilul drept. Ochii sunt vioi. Gâtul de lungime mijlocie, bine îmbrăcat în musculatură, dispune de o prindere corectă de trunchi. Grebănul este proeminent, înalt, bine dezvoltat şi puternic. Acesta se continuă cu o spinare şi şale drepte largi, lungi şi musculoase. Crupa este lungă, largă, bine îmbrăcată în musculatură, cu direcţia mecanică a crupei uşor oblică antero-posterior. Pieptul este larg, iar toracele dispune de coaste bine arcuite, este adânc şi profund. Membrele au o osatură foarte bine dezvoltată, musculatura fermă, articulaţii largi, puternice, cu tendoane bine detaşate şi rezistente. Copitele sunt de mărime mijlocie şi cornul este relativ dur. Aplomburile sunt în general corecte, însă mai apar la exemplarele mai în vârstă o serie de tare dure. Principalele defecte de aplomb care se pot observa la tineret sunt genunchii de oaie şi chişiţa scurtă şi verticală.
În ansamblu, conformaţia este armonioasă cu ţinută impunătoare, datorată dezvoltării corporale
Figura 3.29. Iapă Furioso North-Star
dar şi elegantă, datorită influenţei originii orientale a iepelor care au contribuit la formarea varietăţii. Constituţia este robustă, temperamentul vioi, iar caracterul este docil. La majoritatea exemplarelor culoarea robei este murgă şi mai rar neagră (figura 3.29).
Această populaţie se încadrează în categoria cabalinelor cu aptitudini mixte, fiind apreciată pentru tracţiunea uşoară şi mijlocie, dar în acelaşi timp capabil şi de o viteză apreciabilă
În viitor, creşterea calului Furioso North-Star se va face în rasă curată, structurată fiind creşterea pe linii şi familii. în cadrul procesului de ameliorare se va urmări dezvoltarea aptitudinilor pentru călărie datorită cererii mari a acestui tip pentru cai de agrement. Nu se va neglija nici dezvoltarea potenţialului productiv pentru tracţiune uşoară.
În ţara noastră acest cal va continua să contribuie la ameliorarea materialului cabalin local din jumătatea de nord a Transilvaniei.
Datorită însuşirilor sale deosebite, această varietate se mai creşte în Ungaria, Austria, Croaţia şi Slovacia.
3.3.2.4. RASA LIPIŢANĂ
Numele rasei Lipiţane este întotdeauna asociat cu dresajul de înaltă clasă al şcolii spaniole de călărie de la Viena.
Leagănul de formare al rasei a fost herghelia Lipita din munţii Karst, foarte aproape de Triest, pe teritoriul de azi al republicii Slovenia (figura 3.30.).
Figura 3.30. Herghelia Lipiga.
Scopul înfiinţării în 1580 a hergheliei de la Lipiga de către arhiducele Karl von Steiermark era în exclusivitate de ordin militar. Acesta a dorit, după exemplul italian care avea o herghelie asemănătoare la Aquilleia, să producă un cal nepretenţios şi rezistent, cu eleganţă în mişcări, cu foarte multă energie, şi care urma să fie utilizat pentru nevoile armatei habsburgice.
În prima fază s-a recurs la achiziţionarea de armăsari spanioli din Andaluzia care în secolul XVI erau cei mai renumiţi în toată Europa. Concomitent s-a trecut şi la utilizarea de reproducători din Italia, care împreună au constituit materialul de bază din care avea să ia naştere rasa Lipiţană. La începutul secolului al XVIII se realizează din nou infuzii masive cu armăsari pepinieri din Spania (Andaluzia), Germania (Lippebucken-burg), Danemarca (Frederiksborg) şi Italia (Palesina), aşa încât a crescut rezistenţa şi dezvoltarea corporală a populaţiei respective. Infuzia de sânge arab s-a realizat mult mai târziu şi numai în dorinţa de a se da un plus de eleganţă rasei Lipiţane.
Registrul genealogic al rasei a fost deschis în 1735 odată cu inaugurarea şcolii spaniole de călărie de la Viena.
în decursul timpului, rasa Lipiţană a fost structurată în linii genealogice. Acestea au diferite origini precum şi însuşiri fenotipice caracteristice fiecărei linii.
Principalele linii genealogice ale rasei Lipiţane sunt:
- Conversano, care este de origine italiană, întemeiată de armăsarul cu acelaşi nume născut în 1767 şi provenit din Napoli,. Exemplarele din această linie se caracterizează printr-un cap mare, frunte convexă, gâtul prins sus, grebănul bine evidenţiat, spinarea şi şalele de lungime medie, membrele puternice şi mersul înalt. în cadrul acestei linii se poate recunoaşte o uşoară influenţă arabă în cadrul exteriorului dată prin utilizarea repetată a armăsarilor Siglavy-Capriola (figura 3.31).
Figura 3.31. Armăsar Conversano
- Favory este linia genealogică tipică de sânge Kladrub. Aceasta a preluat numele armăsarului întemeietor de linie, născut în 1779. Din punct de vedere al dezvoltării corporale, exemplarele din această linie sunt mai uşoare, au profilul capului berbecat, gâtul subţire, grebănul bine evidenţiat, spinarea şi şalele sunt scurte, membrele mai fine şi mersul elegant.
- Maestoso este linia genealogică cu dezvoltarea corporală cea mai mare din toate liniile genealogice ale rasei Lipiţan. Provenienţa lui este incertă, însă se bănuieşte că ar fi originar de la herghelia Kladrub, unde s-ar fi născut în 1773. în privinţa originii genetice, se apreciază o doză mare de influenţă spaniolă. Din punct de vedere fenotipic, caii din această linie sunt mari şi puternici, cu capul uşor convex, grebănul de dimensiuni medii, spinarea şi şalele lungi însă drepte şi puternice. Mersul este viguros, dar elegant.
- Neapolitano reprezintă influenţa italiană a rasei. A fost înfiinţată de armăsarul cu acelaşi nume născut în 1790. Dezvoltarea corporală a cailor din această linie este în general mai mică comparativ cu celelalte linii genealogice ale rasei. La această linie se manifestă un cap încărcat, greoi, cu profilul acestuia foarte convex, gâtul de lungime medie, corect prins de trunchi. Grebănul este lung, slab evidenţiat, spinarea şi şalele scurte şi puternice.
- Pluto reprezintă latura daneză a rasei Lipiţane. Aceasta a fost înfiinţată de armăsarul cu acelaşi nume născut în 1772 în Danemarca. Exemplarele din această linie sunt reprezentate prin cai puternici cu capul proporţionat comparativ cu restul trunchiului, cu profilul capului berbecat, gâtul prins sus, grebăn de dimensiuni medii însă şters, spinarea şi şalele sunt lungi, însă uşor înşeuate. Crupa este pătrată, bine îmbrăcată în musculatură. Membrele sunt scurte, puternice cu articulaţii bine evidenţiate. Mersul este înalt şi foarte vioi. Trebuie remarcat faptul că aceasta reprezintă singura linie care în decursul timpului nu a suferit o infuzie cu sânge arab.
Alături de linile genealogice ale rasei Lipiţan care au fost create în herghelia de la Lipita, mai există două linii care au fost create mult mai târziu, în diferite herghelii ale imperiului austro-ungar în care se creştea această rasă. Este vorba de linia lui Incitato şi a lui Tulipan.
- Incitato este o linie a rasei Lipiţane care a fost creată în cea de-a doua jumătatea secolului XIX în Transilvania şi dispune de numeroase însuşiri care o apropie deliniile de provenienţă spaniolă. Din păcate, în prezent în ţara noastră nu mai existăreprezentanţi ai acestei linii (figura 3.32).
Figura 3.32. Armăsarul Incitato, întemeietorul liniei
- Tulipan descinde din linia lui Favory, însă este mult mai puternică. Ca şi linia prezentată mai sus, aceasta s-a format în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX, în Ungaria. Numele liniei derivă de la armăsarul întemeietor de linie care la rândul lui 1-a preluat de la mişcarea maghiară de eliberare naţională din 1848, a cărei simbol a fost laleaua. De remarcat faptul că exemplarele acestei linii genealogice au o conformaţie nearmonioasă, un torace şi un abdomen mare, voluminos, gâtul corect prins de trunchi, membrele scurte şi puternice, mersul extrem de vioi şi energic. Nici această linie nu este reprezentată în ţara noastră.
Trebuie subliniat faptul că însuşirile care caracterizează fiecare linie a rasei Lipitan sunt din ce în ce mai şterse, deoarece liniile originale au fost încrucişate între ele de-a lungul timpului, rezultând un tip de conformaţie comun al rasei. Totuşi, pentru specialiştii în exploatarea acestei rase, particularităţile fiecărei linii pot fi încă recunoscute, cu toate că sunt mai şterse.
în ceea ce priveşte răspândirea acestei rase în ţara noastră, există dovezi scrise ca primele exemplare au fost aduse la începutul secolului al XlX-lea pe domeniul familiei Bruckenthal de la Sâmbăta de Jos, unde exista un centru de creştere al cabalinelor pentru producţia de cai necesari serviciului poştal din Transilvania. Adevărata herghelie de stat apare la Sâmbăta de Jos abia în 1874, când se realizează transferarea aici a materialului biologic de la Mezohegyes. Aceasta deoarece s-a constatat o degenerare a efectivului datorată condiţiilor pustei ungare şi se spera ca prin acest transfer, materialul biologic sa-şi recapete însuşirile de bază ale rasei, identice cu cele din leagănul ei de formare de la Lipita (figura 3.33).
Figura 3.33. Armăsar din rasa Lipiţană.
în aceste împrejurări, herghelia de la Sâmbăta de Jos a devenit până în preajma Primului Război
Mondial, cea mai mare unitate în care se creştea această rasă din întregul Imperiu austro-ungar. în timpul Primului Război Mondial, herghelia a fost mutată la Babolna, aşa încât după încheierea acestuia s-a putut reface foarte greu efectivul în scopul de a avea material biologic foarte valoros. Prima etapă a constituit-o cumpărarea materialului biologic de la populaţia din zonă, care în decursul timpului a crescut de asemenea animale din această rasă şi încercarea de a reconstitui liniile genealogice care au activat înainte de război în herghelie. Din anul 1920 şi până în prezent s-a remarcat o evoluţie ascendentă a creşterii rasei Lipiţan în herghelia de la Sâmbăta de Jos. Trebuie amintit faptul că pentru o perioadă s-a mai transferat electivul excedentar al hergheliei la Dalnic (Covasna) în scopul înfiinţării unei a doua
herghelii a rasei Lipiţan în România, însă datorită măririi frecvenţei defectelor de exterior la efectivul de la Dalnic, s-a trecut la desfiinţarea ei în 1961.
în legătură cu sistemul de creştere al rasei Lipiţan aplicat în herghelia de la Sâmbăta de Jos, se poate spune că de foarte mult timp se practică încrucişarea între linii sau altfel spus combinarea interliniară. Din această cauză, în momentul de faţă nu mai există deosebirile fenotipice care caracterizau aceste linii în perioada iniţială de formare a lor.
în herghelia de la Sâmbăta de Jos, atribuirea numelui la descendenţi nu ţine seama de sex. Astfel, fiul sau fiica iau numele tatălui şi un număr de ordine de produs, care arată succesiunea descendenţilor pentru un anumit armăsar pepinier. La rândul lor, înscrierea în registrul genealogic al rasei se face numai în momentul admiterii la reproducţie. Armăsarii pepinieri primesc un număr de ordine de pepinier care se înscrie cu cifre romane, înlocuind astfel numărul de produs, care era înregistrat cu cifre arabe (figura 3.34).
Figura 3.34. Tipul clasic al rasei Lipiţan.
Referitor la caracterele morfologice, această rasă are un format corporal tipic dreptunghiular, având o talie de 157-160 cm, iar o masă corporală în medie de 510 kg. în general, corpul este cilindric, bine format, plin şi relativ lung. Capul este uscăţiv cu profilul uşor convex, urechile de mărime mijlocie şi foarte mobile, ochii mari, expresivi, cu o privire vioaie. Gâtul este bine îmbrăcat în musculatură şi bine prins de trunchi. Forma tipică a gâtului rasei Lipiţan este gâtul de lebădă. Coama este relativ abundentă. La exemplarele cu constituţie debilă apare gâtul de cerb. Grebănul este proeminent, lung, larg. Spinarea este lungă şi dreaptă, şalele sunt scurte însă bine îmbrăcate în musculatură. Crupa este puternică şi în general, prezintă o tendinţă de orizontalitate. Există totuşi exemplare cu crupă oblică antero-posterior uneori chiar teşită. Coada este bine prinsă şi frumos purtată. Membrele dispun de articulaţii largi, sunt puternice, iar tendoanele bine evidenţiate. Ca o caracteristică a rasei, se manifestă o frecvenţă redusă de oase moarte la nivelul membrelor. Cornul copitelor este
rezistent însă apar uneori, mai ales Ia liniile Siglavy-Capriola şi Conversano, sprijinul în pensă datorat copitelor boante. în privinţa mersului, acesta este caracteristic pentru rasa Lipiţan, fiind viguros şi cu acţiuni înalte, eliminându-se mult însă acţiunea genunchiului comparativ cu rasele spaniole din a căror eleganţă în deplasare a împrumutat.
Principalele defecte de exterior ale rasei Lipiţan se caracterizează prin spinare şi şale lungi, ceea ce micşorează soliditatea trunchiului, depreciind frumuseţea liniei superioare. De asemenea, mai apar genunchi şterşi şi coate de vacă.
în privinţa perspectivelor creşterii acestei rase pe plan mondial şi în ţara noastră se preconizează mărirea numărului de indivizi ai acestei rase deoarece, prin temperamentul său docil şi mersul elegant, cât şi prin inteligenţa deosebită a exemplarelor, este considerat rasa optimă pentru agrement. De asemenea, prin înfăţişare, rasa Lipiţan reprezintă tipul calului baroc.
Principalele herghelii din lume în care se practică creşterea şi ameliorarea acestei rase sunt Kutjevo, Lipik, Fruska, Gora, Prinjavor şi Dobicevo din fostul spaţiu iugoslav, Topolcianky din Slovacia, Szilvasvarad din Ungaria şi Piber din Austria (figura 3.35).
Figura 3.35. Herghelia Piber.
Trebuie menţionat faptul că, de departe, herghelia de la Sâmbăta de Jos dispune de cel mai numeros efectiv de cabaline de rasă Lipiţan, având deci posibilitatea să realizeze şi o activitate de ameliorare superioară celorlalte herghelii din Europa. Rezultatele privind testarea cabalinelor după capacitatea energetică întreprinsă pentru fiecare generaţie supusă calificării la herghelia de la Sâmbăta de Jos, confirmă că azi la noi în ţară există unul din tipurile cele mai puternice ale rasei Lipiţan din Europa, urmând ca în viitor să se menţină această orientare.
Rolul ameliorator al rasei Lipiţan pentru efectivele de cabaline din zona de podiş a Transilvaniei nu trebuie neglijat, mai ales că influenţa acestei rase s-a făcut simţită în această regiune de aproape un secol.
3.3.2.5. CALUL DE SPORT ROMÂNESC
Această populaţie denumită Calul de sport românesc a început să fie conturată încă în anul 1962, când s-au stabilit criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un cal pentru a putea participa la diferite sporturi hipice.
Pentru formarea Calului de sport românesc s-a avut în vedere posibilitatea înglobării în acest tip a diferitelor calităţi ale populaţiilor şi raselor care au contribuit la geneza lui. Pentru aceasta s-a avut în vedere participarea, în proporţii diferite ale populaţiilor parentale, iar prin încrucişări complexe şi potrivirea corectă a perechilor să se realizeze tipul dorit.
în principal, acestea s-au referit la talie, urmărindu-se realizarea unor exemplare hipermetrice cu talia peste 162 cm concomitent cu o dezvoltare corporală care să se coreleze cu această talie. De asemenea, un alt element 1-a constituit dezvoltarea aptitudinilor de buni săritori care în mod normal
există la toate rasele uşoare şi de călărie, care însă nu au fost suficient cultivate la noi în ţară în munca de ameliorare de până acum. Din punct de vedere al vitezei la alergări, se urmăreşte apropierea acesteia de cele ale rasei Pur Sânge Englez, deci o îmbunătăţire semnificativă comparativ cu viteza de alergare a cailor anglo-arabi.
Dacă în prima perioadă, efectivul ce urma să producă viitorul Cal de sport românesc a fost conturat la Sâmbăta de Jos, începând cu anul 1970 acesta se găseşte în propria-i herghelie şi anume la Jegălia (Ialomiţa) (figura 3.36).
Figura 3.36. Calul de Sport Românesc
Cu toate că au trecut deja aproximativ patru generaţii de cabaline din momentul în care s-a luat hotărârea creării acestui Cal de sport românesc, efectivul de cabaline este încă deosebit de heterogen şi neizolat reproductiv, astfel încât să se poată consolida în viitor caracterele care se urmăresc a fi înglobate în această varietate. Acest lucru şi datorită faptului că întregul efectiv de reproducători are o origine foarte diferită. în majoritate, iepele mamă sunt de provenienţă anglo-arabă, însă în efectiv s-au găsit şi iepe Arabe, Furioso North-Star şi Nonius. în privinţa armăsarilor pepini-eri, se lucrează mai ales cu rasa Pur Sânge Englez în scopul creşterii taliei şi vitezei la
alergare, însă a fost utilizat o perioadă de timp şi încă suficient de intens un armăsar de provenienţă bulgară. Nu trebuie neglijată nici influenţa armăsarilor trăpaşi care sunt utilizaţi periodic la montă.
Referitor la temperamentul viitoarei rase, acesta trebuie să fie suficient de vioi, însă nu se doreşte acel temperament aproape suprasensibil al rasei Pur Sânge Englez. Aceasta în scopul realizării unui caracter bun, docil, care să permită un dresaj corect al viitorului cal de competiţie (figura 3.37).
Figura 3.37. Sărituri peste obstacole.
Obiectivele de mai sus pot fi atinse la o pondere de sânge a rasei Pur Sânge Englez în întreaga populaţie de 7/8, deci 87,5%.
Alături de măsurile ameliorative, este necesară îmbunătăţirea tehnologiei de creştere şi exploatare a tineretului, aşa încât sa se creeze toate premizele favorabile unui dresaj corect al tineretului.
în privinţa calului de sport, cerinţele unui dresaj sunt mult mai mari în scopul pregătirii acestuia pentru probele de sărituri obstacole (ameliorarea detentei), pentru proba completă de călărie (rezistenţă şi însuşiri multilaterale), precum şi pentru proba de dresaj academic (eleganţă şi inteligenţă). Numai în aceste condiţii Calul de sport românesc va putea obţine rezultate notabile la concursurile hipice din ţară şi străinătate.
3.3.2.6. RASA ACHAL-TEKKIN
Este o rasă tipică de călărie care provine din spaţiul ex-sovietic şi anume din Turcmenistan. Este o rasă extrem de veche care este crescută de secole în Asia centrală. Specialiştii sunt de părere că exemplarele rasei sunt descendenţi ai cailor lăsaţi în secolul XIII şi XIV de către mongoli în urma campaniilor lor.
Rasa este foarte asemănătoare cu cea Turcmenă crescută în Iran. Rasa se caracterizează printr-o rezistenţă deosebită precum şi la o adaptare perfecta la marile diferenţe de temperatură din zona de deşert.
în literatura de specialitate se afirmă faptul că armăsarul Byerley-Turk (unul din întemeietorii rasei Pur Sânge Englez) provine din această rasă. A mai contribuit la formarea raselor Trakehner, Don, Karabagh, Kara Baier. Una din cele mai importante herghelii în care se creşte această rasă este cea de la Tersk din nordul munţilor Caucaz.
în legătură cu principalele caracteristici corporale, această rasă dispune de o dezvoltare corporală eumetrică, având talia de 144-154 cm şi masa corporală de 480- 520 kg. Culorile cele mai frecvente ale rasei sunt dereşă, izabel, roibă şi vânătă. Foarte rar apare şi culoarea murgă (figura 3.38).
Figura 3.38. Armăsar din rasa Achal-Tekkin
Această rasă se pretează foarte bine pentru alergări de viteză şi pentru probele de sărituri obstacole. Rezistenţa deosebită a rasei a făcut-o cunoscută în toată lumea.
Rasa se caracterizează printr-o constituţie fină, forme longilinii, profil dolicomorf. Capul este bine proporţionat iu restul corpului, fin, expresiv, cu profilul capului uşor concav. Ochii sunt mari, expresivi, urechile lungi şi mobile, gâtul este lung şi suplu. Grebănul proeminent şi spata bine dezvoltată. Trunchiul este lung. Axul mecanic al crupei este drept până la uşor înclinat antero-
posterior. Coada este prinsă jos. Membrele lungi, rezistente, cu tendoane bine evidenţiate. Copitele sunt mici şi rezistente. Părul de protecţie de la coamă şi coadă este foarte fin. Pielea fină, elastică şi detaşabilă.
Trebuie menţionat faptul că această rasă a fost adusă sporadic în ţara noastră în perioada interbelică şi că în prezent ea nu se mai găseşte la noi.
în privinţa extinderii ei în ţările din vestul Europei, au fost create în ultimii ani numeroase asociaţii de creştere a rasei, tocmai datorită calităţilor deosebite pe care le are pentru proba de concurs de sărituri obstacole şi proba completă de călărie.
3.3.2.7. RASA TRAKEHNER
Reprezintă una din cele mai vechi rase selecţionate numai pentru călărie din Europa. în întreaga Europă nu există o altă rasă care să fi fost selecţionată, de la întemeierea ei, numai în direcţia ameliorării însuşirilor de călărie.
Provincia de origine pentru această rasă este Prusia orientală. Aici, în 1732, regele Friedrich-Wilhelm I al Prusiei a înfiinţat herghelia Trakehnen. Herghelia se găsea într-o zonă de curând desecată care se preta, datorită întinderilor mari de păşuni, pentru creşterea cabalinelor.
Totuşi, începuturile acestei rase ajung până în vremea cavalerilor teutoni care au organizat primele centre de creştere a cailor în Prusia orientală. în acea perioadă (secolul XII-XIII), originea cailor era extrem de diversă şi anume de la caii danezi, olandezi, germani, până la populaţia de cai locali denumiţi Schweiken. Dacă celelalte provenienţe a cailor erau caracterizate prin exemplare masive, în cazul cailor autohtoni, exemplarele erau hipometrice şi se caracterizau printr-o rezistenţă deosebită, fiind totodată şi animale nepretenţioase la condiţiile de exploatare (figura 3.39).
Figura 3.39. Armăsar din rasa Trakehner.
Din punct de vedere al originii rasei Trakhnen, de la înfiinţarea ei şi până în prezent, aceasta reprezintă o combinaţie între cabalinele autohtone utilizate pentru agricultură, material biologic de provenienţă orientală, precum şi rasa Pur Sânge Englez. Cu toate acestea, cea mai mare influenţă asupra formării şi evoluţiei acestei rase a avut-o rasa Pur Sânge Englez, care a influenţat atât performanţa productivă cât şi tipul morfo-productiv. în legătură cu influenţa cailor de provenienţă orientală, se poate remarca faptul că rasa actuală a preluat de la aceştia în urmă armonia corporală, eleganţa în mişcări, temperamentul şi longevitatea.
Dacă la începutul existenţei hergheliei de la Trakehnen s-au realizat împerecheri întâmplătoare pentru crearea unui tip de călărie, din anul 1787 s-au admis la reproducţie numai armăsari foarte valoroşi, din rasa Pur Sânge Englez, cât şi armăsari de provenienţă orientală. Din această cauză şi în decursul istoriei hergheliei, ponderea de sânge de provenienţă engleză a variat foarte mult, mai ales în ultimul secol de existenţă. Prin influenţa deosebită pe care au avut-o armăsarii Pur Sânge Englez,
se poate observa şi tipul actual al rasei care păstrează principalele însuşiri ale calului Pur Sânge Englez.
Comparativ cu armăsarii de rasă Pur Sânge Englez, armăsarii arabi sau de alte provenienţe orientale au fost utilizaţi mai puţin la reproducţie. Totuşi, cea mai mare influenţă au avut-o armăsarii de provenienţă orientală în primele zece generaţii ale formării rasei. Din această perioadă este cunoscută activitatea armăsarilor pepinieri Fetysz, Nedjed, Bagdady, Kiurd Arab şi Turkmayn-Atty. Aceşti armăsari au condus la crearea de linii în cadrul rasei Trakehner care însă au dispărut odată cu utilizarea masivă a armăsarilor de rasă Pur Sânge Englez.
Din perioada utilizării intensive a armăsarilor de provenienţă engleză au apărut şi liniile lui Perfecţionist XX şi Dingo care sunt reprezentate şi în ziua de azi. Linia Perfecţionist XX a dat cel mai renumit armăsar al rasei şi anume Tempelhuter care a impregnat întregii linii caracterele tipice ale rasei Trakehnen (figura 3.40).
Figura 3.40. Tempelhuter, cel mai reprezentativ armăsar al rasei Trakehner.
Linia Dingo, prin cel mai reprezentativ armăsar al său Dampfross, a generat o serie de familii care sunt cunoscute, în acest moment în Europa de vest precum Pythagoras, Hyperion şi Semper. De asemenea, reprezentanţii acestei linii încorporează majoritatea însuşirilor preluate de la caii de origine orientală. Aceste însuşiri sunt nobleţea, armonia corporală, eleganţa în mişcare, inteligenţa, caracterul bun al cailor.
Produşii rezultaţi din încrucişarea celor două linii ale rasei au prezentat caractere cu totul deosebite, putând fi consideraţi chiar întruchiparea idealului rasei Trakehnen.
Pe lângă munca asiduă de ameliorare a efectivului de cabaline de la herghelia Trakehnen, un rol deosebit în dezvoltarea şi extinderea rasei 1-a jucat,Asociaţia de Creştere a Cailor" din Prusia orientală, înfiinţată în 1888. Până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, aceasta a ajuns cea mai mare asociaţie de creştere a cailor specializată pe o singură rasă din întreaga Europă. în registrul genealogic ţinut de asociaţie erau înscrise peste 25000 de iepe de reproducţie din această rasă.
în scopul creşterii în rasă curată, s-au depus eforturi deosebite pentru înfiinţarea în 1926 la Insterburg a primei staţiuni de testare a performanţelor proprii pentru armăsarii candidaţi pepinieri din această rasă. în aceiaşi perioadă s-au creat şi regiuni în care rasa Trakehner era crescută în exclusivitate. Bineînţeles că nici rezultatele acestei imense munci de ameliorare a rasei nu au întârziat să apară. Astfel, la aproape
toate concursurile hipice din cadrul olimpiadelor, exemplare din această rasă s-au clasat printre primele locuri (tabelul 3.7).
Tabelul 3.7Rezultate la olimpiade ale cailor Irakehner (după Schwark, 1981)
Ediţia Jocurilor Olimpice
Numele calului Ţara Medalia obţinută
Disciplina sportivă
1912 Stockholm Idealist Germania Argint Sărituri obst.
1924 Paris Bronz Piccolomini Balte
Suedia Olanda
Aur Aur
Dresaj Sărituri obst.
1928 Amsterdam Gimpel Gunstling
Germania Suedia
Bronz Bronz
Sărituri obst. Dresaj
1936 Berlin KronosAbsinthGimpelNurmiFasah
Germania Germania Germania Germania Germania
AurArgintBronzAurBronz
Dresaj Dresaj DresajSărituri obst. Sărituri obst.
1948 Londra Triumpf Knaust
Suedia Suedia
Bronz Bronz
Dresaj Sărituri obst.
1952 Helsinki Knaust Suedia A Bronz Sărituri obst.
1956 Stockholm Perkunos R.F.G. Bronz Dresaj
1968 Mexic Neuschnee R.D.G. Bronz Dresaj
1972 Miinchen Pepel U.R.S.S. Argint Dresaj
Acelaşi lucru se poate susţine şi cu privire la prestaţia excepţională a indivizilor acestei rase în cazul concursurilor de la Pardubice, unde au câştigat numeroase premii în cadrul celei mai dificile întreceri legate de proba completă de călărie.
Din păcate, în înaintarea armatei sovietice prin Prusia orientală în ultima parte al celui de-al doilea război mondial, au fost rechiziţionaţi şi au dispărut caii de mare valoare zootehnică. Astfel, herghelia a fost distrusă în totalitate.
Se mai găsesc totuşi exemplare foarte valoroase în proprietate particulară în Germania, Suedia, Austria, Franţa, SUA, Marea Britanic
în etapa actuală, centrul creşterii acestei rase s-a mutat la Neiimunster, landul Schlesswig-Holstein din Germania, unde s-a înfiinţat şi o staţiune de testare a performanţelor proprii ale armăsarilor din această rasă.
De remarcat este faptul că după cel de-al Doilea Război Mondial, această rasă şi-a adus o contribuţie importanta la ameliorarea raselor Hannoveraner şi Wurtemberger, ca şi a numeroase populaţii de cabaline din SUA şi Suedia.
Motivul refacerii efectivului rasei Trakehner după distrugerea aproape în întregime, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se datorează capacităţii extraordinare de adaptare la noile condiţii de mediu, performanţelor productive deosebite, precum şi armoniei corporale a indivizilor din această rasă.
Realizarea acestor performanţe deosebite ale rasei este o urmare a selecţiei intensive axate pe performanţa productivă a indivizilor, bazată pe tratarea corectă a performanţei productive a cabalinelor.
Din punct de vedere al exteriorului, rasa se caracterizează printr-o conformaţie tipică de călărie, hipermetrică, cu talia de 165 cm şi greutatea de 510 kg. De asemenea, caracterul dolicomorf cu trăsături de eleganţă este tipic pentru această rasă. Capul este corect proporţionat, uscăţiv, fruntea largă, ochii mari, expresivi şi profilul capului uşor concav. Gâtul este lung, foarte mobil şi corect prins de trunchi. Grebănul este lung şi proeminent. Spata este lungă şi oblică. Spinarea este puternică şi elastică, optimă pentru fixarea şeii. Crupa este lungă, bine îmbrăcată în musculatură şi oblică antero-posterior. Pieptul dispune de o lărgime medie, însă toracele este adânc şi profund. Membrele sunt corect conformate, cu articulaţii largi, puternice, tendoane bine evidenţiate, copitele dispunând de un corn dur, rezistent. Rasa se caracterizează prin amplitudinea mare a pasului precum şi prin însuşiri deosebite pentru galop. Din punct de vedere al culorii robei, cea mai frecventă este culoarea roibă.
Importanţa acestei rase rezidă în faptul că, spre deosebire de rasa Pur sânge englez, dispune de însuşiri excelente pentru disciplinele hipice de o complexitate mai accentuată precum dresajul, sărituri obstacole sau proba completă de călărie. De asemenea, capacitatea mare de transmitere a
caracterelor importante pentru sportul hipic la generaţia filială o face interesantă pentru programele de ameliorare din diferite ţări în scopul realizării competitivităţii cabalinelor.
3.3.3. RASELE DE TRACŢIUNE GREA
în această grupă se încadrează rasele cu o dezvoltare corporală accentuată şi o capacitate energetică deosebită. Această grupă de rase a jucat în trecut un rol deosebit în transportul de mărfuri, în agricultură, precum şi în industrie. Odată cu Revoluţia Industrială şi mai apoi cu cea tehnico-ştiinţifică, importanţa acestor rase s-a redus considerabil concomitent şi cu reducerea efectivelor din aceste rase.
în ziua de azi, rasele din această grupă mai sunt utilizate în ţările în care gradul de industrializare este mai redus, precum şi în micile ferme agricole, unde dimensiunea lor redusă nu justifică utilizarea de mijloace mecanice. In ţările dezvoltate, creşterea acestor rase se mai face exclusiv din hobby precum si pentru anumite manifestări precum expoziţii de animale sau show-uri regionale. In dorinţa ca aceste rase să nu dispară, s-au înfiinţat asociaţii de creştere care au menirea să protejeze aceste exemplare.
în legătură cu dezvoltarea lor corporală deosebită, au existat discuţii aprinse cu privire la originea acestora. în momentul actual, toţi specialiştii sunt de acord cu originea comună a tuturor raselor de cabaline domestice, însă referitor la cele grele se apreciază că provin din regiuni cu vegetaţie deosebit de bogată şi cu climă tempe-rat-oceanică până la rece. Este un avantaj ca în regiunile cu climat mai rece să existe o dezvoltare corporală mare, deoarece în aceste condiţii cabalinele dispun de o suprafaţă corporală mai redusă în raport cu volumul, conducând astfel la pierderi mai reduse de temperatură.
Privitor la ţara noastră, acest grup de rase a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare deosebită datorită schimbărilor radicale din agricultură şi fărâmiţării suprafeţelor mari agricole în ferme mici, pentru care este total nerentabilă achiziţionarea de mijloace mecanice pentru munca acestor suprafeţe.
Se preconizează că în următorul deceniu se vor reduce din nou aceste efective, odată cu mărirea suprafeţelor pe fermă.
3.3.3.1. RASA ARDENEZĂ
Această rasă este reprezentantul tipic pentru tracţiune grea. Caii care fac parte din această rasă se caracterizează printr-o dezvoltare corporală eumetrică spre hiper-metric, având o talie între 152 şi 162 cm, iar greutatea corporală între 700 şi 1000 kg. în general, se pretează pentru muncile grele din agricultură, dispunând de o capacitate energetică deosebită. Exemplarele din această rasă sunt foarte rezistente şi se caracterizează printr-un caracter bun (figura 3.41).
Figura 3.41. Exemplar din rasa Ardeneză.
Zona de formare a rasei este cuprinsă în regiunea de graniţă dintre Franţa şi Belgia. Azi se întâlneşte si un Ardenez suedez precum şi unul românesc.
Pentru prima oară a fost amintit de Iulius Cezar, în antichitate, în descrierea campaniilor sale din Galia. Unii specialişti sunt de părere că ar fi un descendent direct al calului de Solutre. în timpul lui Napoleon s-au realizat infuzii cu sânge oriental, astfel încât s-a mărit rezistenţa exemplarelor respective. O utilizare foarte largă a avut-o această rasă în timpul campaniei lui Napoleon în Rusia. în Primul Război Mondial, caii au fost utilizaţi şi de armata olandeză pentru deplasarea pieselor de artilerie.
Astăzi, se utilizează în agricultură şi mai ales în exploatările forestiere, fiind considerat de către ţăranii belgieni drept un tractor ideal.
Rasa dispune din anul 1929 de un registru genealogic în care sunt înscrise cele mai valoroase exemplare.
în ţara noastră au fost introduse primele exemplare ale acestei rase în anul 1925, în scopul distribuirii lor ca armăsari de montă publică în Ţara Bârsei precum şi în Bărăgan. în deceniul patru al secolului trecut se organizează un nucleu la Jegălia în scopul aprovizionării armatei cu cai de tracţiune grea. O preocupare deosebită privind evoluţia acestei rase se poate observa în perioada postbelică. Astfel, se realizează importuri de reproducători în 1950,1967 şi 1968.
în prezent, această rasă se creşte şi se ameliorează la herghelia de la Izvin. în legătură cu sistemul de creştere adoptat, acesta este în rasă curată, structurat pe linii şi familii. Acest material biologic corespunde însuşirilor tipice ale rasei şi se caracterizează prin valori ale indicilor de reproducţie şi viabilitate comparabile cu cele din ţara de origine. Trebuie amintit faptul că în ultimele patru decenii a contribuit la formarea unei populaţii de cabaline tipice pentru ţara noastră, denumită „Calul semigreu românesc" şi care se găseşte în plin proces de formare a unei noi rase.
Caracterele morfo-productive ale exemplarelor care aparţin acestei rase, se încadrează în tipul brevimorf, Capul este mare, încărcat în zona obrajilor. Profilul acestuia este drept sau convex. Faţa este lată, urechile scurte şi ascuţite, ochii mari şi nările larg deschise. Gâtul este scurt, musculos şi larg. Este bine prins de trunchi. Grebănul este şters şi bine îmbrăcat în musculatură. Spinarea şi şalele sunt scurte, drepte şi bine îmbrăcate cu musculatură. Crupa este pătrată şi dublă. Toracele este larg, profund şi adânc. Spata este bine îmbrăcată în musculatură şi scurtă. Membrele sunt puternice, scurte, musculoase. Articulaţiile sunt mari, proeminente, copitele mari. îmbrăcăminte piloasă abundentă în zona buletului sub formă de fanioane. Culorile tipice ale rasei sunt piersicie, dereşă, vânătă, izabelă sau murgă. Culoarea neagră a robei este nedorită.
în viitor se preconizează creşterea în rasă curată a unui nucleu în cadrul hergheliei de la Izvin în scopul producerii de armăsari destinaţi montei publice. Referitor la distribuţia teritorială a acestei rase, este de aşteptat ca în regiunile în care a fost exploatată până în prezent să fie cel mai bine reprezentată. Este vorba despre zona Banatului, a Crişanei, a Podişului Transilvaniei, cât şi zona Bucovinei unde contribuie la consolidarea unui tip de cal brevimorf denumit „Calul de Bucovina".
Bineînţeles că şi în viitor se vor realiza infuzii asupra Calului semigreu românesc în dorinţa măririi taliei şi a capacităţii energetice.
3.3.3.2 CALUL SEMIGREU ROMÂNESC
Este o populaţie de cabaline care se găseşte în plin proces de formare a unei noi rase. întreaga acţiune de metisare a început la mijlocul deceniului şase al secolului trecut în dorinţa obţinerii unui tip de cal de muncă puternic şi mobil, cu o dezvoltare corporală eumetrică şi a cărui talie să fie peste 155 cm. Acest cal urma să dispună de aptitudini multilaterale şi sa fie utilizat în agricultură şi transporturi.
Pornind de la aceste considerente, în anul 1959 s-au făcut la Staţiunea de Cercetări Zootehnice Slobozia primele încercări, prin încrucişarea rasei Trăpaş românesc cu cea Ardeneză, obţinându-se rezultate încurajatoare. Datorită faptului că rasaArdeneză este cea mai bine adaptată condiţiilor pedo-climatice şi de exploatare din ţara noastră, s-a luat hotărârea ca aceasta să contribuie la procesul de masivizare şi mărire a capacităţii energetice a viitoarei rase. Pentru aceasta, bazele
desfăşurării tuturor proceselor de încrucişări complexe s-au pus la hergheliile Bonţida şi Ruşeţu. Aceasta cu atât mai mult cu cât rasele grele de cabaline importate până atunci în ţara noastră sufe -reau începând cu cea de-a doua generaţie un proces de degenerare biologică ca un răspuns la criza de adaptare prin care treceau.
Astfel, pentru încrucişările complexe care urmau să fie executate, s-a avut în vedere utilizarea raselor Trăpaş românesc, Lipiţană, Furioso North-Star, precum şi a unui număr restrâns de iepe locale din zona Bărăganului. în scopul măririi
capacităţii energetice, a fost folosită rasa Ardeneză. Ponderea de sânge de Ardenez care s-a urmărit a fi înglobată în populaţia în curs de formare a fost de aproape 3/4 (figura 3.42).
Figura 3.42. Armăsar Semigreu românesc.
în cele din urmă s-au conturat două tipuri morfologice distincte în funcţie de rasele parentale care au participat la formarea metişilor şi anume tipul mare şi tipul mic.
Tipul mare al calului Semigreu românesc a provenit din încrucişarea rasei Ardeneze cu Trăpaşul românesc precum şi cu Furioso North-Star. Acesta se caracterizează printr-o dezvoltare corporală eumetrică, cu o talie de 158 cm şi respectiv 580 kg greutate corporală. Formatul corporal este tipic dreptunghiular, ceea ce demonstrează aptitudinile de tracţiune.
Legat de caracterele morfologice, tipul mare se caracterizează printr-un cap bine proporţionat în raport cu restul trunchiului, cu profilul drept sau uşor convex. Fruntea este largă, iar urechile au o lungime potrivită. Gâtul este bine îmbrăcat în musculatură şi bine prins de trunchi. Coama este bogată. Grebănul este scurt şi şters, însă este bine îmbrăcat în musculatură. Spinarea este lungă, largă şi puternică, iar şalele sunt scurte şi duble. Crupa este dreptunghiulară, dublă, cu direcţia mecanică uşor oblică antero-posterior. Pieptul este larg şi bine îmbrăcat în musculatură. Toracele este adânc şi profund. Membrele sunt puternice, cu articulaţii largi. Musculatura este bine dezvoltată, iar tendoanele sunt foarte evidente. In general, acest tip de cal semigreu este destul de armonios constituit, foarte viguros, exprimând multă mobilitate. Tipic pentru robă apar culorile dereşă, pier-sicie şi murgă, reflectând şi culorile cele mai frecvente ale robei care apar la rasa Ardeneză (figura 3.43).
Figura 3.43. Cal Semigreu românesc folosit la muncă.
Tipul mic are o dezvoltare corporală mai redusă, caracterizată printr-o talie de aproximativ 150 cm şi o greutate corporală de 520 kg. Acest tip este format dintr-un amestec de indivizi proveniţi din rasa Ardeneză, Lipiţană şi cai locali. De remarcat este faptul că în privinţa armoniei corporale, a conformaţiei corporale precum şi a defectelor de exterior, însuşirile sunt asemănătoare cu tipul mare. Aceasta deoarece şi în acest caz, cea mai mare influenţă o are rasa Ardeneză.
în legătură cu însuşirile fiziologice, calul Semigreu românesc se caracterizează printr-un temperament vioi precum şi printr-un caracter bun.
Trebuie subliniată posibilitatea utilizării pentru tracţiune a calului Semigreu românesc, atât în alură de pas cât şi în cea de trap. Privitor la capacitatea sa energetică, acesta este capabil să tracteze de 3-4 ori greutatea sa vie, şi aceasta pe distanţe mai lungi, însă numai în alura de pas.
Referitor la perspectiva exploatării acestui tip de cal în România, se preconizează consolidarea principalelor însuşiri valoroase prin creşterea în rasă curată. Nu se va neglija în viitor nici selecţia după capacitatea energetică precum şi cea pentru conformaţie şi constituţie. Există preocupări în cadrul hergheliei de la Lucina pentru a se realiza încrucişări complexe între rasa Huţulă, rasa Ardeneză precum şi calul Semigreu românesc în scopul formării Calului de Bucovina, care să fie util în condiţiile montane din partea de nord a Moldovei.
3.3.3.3. RASA SHIRE
Rasa Shire întruchipează cea mai reprezentativă rasă de tracţiune din Marea Britanie. Ascendenţii acestei rase fac parte din marea grupă de rase extrem de apreciate de cavalerii teutoni. în legătură cu provenienţa lor, părerile sunt împărţite şi anume: unii opinează că ar fi ajuns în Marea Britanie prin intermediul normanzilor, iar alţii prin intermediul armatei lui Wilhelm Cuceritorul. Toţi specialiştii sunt însă de părere că în Evul Mediu rasa a fost utilizată numai în scopuri militare şi abia prin secolul al XVIII-lea s-a trecut la utilizarea masivă a ei pentru agricultură.
Referitor la zona ei de formare în Marea Britanie, aceasta se găseşte pe coasta nordică a Angliei, precum şi în districtele Leicestershire, Derbyshire precum şi Staffordshire. De la numele acestor districte provine şi numele rasei „Shire" (figura 3.44).
Figura 3.44. Shire horse
Obiectivul urmărit în ameliorarea acestei rase a fost realizarea unui cal cu o capacitate energetică ridicată, pentru tracţiune, cât şi posibilitatea acestuia de a se deplasa într-o alură mai rapidă. Ca urmare, s-a format un cal cu o dezvoltare corporală hiper-metrică şi cu o putere deosebită. în anul 1878 s-a înfiinţat în Marea Britanie „Shire Horse Society". Obiectivele ameliorării acestei rase au fost conturate însă cu mult înaintea acestei date. Astfel, liniile de sânge ale rasei pot fi urmărite până în 1770.
Această rasă se individualizează prin dezvoltarea ei deosebită cât şi prin particularităţile de culoare la nivelul membrelor. Din această cauză, din secolul XIX şi până în preajma primului război mondial, au fost exportate masiv exemplare din această rasă în Europa, Statele Unite şi Canada. Astăzi, exemplarele acestei rase sunt utilizate aproape în exclusivitate pentru reprezentaţii cât şi în scop publicitar la tractarea atelajelor încărcate cu butoaie de bere (figura 3.45).
Din punct de vedere al însuşirilor morfo-fiziologice, rasa se caracterizează prin-tr-o dezvoltare corporală impresionantă, cu o talie de 170-185 cm şi o masă corporală cuprinsă între 700 şi 1000 kg. Capul este mare comparativ cu restul trunchiului. Acesta se caracterizează printr-o lungime deosebită, concomitent cu urechi relativ lungi. Gâtul este prins sus, este corect conformat, cu musculatură redusă. Grebănul este şters, însă bine îmbrăcat în musculatură. Spinare şi şale lungi, puternice. Crupa pătrată, bine îmbrăcată în musculatură. Exemplarele acestei rase au membrele lungi, cu un înveliş pilos foarte accentuat la nivelul metacarpurilor cât şi al metatarsurilor. Membrele sunt lungi, uscăţive, cu articulaţii largi, puternice, cu tendoanele bine evidenţiate. Ca o curiozitate, perimetrul fluierului este deosebit de accentuat, peste 29 cm. Copitele sunt deosebit de mari, rezistente.
Culoarea robei este de obicei neagră, însă mai apar, destul de rar, exemplare de culoare roibă sau murgă. Ca o particularitate de culoare a acestei rase, toate membrele sunt înciorăpate. Comparativ cu celelalte rase grele, mersul este extrem de vioi şi fără mişcări parazitare. Caracterul cailor este bun, iar temperamentul vioi.
Şi în momentul actual, această rasă mai este utilizată pentru încrucişări de infuzie la un număr mare de rase grele din ţările din vestul Europei în scopul măririi taliei cât şi al
Figura 3.45. Atelaj Shire horses.
impregnării unui mers mai vioi.
3.3.3.4. RASA CLYDESDALE
Este o rasă destinată pentru tracţiunea grea, formată în Scoţia, unde au existat preocupări deosebite pentru formarea ei. Rolul pe care 1-a jucat în istoria Scoţiei se poate vedea din dictonul care a circulat pe timpul Măriei Stuart şi anume: „Ce înseamnă pentru Anglia flota, înseamnă pentru Scoţia caii". Acest lucru este citat din nou în istorie când Napoleon a avut o admiraţie deosebită pentru caii scoţieni în timpul bătăliei de la Waterloo (figura 3.46).
Această rasă reprezintă necesitatea firească a dezvoltării transporturilor în faza capitalismului timpuriu. Astfel, odată cu dezvoltarea reţelei de drumuri, caii de port-samar au fost înlocuiţi cu caii de tracţiune grea, fapt ce a condus la mărirea cantităţii transporturilor.
La mijlocul secolului al XVII-lea au fost realizate împerecheri între iepe Cleveland şi armăsari grei proveniţi din Flandra. Denumirea rasei a fost preluată de la regiunea Clydesdale, din comitatul Lanarkshire, unde au avut loc primele încrucişări. Adevărata dezvoltare a acestei rase a avut loc în secolul al XlX-lea în Scoţia, rasa având numeroase trăsături comune cu Shire-Horse, care are de asemenea în ascendenţă cai grei din Flandra şi Frizia.
Rasa Clydesdale este prima rasă din categoria celor grele din Marea Britanie, pentru care s-a înfiinţat o asociaţie de creştere în anul 1877 sub denumirea de „Clydesdale Society". Această Societate a adoptat una dintre cele mai avansate metode de ameliorare de la acea dată şi anume închirierea, în scop de reproducţie, a celor mai buni armăsari ai rasei. Astfel, era închiriat pentru fiecare o sută de iepe de reproducţie câte un armăsar de valoare biologică deosebită, care era schimbat la fiecare doi ani, pentru a fi evitate împerecherile înrudite.
Un rol deosebit în consolidarea rasei Clydesdale 1-a avut armăsarul Glancer355, care a devenit întemeietorul propriu-zis al rasei şi care se regăseşte în ascendenţa tuturor liniilor actuale. în acest mod a fost realizată o rasă deosebită, de la care a fost vândut la licitaţie în anul 1919 un armăsar excepţional Baron ofBuchlyrie cu suma de 9500 lire sterline de atunci (acum aproximativ 500000 dolari SUA). Chiar şi azi se obţin preţuri bune pentru exportul unor exemplare în SUA. Majoritatea cailor sunt utilizaţi în momentul de faţă în exploatările forestiere din Scoţia. în scop comercial se realizează azi metişi între Clydesdale (25%) şi Pur sânge englez (75%), utilizaţi la proba de sărituri obstacole (figura 3.47).
Figura 3.46. Armăsar Clydesdale.
Figura 3.47. Atelaj Clydesdale.
în legătură cu însuşirile morfoproductive, rasa se caracterizează printr-o dezvoltare corporală hipermetrică, cu o talie cuprinsă între 165 şi 175 cm, iar masa corporală variază între 850 şi 950 kg.
Rasa este tipic brevimorfă. Capul este lipsit de expresivitate şi greu. Profilul capului este drept. Ochii sunt ageri, iar urechile mici. Gâtul este gros, bine îmbrăcat în musculatură, sub formă de trapez uşor arcuit. Coama este bogată. Grebănul este şters, însă bine îmbrăcat în musculatură. Spinarea şi şalele sunt drepte, lungi, largi şi duble. Crupa este scurtă, largă, dublă şi oblică. Pieptul este larg şi musculos. Acesta marchează un torace adânc şi profund. Membrele sunt puternice, cu articulaţii dezvoltate şi rezistente. Copita este mare. Cornul copitei se caracterizează printr-o rezistenţă mai slabă.
Temperamentul este limfatic, iar caracterul este foarte docil.Roba este murgă, cu particularităţi de culoare precum înciorăpat la toate membrele şi felinar. Tipic
pentru această rasă este îmbrăcămintea piloasă abundentă a jumătăţii distale a membrelor.
3.3.3.5. RASA PINZGAU (NORIK)
Este o rasă tipică cu dezvoltare corporală mare din zona Austriei. Denumirea rasei provine de la provincia romană Noricum, unde s-a format această rasă. Totuşi, cea mai cunoscută varietate a rasei este cea care se găseşte în zona oraşului Salzburg din Austria, varietate denumită Pinzgau. Cu timpul, numele varietăţii a fost dat întregii rase.
Rasa este răspândită în toate provinciile Austriei, însă şi în Bavaria. Din punct de vedere al denumirii rasei, în Austria se mai păstrează şi astăzi denumirea de Noriker, iar în Bavaria denumirea de Oberlănder. Aceasta şi datorită faptului că varietatea austriacă este ceva mai masivă şi este mai bine consolidată genetic.
Un aport deosebit la dezvoltarea şi consolidarea rasei l-au avut episcopii catolici din Salzburg care au înfiinţat în secolul al XVI-lea o herghelie a acestei rase. Din secolul al XVII-lea a fost interzisă utilizarea de armăsari aparţinând altor rase pentru monta iepelor Pinzgau. Astfel, în anul 1675 a fost deschis registrul genealogic al rasei iar primul regulament de bonitare al reproducătorilor din rasa Pinzgau a fost elaborat în 1703. Prin aceste elemente se poate remarca faptul că rasa Pinzgau reprezintă o rasă veche şi foarte bine consolidată (figura 3.48).
Figura 3.28. Armăsar Pinzgau.
Legat de principalele linii cunoscute în cadrul rasei, acestea sunt Vulkan, Bravo-Max-Diamnt, Bravo-Samson şi Optimus-Nero.
în ultimii ani se remarcă totuşi o reducere a diferenţelor dintre populaţiile rasei precum şi dintre linii. Aceasta deoarece s-au redus considerabil efectivele rasei, aşa încât anual se bonitează un număr extrem de redus de armăsari.
Referitor la însuşirile sale morfofiziologice, rasa Pinzgau se caracterizează prin-tr-o dezvoltare corporală eumetrică, cu o talie cuprinsă între 155 şi 165 cm şi o masă corporală cuprinsă între 600 şi 700 kg. Capul este mare, uneori chiar grosolan, cu profilul uşor convex şi ochii mici în raport cu dimensiunile capului. Gâtul este bine prins de trunchi, musculos şi cu o coamă bogată. Grebănul este şters, însă larg, bine îmbrăcat în musculatură. Spinarea şi şalele puternice, chiar duble. Crupa este pătrată, bine îmbrăcată în musculatură, iar axul mecanic al crupei este oblic antero-posterior. Spata este lungă, oblică şi bine îmbrăcată în musculatură. Un element tipic al rasei îl reprezintă jaretul deschis. Membrele sunt puternice, cu articulaţii largi şi aplomburi corecte. Rasa se mai individualizează prin particularităţile de culoare ale robei şi anume există bălţături sau tigruri asemănătoare cu ale câinilor dalmaţieni. Bineînţeles că există şi exemplare cu robă murgă sau roibă (figura 3.49).
Figura 3.49. Iapă mamă Pinzgau
în ţara de origine, rasa este foarte mult utilizată în exploatările forestiere, precum şi în armată pentru vânătorii de munte.
Datorită faptului că este o rasă puternică, puţin pretenţioasă, a fost exportată în mai multe ţări din Europa, unde a contribuit la începutul secolului trecut la formarea raselor Semigreu german, Semigreu ungar, Semigreu croat şi Semigreu de Moravia.
în ţara noastră rasa Pinzgau este mai puţin răspândită comparativ cu rasa Ardeneză. în prezent nu se mai poate vorbi de o creştere în rasă curată a indivizilor acestei rase la noi în ţară, ci numai sub formă de metişi de diferite generaţii cu rasa Ardeneză. Importul s-a realizat în mai multe etape şi anume în perioada interbelică
precum şi în cea postbelică, însă întotdeauna într-un număr restrâns de exemplare. Cele mai multe exemplare au provenit de pe valea râului Mur, caracterizându-se prin-tr-o dezvoltare corporală mai redusă comparativ cu media populaţiei din Austria. Aria lui de răspândire a fost regiunea Banatului, unde a contribuit la apariţia unei populaţii locale de cabaline cu aspect brevimorf.
3.3.4. RASELE HIPOMETRICE Şl DE PONEI
în general, rasele de cabaline care prezintă la vârsta adultă o talie mai mică de 148 cm sunt considerate exemplare hipometrice şi chiar ponei. Trebuie subliniat faptul că deşi încrucişarea dintre ponei şi rasele hipermetrice este posibilă, poneii se deosebesc şi prin alte însuşiri de restul
speciei cabaline decât prin talie.De obicei, poneii dispun de o putere mult mai mare comparativ cu restul cabalinelor,
bineînţeles raportat la dezvoltarea lor corporală. De asemenea, membrele sunt din punct de vedere al proporţiilor corporale mult mai'scurte decât la restul cabalinelor. Comparativ cu restul cabalinelor, poneii au un deosebit instinct de conservare şi o inteligenţă deosebită.
Astăzi, tot mai mulţi specialişti sunt de părere că actualele rase de cabaline descind din ponei, deoarece aceştia din urmă au mai multe trăsături comune strămoşului sălbatic al cabalinelor, atât prin talie, cât şi prin conformaţie.
Rasele de cabaline hipometrice şi de ponei cunosc o mare varietate de utilizare şi anume de la animale de muncă, la utilizarea în scop de agrement pentru copii, până la utilizarea ornamentală, cum este cazul rasei Falabella.
3.3.4.1. RASA HUŢUL
Este una din cele mai reprezentative rase de cai hipometrici, naturale, cu o vastă arie de răspândire în zona munţilor Carpaţi. Această rasă reprezintă adaptarea perfectă a cabalinelor la regiunea muntoasă a Carpaţilor, cuprinzând actualul teritoriu al Poloniei, Slovaciei, Ucrainei şi României. Centrul de formare al rasei a fost zona Bucovinei şi Galiţia.
în legătură cu originea acestei rase, majoritatea specialiştilor îi atribuie originea tarpanică, aceasta datorită tipului brahicefal al capului (capul mai scurt, fruntea pătrată, arcadele orbitelor proeminente şi profilul capului drept sau uşor concav). Alte teorii, care însă au fost contrazise ulterior, se refereau la originea diluvială a acestei rase sau chiar la faptul de a reprezenta o degenerare a rasei arabe ajunse in aceasta parte, a Europei în secolele XVI şi XVII.
Teoria modernă referitoare la originea rasei Huţul acceptă tarpanul ca fiind principalul ascendent, însă nu exclude influenţa cailor mongoli şi a calului Przewalski, precum şi încrucişările de infuzie cu rasa arabă în secolele XVIII şi XIX. Totuşi, o creştere organizată prin înfiinţarea unei herghelii s-a realizat numai în 1874, când a fost înfiinţat la secţia de creştere a tineretului arab de la Lucina, un nucleu de cai huţuli cumpăraţi din zonă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la herghelia Siary din teritoriul actual al Poloniei.
De la început, în cadrul nucleului de creştere de la Lucina, s-a practicat creşterea pe linii şi familii a acestei populaţii. Astfel, liniile genealogice exploatate la Lucina până în preajma Primului Război Mondial au fost Goral, Hroby, Taras, Ceremuş, Miszka şi Ştirbii. Prin transferarea în 1914 a întregului efectiv de cabaline atât de la
Rădăuţi, cât şi de la Lucina, la alte herghelii din imperiul habsburgic, s-au putut recupera şi reface foarte greu efectivele de cai Huţuli după încheierea Primului Război Mondial. Din păcate s-au putut reface după război numai liniile Goral şi Hroby, celelalte patru dispărând (figura 3.50).
în perioada interbelică s-a ajuns la formarea altor trei linii noi şi anume Ouşor, Pietrosu şi Prislop, linii care sunt şi azi reprezentate în herghelie.
Pierderi însemnate de material biologic valoros au mai avut loc şi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când herghelia a fost transferată în 1944 la Sâmbăta de Jos.
în legătură cu conformaţia şi constituţia rasei Huţul, se poate spune că este cea mai bine conformată şi consolidată dintre toate rasele naturale de la noi din ţară. Talia variază între 139 şi 141 cm, iar masa corporală între 400 şi 425 kg.
Liniile rasei Huţul se disting foarte clar între ele prin particularităţile de exterior care le caracterizează.
Linia Hroby cuprinde indivizi cu corp mic şi cu o masivitate mai redusă comparativ cu restul liniilor. Au un format corporal aproape pătrat, înalţi pe picioare. Caii din această linie au aptitudini excelente de port-samar. Temperamentul este foarte vioi. Datorită conformaţiei şi temperamentului se presupune o influenţă arabă în cadrul acestei linii.
Linia Goral se caracterizează printr-un corp mare, iar formatul corporal este dreptunghiular. Este cea mai masivă linie dintre toate. De asemenea, este şi cea mai bine reprezentată linie în momentul de faţă.
Linia Ouşor este o linie genealogică mai nouă. Aceasta se caracterizează printr-o dezvoltare corporală relativ mare, osatură mai slabă comparativ cu restul liniilor, concomitent cu oarecare disproporţii în privinţa regiunilor corporale.
Linia Pietrosu se caracterizează prin exemplare cu corp mic şi spată lungă, însă în acelaşi timp adâncimea toracelui este mai redusă comparativ cu a produşilor celorlalte linii (figura 3.51).
Figura 3.51. Armăsar din linia Pietrosu.
Linia Prislop se caracterizează printr-o talie mai mare comparativ cu celelalte linii. De asemenea şi capacitatea energetică este mai pronunţată.
în general, la toate liniile se constată un cap proporţionat comparativ cu dezvoltarea corporală generală. Profilul capului este drept sau uşor concav, ochii mari, expresivi, iar arcadele oculare proeminente. Urechile sunt mici şi foarte mobile. Gâtul este scurt şi bine îmbrăcat în musculatură, este purtat oblic şi dispune de o coamă extrem de bogată. Aceasta se termină anterior printr-un moţ mare. Grebănul este lung, larg, însă şters. Spinarea şi şalele sunt relativ lungi, puternice, bine îmbrăcate în musculatură. Crupa este pătrată, bine îmbrăcată în musculatură, cu axul mecanic al acesteia oblic antero-posterior. Pieptul este larg, iar toracele în general descins şi profund. Membrele sunt scurte, cu aspect uscăţiv, articulaţiile sunt largi si ferme. Fluierele şi chişiţele sunt scurte. Copitele sunt mici şi cornul este foarte dur. De obicei aplomburile sunt corecte, însă mai pot apărea coate de vacă.
Culoarea robei este foarte variată. Mai frecvent se pot observa culorile murgă, roibă, şoricie, dar şi şargă şi dereşă. Dintre particularităţile de culoare cele mai frecvente sunt zebrurile, dunga de măgar precum şi unele pintenogeli.
Cu un format corporal tipic dreptunghiular, rasa Huţul se caracterizează printr-o conformaţie corectă, constituţie robustă şi temperament vioi sugerând multă energie.
Alte însuşiri fiziologice demne de luat în seamă ale calului huţul sunt longevitatea deosebită pentru muncă şi reproducţie, având durata medie de exploatare peste 20 de ani, indici foarte buni cu privire la fecunditate şi natalitate. Rasa este foarte bine adaptată la condiţiile vitrege din zona montană, fiind puţin pretenţioasă la condiţiile de exploatare şi fiind din această cauză foarte mult utilizată în zona respectivă pentru port-samar, călărie şi tracţiune.
în ultimii ani s-au făcut la herghelia Lucina încercări de metisare a rasei Huţul cu ponei Shetland în dorinţa obţinerii de cai cu o dezvoltare corporală foarte redusă,
care urmează să fie utilizaţi drept cai de agrement pentru copii. Rezultatele sunt foarte promiţătoare.
Pe de altă parte, s-au realizat încrucişări între Huţul pe de o parte şi Semigreu Românesc sau Ardenez pe de alta, în dorinţa masivizării şi creşterii rezistenţei calului de Bucovina.
în viitor, rasa Huţul se va creşte în continuare în rasă curată, structurată în linii şi familii, selecţia fiind orientată spre îmbunătăţirea continuă a performanţelor productive, precum şi pentru creşterea precocităţii acestei rase.
3.3.4.2. RASA HAFLINGER
Este o rasă tipică de munte care se creşte la altitudini de 1500-2000 m în zona munţilor Alpi.Referitor la genealogia rasei, aceasta este deosebit de controversată şi în prezent. Se pare că
întemeietorul rasei îl reprezintă un armăsar cumpărat din Burgundia de către regele Ludovic IV al Bavariei şi care 1-a oferit drept dar de nuntă pentru fiul său Ludovic de Brandenburg, când s-a căsătorit cu Margareta Maultasch, prinţesă de Tirol. Deci exact în zona în care s-a format rasa, adică în Tirol.
O altă teorie privitoare la formarea acestei rase se referă la caii lăsaţi de către ostrogoţi în văile din Tirol, după înfrângerea acestora la Conza de către legiunile romane (anul 552 e.n.). Această teorie ar putea explica ponderea ridicată de sânge oriental la Haflinger. Prima teorie este mult mai realistă, deoarece se citează în cronicile vremii existenţa unei rase uşoare de cai care erau răspândiţi la sud de Alpi şi care avea o influenţă orientală.
Către mijlocul secolului al XVIII-lea se măreşte semnificativ ponderea de sânge arab la Haflinger. Astfel, în 1874 se naşte adevăratul întemeietor al rasei, armăsarul Folie 249. Acesta provine din împerecherea unei iepe locale şi armăsarul arab El Bedavi XXII 133. Armăsarul Folie 249 este descris ca având talia de 150 cm şi perimetrul toracic de 182 cm. Temperament vioi, eleganţă în mişcări. Roba de culoare izabelă, coama şi coada un alb murdar, iar pe cap prezenta felinar. Utilizat ca armăsar pepinier timp de 20 de ani, Folie 249 a lăsat un număr însemnat de iepe de reproducţie, cât şi trei armăsari pepinieri: Folie 14, Hafling 252/233 şi Laas 37, toţi întemeietori de linii. Cea mai importantă din acestea este linia lui Folie 14 din care s-au mai desprins în decursul timpului alte şase linii genealogice.
Dacă la început creşterea acestei rase se făcea numai în Imperiul Habsburgic, după încheierea primului război mondial şi trecerea Tirolului de sud la Italia, creşterea acestei rase s-a extins şi în această ţară. în 1935 se realizează primele importuri ale rasei Haflinger în Bavaria.
Adevărata răspândire internaţională a rasei are loc de abia după cel de-al Doilea Război Mondial. Această rasă era privită drept o variantă complementară pentru munca în agricultură, pe suprafeţe deosebit de reduse şi aceasta în plin proces de mecanizare a agriculturii. în 1975 s-a constituit „Uniunea Mondială a Asociaţiilor crescătorilor rasei Haflinger".
Astăzi, datorită caracterului bun, docil, al rasei, aceasta se creşte mai ales în scop de agrement. Astfel, Trebuie menţionat faptul că în ultimele cinci decenii rasa s-a consolidat foarte mult prezentând o mare uniformitate datorată consangvinizării accentuate care s-a practicat în ameliorarea acesteia (figura 3.52).
Figura 3.52. Iapă Haflinger.
în unele ţări în care se creşte rasa Haflinger, se realizează. încrucişări cu rasa Arabă în scopul ameliorării unor caractere ca de exemplu, talia, eleganţa mişcărilor, precum şi o mai mare mobilitate a corpului. Totodată se remarcă, prin utilizarea excesivă a rasei Arabe, dispariţia în generaţiile filiale a caracterului docil al indivizilor, al tipului de conformaţie şi constituţie, cât şi a robei caracteristice rasei Haflinger.
Dezvoltarea corporală a cailor din rasa Haflinger se caracterizează printr- o talie cuprinsă între 137 şi 145 cm precum şi o masă corporală de aproximativ 450-460 kg.
Figura 3.53. Armăsar Haflinger.
Referitor la conformaţia şi constituţia rasei Haflinger, aceasta poate fi caracterizată prin exterior armonios, cap expresiv, proporţional cu dezvoltarea corporală, scurt, cu profilul corpului uşor concav. Ochii sunt mari, vioi, fruntea largă, iar urechile sunt mici si foarte mobile. Gâtul este puternic, prins sus, cu coamă bogată.
Grebănul este şters, însă bine îmbrăcat în musculatură. Spinarea şi şalele sunt lungi şi elastice. Crupa este pătrată, bine îmbrăcată în musculatură, iar direcţia mecanică a acesteia este oblică antero-posterior. Spata este bine îmbrăcată în musculatură, iar direcţia acesteia este aproape verticală. Membrele sunt uscăţive, însă cu articulaţii largi, proeminente. Copitele sunt proporţionale cu dezvoltarea corporală, cu copita rezistentă şi corect conformată.
în legătură cu roba acestei rase, aceasta este tipică şi anume părul de acoperire are culoarea roib deschis până la izabel, iar părul de protecţie are culoarea albă de diferite nuanţe.
în ţara noastră au fost importaţi în anul 1992 un număr de patru armăsari de rasă Haflinger din Austria şi au fost cantonaţi în regiunea Vatra Dornei. Aceştia au fost utilizaţi în scopul ameliorării
populaţiei locale de cabaline din regiunea respectivă, ca parte integrantă a unui program de dezvoltare a zonei montane. Rezultatele obţinute prin utilizarea acestor armăsari la reproducţie nu sunt încă edificatoare, deoarece numărul de ani scurşi din momentul primului import este foarte redus, iar generaţia filială nu a ajuns în acest moment la maturitatea deplină (figura 3.53).
3.3.4.3. RASA SHETLAND
Este cea mai cunoscută rasă de ponei din lume. Această popularitate a rasei provine atât datorită taliei şi conformaţiei specifice, cât şi datorită inteligenţei deosebite de care dau dovadă indivizii din această rasă.
Numele rasei provine de la grupul de 117 insule Shetland, în cea mai mare parte nelocuite şi care se găsesc situate în partea nordică a Scoţiei, la graniţa dintre Oceanul Atlantic şi Marea Nordului. Din punct de vedere al reliefului, este vorba de o regiune stâncoasă, expusă permanent vântului determinat de Curentul Golfului. Datorită climei oceanice şi a vântului, vegetaţia spontană este alcătuită din plante perene de talie joasă, din muşchi şi licheni, precum şi din graminee de talie mică. Prin situarea geografică a insulelor Shetland, există precipitaţii zilnice sub formă de ploaie, în toate anotimpurile, volumul anual al acestora depăşind 1000 l/m2. O altă particularitate a climei insulelor o reprezintă verile foarte răcoroase şi iernile mai calde comparativ cu temperaturile de pe continent, aşa încât variaţiile de temperatură dintre vară şi iarnă sunt mult mai mici comparativ cu situaţia din Europa.
Genealogia rasei Shetland este încă insuficient cunoscută, cu toate că se ştie cu certitudine că ascendenţii acesteia au fost aduşi pe insule de către oameni.
Din epoca primitivă s-au descoperit vestigii în partea de nord a Scoţiei cu privire la existenţa unor forme de cabaline sălbatice în această regiune, care semănau foarte mult din punctul de vedere al conformaţiei cu tipul actual de ponei Shetland. Aceste exemplare aveau de asemenea talia în jurul valorii de 100 cm, ceea ce se poate observa şi azi la populaţia de ponei. Bineînţeles că au existat şi alte influenţe asupra formării rasei Shetland; în acest sens, cu siguranţă au fost aduşi cai pe insule şi prin intermediul vikingilor în secolul al Vl-lea, precum şi prin intermediul normanzilor, secolele VIII-XI, când insulele au fost sub dominaţia acestor popoare.
La toate acestea şi izolarea genetică a populaţiei de cabaline a avut o mare importanţă în formarea şi consolidarea rasei. Astfel, nu este exclusă nici o anumită doză de drift genetic în procesul de formare a rasei. Incontestabil, condiţiile de
climă şi vegetaţie deosebit de aspre pe insule au fost factori decisivi ai selecţiei naturale. Datorită acestora, au fost eliminaţi indivizii cu o rezistenţă organică mai slabă, cei pretenţioşi la condiţiile climatice aspre, precum şi cei care consumau o cantitate apreciabilă de hrană.
Rasa era foarte bine consolidată în jurul anului 1850, când au apărut primele preocupări de ameliorare a acesteia. Astfel, pe una din insulele arhipelagului au fost aduşi din Norvegia armăsari ai rasei Fjord, de asemenea rasă de ponei. Prin această infuzie s-a urmărit mărirea taliei, luând naştere chiar linia Sumburgh cu o talie cuprinsă între 125-130 cm. Tot în acea perioadă, pe o altă insulă a arhipelagului, s-a utilizat deosebit de intens la reproducţie armăsarul mustang Bolivar care a format linia Fetlar. Şi în cadrul acestei linii talia este cuprinsă între 125 şi 130 cm. Aceste încercări de mărire a taliei unei părţi din populaţia de ponei Shetland s-a datorat cerinţelor pentru export deosebite care au existat la mijlocul secolului XIX pentru această rasă, cunoscută pentru rezistenţa, robusteţea şi inteligenţa deosebită, împerecherile dirijate realizate în scopul măririi taliei au avut în vedere mărirea capacităţii energetice a indivizilor rasei.
O bună parte din întregul efectiv a fost crescut în continuare în rasă curată. Astfel, pentru menţinerea creşterii în rasă curată a rasei, a fost înfiinţată în 1890 „Asociaţia Crescătorilor Rasei Shetland" care au înfiinţat chiar din anul următor registrul genealogic al rasei.
Printre armăsarii recunoscuţi ai rasei şi care au stat la baza întemeierii registrului genealogic sunt Jack, Odin, Oman şi Prince ofThule.
Exporturile masive de poney Shetland au avut loc la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, cele mai multe exemplare fiind exportate în SUA şi Canada. în Europa s-au achiziţionat cu precădere de către grădinile zoologice, ca o curiozitate a speciei cabaline. După cel de-al doilea război mondial, această rasă s-a răspândit foarte mult în lume, aşa încât numeroase ţări dispun la ora actuală de registre genealogice proprii ale rasei (figura 3.54).
Din punct de vedere al conformaţiei şi constituţiei, este de precizat că rasa Shetland se caracterizează printr-o dezvoltare corporală foarte redusă, având talia de aproximativ 100 cm, un format corporal lateral de 103% şi un torace foarte descins.
De asemenea, se remarcă o creştere accentuată a învelişului pilos, părul de acoperire fiind foarte des, iar părul de protecţie din coamă şi coadă foarte abundent. Fruntea este acoperită de un moţ foarte bogat. Capul este proporţional cu dezvoltarea corporală de ansamblu, cu profilul drept sau uşor concav, fruntea foarte largă, ochii expresivi, mari, foarte vioi, cu nări mari. Gâtul este scurt, foarte puternic, bine prins. Grebănul este şters, spinarea şi şalele sunt puternice, bine îmbrăcate în musculatură. Crupa musculoasă, în acoperiş. Membrele sunt foarte puternice, iar razele osoase ale acestora sunt scurte. Copitele sunt mici şi rezistente. Roba exemplarelor din rasa Shetland este foarte diversă. Apar atât culorile simple cât şi cele compuse. Se înregistrează o frecvenţă mare a indivizilor cu bălţături.
Datorită pretenţiilor scăzute privitoare Ia hrănirea şi întreţinerea acestora, înregistrează şi o frecvenţă extrem de scăzută a îmbolnăvirilor. De asemenea, longevitatea productivă a indivizilor din această rasă este de peste 25 de ani.
Rasa este foarte apreciată în ziua de azi drept cal de agrement, mai ales pentru copii. De asemenea, spectacolele de circ utilizează un număr însemnat de ponei Shetland datorită conformaţiei specifice şi inteligenţei deosebite (figura 3.55).
Figura 3.54. Iapă cu mânz din rasa Shetland.
Figura 3.55. Armăsar Shetland.
în ţara noastră s-au realizat în decursul timpului importuri sporadice din această rasă. De peste un deceniu se desfăşoară încrucişări complexe dintre armăsari Shetland şi iepe Huţul la herghelia de la Lucina în scopul realizării unei populaţii de cabaline intermediare sub aspectul dezvoltării corporale şi care să fie utilizată în scop de agrement pentru călărie şi tracţiune uşoară pentru copii.
3.3.4.4. RASA FALABELLA
Această rasă este o curiozitate unanim recunoscută a speciei cabaline, având aspectul normal al unui cal în miniatură şi nicidecum pe cel al unui ponei.
Se consideră că această rasă deţine gena piticismului ca şi în cazul raselor de găini.Din punct de vedere al evoluţiei rasei, se cunoaşte faptul că aceasta s-a format şi consolidat în
cadrul latifundiei Falabella. în secolul XIX, întemeietorul latifundiei a emigrat din Irlanda şi a întemeiat în Argentina această mare fermă. Pe întinsul acesteia apăreau din când în când băştinaşii din pampas, care-şi duceau caii lor pentru adăpare la sursele de apă ale latifundiei. O dată, a fost observat un armăsar de talie extrem de mică, sub 80 cm care a fost reţinut de latifundiar în scop de agrement. Nu sunt cunoscute alte amănunte legate de acest armăsar, însă genele pentru piticism s-au transmis dominant la descendenţi. Astfel, produşii de primă generaţie erau semnificativ mai mici decât mama lor, ajungându-se astfel ca în cea de-a patra generaţie să se atingă talia armăsarului întemeietor al rasei.
Trebuie menţionat faptul că în decursul timpului s-au utilizat la încrucişări o serie de rase de cabaline eumetrice, care în momentul actual pot fi observate şi în miniatură. Datorita încrucişărilor care se fac şi în prezent cu rasele eumetrice, se întâlnesc azi la latifundia Falabella o serie de exemplare cu diferite dezvoltări corporale, în funcţie de ponderea de sânge Falabella de care dispun (figura 3.56).
Figura 3.56. Armăsar din rasa Falabella.
După cum s-a arătat mai sus, rasa Falabella nu este considerată ca fiind o rasă de ponei, ci o rasă de cai în miniatură. Aceasta deoarece indicii corporali ai examenului de sinteză sunt identici cu cei ai raselor eumetrice şi hipermetrice, scheletul este fin însă dispune de oase dense, iar razele osoase ale membrelor sunt lungi comparativ cu rasele de ponei, unde sunt scurte.
De asemenea, tipic pentru Falabella este constituţia fină, neputând fi utilizată la călărie precum rasa Shetland.
Rasa Falabella este deosebit de pretenţioasă atât la hrană cât şi la climă. Odată cu scăderea temperaturii, animalele au nevoie de îngrijiri deosebite.
0 curiozitate o reprezintă şi faptul că durata gestaţiei la Falabella este cu două luni mai mare comparativ cu celelalte rase de cabaline. Astfel, durata totală a gestaţiei este de 13 luni, mânjii se nasc în greutate de numai câteva kilograme, însă dispun de o viteză mare de creştere în primul an. 0 altă particularitate a rasei este şi perechea de coaste în minus comparativ cu celelalte rase de cabaline. De asemenea, rasa dispune de o putere deosebită de a realiza sărituri comparativ cu dezvoltarea ei corporală (figura 3.57).
Figura 3.57. Exemplar din Rasa Falabella.
în prezent, rasa este exportată în multe ţări din lume, pe de o parte ca o curiozitate hipologică, iar pe de alta în scop de agrement pentru atelarea la trăsuri în miniatură.
Creşterea şi ameliorarea dirijată a acestei rase se realizează la herghelia înfiinţată între timp la Falabella, în Argentina, precum şi la herghelia Kliverton din Marea Britanie.
BIBLIOGRAFIE
Baudoin, N. (1989) -Les chevaux - J. P. de Monza Ed.
Baudoin, N. (1989) -Les chevaux: l'elevage, les utilisations - în: le Grand Atlas de la France Rurale, Ed. J. P. Monza.
Baudoin, N. (1990) - Situation de l'elevage equin en France; Proceedings of the EAAP -Session of the Commission on horse Production, Toulouse,1990.
Baumet, M. (1990) - Le cheval, un produit agricole - un acteur de tourisme; Proceedings of the EAAP - Session of the Commission on horse Production, Toulouse, 11.07.1990.
Benivschlee, K.; Ryder, O. (1985) - Genetic aspects ofequine with particular reference to their hybrids. Equine Veterinary Journal 3.
Bennett, D. K. (1985) - Broken - gaited horses. The Arabian Horse Express 8, Bennetî, D. K. (1986) -The origin of horse breeds. Equus 110.
Blanc, H. (1990) - Qualites et diversite des principales races de chevaux d'origine francaise; Proceedings of the EAAP - Session of the Commission on horse Production, Toulouse, 1990.
Blendinger, W. (1987) -Menschen Pferde undKultur - Paul Parey Verlag; Hamburg.Blomac, N. (1978) -LArabe, premier cheval de sang - Crepin Leblond. Ed. Paris 311.Blomac, N. (1991 - La gloire et lejeu Des Hommes et des chevaux - Fayard. Ed. Paris.Bogros, D. (1987) -Le chevalBarbe - Caracole, Lausanne.Boue, M. (1979) -Les Equides en Grand-Bretagne - CEREOPA. Ed. Paris.Bour, E. (1990) - Schema de valorisation desjeunes chevaux en France; Proceedings of the EAAP - Session of the
Commission on horse Production, Toulouse, 1990.
Brabanetz, H. (1987) -Das K. u. K. Staatsgestut Radautz undseine Pferde -1. S. C. Verlag CH8500 Gerlikon. Bruns, E (1986) -ProblematikderZuchtvvertschătzungvonReitpferden in derBundesrepublikDeutschland - Ziichtungskunde, Stuttgart 58.
Buurman, P. U.; Paul, W. (1994) - Modeme Pferdezucht und Haltung-DLG Verlag. Frankfurt am Main.Chenevix-Trench, C. (1970) -A History of Horsemanship. Doubleday and Co. Inc. Golden City N. Y.Coleon, J.; Rossier, E. (1986) - Le cheval en France: situation, apports scientifiques et tech-niques recents, problemes,
perspectives - CR Acad. Agric. Fr. Paris.
Coleon, J.; Rossier, E. (1988) - Le cheval et les autres equides - Ed. A.F.Z. Paris. Comarovschi, M. (1971) - Rasa Lipiţană după 50 de ani în herghelia Sâmbăta de Jos - Casa Agronomului, Hălchiu.Cothran, E. G.; MacCluer, J. W. (1987) - Genetic differentiation associated with gain within American Standardbred
horses - Animal Genetics 18.
Cumlivscki, B. (1993) - Behaviour and adaptibility of Balkans mountain horses - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Delloye, G. (1990 -La France des courses, une industrie ă 3 disciplines, support de pans mu-tules. Proceedings of the EAAP - Session of the Commission on horse Production, Toulouse, 11.07.1990.
Devimeux, T. (1988) -Les Equides en Espagne - CEREOPA Ed. Paris.
Drăgănescu, C; Kinda, Z. (1983) - Istoria genetică a calului Nonius Românesc -Lucr. Ştiinţ. I.A.N.B. Bucureşti.
Drăgănescu, C; Petrişor, G. (1989) - Aspecte ale formării Calului românesc de sport - Lucr.ştiinţ. I.A.N.B. Bucureşti. Forbis, J. (1991) - Das klassiche arabische Pferd - Paul Parey Verlag; Hamburg.
Fraehr, E. (1993) - Horse breeding in Denmark - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.Georgescu, G.; Bîrză, E.; Nicolae, G. (1983) - Cercetări comparative privind constantele hematologice la trăpaş şi
Georgescu, G.; Ujică, V. (1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor şi echitaţie - Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.Gold, M. (1994) - Der Pferdewirt - DLG Verlag; Frankfurt am Main.Gourand, J. L.; Benaissa, R. (1989) - Tous Ies textes officiels sur le cheval Barbe - Cavacole, Lausanne.
Grigorescu, D. (1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor - Red. de prop. tehnică agricolă, Bucureşti.Groves, C. P. (1974) -Horses, Assos, andZebras in the Wild- Ralph Curtis Books. Hollywood
Florida. Hechler, B. (1971) - Beitrag zur Ethologic des Islandpferdes - Diss. Univ. GierSen. Herre, W.; Rohrs, M. (1990) - Haustiere zoologisch gesehen - Gustav Fischer Verlag,
Stuttgart. Herve, P. (1986) - Chevaux deBretagne - L'Ecole Bretonne, Morlaix. Hubert, M. F. (1979) -Leponey Haflinger - ENV Toulouse. These doctorat veterinaire. Jarrige, R.; Martin-Rosset, W. (1985) -Le Cheval - I.N.R.A.
Jovanovac, S.; Baban, M.; Rastija, T. (1993) - Zuchtwerte der Lipizzaner Hengste fur Korpermasse - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Kapitzke, G. (1993) -DasPferd- DLG Verlag, Frankfurt am Main.
Katona, O.; Distl, O. (1989) - Sire evaluation in the German trotter (Standardbred) populati-on. Proceeding of the EAAP- Symposium of the Commission on Horse Production. Helsinki, Finland (EAAP Publication nr. 42,1989).
Katona, O.; Osterkorn, K. (1978) - Populations genetische Untersuchungen zur Rennleistung von Trabern - Tierziichter 30
Langlois, B. (1988) -Breeding evaluation ofFrench trotters according to their race eamings. 1 Stage of the situation; Proceedings of the EAAP- Symposium of the Commission on Horse Production. Helsinki, Finland (EAAP Publication nr. 42,1989).
Le Berre, Y. (1990) - Cheval Breton - Armen.Lbwe, H.; Hartwig, W.; Bruns, E. (1988) -Pferdezucht - Verlag Eugen Ulmer, Stuttgart.Machin-Goodall, W. (1978) -Pferde der Welt - Paul Parey Verlag. Hamburg.Mackay-Smith, A. (1983) - The Colonial Quarter Horse - Groves Publ. Richmond, Virginia.Marcenac, L. N. (1980) - Encyclopedie du cheval - Ed. Maloine, Paris.Mavre, M. (1988) - Chevaux de Trăit d'hier et d'aujourd'hui - Lavauzell, Ed. Paris.Moldoveanu, Gh.; Suciu, T. (1971) - Calul. Utilitate şi sport - Ed. Ceres. Bucureşti.Pas, L. (1976) - Le poney - Elevage, dressage, equitation - Flammarion, Paris.Quittet, E.; Blanc, H. (1974) -Races chevalines en France - La Maison Rustique Ed. Paris.Rădulescu, I. (1957) - Calul Huţul în România - Ed. Agrosilvică. Bucureşti.Raswan, C. R.; Guttmann, U. (1967) -Les chevaux Arabes - Stock. Ed. Paris.Rossdale, P. D. (1974) - Das Pferd - Karger Verlag, Basel - Munchen.Rossier, E.; Rochambeau, H. (1983) - La race chevaliere boulonnaise histoire, situation ac-tuelle, orientations - INA
Paris-Grignon.Schafer, H. (1972) - GroBponys und Kleinpferde. Munchen. Nymphenburger Verlagshandlung.Schwark, J. (1978) -Pferde VEB - Deutscher Landwitschaftsverlag, Berlin.Schwark, J. (1981) -Pferdezucht VEB - Deutscher Landwirtschaftsverlag Berlin.
Schweisgut, O. (1980) - Haflinger Pferde - Osterreichischer Agrarverlag, Wien.Simpson, G. G. (1951) -Horses - Oxford University Press. N. Y..Slob, W. (1990) -Alles liber Pferde - Paul Parey Verlag, Hamburg.tiavnicky, Z.; Cumlivski, B. (1993) - Hucul breed horses - their behaviour and activity - 43-th Annual Meeting of the
EAAP, Aarhus.
Suciu, T.; Moldoveanu, G.; Georgescu, Sh. (1975) -Zootehnia României voi. IV, Cabaline -Ed. Academiei. Bucureşti.
Symanczyk, K. (1987) -Das Westfălische Pferd - DLG Verlag. Frankfurt am Main.
Trunz, H. (1986) - Pferde im Lande des Bernsteins - Paul Parey Verlag, Hamburg.
Vaux, M. (1990) - Organisation et fînancement de l'industrie du chevalen France; Proceedings of the EAAP - Session of the Commission on horse Production, Toulouse,1990.
Velea, C. (1980 - Creşterea cabalinelor - Ed. Dacia, Cluj-Napoca.Warren, E. J. (1992) - Horse Breeding and Management - Elsevier, Amsterdam.Willoughby, D. P. (1974) - The Empire ofEquus - A. S. Barnes and Co. N. Y.United Nations Food and Agriculture Organization (FAO) (1985) - The Przewalski Horse an-drestoration to its natural
habitat in Mongolia - FAO Animal Production and Health. Paper 61.
EPRODUCŢIA CABALINELORr
Creşterea şi exploatarea cabalinelor este influenţată de buna funcţionare a aparatului genital, de reglarea neuroendocrină şi de eficienţa reproducţiei.
Din această cauză, reproducţia ocupă un loc central în organizarea unităţilor de ameliorare a efectivelor de cabaline.
O reproducţie bună a efectivelor de cabaline determină o fertilitate şi o natalitate ridicată a efectivului, precum şi o viabilitate mai mare a tineretului. Pe baza acestor rezultate se poate intensifica selecţia generaţiei filiale în scopul obţinerii a cât mai multe exemplare valoroase.
4.1. PARTICULARITĂŢILE REPRODUCŢIEI CABALINELOR
Cabalinele se individualizează prin câteva particularităţi privind activitatea de reproducţie. Astfel, prin specificul exploatării cabalinelor, factorii mediului natural au o influenţă majoră asupra statusului reproductiv la această specie. De asemenea, activitatea neu-ro-endocrină este mult mai intensă comparativ cu alte specii de animale domestice. Este cunoscut faptul că la această specie se remarcă o secreţie mărită de hormon gonadotrop anterohipofizar (F.S.H.). Aceasta este şi cauza manifestărilor intense şi evidente ale comportamentului sexual.
în privinţa iepelor, acestea se încadrează în tipul sexual intermediar, deci cu o puternică dominantă sezonieră a căldurilor. în general, iepele manifestă 4-6 cicluri sexuale ovulatorii anual. Nu trebuie neglijat faptul că întreaga activitate sexuală este foarte variabilă de la un exemplar la altul. Totuşi se manifestă o constanţă în manifestarea comportamentală a activităţii de reproducţie a unui individ. Din această cauză este necesară cunoaşterea comportamentului sexual al fiecărei iepe şi aplicarea unei conduite tehnice tipice.
Legat de durata ciclului sexual al iepelor, aceasta variază între 17 şi 27 zile cu o medie de 21 de zile. în cadrul acestui ciclu sexual, în funcţie de modificările endocrine, de modificările morfologice şi fiziologice ale aparatului genital femei, precum şi de particularităţile de comportament, se pot distinge următoarele patru faze: proestru, estru, metestru şi diestru.
Proestrul are o durată de 3-4 zile şi reprezintă perioada de dezvoltare şi maturare a foliculului ovarian. Totodată apar şi primele semne ale manifestării căldurilor.
Estrul sau perioada de călduri propriu-zisă, are o durată de 4-5 zile. în această fază apar modificări morfo-fiziologice şi de comportament care însoţesc dorinţa de împerechere a iepei. Aceste elemente se exteriorizează prin nelinişte, nechezat frecvent. în cazul apropierii armăsarului, iapa realizează în mod frecvent reflexul de micţiune (se stoarce), luând concomitent şi poziţia campată. Ca semne auxiliare se înregistrează reducerea poftei de mâncare şi creşterea consumului de apă. în această fază are loc şi ovulaţia, ovulul supravieţuind în tractusul genital al iepei o perioadă de 24-30 ore (figura 4.1).
Figura 4.1. Diagrama ciclului sexual la iepe (după Marcenac L N si colab., 1974).
Metestrul este cea de-a treia fază a ciclului sexual al iepei. Acesta are o durată de 6-8 zile, iar din punctul de vedere al evoluţiei activităţii ovariene, se încadrează în perioada luteică a ciclului sexual. în această fază dispar semnele estrului, iar aparatul genital femei îşi reia dimensiunile normale.
Diestrul este faza ciclului sexual tipică pentru repaus sexual. în această fază iapa prezintă reacţii tipice de respingere a armăsarului.
Trebuie remarcat faptul că la iepe manifestarea căldurilor se înregistrează atât în proestru cât şi în estru. Din această cauză, în practică ambele faze sunt privite ca un stadiu unitar si tratate ca atare (Paraipan V. ,1990), (figura 4.2).
Figura 4.2. Modificările specifice ciclului ovulator ecvm (după Paraipan, 1990)
Tot mai mulţi specialişti folosesc astăzi noţiunea de ciclu ovulator, nu de ciclu sexual.Ciclul ovulator, ţinând cont de modificările morfofiziologice ale ovarelor şi trac-tusului genital, precum
şi de profilul hormonal şi comportamental al iepei se împarte în faza foliculară şi faza Iuţeală. în figura 4.3 este redată diagrama dezvoltării folicu-lului şi a ovulaţiei în faza foliculară iar în figura 4.4 este redată diagrama dezvoltării corpului galben corelată cu diagrama hormonală în faza Iuţeală.
Figura 4.3. Diagrama dezvoltării foliculului şi a ovulaţiei în faza foliculară. (după Neely şi colab., 1983)
Figura 4.4. Diagrama dezvoltării corpului galben corelată cu diagrama hormonală în faza Iuţeală (după Neely şi colab., 1983).
în privinţa maturităţii sexuale, la iepe, aceasta apare între 15 şi 18 luni, în funcţie de rasă. Cu toate acestea, există comunicări care citează monta fecundă la vârsta de 10-12 luni. Se poate remarca totuşi faptul că de la vârsta de 18 luni, ciclurile de călduri se succed cu regularitate. Vârsta optimă de introducere la reproducţie a unei iepe este de 24-30 luni la rasele uşoare şi cu aproximativ un an mai târziu la rasele grele. Este cunoscut faptul că iepele introduse prea timpuriu la reproducţie prezintă tulburări de reproducţie în anii următori. Din această cauză, în practică se introduc iepele la reproducţie la vârsta de trei-patru ani. Bineînţeles că şi în acest caz, precocitatea rasei este un criteriu important de luat în considerare.
Perioada optimă de folosire a femelelor la reproducere este de până la 10-12 ani.Referitor la maturitatea sexuală la armăsar, se remarcă deja la vârsta de mânz apariţia instinctului
sexual, care se concretizează prin prezenţa reflexului de erecţie la armăsăruşi. In urma examenului microscopic al materialului seminal, se remarcă o concentraţie extrem de scăzută în spermatozoizi. Aceştia îşi pierd rapid din mobilitate.
Instaurarea maturităţii sexuale nu poate fi precis delimitată. Din această cauză se manifestă variaţii
individuale care sunt dependente de rasă, precocitatea întregii populaţii, influenţa climei, precum şi de factorii de nutriţie. în general, maturitatea sexuală se instaurează la armăsar la vârsta de 12-20 luni.
Vârsta minimă de introducere la reproducţie a tineretului cabalin mascul este de 27 de luni. Această vârstă de introducere la reproducţie a armăsarilor este condiţionată, pe lângă dezvoltarea lor corporală, şi de unele măsuri organizatorice ale procesului de ameliorare precum testarea performanţelor proprii şi clasarea armăsarilor
Armăsarii prezintă dorinţă de împerechere pe întreg parcursul anului. La unele rase primitive se constată o manifestare mai accentuată a instinctului sexual în perioada de primăvară şi vară comparativ cu celelalte anotimpuri. Concomitent, se manifestă şi modificări de volum şi de calitate ale ejaculatului.
La cabaline se remarcă o concentraţie mai scăzută a spermatozoizilor în materialul seminal. Totuşi, acest neajuns este compensat de un volum mai ridicat al ejaculatului, astfel încât numărul total de spermatozoizi pe ejaculat să fie echivalent cu al altor specii (aproximativ 10 miliarde/ejaculat).
O caracteristică a speciei este aceea că materialul seminal se caracterizează prin ponderea cea mai ridicată a spermatozoizilor patologici, însă şi prin cea mai ridicată viteză de înaintare a spermatozoizilor. De asemenea, se constată şi o viabilitate moderată a acestora.
Sub aspect biochimic, sperma de armăsar prezintă o activitate enzimatică moderată care se realizează prin acţiunea fosfatazei alcaline şi a profilului metabolic de tip oxidativ. Materialul seminal al cabalinelor dispune de cel mai scăzut nivel al azotului total, concomitent cu un conţinut redus de glucide, lipide şi acid citric.
4.2. MONTA
Monta este definită ca actul de împreunare sau împerechere dintre parteneri de sexe opuse. în ultimii ani, la majoritatea speciilor se utilizează însămânţările artificiale, dar la cabaline este încă foarte extinsă depunerea naturală a materialului seminal în căile genitale ale femelei în călduri, procedeu cunoscut sub denumirea de montă sau bătaie.
Deşi în multe state cu tradiţie se utilizează pe scară largă, la cabaline, însămânţă-rile artificiale, în prezent în ţara noastră acest procedeu este mai puţin utilizat.
Se recomandă ca monta să se desfăşoare sub supravegherea şi controlul unor persoane autorizate (care au o pregătire în acest scop). Organizarea şi desfăşurarea montei se face în corelaţie cu apariţia (depistarea) şi succesiunea căldurilor. Iapa este o femelă poliestrică, la care ciclurile sexuale sunt grupate în sezoane de primăvară şi toamnă, monta desfăşurându-se sub formă de campanii de montă în aceste sezoane. După Velea şi col. (1980), excepţie fac hergheliile Sâmbăta de Jos, care, având condiţii foarte bune, începe efectuarea montelor din luna noiembrie, şi cea de la Mangalia, unde se practică montele pe tot parcursul anului.
Sincronizarea comportamentală are un rol deosebit în contactul final între parteneri în vederea efectuării montei (Hafez, E.S.E., 1974, Dewsburg D.A., 1972; citaţi de Seiciu F. şi colab., 1987).
Armăsarul, la bara de încercare, miroase organele genitale ale iepei, uneori o muşcă, apoi ridică spasmodic buza superioară, dilată puternic fosele nazale ridicând capul în sus, în timp ce iapa în călduri urinează, scoate zgomote caracteristice şi se lasă muşcată. Acestea sunt semne caracteristice de sincronizare comportamentală pentru montă (Seiciu F. şi colab., 1987).
Astăzi se întocmesc etograme individuale privind comportamentul sexual la masculi şi Ia femele de care se ţine cont în cadrul reproducţiei dirijate, putându-se evita toate acele manopere care pot enerva masculul sau femela, sau care pot determina o comportare furioasă a acestora.
Ţinând cont de aceste etograme, judicios întocmite, masculii şi femelele se pot împărţi în: echilibraţi nervos, de tip vioi, de tip lent, de tip neretinut si de tip fricos (slab).'
Rezultă că sistemul nervos are un rol deosebit în stabilirea comportamentului sexual şi pretabilitatea sa la utilizarea pentru reproducţie.
4.2.1. SISTEME DE MONTĂ
La cabaline se practică două sisteme de montă: monta dirijată (la mână) şi monta în libertate (în
harem).
4.2.1.1. MONTA DIRIJATĂ
Monta dirijată se desfăşoară sub supravegherea şi controlul specialistului şi al îngrijitorului, într-un loc amenajat special.
Această metodă prezintă următoarele avantaje:- evitarea unor posibile accidentări ale masculilor,- utilizarea judicioasă a armăsarilor (evitându-se epuizarea acestora),- efectuarea selecţiei pe baze ştiinţifice,- planificarea şi sincronizarea fătărilor în funcţie de necesităţi,- prevenirea bolilor infecţioase şi parazitare, transmisibile prin actul montei. în ţara noastră monta dirijată la cabaline se efectuează în herghelii şi în staţiunile
de montă, metoda fiind denumită şi montă cu sediul fix.Monta iepelor se desfăşoară în sezoanele de primăvară şi toamnă, atunci când apariţia şi
desfăşurarea căldurilor sunt mai bine evidenţiate. în România, cel mai des folosit este sezonul de primăvară, întrucât crescătorii doresc să obţină mânji primă-
vara, putând să asigure condiţii mai bune pentru creşterea şi îngrijirea noilor produşi, în sezonul de toamnă sunt montate cea. 40-50% dintre iepele rămase infecunde, din primăvară (Dumitrescu I., 1986).
în funcţie de apariţia căldurilor şi starea morfofiziologică a aparatului genital femei, se efectuează montă diferenţiată ţinând cont de categoria de iepe, după cum urmează: iepe tinere, iepe după fătare, iepe după avort, iepe rămase infecunde (Dumitrescu I., 1986).
Monta iepelor tinere. La tineretul femei introdus pentru prima dată la reproducţie, monta se execută în a doua şi a treia zi a estrului, deoarece la această categorie de femele căldurile durează mai puţin şi anume 3-4 zile.
Monta iepelor după fătare. La iapă căldurile pot apărea, după fătare, la câteva zile. Se recomandă ca monta să se facă imediat după apariţia căldurilor şi să se repete la fiecare 48 ore, până la dispariţia căldurilor. Timpul se poate scurta prin efectuarea E.S.V. şi E.T.R. cu palparea foliculului ovarian sau, şi mai sigur, prin utilizarea ecografici - stabilindu-se astfel când femela trebuie montată.
Monta iepelor după avort. Atunci când se produce un avort tardiv, căldurile apar abia după ce s-a scurs timpul aferent gestaţiei, recomandându-se ca monta să se efectueze la primele călduri apărute (manifestate evident).
Monta iepelor rămase infecunde. Se recomandă ca monta să se facă la primele călduri şi să se repete la 2 zile (48 ore), deoarece durata acestor călduri este foarte redusă.
înainte de montă se recomandă ca fiecare iapă care este considerată în călduri (indiferent prin ce metodă s-a stabilit starea fiziologică) să fie testată cu un armăsar, la bara de încercare. Astfel se intensifică manifestarea sexuală a femelei, iar din punct de vedere comportamental (etologic) femela presupusă în călduri acceptă ori respinge masculul. în figura 4.5 este prezentat un model de bară de încercare iar în figura 4.6 modul în care se face controlul la bară. Necesitatea utilizării acesteia este prevăzută în „Tehnologia de creştere şi sanitar-veterinară pentru cabaline".
Figura 4.5. Bara de încercare pentru iepele presupuse în călduri.
Figura 4.6. încercarea iepelor presupuse în călduri „la bară" (după Magni L, 1993).
După efectuarea acestui test vor fi montate numai femelele care acceptă armăsarul, manifestă un imobilism, o răsfrângere ritmică a fosei clitoridiene („alipirea clitorisului"), ridicarea şi menţinerea ca atare a cozii, apropierea şi sprijinirea de bară, urinările dese, alungirea labiilor vulvare etc.
Nu vor fi montate iepele care prezintă indiferenţă faţă de mascul şi sunt concentrate asupra mânzului, femelele care cabrează, lovesc, nechează, muşcă şi culcă urechile (Georgescu, Gh. şi colab., 1990).
în staţiunile de montă publică, campania de montă începe la 1 martie şi durează până la sfârşitul lunii septembrie, iar după Cernescu (1995) din mai până la sfârşitul lunii octombrie.
Paraipan şi Toma (1989), citaţi de Cernescu (1995), au constatat 13,79% gesta-ţii în urma montelor efectuate în ianuarie şi februarie 1981 la iepele nulipare de rasă Trăpaş din Herghelia Dor Mărunt şi respectiv 11,77% în anul 1982 şi 34,28% în anul 1983. în Franţa, pentru iepele cercetate de Palmer (1981), incidenţa ovula-ţiilor a fost de 5 - 30% în lunile ianuarie-februarie, iar în Anglia (Osborne, 1966, citat de Paraipan, 1989), incidenţa ovulaţiilor în lunile decembrie-martie a fost de 18,5 - 26,9%.
Se poate spune că în privinţa deschiderii „sezonului de montă" există păreri diferite atât pentru cercetătorii din România, cât şi din străinătate, ca urmare a obţinerii unui număr mic de gestaţii, urmare a numărului de monte efectuate în cursul lunilor de iarnă (sezonul anovulator).
De obicei în staţiuni se aduc armăsarii de la herghelii, de la depozitele de armăsari, aceştia fiind folosiţi eşalonat la montă pentru toată campania de montă. După ce se încheie sezonul de montă, armăsarii se întorc la unităţile care-i deţin.
Campania de montă se desfăşoară în bune condiţii atunci când se au în vedere următoarele măsuri:
Afluirea armăsarilor de reproducţie cât şi pregătirea armăsarilor cu 40-60 zile înaintea campaniei de montă, utilizând o alimentaţie şi furajare optimizată şi corespunzătoare a armăsarilor pentru toată campania de montă, corelată cu numărul de monte efectuate şi greutatea corporală a armăsarului. Se recomandă a se evita supra-alimentaţia cât şi subalimentaţia armăsarilor, corelat cu o mişcare zilnică şi o îngrijire raţională.
Producţia spermatică a armăsarului trebuie ţinută sub control prin investigaţii periodice (prin aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei).
Examenul sanitar-veterinar al armăsarului atât de ansamblu cât şi al aparatului genital, este obligatoriu înainte de a începe sezonul de montă, dar şi în timpul sezonului, completate cu analize de laborator pentru a putea preveni unele boli nedecelabile clinic.
Amenajarea staţiunii. Adăposturile pentru armăsari trebuie să fie dotate cu padocuri individuale
unde armăsarii se mişcă în voie, bară de încercare, sală pentru montă, punct farmaceutic, cameră în care se pun materialele necesare pentru contenţia armăsarilor şi a iepelor în timpul montei. Aceste adăposturi trebuie să îndeplinească toate condiţiile igienico-sanitare corespunzătoare.
Inventarierea iepelor din zonă. Se face catagrafia iepelor din zonă, stabilin-du-se şi starea fiziologică, precum şi aptitudinile pentru reproducţie a acestora. Se recomandă a se recolta probe de sânge pentru a se putea executa examene sero-Iogice privind depistarea unor boli infecto-contagioase şi parazitare transmisibile prin actul montei, boli care nu pot fi decelabile clinic. Rezultatele analizelor se înscriu în certificatul de sănătate. Se vor monta numai iepele care sunt sănătoase.
înaintea începerii campaniei de montă, cu 35-45 zile, se asigură o hrănire corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ, deoarece iepele care au pierdut în greutate se montează mai greu, iar căldurile sunt puţin evidente.
4.2.1.2. MONTA ÎN LIBERTATE (ÎN HAREM)
Monta în harem se poate aplica acolo unde iepele coabitează cu armăsarii la păşu-nat mai multe luni.
Sistemul este neevoluat şi constă în împerecherea dintre armăsar şi iapă, în libertate, după ce armăsarii au descoperit iepele în călduri.
Monta în harem prezintă o serie de dezavantaje, cum ar fi:- epuizarea armăsarilor, întrucât aceştia efectuează monta la toate iepele descoperite în călduri;- accidentarea armăsarilor de către iepele care nu sunt în călduri şi care au un comportament
mai agresiv, neacceptând masculul;- apariţia de avorturi, deoarece masculii montează uneori şi iepe gestante;- transmiterea unor boli prin intermediul actului sexual;- dificultăţi în stabilirea paternităţii produşilor obţinuţi, întrucât aceeaşi femelă în călduri poate
fi montată într-o perioadă a căldurilor de mai mulţi armăsari;- apariţia unor dificultăţi la fătare, întrucât armăsarii pot monta şi iepe tinere care nu au
greutatea şi dezvoltarea necesare pentru introducerea la montă.Monta în harem prezintă însă şi unele avantaje dintre care:
- sporirea fecundităţii prin montele repetate şi prin efectuarea montei în momentul optim;- realizarea de economii prin neutilizarea forţei de muncă necesară pentru depistarea iepelor în
călduri şi realizarea montei.
Prin utilizarea sistemului de montă în libertate încărcătura de femele repartizate pentru montă unui armăsar este de 20-30 iepe. Şi în acest caz, se recomandă ca periodic armăsarul să fie izolat câteva zile de grupul de iepe, cu scopul ca armăsarul să se refacă. în caz contrar, se poate ajunge la epuizarea armăsarului şi abolirea ori dispariţia dorinţei de împerechere.
4.2.2. TEHNICA EFECTUĂRII MONTEI
în cazul montei dirijate se utilizează unele măsuri pentru evitarea accidentelor care pot surveni în timpul efectuării montei propriu-zise. Se recurge la contenţionarea corespunzătoare a iepei cu ajutorul unei „plate-longe" sau cu o gură de ham (figura. 4.7).
Coada iepei se înfăşoară cu o faşă pentru ca perii să nu lezioneze penisul armăsarului. Se recomandă să se facă toaleta organelor genitale externe ale femelei, iar armăsarul se aduce în apropierea femelei.
Penisul armăsarului începe să intre în erecţie înainte ca acesta să facă saltul, iar odată cu declanşarea reflexului de cuprindere are loc intromisiunea. După efectuarea saltului pe iapa în călduri, pentru a uşura procesul de efectuare a montei, specialistul din staţiune îndepărtează coada femelei, iar cu mâna dirijează penisul armăsarului în fanta vulvară, cu scopul de a uşura pătrunderea mai rapidă a penisului.
La armăsarii nervoşi, specialistul va sprijini armăsarul în timpul saltului pentru a nu se accidenta prin căderea de pe femelă.
Sfârşitul ejaculării poate fi observat ca urmare a saltului caracteristic făcut de armăsar, mişcărilor caracteristice ale cozii şi coborârii de pe femelă. Având în
vedere dilatarea pronunţată a glandului, care de cele mai multe ori îngreunează retragerea penisului din vagin, se recomandă ca şi coborârea armăsarului să se facă cu grijă, prin deplasarea femelei cu câţiva paşi, cu scopul de a atenua senzaţia neplăcută la retragerea penisului din vagin, senzaţie pe care o percepe armăsarul.
După efectuarea montei, se recomandă ca iapa să fie plimbată, cu scopul de a evita pe cât posibil contracţiile musculaturii striate din pereţii vaginali, contracţii care pot contribui la eliminarea parţială a spermei din vagin.
Manifestarea reflexelor sexuale este strâns legată de tipul de sistem nervos al armăsarului. Astfel, în cazul armăsarilor de tip nervos, vioi şi mai ales cei de tip nervos nereţinut sunt greu de stăpânit în timpul montei; dacă nu se acordă atenţia cuvenită, se pot produce accidente. înainte de efectuarea montei, aceştia trebuie să fie plimbaţi până se liniştesc şi numai după aceea sunt lăsaţi să efectueze monta. în cazul în care armăsarii au obiceiul ca după efectuarea saltului să muşte iapa de regiunea grebănului, regiunea respectivă se acoperă cu un sac sau cu o bucată de pânză fixată în regiunea toracelui (Dumitrescu, 1986).
Pentru trezirea instinctului genezic la armăsarii tineri, care se introduc pentru prima oară la montă, se recomandă ca aceştia să fie lăsaţi mai mult timp în contact cu iapa.
în privinţa regimului de utilizare la montă a armăsarilor, se recomandă:a) cei care au vârsta între 5-10 ani şi sunt bine întreţinuţi şi viguroşi, pot efectua
1-2 monte/zi. Atunci când efectuează 2 monte/zi, se recomandă ca săptămânalsă beneficieze de o pauză de 1-2 zile.
Având în vedere că în timpul estrului la iapă armăsarul efectuează în medie 3 monte, se pot repartiza pentru fiecare armăsar 60-80 iepe pe sezonul de montă (revenind între 180-240 monte pe sezon).
b)armăsarilor mai tineri, precum si celor care au peste 10 ani, li se repartizeazăîn medie 50 de iepe, pentru un sezon (reprezentând o medie de 150 monte pesezon).
Rezultatele fertilităţii şi natalităţii se corelează în mare măsură cu aprecierea şi cunoaşterea comportamentului sexual al armăsarului, cu depistarea corectă a iepelor în călduri, cu supravegherea iepelor atât în timpul cât şi după efectuarea montei, dar mai ales cu priceperea profesională a specialistului din staţiunea de montă.
Nerespectarea ori necunoaşterea particularităţilor reproducţiei la cabaline se poate solda cu unele accidente, cum ar fi:
- răsturnarea pe spate a armăsarului, însoţită de cele mai multe ori de fractura coloanei vertebrale şi ca urmare, de eliminarea de la reproducţie,
- erori de intromisiune a penisului soldate cu ruptura rectului;- escoriaţii ale mucoasei penisului sau ale vaginei;- ruptura pereţilor vaginali consecutiv unor incompatibilităţi organice însoţite de complicaţii
grave sau chiar mortale, atunci când survin hemoragii, even-traţii, etc. Se citează cazuri de armăsari pepinieri cu „specialitatea" de a perfora vaginul (G. şi A. Bouchet, citaţi de Popescu F., 1939), mai ales la iepele tinere la care nu au fost evidenţiate în mod corect căldurile.
Se poate spune ca monta executată anormal şi forţat constituie un adevărat viol, însoţit de consecinţe variate şi grave.
4.3. FECUNDAŢIA Şl GESTAŢIA
4.3.1. FECUNDAŢIA
Fecundaţia, ca proces biologic, reprezintă procesul prin care un spermatozoid se uneşte cu o ovulă, formându-se zigotul, supus în continuare procesului de segmentare.
Din punct de vedere genetic, fecundaţia se realizează printr-un complicat proces prin care nucleul spermatozoidului fuzionează cu nucleul ovulei. Deoarece atât nucleul spermatozoidului cât şi cel al ovulei conţin jumătate din numărul specific de cromozomi (câte un membru al fiecărei perechi de homologi) prin fuziune, nucleul zigotului va avea numărul diploid specific.
Fecundaţia este influenţată şi condiţionată de o mulţime de factori, cum ar fi: ovulaţia, captarea şi migrarea ovulei, viabilitatea ovulei, locul de depunere şi capaci-tarea spermatozoizilor, deplasarea spermatozoizilor, păstrarea viabilităţii şi a capacităţii fecundante a spermatozoizilor.
Ovulaţia este procesul fiziologic în urma căruia are loc eliberarea ovulului din foliculul de Graaf. Ovula este captată de pavilionul trompei şi se deplasează prin lumenul oviductului, ca urmare a peristaltismului musculaturii netede a acestuia, cât şi a curentului creat de cilii vibratili ai mucoasei tubare.
La iapă, cunoaşterea momentului ovulaţiei are o mare importanţă practică, deoarece ovulaţia se produce cu 1-2 zile înaintea sfârşitului căldurilor, iar în acest scurt interval de timp este necesar ca ovocita să întâlnească spermatozoizii.
Viabilitatea şi fecundabilitatea ovulei de iapă este de aproximativ 6-7 ore de la ovulaţie. După acest interval de timp, ovula începe să piardă din capacitatea fecun-dantă datorită proceselor degenerative care au loc în interiorul ei. Concomitent, ovula se acoperă cu un strat de mucilagiu care îngreunează pătrunderea spermatozoizilor. Ovula nefecundată poate rămâne în oviduct 6-7 luni.
Locul de depunere a spermatozoizilor poate constitui un factor foarte important în realizarea procesului de fecundare. Astfel, spermatozoizii depuşi în vagin sunt expuşi mediului acid, pe când^ cei depuşi direct în uter (prin însămânţare de tip ute-rin) sunt feriţi de mediul acid din vagin.
Capacitarea spermatozoizilor constituie un proces de maturare a acestora, mărin-du-se puterea fecundantă. Acest proces are loc în cavitatea uterină cât şi la nivelul oviductului, unde se elimină acei compuşi care inhibă enzimele acrozomice. în acest proces intervin o serie de enzime ca: fertilizina, 8-glucronidaza, iâ-amilaza (după Derivaux şi Ectars, citaţi de Seiciu şi colab., 1987).
Deplasarea spermatozoizilor către treimea anterioară a oviductului, prin căile genitale interne ale femelei, se realizează în primul rând prin mişcările proprii. Aceştia au proprietăţi specifice de înaintare împotriva curentului de mucus eliberat în timpul căldurilor (reotactism pozitiv). înaintarea se produce ca urmare a rotirii spermatozoidului în jurul axului său, cât şi ca urmare a scurtării şi curbării cozii, urmată de îndreptarea acesteia.
Deplasarea spermatozoizilor mai este influenţată de contracţiile peristaltice şi antiperistaltice ale musculaturii uterului şi oviductului. Contractilitatea uterină este favorizată de toate procesele care intensifică eliberarea ocitocinei (masaj uterin, seringa de însămânţare etc).
Mobilitatea şi deplasarea spermatozoizilor se corelează direct cu lungimea căilor genitale, tipul de însămânţare, calitatea spermei, numărul de spermatozoizi depuşi, etc.
Majoritatea autorilor afirmă că la iapă, la care însămânţarea este de tip uterin, spermatozoizii ajung în canalele uterine în 25-30 minute, iar la nivelul oviductului în aproximativ 60 minute de Ia însămânţare (Dumitrescu, 1986).
Numărul de spermatozoizi poate influenţa negativ ori pozitiv fecunditatea şi fertilitatea femelelor. Astfel, utilizarea unei doze care conţine un număr ridicat de spermatozoizi poate determina apariţia anticorpilor antispermatici, având drept consecinţe instalarea infertilităţii imunologice şi scăderea fertilităţii.
Păstrarea mobilităţii şi a capacităţii fecundante a spermatozoizilor. Durata viabilităţii spermatozoizilor în căile genitale femele prezintă o mare importanţă întrucât în acest timp se produce capacitarea lor dar în acelaşi timp, spermatozoizii pot îmbătrâni (ajungând să-şi piardă vitalitatea şi să moară). Viabilitatea spermatozoizilor este influenţată şi de condiţiile de mediu din căile genitale, la iapă fiind în medie de 70-120 ore (Derivaux şi Ectars, citaţi de Seiciu şi colab., 1987), iar după alţi autori viabilitatea scade până la 24 ore (Flood P. F., 1993), fiind corelată şi cu faza ciclului sexual, cu integritatea aparatului genital femei şi echilibrul neurohormonal.
Fecundarea se poate realiza numai atunci când la nivelul oviductului ajung spermatozoizi cu putere fecundantă ridicată.
Mecanismul fecundaţiei a fost elucidat în ultimul timp ca urmare a folosirii unei aparaturi moderne cât şi prin utilizarea tehnicilor cum ar fi: citochimia, histochimia, izotopii radioactivi, fecundarea „in vitro" etc.
Cei mai mulţi cercetători din domeniu sunt de acord că fecundaţia este rezultanta unor fenomene succesive care se pot grupa în trei etape principale.
în prima etapă are loc reacţia acrozomului şi ataşarea gârneţilor. Reacţia acrozomu-lui constă în fuziunea membranei plasmatice a spermatozoidului cu membrana exterioară proprie a acrozomului, urmată de deschiderea la exterior a cavităţii acrozomului şi eliberarea hialuronidazei Hialuronidaza este o enzimă care are rol în liza cimentului de mucină care uneşte celulele foliculare periovulare, în dispersarea lor cât şi în procesul de penetrare a spermatozoizilor prin membrana pelucidă (Dumitrescu, 1986).
Ataşarea gârneţilor reprezintă fenomenul prin care spermatozoizii care ajung în apropierea ovulei se fixează pe membrana pelucidă. Aceasta conţine o glicoproteină numită fertilizină, care poate să reacţioneze cu o proteină de la suprafaţa spermatozoizilor, proteină cunoscută sub denumirea de antifertilizină.
Prima etapă se poate spune că este caracterizată de participarea unui număr sporit de spermatozoizi.Cea de a doua etapă este cunoscută ca fiind etapa în care spermatozoizii pătrund prin zona pelucidă şi
ajung în spaţiul perivitelin. Spermatozoizii pot pătrunde prin orice zonă a membranei pelucide.A treia etapă este cunoscută sub denumirea de etapă selectivă, deoarece din spermatozoizii care au
pătruns în spaţiul perivitelin, numai unul pătrunde în interiorul citoplasmei ovulei. în această etapă are loc fuzionarea membranei citoplasmatice a spermatozoidului cu membrana vitelină a ovulei.
Concomitent are loc o reacţie zonară care împiedică pătrunderea altor spermatozoizi în interiorul citoplasmei ovulei.
Producerea celui de-al doilea globul polar şi formarea celor doi pronuclei (cel al spermatozoidului şi cel al ovulei), urmat de singamia pronucleară constituie etapele mai importante în formarea zigotului, care conţine un număr diploid de cromozomi caracteristic speciei.
Durata fecundaţiei la cabaline este în medie de 12-16 ore (Dumitrescu I., 1986).în figura 4.8 este reprezentată secvenţialitatea fecundaţiei după Austin şi Bishop, citaţi de
Bearden şi Fuquay, 1992.
Figura 4.8. Secvenţialitatea fecundaţiei:a - Spermatozoizi penetrând cumulus şi corona radiata, îndepărtând celulele din zona pelucidă; b - Spermatozoid
penetrând zona pelucidă şi contopindu-se cu membrana vitelină. in zona de reacţie se iniţiază dispariţia granulelorcorticale; c-Spermatozoid înglobat în citoplasmă oocitului, înaintând în masa vitelină; d-Citoplasmă se contractă, are
loc a doua diviziune de maturare cu eliminarea celui de al doilea globul polar şi formarea pronucleului mascul şi femelă;e - Contopirea celor doi pronuclei; f - Formarea zigotului care constituie finalul fecundaţiei.
Momentul fiziologic în care are loc monta influenţează în mod hotărâtor fecun-daţia, aceasta fiind de 20% când monta se face în prima zi de călduri, 54% în a doua zi, 67% în zilele 3-4,50% în zilele 5-6,29% în ziua a 7-a şi nulă în ziua a 8-a (Georgescu şi colab.,1982).
Realizarea unor monte în afara sezonului de montă se poate solda cu o fecunditate scăzută, deoarece iepele trec printr-o etapă de anestrus, dar pot manifesta călduri ce nu sunt însoţite de ovulaţie.
La iapă, involuţia uterină şi refacerea aparatului genital femei prezintă o importanţă deosebită, recomandându-se împerecherea şi pe căldurile de mânz.
Fecunditatea se apreciază pe baza diagnosticului de gestaţie, exprimându-se în valori relative pe herghelie ori unitate. Ea influenţează indicele de natalitate. în tabelul 4.1 sunt redate valorile acestor indici la rasele din ţara noastră după Georgescu Gh. şi colab., 1982.
Tabelul 4.1
Indicii de fecunditate şi natalitate la rasele din ţara noastră
Ut. cit. Rasa (varietatea) Fecunditatea (%) Natalitatea
1 Gidran 90 80
2 Arab 83 78
3 Huţul 83 75
4 Lip iţa n 82 75
5 Calul semigreu 81 75
6 Trăpaş 80 74
7 Nonius 77 68
8 Pur sânge englez 75 65
9 Furioso North-Star 73 60
Aceşti indici de reproducţie pot fi influenţaţi de o multitudine de factori dintre care tehnologia de creştere, sistemul de reproducţie, condiţiile de mediu, alimentaţie, sistemele de exploatare, vârsta femelelor şi masculilor utilizaţi la reproducţie etc.
4.3.2. GESTAŢIA
După montă ori însămânţarea fecundă, în organismul matern se instalează ges-taţia, care
reprezintă intervalul dintre ovulaţia fecundă şi parturiţie .Ţinând cont de factorii care pot influenţa această etapă, gestaţia poate fi:- fiziologică sau patologică;- simplă sau dublă (gemelară).După realizarea fecundaţiei, femela găzduieşte o nouă fiinţă, oferind condiţiile necesare pentru
dezvoltarea fătului până la parturiţie. Organismul matern, în timpul gestaţiei asigură, prin intermediul marilor sale funcţiuni, procesele nutritive, respiratorii şi de excreţie pentru făt, procese absolut necesare pentru creşterea şi dezvoltarea fătului în perioada intrauterină.
în timpul gestaţiei este necesară adaptarea femelei la noua stare fiziologică şi mai ales spre sfârşitul gestaţiei, când femela este solicitată foarte mult.
Stabilirea echilibrului fiziologic între mamă şi făt reprezintă factorul esenţial pentru desfăşurarea şi ducerea la termen a gestaţiei. Când acest echiliobru este dereglat, se poate produce întreruperea gestaţiei (avortul spontan ori provocat).
în timpul gestaţiei este oprită funcţia gametogenă a ovarului, femela parcurgând o fază de anestrie fiziologică. Având în vedere particularitatea fiecărei femele, se poate spune că în primele luni de gestaţie, la nivelul ovarului se constată o creştere şi dezvoltare a unui număr mic de foliculi ovarieni, proces care se opreşte la stadiul de foliculi cavitari.
în mod cu totul excepţional se întâlnesc şi gestaţii suplimentare, ca urmare a efectuării unor monte la femelele în călduri la care a avut loc maturarea foliculilor ovarieni, urmată de ovulaţie şi instalarea unei noi gestaţii (Dumitrescu, 1986).
Părerile specialiştilor privind montarea iepelor pe căldurile de mânz „Foal Heat" (primele călduri care apar după 5-15 zile de la fătare) sunt controversate.
Iepele fătate şi montate pe căldurile de mânz, ori cele negestante (goale) montate pe căldurile din cursul sezonului ovulator, ori pe căldurile apărute în cursul anului, nu rămân în totalitate gestante. Mai mult de jumătate rămân negestante, în timp ce alte femele nu mai repetă ciclul ovulator şi nu mai reintră în călduri şi eronat, deoarece nu mai intră în călduri, nu se mai montează fiind considerate gestante (Paraipan 1990).
După fecundarea ovulului care se produce în treimea superioară a oviductului, în zilele 6-10 postovulator, zigotul intră într-o fază de segmentări repetate şi în diferite planuri, etapă care duce la formarea embrionului (Flood, 1976). în figura 4.9 este prezentat un zigot recuperat din uterul iepei.
Figura 4.9. Zigot recuperat din uterul iepei (Flood P. F., 1976).
Stadiul de zigot ţine de la fecundarea propriu-zisă (amfimixie) şi până la începutul nidaţiei (fixarea zigotului în cavitatea uterină), care Ia iapă poate dura până la o lună după fecundaţie (Bogdan şi colab. 1985). Nidaţiile la iapă se produc de obicei la nivelul cornului drept (40-50%), în cornul uterin stâng (25-30%) şi în corpul uterin (15-29%) (Dumitrescu, 1986).
în timpul stadiului de segmentare au loc modificări morfofiziologice, parcurgân-du-se stadiile de morulă, blastulă şi gastrulă (figura 4.10).
Morala - se caracterizează prin diviziuni succesive, mitotice (fiecare celulă are acelaşi număr de cromozomi). După 4-5 zile de la fecundare, morula este formată. Sfârşitul acestei faze găseşte embrionul format din zeci ori sute de celule de dimensiuni diferite şi fără spaţii între ele, fiind acoperite de o membrană pelucidă.
Embrionul se hrăneşte în această fază din substanţele nutritive ale ovulului şi ale
spermatozoidului care s-au contopit.Blastulă- este caracterizată de o serie de diferenţieri morfofuncţionale ale moru-lei. La unul din
poli se formează butonul embrionar (embrioblastul), sub membrana pelucidă se formează trofoblastul sau procorionul, iar în interiorul blastulei se formează o cavitate numită blastocel sau lecitocel, cavitate plină cu lichid.
Durata acestei faze este scurtă, de 1-2 zile, iar sacul embrionar comunică cu embrionul printr-un lumen prin care sunt absorbite substanţele nutritive şi nutrien-tul din uter. (Ginther, 1979 şi Van Niekerk şi colab., 1975, citaţi de Neely şi colab., 1983), deoarece spre sfârşitul zilei a 6-a are loc pătrunderea în uter (McKinnon şi Voss, 1993).
Gastrulă este etapa caracterizată de diferenţierea embrioblastului în cele 3 foiţe embrionare: ectoderm, mezoderm, endoderm din care se vor forma produsul de concepţie şi anexele fetale.
Figura 4.10. Evoluţia zigotului la iapă (după Bogdan şi colab., 1985).
Sunt puţine date legate de mecanismul recunoaşterii (identificării) de către uter a embrionului, precum şi căile prin care organismul matern nu produce antigenii (anticorpii) embrionici ori fetali. Nu se produce astfel respingerea embrionului ca urmare a elaborării unei glicoproteine elaborate de zona pelucidă (Flood, 1976, citat de McKinnon şi Voos, 1993). Efectul imunosupresiv nu se produce ca rezultat al instalării gestaţiei, deoarece se eliberează de către uterul gestant o proteină specifică denumită „E.P.F." (Early Pregnancy Factor) (McKinnon şi Voos, 1993).
E.P.F. este prezent în uterul iepelor gestante la 48 ore de la monta fertilă (Gidley-Baird şi colab., 1982). Acest factor suprimă limfoblastogeneza şi previne implicarea limfocitazei şi
eliminarea imunologică a embrionului. în prezent această metodă este
folosită pentru detectarea unei gestaţii precoce ori pierderea precoce a unei gestaţii existente (McKinnon şi Voos, 1993).
Până în ziua 35-40 de gestaţie (Allen şi colab., 1973) necesarul nutriţional pentru embrion provine din sacul embrionar. Concomitent, endometrul uterin produce „laptele uterin", care este absorbit în sacul embrionar (Zavy şi colab., 1979) asigurând astfel continuitatea conţinutului în proteină, fructoză şi alte substanţe nutritive necesare dezvoltării între ziua a 8-a şi a 20-a de gestaţie.
La iepele negestante se produce o descreştere a proteinelor, fiind în concordanţă cu regresia corpului galben şi scăderea progesteronului.
După ziua a 14-a de gestaţie, embrionul exercită un efect antiluteolitic, prevenind producerea de prostaglandină F2 a-endogenă. Acest efect antiluteolitic este dat de capsula celulară a embrionului sau a substanţelor steroide, carbohidrate şi a proteinelor produse în timpul dezvoltării produsului de concepţie (Van Niekerk Ch. şi colab., 1966).
Caracteristic pentru această specie este faptul că ovulul care nu a fost fertilizat poate rămâne mai multe luni la nivelul oviductului (Paraipan şi Şonea, 1990 - observaţii nepublicate).
După pătrunderea în uter, embrionul de iapă este foarte mobil, el deplasându-se dintr-un corn uterin în celălalt într-un interval de 20-69 zile (Bain şi Howey, 1975).
După 14-15 zile de la fecundare, învelitorile şi embrionul pot fi detectate prin metoda ecografică sau la abator prin sacrificarea femelelor (Palmer şi Driancourt, 1980).
Produsul de concepţie are o creştere rapidă între zilele 15-20 de gestaţie, după care urmează o stagnare a creşterii între zilele 20-25 şi o creştere regulată până la a 50-a zi. Această dinamică a creşterii este explicată prin apariţia veziculei embrionare şi a învelitorilor fetale, amniosul dezvoltându-se mai rapid între zilele 16-20 (Van Niekerk şi Allen, 1975, citaţi de Driancourt, 1981).
în zilele 25-30 încep să se stabilească raporturile placentare, asigurându-se substanţele necesare dezvoltării embrionului. Corionul formează un singur rând de celule prin proliferarea şi hipertrofierea unei bande de celule trofoblastice, care vor fi invadate de celulele endometriale, rezultând în acest fel raporturile placentare. După ziua 45-a, cilii de la nivelul suprafeţei alantocorionice se întrepătrund cu criptele de la nivelul endometrului matern, rezultând cupele endometriale (responsabile de producerea PMSG).
Fixarea propriu-zisă a embrionului la cabaline are loc mult mai târziu decât la celelalte specii, producându-se o subţiere a zonei pelucide, fenomen care determină ca trofoblastul să vină în contact direct cu epiteliul mucoasei uterine. Implantarea se poate produce numai atunci când endometrul este pregătit, iar embrionul este viabil.
Progesteronul are rol determinant în menţinerea gestaţiei, prin diminuarea contracţiilor uterine, prin activarea circulaţiei la nivelul mucoasei uterine şi producerea embriotrofului (laptelui uterin), ca urmare a intensificării activităţii glandulare de la nivelul mucoasei uterine.
Până la stabilirea circulaţiei placentare, embrionul este hrănit cu embriotrof (lapte uterin). După nidaţie se stabilesc raporturi intime între sacul embrionar şi organismul matern. Dezvoltarea produsului de concepţie este dependentă de formarea vilozităţilor coriale şi pătrunderea acestora în criptele uterine, fenomen cunoscut sub denumirea de placentă.
4.3.2.1. DIAGNOSTICUL GESTAŢIEI
Deoarece există femele care nu rămân gestante, un rol important în creşterea cabalinelor îl constituie diagnosticul de gestaţie. Diverşi autori semnalează că la iepele montate pe căldurile de mânz se produce o mortalitate embrionară mai ridicată, precum şi o viabilitate mai scăzută a mânjilor. Incidenţa gestaţiilor gemelare la iepe poate duce la creşterea mortalităţii embrionare, a avorturilor şi a viabilităţii reduse a produşilor. Se impune deci utilizarea diagnosticului de gestaţie, dar mai ales al repetării acestuia.
Pentru evitarea unor confuzii şi a unor erori de diagnostic este necesar ca fiecare femelă să fie individualizată vizibil. De asemenea, este necesară întocmirea registrului de montă şi fătări, în care să se înscrie: numărul matricol al iepei, rasa, vârsta, data ultimei fătări, data ultimei însămânţări (monte), codul şi numărul masculului utilizat, reînsămânţările, data fătării, sexul produsului, modul cum a decurs fătarea şi modul cum a decurs perioada puerperală.
Paraipan şi colab. (1990) recomandă trei examinări repetate şi anume:- diagnosticul precoce (la 19-21 zile post coitum);
- diagnosticul timpuriu (la 45-100 zile post coitum);- diagnosticul tardiv (la şi peste 150 zile post coitum);Astfel pot fi apreciate cât mai just starea gestaţiei cât şi depistarea precoce a femelelor
negestante, cu scopul de a fi reintroduse în circuitul reproductiv.Diagnosticul gestaţiei se poate stabili prin metode de laborator, prin metode clinice şi metode
paraclinice.
Metode de laborator
Diagnosticul gestaţiei prin metode de laborator prezintă importanţă deoarece se poate utiliza pentru stadii incipiente ale gestaţiei, la femelele retive, sau în completarea unor examene clinice ori paraclinice. în practica curentă, aceste metode se utilizează mai puţin, deoarece unele sunt foarte scumpe, altele sunt foarte laborioase, necesitând aparatură costisitoare, devenind inaccesibile pentru practicieni.
Metodele de laborator utilizate pentru diagnosticul gestaţiei pot fi: metode biologice, chimice, fizice, histologice, imunologice, prin utilizarea ultrasunetelor.
Metode biologice
Metodele biologice se bazează pe acele modificări care se produc la nivelul tractusului genital al animalelor de experienţă (impubere ori castrate) ca urmare a hormonilor gonadotropi existenţi în urina ori serul provenit de la iepele supuse diagnosticului gestaţiei (presupuse a fi gestante).
Produsele utilizate de la femelele negestante nu conţin hormoni gonadotropi şi implicit nu produc modificări la nivelul tractusului genital al animalelor de laborator.
Pentru stabilirea gestaţiei prin evidenţierea hormonilor gonadotropi existenţi în sânge ori în urina femelelor de cercetat, se folosesc următoarele metode:
Metoda Ascheim-Zondek. Principiul acestei metode se bazează pe acţiunea de stimulare asupra ovarelor femelei impubere de şoarece, de către hormonii gonadotropi existenţi în serul sangvin al iepei gestante. Modificările la nivelul ovarelor de la femelele de experienţă se produc ca urmare a acţiunii hormonilor existenţi în serul de cercetat şi nu ca urmare a hormonilor produşi de ovarele proprii. Atunci când se uti-
lizează ser de la femele care nu sunt gestante, se va constata că aceste modificări nu se mai produc (femelele de laborator nu produc hormoni proprii, fiind impubere).
Metoda Galli-Mainini. Metoda este împrumutată din medicina umană, unde este utilizată pentru diagnosticul precoce al gestaţiei la femeie.
Ca animale de experienţă se utilizează broscoii, iar principiul metodei se bazează pe acţiunea hormonilor gonadotropi din urina prelevată de la femela gravidă si injectată în sacii dorsali ai broscoiului. Hormonii gonadotropi declanşează sperma-toreea la broscoi. Ca rezultatul să fie sigur, se utilizează minim 3 broscoi care în prealabil au fost examinaţi (care nu aveau spermatozoizi în frotiul examinat). Dacă la unul din broscoi spermatoreea s-a declanşat, atunci înseamnă că femela este gravidă.
La cabaline se utilizează serul de iapă presupusă gestantă, iar rezultatul are o precizie de 70-80% numai la iepele gestante între 40-120 zile de gestaţie. Putem spune că este o metodă timpurie utilizată pentru diagnosticul gestaţiei la iepe, fiind introdusă la noi de Lunca, Oţel şi Brătescu (1953).
Metoda Allen-Doisy. Se utilizează ca animale de laborator şoricioaice castrate. Principiul metodei se bazează pe acţiunea hormonilor estrogeni din urina iepelor gestante asupra tractusului genital al şoricioaicelor castrate. Modificările de la nivelul tractusului genital al şoricioaicelor castrate se produc ca urmare a hormonilor estrogeni prezenţi în urina iepelor gestante şi nu sub acţiunea hormonilor de la şoricioaica castrată. Utilizarea acestei metode de diagnostic conferă o certitudine de 70-80%.
Metoda Brouha-Hinglais-Simmonet. Se utilizează ca animal de experienţă şoarecele impuber, la care veziculele seminale sunt mici şi greu de observat.
Principiul metodei constă în acţiunea hormonilor gonadotropi asupra veziculelor seminale şi a tractusului genital al şoarecelui impuber.
Se inoculează ser de la iepele presupuse gestante şoarecelui impuber, iar dacă iapa nu este gestantă, veziculele seminale sunt mici, invizibile. Când serul provine de la iepe gestante, veziculele seminale au o culoare alb-roşietică, sunt turgescente, îşi măresc volumul de 3-5 ori, depăşind marginea anterioară a pubisului. Prin utilizarea corectă a metodei se pot obţine rezultate certe (95-100%).
Metoda Friedman-Schneid-Brouha. Se utilizează ca animale de laborator iepu-roaice impubere care au fost separate de masculi. La acestea se apreciază starea funcţională a ovarelor, efectuându-se laparotomia. La iepuroaicele care au o inactivitate ovariană (nu se observă la nivelul ovarului foliculi ovarieni şi/ori corpi galbeni) se inoculează în vena auriculară 20 ml ser de la iepele de cercetat (presupuse gestante).
La 48 ore de la inoculare, se efectuează laparotomia femelelor inoculate cu ser şi se examinează ovarele şi tractusul genital. Când serul provine de la o iapă negestantă, nu se vor constata modificări la nivelul ovarelor şi al tractusului genital al iepuroai-cei. Dacă serul sanguin provine de la o iapă gestantă, se va observa că ovarele prezintă foliculi ovarieni hemoragiei, corpi galbeni incipienţi, ovarele sunt congestionate şi mărite în volum.
Metoda dă rezultate pozitive în proporţie de 80% atunci când este utilizată corect şi când au trecut 80-90 zile de la ultima montă ori însămânţare, presupusă fecundă. Principiul acestei metode se bazează pe acţiunea hormonilor gonadotropi asupra ovarelor şi tractusului aparatului genital de iepuroaică impuberă.
Metode imunologice şi radioimunologice
Metodele imunologice sunt considerate metode mai rapide, uşor de interpretat, care necesită o mică cantitate de ser sangvin de cercetat şi care nu necesită utilizarea animalelor de laborator.
Testele imunologice se compun din reacţia imunologică (antigen-anticorp) şi reacţia de revelaţie a acestora (dozarea radioactivităţii, prin spectrofotometrie, ori reacţia de culoare). Rezultatele sunt exprimate în ng/ml de P4 ori antigen.
Testul de Inhibare a Hemaglutinării (IHA); ELISA sau ELA (enzimo-imuno-ana-liza). Principiul metodei se bazează pe prezenţa anticorpilor anti-PMSG obţinuţi prin tehnica de hiperimunizare a iepurilor, urmată de o sângerare continuă.
După Georgescu Gh. şi colab. (1990), tehnica de lucru şi interpretarea constă în: serul provenit de la iapa presupusă gestantă este incubat câteva ore cu anticorpii faţă de PMSG. Amestecul este adiţionat apoi la un sistem indicator constituit din hematii de oaie sensibilizate la PMSG. Dacă în serul testat există gonadotropină serică, adică antigenul, acesta se cuplează cu anticorpii, iar complexul Ag+Ac rezultat rămâne ca atare. Când vor veni în contact cu hematiile (care conţin Antigen, respectiv PMSG) anticorpii fiind deja fixaţi, nu mai au cum să se cupleze cu PMSG din serul iepei testate (iapa negestantă), anticorpii faţă de PMSG (neavând antigen) rămân libere. Când vor fi puse în contact cu hematiile de oaie (pregătite cu PMSG) ei se vor cupla imediat la antigenul de pe suprafaţa acestora, determinând concomitent şi aglutinarea. Pe fundul galben al godeului, hemaglutinarea apare sub forma unui inel central de culoare roşie.
Rezultatele sunt diferite în funcţie de ziua de gestaţie cât şi în funcţie de trusele utilizate.Lagno (1970), citat de Dumitrescu (1986), cât şi Sobiraj şi Bostadt (1985), citat de Georgescu şi
colab. (1990), recomandă această metodă pentru stabilirea gestaţiei între 42 şi 110 zile după montă ori însămânţarea fecundă.
După Georgescu Gh. şi coabl. (1990), utilizarea metodei ELISA şi RIA se bazează şi constă în prezenţa anticorpilor antiprogesteron, obţinuţi prin hiperimunizare cu antigen format prin conjugarea progesteronului (P4 = moleculă steroidă nonproteică şi neimunogenă) la ASB (albumina serului bovin: moleculă proteică mare şi generatoare de anticorpi). Anticorpii au capacitatea legării specifice la antigen.
Principiul metodei constă în fixarea unui izotop radioactiv (125I-tritium), a unei enzime sau a unui fluorocrom, de unde şi denumirea analizei: radioimunoanalogică, enzimoimunoanalogică, imunofluorescentă.. După Palmer şi colab. (1974), citaţi de Paraipan (1990), certitudinea metodei, în ziua 23 după montă (însămânţare) a fost de 80% pentru cazurile gestante şi 100% pentru negestante. Rezultatele pot fi bune numai în unităţile în care există o evidenţă clară a reproducţiei.
Dozarea progesteronului se bazează pe faptul că la 21 de zile după însămânţare ori montă, iapa poate fi gestantă şi ca urmare a acesteia, progesteronul se menţine la valori ridicate, fiind produs de corpul galben de gestaţie, ori femela este într-un stadiu de estru, când progesteronul scade ca urmare a regresiei corpului galben (figura 4.11).
Figura 4.11. Nivelul progesteronului plasmatic secretat de diferite tipuri de corpi galbeni (după Palmer, 1975, citat de Dumitrescu, 1986).
Metode chimice
Metodele chimice privind diagnosticul gestaţiei Ia iapă fac parte din metodeletardive de diagnostic. Dintre metodele chimice utilizate pentru diagnosticul gestaţieila iepe fac parte metodele Cuboni şi Salkovski, Aceste metode au ca principiu reacţiade culoare ce se produce între hormonii estrogeni din urina iepelor gestante şi acidulsulfuric concentrat. t
Reacţiile chimice se pot aplica cu succes pentru diagnosticul gestaţiei la iapă, măgăriţă, iapă ponei, deoarece principalii hormoni se găsesc în cantităţi mai mari în urină şi în sânge (fiind eliminaţi) la femelele cu gestaţia între a 120-a şi a 250-a zi de la însămânţare ori montă.
Primele observaţii privind reacţia de culoare a hormonilor estrogeni din urina femeilor gravide tratată cu S02H2 au fost realizate în 1929 de Wieland şi colab., citat de Paraipan, 1989). Metoda în sine a suferit pe parcursul anilor unele îmbunătăţiri, dar în anul 1934, Cuboni a realizat cunoscuta reacţie de culoare, iar tehnica este cunoscută sub denumirea de metoda Cuboni (metoda clasică).
Metoda Cuboni. în 1982, Paraipan şi colab. aduc unele modificări acestei metode, iar metoda după aceşti autori se execută astfel: se pun 15 ml urină filtrată, se hidrolizează (producându-se estrogenii conjugaţi) cu 3 ml HCI fumans (într-un balon cotat cu dopul ridat închis) în apă la 100°C timp de 45 de minute. Se răceşte 5-10 minute la frigider. Se filtrează, prin hârtie, într-o pâlnie de separaţie. Se adaugă apoi 18 ml eter de petrol şi se agită puternic, 3-5 minute. Separarea stratului de eter din masa hidrolizatului este mult mai rapidă si mai clară decât la benzen. După stratificare,
prin deschiderea robinetului pâlniei, pătura inferioară (hidrolizatul) este îndepărtată. Peste pătura de eter rămasă în pâlnie (care conţine estrogenii extraşi), se adiţionează 10 ml H2S04. Se agită 3 minute, iar după un repaus se delimitează 2 straturi. Stratul inferior se recoltează într-o eprubeta cu pereţii de cuarţ. Aceasta se trece la baia de apă, 90°C, timp de 10 minute şi imediat, direct în frigider într-un vas cu gheaţă încă 8 minute. Jumătate din conţinutul eprubetei este turnat în altă eprubeta (obişnuită) şi se adaugă 1 ml apă distilată. Se reîncălzeşte la aceeaşi baie. Dacă iapa este gestantă, apare culoarea roşiatică. Cealaltă jumătate rămâne în eprubeta de cuarţ şi este pusă în conul de lumină al lămpii Wood (aceasta emite după 5 minute de la deschidere radiaţii ultraviolete cu lungimea de undă de 3560 A) şi examinată în spaţiul întunecat. Dacă conţinutul eprubetei devine verde fluorescent, înseamnă că iapa este gestantă.
Certitudinea metodei după luna a V-a de gestaţie a fost de 100% după Galina şi Coz (1969)
citaţi de Paraipan (1990). în prezent, metoda este mai puţin utilizată, folosindu-se dozarea estrogenilor (El = estrana) din sânge, a sulfatului de estrană (S04E1) precum şi a estrogenilor de provenienţă embriofetală. Prin aplicarea acestor metode se poate preciza dacă fătul este viu sau mort.
Metoda Salkovski. Se recoltează urina de la femelele de cercetat şi se filtrează. Se prelevează 2 ml urină filtrată şi se tratează cu 2 ml cloroform chimic pur (cu scopul de a se separa estrogenii). Se agită conţinutul eprubetei şi se lasă în repaus timp de 30 minute. în eprubeta se formează 2 straturi şi anume un strat format din cloroform şi hormoni estrogeni şi un strat superior format din urină. Se îndepărtează stratul superior, iar peste stratul inferior din eprubeta se adaugă 2 ml H 2S04 concentrat. Se agită eprubeta în care se formează din nou două straturi. Stratul inferior conţine hormonii estrogeni şi H2S04, iar cloroformul (mai uşor) se va ridica la suprafaţă. Stratul superior (ce conţine cloroformul) se va îndepărta, iar stratul inferior se pune într-o eprubeta şi se aşează la baie marină 80°C timp de 5 minute, se răceşte la jet de apă curată şi se citeşte rezultatul. Reacţia este pozitivă dacă conţinutul eprubetei, examinat în plan înclinat şi pe un fond întunecat, prezintă o fluorescentă verzuie (ca bobul de mazăre). Femela este negestantă atunci când conţinutul eprubetei are o culoare roşie-brună.
Metode histologice
Metodele histologice utilizate pentru diagnosticul gestaţiei la iapă se bazează pe evidenţierea la microscop a unor modificări histologice la nivelul ostiumului vaginal.
Metoda Kurasava. Principiul acestei metode se bazează pe punerea în evidenţă a celulelor ciliate vibratile în mucusul vaginal provenit de la iepele gestante.
Pentru utilizarea metodei se recoltează mucus vaginal din jurul ostiumului vaginal al cervixului. Se face un frotiu şi se colorează cu hematoxilină-eozină. Preparatul obţinut se citeşte la microscop. în frotiul provenit de la iepele gestante se vor observa celule ciliate şi mucus. în frotiul provenit de la iepele negestante apar celule epiteliale turtite, leucocite în număr foarte mare, mucusul este dispus sub forma unor filamente, iar celulele ciliate lipsesc. Metoda dă rezultate bune dacă se respectă timpii operatori, precum şi dacă examinarea se face corect, fără a apărea erori de citire ori interpretare.
Utilizarea ultrasunetelor
Utilizarea ultrasunetelor a fost introdusă în medicina veterinară de Fraser si Robertson în 1966 (Paraipan, 1990).
Efectul Doppler. Utilizarea efectului Dopller pentru diagnosticul gestaţiei se bazează pe principiul că o undă sonică de înaltă frecvenţă loveşte un obiect în mişcare şi îşi schimbă frecvenţa. Noua frecvenţă este recepţionată şi transformată într-un sunet amplificat, putând fi captată de un osciloscop ori de o bandă magnetică.
Indicii sonici la femelele gestante sunt reprezentaţi de circulaţia fetomaternală, de mişcările fătului, de cordul fetal. Aceşti indici se amplifică odată cu avansarea gestaţiei în timp şi uneori pot fi confundaţi cu unele zgomote de la nivelul intestinelor (mişcările peristaltice, circulaţia gazelor, etc).
Aparatul utilizat pentru diagnosticul gestaţiei, utilizând efectul Doppler, este alcătuit din: generator de radioimpulsuri, bloc de alimentare, amplificator, generator de baleiaj, sincronizator, inductor osciloscopic şi transductor. Unda sonică este dirijată prin intermediul transductorului către organul de cercetat. Aceasta este reflectată de ţesuturile supuse examinării, sunt captate de transductor, transmise sincroni-zatorului şi pot fi vizualizate pe un ecran, sau pot fi recepţionate pe o bandă magnetică şi redate sub forma unor zgomote caracteristice.
La iapă a fost utilizată metoda, dar transductorul (sonda) a fost introdus prin rect (Fraser 1973, citat de Georgescu şi colab. 1990).
în România, diagnosticul gestaţiei prin utilizarea US-Doppler la iapă, a fost făcută pentru prima dată de Paraipan, Toma, Chiciudean. în anul 1983, Toma a pus pentru prima dată diagnosticul de gestaţie utilizând US pe cale transrectală. Au fost percepute zgomotele cardiace fetale, precum şi cele de la nivelul cordonului ombilical.
Metoda ecografică, (analiza amplitudinii ultrasonice profunde). Metoda mai este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de: ultrasonografie (USG); ultrasound scaning; ecotomografie. Metoda se bazează pe detecţia diferenţei acustice şi a impedanţei particulare fiecărui organ în parte (examinat). Mai este cunoscută şi ca metoda care prezintă în display ultrasunetele reflectate. Metoda utilizează un transductor multicristal de 3; 5, 7 MHz şi un scaner în timp real. Aparatele moderne (SCANER 408) au incorporat şi un calculator (figura 4.12).
Pentru examinare se aduc iepele într-un loc prevăzut cu un stand de contenţie şi cu o sursă de curent. Se contenţionează iapa, se face evacuarea rectului de materiile fecale, după care operatorul îşi protejează mâna cu o mănuşă de material plastic, se pune vaselină neutră, iar în palmă se ţine transductorul.
Operatorul deplasează transductorul deasupra organului de examinat (figura 4.13) după ce aparatul este deschis. Undele ultrasonice emise de mulţi cristalele trans-ductorului pătrund în organe şi ţesuturi (care au impedanţe diferite), iar o parte vor fi reflectate (echos) de ţesuturile organului supus examinării, fiind captate de trans-ductor şi convertite de aparat în punctele luminoase de pe ecranul fluorescent. Organele si ţesuturile examinate având impedanţe diferite, pe ecranul fluorescent apar imagini secţiune de culoare albă, gri ori neagră. Imaginea ţesutului examinat se formează foarte rapid (1/100 dintr-o secundă), având până la 24 nuanţe de gri. Aparatul are posibilitatea da a face „stop cadru" precum şi de a i se conecta un aparat (printer) care imprimă pe hârtie specială imaginea dorită.
Figura 4.13. Schema investigării
aparatului genital prin utilizareaecografiei,
(dupăŞoneaA. 1990).
Testările din România au fost făcute în perioada 1991 -1993 de A. Şonea şi colectivul de la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj (A.T. Bogdan, A. Lăluţ, I. Ladoşi, D. Schlezac). La primul Simpozion european de reproducţie la cabaline de la Bad Harzburg- Germania, Şonea A., Bogdan A.T., Dumitrescu L, Lăluţ A., Sopos au prezentat lucrarea intitulată: „Ultrasonografia şi laparoscopia - metode utilizate în biologia şi patologia reproducţiei la iapă".
Colaborarea a continuat şi cu colectivul prof. Boitor, Groza, Muscă, Munteanu, Morar, Iancu, rezultatele cercetărilor fiind expuse în teza de doctorat intitulată ,Puerperiumul normal şi patologic la iapă" elaborată de Şonea A., sub conducerea ştiinţifică a profesorului I. Dumitrescu.
în prezent, această metodă este utilizată în multe ţări, dar în România există puţine aparate de acest fel (Facultatea de Medicină Veterinară Cluj, Facultatea de Zootehnie Cluj, Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti etc).
Ecografia dă posibilitatea stabilirii stării de gestaţie începând din a 10-14-a zi după montă ori însămânţarea iepelor, constituind o metodă de diagnostic foarte precoce, uşor de executat, dar interpretarea corectă a imaginilor se poate realiza numai după o experienţă îndelungată.
Astfel, la 14 zile după montă ori însămânţare, produsul de concepţie are o structură anecografică, circumscrisă la baza unui corn uterin. Dar este bine cunoscut faptul că la această specie, embrionul nu se implantează imediat, el se deplasează din-tr-un corn în altul (la unele femele din ziua 16-48).
După Paraipan (1990), din punct de vedere ecografic embrionul are o structură netă începând cu ziua a 18-a după însămânţare ori monta fecundă, bătăile cordului sunt sesizabile începând cu ziua 22, iar alantoida începând cu ziua 24.
Certitudinea diagnosticul timpurie al gestaţiei la iapă prin metoda ecografică este cuprinsă între 95-99%.
Se mai pot depista prin aceeaşi metodă şi gestaţiile gemelare la iepe (care nu sunt binevenite), creând posibilitatea reperării incipiente a celui de la doilea embrion şi strivirea acestuia.
Se pot studia modificările normale şi patologice de la nivelul ovarului, coarnelor uterine, uter, cervix etc, constituind o metodă paraclinică de diagnostic.
Utilizarea acestei metode dă o certitudine a situaţiei fiziologice a femelelor, putând înlocui cu succes multe alte metode. Metoda are o precocitate deosebită, dar este costisitoare, întrucât aparatele utilizate şi mai ales transductorii costă foarte mult.
Metode clinice
Dintre metodele clinice privind diagnosticul gestaţiei la iapă se poate enumera: inspecţia,
palpaţia, ascultaţia, examenul cu speculum vaginal (ESV) şi examenul transrectal (ETR). Aceste metode sunt, în general, metode de diagnostic tardiv.
Diagnosticul gestaţiei prin metodele clinice se bazează pe modificările mor-foclinice care se produc în această perioadă: absenţa căldurilor, refuzul armăsarului, abordarea unei stări de apatie şi linişte, deformarea conturului abdominal, creşterea în greutate, creşterea glandei mamare şi prezenţa mucusului caracteristic (cerurirea), apariţia edemului mamar, vulvar sau abdominal; modificări morfologice ale mucoasei, ale gâtului uterin, cât şi modificările anatomotopografice ale uterului.
Inspecţia. Se execută în spaţii bine luminate, pentru a putea vedea mai uşor orice modificare apărută. Inspecţia se face din spate, din faţă cât şi din lateral. La iapa în gestaţie avansată privind din spate se poate vedea o asimetrie a pereţilor abdominali, cu o bombare a peretelui abdominal stâng (în partea dreaptă se găsesc intestinele şi cecumul). Se mai pot observa mişcări ale fătului (pe partea stângă), mai ales când femela bea apă rece.
Spre sfârşitul gestaţiei, abdomenul iepei gestante ia forma unui butoi puţin lăsat şi cu peretele abdominal foarte bine întins. La unele femele apar edemele abdominale cu extindere până la nivelul sternului (figura 4.14).
Figura 4.14. Edem abdominal la o iapă în fază avansată de gestaţie
Spre sfârşitul gestaţiei pot apărea edeme ale vulvei, ale ugerului, iar la nivelul mameloanelor (cu câteva zile înainte de fătare) apare un lichid galben cremos (fenomen denumit ccruire), semn că în 2-3 zile femela va fata (figura 4.15).
Figura 4.15.Edemul glandei mamare însoţit de fenomenul de ceruire (după Neely şi colab, 1983)
Palpaţia se execută numai după ce femela a fost atenţionată (sunt femele care au unele vicii şi pot reacţiona la simpla atingere).
Palparea se poate face pe partea stângă a abdomenului, în flanc, la un lat de palmă înaintea
mamelei, pe direcţia liniei imaginare care uneşte articulaţia grasetu-lui cu ombilicul. După atenţionarea femelei, examinatorul se aşează lateral, iar cu palma întinsă apasă pe peretele abdominal al femelei de examinat (câteva mişcări scurte şi profunde), fără a ridica mâna. Atunci când femela este gestantă (avansată), se poate percepe o lovire din interior către exterior a peretelui abdominal, cât şi a feţei palmare (figura 4.16).
Figura 4.16. Aspectul unei iepe în fază avansată de gestaţie.
Ascultaţia este o metodă care poate avea multe erori de diagnostic şi mai greu de utilizat. Bătăile cardiace ale produsului de concepţie sunt uşor de confundat cu zgomotele intestinale, iar locul de ascultare este mai puţin propice. Metoda este practic abandonată de către specialişti.
Utilizarea specumului vaginal (ESV) Principiul acestei metode se bazează pe modificările morfologice, topografice şi funcţionale ale cervixului şi ale mucoasei ute-rine, care survin în mod fiziologic odată cu instalarea gestaţiei. Această metodă este din ce în ce mai puţin utilizată deşi este o metodă precoce de diagnostic. Se recomandă utilizarea unui speculum vaginal bivalv (creând posibilitatea observării mucoasei vaginale printre deschiderile specumului), după ce în prealabil a fost sterilizat, iar femela a fost contentionată (figura 4.17).
La iepele gestante se constată o greutate la introducerea specumului, deoarece pereţii conductului vaginal şi cervixul sunt acoperiţi de un mucus alb-cenuşiu, cleios, dens. Gâtul uterin este închis şi are aspectul unei castane (la iepele negestante gâtul uterin este ascuţit), fiind acoperit de acelaşi mucus caracteristic (Hafez, 1984).
Odată cu avansarea gestaţiei se poate observa o creştere a cantităţii de mucus cât şi o deplasare a gâtului uterin din poziţia centrală, către lateral şi anterior (ca urmare a tracţiunii exercitate de
Figura 4.17. Utilizarea specumului vaginal pentru diagnosticul de gestaţie.
creşterea în volum şi în greutate a uterului).După fiecare examinare se recomandă spălarea şi dezinfectarea specumului (evitând
transmiterea unor boli).Se recomandă ca acest examen (ESV) să se practice în primele luni de gestaţie şi să fie
completat prin ETR - examenul transrectal (cu scopul de a recupera femelele la care eronat a fost stabilită gestaţia, ori femelele la care s-a produs mortalitatea embrionară). Certitudinea ESV este de 85-90% chiar în primele luni (după Dumitrescu, 1986).
Metoda transrectală (ETR). Exploraţie transrectală pentru diagnosticul gestaţiei la iepe este cel mai des utilizată şi se bazează pe sesizarea modificărilor care survin la nivelul aparatului genital (formă, volum, topografie, structură, consistenţă etc.) corelate cu stadiul gestaţiei. Prin utilizarea acestei metode, clinicianul poate preciza şi luna de gestaţie. Metoda mai este denumită şi „manual per rectum" (Georgescu şi colab. 1990).
Se ştie că la iapă coarnele uterine sunt suspendate şi dispuse sub formă de ghirlandă. Aparatul genital se găseşte dispus în cavitatea abdominală, iar gâtul uterin se găseşte în cavitatea pelvină. Examenul transrectal la iapă se recomandă a se executa numai pe femelele bine contenţionate, de clinicieni experimentaţi şi bine instruiţi deoarece există pericolul deşirării rectale sau se poate confunda crotinele cu gestaţii incipiente (figura 4.18).
Figura 4.18. Diagnosticul gestaţiei prin metoda transrectală
Mănuşile folosite de operator vor fi bine săpunite (sau date cu vaselină, gel etc), pentru a favoriza pătrunderea mai uşoară a mâinii prin sfincterul anal (care este foarte friabil, producându-se multe accidente în acest stadiu). Urmează manopera de vidare a rectului de materiile fecale. Se palpează ovarul stâng, cornul stâng şi corpul uterin, după care se palpează cornul drept şi ovarul drept (cei care pot lucra cu ambele mâini pot schimba mâna pentru examinarea unui corn ori a celuilalt corn uterin). De obicei cornul uterin este perceput ca un tub (figura 4.19).
Figura 4.19. Secţiune transversalăprin corpul femelei, cu evidenţiereaaspectului coarnelor uterine (după
Neely şi colab., 1983).
La iepele cu gestaţie incipientă se pot sesiza modificări la nivelul unui corn ute-rin si mai ales la baza cornului uterin. Clinicienii experimentaţi pot pune diagnosticul gestaţiei la iapă prin ETR începând cu ziua a 20-a după monta ori însămânţarea fecundă. Datele obţinute pot fi corelate şi cu hipertonusul uterin (dat de progestero-nul secretat de corpul galben de gestaţie) (figura 4.20).
Figura 4.20. Secţiune transversală prin corpul femelei şi evidenţierea coarnelor uterinela 25-30 zile după montă (după Neely şi colab., 1983).
Spre deosebire de alte specii, la iepe această metodă este considerată a genera mortalitate embrionară şi avort. Astfel, Osborne (1967), citat de Paraipan (1990), înregistrează pierderi de gestaţie atunci când s-a făcut diagnostic de gestaţie la 20-30 zile după monta fecundă. Rezultatele obţinute de diverşi autori, sunt diferite, fapt care demonstrează necesitatea
altor investigaţii în domeniu, pentru clarificarea situaţiei, în acest interval (60-100 zile de la montă), clinicienii mai puţin experimentaţi pot confunda vezica urinară cu o gestaţie.
Luna I. Diagnosticul gestaţiei se poate pune pe baza tonusului crescut, tubulari-tatea coarnelor uterine, sacul embrionar fiind situat la joncţiunea unuia dintre coarnele uterine cu corpul uterin. La nivelul bazei cornului uterin gestant, datorită gestaţiei se poate palpa o veziculă cu diametrul de 2-3 cm, concomitent se poate constata o subtiere a peretelui (figura 4.21).
Figura 4.21. Secţiune transversalăprin corpul femelei, cu evidenţiereaasimetriei coarnelor uterine (după
Neely şi colab., 1983).
Luna a H-a. Prin exploraţie transrectală se constată asimetria coarnelor uterine, deformând 2/3 din cornul uterin, precum şi treimea corespunzătoare din corpul ute-rin (figura 4.22).
Figura 4.22. Secţiune transversalăprin corpul femelei gestante, cuevidenţierea deformării cornuluiuterin şi a corpului uterin (după
Neely si colab., 1983).
Cornul uterin gestant are pereţii subţiaţi, iar sacul fetal se măreşte în volum cu 15-20 cm (confundabil cu o ansă intestinală, iar la alte exemplare, această formaţiune are o turgiditate crescută, putând fi confundată cu un fibrom, tumoră etc). Ovarul care are corpul galben de gestaţie ca topografie este mai coborât în cavitatea abdominală, faţă de ovarul ipsilateral). între ziua 35 şi 40 de gestaţie se constată menţinerea tonusului la nivelul cornului uterin gestant, precum şi o creştere a sacului embrionar, care conferă o asimetrie a coarnelor uterine.
Se poate sesiza o uşoară veziculă sub tensiune (diferită cu cantitatea de lichid acumulată şi
vârsta embrionului). în această perioadă pot apărea erori de diagnostic, mai ales la femelele la care coarnele uterine au o consistenţă păstoasă, sau la cele care au coarnele uterine coborâte. După Paraipan şi Lidia Seiciu (1988) la iepele presupuse gestante, dar negestante, tonusul uterin este absent, pereţii sunt subţiri, coarnele uterine sunt plate, iar sacul embrionar lipseşte. Iepele cu uter de limfostază se diferenţiază prin textura păstoasă a edemului, care cuprinde întregul corn ori corp ute-rin, mai ales primăvara (anestrul tranziţional).
Având în vedere toate acestea, punerea diagnosticului de gestaţie la iepe prin examenul transrectal (ETR) are o certitudine mai mare între 45 şi 50 zile de la ultima montă ori însămânţare fecundă.
Luna a IlI-a. Se constată o asimetrie pronunţată a coarnelor uterine, ca urmare a extinderii sacului fetal (30-35 cm) şi a creşterii lichidului amniotic şi alantoidian. Sacul fetal este dispus în corpul uterin şi în ambele coarne uterine. Pereţii cornului uterin gestant sunt subţiri, prezentând o fluctuaţie evidentă, iar ca topografie o deplasare înainte şi în jos, antrenând şi ovarul corespunzător cornului uterin gestant. Către sfârşitul lunii a UI-a se poate palpa şi fătul (senzaţia unui cub de gheaţă într-o pungă cu apă), urmare a pierderii tonusului uterin. Ca particularitate se poate spune că la iapă activitatea ovariană continuă, fiind evidenţiată de prezenţa foliculilor ovarieni şi chiar a ovulaţiei, dar corpii galbeni nu se pot palpa.
în luna a N-a de gestaţie, cornul uterin gestant este mărit în volum, pereţii sunt subţiri şi la palpare prezintă o fluctuaţie pronunţată, iar la un uşor balotament se poate percepe senzaţia „blocului de gheaţă".
Ovarele se găsesc către linia mediană a cavităţii abdominale, trase în jos, reduse ca volum. Conformaţia uterului gestant este redată în figura 4.23.
Figura 4.23. Conformaţia uteruluigestantla iapă,în luna alV-a (după
în lunile V-VI-VII-VIII, gestaţia la iapă prin examenul transrectal (ETR) este mai uşor de precizat. Uterul gestant este în faţa anterioară'a bazinului, dar odată cu înaintarea în vârstă, palparea unor părţi ale fătului se face mai greu datorită poziţiei fătului (decubit dorsal). Se pot palpa părţile mai dure: copitele, botul, genunchii, etc. După luna a VlII-a fătul se ridică către deschiderea anterioară a bazinului. De precizat faptul că arterele sunt mai greu de palpat la iapă.
în luna a IX-a de gestaţie, uterul iepei gestante revine la nivelul conductului pelvin, iar gâtul uterin se găseşte situat la marginea anterioară a pubisului. Se pot palpa unele regiuni ale corpului fetal precum şi arterele uterine posterioare ale cornului uterin gestant (figura 4.24).
Figura 4.24. Conformaţia uterului gestant la iapă în luna a IX-a
în luna a X-a de gestaţie la iapă diagnosticul este uşor de pus. Se pot palpa arterele uterine medii (care pulsează puternic). Gâtul uterin se găseşte în cavitatea pel-vină unde este angajată o parte din corpul uterin (Dumitrescu, 1986).
în lunaaXl-a de gestaţie nu se mai recomandă executarea ETR deoarece semnele prodromale care apar sunt elocvente şi conferă o certitudine crescută examenului de diagnostic. Dacă se face ETR în luna a Xl-a, se pot palpa diferite regiuni ale fătului, deoarece acesta se găseşte la intrarea bazinului.
Se poate observa edemul labiilor vulvare, al părţii declive a abdomenului, a mamelei (apare fenomenul de ceruire), relaşarea ligamentelor, bazinului, opaţie, deformarea abdomenului (în butoi), (figura 4.25).
Figura 4.25. Conformaţia uterului gestantîn luna aXI-a
Pentru a avea o certitudine cât mai mare privind stabilirea gestaţiei la iepe, este necesar a se
face minim 2 examinări şi a corobora toate datele obţinute şi prin utilizarea altor metode de diagnostic.
Determinarea vârstei şi a dezvoltării produsului de concepţie la cabaline are importanţă atât pentru expertiza cerută de unii proprietari cât şi pentru a putea asigura condiţiile de întreţinere şi furajare, corelate cu cerinţele mamei şi ale fătului.
Investigaţii privind greutatea au fost făcute de Douglas şi Ginther (1972) citaţi de Paraipan (1990), iar asupra lungimii au fost făcute de Bergin (1967) citat de Driancourt (1980) şi Paraipan (1990). Pentru stabilirea corectă a vârstei se pot lua în calcul şi alte criterii cum ar fi: lungimea, greutatea corporală a fătului şi a anexelor fetale, stadiul de dezvoltare al organelor, schiţarea scheletului, apariţia părului şi locul de apariţie, coborârea testiculelor, apariţie dinţilor.
După Dumitrescu I. (1986), dezvoltarea fătului la cabaline poate fi sintetizată astfel:- la 28 zile embrionul are 1 cm lungime, iar vezicula embrionară are 5-15 cm:- Ia 8 săptămâni embrionul are 7,5 cm lungime, iar împreună cu anexele 12-23 cm;- la 12 săptămâni fătul are 14 cm lungime, capul are 5 cm şi membrele 4,5 cm (fiind complet
dezvoltate);- la 5 luni apar primele fire de păr, sub formă de puf în jurul buzelor; sunt conturate bursele
testiculare şi furoul;- la 8 luni lungimea fătului este de 80 cm şi este incomplet acoperit cu păr;- la fătare fătul este complet dezvoltat şi are 12 dinţi.Greutatea mânzului este de 1/14 din greutatea iepei înainte de fătare.în general, se pot utiliza şi unele criterii morfologice, cum ar fi diferenţierea sexelor la 45 zile;
schiţarea scheletului la 90 zile; primii peri pe buze şi în jurul nărilor la 100 zile; la 180 zile se dezvoltă coada şi coama; la 300 zile întregul corp este acoperit cu păr, iar la fătare incisivii şi molarii sunt apăruţi (Paraipan, 1990).
în figura 4.26 este prezentat graficul lungimii fătului în raport cu ziua de gestaţie pe baza datelor prelucrate de Neely şi colab. 1983.
Figura 4.26. Graficul lungimii fătului în raport cu ziua de gestaţie (Neely şi colab., 1983).
Paraipan (1990) propune şi următoarea formulă, cu valoare orientativă: L-n(n + l), în care: L = lungimea produsului de concepţie (de la convexitatea frunţii, la convexitatea fesei) în centimetri; n = luna de gestaţie;
Conform acestei formule, un fetus din luna a 7-a de gestaţie ar trebui să aibă de exemplu, o lungime de 56 cm.
Formula poate fi folosită şi pentru stabilirea vârstei avortonilor. Se determină lungimea avortonului, se fac tatonări succesive pe formulă şi se deduce vârsta. De exemplu un avorton a cărui lungime este de 54 cm poate fi considerat că se găsea în luna a 7-a a gestaţiei.
în figurile 4.27 şi 4.28.sunt prezentaţi doi avortoni, unul avortat în luna a 3-a de gestaţie iar celălalt în luna a 10-a.
Figura 4.27. Fetus avortat în luna a 3-a de gestaţie.Figura 4.28. Fetus avortat în luna a 10-a de gestaţie.
Durata gestatiei la iapă este în medie de 330 zile, cu limite cuprinse între 315-420 zile.Gestaţia poate fi dusă la sfârşit (parturiţie) numai dacă hormonii specifici gestatiei sunt
elaboraţi la timp şi în cantităţi suficiente. Aceşti hormoni sunt specifici unei anumite perioade a gestatiei şi pot fi dozaţi (figura 4.29).
Figura 4.29. Graficul producem hormonilor, în timpul gestatiei (Neely şi colab., 1983) la iepe.
4.4. PARTURITIA LA IAPA
Parturiţia (fătarea) este un proces fiziologic în urma căruia fătul şi învelitorile fetale sunt eliminate din uter. Fătarea este un proces fiziologic complet şi complex la care concură sistemul nervos, sistemul endocrin, sistemul muscular cât şi alţi stimuli materni şi fetali.
Parturiţia poate fi: eutocică (normală) sau distocică (anormală). Fătarea euto-cică constituie rezultatul succesiunii fiziologice a unor fenomene legate de pregătirea bazinului, a uterului, fiind finalizate cu eliminarea în exterior a fătului şi a anexelor fetale. Fătarea distocică necesită intervenţia clinicianului pentru remedierea cauzelor care împiedică expulzarea fătului şi a anexelor fetale.
La iapă, în prima parte a gestatiei, produsul de concepţie pluteşte în diferite poziţii în lichidul din sacul amniotic. In partea a doua a gestatiei (când fătul cunoaşte o dezvoltare rapidă), fătul este aşezat în decubit dorsal, având capul flexat pe stern, iar gâtul si membrele sunt flexate sternoabdominal (figura 4.30).
Figura 4.30. Aşezarea mânzului în uter (după I. Dumitrescu, 1986).
Pentru a avea Ioc fătarea, produsul de concepţie -în trecerea prin conductul pelvin - execută mişcări de rotaţie în jurul axului longitudinal propriu, stabilind raporturi (aşezare prezentare, poziţie) între deschiderea anterioară a bazinului şi unele puncte fixate pe făt.
Suma mişcărilor pe care le execută fătul în vederea pătrunderii prin conductul uterin şi a expulzării poartă numele de acomodare.
La nivelul organismului femei se produc de asemenea modificări caracteristice premergătoare fătarii, acestea fiind cunoscute sub denumirea de semnele prodromale ale fătării. Sincronizarea acomodării fătului cu semnele prodromale ale mamei conferă climatul propice parturiţiei.
Modificările premergătoare parturiţiei constau în modificări la nivelul bazinului, modificările mamelei, edemul mamar şi vulvar, starea de hipotermie, starea de agitaţie, starea de hipertermie şi transpiraţie etc.
- Modificările la nivelul bazinului se concretizează prin infiltrarea simfizei pubiene, prin infiltrarea şi relaşarea ligamentelor sacrosciatice şi prin mobilitatea vertebrelor coccigiene.
- Modificările mamelei: mamela şi mameloanele îşi măresc volumul, devin tur-gescente şi sensibile la palpare. La unele femele apar edeme de gestaţie înnodate, care cuprind atât partea declivă a abdomenului, cât şi mamela, regiunea perineală şi labiile vulvare. La nivelul mamelonului apare fenomenul de ceru-ire (Roberts, 1971; Driancourt, 1981; Neely şi colab., 1983; Dumitrescu, 1986; Paraipan, 1990) prin depunerea unui lichid alb cremos la nivelul fiecărui mamelon. Acest indiciu nu poate da rezultate certe, datorită variabilităţii individuale a femelelor.
- Starea de hipotermie cât şi cea de hipertermie nu pot constitui un criteriu cert de preestimare a fătării la iapă (datorită variabilităţii individuale);
- Starea de agitaţie la iepe se manifestă prin culcări, ridicări, micţiuni dese, privirea flancului, întreruperea şi reluarea intermitentă a consumării hranei etc.
Bazinul la iapă este în general favorabil fătării, iar stadiul de deschidere a gâtului uterin durează 1-2 zile, după care are loc angajarea sacului fetal.
Se recomandă ca iepele să fie duse la boxa de fătare cel puţin cu 30 zile înainte de fătare (pentru ca femela să se obişnuiască cu noul loc şi să-şi formeze anticorpii necesari). Boxele de fătare trebuie să ofere un confort adecvat (suprafaţa 3,50 x 3,50 m, ferită de curenţi, umezeală şi chiar de vizitatori).
Fătarea la iepe se produce de obicei noaptea (Bain et Howey, 1975, citaţi de Driancourt, 1981; Paraipan, 1990).
în anul 1979, Ginther propune o schemă ipotetică a declanţării fătării la iapă (figura 4.31).
HIPOTALAMUS
sU
FE
TU
S HIPOFIZA ANTERIOARĂ
si/ CORTICO SUPRARENALĂ
+CORTIZOL
L> si/PROGESTERON PLACENTA OESTROGEN
r— 4/UTER GESTANT HIPOFIZA
<: POSTERIOARĂ
\ /< PGFsa OCITOCINA
\ /\ / — CONTRACŢII MIOMETRIALE "> FĂTARE
Figura 4.31. Schema ipotetică a declanşării parturiţiei la iapă (după Ginther, 1979).
După Jeffcott, 1972 (citat de Driancourt, 1981); Roberts, 1971 (citat de Neely şi col., 1983, Dumitrescu, 1986, Paraipan, 1990) fătarea la iapă parcurge trei stadii:
StadiulI este cel al deschiderii cervicale a gâtului uterin, care se produce datorită presiunii exercitate asupra fibrelor musculare longitudinale din miometru asupra cervixului. Aceste contracţii sunt dureroase şi durează în jur de 2-2 lA ore. Acest stadiu este însoţit şi de unele manifestări clinice cum ar fi: culcări şi ridicări foarte dese, iapa loveşte pământul cu copita, se învârteşte în jurul boxei, transpiră puternic şi ţine coada orizontal. Aceste simptome la unele iepe pot dura câteva zile.
Stadiul al II-lea. în acest stadiu învelitorile fetale, membrele anterioare (întinse) şi capul alcătuiesc conul fetal care acţionează ca o pană (figura 4.32).
în prezentarea posterioară, conul fetal este alcătuit de învelitorile fetale şi membrele posterioare. Odată cu pătrunderea fătului în conductul pelvin, cutele cervixului se şterg complet şi permit alunecarea fătului prin conduct. Acest stadiu poate dura 5-60 minute (Paraipan, 1990) şi este însoţit de ruperea pungii de ape alantoidiene cu revărsarea lichidelor care lubrefiază conductul pelvin. La câteva minute (6-8 minute) apare între labiile vulvare a doua pungă a apelor, ca urmare a eforturilor de expulzare efectuate de către iapă. în timpul parturiţiei iapa poate fi în decubit sterno-abdominal, ori lateral (deşi sunt unele femele care se ridică, fătarea producându-se din picioare). După Paraipan (1990), dacă după 30 minute de la aşezarea în decubit lateral, eforturile de expulzare se diminuează şi nu apare punga, se recomandă intervenţia clinicianului (pentru remedierea unor reţineri fetale, ori remedierea unor aşezări şi prezentări).
Se mai poate preciza că la unele iepe se produce „fătarea în sacul corioalantoi-dian" (denumită şi „fătarea în sac") care trebuie imediat rupt, în caz contrar produsul de concepţie poate muri.
Stadiul al III-lea mai este cunoscut şi sub denumirea de eliminarea învelitorilor fetale. Acest stadiu se produce după aproximativ 20 minute până la 5 ore. Se recomandă ca pe tot parcursul parturiţiei şi mai ales în stadiul al III-lea, femela să nu fie vizitată ori ridicată, întrucât odată cu ridicarea pot fi absorbiţi germeni banali care găsind mediul propice, pot induce endometritele. Se
mai recomandă ca învelitorile fetale şi aşternutul ud să fie aduse în faţa iepei (care le examinează cu multă atenţie - iapa nu îşi consumă învelitorile fetale). Deci iapa recunoaşte (linge) învelitorile fetale şi abia după aceea trece la recunoaşterea şi Ungerea mânzului (20-30 minute). Instinctul matern se declanşează abia după recunoaşterea mânzului (mirosirea nară la nară) şi se manifestă printr-o agresivitate ridicată faţă de iepele, caii şi oamenii care se apropie de mânz. La unele primipare se poate întâlni însă o agresivitate faţă de propriul mânz. După Katherine Haupt (1984) citată de Paraipan (1990), la aceste primipare (care nu îşi acceptă mânzul) se recomandă împiedicarea mamei şi protejarea mânzului.
în figura 4.33 este redat un aspect privind parturiţia la iapă.
4.4.1. INDUCEREA PARTURIŢIEI LA IEPE
Inducerea parturiţiei este o metodă care se practică la cererea proprietarului, pentru iepele care prezintă iminenţa ruperii tendonului prepubian, la iepe cu artrite dureroase, la iepele accidentate (cu scopul salvării mânzului), la cele cu gestaţie prelungită ( peste 365 zile), în scop de cercetare ori didactic (Hilman, 1983). Inducerea parturiţiei se poate utiliza numai la iepele care au semnele prodromale elocvente.
în 1975 în America metoda era folosită în proporţie de 59%, dar era utilizată numai pe femele la care era necesară o asemenea intervenţie (Hilman, 1980).
Pentru inducerea fătarii la iepe se pot utiliza: ocitocină, corticosteroizi, prosta-glandine. Paraipan (1990) arată că după utilizarea hormonilor, parturiţia se produce la 1 oră de la administrarea de ocitocină, Ia 6,5-7 ore după administrarea de hormoni corticosteroizi şi la 3 ore după administrarea de prostaglandină (PGT2).
în anul 1986, la recomandarea lui Paraipan, Voicescu, împreună cu Moldovan şi Petcu au indus la două iepe parturiţia la 3,5 ore de Ia inoculare folosind cloprosteno-lul românesc. în perioada 1989-1994, Şonea şi Cocu au indus fătarea la 7 iepe, între 330-338 zile de gestaţie, folosind produsul românesc Flavoliz, în funcţie de evoluţia glandei mamare (apariţia fenomenului de ceruire). Parturiţia a avut loc de la 2,5 - 5,5 ore de la inocularea flavolizului.
Inducerea parturiţiei nu se recomandă a fi făcută mai devreme de a 320-a zi de gestaţie, deoarece pot apărea mânji neviabili (colostrul nu este pregătit, femela nu este pregătită pentru fătare) ori alte accidente.
4.4.2. ÎNGRIJIREA MÂNZULUI DUPĂ FĂTARE
După fătare se curăţă botul mânzului cu scopul de a favoriza respiraţia (se vor rupe învelitorile atunci când se produce fătarea în sac), iar dacă a înghiţit lichide fetale se va suspenda şi se vor face compresiuni pe cutia toracică. Se vor efectua masaje pentru activarea circulaţiei. Ridicarea în
Figura 4.33. Aspect privind parturiţia la iapă.
picioare se face la 32 minute (limite între 15 şi 66 minute), iar eliminarea meconiului are loc la 145 minute (cu limite între 45 şi 277 minute) (Paraipan, 1990).
O grijă deosebită se va acorda cordonului ombilical, care de obicei se rupe spontan, sau este tăiat, ligaturat şi badijonat cu tinctură de iod cu scopul de a închide poarta de intrare pentru unii germeni (figura 4.34).
Figura 4.34. Tratareacordonului ombilical.
După fătare, mânzul încearcă să îşi recunoască mama, se ridică în picioare, se rupe cordonul ombilical (în primele 5 minute), încearcă să se adapteze noilor condiţii de viaţă. Primul supt, după Ginther (1973), se produce în medie la 65 minute (cu limite cuprinse între 45 şi 135 minute), iar dacă după 120 minute mânzul nu reuşeşte să găsească mamelonul, atunci este ajutat (figura 4.35).
Figura 4.35. Primul supt după parturiţie.
Se recomandă ca imediat după fătare, mânzul să sugă colostru, întrucât după 24 de ore de la fătare, absorbţia gamaglobulinelor la nivelul intestinului subţire se face mult mai greu. Când femela nu are colostru se recomandă a se utiliza o mamă doică, sau a se utiliza colostru congelat.
Datorită stresului de adaptare la noile condiţii de după naştere, mânzul pierde, în primele zile după naştere, cea 3-5% din greutate iar după adaptare la noile condiţii de mediu urmează creşterea în greutate.
4.5. ÎNGRIJIREA IEPEI DUPĂ PARTURIŢIE Şl ÎN PERIOADA PUERPERALĂ
Organismul iepei suferă profunde modificări morfofiziologice în timpul gestaţiei, iar revenirea la normal (perioada puerperală şi chiar reluarea vieţii reproductive „căldurile de mânz" este posibilă numai dacă se asigură toate condiţiile de microclimat şi alimentaţie.
După fătare, parturienta poate primi apă călduţă, iar alimentaţia va fi redusă ca volum dar bogată în concentrate şi fibroase de bună calitate. Se recomandă şi o buşu-mare (un masaj pe tot corpul), cu scopul de a activa circulaţia.
Perioada puerperală constituie cea mai importantă etapă din viaţa reproductivă a femelei, întrucât în acest timp uterul care a suferit modificări importante în timpul gestaţiei (de formă, mărime, consistenţă, topografie) trebuie să revină la parametrii normali permiţând reluarea activităţii reproductive („căldurile de mânz" cu durata
medie de 4 zile). în perioada puerperală au loc activităţi specifice cum ar fi: eliminarea loşiilor, involuţia uterină, reluarea activităţii ovariene.
Involuţia uterină este caracterizată de refacerea endometrului şi micşorarea uterului care a adăpostit gestaţia, proces care începe imediat după eliminarea învelitorilor fetale. Involuţia uterină la iapă se produce ca urmare a motilităţii uterine. Distoniile neurovege-tative, atoniile precum şi tulburările de ordin enzimatic pot determina şi influenţa involuţia uterină. O involuţie uterină normală are loc numai atunci când are loc regenerarea endometrului, însoţită de acţiunea sistemului reticulohistiocitar şi refacerea completă histofiziologică a glandelor uterine capabile să producă embriotrof (Dumitrescu, 1986).
Eliminarea loşiilor. După parturiţie, la nivelul uterului se adună lichide date de endometru, lichide fetale, sânge, resturi din anexele fetale, epiteliu. Toate acestea constituie loşiile, care la iapă sunt eliminate din abundenţă în primele 2 zile. Există o corelaţie perfectă între involuţia uterină şi eliminarea completă a loşiilor. Loşiile (având în componenţă substanţe organice) constituie un mediu favorabil pentru dezvoltarea florei bacteriene banale, iar atunci când nu sunt eliminate, pot favoriza apariţia endometritelor acute şi supraacute (Edwin, 1984).
Reluarea activităţii ovariene. Iapa este femela care nu prezintă un blocaj al activităţii ovariene după fătare, căldurile apărând în medie la 8 zile după fătare, dar împerecherea trebuie repetată o zi da şi o zi nu (din 48 în 48 ore) pentru a prinde momentul optim al ovulaţiei.
în timpul perioadei puerperale are loc regresia corpului galben, concomitent cu dezvoltarea foliculilor ovarieni, chiar în primele zile după fătare (căldurile de mânz = heats foat), concretizate cu fertilitate între 20 şi 48%.
Dispariţia proceselor infiltrative de la nivelul aparatului genital constituie ultima etapă în cadrul perioadei puerperale. Se produce resorbţia edemelor abdominale, mamare, a labiilor vulvare, concomitent cu dispariţia proceselor infiltrative (care se produc între ziua 5-10 post partum).
Toate acestea constituie argumente pentru specialiştii care recomandă împerecherea iepelor pe căldurile de mânz.
Apariţia căldurilor în perioada puerperală este diferită în funcţie de starea de întreţinere a femelei şi de rasă. într-un studiu efectuat de Paraipan şi col., în 1985 pe iepe din „Calul de sport" şi rasa Trăpaş, rata concepţiei a fost de 47,77% şi respectiv 45,97%.
4.6. ÎNSĂMÂNŢĂRILE ARTIFICIALE LA CABALINE
Cu toate că însămânţările artificiale au fost utilizate de foarte mult timp (legenda spune că în anul 1300 arabii au făcut prima însămânţare la cabaline, iar a doua în 1322) şi anume la 1780 de către Lazzaro Spallanzani pentru obţinerea cabalinelor de carne, metoda nu a fost mult timp
utilizată în practica curentă deoarece produsii obţinuţi prin această metodă nu puteau fi înscrişi în cartea crescătoriei („Stud book").
în unele state ca S.U.A., Franţa, fosta U.R.S.S., Japonia, China, Polonia, metoda însămânţării artificiale a putut fi folosită numai la unele rase sau, acolo unde regulile pentru înscrierea în registrul genealogic al diferitelor rase de cabaline nu au fost atât de rigide, la toate rasele de cabaline. Americanii nu o folosesc la rasa Pur-sânge (Kenney si colab., 1986).
Unele state au obţinut rezultate destul de bune prin utilizarea acestei metode. în anul 1957 Barker et^Gardier (citaţi de Magni, 1993) au obţinut prima gestaţie folosind sperma congelată. în perioada 1970-1980, atât în S.UA cât şi în Europa s-a lucrat intens pentru obţinerea congelării spermei de armăsar. Totodată, în Franţa anilor 1983-1985 au fost însămânţate artificial 1930 iepe, obtinându-se o fertilitate în medie de 41% (Helene Rouset, 1986).
în ultimii ani se remarcă o schimbare radicală a atitudinii asociaţiilor de creştere a diferitelor rase de cabaline, ceea ce favorizează pe deplin extinderea însămânţărilor artificiale la această specie.
Avantajele extinderii însămânţărilor artificiale la cabaline trebuiesc privite sub aspectul obţinerii unor parametri valoroşi şi al ameliorării acestei specii.
în primul rând, reducerea drastică a campaniei de montă (între două şi trei luni), în scopul realizării de produşi cât mai apropiaţi ca vârstă, determină suprasolicitarea armăsarilor de o valoare zootehnică deosebită. Dacă în general un armăsar adult realizează 1-2 monte pe zi în timpul campaniei de montă, pentru caii de valoare zootehnică ridicată sunt solicitate chiar 3-4 monte pe zi. Această suprasolicitare a armăsarilor conduce la epuizarea acestora concomitent cu reducerea concentraţiei de spermatozoizi în materialul seminal şi scăderea capacităţii fecundante.
Pentru reducerea suprasolicitării armăsarilor există numai două variante şi anume: realizarea montei în momentul optim, deci imediat după ovulaţie sau utilizarea însămânţărilor artificiale. Printr-o bună organizare a activităţii de reproducţie, utilizând însămân-ţarea artificială cu material seminal proaspăt, pot fi reduse ejaculatele armăsarilor valoroşi la 1-2 pe zi. Aceleaşi caracteristici ale ejaculatului dau posibilitatea tuturor iepelor însămânţate de a avea aceeaşi capacitate fecundantă a materialului seminal folosit.
în al doilea rând, în cazul montei există în permanenţă pericolul ca prin contactul sexual să se transmită o serie de boli cum ar fi durina, trichomonoza etc. La armăsari simptomele bolilor cu transmitere pe cale sexuală sunt deosebit de şterse, însă aceştia au rol important în răspândirea lor.
în mod frecvent la iepe apar endometrite cauzate de transmiterea agentului patogen de către armăsar în timpul montei şi care au o influenţă negativă asupra fertilităţii ulterioare a iepei. Riscul transmiterii de boli este cu atât mai mare cu cât armăsarul este utilizat mai intens la montă. Acest risc este eliminat în totalitate prin utilizarea însămânţării artificiale.
Aceste elemente, prezentate mai sus, demonstrează faptul că utilizarea însămânţărilor artificiale la cabaline constituie un instrument important în creşterea şi stabilizarea indicilor de fertilitate.
Pe de altă parte, însămânţările artificiale la cabaline au o deosebită importanţă în procesul lor ameliorativ şi anume:
- Contribuie la utilizarea eficientă a armăsarilor foarte valoroşi prin realizarea însămânţărilor cu material seminal proaspăt sau conservat;
- Utilizarea armăsarilor atât în sportul de performanţă cât şi în procesul de reproducţie, deoarece prin conservarea materialului seminal se poate depozita sperma anterior campaniei de montă şi sezonului competiţional. în general, cele două perioade se suprapun.
- Posibilitatea de a importa şi exporta material seminal de la cei mai valoroşi armăsari din lume.
- Posibilitatea realizării de rezerve genetice de la armăsarii foarte valoroşi prin conservarea pe o durată lungă de timp a materialului seminal în scopul întremării şi consolidării de linii de sânge.
-Pentru utilizarea pe scară largă a însămânţărilor artificiale la cabaline nu mai există azi nici un fel de
restricţii de ordin tehnic şi organizatoric. Există încă preocupări cu privire la perfecţionarea metodologiei de
congelare a materialului seminal cabalin, astfel încât să se poată extinde şi mai mult întreaga metodologie. Totuşi, capacitatea fecundantă a materialului seminal congelat este încă sub nivelul celui conservat lichid sau celui înseminat în stare proaspătă.
4.6.1. ALEGEREA ARMĂSARULUI PENTRU RECOLTAREA DE MATERIAL SEMINAL
Este cunoscut faptul că nu toţi armăsarii de reproducţie se pretează pentru recoltarea de material seminal. Aici trebuiesc luate în considerare particularităţile comportamentale ale armăsarilor în timpul actului sexual cât şi pretabilitatea materialului seminal al acestora la diluare şi conservare.
Pe de altă parte, spermiogeneza la armăsar are o durată de 49 de zile. La aceasta se mai adaugă şi durata de timp pentru staţionarea spermatozoizilor în zonele extratesticu-lare (epididim, canale aferente şi eferente, etc) ceea ce înseamnă că durata de timp de la diviziunea meiotică şi până la maturitatea deplină a spermatozoizilor este de 54 de zile.
La o intensitate normală de utilizare la reproducţie a armăsarilor, concentraţia de spermatozoizi în ejaculat este de 8 x IO9. în privinţa producţiei spermatice a armăsarului, aceasta creşte până la vârsta de 8 ani, se înregistrează apoi o producţie constantă până la vârsta de 18 ani, după care producţia spermatică scade semnificativ.
Din punct de vedere al sezonului, producţia spermatică la armăsar înregistrează nivele minime în perioada de toamnă-iarnă şi nivele maxime în perioada de primăva-ră-vară. Legat de concentraţia în hormoni sexuali, valoarea cea mai mare a testosteronului este înregistrată în luna aprilie.
Comparativ cu masculii altor specii de animale domestice, armăsarul produce cantităţi mari de hormoni estrogeni. Variaţia concentraţiei hormonilor estrogeni la armăsar este totuşi inversă cu cea a testosteronului.
S-a mai constatat faptul că la armăsar se poate conserva material seminal pe întreg parcursul anului.
4.6.2. RECOLTAREA MATERIALULUI SEMINAL
Recoltarea materialului seminal de la armăsari se face cu ajutorul vaginului artificial -metodă prin care nu se modifică parametrii calitativi şi cantitativi ai materialului seminal.
Toate modelele de vagine artificiale utilizate azi în recoltarea materialului seminal de la armăsar sunt variante modernizate (figura 4.36) ale celei concepute în 1930 de Salzmann în laboratoarele pentru însămânţări artificiale de la Moscova (citat de Schwark,1978).
în prezent, se utilizează mai multe tipuri de vagine artificiale pentru recoltarea de material seminal de la armăsari şi anume: vagine cu cilindru rigid (modelele sovietice, Cambridge, Hannover, japonez şi bulgar) sau vagine cu cilindru exterior flexibil şi semiflexibil (model Mississippi, Missouri, Cracovia). în figura 4.37 se prezintă mai multe variante de vagină artificială.
Figura 4.37. Variante modernizate de vagină artificială (după MAGNI, 1993).
Pentru recoltarea fracţionată a materialului seminal se foloseşte un model de vagină fără vas colector
Figura 4.36. Vagina artificială (model sovietic) pentru recoltarea materialului seminal de la armăsar (după Schwark, 1978).
(figura 4.38).
Figura 4.38. Vagină artificială fără vas colector pentru recoltarea fracţionată a materialului seminal (după Schwark, 1978).
Ca manechin pentru salt se utilizează iepe care au intrat spontan în călduri sau iepe care au fost tratate cu estrogeni în scopul de a intra în călduri. Avantajul utilizării iepelor ca manechine rezidă în faptul că sunt acceptate întotdeauna de către armăsari.
La staţiunile de însămânţări artificiale pentru cabaline se recomandă totuşi utilizarea unui manechin artificial, deoarece prin aceasta scad semnificativ riscurile de accidentare. în acest caz se aduce o iapă în călduri în apropierea manechinului în scopul excitării armăsarului (figura 4.39).
Figura 4.39. Utilizarea unui manechin pentru recoltarea materialului seminal (după Schwark, 1978).
în vederea însămânţării artificiale există trei forme de tratare a materialului seminal de armăsar şi anume: utilizarea materialului seminal în stare proaspătă, nediluată, utilizarea materialului seminal diluat şi conservat în stare lichidă şi utilizarea materialului seminal diluat şi congelat.
• Materialul seminal în stare proaspătă poate fi folosit în cel mult o oră de la recol tare, în general, această metodă este utilizată numai în scopuri experimentale. Cantitatea minimă de spermatozoizi pe ejaculat ar trebui să fie de 200 xlO6 astfel încât să se înregistreze o fecunditate de aproximativ 90%.
• Conservarea materialului seminal în stare lichida se realizează pentru o durată maximă de 24 de ore. Se recomandă chiar utilizarea acestuia în primele 8 ore de la recoltare, astfel încât capacitatea fecundantă a acestuia să nu scadă. Totuşi, materialul seminal de armăsar poate fi menţinut o perioadă de mai multe zile prin utilizarea ca diluanţi amestecuri pe bază de lapte degresat sau albumină bovină. în cazul conservării materialului seminal de armăsar pe durata mai multor zile, se recomandă păstrarea acestuia la temperatura de 5°C (Heisranen şi colab., 1987).
• Conservarea materialului seminal prin congelare a fost deja experimentată începând cu deceniul
şase al secolului trecut. Deficienţele acestei metode există şi azi în privinţa decongelării şi inseminării.Reuşita conservării prin congelare a materialului seminal de armăsar este determinată de acţiunea
concomitentă a mai multor factori cum ar fi: tipul de diluant, soluţia crioprotectoare, tehnica de congelare şi decongelare a materialului seminal. Pe lângă toţi aceşti factori există o influenţă deosebită a armăsarului privind pretabilitatea la congelare a materialului seminal. Mai mult, Amann şi colab. (1987) amintesc faptul că există deosebiri semnificative privind pretabilitatea la congelare a diferitelor ejaculate de la acelaşi armăsar. în general, 20% din armăsarii de reproducţie utilizaţi în herghelii sau în staţiunile de montă nu pot fi utilizaţi pentru congelarea materialului seminal al acestora datorită incompatibilităţii la congelare.
Cu toate acestea, metoda va cunoaşte în viitor o dezvoltare deosebită datorită avantajelor pe care le oferă pentru practică.
Din cercetări nu a putut fi dedusă o influenţă semnificativă a sezonalităţii recoltării materialului seminal de armăsar privind pretabilitatea acestuia la congelare. în general, recoltarea materialului seminal pentru congelare se face în perioada de toam-nă-iarnă, astfel încât armăsarul să poată fi utilizat pentru concursuri în sezonul com-petiţional din perioada de primăvară-vară.
în prezent există trei tehnici distincte de congelare a materialului seminal de armăsar.Congelarea spermei în tuburi de aluminiu a fost introdusă de Naumienkov (1970) şi se corelează cu
recoltarea materialului seminal printr-un sistem deschis, în stare fracţionată. Fracţiunea spermei bogată în spermatozoizi se amestecă cu diluantul care trebuie să aibă aceeaşi temperatură. După introducerea materialului seminal diluat în tuburile de aluminiu cu o capacitate de 15-20 ml, se urmează tehnica clasică de echilibrare şi apoi congelare la temperatura de -196°C. Gradul de diluţie al spermei este de 13 până la 15 în funcţie de concentraţia şi mobilitatea spermatozoizilor. Se recomandă ca după decongelarea materialului seminal să se verifice mobilitatea spermatozoizilor şi să se utilizeze numai materialul seminal la care 40% dintre spermatozoizi prezintă mişcări energice de înaintare. Prin utilizarea acestei metode de congelare şi inseminare s-au realizat natalităţi de 54% în Polonia şi 56% în Cehia.
Congelarea spermei în tuburi din material plastic (paiete) de 1 ml şi respectiv de 4 ml. în ambele cazuri se urmăreşte în prima fază îndepărtarea prin centrifugare a plasmei seminale, după care se trece la diluarea propriu-zisă. Congelarea spermei introdusă în tuburile de plastic se realizează în acelaşi mod ca şi în tuburile de metal (precongelarea şi congelarea finală). Pe fiecare tub sunt tipărite datele privind provenienţa materialului seminal. Prin această tehnică se urmăreşte diluarea spermei până la o concentraţie de 5xl0 6
spermatozoizi pe ml material seminal.Congelarea spermei în ampule de sticlă se utilizează pe scară largă în China. Concentraţia de
spermatozoizi în ampulele de 1 ml este de 700x106. După decongelarea fiolei se realizează o diluare a conţinutului acesteia într-o soluţie de 20 ml lapte degresat şi zaharoză. în mod curent în China se obţine 60% natalitate prin utilizarea acestei metode.
Congelarea spermei sub fprmă de granule nu mai este utilizată astăzi, cu toate că primele încercări de congelare au fost realizate tocmai prin această metodă. Datorită rezultatelor slabe obţinute prin această metodă, s-a redus foarte mult folosirea ei. Principalele dezavantaje ale utilizării materialului seminal de armăsar conservat prin granule sunt lipsa de individualizare a acestora, putându-se foarte uşor greşi paterni-tatea, precum şi faptul că aceste granule se pot contamina foarte uşor în timpul conservării, venind în contact direct cu agentul criogen.
4.6.4. INOCULAREA MATERIALULUI SEMINAL
Eficienţa inoculării materialului seminal conservat depinde de mai mulţi factori şi anume:Alegerea momentului optim al însămânţării care se realizează după cunoaşterea particularităţilor ciclului
sexual al iepei. în general, ovulaţia se produce în cea de-a doua parte a estrului. Stabilirea cu precizie a momentului optim al însămânţării se poate realiza prin examenul transrectal şi precizarea momentului maturării foliculu-lui de Graaf. O altă variantă o reprezintă însămânţarea repetată la un interval de 24 de
ore pe durata întregii perioade de călduri. La însămânţarea cu material seminal de valoare deosebită, se recomandă prima variantă.
Prin inocularea spermei în timpul estrului, este favorizată înaintarea spermatozoizilor către treimea superioară a oviductului unde are loc nidaţia datorită activării contracţiilor uterine de estrogeni şi ocitocină. Este cunoscut faptul că durata de timp necesară spermatozoizilor din momentul inoculării şi până în momentul nida-ţiei este de aproximativ 9 ore. In tot acest timp se realizează transportul şi capacitarea spermatozoizilor.
Locul de depunere al materialului seminal este un alt factor care contribuie la reuşita însămânţării iepelor. La această specie se practică însămânţarea de tip uterin, deoarece canalul cervical are lumenul foarte bine evidenţiat. Datorită acestei particularităţi, este posibilă introducerea vârfului canulei prin lumenul cervical în cavitatea ute-rină unde se depune materialul seminal. Acelaşi lucru se realizează şi în timpul montei.
Integritatea morfofuncţională a aparatului genital femei ajută la trecerea normală a spermatozoizilor prin uter şi oviduct. Procesele inflamatorii precum şi flora microbi-ană din aceste segmente determină o reducere a capacităţii fecundante a spermatozoizilor. De asemenea, indiferent de metoda de însămânţare utilizată, este necesară evitarea lezionării mucoaselor cervicală şi uterină, deoarece acestea contribuie la reducerea puterii de capacitare a spermatozoizilor în cadrul aparatului genital femei.
Legat de inocularea propriu-zisă a materialului seminal, se organizează, din raţiuni de securitatea muncii, întreaga operaţiune după contenţionarea iepei în stand (figura 4.40).
Figura 4.40. Diferite tipuri de standuri utilizate pentru contenţionarea iepelor în scopul însămânţării (după Lowe, 1988).
Pentru inocularea spermei se utilizează pipete de unică folosinţă în lungime de 55 cm. Ca şi în cazul montei şi la însămânţareaa artificială, locul optim de depunere a materialului seminal în aparatul genital femei este corpul uterin, precum şi cornul uterin ipsilateral ovarului unde s-a produs ovulaţia.
în prezent există două metode cu ajutorul cărora se realizează însămânţarea artificială la cabaline.
Metoda vaginală este o metodă utilizată în trecut şi care îşi restrânge continuu aplicabilitatea. Această metodă necesită utilizarea unui speculum vaginal Polanski precum şi a unui cleşte Albrechtsen care trebuiesc sterilizate înainte de fiecare utilizare, în prima etapă se introduce speculumul în vagin, după care se îndepărtează braţele acestuia. Ulterior, se introduce cleştele Albrechtsen cu rol de fixare a cervixu-lui, astfel încât cateterul să poată fi introdus până în corpul uterin (figura 4.41).
Figura 4.41. Inocularea materialului seminal prin metoda vaginală (după Lowe, 1988).
Utilizarea acestei metode prezintă avantajul că poate fi analizată umezirea şi culoarea mucoasei vaginale, forma şi gradul de deschidere al cervixului precum şi că evită contaminarea aparatului genital cu microbi. Se recomandă utilizarea acestei metode laborioase în toate cazurile în care nu s-a stabilit precis momentul optim al însămânţării, precum şi în cazurile în care există dubii asupra stării de sănătate a iepei respective.
Metoda manuală este mult mai expeditivă comparativ cu cea vaginală. Metoda constă în introducerea pipetei pentru însămânţare artificială în vaginul iepei, sub controlul manual al operatorului însămânţător şi apoi conducerea acesteia, sub protecţia degetului arătător, prin cervix şi până în corpul uterin. Această metodă necesită utilizarea de mănuşi chirurgicale sterile, precum şrde vaselină neutră (figura 4.42 şi figura 4.43).
Figura 4.42. Etapele inoculării Figura 4.43. Inocularea spermeimaterialului seminal prin metoda prjn utilizarea metodei manuale
manuală (după Lowe, 1988). (după Magni, 1993).
Ca o condiţie esenţială pentru reuşita întregii tehnici de inoculare, precum şi pentru evitarea apariţiei de afecţiuni ulterioare în sfera genitală, o reprezintă igienizarea corectă a zonei ano-vulvare a iepei înainte de introducerea pipetei (figura 4.44).
Această metodă prezintă mai multe avantaje, precum: introducerea sigură a pipetei în uter, utilizarea de instrumentar sumar în realizarea propriu-zisă a inoculării (pipeta şi recipientul cu material seminal). De asemenea, în cazul în care canalul cervical este închis, se presupune existenţa unei gestaţii şi, în consecinţă, se renunţă la însămânţare.
Nu e de neglijat faptul că prin aplicarea acestei metode există riscul infectării mucoaselor vaginale şi cervicale cu flora microbiană introdusă în timpul explorării vaginale.
4.7. INTENSIVIZAREA FUNCŢIEI DE REPRODUCŢIE LA CABALINE
După cum s-a arătat în subcapitolul anterior, cabalinele au cel mai scăzut ritm de reproducere dintre
animalele domestice deoarece maturitatea reproductivă atât la mascul cât şi la femelă apare târziu - în general după vârsta de 3 ani -iar durata ges-taţiei este foarte lungă, de 315-420 zile.
Se mai poate menţiona că femelele sunt unipare (gestaţia gemelară nu este de dorit), iar performanţele reproductive, exprimate prin natalitate, se situează în general, la 50-65% pe an.
Din această cauză, atât la nivel mondial cât şi naţional se caută soluţii, tehnici, metode de îmbunătăţire a parametrilor reproductivi, a creşterii numerice cât şi de ameliorare a efectivelor de cabaline.
Se pot utiliza astfel biotehnici şi biotehnologii de reproducţie cum ar fi:- sincronizarea ovulaţiilor;- poliovulaţia;-- recoltarea embrionilor (blastociştilor);- conservarea embrionilor;- transferul (chirurgical şi nechirurgical) al embrionilor;- transferul interspecies;- suprimarea gestaţiilor gemelare;- întârzierea primei ovulaţii;- inducerea ovulaţiei şi devansarea montei fecunde etc.
De exemplu, inducerea şi sincronizarea ovulaţiilor (şi a ratărilor) conduc la ciclarea iepelor şi la gruparea montelor ori însămânţărilor în timpul campaniei de montă, fapt care ar putea conduce la uşurarea realizării transferului de embrioni şi în acelaşi timp la gruparea tătarilor, creând posibilitatea testării mai corecte (în acelaşi timp şi în aceleaşi condiţii) a performanţelor viitorilor produşi.
O atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii pierderilor de gestaţie, cunoscut fiind faptul că din 100 iepe montate concep, în medie, 80 dar fată numai cea 65 (Paraipan, 1990). Pierderile de gestaţie (30-35%) pot apărea în stadiul embrionar până în ziua 49, cu resorbţia consecutivă. Pierderile de gestaţie se datorează faptului că embrionul nu mai creşte, se produce dislocarea veziculei embrionare şi pierderea mucoasei uterine (Ginther, 1985; citat de Ball şi Woods, 1987; Paraipan, 1990).
Incidenţa pierderilor de gestaţie între zilele 20-70 postovulator este de 7-16%, iar între zilele 14-50 postovulator de 5-17% (Paraipan, 1990).
Mortalitatea embrionară poate apărea ca urmare a proceselor infiltrative, vârstei înaintate a mamei, deficienţei hormonale (progesteron P4), stresului, sezonului de montă, masculului, examenului transrectal, cât şi anomaliilor cromozomiale. Prevenirea mortalităţii embrionare se poate realiza prin eliminarea cauzelor impu-nându-se unele anchete ginecologice, precum şi repetarea controlului gestaţiei.
Starea de întreţinere şi nutriţia au de asemenea un rol foarte important în mărirea ratei de concepţie şi scăderea mortalităţii embrionare. Se recomandă suplimentarea raţiei la iepele care vor fi montate cât şi la cele care au rămas gestante sau se presupune că ar fi gestante.
Controlul periodic al masculilor şi mai ales înainte de a începe campania de montă prezintă o etapă impfortantă în viaţa reproductivă a femelei. Masculul poate transmite unele boli veneriene în timpul montei (metrita equină contagioasă).
Atunci când în herghelii evidenţele de reproducţie nu sunt corect completate şi la zi, pot apare pierderi de gestaţie şi de aici, reducerea natalităţii. Recuperarea iepelor care au pierdut gestaţiile, prin mortalitate embrionară ori avort, poate contribui la ridicarea natalităţii în ferme, herghelii etc.
în afară de pierderile de gestaţie din stadiul de embrion, mai pot apărea pierderi şi în stadiul de făt. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de avorturi, având un procent mai mic, în general sub 8-10%. Cauzele avorturilor de cele mai multe ori nu sunt de natură infecţioasă.
Recuperarea iepelor avortate se poate face prin utilizarea prostaglandinoterapiei care are drept scop lizarea corpului galben de gestaţie prin utilizarea PGF2a.
Sincronizarea căldurilor poate fi obţinută prin utilizarea diferitelor procedee, utilizând diferite substanţe naturale, produse sintetice, (hormonoterapia), cât şi prin modificarea artificială a luminii (fotoperiodism).
Ciclicitatea la iepe se poate realiza (apelând la clinicieni) prin intervenţii endogene sau exogene (figura 4.45).
Figura 4.45. Controlul ciclului estral la iepe prin diferite metode (după Allen, 1986).
Detectarea estrului se poate realiza prin utilizarea unor tehnici şi procedee cu succesiune sigură în timp (figura 4.46).
Figura 4.46. Sistem de reproducţie programată la iepe pentru detectarea estrului (după Palmer şi colab.,1984).
Utilizarea estrogenilor la iapă se recomandă numai la iepele care ar urma să fie utilizate ca manechini pentru recoltarea spermei (Bruyas J.F. şi colab., 1992).
- Progesteronul şi progestativele utilizate stopează secreţia endogenă de proges-teron, iar inhibarea se produce la nivelul maturării foliculare, iar ovulaţia nu se poate produce (Loy şi Swan, 1966).
- Utilizarea Tamoxiphenului pentru inhibarea luteolizei şi prelungirea interes-trului se pare că dă rezultate la iapă.
- Se poate produce „noaptea farmacologică" prin administrarea de melatonină, cu implicaţii posibile în modificarea ciclului estral sezonier şi obţinerea unor cicluri estrale pe tot parcursul anului (Guillaume şi Palmer, 1991).
Se mai poate folosi şi lumina artificială cu o lampă de 200 W, pentru o boxă de 20 m2, care să asigure o intensitate luminoasă de 40 Lux. Iluminarea se poate face până la orele 23, începând din luna decembrie, iar primele ovulaţii pot apărea în jurul datei de 15 februarie (Bruyas şi colab., 1992).
Se mai poate utiliza şi extract de hipofiză equină, care poate induce ovulaţia în anestru sezonier la iepe (Douglas şi col., 1974). Metoda are dezavantajul că produce poliovulaţii care la iepe nu sunt binevenite.
Se pot utiliza şi prostaglandinele din grupul PGF2a, datorită efectului luteolic asupra corpului galben (stopând secreţia de progesteron), dar nu se utilizează în primele 4-5 zile ale fazei luteale, deoarece nu au efect asupra corpului galben în formare.
4.7.1. TRANSFERUL DE EMBRIONI LA CABALINE
Biotehnologia transferului de embrioni la cabaline deşi este mai uşor de realizat este mai puţin utilizată în practica curentă. Cauzele principale ale stagnării extinderii transferului de embrioni la cabaline sunt:
- greutatea (imposibilitatea) înregistrării produşilor obţinuţi prin aceastămetodă în cartea crescătoriei (Stud Book);
- greutatea inducerii poliovulaţiei la iepe. Biotehnologia transferului de embrioni presupune:
- sincronizarea ovulhţiei;- poliovulaţia la iepele donatoare;- recoltarea embrionilor;- conservarea (transportul ori microchirurgia) embrionilor;- transferul la iapa primitoare.
4.7.1.1. SINCRONIZAREA OVULAŢIEI
Sincronizarea ovulaţiei la iepele donatoare şi primitoare, creează pe deplin succesul transferului de embrioni. Se admite şi un mic decalaj (până la 48) cu condiţia ca iapa receptoare să ovuleze după donatoare. Donatoarele şi receptoarele sunt ciclate folosind PGF2a în ziua a 7-a a diestrului, urmate de reintrarea în călduri după 2-3 zile de la inocularea prostaglandinei. Iepele donatoare vor fi însămânţate cu spermă de la armăsarul stabilit prin planul de potrivire a perechilor. Se utilizează HCG (2500 UI) la femelele care se vor împerechea, dar la care în urma controlului ginecologic s-a depistat un folicul preovulator de 35 mm în diametru, ovulaţia apărând la 36-48 ore la peste 75% din iepe (Ginther, 1971; Driancourtşi Palmer, 1982; Harrison şi colab., 1991),
dar pentru a nu se crea anticorpi, se recomandă a se utiliza Gonadoliberine în Ioc de HCC (Heinze şi Lug, 1975; Irvine şi colab., 1975). Nu se recomandă a se utiliza LH porcin deoarece la iepe poate produce şoc anafilactic (Duchamp şi colab., 1987).
Insămânţarea ori monta se recomandă a se efectua la 24-36 ore după injectare.Principiul sincronizării se bazează pe utilizarea: progestagenelor, a prostaglandi-nelor şi metoda mixtă
progestagene-prostaglandine ( figura 4.47).
Figura 4.47. Sincronizarea estrului le iepe în funcţie de momentul fiziologic şi tipul de tratament utilizat (Bruyas si colab., 1992).
Se recomandă accelerarea căldurilor prin provocarea lizei corpului galben sensibil la PGF2a, deoarece ovulaţiile sunt foarte variabile (Loy şi colab., 1979). Pentru aceasta se utilizează 2PGF2 inoculate la un interval de 14 zile. Autorii recomandă şi o injecţie cu HCG la 6 zile, ovulaţia apărând în acest caz în ziua 21-24.
Utilizarea progestagenelor. Se poate utiliza - pe cale parenterală, pe cale orală sau cu spirale vaginale - progesteron şi progestagene timp de 15-17 zile, estrul apărând la 4-5 zile (Bruyas şi colab., 1992).
Metoda cel mai des recomandată este metoda mixtă (progesteron-prostaglan-dine). Metoda se bazează pe principiul injectării, timp de cel puţin 7 zile, cu progesteron (deoarece 5 zile CG este în formare şi nu este lizat de către PGF2a). După executarea tratamentului de mai sus, sincronizarea estrului şi a ovulaţiei se produce la peste 85%, iar ovulaţia se produce între a 9-a şi a 16-a zi, după injecţia cu PGF 2a (Palmer, 1976,1979; Loy si colab., 1981; Driancourt si colab., 1982, Bruyas si colab., 1992).
Utilizarea acestei metode conferă transferului de embrioni o certitudine mai mare. Rezultatele pot fi influenţate şi de sezonul de reproducţie în care se aplică metoda.
4.7.1.2. POLIOVULAŢIA
Prin utilizarea PMSG la iepe, rezultatele obţinute nu au fost mulţumitoare şi de aceea la iapă se foloseşte metoda creşterii frecvenţei ovulaţiilor la iepele donatoare, prin scurtarea diestrului folosind prostaglandinoterapia.
Literatura de specialitate descrie metoda prin care, după recoltarea embrionilor (în ziua 7-8), se administrează PGF2a, corpul galben este lizat, apar căldurile, se face o nouă însămânţare, iar la 7-8 zile se face o nouă recoltare de embrioni (blastocişti).
Utilizând această metodă, intervalul dintre două recoltări este mai scurt, respectiv 13-15 zile, comparativ cu ciclul sexual (21-22 zile). Utilizând poliovulaţia (Squires şi colab., 1987, citat de Bruyas şi colab., 1992), au obţinut în medie 3,8 ovulaţii cu 2 embrioni colectaţi pe iapă, şi un coeficient de reuşită de 0,65 transfer per iapă nestimulată.
4.7.1.3. RECOLTAREA EMBRIONILOR
Recoltarea embrioniloria iapă se poate realiza prin metoda nechirurgicală şi metoda chirurgicală.Metoda nechirurgicală este uşor de realizat, având în vedere faptul că cervixul la iapă este mai scurt,
canalul este rectiliniu, uşor de penetrat şi de dilatat (chiar şi în faza Iuţeală a ciclului sexual). Cateterul (protejat de degetul arătător) trece prin gâtul uterin. fiind introdus în corpul uterin şi de aici introdus în cornul ipsilateral ovarului ovulat. Capul terminal, care are două orificii, este introdus în cornul uterin, după care se umflă balonaşul de cauciuc, pentru a nu permite refularea lichidului de spălare. Prin cateter se introduce lichidul de spălare care antrenează embrionul prelevat apoi din vasul colector. Se poate spăla numai un corn sau se poate spăla întregul uter. Rata de recuperare, după Oguri şi Tsutsumi, 1974,1980 (citaţi de Paraipan, 1990) este de 44% pentru un singur corn uterin şi 87% pentru perfuzarea întregului uter, sau 40-50% şi respectiv 72% cât semnalează în studiile sale Allen, 1982 (citat de Paraipan, 1990).
Metoda chirurgicală este o metodă mai laborioasă necesitând laparatomia, care se bazează pe principiul perfuzării oviductelor - locul de elecţie fiind sub joncţiunea utero-tubară.
Embrionii equini recoltaţi în prima săptămână (după IA ori montă) sunt robuşti.
4.7.1.4. TRANSFERUL EMBRIONILOR
Transferul şi implantarea embrionilor se poate realiza fie chirurgical, fie nechirurgical.Metoda chirurgicală impune din nou executarea laparotomiei, exteriorizarea cornului uterin şi
punerea embrionului direct în lumen. Se recomandă utilizarea embrionilor proaspeţi, cât si a celor conservaţi prin diferite metode.
Transferul embrionilor (ziua 7-8) imediat după recuperare prin depunerea în treimea cranială a cornului uterin, are o rată de gestaţie de peste 70% (Allen, 1982, citat deParaipan, 1990).
Metoda nechirurgicală este mai puţin laborioasă, mai uşor de aplicat şi mai puţin costisitoare. Principiul propriu-zis constă în introducerea embrionilor (împreună cu o mică cantitate de lichid nutritiv) cu ajutorul unei pipete normale de însămânţare, prin cervix în corpul uterin sau cu ajutorul unor manopere transrectale, în cornul ipsilateral ovarului cu corp galben (figura 4.48).
Figura 4.48. Implantarea embrionilor utilizând metoda nechirurgicală.
Transferul embrionilor interspecies a fost iniţiat de Allen şi Rowson în 1972. Transferul interspecies reciproc (Eq. Caballus si Ea. asinus) a dat o rată de gestatii xenogene de 71% (Allen, 1986).
4.7.1.5. CONSERVAREA EMBRIONILOR
Pe durate mai scurte de timp (1-2 zile) se utilizează oviductele ligaturate de iepuroaică.Utilizarea conservării prin crioconservare a cunoscut o extindere moderată în practică. în
perioada anilor 1979-1985 s-a lucrat pentru micromanipularea embrionilor equini obţinându-se din 20 zigoţi microoperaţi 10 gestatii (Paraipan, 1990).
4.8. MANAGEMENTUL REPRODUCŢIEI CABALINELOR
Organizarea reproducţiei cabalinelor are o importanţă deosebită comparativ cu alte specii de animale domestice la care procesul de reproducţie se desfăşoară pe parcursul întregului an calendaristic.
Datorită faptului că întreaga activitate de reproducţie a cabalinelor se concentrează asupra campaniei de montă a iepelor, campanie care are o durată de 2-3 luni anual, trebuie să se ţină seama de o serie de factori care să contribuie la desfăşurarea în cât mai bune condiţii a acestei acţiuni şi anume:
- întocmirea corectă a evidenţelor de reproducţie;- pregătirea armăsarilor şi iepelor în vederea campaniei de montă;- asigurarea furajelor necesare hrănirii raţionale a reproducătorilor; -întocmirea unui grafic zilnic şi săptămânal de utilizare eficientă aarmăsarilor; -asigurarea unor condiţii corespunzătoare de îngrijire şi întreţinere a armăsarilor;- efectuarea examenului ginecologic al iepelor înaintea montei;- urmărirea comportamentului sexual al armăsarilor şi efectuarea periodică a
controlului spermei;- încadrarea sectorului cu personal calificat, bine instruit şi conştiincios.
Alături de preocupările legate de îmbunătăţirea ameliorării cabalinelor, trebuiesă existe şi preocupări în privinţa îmbunătăţirii parametrilor de reproducţie. Aceste preocupări sunt diferite în funcţie de sezon.
Campania de reproducţie se caracterizează prin măsuri specifice de urmărire a activităţii de reproducţie. Apare necesitatea unui control ginecologic înainte şi în timpul campaniei de montă a tuturor iepelor de reproducţie. Acest examen se referă la determinarea evoluţiei foliculului ovarian în scopul determinării momentului optim al însămânţării sau montei. De asemenea, se are în vedere diagnosticarea precoce a gestaţiei, precum şi supravegherea acesteia în primele faze ale evoluţiei embrionare. Prin utilizarea consecventă a posibilităţilor de control clinic şi de laborator, se pot recunoaşte, în stadiu precoce, diferite tulburări de reproducţie, astfel încât să se poată acţiona în-fazele incipiente ale evoluţiei unor afecţiuni. în legătură cu infecţiile de la nivelul aparatului genital, care pot apărea la iepele de reproducţie ce urmează a fi montate sau însămânţate, se înregistrează cel mai frecvent o serie de endometrite determinate de agenţi patogeni infecţioşi (virusuri, bacterii, miceţi).
Nu trebuie neglijate nici tulburările de origine endocrină care de obicei sunt mai frecvente la începutul campaniei de montă. Acestea se manifestă sub formă de anestru prelungit în perioada de primăvară. Nu rare sunt cazurile când se citează chiar călduri prelungite cu mult peste limitele normale. în scopul stabilirii cu precizie a diagnosticului, în ambele cazuri, se recomandă analizarea concentraţiei progesteronului din plasma sangvină. în cazul în care nivelul progesteronului din plasma sangvină este mai mare de 1 mg/ml, iar posibilitatea unei gestaţii este exclusă cu desăvârşire, atunci se poate induce apariţia căldurilor cu ajutorul unui tratament cu prostaglandina F2. Pe de altă parte, în cazul în care nivelul progesteronului din plasma sangvină atinge valori de sub 1 mg/ml, fără ca să se manifeste apariţia căldurilor, rezultă faptul că există un anestru prelungit determinat sezonier.
în scopul inducerii căldurilor se utilizează blocarea limitată a hipotalamusului şi a hipofizei cu ajutorul acetatului de clormandinon. Din punct de vedere profilactic, se recomandă la iepele
negestante introducerea unui program adecvat de lumină începând deja din luna decembrie. în cazul acestui program se urmăreşte intensivizarea luminii în adăpost şi reducerea perioadei de întuneric la maxim 9,5 până la 10,5 ore în 24 ore.
în afara campaniei de montă se efectuează controlul sistematic al stării de gestaţie la întregul efectiv de cabaline dintr-o herghelie sau dintr-o anumită zonă. Primele investigaţii se realizează la începutul toamnei, astfel încât să existe deja o situaţie clară a stării ginecologice a întregului efectiv luat în control. Aceasta permite un bilanţ al situaţiei reproductive actuale, dând şi posibilitatea unei analize a posibilelor tulburări la reproducţie. Prin această investigaţie se pot descoperi timpuriu eventualele tulburări, aşa încât să fie posibilă utilizarea unor tratamente adecvate până la sezonul reproductiv următor.
Controlul indirect al activităţii de reproducţie a armăsarilor se realizează la aproximativ 6 luni după încheierea campaniilor de montă. Se consideră ca fiind un armăsar cu performanţe reproductive slabe în cazul în care procentul de gestaţii se găseşte sub 60%. Printr-o analiză andrologică se va urmări descoperirea tulburărilor de fertilitate existente. în cazul depistării unor deficienţe privind calitatea materialului seminal, se trece la verificarea existenţei unor procese inflamatorii sau degenerative la nivelul testiculelor sau al glandelor anexe sau chiar existenţa unor infecţii la nivelul sferei genitale.
După cum s-a arătat mai sus, iepele de reproducţie sunt supuse în perioada de toamnă la un examen ginecologic amplu. în urma acestui examen, se stabileşte starea fiziologică a femelei. în cazul în care s-a diagnosticat că iapa este negestantă, este nevoie de o examinare amănunţită pentru a se putea clarifica cauzele care au stat la baza neînregistrării gestaţiei. La iepele negestante se recomandă efectuarea de tam-ponaje, eventual biopsii, la nivelul uterin pentru analiza bacteriană, ca şi pentru depistarea eventualelor procese inflamatorii.
în ţările cu zootehnie dezvoltată se recomandă, în urma controlului ginecologic, introducerea iepelor într-una din cele cinci clase de fertilitate, după cum urmează:
- GRUPA I - iepe gestante sau pentru recontrol, fără simptome clinice de boală. Acestea au o şansă de concepţie de 70-100%,
- GRUPA II - iepe fără simptome clinice de boală, care au rămas negestante în timpul anului precedent. Acestea au o fecunditate aşteptată de 50-70%,
- GRUPA III - iepe fără simptome clinice de boală, care însă nu au rămas gestante pe o durată mai mare de un an. Tot în această grupă se încadrează iepele din grupele IV şi V după vindecarea lor. Acestea au o fecunditate aşteptată de 25-50%,
- GRUPA IV- iepe cu simptome clinice de tulburări reproductive sau suspecte de a avea infecţii bacteriene. Acestea au o fecunditate aşteptată de cel mult 25%,
- GRUPA V - iepe cu simptome clinice clare de infertilitate sau acelea care din alte motive nu mai au nici o şansă să rămână gestante (de exemplu din cauza vârstei înaintate). La această grupă de iepe fecunditatea aşteptată este 0%.
Alte criterii care se mai utilizează pentru analiza reproducţiei sunt:- procentul de gestaţie după montă sau însămânţare, în urma primului ciclu de călduri;- procentul de gestaţie pe întreaga campanie de montă;- numărul de monte sau însămânţări pe gestaţie.
Cu ajutorul tuturor acestor metode este posibil controlul permanent al eficienţei întregii activităţi de reproducţie a cabalinelor, concomitent cu intervenţia rapidă în cazul apariţiei unor dereglări în ansamblul procesului.
BIBLIOGRAFIE
Allen W.R. - (1969) - The immunological measurement of pregnant serum gonadotrophin. -J. Endocrinol. nr. 43.
Allen W.R.; Hamilton D.W.; Moor R.M. - (1973) - The origin ofequine endometrial cups.Invasion ofthe endometrium by trophoblast - Anat. Rec. 177. Allen W.R. - (1986) - Transferi d'embryon chez
la cheval; tehnique et applications futurs. -Colloque International ,Methodes modernes des Reproduction dans L'Espece
Chevaline" - PARIS - CEROPA.
Amann R.P.; Picket B.W. - (1987) - Principles of cryopreservation and a review of cryopreser-vation ofstallion spermatozoa - Equine Vet. Sci. nr.7.
Bain A. M.; Howey W.P. - (1975) - Ovulation and transuterine migration ofthe conceptus in Throughbred mares - J. Reprod. Fertil. Suppl. 23.
Bean, W. B. - (1963) -Nailgrowth - a twenty year study - Arch. Internai. Med. 111.
Bearden J.H. and Fuquay J.W. (1992) - Applied Animal Reproduction - Prentince Hali, Englewood Cliffs, New Jersey.
Bogdan T.A.; Tirnovean, Bogdan-Salanţiu Dorina (1985) -Fertilitatea, natalitatea şi prolificitatea în zootehnie (Voi. 1 şi 2) - Ed. Dacia Cluj-Napoca.
Bogdan T.A.; Dorina Bogdan; Laluţ V.; Şonea A.; Schlezak D. (1993) - Utilizarea ultrasonogra-fiei în biotehnica reproducţiei: Primul simpozion internaţional „Biotehnologii azi şi mâine" - Buc. pag. 300-301.
Boitor 1.(1985) - Fiziologia şi fiziopatologia reproducţiei la animalele de fermă - Ed. Ceres, Buc.
Bergin W.C.; Gier H.T.; Frey R.A.; Marion G.B. (1967) - Developmental horizons andmeasu-rements useful for agetdetermination ofequine embryos and fetuses - Proc. Am. Assoc. Equine Pract.
Bruyas J.F.; Fieni F.; Allaire F.; Tainiurier D. (1992) -Metrise du cycle oestrale de laJument - Rec. De Med. Vet.
Busch, W.; Gamcik, P. (1987) - Zuchthygienische Kontrolle bei Nutztieren - VEB Gustav Fischer Verlag. Jena.
Cernescu H. (1995) - Ginecologie veterinară - Ed. Helicon, Timişoara.
Comberg, G. (1980) - Tierzuchtungslehre -Verlag Eugen Ulmer, Stuttgart.
Douglas R.H.; Nuti L.; Ginther O.J. (1974) -Induction of ovulation and multiple ovulation in sezonallyanovulatory mares with equine pituitary fractions - Theriogenology nr 2.
Driancourt M.A.(1981) - La reproduction chez la Joument - Ed. Cereopa - INRA - Paris.
Driancourt MA.; Palmer E. (1982) - Seasonal and individual effects an ovarian and endocrine responses of mares to a syncronization treatment with progestogen-impregnated vaginalsponges - J. Reprod. Fert. Suppl. 32.
Duchamp C; Bour B.; Combarnous Y.; Palmer E. (1987) -Alternative solutions to H.C.G. induction of ovulation in the mare - J. Repr. Fert. Suppl. 35.
i I.; Bogdan TA; Nafornită M.; Turliuc 0. (1982) - Reproducţie animală - Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
11. (1986) -Reproducţia la cabaline - Ed. Ceres, Bucureşti.
(1976) - The pre-attachment horse embryo: The structure ofits capsule and histo-■himical evidence of steroid metabolism - Inform. Vet. 18,
\.; Kenney R.M.(1975) - Peripheral blood plasma levels and same unique metabo-ite aspects ofprogesterone in pregnant and nonpregnant mares - Proc. Am. Assoc. îquine Pract.
Gh.; Ujică V.; Lungulescu Gh.; Marcu N.(1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor i echitaţie - Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
•d A. A.; O'Neil C.(1982) - Early pregnancy detection in the mare - DOTA 3(3).
I. (1971) - Same factors which alter estrous cycle in mares - J. Anim. Sci. Nr. 13,
J. (1979) - Reproductive Biology of the mare. Basic and applied aspects. Mc. Vaughton ans Gunn - Inc. Am. Arbor MICHIGAN.
994) - Der Pferdewirt - DLG Verlag; Frankfurt am Main.
(1990) -Le Sire: du Systeme d'identification au Systeme d'information; Proceedings )f the EAAP - Session of the Commission on horse Production, Toulouse, [1.07.1990.
D. et Palmer E. (1991) -Effect of oral metatonin an the date of the fîrst ovulationifter ovarien inactivity of mares under artificial photoperiod - R. Reprod. Fert.5uppl. 44.
I. (1984) -Biologia e tecnologia della reproduzione nelle specie animali di interes-;e zootecnico - Ed. Grasso, Bologna.
E. (1993) - Reproduction in Farm Animals - Edition 6. Ed. Lea Febiger,Philadelphia.
,.A.; Squires E.L.; Mc Kinnon A.O. (1991) - Comparison ofH.C.G., buserelin and uptrastiol for induction of ovulation in cycling mares - Equine Vet. Sci. Nr 11(3).
Klug E. (1975) - The use ofGnRHin controlling the oestrus cycle of the mare - J. *epr. Fert. Suppl. Nr 23.
M.L.; Pirhonen A.; Roskinen E.; Măcnapă P.H. (1987) -Motility and ATP content of ixtended equine spermatozoa in different storage conditions - J. Reprod. Fert. suppl. Nr 35.
3. (1975) -Induction ofparturition in mares - J. Reprod. Fertil Suppl. 23,
3. (1983) - Current therapy in equine medicine - Edited by E. Robinson.
V.; Nett T.M. (1975) - Plasma progestins in pregnant post partum and cycling ma-■es - J. Anim. Sci. Nr 40.
Downey B.R.; Parker W.G.; Sullivan J.J. (1975) -Duration of oestrus andtime ofovu-ation in mare treatedwith synthetic GnRH (AY24031) - J. Reprod. Fert. Suppl. 23.
Kenney R.M. and Vcorner D.D. (1986) - Insemination artificialle chez Ies chevaux. Colloque International: Methodes modernes de reproduction dans L'espece chevaline" -Paris CEREOPA.
King S.S.; Nequin L.G.; Alexander T.; Drake S.; Griffin R.; Hebner T. (1990) -Alterations in the equine estrous cycle following estradiol or antioestradiol administration - Equine Vet. Sci. Nr 10(3).
Knopfhart, A. (1988) - Beursteilung und Auswahl von Reitpferden - Paul Parey Verlag, Hamburg.
Loy, R.G.; Swan S.M. (1966) -Effect of exogenons progestagens an reproductive phenomena in mares - J. Anim. Sci. Nr 25.
Loy, R.G.; Buell J.R.; Stevenson W.; Hamm D. (1979) - Sources ofvariation in response intervals after prostaglandin treatment in mares with funcţional corpora lutea - J. Reprod. Fert. Suppl. 27.
Lowe, H.; Harwig, W.; Bruns, E. (1988) -Pferdezucht -Verlag Eugen Ulmer, Stuttgart.Magni L. (1993) - Inseminazione strumentale nelcavallo - Edizioni La Goliordica Pavese.Mc Kinnon A.O. and Voss J.L. (1993) -Equine reproduction - Lea Fibiger, Philadelphia.Moldoveanu, Gh. Suciu, T. (1971) - Calul. Utilitate şi sport - Ed. Ceres, Bucureşti.Naumienkov A.; Romankova N. (1970) - Razbavitiel siemieni - Konevodstvo Konny Sport 5.Neely D.R.; Liu K.M.J.; Hillman R.B. (1983) -Equine reproduction - Hoffmann - La ROCHE Inc., Nutley, New Jersey,
S.U.A.
Nett T.M.; Holton D.W.; Estergreen V.L. (1975) - Oestrogens, LH, P.MSG, and prolactin in serum og. pregnant mares - J. Reprod. Fertil Suppl. Nr 23.
Otel V.(1975) -Reproducţia la cabaline, cap. 4 - Voi. NCabaline - Ed. Academiei R.S.R. Palmer E.; Driancourt M.A.; Chevalier F. (1984) -Montesans detection d'oestrus:synchroni-
sation des chaleurs - „Le Cheval", Jarrige et Martin Rosset - INRA - Paris. Paraipan V. (1982) - Hormonoterapia în reproducţia animală - Ed. CERES - Bucureşti.
Paraipan V. (1989 - Actualităţi în reproducţia cabalină - Bazele endocrinologice. Redacţia depropagandă şi Tehnică^agricolă. Paraipan V. (1986) - Tehnologia de creştere şi sanitar veterinară pentru
cabaline. Prevenireaşi combaterea infertilităţii - Redacţia de Propagandă şi Tehnică agricolă, Buc.
Popescu F. (1939) - Perforarea vaginului la iapă în timpul montei - Tipografia Cooperativa Bucureşti.
Roberts S.J. (1971) - Veterinary Obstetrics and Genital Diseases - Ann. Arbor. Michigan. Edwards Brothers. Inc.
Rossdale D.P. and Wreford M.S. (1989) - The Horse's health from „A to Z" - David and Charles Newton Abbot.
Rousset Helene (1986) - Insemination artificielle equine (Rezultate Franceze) - CEREOP -PARIS Colloque internaţional: ,jyiethodes modernes de reproduction dans L'espece chevaline" - Paris.
Schlezak D.; Bogdan T.A.; Şonea A.; Lăluţ V. (1993) - Results conceming early period ofges-
Schlezak D.; Dorina Bogdan; Lăluţ V.; Şonea A.; Ladoşi 1.; Onac N. (1993) - Ultrasonographie, method modeme efiable dans la biotehnique du diagnostic precoce de la gestation de laJoument - Simpozion: „Actualităţi şi perspective în creşterea animalelor". Voi. XIX.
Schwark, J. (1978) -Pferde VEB Deutscher - Landwitschaftsverlag Berlin.
Schwark, J. (1981) -Pferdezucht VEB - Deutscher Landwirtschaftsverlag Berlin.
Seiciu P.; Drugociu Gh.; Boitor. (1987-1989 Voi. 1 şi 2) -Reproducţia normală şi patologică la animalele domestice - Ed. Ceres Bucureşti.
Sharp, A. J.; Wachtel, S. S. (1980) - H-Y antigen in a fertile XY female horse - Journal of Reproduction and Fertility 58.
Smidt D. and Ellendorff F. (tradusă de Cachaza A.N., 1972) - Endocrinologia y fisiologia de la reproduccion e los animales zootecnicos - Editorial ACRIBIA ZARAGOZA - Spania.
Smith, C. (1988) -Applications ofembryo transfer in animal breeding - Theriogenology 29. Stewart D.R.; Stabenfeldt G.H. (1981) -Relaxin activity in the pregnant mare - Biol. Reprod. Nr. 25, pag. 281-289.Suciu, T.; Moldoveanu, G.; Georgescu, Sh. (1975) - Zootehnia României voi IV, Cabaline -Ed. Academiei, Bucureşti.
Şonea A. (1990) - WORLD wide important results obtained in embryo transfer (E. T.) in mare. Primul Simpozion: „Embryo Transfer and Related Biotechnology" - J.C.P.COC Palas - Constanţa 19-20 July 1990.
Şonea A. (1991) - Posibilităţi de utilizare a ecografului în ginecologia equină. Simpozionul internaţional: Actualităţi în biologia si patologia reproducţiei", 28-29 mai 1991 -Ed. TIP. AGR. Cluj.
Şonea A. (1991) - Diagnosticul gestaţiei la equine (Studiu retrologic) - Al Xl-lea Simpozion naţional de „Istorie şi retrologie agrară" 12-15 iunie 1991 Târgovişte.
Şonea A.; Dumitrescu I.; Angela Stoica (1992) - (POSTAR) - Posibilităţi de utilizare a bioteh-nologiilor de reproducţie la cabaline - Simpozionul: „Impactul Biotehnologiilor în agricultura viitorului" - Academia Română 12 mai 1992.
Şonea A.; Bogdan T.A.; Dumitrescu I.; Lalut V.; Sopd S. (1992) - Ultrasonography andlapa-rascopy methods utilization in mare's reproduction biology andpathology - First European Symposium an Horse Reproduction 20-21 August 1992, Bad Harzburg Germania.
Şonea A.; Dorina Bogdan; Angela Stoica; Sufaru A.; Dumitrescu I.; Diaconescu A. (1992) -Ecografia, metodă paraclinică de diagnostic în ginecologia equină - Simpozionul: „Actualităţi şi perspective în creşterea animalelor" 26-27 august 1992 Iaşi.
Şonea A.; Lalut V.( 1993) -Rezultate ale ultrasonografiei aplicate în biotehnica diagnosticului de gestaţie - Simpozionul: „Bazele Ştiinţifice ale Biotehnologiilor aplicate în agricultură şi industria alimentară", 27 Mai 1993 Academia Română.
Zavy M.T.; Mayer R.; Vernon M.W.; Bazer F.W.; Sharp D.C. (1979) -An investigation of the uterine luminai environment of nonpregnant and pregnant poney mares -J. Reprod. Fert. Suppl. 27.
Zavy M.T. (1979) -A comparison of the nonpregnant and pregnant uterine luminai environ-ments in the porcine and equine - Gainesville, Florida, S.U.A.
GENETICA SI AMELIORAREA CABALINELOR
5.1. ELEMENTE DE GENETICĂ A CABALINELOR
Elementele de genetică a cabalinelor sunt, în general, aceleaşi cu cele întâlnite la celelalte mamifere.
Deşi calul, datorită particularităţilor sale morfologice şi reproductive (talie mare, gestaţie lungă, interval de generaţie mare, specie unipară), nu este un organism clasic pentru studiile de genetică totuşi, în decursul timpului s-au adunat o serie de elemente referitoare la genetica acestei specii. Numeroase date se referă la cunoaşterea cariotipului, la determinismul genetic al unor sisteme biochimice, la determinismul genetic al unor caractere morfofiziologice, la cazurile patologice determinate genetic.
5.1.1. ELEMENTE DE CITOGENETICÂ
Primele semnalări referitoare la cariotipul cabalinelor, respectiv la numărul cromozomilor au fost foarte contradictorii. Astfel, în 1912 Kirillow (citat de Makino) arată că numărul diploid de cromozomi la masculi variază între 20 şi 32. în 1914 Wodsedalek raporta 37 cromozomi, iar în 1924 Painter găsea 57-60 cromozomi. Primul care a raportat numărul exct de 64 cromozomi a fost Rothfels în anul 1959.
Tehnicile de bandare care au început să fie aplicate în anii 70 ai secolului trecut, au permis ralizarea - prin bandarea G - a unui prim cariotip standard la cabaline, aprobat la Conferinţa de la Reading în 1976. Progresele tehnice realizate în citogenetică în ultimii 30 de ani au permis să se stabilească cariotipul normal la calul domestic şi să se pună în evidenţă unele anomalii cromozomiale a căror cunoaştere prezintă importanţă deorece, de regulă, antrenează tulburări de reproducţie. Cariotipul standard al cabalinelor a fost stabilit în 1989 la cea de-a doua Conferinţă pentru Standardizarea cariotipului la animalele domestice.
La cabaline, numărul zigotic (somatic) de cromozomi este deci de 64 din care 13 perechi de autosomi metacentrici sau submetacentrici şi 18 autosomi acrocen-trici. Heterosomul X este submetacentric, fiind al doilea ca mărime în cadrul acestor categorii de cromozomi, iar heterosomul Y este acrocentric, fiind unul dintre cei mai mici cromozomi. în figura 5.1 este redat cariotipul la armăsar şi la iapă.
nIK in M ii u m
IX M II *K II »a
ft IA ftt UMI H W*%* • ^ H i* • * • • «\* A*
m * 41 *-* ♦ * » *» Pi *H
nii ir H l> » S<
if »• II<» li *»
II HI 91 ft£ f/ uft l#
M•• < |v « *i • •
«• • 4 • •
ICFigura 5.1. Canotipul la cabaline.
La cabaline apare, de regulă, constricţia secundară (organizatorul nucleolului) la cromozomii 1, 28 şi 31 (conform nomenclaturii standard).
5.1.2. ELEMENTE DE GENETICĂ MOLECULARĂ
Din punct de vedere molecular, structura cromosomului este asigurată în principal din acizi nucleici (ADN şi ARN) şi de proteine histonice şi nonhistonice (nucleoproteine).
Fiecare cromosom conţine o moleculă de ADN care se întinde de la o extremitate la alta a cromozomului şi care este învelită de proteine nonhistonice (acide şi cu un bogat conţinut de triptofan). Aceste proteine sunt considerate scheletul cromozomului, ele fiind responsabile de menţinerea formei cromozomului. Proteinele histonice (bazice şi fără tiptofan) prezente în cromozom au atât funcţii structurale cât şi genetice.
5.1.2.1. POLIMORFISMUL ADN-ULUI
S-a constatat că structura ADN-ului nu este uniformă în ansamblul genomului, el manifestând un puternic polimorfism în sensul că unele regiuni sunt mai variabile decât altele, această variabilitate putând fi de natură diferită, ceea ce atrage după sine şi evidenţierea prin tehnici diferite.
Polimorfismul lungimii fragmentelor de restricţie (RFLP)
în anul 1970 a fost deschisă o nouă etapă pentru studiul markerilor genetici, odată cu descoperirea enzimelor de restricţie care fragmentează moleculele de ADN la locuri precise. Tehnica RFLP constă în vizulizarea, prin electroforeză cu ajutorul secvenţelor complementare radiomarcate (sonde moleculare), a fragmentelor de ADN genomic separate după mărimea lor.
în urma acţiunii enzimelor de restricţie, molecula de ADN este fragmentată într-un număr mare de fragmente de dimensiuni diferite. Mărimea acestor fragmente depinde de poziţia situsurilor palindromice recunoscute de fiecare din aceste enzime de restricţie.
în prezent, gradul de acces la polimorfism a creat o nouă treaptă de studiu, deoarece aproape întreaga cantitate de ADN este abordabilă prin această metodă, mărind astfel puterea de discriminare. Apar însă noi limite în aplicarea metodei, în măsura în care fiecare situs, în sensul strict, nu evidenţiază decât existenţa a două gene alelice, diminuând astfel eficacitatea tehnicii, care rămâne puţin adaptată Ia analizele de serie.
Minisateliţii
în 1985 a fost stabilită o nouă treaptă de studiu a polimorfismului ADN-ului prin punerea în evidenţă a minisateliţilor, zone hipervariabile ale genomului conţinând secvenţe repetate de zeci de nucleotide în tandem. Polimorfismul unui fragment de ADN este deci generat de un număr variabil de repetiţii a structurii interne a acestui fragment. Această metodă, extraordinar de eficace în privinţa identificării, este însă mult mai puţin eficace în controlul filiaţiunii în măsura în care transmiterea la descendenţi este foarte greu de clarificat, necesitând o expertiză aprofundată.
Minisateliţi au fost evidenţiaţi şi la cabaline, unii dintre ei fiind foarte eficaci, însă folosirea lor este împiedicată de complexitatea metodologiei aplicate şi a interpretărilor necesare. Această complexitate împiedică folosirea în serie mare.
Microsateliţii
Caracteristicile microsateliţilor (repetiţii în tandem de câte două baze azotate) îi situează în prezent ca cei mai buni markeri pentru studiul genomului speciilor de animale. Acest studiu beneficiază de avantajul folosirii tehnicii PCR, adică de amplificare a secvenţei unice a ADN-ului, de la anumiţi loci. Ea diminuează cantitatea de ADN iniţial, necesară pentru analiză, făcând posibilă tipizarea folosind diferite fluide biologice, ca de exemplu sperma sau scurgerile nasale. în plus, numărul situsurilor prezente în genom are o importanţă deosebită, fiecare având în medie un polimorfism ridicat.
La cabaline, Ellegren (1992) şi Marklund (1994) au fost primii care au izolat seturi de microsateliţi de tip CA/GT. Aceşti markeri puşi în evidenţă la cabaline în
1992 de cercetătorii suedezi sunt în curs de caracterizare în multe laboratoare din lume în vederea utilizării lor atât în studiul populaţiilor, cât şi pentru cartarea genetică a raselor de cabaline. Cartarea genetică va fi un instrument eficace în sprijinul selecţiei, în prezent, la cabaline se cunosc cam 500 de microsateliţi, număr mic în comparaţie cu 2500 de microsateliţi folosiţi pentru cartarea genetică la om. De asemenea, microsateliţii vor putea fi folosiţi pentru evidenţierea zonelor din genom în care se găsesc gene ce aparţin diferitelor complexe poligenice care determină manife-starea diferitelor caractere cantitative (QTL - locii caracterelor cantitative). Polimorfismul microsateliţilor s-a dovedit a fi foarte eficace şi în testele de paternitate.
5.1.3. SISTEME BIOCHIMICE CU DETERMINARE GENETICĂ
Descrirea morfologică bazată pe culoarea robei şi conformaţiei nu pot asigura întotdeauna o individualizare precisă a subiectului analizat. Folosirea unor markeri genetici sanguini (hemotip) aduce un plus de siguranţă în stabilirea identităţii şi originii animalului sau în explicarea apariţiei unor stări anormale.
Markeri genetici sanguini pot fi diferite structuri biochimice care manifestă o variabilitate discontinuă, încadrându-se în categoria caracterlor calitative. Sistemele biochimice sunt stabile tot timpul vieţii animalului şi pot fi decelabile în sânge prin folosirea diferitelor tehnici care în general, se încadrează în două grupe mari: tehnici serologice şi tehnici electroforetice.
Numărul sistemelor biochimice al căror determinism genetic a fost studiat la diferite specii de animale, inclusiv la cabaline, este foarte mare. Din aceste sisteme sunt prezentate în continuare cele legate de eritrocite (grupe sanguine, hemoglobine) sau de serul sanguin (albuminele şi globulinele).
5.1.3.1. GRUPELE SANGUINE
Se ştie că la suprafaţa eritrocitelor există structuri biochimice denumite anti-geni, structuri care sunt determinate de acţiunea unor gene. Aceşti antigeni pot determina, în caz de transfuzie, apariţia de anticorpi în serul sanguin al animalului receptor. Reacţia antigen-anticorp creată între antigenii de la suprafaţa eritrocitelor şi anticorpii creaţi Ia receptor se manifestă fie sub forma de aglutinare a eritrocitelor (frecventă al om), fie sub forma de hemoliză, distrugere a eritrocitelor frecventă la celelalte specii de animale, inclusive la cabaline.
Terminologia folosită în studiul grupelor sanguine este următoarea:- Factor de grupă sanguină sau factor antigenic este denumirea structurii biochimice, cu
proprietate antigenică, determinată de acţiunea unei gene. Factorii anti-genici care se găsesc la suprafaţa eritrocitelor sunt denumiţi aloantigeni. De menţionat că o genă poate determina producerea unui singur factor antigenic sau a unui grup de factori. Prezenţa unui factor antigenic este dominantă faţă de absenţa lui. Factorii antigenici sunt simbolizaţi prin litere mici, acordate în ordine alfabetică în cadrul fiecărui system, în ordinea evidenţierii lor.
- Grupa sanguină reprezintă expresia fenotipică a unui genotip alcătuit dintr-o pereche de gene alelice, determinante ale unor factori de grupă sanguină.
- Sistemul de grupă sanguină reprezintă seria de grupe sanguine determinate de combinaţiile posibile între genele localizate la acelaşi locus. Sistemele de grupă san-
-guină sunt simbolizate prin litere mari, în ordine alfabetică în funcţie de ordinea de evidenţiere a lor.
Studiile efectuate până în prezent la cabaline au scos în evidenţă existenţa unui număr de 8 sisteme de grupă sanguină, respectiv sistemele A, C, D, K, P, Q, T si U (tabelul 5.1).
Tabelul 5.1
Sistemele de grupă sanguină la cabaline (adaptatdupăAnn T. Bowling)
Sistemul FACTORI GENE
Nr. Simbol Nr. Simbol
A 7 a, b, c, d, e, f, g 11 /\a Aadf Aads Ab Aabdg A*30 ADCG Ac Ace Ae
D 15 a, b, c, d, e, f, g, h, i, k, I, m,n, o, p 18 Qadi Qadin pjbcm gcefgm gcegimn pcfm gcgm ncgmp ncfgkm ndl ndel pdelo ndekl ndfkl Qdghm j-jdkt pdln Q-
K 1 a 2 Ka,r
P 4 a, b, c, d 8 pa pac nacd pad pb pbd pd p-
Q 3 a, b, c 5 Qabc, Qac, Qb, Qc, Q"
T 1 a 2 Ta,r
U 1 a 2 Ua,lT
33 50
Din tabelul prezentat se constată că locii A şi D prezintă un puternic polialelism (respectiv 11 şi 18 gene alelice). Locii C, K, T şi U prezintă un alelism simplu, iar locii P şi Q un polialelsim mai redus (8 şi respectiv 5 gene alelice). în total au fost depistaţi 33 factori de grupă sanguinari 50 de gene care, cu câteva excepţii, determină apariţia pe suprafaţa eritrocitelor a unor combinaţii diferite de factori.
în practica curentă, grupele sanguine sunt folosite în câteva domenii cum sunt: stabilirea cu precizie a identităţii animalelor, stabilirea originii sau testul de paternitate, detectarea cazurilor de germeni monozigotici, diagnosticarea bolii hemolitice, stabilirea unor corelaţii între un tip de grupă sanguină şi anumite particularităţi mor-fo-fiziologice şi productive.
Stabilirea identităţii animalului. Numărul mare de factori de grupă sanguină evidenţiaţi până acum determină posibilitatea realizării unui număr impresionant de mare de combinaţii ale genelor respective concretizate în diferite categorii de genoti-puri. Ţinând seama de numărul de sisteme de grupă sanguină şi de existenţa polialelis-mului la unele dintre ele, probabilitatea teoretică de a exista doi indivizi cu acelaşi tablou al grupelor sanguine la cabaline este extrem de mică, respective de 1 la 493649640. Grupa sanguină apare
deci ca singurul mijloc de indentificare sigură, controlabil în tot timpul vieţii animalului, fără a putea fi falsificat. Fenogrupa sanguină trebuie să figureze în toate documentele de existenţă a animalului respectiv. în Franţa, începând din 1976 hemotipul este obligatoriu pentru identificarea armăsarilor din
rasele amelioratoare (Pur sânge Englez, Pur sânge Arab etc.) în vederea folosirii lor la reproducţie.Testul paternităţii ^determinarea originii animalului/ Se ştie că oricare individ nu poate avea în
sângele său un factor antigenic decât dacă el a moştenit gena respectivă de la unul din părinţii săi. Un reproducător poate fi exclus ca părinte al unui individ dacă unii factori antigenici ai reproducătorului nu apar la descendent. Un individ poate fi exclus ca descendent al unui anumit cuplu dacă el posedă factori de grupă sanguină care nu sunt prezenţi la cel puţin unul din membrii cuplului. Sistemele A, D şi P care prezintă un polialelism mai puternic sunt cele mai des folosite, fiind cele mai eficiente pentru controlul paternităţii.
Depistarea gemenilor monozigotici. în cazul gestaţiilor gemelare, cu cogemeni de acelaşi sex se pot folosi grupele sanguine pentru a stabili dacă ei provin din acelaşi zigot sau din zigoţi diferiţi. Dacă membrii cogemeni prezintă acelaşi tablou al grupelor sanguine atunci ei sunt monozigotici. Dacă diferă tabloul grupelor sanguine atunci ei sunt dizigotici, deci fiecare s-a dezvoltat din câte un zigot.
Diagnosticarea bolii hemolitice. La cabline, tulburările hemolitice care apăreau la noii născuţi, determinând moartea acestora, erau cunoscute de mult timp fără însă să se poată stabili cauza lor deoarece, în toate cazurile, părinţii erau normali.
Cercetările făcute de Caroli şi Bessis în 1947 la mânji au arătat că tulburările hemolitice de Ia aceştia au la bază un mecanism genetic asemănător cu cel produs la om de factorul Rh, adică este vorba de incompatibilitate de grupă sanguină. Astfel, dacă armăsarul transmite o genă care produce un anumit factor antigenic, iar femela nu transimte o asemenea genă, atunci în sângele fetusului se vor forma antigenii produşi de gena primită de la armăsar. Eritrocitele fetusului trec în sângele mamei şi determină formarea de anticorpi în serul sanguin al acesteia. Spre deosebire de om, la cabaline anticorpii formaţi în sângele mamei nu pot trece în sângele fetusului fiind opriţi de bariera placentară. Ca urmare, dezvoltarea uterină se desfăşoară normal, iar la fătare mânjii sunt normali. După primul supt încep însă să apară tulburările, deoarece anticorpii produşi de mamă se concentrează în colostru într-o proporţie foarte mare. Odată ingeraţi, anticorpii traversează nemodificaţi mucoasa intestinală şi astfel ajunşi în circulaţia sanguină a noului născut determină distrugerea eritrocitelor acestuia. Boala este denumită izoerytrolisis neonatorum şi se soldează întotdeauna cu moartea mânjilor în cel mult 5-6 zile de la naştere. Singurul mijloc de a preveni aceste tulburări este acela de a nu lăsa mânzul să sugă la mama lui în primele 36-48 de ore, adică atâta timp cât colostrul conţine o cantitate mare de anticorpi, iar în aparatul digestiv al mânzului aceşti anticorpi nu sunt distruşi. Boala se poate preveni prin depistarea eventualelor cazuri de incompatibilitate de grupă sanguină la cei doi parteneri.
5.1.3.2. HEMOGLOBINELE
După cum se ştie hemoglobina are o structură complexă formată dintr-o proteină iglobina) şi o grupare prostetică {hemul). Globina are o structură quaternară, fiind alcătuită din mai multe lanţuri polinucleotidice, determinate de gene diferite.
La cabaline, au fost evidenţiate 8 variante de hemoglobina determinate de genele situate Ia locusul hemoglobinelor - HbA. Aceste variante, semnalate de Bowling şi colab. (1988) sunt: A, Alia, AHb, Bl, BII, C, N, V. Variantele amintite au fost puse în evidentă prin tehnica electroforetică.
5.1.3.3. PROTEINELE SERICE
Până în prezent au fost puse în evidenţă în serul sanguin cea 40 fracţiuni proteice. Proteinele serice mai importante sunt grupate în două mari categorii: albumine şi globuline.
Albuminele sunt determinate de genele de la trei loci: locusul prealbuminelor, locusul albuminelor şi locusul postalbuminelor. Globulinele sunt determinate de genele de la trei loci:
locusul alfaglobulinelor, locusul betaglobulinelor sau transferi-nelor şi locusul gamaglobulinelor.în ceea ce priveşte polimorfismul albuminelor, la cabaline a fost cercetat mai mult locusul
albuminelor propriu-zise (Alb) la care au fost evidenţiate trei variante: A, B şi J (Scott, 1970).Mai studiat a fost locusul transferinelor (Tf) locus autosomal la care au fost evidenţiate mai
multe variante determinate de existenţa a 6 gene alelice, codominante. în ordinea descrescândă a vitezei de migrare în câmpul electroforetic acestea sunt: D, F, H, M, O şi R. Tipul de transferină determinat de un genotip homozigot se carac-teizează în electroforeză prin apariţia a trei benzi, banda cea mai rapidă fiind mai slab colorată. Tipul de transferină determinat de un genotip heterozigot se caracterizează prin apariţia a 4 benzi, însă banda cea mai lentă este cea mai slab colorată.
5.1.4. DETERMINISMUL GENETIC AL CULORILOR LA CABALINE
La cabaline, ca şi la celelalte mamifere, pigmentul de bază care asigură culoarea este melanină, granulele de melanină găsindu-se în păr, piele şi iris. Pigmentul melanic se prezintă fie sub formă de eumelanină (negru sau maro), fie sub formă de feomelanină (roşu sau galben). Genele care determină culoarea îşi manifestă efectul prin prezenţa, forma, numărul şi dispunerea granulelor de pigment sau prin asigurarea unor raporturi între cantitatea de eumelanină şi cea de feomelanină.
Din analiza culorilor făcută în mai multe studii pe populaţii de cabaline din diferite rase, se constată că în general, există o mare variabilitate de culori, iar în cadrul unor rase au ajuns să predomine anumite culori, acest lucru datorându-se selecţiei (de exemplu, la calul Gidran se întâlneşte numai culoarea roibă). Toate cercetările au ajuns însă la concluzia finală că la cabaline, culoarea nu constituie un caracter de rasă.
Aspectele genetice ale variaţiei culorilor Ia cabaline au fost stabilite pe baza analizelor familiale (ascendenţi, descendenţi, colaterali). Astăzi se apreciază că, la cabaline, apariţia unei anumite culori se datorează acţiunii simultane a genelor de la mai mulţi loci. Se cunosc cel puţin 10 loci din care cei mai importanţi sunt cei ale căror gene determină culorile de bază.
De regulă, culorile de bază la cabaline se consideră a fi negru, murg şi roib care, de altfel, sunt şi cele mai răspândite. Pe lângă aceste culori de bază, în populaţiile de cabaline pot apărea şi alte culori (simple sau compuse) generate de acţiunile sau interacţiunile dintre gene şi manifestate fie prin distribuţii diferite ale pigmentului pe corp, fie prin nuanţe diferite ale culorii de bază (mai deschise sau mai închise).
Pentru stabilirea şi denumirea culorilor la cabaline se ia în considerare atât părul de acoperire, cât şi părul de protecţie (din coamă, coadă etc.)
Se consideră că la cabaline culorile de bază sunt determinate de acţiunea cumulată a genelor localizate la cel puţin patru loci.
Aceste gene determină apariţia culorilor de bază: negru (prezenţa eumelaninei) sau roşu (prezenţa feomelaninei), precum şi fie dispunerea uniformă a culorii pe tot corpul animalului, fie dispunerea zonală (culoarea murgă).
Bălţăturile precum şi aspectul tigrat al culorii sunt determinate de genele localizate Ja alţi doi loci.în ultimii ani, cercetările au arătat că există şi un locus la care genele respective pot determina diluţia
culorii de bază.Trebuie menţionat faptul că între loci amintiţi s-a putut constata apariţia unor interacţiuni nealelice, de
tipul epistaziei. Astfel, s-a constatat că gena care determină culoarea neagră este epistatică faţă de genele de la locusul A iar gena D este epistatică faţă de genele care determină culoarea roşie sau dispunerea uniformă a firelor de păr.
5.1.4.1. CULORILE DE BAZĂ
Culoarea roibă este determinată de o genă recesivă, care coordonează apariţia pigmentului roşu, tot părul de pe corp fiind roşu sau maro, cu diferite nuanţe (deschis, închis, arămiu, auriu, castaniu, cafeniu, vişiniu) după nuanţele şi reflexele culorii de bază.
Fiind determinată de genotipul de bază aa (homozigoţie pe gena recesivă de la locusul A) totdeauna când se împerechează parteneri de culoare roşie descendenţii vor fi numai roibi.
Culoarea neagră este determinată de efectul unei gene dominante asupra genei care determină culoarea roşie. Individul cu această culoare are tot părul de pe corp de culoare neagră.
Rezultă că genotipul determinant al culorii negre poate fi homozigoţie sau heterozigotic.Dacă partenerii care se împerechează sunt negri homozigoţi, atunci toţi descendenţii vor avea culoarea
neagră. Dacă unul din parteneri este negru homozigot, iar celălalt negru heterozigot, toţi descendenţii vor avea de asemenea culoare neagră (datorită fenomenului de dominanţă). Dacă însă ambii parteneri sunt negri heterozigoţi, atunci există şansa ca unii descendenţi să aibă culoarea roibă.
Culoarea murgă este o culoare compusă, individul având părul de pe corp de culoare roşie sau brună, iar coama, coada şi extremităţile picioarelor sunt de culoare neagră, ca urmare a acţiunii unei gene dominante care determină dispunerea zonală a culorii negre.
Rezultă deci că din împerecherea unor parteneri murgi pot rezulta descendenţi murgi (probabilitatea cea mai mare), roibi sau negri.
5.1.4.2. CULORILE COMPLEMENTARE
Culoarea izabelă este determinată de acţiunea unei gene dominante, care determină diluţia culorii roşii până la culoarea galbenă. Datorită dominanţei, se poate aştepta să se obiţină şi descendenţi roibi din împerecherea unor parteneri izabeli dacă ambii parteneri sunt heterozigoţi la locusul respectiv.
Culoarea şargă, când părul de pe corp este de culoare galbenă, iar coama, coada şi extremităţile membrelor sunt negre.
Culoarea vânătă este formată prin diseminarea pe tot corpul a firelor de culoare neagră şi albă în diferite proporţii.
Culoarea piersicie este tot o culoare compusă, fiind formată din amestec de peri roşii şi peri albi diseminaţi uniform pe tot corpul animalului. Caii piersicii se nasc cu această culoare si nu devin niciodată albi.
Culoarea dereşă este o culoare trinară, formată dintr-un amestec de peri albi, roşii şi negri, diseminaţi în general uniform pe tot corpul. Proporţia perilor de culori diferite poate varia. Culoarea dereşă rămâne neschimbată toată viaţa animalului.
Desenul bălţat se întâlneşte mai rar la cabaline. De regulă, bălţătura se prezintă sub forma unor zone albe, neregulate, pe un fond roşu sau negru, sau din zone roşii sau negre pe un fond alb. Apariţia desenului bălţat se datorează prezenţei genei E care este dominantă faţă de alela sa.
Desenul tigrat se datorează apariţiei în genotip a genei F cu efect dominant. Genotipul la acest locus poate fi FF sau Ff.
5.1.5. ELEMENTE DE EREDOPATOLOGIE
Majoritatea stărilor anormale cu determinism genetic întâlnite la cabaline, denumite generic eredopatii, se datoresc unor tulburări ale procesului de dezvoltare.
Procesul de dezvoltare la animale, atât în perioada intrauterină cât şi în cea de după naştere, este deosebit de complex, el implicând existenţa unor alte procese cu semnificaţie majoră sau mai puţin importante. De aceea, orice modificare în desfăşurarea acestor procese va influenţa procesul complex de dezvoltare. Astfel, orice replicare greşită a materialului genetic, orice tulburare a procesului de diferenţiere celulară, orice tulburare a procesului de creştere va duce la apariţia unor stări anormale.
Tulburările procesului de dezvoltare se pot manifesta în general prin trei moduri: oprirea procesului de dezvoltare, excesul de dezvoltare sau aberaţii ale procesului de dezvoltare.
La baza apariţiei unor tulburări ale procesului de dezvoltare trebuie să stea o manifestare anormală a materialului genetic. Astfel, modificările de număr ale cromozomilor, aberaţiile cromozomale sau diferite gene mutante pot să ducă la tulburări ale procesului de creştere generate de blocarea unui proces metabolic sau prin incapacitatea de a produce una sau mai multe dintre proteinele esenţiale.
Genele mutante care pot determina stări anormale pot fi, după localizarea lor, autosomale sau heterosomale. Această localizare va duce la situaţii diferite în privinţa modului lor de transmitere. în funcţie de modul de manifestare, genele mutante care determină stări anormale pot fi dominante sau recesive. în unele cazuri, starea anormală este determinată de acţiunea cumulată a unui complex de
gene, fiind vorba fie de o interacţiune nealelică, fie de un determinism poligenic.
5.1.5.1. EREDOPATII DETERMINATE DE MODIFICĂRI DE NUMĂR ALE CROMOZOMILOR
în multe cazuri, modificările de număr ale cromozomilor (aneuploidia) pot determina stări anormale. La cabaline au fost semnalate la diferite rase, în diferite ţări, cazuri de aneuploidie atât autosomală cât şi heterosomală. Astfel:
- Klunder şi colab. (1989) descriu cazul unui mânz subdezvoltat, cu părul aspru, asimetrie facială, mersul nesigur şi testiculele hipoplazice. Starea anormală s-a dovedit a fi determinată de o trisomie la perechea 23 (65XY + 23);
- Power (1987) descrie cazul unui mascul de 2 ani, foarte mic (125 cm talia), criptorhid, care se deplasa în cercuri mici. Starea anormală s-a dovedit a fi determinată de o trisomie la perechea 28 (65XY + 28);
- Bowling şi Milion (1990) descriu cazul unei femele de rasă Arabă, în vârstă de 2 ani, foarte mică (talia 129 cm), cu puternică deviere anterioară a genunchilor şi cu început de polidactilie. Starea anormală s-a datorat unei trisomii la perechea 30 (65XX + 30).
Aneuploidiile heterosomale au fost semnalate mai frecvent la femele, acestea fiind la cabaline sexul homogametic. Aneuploidiile heterosomale determină stări anormale care sunt, în general, incompatibile cu funcţia de reproducere.
Chandley şi colab. (1975) fac o sinteză a cazurilor de disgenezie gonadală semnalate la iepe din aproape toate rasele şi determinată de monosomie heterosomală (63X) asemănătoare situaţiei întâlnite la om şi denumită Sindromul Turner. Celelalte simptome specifice sindromului Turner, în afara disgeneziei gonadale, nu au fost constatate la iepe.
5.1.5.2. EREDOPATII DETERMINATE DE ACŢIUNEA UNOR GENE
Eredopatii ale sistemului osos
Cazurile semnalate se referă atât la întregul sistem osos, cât şi la segmente ale acestuia.Acondroplazia {condrodistrofia letală). Anomalia apare în timpul vieţii uterine şi se manifestă prin
incapacitatea cartilagiului de conjugare de a asigura o creştere normală a lungimii oaselor. Ca urmare, are loc o întârziere a osificării endocondrale, prin absenţa zonei cartilaginoase de creştere. Osificarea pericondrală decurge însă normal, la fel ca şi osificarea craniană, cu excepţia bazei craniului. Concomitent se constată scurtarea membrelor. Ca urmare, Ia naştere mânzul va prezenta membrele scurte, anomalie care nu mai poate fi remediată. De menţionat că subiecţii acondroplazici prezintă şi malformaţii ale organelor interne, mai ales viscerele şi organele genitale. Eredopatia este determinată de acţiunea unei gene recesive autosomale.
Agnatia semnalată şi al cabaline, se caracterizează prin lipsa mandibulei sau a maxilei precum şi prin modificări ale limbii. Anomalia este letală, moartea survenind în primele zile după naştere. Este determinată de o genă recesivă autosomală.
Brevignatismul se manifestă prin scurtarea mandibulei (brevignatism inferior) sau a maxilei (brevignatism superior). Cele două variante, determinate de gene recesive autosomale diferite, nu sunt letale
Ectromelia manifestată prin lipsa întregului membru, de regulă unul sau ambele membre anterioare. în unele cazuri centurile scapulară sau pelvină sunt prezente, în altele oasele respective apar doar ca rudimente. Este cauzată de acţiunea unei gene recesive autosomale care determină o tulburare a procesului de inducţie epiblastică sau oprirea diferenţierii mezenchimului deja indus.
Cazurile de absenţă a membrelor posterioare pot fi însoţite de lipsa centurii pelvine şi chiar a altor părţi posterioare ale trunchiului. Această anomalie care afectează trenul posterior al animalului este cunoscută sub denumirea de ectrosomie (figura 5.2).
Figura 5.2. Mânz cu ectromehe.
Acroterioza congenitală (amputarea). Dezvoltarea membrelor se opreşte la nivelul genunchiului şi al jaretului. Bonturile membrelor sunt acoperite de piele şi păr. Determinismul genetic este reprezentat de un complex poligenic recesiv.
Polidactilia constă în apariţia unor degete supranumerice. Această anomalie se poate realiza prin dublarea uneia sau seriei de falange, până la dublarea metacarpului sau metatarsului. Se datorează acţiunii unei gene recesive.
Eredopatii ale articulaţiilor
Displazia şoldului. Anomalia cuprinde toată regiunea şoldului. Se manifestă prin scurtarea şi rotaţia externă a membrului posterior, precum şi prin bombarea capului femural. Determinismul genetic se pare că este poligenic.
Artrogripoza se manifestă prin rigiditatea articulaţiilor şi o limitare a mişcărilor. Anomalia este însoţită şi de o distrofie musculară. Anchiloza articulaţiei poate fi însoţită şi de devierea acesteia, închizând sau deschizând unghiurile formate în mod normal de oasele corpului. Anomalia se datorează acţiunii unei gene recesive autosomale.
Eredopatii ale aparatului digestiv
Atrezia coli a fost semnalată prima dată la cabalinele din rasa Percheron. Se manifestă prin obstrucţia parţială sau totală a colonului ascendent la nivelul curburii pelvine. Mânjii născuţi încep să prezinte, curând după naştere, simptome de colici şi mor în 4-5 zile. Anomalia este determinată de acţiunea unei gene recesive autosomale.
Ectopia ombilicală implică deplasarea unei părţi a intestinului într-o pungă situată la baza cordonului ombilical şi care comunică cu restul cavităţii abdominale prin-tr-o deschidere de dimensiuni variabile.
Ectopia toracică a intestinului implică perforarea diafragmei şi se manifestă prin trecerea în cavitatea toracică a unei părţi mai mari sau mai mici din intestin şi rareori şi a stomacului sau ficatului.
Ectopiile sunt determinate de acţiunea unor gene recesive autosomale.
Eredopatii ale aparatului respirator
Sângerarea manifestată prin prezenţa unor vase de sânge fragile Ia nivelul mucoasei nazale. Anomalia este semiletală şi se datorează unei gene recesive.
Eredopatii ale aparatului genital
Hernia scrotală care constă în pătrunderea unei anse-intestinale în scrotum determinând o hipoplazie a testiculului. Se datorează unei gene cu dominanţă incompletă.
Criptorhidia se manifestă printr-o tulburare de migrare a testiculului în timpul vieţii uterine sau în primele zile după naştere. Testiculul este reţinut astfel în cavitatea abdominală sau pe traiectul inguinal. Poate fi unilaterală sau bilaterală. Anomalia este determinată de acţiunea unei gene
dominante.Hipoplazia testiculară manifestată prin oprirea dezvoltării testiculelor. Uneori este însoţită şi de
o conformaţie generală infantilă a subiectului. Se datorează acţiunii unei gene recesive.
Rezistenţa la boli infecţioase
Rezistenţa la encefalomielită semnalată pentru prima dată de Lambert în 1939. El a arătat că la vârsta de un an, 50% din indivizii din rasa Nonius au fost afectaţi de această boală faţă de 11% înregistrate la alte rase.
5.1.5.3. PROFILAXIA GENETICĂ
în practica curentă, o importanţă deosebită o reprezintă acţiunea de limitare a apariţiei eredopatiilor în populaţiile de cabaline. Complexul de măsuri prin care se realizează evidenţierea, diminuarea şi limitarea extinderii stărilor anormale determinate genetic este cunoscut sub denumirea de profilaxie genetică.
Profilaxia genetică se realizează în cadrul unui program care cuprinde următoarele acţiuni:- stabilirea etiologiei ereditare a tulburării constatate; -stabilirea probabilităţii ca un reproducător să fie purtător al unor gene nedorite.
Stabilirea etiologiei ereditare a stării anormale
Pentru stabilirea etiologiei ereditare a unei stări anormale, pe lângă analiza modificărilor morfofiziologice sau biochimice sunt necesare şi unele investigaţii specifice.
Astfel, este necesar un examen citogenetic în scopul evidenţierii eventualelor modificări de număr sau de structură ale cromozomilor, modificări ce ar putea fi puse în legătură cu apariţia stării anormale respective.
Dacă examenul citogenetic nu este edificator, atunci este necesar să se realizeze o anchetă eredopatologică pe baza căreia să se facă o analiză de pedigreu. Ancheta eredopatologică va urmări găsirea şi analizarea unui număr cât mai mare de animale înrudite cu probandul respectiv (subiectul afectat): părinţii, bunicii, străbunicii, fraţii şi surorile bune, semifraţii şi semisurorile, alte rude colaterale, descendenţii etc. Toate datele referitoare la rudele probandului se sistematizează
sub forma unui pedigreu. Analiza pedigreului permite să se tragă concluzii referitoare la etiologia bolii şi la modul ei de transmitere. Astfel, dacă se constată existenţa unor animale afectate provenite din părinţi sănătoşi, înseamnă că anomalia se datorează acţiunii unei gene recesive. Apariţia, în acest caz, a animalului afectat se datorează realizării unui genotip homozigot pe gena recesivă, consecinţă a împerecherii unor parteneri heterozigoţi. Dacă însă anomalia existentă la descendenţi este semnalată şi la unul din părinţi, atunci se poate trage concluzia că anomalia se datorează acţiunii unui gene dominante.
Stabilirea probabilităţii ca un reproducător să fie purtător al unei gene letale sau dăunătoare
Pentru a stabili dacă un reproducător este sau nu purtător al unei gene recesive letale sau dăunătoare, se realizează o testare prin împerecherea acestuia cu parteneri cunoscuţi ca fiind purtători sau nepurtători. De regulă, cel care se testează este reproducătorul mascul.
Toate procedeele folosite se bazează pe acelaşi principiu concretizat în următoarea relaţie propusă în 1963 de I. Johansson:
P(Aa)= P+q(|)m
în care P(Aa) este probabilitatea ca reproducătorul testat să fie heterozigot, deci purtător al genei nedorite; p - reprezintă proporţia femelelor nepurtătoare din totalul femelelor cu care se împerechează, pentru testare, masculul respectiv; q - reprezintă proporţia femelelor purtătoare, (heterozigote) din totalul femelelor cu care se împerechează pentru testare masculul respectiv; % - reprezintă probabilitatea evenimentului „descendent sănătos" obţinut prin împerecherea a doi parteneri heterozigoţi; m - reprezintă mărimea prăsilei, adică numărul normal de descendenţi daţi la o fătare (în cazul speciilor unipare în care se încadrează şi cabalinele, m - 1); n - reprezintă numărul de descendenţi sănătoşi obţinuţi în testare pentru ca reproducătorul testat să fie considerat nepurtător cu o probabilitate de 95% sau 99%,
Pornind de la principiul de testare enunţat mai sus, pot fi folosite mai multe variante de testare în funcţie de lotul de femele disponibil.
- testarea armăsarului prin împerecherea numai cu iepe purtătoare (heterozigote). Sunt necesari 11 descendenţi neafectaţi pentru ca, cu o probabilitate de 95%, armăsarul să fie considerat nepurtător sau 16 pentru o probabilitate de 99%.
- testarea armăsarului prin împerechere cu iepe al căror genotip nu se cunoaşte, dar la care ambii părinţi sunt cunoscuţi ca fiind purtători (heterozigoţi). în acest caz, numărul descendenţilor neafectaţi trebuie să fie 17 pentru o probabilitate de 95% şi de 26 pentru o probabilitate de 99%.
- testarea armăsarului prin împerechere cu iepe al căror genotip nu se cunoaşte, dar la care doar un părinte este cunoscut ca fiind purtător (heterozigot). Pentru o probabilitate de 95% ca armăsarul să nu fie purtător sunt necesari 23 descendenţi neafectaţi iar pentru o probabilitate de 99%, 33 descendenţi.
-- testarea armăsarului prin împerecherea cu iepe luate la întâmplare din populaţie şi despre al
căror genotip sau cel al părinţilor lor nu se cunoaşte nimic. In acest caz, numărul descendenţilor neafectaţi va depinde de frecvenţa genei rece-sive autosomale nedorită în populaţia respectivă. De exemplu, la o frecvenţă a genei de 0,2 sunt necesari 35 descendenţi neafectaţi pentru ca armăsarul să fie considerat nepurtător cu o probabilitate de 95% sau 53 cu o probabilitate de 99%.
- testarea armăsarului prin împerecherea cu propriile fiice. Numărul descendenţilor neafectaţi trebuie să fie 23 pentru o probabilitate de 95% şi de 35 pentru 99%.
De menţionat faptul că, cu cât informaţia despre genotipul femelelor este mai nesigură, cu atât numărul descendenţilor sănătoşi obţinuţi din testare trebuie să fie mai mare.
Este suficient însă, indiferent de metoda de testare folosită, ca un singur descendent să fie afectat pentru ca, fără echivoc, armăsarul respective să fie considerat purtător al genei recesive nedorite, genotipul său fiind categoric heterozigot.
Procedeele amintite se aplică pentru depistarea reproducătorilor purtători de gene recesive letale sau dăunătoare autosomale.
Dacă se urmăreşte eliminarea unei gene letale heterosomale, atunci subiectul testat nu va mai fi armăsarul, ci iapa. Se poate realiza un program strict de urmărire a descendenţei femelelor, fiind considerate purtătoare ale unor gene letale sau dăunătoare heterosomale acele iepe care produc cel puţin un descendent mascul afectat.
Finalul acţiunii de profilaxie genetică îl constituie eliminarea tuturor indivizilor afectaţi precum şi a reproducătorilor (armăsari sau iepe) care s-au dovedit purtători ai unor gene recesive letale sau dăunătoare. în cazul genelor heterosomale, odată cu eliminarea iepei testată ca purtătoare a unei gene nedorite, vor fi eliminate de la reproducţie şi toate fiicele ei.
O ultimă acţiune în cadrul unui program de profilaxie genetică o constituie stabilirea numărului de generaţii necesare unei asanări genetice a populaţiilor respective. Stabilirea numărului de generaţii necesare porneşte de la faptul că frecvenţa unei gene recesive la o generaţie t va fi egală cu frecvenţa genei respective în generaţia în care s-a diagnosticat prezenţa ei, raportată la o valoare egală cu 1 + tq0. Relaţia de bază va fi următoarea:
n q°qi~l + tq0 de unde se poate vedea că:
t^q °~ q ' ^ l 1
q0-qi qi q0 5.2. AMELIORAREA CABALINELOR
Ca şi Ia alte specii de animale şi la cabaline s-au format rase specializate în diverse direcţii. Aşa cum s-a arătat în capitolul 3, au fost formate rase pentru viteză la galop, viteză la trap, tracţiune, călărie, sărituri etc. Obiectivul crescătorilor de cabaline este acela de a îmbunătăţi permanent performanţele animalelor în populaţiile de care dispun.
îmbunătăţirea performanţelor (de viteză, de tracţiune, sărituri etc.) necesită însă şi o continuă ameliorare a celorlalte caractere ce asigură realizarea acestor performanţe, în special cele legate de
conformaţia corporală.Aceste caractere, care au importanţă economică, sunt caractere cantitative, adică au la bază
genotipuri alcătuite din mai multe perechi de gene alelice.Datorită acestui fapt, individul nu mai poate constitui o sursă sigură de informare asupra
mecanismelor de realizare a unui anumit fenotip (caracter) şi nici a modului de transmitere a acestuia, fapt care face ca unitatea de studiu pentru caracterele cantitative să devină populaţia. în afară de aceasta, pentru a studia natura diferenţelor cantitative sunt necesare măsurători, nu numai clasificări ale indivizilor, măsurători care, în general, nu indică un caracter ca atare ci valoarea acestuia.
De aici rezultă că lucrările întreprinse pentru ameliorarea diferitelor caractere nu pot fi realizate decât ţinând seama de proprietăţile genetice ale populaţiilor respective şi de mecanismele de transmitere a valorilor. Orice program de ameliorare trebuie să ţină seama - şi la cabaline - de aceste elemente.
5.2.1. OBIECTIVELE AMELIORĂRII CABALINELOR
Programele de ameliorare care ar putea fi aplicate în creşterea cabalinelor din România trebuie să ţină seama, în primul rând, de structura efectivelor de care se dispune iar, în al doilea rând, de direcţia de specializare a raselor existente.
Populaţiile de cabaline care se cresc în România sunt constituite din cai de rasă şi din cai locali, cu diferite grade de ameliorare.
Obiectivele principale ale strategiei ameliorării cabalinelor în perioada următoare în România sunt:
- menţinerea tuturor raselor existente, extinderea celor care sunt solicitate în special la export, precum şi a celor care produc armăsari de valoare pentru ameliorarea cailor din marea creştere.
- crearea de rase noi, consolidarea şi ameliorarea celor existente prin selecţie, precum şi prin introducerea unor reproducători din rase de cabaline din alte ţări, foarte bune amelioratoare a cailor de tracţiune.
Ceea ce îngreunează în mod deosebit o planificare sistematică a ameliorării la cabaline este structura nefavorabilă a creşterii, respectiv dimensiunile reduse ale populaţiilor şi hergheliilor, precum şi răspândirea regională - elemente ce fac dificilă transpunerea în practică a unor programe de ameliorare complete. De exemplu, 37% din efectivul de cabaline din marea creştere se găseşte în judeţele din partea de sud a ţării, 27% în judeţele din partea de est şi nord-est, 19% în judeţele din partea de vest şi nord-vest şi 17% în judeţele din partea centrală a ţării.
Cel mai simplu în această situaţie este alegerea metodei de ameliorare care are în vedere creşterea în rasă curată şi selecţia în populaţie închisă. Dar populaţiile regionale sunt prea mici pentru a menţine acest program timp îndelungat, fapt care duce în final Ia necesitatea folosirii „împrospătărilor de sânge", adică migrarea de gene din alte populaţii.
Se ştie că valoarea unui animal nu depinde numai de un anumit caracter, ci este bazată pe manifestarea unui număr mare de caractere. Din această cauză, în deciziile pe care crescătorul de cabaline le ia în legătură cu indivizii care urmează a fi părinţii unei noi generaţii, va trebui să ia în considerare mai multe caractere. Totuşi, nu toate caracterele au aceiaşi importanţă pentru ameliorare după cum nu
sunt nici independente, în totalitate, unele de altele. în plus, informaţiile în legătură cu acelaşi caracter pot proveni din mai multe surse care nu sunt totdeauna la fel de precise.
Din această cauză, obiectivul ameliorării trebuie, de la început, să fie precis stabilit, în general, obiectivul ameliorării la cabaline, ca şi la celelalte specii, are în vedere:
- caracterele a căror îmbunătăţire se urmăreşte,- direcţia de ameliorare a fiecărui caracter.- nivelul actual şi nivelul vizat al caracterului în populaţia respectivă,- importanţa relativă a fiecărui caracter, în cazul în care selecţia se face simultan pe mai multe
caractere.
5.2.2.CARACTERELE CARE FAC OBIECTUL AMELIORĂRII LA CABALINE
Caracterele care intră în obiectivul ameliorării la cabaline se pot grupa în următoarele categorii: a) caractere de producţie; b) caractere de reproducţie; c) caractere de viabilitate şi rezistenţă la îmbolnăviri; d) caractere de exterior.
5.2.2.1. CARACTERE DE PRODUCŢIE
Cabalinele au fost şi sunt crescute pentru diferite scopuri şi abilitatea lor de a realiza aceste scopuri a devenit cu timpul caractere specifice diferitelor rase. Astfel, putem vorbi despre capacitatea (abilitatea) pentru alergări, pentru călărie, pentru tracţiune, pentru lucrul cu turmele de taurine etc.
Capacitatea (abilitatea) pentru alergări
Abilitatea pentru alergări depinde de o serie de calităţi morfo-fiziologice şi de temperament, ceea ce înseamnă că ea se realizează ca urmare a acţiunii şi interacţiunii unui număr mare de perechi de gene alelice. Numeroase studii au arătat că performanţele la alergări (la galop sau la trap) au o heritabilitate mare.
Abilitatea pentru alergări s-a dovedit că depinde de genotipul individului. Unele date arată că mersul la trap se datorează unei gene dominante, iar mersul la pas unei gene recesive. Viteza la pas sau la trap ca şi cea la galop se datorază, fără îndoială, unui complex poligenic.
Principalul caracter care constituie obiectivul ameliorării la rasele specializate în această direcţie este viteza realizată în cadrul concursurilor. Aceasta se stabileşte prin măsurarea obiectivă a timpului realizat în parcurgerea unei distanţe standardizate. Modalitatea de a exprima acest caracter este diferită. Astfel, se folosesc pentru aprecieri:
-performanţa - timpul realizat pe o anumită distanţă;- recordul - cea mai bună performanţă realizată, respective cel mai bun timp înregistrat pe o
anumită distanţă;- media performanţelor - reprezentând media vitezelor înregistrate în mai multe concursuri,
într-un anumit interval de timp, care de obicei este un an;- timpul la final (la sosire) care se exprimă în minute şi secunde şi arată timpul de parcurgere al
cursei. De regulă, timpul la sosire este determinat numai pentru câştigătorul cursei, pentru ceilalţi cai din cursă determinându-se diferenţa faţă de câştigător. Fără îndoială că neregulile în alergare înregistrate pe parcurs măreşte timpul de parcurgere al traseului.
-Capacitatea pentru alergări mai poate fi apreciată şi prin:- numărul de concursuri câştigate - de regulă într-un an;-frecvenţa plasării pe primul loc sau în cadrul primelor trei locuri în concursurile la care a participat.
Distanţa în spatele câştigătorului şi locul ocupat la sfârşitul cursei reflectă abilitatea de alergări însă nu indică viteza;
- procentul curselor câştigate din cele la care a participat;-valoarea premiilor câştigate. Câştigul realizat (valoarea lui) poate reflecta abilitatea unui cal, însă
acesta depinde de o serie de factori. Premiile fiind diferite, caii aleargă în diferite curse pentru premii de valoare diferită. Ca urmare, câştigurile (premiile) nu au o distribuţie normală. Pentru a evita acest lucru, Langlois (1976) propune transformarea logaritmică a premiilor şi excluderea animalelor fără premii, realizându-se în felul acesta o distribuţie normală;
- indicele valorii câştigurilor, folosit în unele ţări în special la rasa Pur Sânge Englez, se calculează pe baza sumelor câştigate în fiecare cursă. Sunt numeroase semnalările în care descendenţa iepelor cu un indice al valorii câştigurilor mare este mai bună decât cea a iepelor cu acest indice mai mic;
- greutatea handicapului reprezintă greutatea purtată de cal pentru egalizarea potenţialului cailor din cursa respectivă.
Din toate caracterele prezentate mai sus, cel mai frecvent se foloseşte timpul realizat pe o anumită distanţă, acesta fiind considerat performanţa de alergare.
De menţionat faptul că o serie de factori influenţează performanţele de alergare. De aceea, înregistrările performanţelor sunt de regulă ajustate pentru sex, vârstă, categoria cursei, condiţii de alergare, greutatea handicapului, distanţă.
Capacitatea (abilitatea) pentru călărie
Un cal multilateral care să poată fi condus şi stăpânit de călăreţ este unul din obiectivele majore ale ameliorării cabalinelor din diferite rase.
Obiectivul ameliorării pentru aceste categorii de cabaline îl constituie abilitatea la sărituri, la dresaj sau pur şi, simplu la asigurarea unui mers corect în diferite aluri. Unele studii arată ca aceste caractere ar fi intermediare sau intens heritabile.
Capacitatea (abilitatea) pentru tracţiune
Caracterele care să asigure această abilitate sunt specifice cabalinelor din rasele grele dar, în funcţie de necesităţi, sunt folosite şi cabalinele din celelalte rase, în special pentru tracţiune uşoară. Unele studii arată că aceste caractere au o heritabilitate mai redusă.
5.2.2.2. CARACTERE DE REPRODUCŢIE
Caracterele de reproducţie trebuie să constituie un obiectiv al ameliorării, ele prezentând o importanţă deosebită atât din punct de vedere economic, cât şi pentru asigurarea evoluţiei populaţiei de cabaline.
Capacitatea individului de a se reproduce, denumită fertilitate se poate exprima pr'mprolificitate (numărul de descendenţi la fătare) şi prin natalitate (numărul mediu de descendenţi pe femelă sau la 100 femele).
în general, la cabaline, ca şi la alte specii, caracterele legate de reproducţie au o heritabilitate redusă, fiind puternic afectate de factorii de mediu.
5.2.2.3. CARACTERE DE VIABILITATE Şl REZISTENŢĂ LA ÎMBOLNĂVIRIîn obiectivul ameliorării este necesar să intre obligativitatea ca reproducătorii la cabaline, ca şi
la celelalte specii, să nu prezinte simptomele unei eredopatii sau să fie purtător al unor gene letale sau dăunătoare.
5.2.2.4. CARACTERE DE EXTERIOR
Ţinând seama de faptul că particularităţile de exterior joacă la cabaline un rol esenţial în manifestarea aptitudinilor productive (viteză, tracţiune, etc), trebuie menţionat că asemenea caractere trebuie să constituie obiectivul ameliorării.
în primul rând, interesează dimensiunile corporale, în general fiind urmărite talia^ perimetrul toracic şi perimetrul fluierului.
în al doilea rând, interesează conformaţia corporală care trebuie să fie specifică particularităţilor de producţie (alergări, tracţiune, sport, sărituri, călărie de agrement).
5.2.3. DETERMINISMUL GENETIC AL PRINCIPALELOR CARACTERE LA CABALINE
5.2.3.1. POSIBILITĂŢI DE STUDIERE A DETERMINISMULUI GENETIC AL CARACTERELOR CANTITATIVE
Determinismul genetic al caracterelor cantitative poate fi scos în evidenţă (estimat) cu ajutorul componenţilor cauzali ai variantei, parametrilor genetici (heritabi-litatea, repetabilitatea) şi al interdependenţei caracterelor (corelaţiile fenotipice, genotipice, de mediu şi genotipul agregat).
Componenţii cauzali ai variantei
Ţinând seama de componenţii de bază ai valorii fenotipice se poate considera că şi varianta valorilor fenotipice sau varianta fenotipică poate fi împărţită în doi componenţi de bază, respectiv varianta valorilor genotipice sau varianta genotipică şi varianta valorilor (devierilor) datorate mediului sau varianta datorată mediului.
La rândul ei, varianta genotipică poate fi descompusă, în funcţie de modul de acţiune al genelor, în cel puţin trei componenţi şi anume: un component datorat acţiunii aditive a genelor respectiv varianta aditivă sau varianta valorii de ameliorare (VA), un component datorat interacţiunii alelice respectiv varianta datorată dominanţei (VD) şi un component datorat interacţiunii nealelice respectiv varianta datorată epistaziei (VE). Varianta valorii de ameliorare
este cel mai important component genetic al variantei fenotipice, deoarece este determinată de efectele medii ale genelor care alcătuiesc complexul poligenic determinant al caracterului respectiv. Ea este cauza principală a asemănării dintre rude şi, de asemenea, determinantul principal al proprietăţilor genetice observabile ale populaţiei.
în mod similar şi varianta datorată mediului poate avea mai multe surse de realizare. De regulă, se foloseşte descompunerea variantei datorate mediului în doi componenţi de bază şi anume: varianta datorată mediului general (V ) şi varianta datorată mediului special (VMs). Prin mediu general se înţeleg toate condiţiile de mediu care acţionează în mod permanent asupra tuturor indivizilor din populaţie şi
pe toată durata vieţii animalului, influenţând astfel toate performantele acestuia. Prin mediu special se înţeleg toate condiţiile temporare, întâmplătoare, care acţionează asupra unui grup restrâns de indivizi, asupra indivizilor izolaţi, în diferite momente ale vieţii animalului sau asupra unei singure performanţe.
Din cele de mai sus, rezultă următoarea relaţie a componenţilor cauzali ai variantei:
v = vA +vn+v„+v„ +vMF A D E Mg Ms
Estimarea componenţilor cauzali ai variantei nu se poate face direct, fiind necesară o etapă de lucru preliminară care constă în descompunerea variantei fenotipice în alţi componenţi denumiţi componenţi observaţionali.
Pentru aceasta se foloseşte o analiză de variantă simultană în familii de semifraţi/ semisurori şi fraţi buni/surori bune după un model ierarhic cu trei surse de variaţie. Se obţin astfel, următorii trei componenţi: varianta între familii de semifraţi/semisu-rori sau varianta între taţi, simbolizată prin Sp, varianta între familii se fraţi buni/ surori bune sau varianta între mame, simbolozată prin S2
M; varianta intra familii de fraţi buni/surori bune sau varianta între descendenţi, simbolizată prin S2
p.Rezultă, în urma analizei de variantă, relaţia:
Aceşti componenţi observaţionali sunt transformaţi în componenţi cauzali ştiind că:- Vi din varianta aditivă se găseşte în componentul între familii de semifraţi/ semisurori, Vi în
componentul între familii de fraţi buni/surori bune şi Vi în componentul intra familii de fraţi buni/surori bune.
- VA din varianta datorată dominanţei se găseşte în componentul între familii de fraţi buni/surori bune şi 3A în componentul intra familii de fraţi buni/surori bune.
- varianta datorată mediului general se găseşte în întregime în componentul între familii de fraţi buni/surori bune;
- varianta datorată mediului special se găseşte în întregime în componentul intra familii de fraţi buni/surori bune.
în situaţia în care nu se dispune de familii de fraţi buni/surori bune cu un număr suficient de membri (cum este cazul la cabaline) se poate folosi şi o analiză de variantă în familii de semifraţi/semisurori, cu două surse de variaţie. în acest caz se pot estima doar varianta valorii de ameliorare, varianta datorată dominanţei şi varianta datorată mediului (general + special).
Heritabilitatea (h2)
Heritabilitatea este parametrul genetic care arată proporţia din manifestarea fenotipică a unui caracter cantitativ care poate fi atribuită efectului mediu al genelor implicate în genotipul respectiv. Heritabilitatea se exprimă deci prin raportul între varianta valorii de ameliorare şi varianta fenotipică totală.
Datorită funcţiilor şi particularităţilor sale, heritabilitatatea devine un element important în toate programele de ameliorare, multe din deciziile pe care trebuie să le ia amelioratorul depinzând de ordinul de mărime al acesteia.
Heritabilitatea ca şi ceilalţi parametri genetici are câteva particularităţi şi anume:
- este o proprietate a fiecărui caracter, deoarece fiecare caracter este determinatde complexe poligenice cu efecte diferite. în funcţie de valoarea heritabilităţii
caracterele pot fi: intens heritabile (h2 > 0,4), intermediar heritabile (h2 >0,2) şi slab heritabile (h2 < 0,2).
- este o proprietate a fiecărei populaţii, pentru că nu poate fi estimată decât folosind performanţele obţinute în populaţie şi de asemenea depinde de frecvenţa genelor din populaţie, frecvenţă a genelor care asigură o anumită structură genetică a populaţiei;
- este o proprietate a fiecărei generaţii, deoarece de la o generaţie la alta se transmit gene nu genotipuri, structurile genetice ale populaţiilor filiale fiind diferite de cele ale populaţiilor parentale;
- este o proprietate a condiţiilor de mediu în care evoluează populaţia.în tabelul 5.2 sunt prezentate valorile heritabilităţii diferitelor caractere cantitative la cabaline.
Tabelul 5.2
Valorile heritabilităţii unor caractere la cabaline (după diferiţi autori)
Caracterul h2
Talia 0,15-0,63
Perimetrul toracic 0,15-0,67
Perimetrul fluierului 0,20 - 0,46
Viteză - la galop (Pur sânge englez) -la trap (Trăpaş)
0,06 - 0,24 0,04 - 0,48
Punctajul câştigat -galop -trap
0,13 - 0,60 0,10 - 0,75
Punctajul obţinut pe start -galop -trap
0,21 - 0,26 0,04 - 0,38
Estimarea heritabilităţii se poate realiza prin folosirea a trei metode de lucru diferite între ele prin instrumentul matematic folosit şi prin natura datelor necesare. Cele trei metode sunt:
a) metoda componenţilor cauzali ai variantei, care presupune cunoaşterea prealabilă a componenţilor cauzali şi realizarea raportului VA/Vr
b) metoda regresiei descendent-părinte cu două variante: regresia descendent-parinte şi regresia descendent-părinte mediu. în prima variantă h2 = 2b, iar în cea de a doua h2 = b.
c) metoda corelaţiei intra clasă (între semifraţi/semisurori sau între fraţi buni/ surori bune) care foloseşte ca instrument matematic analiza de variantă, modelul cu două surse de variaţie, inter şi intrafamilială. Prin această metodă heritabilitatea este egală cu de 4 ori raportul dintre varianta interfamilială şi varianta fenotipică totală, dacă analiza de variantă a fost făcută în familii de semifraţi/semisurori sau de 2 ori acest raport, dacă analiza de variantă a fost făcută în familii de fraţi buni/surori bune.
în funcţie de valoarea heritabilităţii, durata de ameliorare a caracterelor va fi diferită. Astfel, un caracter cu o heritabilitate mare va fi ameliorat mult mai rapid decât unul cu heritabilitate redusă. De asemenea, în funcţie de mărimea heritabilităţii se poate alege
şi metoda corespunzătoare de ameliorare. Astfel, pentru un caracter intens heritabil, este suficient să se selecţioneze reproducătorii numai după performanta proprie. Din contra, pentru un caracter slab heritabil, este necesar să se ia în considerare si alte surse de informaţie, cum sunt valoarea ascendenţilor, valoarea rudelor colaterale sau cea a descendenţilor. Cu cât va creşte numărul surselor de informaţie, cu atât se va întârzia momentul stabilirii definitive a valorii reproducătorului respectiv, fapt ce va duce la mărirea intervalului de generaţie şi deci la o mărire a perioadei de ameliorare a caracterului respectiv.
Repetabilitatea (R)
Repetabilitatea este parametrul genetic care arată constanţa de manifestare a aceluiaşi caracter în diferite momente ale vieţii individului. în general, se consideră că repetabilitatea reprezintă limita superioară a heritabilităţii, deoarece ea include toate tipurile de influenţe genetice şi de mediu general, care contribuie la
diferenţele reale dintre animale.Aşa cum heritabilitatea reprezintă un raport între varianta valorii de ameliorare şi varianta fenotipică
totală, la fel şi repetabilitatea se exprimă prin ponderea componenţilor stabili ai variantei din varianta fenotipică totală. Componenţii stabili ai variantei sunt: varianta genotipică (cu toate sursele ei de realizare) precum şi varianta mediului general.
Repetabilitatea, fiind un parametru genetic, va prezenta aceleaşi particularităţi ca şi heritabilitatea.în funcţie de valoarea repetabilităţii, caracterele pot fi: intens repetabile (R >0,5), intermediar repetabile
(R > 0,2) şi slab repetabile (R < 0,2).Estimarea repetabilităţii se poate realiza folosind metode similare cu cele pentru estimarea heritabilităţii
în sensul instrumentului matematic, dar diferite prin natura datelor care se folosesc. Aceste metode sunt:a) Metoda componenţilor cauzali ai variantei care presupune calcularea preala
bilă a componenţilor cauzali şi folosirea valorilor componenţilor stabili în raportulcare exprimă repetabilitatea,'adică:
R_VA+VD+VE + VM S VF
b)Metoda regresiei între performanţele realizate sau metoda gradelor de adiacentă care se bazează pe regresia unei performanţe (variabila dependentă) faţă de performanţa anterioară (variabila independentă). în final R - b.
c) Metoda corelaţiei intraclasâ - care foloseşte analiza de variantă cu două surse de variaţie - inter indivizi şi pe individ. Prin această metodă repetabilitatea este egală cu raportul dintre varianta inter indivizi şi varianta fenotipică totală.
Folosind repetabilitatea (pentru caracterele care se repetă în timpul vieţii animalului) se câştigă în precizia aprecierii fenotipice a reproducătorului. în general, când repetabilitatea unui caracter este ridicată, aprecierea după mai multe performanţe nu este recomandabilă deoarece nu se realizează decât un câştig minim în precizie. Din contra, când repetabilitatea este mică, aprecierea pe baza mediei mai multor performanţe oferă un câştig apreciabil în precizie.
Rezultă de aici că un caracter cu repetabilitate mare se ameliorează mai rapid, nemaifiind necesare mai multe performanţe, scurtându-se astfel intervalul de generaţie. Un caracter slab repetabil va necesita un timp mai îndelungat pentru ameliorare, fiind necesare mai multe performanţe ale animalului.
însuşirea unui individ de a repeta la acelaşi nivel performanţele sale pe o perioadă mai lungă permite să se estimeze şi capacitatea productivă potenţială (CPP) a animalului respectiv în cadrul unui program de ameliorare. în acest scop se poate folosi următoarea relaţie:
C.P.P= "* X+-Jb*_ n 1-R+nR 1-R + nR
în care: X reprezintă performanţa medie a individului, iar u media populaţiei.
Interdependenţa caracterelor
Interdependenţa care se poate manifesta între două caractere cantitative se poate pune în evidenţă cu ajutorul coeficienţilor de corelaţie, care pot fi calculaţi folosindu-se raportul dintre covarianţa celor două caractere şi radical din produsul variantelor respective.
După cum se ştie, cauza genetică de bază care asigură interdependenţa dintre caractere este pleiotropismul, adică proprietatea unei gene de a intra în componenţa complexelor poligenice care determină două sau mai multe caractere. Unele gene, în acţiunea lor pleiotropică, tind să varieze ambele caractere în acelaşi sens (mărindu-le sau micşorându-le valorile), iar altele pot provoca variaţii în sensuri diferite ale caracterelor în genotipul cărora intră. în primul caz interdependenţa şi deci corelaţia va fi pozitivă, iar în al doilea caz negativă.
O altă cauză genetică este reprezentată de fenomenul de linkage conform căruia genele plasate în structura aceluiaşi cromozom intră împreună în acelaşi gamet şi deci se transmit împreună.
Alături de cauzele genetice şi mediul în care evoluează populaţia poate constitui o sursă de interdependenţă.
în funcţie de valorile folosite în formula generică a corelaţiei se pot distinge mai multe tipuri de corelaţie. Astfel, dacă se folosesc valorile fenotipice, respectiv covarianţa şi variantele fenotipice,
se estimează corelaţia fenotipică (rF), dacă se folosesc valorile genotipice, respectiv covarianţa şi variantele acestor valori, se estimează corelaţiile genotipice (rG), iar dacă se folosesc covarianţa şi variantele valorilor determinate de mediu, se estimează corelaţia datorată mediului (TH).
Coeficienţii de corelaţie pot avea valori cuprinse între -l şi +1, valorile pozitive indicând existenţa unei corelaţii pozitive, iar valorile negative existenţa unei corelaţii negative. în funcţie de valoarea coeficientului de corelaţie, interdependenţa dintre caractere poate fi foarte strânsă (r > 0,5), strânsă (r > 0,2) sau slabă (r < 0,2).
Corelaţia genotipică, ca parametru genetic determinat pe baza variantelor aditive, va depinde de efectul şi frecvenţa genelor respective în populaţie, fapt care face ca şi acest parametru să devină o proprietate a fiecărui cuplu de caractere, a fiecărei populaţii cu anumită structură genetică, a fiecărei generaţii. în acelaşi timp este influenţată şi de condiţiile de mediu în care evoluează populaţia.
5.2.3.2. DETERMINISMUL GENETIC AL CARACTERELOR LA CABALINE
Determinismul genetic al performanţelor
Deşi în ameliorarea cabalinelor, performanţele indivizilor au avut şi au un rol important, foarte puţine cercetări au urmărit cunoaşterea determinismului genetic al acestora. Semnificativ este, de exemplu, faptul că din 268 programe de cercetare referitoare la cabaline realizate până în 1975 în S.U.A. (Pilchard, 1975), numai cinci se referă la probleme de genetică, însă nici una la genetica performanţelor. Pentru estimarea diferenţelor genetice ale performanţelor se foloseşte în general, heritabilita-tea acestora. O serie de cercetători au prezentat în lucrările lor aspecte ale determin-ismului genetic al performanţelor Ia cabaline (Cunningham, 1976; Langlois, 1978; Hintz, 1980, ş.a.).
Performanţele de alergare (curse)
Performanţele de galopDeterminările heritabilităţii raportate de diferiţii autori pentru cabalinele din rasa Pur Sânge
Englez sunt prezentate în tabelul 5.3. Heritabilitatea raportată pentru unele din aceste caractere este destul de mare, plasându-le în categoria caracterelor intens heritabile.
Tabelul 5.3
Valorile heritabilităţii performanţelor de alergare la Pur Sânge Englez (prelucrare după Hintz R.)
Criteriul performanţei Metoda de estimare h2 Autorul
Câştigurile AV (familii de sf/ss) 0,14 (m) Pirri şi Steele (1951)
Logaritmul câştigurilor idem t 0,60 (m) Pirri şi Steele (1952)
Cel mai bun timp Corelaţia desc.-părinte 0,23-0,58 (m + f) Yozovşi Kissyov,1976
Regresie dese- părinte 0,40-0,77 (m + f) idem
Ritmul performanţelor AV (familii de fb/sb) 0,36 (m+f) Foyeşicol. 1972
AV (familii de sf/ss) 0,68 (m + f) idem
idem 0,39 (m) Kieffer 1973,1976
idem 0,68 (f) idem
idem 0,64 (m+f) Watanabe, 1974
Notă: AV = analiză de variantă; m=mascul; f=femelă
O estimare medie a valorilor heritabilităţii principalelor masuri ale performanţelor de alergare la Pur Sânge Englez calculată pe baza numărului de lucrări publicate şi pe baza numărului de descendenţi folosiţi pentru estimare (medie ponderată) e redată în tabelul 5.4.
Tabelul 5.4
Valorile medii ale heritabilităţii performanţelor de galop la Pur Sânge Englez
Criteriul de estimare Valoarea medie a heritabilităţii
pe baza numărului de raportări
pe baza numărului de descendenţi
Câstiaurile 0,09 0.09
Lo a a ritm ui câstiqurilor 0.49 0.49
Timpul 0.21 0,15
Greutatea handicapului 0,46 0.49
Cea mai bună qreutate de handicap 0,33 0,33
Cel mai bun timp 0,23 0,23
Ritmul performantelor 0.57 0,55
Din datele prezentate în tabelele 5.3 şi 5.4 se poate vedea că la populaţiile de Pur Sânge Englez analizate de diferiţi cercetători, timpul şi câştigurile au un slab determinism genetic, având valori ale heritabilităţii sub 0,2 sau în jurul acestei valori. Celelalte caractere (ritmul performanţelor, logaritmul câştigurilor şi greutatea handicapului) au un determinism genetic puternic, valorile heritabilităţii fiind mai mari de 0,4.
Ca urmare, ameliorarea genetică a performanţelor de alergare la Pur Sânge Englez poate fi realizată prin selecţia bazată pe performanţa proprie în special pentru logaritmul câştigurilor, ritmul performanţelor şi greutatea handicapului.
Performanţele la trap
Pentru rasele trăpaşe, modul de evaluare a performanţelor este în general ca şi cel pentru galop. Aceste performanţe sunt influenţate de asemenea, de vârsta animalului, sex, condiţiile de alergare, distanţă, temperatură, metodele de start, valoarea câştigului. De exemplu, animalele tinere realizează un timp mai slab decât cele adulte. Astfel, la Trăpaşul german Katona şi Osterkorn găsesc o diferenţă de 3,2 sec. între animale de 2 ani şi cele de 10 ani.
Valorile medii ale heritabilităţii unor performanţe la trăpaş sunt prezentate în tabelul 5.5.
Tabelul 5.5
Valorile medii ale heritabilităţii performanţelor de trap
Criteriul de estimare Valoarea medie a heritabilităţii
Pe baza numărului de raportări
Pe baza numărului de descendenţi
Logaritmul câştigurilor 0,41 0,41
Timpul 0,31 0,34
Recordul 0,24 0,25
Câştiguri 0,16 0,20
Datele din literatură arată că heritabilitatea logaritmului câştigurilor la Trăpaşul olandez este mare (0,41), în timp ce heritabilitatea câştigurilor este slabă la trăpaşii germani, suedezi şi olandezi (între 0,21 şi 0,26). Estimatele heritabilităţii recordului indică un determinism genetic moderat (0,36) pentru Trăpaşul olandez şi mai slab pentru Trăpaşul rusesc (0,18) şi Trăpaşul suedez (0,12). Prin urmare, ameliorarea genetică a performanţelor de trap poate fi realizată prin selecţia bazată pe performanţele proprii, folosindu-se în mod special informaţiile despre logaritmul câştigurilor.
Performanţele de călărie
Performanţele de călărie se referă la abilitatea (capacitatea) pentru sărituri şi pentru dresaj. Şi aceste particularităţi sunt exprimate prin premii, logaritmul câştigurilor, punctaj, poziţia în clasament. O altă posibilă măsurare a abilităţii la sărituri este „săritura liberă" în care calul sare peste obstacole fără călăreţ (Legault, 1976). Aspectele genetice ale logaritmului câştigurilor au căpătat în ultimul timp o atenţie mai mare.
Estimatele heritabilităţii performanţelor de călărie pentru caii de călărie din Franţa, Germania şi Suedia
variază între 0,04 (ierarhia la dresaj) şi 0,71 (punctaj pentru sărituri). Valorile heritabilităţii pentru performanţele de sărituri şi dresaj sunt prezentate în tabelul 5.6.
Tabelul 5.6
Valorile heritabilităţii pentru performanţele de sărituri şi dresaj
Criterii de estimare h2±Sh2 Autor
Punctajul pentru sărituri 0,71 ±0,41 Bade si colab. 1975
Sărituri - logaritmul câştigurilor - plasament
0,23 + 0,10 idem
0,18 Langlois, 1975
0,23 ± 0,08 Philipsson, 1976
Dresaj -logaritmul câştigurilor -plasament
0,15 + 0,13 Bade si colab. 1975
0,04 ± 0,04 Philipsson, 1976
Deoarece majoritatea heritabilităţilor estimate indică în final un slab determinism genetic, ameliorarea genetică a acestor performanţe trebuie să se bazeze şi pe selecţia după ascendenţi, colaterali şi descendenţi.
Performanţele de muncă (tracţiune)
Abilitatea pentru tracţiune exprimată prin greutatea tractată este un caracter cu un determinism genetic intermediar, heritabilitatea fiind egală cu 0,27 (determinată la o populaţie de cabaline finlandeze).
Valorile heritabilităţii rezistenţei în tracţiune, modului de tracţiune, greutatăţii totale sunt în general reduse la calul olandez (0,23 - 0,29). Ca urmare, selecţia pentru abilitatea la tracţiune trebuie să se bazeze şi pe informaţii referitoare la ascendenţi, colaterali şi descendenţi, alături de performanţele proprii.
în unele ţări se urmăreşte şi abilitatea de a lucra cu taurinele. Aceasta poate fi evaluată prin utilizarea calului la aducerea vacilor în cireada, la urmărirea unui tău-raş, la separarea unor animale din cireada etc. Cuantificarea acestei însuşiri este destul de dificilă. Se poate folosi însă un anumit sistem de punctare.
Caracterele de exterior
Date privind heritabilitatea unor caractere de exterior au fost obţinute şi în ţara noastră într-o serie de studii vizând caracterizarea diferitelor populaţii de cabaline din diferite rase.
Astfel, Velea C. raportează valori ale heritabilităţii la populaţii din 5 rase (Arab, Lipiţan, Ardenez, Furioso-North Star, Nonius) din ţara noastră. Aceste valori sunt prezentate în tabelul 5.7. Datele prezentate în acest tabel arată că în marea lor majoritate caracterele de exterior au un puternic determinism genetic, fiind intens heritabile.
Tabelul 5.7
Valorile heritabilităţii pentru unele caractere de exterior la unele rase din ţara noastră(după C. Velea)
O analiză mai completă a heritabilităţii diferitelor caractere de exterior la cabaline, permite să se constate existenţa unei mari variabilităţi determinată de structuri genetice diferite ale populaţiilor, raselor, precum şi de vârsta animalelor, sexului etc. Se poate aprecia că heritabilitatea taliei la cabaline variază între 0,15 şi 0,63, perimetrul toracic între 0,15 şi 0,67, perimetrul fluierului între 0,20 şi 0,46.
5.2.4. SELECŢIA LA CABALINE
5.2.4.1. PRINCIPII GENERALE
Din punct de vedere genetic, selecţia reprezintă procesul sistematic care acţionează la nivelul populaţiei şi prin care se elimină din populaţie genele nefavorabile. Eliminarea de gene din populaţie are ca efect imediat modificarea frecvenţei genelor din populaţia respectivă. Conform legii Hardy-Weinberg, în orice populaţie frecvenţa categoriilor de gârneţi este totdeauna egală cu frecvenţa categoriilor de gene. Ca urmare a eliminării de gene, schimbându-se frecvenţa genelor implicit se modifică şi frecvenţa categoriilor de gârneţi. Modificându-se frecvenţa categoriilor de gârneţi, conform legii grupării independente a materialului genetic, probabilitatea de realizare a fiecărei categorii de genotip va fi egală cu produsul probabilităţilor gârneţilor intraţi în fecundare. Ca urmare, structura genetică a populaţiei filiale va
fi diferită de cea a generaţiei parentale, crescând ponderea genotipurilor şi respectiv a fenotipurilor favorabile şi de aici, media valorii fenotipice a caracterului a cărui ameliorare se urmăreşte în populaţia respectivă.
Eliminarea de gene din populaţie se poate realiza prin cel puţin trei căi. în primul rând, nu toţi indivizii dintr-o populaţie au aceeaşi viabilitate, în sensul că nu toţi ajung la maturitatea sexuală pentru a putea contribui, prin gârneţii lor, la formarea unei noi generaţii. Cauzele acestor situaţii le constituie apariţia unor stări anormale datorate efectelor unor gene letale, a unor cazuri de îmbolnăviri, accidente, alte cauze întâmplătoare etc. Aceasta va face ca genele acestor indivizi să fie pierdute pentru populaţie. în al doilea rând, nu toţi indivizii au aceeaşi fertilitate, în sensul că nu toţi indivizii Iasă acelaşi număr de descendenţi în generaţia filială. Aceste două situaţii sunt considerate ca făcând parte din selecţia naturală, în general neputând fi controlate de om. Cea de-a treia cale de eliminare a genelor din populaţie se realizează prin intervenţia deliberată a crescătorului, în sensul eliminării de la reproducţie a indivizilor necorespunzători scopului urmărit. Această cale reprezintă selecţia artificială.
Din punctul de vedere al ameliorării, selecţia reprezintă procedeul prin care sunt alese pentru reproducţie, pentru a deveni părinţii unei noi generaţii, cele mai corespunzătoare animale.
Efectul selecţiei poate fi cuantificat şi exprimat prin răspunsul selecţiei (R) care reprezintă diferenţa dintre media performanţelor generaţiei filiale şi media performantelor generaţiei parentale.
In estimarea răspunsului selecţiei trebuie să se ţină seama de câţiva parametri, şi anume:- heritabilitatea (h2) caracterului a cărui ameliorare se urmăreşte, parametrul respectiv fiind
considerat şi precizia selecţiei;- diferenţialul de selecţie (S), adică diferenţa între performanţa medie a selecţionaţilor
(animalele reţinute)şi performanţa medie a candidaţilor (animalele dintre care se face alegerea). Diferenţialul de selecţie poate fi exprimat ca valoare absolută (S) sau ca deviaţie standard notată cu i şi denumită intensitatea selecţiei.
Folosind cei doi parametri se poate alcătui următoarea relaţie:
R = h2.S = h2(Xs-Xc)
în care Xs este media performanţelor selecţionaţilor iar Xc este media performanţelor candidaţilor- intervalul de generaţie (T), respectiv vârsta medie a părinţilor, la data naşterii
descendenţilor reţinuţi la reproducţie. Folosind intervalul de generaţie, se poatedetermina răspunsul selecţiei pe an:
R
Ag=T
Referitor la intervalul de generaţie, din datele numeroaselor studii făcute, rezultă că la cabaline aceasta ar fi în general de 10 ani (Lush, 1945). C. Drăgănescu găseşte la populaţiile de cabaline din ţara noastră un interval de generaţie de 12 ani.
Intervalul de generaţie diferă în funcţie de modul în care este calculat respectiv tată-fiu sau fiică, mamă-fiu sau fiică. în general intervalul de generaţie stabilit prin mamă este mai mic decât cel
stabilit prin tată.
Intervalul de generaţie raportat de diferiţi autori la câteva rase de cabaline din România este redat în tabelul 5.8.
Tabelul 5.8
Intervalul între generaţii la unele rase de cabaline din România
Modul de calculare Rasa
Arabă Trăpaş Furioso-North Star
Tată -fiu -fiică
13,4 13,3 11,9
13,1 13,6 13,0
Mamă-fiu -fiică
10,8 10,9 11,4
10,8 10,8 10,6
Cei trei parametri amintiţi care determină răspunsul selecţiei, sunt influenţaţi de o serie de factori.
Astfel, intervalul de generaţie depinde de precocitatea sexuală a selecţionatelor, adică vârsta acestora la naşterea primului descendent. La cabaline prima tătare este realizată la vârsta de 5-6 ani. De asemenea, intervalul de generaţie depinde şi de gradul de exploatare a masculilor şi femelelor din populaţie. în general, reducerea intervalului de generaţie este una din problemele cheie ale fiecărui program de ameliorare.
La rândul său diferenţialul de selecţie exprimat fie prin valoarea absolută fie sub forma intensităţii de selecţie (i) depinde de gradul de variabilitate al caracterului respectiv în populaţie, precum şi de proporţia de selecţie (p) adică numărul animalelor reţinute faţă de numărul total al candidaţilor. Mărimea proporţiei de animale reţinute la cabaline este în general de 35-50% la femele şi de 2-4% la masculi. Intensitatea selecţiei mai poate depinde şi de natalitatea populaţiei, de durata de exploatare precum şi de raportul de sexe.
Modul în care proporţia de selecţie (p) influenţează mărimea intensităţii de selecţie este redat în tabelul 5.9.
Tabelul 5.9
Influenţa proporţiei de selecţie (p) asupra intensităţii de selecţie (i)
Diferenţialul de Diferenţialul de selecţie
Proporţia animalelor selecţie (exprimat în Proporţia animalelor (exprimat în unităţi dereţinute unităţi de deviaţie
Datele acestui tabel arată că, cu cât se aleg mai puţine animale pentru reproducţie, cu atât creşte diferenţialul de selecţie exprimat în unităţi de deviaţie standard.
5.2.4.2. STABILIREA OBIECTIVULUI SELECŢIEI
în general, obiectivul selecţiei la cabaline, ca şi la celelalte specii, coincide cu cel al ameliorării dar se va realiza diferit în funcţie de tipul de producţie al cabalinelor (viteză, călărie, dresaj, obstacole, tracţiune etc.)
Pentru ca selecţia să fie eficientă este necesar să se ţină seama de următoarele reguli:- obiectivul selecţiei trebuie să fie clar şi precis, adică toate caracterele să fie precis enunţate, iar
determinarea lor să poată fi cât mai obiectivă,
- obiectivul selecţiei trebuie să fie simplu, cuprinzând numai caracterele esenţiale pentru progresul populaţiei,
- obiectivul selecţiei să fie constant o perioadă mai lungă de timp, evitându-se pe cât posibil schimbarea lui de la o perioadă la alta.
5.2.4.3. ETAPELE SELECŢIEI
Selecţia artificială cuprinde patru etape distincte (Drăgănescu C):a) estimarea valorii de ameliorare a candidaţilor - cunoscută şi sub denumirea de bonitare sau
testare.b)ierarhizarea candidaţilor în funcţie de valoarea lor de ameliorare - cunoscută şi sub denumirea
de clasare.c) reţinerea pentru reproducţie a indivizilor care depăşesc limitele impuse pentru valoarea de
ameliorare.d)evaluarea descendenţilor şi stabilirea definitivă a valorii de ameliorare.
5.2.4.4. METODELE DE SELECŢIE
Şi la cabaline, ca şi la celelalte specii, metodele de selecţie aplicate de crescător se bazează pe mai multe criterii. Astfel,
- în funcţie de unitatea care face obiectul selecţiei, selecţia poate fi individuală (pe baza performanţelor proprii ale individului, luate ca atare sau exprimate în abateri de la media populaţiei) sau familială (pe baza diferenţelor intre mediile performanţelor familiei din care face parte ijidividul, pe baza valorii colateralilor săi sau pe baza descendenţei sale). în unele cazuri se poate aplica şi o selecţie combinată - individuală şi familială.
- în funcţie de obiectivul său, selecţia poate fi directă, luându-se în considerare performanţele referitoare la caracterul urmărit, sau indirectă în cazul când selecţia este practicată pe un alt caracter mai uşor de controlat, dar corelat cu cel a cărui ameliorare se urmăreşte.
- în funcţie de direcţia în care se schimbă structura genetică a populaţiei, selecţia poate fi direcţională (Mather, 1953), stabilizatoare (Simpson, 1944) sau disruptivă (Mather, 1953).
- în funcţie de sursa de informţie pentru estimarea valorii de ameliorare a reproducătorilor selecţionaţi, selecţia poate folosi performanţele proprii, performanţele ascendenţilor, ale descendenţilor sau ale colateralilor.
Selecţia pe baza performanţelor proprii
Selecţia bazată pe performanţele proprii constă în faptul că un animal este păstrat sau eliminat din efectiv în funcţie de valoarea fenotipică manifestată pentru caracterul care face obiectul selecţiei. Vor fi reţinuţi indivizii care depăşesc baremul sta-
bilit pentru caracterul respectiv în programul de ameliorare. De exemplu, dacă baremul de viteză pentru selecţionarea cailor trăpaşi este de l'30"/km, atunci vor fi selecţionaţi indivizii care realizează pe km un timp mai bun. Progresul înregistrat prin asemenea tip de selecţie depinde de gradul de corelare al fenotipului cu genotipul animalului.
Performanţa proprie constituie o bună estimare şi adeseori suficientă a valorii de ameliorare pentru caracterele cu o heritabilitate mare (h2 > 0,4). Sursa de informaţie poate fi folosită ca atare în sensul că se foloseşte valoarea fenotipică, aşa cum a fost obţinută prin măsurători, sau poate fi folosită ca deviere de la media grupului de animale din care se face alegerea reproducătorului. Folosirea acestei surse de informaţie are însă unele limite. Astfel, pe lângă faptul că nu este eficientă pentru caracterele cu heritabilitate redusă, ea nu se poate aplica pentru caracterele care se manifestă numai la unul din sexe, sau care nu pot fi măsurate pe animalul viu.
Performanţa individului nu spune mare lucru dacă nu este pusă în legătură (comparaţie) cu performanţele altor indivizi crescuţi în aceleaşi condiţii. în acest fel, indivizii vor fi selecţionaţi în funcţie de mărimea diferenţei dintre performanţa proprie şi media performanţelor contemporanilor.
Unii crescători preferă să exprime valoarea fenotipică a animalului în procente faţă de media
caracterului respectiv la toţi indivizii analizaţi, adică:
Performan ţa individului . ~.-.Performanţa medie a populaţiei
Un asemenea procedeu permite să se facă comparaţie între indivizi de vârste diferite, sau din diferite populaţii (herghelii).
Estimarea valorii de ameliorare pe baza performanţelor proprii
Folosirea performanţelor proprii este metoda cea mai directă pentru estimarea valorii de ameliorare, această valoare (A) fiind estimată pe baza valorii fenotipice (F). în acest caz A = F.
Performanţa proprie constituie o sursă importantă dacă este considerată în funcţie de performanţele altor indivizi exploataţi (crescuţi) în aceleaşi condiţii. Rezultă că pentru a câştiga în precizie, valoarea de ameliorare a unui individ trebuie exprimată prin diferenţa dintre performanţele proprii şi media performanţelor populaţiei sau eşantionului din care se alege. în acest caz:
A=(F-F)
în care F este performanţa proprie, iar F media performanţelor grupului din care face parte.Având în vedere faptul că fiecare caracter are o anumită heritabilitate, în estimarea valorii de
ameliorare trebuie să se ţină seama de acest parametru şi deci:
A=h2(F-F)O variantă echivalentă pentru a stabili valoarea de ameliorare este următoarea:
A=F+b(F-F)în care b este coeficientul de regresie al genotipului faţă de fenotipul propriu.
în cazul unui caracter repetabil se înlocuieşte în formulă heritabilitatea estimată pe baza unei singure performanţe (h2) cu heritabilitatea estimată pe baza mai multor performanţe (h2
n), formula devenind:
A=hJ(F'-F)în care F' este media performanţelor individului respectiv.
Heritabilitatea multiplă (h2n) se poate determina folosindu-se următoarea relaţie:
n l + (n-l)R
în care n reprezintă numărul performanţelor, iar R repetabilitatea caracterului respectiv.Precizia selecţiei folosind performanţa proprie ca sursă de informare pe baza căreia se stabileşte valoarea
de ameliorare, depinde de ordinul de mărime al heritabilităţii. Lasley (1972) arată că pentru un caracter cu o heritabilitate egală cu 0,1 (slab heritabil), precizia selecţiei pe performanţe proprii este de 0,316. La un car -acter cu h2 = 0,3 (intermediar heritabil), precizia selecţiei creşte la 0,707, pentru ca la un caracter cu h 2 = 0,7 precizia să ajungă la 0,837.
Selecţia pe baza performanţelor ascendenţilor
în principiu, valoarea unui reproducător va fi mai mare dacă în ascendenţa sa are mai mulţi strămoşi de valoare. Fără îndoială că, cu cât strămoşii de valoare sunt mai îndepărtaţi cu atât importanţa (influenţa) lor este mai mică. Ţinând seama că fiecare individ primeşte, în urma fecundării, câte jumătate din genele fiecărui părinte, înseamnă că importanţa unui ascendent se reduce la jumătate cu fiecare generaţie. Astfel, corelaţia între valorile de ameliorare ale unui individ şi unul din părinţii săi este de 1/2, între individ şi unul din bunici de lA, între individ şi unul din străbunici este de 1/8 şi aşa mai departe^influenţa unui strămoş fiind egală cu (l/2)n (n reprezentând generaţia din ascendenţă în care se află strămoşul respectiv).
Pentru a câştiga în eficienţă, este necesară atât cunoaşterea performanţelor ascendenţilor dar şi diferenţa acestora faţă de contemporanii lor (contemporani ai părinţilor, ai bunicilor sau ai străbunicilor).
Atenţia care trebuie acordată performanţelor ascendenţilor depinde de următorii factori:- gradul de înrudire între ascendent şi individ. Dacă nu este implicată consangvinitatea, gradul de
înrudire este de 0,5 cu fiecare părinte, 0,25 cu fiecare bunic, 0,125 cu fiecare străbunic;- gradul de heritabilitate al caracterului;- influenţa condiţiilor de mediu;
- cunoaşterea cât mai completă a performanţelor ascendenţilor.
Estimarea valorii de ameliorare pe baza performanţelor ascendenţilor
a. Performanţa proprie şi performanţa unui părinte. în această situaţie se realizează o combinaţie între sursele de informaţie referitoare la performanţa proprie şi la
bilit pentru caracterul respectiv în programul de ameliorare. De exemplu, dacă baremul de viteză pentru selecţionarea cailor trăpaşi este de l'30"/km, atunci vor fi selecţionaţi indivizii care realizează pe km un timp mai bun. Progresul înregistrat prin asemenea tip de selecţie depinde de gradul de corelare al fenotipului cu genotipul animalului.
Performanţa proprie constituie o bună estimare şi adeseori suficientă a valorii de ameliorare pentru caracterele cu o heritabilitate mare (h2 > 0,4). Sursa de informaţie poate fi folosită ca atare în sensul că se foloseşte valoarea fenotipică, aşa cum a fost obţinută prin măsurători, sau poate fi folosită ca deviere de la media grupului de animale din care se face alegerea reproducătorului. Folosirea acestei surse de informaţie are însă unele limite. Astfel, pe lângă faptul că nu este eficientă pentru caracterele cu heritabilitate redusă, ea nu se poate aplica pentru caracterele care se manifestă numai la unul din sexe, sau care nu pot fi măsurate pe animalul viu.
Performanţa individului nu spune mare lucru dacă nu este pusă în legătură (comparaţie) cu performanţele altor indivizi crescuţi în aceleaşi condiţii. în acest fel, indivizii vor fi selecţionaţi în funcţie de mărimea diferenţei dintre performanţa proprie şi media performanţelor contemporanilor.
Unii crescători preferă să exprime valoarea fenotipică a animalului în procente faţă de media caracterului respectiv la toţi indivizii analizaţi, adică:
Performan ţa individului , ^Performanţa medie a populaţiei
Un asemenea procedeu permite să se facă comparaţie între indivizi de vârste diferite, sau din diferite populaţii (herghelii).
Estimarea valorii de ameliorare pe baza performanţelor proprii
Folosirea performanţelor proprii este metoda cea mai directă pentru estimarea valorii de ameliorare, această valoare (A) fiind estimată pe baza valorii fenotipice (F). în acest caz A = F.
Performanţa proprie constituie o sursă importantă dacă este considerată în funcţie de performanţele altor indivizi exploataţi (crescuţi) în aceleaşi condiţii. Rezultă că pentru a câştiga în precizie, valoarea de ameliorare a unui individ trebuie exprimată prin diferenţa dintre performanţele proprii şi media performanţelor populaţiei sau eşantionului din care se alege. în acest caz:
A=(F-F)
în care F este performanţa proprie, iar F media performanţelor grupului din care face parte.Având în vedere faptul că fiecare caracter are o anumită heritabilitate, în estimarea valorii de
ameliorare trebuie să se ţină seama de acest parametru şi deci:
A = h2(F-F)O variantă echivalentă pentru a stabili valoarea de ameliorare este următoarea:
A=F+b(F-F)în care b este coeficientul de regresie al genotipului faţă de fenotipul propriu.
în cazul unui caracter repetabil se înlocuieşte în formulă heritabilitatea estimată pe baza unei singure performanţe (h2) cu heritabilitatea estimată pe baza mai multor performanţe (h2
n), formula devenind:
A=hî(F'-F)în care F' este media performanţelor individului respectiv.
Heritabilitatea multiplă (h2n) se poate determina folosindu-se următoarea relaţie:
h2= n-h* n l + (n-l)R
în care n reprezintă numărul performanţelor, iar R repetabilitatea caracterului respectiv.Precizia selecţiei folosind performanţa proprie ca sursă de informare pe baza căreia se stabileşte
valoarea de ameliorare, depinde de ordinul de mărime al heritabilităţii. Lasley (1972) arată că pentru un caracter cu o heritabilitate egală cu 0,1 (slab heritabil), precizia selecţiei pe performanţe proprii este de 0,316. La un caracter cu h2 = 0,3 (intermediar heritabil), precizia selecţiei creşte la 0,707, pentru ca la un caracter cu h2 = 0,7 precizia să ajungă la 0,837.
Selecţia pe baza performanţelor ascendenţilor
în principiu, valoarea unui reproducător va fi mai mare dacă în ascendenţa sa are mai mulţi strămoşi de valoare. Fără îndoială că, cu cât strămoşii de valoare sunt mai îndepărtaţi cu atât importanţa (influenţa) lor este mai mică. Ţinând seama că fiecare individ primeşte, în urma fecundării, câte jumătate din genele fiecărui părinte, înseamnă că importanţa unui ascendent se reduce la jumătate cu fiecare generaţie. Astfel, corelaţia între valorile de ameliorare ale unui individ şi unul din părinţii săi este de 1/2, între individ şi unul din bunici de M, între individ şi unul din străbunici este de 1/8 şi aşa mai departe, influenţa unui strămoş fiind egală cu (l/2)n (n reprezentând generaţia din ascendenţa în care se află strămoşul respectiv).
Pentru a câştiga în eficienţă, este necesară atât cunoaşterea performanţelor ascendenţilor dar şi diferenţa acestora faţă de contemporanii lor (contemporani ai părinţilor, ai bunicilor sau ai străbunicilor).
Atenţia care trebuie acordată performanţelor ascendenţilor depinde de următorii factori:- gradul de înrudire între ascendent şi individ. Dacă nu este implicată consangvinitatea, gradul
de înrudire este de 0,5 cu fiecare părinte, 0,25 cu fiecare bunic, 0,125 cu fiecare străbunic;- gradul de heritabilitate al caracterului;- influenţa condiţiilor de mediu;- cunoaşterea cât mai completă a performanţelor ascendenţilor.
Estimarea valorii de ameliorare pe baza performanţelor ascendenţilor
a. Performanţa proprie şi performanţa unui părinte. în această situaţie se realizează o combinaţie între sursele de informaţie referitoare la performanţa proprie şi la
performanţa unuia dintre părinţi. Relaţia folosită pentru estimarea valorii de ameliorare este următoarea:
A=F + b1(F-F) + b2(P-P)
în care bx este regresia parţială a genotipului faţă de fenotipul propriu al individului, b2 este regresia parţială a genotipului părintelui faţă de fenotipul acestuia, P este performanţa părintelui, iar P este performanţa medie a contemporanilor părintelui. F şi F au aceeaşi semnificaţie din relaţiile anterioare.
b.Performanţa proprie şi performanţele ambilor părinţi. Când se folosesc celetrei categorii de performanţe relaţia devine:
A=F-b,(F-F)+b2(T-T) + b2(M-M)
în care bx şi b2 reprezintă coeficienţii de regresie parţiali, î şi M performanţele tatălui şi ale mamei.c. Performanţa proprie şi performanţele unui părinte, unui bunic şi unui străbu
nic pe linie directă (T, TT, TTT sau M, MM, MMM). Relaţia pentru estimarea valorii deameliorare devine:
A=F+b1(F-F)+b2(P-P)+b3(B-B) + b4(SB-SB)
în care bp..., b4 reprezintă coeficienţii de regresie parţiali, P, B, SB, reprezintă performanţele părintelui, bunicului şi străbunicului pe linie directă, iar P, B, SB reprezintă media performanţelor contemporanilor acestor ascendenţi.
d.Performanţa proprie şi performanţele părinţilor şi bunicilor. Relaţia pentruestimarea valorii de ameliorare va fi în acest caz următoarea:
în care T şi M sunt performanţele părinţilor, iar T şi M media performanţelor contemporanilor părinţilor, TT, MT, TM, MM reprezintă performanţele bunicilor paterni şi materni, iar TT.TM.MT.MM media performanţelor contemporanilor bunicilor.
Statistic acurateţea selecţiei este reprezentată de corelaţia dintre genotipul individului şi media valorii fenotipice a rudelor implicate în selecţie.
Acurateţea selecţiei folosind performanţele ascendenţilor depinde de heritabili-tatea caracterului care face obiectul selecţiei. în tabelul 5.10 sunt prezentate date care atestă această dependenţă.
Valoarea de ameliorare probabilă (VAP) a unui individ se calculează prin înmulţirea coeficientului de regresie al genotipului individului faţă de fenotipul ascendenţilor cu diferenţialul de selecţie înregistrat de ascendenţi.
Coeficienţii de regresie pentru predicţia VAP a individului bazată pe performanţa unuia din ascendenţi sunt redaţi în tabelul 5.11. Datele din acest tabel arată că informaţia dată de performanţa proprie este mai valoroasă decât cea furnizată de ascendenţi pentru predicţia VAP.
Tabelul 5.10
Acurateţea selecţiei pe baza performanţelor ascendenţilorîn funcţie de coeficientul deheritabilitate (după Lasley J. F.).
Performanţele folosite Acurateţea selecţiei la diferite grade de heritabilitate
0,1 0,3 0,5 0,7
Performanţa individului plus cea a unui părinte
0,347 0,581 0,730 0,847
Performanţa individului plus cele ale unui părinte, bunic şi străbunic
0,375 0,614 0,756 0,861
Performanţele celor doi părinţi şi patru bunici
0,265 0,434 0,534 0,609
Tabelul 5.11
Coeficienţii de regresie pentru predicţia VAP în funcţie de valoarea heritabilităţii şiperformanţele ascendentului
Ascendentul a cărui performanţă se foloseşte
Heritabilitatea caracterului
0,1 0,3 0,5 0,7Performanţa unui părinte Performanţa unui bunic Performanta unui străbunic
0,050 0,025 0,012
0,150 0,075 0,037
0,250 0,125 0,062
0,350 0,175 0,087
Selecţia pe baza performanţelor colateralilor
Selecţia pe baza performanţelor colateralilor înseamnă alegerea individului pentru reproducere pe baza mediei valorilor fenotipice ale fraţilor şi surorilor sale. Aceştia pot fi semifraţi/semisurori materni sau paterni sau fraţi buni/surori bune. Cu cât aceştia sunt mai apropiaţi de individul care constituie subiectul acţiunii de selecţie, cu atât este mai importantă informaţia pe care o poate da performanţa acestora.
Performanţele rudelor colaterale dau o imagine a felurilor de gene şi a combinaţiilor de gene pe care ar putea să le posede şi individul selecţionat. Această sursă de informaţii este importantă pentru acele caractere care nu pot fi măsurate pe animalul viu, necesitând sacrificarea animalului, sau când caracterul se manifestă la un singur sex.
Principiile implicate pentru estimarea valorii de ameliorare a reproducătorului sunt cele amintite pentru folosirea performanţelor ascendenţilor sau descendenţilor.
Valoarea de ameliorare a reproducătorului folosind performanţele colateralilor poate fi estimată prin înmulţirea coeficientului de regresie al genotipului individului faţă de media valorilor fenotipice ale colateralilor cu diferenţialul de selecţie dintre media colateralilor şi media contemporanilor acestora. Se foloseşte următoarea relaţie:
A=p-+Rh2Tn^Th^-pj
în care: Pco reprezintă media valorilor contemporanilor iar Pcoi media valorilor colateralilor. Valoarea lui R este de 0,25 pentru semifraţi/semisurori şi de 0,5 pentru fraţi
buni/surori bune. Valoarea Iui t este aproximativ 0,25 h2 pentru semifraţi/semisurori şi 0,5 h2 pentru fraţi buni/surori bune.
Dacă însă caracterul urmărit se poate măsura la ambele sexe atunci precizia selecţiei va fi:
h[l+(n-l)R] Vn[l + (n-l)t]
iar estimarea valorii de ameliorare se poate face prin relaţia:
A=P»,+h2[-^(P,-Pj+i^7(Pc.-PtJ]în care: P Coi reprezintă media colateralilor, P, performanţa proprie, P c coi media contemporanilor colateralilor.
Acurateţea (precizia) selecţiei pe baza performanţelor rudelor colaterale depinde de heritabilitatea caracterului respectiv, de intensitatea înrudirii (R) între colateral şi individul respectiv, de numărul colateralilor (n) folosiţi pentru determinarea mediei performanţelor, precum şi de gradul de corelaţie între performanţele colateralilor. Precizia selecţiei poate fi calculată folosind următoarea relaţie:
R-hJ ,n ~-V l + (n-l)t
în care: n = numărul colateralilor; t = corelaţia între performanţele colateralilor.Precizia selecţiei în funcţie de numărul colateralilor (semifraţi/semisurori) şi de valoarea
heritabilităţii este redată în tabelul 5.12.
Tabelul 5.12
Precizia selecţiei pe baza performanţelor semifraţilor/semisurorilor
Număr SF/SS Precizia selecţiei când heritabilitatea este
Se poate constata faptul că precizia selecţiei şi deci acurateţea estimării valorii de ameliorare creşte cu cât creşte numărul de semifraţi/semisurori şi de asemenea cu cât caracterul este mai heritabil (cu determinism genetic mai puternic).
Precizia selecţiei în funcţie de numărul fraţilor buni/surorilor bune consideraţi este redată în tabelul 5.13.
Tabelul 5.13
Precizia selecţiei pe baza performanţelor fraţilor buni/surorilor bune
Acesta metodă constă în stabilirea valorii de ameliorare a unui reproducător (mascul sau femelă) pe baza performanţelor descendenţilor lor, comparate cu cele ale descendenţilor altor reproducători contemporani. Principiul acestei surse de informaţie se bazează pe faptul că fiecare descendent primeşte o probă alcătuită din jumătate din genele fiecărui părinte, ceea ce înseamnă o probă egală cu jumătate din valoarea de ameliorare a părintelui respective.
Rezultă că se poate realiza un test al descendenţei (progeny test) prin care se compară performanţele descendenţilor a doi sau mai mulţi reproducători. în general, masculii sunt supuşi acestui test al descendenţei pentru a li se stabili valoarea de ameliorare. Aceasta deoarece masculii produc un număr mai mare de descendenţi într-o perioadă dată.
Atunci când se realizează testul după descendenţă trebuie să se aibă în vedere mai multe aspecte şi anume:
- femelele cu care este împerecheat masculul trebuie alese la întâmplare. Dacă vor fi folosite numai femele valoroase, atunci valoarea de ameliorare a masculului va fi supraevaluată;
- descendenţa obţinută şi care constituie obiectul testării trebuie să beneficieze de condiţii de hrănire şi îngrijire asemănătoare, adică să fie crescută în condiţii de mediu cât mai apropiate;
- compararea să se facă în aceiaşi perioadă a anului şi în acelaşi an;- In test să se includă toţi descendenţii; cu cât se iau în considerare mai mulţi descendenţi cu
atât estimarea valorii de ameliorare a reproducătorului este mai apropiată de realitate.Acurateţea selecţiei folosind performanţele descendenţilor (care este corelaţia dintre genotipul
părintelui şi media valorii fenotipice a descendenţilor săi) poate fi calculată în felul următor:
h_ / n2 V l+(n-l)t
în care h este rădăcina pătrată a heritabilităţii caracterului respectiv, n este numărul de descendenţi pe părinte, t este raportul între varianta interfamilială şi varianta feno-tipică totală, respectiv 1/4 din heritabilitate.
în tabelul 5.14. sunt date valorile acurateţei selecţiei pentru număr diferit de descendenţi şi diferite valori ale heritabilităţii.
Tabelul 5.14
Precizia selecţiei în funcţie de numărul descendenţilor şi heritabilitate
Se poate vedea că în funcţie de numărul descendenţilor consideraţi creşte precizia selecţiei, respectiv a valorii de ameliorare estimată. De asemenea, precizia selecţiei creşte în funcţie de creşterea valorii heritabilităţii.
Eficienţa (precizia, acurateţea) testului descendenţei comparativ cu estimarea valorii de ameliorare pe baza performanţelor proprii, se poate determina prin împărţirea corelaţiei între valoarea de ameliorare a părintelui cu media valorilor feno-tipice ale descendenţilor rGPd la rădăcina pătrată a heritabilităţii.
Folosirea regresiei pentru estimarea valorii de ameliorare a părintelui pe baza performanţelor descendenţilor poate fi realizată cu ajutorul următoarei relaţii:
A=Pcd + b(Pd-Pcd)
în care: P cd este valoarea medie a contemporanilor descendenţilor, P d este valoarea medie a descendenţilor, (P d— Pcd) reprezintă în acest caz diferenţialul de selecţie, b este coeficientul de regresie în funcţie de numărul descendenţilor şi valoarea heritabilităţii. Coeficientul de regresie se determină prin formula:
b=y(1+(nn_1)t)
în tabelul 5.15. sunt redate valorile coeficientului de regresie în funcţie de numărul descendenţilor şi valoarea heritabilităţii.
Tabelul 5.15
Valorile coeficientului de regresie în funcţie de numărul descendenţilor şi valoarea heritabilităţii
Număr descendenţi
Coeficientul de regresie când heritabilitatea este
0,1 0,2 0.3 0,4 0,5 0,6
1 0,050 0,100 0,150 0,200 0,250 0,300
2 0,098 0,190 0,280 0,364 0,444 0,522
4 0,186 0,348 0,490 0,616 0,728 0,828
6 0,266 0,480 0,654 0,800 0,924 1,028
8 0,340 0,592 0,786 0,942 1,066 1,170
10 0,408 0,690 0,896 1,052 1,176 1,276
15 0,556 0,882 1,098 1,250 1,364 1,452
20 0,678 1,026 1,238 1,380 1,482 1,558
25 0,782 1,136 1,340 1,470 1,562 1,630
30 0,870 1,224 1,418 1,538 1,622 1,682
50 1,124 1,450 1,604 1,694 1,754 1,796
Selecţia simultană pe mai multe caractere
S-a arătat mai înainte că valoarea unui animal nu se datorează, în general, unui anumit caracter ci este bazată pe o diversitate de caractere. Aceste caractere nu sunt însă totdeauna la fel de importante şi nu totdeauna sunt independente. Dacă între caracterele considerate există o corelaţie pozitivă, atunci îmbunătăţirea unui caracter atrage după sine o îmbunătăţire, nu însă la acelaşi nivel, a celui de-al doilea caracter. Dacă însă corelaţia este negativă, atunci îmbunătăţirea unui caracter (printr-un program de selecţie) va duce implicit la înrăutăţirea celuilalt.
în situaţia în care obiectivul selecţiei urmăreşte mai multe caractere pot fi aplicate mai multe metode, discutate şi sintetizate de Hazel şi Lush.
Selecţia în tandem
Aşa cum rezultă din denumire, selecţia se face succesiv pentru fiecare caracter în parte. Astfel, în prima etapă sunt selecţionaţi indivizii pe baza unuia din caracterele considerate până când, după un număr oarecare de generaţii, se realizează nivelul dorit pentru caracterul respectiv. După aceea se trece la selecţia pentru un al doilea caracter prevăzut în programul de ameliorare. După alte
câteva generaţii, timp în care şi al doilea caracter a atins nivelul cerut, se trece la selecţie pe cel de al treilea caracter şi aşa mai departe.
Durata de ameliorare a efectivului în cazul folosirii acestei metode este direct proporţională cu numărul caracterelor a căror îmbunătăţire se urmăreşte. Din această cauză, metoda este puţin recomandată pentru ameliorarea populaţiilor de cabaline datorită intervalului de generaţie relativ mare la această specie.
Durata de ameliorare a populaţiei prin aplicarea acestei metode depinde şi de tipul şi intensitatea interdependenţei dintre caracterele a căror îmbunătăţire se urmăreşte. Astfel, în cazul unei corelaţii pozitive, ameliorarea primului caracter va atrage după sine, implicit, o oarecare ameliorare şi a celui de al doilea caracter, astfel încât atunci când se va trece la selecţia pe al doilea caracter, acesta să fie în populaţie, la un
nivel destul de ridicat şi, ca urmare, aducerea la nivelul stabilit prin programul de ameliorare va necesita mai puţine generaţii. în cazul unei corelaţii negative, situaţia se va petrece în sens invers, timpul de aducere a celui de al doilea caracter la nivelul urmărit fiind mult mai lung.
Selecţia pe nivele independente
Metoda presupune selecţionarea reproducătorilor, simultan pe mai multe caractere. Pentru aceasta este necesar să se stabilească pentru fiecare caracter limite de valori sub care indivizii respectivi sunt eliminaţi. Pentru a fi selecţionaţi, indivizii trebuie să îndeplinească pentru toate caracterele haremurile stabilite. în figura 5.3 este redat un model grafic referitor la modul în care se realizează selecţia prin această metodă, pentru două caractere.
Figura 5.3. Modul în care se realizează selecţia pe nivele independente
Linia A reprezintă nivelul cerut pentru caracterul Y iar linia B nivelul cerut pentru caracterul X. Dacă selecţia s-ar realiza pentru un singur caracter, atunci pentru caracterul X vor fi aleşi toţi indivizii plasaţi în dreapta liniei B, iar dacă selecţia urmăreşte caracterul Y atunci vor fi reţinuţi toţi indivizii plasaţi deasupra liniei A. Selecţionând simultan pe ambele caractere, vor fi reţinuţi doar indivizii din careul II, cei care au performanţe superioare haremurilor stabilite pentru caracterele considerate.
Metoda asigură realizarea unei intensităţi de selecţie mare, fiind mult mai puţine cazurile de indivizi care să îndeplinească cerinţele pentru toate caracterele urmărite. Metoda prezintă şi dezavantajul că pot fi eliminaţi indivizi superiori pentru unele caractere, dar care se găsesc puţin sub limita fixată pentru alt caracter. Metoda este însă mai eficientă decât selecţia în tandem pentru că permite ameliorarea unui număr mai mare de caractere în acelaşi timp. Fără îndoială că metoda este influenţată de tipul şi intensitatea interdependenţei dintre caracterele considerate.
Selecţia pe baza indicilor de selecţie
Metoda se bazează pe folosirea genotipului agregat, care stă la baza alcătuirii unor indici de selecţie.
Pentru a se folosi această metodă este necesar ca indicele de selecţie aplicat să aibă o eficacitate maximă, adică rIH să aibă o valoare cât mai mare. De menţionat faptul că pe măsură ce creşte numărul de caractere luate în considerare, eficacitatea indicelui scade.
în al doilea rând, este necesar să se stabilească valoarea indicelui. în acest scop se stabileşte pentru fiecare caracter o valoare prag care să aibă în vedere fie valoarea medie a caracterului respectiv în populaţie, fie standardul rasei pentru caracterul respectiv, fie valoarea minimă a caracterului stabilită prin programul de ameliorare aplicat. în funcţie de această valoare prag a indicelui, se compară valorile indicelui stabilit pentru fiecare individ, fiind selecţionaţi indivizii a căror valoare a indicelui este superioară valorii prag.
Estimarea valoni de ameliorare pe baza genotipului agregat
Pentru estimarea valorii de ameliorare luând în considerare simultan mai multe caractere este însă nevoie de o altă metodologie şi de introducerea unor concepte diferite. în acest sens în 1943 Hazel şi Lush au introdus conceptul de indice de selecţie (I) care reprezintă valoarea de ameliorare a individului exprimată printr-o singură valoare care ţine seama de valoarea genotipică a fiecărui caracter implicat, respectiv de genotipul agregat (H) sau global al animalului.
Genotipul agregat sau global, respectiv valoarea genotipică globală, reprezintă suma valorilor genotipice pentru toate caracterele avute în vedere, fiecare genotip fiind considerat în legătură cu valoarea sa economică relativă sau cu ponderea pe care o are în valoarea totală a animalului. Modul de realizare a genotipului agregat este redat în figura 5.4.
Valoarea genotipul agregat (H) se obţine prin relaţia:
H= a.G, + a0G0+ aqGq + ... + aG11 2 2 3 3 n n
în care: Gr..n reprezintă valorile genotipice aşteptate ale caracterelor, valori datorate efectelor aditive ale genelor, care exprimă deci valorile de ameliorare (A) ale animalului pentru caracterele considerate; ar..n
reprezintă valorile economice relative ale caracterelor respective.Indicele de selecţie (valoarea de ameliorare), bazat pe genotipul agregat, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie cât mai simplu, să se bazeze pe date exacte şi comparabile, să aibă o eficacitate maximă (exprimată atât prin corelaţia cât mai strânsă cu valoarea genotipică globală cât şi prin câştigul genetic realizat prin folosirea lui în populaţie).
Elementele informative necesare pentru construirea şi estimarea genotipului agregat sunt:- variantele fenotipice (VF) ale caracterelor şi covarianţele fenotipice (covF) între caracterele
Figura 5.4. Modul de realizare a genotipului agregat
considerate;- variantele genotipice - fracţiunea aditivă (VA) ale caracterelor şi covarianţele genotipice (covA) între
caracterele considerate;- valoarea economică relativă pentru fiecare caracter, care depinde de beneficiul ce se poate realiza
pentru fiecare unitate de ameliorare a caracterului respectiv.
Construirea indicilor de selecţie
Un indice de selecţie poate fi definit ca o funcţie liniară a valorilor caracterelor considerate şi care are cea mai mare corelaţie cu valoarea genotipică globală a unui individ.
Pentru construirea unui indice de selecţie (I) se porneşte de la relaţia:
I=b,X,+ b9X!> + b,X,+ ... + b X11 2 2 3 3 n n
în care: Xj n reprezintă valorile fenotipice (performanţele) înregistrate de individ pentru fiecare character; bx n
reprezintă coeficienţii de regresie ai genotipului către fenotip pentru fiecare din caracterele considerate, respectiv coeficienţii de regresie parţiali.
Problema care se pune este obţinerea acestor coeficienţi de regresie parţiali. Pentru aceasta se foloseşte un sistem de ecuaţii normale simultane alcătuite pe baza variantelor şi covarianţelor fenotipice şi genotipice ale caracterelor considerate.
Un model de ecuaţii normale simultane, pentru trei caractere este dat în continuare:VF(x1)-bi + covF(X|Xi)-b2+covF(XiXj)-b3=VA(Xi)-a, + covA(XiXj-a2+covA(XiX])-a3 covF(XiXi)-b1+VF(XJ-b2+covF(XjXj)-b3=covA(XiXi)-a1 + VA(Xi)-a2+covA(X2Xj)-a3
în care aj n reprezintă valorile economice relative ale caracterelor.In acelaşi mod se pot construi sisteme de ecuaţii normale simultane pentru oricâte caractere sunt luate
simultan în considerare. De menţionat că din elementele
care intră în alcătuirea sistemului de ecuaţii normale, numai bv b2, b3 etc. nu sunt cunoscute, restul fiind determinate anterior prin analizele de variantă şi covarianţă.
Rezolvarea sistemului de ecuaţii normale simultane presupune alcătuirea matri-celor fenotipice şi genotipice (în care se introduc valorile variantelor şi covarianţelor fenotipice şi genotipice) şi a vectorilor coeficienţilor de regresie parţiali şi ai valorilor economice relative.
în felul acesta, sistemul de ecuaţii normale simultane poate fi prezentat sub forma:Fb=Ga
în care: F - matricea variantelor şi covarianţelor fenotipice; b - vectorul coeficienţi lor de regresie parţiali; G - matricea variantelor şi covarianţelor genotipice; a - vectorul valorilor economice relative.
Odată rezolvat sistemul, se obţin valorile coeficienţilor de regresie parţiali, cu care mai departe se calculează indicele de selecţie, folosindu-se valorile fenotipice (performanţele) înregistrate de individ pentru fiecare caracter considerat.
Eroarea indicelui de selecţie se poate calcula folosind varianta indicelui, pe baza următoarei relaţii.
S^bFb
adică prin înmulţirea la stânga şi la dreapta a matricei fenotipice cu vectorul coeficienţilor de regresie parţiali. Extrăgând rădăcina pătrată din variantă se obţine eroarea indicelui de selecţie.
Eficacitatea indicelui de selecţie (precizia indicelui) este dată de coeficientul de corelaţie între genotipul global (agregat) pentru caracterele considerate şi indicele de selecţie. Relaţia pentru calcularea acestui coeficient de corelaţie este:
Estimarea valorii de ameliorare folosind procedeul BLUP
De la prezentarea ei în 1949 de către Henderson C.R. şi respectiv de la dezvoltarea făcută de acelaşi autor în 1975, metoda de evaluare a reproducătorilor printr-un procedeu neinfluenţat
denumit BLUP (Best Linear Unbiased Prediction) a cunoscut o dezvoltare impresionantă cu referire în mod special la taurine şi cu extindere treptată şi la celelalte specii.
Procedeul BLUP pentru stabilirea valorii de ameliorare are în vedere minimizarea erorilor ce sunt introduse prin diferitele influenţe ce pot apărea (vârste diferite, sezon de naştere diferit etc). Procedeul ţine seamă atât de efectele fixe cât şi de efectele aleatoare care pot influenţa acurateţea stabilirii valorii de ameliorare. De asemenea, procedeul maximizează valorile genotipice ale indivizilor selecţionaţi (Gofinet şi Elsen, 1984).
Procedeul BLUP poate fi folosit atât pentru un singur caracter cât şi pentru mai multe caractere care fac obiectul selecţiei.
în 1963 Henderson a arătat că se pot simplifica foarte mult calculele prin aplicarea acestui model.
Astfel, într-un model simplu de tipul:
y - Xb + Za + e
Ecuaţiile celor" mai mici pătrate generalizate pentru estimarea lui b şi a se pot
scrie:X'R-'X X'R-'Z b=X'R"'y Z'R-'X Z'R-'Z a
Z'R-'y
Henderson a arătat că printr-o uşoară modificare a acestei ecuaţii ale celor mai mici pătrate generalizate prin adăugarea matricei inversate G a variantelor Ia blocul Z1^1 Z sistemul obţinut furnizează simultan soluţiile b ale celor mai mici pătrate generalizate pentru efectele fixe şi soluţiile BLUP pentru valorile genotipice
X'R-'X X'R-'Z b = X'R"'yZ'R-'X Z'R-'Z+G-' a Z'R-'y
Acest model de ecuaţii este denumit ecuaţii ale modelului mixt (deoarece se consideră simultan efectele fixe şi cele aleatoare). Ele prezintă un interes deosebit, deoarece matricele inversate R_1şi G"1 sunt mult mai uşor de calculat decât matricea V1.
Un model BLUP mai complex pentru un singur caracter poate fi următorul:
Xiik=Ai + Bi+Cik+Eiik+riik
în care: X.jk- performanţa unui individ oarecare inclus în testatre (probând); A ; -efectele fixe comune tuturor probanzilor din aceeaşi linie sau rasă; B. - efectele fixe comune fiecărei combinaţii an-sezon (lună) de naştere a probanzilor; Cik -efectele fixe comune tuturor probanzilor din aceeaşi familie de semifraţi; E..k-efectele aleatoare asociate valorii genetice aditive ale fiecărui probând; R.jk- efectele aleatoare asociate influenţelor reziduale asupra performanţelor fiecărui probând.
în vederea rezolvării, premisa de mai sus poate fi transpusă în notaţie matricială astfel:y = Xp + Zq + Ws + r
în care: y = vector ui performanţelor; X = matricea program a efectelor fixe; p = vectorul efectelor fixe, care poate fi împărţit în p' = a' b' c', unde a, b, c se referă la vectorii asociaţi cu efectul liniei sau rasei, combinaţiei an-sezon, familiei de semifraţi; Z = matricea program a efectelor aleatoare ale taţilor; q = vectorul efectelor genetice aditive ale taţilor; W = matricea program a efectelor aleatoare ale probanzilor; s = vectorul efectelor genetice ale probanzilor în cadrul familiei de semifraţi/semisurori; r = vectorul efectelor reziduale.
în legătură cu folosirea procedeului BLUP pentru mai multe caractere, Henderson şi Quaas (1976) arătau că este posibil să se aplice o evaluare multidimensională luând în considerare ansamblul de informaţii obţinute asupra mai multor caractere la diferiţi indivizi. Metoda propusă de aceştia prezintă dificultăţi în ceea ce priveşte calculele, atunci când numărul reproducătorilor este mare. Metoda se simplifică mult atunci când toate caracterele sunt înregistrate la fiecare individ şi când factorii ficşi sunt aceiaşi pentru toate caracterele (Lee, 1978).
Evaluarea reproducătorului pentru meritul economic poate fi realizată ponderând evaluarea reproducătorului pentru fiecare caracter prin importanţa economică relativă a acestora.
Realizarea unei asemenea evaluări pe mai multe caractere prezintă multe dificultăţi. Una din acestea, care apare încă de la început, este alcătuirea ecuaţiilor ce urmează a fi rezolvate.
5.2.4.5. ORGANIZAREA SELECŢIEI CABALINELOR ÎN ROMÂNIA
în prezent, selecţia cabalinelor în România se efectuează pe baza prevederilor Legii nr. 389/2005 „Legea calului" şi a Ordinului Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale referitoare la „Criteriile de bonitare, privind aprecierea cabalinelor de reproducţie". Aceste criterii se aplică în herghelii, depozite de armăsari, hipodromuri.
Conform acestor Criterii, cabalinele de rasă se apreciază individual, anual în felul următor:a)Tineretul se apreciază până la efectuarea probelor de calificare, după următoarele criterii:
origine, dimensiuni corporale, conformaţie corporală şi mersuri. După susţinerea probelor de calificare, tineretul se apreciază şi după rezultatele obţinute în aceste probe, respectiv după capacitatea energetică.
b)Armăsarii şi iepele se apreciază, pe lângă performanţele proprii şi după calitatea (performanţele) descendenţilor lor, astfel:
- armăsarii, pe baza a două serii de descendenţi, marea majoritate a acestora trebuind să obţină între 80 şi 100 puncte la aprecierea exteriorului şi între 40 şi 60 puncte la aprecierea mersurilor
- iepele, pe baza a cel puţin doi descendenţi care să obţină de asemenea, punctajele arătate mai sus.
Rezultatele aprecierii după oricare din criteriile de mai sus se notează cu note în sistemul de punctare cu 10 puncte, nota 10 reprezentând exprimarea cea mai bună a însuşirii urmărite.
Individualizarea cabalinelor selecţionate pentru reproducţie
Individualizarea cabalinelor de reproducţie este obligatorie. Ea se face la mânji înainte de separarea lor de mame, prin aplicarea unei mărci. Femelele selecţionate pentru reproducţie primesc un număr matricol de mamă.
Marca este formată din următoarele elemente:- Iniţiala tatălui reprezentată la rasele Pur sânge englez, Trăpaş, grele şi semi
grele, din primele două litere ale numelui tatălui, iar la rasele Arabă, Lipiţan, Huţul,precum şi la Gidran, Nonius şi Furioso North-Star de prima literă a liniei din care faceparte armăsarul. Iniţiala va fi urmată de numărul de pepinier.
-Semnulde mamă se aplică numai la cabalinele din rasele Arab, Lipiţan şi Huţul, şi este reprezentat prin semnul convenţional corespunzător liniilor din rasele respective.
-Numărul de mânz este numărul de ordine al mânzului, acordat începând cu 1 pentru toţi descendenţii aceluiaşi armăsar.
- Simbolul hergheliei - reprezentat prin iniţiala sau primele două litere alenumelui hergheliei.
în figura 5.5 sunt prezentate câteva din simbolurile actuale folosite în marcarea cabalinelor.
Figura 5.5. Unele simboluri folosite în marcarea cabalineiorîn ţara noastră: a - iniţiala tatălui; b - semnul de mamă; c - iniţiala hergheliei.
Marca se aplică în felul următor:- Iniţiala tatălui şi semnul de mamă se aplică la rasele Pur sânge englez, Arab şi Trăpaş la locul şeii pe
partea dreaptă. La celelalte rase se aplică tot la locul şeii, dar pe partea stângă.- Numărul de produs şi simbolul hergheliei se aplică la rasele Pur sânge englez, Arab şi Trăpaş la locul
şeii pe partea stângă, iar la celelalte rase tot la locul şeii, dar pe partea dreaptă.Numărul matricol de mamă se aplică pe latura stângă a gâtului, în treimea antero-su-perioară. Numărul
matricol de mamă se acordă iepelor la intrarea la reproducţie şi reprezintă numărul curent de înscriere a iepei în registrul genealogic al rasei din herghelia respectivă.
Atât marca cât si numărul matricol de mamă se aplică prin înfierare.
Aprecierea cabalinelor de reproducţie
După cum s-a arătat, cabalinele de reproducţie se apreciază în vederea stabilirii valorii lor pe baza mai multor criterii respective, originea şi tipul rasei, dimensiunuile corporale, conformaţia corporală şi mersurile, capacitatea energetică şi calitatea descendenţilor.
Aprecierea după origine şi tipul rasei
Originea şi tipul rasei se stabilesc după evidenţele existente în crescătorie (registre genealogice, certificate de origine, etc). în aprecierea tineretului după acest criteriu se ţine seama de îndeplinirea particularităţilor rasei respective precum şi de cerinţele prevăzute în programele de ameliorare. In funcţie de nota acordată, exprimarea tipului rasei poate fi: excepţională (10-9), foarte bună (8-7), bună (6), satisfăcătoare (5-4), rea (< 4).
Aprecierea după dimensiunile corporale
Aprecierea cabalinelor după dimensiunile corporale, atât pentru tineret cât şi pentru animalele adulte, se face în funcţie de baremurile stabilite pentru standardul fiecărei rase. La noi în ţară se iau
în considerare valorile a trei caractere de exterior, respectiv talia, perimetrul toracic şi perimetrul fluierului. Baremurile pentru fiecare din cele trei caractere sunt diferite în funcţie de rasă, de vârstă precum şi de sexul individului. Vârsta Ia care se face aprecierea este 1 J£, 2,2 Vz, 3,3% şi 4 ani. Pentru realizarea limitei maxime se acordă nota 10. Pentru limita minimă şi sub această limită se acordă notă 4. Depăşirea valorilor maxime se penalizează prin scăderea notei.
în final, pentru dimensiunile corporale se acordă o singură notă care reprezintă media notelor obţinute de animal pentru cele trei caractere de exterior.
Aprecierea după conformaţia corporală
Aprecierea după conformaţia corporală ţine seama de faptul dacă aceasta este în concordanţă cu direcţia descreştere a rasei respective (alergări, călărie, sărituri, tracţiune etc.)
Conformaţia corporală se apreciază luându-se în considerare următoarele trei grupe de regiuni corporale:
- cap, gât şi trunchi;- membre;- constituţie, musculatură, tendoane şi ligamente.Pentru conformaţia corporală se acordă o singură notă care reprezintă media notelor acordate
pentru fiecare grup în parte.
Aprecierea după performanţe productive (capacitate energetică)
Performanţele productive (capacitatea energetică) se apreciază pe baza rezultatelor obţinute de animalul respectiv în concursurile oficiale sau în testările făcute în herghelie pe diferite trasee. Testarea capacităţii energetice se face diferit în funcţie de rasă şi particularităţile de producţie, astfel:
- caii Pur sânge englez se apreciază după clasificarea obţinută în cursele oficiale da galop organizate pe hipodromurile din ţară sau străinătate. Se acordă nota maximă
pentru o performanţă sub riO'Vkm în alergare plată de galop, pe 1600 m cu 65 kg greutate în şa. Pentru o performanţă mai mare de l'20"/km se acoardă două puncte.
- caii Trăpaşi se apreciază tot după recordul pe km, stabilit în curse publice ladiferite vârste. Astfel, se apreciază cu nota maximă dacă a realizat pe km un timp sub1'26" la vârsta de 2 ani, sub 1'24"5 la vârsta de 3 ani, sub 1'24" la vârsta de 4 ani şi sub1'23"5 la o vârstă mai mare de 4 ani. înregistrarea unui timp mai mare decât cel prezentat pentru diferite vârste scade valoarea notei acordate, două puncte fiind acordatepentru performanţe mai mari de 1 '41" la 2 ani, 1'34" la 3 ani, 1'29" la 4 ani şi 1'27"peste 4 ani.
Caii din rasele şi varietăţile Arab, Lipiţan, Huţul, Nonius, Furioso North-Star, Gidran, Calul de sport, Ardenez şi Calul semigreu românesc se apreciază după cel mai bun rezultat obţinut la testarea efectuată în herghelii.
La aceste rase testarea capacităţii energetice se face în felul următor:- Rasa Arabă (Pur sânge arab şi Shagya arab)- alergare plată de galop pe 2400 m, cu 65-70 kg
în şa. Se acordă punctajul maxim (10) pentru o performanţă sub l'14"/km şi punctajul minim (2) pentru o performanţă peste l'24"/km. De asemenea, mai este obligatorie efectuarea uneia din următoarele probe: viteză la trap (înhămare individuală la atelaj pe o distanţă de 15 km cu 450 greutate tractată); dresaj (progresie dresaj 1); anduranţă. La proba de dresaj se punctează regularitatea mersurilor, impulsia, elasticitatea, supleţea, supunerea, lejeritatea mişcărilor.
- Rasa Lipiţan - probă de alură liberă, înhămare individuală la atelaj pe o distanţă de 5 km, cu 350 kg greutate tractată (viteza de deplasare de 15 km/oră); probă de tracţiune uşoară la pas, înhămare individuală la atelaj pe o distanţă de 1 km, cu 350 kg greutate tractată (viteza de deplasare de 7 km/oră); probă de trap întins,înhămare individuală Ia atelaj, pe 3 km cu 350 kg greutate tractată (viteza de deplasare de 18 km/oră); probă de dresaj la care se punctează mersurile, alura, impulsia, tranziţiile, supunerea, exactitatea.
- Rasa Nonius - probă de tracţiune cu cele trei faze amintite la rasa Lipiţan (alură liberă,
tracţiune uşoară la pas, trap întins) şi facultative probă de dresaj.- Rasa Furioso North-Star - săritură în libertate la culoar şi obstacole cu călăreţ (se face media
punctajului acordat) sau dresaj, teren 60/20 m, progresie dresaj 1 şi tracţiune cu cele trei faze amintite.
- Rasa Gidran - obligatoriu una din următoarele două probe: probă de viteză şi rezistenţă la galop, pe 2400 m cu 65 - 70 kg în şa sau săritură în libertate la culoar şi obstacole cu călăreţ.
- Calul românesc de sport -probă de obstacole cu călăreţ şi săritură în libertate la culoar; probă de dresaj, progresie dresaj 1.
- Rasa Ardeneză şi alte rase grele - probă de tracţiune grea la pas, înhămare în doi la platformă, pe 5 km, cu 3000 kg greutate tractată;
- Rasa Semigreu şi metişii raselor grele - probă de tracţiune grea la pas, înhămare individuală la atelaj pe o distanţă de 10 km cu 1300 kg greutate tractată; probă de tracţiune uşoară la trap, înhămare individuală la atelaj, pe o distanţă de 5 km cu 450 kg greutate tractată
- Rasa Huţul - probă de tracţiune, înhămare în doi, pe o distanţă de 10 km, cu 800 kg greutate tractionată;
-în funcţie de timpii realizaţi se acordă note de la 10 la 2. în cazul în care probele se execută pe
alte distanţe, timpul realizat se apreciază proporţional cu distanţa parcursă. Se pot aplica corecţii, în plus sau în minus, cu 1-2 puncte, după felul comportării la plecare şi regularitatea mersului pe parcurs.
De asemenea, se aplică coeficienţi de corecţie la timpul realizat, în funcţie de starea pistei (noroi, gropi, praf, etc), de natura vehiculului şi de greutatea tractată sau purtată în şa, atunci când probele nu se desfăşoară în condiţii normale.
Aprecierea după calitatea descendenţilor
Armăsarii sunt apreciaţi pe baza calităţii (performanţelor) a două serii de descendenţi, iar iepele după calitatea a cel puţin doi descendenţi născuţi în condiţii normale.
Clasarea cabalinelor
Pe baza rezultatelor obţinute la aprecierile pentru fiecare din criteriile amintite, cabalinele se clasifică în trei clase: reord, elită, clasa I. în clasa record se încadrează cabalinele cu însuşiri excepţionale şi care pot contribui la ameliorarea rasei din care fac parte. în clasa elită se încadrează cabalinele representative pentru rasa din care fac parte. în clasa I-a se încadrează cabalinele care în general, corespund cerinţelor raselor din care fac parte. Cerinţele minime (punctajul obţinut) pentru încadrarea cabalinelor din diferite rase în una din cele trei categorii sunt cele prezentate în tabelul 5.16.
Tabelul 5.16Cerinţele minime pentru încadrarea în clase
Specificare Record Elită Clasa l-a
A 1 A 1 A 1Originea şi tipul rasei Dimensiuni corporale Conformaţia corporală şi mersurile^ Capacitatea energetică Calitatea descendenţilor
10 9 8 9 9
9 8 8 8 9
9 8 7 8 8
8 7 7 7 8
7 6 6 5 6
7 6 6 5
6
5.2.5. SISTEME DE AMELIORARE
Sistemele de ameliorare folosite la cabaline sunt, în general, cele care se folosesc pentru ameliorarea tuturor speciilor de animale. Astfel, se pot distinge două sisteme de ameliorare:
- ameliorarea în populaţie închisă (endogamie)- ameliorarea prin încrucişare sau în populaţii deschise care reprezintă o combinaţie între
endogamie şi exogamie.
5.2.5.1. AMELIORAREA ÎN POPULAŢIE ÎNCHISĂ
Ameliorarea în cadrul unei populaţii închise se bazează pe folosirea metodelor cunoscute numai în cadrul unei rase, de unde şi denumirea de ameliorare în rasă curată. Conceptul de rasă curată este tot mai mult înlocuit cu cel de populaţie supusă ameliorării.
Ameliorarea în rasă curată, în înţelesul clasic al termenului, presupune o selecţie intra-rasă, într-un număr mare de generaţii, fără nici o imigraţie de gene de la alte rase. Ameliorarea în populaţie închisă poate avea mai multe variante, respectiv
- ameliorarea raselor perfecţionate,- ameliorarea raselor locale,- ameliorarea raselor de tranziţie,- ameliorarea liniilor neconsnagvinizate,- ameliorarea liniilor consangvinizatePericolul care poate apărea în cazul ameliorării în populaţii închise este con-sangvinizarea, care
este cu atât mai puternică cu cât populaţia este mai redusă numeric. Acest pericol apare la o mărime efectivă a populaţiei mai mică de 100. în cazul în care populaţia este suficient de mare şi extinsă într-un areal întins, putând rezulta chiar subpopulaţii, pericolul consangvinizării este redus.
Chiar în cazul apariţiei consangvinizării, se pot depista foarte uşor exemplarele necorespunzătoare. Astfel, la rasa Pur sânge englez se face o verificare sistematică a tineretului, înainte de urmărirea performanţelor proprii de viteză. Această verificare urmăreşte în special sistemul circulator şi urinar, eliminându-se exemplarele cu afecţiuni.
Rasele Pur sânge englez şi Arabă sunt exemple concludente pentru sistemul de ameliorare în populaţie închisă.
Astfel, la rasa Pur sânge englez, registrul genealogic (General Stud Book) s-a închis încă din 1793 şi este închis şi în prezent, indiferent în ce zonă a globului se cresc exemplare din această rasă. Trebuie remarcat însă, că deşi sunt împerecheaţi cei mai buni armăsari cu cele mai bune iepe, în ultimele două secole nu au fost înregistrate îmbunătăţiri spectaculoase în cadrul alergărilor de galop. Datorită închiderii rasei, s-a realizat în decursul timpului o reducere considerabilă a variabilităţii în ceea ce priveşte viteza şi rezistenţa. In aceste condiţii nici factorii de mediu (furajarea, întreţinerea, antrenamentul, starea pistei etc.) care au fost considerabil îmbunătăţiţi, nu au ridicat semnificativ performanţele deja înregistrate.
Pe de altă parte, se pare că la caii de galop frecvenţa bătăilor cordului a atins de mult limita fiziologică. Aceasta înseamnă că performanţele bune obţinute în viitor nu vor fi semnificativ diferite de cele atinse până în prezent şi nu se vor datora progresului genetic, ci îmbunătăţirii unor factori de mediu care au fost neglijaţi până în prezent.
Literatura de specialitate citează faptul că în decurs de 100 de ani s-a îmbunătăţit performanţa la cursele de galop din Anglia cu 16,3 secunde. Aceasta, trebuie însă privită cu unele rezerve, deoarece se referă, pe de o parte, la viteza de reacţie a cronome-trorilor de acum 100 de ani, iar pe de alta, la actualul mod de măsurare al vitezei bazat pe aparatură electronică.
Nu trebuie neglijat însă faptul că selecţia în cadrul rasei Pur sânge englez este la fel de strictă ca şi acum două secole, acest lucru explicând faptul că se pot obţine şi la generaţiile filiale performanţele atinse de generaţiile parentale. De asemenea, acest sistem strict de selecţie a determinat şi faptul că aproape nu există probleme de aclimatizare ale acestei rase, oriunde s-ar creşte pe glob. Este cea mai extinsă rasă de cabaline. Bineînţeles că se poate afirma că în cadrul rasei au apărut subpopulaţii cum ar fi un tip mai masiv în Noua Zeelandă, comparativ cu un tip extrem de fin în zona
secetoasă din Sud-vestul Africii. Cu toate acestea, caracterele de bază ale rasei au rămas
neschimbate.La fel ca la Pur sânge englez sau poate mai strict, se realizează o selecţie în populaţie închisă la
rasa Arab. Trebuie menţionat faptul că rasa Arab este cea mai veche populaţie închisă din punct de vedere genetic. De asemenea, în decursul secolelor s-au format numeroase subpopulaţii. în World Arabian Horse Organization (WAHO) sunt cuprinse exemplare care se cresc în 43 de ţări. Exemplare pure din această rasă sunt considerate numai cele înscrise în registrele genealogice ale membrilor organizaţiei amintite. Creşterea în populaţie închisă (rasă curată) la rasa Arab este mai strictă decât la celelalte rase şi din această cauză, selecţia după origine şi tipul morfoproductiv este mult mai importantă decât cea după performanţă proprie.
Ca o concluzie la sistemul de ameliorare în populaţii închise, se poate spune că ea conduce la consolidarea caracterelor de bază ale rasei însă nu creează o variabili-tate suficientă pentru a permite o selecţie eficientă.
5.2.5.2. AMELIORAREA ÎN POPULAŢII DESCHISE
Ameliorarea în populaţii deschise se bazează pe imigrarea de gene. De regulă, imigrarea de gene din alte populaţii sau rase se realizează prin armăsari. Sunt însă şi cazuri în care această imigrare se realizează şi prin iepe. Imigrarea de gene se poate face în diferite moduri în funcţie de durata imigrării, momentul imigrării etc, însă indiferent cum se realizează, ea are în vedere şi se bazează pe o selecţie riguroasă a reproducătorilor, astfel încât în generaţiile următoare să se obţină tipul dorit. De remarcat faptul că, cu foarte mici excepţii, ameliorarea cabalinelor în întreaga Europă a fost concepută de secole ca o ameliorare în populaţii deschise.
Ameliorarea în populaţii deschise prin imigrare de gene este cunoscută sub denumirea de încrucişare. în funcţie de scopul urmărit se disting două categorii de încrucişări şi anume:
- încrucişări de ameliorare, care au drept scop formarea unor populaţii relativ noi. Se pot folosi mai multe tipuri de astfel de încrucişări: de substituire (absorbţie), de infuzie şi pentru formarea de rase noi de sinteză.
-încrucişări industriale (comerciale) care pot fi simple, duble, multiple, rotative în funcţie de numărul raselor implicate şi de modul de folosire al raselor. De menţionat că încrucişările industriale au la cabaline o aplicabilitate mai redusă în comparaţie cu speciile producătoare de carne sau lapte, de aceea ele se aplică foarte rar.
Efectele genetice ale încrucişărilor, prin care se realizează imigrări de gene, se referă la modificarea structurii genetice a populaţiei consecutiv modificării frecvenţei genelor din populaţie şi implicit a frecvenţei categoriilor de gârneţi produşi în populaţia respectivă. Pe de altă parte, este influenţată variabilitatea populaţiei în sensul că aceasta va creşte, permiţând alegerea celor mai corespunzătoare exemplare şi de aici un câştig genetic mai mare.
încrucişarea de substituire (absorbţie, transformare) constă în împerecherea iepelor din populaţiile (rasele) locale cu armăsari din rase ameliorate, până când se obţin populaţii de cabaline cu însuşirile dorite. în general, acest tip de încrucişare durează 4-8 generaţii.
La noi în ţară sistemul respectiv a început să fie practicat pe scară largă, după anul 1920, acţiunea fiind desfăşurată prin armăsari din hergheliile organizate pe rase
în diferite zone ale ţării. Astfel, au fost ameliorate populaţiile locale de cabaline din Banat cu armăsari Nonius, realizându-se un cal ameliorat de Banat. în acelaşi mod s-au obţinut calul ameliorat de Făgăraş sub influenţa rasei Lipiţan, calul ameliorat ardelenesc^ sub influenţa armăsarilor Furioso North-Star, calul ameliorat moldovenesc sub influenţa raselor Arab şi Gidran, calul ameliorat ialomiţean, sub influenţa raselor Arab, Trăpaş şi Gidran, calul ameliorat dobrogean - sub influenţa rasei Arab, calul ameliorat de munte - sub influenţa rasei Huţul.
încrucişarea de infuzie este un proces de imigraţie de gene cu volum mare şi durată mică. Se realizează o singură generaţie, după care se continuă reproducerea în cadrul populaţiei locale. Scopul unei astfel de încrucişări este acela de a corecta unele defecte ale populaţiei de ameliorat, de a evita consangvinizarea, etc. La noi în ţară s-a folosit încrucişarea de infuzie în populaţiile de Nonius cu armăsari Pur sânge englez, dar în ultimul timp şi cu armăsari Trăpaş. Prin această infuzie, caracterele principale ale calului Nonius se păstrează dar se corectează unele defecte, cum sunt temperamentul, lipsa de expresivitate etc, imprimându-i-
se totodată mai multă iuţeală în mers. încrucişări de infuzie s-au practicat şi la calul Furioso North-Star cu armăsari Pur sânge englez.
încrucişarea pentru formarea de populaţii (rase) noi. Aşa după cum arată şi numele, acest tip de încrucişare urmăreşte ca prin împerecheri dirijate între parteneri din diferite rase să se obţină populaţii cu caractere diferite, corespunzătoare unui scop bine definit prin programul respectiv de ameliorare. Rasa nou formată, ce nu poate fi considerată echivalentă cu vreuna din cele intrate în combinaţie, este denumită de sinteză (C. Drăgănescu, 1979).
Metoda a fost folosită la noi în ţară pentru crearea Calului semigreu românesc şi Calului de sport românesc.
în ce priveşte calul Semigreu românesc, crearea acestuia a început în anul 1950 folosindu-se împerecheri între armăsari Trăpaş şi iepe Ardeneze. La baza populaţiei iniţiale au stat 49 de iepe (5 Ardeneze, 7 Trăpaşe, 9 locale ialomiţene, 15 Furioso North-Star şi 13 Lipiţan) şi 6 armăsari (4 Ardenezi şi 2 Trăpaşi) (C. Drăgănescu, 1986).
încrucişările făcute au dus la izolarea a patru linii:- linia I realizată în perioada 1950-1962 folosindu-se armăsari Trăpaş cu iepe Ardeneze;- linia II realizată în perioada 1954-1962 folosindu-se armăsari Ardenezi cu iepe Ialomiţene,- linia III realizată în perioada 1964-1974 folosindu-se armăsari Ardenezi cu iepe Furioso North-Star,- linia IV realizată în perioada 1964-1974 folosindu-se armăsari Ardenezi cu iepe Lipiţan.Formarea populaţiei de Cal de sport românesc se bazează pe încrucişări complexe la care au participat
cu ponderea cea mai mare armăsari Pur sânge englez (peste 70%), Arabi (cea 20%) şi cu o participare mai redusă din Gidran, Trăpaş, Furioso North-Star şi chiar cal de Plevna (prin descendenţa armăsarului Gavot care a produs 10 iepe mamă). Primele încrucişări efectuate în vederea obţinerii acestei rase au început în anul 1965 în cadrul Hergheliei Sâmbăta de Jos. în anul 1970 efectivul de cai de Sport de la Sâmbăta de Jos a fost transferat la Herghelia Jegălia unde se află şi în prezent.
5.2.6. PROGRAME DE AMELIORARE LA CABALINE
Programele de ameliorare care ar putea fi aplicate în creşterea cabalinelor trebuie să ţină seama în primul rând de structura efectivelor de care se dispune, iar în al doilea rând de direcţia de specializare a raselor existente.
După cum s-a arătat, efectivele de cabaline care se cresc în România sunt constituite din cai de rasă şi cai locali cu diferite grade de ameliorare.
Efectivele de cai de rasă de peste 5500 capete, din care peste 1600 iepe mame şi armăsari pepinieri şi peste 1250 de armăsari montă publică, sunt concentrate în 13 herghelii şi 12 depozite de armăsari.
Hergheliile naţionale sunt unităţi de elită, care au rolul de a păstra şi perfecţiona actualele rase existente în România. De asemenea, au menirea de a produce armăsari pentru depozitele de armăsari în vederea ameliorării cabalinelor din marea creştere.
Efectivele de cabaline din marea creştere - de peste 700000 capete din care peste 210.000 iepe mame - sunt constituite din cai locali, aflaţi în diferite grade de ameliorare, a căror specializare este aproape în exclusivitate pentru muncă.
Ameliorarea calităţii acestor efective se realizează prin acţiunea armăsarilor de montă publică, produşi de hergheliile naţionale şi puşi gratuit la dispoziţia crescătorilor particulari, prin depozitele de armăsari de montă publică.
Obiectivele principale ale strategiei creşterii cabalinelor în perioada următoare în România sunt:
- Menţinerea tuturor raselor existente, extinderea celor care sunt solicitate în special la export, cât şi a celor care produc armăsari de valoare pentru ameliorarea cailor din marea creştere.
- Crearea de rase noi, consolidarea şi ameliorarea celor existente prin selecţie, testare, cât şi prin introducerea unor reproducători din rase de cabaline din străinătate, foarte bune amelioratoare a cailor de tracţiune.
Pentru ca un program de ameliorare să fie eficient, acesta trebuie să se bazeze pe:- definirea clară a scopului urmărit şi ca urmare, alegerea caracterelor cheie definitorii pentru
realizarea scopului;- obţinerea unor date exacte şi suficiente referitoare la performanţele realizate în condiţii
normale de concurs, pentru o evaluare cât mai corectă a valorii de ameliorare;- calcularea parametrilor fenotipici şi genotipici, care să permită alegerea celor mai
corespunzătoare metode de ameliorare.Ceea ce îngreunează în mod deosebit o planificare sistematică a ameliorării la cabaline este
structura nefavorabilă a creşterii, adică proporţiile reduse ale populaţiilor şi hergheliilor, precum şi răspândirea lor regională, care face dificilă transpunerea în practică a unor programe de ameliorare complete.
Cel mai simplu în această situaţie este alegerea metodei de ameliorare, care are în vedere creşterea în rasă curată sau selecţia în populaţie închisă. Dar populaţiile regionale sunt prea mici pentru a se menţine acest program timp îndelungat, fapt care duce în final la folosirea „împrospătărilor de sânge", adică migrarea de gene din alte populaţii.
Planurile de ameliorare au în general scopul să pună la dispoziţia crescătorilor reproducători masculi, atât numeric cât şi calitativ. Aceste planuri cuprind nu numai toate măsurile care conduc la maximizarea progresului ameliorării, ci şi probleme de organizare, economice şi de prognoză.
Este de dorit ca programele de ameliorare să stabilească cu precizie scopurile atât pe termen mediu, cât mai ales pe termen lung. Scopurile exacte pe care le conţine un program de ameliorare trebuie să fie prevăzute ca etape distincte. Exigenţele crescânde mai ales în privinţa calităţii cailor de călărie şi de alergări trebuie corelate obligatoriu cu tendinţele de dezvoltare a populaţiilor. Deoarece nu se pot creşte populaţii speciale pentru fiecare complex de caractere, programele de ameliorare trebuie să cuprindă posibilităţile pe tipuri speciale de folosinţă.
Rezultatul procedeului de ameliorare folosit depinde azi de conţinutul şi amploarea testării performanţelor şi de folosirea raţională a rezultatelor în procesul de selecţie.
5.2.6.1. PLANIFICAREA AMELIORĂRII ÎN CREŞTEREA CAILOR DE CURSE
La rasele specializate pentru alergări, planificarea ameliorării se concentrează asupra maximizării rezultatului selecţiei, realizabilă prin optimizarea factorilor cunoscuţi (intensitatea selecţiei, precizia selecţiei, intervalul de generaţie).
Trebuie, de asemenea, să se ţină seama de faptul că, progresul ameliorării la cabaline se realizează prin contribuţia majoră a armăsarilor şi mai puţin prin cea a iepelor, de unde necesitatea acordării unei atenţii deosebite asupra selecţiei taţilor şi mamelor armăsarilor şi mai puţin asupra părinţilor iepelor.
întrucât toţi caii de curse participă la concursuri înainte de a fi folosiţi la reproducţie, evaluarea valorii de ameliorare se poate face cu mai multă precizie pe baza rezultatelor obţinute în concursuri (timpii realizaţi, poziţia la final, valoarea câştigurilor, etc).
Sarcina principală dintr-un program de ameliorare constă în dirijarea împerecherilor, realizându-se împerecherea celor mai buni armăsari (campioni) cu cele mai bune iepe, evitându-se consangvinitatea, pentru a asigura obţinerea noii generaţii de armăsari, a căror valoare de ameliorare să fie estimată cât mai timpuriu, pentru a se menţine un interval de generaţie cât mai scăzut. Admiterea la reproducţie a armăsarilor testaţi va avea ca rezultat o creştere a diferenţialului de selecţie şi de aici eficienţa selecţiei care poate fi încă mărită prin aplicarea însămânţărilor artificiale şi stocarea de material seminal congelat.
Programul de ameliorare pentru caii de viteză trebuie să aibă în vedere şi selecţia iepelor, în special alegerea mamelor de armăsari, dat fiind faptul că iepele cu cele mai bune performanţe sunt cunoscute înainte de folosirea lor la reproducţie. în acest caz, planificarea ameliorării se poate concentra pe o valorificare corespunzătoare a rezultatelor curselor oficiale pentru aprecierea valorii de ameliorare, alegerea mamelor de armăsari şi reţinerea descendenţilor masculi de la acestea.
5.2.6.2. PLANIFICAREA AMELIORĂRII ÎN CREŞTEREA CAILOR DE CĂLĂRIE
Datorită complexităţii şi a lipsei criteriilor obiective de descriere a scopului ameliorării în creşterea cailor de călărie, importanţa principalăîn planificarea ameliorării revine examinării performanţelor şi preciziei estimării valorii de ameliorare. Recunoaşterea determinismului genetic al calităţilor (aptitudinilor) pentru călărie urmărite, poate rezulta numai după perioade lungi de antrenamente şi numai după eliminarea influenţei subiective a călăreţului şi a judecătorului din concursurile oficiale.
Din acest motiv pentru această categorie de cabaline, interesul s-a concentrat mai întâi asupra performanţelor proprii ale cailor. Pentru aceasta, în mai multe ţări, se foloseşte sistemul de pregătire într-o
staţiune timp de cel puţin 100 zile urmată de un test de performanţă. în Germania, încă din 1927 se foloseşte un sistem de pregătire de 11 luni în staţiuni speciale, în care sunt apreciate calităţile de călărie printr-o notă generală obţinută din notele parţiale acordate pentru 16 criterii de apreciere.
Interesant este modul de apreciere folosit în Herghelia regională din Niedersachsen, sub forma aşa zisului test al călăreţului străin. Testul constă în faptul că toţi armăsarii sunt călăriţi consecutiv, de 3-4 călăreţi diferiţi şi fiecare apreciază prin puncte calităţile (nota de călărie A). în plus, evoluţiile cailor sub călăreţ sunt urmărite de doi judecători, care la rândul lor, în mod independent apreciază printr-o notă de călărie B. în final, se acordă o notă unică rezultată din cele două note de călărie. Bade şi col.. (1978) arată că însuşirea de a fi călărit se poate aprecia destul de exact prin această metodă şi anume mult mai bine de călăreţi decât de arbitrii judecători.
Şi aptitudinile pentru sărituri pot fi apreciate destul de sigur urmărind săriturile libere în manej, acordându-se note de stil pe parcursul antrenamentelor.
Pentru planificarea ameliorării prezintă o deosebită importanţă durata necesară pentru examinare, aceasta fiind legată şi de capacităţile de testare ale hergheliilor. Perioada de testare este diferită, în diferite ţări, variind între trei luni şi jumătate şi unsprezece luni.
O altă problemă principală a ameliorării cailor de călărie o reprezintă posibilitatea de a evalua aptitudinile pentru călărie ale iepelor destinate, într-un program de dirijare a împerecherilor, să fie mame de armăsari, întrucât în aceste situaţii testarea în staţiuni este exclusă, trebuind să fie prevăzute noi forme de testare în câmp, în care să fie folosit testul călăreţului străin.
Interesant este programul de ameliorare folosit în Germania, care se referă la o populaţie de cabaline specializate pentru călărie.
Programul porneşte de la existenţa unui efectiv de 5000 de iepe matcă, din care 1/5, adică 1000 iepe, sunt alese drept mame de armăsari. Aceste 1000 iepe pot produce anual 360 descendenţi masculi din care 80%, respectiv 290 sunt selecţionaţi în prima treaptă a selecţiei (la vârsta de 6 luni) pe baza corectitudinii caracterelor de exterior, dezvoltării şi culorii.
A doua treaptă a selecţiei o formează alegerea - la vârsta de 30 luni- a tineretului pe baza exteriorului şi dezvoltării. în această etapă, din cei 290 mânji se selecţionează 80, adică cea 20%.
în treapta a treia, după o testare în staţiune în care, pe lângă corectitudinea exteriorului şi dezvoltării se urmăreşte capacitatea productivă, pasul, abilitatea la călărie, se reţin 20 de armăsari, adică 5,6% ca efectiv activ de armăsari pepinieri.
Cea de a patra etapă a programului, se bazează pe obţinerea datelor referitoare la performanţele descendenţilor, în urma cărora vor fi reţinuţi, pe baza valorii lor de ameliorare, 8 armăsari, adică 2%.
în 5 ani se vor obţine în acest fel 40 de armăsari pepinieri, verificaţi din punct de vedere al performanţelor şi al valorii lor de ameliorare. Aceşti armăsari vor putea fi luaţi în considerare la împerecherea cu iepe mame de armăsari, deve-
nind în acest fel taţi de armăsari. Cei 40 de armăsari ar putea să acopere anual o capacitate totală de împerechere cu cea 2.000 de iepe.
Ar putea fi luată în discuţie şi o variantă cu 20 masculi taţi de armăsari, fapt care va duce la o mărire a efectului selecţiei, deci la o eficienţă mai mare a programului de ameliorare.
BIBLIOGRAFIE
Andersson, Sandberg, K. (1982) -A linkage group composed ofthree coat colorgenes and three scrum protein loci in horses - Journal of Heredity 73.
Arnason, T. (1982) - Prediction ofBreeding Values for Multiple traits in Small Non-Random Mating (Horse) Populations - Acta Agric. Scand. Stockholm 32.
Arnason, T. (1983) - Prediction ofBreeding values in horses by the BLUP method - 34-th Annual Meeting of the EAPP, Madrid.
Arnason, T.; Darenius, A.; Philipsson, J. (1982) - Genetic selection indices forSwedish trotter broodmares - Livestock Prod. Sci., Amsterdam 8.
Arnason, Th.; Bendroth, M; Philipson, J. (1988) - Genetic evaluation of Swedish trotters; Symposion of the commission on horse production - Helsinki, Finland (EAAP Publication nr. 42,1989).
Bade, B. (1977) - Leistungsprufungen als Selektionsgrundlage in der Pferdezucht. Handbuch Pferde Gramatzki - Verlag; Osnabriick.
Bade, B.; Stenglin, C. (1973) - Leistungspriifung undZuchtplanung in der Reitpferdezucht -Ziichtungskunde 45
Bodo, Nemeth, C. (1993) - The breeding and performance registration system in Hungary -43-th Annual Meeting of the EAAP. Aarhus.
Borton, A. (1977) - Selection of the horse - W. H. Freeman and Co., San Francisco, California.
Bowling, A. T. (1985) - The use and efficacy of horse blood typing tests - Equine Veterinary Science 5.Bowling, A. T. (1996) -Horse Genetics - CABI Publishing, New York, USA.Bowling, A. T., Ruwinsky (2000) - The Genetics of the Horse - CABI Publishing, New York, USA.
Bruns, E. (1987) -Estimation of breeding values in riding horses andits practicai application - Lisabon, 38-th Annual Meeting of the EAAP.
Bruns, E. (1988) - Anwendung der BLUP Methode zur Zuchtwertschdtzung - in Der Reitpferdezucht V Int. Pferdezuchtsyrup, Leipzig.
Budzynski, M.; Chmiel, K. (1993) -Systems of breeding registration and estimation of performance value of horse in Poland- 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Budzynski, M.; Chmiel, K. (1994) - Estimation of breeding value of purebread Arabian stal-lions-45-th Annual Meeting of the EAAP, Edinburgh.
Chrzanowski, S.; Lojek, J.; Kurek, A. (1995) - The comparison oftwo methods of evaluation the racing performance of Arabian horses - 46-th Annual Meeting of the EAAP, Prague.
Cunningham, E. P. (1975) - Genetic studies in horse populations - Proc. of the Int. Symposium on Genetics and Horse Breeding. Royal Dublin Society
Drăgănescu, C. (1979) -Ameliorarea animalelor - Drăgănescu, C. (1979) -Ameliorarea animalelor - Ed. Ceres. Bucureşti.
Drăgănescu, C, Grosu, H. (2003) - Ameliorarea animalelor - Editura AgroTehnică, Bucureşti.
Dreux, P. (1966) - Introduction statistique a la genetique de rnarques bianche limitees chezle cheval domestique - Annales de Genetique 9. Dusek, J. (1974) - Die genetische Bedingtheit (h2) von
Leistungsmerkmalen in derSportpferdezuchtung - Intern. Symp. z. Pferdezucht Univ. Leipzig. Evans, J. W. (1981) -Horses. A Guide to
Selection, Care andEnjoyment - W. H. Freeman andCo. San Francisco.
Flanagan, J. (1993) - Registration and evaluation of sport horses in Ireland - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Foran, M.; Reilly, M. (1995) - Genetic Evaluation of Show Jumping Horses in Ireland using Ranks in Competition - 46-th Annual Meeting of the EAAP, Prague.
Foye, D. B.; Dickey, H. C. (1973) - Heritability of racing performance and a selection index for breeding potenţial in the Thoroughbred horse - J. of Animal Science 35.
Georgescu, G; Sorea, E. (1985) - Cercetări privind heritabilitatea caracterelor somatometrice şi energetice la calul semigreu românesc de Bărăgan - Lucr. ştiinţ. I.A.N.B. Bucureşti.
Geurts, R. (1977) - Hair colour in the horse - J. Anim. Sci., London.Glodek, P.; Burns, E. (1979) - Populations-genetische Aspekte der Zuchtung das Pferdes -
Eugen Ulmer Verlag, Stuttgart. Goffrey, B.; Cunnigham, E. P. (1988) - Estimation of genetic trend in racing performance of
thoroughbred horses - Nature 332.Grosu, H. (2003) - Programe de ameliorare - Editura AgroTehnică, Bucureşti.Guerin, G (1994) -New techniques for Thoroughbred identification andparentage control -
45-th Annual Meeting of the EAAP, Edinburgh. Guerin, G. (1994) - Le polymorphism de l'ADNchez le cheval - Equ'idee, nr. 13.Hartman, O.; Lengerken, G.; Schwark, J. (1994) -Linear description of conformation traits in riding horses - 45-th
Annual Meeting of the EAAP, Edinburgh.Hintz, R. L. (1980) - Genetics of performance in the horse - Journal of Animal Science 51 nr. 3.Huizinga, H. A.; Korver, S.; v. d. Meij, G. J. (1989) - Alternatives for the breeding program of
riding horses in The Netherlands - 40-th Annual Meeting of the EAAP, Dublin,Ireland. Huizinga, H. A. (1990) - Genetic Studies on Performance of the Dutch Warmblood ridingHorse - Dep. of Anima! Breeding, Wageningen, Agric. Univ. Jaitner, J.; Reinhardt, F. (1994) -Breeding value
estimation for Thoroughbreds in Germany- 45-th Annual Meeting of the EAAP. Edinburgh.
Jelinek, J.; Hanak, J. (1995) - Uberprufungsmbglichkeiten derLeistungs testbestimmung bei englischen Vollblutern - 46-th Annual Meeting of the EAAP, Prague.
Katona, O.; Distl, O. (1983) - Zuchtwert-schătzung mittels der BLUP - Methode in der Pferdezucht IVIntern -
Pferdezuchtsymp. Leipzig.Katona, O.; Osterkorn, K. (1978) - Populations genetische Untersuchungen zur Rennleistung
von Trabern - Tierziichter 30 p. 9. Katona, O.; Distl, O. (1986) - Adjusting procedures in sire evaluation to the non-random mat-
ing structure in the German trotter population - 37-th Annual Meeting of theEAAP, Budapest.
Kiefer, N. M. (1973) - Inheritance of racing ability in the thoroughbred - The thoroughbred record 198
Klemetsdal, G. (1986) - Genetic Evaluation for speed in Norwegian Trotter using an individual animal model - 37-th Annual Meeting of the EAAP, Budapest.
Klemetsdal, G. (1988) - Norwegian trotter breeding and estimation of breeding value; Proceeding of the EAAP - Symposium of the Commission on Horse Production, Helsinki, Finland (EAAP Publication nr. 42,1989).
Knopflrart, A. (1988) -Beursteilung undAuswahlvon Reitpferden - Paul Parey Verlag, Hamburg.
Langlois, B. (1975) -Analyse statistique et genetique des gains des pur saug anglais de trois ans dans Ies courses plates francaises - Anales de Genetique et de Selection animale 7
Langlois, B. (1980) -Estimation de la valeur genetique des chevaux de sport dapres Ies sommes gagnes dans Ies competitions equestres Francaises - Ann. Genet. Sel. Anim. 12
Langlois, B. (1980) - Heritability ofracing ability in Thoroughbreds. A review - LivestockProduction Science 7. Langlois, B. (1984) - Heritabilite et correlations genetiques de temps records et de
gains eta-blis par Ies Trotteurs Francais de 2 â 6 ans - Journ. et comm. chev. Fed. Europ.Zootech. La Haye, 6-9 aout p. 11.
Langlois, B. (1984) - L'heritabilite des performances chez Ies trotteurs - Une revue bibliogra-phique, I.N.R.A., Paris.
Langlois, B. (1985) -Effets de la selection sur Ies donnees de performances chez le Trotteurs Francais - Proc, Journee de la recherche chevaline. CEREOPA, Paris p. 14.
Langlois, B. (1986) - Evaluation genetique des Trotteurs Francais dapres leurs gains - Proc. Journee de la recherche chevaline. CEREOPA, Paris p. 16.
Langlois, B. (1988) -Breedingevaluation ofFrench trotters according to their race eamings. 1 Stage of the situation; Proceedings of the EAAP - Symposium of the Commission on Horse Production - Helsinki, Finland (EAAP Publication nr. 42,1989).
Langlois, B. (1993) - Registration systems concerning breeding and performances; the situation of France - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Langlois, B. (1994) -An introduction to the genetic analysis in Thoroughbred - 45-th Annual Meeting of the EAAP. Edinburgh.
Langlois, B. (1994) - New results on the estimation of the heritabilities of eamings of Thoroughbred in France - 45-th Annual Meeting of the EAAP. Edinburgh.
Lauvergne, J. J.; Silvestrelli, M. (1991) -A new scheme for describing horse coat colour -Livestock Production Sci., 27 p. 219-229.
Lefebvre, A. J. (1989) - La robe de cheval; nomenclature et determinisme genetique - These Doc. VetENV Toulouse no. 89.
Leroy, P. (1988) - Estimation of Breeding values of Belgian trotters using an animal model; Proceedings of the EAAP - Symposium of the Commission on Hors Production, Helsinki, Finland (EAAP Publication nr. 42,1989).
Maftei, M. (2007) - Cercetări privind determinismul genetic al procesului de creştere la cabaline - Teză de doctorat USAMV, Bucureşti.
Meinardus, H. (1988) -Methode du BLUP appliquee aux chevaux de sport a partir des resul-tats de concours equestres Allemands; Amelioration genetique du cheval de sport - Colloque internaţional, CEREOPA, Paris.
Meinardus, H. (1988) - Zuchterische Nutzung der Tumiersportpuifung fur Reitpferde. Genetische Parameter und Zuchtmertschătzung mit einem BLUP - Tiermodell. Diss. Univ. Gottingen.
Meinardus, H.; Bruns, E. (1987) - BLUP procedure in riding horses basedon competition results - 38-th Annual Meeting of the EAAP, Study Commission of Horse Production, Lisbon, Portugal.
Minkema, D. (1988) - Breeding value estimation oftrotters in the Netherlands; proceedings of the EAAP - Symposium of the Commission on Horse production, Helsinki, Finland (EAAP Publication nr. 42,1989).
Moldoveanu, Gh.; Suciu, T. (1971) - Calul. Utilitate şi sport - Ed. Ceres. Bucureşti. More OFerall, G. J.; Cunningham, E. P. (1974) - Heritability of racing performance in thor-oughbred horses. Livestock Production Sci. 1.Moureaux, S.; Ricard, A. (1995) - Inbreeding andgenes origin in five French race and riding horse breeds - 46-th
Annual Meeting of the EAAP, Prague.
Nissen, T. (1993) - The breeding and performance registration system in Germany - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Ojala, M. (1988) - Breeding evaluation of trotters in Finland; Proceeding of the EAAP -' Symposium of the Commission on Horse Production. Helsinki, Finland (EAAP
Publication nr. 42,1989).
Petzold, P. (1991) - Die Anwendung des BLUP - Verfahrens zur Zuchtwertschătzung in der Pferdezucht Europas. Arch. fur Tierzucht. Dumirierstorf 34.
Pirchner, F. (1983) -Population Genetics in animal Breeding - Plenum Press. N. Y.Popescu-Vifor, Şt. (1978) - Genetica animală - Ed. Ceres. Bucureşti.Popescu-Vifor, Şt. (1990) - Genetica populaţiilor de animale domestice - Ed. Ceres. Bucureşti.Popescu-Vifor, Şt. (1999) - Situation of the horse breeding and exploatation in România - Proc. International Seminar
on working horses, Kouvola, Finland.
Popescu-Vifor, Şt; Mărginean, G. (2005) - Programe de ameliorare a efectivelor de cabaline -Cap. 20 din "Programe de ameliorare genetică în zootehnie!, Ed. Ceres, Bucureşti.
Popescu-Vifor, Şt.; Mărginean, G.; Stănescu, M. (1995) - Untersuchungen iiber die Schătzung der Hochstleistung bei den Nachkommenpnufungen von rumănischen Traber -Hengsten. 46-th EAAP - Conference. Praga.
Popescu-Vifor, Şt; Mărginean, G.; Stănescu, M. (1996) - Studies conceming performances trots in Romanian trotters - 46-th EAAP Conference, Lillehammer.
Rebedea, Mariana (1998) - Studiul determinismului genetic al unor sisteme biochimice la cabaline - Teză de doctorat, IANB Bucureşti.
Richer, C. L.; Power, M. M. (1999) ~ Standard karyotype of the domestic horse (Equus cabal-lus) - Hereditas 112.
Schlade, W.; Bruns, E. (1994) - Genetic aspects of breeding for dressage orjumping ability in riding horses - 45-th Annual Meeting of the EAAP, Edinburgh.
Schulze-Schleppinghoff, W.; Claus, I; Kalm, E. (1987) - Die Erstellung eines BLUP- Zuchtwert-schătzmodells fur die deutsche Vollblutzucht - Ziichtungskunde 59. Stuttgart.
Schwark, HJ. (1981) - Pferdezucht - VEB. Deutscher Landwirtschaftsverlag Berlin. Scott, A. M. (1978) - Immunogenetic analysis as a means of identification in horses - Equine Infectious Diseases. Princeton.Silvestrelli, M.; Pieramati, C. (1993) - The breeding and performance registration system in
Italy - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus. Silvestrelli, M.; Pieramati, C. (1995) - The current breeding plâns for Saddle Horse, Trotter
and Thoroughbred in Italy - 46-th Annual Meeting of the EAAP, Prague.Stahl, H.C. şi col. (1974) - Genetica populaţiilor pentru zootehnişti - Edit. Ceres, BucureştiStănescu, M. (1993) - Cercetări privind evaluarea recordului mediei performantelor şi testarea pe descendenţi a
armăsarilor din rasa Trăpaş românesc - Teză de doctorat, IANB Bucureşti.
Stanică, Daniela (2007) - Studiul evoluţiei variabilităţii genetice la calul arab crescut în ţara noastră - Teză de doctorat, USAMV Bucureşti.
Stormont, C; Suzuki, Y. (1965) -Paternity tests in horses - Corneli, Veterinarian 55.
Strbm, H.; Philipsson, J. (1976) - The relative importance ofperformance tests andprogeny tests in horse breeding - 27-th EAAP - Conference Zurich.
Suciu, T. şi col. (1975) -Zootehnia României voi. IV, Cabaline - Ed. Academiei. Bucureşti.Tăcu, A. (1968) - Metode statistice în zootehnie şi medicină veterinară - Edit. Agrosilvică, Bucureşti.
Tavernier, Anne (1986) -Advantage of BLUP animal model for the qualification ofbrood-mares - 37-th Annual Meeting of the EAAP, Budapest.
Tavernier, Anne (1987) -Application of the animal model methodology of horse genetic eval-uation - Lisbon. Portugal. 38-th Annual Meeting of EAAP.
Tavernier, Anne (1988) -Advantages of BLUP animal model for breeding value estimation in horses - Livestock Prod. Sci. Amsterdam 20.
Tavernier, Anne (1988) -Breeding evaluation ofFrench trotters according to their race ear-nings 2 - Prospects; Proceeding of the EAAP Symposium of the Commission on Horse Production, Helsinki, Finland (EAAP Publication nr. 42,1989).
Tavernier, Anne (1989) - Caracterisation des chevaux de concours hippique Francais dapresleur estimation genetique par un BLUP en modele individual - Soumis Annales deZootechnie. Tavernier, Anne (1989) -Estimation of breeding value of horses from their ranks in races orcompetitions - 40-th Annual Meeting of the EAAP Study Commission of HorseProduction, Dublin, Ireland.
Tavernier, Anne (1990) - Performances et BLUP orientations nouvelles pour la selection des chevaux de course de sport - Proceedings of the EAAP - Session of the Commission on Horse Production, Toulouse, 11.07.1990.
Tolley, E.A.; Notter, D. R. (1985) -A review of the inheritance ofracingperformance in horses- Anim. Breeding Abstracts 53.
Trommershausen-Smith, Ann (1980) - Aspects of genetics and disease in the Horse - J. of Anim. Sci., voi. 51, nr. 5.
Van Vleck, L. D.; Davitt, M. (1977) - Confîrmation of a gene for dominant dilution of horse colors - Journal of Heredity 68.
Van Vleck, L. D.; Hintz, R. L. (1975) - Prediction of genetic value of stallions - Proc. International Symp. on Gen. and Horse Breeding Royal Dublin Society.
Vangen, O.; Nordrum, N. (1995) - Breeding plâns for the naţionalNorwegian and other sport horse breeds - 46-th Annual Meeting of the EAAP, Prague.
Veldhuizen, A. (1993) - The breeding andPerformance registration system in the Netherlands- 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Velea, C. (1980) - Creşterea cabalinelor - Ed. Dacia, Cluj-Napoca.Warren, E. J. (1992) -Horse Breeding and Management - Elsevier, Amsterdam.Weitkamp, L. R.; Guttormsen, S. A. (1983) -Equine marker genes - Animal Blood Genetics 14 p. 219.
ALIMENTAŢIA CABALINELORr
Cercetările realizate în ultimele două decenii, legate de ameliorarea capacităţii de ingerare şi valorificare a hranei de către animale, dar şi de perfecţionarea tehnologiilor de preparare şi conservare a nutreţurilor, au imprimat un caracter dinamic atât normelor de hrană cât şi valorilor nutritive ale nutreţurilor, aceasta permiţând crescătorilor să întocmească raţii optime, echilibrate în energie şi substanţe nutritive, care să poată asigura atât cerinţele pentru întreţinere cât şi cele pentru producţiile planificate.
în tematica de cercetare referitoare la alimentaţia animalelor domestice, o amploare deosebită au luat, în ultimele patru decenii, cercetările privind alimentaţia rumegătoarelor, a suinelor şi a păsărilor. Din păcate, o bună perioadă de timp, cercetările privind alimentaţia cabalinelor au fost neglijate. De-abia în cea de-a doua parte a secolului trecut aceste cercetări au fost revigorate.
Trebuie arătat că o serie de norme de hrănire a cabalinelor au fost stabilite empiric, atât la noi în ţară cât şi în străinătate. Cercetări sistematice asupra acestora, pe durate mari de timp sunt foarte rare. Totuşi, la tineretul cabalin, precum şi la caii de sport care sunt supuşi la eforturi deosebite atât în timpul antrenamentelor cât şi al concursurilor, cercetările legate de alimentaţia acestora sunt foarte pertinente şi bine fundamentate ştiinţific.
6.1. NECESARUL DE SUBSTANŢE NUTRITIVE Şl DE LEST
Cabalinele au nevoie, pentru întreţinerea stării de sănătate, a fertilităţii şi de realizare a performanţelor, de energie, substanţe nutritive (proteină, săruri minerale şi vitamine), precum şi de lest.
Substanţele care furnizează energia necesară cabalinelor sunt hidraţii de carbon (glucidele), grăsimile şi, în măsura în care se găsesc în cantităţi foarte mari în organism, proteinele.
Elementele primare ale glucidelor sunt monozaharidele precum glucoza, fructoza, galactoza şi pentozele. Acestea, la rândul lor, prin diferite combinaţii formează di sau polizaharidele.
Trebuie amintit faptul că dizaharidele (zahărul şi lactoza) au o pondere redusă din totalul zaharurilor care intră în raţia cabalinelor. Cea mai mare parte este constituită de polizaharide sub formă de amidon şi celuloză.
Aceste două forme sub care se găsesc glucidele pot fi asimilate foarte diferit de organismul cabalinelor. Astfel, dacă în cazul amidonului, acesta poate fi degradat în elemente mai simple, de enzimele proprii organismului cabalin în scopul asimilării, celuloza poate fi degradată numai de enzimele produse de simbionţii intestinali. Din această cauză celuloza, pe lângă rolul nutritiv, este considerată şi ca un element de Iest.
Grăsimile sunt alcătuite din glicerina şi acizi graşi şi au un rol secundar în alimentaţia
cabalinelor. în general, ponderea acestora în raţie nu depăşeşte 5%. De asemenea, glucidele şi grăsimile se pot substitui reciproc.
Proteinele sunt cunoscute ca substanţe nutritive cu rol plastic, deoarece contribuie la creşterea şi dezvoltarea organismului în ansamblu. Acestea conţin, pe lângă toţi componenţii chimici ai glucidelor şi lipidelor şi azot, sulf şi fosfor.
Proteinele sunt constituite din aminoacizi. Datorită numărului mare de ami-noacizi care se găsesc în natură (aproximativ 20), aceştia pot intra într-un număr foarte mare de combinaţii între ei rezultând proteine din cele mai diferite.
Organismul viu are posibilitatea producerii unei părţi din aceşti aminoacizi. O altă parte din aceştia (denumiţi şi aminoacizi esenţiali) nu pot fi produşi de către organism, fiind necesară administrarea lor în raţie. Aminoacizii esenţiali sunt lizina, metionina, triptofanul, leucina, izoleucina, treonina, valina, histidina şi fenilalanina.
în cazul în care organismul viu este aprovizionat deficitar cu unul sau mai mulţi asemenea aminoacizi, se reduce puternic procesul de creştere şi dezvoltare a organismului, ca şi procesul de regenerare a ţesuturilor.
Trebuie amintit faptul că în proteinele vegetale (mai ales cele din cereale), lizina, metionina şi triptofanul se găsesc în cantităţi foarte mici, în timp ce în proteinele de origine animală există bine reprezentaţi, toţi aminoacizii. Proteinele care iau naştere în intestinul gros al calului, prin acţiunea microorganismelor, conţin toţi aminoacizii esenţiali. Din păcate însă, acestea nu pot fi asimilate decât într-o mică parte de către organismul gazdă.
în cazul substanţelor minerale se face o diferenţiere clară între macroelemente (calciu, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu şi clor) şi microelemente (fier, cupru, cobalt, zinc, mangan, iod, seleniu).
Referitor la vitamine, acestea se clasifică, în funcţie de solubilitatea lor, în liposo-lubile (vitaminele A, D, E şi K) şi hidrosolubile (vitaminele Bl, B2, B6, B12, acid nico-tinic, acid pantothenic, acid folie etc).
în categoria substanţelor de lest sunt incluse celuloza şi hemiceluloza. Acestea pot fi digerate de către organism numai cu ajutorul enzimelor produse de către microorganisme. Unii autori includ în această categorie a substanţelor de lest şi lignina, suberina şi cutina, substanţe care apar la plantele perene în procesul de lemnificare a acestora. Aceste substanţe sunt alcătuite din molecule mari, sub formă de reţea, care nu mai pot fi degradate de către microorganismele din intestinul gros al calului. Aceste substanţe nedigerabile sunt, în cantităţi corespunzătoare, foarte importante în funcţia de digestie. Acelaşi lucru se poate spune şi de celuloză şi hemiceluloza, substanţe mai greu digestibile, cu rol de balast în tractusul digestiv.
O problemă centrală în hrănirea corectă şi echilibrată a cabalinelor, este cunoaşterea necesarului de energie si substanţe nutritive pentru fiecare animal, în funcţie de diferiţii factori de influenţă. în toate aceste cazuri, valorile prezentate în lucrările de specialitate sunt orientative, mai ales în alimentaţia cabalinelor, o folosire strictă a acestor valori conducând Ia rezultate negative.
La această specie există variaţii foarte mari în privinţa folosirii normelor în funcţie de individ, de condiţiile de mediu şi de calitatea furajelor. în cadrul acestui capitol se încearcă, pe lângă prezentarea valorilor normelor de substanţe nutritive, şi o prezentare a cauzelor variaţiilor necesarului de substanţe nutritive, astfel încât valorile să poată fi modificate în cunoştinţă de cauză.
6.1.1. NECESARUL DE ENERGIE Şl PROTEINĂ AL CABALINELOR
Orice organism viu depinde în permanenţă de aprovizionarea cu energie. Aceasta este necesară pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului, funcţionarea normală a organelor, generarea de ţesuturi sau pentru mişcare.
Substanţele energetice ale furajelor ajung, după digestie, sub formă de zaharuri, acizi graşi sau aminoacizi, prin intermediul sistemului circulator la nivelul diferitelor ţesuturi din organism. Viteza cu care aceste substanţe nutritive ajung la nivelul sistemului circulator este diferită. Astfel, monozaharidele traversează bariera intestinală deja la un interval de 1-2 ore de la momentul ingestiei. Acest proces este mult mai lent în cazul când aceste monozaharide trebuie eliberate din moleculele de amidon, proces mult mai complex. Eliberarea monozaharidelor din moleculele de celuloză se face foarte târziu şi anume la 4-6 ore din
momentul ingestiei de furaje. Acest lucru se datorează faptului că există o etapă intermediară în acest proces şi anume degradarea celulozei cu ajutorul microorganismelor de la nivelul intestinului gros al cabalinelor. La încheierea acestui proces se pun în libertate acizi graşi volatili.
în consecinţă, furajarea cabalinelor cu zahăr sau amidon, favorizează o absorbţie rapidă a energiei în organism, în timp ce prin furajarea cu nutreţuri grosiere, această aprovizionare cu energie este mult mai lentă, însă continuă.
Din această cauză, în cazul unei alimentaţii moderne a cabalinelor, se încearcă realizarea unor raţii complete alcătuite din furaje de volum şi concentrate care să asigure între diferitele tainuri ale raţiei zilnice, o absorbţie continuă şi uniformă de energie din conductul intestinal.
Nivelul din sânge al metaboliţilor proveniţi din arderea glucidelor şi lipidelor la cal sunt influenţaţi, pe de o parte, de sistemul de alimentaţie şi pe de alta de efortul fizic depus de calul respectiv (tabelul 6.1).
Tabelul 6.1
Produşii de metabolism ai glucidelor, lipidelor şi proteinelor, determinaţi în sângele (plasma) de cal (după Gazzola şi colab.,1984}
Specificare UM în repaus în timpul efortului fizic
Glucoza m mol/l 4,4- 5,5 5
Acid lactic m mol/l 1,0 10- 25
Acizi graşi volatili m mol/l 4- 6
Trigliceride m mol/l 0,2- 0,4 0,4- 0,6
Total proteină g/i 60- 70
Uree g/i 0,2 - 0,3
Nivelul glucozei în sânge fluctuează la calul în repaus între valorile 0,8-1,0 g/l. Totuşi, în cazul în care se administrează o raţie bogată în monozaharide sau amidon, în decurs de numai 1-2 ore, glucoza poate să atingă concentraţia de 1,5 g/l.
în cazul în care animalele nu sunt adaptate la asemenea sisteme de hrănire, pot apare eventuale accidente sub formă de hipocalcemie datorită suprasolicitării sistemului compensatoriu. în timpul efortului fizic creşte în general concentraţia de glucoza în sânge; totuşi, în cazul unui efort deosebit şi prelungit poate provoca şi în această situaţie hipocalcemie.
în privinţa acizilor graşi volatili, aceştia se absorb la nivelul intestinului gros, ajungând în circuitul sangvin periferic. O parte din aceştia vor fi metabolizaţi direct la nivelul intestinului gros şi la nivelul ficatului. în cazul în care cabalinele se menţin flămânde, se remarcă o reducere semnificativă a concentraţiei de acid propionic din sânge.
Acizii graşi cu catenă lungă au o concentraţie în organism de 0,06 - 0,30 m mol/l sânge. Această concentraţie se poate mări de 10 ori în timpul efortului fizic. După administrarea tainului de furaje, se constată reducerea rapidă a concentraţiei acestora în sânge. Trebuie menţionat faptul că la ponei se înregistrează întotdeauna valori mai mari ale concentraţiei de acizi în sânge comparativ cu rasele obişnuite de cabaline.
Nivelul concentraţiei trigliceridelor în plasma sangvină este puternic influenţat de ingestia de grăsimi. în cazul în care se înregistrează o administrare abundentă de grăsimi în raţia cabalinelor, scade concentraţia de trigliceride în sânge. în cazul unui efort fizic deosebit sau unei hrăniri deficitare în grăsimi, se înregistrează o creştere semnificativă a concentraţiei de trigliceride în sânge.
în scopul acoperirii pe durate scurte de timp a deficitului de energie ce poate apare în urma unor eforturi intense ale cabalinelor, organismul dispune de glicogen, un polizaharid care se găseşte depozitat în ţesutul muscular şi ficat şi care poate, pentru un scurt timp, să compenseze deficitul de energie.
O cantitate mai mare de energie se poate înmagazina în depozitele de grăsimi. La caii cu o stare normală de întreţinere se poate constata o cantitate de minim 6% grăsime din greutatea carcasei, iar la cei graşi până la 20%.
în cazul glicogenului, acesta este degradat cu precădere în cazul lipsei acute de energie în momentul depunerii de eforturi deosebite, fiind în scurt timp regenerat, în cazul în care eforturile se realizează pe durate mai mari de timp, sunt mobilizate rezervele din depozitele de grăsime. Dacă s-au epuizat şi aceste rezerve, organismul trece la degradarea ţesuturilor proteice, transformând proteina în energie.
în privinţa cabalinelor care se găsesc în repaus, fiind hrănite numai cu raţia de întreţinere, o parte redusă din aminoacizii absorbiţi prin bariera intestinală şi ajunşi în organism sunt utilizaţi de acesta pentru regenerarea ţesuturilor bogate în proteine ca şi pentru compensarea pierderilor de la nivelul intestinului, al
rinichilor şi al pielii.La rândul lor, exemplarele în creştere, gestante sau în lactaţie, utilizează aminoacizii pentru sinteza de
noi ţesuturi sau pentru lapte. Aminoacizii care nu au fost utilizaţi pentru generarea de noi ţesuturi, suferă un proces de dezaminare, iar acizii rămaşi sunt utilizaţi în continuare ca furnizori de energie. în cazul procesului de dezaminare, grupările aminice sunt neutralizate Ia nivelul ficatului, iar ureea rezultată este eliminată, împreună cu alţi metaboliţi, la nivelul rinichilor.
Datorită faptului că ureea dispune de o energie calorică de 10,6 kj/g şi că întreg procesul de ureeosinteză este energofag, proteinele care sunt transformate în furnizori de energie nu depăşesc energia calorică de 18 kj/g.
Conţinutul total de proteină în plasmă variază în cazul unei hrăniri şi adăpări normale, între 60-70 g/l. în schimb, conţinutul de uree din plasmă, independent de momentul furajării, variază între 0,2 - 0,3 g/l plasmă.
Trebuie amintit că în cazul cabalinelor, aminoacizii liberi ating o concentraţie în plasmă de 2 până la 40 mol/l. Această concentraţie este întotdeauna maximă la aproximativ 2 ore de la momentul furajării. Din cercetări nu au fost depistate modificări semnificative ale concentraţiei aminoacizilor în plasmă, chiar în cazul în care cabalinele au depus eforturi deosebite.
6.1.1.1. BAZELE FIZIOLOGICE ALE NECESARULUI DE ENERGIE Şl PROTEINE
în cazul hrănirii cabalinelor cu raţia de bază, se porneşte de la premiza că acestea depun un minim de efort şi acela numai ca strict necesar pentru a se hrăni, adăpa. mişca etc.
în acest caz, în muşchi domină valorificarea aerobă a glucozei în timpul procesului de producere al energiei. Aceasta rezultă din transformarea glicogenului din muşchi. în cazul depunerii de eforturi mari, această sursă este total insuficientă, putând fi utilizată numai pe durate foarte scurte de timp. în acest caz, chiar dacă la nivelul muşchilor continuă procesul de gluco-neogeneză, este necesar ca o cantitate mai mare de acizi graşi să fie degradaţi la nivelul musculaturii. în principal, aceşti acizi provin din grăsimile intramusculare şi numai în cazul depunerii de eforturi deosebite sunt mobilizate grăsimile din depozitele organismului.
în cazul unui cal cu o stare normală de întreţinere, se disponibilizează minim 30 - 50 g lipide pe kg G.V. (1 - 2 MJ / kg G.V.) pentru asigurarea energiei necesară în cazul eforturilor deosebite.
în cazul cabalinelor de sport şi de muncă, necesarul total de energie este semnificativ mai mare comparativ cu cel pentru întreţinerea funcţiilor vitale. Acest necesar de energie poate fi determinat foarte uşor la caii de tracţiune (prin metode directe) şi numai indirect la caii de sport.
Datorită faptului că lucrul mecanic se calculează din produsul dintre forţă şi distanţa de deplasare, la caii de muncă se utilizează dinamometrul pentru măsurarea forţei (în Newtoni) şi se măsoară concomitent şi distanţa pe care s-a deplasat vehiculul respectiv (în metri). Lucrul mecanic, exprimat în N x m este o măsură directă a surplusului de energie peste necesarul de întreţinere. Aceasta este cu atât mai simplu cu cât un N/m corespunde unui Joule.
în acest context trebuie subliniat faptul că energia transformată la nivelul musculaturii este utilizată numai în proporţie de 25 - 35% în energie cinetică, care la nivelul ei este transformată în lucru mecanic. Restul de energie se disponibilizează sub formă de căldură. Cu toate acestea, în momentul în care este cunoscută valoarea lucrului mecanic, se poate stabili cu suficientă exactitate şi necesarul de energie pentru diferite activităţi (tabelul 6.2).
Tabelul 6.2
Valoarea forţei (N) şi a lucrului mecanic (Nm) pentru diferite activităţi (după Dyrendahl şi colab., 1982)
Tipul de activitate Forţa necesară (N/cal)
Viteza (km/oră)
Lucrul mecanic (Nm) pe oră şi
cal(milioane)
Atelaj gol cu roţi din cauciuc -drum asfaltat -drum de ţară
150 550
4 3 0,6 1,75
Atelaj încărcat (1.000 kg.) - drum asfaltat -drum de ţară
450 750- 1.000
4 3,5
1,8 2,6 - 3,5
Lucrul cu caii în pădure 750 - 800 4 3,0-3,2
Arat: -teren uşor -teren greu
850 1.700
3,5 3,0
3,0 5,1
Un exemplu de calcul, pe baza datelor din tabelul 6.3, pentru stabilirea necesarului de energie digestibilă pentru un cal care efectuează o anumită muncă este prezentat în cele ce urmează. Astfel, un cal cu o greutate vie de 600 kg şi un lucru mecanic efectuat pe oră de 2,4 milioane Nm, utilizând 30% din energia digestibilă pentru energie cinetică şi deplasându-se cu o viteză de 3,5 km/oră are nevoie de următoarele cantităţi de energie digestibilă:
- necesarul de energie pentru propria-i deplasare: 600 kg x 5 kJ = 3 MJ E.D.- necesarul de energie pentru efectuarea lucrului mecanic:
2,4 mii. Nm x 100/30 = 8MJE.D.
- necesarul de energie peste raţia de întreţinere (pe animal şi oră): 11 MJE.D.Totuşi, în practică este imposibil ca în permanenţă să se calculeze valoarea lucrului mecanic realizat de
cabaline. Din această cauză se utilizează valori medii pentru energia necesară, în funcţie de tipul de munci depuse. De asemenea, pentru simplificare s-au introdus în aproape toate ţările valori orientative ale necesarului de energie digestibilă pentru cabaline, în funcţie de tipul de muncă depus (tabelul 6.3).
Tabelul 6.3
Recomandări pentru asigurarea necesarului zilnic de E.D. şi P.D. pentru caii de muncă(după Hintz)
Tipuldemuncă
Necesar Greutatea vie
suplimentarfaţă de raţia deîntreţinere
500 600 800 1.000
ED UNC PD ED UNC PD ED UNC PD ED UNC PD
% X (MJ)
(9) (MJ) <g) (MJ) (9) (MJ)
(9)
uşoara până la 25 20 76 5,76 380 87 6,59 435 108 8,18 540 128 9,7 640
în cazul în care necesarul de forţă de tracţiune depăşeşte 50% din greutatea vie a animalului, se recomandă ca să se treacă la utilizarea de cai mai grei, deoarece în aceste condiţii, caii vor fi epuizaţi la solicitări îndelungate.
în legătură cu deplasarea pe zone plane, suplimentul de energie necesar pentru efectuarea lucrului mecanic, depinde de tipul de alură adoptat de cal, de viteza de deplasare, de caracteristicile drumului (rezistenţa la frecare), de caracteristicile climatice şi de gradul de antrenament al calului. Trebuie subliniat faptul că în cazul calului de călărie, o influenţă importantă o are şi călăreţul. Din această cauză, este de aşteptat că va exista un consum mai mic de energie pentru realizarea aceluiaşi lucru mecanic în cazul cailor antrenaţi comparativ cu cei neantrenaţi sau supraalimentaţi.
Consumul de energie este mai mare odată cu mărirea vitezei de deplasare. Astfel, de exemplu, la caii de călărie care se deplasează în alură de galop, are loc un consum suplimentar de energie datorat şi fazelor de plutire ale acestei aluri. Aceasta deoarece, pe lângă deplasarea în direcţie orizontală are loc şi una în sens vertical.
Pornind de la valorile suplimentare pentru energie prezentate în tabelul 6.4, se poate estima necesarul total de energie pentru menţinerea funcţiilor vitale şi pentru efectuarea lucrului mecanic la calul de călărie. La aceste valori trebuie adăugate greutatea vie a calului precum şi greutatea călăreţului.
Tabelul 6.4
Recomandări pentru suplimentarea cu energie pentru mişcare la cabaline(dupăHintz, 1986)
Modul de deplasare Viteza (km/h)
Necesarul pe km. parcurs (KJE.D./kg G.V.)
Necesarul pe oră (KJE.D./kg G.V.)
Alură de pas -lent 3-3,5 1,2-1,8 5
- rapid ■'5-6 1,8 10
Alură de trap -lent 12 2,3 28
- mediu 15 2,7 40
- rapid 18 3,2 58
Alură de galop -lent 21 3,9 82
- mediu 30 5-6 (165)
- rapid 50-60 40
în consecinţă, pornind de la valorile prezentate în tabelele 6.2, 6.3 şi 6.4 se poate estima necesarul total de energie pentru toate tipurile de dezvoltare corporală a cabalinelor, precum şi toate tipurile de efort depuse de către aceştia.
Ca şi în cazul cailor de muncă, este important ca şi la cei de călărie să se realizeze o clasificare a efortului depus de către aceştia în uşor, mediu şi greu. în tabelul 6.5. se prezintă recomandările Societăţii de Nutriţie a Animalelor Domestice în funcţie de tipul de efort şi de greutatea vie a calului.
Tabelul 6.5
Recomandări pentru asigurarea necesarului zilnic cu energie şi proteină digestibilă la caii de sport (după Societatea de Nutriţie a Animalelor Domestice)
Nu este de neglijat faptul că, pentru acelaşi efort depus, necesarul de energie poate fi diferit de la exemplar la exemplar. Aceasta, deoarece există deosebiri semnificative între indivizi în privinţa temperamentului, al gradului de antrenament precum şi al eficienţei de valorificare a hranei.
Din această cauză, valorile privind necesarul de energie, vor fi diferite de la cal la cal.Cea mai sigură cale de verificare a asigurării corecte cu energie a cabalinelor supuşi la eforturi
o constituie verificarea periodică a masei corporale precum şi a stării generale de întreţinere.Necesarul de proteină pentru cabalinele care depun efort are o creştere nesemnificativă
comparativ cu creşterea necesarului de energie care duce la realizarea acestui efort. Totuşi, trebuie avut în vedere şi un mic supliment de proteină digestibilă deoarece:
-în cazul unei activităţi musculare intense după perioade mai lungi de repaus, se realizează un aflux de proteină datorită hipertrofiei musculare;
- microorganismele intestinale au nevoie pentru dezvoltarea lor de un anumitraport între energie şi proteină;
-în cazul în care creşte necesarul de energie pentru organism, se înregistrează o ingestie mai mare de furaje, concomitent cu pierderea mai accentuată de substanţe azotate prin fecale;
- în timpul depunerii de efort, se înregistrează o anumită pierdere de azot din organism prin intermediul transpiraţiei (aproximativ 1-3 g azot/l transpiraţie).
Aceste elemente prezentate mai sus au fost luate în considerare în momentul în care s-au elaborat valorile orientative privind necesarul de proteină digestibilă pentru caii de sport prezentate în tabelul 6.6.
Nu trebuie neglijat raportul între energie şi proteină, care trebuie să rămână la valoarea de 5:1 ca şi în cazul întreţinerii funcţiilor vitale. Din această cauză, se poate observa şi o creştere lentă a necesarului de proteină digestibilă în cazul creşterii puternice ale necesarului de energie digestibilă.
în marea practică se depăşesc aproape întotdeauna normele pentru proteină digestibilă în cazul în care se realizează o hrănire energetică pentru cabalinele supuse la eforturi deosebite. Aceasta deoarece la majoritatea furajelor, raportul energo-pro-teic este mai strâns comparativ cu necesarul calculat pentru această categorie.
în acest caz, datorită aprovizionării abundente cu proteină a organismului, aceasta este utilizată şi ca sursă de energie, prin urmare, organismul este constrâns la eliminarea produşilor toxici rezultaţi în urma metabolismului proteic. Din această cauză, la o administrare de mai mult de 2 g de P.D./kg G. V., trebuie să se aibă în vedere şi creşterea consumului de apă în organism, al creşterii concentraţiei de uree în serul sangvin, disfuncţii în cadrul tractusului digestiv (disbioze), precum şi pierderi ridicate de calciu şi fosfor din organism la nivelul rinichilor. Situaţii care duc la o scădere a performanţei animalului respectiv. în mod greşit există mentalitatea că furajele cu conţinut ridicat în proteine digestibile măresc puterea calului precum şi capacitatea acestuia de a învăţa.
6.1.1.2. NECESARUL DE ENERGIE PENTRU ÎNTREŢINEREA FUNCŢIILOR VITALE
Cabalinele care nu sunt supuse la eforturi deosebite, aadică nu lucrează, nu sunt în lactaţie sau nu sunt în creştere, pot fi menţinute numai cu raţia de întreţinere. în acest caz, energia este utilizată numai pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului precum şi menţinerea funcţiilor vitale (sistemul circulator, respirator şi excretor). Pe lângă acest metabolism bazai, se consumă o cantitate redusă de energie pentru ingestia şi digestia furajelor, precum şi pentru mişcările strict necesare organismului (ridicare din decubit, deplasare în boxă etc).
în general, se consideră că pentru menţinerea constantă a temperaturii corpului este necesară o energie de 0,3 MJ/kg GV °'75.
în cazul cabalinelor la care se urmăreşte ca greutatea vie să rămână constantă, necesarul de energie este totuşi mai mare, deoarece acestea, prin temperamentul lor, realizează diferite mişcări consumatoare de energie. Aceste consumuri suplimentare de energie se găsesc, în parte,, într-o relaţie lineară cu greutatea vie a exemplarului respectiv. Din această cauză, necesarul zilnic de energie digestibilă pentru menţinerea funcţiilor vitale se calculează pe greutatea vie la puterea 0,75.
în marea practică, un cal are nevoie pentru menţinerea funcţiilor vitale de o cantitate zilnică de 0,60'75 MJ (între 0,55-0,63) energie digestibilă/ kg GV0'75. Din această valoare se calculează necesarul de energie pentru animale cu dezvoltare corporală diferită, necesar prezentat în tabelul 6.6.
Din datele prezentate în tabel se poate constata faptul că exemplarele cu dezvoltare corporală mai redusă au nevoie de mai multă energie, deoarece suprafaţa lor corporală raportată la greutatea vie este mai mare comparativ cu exemplarele hipermetrice.
Datele prezentate sunt numai orientative. Acestea sunt calculate numai pentru zona neutră din punct de vedere termic, astfel încât animalele nu sunt nevoite să-şi regleze temperatura corpului în funcţie de cea a mediului înconjurător. Trebuie totuşi menţionat că zona neutră din punct de vedere termic încă nu este cunoscută foarte bine la toate rasele de cabaline. Din cercetările efectuate până în prezent, aceasta se situează între -10 şi +25 °C, în funcţie de rasă.
Tabelul 6.6
Recomandări pentru asigurarea necesarului zilnic de întreţinere a cabalinelor (după Societatea de Nutriţie a Animalelor Domestice)
Nr. cit
Greutatea vie kg
Greutatea metabolicăGV0,75
Energia digestibilă Proteina digestibilă
(g)MJ UN
1 100 31,6 19,0 1,43 95
2 200 53,2 31,9 2,41 160
3 300 72,1 43,3 3,27 216
4 400 89,4 53,6 4,05 268
5 500 106,0 69,6 4,80 318
6 600 121,0 72,6 5,42 363
7 700 136,0 81,6 6,16 408
8 800 150,0 90,0 6,79 450
9 1.000 178,0 106,8 8,10 534
în afară de aceasta, adaptarea cabalinelor la condiţiile de mediu joacă un rol deosebit de important. De exemplu, îmbrăcămintea piloasă pronunţată la cabalinele întreţinute la păşune care astfel se pot adapta foarte bine şi la temperaturile mai scăzute din timpul nopţii. Totuşi, pentru determinarea valorilor temperaturilor minime ale confortului termic al cabalinelor, trebuie luaţi în considerare şi ceilalţi factori fizici. La frig uscat şi absenţa curenţilor de aer, confortul termic este menţinut până la valori mai mici ale temperaturii comparativ cu frigul umed şi cu existenţa curenţilor de aer. Din această cauză, în zilele reci şi ploioase de toamnă, chiar dacă temperatura nu s-a apropiat încă de punctul de îngheţ, este necesară administrarea unui supliment de energie la caii de pe păşune care să acopere diferenţa dintre necesarul de întreţinere şi cel pentru asigurarea temperaturii normale a corpului.
De asemenea s-a constatat faptul că valoarea minimă a temperaturii zonei de confort termic pentru mânjii nou născuţi, în primele zile de la fătare este de +10°C. în toate cazurile în care temperatura mediului depăşeşte zona de confort termic, creşte necesarul de energie, deoarece se pun în funcţiune mai multe sisteme de ter-moreglare a organismului.
Pe lângă factorii de mediu şi factorii interni ai fiecărui cal pot să influenţeze necesarul de energie pentru menţinerea funcţiilor vitale. în această categorie se include temperamentul (exemplarele cu sistemul nervos sensibil au nevoie de un nivel mai ridicat al necesarului de întreţinere), îmbrăcămintea piloasă, depozitul de grăsime subcutanat etc.
Trebuie amintit faptul că în cazul cabalinelor în vârstă, necesarul de energie pentru întreţinerea funcţiilor vitale scade cu 10 - 20%. Pe de altă parte, s-a demonstrat faptul că în cazul cabalinelor hrănite intensiv, necesarul de întreţinere este semnificativ mai ridicat comparativ cu cele hrănite normal.
6.1.1.3. NECESARUL DE PROTEINE PENTRU ÎNTREŢINEREA FUNCŢIILOR VITALE
Organismul are întotdeauna nevoie de proteine. Aceasta, deoarece se realizează pierderi de azot din organism atât prin intermediul fecalelor, urinei, transpiraţiei cât şi prin microflora intestinală care are nevoie de un minim de azot din furaje.
Din cercetările efectuate până acum sunt suficiente aproximativ 3 g proteină digestibilă pentru fiecare kg greutate vie, astfel încât să se poată menţine un echilibru sigur de proteine în organism.
Pentru fiecare kg de greutate vie sunt necesare între 0,5-1,0 g de proteină brută pe zi (tabelul 6.2.). Această valoare este mai scăzută cu aproximativ 20-30% la cabalinele cu afecţiuni hepatice sau renale, fără ca să apară un bilanţ negativ al metabolismului azotului.
Din aceste elemente s-a desprins o regulă generală, care se aplică în cazul normării necesarului de proteină digestibilă pentru cabaline şi anume acestea au nevoie pentru întreţinerea funcţiilor vitale de aproximativ 5 g proteină digestibilă pe 1 MJ energie digestibilă.
Pornindu-se de la această relaţie, se poate aprecia foarte rapid dacă un furaj este echilibrat în cazul conţinutului de energie şi proteină digestibilă. Cu foarte mici excepţii (grosierele şi rădăcinoasele), acest raport se realizează pentru furajele care intră în hrana cabalinelor. în legătură cu aceasta, trebuie amintit faptul că deficitul de proteine apare foarte rar în cazul cabalinelor care se hrănesc numai cu raţia de bază pentru întreţinerea funcţiilor vitale. Dimpotrivă, se poate observa foarte des excedentul de proteină din raţie. Acest excedent de proteine din raţia de întreţinere, până la triplul necesarului (sau până la 2 g proteină brută/kg G.V./zi) este tolerat foarte bine de caii sănătoşi. în cazul în care se înregistrează o asigurare insuficientă cu proteine pentru întreţinerea funcţiilor vitale, cu mai mult de 30% sub necesarul real, se constată reducerea apetitului, afecţiuni ale pielii, reducerea rezistenţei la îmbolnăviri şi slăbirea animalului respectiv.
6.1.1.4. NECESARUL DE ENERGIE Şl PROTEINE PENTRU IEPELE GESTANTE
Surplusul de energie şi substanţe nutritive pentru iepele gestante se calculează prin însumarea necesarului pentru creşterea şi dezvoltarea fetusului, dezvoltarea ţesuturilor iepei mamă (în zona uterină şi mamară), precum şi pentru depunerea de rezerve în organism sub formă de grăsimi de depozit. Pornind de la aceste considerente, iepele vor avea o creştere în greutate de aproximativ 10% la sfârşitul perioadei de gestaţie comparativ cu starea lor normală. La această creştere în greutate se mai adaugă aproximativ 3,5% din greutatea vie a iepei determinată de învelitorile şi lichidele fetale.
Ca şi la alte specii de animale domestice, în ultima parte a gestaţiei se realizează un proces de depunere de rezerve în organism pentru a favoriza o lactaţie viitoare performantă, în aceste condiţii, iepele cu o stare normală de întreţinere în momentul parturiţiei vor intra în călduri în primele zile de lactaţie. Din această cauză, greutatea vie a iepelor ar trebui să fie înainte de parturiţie cu cel puţin 18% mai mare comparativ cu cea normală.
în privinţa suplimentului pentru gestaţie a iepei, acesta va trebui introdus în cea de-a doua parte a gestaţiei, mai precis din cea de-a 200-a zi de gestaţie. Din acest moment, se manifestă o creştere semnificativă a fetusului, fiind aproape o creştere lineară cu cel al iepei mamă.
Creşterea greutăţii vii a iepei mame se realizează mai accentuat în lunile 5 -7 de gestaţie comparativ cu creşterea greutăţii fetusului. După această perioadă, greutatea produsului de concepţie creşte foarte mult, fiind aproape o creştere exclusivă a greutăţii vii a iepei mamă pe seama creşterii produsului de concepţie (figura 6.1).
Figura 6.1. Legătura între creşterea fetală şi creşterea în greutate a iepei mamă la rasa Pur Sânge Englez (după Meyer, 1990).
Necesarul total de energie şi substanţe nutritive pentru iepele mamă în ultima parte a gestaţiei, este prezentat în tabelul 6.7. Privit în mod simplificat, acest necesar atinge o creştere cu 30 - 50% de substanţe nutritive în această perioadă comparativ cu necesarul pentru menţinerea funcţiilor vitale. în această perioadă, raportul energo-proteic din raţie trebuie să fluctueze între 1:6 până 1:7. Datorită faptului că la cabaline există o digestie cecală a furajelor, nu se pune problema şi asupra unei anumite calităţi a proteinelor din raţie.
Tabelul 6.7 Recomandări pentru asigurarea cu energie şi proteină digestibilă a raţiei iepelor în ultima parte a gestaţiei (după Meyer şi Stadermannj
Greutateavie aiepelor(kg)
Luna de gestaţie
VIII IX-X XI
E.D.(MJ)
UNC P.D. E.D. UNC P.D. E.D. UNC. P.D.
(g) (MJ) (g) (MJ) (g)
100 23 1,74 135 24 1,81 150 25 1,88 170
200 39 2,94 230 41 3,09 255 43 3,24 280
300 53 4,00 310 56 4,23 345 58 4,38 385
400 66 4,98 380 70 5,28 430 73 5,51 475
500 79 5,96 450 84 6,34 510 88 6,64 560
600 91 6,87 520 96 7,24 580 101 7,62 640
700 103 7,77 580 108 8,15 650 113 8,53 720
6.1.1.5. NECESARUL DE ENERGIE Şl PROTEINE PENTRU IEPELEÎN LACTAŢIE
în timpul lactaţiei este nevoie de un supliment de energie şi substanţe nutritive, în funcţie de cantitatea de lapte produsă precum şi de calitatea acestuia.
Necesarul în energie şi proteină digestibilă creşte la iepele lactante până în luna a treia de lactaţie, după care înregistrează o scădere semnificativă. Aceste valori sunt prezentate în tabelul 6.8. De remarcat faptul că necesarul de proteină digestibilă rămâne în primele trei luni relativ constant, deoarece pe măsura creşterii producţiei zilnice de lapte se înregistrează o scădere a concentraţiei acesteia în proteină.
în cazul în care iepele mame sunt supuse şi la efort în timpul perioadei de lactaţie, la suplimentul de energie şi substanţe nutritive pentru lactaţie se mai adaugă şi acela pentru efort prezentate în tabelele 6.4 şi 6.5.
Tabelul 6.8
Recomandări pentru asigurarea cu energie şi proteină digestibilă a raţiei iepelor în lactaţie (după Societatea de Nutriţie a Animalelor Domestice)
Greutateavie aiepeloradulte (kg)
Luna de lactaţie
1 III V
E.D. (MJ)
UNC P.D.<9>
E.D. (MJ)
UNC P.D.(9)
E.D. (MJ)
UNC P.D.(9)
100 36 2,83 320 38 3,01 330 32 2,52 250
200 60 4,76 530 64 5,03 560 54 4,32 420
300 82 6,45 720 86 6,86 760 73 5,75 560
400 101 7,99 890 107 8,48 940 91 7,12 700
500 120 9,47 1060 127 10,05 1110 108 8,44 830
600 137 10,82 '1210 145 11,49 1270 123 9,64 940
700 154 12,16 1360 163 12,90 1430 138 10,83 1060
800 170 13,42 1500 180 14,23 1570 152 11,95 1170
Raportul energo-proteic al raţiilor iepelor în lactaţie trebuie să fie mai larg comparativ cu cel din raţiile pentru iepe gestante şi anume 1:9.
în hrănirea iepelor în lactaţie, pe lângă asigurarea necesarului proteic, este necesară şi asigurarea calităţii furajelor. Aceasta, deoarece proteina digestibilă provenită din concentratele cerealiere nu are o compoziţie optimă în ceea ce priveşte asigurarea tuturor aminoacizilor esenţiali. Din această cauză, în perioada de lactaţie la iepele mamă se recomandă introducerea în amestecul de concentrate şi furaje cu valoare proteică deosebită (şrot de soia). Aceste elemente sunt compensate în timpul perioadei de păşunat, deoarece masa verde în stadiul tânăr conţine toţi aminoacizii esenţiali care pot fi puşi uşor în libertate pe parcursul tractusului digestiv.
6.1.1.6. NECESARUL DE ENERGIE SI PROTEINE PENTRU CREŞTERE Şl DEZVOLTARE
în momentul parturiţiei, mânzul are o anumită mărime. în timpul gestaţiei s-a făcut remarcată creşterea în lungime a oaselor lungi.
După naştere, procesul de creştere şi dezvoltare al mânzului este influenţat foarte mult de factorii de mediu, dintre care alimentaţia este cel mai important. Astfel o intensitate scăzută de furajare duce implicit la o creştere şi dezvoltare lentă a tineretului cabalin, pe când o hrănire intensivă până la limita capacităţii de ingestie a furajelor, reprezintă factorul determinant pentru sporuri zilnice ridicate şi proces puternic de
depunere a rezervelor de grăsime în organism.înainte de stabilirea normelor privind necesarul de energie al tineretului cabalin în creştere, este
importantă cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor unei intensităţi ridicate sau scăzute de furajare a tineretului cabalin în general.
O furajare extensivă a mânjilor determină un ritm mai lent de creştere, ceea ce se repercutează direct asupra momentului de intrare la reproducţie al acestora precum şi pentru dresaj şi antrenament. De asemenea, se măresc considerabil şi cheltuielile cu furajarea, deoarece creşte ponderea furajelor necesare pentru întreţinerea funcţiilor vitale, prin mărirea duratei de creştere şi dezvoltare.
Din cercetări a reieşit faptul că la cabaline nu se înregistrează o influenţă negativă datorată furajării restricţionate în stadiu tânăr asupra dezvoltării organelor şi scheletului animalului respectiv. Aceasta, deoarece mânjii care realizează o creştere lentă şi sunt sănătoşi în stadiul de tineret, nu se deosebesc semnificativ în stadiul adult din punctul de vedere al dezvoltării corporale (mai ales talia), de cei care au fost hrăniţi intensiv şi abundent în stadiul de tineret (figura 6.2).
Comparativ cu situaţia descrisă maisus, mânjii hrăniţi intensiv în stadiul detineret pot fi introduşi mai devreme lareproducţie precum şi la dresaj şi antrenament. Totuşi, forţarea creşterii şi dezvoltării tineretului cabalin este supusă anumitor riscuri, deoarece nu toate regiunilecorporale precum şi toate organele şi sistemele organismului ajung la maturitate înacelaşi timp. în timp ce dezvoltarea musculaturii, a ţesuturilor moi şi a formării depozitelor de grăsime este influenţată puternic
de hrănirea abundentă, creşterea şi dezvol-Figura 6.2. Proporţiile corporale la mânz tarea sistemului osos, precum şi al tendoa-(la parturiţie) şHa cabalinele adulte nei0r, nu pot fi influenţate de acest sistem
(după Rosset) je furajare intensivă. Din această cauzăexistă pericolul, în această variantă de creştere a tineretului cabalin,
ca dezvoltarea excesivă a musculaturii şi a depozitelor de grăsime, de exemplu, în raport cu scheletul încă fraged, să conducă la rezultate nedorite, mai ales în ceea ce priveşte membrele şi aplomburile.
Evoluţia creşterii tineretului cabalin este prezentată în tabelul 6.9.
Tabelul 6.9Evoluţia creşterii tineretului cabalin exprimată în procente din greutatea
vie a adulţilor (după Meyer, 1983)
Vârsta Rase hipometrice
Rase hipermetrice % din talia adulţilor
Creştere moderată
Creştere intensivă
parturiţie 10 8-9 8-9 61-64
2 luni 25-30 25 25 70-75
6 luni 45-55 43 47 83-86
12 luni 65-75 60 69 91-93
18 luni 75-84 73 83 94-96
24 luni 85-92 82 90 96-98
Din acest tabel se poate trage concluzia că mânjii au o mare viteză de creştere, mai ales cei din rasele hipometrice. Astfel, după vârsta de 2 luni, s-a ajuns deja la valori de 25-30% din greutatea corporală din stadiul de adult. La vârsta de 6 luni, ponderea este de 45 - 55% din greutatea la adult faţă de numai 43 - 47% la cele hipermetrice.
La vârsta de un an, mânjii ating valori de 91-93% ale taliei comparativ cu cea de adult, în timp ce greutatea vie se găseşte pe undeva pe la 60-75% din cea de adult. în decursul celui de-al doilea
an de viaţă, se încetineşte foarte mult viteza de creştere la tineretul cabalin, astfel încât după cel de-al treilea an de viaţă, valorile sunt de 90-92% din cele ale cabalinelor adulte în privinţa dezvoltării corporale, în general, se considera că la vârsta de 4-5 ani cabalinele ajung la maturitatea corporală (tabelul 6.10).
Tabelul 6.10
Greutatea vie în funcţie de vârstă (în kg)
Greutatea vie la vârsta de adult
Greutatea vie în luna de vârstă
2 6 12 18 24
100 30 55 75 85 92
250 68 125 175 200 220
400 105 180 260 300 360
500 125 215 300 365 410
600 150 260 360 440 490
800 200 345 480 585 655
Până la vârsta de 18 luni, sexul tineretului cabalin are o influenţă nesemnificativă asupra procesului de creştere şi dezvoltare. După această vârstă, armăsarii proveniţi din rase cu dimorfism sexual accentuat, cresc mai rapid comparativ cu iepele din aceiaşi rasă (figura 6.3).
Figura 6.3. Evoluţia greutăţii vii la tineretul mascul şi femei din rasa Ardenez (după Den Engelsen).
Necesarul de energie şi proteină digestibilă pentru tineretul cabalin este determinat şi de compoziţia sporului. Astfel, în timp ce în primele luni de viaţă conţinutul de proteină în cazul sporului se situează la niveluri maxime, acesta se reduce odată cu înaintarea în vârstă, crescând depunerile de energie sub formă de grăsimi în organismul animalului tânăr. în tabelul 6.11 se prezintă recomandări pentru asigurarea cu energie şi proteină digestibilă a tineretului cabalin. în acest caz, sunt prevăzute intensităţi medii de creştere care la încheierea primului an de viaţă să atingă 60% din greutatea animalelor adulte. Aceste norme pot fi recalculate în funcţie de rasă, intensitatea mişcării sau individualitate.
Tabelul 6.11
Recomandări pentru asigurarea cu energie şi proteină digestibilă a raţiei tineretului cabalin (după Societatea de Nutriţie a Animalelor Domestice - SNAD)
Trebuie remarcat că în cazul creşterii intensive a tineretului cabalin se măreşte semnificativ şi necesarul pentru proteină brută, substanţe minerale şi vitamine.
Necesarul zilnic de proteină pentru mânjii în creştere (pe kg/G.V.) este cel mai ridicat în primele luni de viaţă (peste 3 g P.BVkg G.V.), urmând ca să înregistreze o curbă descendentă pe măsura înaintării în vârstă (până la 0,8-1 g P.B./kg G.V.).
în aceiaşi măsură se schimbă şi raportul energo-proteic pe măsura înaintării în vârstă a tineretului cabalin şi anume de la un raport de 1:10 la vârsta de 3 luni, acesta se reduce Ia 1:6 la vârsta de 2 ani. Până la vârsta de 8-9 luni a tineretului cabalin, trebuie să se pună un accent deosebit şi pe calitatea proteinei care se administrează în raţie şi mai ales pe asigurarea în cantităţi suficiente a raţiei cu aminoacizi esenţiali. Necesarul de lizină, spre exemplu, în această perioadă este de aproximativ 7 g/kg substanţă uscată de furaj şi acesta cu o digestibilitate medie de 75%. De remarcat este faptul că pentru intensivizarea programului de furajare, precum şi în cazul utilizării de proteine cu valoare biologică scăzută, se măreşte necesarul de proteine digestibile cu 10-20%, comparativ cu datele prezentate în tabelul 6.11.
Există cercetări care au demonstrat ca o asigurare insuficientă în lizină a raţiei administrate tineretului cabalin până la vârsta de 8 luni a condus la încetinirea procesului de creştere a exemplarelor. Pe de altă parte, asigurarea în raţia tineretului cabalin a furajelor de calitate deosebită (fân de lucerna, ovăz, şrot de soia), a putut îmbunătăţi semnificativ procesul de creştere al tineretului până la vârsta de 8 luni.
6.1.2. NECESARUL DE SUBSTANŢE MINERALE
în funcţie de cantitatea în care se găsesc în organismul animal, substanţele minerale se clasifică în două categorii: macroelemente, cele care se găsesc în cantitate mai mare (sodiu, potasiu, calciu, fosfor, magneziu, clor, sulf ş.a.) şi microele-mente sau oligoelemente, cele care se găsesc în cantităţi foarte reduse (fier, zinc, mangan, cobalt, cupru, iod ş.a.). Cele mai importante substanţe minerale necesare vieţii cabalinelor sunt calciul, fosforul, magneziul, potasiul, sodiul, clorul şi sulful. Sulful este un component important în unele proteine aşa încât, în măsura asigurării necesarului proteic pentru organism, se asigură şi necesarul de sulf al acestuia.
în tabelul 6.12 se prezintă necesarul zilnic de macroelemente al cabalinelor, conform recomandărilor Societăţii de Nutriţie a Animalelor Domestice.
6.1.2.1. NECESARUL DE CALCIU Şl FOSFOR
în organismul unui cal adult cu o dezvoltare corporală eumetrică, se găsesc în medie 7 kg de calciu din acestea, peste 99% sunt imobilizate în scheletul animalului. în privinţa fosforului, acesta se găseşte în organismul cabalinelor adulte, în cantităţi de 4 - 4,5 kg. din care, peste 80% se găseşte de asemenea depozitată în schelet. Această distribuire a calciului şi fosforului în schelet semnifică importanţa deosebită a celor două elemente minerale pentru stabilitatea şi funcţionalitatea sistemului osos.
Pe lângă aceste utilizări ale calciului şi fosforului în organism, aceste minerale mai au importanţă în transmiterea influxului nervos, precum şi în activitatea musculară.
Tabelul 6.12
Necesarul zilnic de macroelemente al cabalinelor (duoăSNAD)
în tabelul 6.13 se prezintă, după Meyer şi Lemmer, câteva date referitoare la conţinutul sângelui în substanţe minerale.
Tabelul 6.13
Conţinutul plasmei sangvine în substanţe minerale (după Meyer şi Lemmer)
MACROELEMENTE MICROELEMENTE
Nr. crt.
Substanţa mg/l m mol/l Nr. crt.
Substanţa mg/l
1 Calciu 110-130 2,8-3,3 1 Fier 700-2000
2 Fosfor (mânji) 60-80 1,9-2,6 2 Cupru 500-1500
3 Fosfor (adulţi) 30-50 1,0-1,6 3 Zinc 600-1200
4 Magneziu 18-24 0,75-1,0 4 Seleniu 100-140
5 Sodiu 3200 13912 5 Iod 50-120
6 Potasiu 140 3,5
7 Clor 3500-3700 100-104
Trebuie remarcat faptul, că în sânge calciul se găseşte numai în cantităţi foarte reduse. în cazul în care se realizează un deficit în aprovizionarea cu calciu a organismului, se mobilizează calciul din schelet, astfel încât nici una din funcţiile în care este implicat să nu aibă de suferit. în cazul în care există o aprovizionare abundentă cu calciu a organismului, concentraţia acestuia creşte până la 150 mg/l sânge. Aceasta la un interval de 3-4 ore după tainul de. bază. Datorită funcţiei de autoreglare a organismului, o parte din calciul care se găseşte în organism peste nivelul necesar este eliminat la nivelul rinichilor.
Necesarul zilnic de calciu şi fosfor se calculează conform datelor din tabelul 6.12.în cazul cabalinelor supuse la efort fizic, se înregistrează o uşoară creştere a necesarului în
substanţe minerale, deoarece au loc pierderi de substanţe minerale prin transpiraţie şi, datorită ingestiei mai mari de substanţe nutritive, şi prin tranzitul intestinal.
Necesarul de calciu al organismului creşte în cazul unui raport Ca/P sub 1, precum şi în cazul în care concentraţia de acid oxalic din furaje este ridicată.
în cazul în care cabalinele care realizează sport de performanţă au fost întreţinute perioade mai lungi în adăpost datorită diferitelor cauze (boală, iarnă etc), este necesar ca în momentul reînceperii antrenamentelor să se administreze o cantitate suplimentară de calciu şi fosfor cu 10-20% mai mare comparativ cu normele în vigoare. Aceasta, pe parcursul câtorva săptămâni, până când se realizează condiţia de antrenament a cabalinelor respective. Se recomandă această tehnică deoarece în timpul imobilizării la adăpost a cabalinelor de sport apare o atrofiere parţială a osteoblastelor.
Nu trebuie neglijat faptul că la iepele gestante, necesarul de calciu şi fosfor creşte semnificativ în ultima treime a gestaţiei deoarece în această fază se produce mineralizarea scheletului fetusului. De asemenea, un necesar suplimentar de calciu şi fosfor se înregistrează şi în cazul iepelor în lactaţie datorită eliminării de cantităţi însemnate de substanţe minerale prin lapte. Conţinutul în calciu şi fosfor al laptelui de iapă
este maxim în prima lună de lactaţie, după care scade continuu. Din această cauză, chiar prin creşterea cantităţii de lapte produsă de iepe până în luna a treia de lactaţie, nu creşte necesarul de calciu şi fosfor în raţia iepelor lactante.
în privinţa necesarului de calciu şi fosfor la tineretul cabalin, acesta atinge o valoare maximă în prima lună de viaţă, după care necesarul, raportat la kg greutate vie a individului, înregistrează o tendinţă de scădere. în cazul în care necesarul de calciu se raportează la cel de energie, se consideră o cantitate de 0,3 - 0,4 g calciu şi 0,2 - 0,3 g fosfor pe MJ energie digestibilă ca fiind suficiente în funcţie de vârstă şi performanţă productivă.
O problemă deosebit de importantă este şi aceea referitoare la deficitul de calciu din unele furaje care se administrează de regulă în cantităţi însemnate cabalinelor. Astfel, se înregistrează întotdeauna un deficit de calciu în cazul raţiilor convenţionale pe bază de fân de graminee şi ovăz
(figura 6.4).
Ca- P fân de deal 1,7:1
Figura 6.4. Raportul Ca/P la diferite furaje utilizate în hrana cabalinelor.
Această situaţie se poate îmbunătăţi în cazul în care se administrează în raţia zilnică o cantitate de fân de leguminoase de peste 2 kg.
O situaţie similară privind aprovizionarea cu calciu a organismului apare şi în cazul în care raportul calciu-fosfor este foarte strâns datorită administrării de cantităţi mari de fosfor sub formă de furaje (tărâţe, reziduuri industriale, reziduuri de oleaginoase).
în situaţia în care apare un deficit cronic de calciu în raţie, corelat şi cu un excedent de fosfor, se înregistrează la animalele respective un hiper-paratiroidism secundar de origine nutritivă. Astfel, sub influenţa parathormonului se eliberează calciul imobilizat în sistemul osos şi se utilizează pentru nevoile interne ale organismului. Din această cauză, apare în timp o osteo-distrofie fibroasă generalizată la cabalinele hrănite carenţat în calciu. Se citează cazuri la tineretul cabalin care a fost hrănit perioade mai lungi cu raţii deficitare în calciu, o deformare a oaselor craniene, ceea ce a condus la forme
neaspectuoase ale capului. Aceasta, deoarece se produce o demineralizare a oaselor craniene.De asemenea, la nivelul membrelor, datorită acţiunii tendoanelor asupra părţii distale ale
membrelor, se ajunge la dureri articulare, care se manifestă prin greutate în deplasare. în cazul în care se prelungeşte această stare de lucruri, apar inflamaţii la nivelul sistemului locomotor care conduc la defecte grave de aplomb si chiar la fracturi datorate rezistentei scăzute ale oaselor.
Trebuie remarcat faptul că demineralizarea oaselor la cabaline nu are drept cauză unică hrănirea carenţată în săruri minerale, ci o cauză importantă o reprezintă şi inactivitatea prelungită a calului respectiv. Deci, întreţinerea îndelungată în stabula-ţie legată a calului, fără efectuarea programului zilnic de mişcare, este un factor de risc în apariţia demineralizărilor scheletului.
Modificări trecătoare ale nivelului calciului în plasma sangvină sub formă de hipocalcemie, se înregistrează mai ales în cazul situaţiilor de stres ale cabalinelor, cum ar fi starea de nervozitate, transport sau efort fizic deosebit. Pe de altă parte, depăşirea nivelului normal de calciu în plasma sangvină, chiar de 2-3 ori faţă de normal, sunt suportate foarte bine de către cabaline în cazul în care şi celelalte substanţe minerale se găsesc în concentraţii normale (fosforul, magneziul, manganul, fierul, zincul). Totuşi, o doză ridicată de calciu, pe o durată mai lungă de timp, are ca urmare mărirea riscului formării de pietre la nivel renal. La animalele în creştere apar tulburări în metabolismul substanţelor minerale în cazul în care se practică o hrănire abundentă cu calciu în această perioadă.
Din practică se recomandă ca raportul fosfor-calciu să nu scadă sub 1:1 şi să nu fie peste 1:3 în raţie, astfel încât să se realizeze o hrănire raţională a cabalinelor.
O apreciere corectă a asigurării necesarului de calciu şi fosfor în raţie este posibilă prin calcularea acestor elemente din raţia administrată. Totuşi, trebuie amintit faptul că există şi o doză de eroare în utilizarea acestei metode, deoarece gradul de valorificare al substanţelor minerale variază de la organism la organism. O supraapro-vizionare cu calciu a organismului se poate
determina prin analiza sângelui. în cazul în care după 2 - 3 ore de la furajare valoarea calciului în plasma sangvină se situează cu 10-20 mg/l peste nivelul normal, se poate concluziona că este vorba de o supraa-provizionare cu calciu a organismului. Pe de altă parte, deficitul în calciu din raţie se poate constata prin analiza urinei. La un interval de 3 - 5 ore de la ultimul tain de hrană, concentraţia de calciu scade sub 250 mg/l în cazul în care se realizează o hrănire deficitară în calciu. De asemenea, în cazul în care raportul dintre creatinină şi calciu este mai mare de 7,5, procesul de absorbţie al calciului se desfăşoară foarte lent.
în privinţa asigurării cu fosfor a organismului, aceasta este mai greu de stabilit cu exactitate.în ceea ce priveşte necesarul în fosfor al cabalinelor, acesta este de cele mai multe ori asigurat
în cantităţi suficiente prin raţie. Totuşi, un deficit de fosfor în raţie apare în cazul în care se realizează o furajare excesivă cu paie şi rădăcinoase. De regulă, în cazul aprovizionării abundente a organismului cu fosfor, concomitent cu o asigurare normală a necesarului de calciu, se manifestă o creştere a concentraţiei acestuia în plasmă cu mult peste normal. Totuşi, aceste modificări ale concentraţiei de fosfor în plasma sangvină trebuiesc privite şi în corelaţie cu vârsta animalului.
6.1.2.2. NECESARUL DE MAGNEZIU
Această substanţă minerală este foarte importantă pentru activitatea multor enzime, mai ales la nivelul sistemului nervos şi muscular.
în cazul necesarului de întreţinere, cantitatea de 15 mg/kg greutate vie pe zi este suficientă (tabelul 6.12). Totuşi, pentru cabalinele care se întreţin pe păşune, se recomandă creşterea acestor valori cu 50%, datorită malabsorbţiei în acest caz.
Este cunoscut faptul că o mică parte din magneziul din organism se elimină şi prin transpiraţie. Din această cauză, există opinia că pentru cabalinele care depun eforturi deosebite (caii de sport), să se administreze un supliment de magneziu în raţie. Din cercetări a rezultat însă că prin suplimentarea raţiei cu până la 45 mg magneziu/kg G.V./zi nu se ajunge la nici un fel de efecte pozitive în ceea ce priveşte per-formanţa de viteză a cailor de galop.
în ceea ce priveşte gestaţia, necesarul de magneziu se măreşte foarte puţin comparativ cu raţia de bază. Creşteri semnificative ale necesarului de magneziu se înregistrează în timpul lactaţiei şi al creşterii tineretului cabalin. Nu trebuie neglijat faptul că magneziul este important şi pentru dezvoltarea sistemului osos la tineretul cabalin.
Din punct de vedere al asigurării necesarului de magneziu în raţie, acesta se consideră a fi acoperit în cazul în care în raţie sunt incluse şi concentrate de cereale, reziduuri provenite de Ia prelucrarea cerealelor, precum şi fânuri de leguminoase.
Singura situaţie în care poate apare un deficit în aprovizionarea organismului cu magneziu, îl reprezintă întreţinerea cabalinelor pe păşuni intensive, pe care s-au administrat cantităţi mari de îngrăşăminte chimice şi care dispun de o floră formată preponderent din graminee. în acest caz, primele semne ale deficitului de magneziu se manifestă prin surescitarea nervoasă a cailor, urmată de tremurături musculare şi în final, de tetanie.
Administrarea de cantităţi foarte mari de magneziu în raţie, până la 3-4 ori mai mult comparativ cu necesarul, nu a condus la nici un fel de efecte negative care s-ar fi putut exterioriza. Totuşi această abundenţă de magneziu, corelată şi cu o cantitate mare de fosfor în raţie, reprezintă un factor de risc în privinţa formării de pietre la nivel renal.
Pentru aprecierea gradului "~t care se realizează aprovizionarea cu magneziu a organismului, se recomandă analizarea concentraţiei acestuia în plasma sangvină. Concentraţii sub 18 mg/l denotă o asigurare insuficientă de magneziu în raţie, iar la 16 mg/l se creează deja premizele apariţiei simptomelor clinice privind hipomagneziemia.
6.1.2.3. NECESARUL DE SODIU Şl CLOR
Aceste două minerale sunt extrem de importante pentru menţinerea presiunii osmotice la nivel extracelular, al echilibrului acido-bazic precum şi pentru capacitatea de legare a apei. Referitor la necesarul de întreţinere, cantitatea de 20 mg de sodiu/ kg G.V./zi este suficientă. în legătură cu clorul, recomandările sunt de 80 mg/kg G.V./ zi. Aceasta, deoarece are o influenţă mai mare asupra echilibrului acido-bazic precum şi asupra valorii pH-ului sangvin.
Datorită cantităţilor ridicate de sodiu şi clor care se elimină prin transpiraţie ( într-un interval de o oră, la 100 ml de transpiraţie se elimină din organism 300 mg sodiu şi 550 mg clor/kg G.V.), este necesar să se
suplimenteze cantităţile administrate, deoarece cantităţile care se elimină din organism sunt proporţionale cu efortul depus.
Trebuie amintit faptul că necesarul de sodiu pentru iepele mamă şi tineretul cabalin se situează numai cu puţin deasupra necesarului de întreţinere a acestor categorii de cabaline, deoarece pentru organismul în creştere precum şi pentru producţia de lapte, cerinţele în sodiu nu sunt prea ridicate.
Totuşi, asigurarea necesarului de sodiu prin furajare, chiar pentru raţiile de întreţinere, este aproape imposibilă, deoarece majoritatea nutreţurilor dispun de cantităţi insuficiente de sodiu. Astfel, cantităţi de 0,2 - 0,5 g/kg furaj se înregistrează la majoritatea nutreţurilor care intră în raţia animalelor. Excepţie fac rădăcinoasele, mai ales sfecla care are un conţinut corespunzător de sodiu. De asemenea şi reziduurile de la industrializarea sfeclei de zahăr (tăiţei de sfeclă şi melasa) dispun de un conţinut ridicat de sodiu.
Asigurarea necesarului de clor în raţie se realizează mult mai uşor, deoarece furajele dispun de un minim de clor.
Cele mai frecvente cazuri de deficit în aprovizionarea cu sodiu şi clor a cabalinelor, apar la caii de performanţă. în acest caz, cantităţile mari de sodiu şi clor care sunt eliminate prin transpiraţie în timpul efortului, trebuie asigurate printr-un surplus de sodiu şi clor în raţie. Există totuşi situaţii în care se manifestă acut carenţa de sodiu şi clor în organism de exemplu, în urma unor pierderi semnificative de sânge sau în cazuri de enterite.
Prin întreţinerea cabalinelor un timp îndelungat la păşune, apar simptome ale carenţei în sodiu. Acestea se manifestă prin inapetenţă, scădere în greutate, piele uscată, reducerea performanţelor, creşterea consistenţei fecalelor. De asemenea, se manifestă tendinţa de a consuma pământ şi de a linge suprafeţele construite. Toate aceste neajunsuri se remediază prin instalarea de „sărare" pe păşune.
Necesarul de sodiu şi clor în cazul cabalinelor de muncă este atât de diferit în funcţie de efortul depus, încât nu poate fi dozat corect prin administrarea în amestecul de concentrate. Din această cauză, majoritatea practicienilor sunt de părere că cel mai eficient mijloc de a asigura necesarul de sodiu şi clor pentru cabaline este acela de a pune la dispoziţia animalelor brichete minerale care să poată fi consumate prin lins.
Există şi cazuri în care se citează o supraalimentare cu sodiu şi clor. Aceasta mai ales la tineretul cabalin care are accesul liber la sărare. în această situaţie se manifestă o producţie ridicată de urină manifestată şi prin micţiuni frecvente.
Pentru analizarea gradului de aprovizionare cu sodiu şi clor a organismului, se pot măsura concentraţiile acestor elemente în urină la un interval de 3-7 ore de la ultimul tain de hrană. în acest caz, concentraţii mai mici de 200 mg sodiu şi 400 mg clor/l urină, denotă o asigurare insuficientă a organismului animal cu aceste elemente minerale. în situaţii extreme, în cazul asigurării total insuficiente cu sodiu şi clor a organismului, se manifestă reduceri a acestor concentraţii în plasma sangvină cu 5 -10%, comparativ cu valorile normale.
6.1.2.4. NECESARUL DE POTASIU
Potasiul este un element extrem de important pentru reglarea presiunii osmotice intracelulare, precum şi pentru reglarea activităţii a numeroase enzime care participă în procesele de glicoliză precum şi în cele oxidative ale fosforului. în organismul unui cal de 500 kg greutate vie se găsesc aproximativ 1000 g de potasiu. Dintre acestea, peste 90% se găsesc în ţesutul muscular, plasat în mediul intracelular.
Necesarul zilnic de potasiu este, în cazul necesarului de întreţinere, de aproximativ 50 mg/kg G.V. (tabelul 6.12). Acest necesar creşte foarte puţin în timpul perioadei de gestaţie, însă este foarte ridicat în perioada de lactaţie şi de creştere.
La animalele supuse la eforturi deosebite creşte semnificativ necesarul de potasiu deoarece se înregistrează pierderi mari prin transpiraţie.
în privinţa conţinutului în potasiu al furajelor administrate cabalinelor, acesta trebuie să fie la
un nivel apropiat de cel de calciu, raportat la substanţa uscată. în general sunt îndeplinite concentraţiile de 4 - 6 g/kg S.U. de furaj. în cazul în care caii sunt supuşi la eforturi deosebite, sunt necesare până la 10 g potasiu/kg furaj.
Chiar şi această valoare ridicată se îndeplineşte în cazul în care se administrează în raţie cantităţi mai mari de fibroase deoarece furajele fibroase conţin semnificativ mai mult potasiu comparativ cu concentratele.
O carenţă de potasiu de origine alimentară se înregistrează foarte rar la cabaline, simptomele caracteristice fiind inapetenţa şi slăbirea activităţii musculare.
Cele mai frecvente cazuri în care apare carenţa de potasiu se înregistrează la caii de performanţă, deoarece aceştia pierd cantităţi mari de potasiu prin transpiraţie în timpul efortului fizic. La începutul efortului fizic, potasiul trece din spaţiul intracelular în circuitul sanguin, aşa încât la acest nivel se înregistrează o concentraţie ridicată de potasiu care se poate elimina şi la nivel renal. După încheierea efortului fizic, potasiul trece din nou în zona intracelulară, aşa încât este posibil ca în plasma sangvină să apară o carenţă de potasiu. Trebuie menţionat faptul că în cazul în care aceste carenţe sunt foarte ridicate, pot fi influenţate negativ şi funcţiile cordului.
Pe de altă parte, cantităţile ridicate de potasiu în raţie (în cazul hrănirii cu melasă sau cu masa verde provenită de pe păşuni intensiv fertilizate cu îngrăşăminte chimice) sunt tolerate bine de către cabaline. Numai în condiţiile în care se depăşesc 500 mg potasiu/kg G.V. şi zi, creşte consumul de apă şi eliminarea de cantităţi mai mari de urină.
6.1.2.5. NECESARUL DE FIER
Fierul este un element foarte important în organism, intrând în compoziţia hemoglobinei şi a mioglobinei. Aproximativ 60% din fierul din organism este înglobat în hemoglobina, iar 20% în mioglobină. La o aprovizionare insuficientă cu fier a organismului, pot apărea dificultăţi în transportul oxigenului în circuitul sangvin, în acest caz se reduce semnificativ numărul eritrocitelor, având drept urmare apariţia unei anemii hipocrome, reducerea potenţialului productiv, creşterea riscului de apariţie a infecţiilor precum şi o respiraţie dificilă. Din această cauză, fierul este deosebit de important pentru mânji (în scopul stimulării procesului de formare a eritrocitelor), pentru cabalinele care au suferit pierderi mari de sânge, pentru cele cu paraziţi intestinali, precum şi pentru cabalinele care după o perioadă mai lungă de stabulaţie se găsesc în plin proces de antrenament. De notat faptul că o parte din cantitatea de fier din organism se elimină şi prin transpiraţie. Din această cauză este recomandat ca pentru caii de performanţă să crească necesarul de fier. Valori ale necesarului de fie se pot vedea în tabelul 6.14.
Tabelul 6.14
Recomandări pentru asigurarea cu microelemente a raţiei cabalinelor (după Societatea de Nutriţie a Animalelor Domestice)
Microelement S.U. din furaj (mg/kg)
întreţinere şi muncă (mg/kg GV/zi)
Cabaline de reproducţie (mg/kg
GV/zi)Fier 50-75 1,0 1,8
Cupru 10 0,1 0,24
Zinc 50 1,0 1,2
Mangan 40 0,8 1,0
Cobalt 0,10 2,0 2,5
Seleniu 0,15-0,2 3,0 3,5
Iod 0,1 - 0,2 3,0 5,0
Trebuie remarcat faptul că aprovizionarea cu fier a raţiei cabalinelor este în general asigurată, deoarece majoritatea furajelor conţin o concentraţie mai mare de fier comparativ cu necesarul cabalinelor (tabelul 6.15).
Tabelul 6.15
Conţinutul în microelemente a diferitelor furaje (mg/kg S.U.) (după Societatea de Nutriţie a Animalelor Domestice}
Nr. cit Furajul Fe Cu Mn Zn Co 1 Se
1 Iarbă pajişte 200 8 120 35 0,15 0,40 0,09
2 Fân calitate medie 200 8 80 25 0,10 0,35 0,10
3 Fân de lucerna 250 9 50 25 0,15 0,24 0,06
4 Porumb siloz 150 7 45 35 0,05
5 Sfeclă furajeră J 135 8 80 30 0,19 0,50
6 Melasă 150 10 35 20 0,90 0,85 0,03
7 Tăiţei de sfeclă 500 15 70 20 0,60 1,00 0,05
8 Morcovi 60 8 25 35 0,15 0,35 0,02
9 Ovăz 65 5 50 35 0,07 0,15 0,08
10 Tărâţe de grâu 170 15 130 90 0,09 0,35 0,05
11 Şrotdesoia 160 19 40 60 0,20 0,25 0,20
în general, fierul din unele furaje (concentrate de cereale, reziduuri industriale etc) este slab valorificat. în literatura de specialitate sunt citate cazuri de carenţe în fier la caii de curse precum şi la cei cu paraziteze.
De asemenea, la un conţinut ridicat de mangan în furaje, absorbţia fierului în organism scade semnificativ.
în timp ce, la mânjii sugari de regulă nu se înregistrează carenţe în fier, la cei născuţi prematur apar asemenea carenţe, deoarece aproximativ 50% din necesarul de fier al organismului mânzului se acumulează în ultima lună de gestaţie.
în scopul eliminării carenţei în fier, se administrează per os citrat de fier sau fumarat de fier. Trebuie amintit că o administrare excesivă de fier la mânjii nou născuţi conduce la complicaţii extrem de grave. Totuşi, la vârsta de peste 2 săptămâni se pot administra în raţie suplimente vitamino-minerale cu conţinut de fier. De asemenea, se citează multe cazuri de reacţii adverse la mânji prin administrarea intramus-culară a fierului ca FIER-DEXTRANl
Conţinutul maxim de fier care este suportat de cabaline şi care se poate administra prin furaje este de aproximativ 1000 mg/kg S.U. de furaj. Cantităţi mai mari de fier în furaj au o influenţă negativă asupra valorificării fosforului, a manganului, precum şi a zincului din furaje.
Aprecierea gradului de acoperire a necesarului de fier din organism se face pe baza analizei concentraţiei de fier din serul sanguin, deoarece există o corelaţie directă dintre aceasta si rezervele de fier din organism.
6.1.2.6. NECESARUL DE CUPRU
Cuprul este cunoscut pentru importanţa sa în ceea ce priveşte formarea sângelui, a pigmenţilor, a ţesutului conjunctiv precum şi a ţesutului osos.
Din această cauză, la mânji, în caz de carenţă în cupru apar anemii precum şi deformări ale oaselor lungi. La iepele mamă carenţa în cupru se manifestă prin oprirea procesului de depunere a cuprului în ficatul produsului de concepţie. în ceea ce priveşte exemplarele în vârstă, carenţa în cupru se manifestă printr-o creştere a frecvenţei ruperii vaselor sangvine precum şi a depigmentării în unele regiuni corporale.
Sunt citate cazuri de carenţe în cupru la mânji manifestate prin inflamaţii ale regiunii buletului şi chişiţei şi printr-o osteocondroză generalizată. în aceste cazuri, mânjii au fost hrăniţi cu lapte matern sărac în cupru, precum şi cu masă verde provenită de pe terenuri nisipoase sau umede, sărace în cupru. O rezervă insuficientă de cupru în ficatul iepei mamă, poate determina o carenţă de cupru în lapte. Necesarul de cupru pentru iepele mamă şi mânjii sugari este de aproximativ 10 mg/kg S.U. de furaj ingerat, pe când la celelalte categorii de vârstă, necesarul este de numai 5 mg/kg S.U. de furaj ingerat (tabelul 6.14).
Toleranţa cabalinelor la excedentul de cupru din raţie este mare. Astfel, cantităţi de peste 800 mg/kg S.U. de furaj, administrate timp de mai multe luni, nu au condus la îmbolnăviri ale organismului. Totuşi, este recomandabil ca să se evite dozele mari de cupru din raţie datorită suprasolicitării ficatului şi scăderii gradului de valorificare al zincului. în mod normal, concentraţia de cupru din ficatul cabalinelor adulte este de aproximativ 15 mg/kg S.U.
6.1.2.7. NECESARUL DE ZINC
Zincul este un element de neînlocuit în metabolismul glucidelor şi al proteinelor. De asemenea, acesta are o influenţă mare în regenerarea epiteliilor. Un deficit de zinc în alimentaţia cabalinelor conduce la apariţia paracheratozei concomitent cu pierderea învelişului pilos de pe regiuni întinse de pe corp şi creşterea gradului de infecţie a tegumentelor. în literatura de specialitate se citează şi cazuri în care apar şi modificări ireversibile la nivelul copitei.
Necesarul de zinc la cabalinele adulte se cifrează în jurul valorii de 50 mg/kg S.U. de furaj (tabelul 6.14). Trebuie să se aibă în vedere că acest necesar poate creşte în
cazul în care se măreşte concentraţia de calciu şi cupru în raţie. De asemenea, în medicina veterinară se recomandă deseori mărirea cantităţii de zinc administrată cabalinelor în cazul în care acestea au suferit accidente soldate cu plăgi întinse. Zincul favorizează vindecarea mai rapidă a plăgilor.
Din punct de vedere al hrănirii cabalinelor, zincul este asigurat în raţie, astfel încât numai în situaţii experimentale s-au putut remarca aceste carenţe.
Nu trebuie uitat faptul că şi toleranţa cabalinelor la dozele mari de zinc administrate, merge până la 500 mg/kg S.U. de furaj. Totuşi, şi în această situaţie rămâne riscul reducerii absorbţiei cuprului de către organism.
în privinţa analizării concentraţiei de zinc în organismul cabalinelor, acesta se realizează cel mai bine prin analizarea plasmei sangvine. în mod normal, concentraţia de zinc se cifrează în jurul valorii de 0,5 -1 mg Zn/1 de plasmă sangvină.
6.1.2.8.NECESARUL DE MANGAN
Manganul are o acţiune importantă cu rol de cofactor în numeroase sisteme enzi-matice. De asemenea, s-a demonstrat faptul că este esenţial şi pentru funcţionarea normală a aparatului genital femei.
Necesarul de mangan al cabalinelor se cifrează în jurul valorii de 40 mg/kg S.U. din furaj (tabelul 6.14). Această cantitate de mangan este asigurată de regulă în furaje, aşa încât nu au fost citate până acum carenţe grave în mangan datorită furajării. Aceasta, deoarece conţinutul de mangan din masa verde şi fân se situează foarte rar sub 30 mg/kg S.U. Sunt situaţii când aceste valori sunt mai reduse, dar numai atunci când se folosesc furaje obţinute de pe soluri calcaroase sau soluri nisipoase pe care s-au administrat cantităţi mari de calciu. Din această cauză şi fânul de lucerna are o concentraţie mai scăzută în mangan comparativ cu cel de graminee perene.
O problemă deosebită o reprezintă valorile extrem de mari de mangan care în unele situaţii pot atinge 600 - 1200 mg mangan/kg S.U. de furaj. în această situaţie apar anemii datorate malabsorbţiei fierului în organism.
6.1.2.9. NECESARUL DE cbBALT
Vitamina Bn dispune de un atom central de cobalt. Această vitamină este sintetizată de către microorganismele din intestinul gros al calului.
O carenţă în cobalt produce o reacţie în lanţ care începe cu o avitaminoză B12 se continuă cu o anemie, modificări ale pielii, precum şi încetarea creşterii deoarece nu poate fi sintetizată suficient vitamina BJ2 Necesarul de cobalt al calului (0,1 mg/kg furaj S.U.) este acoperit din raţia zilnică de furaje.
Carenţe în cobalt pot apărea prin administrarea de furaje care au fost produse pe soluri nisipoase.
6.1.2.10. NECESARUL DE IOD
Iodul este un constituent important al multor hormoni care influenţează metabolismul în organism. O carenţă de iod determină o creştere exagerată a glandei tiroide. Alte simptome ale carenţei în iod le reprezintă apariţia de edeme la nivelul membrelor, atitudine letargică precum şi stare generală de epuizare.
în zonele în care nu se realizează o asigurare corespunzătoare cu iod a organismului, iepele mamă produc mai puţin lapte.
Necesarul de iod al cabalinelor se situează în jurul valorii de 0,1 - 0,2 mg iod/ kg S.U. de furaj ingerat. Valorile superioare se referă la iepele în lactaţie precum şi la caii de curse. în cazul în care se administrează în raţia cabalinelor plante provenite din familia leguminoaselor sau a cruciferelor, creşte automat necesarul de iod al cabalinelor, în zonele de coastă, nu apare aproape niciodată un deficit de iod în alimentaţia cabalinelor, deoarece furajele produse în aceste regiuni sunt bogate în iod. în zona montană apare foarte frecvent un deficit în iod, fapt ce necesită administrarea la dis -creţie a cărămizilor minerale care să compenseze această carenţă.
în cazul aprovizionării în exces cu iod a cabalinelor, în cantităţi de peste 40 mg iod/zi, apar dereglări metabolice care se evidenţiază puternic în cazul iepelor ges-tante. Din această cauză şi mânjii fătaţi de acestea se caracterizează prin hipertiroi-dism şi modificări ale sistemului osos, mai ales la nivelul membrelor.
Legat de aprecierea gradului de aprovizionare cu iod a organismului, se poate analiza iodul legat de proteinele plasmatice (tabelul 6.13). O scădere semnificativă a acestuia în plasmă denotă o alimentaţie carenţată în iod.
6.1.2.11. NECESARUL DE SELENIU
Este cunoscut faptul că seleniul, alături de vitamina E, protejează membranele celulare faţă de peroxizii cu acţiune nocivă. în timp ce vitamina E, ca agent antioxidant, încetineşte formarea de peroxizi, enzima glutation-peroxidaza, care la rândul ei conţine seleniu, inactivează aceste peroxidaze.
Necesarul de seleniu al cabalinelor este cifrat în jurul valorii de 0,15 mg/kg furaj S.U. ingerat de către animal (tabelul 6.14). La concentraţii mai mici ale seleniului (sub 0,05 mg/kg furaj S.U.), apar cu siguranţă manifestări clinice ale acestei carenţe.
Nu trebuie neglijat faptul că necesarul de seleniu al organismului creşte semnificativ în cazul unui aport ridicat de proteine sau sulfaţi.
Aprecierea aprovizionării organismului cabalinelor cu seleniu se face foarte anevoios, deoarece concentraţiile de seleniu în furajele ingerate de către cabaline variază în limite foarte mari. Astfel, concentraţia de seleniu în furaje depinde de solul pe care au fost acestea cultivate, de intensitatea administrării pe aceste soluri de îngrăşăminte chimice şi organice, de emisiile diferitelor zone industriale din apropiere, de stadiul de vegetaţie al plantelor în momentul recoltării precum şi de tehnologia lor de conservare (tabelul 6.14). Ca o particularitate, seminţele de in dispun de o concentraţie ridicată în seleniu, peste 3 mg/kg S.U. O altă particularitate a conţinutului în seleniu o reprezintă scăderea concentraţiei acestuia în furaje în urma proceselor de prelucrare termică a lor. Din această cauză cele mai scăzute concentraţii de seleniu se înregistrează la laptele praf şi drojdia deshidratată.
Carenţele în seleniu conduc la procese degenerative la nivelul scheletului precum şi al miocardului. Aceasta se poate observa cel mai des în cazul nou-născuţilor, care manifestă mai clar simptomele carenţei în seleniu. La animalele adulte aceste simptome sunt mai şterse. Cele mai frecvente simptome în carenţa în seleniu sunt durerile musculare, mers îngreunat, pareze. La mânji se manifestă şi dificultăţi în timpul suptului datorită durerilor pricinuite de mişcarea capului. în cazul
în care nu se remediază acest deficit în seleniu al raţiei mânjilor, aceştia au un prognostic grav.De obicei, pentru aprecierea aportului în seleniu al raţiei, se fac analize atât asupra furajelor
ingerate, cât şi asupra concentraţiei de seleniu din sânge şi lapte, în cazul în care asigurarea cu seleniu a raţiei este normală, valorile concentraţiei în seleniu fluctuează între 1,4 mg/I în plasma sangvină la cabalinele adulte şi de 0,8 mg/l în plasma la mânjilor sugari. Probleme privind carenţa de seleniu a organismului apar în momentul în care concentraţia de seleniu scade în plasma sangvină la sub 0,6 mg/l.
Un factor ajutător în diagnosticarea deficitului în seleniu al organismului este şi determinarea glutation-peroxidazei care conţine seleniu şi care se găseşte în eritrocite.
La caii de performanţă se procedează sistematic pentru evitarea apariţiei carenţelor de seleniu şi anume se administrează selenit sau selenat de sodiu în cantităţi de 2-3 mg seleniu/kg G.V./zi. Toleranţa cabalinelor la seleniu este foarte slabă. Din această cauză, trebuie avut în vedere că la cantităţi de seleniu mai mari de 2 mg/kg furaj S.U. ingerat pe zi pot apare deja intoxicaţii grave. Acestea se manifestă prin apariţia de crevase la nivelul copitei, desonglonări, pierderea părului din coamă şi coadă precum şi şchiopături nespecifice. Intoxicaţii acute cu seleniu, manifestate prin transpiraţii abundente şi colici se întâlnesc la depăşirea dozei de 10 mg de selenit de sodiu/kg G.V./zi administrat drept supliment mineral.
6.1.3. NECESARUL DE VITAMINE AL CABALINELOR
Necesarul de vitamine al cabalinelor este diferit în funcţie de direcţia de exploatare, de vârstă precum şi de starea de sănătate a acestora. In timp ce vitaminele liposolubile A, E şi parţial D sunt bine reprezentate prin precursorii acestora în furaje, vitamina K şi cele hidrosolubile se formează la nivelul intestinului gros al cabalinelor.
Disfuncţionalităţi în aprovizionarea organismului cu vitamine liposolubile apar doar în condiţiile în care se înregistrează dezechilibre în digestia lipidelor. Dacă apar afecţiuni digestive, acestea sunt automat corelate cu o sinteză şi o absorbţie slabă a vitaminelor hidrosolubile. în tabelul 6.16. se prezintă recomandările Societăţii de Nutriţie a Animalelor Domestice cu privire la necesarul de vitamine al diferitelor categorii de cabaline.
Tabelul 6.16Recomandări pentru aprovizionarea cu vitamine a cabalinelor (dupăSNAD)
Specificare Unitatea de măsură Necesar pentru întreţinere
Mânji Iepe gestante sau în lactaţie
Vitamina A U.l./kg G.V. 75 150-200 100-150
Vitamina D U.l./kg G.V. 5-10 15 15
Vitamina E mg/kg G.V. 1-5 1 1-2
Vitamina B1 mg/S.U. furaj 3-5 3-5 3-5
Vitamina B2 mg/S.U. furaj 2,5 2,5 2,5
Biotina mg/S.U. furaj 0,05 0,1 0,2
6.1.3.1. NECESARUL DE VITAMINA A
Sub denumirea de vitamina A se înţeleg o serie de substanţe înrudite între ele, care au o acţiune biologică similară cu cea a trans-retinolului. O unitate internaţională de vitamina A este egală cu 0,3 mg de trans-retinol.
Ca provitamine A se înţeleg substanţele din grupa carotenilor, substanţe care au după transformare o activitate identică cu cea a vitaminei A. Cea mai importantă pro-vitamină A este p-carotenul. Aceasta este transformată la nivelul mucoasei intestinului subţire, prin enzime specifice, în vitamina A. Se consideră că 1 mg de p-caroten este egal cu aproximativ 400 unităţi internaţionale de vitamina A.
Spectrul de acţiune al vitaminei A îl reprezintă celulele epiteliale de la nivelul pielii şi mucoaselor, celule pe care le protejează.
După cum se poate observa în tabelul 6.16, necesarul de vitamina A este foarte ridicat la mânji şi animale de reproducţie. Dimpotrivă, cabalinele adulte, hrănite numai pe baza raţiilor de
întreţinere, au un necesar mult mai scăzut de vitamina A. Totuşi, în caz de infecţii, necesarul de vitamina A trebuie să fie mult mai ridicat.
Odată cu carenţa în vitamina A, se înregistrează exfolieri ale epiteliilor, secreţia glandelor sudoripare şi sebacee de la nivelul pielii se reduce considerabil, crescând frecvenţa infecţiilor la nivelul sistemelor şi aparatelor prevăzute cu epitelii. Astfel, se înregistrează o frecvenţă mare a îmbolnăvirilor sistemului digestiv, respirator, excre-tor şi genital, precum şi a întregului simţ oftalmic.
O incidenţă ridicată a acestor îmbolnăviri apare mai ales la animalele tinere care prezintă predispoziţie Ia carenţa în vitamina A. La iepele de reproducţie, carenţa în vitamina A se manifestă şi prin afecţiuni la nivel genital, conducând la tulburări de reproducţie manifestate chiar prin avorturi. La cabalinele adulte, carenţa în vitamina A se manifestă şi printr-o copită sfărâmicioasă la care apar ulterior şi crevase.
Vitamina A joacă un rol important şi în cadrul regenerării sistemului osos. Din această cauză, în primele faze ale carenţei de vitamina A se manifestă creşterea tensiunii intrarahidiene, precum şi a compresiei asupra principalelor conducte nervoase, ceea ce poate conduce la pareze. Numai într-o fază foarte avansată se instaurează tulburări de vedere la cabaline.
Vitamina A nu se găseşte în furajele obişnuite care se administrează cabalinelor. Din această cauză este necesară sinteza vitaminei A în organismul cabalin pornind de la p-carotenul care se găseşte în toate plantele verzi. La o aprovizionare excedentară cu p-caroten, transformarea acesteia în vitamina A se face cu mult mai puţină eficienţă comparativ cu un aport scăzut de p-caroten în raţie.
De asemenea, unele substanţe din furaje cum ar fi concentraţia ridicată în nitraţi, influenţează negativ transformarea p-carotenului în vitamina A. Este cunoscut faptul că pentru menţinerea în parametrii normali a activităţii de reproducţie a iepelor, se recomandă administrarea prin furaje a unei cantităţi minime de 900 mg P-caroten/cap şi zi.
în tabelul 6.17 se prezintă conţinutul în p-caroten din diferite furaje.Trebuie reţinut faptul că întreaga cantitate de p-caroten şi implicit vitamina A necesară
cabalinelor este asigurată în cazul furajării acestora cu masă verde. Din această cauză, animalele care păşunează consumă caroten cu mult peste cerinţele zilnice. In acest caz scade bineînţeles şi eficienţa transformării p-carotenului în vitamina A. Prin aceasta se apără organismul de o aprovizionare în exces cu vitamina A. La masa verde îmbătrânită, lignificată chiar, cantitatea de caroten se reduce semnificativ.
Tabelul 6.17
Conţinutul diferitelor furaje în beta-caroten, vitamina D şi vitamina E (după valorile nutritive ale DLG elaborate în 1986)
Furajul P-caroten (mg/kg furaj)
Vitamina D (mg/kg furaj)
Vitamina E (mg/kg furaj)
Masă verde, stadiu tânăr 50-75 30-50 25-80
Masă verde, stadiu adult 30-50 50 5-10
Siloz ierburi 40-50 50-70 15
Semifân ierburi 20-40 60-80 10-15
Fân vitaminos 15-20 200 10-20
Fân uscat la soare 5-10 500-1000 20-100
Fân de trifoi şi lucerna 20 1000 30-70
Făină de fân 100-400 250 40-150
Morcovi roşii 50-65 1-5
Morcovi galbeni 20 1-5
Ovăz 5-35
Tărâţe 15-25
în timpul sezonului de stabulaţie, când furajarea se face mai ales pe bază de raţii de fân şi ovăz,
cantitatea de caroten în raţie este insuficientă. Aceasta deoarece conţinutul în caroten al fânului este de aproximativ 10% recalculat la substanţa uscată, comparativ cu cel din masa verde. Această pierdere de caroten se datorează tehnologiei de uscare a fânului. Aprovizionarea cu caroten în sezonul de stabulaţie poate fi îmbunătăţită prin administrarea în raţie a morcovilor, făinii de fân vitaminos sau premix vitamino-mineral. La iepele în ultima parte a gestaţiei, precum şi la cele în lactaţie, administrarea unui^supliment vitamino-mineral în cea de-a doua parte a sezonului de stabulaţie este absolut necesară.
Aprovizionarea mânjilor sugari cu vitamina A este condiţionată de existenţa acesteia în laptele matern. Aceasta, deoarece în momentul parturiţiei, mânjii nu dispun de nici un fel de rezerve de vitamina A la nivelul ficatului.
Pentru completarea necesarului de caroten se administrează la toate categoriile de vârstă, preparate sintetice cu acţiune identică cu cea a carotenului şi care se înglobează în premixurile vitamino-minerale.
Nu trebuie neglijat faptul că la cabaline pot apare şi intoxicaţii în cazul administrării pe durate mai lungi de timp a supradozelor de vitamina A. Aceste intoxicaţii se manifestă prin păr aspru, tonus muscular scăzut, depresii, ataxie. La alte specii de animale domestice s-a constatat în cazul intoxicaţiilor cu vitamina A, o creştere a frecvenţei fracturilor precum şi o hiperostită care la cabaline încă nu a fost descrisă. Din cauza pericolului datorat intoxicaţiilor cu vitamina A, specialiştii recomandă să nu se depăşească 1000 U.I. vitamina A/kg G.Wzi. După rezultatele înregistrate la alte specii, se pot aştepta intoxicaţii şi la doze mai scăzute.
în cazul analizei gradului de aprovizionare cu vitamina A a organismului, stabilirea nivelului de retinol în plasmă nu este o analiză prea concludentă. Astfel, chiar în caz de deficit de vitamina A în organism, nivelul retinolului în plasmă rămâne constant, deoarece sunt mobilizate rezervele de Ia nivelul ficatului.
O aprovizionare excesivă cu vitamina A a organismului se poate determina prin mărirea cu aproximativ 50% a nivelului retinolului în plasmă (tabelul 6.18).
Tabelul 6.18
Conţinutul plasmei sangvine a cabalinelor în diferite vitamine şi provitamine(după Felbinger, 1987}
Specificare UM Păşunat Stabulaţie
p-caroten mg/l 0,7-3 0,1
Vitamina A (retinol) mg/l 0,2-0,3 0,1-0,2
Vitamina D (metaboliţi) mg/l 0,06 0,04
Vitamina E (tocoferol) mg/l 2-3 1-2
Acid folie mg/l 0,01 0,01
Biotina mg/l 0,3-0,5 0,3-0,5
Acid ascorbic mg/l 2-9 2-9
6.1.3.2. NECESARUL DE VITAMINA D
Este cunoscut faptul că vitamina D se regăseşte în natură sub două forme, dintre care D2
(ergocalciferolul) este mai răspândită în plante. Ea ia naştere prin iradierea cu raze ultraviolete a provitaminei din plante şi din această cauză se găseşte în concentraţie mai mare în fânul uscat la soare provenit din plante mature
în ceea ce priveşte vitamina D3, aceasta provine din colecalciferol, care este transformat în vitamină în organismul animal la nivelul pielii, sub influenţa razelor solare.
în organismul animal, aceste două tipuri de vitamine sunt transformate prin hidroxilare la nivelul ficatului şi rinichilor. Substanţele care iau naştere din transformarea vitaminelor D, stimulează absorbţia calciului şi al fosforului din intestin precum şi resorbţia calciului la nivel
renal.în cazul mânjilor întreţinuţi în adăpost şi cărora nu li s-a administrat un supliment de vitamina
D, s-a putut observa o reducere a ingestiei de furaje precum şi o mineralizare mai slabă a scheletului. Totuşi, nu s-au constatat modificări ale oaselor în sensul apariţiei unor defecte de aplomb. Nu au putut fi găsite date în literatura de specialitate cu privire la apariţia de afecţiuni la cabalinele adulte datorate carenţei în vitamina D.
Necesarul zilnic de vitamina D la tineretul cabalin, precum şi la cabalinele de reproducţie, este de 15 U.L/kg G.V./zi. în privinţa celorlalte categorii de cabaline, necesarul se cifrează între 5 -10 U.I. kg. G.Wzi.
Pentru asigurarea necesarului zilnic de vitamina D, în timpul perioadei de iarnă, administrarea fânului uscat la soare este cel mai indicat. Aceasta, deoarece, comparativ
cu masa verde sau nutreţul însilozat, dispune de cele mai ridicate valori ale vitaminei D pe kg de furaj (tabelul 6.17).
Datorită faptului că în perioada de iarnă nu se mai realizează aprovizionarea organismului cu vitamina D2 prin furaje, aceasta trebuie completată prin administrarea unor preparate sintetice omoloage vitaminei D, care sunt înglobate în premixurile vitamino-minerale.
O administrare necontrolată a vitaminei D, atât prin furaje cât şi prin injecţii, poate conduce la supradozări care sunt extrem de periculoase mai ales la mânji. în cazul administrării pe cale orală a unor doze zilnice mai mari de 14000 U.I. se produc îmbolnăviri acute manifestate prin apatie, pareze şi blocaj renal. Administrarea vitaminei D injectabilă în doze de peste 4000 U.I./kg G. V./zi, produce calcifierea vaselor sangvine şi a rinichilor.
în principiu, se recomandă să nu se depăşească, prin administrarea o singură dată, de 50 de ori necesarul zilnic, iar pentru o perioadă mai lungă de tratament, de 5-10 ori necesarul zilnic la o administrare.
în scopul aprecierii aprovizionării organismului cu vitamina D, la majoritatea speciilor se trece la determinarea concentraţiei în plasma sângelui. Totuşi, la cabaline apar situaţii în care nivelul vitaminei D sau a metaboliţilor acesteia se găseşte mult sub pragul critic prevăzut de literatura de specialitate, fără însă a se manifesta clinic această carenţă. Din această cauză, nu este concludentă această analiză la cabaline. Pe de altă parte, concentraţia de vitamina D în plasmă creşte până la 0,5 mg/l în cazul în care se realizează o supradozare.
6.1.3.3. NECESARUL DE VITAMINA E
în compoziţia vitaminei E intră diferite tipuri de tocoferoli, între care a-tocofero-lul are cea mai mare importanţă şi răspândire. Tocoferolii au în general acţiune anti-oxidantă. Din această cauză, sunt foarte instabili la contactul cu aerul. Aceştia au rol în protejarea membranelor celulare şi subcelulare şi sunt foarte importanţi pentru structura şi funcţia diferitelor'ţesuturi, dintre care miocardul şi musculatura scheletului ocupă un loc central.
O carenţă în aprovizionarea organismului cu vitamina E conduce la perturbări în privinţa permeabilităţii membranelor, a consumului exagerat de oxigen, precum şi la modificări degenerative ale musculaturii. De asemenea, în caz de carenţă de vitamina E în organism, combinat şi cu o aprovizionare insuficientă cu seleniu a organismului, se înregistrează o scădere evidentă a reacţiei imunitară a acestuia.
Ca substanţă antioxidantă, vitamina E protejează şi alte substanţe sensibile cum ar fi vitamina A sau acizii graşi nesaturaţi, prezenţi atât în furaje cât şi în tractusul tubului digestiv.
Necesarul în vitamina E la cabaline este considerat a fi de 1 mg la iepele gestante şi 1 - 2 mg/kg G.V./zi la cele în lactaţie precum şi la caii de viteză (tabelul 6.16).
Pentru mărirea performanţelor la caii de viteză, există cazuri în care se recomandă administrarea de doze zilnice de vitamina E de până la 4 mg/kg G.V. De asemenea, este cunoscut faptul că necesarul de vitamina E al organismului creşte semnificativ în cazul în care se administrează în raţie grăsimi nesaturate.
Astfel, prin administrarea de masă verde în stadiu tânăr de vegetaţie, tărâţe de grâu ca şi seminţe de in, creşte necesarul de grăsimi nesaturate. Aprovizionarea cabalinelor cu vitamina E este satisfăcătoare în cazul hrănirii pe păşune a cailor (tabelul 6.17).
Probleme privind aprovizionarea corespunzătoare cu vitamina E pot apărea în timpul sezonului de stabulaţie, mai ales în cazul administrării de fân foarte vechi şi de ovăz uruit. Trebuie cunoscut faptul că prin administrarea de acid propionic în raţie, o mare parte din tocoferol va fi inactivată. Pentru a asigura totuşi necesarul zilnic în vitamina E, se recomandă administrarea în raţie a premixurilor vitamino-minerale.
Sunt citate cazuri în literatura de specialitate când, la o carenţă gravă în vitamina E, corelată cu o aprovizionare insuficientă cu seleniu a mânjilor sugari, s-a putut remedia situaţia prin administrarea unei doze de 200 mg vitamina E şi 2 g Se pe animal.
Tot în acest context, la iepele mamă din rasele de viteză se practică o singură administrare săptămânală, în ultima parte a gestaţiei, cu o doză de 25 mg seleniu (sub formă de selenit de sodiu) concomitent cu o doză de 500 mg vitamina E, toate acestea în scop preventiv.
Apariţia de disfuncţiuni datorită supradozării cu vitamina E a organismului este foarte rară şi au fost descrise numai după o doză mai mare de 100 mg vitamină E/kg de S.U. furaj.
Valorile vitaminei E din plasmă, prezentate drept valori normale în tabelul 6.18, sunt luate în considerare când se analizează starea de aprovizionare a organismului.
6.1.3.4. NECESARUL DE VITAMINA K
Sub denumirea de vitamina K se cunosc o serie de derivaţi ai naftochinonei care au rol în formarea trombocitelor sangvine.
Până în prezent nu se cunoaşte ce necesar de vitamina K trebuie administrat cabalinelor pe cale orală. De regulă, necesarul de vitamina K este acoperit prin sinteza acestei vitamine la nivelul intestinului gros de către microorganisme.
Există totuşi situaţii în care este necesară administrarea de vitamina K în raţie. Astfel, în cazurile de enterite, de administrare de chimio-terapice care distrug microorganismele intestinale precum şi în cazul în care în furaje apare dicumarolul (antagonist al vitaminei K), este necesară administrarea în cadrul premixului vitamino-mineral şi de un supliment constând în vitamina K.
Mânjii sunt cei mai sensibili cu privire la asigurarea vitaminei K. Aceasta deoarece la nivelul intestinului lor gros încă nu se sintetizează această vitamină, întregul necesar fiind primit prin intermediul laptelui matern. Din această cauză, este indicată întotdeauna verificarea vitezei de coagulare a sângelui mânjilor care din diferite motive, sunt supuşi unor intervenţii chirurgicale.
în privinţa furajelor bogate în vitamina K, cele verzi au cea mai mare concentraţie. Totuşi, exact ca şi în cazul carotenului, prin uscare şi procese de oxidare a nutreţurilor verzi, conţinutul de vitamina K scade vertiginos.
în practică se recomandă administrarea de vitamina K în cazurile în care se constată existenţa în raţie a fânurilor de leguminoase mucegăite (bogate în dicumarină) precum şi în cazul administrării de varfarină în scopul tratării inflamaţiilor de la nivelul copitelor. în acest caz, dozele de vitamina K ce urmează a fi administrate cabalinelor intravenos, se cifrează la 0,2 - 0,5 mg vitamina K/kg G.V.
Sunt citate cazuri în literatura de specialitate în care o administrare de peste 2,2 mg/kg G.V. de vitamina K a fost toxică la cabaline.
6.1.3.5. NECESARULÎN VITAMINE HIDROSOLUBILE
în cadrul acestei grupe sunt incluse vitaminele B precum şi vitamina C.De regulă, aceste vitamine se găsesc în cantităţi ridicate în furaje, cu excepţia vitaminei B12, aşa
încât o carenţă a acestora este mai rar întâlnită.Cele mai frecvente cazuri în care apar totuşi carenţe în aprovizionarea cu vitaminele
hidrosolubile se înregistrează la mânji, deoarece la această categorie microorganismele intestinale, încă insuficient reprezentate, nu reuşesc să sintetizeze aceste vitamine. De asemenea, în cazuri deosebite precum enterite, administrarea de furaje mucegăite care au o acţiune antibiotică la nivelul intestinului gros, sau administrarea pe cale orală a chimioterapeuticelor cu rol bacteriostatic la
nivelul intestinului, conduc la încetinirea sau chiar oprirea sintezei vitaminelor hidrosolubile. Carenţele în vitamine hidrosolubile se manifestă prin simptome nespecifice. Astfel, cel mai des apare apetitul capricios, scăderea performanţei, modificări ale sângelui şi pielii, simptome nervoase etc. Din această cauză, în practică se trece imediat ce s-au constatat aceste simptome la verificarea aprovizionării cu vitamina B.
La caii care manifestă un apetit capricios, se administrează de regulă în raţie 50 g/100 kg G.V.drojdie de bere deshidratată care este bogată în vitaminele din grupa B, obţinându-se rezultate bune în privinţa recăpătării apetitului.
Trebuie amintit faptul că vitaminele hidrosolubile, cu excepţia vitaminei B12 nu se pot înmagazina în organismul cabalin, aşa încât este necesară o aprovizionare ritmică cu acestea.
S-a constatat că mărirea dozei de vitamine din grupa B care este administrată în raţia cabalinelor, este tolerată foarte bine de către acestea, fără a conduce la intoxicaţii.
Vitamina Bx denumită şi tianină sau aneurină are o importanţă centrală în metabolismul hidraţilor de carbon. în caz de carenţă a acestei vitamine, se constată o creştere în sânge a produşilo* intermediari, rezultaţi din metabolizarea glucidelor,. De asemenea, mai este citată slaba valorificare a furajelor, creşterea gradului de iras-cibilitate a animalului, precum şi apariţia de mişcări necoordonate. Datorită slăbirii miocardului, se înregistrează şi scăderea frecvenţei pulsului, concomitent cu dilatarea compartimentelor cordului.
Necesarul de vitamina Bx al calului se cifrează între 3 - 5 mg/kg 8.U. de furaj ingerat după cum se arată în tabelul 6.16.
Este cunoscut faptul că vitamina Bx din furaje este inactivată de tiaminazele care se găsesc în vegetaţia din zonele mlăştinoase. Din această cauză, la folosirea unor asemenea furaje se recomandă administrarea suplimentară de vitamina B: La alte specii sunt citate şi coccidiasticele (amproliu) ca având o acţiune de inhibare a vitaminei Br
Pentru asigurarea necesarului de vitamina B: în raţie, se recomandă utilizarea drojdiei de bere deshidratată, a târâtelor de grâu precum şi unele produse de sinteză cu conţinut ridicat în vitamina Br în tabelul 6.19 sunt prezentate concentraţiile în vitamina B la principalele furaje utilizate în hrana cabalinelor.
Tabelul 6.19
Conţinutul în vitamina B la principalele furaje în mg/kg furaj (dupăKraut, 1981)
Specificare Vitamina B1 Vitamina B2
Drojdie de bere deshidratată 80 40
Germeni de grâu 25 4
Tărâţe de grâu 7 5
Masă verde 2 2,5
Făină de fân (lucerna) 5 15
Fân(graminee) 7 10
Ovăz 6 1,5
Trebuie menţionat faptul că vitamina Bj nu are acţiune de liniştire a cailor surescitaţi. Deficitul în vitamina Bj al organismului se constată automat prin creşterea concentraţiei în plasmă a produşilor intermediari ai metabolismului glucidelor, cum ar fi acidul lactic.
Vitamina B2 denumită şi riboflavina este produsă în cantităţi suficiente de organismul cabalin.Experimental, s-a putut constata comportarea cabalinelor în cazul carenţei acestei vitamine.
Astfel, se ajunge la inflamaţia unor tegumente, lăcrimare, frica de lumină, iar în faze mai avansate şi leziuni degenerative la nivelul retinei. Totuşi, apariţia conjunctivitelor la cabaline nu este legată de carenţa în vitamina B2. Necesarul de vitamina B2 se estimează a fi de 2 mg/kg furaj S.U. ingerat de către animal. în mod normal, această cantitate este satisfăcută printr-o furajare normală.
Vitamina B12 este sintetizată în cantităţi mari în intestinul gros al cabalinelor. Din această cauză, chiar în condiţii experimentale, când s-au administrat în raţie furaje sărace în vitamina B 12, nu s-au putut descrie simptome cu manifestare clinică a acestei carenţe. O condiţie esenţială pentru
sinteza vitaminei B12 la nivelul intestinului gros al cabalinelor, este existenţa cobaltului în furaje, element care intră în compoziţia vitaminei B12.
Această vitamină se administrează intramuscular la caii extenuaţi, subnutriţi, anemici, cu scopul accelerării regenerării eritrocitelor din sânge. Mânjii nou-născuţi, sunt aprovizionaţi cu vitamina B12 prin intermediul colostrului.
Acidul folie are o importanţă mare în evitarea anemiilor şi a scăderii performanţelor. Carenţe în acid folie s-au constatat la caii de viteză care au fost ţinuţi în exclusivitate fără administrarea de masă verde în raţie. în acest caz, o administrare de acid folie conduce automat la mărirea performanţelor şi la mărirea conţinutului de acid folie în sânge.
Ca şi majoritatea celorlalte vitamine hidrosolubile, nu este importantă nici în acest caz administrarea în raţie de acid folie, deoarece acesta este sintetizat la nivelul intestinului gros al organismului. Totuşi, în cazurile de extenuare şi anemie a cailor de performanţă, se recomandă administrarea de acid folie cu rol de fortifiant. De altfel, s-a demonstrat că aprovizionarea organismului cu acid folie se realizează cel mai bine prin păşunat (aproximativ 50 mg/acid folic/zi) comparativ cu întreţinerea la adăpost în sezonul rece, când cantitatea este în jur de 6 mg/acid folic/cap/zi.
Biotina este asigurată de asemenea în organism prin sinteza la nivel intestinal. Carenţe în biotină nu au putut fi descrise până în prezent, chiar în condiţii experimentale, când s-a provocat această carenţă. Prin analogie cu experienţele realizate la suine şi păsări, se consideră că la cabaline cantitatea de 0,5 - 2 mg biotină/cap/zi este suficientă, astfel încât să nu apară carenţe în această vitamină.
Cercetările de ultimă oră au arătat că se obţin rezultate deosebite în tratarea cabalinelor cu copita moale, sfărâmicioasă, dacă se realizează o dozare de 15 mg biotină/cap/zi.
Carenţele în acid nicotinic, acid pantotenic, vitamină B6 şi colină, nu au putut fi observate până în prezent la cabaline şi din această cauză nu au putut fi realizate aceste carenţe nici în condiţii experimentale. Totuşi, printr-o hrănire pe o perioadă mai lungă cu porumb boabe concomitent cu asigurarea necorespunzătoare a raţiei cu triptofan, există pericolul apariţiei carenţei în acid nicotinic şi la cabaline.
Vitamina C denumită şi acid ascorbic, nu are rol yitaminic la cabaline, deoarece la acestea există o sinteză ridicată în organism aşa încât, în orice condiţii, necesarul de vitamina C este satisfăcut pentru organismul cabalin.
în privinţa mânjilor sugari, aceştia sunt aprovizionaţi cu vitamina C prin intermediul laptelui matern, care înregistrează concentraţii ridicate de acid ascorbic.
în practică, se administrează vitamina C la cabaline numai ca adjuvant în condiţii de stres deosebit determinat infecţii ale sistemului respirator, hemoragii nazale, temperaturi ridicate ale mediului înconjurător, scăderea performanţei productive. în aceste situaţii, administrarea zilnică pe o perioadă de 10 zile a unei doze de 20 mg/kg G.V. a condus la ameliorarea stării generale. -
6.1.3.6. NECESARUL DE ACIZI GRAŞI ESENŢIALI
La majoritatea mamiferelor, acidul linolic şi cel arahidonic sunt esenţiali. Aceştia sunt utilizaţi pentru sinteza de lipide în membranele celulare, precum şi la sinteza de prostaglandine. O carenţă în aceşti acizi conduce la modificarea învelişului pilos (păr uscat şi aspru), precum şi îngroşări ale tegumentelor şi tulburări de reproducţie.
Necesarul de acid linolic al cabalinelor nu este cunoscut până în prezent. Totuşi, mânjii sugari preiau zilnic prin laptele matern cantitatea de 0,6 g acid linoli'c/kg G.V.
La cabalinele adulte nu s-au putut evidenţia carenţe, chiar în condiţii experimentale, când au fost hrăniţi fără acid linolic în raţie. Aceasta, deoarece au fost mobilizate rezervele de lipide din organism, care dispun de o proporţie de 20% acid linolic.
6.1.4. NECESARUL DE LEST
Datorită condiţiei lor de erbivor, cabalinele sunt dependente, alături de energie şi substanţe
nutritive şi de substanţele structurate cu rol de lest din raţie. Din această cauză, în raţia cabalinelor este obligatorie înglobarea de furaje fibroase şi grosiere. Aceasta, deoarece furajele de volum au o importanţă ridicată în procesul de digestie.
în exploatarea modernă a cabalinelor există în prezent tendinţa generală de a reduce ponderea de nutreţuri de volum din raţie. Aceasta, deoarece apar dificultăţi în aprovizionarea cu nutreţuri de volum de aceiaşi calitate a fermelor de cabaline, dato-
rită necesarului mare de spaţiu utilizat pentru depozitare, consumului mare de forţă de muncă în manipularea lor precum şi datorită prafului care se produce în timpul administrării lor în hrană.
Din aceste considerente, în practică se pune foarte des întrebarea referitoare la minimul necesar de furaje de volum al cabalinelor care ar trebui inclus în raţia zilnică.
în cazul în care nu se administrează cantităţi suficiente de furaje de volum în raţia cabalinelor, pot apărea diferite afecţiuni. în primul rând, datorită reducerii proceselor de masticaţie, lipsind furajele de volum în raţie, apar excrescenţe la nivelul molarilor, care conduc la o reducere a secreţiei de salivă. Aceasta, la rândul ei, provoacă o insalivaţie necorespunzătoare a furajelor, conducând la fermentaţii nedorite pe parcursul tradusului digestiv.
De asemenea, o administrare insuficientă de nutreţuri de volum în raţia cabalinelor conduce la apariţia de vicii de comportament, cum ar fi roaderea ieslelor, a stănoagelor sau a stâlpilor din padoc, precum şi a consumului de grosiere utilizate ca aşternut, elemente care conduc la inconveniente de ordin igienic.
Asigurarea deficitară cu nutreţuri fibroase în raţie produce şi o dezvoltare necorespunzătoare a microorganismelor intestinale, ceea ce influenţează negativ mai ales sinteza de vitamine hidrosolubile de la nivelul intestinului gros. Aceste neajunsuri se exteriorizează printr-un apetit capricios al cabalinelor respective, precum şi prin scăderea performanţelor lor productive.
Nu trebuie neglijat faptul că datorită cantităţilor insuficiente de nutreţuri fibroase în raţie, se influenţează negativ peristaltismul intestinal, ceea ce are drept urmare apariţia de constipaţii sau diaree la cabalinele afectate. De asemenea, în aceste condiţii pot apărea şi fermentaţii nedorite la nivelul intestinului gros, ceea ce poate conduce până la intoxicarea animalelor respective.
Necesarul de lest sau de furaje structurate este exprimat în concentraţia de celuloză brută din substanţa uscată de furaje administrate sau prin cantitatea de furaje fibroase necesare pe zi pe cap de animal.
Exprimarea necesarului de lest prin concentraţia de celuloză brută din raţie nu este prea semnificativă, deoarece în acest caz fibroasele pot fi administrate şi sub formă măcinată. Prin administrarea nutreţurilor fibroase sub formă măcinată, se pierde de asemenea din timpul de masticaţie şi insalivaţie a furajelor, fapt ce are urmări defavorabile în cazul întregului proces de digestie. Totuşi, în acest caz, dezvoltarea microorganismelor în intestinul gros nu este influenţată negativ, deoarece celuloza brută nu este degradată până la ajungerea ei în intestinul gros.
Din cercetările de fiziologia nutriţiei de până acum, a reieşit faptul că în general, concentraţia de celuloză brută din raţie, raportată la substanţa uscată a raţiei, trebuie să se situeze la nivelul de 16 -18%. în cazul cabalinelor la care se asigură numai necesarul de întreţinere, concentraţia de celuloză brută din raţie poate ajunge până la 20 - 22%.
Necesarul zilnic minim de furaje fibroase (fânuri şi grosiere), la cabalinele de muncă este de 0,5 - 0,6 kg/100 kg G.V. La cabalinele de reproducţie, precum şi la tineretul cabalin, necesarul este de 0,8 kg/100 kg G.V. Aceste valori orientative trebuie privite independent de celelalte tipuri de furaje care se administrează în raţie.
O cantitate mai ridicată de fibroase în raţie se impune în cazul în care se utilizează furaje cu conţinut scăzut în celuloză (sfeclă, cartofi, melasă sau concentrate cu conţinut scăzut în celuloză).
Există cazuri în care nutreţurile de volum din raţie pot fi substituite cu furaje însilozate care au un conţinut corespunzător de celuloză brută.
Limita superioară de ingestie al furajelor de volum este influenţată de necesarul de energie al animalului respectiv precum şi de capacitatea totală de
ingestie a furajelor. Din această cauză, se recomandă ca la tineretul cabalin, la iepele în lactaţie, precum şi la cabalinele adulte care depun eforturi deosebite, conţinutul de celuloză brută al raţiei să nu depăşească 25%, astfel încât aceste animale să dispună de timp suficient de ingestie al furajelor corespunzătoare necesarului lor zilnic.
O administrare în exces de grosiere în raţie are drept urmare o digestibilitate scăzută a furajelor la nivelul intestinului gros, precum şi pericolul producerii de con-stipaţie la caii de muncă.
în tabelul 6.20 este prezentat necesarul de substanţă uscată, în procente din masa corporală, la cabaline, în funcţie de activitatea depusă şi starea fiziologică.
Tabelul 6.20
Necesarul de substanţă uscată (în procente din masa corporală)
Comparativ cu celelalte specii de animale domestice, apa prezintă o importanţă deosebită pentru menţinerea stării de sănătate şi a performanţei productive la cabaline. Aceasta, deoarece ea nu joacă un rol important numai pentru funcţionarea corectă a întregului proces de digestie, sau a metabolismului substanţelor nutritive ci şi pentru termoreglarea organismului cabalin, în speţă în procesul de transpiraţie.
Necesarul zilnic de apă al cabalinelor nu poate avea o valoare fixă. Acesta depinde de foarte mulţi factori. în primul rând, depinde de cantităţile de apă care sunt eliminate zilnic din organism la nivel renal, intestinal, pulmonar, al pielii şi al ugerului. Pe de altă parte, necesarul zilnic de apă depinde şi de cantităţile de apă care sunt ingerate de animale odată cu furajele.
Cantităţile cele mai mari de apă care se elimină din organismul cabalinelor se realizează la nivel renal. Aceasta, deoarece pe de o parte este necesară eliminarea din organism a produşilor toxici de metabolism si pe de altă parte eliminarea, tot la acest nivel, a unor substanţe care au fost preluate prin furaje în exces în organism. Este cazul potasiului, al calciului, al sodiului etc.
Aceste elemente care se elimină din organism la nivel renal, pot intra în compoziţia urinei numai până la anumite concentraţii. Din această cauză, în momentul în care există cantităţi mari de produşi rezultaţi în urma metabolismului protidic (furajarea în exces cu fân de leguminoase şi cu melasă), creşte automat şi cantitatea de urină eliminată de organism, fapt care poate duce şi la o creştere a necesarului de apă al organismului.
în condiţii normale de furajare şi de temperatură a mediului ambiant, cantitatea de urină eliminată zilnic de către cabaline se cifrează în jurul valorii de 40 - 50% din cantitatea de apă preluată de către organism. Există situaţii ca de exemplu, cazul hră-nirii cabalinelor cu raţii bogate în nutreţuri grosiere precum şi în cazul transpiraţiilor puternice, în care cantitatea de apă eliminată sub formă de urină reprezintă doar 20% din cantitatea de apă ingerată de către organism. Cantităţile de apă eliminate de către organism la nivel intestinal, depind de tipul şi digestibilitatea furajului consumat. Din această cauză, conţinutul de apă al fecalelor cabalinelor variază între 60 şi 80%. Cu cât un furaj dispune de o digestibilitate mai mică, cu atât creşte cantitatea de apă eliminată la nivelul intestinului în scopul asigurării mediului propice dezvoltării microorganismelor intestinale.
Din cercetări s-a putut stabili că, în cazul în care au fost hrănite cu raţii alcătuite exclusiv din nutreţuri fibroase, cabalinele au nevoie de o cantitate de 3,5 kg apă/kg S.U. de furaj iar în cazul în care s-au administrat raţii mixte alcătuite din fibroase şi concentrate de 3 kg apă/kg S.U.
In cazul enteritelor creşte necesarul de apă al cabalinelor, deoarece se elimină mai multă apă la nivel intestinal. în acest caz, conţinutul de apă al fecalelor depăşeşte 90%. Acest deficit de lichide în organismul cabalinelor trebuie luat în serios mai ales la tineretul cabalin, deoarece este corelat cu un deficit al electroliţilor (sodiu şi potasiu) care conduce la dereglări ale sistemului circulator.
Nu trebuie neglijat faptul că importante cantităţi de apă se elimină prin transpiraţie. Din această cauză, în zilele călduroase, la caii care depun un efort deosebit, creşte considerabil necesarul de apă.
în cazul iepelor în lactaţie, se elimină cantităţi importante de apă prin lapte. în funcţie de rasă şi stadiul lactaţiei, producţia zilnică de lapte a iepelor variază între 10 şi 25 kg/zi cu un conţinut mediu de 90% apă.
Datorită diferitelor căi de eliminare a apei din organism, trebuie avute în vedere şi aprovizionarea corespunzătoare a acestuia. în varianta în care se practică o furajare a cabalinelor cu nutreţuri bogate în apă (masă verde în stadiu tânăr, sfeclă furajeră, nutreţuri murate), conţinutul de apă din furaje se situează în jur de 80-90%. Din această cauză scade şi consumul de apă prin adăpare. în situaţia prezentată se înregistrează o cantitate mai mare de urină eliminată de organism precum şi predispoziţia organismului la transpiraţie accentuată.
în cazul în care se practică o furajare a cabalinelor în exclusivitate cu nutreţuri uscate, necesarul zilnic de apă al acestora este prezentat în tabelul 6.21.
Tabelul 6.21
Necesarul zilnic de apă al cabalinelor (la 100kg GV)
Ingestia de apă a cabalinelor este reglată prin presiunea osmotică precum şi prin volumul plasmei. în cazul în care se reduce volumul plasmei în organism cu peste 6%, apare senzaţia de sete.
Din cercetări a rezultat că există o corelaţie între consumul de apă şi temperatura mediului exterior. Astfel, la temperaturi foarte apropiate de punctul îngheţului, frecvenţa de adăpare a cabalinelor a fost de o dată într-un interval de 8 ore, pe când la temperatura extremă de 30-35°C, frecvenţa adăpării este de 1,8 ori pe oră.
6.2. SISTEME MODERNE DE APRECIERE A VALORII ENERGETICE Şl PROTEICE A NUTREŢURILOR FOLOSITE ÎN HRANA CABALINELOR
6.2.1. EXPRIMAREA VALORII ENERGETICE
Până nu de mult, toate sistemele de alimentaţie foloseau, pentru alcătuirea raţiilor la cabaline, tabele cu valori nutritive stabilite pentru rumegătoare.
în Europa, valoarea energetică era măsurată în energie netă (EN), dar exprimată diferit, în funcţie de ţară: Echjvalentul amidon (EA) al lui Kellner (Germania, Anglia, Elveţia ş.a.), Unitatea furajeră orz (Franţa, Ţările Scandinave ş.a.) Unitatea nutritivă ovăz (Ţările din Est, deci şi România), America foloseşte pentru măsurarea valorii energetice a nutreţurilor Total substanţă digestibilă (TSD).
Primele tabele cu valori nutritive ale nutreţurilor, specifice cabalinelor, au fost publicate la National Research Council (NRC).
6.2.1.1. SISTEMUL INRA DE EXPRIMARE A VALORII ENERGETICE A NUTREŢURILOR
în 1984, INRA (Institutul Naţional de Cercetări Agricole) din Franţa propune exprimarea valorii energetice a nutreţurilor folosite în hrana cabalinelor în Unităţi Furajere Cal (UFC). Această unitate corespunde valorii energetice nete a 1 kg dintr-un nutreţ de referinţă (orzul în Franţa) pentru întreţinere la cabaline.
Baza de calcul a valorii energetice a nutreţurilor exprimată în UFCValoarea energetică în UFC a unui nutreţ se obţine raportând valoarea sa în energie netă la
valoarea în energie netă a orzului (2200 Kcal, respectiv 9,2 MJ).
Pentru calculul valorii energiei nete a oricărui nutreţ, se calculează succesiv valoarea nutreţului respectiv în: Energie Brută (EB), Energie Digestibilă (ED), Energie Metabolizabilă'(EM), Energie Netă (EN).
Energia Brută (EB)
Energia Brută (EB) se poate determina fie cu ajutorul bombelor calorimetrice, fie pe baza unor ecuaţii de regresie, în care variabilele independente sunt reprezentate de substanţele nutritive în grame pe kg SU: proteină brută (PB), grăsime brută (GB), celuloză brută (CB), substanţe extractive neazotate (SEN), analizate prin metoda Weende, iar în cazul nutreţurilor însilozate şi prin pH-ul acestora.
• Calculul energiei brute (EB) la nutreţurile concentrate se face folosind relaţiile stabilite de Schieman şi colab. în 1971:
EB kj/kg SU = 23,95 PB + 39,77 GB + 20,05 CB + 17,46 SEN + h
EB kcal/kg SU = 5,72 PB + 9,5 GB + 4,79 CB + 4,17 SEN + h unde h variază în funcţie de natura nutreţului, după cum se arată în tabelul 6.22.
Tabelul 6.22
Variaţia lui h în funcţie de natura furajului
Nr. crt.
Nutreţ h (kJ/kgSU)
h (Kcal/ kg SU)
Nr. crt.
Nutreţ h (Kcal/ kg SU)
h (Kcal/kg SU)
1 Orz + 126 + 31 10 Floarea soarelui -1125 -269
2 Ovăz + 243 + 58 11 In + 63 + 15
3 Porumb -33 -8 12 Şrotsoia -939 -94
4 Grâu -71 -17 13 Şrot floarea soarelui -226 -54
5 Secară -172 -41 14 Şrot rapiţă + 42 + 10
6 Tărâţe grâu + 967 + 231 15 Şrot in -381 -91
7 Gozuri grâu + 314 + 73 16 Şrotarahide -661 -158
8 Mazăre -443 -106 17 Făină carne -226 -54
9 Lupin dulce -887 -212 18 Făină peşte + 209 + 50
• Calculul energiei brute (EB) la nutreţurile verzi şi fânuri se face după relaţiile stabilite de
Demarquilly în 1978:EB kcal/k SO = 4531 + h + l, 735 PB EB kcal/k SO =
4478 + 1,265 PB
unde PB este exprimată în g/k SO, iar h ia următoarele valori:
+82 pentru lucerna masă verde, pajişti de câmpie şi deal, fânuri de pe pajiştipermanente. -11 pentru trifoi masă verde, lupin masă verde, pajişti de munte, cereale plantă
+71 pentru graminee perene, cereale plantă întreagă (porumb, orz, etc.) pentrusorg (Andrew şi Demarquilly, 1987)
Dacă exprimarea se face în MJ relaţiile devinEBMJ/kg SO = 18,96 + 0,0076 PB + h
unde h are următoarele valori:+ 343 pentru lucerna masă verde, pajişti de câmpie şi deal, fânuri de pe pajişti
permanente. - 0,046 pentru trifoi masă verde, lupin masă verde, pajişti de munte, cereale plantă + 0,297 pentru graminee perene masă verde, sorg
• Calculul energiei brute (EB) pentru silozuri.
EB MJ/kg SO = 18,74 + 0,00527 PB (g/kg SO)
Energia brută a silozurilor depinde şi de natura produşilor de fermentaţie, aceştia având o caloricitate diferită:
Pentru calculul energiei brute (EB) a silozurilor şi semisilozurilor se folosesc şi următoarele formule propuse de Andrieu şi Demarquilly (1987):
- pentru silozuri de gramineeEB Kcal/kg SO = 3910 + 2,450 PB(g/kg SO) + 169,6pH EBMJ/kg SO = 16,36 + 0,01025PB(glkg SO) + 0,71 pH
i
- pentru silozul de porumb cu mai puţin de 30%EB kcal/kg SO = 4774 EB MJ/kg SO =
19,966- pentru silozul de porumb cu peste 30%
EB kcal/kg SO = 4680 ± 109 EB MJ/kg SO = 19,966 ± 0,46
Energia Digestibilă (ED)
ED = EB- dE
unde dE reprezintă digestibilitatea energiei. Digestibilitatea energiei se poate estima pentru nutreţurile de volum pornind de la digestibilitatea substanţei organice (dSO) pe baza relaţiei elaborată de Martin-Rosset şi col. în 1984.
dE = 0,9695dSO - 0,0205
Pentru nutreţurile concentrate, aprecierea digestibilităţii energiei se face pe baza relaţiei:dE = dSO-0,015
Energia Metabolizabilă (EM)
EM = ED-§^ED
unde EM/ED reprezintă eficienţa transformării energiei digestibile în energie metabolizabilă şi se calculează pe baza relaţiei:
EM
100=f=93,96-0,02356CBO-0,0217PBOED ' ' '
unde: CBO - celuloză brută/kg SO PBO - proteină brută/kg SO Pentru nutreţurile cu un conţinut de peste 30% PB relaţia devine, după Martin-Rosset şi colab. (1994):
FM
100^=93,96-0,110 CBO-0,275 PBO
Valorile raportului EM/ED calculate cu aceste relaţii, reprezintă 83% la paiele de grâu, 83 - 85% la fânuri şi 88 - 91% pentru cereale. Pentru nutreţurile însilozate, calculul EM suferă o corecţie datorită unui procent de 15% din azotul total, considerat a fi de natură neaminată, acesta nefiind utilizat ca sursă proteică.
Ţinându-se cont de valoarea în EM a proteinei digestibile (PD) considerată a fi de circa 17,57Kj/g respectiv 4,2Kcal/g, energia metabolizabilă (EM) la silozuri se determină după relaţia lui Martin-Rosset şi colab. (1984, respectiv:
EM corijată = EM - (PD 0,15 x 17,57)în cazul în care EM este exprimată în Kj şi
EM corijată = EM - (PD 0,15 x 4,2)în cazul în care EM este exprimată în Kcal.
Energia Netă (EN)
EN = EM-Km
unde Km reprezintă randamentul de utilizare al EM pentru întreţinere. Km se calculează diferit în funcţie de nutreţuri astfel:- pentru nutreţurile concentrate (cereale şi leguminoase):
în care: CB = celuloză brută ; PB = proteină brută; SOD = substanţă organică digestibilă.Aplicând aceste relaţii pentru calculul valorii energetice a orzului cu 86%, s-au obţinut
următoarele valori:' Energie brută (EB) = 3800 Kcal sau 15,89MJ
Energie digestibilă (EB) = 3110 Kcal sau 13MJ
(dE = 0,82) Energie metabolizabilă (EM) = 2800 Kcal sau 11,71MJ(EM/ED = 0,90)
Energie netă (EN) = 2200 Kcal sau 9,2MJ(Km = 0,785)
Deci valoarea energetică, exprimată în UFC, a unui nutreţ poate fi calculată dupărelaţia: cu 1
EM ________1________UFC nutreţ=EB XdEX~^7TX km X T^TTi \ TT^TTT
EB 2200 kcal sau 9,2 MJ
Sistemul INRA a fost adoptat şi în ţara noastră. Burlacu şi colab. au propus ca, începând cu anul 1990, valoarea energetică a nutreţurilor folosite în hrana cailor să fie exprimată în Unităţi Nutritive Cal (UNC), stabilind totodată şi norme de energie exprimată în UNC pentru toate categoriile de cabaline.
Baza de calcul pentru stabilirea valorii energetice exprimată în UNC a nutreţurilor este în mare parte asemănătoare celei utilizate de INRA, însă nutreţul de referinţă este orzul cu următoarele valori energetice:
Energia brută (EB) = 3989 Kcal sau 16,69MJEnergia digestibilă (ED) = 2752 Kcal sau 11,52MJ
(dE = 0,69)Energia metabolizabilă (EM) = 2437Kcal sau 10,20MJ (EM/ED = 0,885)Energia netă (EN) = 1901 Kcal sau 7,95MJ
Deci valoarea energetică, exprimată în UNC, a unui nutreţ poate fi calculată după relaţia:
EM _________1_________UFC nutreţ — EBXdEX "^77 X km x inA1, ; „ n,,n
ED 1901 kcal sau 7,95 MJ
6.2.1.2. SISTEMUL SCANDINAV DE EXPRIMARE A VALORII ENERGETICEA NUTREŢURILOR
Unitatea convenţională de măsurare a valorii energetice a nutreţurilor utilizată de acest sistem este Unitatea Furajeră Scandinavă (UFSc) care se bazează pe energia netă a unui kg de orz cu 85% SU, care echivalează cu 1650 KcalEN respectiv 6,91MjEN.
Ecuaţiile pentru calculul UFSc sunt următoarele:- pentru furaje proaspete, fânuri şi paie.
UFSc/Kg SU = (1,43 PD +1,91GD + CD + SEND - 0,64 CB)1,333/100
UFSc/KgSU = (1,43 PD +1,91 GD + CD + SEND) 1,333/1000 x 0,8- pentru concentrate
UFSc/kg SU = (1,43 PD + /GD + CD + SEND) 1,333/1000 x V
unde: f = 2,41 pentru şroturi şi seminţe şi 2,12 pentru cereale şi alte concentrate V = 70% pentru nutreţurile cu un conţinut în CB de 10 %, 80% pentru nutreţurile cu un conţinut în CB de 5-10% şi 90% pentru nutreţurile cu un conţinut în CB de 5%.
6.2.1.3. SISTEMUL NRC (USA) DE EXPRIMARE A VALORII ENERGETICEA NUTREŢURILOR
Acest sistem foloseşte, pentru măsurarea valorii energetice a nutreţurilor unitatea Total Substanţe Digestibile (TSD).
TSD% = PD% + CD% + SEND% + 2,25 GD%
Pe baza valorii TSD se poate calcula valoarea în Energie metabolizabilă (EM) a nutreţurilor, cunoscându-se că 1 kg TSD echivalează cu 3,6155 McalEM
6.2.2. EXPRIMAREA VALORII PROTEICE A NUTREŢURILOR
în sistemul clasic, valoarea proteică a nutreţurilor este exprimată în proteină digestibilă (PD), care reprezintă cantitatea de proteină ce este reţinută aparent pe întreg parcursul tubului digestiv.
Valoarea proteică, exprimată în proteină digestibilă (PD), a unui nutreţ se determină plecând de la următoarea relaţie:
PD = PBx CD%
Unde: PB proteină brută (PB = azot total x 6,25); CD% coeficient de digestibilitate aparent.Proteina digestibilă se poate aprecia diferit pe categorii de nutreţuri, folosind relaţiile lui
PD/gkSU = - 27,57 + 0,8441 PB- pentru nutreţurile concentrate:
PDg/kSU = - 4,99 + 0,8533 PB
în care: PB = proteină brută g/KSU; CB = celuloză brută g/KSU.Ţinând cont de particularităţile de digestie ale cabalinelor, Martin-Rosset şi colab. (1984)
propun exprimarea valorii proteice a nutreţurilor folosite în hrana cailor, în proteină digestibilă corijată PDc, C reprezentând un factor de corecţie pentru fracţiunea de azot ce nu furnizează aminoacizi.
PDc= PDxC
Factorul C are următoarele valori: 90% pentru furajele verzi, 85% pentru fânuri naturale şi nutreţuri deshidratate, 80% pentru paie şi subproduse bogate în lignină şi 70% pentru silozuri.
în România, începând cu anul 1990, Burlacu şi colab. au adoptat sistemul PDC, stabilind totodată norme de hrană, exprimată în PDC, pentru toate categoriile de cabaline.
6.3. PRINCIPII DE ALCĂTUIREA RAŢIILOR LA CABALINE
în exploatarea tradiţională a cabalinelor sunt cunoscute trei furaje de bază şi anume fân, paie şi ovăz.
în alimentaţia modernă a cabalinelor, numărul categoriilor de furaje a crescut semnificativ, deoarece această specie nu trebuie să primească neapărat aceste trei tipuri de furaje, ci trebuie să primească în primul rând energie, substanţe nutritive şi lest în scopul satisfacerii nevoilor sale. Pentru acoperirea necesarului se utilizează diferite furaje care să corespundă atât din punctul de vedere al fiziologiei nutriţiei cât şi din punct economic.
6.3.1. STABILIREA NECESARULUI
La baza stabilirii necesarului de energie, substanţe nutritive şi lest pentru cabaline stau datele orientative prezentate în tabelele 6.2 - 6.16 şi 6.20. Aceste date orientative trebuiesc adaptate la situaţiile particulare în care se găsesc cabalinele şi anume ţinând cont de sex, temperament,
antrenament, condiţii climatice şi întreţinere.
6.3.2. ALEGEREA FURAJELOR
în prezent, se utilizează în hrana cabalinelor o mare diversitate de furaje. Pentru alegerea furajelor care intră în raţia cabalinelor, se au în vedere mai multe criterii şi anume necesitatea acestora, pretabilitatea, concentraţia în substanţe nutritive precum şi preţul lor.
Necesitatea utilizării unui anumit furaj derivă din faptul că unele furaje sunt de neînlocuit în raţie. în această categorie intră furajele de volum datorită influenţei lor asupra digestiei. Din această cauză, cantitatea minimă de fibroase care trebuie administrată într-o zi este de 0,5 kg/100 kg G.V./cap/zi.
De asemenea, pentru cabalinele care au un necesar ridicat de proteine (iepe în lactaţie, mânji) este necesară utilizarea în raţie a diferitelor furaje bogate în proteine.
în ceea ce priveşte alimentaţia cabalinelor numai prin raţia de întreţinere, necesarul de proteine este acoperit în acest caz de conţinutul în proteine al furajelor care se administrează de regulă la această categorie.
După etapa prin care se stabilesc furajele de bază care urmează să intre în raţie datorită necesităţii lor, celelalte furaje pot fi alese după dorinţa crescătorului.
Pretabilitatea utilizării unui anumit furaj în raţia cabalinelor este dată de palata-bilitatea şi toleranţa acestuia de către organismul animal. Astfel, unele furaje, datorită compoziţiei lor chimice, pot fi utilizate numai în cantităţi limitate în hrana cabalinelor, în tabelul 6.23 sunt redate (după Wolter, 1971) cantităţile maxime ale diferitelor furaje care pot fi introduse în raţia cabalinelor.
Tabelul 6.23
Cantităţile maxime ale diferitelor furaje care pot fi introduse în raţia cabalinelor
2 Masă verde tineret 2 ani 40 13 Morcovi furajeri 103 Masă verde cabaline adulte 50-70 14 Sfeclă de zahăr 154 Lucerna masă verde 15 15 Cartofi fierţi 155 Colete de sfeclă de zahăr 15-20 16 Tăiţei de sfeclă deshidrataţi 26 Semifân ierburi 10-20 17 Zahăr furajer 17 Porumb murat 15-20 18 Ovăz boabe 8-108 Colete de sfeclă însilozate 10-12 19 Porumb boabe 69 Fân de graminee 15 20 Tărâţe de grâu 0,510 Fân de leguminoase 5 21 Melasă 111 Paie furajere 6
Concentraţia în energie a diferitelor furaje este un element deosebit de important la caii de performanţă. Astfel, iepele în lactaţie (500 kg G.V.) cu un necesar zilnic de energie digestibilă de 125 MJ şi cu o capacitate de ingestie zilnică de 2,5 - 3 kg S.U./100 kg G.V., necesită o concentraţie de energie digestibilă de 8 -10 MJ/kg S.U.
Pe de altă parte, la caii de viteză, la care capacitatea de ingestie este limitată la 1,8 - 2,0 kg S.U./100 kg G.V., concentraţia de energie digestibilă a raţiei trebuie să fie de peste 12,5 MJ/kg S.U. de furaj.
Preţul unui furaj joaca un rol foarte important în metodologia de alcătuire a raţiei la cabaline. Pentru economicitatea exploatării cabalinelor, se recomandă ca alegerea furajelor din punct de vedere al preţului, să fie făcută în funcţie de categoria de vârstă şi de specializarea animalelor respective. în general, concentratele au un preţ mai ridicat pe kg S.U. de furaj comparativ cu celelalte tipuri de furaje administrate cabalinelor. Din această cauză, există tendinţa de a minimiza consumul de concentrate în scopul obţinerii unor raţii cât mai ieftine. în privinţa hrănirii cailor de curse, preţul raţiei adminis-
trate joacă un rol mai mic. în aceste condiţii, criteriul principal este alegerea acelor tipuri de furaje care determină performanţa productivă cea mai ridicată.
6.3.3. STABILIREA VALORII NUTRITIVE A RAŢIEI
înainte de a se trece la combinarea diferitelor furaje pentru alcătuirea raţiei, este necesară
cunoaşterea nivelului nutritiv al furajelor selectate. Aceste valori sunt prezentate ca valori medii în tabelele în care sunt trecute furajele care se administrează. în practică este importantă de asemenea, cunoaşterea raportului P.B.D./E.D. pentru a se putea mai uşor găsi cele mai indicate furaje care să intre în hrana cabalinelor (tabelul 6.24).
Tabelul 6.24Raportul PBD/ED la diferite furaje administrate în hrana cabalinelor
Nr. crt.
Furajul g PBD/1 MJ Nr. crt.
Furajul g PBD/1 MJ
1 Şrot de soia 28 7 Porumb boabe 5
2 Fân de lucerna 12 8 Tăiţei de sfeclă dehidrataţi
4
3 Tărâţe de grâu 11
4 Fân de pajişte 8 9 Porumb murat 4
5 Ovăz 7 10 Paie 2
6 Orz 7 11 Zahăr furajer 0
Prin utilizarea acestor raporturi dintre proteina brută digestibilă şi energia diges-tibilă, se uşurează foarte mult alegerea diferitelor nutreţuri în funcţie de direcţia de exploatare a cabalinelor respective (muncă, creştere, lactaţie etc).
6.4. TEHNICA FURAJĂRII.i
Din punct de vedere fiziologic, cabalinele sunt predispuse să consume tot timpul cantităţi mici de furaje. în timpul sezonului de stabulaţie la grajd, aceste cerinţe fiziologice ale cabalinelor pot fi îndeplinite.
Totuşi, în perioada de activitate a cabalinelor, aceste cerinţe nu pot fi întotdeauna îndeplinite. Din această cauză este necesară luarea în considerare a particularităţilor acestei specii în momentul în care se trece la alcătuirea programului de furajare.
6.4.1. FRECVENŢA FURAJĂRII
Frecvenţa tainurilor în furajarea cabalinelor trebuie să ţină cont de necesarul zilnic de substanţe nutritive care se administrează, de timpul de consum al diferitelor furaje precum şi de comportamentul individual al animalelor în timpul furajării.
în general, se practică administrarea a două tainuri de furaje pe zi la un interval de 10 ore între cel de dimineaţă şi cel de seară şi 14 ore între cel de seară şi cel din dimineaţa zilei următoare.
Administrarea de cantităţi mari de concentrate la un tain, după care nu se mai administrează furaje o lungă perioadă de timp, prezintă dezavantaje din mai multe puncte de vedere. în primul rând, stomacul şi intestinele sunt suprasolicitate în anumite perioade ale zilei. Acest lucru poate conduce la apariţia colicilor sau chiar a timpanismului. în al doilea rând, prin această aprovizionare neregulată a întregului tractus digestiv, scade activitatea bacteriană de la nivelul intestinului subţire.
în cazul în care a existat o perioadă mai îndelungată de carenţă în administrarea furajelor concentrate, se recomandă începerea furajării cu administrarea de fânuri, astfel încât să se normalizeze flora de la nivelul tractusului digestiv. Din această cauză se recomandă ca la cabalinele cu necesar ridicat de energie (caii de curse, iepele în lactaţie, mânjii) să se administreze raţia zilnică în mai multe tainuri.
în practică, se obişnuieşte repartizarea raţiei zilnice de concentrate la cabalinele adulte în mai multe tainuri, astfel:
- până la 4 kg concentrate/cap/zi în 2 tainuri;- între 4-6 kg concentrate/cap/zi în 3 tainuri;- peste 6 kg concentrate/cap/zi în 4 tainuri.
Pornind de la necesitatea fiziologică de a împărţi raţia de concentrate în mai multe tainuri, se încearcă în prezent în ţările cu zootehnie dezvoltată, introducerea de automate de administrare a nutreţurilor concentrate. în afară de aceasta, creşterea numărului de tainuri zilnice îmbunătăţeşte ingestia de furaje a cabalinelor cu apetit capricios.
în condiţiile în care se administrează în exclusivitate sau în cea mai mare parte furaje de volum, se consideră ca suficiente două tainuri zilnice.
Cabalinele se obişnuiesc rapid cu un ritm circadian, iar din această cauză se recomandă ca tainurile să se administreze întotdeauna la aceleaşi ore. în măsura în care nu se respectă programul de grajd referitor la furajare, caii devin neliniştiţi în adăpost, putându-se ajunge chiar la indigestii.
6.4.2. REPARTIZAREA FURAJELOR ÎN TAINURI
După cum s-a arătat mai sus, este indicată repartizarea raţiei zilnice de furaje în mai multe tainuri. Ponderile pe care le ocupă concentratele, suculentele şi furajele de volum în tainurile administrate din raţia zilnică, sunt prezentate în tabelul 6.25.
Tabelul 6.25
Repartiţia raţiei zilnice pe tainuri
Specificare Concentrate şi suculente Furaje de volum
Tainul de dimineaţă 33% 25%
Tainul de prânz 33% 25%
Tainul de seară 33% 50%
Premeditat se urmăreşte administrarea de cantităţi mai reduse de fibroase şi grosiere pe parcursul unei zile, pentru a se restrânge timpul de consum al furajelor. Din această cauză se administrează cea mai mare cantitate la tainul de seară, deoarece atât timpul de ingestie al unui kg S.U. de furaj de volum este semnificativ mai mare, cât şi intervalul de ttimp care separă tainul de seară de cel de dimineaţă este mai mare..
în practică se obişnuieşte ca succesiunea furajelor care se administrează în timpul unui tain să fie concentrate - suculente - fibroase. Totuşi, din punct de vedere al fiziologiei nutriţiei cabalinelor, succesiunea furajelor este fibroase - concentrate - suculente. Aceasta asigură atât stimularea secreţiei salivare, cât şi tranzitului normal al furajelor.
în privinţa concentratelor, se recomandă atât administrarea lor ca atare (de exemplu,ovăzul), cât şi sub formă de granule. în cazul în care se recurge la administrarea amestecului de concentrate sub formă uruită, se recomandă ca acesta să fie uşor umectat, pentru a evita inhalarea prafului. Consistenţa apoasă a amestecului de concentrate este total neindicată în furajarea cabalinelor deoarece aceasta conduce la mărirea vitezei tranzitului digestiv.
în mod normal, întreaga cantitate de concentrate administrate în cadrul unui tain trebuie consumată într-un interval de 30 de minute. în cazul în care timpul de consum se prelungeşte peste această limită, trebuiesc căutate cauzele care au stat la baza prelungirii acestuia. în general există leziuni la nivelul cavităţii bucale, leziuni ce conduc la mărirea timpului de consum.
La animalele cu apetit capricios, se recomandă micşorarea cantităţii de concentrate care se administrează la un tain într-atât încât să poată fi consumat într-un interval de 30 de minute.
Dacă în privinţa nutreţurilor concentrate se poate realiza o anumită aproximare a cantităţilor care se administrează la fiecare tain pe cap de animal, în privinţa furajelor de volum, gradul de eroare în apreciere este mult mai mare. în varianta în care se administrează fibroase care au fost iniţial balotate, este recomandat ca, în prealabil, să se treacă la aprecierea lor organoleptică, deoarece pot apărea zone de mucegaiuri în balot. Nu se recomandă desfacerea şi scuturarea balotului de fibroase în adăpost, pe aleea de furajare, deoarece măreşte conţinutul de praf al mediului ambiant. în această situaţie, se recomandă ca balotul ce urmează a fi desfăcut să fie uşor umezit. în acest fel se reduce ponderea prafului din adăpost, având rol preventiv şi pentru apariţia afecţiunilor respiratorii la cabaline.
Tot din practică se cunoaşte faptul că cel puţin o oră după administrarea tainului de furaje, nu este indicată supunerea cailor la eforturi deosebite. Aceasta, deoarece eforturile mari conduc la inhibarea secreţiei de sucuri digestive, ceea ce poate conduce la indigestii. în afară de^aceasta şi performanţa productivă a cabalinelor după administrarea tainului este mult diminuată deoarece, datorită stomacului plin, are loc o respiraţie superficială.
6.4.3. MODIFICĂRI ALE REGIMULUI ALIMENTAR
Orice modificare în structura furajelor care intră în raţia zilnică a cabalinelor, chiar la simpla schimbare a unui sortiment de fân sau de concentrate este legată de anumite riscuri. Datorită acestui fapt, se recomandă ca introducerea unui nou furaj în raţia zilnică a cabalinelor să se desfăşoare pe parcursul a cel puţin 3-5 zile.
Cele mai frecvente accidente în privinţa schimbării regimului de furajare au loc în momentul trecerii de la furajarea din stoc la cea cu masă verde.
O metodă de evitare a apariţiei de dificultăţi în alimentaţia cabalinelor în această perioadă o constituie administrarea dimineaţa, înainte de scoaterea la păşune a cabalinelor, a unui tain de fibroase. Nu se recomandă în nici un caz administrarea dimineaţa, înainte de păşunat, a concentratelor, deoarece acestea, datorită numărului mare de germeni din masa verde, pot fermenta foarte uşor, conducând la timpanism.
6.4.4. TEHNICA ADĂPĂRII
Adăparea cabalinelor este o operaţiune deosebit de importantă. Cabalinele pot fi adăpate manual sau prin intermediul adăpătorilor automate.
Se recomandă ca adăparea manuală să se realizeze cu 1-3 ore înainte şi după tainul de hrană. în acest caz se consideră normal un număr de 4 adăpări pe zi. în zilele caniculare, frecvenţa adăpărilor poate fi mai ridicată. Totuşi, imediat după depunerea de efort, nu se recomandă adăparea cailor încălziţi, deoarece pot apărea complicaţii precum colici sau iritarea mucoasei gastrice.
în sistemele extensive de exploatare ale cabalinelor, se pot fixa găleţi pentru adăpare în dreptul fiecărui animal, astfel încât consumul de muncă cu privire la adăparea cabalinelor să fie mai redus. Aceste găleţi trebuie curăţate şi umplute cu apă zilnic.
Prin utilizarea adăpătorilor automate se creează posibilitatea ca animalele să consume cantităţile corespunzătoare de apă şi în momentul în care a apărut senzaţia de sete. Apar probleme când consumă apă prea des în timpul tainului de hrană. în acest caz apare pericolul mărunţirii insuficiente a furajelor, cât şi antrenarea, mai ales a concentratelor, de la nivelul gastric la nivel intestinal, fără o digestie corespunzătoare a acestora. în această situaţie, se remarcă scăderea semnificativă a absorbţiei de substanţe nutritive la nivel intestinal.
Ca şi în cazul adăpării manuale, în adăpătorile automate se pot colecta resturi de furaje permiţându-se astfel înmulţirea microorganismelor, fapt ce poate conduce la afecţiuni digestive. Din aceste considerente, şi în cazul adăpătorilor automate este necesară curăţirea lor zilnică.
în cazul în care se constată un consum mic de apă la cabalinele cu apetit corespunzător, trebuie verificat:
- dacă adăpătoarea este curată;- dacă marginile adăpătorii sau ale găleţii nu au suprafeţe tăioase sau ascuţite;- dacă apa nu are un gust sau miros deosebit. Astfel, o clorurare puternică a apei
poate conduce la refuzul de a o consuma.
6.5. ALCĂTUIREA RAŢIILOR LA CABALINE
Ca şi la alte specii de animale domestice, în cazul alcătuirii raţiilor la cabaline se are în vedere acoperirea atât a necesarului de întreţinere cât şi a celui de producţie. Din această cauză, primul pas în stabilirea acestora este determinarea sau estimarea greutăţii vii a cabalinelor.
în multe unităţi hipice lipsesc cântarele cu ajutorul cărora se poate stabili cu precizie greutatea vie a cabalinelor. în această situaţie, se poate folosi metoda barime-trică pentru estimarea greutăţii vii a cabalinelor propusă de Carol şi Huntington (1988). în figura 6.5 sunt prezentate măsurătorile necesare pentru calcularea greutăţii vii prin barimetrie.
Folosind măsurătorile prezentate în figura 6.5 se poate aplica următoarea formulă pentru aproximarea greutăţii corporale:
GV(kg)=X2+YI 11900 în care X = perimetrul toracic (cm) iar Y = lungimea oblică a corpului (cm).
Figura 6.5. Măsurătorile necesare pentru calcularea greutăţii vii prin barimetrie.
în privinţa acoperirii necesarului de întreţinere la cabaline, există unele categorii de animale cum sunt cele în vârstă sau poney care îşi satisfac necesarul zilnic numai din cel de întreţinere, nefiind necesară o suplimentare a raţiei pentru depunerea unui eventual efort. Asemenea categorii de cabaline se întreţin cel mai bine pe păşune, cu toate că în perioada de primăvară se ajunge la creşterea lor ponderală datorită vegetaţiei abundente.
Cabalinele din rasele robuste pot fi întreţinute şi în perioada sezonului rece la păşune, cu condiţia ca să fie protejate de ploi şi vânt, concomitent cu o furajare din stoc corespunzătoare. In cazul cabalinelor care trebuie hrănite numai cu necesarul de întreţinere, este indicată hrănirea la grajd în sezonul rece cu cantităţi corespunzătoare de grosiere. Prin aceasta se măreşte mult timpul de furajare al cabalinelor, nu apar vicii de comportament datorate plictiselii precum şi faptul că nu există riscul îngrăşării cabalinelor.
Există situaţii în care furajele grosiere şi fibroase nu pot fi administrate în număr cât mai variat în raţie. în acest caz, e necesară administrarea unui supliment vitamino-mine-ral în raţie. Recomandări privind compoziţia furajelor de completare precum şi exemple de raţii care să acopere necesarul de întreţinere sunt prezentate în tabelele 6.26 şi 6.27.
Tabelul 6.26Recomandări privind compoziţia furajelor de completare pentru caii de sport, pentru 1 kg furaj
administrat (după Meyer, 1992)
Specificare UM Hrănirea cu fân şi paie
înlocuirea ovăzului în raţie
Hrănirea cu paie
Proteină brută g - 90 120
Calciu g 10-15 5 6
Fosfor g 4 3 4
Vitamina A U.l. 1000 30-40 10-15 10-15
Vitamina D U.l. 1000 3 1,5 1,5
Vitamina E mg 500-700 200-400 250
în situaţia întreţinerii cabalinelor în perioada de iarnă în adăposturi semides-chise, este recomandată mărirea necesarului de întreţinere în scopul compensării pierderilor de căldură din organism. Cabalinele se obişnuiesc treptat cu temperaturile scăzute prin dezvoltarea corespunzătoare a învelişului pilos, precum şi formarea de depozite la nivel subcutanat. în general,
specialiştii în exploatarea cabalinelor sunt de părere că este nevoie să se mărească necesarul de întreţinere la cabalinele adulte în condiţiile în care acestea sunt întreţinute la temperaturi ale mediului înconjurător de sub minus 10°C.
Tabelul 6.27
Exemple de raţii pentru cabaline care să acopere necesarul de întreţinere
Se consideră ca suficientă suplimentarea raţiei cu 0,35 MJ ED/100 kg GV pentru fiecare grad de temperatură care scade sub minus 10°C şi la temperaturile foarte scăzute ale furajelor de volum.
6.5.1. EXEMPLE DE ÎNTOCMIRE A RAŢIILOR FURAJERE LA CABALINE
6.5.1.1. ÎNTOCMIREA RAŢIILOR FURAJERE PRIN TATONARE
Se ia ca exemplu întocmirea raţiilor de hrană, în perioada de iarnă, pentru caii de tracţiune, în greutate de 600 kg talie mijlocie. Pentru aceasta este nevoie atât de „Normele de hrană" cât şi de caracteristicile nutreţurilor disponibile, prezentate în tabelele 6.28 şi 6.29.
Tabelul 6.28
Norme de hrană pentru cabaline în greutate de 600 kg (conform I.N.C.D.B.N.A. Baloteşti)
su UNC PDc Ca P
9-13 7,58 500 26 16
Tabelul 6.29
Nutreţuri disponibile
Nutreţuri Conţinut la 1 kg nutreţ
SU(g)
UNC PDc(g)
Ca(g)
P(g)
Fân de lucernaFân de dealPaie de grâuPorumb muratOvăz boabePorumb boabeSrot de floarea soarelui
850 860 860 280 870 860 880
0,54 0,56 0,34 0,25
1,0 1,27 0,80
7733
08
8968
309
12,3 4,6 1,7 1,0 0,26 0,26 3,6
1,7 1,30,86 0,7 3,0 3,010,0
Se aleg pentru început nutreţurile de valoare care vor forma raţia de bază (RB) Considerând că se va folosi ca nutreţ concentrat în raţie ovăzul boabe, în cantitate de aproximativ 1,5 kg/cap/zi, raţia de bază va fi astfel întocmită încât între aportul în energie şi proteină al acesteia şi necesar să rămână un deficit de aproximativ 1,5 UNC şi 134 g PDc (1,5 x 89), deficit ce urmează să fie completat de ovăz. Echilibrarea raţiei de bază se face pentru început, doar pentru UNC şi PDc (tabelul 6.30).
Tabelul 6.30
Modul de echilibrare al raţiei cabalinelor
Furaje kg SU Unc PDc Ca P
norme şi aport
9-13 7,58 500 26 16
Fân lucerna Fân deal Porumb murat
3612
1,62 3,36 3.00
23119896
Aport 7,98 525
Se constată că aportul în energie şi proteină al raţiei de bază este mai mare decât necesarul, de aceea se va corecta raţia de bază ţinându-se seama de cele stabilite anterior. Un mod de tatonare poate fi următorul:
Se pleacă de la aportul raţiei de bază modificând ponderea unor nutreţuri în funcţie de acest aport. în tabelul 6.31 se arată cum se face această tatonare.
Tabelul 6.31
Modul de tatonare în scopul echilibrării raţiei
Modul de tatonare UNC 7,98 PDc 525
Se scoate din raţie 1 kg fân de lucerna -0,54 -77
Aportul RB devine 7,44 448
Se scoate din raţiei kg fân deal -0,56 -33
Aportul RB devine 6,88 415
Se scoate din raţie 2 kg porumb murat -0,50 -16
Aportul RB devine 6,38 399
Se verifică dacă noile valori ale aportului raţiei de bază pot fi acceptate. Pentru aceasta se va calcula deficitul raţiei de bază faţă de necesar:
Se verifică dacă raportul între deficitul de proteină şi cel al unităţilor nutritive corespunde cu ceea ce putem asigura prin ovăz.
Nutreţul concentrat de completare trebuie să asigure cel puţin 84 g PDc pentru 1 UNC. Ştiind că ovăzul asigură 89 g PDc pentru 1 UNC, se consideră că noua raţie de bază poate fi acceptată, ea fiind aşa cum se arată în tabelul 6.32.
Tabelul 6.32
Raţia echilibrată pentru cabaline de tracţiune, în greutate de 600 kg şi efort mijlociu
Furaje kg su UNC PDc Ca P
norme şi aport
9-13 7,58 500 26 16
Fân lucerna Fân deal Porumb murat
2 5 10
1,7 4,3 2,8
1,08 2,80 2,50
15416580
24,6 23,0 10,0
3,4 6,5 7,0
Aport 8,8 6,38 399 57,6 16,9
Deficit 1,2 101 + +
Ovăz 1,2 1,04 1,2 106 0,3 3,6
TOTAL ASIGURAT 9,84 7,58 505 57,9 20,5
O altă raţie pentru aceeaşi categorie de cabaline poate fi cea prezentată în tabelul 6.33. 'Tabelul 6.33
Exemplu de raţie pentru cabaline de tracţiune în greutate de 600 kg şi efort mijlociu
Furaje kg SU UNC PDc Ca P
Fân lucerna Paie grâu Porumb murat
4312
3,40 2,58 3,36
2,16 1,02 3,00
308 0 96
49,25,112,0
6,8 2.58 8,4
Aport 9,34 6,18 404 66,3 17,78
Ovăz 1,4 1,22 1,4 124 0,36 4,2
TOTAL ASIGURAT 10,56 7,58 528 66,66 21,98
în cazul în care există posibilitatea să se realizeze un amestec de nutreţuri concentrate format din 2 sau mai multe nutreţuri, valoarea aportului dintre deficitul de PDc şi UNC al raţiei de bază faţă de necesar poate fi variabilă, determinând astfel proporţia nutreţurilor în cadrul amestecului. Un exemplu de raţie în care se foloseşte un amestec de fermă din 2 nutreţuri este prezentat în tabelul 6.34.
Tabelul 6.34
Exemplu de raţie pentru cabaline de tracţiune în greutate de 600 kg şi efort mijlociu, la
care s-a utilizat amestec de fermă
Furaje kg SU UNC PDc Ca P
Fân deal Paie grâu
9 3
7,74 2,58
5,04 1,02
297 0
41,4 5,1
11,7 2,58
APORT j 10,32 6,06 297 46,5 14,28
Deficit 1,52 203 + 1,72
Amestec 1,52 1,3 1,7 203 1,78 7,46
TOTAL ASIGURAT 11,62 7,76 500 48,26 21,74
Conţinutul în proteină digestibilă al amestecului de concentrate după relaţia:
203:1,52 = 134g PDc/kg
Nutreţurile utilizate sunt porumbul boabe cu 68 g PDc/kg şi şrotul de floarea soarelui cu 309 g PDc/kg, iar ponderea lor în cadrul amestecului se determină folosind „Pătratul lui Pearson" prezentat în figura 6.6.
Figura 6.6. Modul de utilizare al pătratului lui Pearson
Rezultă că un kilogram de amestec conţine: 0,86 kg SU, 1,13 UNC, 134 g PDc, 1,17 g Ca, 4,91 gP.
6.5.1.2. ÎNTOCMIREA RAŢIILOR FURAJERE CU AJUTORUL SISTEMULUI DE DOUĂ ECUAŢII CU DOUĂ NECUNOSCUTE
Se ia ca exemplu întocmirea raţiilor de hrană pentru iepe în lactaţie, în greutate de 600 kg, luna a IlI-a de lactaţie al căror necesar este redat în tabelul 6.36.
Tabelul 6.36
Norme de hrană pentru iepe în greutate de 600 kg în luna a lll-a de lactaţie (conform I.N.C.D.B.N.A. Baloteşti)
SU UNC PDc Ca P
10-14 11,48 1270 52 41
Nutreţurile disponibile pentru întocmirea raţiilor în perioada de iarnă sunt prezentate în tabelul 6.37.
Tabelul 6.37Nutreţuri disponibile
Nutreţuri Conţinut la 1 kg SU
SU(g)
UNC PDc(g)
Ca(g)
P(g)
Fân de lucerna Sfeclă furajeră Ovăz
1000 1000 1000
0,63 1,24 1,22
9280103
14,5 2.0 0,3
2,0 1,5 3,5
Admiţând că sfecla furajeră se administrează în cantitate de 2 kg SU/cap/zi rămâne de completat raţia cu celelalte 2 nutreţuri aşa cum se arată în tabelul 6.38.
Tabelul 6.38
Completarea raţiei cu nutreţurile disponibile
Specificare SU UNC PDc Ca P
Norma 10-14 11,48 1270 52 41
Sfeclă 2 2,48 160 4 3
Deficit 8-12 9,00 1110 48 38
Cantităţile de SU ce trebuie asigurate prin celelalte două nutreţuri (fânul de deal - x şi ovăzul - y) care să acopere deficitul se pot calcula cu ajutorul unui sistem de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute astfel:
Se rezolvă ecuaţia doua introducându-se x şi se obţine: 828 - 112,24y + 64,89y = 699,3 de unde: y = 128,7/47,35 = 2,72 kg SU ovăz
Se înlocuieşte y în una din ecuaţii:
92x +103x2,72 =111092x = 829,84
x = 9,02 kg. SUfân de deal
Caracteristicile raţiei din exemplul luat sunt prezentate în tabelul 6.39.
Tabelul 6.39
Raţie pentru iepe în lactaţie luna a lll-ajn greutate de 600 kg, după rezolvarea sistemului cu două necunoscute
Nutreţul SU UNC PDc Ca P
Fân de deal 9,02 5,68 830 130,8 18,04
Sfeclă furajeră 2,00 2,48 160 4 3
Ovăz 2,72 3,32 280 0,82 9,52
TOTAL 13,74 11,48 1270 135,62 30,56*
NECESAR 10-14 11,48 1270 52 41
Deficitul de 11 g de fosfor se poate asigura prin administrarea fosfatului dicalcic odată cu ovăzul. Cantitatea de fosfat dicalcic se poate calcula astfel:
Ştiind că fosfatul dicalcic conţine 18,5% fosfor rezultă că sunt necesare 60 de grame de fosfat dicalcic.
Ţinând cont de conţinutul în substanţă uscată al fiecărui nutreţ, respectiv 85% fânul de deal, 13,59% sfecla furajeră şi 87% ovăzul, se pot determina cantităţile de nutreţuri necesare în raţie. In exemplul luat, cantităţile de nutreţuri din ratievor fi: ' - Fân de deal 10,6 kg
- Sfeclă furajeră 15 kg- Ovăz 3,3 kg
Şi în acest caz de realizare a raţiilor, nutreţul concentrat poate fi reprezentat fie de un singur sortiment, fie de un amestec format din două sau mai multe nutreţuri concentrate.
6.5.2. FURAJAREA IEPELOR
Obiectivul primordial al crescătorilor este acela de a obţine anual un mânz viabil de la fiecare iapă de reproducţie. Din această cauză şi furajarea iepelor trebuie orientată în scopul realizării acestui obiectiv.
6.5.2.1. IEPELE ÎN PRIMA PARTE A GESTAŢIEI
Ciclul sexual al iepelor depinde foarte mult atât de influenţa luminii cât şi de anotimp, în figura 6.7 se prezintă influenţa sezonului asupra apariţiei căldurilor la iapă.
Figura 6.7. Influenţa anotimpurilor asupra frecvenţei ovulaţiei iepelor (după Jennings, 1988).
Din această cauză, în sezonul de primăvară şi prima parte a verii sunt cele mai bune condiţii pentru realizarea unei monte fecunde.
în momentul montei, iapa care nu este în lactaţie trebuie să fie într-o stare foarte bună de întreţinere. în cazul în care iepele sunt subponderale, apar unele tulburări de reproducţie care în ultimă instanţă conduc la pierderea ciclului de călduri. Se recomandă ca înainte de montă, cu 6-8 săptămâni, să se treacă la o furajare corectă a iepelor în cazul în care acestea au o stare necorespunzătoare de întreţinere. Tot în această situaţie se recomandă şi mărirea necesarului de proteine cu 20% comparativ cu necesarul de întreţinere.
înainte de perioada de montă a iepelor nu trebuie neglijat nici raportul Ca/P în raţie precum şi necesarul de vitamina A şi E, mai ales în ultima perioadă de furajare în stabu-laţie, care corespunde calendaristic sfârşitului iernii şi începutului primăverii. în practică este deja extinsă administrarea zilnică pe cale orală, în perioada ianuarie-aprilie, a cantităţii de 90000 U.I. vitamina A şi 90 mg vitamina E pentru iepele cu dezvoltare corporală de 500 kg/G.V. Această metodă conduce în herghelii la mărirea semnificativă a natalităţii. Unii specialişti apreciază că, pe lângă administrarea de vitamine, un rol important în apariţia căldurilor la iepe îl reprezintă şi administrarea de caroten în raţie.
în raţiile bogate în ovăz, fân îmbătrânit, paie, sfeclă, deci sărace în caroten, se recomandă şi administrarea unuia din următoarele nutreţuri: semifân de ierburi (4-5 kg), morcovi furajeri (4-5 kg), fân de lucerna (1 kg) sau direct b-caroten care să fie înglobat în premixul vitamino-mineral. Din rezultatele obţinute până în prezent, cantitatea de 200 mg caroten/cap/zi este suficientă pentru condiţiile noastre de exploatare.
în perioada de primăvară, păşunatul are o acţiune favorabilă în procesul le apariţie al căldurilor.Iepelor de reproducţie, în perioada premergătoare montei precum şi în prima parte a gestaţiei, li se
recomandă administrarea în raţie de fânuri în cantităţi de până la 8-10 kg/cap/zi, sfeclă furajeră, morcovi, nutreţuri murate precum şi paie.
Concentratele pot fi administrate în cantităţi de 1-2 kg/cap/zi şi acestea numai în scopul acoperirii necesarului de proteine, vitamine şi substanţe minerale.
Un amestec de concentrate în care să fie înglobat şi premixul vitamino-mineral este superior unei hrăniri exclusive cu ovăz (tabelul 6.40).
O altă metodă menită să stimuleze apariţia căldurilor o reprezintă mărirea cantităţii de concentrate cu aproximativ 20%, cu 2-3 săptămâni înainte de data probabilă a efectuării montei. Această măsură este extrem de favorabilă pentru iepele cu o stare precară de întreţinere.
O atenţie deosebită trebuie acordată furajării iepelor şi în primele 8 săptămâni după montă. în această perioadă, embrionul este foarte sensibil şi reacţionează imediat la modificări ale mediului dintre care şi acelea privind regimul alimentar al iepei mamă. De aceea, aprovizionarea cu energie a iepelor în primele 8 săptămâni de gestaţie trebuie să rămână neschimbată. O aprovizionare insuficientă cu energie poate determina mortalităţi embrionare.
Prima fază a gestaţiei iepelor corespunde din punct de vedere calendaristic cu scoaterea acestora la păşune. în această perioadă există riscul aprovizionării insuficiente cu energie a organismului precum şi apariţia unor tulburări digestive datorate masei verzi prea crude.
Tabelul 6.40
Exemple de raţii pentru iepe (600 kg/G.V.), în timpul gestaţiei şi în lactaţie
Acelaşi risc privind mortalitatea embrionară apare şi la iepele din prima parte a ges-taţiei, care nu sunt în lactaţie şi care sunt predispuse la aprovizionarea în exces cu energie.
Există cercetări care au ajuns la concluzia că la rasa Pur Sânge Englez, peste 30% din toate gestaţiile sunt gemelare în prima fază. Acestea, la un consum normal de energie în primele 4 săptămâni de gestaţie, conduc la resorbţia unuia din embrioni, în cazul în care se administrează energie în excedent, embrionii se dezvoltă normal până la mijlocul perioadei de gestaţie când are loc avortarea ambilor fetuşi.
Din luna 6-7 de gestaţie, influenţa furajării asupra gestaţiei nu mai este atât de importantă. Din această cauză se pot administra un număr mult mai variat de furaje în raţie, bineînţeles de bună calitate.
întreţinerea iepelor gestante în stabulaţie liberă creează condiţiile unei fătări normale.
6.5.2.2. FURAJAREA IEPELOR ÎN ULTIMA PARTE A GESTAŢIEI
începând din luna a opta de gestaţie, creşte necesarul de energie cu 25-40%, iar cel de proteine, calciu şi fosfor cu 50%, comparativ cu necesarul de întreţinere.
O cerinţă esenţială este ca iapa să fie într-o stare bună de întreţinere în momentul parturiţiei, astfel încât imediat după aceia să-şi poată relua activitatea de reproducţie prin reapariţia căldurilor. Este recomandată, în special la iepele din rasele grele, evitarea îngrăşării pentru a nu avea ulterior fătări distocice.
Spre sfârşitul perioadei de gestaţie trebuie avută în vedere aprovizionarea corespunzătoare cu sodiu a raţiei. O carenţă în sodiu în raţia iepei gestante influenţează digestia intestinală precum şi eliminarea meconiului la mânzul nou-născut.
Cantităţi importante de viatmina A şi E se elimină prin colostru. Acest lucru este foarte important, deoarece mânjii, în momentul parturiţiei, nu dispun de rezerve de vitamina A şi E în organism.
în ultima parte a gestaţiei, de regulă iepele se găsesc la adăpost şi sunt furajate cu raţii asemănătoare celor prezentate în tabelul 6.26. în cazul hrănirii cu nutreţuri combinate, care vor fi întrebuinţate şi în momentul lactaţiei, acestea ar trebui să conţină un nivel proteic de aproximativ 15% P.B. (tabelul 6.41).
Tabelul 6.41
Recomandări privind nivelurile nutritive ale nutreţurilor combinate pentru iepe şi mânji
Specificare U.M. Iepe Mânji Tineret 6-12 luni
Tineret 12-24 luni
Proteină brută g 150 150 150 120
Proteină brută digestibilă g 120 130 120 100
Lizină g 7 7 5
Calciu g 10-12 8 12-15 15
Fosfor g 4-5 5-6 5 5
Sodiu g 2-3 3 3 3
Vitamina A U.l. 30.000 10.000 25.000 25.000
Vitamina E mg 300 50 200 200
Vitamina D U.l 3.000 1.000 2.500 2.500
Spre încheierea perioadei de gestaţie, capacitatea de ingestie zilnică a hranei Ia iepe se găseşte la aproximativ 2% din greutatea vie (figura 6.8). Necesarul de energie şi proteină se poate acoperi prin administrarea de fân de bună calitate. Cu toate acestea, se recomandă şi administrarea de 1-2 kg de nutreţuri combinate la aceste iepe.
în cazul în care se observă o tendinţă de constipaţie a iepelor în ultima fază a gestaţiei, se
recomandă ca în nutreţurile combinate să fie înglobate tărâţe de grâu, melasă sau şroturi de floarea soarelui, furaje cu efect laxativ.
în ultima parte a gestaţiei trebuie avută în vedere calitatea furajelor administrate. Din această cauză se recomandă evitarea administrării de fibroase mucegăite, de concentrate melasate cu încărcătură microbiană ridicată, precum şi furaje însilozate cu încărcătură mare de pământ. Toate acestea pot conduce la afecţiuni digestive şi chiar avorturi.
Cu aproximativ o săptămână înainte de parturiţie se trece la restricţionarea furajării. Astfel, se administrează maxim 0,5-0,6 kg fân/100 kg G.V. în scopul de a nu supraîncarcă tractusul digestiv înainte de fătare.
Imediat după parturiţie, se recomandă administrarea unui barbotaj cu şrot de in, tărâţe de grâu şi sare de bucătărie.
Figura 6.8. Ingestia de substanţă uscată la administrarea ad libitum (după Boulotşi Doreau, 1986).
6.5.2.3. FURAJAREA IEPELOR IN LACTAŢIE
în primele trei zile după parturiţie se recomandă furajarea iepelor cu aceleaşi raţii ca şi în cazul ultimelor zile de gestaţie. în aceste condiţii se trece la observarea apetitului precum si la eventualitatea apariţiei de afecţiuni digestive.
După această perioadă, raţia zilnică trebuie adaptată la necesarul crescând de energie şi proteină, ţinând seama şi de faptul că ingestia de furaje se situează, la două săptămâni după parturiţie, la nivelul de 2,5% din greutatea iepei.
Totuşi, din punct de vedere al fiziologiei nutriţiei, raţia de furaje va fi distribuită în 4 tainuri.O creştere rapidă a cantităţii de furaje administrate iepelor are ca urmare creşterea semnificativă a
producţiei de lapte. Aceasta poate determina apariţia de diaree la mânji, deoarece aceştia vor consuma mai mult lapte decât au nevoie. Din contră, o restricţionare a furajării iepelor în primele zile după parturiţie, conduce la apariţia de călduri liniştite (căldurile de mânz) sau chiar lipsa acestora.
în situaţia în care în prima lună de lactaţie se manifestă un deficit de energie în raţie, are loc o slăbire progresivă a iepei, concomitent cu reducerea producţiei de lapte. în eventualitatea unei monte fecunde pe căldurile de mânz, există pericolul pierderii acestei gestaţii şi resorbţia embrionului. Observaţiile realizate de cercetătorii de la Universitatea Hohenheim, pe iepe în cea de-a doua lună de lactaţie, au arătat că 12% din iepele care au rămas gestante pe căldurile de mânz au pierdut gestaţia datorită deficitului de energie din raţie şi numai 2% din iepele care se găseau în cea de-a doua lună de gestaţie, nu au fost lactante.
Riscul unei supraalimentaţii cu energie la iepele în lactaţie este foarte scăzut.Baza raţiilor iepelor în lactaţie o constituie variantele de raţii prezentate în tabelul 6.40. în aceste
condiţii, se consideră necesară o cantitate zilnică de 5-8 kg fân din mai multe sortimente. De asemenea, cerinţele mari în energie şi proteine nu pot fi acoperite decât prin administrarea a 6-8 kg de concentrate/cap/zi. Este recomandabil ca alături de ovăz, în nutreţurile combinate să fie introduse şi nutreţuri cu conţinut mai mare de proteine (şrot de soia), astfel încât să se poată atinge nivelele proteice prevăzute în tabelul 6.41. O carenţă de proteină în raţia iepelor în lactaţie nu conduce numai la scăderea producţiei de lapte a acesteia ci şi a scăderii nivelului proteic din lapte, ceea ce va determina o dezvoltare necorespunzătoare a mânjilor.
O dată cu începerea sezonului de păşunat, este recomandabil ca iepele în lactaţie să fie întreţinute la păşune cu mânjii lor. Bineînţeles, în această situaţie se acordă o atenţie deosebită trecerii de la furajarea din stoc la cea cu masă verde. Concomitent se acordă atenţie şi furajării suplimentare cu nutreţuri concentrate atât a iepelor mame cât şi a mânjilor.
în situaţia în care se practică păşunatul pe întreaga durată a zilei, iepele în lactaţie cu o dezvoltare corporală de 500-600 kg GV sunt capabile să consume 10-12 kg SU de masă verde prin păşunat. Prin aceasta se acoperă, în general, necesarul în proteină, caroten şi fosfor, fiind câteodată necesară suplimentarea cu concentrate pentru acoperirea cerinţelor în energie, calciu şi magneziu.
Aproape generalizat, pe păşune nu se poate asigura prin masa verde necesarul de sodiu. Din această cauză, regula generală la amenajarea unei păşuni este de a se amplasa sărare.
Pentru prevenirea tulburărilor digestive ale iepelor lactante datorate consumului, în prima fază de păşunat, de masă verde tânără, bogată în proteină şi încă insuficient lignificată, se administrează ca supliment furaje structurate şi sărace în proteină, sub formă de paie.
Din mai multe considerente se recomandă, mai ales în prima fază a lactaţiei, întreţinerea legată la stand a iepelor pe parcursul nopţii, chiar dacă ziua sunt scoase la păşune. în acest fel animalele sunt mai liniştite şi pot consuma suplimentele de furaje care în general reprezintă fibroase la iesle. Tot în această perioadă este indicată şi administrarea suplimentului de concentrate, deoarece se poate exercita un control asupra consumului acestuia. Cantitatea de concentrate care se administrează unei iepe în lactaţie depinde atât de timpul de păşunat cât şi de calitatea masei verzi păşu-nate. în general, se administrează cantităţi de 0,2-0,5 kg/100 kg GV.
în cea de-a doua parte a sezonului de păşunat, când în general se instaurează o perioadă de secetă, este necesară administrarea de cantităţi mai însemnate de nutreţuri de completare.
6.5.3. FURAJAREA ARMĂSARILOR DE REPRODUCŢIE
Recomandările privind hrănirea armăsarilor de reproducţie se bazează, în cele mai frecvente cazuri, pe constatări empirice şi din această cauză sunt foarte diferite.
în afara sezonului de montă, când necesarul în energie şi substanţe nutritive al armăsarilor este ridicat, raţiile pentru aceştia se consideră a fi egale cu cele ale cailor de muncă, respectiv acelora care depun un efort redus. în această perioadă, necesarul este acoperit în condiţii optime prin administrarea de fânuri de bună calitate cu compoziţie floristică diferită, precum şi cu unele furaje de completare constituite în general din amestecuri de concentrate.
O raţie bogată în energie, care are drept urmare o tendinţă netă de îngrăşare a armăsarilor, conduce la scăderea activităţii de reproducţie a acestora. Din această cauză, se recomandă determinarea periodică a masei corporale a armăsarilor, astfel încât să se poată verifica dacă există o tendinţă de îngrăşare a acestora. Greutatea vie a armăsarilor de reproducţie este în medie cu 5 - 10% mai ridicată decât la iepe. în cazul raselor grele, dimorfismul sexual este mai pronunţat, astfel încât greutatea lor este cu până la 30% mai ridicată comparativ cu cea a iepelor.
Cu câteva săptămâni înainte de începerea campaniei de montă raţia de furaje va fi îmbogăţită.Necesarul în energie al armăsarilor diferă în funcţie de temperament, mişcare şi intensitate de
utilizare la reproducţie. Acest necesar poate să crească până la jumătate din necesarul de energie pentru raţia de întreţinere, chiar dacă armăsarul este utilizat foarte intens, de până la 15 monte pe săptămână.
Din numeroase cercetări a rezultat faptul că o asigurare deficitară cu energie a raţiei în aceste condiţii nu conduce la o scădere a capacităţii fecundante a materialului seminal al armăsarului de reproducţie, ci are ca urmare o scădere în greutate a acestuia deoarece se mobilizează energia din rezervele adipoase ale organismului.
Necesarul de proteină în sezonul de montă este de 3 - 4 ori mai mare comparativ cu cel din raţia de întreţinere. Cu toate acestea, dacă nu se urmăreşte includerea tuturor aminoacizilor esenţiali în raţie, nu vor fi ameliorări semnificative în spermatoge-neză, precum şi în manifestarea libidoului. Cele mai bune rezultate se obţin în cazul combinării metioninei cu cistină spre a fi administrate în cantităţi mai mari armăsarilor de reproducţie.
Necesarul în vitamine şi substanţe minerale al armăsarilor de reproducţie este aproximativ apropiat cu cel al iepelor în ultima parte a gestaţiei. O atenţie cu totul deosebită trebuie să se pună totuşi pe raportul Ca/P, precum şi pe conţinutul raţiei în zinc, seleniu, vitamina A şi E. La armăsari s-a demonstrat faptul că o mărire a dozelor de vitamina A şi E în raţie nu au condus la îmbunătăţirea libidoului sau a calităţi materialului seminal.
în practică, se recomandă ca baza în furajarea armăsarilor să fie constituită din fân de bună calitate şi diversificat, astfel încât să fie stimulat în acest fel consumul. în cazul în care nu este posibilă administrarea acestei varietăţi de fânuri, se recomandă totuşi utilizarea în raţie a unei cantităţi de minim 1 - 2 kg de fân de lucerna. în mod normal, la armăsarii cu dezvoltare corporală eumetrică spre hipermetrică, sunt suficiente cantităţile de 6 - 8 kg de fân/zi.
în perioada de vară nu se recomandă depăşirea în raţie a cantităţilor de 5 -10 kg masă verde.Din punct de vedere al conţinutului în aminoacizi esenţiali, în vitamine, precum şi în substanţe
minerale, ovăzul nu este un furaj complet. Din aceasta cauză, se recomandă administrarea sub formă de nutreţuri de completare a unor amestecuri concentrate, în tabelul 6.42 este redat un exemplu de raţie pentru armăsari de reproducţie în perioada campaniei de montă.
Tabelul 6.42
Exemplu de raţie pentru armăsarii de reproducţie (600 kg GV) în perioada campaniei de montă
Furajul Cantitatea (kg)
Fân de pajişte 6Ovăz 2Nutreţ combinat 3din care: ovăz 1,56(52%)
tărâţe de grâu 0,30(10%)germeni de grâu 0,30(10%)şrotde soia 0,30(10%)drojdie de bere 0,15(5%)făină de peşte 0,15(5%)făină de lucerna 0,15(5%)premix mineral 0,09 (3%)
O altă variantă ar fi un amestec în raport de 1:1 a nutreţurilor combinate pentru iepe şi pentru mânji, amestecuri care se administrează în cantităţi de până la 3 kg/zi.
La armăsarii de reproducţie nu se recomandă ca să fie introduse în raţie preparate suplimentare cum ar fi aminoacizi, vitamine, microelemente, care pot conduce la efecte metabolice nedorite.
6.5.4. FURAJAREA MÂNJILOR
Prin mânz se înţelege produsul de concepţie cabalin care este hrănit cu lapte matern. Din momentul înţărcării nu se mai discută de mânz, ci de tineret cabalin.
Este cunoscut faptul ca în condiţiile actuale de exploatare, se înregistrează pierderi de mânji până la 8-10% din efectivul total al acestora. Cele mai importante cauze
care conduc la pierderea lor constau în măsuri igienice necorespunzătoare cât şi comiterea de greşeli grave în furajarea acestora.
6.5.4.1. FURAJAREA ÎN PERIOADA COLOSTRATĂ
Mânzul este relativ independent după naştere. Astfel, într-un interval de 15 minute până la 2 ore poate consuma primul tain de colostru. Colostrul se deosebeşte semnificativ de laptele normal de
iapă datorită conţinutului ridicat de proteine care pot ajunge până la 15% şi de vitamina A (figura 6.9).
Ca şi la alte specii de animale domestice, colostrul are un dublu rol şi anume, pe lângă cel de hrănire al organismului şi unul imunologic.
Avantajul administrării colostrului în prima zi după parturiţie este acela că anticorpii conţinuţi în aceasta pot traversa bariera intestinală a mânzului fără a fi degradaţi. Este cunoscut faptul că după administrarea de colostru, creşte conţinutul de anticorpi în sângele mânzului. Prin acest mod se realizează o imunizare pasivă.
Cu cât se întârzie administrarea primului tain de colostru, cu atât şi bariera intestinală devine mai puţin permeabilă faţă de trecerea imunoglobinelor în sistemul sangvin al mânzului. S-a constatat faptul că la un interval de opt ore de la parturiţie, concentraţia în imunoglobuline a colostrului scade de 10 ori.
în practică, se recomandă ca iapa gestantă să fie adusă, cu cel puţin 3-4 săptămâni înainte, în adăpostul în care urmează să aibă loc parturiţia precum şi creşterea viitorului mânz. Numai în acest caz este posibil ca iapa să producă anticorpi specifici microbismului de grajd şi să-i şi transmită prin colostru viitorului mânz.
Alături de conţinutul în anticorpi ai colostrului, o importanţă deosebită o are şi conţinutul în vitamina A şi în caroten. Acesta influenţează creşterea rezistenţei la îmbolnăviri ale mânjilor şi depinde direct de rezervele care s-au acumulat în ficatul iepelor pe parcursul gestaţiei.
Există situaţii când mânzul nu s-a putut ridica pentru a suge primul tain de colostru chiar la o oră după parturiţie. în aceste cazuri, se recomandă obţinerea colostrului prin mulgere şi apoi administrarea la temperatura corpului, prin biberon, la fiecare oră, într-o cantitate de 20-30 ml colostru/10 kg GV pe tain.
O altă situaţie de care trebuie să se ţină seama este şi eliminarea meconiului. Dacă aceasta, din diferite motive, nu s-a petrecut într-un interval de 12 ore de la parturiţie, se recomandă efectuarea unei clisme sau administrarea unui laxativ uşor.
în cazuri cu totul deosebite, pot apare la 24 - 36 ore după parturiţie, reacţii de respingere datorate icterului hemolitic. Aceasta se explică prin reacţia antigen-anti-corp şi se manifestă prin tremurături, slăbiciune, icter etc. în acest caz se recomandă ca mânzul să fie separat de mamă şi hrănit timp de 2-3 zile cu înlocuitor de lapte. După acest răstimp, poate fi lăsat din nou împreună cu iapa mamă, deoarece bariera intestinală a devenit impermeabilă la anticorpii materni. Nu trebuie uitat că în tot acest timp iapa trebuie mulsă pentru a se evita apariţia mamitelor.
Zile post-partum
Figura 6.9. Conţinutul de vitamina A în lapte şi serul sanguin.
Există situaţii în care mânjii trebuiesc obişnuiţi să sugă la iepe doici. în aceste condiţii este necesar ca mânzul de la iapa doică să fie separat câteva ore de mama sa astfel încât, prin creşterea presiunii intramamare, iapa să accepte alt mânz. în cazul în care acest lucru nu este posibil, se trece la stropirea mânzului cu lapte sau dejecţii de la viitoarea iapă doică, astfel încât mirosul să fie cât mai asemănător. Pentru a fi siguri de acceptarea mânzului de iapa doică, se unge la aceasta din urmă zona nărilor cu un unguent puternic mirositor pe bază de mentol sau camfor. în această situaţie este sigură acceptarea mânzului de către iapa doică.
6.5.4.2. FURAJAREA MÂNJILOR ÎN PERIOADA DE ALĂPTARE
în primele săptămâni de viaţă, mânzul se hrăneşte în exclusivitate cu lapte matern, în această fază, frecvenţa alăptărilor este de 50 - 60 în 24 de ore. La rasele cu dezvoltare corporală eumetrică, se consumă în medie la o alăptare cantitatea de 150 - 250 ml de lapte integral.
Din punct de vedere practic, din cea de-a 3-a săptămână după parturiţie, iepele pot fi folosite pentru prestarea diferitelor munci. Din această cauză, trebuie să se aibă în vedere ca mânjii să poată fi alăptaţi de cel puţin 6 ori în timpul zilei şi să poată consuma în timpul nopţii lapte matern la discreţie.
Se recomandă ca din primele săptămâni după parturiţie, mânjii, împreună cu iepele mamă să aibă acces la padoc pentru a favoriza mişcarea. Acest lucru bineînţeles chiar şi iarna însă pe timp favorabil.
După câteva săptămâni de viaţă, laptele de iapă matern nu reuşeşte să mai satisfacă necesarul de substanţe nutritive ale mânjilor aşa încât este nevoie o furajare complementară (figura 6.10).
Figura 6.10. Acoperirea necesarului de substanţe nutritive la mânji, în primele luni de viaţă.
Momentul în care este necesară introducerea furajării complementare a mânjilor depinde de producţia de lapte a iepei mamă precum şi de viteza de creştere a mânjilor, urmărită în tehnologia de exploatare. începând cu cea de-a cincea săptămână de viaţă, mânzul încearcă, prin imitaţie, să consume fân de bună calitate. Cantităţile zilnice sunt de aproximativ 100 g. în condiţii asemănătoare se consumă şi amestecul de concentrate care este administrat iepelor mamă. Trebuie totuşi evitată consumarea de sare prin lins, deoarece ingerarea de sare în cantităţi ridicate conduce la diaree, iar prin lipsa apei se poate ajunge la intoxicarea organismului. Consumul de apă creşte proporţional cu cantităţile de nutreţuri complementare ingerate.
O furajare sistematică suplimentară a mânjilor apare din cea de-a treia lună de viaţă. Acum se trece la organizarea de jgheaburi pentru concentrate, precum şi a grătarelor pentru fân, în locuri în care iepele mamă nu au acces.
Pentru mânji se recomandă administrarea de amestecuri de nutreţuri concentrate uruite care să conţină ingredientele prezentate în tabelul 6.41. Nu este recomandabilă administrarea unilaterală de ovăz deoarece acesta conţine o cantitate scăzută de calciu şi de vitamine, iar proteina are o valoare biologică medie.
în practică se estimează că până în momentul înţărcării, consumul zilnic de amestecuri concentrate la mânji este la nivelul de 1 kg. Diferenţa de concentrate utilizate pentru acoperirea
necesarului de energie şi substanţe nutritive, este reprezentată de ovăz. Cantităţile maxime de concentrate admisibile a fi consumate de mânji, se cojisideră a fi de 1 kg/100 kg GV/zi.
în cazul în care există mânji care consumă cu lăcomie nutreţurile concentrate, este indicată amestecarea concentratelor cu fân tocat, astfel încât să se poată mări timpul de ingestie al acestora. în felul acesta se evită şi colicii care sunt relativ frecvenţi la mânji.
în perioada de vară, mânjii sunt scoşi la păşune împreună cu iepele mamă. în aceste condiţii ei consumă deja foarte timpuriu masă verde. Totuşi, trebuie acordată o atenţie specială pentru acoperirea necesarului de substanţe minerale care, în condiţiile de pe păşune, sunt mai puţin reprezentate. întotdeauna, înainte de scoaterea la păşune a iepelor mame şi mânjilor, se recomandă administrarea unui tain de fibroase.
O creştere armonioasă a mânjilor se realizează numai în condiţiile în care, pe parcursul nopţii, se realizează o furajare suplimentară a mânjilor cu concentrate şi fibroase.
O problemă mai puţin prezentată în lucrările cu privire la alimentaţia cabalinelor este fenomenul de coprofagie remarcat la mânji şi care se remediază prin însămânţa-rea tractusului digestiv cu microfloră intestinală provenită de la cabalinele adulte.
Hrănirea artificială a mânjilor. Există situaţii când, datorită diferitelor cauze obiective (moartea iepei), este necesară creşterea mânjilor fără iepele mame. Această metodă poate avea succes numai în cazul în care se respectă întocmai tehnica de furajare precum şi igiena furajării mânjilor.
Funcţia hrănitoare a laptelui de iapă este foarte uşor de îndeplinit prin substitu-enţi de lapte.Situaţii mai dificile apar în cazul în care nu este posibilă administrarea de colostru mânzului
nou-născut, acesta fiind expus unor riscuri mari de îmbolnăvire. Cea mai frecventă metodă utilizată în ţările cu zootehnie dezvoltată este conservarea de cantităţi mici de colostru (doze de 150 ml) la 20CC, recoltat de la iepe în primele 4 ore după parturiţie în perioada mai-iunie, când şi conţinutul în anticorpi şi vitamina A este foarte ridicat. Acest colostru este utilizat în cazul în care nu este posibilă alăptarea mânzului nou născut cu colostru produs de mamă.
în cazul în care colostrul lipseşte, precum şi înlocuitorul de colostru, singura posibilitate de a menţine mânzul în viaţă este recoltarea de 0,5-1 1 sânge de la mamă sau de la o altă iapă a hergheliei, pe un substrat de citrat de sodiu, după care se trece la sedimentarea şi decantarea acestuia. Următoarea fază are în vedere transfuzia în doze de 20 ml/kg GV, astfel încât pe această cale mânzul să primească o cantitate suficientă de gamaglobuline.
Pentru mânjii fătaţi prematur precum şi pentru cei subponderali se procedează într-un mod asemănător. Astfel, se are în vedere asigurarea temperaturii optime a mediului, a unui aport substanţial de energie sub formă de glucoza administrată intravenos, precum şi a unei cantităţi corespunzătoare de fier datorită rezervelor scăzute în ficat.
în cazul alăptării artificiale cu lapte integral de vacă, acesta se diluează cu 1/3 apă, adăugându-se 4% glucoza. Toate acestea pentru a mări asemănarea cu laptele de iapă. La rasele eumetrice, cantitatea administrată pe tain este de 0,2-0,5 substituent de lapte.
Dacă în prima săptămână de viaţă este absolut necesară administrarea unui număr de 10 -15 tainuri pe zi, în cea de-a doua, numărul de tainuri poate fi redus la 6 - 8 pe zi. Din cea de-a treia săptămână de viaţă, se urmăreşte deja introducerea în raţie a nutreţurilor combinate specifice pentru mânz.
6.5.4.3. ÎNŢĂRCAREA MÂNJILOR
înţărcarea mânjilor este o operaţiune foarte importantă. De obicei, înţărcarea se realizează la vârsta de 5-6 luni. Pentru stabilirea momentului optim al înţărcării, se are în vedere, pe lângă vârsta mânzului, şi gradul de dezvoltare corporală corespunzător lunii de viaţă respective, precum şi de capacitatea de a consuma alte furaje în afară de lapte.
Momentul optim al înţărcării mânjilor se consideră a fi atunci când aceştia au posibilitatea să consume cantitatea de 1,2 kg nutreţuri concentrate/100 kg GV.
în condiţiile ţării noastre, peste perioada înţărcării mânjilor se suprapune şi operaţiunea de dangalizare a acestora în scopul individualizării. Datorită acestui fapt, mânjii sunt supuşi unui stres
deosebit, fiind un moment critic din viaţa lor.In practică, se recomandă ca înţărcarea mânjilor să decurgă treptat, astfel încât să nu se
realizeze o separare bruscă a mânzului de mama sa. Pentru aceasta, cu o
săptămână înainte de data planificată a înţărcării, se reduc semnificativ furajele administrate iepei mamă, astfel încât aceasta să-şi reducă secreţia lactantă. Concomitent cu aceasta se separă zilnic, pe o durată de câteva ore, şi mânjii de mamele lor.
După separarea definitivă de mamă, mânzul rămâne întotdeauna în adăpostul cunoscut şi mama se transferă în alt adăpost. Aceasta deoarece mediul înconjurător îi este cunoscut mânzului. Stresul de înţărcare se traversează mai uşor dacă în adăpost mânzul rămâne în compania altor cai cunoscuţi. Iapa este scoasă din adăpostul în care a fost întreţinută cu mânzul ei, aşa încât acesta din urmă să nu o poată vedea sau auzi. în caz contrar, creşte gradul de nelinişte a celor doi.
Probleme deosebite apar în momentul înţărcării la rasele grele. Este cunoscut că aceste rase se caracterizează printr-o producţie ridicată de lapte. Dacă această producţie ridicată se suprapune şi cu întreţinerea iepelor mamă Ia păşune în momentul înţărcării, este absolut necesar ca acestea să fie aduse Ia grajd şi furajate o perioadă de timp cu fibroase şi grosiere, aşa încât să se oprească secreţia laptelui. Riscul apariţiei de mamite este foarte mare la aceste rase.
După înţărcare, lipseşte un component important din raţia mânjilor şi anume laptele matern. Aceasta poate conduce la perturbări în procesul de creştere şi dezvoltare a mânzului (figura 6.11).
Figura 6.11. Evoluţia creşterii mânjilor şi posibile abateri ale acesteia (după Boulotşi Doreau, 1986).
Pentru a se evita perturbările în procesul de creştere al mânjilor se recomandă utilizarea nutreţurilor combinate pentru mânz al căror nivel energetic şi de substanţe nutritive sunt prezentate în tabelul 6.41.
6.5.5. FURAJAREA TINERETULUI CABALIN
Mânjii înţărcaţi intră în categoria tineret cabalin şi rămâne în această categorie de vârstă de la 6 luni până la vârsta de 3 ani.
6.5.5.1. FURAJAREA TINERETULUI CABALIN PANA LA UN AN
Această perioadă este foarte pretenţioasă din punctul de vedere atât al tehnologiei de furajare cât şi al celei de întreţinere. Datorită faptului că marea majoritate a iepelor
fată primăvara, această perioadă din viaţa tineretului cabalin se suprapune cu prima perioadă de întreţinere la grajd în perioada de iarnă.
Concomitent cu aceasta, viteza de creştere a mânjilor este relativ ridicată până la vârsta de 12 luni, aşa încât şi necesarul de proteină, lizină, substanţe minerale şi vitamine va fi accentuat.
Cantitatea de amestec de concentrate care poate fi administrată mânjilor imediat după înţărcare este de 0,75 -1,5 kg/100 kg GV în funcţie de tipul de dezvoltare corporală a raselor. Totuşi, în
perioada de vară, prin întreţinerea la păşune a mânjilor, nu se poate satisface necesarul de energie al acestora. Din această cauză se recomandă administrarea de supliment de concentrate a căror preţ să fie economic (tabelul 6.43).
Tabelul 6.43
Valori orientative privind furajarea tineretului cabalin (în kg SU/WO kg GV)
Vârsta în luni Ingestia de Grosiere masă verde
Amestec de concentrate
Nutreţuricombinate
pentru mânji
3 2,5 - 3,5 ad.lib. 1 0,50
6-12 2,5 - 3,0 1 1,5 0,70
13-18 2,0 - 2,5 2 0,8 0,50
19-24 1,5-2,0 1 0,7 0,25
25-36 1,5-2,0 1 0,6
Cantitatea exactă de supliment de concentrate care trebuie administrată mânjilor, este influenţată de calitatea păşunii.
Exemple de raţii pentru tineretul cabalin sunt prezentate în tabelul 6.44.
Tabelul 6.44
Exemple de raţii pentru tineretul cabalin
Specificare 7-12 luni (260 kg GV)
18-24 luni (400 kg GV)
30-36 luni (450 kg GV)
a b a b
Fân de pajişte 2,5 3,5 2 4 2
Paie de orz 1,5 2 2 2
Porumb siloz 27% SU 6 8
Morcovi furajeri 2
Sfeclă furajeră 4,5 6,5
Ovăz uruit 2 1,5 1,5 2 1
Amestec unic (fân/ovăz) 1 1
Nutreţuri combinate pt. mânji 1,5 1,5 1
Premix vitamino-mineral 0,1
Valoare nutritivă
E.D.(MJ) 65 73 73 75 73
PBD(g) 550 520 440 475 425
în cazul în care în această perioadă de viaţă se administrează raţii dezechilibrate, pot apărea diferite perturbări în procesul de creştere. Astfel, dacă raţia este deficitară în proteine se înregistrează o încetinire a vitezei de creştere concomitent cu apariţia fenomenului de îngrăşare al animalului. Dezechilibre în aprovizionarea organismului cu calciu, fosfor, cupru, mangan sau vitamina D dăunează dezvoltării normale a scheletului. Pe de altă parte, carenţa în vitamina A scade capacitatea de rezistenţă a organismului, în privinţa necesarului de energie, aceasta trebuie asigurată în funcţie de direcţia de exploatare a tineretului cabalin, temperatura mediului precum şi posibilităţilor de mişcare ale tineretului cabalin.
De regulă, tineretul cabalin se întreţine în stabulaţie liberă în grupuri de până la 20 de capete din aceiaşi categorie de vârstă, astfel încât să se stimuleze reciproc cu privire la mişcare. Numai în acest mod se poate spera la o creştere şi dezvoltare armonioasă a tineretului cabalin.
în privinţa furajelor care se administrează de obicei tineretului cabalin până la 12 luni, acestea sunt prezentate în tabelul 6.44.
Administrarea la discreţie a furajelor se recomandă numai în cazul grosierelor. Administrarea de concentrate prezintă riscul unei îngrăşări accentuate a tineretului cabalin prin aprovizionarea excedentară cu energie. Nu se recomandă administrarea de cantităţi de peste 1,5 kg concentrate/100 kg GV deoarece acestea inhibă consumul de fibroase şi grosiere, favorizând apariţia de entero-toxico-anemii.
6.5.5.2. FURAJAREA TINERETULUI CABALIN DE 1-2 ANI
Intrarea în această categorie de vârstă a tineretului cabalin se suprapune cu sezonul de primăvară şi scoaterea la păşune a animalelor. Cele mai bune condiţii de furajare şi întreţinere a acestui tineret se realizează la păşune.
Ca şi în cadrul celorlalte categorii de cabaline, se urmăreşte o acomodare treptată cu furajarea la păşune. Din acest punct de vedere, primul tain de dimineaţă este constituit din fân şi o cantitate mică de concentrate, astfel încât să se poată evita accidentele cu furajarea care pot apare pe păşune. t
în perioada mai-iunie, tineretul cabalin din categoria 1-2 ani reuşeşte să-şi acopere întregul necesar de energie şi proteină numai prin masa verde păşunată. Probleme pot apărea în zonele secetoase, în lunile iulie-august, când este necesară o furajare suplimentară a tineretului. începând cu luna septembrie, se creează condiţiile unui nou ciclu de păşunat foarte favorabil.
O situaţie deosebită apare la tineretul cabalin din rasele Trăpaş şi Pur Sânge Englez. La acestea se administrează pe întreaga perioadă de vară un supliment de furaje la iesle, deoarece la începutul toamnei (deci la vârsta de 18 luni) tineretul va fi transferat în staţiunile de testare a performanţelor.
în cazul întreţinerii Ia păşune a tineretului cabalin de 1- 2 ani, trebuie să se aibă în vedere faptul că nu întotdeauna se poate asigura necesarul de substanţe minerale al organismului prin masa verde administrată. Din această cauză este necesară administrarea în raţie a premixurilor minerale.
După retragerea tineretului cabalin de la păşune, în perioada de toamnă, furajele tipice care se administrează la grajd sunt fânul, sfecla furajeră, concentratele şi în unele cazuri porumbul însilozat (tabelul 6.44).
începând de la vârsta de 18 luni, scade considerabil viteza de creştere a tineretului cabalin. Din această cauză, nu se mai justifică administrarea în raţie a nutreţurilor combinate pentru mânji.
6.5.5.3. FURAJAREA TINERETULUI CABALIN DE 2-3 ANI
Această categorie de tineret se formează, de regulă, odată cu scoaterea la păşune. în luna mai este absolut necesară administrarea dimineaţa, înainte de scoaterea la păşune, a unui tain de grosiere, de regulă paie de orz, pentru a satisface necesarul de energie precum şi a evita apariţia eventualelor tulburări digestive. în lunile următoare, modul de alcătuire a raţiei este asemănător celei administrate tineretului cabalin de 1-2 ani, ţinând cont bineînţeles de dezvoltarea corporală a animalelor respective.
Se administrează un surplus de energie în momentul în care acest tineret cabalin este cuprins în programul de dresaj şi antrenament.
Pe întreaga perioadă, este de dorit ca procesul de creştere să decurgă moderat şi uniform. Astfel, nu este indicată nici o creştere exagerată care ar putea avea ca efect depunerea de grăsime în organism, şi nici o creştere neuniformă, ceea ce ar conduce la o constituţie debilă a organismului.
în exploatarea modernă a tineretului cabalin se urmăreşte o creştere uniformă a acestuia, evitându-se creşterile compensatorii. în trecut, încetinirea procesului de creştere a tineretului cabalin în unele perioade din viaţă, se considera că putea fi recuperată la o categorie de vârstă superioară, când sporul mediu zilnic putea fi mai mare decât normal.
Carenţele cele mai frecvente în aprovizionarea organismului cu substanţe nutritive la tineretul cabalin se înregistrează în perioada de toamnă, când animalele se mai găsesc încă pe păşune, precum şi în perioada de iarnă, când exemplarele sunt hrănite neraţional la adăpost.
6.5.6. FURAJAREA CAILOR DE MUNCĂ, AGREMENT Şl SPORT
Aeastă categorie de animale depun eforturi musculare deosebite pentru a realiza cerinţele scopului pentru care sunt exploatate. Din această cauză, aceste cabaline necesită cantităţi suplimentare de energie, apă şi electroliţi. ^
Consumul de energie este diferit la aceste cabaline. în timp ce caii de sport consumă o cantitate mare de energie într-un timp foarte scurt pentru a realiza performanţele în timpul concursurilor, la caii de muncă este vorba de un consum mai redus de energie, însă într-o perioadă de timp mult mai îndelungată comparativ cu durata probelor de concurs ale cailor de viteză. Toate aceste consumuri ridicate de energie determină în primul rând modificări semnificative în cadrul compoziţiei raţiilor cabalinelor.
6.5.6.1. FURAJAREA CAILOR DE MUNCĂ
Caii de muncă se utilizează azi la muncile cele mai diverse. De la munci uşoare constând din înhămarea la trăsură, la intensitate medie pentru tracţiunea atelajelor pe distanţe medii şi până la munci grele în agricultură (arat) sau silvicultură (transportul arborilor).
Pentru cabalinele de muncă a căror efort depus este considerat uşor, raţiile reprezentate din fân şi ovăz sunt considerate cele mai potrivite. Chiar şi pentru caii de tracţiune grea care sunt destinaţi tracţiunii de atelaje, se recomandă de asemenea o furajare uscată. în tabelul 6.45 sunt prezentate câteva modele de raţii pentru caii de tracţiune.
Furajele care se administrează cailor de muncă exploataţi în zona rurală pot fi obţinute de crescător din producţia proprie. Prin utilizarea semifânului sau a porum-
bului murat se pot realiza economii importante în privinţa consumului de ovăz şi fân, astfel încât costurile legate de furajare să fie cât mai scăzute.
Tabelul 6.45
Exemple de raţii pentru cai de tracţiuneSpecificare Zonă orăşenească Zonă rurală
500 kg GV 600-800 kg GV 600-800 kg GV
a b a b a b c
Fân de pajişte 5,5 4 6 4,2 4 2 4
Paie de orz 2 2 2 3 3 2
Ovăz 3 4 5 1 1,5 1
Furaj amestec fân/ovăz 2 1 2 1
Borhot de bere 8,5
Porumb murat 27% SU 20
Tăitei de sfeclă 20
Semifân ierburi 35% SU 20
Premix vitamino-mineral 0,05 0,1 0,1 0,1
Valoare nutritivăE.D.(MJ) 91 92 104 142 121 118 165
PBD(g) 715 645 740 645 685 945 1100
O problemă esenţială este frecvenţa furajării cailor de muncă şi anume la un timp efectiv lucrat de 6-8 ore zilnic, numărul de tainuri care se administrează într-o zi este de 3-4.
Efortul depus, precum şi oboseala, au o influenţă negativă asupra consumului şi digestiei furajelor. Din acest punct de vedere, este necesar, în scopul unei bune digestii, să se asigure un repaus de cel puţin 30 minute înaintea tainului de hrană şi de aproximativ 60-90 minute după consumarea acestuia.
O problemă aparte este şi tehnica adăpării cailor de tracţiune. Astfel, este indicată efectuarea adăpării într-un interval de 30-60 minute de la încheierea efortului. Acest lucru este indicat cu atât mai mult cu cât apa este rece, iar caii sunt foarte transpiraţi şi însetaţi. Măsurile privind adăparea cailor de tracţiune se iau în scopul evitării apariţiei colicilor precum şi a enfizemului pulmonar.
i
6.5.6.2. FURAJAREA CAILOR DE AGREMENT
în categoria cailor de agrement sunt cuprinşi caii de călărie care depun un efort uşor până la mediu.
Tipic pentru caii de agrement sunt raţiile uscate bazate pe fân, ovăz şi paie care acoperă în întregime necesarul de energie şi substanţe nutritive a acestora. Valorile orientative la 100 kgGV/zi sunt prezentate în tabelul 6.46 Singurul element care este administrat separat, la discreţie, este sarea de bucătărie al cărei consum este diferit în funcţie de efortul depus şi gradul de transpiraţie al cailor.
Tabelul 6.46
Raţii din fân şi ovăz pentru caii de agrement
Efort Ovăz sau amestec de concentrate (kq)
Fân de pajişte (ka)
uşor 0,50-0,75 1.5-1mediu 1 1greu >1,25 0,8-1
Valoarea nutritivă este în medie, de 90 MJ ED şi respectiv 700 g PBD.Există bineînţeles şi situaţii în care se poate recurge la hrănirea cailor de agrement cu raţii alcătuite din
fân şi amestecuri de concentrate aşa cum se prezintă în tabelul 6.47. Aceasta în scopul eliminării ovăzului
din raţia zilnică. Concentraţia de energie a amestecului de concentrate tinde să aibă 11,5 MJ/kg furaj. în această situaţie poate fi substituit ovăzul cu amestecul de concentrate respectiv, în proporţie de 1:1.
Tabelul 6.47
Raţii pentru caii de agrement (500 kg GV) utilizaţi zilnic 2 ore
Specificare Raţii sărace în fân (kg) Raţii bogate în fân (kg)
a b c a b cFân pajişte 3 3 3 6.5 6.5 6,5Ovăz 6 5 4 3Amestec de concentrate 6 4Amestec fân/ovăz 1 1Premix vitamino-mineral 0,1 0,1
în varianta în care se introduc paie în raţia cailor de agrement, acestea pot fi administrate în cantităţi mai mari în combinaţie cu amestecul de concentrate în care au rol de balast (tabelul 6.48).
în cazul introducerii de noi raţii de hrană în alimentaţia cabalinelor de agrement, este necesară o observare atentă a comportamentului acestora. Astfel, un consum ridicat de apă, o viteză mare de consum a furajelor administrate, roaderea componenţilor de lemn ai adăpostului, Ungerea pereţilor, denotă toate că există carenţe în modul de alcătuire al raţiei cabalinelor de agrement.
în situaţia în care prin raţie sunt prevăzute cantităţi mai mari de paie ce urmează a fi administrate, este recomandat ca o parte din acestea să fie tocate şi administrate în amestec cu concentratele, astfel putându-se mări consumul.
Utilizarea porumbului siloz în raţia cailor de agrement, se face în scopul reducerii cantităţii de fân din raţie (tabelul 6.49). Cantităţile de furaje însilozate nu pot depăşi 4 kg/100 kg GV datorită gradului de toleranţă al organismului. Pe de altă parte este indicat, din motive economice, să se administreze cel puţin 2 kg furaj însilozat/100 kg GV la caii de agrement.
Tabelul 6.48
Raţii cu paie pentru caii de agrement (500 kg G.V.) utilizaţi zilnic 2 ore
Specificare kg furaj
a b c d
Paie de orz 2,5
Paie tocate 4 4 4
Ovăz 4 6
Amestec de concentrate 6 7
Amestec fân/ovăz 2
Premix vitamino-mineral 0,1
Valoarea nutritivă
ED(MJ) 98 93 98 98
PBD(g) 650 650 640 630
Tabelul 6.49
Raţii cu porumb siloz pentru caii de agrement (500 kg GV) utilizaţi zilnic 2 ore
Specificare kg furaj
a b cPorumb siloz 26% SU 15 15 10Fân de pajişte 2 2 2Ovăz 3 2Amestec de concentrate 4,5Amestec fân/ovăz 1Premix vitamino-mineral 0,1
Cea mai rentabilă exploatare a cailor de agrement este întreţinerea lor pe păşune. Aceasta în cazul în care nu sunt supuşi unor eforturi deosebite. Problemele care pot apărea referitor la întreţinerea cailor de agrement la păşune se datorează îndeosebi carenţei de substanţe minerale ale masei verzi precum şi al procesului puternic de transpiraţie în cazul depunerii unui efort. Acest
lucru se datorează unui consum ridicat de apă prin intermediul masei verzi, care va fi eliminată la nivel renal şi prin transpiraţie.
în funcţie de zonă şi de interesul în a realiza o raţie cât mai ieftină pentru caii de agrement, fânul şi ovăzul din raţie pot fi substituiţi cu alte furaje în raporturile prezentate în tabelul 6.50.
Tabelul 6.50
Raportul de substituire cu diferite furaje a fânului şi ovăzului din raţie
Specificare 1 kq fân 1 kq ovăzSemifân ierburi 35% SU 2.3Siloz din colete de sfeclă 16% SU 3.4Siloz din tăitei de sfeclă J16% SU 5,00Siloz din borhot de bere 26% SU 2.4Morcovi furajeri 6,50Cartofi 4,00Sfeclă de zahăr 6,50Orz 0,90Porumb 0,85Tărâtă de qrâu 1,25
6.5.6.3. FURAJAREA CAILOR PENTRU SPORTUL DE PERFORMANŢĂ
Este cunoscut faptul că o tehnică greşită de furajare a cailor de performanţă conduce la obţinerea unor rezultate extrem de slabe.
în funcţie de tipul de sport la care participă caii de performanţă, se înregistrează un consum enorm de energie într-un timp foarte scurt, în cazul cailor de viteză precum şi a celor pentru sărituri obstacole, sau a unui consum constant de energie, însă într-o durată lungă de timp, pentru caii participanţi la proba completă de călărie.
Privitor la caii de viteză (alergări de trap şi galop), necesarul de energie zilnic al acestora în sezonul competiţional este de 120 MJ ED. Aproximativ jumătate din acest necesar total de energie reprezintă necesarul de energie pentru depunerea efortului fizic.
în timpul alergărilor, calul consumă aproximativ 30-40 MJ ED. Această cantitate de energie este preluată prin degradarea glicogenului din muşchi, precum şi a glucozei din ficat. Din aceasta se poate deduce faptul că o aprovizionare insuficientă cu energie a organismului nu poate conduce la rezultate negative privind performanţa productivă, deoarece sunt mobilizate rezervele din organism.
în cazul cailor de performanţă, nu se recomandă o hrănire a acestora cu raţii foarte bogate în proteine, deoarece acestea conduc la suprasolicitarea ficatului şi a rinichilor.
Pe lângă aprovizionarea corespunzătoare cu energie a cailor de viteză, este necesară asigurarea în cantităţi corespunzătoare a următoarelor substanţe:
- fier, cupru, acid folie, vitamina B12 şi B6 în scopul formării eritrocitelor;- vitamina E, seleniu şi clorura de sodiu, în scopul activităţii corespunzătoare a
cordului şi a sistemului circulator, precum şi al dezvoltării ţesutului muscular;- calciul, fosforul şi vitamina D pentru realizarea rezistenţei scheletului;- vitamina Bx şi B2, acidul pantotenic, acidul nicotinic şi magneziul, în scopul transformării
corespunzătoare a energiei la nivelul muşchilor.în practică, se utilizează pentru caii de viteză raţii care dispun de o valoare energetică variind între 80 şi
170 MJ ED/zi precum şi între 500 şi 1300 g PBD/zi.O importanţă deosebită o are compoziţia raţiei. Astfel, cantitatea totală de fibroase şi grosiere în raţia
cailor de performanţă nu trebuie să depăşească 0,8-1% din GV. Cantităţi mai mici de fibroase în raţie au ca urmare tulburări ale tractusului digestiv. Pe de altă parte, creşterea acestei cantităţi conduce la mărirea greutăţii vii a calului precum şi la faptul că se micşorează capacitatea respiratorie, deoarece stomacul este încărcat. Cele mai indicate fibroase sunt fânurile de graminee recoltate la prima coasă.
Tabelul 6.51
Nutreţuri combinate pentru caii de performanţă (g/kg)
Specificare Cai de viteză Cai pentru proba completă de călărie
Valoarea nutritivă a nutreţului combinatEnergie digestibilă MJ 12,7 14,2
Proteină brută digestibilă g 76 71Calciu g 5 4Fosfor g 3,5 3,1Sodiu g 4 9Clor g 5,3 12,5
Vitamina A g 23.000 17.000
Vitamina D g 35 35
Concentratele (ovăz şi porumb) care se administrează cailor de performanţă ar trebui să fie bogate în hidraţi de carbon în unele ţări se recomandă introducerea în amestecul de concentrate destinat cailor de performanţă a unei cantităţi de până la 5% de grăsimi vegetale. Acestea contribuie la mărirea concentraţiei energetice a raţiei, la realizarea unui raport strâns PBD/ED de până la 7:1, precum şi la stimularea activităţii microbiene la nivelul intestinului gros. Toate aceste elemente favorabile nu pot fi realizate decât numai în prezenţa unor cantităţi suficiente de calciu, fosfor, magneziu, sodiu, clor, seleniu, vitamina E şi vitamina B. Toate aceste cerinţe pot fi îndeplinite prin administrarea unui nutreţ combinat după cum se arată în tabelul 6.51.
O condiţie esenţială în hrănirea cabalinelor de performanţă este administrarea de furaje de calitate deosebită, evitatându-se furajele mucegăite sau alterate. în tabelul 6.52. sunt prezentate câteva exemple de raţii pentru caii de performanţă.
Tabelul 6.52Exemple de raţii pentru caii de performanţă (kg/zi)
Ingestia de SU g 10,5 11,4 11,0 15,0 14,1 13,6 13,1
în privinţa frecvenţei tainurilor, la caii de performanţă se recomandă cel puţin 3-4 tainuri, astfel încât să se evite fermentaţiile nedorite în tractusul digestiv datorită cantităţilor mari de concentrate care se administrează zilnic. în afară de aceasta, trebuie avut în vedere că tainul de furaje se administrează cu cel puţin 2 ore înainte şi 1 oră după depunerea de efort fizic de către cal. Aceasta deoarece în momentul alergării, stomacul trebuie parţial golit, astfel încât acesta să nu influenţeze asupra capacităţii respiratorii a calului.
Nu există încă date suficient de certe cu privire la utilizarea eficientă în hrană a unor substanţe care să contribuie la mărirea performanţelor. Totuşi, se utilizează relativ des dimetilglicina, care are rol în reducerea formării de acid lactic în muşchi în cazul depunerii de eforturi, deosebite. De asemenea, se administrează metilsulfo-nil-metan, substanţă care are rol în evitarea apariţiei de
iritaţii la nivelul articulaţiilor.
Referitor la pregătirea cailor pentru cursele de trap sau galop se recomandă să se reducă cantitatea de fân, cu 1-2 zile înaintea acestora, administrându-se maxim 4 kg/cap/zi.
în ziua competiţiei, se fracţionează cantitatea de concentrate în mai multe tainuri care se administrează la intervale de o oră, împreună cu fân tocat. Chiar şi în ziua de concurs este recomandabilă administrarea de fân tocat, atât pentru evitarea fermentaţiilor nedorite în tractusul digestiv, cât şi pentru liniştirea cailor care sunt foarte nervoşi înainte de începerea concursului.
La caii care au depus eforturi deosebite, se recomandă ca după concurs, să se administreze un barbotaj din 0,5-1 kg tărâţe de grâu, 50 g sare şi 4-5 1 apă fierbinte. Acesta se administrează la temperatura corpului.
Referitor la furajarea cailor destinaţi probei complete de călărie, trebuie arătat că pot apare probleme deosebite cu privire la modul de alcătuire a raţiilor.
Caii de la proba completă de călărie au nevoie de 2 - 3 ori mai multă energie pentru realizarea performanţelor comparativ cu necesarul de întreţinere. Din aceasta, numai o mică parte este transformată în energie musculară, restul fiind eliminată prin căldură. Calea de eliminare a căldurii din organism este procesul de transpiraţie.
Baza raţiilor cailor destinaţi probei complete de călărie este reprezentată de fânuri de graminee în cantităţi de 1,2 -1,5 kg/100 kg GV. în privinţa concentratelor, acestea trebuie să se caracterizeze printr-o valoare energetică ridicată, fiind frecvente cazurile în care se introduc şi grăsimi vegetale în amestecul de concentrate.
Momentul ultimului tain de hrană trebuie astfel ales încât la startul competiţiei, furajul să fi trecut deja de stomac şi intestinul subţire. Pe de altă parte, cantitatea de apă şi electroliţi ingerată în timpul ultimului tain de hrană să nu fi fost deja eliminată din organism.
Din această cauză, ultimul tain de hrană administrat înainte de concurs cailor de la proba completă de călărie, trebuie să fie cu 3-4 ore înainte de începerea acestuia. Tainul constă în aproximativ 2 kg concentrate şi 2 kg de fân. La încheierea concursului, se administrează o cantitate de 400 g de amestec din 20% sare de bucătărie, 30% fân măcinat şi 50% melasă, astfel încât să se realizeze rezerve mari de electroliţi în organism. Apa se administrează la discreţie până în momentul startului.
6.5.7. PARTICULARITĂŢILE FURAJĂRII PONEILOR
Datorită particularităţilor anatomice ale poneilor (îmbrăcăminte piloasă accentuată, ţesut adipos subcutanat), aceştia necesită un consum mai redus de energie/ 100 kg GV pentru întreţinerea funcţiilor vitale comparativ cu caii din celelalte rase. Din această cauză se reduce şi necesarul de întreţinere cu 10%.
Furajarea cea mai economică a poneilor se realizează pe păşune fără a-i îngraşă excesiv. în perioada de iarnă, poneii se hrănesc cu fân şi paie de bună calitate, administrându-se numai o cantitate mică de concentrate. în cazul în care sunt supuşi la diferite activităţi, se măreşte necesarul de energie şi substanţe nutritive al acestora. Exemple de raţii sunt prezentate în tabelul 6.53.
Ca o regulă generală în furajarea poneilor îl reprezintă faptul că suma cantităţilor de fibroase si concentrate să fie aproximativ 2% din GV.
Tabelul 6.5Exemple de raţii administrate poneilor (kg/zi)
Specificare Greutatea animalului
a b c d
150 200 300 150 200 300 150 200 300 150 200 300
Fân de pajişte 3,2 4 6
Paie de orz - - - 3 4,2 5,5 - - - - - -Porumb siloz 27 SU
Cantităţile de concentrate care se administrează poneilor sunt reduse şi se acordă numai în anumite situaţii respectiv iepelor în ultima fază a gestaţiei, iepelor în lacta-tie si tineretului.
6.6. DOPAJUL IN SPORTUL HIPIC
Prin dopaj se înţelege administrarea de substanţe interzise în vederea influenţării performanţelor sportive. Cuvântul provine din limba olandeză doop şi înseamnă „a boteza", el fiind preluat din limba bantu în care însemna o băutură tranchilizantă, utilizată în ceremoniile religioase. La începutul secolului, cuvântul a cunoscut întrebuinţare în limba engleză spre a defini administrarea de substanţe în scopul măririi performanţelor sportive.
în sportul hipic se cunosc încă din anul 1666 în Anglia, reglementări care interzic folosirea de mijloace pentru îmbunătăţirea artificială a performanţelor pentru organizarea curselor de galop. De asemenea, în 1881 în Prusia se interzicea administrarea de băuturi alcoolice cailor sperioşi înainte de cursă. O reglementare sistematică antidoping apare după anul 1900 datorită dezvoltării rapide a farmaceuticii, care a pus la dispoziţie numeroase medicamente în scopul manipulării performanţelor cailor. Reglementări şi mai stricte s-au introdus în 1977 după conferinţa de la Roma a Federaţiei Ecvestre Internaţionale. Aceste reglementări interzic administrarea de substanţe care influenţează performanţele cailor care pot fi produse pe cale artificială sau sunt substanţe naturale care se găsesc în corpul animalelor, iar prin supradozarea lor pot contribui la îmbunătăţirea performanţelor. Cu această ocazie, a fost dată publicităţii si o listă cu substanţele care se consideră a fi dopante.
Cele mai stricte reglementări au fost introduse insă în 1984 şi anume se consideră că în domeniul alergărilor, toţi caii trebuie să fie sănătoşi şi astfel nu se mai face nici o deosebire între un tratament medicamentos în scopul terapiei calului şi dopaj. Acest lucru s-a introdus conform legii de protecţie a animalelor, care interzice folosirea de sedative în timpul curselor, pentru ca animalele să nu simtă traumatismele unor alergări anterioare la nivelul articulaţiilor, fapt care ar putea duce la accentuarea bolii după încheierea acţiunii medicamentelor.
Pe lângă respectarea legilor privind protecţia animalelor, interzicerea dopajului se mai face din următoarele motive:
- pentru asigurarea condiţiilor unei lupte sportive corecte între concurenţi;- pentru apărarea celorlalţi participanţi la cursă, deoarece animalele dopate devin foarte uşor
necontrolabile;- pentru evitarea unei false ierarhii în stabilirea valorii de ameliorare a cailor,- pentru apărarea publicului spectator şi parior de eventualele maşinaţii care se pot face prin
folosirea substanţelor pentru a influenţa câştigătorul cursei; acest element este poate cel mai important, deoarece prin respectarea lui se contribuie la menţinerea şi dezvoltarea sportului hipic.
6.6.1. MIJLOACE Şl FORME DE DOPAJ
Prin definiţie, toate substanţele care conduc la modificarea pozitivă sau negativă a performanţelor ce pot fi realizate în mod natural se consideră a fi dopante.
în prezent, sunt alcătuite liste cu peste 4500 substanţe care sunt considerate ca având o oarecare
influenţă asupra realizării performanţei, însă dintre acestea doar 230-300 au într-adevăr un rol în dopajul cailor. Din această cauză şi listele cu aceste substanţe nu sunt alcătuite ca o însuşire a lor, ci ca mod de acţiune a lor în organismul animal. (Principalele grupe sunt prezentate la sfârşitul capitolului). Trebuie menţionat faptul că listele cu substanţe dopante din cadrul sportului hipic sunt incomparabil mai mari comparativ cu cele existente în sportul uman, unde acestea se limitează la hormonii sexuali anabolizanţi şi la substanţele care duc la dispariţia durerilor de tipul morfinei. Aceasta deoarece în sportul uman se practică numai doping pozitiv.
Scopurile pentru care se face dopaj sunt foarte diferite. Astfel, se pot aminti:1. doping pentru victorie (doping pozitiv)2. doping pentru înfrângere (doping negativ)3. doping pentru refacerea capacităţii normale a calului (doping pozitiv)4. doping involuntar5. măsuri pentru îngreunarea demonstrării dopajului.
Dopingul pentru victorie are scopul de a îmbunătăţi performanţa care s-ar fi putut realiza pe cale naturală. Un asemenea doping poate fi clasificat într-o formă acută şi una cronică. în cazul formei acute, tratamentul se efectuează înainte de concurs. Pentru aceasta, se folosesc substanţe care au acţiune excitantă asupra sistemului nervos central. Aici se încadrează stimulii psihomotorii care sunt excitaţi de aceste substanţe. Acest tip de dopaj este cel mai frecvent practicat şi bine-înţeles şi cel mai frecvent descoperit. Substanţele cele mai întrebuinţate sunt: Amphetamina, Metamphetamina, Ephedrinul, Cocaina, Methylphenidatul, Cofeina, Thesphylina.
Există experienţe (TDBIN 1981) care demonstrează îmbunătăţirea semnificativă a performanţelor în domeniul vitezei şi rezistenţei prin folosirea cofeinei. La rândul ei, amfetamina conduce la eliminarea senzaţiei de oboseală, are acţiune euforizantă concomitent cu mărirea tensiunii arteriale care conduce la oxigenarea mai bună a ţesuturilor musculare. Marele pericol în utilizarea acestor substanţe este acela al colapsului calului în timpul concursului, deoarece sistemul de apărare al organismului este scos din funcţiune. Nu rare au fost cazurile de pierdere a cailor dopaţi, mai ales în concursurile de galop şi pe timp călduros.
Acţiune asemănătoare au şi substanţele dopante de tipul morfinei cum ar fi Fantanylul, care determină o frecvenţă mai mare a paşilor în unitatea de timp. Concomitent cu aceasta, acţionează la nivelul sistemului nervos central ca inhibitori ai senzaţiei de durere, ceea ce duce la fel la creşterea performanţelor până la epuizarea animalului. Acestea au totuşi o acţiune de scurtă durată (sub o oră), însă măresc riscul de accidentare în traseu prin faptul că animalul se poate stăpâni mai greu.
în forma cronică de dopaj pentru victorie, vitamina sau hormonii anabolizanţi pentru mărirea performanţei se utilizează pe parcursul a câtorva săptămâni sau luni înainte de concurs. Acest sistem este foarte extins şi în sportul uman şi se bazează pe acţiunea testosteronului şi a substanţelor derivate din acesta, care conduc la dezvoltarea musculaturii (body-building), la mărirea numărului de eritrocite, iar în cazul animalelor tinere la întărirea ţesutului osos. Avantajul acestui tip de dopaj este acela ca bazându-se pe un program riguros de antrenament şi furajare, tratamentul poate fi întrerupt cu câtva timp înainte de desfăşurarea concursului, pentru ca animalul să reacţioneze negativ la controlul antidoping din ziua concursului, fără însă să-şi fi pierdut condiţia fizică.
Şi acest tip de tratament bazat pe testosteron este riscant şi anume conduce la masculinizare. Astfel, iepele vor înregistra afecţiuni de reproducţie ireversibile, iar la toţi caii la care se practică acest tratament creşte gradul de agresivitate, fiind deci greu de stăpânit.
O formă paradoxală a dopingului pentru victorie o reprezintă administrarea în cantitate redusă a sedativelor la caii foarte nervoşi şi emotivi înainte de concurs pentru a putea obţine performanţelor aşteptate. Dacă în trecut se foloseau substanţe din grupa barbituricelor sau cloralhidratelor, în prezent neurolepticele sunt cele mai frecvent depistate în controalele antidoping.
Dopingul pentru înfrângere se practică asupra favoriţilor pentru ca out-siderii să câştige cursa. Acest lucru se face în scopul realizării de câştiguri fabuloase în pariuri. Cele mai utilizate substanţe care se folosesc în dopingul pentru înfrângere sunt tranchilizante şi neurolepticele care acţionează
asupra sistemului nervos central al calului, provocând o stare de apatie şi o reducere a vitezei de reacţie la comenzile date de călăreţ. Această metodă subtilă şi eficace pentru provocarea înfrângerii unui cal care figurează ca favorit se întrebuinţează de către ceilalţi concurenţi participanţi la cursă. Din această cauză, supravegherea calului înainte de cursă de către proprietar are un rol deosebit.
Dopingul pentru refacerea capacităţii normale a calului a fost considerat multă vreme ca un mijloc de vindecare a diferitelor afecţiuni sau boli. în momentul actual, tratarea diferitelor boli sau afecţiuni este considerată doping şi animalele nu pot participa la cursă. Toate medicamentele care se administrează calului pot fi detectate în sânge sau în urina acestuia. Astfel, orice tratament trebuie oprit cu câteva zile mai devreme, pentru ca substanţele active medicamentoase să se elimine din organism până în ziua de concurs. în regulamentele din S.U.A. este permisă medicaţia sportivă
care se rezumă la acţiunea locală a fenilbutazonei sau indometacinului, ca şi la injecţiile cu glucocorticoizi la nivelul articulaţiilor inflamate.
Dopingul involuntar ridică cele mai mari probleme sportului hipic. Mereu apar rezultate pozitive la testul antidoping la cai la care nu s-ar fi aşteptat nimeni. Acest lucru se datorează unor tratamente medicamentoase întreprinse cu câtva timp în urmă cu medicamente insuficient de bine cunoscute, ale căror substanţe active încă nu au fost eliminate din organism. Foarte frecvent aceste reacţii pozitive apar în urma tratamentelor cu scop dehelmitic sau cu antihistaminice care sunt folosite în combaterea alergiilor. Nu trebuie neglijate nici medicamentele folosite în tratarea colicilor. Un exemplu de doping involuntar este şi folosirea prafului de cacao ca suport pentru diferite substanţe energizante administrate pe cale orală, cailor. Cacaua conţine în cantităţi reduse cofeină, iar prin descompunerea acesteia în organism se poate depista în sânge o substanţă rezultată din degradarea cofeinei şi anume teobromina. Literatura citează numeroase cazuri în Anglia, în anii 70 ai secolului trecut, care au avut drept cauză tocmai utilizarea prafului de cacao drept suport în diferite amestecuri.
Trebuie accentuat faptul că nu există nici un fel de indici care să ajute să se cunoască cu precizie care este durata din momentul administrării medicamentelor până la eliminarea totală a substanţelor de descompunere din organism. Acest timp depinde de doza administrată, starea generală a calului, efortul depus din momentul administrării până la efectuarea controlului etc.
în general, se consideră următoarele perioade de timp ca minime pentru eliminarea din organism a substanţelor de degradare:
- pentru hormonii anabolizanţi - 30 zile;- pentru glucocorticoizi, fenilbutazonă, oxifenbutazonă, ACTH - 14 zile;- pentru toate celelalte medicamente administrate ca injecţii sau infuzii - 4 zile. Pentru îngreunarea
evidenţierii dopingului se folosesc substanţe care au rolul săfacă nedetectabilă prezenţa substanţelor dopante în sânge sau urină. Cele mai des folosite substanţe cu rol de mascare a dopingului sunt vitaminele şi mai ales vitamina Br
Mijloacele fizice de dopaj sunt la fel de interzise ca şi cele chimice reprezentate de medicaţie şi arătate până în prezent. Dintre acestea, metode barbare ca secţionarea unor nervi pentru a elimina durerea sau implantarea de canule în trahee sunt deosebite. La acestea se mai adaugă corpuri ascuţite ataşate şeilor, pintenii, stimuli electrici, acupunctura, raze ultraviolete etc. Toate aceste metode sunt încă insuficient cunoscute şi deci foarte greu de depistat majoritatea dintre ele. De asemenea şi modul de acţionare al cailor Ia aceşti stimuli este foarte diferit, fiind deci şi foarte riscante.
6.6.2. CONTROLUL ANTIDOPING
în ţările dezvoltate, controlul antidoping este deja o chestiune de rutină la care participă în egală măsură atât veterinari cât şi zootehnişti.
6.6.2.1. RECOLTAREA PROBELOR ÎN VEDEREA CONTROLULUI ANTIDOPING
în concursurile hipice oficiale fiecare proprietar de cal este obligat să faciliteze recoltarea probelor în vederea controlului antidoping. De regulă, nu se realizează un control antidoping la toţi caii participanţi la concursurile oficiale ci pentru fiecare cursă, prin tragere la sorţi, se stabilesc caii de la care se recoltează probe. De asemenea, se recoltează probe de la calul asupra căruia planează o bănuială sau există o sesizare.
în mod obligatoriu, la cursele de trap şi galop care se organizează în scopul ameliorării, pentru evidenţierea celor mai valoroase exemplare ale rasei, se realizează controale antidoping la primii
trei clasaţi din cadrul cursei.în ceea ce priveşte momentul recoltării probelor, acesta se poate realiza înainte de începerea
cursei, dar majoritatea specialiştilor o consideră un factor de stres şi o recomandă ca imediat după încheierea cursei.
Ca probe biologice care se recoltează de la un cal sunt sângele, urina, saliva şi transpiraţia. Ultimele două au pierdut foarte mult în importanţă şi se recoltează foarte rar.
în urină pot fi depistate cel mai bine substanţele de degradare rezultate în urma metabolizării excitanţilor, deoarece întregul volum sanguin este filtrat prin rinichi, iar elementele străine sunt reţinute în scopul eliminării din organism. Din această cauză, concentraţia lor este mai mare în urină decât în sânge. Singura problemă o reprezintă recoltarea probelor de urină şi anume este necesară răbdare şi aşteptarea micţiunii. Cercetările de comportament au arătat că 80% din caii participanţi la alergări urinează spontan într-un interval de 30 minute de la încheierea alergării şi că 90% în timp de 3 ore.
Dezavantajul recoltării probelor de sânge constă în faptul că substanţele străine organismului sunt prezente în concentraţie foarte mică, se pierd prin bariera renală şi mai ales datorită concentraţiei ridicate de proteină din sânge, depistarea lor este foarte greoaie.
6.6.2.2. ANALIZA PROBEI ÎN VEDEREA DEPISTĂRII DOPAJULUI
întotdeauna se expediază două probe din acelaşi lichid biologic provenit de la un cal. Dintre acestea, una se desface şi se prelucrează, în timp ce cea de-a doua se păstrează drept contraprobă în cazul unui rezultat pozitiv. în cazul probelor de sânge, se extrage serul sangvin pe care se realizează analiza propriu-zisă. Urina se analizează ca atare.
Cu ajutorul substanţelor dizolvante (eter ş.a.) se extrag din soluţiile acide, alcaline şi neutre, substanţele care interesează, urmărind ulterior concentraţia acestora.
Metodele de analiză sunt foarte sofisticate deoarece:- cantitatea substanţelor dopante administrate cailor este de regulă, de ordinul miligramelor
pe animal şi mai rar, de ordinul gramelor;- în lichidul sangvin acestea au valori de câteva ng sau maxim mg pe 1 de sânge;- pentru analiză se folosesc între 5 şi 10 ml sânge, ceea ce înseamnă că şi după concentrare
valorile nu depăşesc de ordinul ng sau ug.în plus, aceste analize sunt îngreunate de faptul că majoritatea substanţelor sunt prezente în
sânge ca produşi de metabolism care pot fi confundaţi foarte uşor cu cei tipici corpului (mai ales la substanţele anabolizante).
Metoda cea mai des folosită este cromatografia, prin care se reuşeşte separarea substanţelor care sunt prezente în cantităţi foarte reduse. Pentru identificarea substanţelor străine găsite în serul sangvin se utilizează un spectrometru de masă după cromatografiere, făcând astfel posibilă determinarea cu exactitate a substanţelor folosite în doping.
6.6.2.3. MODUL DE ACŢIUNE ÎN CAZUL UNUI REZULTAT POZITIV
O probă se consideră pozitivă în cazul în care se pot evidenţia substanţe care sunt trecute în listele de dopaj ca fiind interzise.
în cazul unei probe pozitive, calul respectiv este eliminat automat din activitatea competiţională. în alergările de trap, eliminările durează numai 6 luni. Conform regulamentului, proprietarul calului poate depune contestaţie, realizându-se o a doua analiză, din contraproba existentă în laborator.
în statisticile F.E.I. se menţine de 40 ani o pondere de 1-2% a examenelor pozitive antidoping din totalul celor întreprinse. Trebuie remarcat însă faptul că a crescut diversitatea substanţelor folosite în dopaj.
La o analiză a cauzelor care menţin de atâta timp frecvenţa dopingului la nivel scăzut, se poate aminti rigurozitatea prin care se face controlul antidoping şi convingerea proprietarilor de cai că utilizarea unei asemenea metode pentru mărirea performanţelor cailor este numai de scurtă durată. Cele mai sigure mijloace pentru realizarea de performanţe bune sunt antrenamentul şi întreţinerea
corespunzătoare a cailor de performanţă.
6.6.3. LISTA SUBSTANŢELOR INTERZISE DE F.E.I.
Trebuie menţionat faptul că federaţiile naţionale au dreptul, în cadrul concursurilor interne, să facă unele excepţii, însă în concursurile internaţionale sunt valabile reglementările F.E.I.
Următoarele categorii de substanţe sunt interzise şi considerate dopante în momentul în care se găsesc în organismul calului sau în lichidele organice ale acestuia, precum şi produsele care rezultă din degradarea acestor substanţe:
- substanţe cu acţiune asupra sistemului nervos central sau periferic- substanţe cu acţiune asupra sistemului nervos vegetativ- substanţe cu acţiune asupra sistemului circulator- substanţe cu acţiune asupra stomacului sau intestinelor- antibiotice şi substanţe sintetice pentru combaterea bacteriilor, viruşilor şi paraziţilor- antihistaminice- substanţe cu acţiune sedativă şi antiinflamatorie- substanţele diuretice- substanţe care să influenţeze respiraţia- substanţe energizante- hormoni sexuali, anabolizanţi şi corticosteroizi- alte tipuri de hormoni precum şi analogii sintetici ai acestor.
Alte mijloace interzise sunt:- toate substanţele (medicamente, vitamine, hormoni) care se administrează în hrana
animalului în ziua concursului- toate substanţele care nu sunt considerate a fi hrană şi se administrează în furaje (aditivi
furajeri)- secţionări de nervi la nivelul membrelor- utilizarea altor mijloace tehnice în timpul curselor decât cele prevăzute de regulamentele de
concurs.-
BIBLIOGRAFIE
Ahlswede, L. (1983) - Pferde fiitern stărken-gesundhalten - DLG Verlag. Frankfurt a/M. Alexander, F.; Davis, M. E. (1969,) - Studies on vitamin B12 in the horse - Br. Vet. J. 125. Archer, M. (1973) - The species preference ofgrazing horse - J. of British Grassland Society
28. Archer, M. (1980J - Grassland management for horses - The Vet. Record 108.Auwer, M. S.; Cronwall, R.; Chapman, R. (1975) - Glucose utilisation and contribution to milk components in lactating
ponies. J. Anim. Sci. 41.
Bailey, E.; Alhright, D.; Henney, P. J. (1988J -Equine neonatal isoenythrolysis: evidence for prevention by matemal antibodies to the Ca blood group antigen - American Journal of Veterinary Research 49.
Baucus, K. L.; Ralstom, S. L. (1987) - The effect ofdietary copper and zinc supplementation on composition ofmares milk - Proc. 10-th Equine Nutr. Physiol. Symp. Colorado State University.
Bean, W. B. (1963J - Nail growth - a twenty year study - Arch. Intern. Med. 111.
Bowman, H.; v.d. Schee, W. (1978J - Composition and production ofmilkfrom Dutch warm-blooded saddle horse mares -Z. Tierphysiol. Tierernăhrung, Futtermittelk 40.
Breedveld, L.; Jackson, S. G. (1987J - The determination of a relationship between copper, zinc and selenium in mares and those in the foals - Proc. 10-th Equine Nutr. Physiol. Symposium, Colorado State University.
Breuer, L. H.; Kasten, L. H. (1970)— Protein and amino acid utilization in the young horse - Proc. 2-nd Eq. Nutr. Physiol. Soc. Symp. Corneli University. Ithaca, New York.
Burlacu, Gh.; Voicu, D. (1993) - Study on energy and protein metabolism in horses - 43-th Annual Meeting of the EAAP. Aarhus.
Buttler, D. (1976J - The effect offeed intake and gelatine supplementation on the growth and quality of the equine hoof- Ph. D. Thesis. Corneli Univ. Ithaca N. Y.
Buurman, P. U.; Paul, W. (1994J - Modeme Pferdezucht undHaltung - DLG Verlag. Frankfurtam Main. Chelemen, N. (1982J - Creşterea, îngrijirea şi folosirea cailor de muncă - Ed. Ceres.Bucureşti. Crowell-Davis, S. L.; Houpt, K. A. (1985) - Feeding anddrinking behaviour ofmares and foals
with free access to pasture and water - J. of Anim. Sci. 60.
Csapo, J.; Stefler, I. (1993J - Composition ofmares colostrum and milk - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Cymbaluh, N. F.; Schryver, H. V. (1981J - Copper metabolism and requirement in mature ponies. J. Nutr. III.
Dalrymple, R. L.; Griffith, C. A. (1988J - Horse forage and horse forage management - Noble Foundation P. O. Box 2180 Ardmore, Oklahoma.
Dorean, M.; Boulat, S.; Martin Rosset, W. (1986) - Milking lactating mares using oxytocin milk volume and composition - Reprod. Nutri. Dev. 26.
Drepper, K.; Sutte, J. O.; Meyes, H. (1982) - Energie und Nahrstoffbedarf landwirtschaftli-cher Nutztiere. Empfehlungen zur Energie und Nahrstoffreesorgung der Pferde - DLG Verlag, Frankfurt am Main.
El Shorafa, W. M.; Feaster, J. P. (1979) - Effect ofVitamin Dândsunlight on growth and bone development ofyoung ponies - J. An. Sci. 48.
Ellis, R. N. W.; Lawrence, T.L.J. (1979) - Energy andprotein under nutrition in the weanling miyfoal-Bnt.Ntti.U5.
Elphinstone, G. D. (1981) - Pastures and fodder crops for horses in southem coastal -Queensland Agricultural J. 107.
Engelmann, U.; Buurman, P. U. (1994) - So zieht man Fohlen auf- DLG Verlag Frankfurt amMain. Engelmann, U.; Buurman, P. U. (1994) - Vom Fohlen zum Reit und Fahrpferd - DLG Verlag.Frankfurt am Main.
Evans, J. L. (1985) - Forages for horses - Iowa State Univ. Press.
Freeman, D. W.; Potter, G. D.; Kveider, J. L. (1981) - Nitrogen balance in mature horses at varying level ofExercise - Proc. 7-th Equine Physiol. Soc. Symp. Warrenton V.A.
Freeman, D. W.; Potter, G. D.; Schelling, G. T. (1985) -Nitrogen metabolism in mature phy-sically conditioned horse - Proc. 9-th Equine Nutr. Physiol. Soc. Symp. East lan-sing. Michigan State University.
Georgescu, G. şi col. (1989) - Cercetări privind modernizarea şi optimizarea alimentaţiei tineretului cabalin - Lucr. şt. I.A.N.B. voi. XXXII, Bucureşti.
Gibbs, P. D.; Potter, G. D.; Blake, R. W. (1982) - Milk production of quarter horse mares du-ring 150 days oflactation. J. Anim. Sci. 54.
Glade, M. J. (1983) - Nutrition of the racehorse - Equine Vet. J. 15.
Gold, M. (1994) - Der Pferdewirt - DLG Verlag; Frankfurt am Main.
Goold, G. J.; Baars, J. A. (1988) - Management of thoroughbred pastures in the Waikato -Proc. of New Zeeland Grassland Assoc. 49.
Halo, M.; Valent, M.; Cupka, P. (1995) -Metabolic characteristics of race horses during the training process - 46-th Ann. Meet. EAAP, Prague.
Hansen, D. K.; Rouquette, J. M. (1987J - Performances of yearling horses on pasture and supplemental feed - 10-th Equine Nutr. and Physiol. Symp. Colorado State Univ.
Hintz, H. F. (1983) - Horse nutrition - Arco, N. Y.Hinz, H. F.; Schryver, H. F. (1972) - Magnesium metabolism in the horse - J. Anim. Sci. 35.Hinz, H. F.; Schryver, H. F. (1972) - Nitrogen utilisation in ponies - J. Anim. Sci. 34.Hoyt, D. F.; Taylor, C. R. (1981) - Gait and the energetics oflocomotion in horses - Nature 292.
Jarrige, R.; Martin-Rosset, W. (1985) -Le Cheval- I.N.R.A.
Jordan, R. M. (1979) - Effect ofHiamin and vitamin A andD supplementation on growth of weanling ponies - Proc. 6-th Equine Physiol. Soc. Symp. College Station. Texas Univ.
Linerode, P. A. (1967) - Studies on thesynthesis and absorption ofB-complex vitamins in the horse - Am. Assoc. Eq. Pract. 13.
McCarthy, G. (1987) - Pasture management for horses and ponies - Howell Book House,N. Y.
Meakim, D. W.; Hintz, H. F. (1981) - The effed of dietary protein on calcium metabolism and growth ofthe weanling foal - Proc. Corneli Nutrition Conference. Univ. Ithaca, N. Y.
Meyer, H. (1987) - Nutrition ofthe Equine Atlete - Equine Exercise Physiology 2. ICEEP Publications Davis. Ca.
Meyer, H.; Ahlswede, L. (1977) - The intrauterine growth andbody composition offoals and the nutrient requirements of pregnant mares - Anim. Res. and Dev. 8.
Meyer, H.; Ahlswede, L. (1977) - Untersuchungen zum Mg - Stoffwechsel des Pferdes. Zbl. Vet. Med. 24.
Moldoveanu, Gh.; Suciu, T. (1971) - Calul. Utilitate şi sport - Ed. Ceres. Bucureşti.
Neuhaus, U. (1959) -Milch undMilchgewinnung von Pferdestuten - Z. Tierzucht 73.
Oftedal, O. T.; Hinz, H. F. (1983J - Lactation in the horse: milk composition and intake by /ba/s-J. Nutr. 113.
Ott, E. A.; Asquith, R. L. (1979) - Influence of protein level and quality on the growth and development ofyearling
foals - J. Anim. Sci. 49.
Ott, E. A.; Asquith, R. L. (1981) - Lysine supplementation of diets for yearling horses -J. Anim. Sci. 53.
Ott, E. A.; Asquith, R. L. (1981J - Vitamin and mineral supplementation offoaling mares -Proc. 7-th Eq. Nutr. and Phys. Soc. Sym. Warrenton V. A.
Ott, E. A.; Asquith, R. L. (1986) - Influence of level offeeling and nutrient content ofthe con-centration on growth and development ofyearling horses - J. Anim. Sci. 62.
Pagan, J. D.; Hintz, H. F. (1986) - Energy expediture in horses during submaximal exercise -J. Anim. Sci. 63.
Pagan, J. D.; Hintz, N. F. (1986) - Relationship between body weight andenergy requirements in horses - J. Anim. Sci. 63.
Pirkelmann, H.; Schăfer, M. (1976) - Pferdestălle und Pferdehaltung. Eugen Ulmer - Verlag. Stuttgart.
Potter, G. D.; Huchton, J. D. (1978) - Growth of yearling horses fed different sources ofprotein with supplemental lysine - Proc. 4-th Eq. Nutr. Physiol. Soc. Symp.Pomana CA. t
Roberts, M. C. (1983) - Serum and red cell Mate and serum vitamin B12 levels in horses -Antral. Vet. J. 60.
Salminen, K. (1975) - Cobalt metabolism in horses - Acta Vet. Scand. 16.
Schryver, H. F.; Hintz, H. F.; Lowe, J. E. (1974) -Mineralcomposition ofthe whole body, liver and bone ofyoung horses - J. Nutr. 104.
Schryver, H. F.; Oftedal, O. T. (1986) - Lactation in the horse. The mineral composition of mare milk - J. Nutr. 116.Schwark, J. (1978) -Pferde - VEB Deutscher Landwitschaftsverlag Berlin. Schwark, J. (1981) - Pferdezucht - VEB. Deutscher Landwirtschaftsverlag Berlin. Scott, B. D.; Potter, G. D.; Evans, J. W. (1987) - Growth and feed utilization by yerling horses fed added dietary fat. Proc. 10-th Eq. Nutr. Phys. Symp.
Suciu, T.; Moldoveanu, G.; Georgescu, Gh. (1975) - Zootehnia României, voi. IV Cabaline -Ed. Academiei. Bucureşti.Templeton, W. C; Baker, J. P. (1986) - Utilization offorages by horses - 5-th Kendal Hunt Dubuque Iowa.
Thompson, K. N.; Baker, J. P.; Jackson, S. G. (1988) - The influence of supplemental feed on growth and bone development ofnursing foals - J. Anim. Sci. 66.
Topliff, D. R.; Potter, G. D.; Kreider, J. L. (1981) - Thiamin supplementation for exercising horses - Proc 7-th Nutr. Physiol. Soc. Symp. College Station. Texas Univ.
Ullrey, D. E.; Ely, E. T.; Covert, R. L. (1974) - Iron, zinc and copper in mares milk - J. Anim.Sci. 38. Velea, C. (1980) - Creşterea cabalinelor - Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
Vermorel, M.; Martin-Rosset, W. (1993) - TheFrench horsenetenergysystem (UFC) Concepts, scientific bases andstructure - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Warren, E. J. (1992) - Horse Breeding and Management - Elsevier, Amsterdam.
Winter, L. D.; Hintz, H. F. (1981) - Feeding practices at two Thoroughbred race tracks - Proc. 7-th Eq. Nutr. Physiol. Soc. Sym. Warrenton V.A.
National Research Council(1978) - Nutrient Requirements of the Horse - National Academy of Sciences. Washington D. C.
National Research Council(1989) - Nutrient Requirements of the Horse - National Academy of Sciences. Washington D. C.
CAPITOLUL 7
ÎNTREŢINEREA CABALINELORr
Prin întreţinere, în zootehnie, se înţelege un complex de măsuri tehnico-organi-zatorice de adăpostire, mişcare şi igienă corporală a animalelor.
întreţinerea are drept scop final menţinerea sănătăţii animalelor, precum şi exteriorizarea capacităţii lor productive. Nu trebuie neglijat faptul că modul în care se realizează întreţinerea cabalinelor are o influenţă majoră asupra duratei de exploatare, a capacităţii de valorificare a hranei, a activităţii de reproducţie, precum şi asupra întregii eficiente economice.
In marea creştere, se foloseşte o clasificare a sistemelor de întreţinere a cabalinelor în funcţie de modul de legare sau contenţionare a animalelor în adăposturi. Astfel, cel mai des se face referire la
întreţinerea liberă, întreţinerea mixtă şi întreţinerea legată.în cele ce urmează, se vor trata separat cele trei elemente ale întreţinerii cabalinelor şi anume
Tehnologiile moderne de exploatare a cabalinelor impun adoptarea unor soluţii constructive specifice, în funcţie de scopul exploatării cabalinelor, precum şi de categoria de cabaline căreia îi este destinat adăpostul. Comparativ cu alte specii, diversificarea tipurilor constructive nu a evoluat în acelaşi ritm şi la cabaline. Aceasta şi datorită faptului că tehnologiile de creştere a cabalinelor sunt neschimbate de decenii şi chiar de secole.
Pentru analizarea oricăror soluţii constructive referitoare la adăposturile de cabaline, nu trebuie să se neglijeze particularităţile de exploatare şi de comportament ale speciei, cerinţele specifice faţă de condiţiile de microclimat, precum şi durata mare de exploatare a acestei specii.
7.1.1. CERINŢE ASUPRA ADĂPOSTURILOR CABALINELOR
în analizarea condiţiilor specifice pe care trebuie să le îndeplinească o construcţie pentru a putea fi considerată propice pentru un adăpost de cabaline, se porneşte de la necesitatea ca aceasta să îndeplinească cerinţele de confort.
Este cunoscut faptul că fiecare grupă de vârstă are alte cerinţe cu privire la temperatura, umiditatea şi curenţii de aer din adăpost. Există cercetări care au stabilit limita maximă a concentraţiei gazelor nocive din adăpost (bioxid de carbon, amoniac, hidrogen sulfurat etc.) care poate fi suportată de diferitele categorii de cabaline, fără a conduce la îmbolnăvirea acestora. Aceste gaze nocive apar în concentraţii semnificative în aerul din adăpost, în perioada sezonului rece, când se încearcă limitarea curenţilor de aer în adăpost. Gazele nocive provin atât din aerul expirat de animale, cât şi din degradarea dejecţiilor care se găsesc în adăpost.
Amplasarea adăpostului Situaţia ideală de amplasare a adăpostului cabalinelor o reprezintă expunerea favorabilă la soare a acestora, posibilitatea amenajării de padocuri lângă adăpost, precurn şi încorporarea în pereţii şi acoperişul adăpostului de suprafeţe mari de geamuri. în general, amplasarea adăposturilor de cabaline se realizează pe direcţia nord-sud. Axul longitudinal al adăpostului poate să oscileze cu maximum 40 de grade de la această direcţie.
Ferestrele contribuie la existenţa unui microclimat favorabil în adăpost în timpul iernii, însă pot conduce la supraîncălzirea adăpostului în timpul verii. Acţiunea favorabilă o exercită razele ultraviolete, care influenţează pozitiv sistemul respirator, circulator şi metabolismul animalelor. De asemenea, o influenţă pozitivă se manifestă şi asupra procesului de creştere cât şi asupra măririi rezistenţei animalelor. Nu este de neglijat efectul bactericid al razelor ultraviolete în adăpost.
Prin amplasarea ferestrelor pe laturile lungi ale adăpostului, sub streaşină, se realizează evitarea supraîncălzirii adăpostului în perioada de vară, deoarece soarele se găseşte la prânz mult deasupra orizontului, iar în perioada de iarnă există posibilitatea pătrunderii razelor solare adânc în adăpost, deoarece nu se ridică mult deasupra orizontului (figura 7.1).
sxi4^22SE
Figura 7.1. Influenţa razelor solare asupra microclimatului din adăpost
în ceea ce priveşte amenajarea luminatoarelor în adăposturile mari de cabaline, cu o lăţime de peste 15 metri, trebuie avut grijă ca acestea să nu conducă la o supraîncălzire a adăpostului în perioada de vară, cât şi la posibilitatea deschiderii acestora în scopul aerisirii în perioada sezonului cald.
Iluminarea adăpostului este foarte importantă în exploatarea cabalinelor. în timp ce lumina naturală este dependentă de factorii atmosferici, iluminatul artificial poate fi dirijat cu foarte bune rezultate de către tehnolog. Este important ca iluminatul artificial să fie executat corect, deoarece conduce în primul rând la mărirea productivităţii muncii şi la scăderea riscului apariţiei accidentelor de muncă la îngrijitori.
Datorită prafului, în timp, pereţii interiori ai adăposturilor de cabaline capătă o nuanţă mai închisă care, împreună cu culoarea închisă a pardoselilor adăposturilor, permit o reflexie slabă a luminii în adăpost. Din această cauză se recomandă văruirea pereţilor şi a părţii interioare a acoperişului mai des, prin aceasta contribuindu-se la mărirea reflexiei razelor de lumină.
Din cercetări a rezultat că valoarea luminozităţii în adăposturile de cabaline este de minim 100 lucşi la tineret şi adulte şi de minim 150 lucşi în maternităţi. Această luminozitate trebuie asigurată atât prin iluminatul natural în timpul zilei, cât şi prin lămpi incandescente sau fluorescente în timpul nopţii.
Nu trebuie uitat faptul că lumina are o influenţă deosebită asupra activităţii de reproducţie a cabalinelor.
Din punct de vedere al activităţii de reproducţie, se deosebesc specii de animale ale „zilei scurte" cum ar fi ovinele şi caprinele, care îşi manifestă perioada de călduri la sfârşitul verii şi începutul toamnei, odată cu micşorarea duratei de lumină, precum şi specii de animale domestice ale „zilei lungi", categorie în care intră şi cabalinele. La acestea din urmă, căldurile apar odată cu mărirea duratei de lumină a zilei, deci în perioada de primăvară şi până la începutul verii. Din această cauză, în unităţile specializate în creşterea cabalinelor se începe deja de la sfârşitul iernii mărirea duratei de lumină în adăpost precum şi mărirea intensităţii acesteia. Această măsură are drept urmare apariţia de călduri bine exteriorizate la iepe, concomitent cu o relativă reducere a perioadei de gestaţie. în acelaşi timp creşte şi capacitatea fecundantă a armăsarilor.
în privinţa intensităţii luminii din adăposturile de cabaline, se porneşte de la premisa că aceasta trebuie să fie mai mare, comparativ cu cea din adăposturile taurinelor. Acest lucru se bazează pe faptul că taurinele s-au dezvoltat în zonele umbroase din apropierea pădurilor, pe când mediul ancestral al cabalinelor este reprezentat de stepă. Din această cauză şi necesarul de lumină al taurinelor este mult mai mic, comparativ cu cel al cabalinelor.
Izolarea termică a adăpostului de cabaline este deosebit de importantă. Pe de o parte, pentru menţinerea căldurii biologice în perioada de iarnă în adăpost şi pe de alta, pentru menţinerea unu? microclimat răcoros în timpul perioadelor caniculare din sezonul cald. Există bineînţeles limite ale confortului termic ale cabalinelor peste care se măreşte riscul apariţiei de îmbolnăvire. Din această cauză, în literatura de specialitate sunt amintite valori minime şi maxime ale temperaturii, umidităţii relative şi vitezei curenţilor de aer din adăposturile de cabaline. O cerinţă importantă a adăposturilor de cabaline este aceea ca valorile de microclimat din adăpost să se găsească în tot timpul anului în limite optime. în tabelul 7.1 sunt prezentate valorile optime şi limitele microclimatului din adăposturile de cabaline.
Tabelul 7.1 Valorile microclimatului din adăposturile de cabaline (după Mothes, 1987)
Specificare UM Valoarea limită Valori optime
Temperatura °C 7 -35 10-15
Umiditatea relativă % 40-85 60-80
Curenţii de aer m/s - 0,3-1
E recomandat ca valorile limită să apară cât mai rar în adăposturile cabalinelor.O condiţie esenţială în realizarea confortului de microclimat în adăpostul de cabaline o
reprezintă corelarea vitezei curenţilor de aer cu aceea a temperaturii din adăpost. Ambele valori trebuie să aibă o variaţie direct proporţională.
în adăposturile de cabaline nu se utilizează surse suplimentare de căldură. Se ia în calcul căldura biologică produsă de către animale, cât şi căldura produsă de acţiunea razelor solare.
Referitor la căldura biologică, în general se ia în calcul o cantitate de 760 kcal/h, la o greutate vie de 500 kg şi o cantitate de abur de 300 g/h, eliminată prin respiraţie, la aceeaşi greutate vie. Bineînţeles că tineretul, datorită metabolismului său mai accentuat, realizează o producţie mai ridicată de căldură biologică, comparativ cu cabalinele adulte, raportată la greutatea vie.
în construcţia adăposturilor de cabaline se porneşte de la necesitatea ca pereţii laterali, care sunt totodată şi parte componentă a structurii de rezistenţă, să fie suficient de groşi (aproximativ 300 mm), astfel încât să se realizeze şi o izolare termică bună. Acelaşi lucru este necesar şi în cazul acoperişului, în varianta în care nu se concepe un tavan pentru a se depozita fânul, în pod.
Toate aceste elemente sunt necesare deoarece, în caz contrar, în anotimpul rece apare condensul, atât pe pereţii laterali, cât şi pe partea interioară a acoperişului. Condensul are o serie de efecte negative asupra microclimatului din adăpost. Astfel, se măreşte mult umiditatea relativă şi se măreşte conductibilitatea termică a părţilor componente ale construcţiei, ceea ce are drept urmare o pierdere însemnată de căldură din adăpost.
în privinţa uşilor şi ferestrelor adăposturilor de cabaline, se are în vedere şi în acest caz o bună izolaţie a acestora, precum şi închiderea lor perfectă, pentru a nu favoriza mărirea vitezei curenţilor de aer, mai ales în timpul sezonului rece.
Pardoseala din adăposturile de cabaline trebuie privită din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, aleile de serviciu şi pe de alta standurile sau boxele.
în cazul aleilor de serviciu, se urmăreşte realizarea unei pardoseli rezistente atât contra coroziunii, cât şi pentru a suporta vehiculele grele care circulă prin adăpost în timpul procesului de administrare a furajelor sau evacuării dejecţiilor.
în privinţa pardoselii din zona standurilor sau a boxelor, trebuie să se pornească de la considerentul că acestea trebuie să fie suficient de rezistente pentru a suporta greutatea cabalinelor adulte, care se sprijină prin copite, numai pe o mică suprafaţă. Pe de altă parte, potcoavele determină o uzură accentuată a pardoselii din această zonă. Nu trebuie neglijat nici faptul că aceste pardoseli nu trebuie să fie prea netede, aderenţa fiind o altă condiţie a acestor pardoseli, pentru a se putea evita alunecarea animalelor.
Este cunoscut faptul că pardoselile din beton sunt cele mai puţin indicate în amenajarea standurilor şi boxelor pentru cabaline, deoarece sunt puţin rezistente la acţiunea corozivă a factorilor fizico-chimici proveniţi de la animale. Dejecţiile conţin o serie de acizi, baze şi săruri organice.
. în alegerea tipului de pardoseală trebuie să se aibă în vedere ca materialele utilizate să nu conţină fenoli şi acizi organici, care în general, dăunează sănătăţii animalelor. în privinţa tipului de pardoseală, specialiştii sunt de părere că cea din beton, acoperită cu o îmbrăcăminte asfaltică, ar fi cea mai indicată pentru aleile de deservire.
Legat de tipul de pardoseală din zona standurilor sau a boxelor, există recomandări ca să se utilizeze diferite materiale după cum urmează:
-pardoseală din pământ bătut, care este indicată mai ales pentru categoriile de cabaline de reproducţie care nu vor fi potcovite. Datorită rezistenţei scăzute, pardoseala din pământ bătut nu contribuie la uzura copitelor. Anual se recomandă schimbarea întregului strat de pământ bătut din adăpost într-o grosime de 5-10 cm;
-pardoseala din lemn se utilizează mai ales în adăposturile de cai de muncă. Se preferă cu deosebire mai ales esenţele tari. Datorită uzurii accentuate, este nevoie schimbarea lor periodică. Din punct de vedere sanitar-veterinar se ridică probleme cu privire la posibilitatea lor de dezinfecţie. Din aceste considerente, acest tip de pardoseală se utilizează din ce în ce mai puţin;
- pardoseala din beton satisface cerinţele sanitar-veterinare cu privire la posibilitatea lor de dezinfecţie, însă nu îndeplineşte cerinţele de confort, datorită conductibilităţii termice ridicate, precum şi datorită riscului alunecării animalelor pe suprafaţa acestora. Din acesta cauză, este indicată utilizarea acestui tip de pardoseală numai în cazul în care există suficient aşternut la dispoziţie;
- pardoseala din îmbrăcăminte asfaltică este rezistentă la acţiunea acizilor organici, având deci şi o durată mare de utilizare. Pe de altă parte, datorită slabei conductibilităţi termice, este suficient de călduroasă, ceea ce conduce la un consum mai redus de aşternut.
-pardoseala din mase plastice se foloseşte din ce în ce mai mult în ultima vreme. Materialele utilizate cu precădere sunt polistirenul şi poliuretanul. Covoarele din material plastic, care se aplică peste pardoseala din beton, trebuie să fie suficient de rugoase, astfel încât să evite alunecarea animalelor, în acelaşi timp, rezistenţa lor est un al doilea criteriu care trebuie îndeplinit, acesta fiind direct corelat cu durata lor de utilizare. Un avantaj deloc de neglijat în exploatarea modernă a cabalinelor este şi acela că aceste covoare din materiale plastice au o slabă conductibilitate termică şi prin utilizarea lor nu mai este necesară folosirea aşternutului.
Microclimatul. Alături de temperatură, umiditatea relativă şi curenţii de aer, care au fost deja amintiţi, gazele nocive au de asemenea o influenţă semnificativă asupra microclimatului din adăpost. Gazele nocive (bioxidul de carbon, amoniacul şi hidrogenul sulfurat) rezultă, atât din procesul de respiraţie a animalelor, cât şi din descompunerea aerobă şi anaerobă a fecalelor, purinului, precum şi a aşternutului şi resturilor furajere.
Valorile maxime admisibile de gaze nocive în adăposturile de cabaline sunt prezentate în tabelul 7.2.
Tabelul 7.2
Valori maxime admisibile ale gazelor nocive (după Schwark, 1988)
Gazul nociv Concentraţia maximăadmisibilăpentru cal (%)
Concentraţia maximăadmisibilă pentru
îngrijitor (%)
Bioxidul de carbon (C02) 0,35 0,5
Amoniacul (NH3) 0,002 0,002
Hidrogenul sulfurat (H2S) 0,001 0,001
Din tabelul 7.2 se poate observa că există o toleranţă mai mare la concentraţia bioxidului de carbon din adăpost în privinţa îngrijitorilor, comparativ cu cea a cabalinelor. Aceasta se explică prin durata mai mică de timp pe care o petrec îngrijitorii în adăpost comparativ cu cabalinele. Aceste valori ale gazelor nocive trebuie luate în considerare mai ales în timpul sezonului rece, când şi circulaţia aerului în adăpost este redusă.
Bioxidul de carbon nu este în general, toxic. Totuşi, prezenţa lui în concentraţie mărită în adăpost reflectă o oarecare impurificare a aerului, o ventilaţie insuficientă, precum şi deficienţe în realizarea confortului din adăpost.
Amoniacul se caracterizează printr-o toxicitate ridicată. Acesta ia naştere prin degradarea substanţelor organice azotoase. Creşterea concentraţiei de amoniac în adăposturile de cabaline conduce la acţiunea iritantă a acestuia asupra căilor respiratorii şi mucoaselor conjunctive. Concomitent cu această acţiune, prin pătrunderea lui în sânge pe cale pulmonară, transformă hemoglobina în hematină alcalină, producând tulburări grave ale metabolismului protidic, lipidic şi glucidic. Nu trebuie neglijată nici acţiunea lui caustică şi iritantă asupra cornului copitei, determinând scăderea rezistenţei acesteia şi apariţia afecţiunilor podale. Un pericol deosebit îl reprezintă efectul cumulativ al acţiunii amoniacului, ceea ce conduce la apariţia în timp a diferitelor intoxicaţii grave.
Hidrogenul sulfurat are o acţiune foarte toxică asupra cabalinelor. Acesta rezultă din degradarea în adăpost a substanţelor organice ce conţin aminoacizi cu sulf, de tipul meti-oninei, cistinei sau cisteinei. Şi acest gaz nociv poate ajunge, pe cale pulmonară, în sânge, unde are loc combinarea lui cu hemoglobina, dând naştere la verdo-hemocromogen precum şi la sulfo-methemoglobină. Aceste două produse intermediare sunt foarte stabile şi nu mai fixează oxigenul. Intoxicaţiile cu hidrogen sulfurat au un caracter cronic. La fel ca şi în cazul amoniacului, se constată un efect cumulativ al acestuia, care dă naştere la into -
xicaţie. Simptomele caracteristice ale intoxicaţiilor cabalinelor cu hidrogen sulfurat sunt inapetenţă, slăbire progresivă, reducerea rezistenţei organice, conjunctivite, iritarea căilor respiratorii, gastroenterite, dureri acute în copită datorită înmuierii cornului copitei, în general, intoxicaţiile cu hidrogen sulfurat apar foarte rar în ţara noastră. Sunt semnalate cazuri, la caii de muncă întreţinuţi în adăposturi insalubre şi cu volum mic de aer.
Suspensiile din aer au, de asemenea, o influenţă semnificativă asupra confortului cabalinelor în adăpost. Aceste pulberi sunt introduse în adăpost prin furaje, aşternut sau alte materiale. De asemenea, concentraţia lor creşte semnificativ cu ocazia pansajului cabalinelor în adăpost. Cele mai mari cantităţi de pulberi se întâlnesc în adăposturile supraaglomerate, cu pardoseală din pământ bătut sau aşternut permanent. Riscul apariţiei unor boli infecto-contagioase creşte enorm în cazul în care pulberile din adăposturile de cabaline depăşesc 25 g/m3/30 zile. Aceasta, deoarece prin aceste pulberi se vehiculează diferite microorganisme şi agenţi patogeni, care pot deveni vectori ai bolilor respective. Principalele afecţiuni produse de pulberi se cunosc sub denumirea de conioze. Astfel, există oftalmoconioze, manifestate prin acţiune iritantă asupra ochilor, enteroconioze, cu acţiune iritantă asupra aparatului digestiv şi mai ales pneumoconioze cu acţiune iritantă asupra aparatului respirator. Coniozele sunt afecţiuni comune atât omului cât şi cabalinelor. Cel mai frecvent apar pneumoconiozele care au în special drept cauză praful de fân mucegăit.
7.1.2. TIPURI DE ADĂPOSTURI UTILIZATE ÎN EXPLOATAREA CABALINELOR
în alegerea unui adăpost destinat întreţinerii cabalinelor, trebuie să se ţină seama de scopul exploatării, categoria de animale, precum şi de rasa căreia îi aparţin. în gene-
ral, amenajările interioare din adăposturi se corelează cu sistemele de întreţinere ale cabalinelor.Ca şi la celelalte specii, şi în exploatarea cabalinelor se urmăreşte alegerea acelor sisteme de întreţinere
care să necesite un consum cât mai scăzut de forţă de muncă. Astfel, de exemplu, este cunoscut faptul că, în întreţinerea legată a cabalinelor sunt necesare numai pentru activitatea de furajare şi evacuare a dejecţiilor, peste 56 de ore de muncă pe cap de animal şi an, pe când, în întreţinerea liberă, consumul de forţă de muncă se cifrează la aproximativ 20 de ore de muncă pe cap de animal şi an.
Cu toate acestea, se estimează că şi în viitor vor coexista cele două sisteme de întreţinere la cabaline şi anume, sistemul legat şi cel liber.
7.1.2.1. ADĂPOSTURILE CU ÎNTREŢINERE LEGATĂ A CABALINELOR
Un prim argument în construirea acestor adăposturi este acela referitor la consumul redus de suprafaţă construibilă raportată pe un loc de cazare din adăpost. în acelaşi timp şi confortul biometric al cabalinelor are în acest caz o importanţă deosebită. Mărimea standurilor trebuie din această cauză corelată cu dezvoltarea corporală a cabalinelor.
în funcţie de sistem nervos şi temperament al cabalinelor respective, se pot amenaja standuri individuale
Figura 7.2. Exemple de standuri simple şi duble pentru cabaline cu dezvoltare corporală eumetrică (după Schwark, 1981).
sau standuri duble cu dimensiunile specificate în figura 7.2.
Dimensiunile optime pe care trebuie să le îndeplinească un stand pentru întreţinerea legată a cabalinelor adulte sunt prezentate în tabelul 7.3.
Tabelul 7.3
Recomandări privind dimensiunile standurilor pentru cabalinele adulte
Dimensiunea, în cm
Tipuri de rase de cabaline
Hipermetrice Eumetrice Hipometrice Ponei
Lărgimea standuluiLungimea standuluiînălţimea ieslei de la pardosealăDeschiderea ieslei-superioară -inferioarăLungimea ieslei/cap de animal
200 300 8065 35 80
180 275 8065 35 60
150 250 6555 25 50
110175
5045 25 40
O problemă deosebită o constituie amplasarea corectă a ieslei la nivelul standului, în general, volumul acesteia pentru fiecare animal trebuie calculat la 50 de litri, în figura 7.3 este prezentată amplasarea corectă şi defectuoasă a ieslei în adăposturile de cabaline. Aceasta are ca urmare (în cazul amplasării greşite), o furajare greoaie şi necorespunzătoare a cabalinelor. Marginile acesteia trebuie să fie rotunjite.
Figura 7.3. Amplasarea corectă (a) şi defectuoasă (b,c) a iestelorîn cazul întreţinerii legate a cabalinelor (după Schnitzer, 1980).
în privinţa pardoselii standului, aceasta trebuie prevăzută cu o pantă de 1-2% în direcţia antero-posterioară, cu scopul scurgerii purinului către rigolă. Pardoseala standului poate fi alcătuită din pământ bătut, cărămidă pe cant sau beton. Trebuie avut în vedere, mai ales în ultima variantă, faptul că necesarul de aşternut este foarte mare.
în situaţia în care standurile nu se construiesc pentru armăsari sau pentru cai cu un sistem nervos labil, pentru care sunt recomandate amenajările din figura 7.2., se
pot utiliza stănoage pentru delimitarea standurilor pentru fiecare exemplar în parte. Aceste amenajări sunt prezentate în figura 7.4.
Figura 7.4. Exemplu de stand delimitat prin stănoage pentru cai cu dezvoltare corporală eumetrică (după Schwark, 1981).
Sistemul de legare a cabalinelor la stand are o importanţă deosebită. Acesta trebuie astfel conceput încât să nu incomodeze animalul şi să evite eventualele accidente datorate strangulării cu pana^căpăstrului.
Sistemul clasic de legare la iesle a cabalinelor este alcătuit dintr-un belciug şi pana de lanţ prinsă în inelul situat pe fălcarele căpăstrului cu un capăt, iar la capătul opus, cu o contragreutate de lemn rotund. Acest sistem de întreţinere a cabalinelor se utilizează pentru armăsarii din depozitele de armăsari, iepele de reproducţie în ultima perioadă de gestaţie, tineretul cabalin în dresaj şi antrenament, caii de muncă, precum şi pentru caii de agrement.
în privinţa amenajării interioare a unui adăpost cu întreţinerea cabalinelor în stabulaţie legată, aşezarea standurilor se realizează pe axa longitudinală a adăpostului pe unul sau două rânduri. Datorită particularităţilor speciei, aşezarea animalelor se va realiza crupă la crupă (în cazul amenajării a două rânduri) sau cu trenul posterior spre aleea de deservire (în cazul amenajării standurilor într-un singur rând). O reprezentare schematică a amenajărilor interioare în cadrul unui adăpost cu stabulaţie legată, este prezentată în figura 7.5.
Figura 7.5. Exemplu de amenajare interioară a unui adăpost cu stabulaţie legată (după Schwark, 1981).
7.1.2.2. ADĂPOSTURI CU ÎNTREŢINERE LIBERĂ A CABALINELOR
Sistemul de întreţinere liberă al cabalinelor se poate realiza în trei variante şi anume întreţinerea în boxe individuale, în boxe colective sau în adăposturi tip hală.
Acest sistem de întreţinere cunoaşte o extindere din ce în ce mai mare datorită avantajului major de care dispune comparativ cu întreţinerea în stabulaţie legată. Este vorba de posibilitatea mişcării libere a cabalinelor în boxele individuale, colective sau în adăposturile tip hală, mişcare care menţine tonusul muscular şi deci performanţa productivă în care scop sunt şi exploatate cabalinele.
Boxele individuale sunt utilizate pentru armăsarii pepinieri, iepele mamă în perioada ante şi postpartum precum şi pentru cabaline de valoare zootehnică deosebită, în privinţa dimensiunilor boxelor, în tabelul 7.4 sunt prezentate câteva valori orientative în funcţie de categoria de cabaline şi dezvoltarea corporală a acestora.
Tabelul 7.4
Recomandări privind dimensiunile boxelor individuale
Categoria de cabaline Dimensiuni minime
Suprafaţa(m2)'
Lăţimea (cm)
Lungimea (cm)
Lăţimea uşii(cm)
Armăsari pepinieri 14 350 400 140
Iepe mamă 14 350 400 140
Cai de sport (performanţă) 12 300 400 120
Cai hipometrici 9 300 300 100
Ponei 5 225 225 100
O caracteristică importantă a boxelor cabalinelor o reprezintă pereţii despărţitori, care ajută la compartimentarea acesteia. Un exemplu de amenajare a unei boxe este prezentat în figura 7.6.
în figurile 7.7, 7.8, 7.9 sunt prezentate câteva imagini referitoare la amenajarea unui adăpost cu
Figura 7.6. Amenajarea unei boxe
pentru cabaline(după Schwark, 1981)
boxe individuale.
Figura 7.7. Boxe individuale pentru armăsari pepinien
Figura 7.8. Aspect interior al unui adăpost cu boxe individuale
Figura 7.9. Lucrări de întreţinere în cadrul boxelor individuale.
Boxele au o înălţime cuprinsă între 2 şi 3 metri, în funcţie de dezvoltarea corporală a cabalinelor care urmează a fi întreţinute în acestea.
Compartimentarea boxelor se realizează din perete plin, alcătuit din cărămidă sau lemn, până la o înălţime de 160-200 cm, peste care se montează un grilaj metalic, de înălţime cuprinsă între 80 şi 100 cm. Acest grilaj metalic oferă posibilitatea cabalinelor din boxe să se vadă reciproc, conducând la evitarea apariţiei unor vicii de comportament, determinate de singurătate şi plictiseală. Nu este de neglijat nici faptul că prin aceste grilaje se asigură şi un microclimat mai uniform în adăpost.
în privinţa uşilor, se recomandă tot mai mult în ultimul timp utilizarea celor glisante. Acestea din urmă prezintă avantajul că nu incomodează circulaţia pe aleea de deservire din adăpost. Nu trebuie neglijat nici faptul ca fiecare uşă de boxă să fie prevăzută cu un sistem de siguranţă, astfel încât cabalinele să nu poată ieşi din boxă în momentul în care uşa se deschide parţial pentru administrarea furajelor sau pentru adăpare.
Uşile pivotante, cu deschidere spre alee, au cunoscut în trecut o largă răspândire, în cazul dotării boxelor tocmai datorită faptului că permitea alcătuirea ei din două segmente suprapuse în scopul permiterii accesului îngrijitorului în boxă şi reţinerea calului în boxă.
Amenajările interioare ale unei boxe sunt deosebit de simple. Aceste amenajări se plasează, în general, în colţuri, pentru ca riscul de accidentare a cailor să fie cât mai mic. De regulă, în boxă se amplasează doar jgheabul pentru concentrate şi suculente, în formă de cupă şi se fixează la o înălţime de 80-100 cm de la pardoseală. Administrarea furajelor fibroase şi grosiere se face direct pe pardoseala boxelor.
în privinţa pardoselii boxelor, în adăpostul vechi se utilizează pământul bătut, care este acoperit cu cantităţi însemnate de aşternut. în cazul exploatărilor moderne, pardoseala boxelor este alcătuită din beton, peste care se aşterne un covor special din material plastic.
Se realizează o pantă de 1-2% a pardoselii boxei, în direcţia aleii de deservire, cu scopul scurgerii prurinului.
în legătură cu adăparea cabalinelor, adăparea manuală necesită un consum enorm de forţă de muncă, în comparaţie cu cea din cazul întreţinerii legate la stand.
Aceasta deoarece, pe lângă procesul propriu-zis de adăpare, mai sunt necesare şi operaţiunile de închidere şi deschidere a uşilor boxelor.
în exploataţiile moderne ale cabalinelor, boxele sunt deja dotate cu adăpători automate în scopul reducerii consumului de forţă de muncă, însă există posibilitatea de a fi blocate în cazul în care cabalinele se întorc la adăpost după un efort mare sau după consumul tainului de concentrate.
Boxele colective sunt alte amenajări pentru adăpostirea cabalinelor. Aceste boxe sunt dimensionate pentru întreţinerea în stabulaţie liberă până la 25 de capete de tineret cabalin sau până la 10 capete iepe mamă împreună cu mânjii lor. Aceste boxe colective au aceleaşi amenajări ca şi în
cazul celorlalte sisteme de întreţinere ale cabalinelor (iesle şi bazin pentru adăpare).Suprafeţele medii pentru tineretul cabalin întreţinut în boxe colective sunt prezentate în tabelul
7.5.
Tabelul 7.5
Recomandări privind suprafeţele necesare pentru tineretul cabalin întreţinut în boxecolective
Categoria de vârstă
Suprafeţe pe cap de animal (m2) Lungimea frontului de furajare (cm/cap)
1 cap 2 capete 3 capete
până la 6 luni 8 6 4 60
6-12 luni 10 8 6 70
12-24 luni 11 9 7 80
24-36 luni 12 10 8 80
în amenajarea boxelor colective se porneşte de la premisa că este posibilă utilizarea aşternutului permanent. Acesta poate să atingă în timpul sezonului rece grosimi până la 35 cm. Din această cauză, se recomandă ca ieslele pentru administrarea de concentrate să aibă posibilitatea de a fi reglate la o înălţime corespunzătoare.
în legătură cu pardoseala boxelor colective, tot mai mulţi specialişti recomandă ca aceasta să fie din beton, deoarece printr-o pardoseală rezistentă se creează posibilitatea evacuării mecanice a aşternutului permanent la diferite intervale de timp. Utilizarea aşternutului permanent în cazul boxelor colective conduce Ia o izolare termică bună, concomitent cu posibilitatea de odihnă la tineretul cabalin.
Amenajarea interioară a boxelor colective pentru cabaline este prezentată în figura 7.10.O condiţie esenţială pentru întreţinerea cabalinelor în boxe colective este aceea de a le grupa în
funcţie de categoria de vârstă sau stare fiziologică. De asemenea, nici un cal care este întreţinut în asemenea boxe colective nu trebuie să fie potcovit. în acest fel se evită de la bun început eventualele accidente care pot apărea prin lovirea reciprocă a cabalinelor.
După cum se poate observa şi în figura 7.10, jgheaburile pentru concentrate şi suculente sunt amplasate de-a lungul laturilor lungi ale boxelor. Aceste jgheaburi sunt prevăzute cu inele metalice pentru a oferi posibilitatea legării cabalinelor în timpul administrării tainului de concentrate, a efectuării igienei corporale sau a unor acţiuni sanitar-veterinare.
Figura 7.10. Amenajarea interioară a boxelor colective pentru cabaline (după Schwark, 1981).
7.1.3. PARTICULARITĂŢILE ADĂPOSTURILOR DIN FERMELE DE CABALINE
în prezent, se poate vorbi deja şi la noi în ţară de o diferenţiere a fermelor de cabaline, în funcţie de scopul în care se exploatează cabalinele respective.
Dacă în trecut se putea vorbi numai de herghelii, depozite de armăsari, hipodrom şi un sector de cabaline pentru muncă în fermele zootehnice de exploatare a bovinelor, ovinelor sau suinelor, astăzi tot mai mulţi întreprinzători recurg la varianta construirii unor ferme pentru cabaline în scop de agrement.
Nu trebuie uitată nici tendinţa care există în vestul ţării noastre, unde diferite ferme dezafectate în care se realiza în trecut exploatarea bovinelor au fost transformate între timp în ferme pentru colectarea şi recondiţionarea cabalinelor, care la finele perioadei de recondiţionare sunt exportate pentru producţia de carne în ţările din vestul Europei.
în cele ce urmează vor fi prezentate principalele tipuri de adăposturi în funcţie de specificul unităţii respective.
7.1.3.1. ADĂPOSTURILE ÎN HERGHELII
Adăposturile în herghelii sunt diferenţiate în funcţie de categoria de cabaline. Astfel, compartimentul pentru armăsari pepinieri este constituit într-un adăpost separat. în mod normal, în acest compartiment
armăsarii sunt întreţinuţi în boxe individuale, iar întregul adăpost trebuie prevăzut şi cu o sală în care să se realizeze monta sau recoltarea de material seminal. După cum s-a arătat şi în subcapitolele precedente, întreţinerea armăsarilor pepinieri se realizează în boxe individuale. Numărul boxelor individuale pentru armăsarii de reproducţie din acest adăpost depinde de mărimea hergheliei, deci de raportul de sexe, precum şi de numărul de linii şi familii ale rasei care se cresc în herghelia respectivă.
Din motive ce ţin de evitarea creşterii gradului de consangvinizare este indicat ca într-o herghelie să se găsească minim patru armăsari pepinieri. Din această cauză, şi adăpostul pentru armăsarii de reproducţie trebuie să dispună de minim patru boxe individuale (figura 7.11).
Un alt compartiment important, mai ales în cazul hergheliilor cu un efectiv mare de iepe mamă, este maternitatea. Capacitatea maternităţii dintr-o herghelie este de 5- 8% din efectivul de iepe mamă. Amenajarea interioară a acestui compartiment este asemănătoare cu cea pentru armăsarii de reproducţie, cu deosebirea că dimensiunile boxelor individuale sunt cu 20 - 30% mai mari în scopul asigurării confortului biome-tric atât pentru mânz cât si pentru iapa mamă (figura 7.12).
Figura 7.11. Amenajarea compartimentului de armăsari pepinieri
Figura 7.12. Amenajarea compartimentului de maternitate în herghelii
Compartimentul de iepe-mamă împreună cu mânjii lor, precum şi întreg sectorul de creştere al tineretului este prevăzut a fi amenajat în adăposturi tip hală. în acest caz, se are în vedere posibilitatea accesului la padoc în condiţii de vreme bună, de luminozitate corespunzătoare precum şi evitarea curenţilor de aer (figura 7.13).
Referitor Ia sectorul de dresaj_şi antrenament al hergheliei, adăpostirea se face într-o clădire separată, iar sistemul de întreţinere este în stabulaţie legată identic cu cel pentru caii de tracţiune.
7.1.3.2. ADĂPOSTURILE IN DEPOZITELE DE ARMĂSARI
Adăposturile în depozitele de armăsari sunt concepute spre a fi ocupate numai în timpul sezonului rece. Prin natura organizării acestor unităţi, armăsarii se distribuie în perioada de
primăvară la punctele de montă din diferite localităţi, astfel încât adăposturile pot fi reparate şi reamenajate până la afluirea armăsarilor către acestea în perioada de toamnă. După cum le spune şi numele, în depozitele de armăsari se întreţin numai armăsari, ceea ce simplifică foarte mult munca de organizare interioară a unităţii. Ţinând cont de specificul temperamental al armăsarilor, ca şi de valoarea zootehnică mai scăzută comparativ cu cei pepinieri din herghelii, întreţinerea acestora se realizează legat în standuri individuale, bine separate între ele, astfel încât să evite apariţia de lupte între aceştia (figura 7.14).
SECŢIUNE TRANSVERSALA
Figura 7.13. Amenajarea interioară a sectorului de creştere a tineretului (după Schwark, 1981).
Figura 7.14. Amenajarea interioară a adăposturilor din depozitele de armăsari (după Georgescu şi colab., 1982).
7.1.3.3. ADĂPOSTURILE DIN HIPODROMURI
Adăposturile din hipodromuri au în vedere amenajări interioare specifice cailor de sport. Datorită temperamentului specific, cât şi pentru ca aceştia să realizeze o oarecare mişcare liberă şi în perioada când nu se antrenează sau concurează, s-a generalizat sistemul de întreţinere în boxe individuale (figura 7.15).
Sexul cabalinelor nu este un criteriu de care să se ţină seama în repartizarea cabalinelor de sport în adăposturile hipodromului. Trebuie reamintit că în cazul raselor pentru sport (Pur Sânge Englez şi Trăpaş), afluirea cabalinelor spre hipodrom se face deja la vârsta de 18 luni. După încheierea alergărilor în scop de selecţie, cele mai bune exemplare revin la herghelii ca animale de reproducţie şi numai o mică parte din cabalinele care au încheiat testul pentru performanţele proprii privind viteza de alergare, rămân în cadrul hipodromului în scopul organizării de alergări comerciale, pentru pariuri.
Figura 7.15. Amenajarea interioară a adăposturilor în cadrul unei ferme-pensiune(după Schwark, 1981).
7.1.3.4. ADĂPOSTURILE DIN FERMELE-PENSIUNE
Prin fermele-pensiune pentru cabaline se înţeleg unităţile care dispun de spaţii de cazare suficiente pentru cabaline, precum şi de resurse furajere corespunzătoare, astfel încât să poată primi în custodie un număr de cai proveniţi de la diferiţi proprietari. Acest sistem se practică mai ales în apropierea marilor oraşe, astfel încât proprietarii cailor trec numai la sfârşitul săptămânii să se ocupe de caii care le aparţin. în tot acest timp, proprietarul pensiunii de cai asigurară condiţiile optime de cazare, furajare şi mişcare a cailor luaţi în primire (figura 7.16).
Figura 7.16. Imagine exterioară a unui adăpost în cadrul unei ferme-pensiune.
Luând în considerare condiţiile specifice din aceste pensiuni, provenienţa diferită a cabalinelor, precum şi circulaţia intensă de oameni şi animale în aceste unităţi, se pun condiţii deosebite cu privire la normele sanitar-veterinare pentru prevenirea şi combaterea eventualelor boli care ar putea să apară. Din această cauză nu este permisă circulaţia cabalinelor pe aleea de furajare, iar accesul în boxele individuale se face de afară, separat pentru fiecare animal (figura 7.17).
Figura 7.17. Adăpost cu întreţinere liberă şi acces la padoc
Datorită efectivului relativ redus de cabaline din aceste unităţi, comparativ cu hergheliile, depozitele de armăsari sau hipodromurile de trap sau galop, toate amenajările anexe ale unei astfel de unităţi se găsesc compact în aceeaşi construcţie. Astfel, la un capăt
de adăpost se păstrează concentratele împreună cu nutreţurile minerale, iar în podul adăpostului, se păstrează fânul (figura 7.18).
Figura 7.18. Amenajarea interioară a unui adăpost pensiune pentru cabaline.
Se preconizează ca asemenea unităţi să se dezvolte şi în ţara noastră, pornind de la premiza că proprietarii cu 1-2 cai de agrement nu au nici timpul nici mijloacele financiare necesare construirii şi exploatării unei mici ferme hipice. Astfel, în schimbul unei taxe lunare pentru fiecare cal în proprietate, serviciile de hrănire, cazare, mişcare şi îngrijire corporală sunt efectuate de către unitatea care a preluat caii în custodie.
Există multiple posibilităţi şi variante constructive ale acestor ferme pensiune pentru cabaline, în funcţie de capacitatea de cazare a acestora. Bineînţeles că pentru caii de sport şi agrement trebuie amenajate în jurul acestor ferme, trasee şi spaţii corespunzătoare pentru mişcare. Nu trebuie neglijată nici amenajarea unei încăperi speciale cu privire la depozitarea harnaşamentelor pentru caii din unitate (figura 7.19).
7.1.4. MICROFERMELE DE CABALINE
în conjunctura actuală, trebuie recunoscut faptul că ameliorarea cabalinelor din ţara noastră nu mai trebuie să se facă exclusiv în herghelii, după conceptul clasic al acestora.
în ţările avansate din punct de vedere economic, ameliorarea cabalinelor se realizează de asociaţia naţională de creştere a rasei respective, iar unităţile în care se desfăşoară efectiv această operaţiune sunt atât hergheliile cât şi microfermele particulare. La acestea au contribuit pe lângă deosebita mobilitate a materialului biologic şi extinderea pe scară largă a însămânţărilor artificiale.
Cei mai importanţi factori care determină alegerea sistemului de întreţinere al cabalinelor în microferme sunt mărimea efectivului de cabaline, direcţia de exploatare a acestora, precum şi rasa care urmează a fi exploatată. Prin luarea în considerare a acestor factori se încearcă găsirea celei mai favorabile soluţii constructive care să corespundă atât neceasităţilor de confort ale cabalinelor cât şi cele referitoare la cheltuielile cu forţa de muncă şi de amortizare ulterioară a construcţiei. Din această cauză, soluţiile constructive moderne evită utilizarea pentru microferme a întreţinerii legate, precum şi dezvoltarea construcţiilor pe verticală în scopul depozitării în pod a nutreţurilor fibroase.
Figura 7.19. Amenajarea interioară a unui adăpost pensiune pentru cabaline, cu anexele sale.
Aceste soluţii constructive pot fi aplicate însă în condiţii deosebite de climă şi de spaţiul redus aflat la dispoziţie.
în privinţa amenajărilor anexe ale microfermelor, trebuie să se aibă în vedere că necesarul anual de fibroase şi grosiere pentru un cal este de 35-40 m3. Numai în acest mod volumul spaţiilor de depozitare poate fi corelat cu efectivul de cabaline existent. Bineînţeles că în cazul microfermelor care nu-şi realizează nutreţurile fibroase şi de volum, din producţie proprie, nu au nevoie de un spaţiu de depozitare atât de mare, ci unul mult mai mic, în funcţie de ritmul de aprovizionare cu furaje. Pentru un calcul cât mai corect al spaţiilor de depozitare al furajelor, sunt prezentate în tabelul 7.6 masa volumetrică a diferitelor furaje.
Tabelul 7.6
Masa volumetrică a djferitelor furaje utilizate în hrănirea cabalinelor
Nr. crt.
Furajul kg/m3 m3/100kg
1 Fân vrac 70 1,43
2 Fân balotat 170 0,59
3 Paie 70 1,43
4 Paie balotate 120 0,83
5 Sfeclă furajeră 650 0,15
6 Semifân ierburi 650 0,15
7 Ovăz 450 0,22
8 Uruieli 600 0,17
9 Amestec unic 500 0,20
în cele ce urmează, se prezintă câteva variante constructive pentru organizarea unei microferme.
7.1.4.1. MICROFERME CU STABULAŢIE LIBERA
Adăpost pentru 2-4 cabaline în stabulaţie liberă. Acesta este o soluţie ideală în varianta de adăpost semideschis pentru cabalinele robuste, hipermetrice, care aparţin raselor naturale. Acest tip de adăpost poate fi utilizat şi pentru cai cu dezvoltare corporală eumetrică şi hipometrică, dar care nu sunt utilizaţi intensiv pentru muncă, sport sau agrement (figura 7.20).
în această variantă constructivă, pe o suprafaţă construibilă de aproximativ 70 m2, se pot distinge mai multe zone şi anume spaţiu de odihnă, spaţiu de depozitare pentru fân şi paie, precum
şi un spaţiu închis pentru depozitarea concentratelor şi a diferitelor unelte şi ustensile necesare în microferma de cabaline.
Zona de odihnă a adăpostului este prevăzută cu aşternut permanent. Zilnic se adaugă pe această zonă o cantitate de 2-3 kg de paie pentru fiecare cal. Evacuarea aşternutului permanent se realizează de două ori pe an, putându-se utiliza chiar şi un încărcător frontal.
în funcţie de zona climaterică, poate exista un perete despărţitor între zona de furajare şi cea de odihnă, astfel încât să se evite formarea curenţilor de aer care au efecte negative asupra cabalinelor.
în zona de odihnă se recomandă a fi amenajat şi un luminator în acoperiş sau ferestre mai mari în pereţii laterali.
Zona de furajare este prevăzută cu un acoperiş, astfel încât acesta să protejeze animalele de intemperii în timpul furajării. Din această zonă se recomandă să pornească şi culoarul de conducere al cabalinelor spre păşune. Accesul la păşune al acestora trebuie să fie liber în perioada de vară şi în
Figura 7.20. Amenajarea unei microferme de 2-4 capete în stabulaţie liberă.
zilele favorabile din perioada sezonului rece.Cabalinele pot să consume la discreţie fibroase şi grosiere în zona de furajare a adăpostului,
astfel încât să nu fie necesară intervenţia zilnică a îngrijitorului pentru administrarea fibroaselor. Este recomandabil ca adăpătorile cu nivel constant din adăpost să fie prevăzute cu surse de încălzire, astfel încât apa potabilă să nu îngheţe în zilele geroase.
în figura 7.21 se prezintă aspectul exterior al unei microferme.
Adăpost pentru 8-10 cabaline în stabulaţie liberă. Această amenajare este concepută drept o construcţie tip hală, fiind închisă în părţile sale laterale (figura 7.22).
Figura 7.22. Amenajarea unei microferme de 8-10 capete în stabulaţie liberă.
în zona construcţiei opusă vântului dominant şi unde acoperişul este continuat mult în afară se amenajează spaţiul de odihnă pentru cabaline. Intrarea principală spre zona de odihnă se situează central şi trebuie astfel concepută încât să permită intrarea mijloacelor mecanice în scopul evacuării aşternutului permanent.
Figura 7.21. Aspect exterior al unei ferme de cai pentru două capete.
Alături de intrarea centrală spre zona de odihnă se prevăd încă alte două căi de acces pe zonele laterale ale adăpostului. Aceasta, deoarece este necesară asigurarea unor ieşiri de necesitate în cazul în care apar lupte între cabaline privind ierarhia de grup.
De zona de odihnă sunt ataşate în adăpost şi zonele de furajare, astfel încât cabalinele să poată consuma la discreţie fibroase şi grosiere, precum şi posibilitatea de a se administra dirijat tainul de concentrate. Amenajările anexe ale acestui adăpost sunt camera de depozitare a concentratelor şi harnaşamentelor, precum şi zona de menţinere a atelajelor hipice.
7.1.4.2. MICROFERME CU BOXE INDIVIDUALE SAU COLECTIVE
Adăpost cu boxe individuale şi colective pentru 6-8 cabaline. Acest tip de adăpost se recomandă pentru zonele cu diferenţa mari de temperatură între sezonul rece şi cald. De asemenea, se recomandă construirea unei asemenea amenajări în zonele în care perioada de iarnă este deosebit de nefavorabilă, fiind frecvente cazurile de ninsori abundente şi viscol (figura 7.23).
Figura 7.23. Aspect exterior a unei microferme de cai cu boxe individuale şi acces individual la padoc.
Amplasarea construcţiei se face perpendicular pe direcţia nord-sud. Prin aceasta se urmăreşte ca boxele individuale şi colective să fie partea sudică fiind suficient expuse luminii solare, iar în partea nordică să se găsească depozitul de fibroase, grosiere, precum şi camera de depozitare a concentratelor, uneltelor şi harnaşamentelor necesare, în acelaşi timp trebuie să se asigure accesul spre padoc sau păşune (figura 7.24).
Este recomandabil ca această compartimentare a adăpostului de cabaline să fie demontabilă. Prin aceasta se asigură posibilitatea reamenajărilor interioare în funcţie de necesităţi. Acest tip de
Figura 7.24. Amenajarea unei microferme pentru 6-8 cabaline.
amenajare interioară se pretează foarte bine pentru cabalinele utilizate în scop de sport de performanţă sau agrement.
Datorită faptului că prin construcţia sa, adăpostul este unul închis, trebuie avut în vedere ca sistemul de ventilaţie, mai ales gurile de evacuare la nivelul coamei să fie corect construite. Aceasta, pentru a evita în perioada sezonului rece formarea condensului care poate determina mucegăirea cantităţilor de fibroase şi grosiere stocate în adăpost. Trebuie avut în vedere ca aleea de furajare să fie suficient de largă, astfel încât să se poată intra cu vehicule hipo sau autopropulsate în scopul depozitării furajelor, precum şi al evacuării gunoiului de grajd. In funcţie de necesităţi, zona de depozitare a furajelor poate fi micşorată, dând posibilitatea amenajării şi altor compartimente în acelaşi adăpost.
Adăpost cu boxe individuale pentru 10-12 cabaline. Această variantă de micro-fermă este foarte indicată în regiunile cu diferenţe mari de temperatură între sezonul cald şi cel rece (figura 7.25).
Figura 7.25. Aspect exterior a unui adăpost cu boxe individuale şi acces direct afară.
Varianta se recomandă a fi utilizată pentru cabalinele cu dezvoltare corporală hipermetrică. Aceasta deoarece la o lărgime a adăpostului de 12,50 m şi la o lăţime a aleii centrale de furajare de 3 m, se pot realiza boxe foarte adânci de 4,70 m. Prin aceasta, lăţimea boxelor de 2,70 m este suficientă pentru ca animalul respectiv să se poată întoarce nestingherit în boxă. în cazul în care se intenţionează exploatarea în această microfermă a unor exemplare de cabaline aparţinând raselor eumetrice, lărgimea întregului adăpost de 10 m este suficientă . în acest caz, este posibil accesul în adăpost cu vehicule mecanice sau cu tracţiune hipo, astfel încât atât administrarea furajelor cât şi evacuarea gunoiului de grajd să se facă mai uşor.
în funcţie de tehnologia aplicată, poate fi utilizat aşternut permanent sau împrospătarea zilnică a acestuia.
în privinţa igienei corporale, este prevăzută amenajarea unei copertine la un capăt al adăpostului unde are loc pansajul cailor după contenţia lor sumară. Se urmăreşte acest lucru deoarece, mai ales în perioada sezonului rece, când sistemul de aerisire al adăpostului funcţionează mai puţin, să nu se producă praf în adăpost rezultat în urma pansajului, praf care poate provoca conioze. Ca şi în celelalte variante de
microferme prezentate anterior, în cadrul aceleiaşi construcţii sunt înglobate spaţiile de depozitare a furajelor fibroase şi grosiere, precum şi pentru concentrate şi harna-şamente. De asemenea, din zona adăpostului trebuie să fie asigurat accesul spre padoc, iar în sezonul de vară, spre păşune. Este recomandabil ca în apropierea micro-fermei să existe suprafeţe amenajate pentru antrenamentul cailor de sport de performanţă sau agrement (figura 7.26).
Adăpost cu boxe individuale pentru 30 de cabaline. Se poate afirma faptul că acest tip de unitate, din punct de vedere a mărimii efectivului care se adăposteşte, face trecerea de la tipul clasic de microfermă la exploataţiile de dimensiuni medii pentru cabaline Aşezarea boxelor individuale pe două rânduri în cadrul adăpostului creează avantajele privind aprovizionarea cabalinelor concomitent cu eliminarea gunoiului de grajd (figura 7.27).
Pentru întreţinerea efectivului de 30 de capete, care este adăpostit în acest tip de construcţie, amenajarea interioară cea mai bună prevede ca încăperile pentru depozitarea concentratelor, precum şi cea pentru harnaşamente, să fie amplasate la mijlocul adăpostului între cele două rânduri de boxe individuale.
Figura 7.26. Amenajarea unei microferme pentru 10-12 cabaline.
Figura 7.27. Amenajarea unei microferme pentru 30 de cabaline.
în legătură cu dimensiunile boxelor individuale, acestea trebuie să fie corelate cu tipul de dezvoltare corporală a cabalinelor care urmează să fie întreţinute în acestea.
în ţările cu zootehnie dezvoltată, acest tip de adăpost se dotează cu un sistem silenţios de evacuare a dejecţiilor, care este amplasat între partea posterioară a boxelor şi peretele adăpostului. în cazul alegerii acestei variante constructive, consumul de aşternut este semnificativ mai redus, boxele individuale fiind prevăzute cu covoare din cauciuc. Panta boxei este în direcţia sistemului de evacuare a dejecţiilor, iar partea posterioară a boxei dispune de o fantă de 30-40 cm înălţime de la pardoseală în scopul evacuării dejecţiilor. Toate aceste dotări se fac în scopul reducerii la maxim a aşternutului, însă calculele economice arată că există cheltuieli foarte mari în varianta modernă datorită consumului ridicat de forţă de muncă prin evacuarea de mai multe ori pe zi a gunoiului, cât şi prin cheltuielile de investiţii necesare pentru dotarea adăpostului cu sistem mecanizat de evacuare a dejecţiilor.
Acest tip de microferme, cu sau fără sistem mecanizat de evacuare a gunoiului de grajd, este cel mai răspândit pentru exploatarea raselor utilizate în sportul hipic. Alături de amenajările necesare unei exploatări raţionale a cabalinelor, precum padocuri sau căi de acces la păşune, mai trebuie amenajate spaţiile pentru dresaj şi antrenament ale cabalinelor respective. Acestea, în funcţie de mijloacele financiare ale fiecărei unităţi hipice, pot fi în aer liber sau în spaţii acoperite, în manejuri de călărie.
7.1.5. ANEXELE UNITĂŢILOR HIPICE
în mod curent, ca spaţii anexe ale unităţilor hipice se consideră depozitele de furaje, corpul administrativ precum şi zonele de mişcare şi antrenament ale cabalinelor, în ultimul timp, prin înfiinţarea exploataţiilor de cabaline pentru agrement, a crescut considerabil şi importanţa spaţiilor de mişcare şi antrenament.
7.1.5.1. MANEJURILE
Pot fi amenajate în aer liber sau înglobate în construcţii special realizate în acest scop.în general, manejurile acoperite ar trebui să dispună de o suprafaţă de 20 pe 40 m şi o înălţime
minimă de 4 m. în acest fel pot fi îndeplinite cerinţele unui dresaj şi antrenament corespunzător. Dacă manejul respectiv urmează a fi utilizat pentru dresajul academic, este recomandabil ca dimensiunile acestuia să fie de 20 pe 60 m. Numai în cadrul unei asemenea suprafeţe a manejului pot fi realizate cu bune rezultate toate exerciţiile legate de dresajul academic. în cazul în care se doreşte respectarea normelor internaţionale cu privire la organizarea concursurilor de dresaj acade-mic, între marginea manejului şi pereţii exteriori ai construcţiei, trebuie să fie o distanţă minimă de 2 m. Dacă se iau în considerare şi locurile comisiei de arbitri, dimensiunile minime ale halei vor fi de 25 pe 65 m (figura 7.28).
Figura 7.28. Aspect exterior al unui manej acoperit
în legătură cu manejurile acoperite în care se organizează proba de sărituri obstacole, dimensiunea acestuia este tot de 20 pe 40 m. însă înălţimea manejului trebuie să fie de minim 6 m. în cazul în care mai multe grupe de călăreţi vor să se antreneze în acelaşi timp, se recomandă ca în apropierea manejului să se organizeze un spaţiu pentru încălzire, circular, a cărui diametru să fie de
minim 14 m, astfel încât cabalinele să poată fi mişcate şi la lonjă. Uşile de acces în manej se recomandă a fi de minim 1,20 m lăţime şi 3 m înălţime, astfel încât un cuplu cal-călăreţ să aibă acces nestingherit. Bineînţeles, în manejurile amenajate drept spaţii de concurs, dimensiunile vor fi diferite (figura 7.29).
Figura 7.29. Aspect interior al unui manej acoperit.
în cazul amenajării de spaţii pentru spectatori în manejurile de antrenament, set recomandă ca acestea să fie despărţite prin geam, astfel încât spectatorii să nu fie prăfuiţi.
în cazul manejurilor în care se organizează concursuri, este necesară asigurarea de dotări, precum garderobe şi grupuri sanitare pentru spectatori. De asemenea, este necesară şi asigurarea unui spaţiu de depozitare pentru obstacole în suprafaţă de 65 m2. Aceasta, deoarece dimensiunile obstacolelor standardizate sunt de până la 7 m lărgime, 1,6 m adâncime şi 2,35 m înălţime.
Spaţiile de antrenament şi concurs pot fi amenajate în apropierea exploataţiilor pentru cabaline, precum şi în cadrul altor unităţi hipice. Dimensiunile acestor spaţii acceptate de Federaţia Internaţională de Călărie sunt prezentate în tabelul 7.7.
Trebuie menţionat că pentru spaţiile de concurs se preferă nisip sau gazon. Ultima variantă se recomandă a fi utilizată în special la marile competiţii sportive, deoarece gazonul se distruge foarte repede datorită potcoavelor cailor şi dă un aspect neplăcut zonelor dacă s-ar practica antrenamentul şi pe aceste suprafeţe. Amenajarea spaţiilor de concurs trebuie să prevină ca apa provenită din precipitaţii să nu provoace băltiri şi prin aceasta distrugerea covorului vegetal. Din această cauză se amenajează un sistem special de drenaj sub covorul vegetal.
Datorită faptului că majoritatea manifestărilor hipice internaţionale se organizează în cursul după-amiezii, se recomandă ca tribunele spectatorilor să fie plasate pe latura vestică a spaţiului de concurs.
7.1.5.2. PISTELE DE ALERGARE
Pistele de alergare au o importanţă deosebită în cadrul sporturilor hipice. Acestea se amenajează
pentru alergări de trap şi galop. în cazul ultimului tip de alergări se întâlnesc cele două variante şi anume alergări plate şi alergări cu obstacole.
Majoritatea pistelor de alergare, în lume, sunt concepute sub formă ovală amplasate pe direcţia nord-sud. Şi în acest caz se recomandă ca tribuna pentru spectatori să se găsească în partea vestică a pistei de alergare. Acest lucru este important, deoarece alergările de cai în scop comercial (pentru pariuri) se organizează după-amiaza, iar o altă amplasare a tribunei spectatorilor ar incomoda urmărirea alergărilor de către aceştia, soarele apropiindu-se de orizont.
7.2. MIŞCAREA Şl ANTRENAMENTUL CABALINELOR
Mişcarea şi antrenamentul sunt cerinţe esenţiale pentru activizarea funcţiilor vitale ale cabalinelor şi menţinerea lor într-o permanentă condiţie fizică corespunzătoare.
Mişcarea contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la menţinerea funcţiilor fiziologice într-o bună condiţie, la mărirea rezistenţei contra îmbolnăvirilor, precum şi la menţinerea activităţii de reproducţie. Lipsa mişcării are efecte nega-
tive prin abolirea reflexelor sexuale, reducerea duratei de exploatare şi a capacităţii de reproducţie, în special a armăsarilor
Prin antrenamentul cabalinelor se înţelege un ansamblu de acţiuni din cadrul unui program metodic de pregătire fizică a cailor în vederea testării potenţialului lor energetic. Antrenamentul are drept scop dezvoltarea maximă şi echilibrarea intensităţii parametrilor fiziologici ai organismului prin exteriorizarea integrală a performanţei productive reprezentate de capacitatea energetică de care dispune calul respectiv. Aceasta este reprezentată prin forţă, rezistenţă la oboseală şi viteză.
7.2.1. MIŞCAREA CABALINELOR
7.2.1.1. MIŞCAREA ARMĂSARILOR
Mişcarea armăsarilor este un element deosebit de important în scopul menţinerii condiţiei lor de reproducţie.
Un principiu de bază privind mişcarea armăsarilor de reproducţie este acela de a evita instalarea stării de oboseală prin efectuarea unui efort exagerat. Pentru programul de mişcare al fiecărui armăsar, trebuie avute în vedere particularităţile individuale ale acestuia. Din practică se cunoaşte faptul, spre exemplu, că armăsarii de reproducţie montează mai bine înaintea programului de mişcare. Literatura de specialitate citează efectul favorabil al mişcării asupra comportamentului sexual al armăsarilor, asupra creşterii gradului de excitabilitate, asupra măririi duratei reflexului de ejaculare, precum şi de micşorarea duratei actului sexual.
Trebuie menţionat faptul că mişcarea armăsarilor de reproducţie se execută numai dirijat. Acest program de mişcare se realizează sub supraveghere atât la herghelie, pentru armăsarii pepinieri, cât şi la depozitele de armăsari sau la punctele de montă din teritoriu unde sunt distribuiţi armăsarii de montă publică.
în general, pentru mişcarea armăsarilor se foloseşte un carusel care poate fi amenajat în aer liber (figura 7.30) sau în manej acoperit (figura 7.31).
Figura 7.30. Carusel pentru mişcarea armăsarilor.
Figura 7.31. Mişcarea armăsarilor la carusel, în manej acoperit.
Concret, programul de mişcare al armăsarilor de reproducţie se realizează diferenţiat în funcţie de rasă şi particularităţile individuale ale fiecăruia. Astfel, pentru armăsarii aparţinând raselor grele exploatate în ţara noastră (Ardenez, Semigreu românesc, Pinzgau), precum şi a Huţulului, se recomandă utilizarea acestora la tracţiune, la munci uşoare, pentru transportul pe distanţe scurte a furajelor, aşternutului sau a gunoiului de grajd. Se gonsideră ca suficientă depunerea unui lucru mecanic în proporţie de 30%, comparativ cu un cal de muncă din aceeaşi rasă. Pentru armăsarii trăpaşi, se recomandă ca programul de mişcare să fie realizat prin înhămarea acestora la cacealcă şi parcurgerea zilnică a unei distanţe de 3-4 km pe pista din cadrul hergheliei sau în apropierea depozitului de armăsari, pentru cei de montă publică.
în privinţa armăsarilor de reproducţie aparţinând raselor de cabaline intermediare şi uşoare, este recomandă ca mişcarea lor să fie realizată sub şa. Astfel, prin programul zilnic de călărie se urmăreşte o durată a timpului de mişcare de 2-3 ore, în care se parcurg diferite trasee în alură de pas sau trap uşor. Ca şi în cazurile prezentate anterior, trebuie avut în vedere ca în cadrul programului de mişcare să nu se obosească sau chiar epuizeze armăsarii de reproducţie.
7.2.1.2. MIŞCAREA IEPELOR DE REPRODUCŢIE
Mişcarea iepelor de reproducţie este la fel de importantă ca şi în cazul armăsarilor de reproducţie. Mişcarea are o influenţă favorabilă asupra întregii activităţii de reproducţie a iepelor. Comparativ cu mişcarea armăsarilor, unde se urmăreşte asigurarea unui regim individual de mişcare, în cazul iepelor de reproducţie, se organizează un
program colectiv de mişcare. Regimul de mişcare a iepelor de reproducţie se asigură atât în perioada sezonului rece, prin scoaterea la padoc sau în culoarele de mişcare timp de 2-3 ore, cât şi în perioada de vară prin scoaterea la păşune (figura 7.32).
Figura 7.32. Iepe la păşune.
Programul de mişcare este, bineînţeles, diferenţiat în funcţie de starea fiziologică a iepelor de reproducţie. Astfel, pentru iepele care se găsesc în prima jumătate a perioadei de gestaţie, cât şi iepele cu mânji, se asigură o mişcare activă indiferent de sezon, utilizând padocul sau culoarul de mişcare. Iepele care se găsesc în cea de-a doua parte a gestaţiei, vor fi scutite de depunerea de efort prin deplasarea în alură de trap în culoarele de mişcare. în acest caz, se consideră ca fiind suficientă mişcarea iepelor în padocuri sau pe păşune (figura 7.33).
Figura 7.33 întreţinerea la padoc a iepelor de reproducţie
Trebuie menţionat faptul că pentru iepele de reproducţie care se utilizează la muncă, nu se mai organizează un program de mişcare separat.
7.1.2.3. MIŞCAREA MÂNJILOR Şl A TINERETULUI CABALIN
Mişcarea mânjilor şi a tineretului cabalin se realizează diferenţiat în funcţie de categoria de vârstă a acestora.
Dacă pentru mânjii sugari care se întreţin în boxe colective, împreună cu mamele lor, se practică un program de mişcare liberă, pentru tineretul cabalin se organizează un program de mişcare dirijat.
Un principiu important al programului de mişcare dirijată a tineretului cabalin este acela de progresivitate. în general, la început, se alocă o durată zilnică de 30 de minute pentru mişcarea dirijată a tineretului cabalin de 6-12 luni în cadrul culoarului de mişcare, ajungând la 2-3 ore pe zi la vârsta de 1 an. Bineînţeles că împărţirea acestui timp în 2 reprize (de dimineaţă şi de după-amiază) este un alt element important în cadrul întregului program de mişcare dirijată a tineretului cabalin. în cadrul culoarului de mişcare, se urmăreşte, în prima fază din timpul programului de mişcare, încălzirea tineretului cabalin prin utilizarea unei aluri de pas (10-15 minute), după care se
trece la o alură de trap (10-15 minute) încheindu-se întreg programul cu o etapă de deplasare în alură de pas timp de 10-15 minute (figura 7.34).
Figura 7.34. Mişcarea tineretului în culoarul de alergare.
întregul program de mişcare trebuie realizat cu blândeţe de către doi călăreţi care au obligaţia să nu forţeze tineretul cabalin când dă semne de oboseală.
Sensul de deplasare în cadrul culoarului de mişcare este diferit în cadrul fiecărui program, astfel încât tineretul să nu se obişnuiască să alerge numai într-o singură direcţie. Aceasta se realizează în scopul dezvoltării armonioase a musculaturii, precum şi al bipedelor.
Programul de mişcare se execută şi pe timp nefavorabil (excepţie în caz de furtună sau viscol), dar se reduce semnificativ durata de timp alocată acesteia. Un element important în cadrul programului de mişcare îl reprezintă încheierea acestuia. Tineretul cabalin se introduce în adăpost unde se lasă să se odihnească sub supravegherea îngrijitorilor. Se recomandă ca cel puţin 30-60 de minute după efectuarea programului de mişcare, tineretul cabalin să nu aibă acces la apă pentru adăpare, mai ales pentru evitarea colicilor.
Mişcarea tineretului cabalin de categorie 1-2 ani este la fel de importantă ca şi în categoria de vârstă inferioară prezentată mai înainte. Mişcarea asigură deci o creştere normală, o intensificare a funcţiilor metabolice şi favorizează dezvoltarea capacităţii energetice a cabalinelor respective (figura 7.35).
Figura 7.35. Tineret cabalin la păşune.
Ca şi în cazul tineretului cabalin de 6-12 luni, mişcarea se execută dirijat, pe culoarul de mişcare, atât în perioada rece cât şi cea caldă a anului.
Programul de mişcare a tineretului cabalin în vârstă de 1-2 ani se execută separat de cel al celorlalte categorii de cabaline existente în unitatea hipică. De asemenea, programul de mişcare se realizează zilnic în două reprize (dimineaţa şi după-amiaza) în ambele sensuri, pe baza unui program zilnic. Durata programului zilnic de mişcare depinde de factorii climatici din ziua respectivă, de durata şi modul de succesiune al fiecăror aluri care se adoptă pentru aceasta. în general se utilizează următoarea succesiune a alurilor de deplasare a tineretului cabalin din această categorie de vârstă şi anume pas-trap-pas, iar timpul afectat pentru fiecare fază, calculat din timpul total de mişcare este de 30% pentru alura de pas, 40% pentru alura de trap şi 30% pentru ultima fază a programului de mişcare, când se practică de asemenea deplasarea în alură de pas (figura 7.36).
Trebuie subliniat faptul că succesiunea alurilor de deplasare în cadrul unui program de mişcare este obligatorie conform celor arătate mai sus, însă ponderea pe care o ocupă fiecare fază poate fi
modificată. Aceasta, deoarece se urmăreşte supunerea tineretului cabalin la un efort progresiv pe măsură ce acesta înaintează în vârstă, fără însă să se ajungă la oboseală şi suprasolicitarea organismului. Acest element se poate realiza fie prin mărirea duratei programului de mişcare, fie prin mărirea vitezei de deplasare a tineretului cabalin în timpul programului de mişcare.
Referitor la programul de mişcare al tineretului cabalin în dresaj şi antrenament, trebuie precizat că acesta se diferenţiază radical de cel al tuturor celorlalte categorii de cabaline. Programul de mişcare pentru această categorie de vârstă este parte integrantă din schema de dresaj şi antrenament utilizată pentru rasa respectivă.
în privinţa cailor de muncă, programul de mişcare se consideră a fi însăşi programul de lucru zilnic al acestor cabaline, aşa încât pentru această categorie nu se mai planifică un program separat.
în legătură cu programul de mişcare a cailor pentru sportul de performanţă, precum şi a celor de agrement, acesta este cunoscut sub numele de antrenament şi se efectuează diferit în funcţie de disciplina sportivă sau activitatea de agrement pentru care este folosit.
7.2.2. ANTRENAMENTUL CABALINELOR
Prin antrenamentul cabalinelor se înţelege un ansamblu de acţiuni care fac parte dintr-un program bine stabilit de pregătire fizică în vederea exteriorizării potenţialului energetic al acestora. Obiectivul antrenamentului cabalinelor este diferit în funcţie de direcţia de exploatare a cabalinelor, însă elementele comune ale tuturor metodelor de antrenament se referă la o mai bună coordonare a activităţii neuro-musculare, a condiţiei.fizice, a puterii, a rezistenţei şi vitezei.
Cerinţele cu privire la performanţele productive ale cabalinelor sunt foarte diferite atât în cadrul metodologiei de testare a performanţelor proprii, cât şi în cadrul diferitelor discipline sportive. Există un antrenament specific pentru calul de galop, altul pentru trap sau pentru proba completă de călărie ori pentru dresajul academic etc. Nici una din metodologiile de antrenament utilizată pentru o disciplină sportivă nu poate fi aplicată alteia. Lucrările care se ocupă de sporturile hipice tratează pe larg toate programele de antrenament în funcţie de fiecare disciplină sportivă.
Indiferent de direcţia de producţie energetică a calului respectiv (viteză, sărituri obstacole, dresaj academic etc), schema de antrenament se compune din două faze.
Figura 7.36. întreţinerea tineretului cabalin la padoc în perioada de vară
Prima fază de antrenament este corespunzătoare perioadei de dezvoltare şi fortificare a aparatului locomotor în scopul pregătirii condiţiei atletice de antrenament. Din punct de vedere practic, această fază constă din şedinţe de antrenament de dificultate mai redusă timp de 3-4 luni, până când atât musculatura, cât şi mersul corespund obiectivelor urmărite de antrenor. O tratare necorespunzătoare a acestei faze de antrenament poate conduce la compromiterea calului respectiv din punct de vedere al condiţiei fizice (figura 7.37).
Figura 7.37. Antrenamentul în manej al cailor pentru dresaj academic.
Cea de-a doua fază a antrenamentului are drept obiectiv completarea condiţiei atletice a calului respectiv, contribuind la dezvoltarea aparatului respirator şi cardiovascular. Este cunoscut faptul că intensitatea şi durata antrenamentului diferă de la un individ la altul în funcţie de particularităţile fiziologice ale fiecăruia. Este recomandabil ca în cadrul antrenamentelor intense ale cabalinelor să se realizeze zilnic controale privind modificarea stării fiziologice atât înainte cât şi după efectuarea antrenamentului. Principalele elemente care se urmăresc prin aceasta sunt caracterul transpiraţiei, modificarea temperaturii organismului, modificarea ritmului respiraţiei, a pulsului, precum şi a constantelor sangvine. Durata acestei faze este de 4-5 luni şi chiar mai mult, în funcţie de exteriorizarea potenţialului fiecărui individ. De asemenea, în sezonul competiţional, antrenamentele sunt zilnice în scopul menţinerii condiţiei fizice pentru sportul de performanţă (figura 7.38).
Figura 7.38. Antrenamentul pe bandă a cailor de performanţă.
Modul în care se realizează antrenamentul cabalinelor este foarte important pentru exteriorizarea performanţei lor. Astfel, un cal antrenat este capabil de un efort de două ori mai mare comparativ cu unul neantrenat.
7.3. IGIENA CABALINELOR
Cel de-al treilea element al tehnologiei de întreţinere a cabalinelor îl reprezintă îngrijirea corporală a acestora. După cum este cunoscut, aceasta reprezintă o verigă de bază a tehnologiei de
exploatare a cabalinelor influenţând sănătatea animalelor, funcţia de reproducţie, cât şi metabolismul.
Mijloacele prin care se asigură menţinerea igienei corporale a cabalinelor sunt pansajul, tunderea, îmbăierea, masajele etc.
îngrijirea cabalinelor este strâns legată şi de dresajul şi educarea acestora pentru acest scop. Comportarea blândă a îngrijitorului în timpul îngrijirilor corporale din perioada de tineret conduc la obişnuirea cabalinelor cu operaţiunile de pansaj, curăţire a copitei şi potcovire, dar şi la realizarea tratamentelor sanitar-veterinare periodice.
Ca regulă generală se recomandă ca operaţiunile de îngrijire să nu fie întreprinse în timpul administrării hranei şi a furajării propriu-zise a cabalinelor. Aceasta, deoarece cabalinele devin neliniştite, risipesc furajele, precum şi particulele de murdărie şi praful din atmosfera adăpostului, făcând întreaga operaţiune de îngrijire imposibilă.
Cel mai frecvent mijloc utilizat pentru îngrijirea corporală a cabalinelor este pansajul. Acesta constă dintr-un complex de operaţiuni succesive (buşumat, ţesălat, periat şi şters) cu scopul îndepărtării murdăriei de pe corpul calului respectiv.
Pansajul se execută cu scopul menţinerii funcţiilor de bază ale pielii, care nu reprezintă doar o barieră de protecţie a organismului împotriva infecţiilor, ci are şi un rol însemnat în metabolism. La acest nivel au loc numeroase procese respiratorii, excretorii şi schimburi de căldură.
Prin întreţinerea în adăpost a cabalinelor, precum şi prin gradul deosebit de specializare a unor rase, nu mai este posibilă igienizarea pe cale naturală a pielii. în afară de acestea, prin supunerea cabalinelor la eforturi deosebite, atât pentru sport cât şi pentru tracţiune, au loc la nivelul tegumentului schimburi semnificative de energie, cât şi eliminări de produşi rezultaţi în urma catabolismului.
Trebuie reamintit că atât pansajul, cât şi celelalte operaţiuni care ţin de îngrijirea cabalinelor trebuie să fie realizate în aer liber, astfel încât să se evite poluarea aerului din adăpost.
Pansajul cabalinelor se recomandă a se efectua zilnic, de regulă dimineaţa. în cazul în care cabalinele se întorc la adăpost murdare, transpirate, plouate etc, întreaga operaţiune de pansaj se recomandă a fi reluată încă o dată. Concomitent cu aceasta, se recomandă curăţirea de fiecare dată şi a suprafeţei plantare a copitelor, astfel încât să se asigure condiţiile unui aplomb corect.
Tot mai mulţi specialişti recomandă, mai ales pentru caii de tracţiune şi agrement, ca pansajul complet să se realizeze după programul de grajd de după-amiază. Prin aceasta s-ar oferi posibilitatea cabalinelor ca pe parcursul întregii nopţi să dispună de un confort corespunzător cu privire la igiena lor corporală. Aceasta mai prezintă avantajul că printr-un pansaj sumar dimineaţa, se economiseşte şi timp, iar cabalinele pot fi utilizate mai eficient pe parcursul întregii zile.
Pentru realizarea unui pansaj corespunzător este necesară utilizarea unor ustensile adecvate cum ar fi ţesala, peria, ciocanul de lemn, cutia de praf, răzătoarea, bure-
tele, pieptenele ghebrea (figura 7.39). în lipsa acestora, pansajul se poate realiza cu mijloace improvizate.
Figura 7.39. Ustensile utilizate în pansajul cabalinelor.
Pansajul se realizează prin mai multe operaţiuni succesive care încep prin buşu-mare şi se încheie cu ştergerea calului. Buşumatul se face mai întâi pe latura stângă a corpului, respectiv pe gât, trunchi şi membre şi apoi pe cea dreaptă. Se continuă cu periatul capului şi curăţirea ochilor, nărilor, gurii şi a organelor genitale. La terminarea zilei de lucru sau antrenament, calul se buşumează şi se frecţionează regiunile care au venit în contact cu harnaşamentele.
7.3.1. IGIENA CORPORALĂ A ARMĂSARILOR
Igiena corporală a armăsarilor este o operaţiune importantă în cadrul tehnologiei de întreţinere a acestora. Prin aceasta se urmăreşte îndepărtarea murdăriei şi a prafului de la rădăcina fibrelor de păr, destuparea porilor şi stimularea funcţiilor pielii. Pe lângă metodologia clasică de pansaj descrisă mai sus, în îngrijirea armăsarilor se acordă o atenţie deosebită igienei coamei, a moţului, a părului din coadă şi a pântecului care sunt pieptănate şi spălate ori de câte ori este necesar. Există deja în ţările cu zootehnie dezvoltată, metode de pansaj mecanic care funcţionează pe principiul aspiratorului de praf şi care se utilizează chiar în incinta adăpostului.
în perioada sezonului cald, este indicată îmbăierea cabalinelor, datorită efectului favorabil asupra intensificării marilor funcţiuni de corpului. Bineînţeles că o curăţire zilnică a furcuţei în scopul îndepărtării murdăriei are un efect favorabil asupra stării generale a armăsarilor de reproducţie.
7.3.2. IGIENA CORPORALĂ A IEPELOR DE REPRODUCŢIE
Igiena iepelor de reproducţie este sumară, mai ales în timpul sezonului cald, când întreţinerea acestora se realizează la păşune. Această igienă se rezumă la îndepărtarea periodică a noroiului, a scaieţilor sau altor impurităţi din coamă, moţ sau coadă care
jenează animalul şi-i creează disconfort. Datorită faptului că iepele de reproducţie, în general, nu se potcovesc, se impune şi un control periodic al copitei pentru îndepărtarea murdăriei de la nivelul furcuţei, precum şi o eventuală ajustare a cornului copitei.
în perioada sezonului rece, prin întreţinerea iepelor de reproducţie în adăpost, este utilă efectuarea unei igiene corporale mai riguroase comparativ cu sezonul de vară. Aceasta se materializează printr-un pansaj zilnic, asemănător cu cel recomandat pentru armăsarii de reproducţie, concomitent cu menţinerea adăposturilor într-o stare de igienă corespunzătoare.
în cazul mânjilor se încearcă obişnuirea acestora cu îngrijitorii din preajmă. Periodic se realizează controlul copitelor, astfel încât să se îndeplinească toate condiţiile realizării unor aplomburi corecte.
La această categorie de vârstă trebuie cunoscut faptul că mânjii năpârlesc pentru prima oară în jurul vârstei de 4 luni. Datorită procesului de năpârlire, mânjii devin mai sensibili la umezeală, la temperaturi scăzute, curenţi de aer reci, precum şi la furajele administrate. Din această cauză se recomandă ca microclimatul în adăposturi să se încadreze în limitele de confort pentru a-i feri de îmbolnăviri.
7.3.3. IGIENA TINERETULUI CABALIN
Igiena tineretului cabalin se realizează zilnic, în funcţie de categoria de vârstă a tineretului cabalin respectiv.
în cazul tineretului cabalin de peste 1 an, se recomandă o igienă sumară în perioada sezonului cald, când întreţinerea acestora se realizează la păşune. în această perioadă igiena corporală se limitează la un pansaj periodic sumar concomitent cu o curăţire de noroi, scaieţi şi alte impurităţi din coamă, coadă şi de pe corp.
O atenţie deosebită se acordă copitelor care trebuie verificate la fiecare 2-3 săptămâni, astfel încât să nu apară modificări de aplomb. în scop preventiv se recomandă ca la un interval de 5-6
săptămâni să se procedeze la ajustarea cornului copitei. După cum este de la sine înţeles, tineretul cabalin nu va fi potcovit decât numai în momentul în care intră în categoria de dresaj şi antrenament. Aceasta, tocmai în scopul de a nu frâna dezvoltarea normala, corectă a copitei.
în perioada sezonului rece, se recomandă pansajul zilnic al tineretului cabalin. Datorită condiţiilor tipice de adăpostire şi întreţinere (în stare liberă în boxe colective), pansajul se poate realiza numai în momentul administrării tainului de concentrate, moment în care animalele sunt legate la iesle pentru a-şi consuma numai raţia proprie de concentrate.
7.3.4. IGIENA A CAILOR ÎN DRESAJ Şl ANTRENAMENT
Igiena corporală a cailor în dresaj şi antrenament, este o componentă importantă a tehnologiei lor de creştere. Datorită faptului că tineretul din categoria în dresaj şi antrenament este întreţinut în stabulaţie permanentă, pansajul zilnic este mai uşor de realizat. Nu trebuie neglijat nici faptul că prin menţinerea acestei categorii de tineret într-o stare de igienă corporală perfectă, este asigurată şi menţinerea unui metabolism ridicat, a tuturor funcţiilor organismului, inclusiv al pielii, precum şi posibilitatea unui efort fizic mare Ia care este supus în timpul dresajului şi antrenamentului.
Există şi unităţi hipice în care pansajul pentru această categorie de cabaline se execută de mai multe ori pe zi. întotdeauna, cu ocazia pansajului de după-amiază, se spală membrele şi se controlează copitele. Acest control are drept scop observarea gradului de tocire anormală a potcoavelor, slăbirea sau pierderea acestora. De asemenea se are în vedere înlăturarea corpurilor străine de pe suprafaţa plantară a copitei şi degajarea fur-cuţei, precum şi ungerea cornului şi efectuarea unor tratamente sanitar-veterinare.
7.3.5. IGIENA CABALINELOR DE SPORT Şl TRACŢIUNE
Igiena cabalinelor de sport şi tracţiune este un element deosebit de important în exploatarea raţională a acestora. Igiena pielii asigură organismului ca prin procesul de transpiraţie să elimine şi o serie de toxine rezultate din funcţiunile corpului. Aceste element este deosebit de important în scopul menţinerii sănătăţii animalului respectiv.
întotdeauna, Ia întoarcerea cabalinelor de la muncă, antrenament sau concursuri sportive, înainte de introducerea acestora în adăpost, se spală regiunile murdare de noroi, după care se scot harnaşamentele. Nu trebuie omisă nici buşumarea cabalinelor, mai ales în cazul în care au depus un efort mare şi prezintă o transpiraţie puternică. Tot în acest moment se examinează şi regiunile corporale care au venit în contact cu harnaşamentele, pentru a vedea dacă s-au produs rosături sau răniri datorită acestora.
în cazul în care nu se realizează pansajul zilnic, se ajunge la acumularea de transpiraţie, celule descuamate, praf şi murdărie la baza firelor de păr, ceea ce conduce la astuparea porilor pielii şi la reducerea funcţiunilor acestora. Acest proces conduce la acumularea lentă în organism a unor produşi de catabolism şi de aici la scăderea apetitului cabalinelor, apatie şi scăderea performanţelor productive.
Este recomandabilă generalizarea spălării membrelor cailor după fiecare zi în care s-a depus un efort deosebit. Aceasta are drept scop nu numai înlăturarea noroiului şi a murdăriei ci şi eliminarea efectului oboselii, înviorând caii. Cu aceeaşi ocazie, există posibilitatea descoperirii rosăturilor sau a rănilor cauzate în timpul zilei, concomitent cu luarea măsurilor de tratare a acestora (figura 7.40). Pentru caii de performanţă se mai foloseşte, în timpul iernii şi un tratament cu raze ultraviolete (figura 7.41).
Figura 7.40. Spălarea membrelor Figura 7.41.Tratamentul cu raze ultraviolete
cailor de sport în perioada de iarnă pentru caiide performanţă.
La caii de muncă, precum şi la cei de sport şi agrement, este deosebit de importantă îngrijirea copitei. în acest scop se va curăţă zona plantară a copitei, înlăturându-se pământul uscat, pietricelele şi alte corpuri străine care se găsesc între ramurile furcuţei şi barei. Pentru păstrarea elasticităţii copitei şi evitarea apariţiei de crevase, se recomandă ungerea periodică a acesteia cu un amestec de ceară de albine şi gudron vegetal.
7.4. POTCOVITUL CABALINELOR
Potcovitul este o operaţiune obligatorie pentru caii de sport, agrement sau muncă, mai ales când aceştia trebuie să se deplaseze pe căi de acces mai dure şi pe distanţe lungi.
Este cunoscut faptul că întregul corn al copitei se înnoieşte într-un interval de 10-14 luni şi că există o viteză de creştere cu aproximativ 25% mai mare a copitei pentru cabalinele care nu sunt potcovite comparativ cu cele potcovite.
Menţinerea copitei în bună stare de funcţionare se realizează în primul rând când furcuţa este bine dezvoltată şi ia contact cu pământul în timpul sprijinului. în cel de-al doilea rând, când întreaga greutate suportată de membru se repartizează uniform pe toată marginea inferioară a peretelui copitei. în figura 7.42 sunt prezentate trei tipuri de copită.
Figura 7.42. Tipuri de copite la cabaline: a) corectă; b) joasă; c) înaltă
O copită corect conformată se caracterizează prin:- linia coroanei este dreaptă, coborând de la frunte spre călcâie, fără sinuozităţi, exfoliaţii, crăpături
sau răniri.- peretele copitei este neted, pigmentat dens, fără cercuri, inele sau crevase.- înălţimea peretului copitei în frunte este de două ori mai mare comparativ cea din călcâie, la
membrele posterioare şi de 1,5 ori mai mare la cele posterioare.- linia albă de pe suprafaţa plantară a copitei este vizibilă şi continuă, fără întreruperi.- furcuţa este elastică, fără crevase sau descuamări.
O potcovire corectă este o condiţie esenţială pentru realizarea de performanţe ridicate la cabaline. în funcţie de viteza de creştere a cornului copitei, precum şi de apartenenţa de rasă şi direcţia de exploatare a calului respectiv, potcovirea se repetă la fiecare 4-6 săptămâni.
Obiectivele pentru care se realizează potcovitul sunt:- protejarea cornului copitei de o uzură puternică sau neuniformă;- menţinerea sau îmbunătăţirea aplomburilor sau a modului de deplasare;-
- prevenirea şi tratarea afecţiunilor copitei, tendoanelor sau articulaţiilor membrelor care se manifestă automat prin şchiopături. Nu trebuie neglijat faptul că pentru o potcovire corectă, potcoava trebuie să corespundă formei şi mărimii copitei, precum şi direcţiei de exploatare a calului respectiv. Pe cât posibil, se urmăreşte ca potcoavele să fie cât mai uşoare (figura 7.43).
Figura 7.43. Tipuri de potcovire 1- potcoavă normală; 2 - potcoavă scurtă; 3 - potcoavă lungă;4 - potcoavă rotunjită în frunte.
în general, potcoavele se prelucrează înainte de potcovirea propriu-zisă, astfel încât să se potrivească copitei căreia îi sunt destinate. Din această cauză se recomandă şi potcovirea la cald prin care se pot fixa foarte bine potcoavele potrivite. în cazul în care din motive obiective, se practică potcovirea la rece, este recomandabilă găsirea potcoavelor potrivite în privinţa mărimii lor, în special cu lungime corespunzătoare a braţelor.
în cazul în care acestea depăşesc călcâiele copitei, există riscul de a se agăţa cu acestea. Din contră, când braţele potcoavei sunt mai mici, se reduce suprafaţa de sprijin a calului şi apare o suprasolicitare a tendoanelor, care, în timp, conduce la modificări de aplomb. De asemenea, pentru caii care au o predispoziţie de a se împiedica sau de a târî membrul respectiv, se recomandă ca fruntea potcoavei să fie rotunjită.
în privinţa baterii caielelor, se utilizează între 6 şi 8 caiele pentru fixarea unei potcoave. Caielele se bat la o distanţă de 1,5-2,5 cm de marginea inferioară a cornului copitei, în timp ce caielele anterioare vor fi bătute mai sus comparativ cu cele posterioare.
în figura 7.44 se prezintă modul de contenţie al calului în vederea potcovirii.
Figura 7.44. Modul de contenţie în vederea potcovirii.
în scopul protejării copitei, este recomandabil ca vechea potcoavă să nu fie smulsă de pe copită, deoarece pot apărea rupturi în interiorul cornului copitei. Din această
cauză, fiecare caia trebuie desprinsă separat, astfel încât cornul copitei să rămână integru pentru potcovirea următoare (figura 7.45).
Figura 7.45. Rupturi în cornul copitei datorate detaşării incorecte a vechii potcoave.
Principalele scule care se utilizează pentru potcovirea cabalinelor sunt cleştele, descaielatorul, cutitoaia, raspelul, compasul, ciocanul si bocul (figura 7.46).
Figura 7.46. Ustensile folosite la potcovirea cabalinelor 1. ciocan de lemn; 2. descailator;3. cleşte pentru scos potcoava; 4. cuţitoaie; 5. renetă; 6. raşpel; 7. compas; 8. ciocănaş pentru
potcovit; 9. cleşte pentru tăiat unghii; 10. daltă pentru nituri; 11. priboi;12. caiele-stânga pentru potcovit normal.
în legătură cu potcovitul în scopul corectării anumitor defecte de aplomb sau de mers, cel mai des se urmăreşte înlăturarea ţăcănitului (lovirea copitelor posterioare de bipedul corespunzător anterior) sau prin cosire când leziunile apar la membrul simetric anterior sau posterior. în general, potcovitul de corectare constă în ajustarea copitelor anterioare şi aplicarea de potcoave uşoare, iar la cele posterioare, ajustarea
lor, lăsând copitele puţin mai lungi şi aplicarea de potcoave uşoare. Acestea se pilesc pe latura interioară care se face puţin mai dreaptă.
BIBLIOGRAFIE
Ambrosiano, N.; Harcourt, M. (1989) -Horse bams big andsmall - Breakthrough Publications310 N Ossining N.Y. 10562. Bade, B. (1977) -Leistungspriifungen als Selektionsgrundlage in
Bade, B.; Bruns, E.; Haring, H. (1978) - Neue Ergebuisse zur Beurteilung des Mermals -Rittigkeit 29-th EAAP - Conference Stockholm.
Baudoin, N. (1989) -Les chevaux - J. P. de Monza Ed. p. 272.Baudoin, N. (1990) - Situation de l'elevage equin en France - Congres FEZ Toulouse.Beeman, M. (1973) - Conformation: the relationship ofform to function - Quarter Horse
Journal 1 p. 24 Bennett, D. K. (1988) - Principles of Conformation Analysis - Fleet Street Corp. GaithersburgMd. 96. Blendinger, W. (1971) - Psychologie und Verhaltensweise desPferdes - Erich Hoffman Verlag.Heideheim
Blomac, N. (1991) - La gloire et le jeu Des Hommes et des chevaux, Fayard. Ed. Paris.
Brabanetz, H. (1987) - Das K. u. K. Staatsgestut Radautz und seine Pferde -1. S.C. Verlag CH 8500 Gerlikon.
Busch, W.; Gamcik, P. (1987) - Zuchthygienische Kontrolle bei Nutztieren - VEB Gustav Fischer Verlag. Jena.
Buttler, D. (1982) - The sensitive structure of the horses footAmer - Farriers J. 8.
Buttler, K. D. (1974) - The Principles oh Horses kocing - Butler Publ. Maryville, Missouri p.428. Buurman, P. U.; Paul, W. (1994) - Modeme Pferdezucht undHaltung - DLG Verlag. Frankfurtam Main. Carson, K.; Wood-Gush, D. G. M. (1983) - Equine behaviour - Applied Animal Ethology 10 p.179. Chelemen, N. (1982) - Creşterea, îngrijirea şi folosirea cailor de muncă - Ed. Ceres.Bucureşti.
Coleon, J.; Rossier, E. (1986) - Le cheval en France: situation, apports scientifiques et tech-niques recents, problemes, perspectives - CR Acad. Agric. Fr. Paris.
Crabtree, H. (1970) - Saddle Seat Equitation - Doubleday and Co. N.Y.
Cumlivscki, B. (1993) - Behaviour and adaptibility of Balkans mountain horses - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Dalin, G.; Drevemo, S. (1973) - Ergonomie aspects of locomotor asymmetry in Standardbred horses trotting through turns - ACTA. VET. Scand. Suppl. 44.
Delloye, G. (1990) - La France des courses - une industrie ă 3 disciplines, support de pans mutules - Proceedings of the EAAP - Session of the Commission on horse Production, Toulouse, 11.07.1990.
Deuel, N. R. (1995) - Conformational analyses of Olimpic show jumping and three-day event horses - 46-th Annual Meeting of the EAAP. Prague.
Devimeux, T. (1988) - Les Equides en Espagne - CEREOPA Ed. Paris.
Diakont, K. (1994) - Bodenarbeit mit Pferden - DLG Verlag; Frankfurt am Main.
Engelmann, U.; Buurman, P. U. (1994) - So zieht mari Fohlen auf - DLG Verlag Frankfurt am Main.Engelmann, U.; Buurman, P. U. (1994) - Vom Fohlen zum Reit undFahrpferd- DLG Verlag. Frankfurt am Main.
Ensminger, M. E. (1969) - Horses and Horse-manship. The Interstate - Danville Ilinois p. 132.
Evans, J. W. (1981) -Horses. A Guide to Selection, Care andEnjoyment - W. H. Freeman and Co. San Francisco p. 14.Flanagan, J. (1993) - Registration and evaluation of sport horses in Ireland - 43-th Annual Meeting of the EAAP,
Aarhus.
Foran, M.; Cromie, A. (1994) -Analysis of show jumping data in the Irish sport horse popula-tion - 45-th Annual Meeting of the EAAP, Edinburgh.
Foran, M.; Reilly, M. (1995) - Genetic Evaluation of Show Jumping Horses in Ireland using Ranks in Competition - 46-th Annual Meeting of the EAAP, Prague.
Fraehr, E. (1993) - Horse breeding in Denmark - 43-th Annual Meeting of the EAAP, Aarhus.
Georgescu, G.; Călinescu, E. (1983) - Cercetări cu privire la dinamica creşterii tineretului cabalin Semigreu de Bărăgan - Lucrări ştiinţ. I.A.N.B. Bucureşti.
Georgescu, G.; Constantin, P. (1989) - Cercetări privind determinarea comportării cailor la tracţiune în funcţie de diferiţi de factori de influenţă - Lucr. ştiinţ. I.A.N.B. Bucureşti.
Georgescu, G.; Ujică, V. (1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor şi echitaţie - Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Gianoli, L. (1967) -Horse andHorsemanship trough theAges - Grown Publ. N. Y. p. 440.
Gold, M. (1994) - Der Pferdewirt - DLG Verlag; Frankfurt am Main.
Grigorescu, D. (1982) - Tehnologia creşterii cabalinelor - Red. de prop. tehnică agricolă, Bucureşti.
Grongroft, B. (1972) - Rangordnung bei Pferden - Diss. Univ. Hannover.
Griinberg, Rita; Călinescu, E. (1955) - întreţinerea şi folosirea cailor de tracţiune - Ed. Agrosilvică, Bucureşti.Hassenberg, L. (1971) - Verhalten beiEinhufern - A. Ziemsen Verlag. Wittenberg.Hechler, B. (1971) - Beitrag zur Ethologic des Islandpferdes - Diss. Univ. Giessen.Heydehreck, H. (1988) -Die deutsche Dressurpnufung - Paul Parey Verlag, Hamburg.Hickman, J. (1991) - Der richtige Hufbeschlag - DLG Verlag, Frankfurt am Main.Houpt, K. M. (1987) -Areyou the cause ofyour horses vice? - Equus 115 p. 76.Hoyt, D. F.; Taylor, C. R. (1981) - Gait and the energetics oflocomotion in horses - Nature 292 p. 239.
Jarrige, R.; Martin-Rosset, W. (1985) -Le Cheval - I.N.R.A.
Jelinek, J.; Volenec, J.; Krys, J. (1995) - Die Messungs objektivisierung des quantitativen Bestand-Teils derPferdebewegungs-mechanik - 46-th Annual Meeting of the EAAP, Prague.
Kapitzke, G. (1993) - Das Pferd - DLG Verlag, Frankfurt am Main.
Kempson, S. A. (1987) - Scanning electron microscope observations ofhoofhorn from horses with brittle feet - Vet. Record. 120 p. 568.
Kirby, E.; Leach, D. (1982) -Ingenious engineering - Equus 59 p. 34.Klingel, H. (1972) -Das Verhalten der Pierde - Handbuch der Zoologie nr. 8 p. 68.Klingel, H. (1975) -Diesoziale Organisation der Equiden - Veri. Dtsch. Zool. Ses. 68 p. 71.Knopfhart, A. (1988) - Beursteilung und Auswahl von Reitpferden - Paul Parey Verlag, Hamburg.
Ljundquist, G. (1983) - PracticaiDressage Manual - Ljundquist Publ. Potomac, Maryland p. 164.
Lose, P. M.; Meinecke-Tilman, S. (1985) - Die Stute und ihr Fohlen - Paul Parey Verlag, Hamburg.Lowe, H.; Hartwig, W.; Bruns, E. (1988) - F'fer-dezucht -Verlag Eugen Ulmer, Stuttgart.Marcenac, L. N. (1980) - Encyclopedie du cheval- Ed. Maloine, Paris.Mărginean, G. (1991) - Echitaţie şi sporturi hipice - Univ. Şt. Agr. Bucureşti.Marsalek, M.; Frelich, J. (1995) -Judging ofmovement traits in relation to body measures of horses - 46-th Annual
Meeting of the EAAP, Prague.
Meinardus, H. (1988) - Ziichterische Nutzung der Turniersportpuifung fur Reitpferde. Genetische Parameter und Zuchtmertschătzung mit einem BLUP - Tiermodell. Diss. Univ. Gottingen.
Moldoveanu, Gh.; Suciu, T. (1971) - Calul. Utilitate şi sport - Ed. Ceres. Bucureşti.
Naviaux, J. L. (1985) - Horses in Health and Disease - Lea and Febiger, Philadelphia, Pennsylvania p. 300.
Neuhaus, B. (1992) - Das Freizeitpferd - DLG Verlag; Frankfurt am Main.
Odberg, F. O.; Smith, K. F. (1977) - Studies on the formation of ungrazed eliminative areas in fields used by horses - Applied Anim. Ethology 3 p. 27.
Pas, L. (1976) - Le poney -Elevage, dressage, equitation - Flammarion, Paris.
Pirkelmann, H.; Schăfer, M. (1976) - Pferdestălle undPferdehaltung - Eugen Ulmer - Verlag. Stuttgart.
Powell, D. G.; Jackson, S. G. (1992) - The Health of Horses - Ed. Longman, Essex.
Robinson, R. (1989) - Genetic defects in the horse - J. Anim. Breed. Genet. 106
Rooney, J. R. (1977) - The Sick Horse: Causes, Symptoms and Treatment - A. S. Barnes and Co. N.Y. p. 170.
Rossdale, P. D. (1974) -Das Pferd - Karger Verlag, Basel-Munchen.
Schăfer, H. (1972) - GroBponys und Kleinpferde - Munchen. Nymphenburger Verlagshandlung.
Schăfer, H. (1974) -Die Sprache des Pferdes - Munchen. Nymphenburger Verlagshandlung.
Schăfer, M. (1978) - Beobachtungen zum Verhalten des sudiberischen Primitivpferdes -Nymphenburger Verlagshandlung.
Schăfer, M. (1981) -Ethologie des Fjordpferdes - Nymphenburger Verlagshandlung.
Schăîer,M. (1985)-Beobachtungen zum Mutter-Kind-Verhalten des Pferdes -NymphenburgerVerlagshandlung. Schnitzer, U. (1969) - Untersuchungen zur Planung von Reitanlagen - Diss. Univ.Karlsruhe.
Schramm, U. (1994) -Die Untugenden des Pferdes - DLG Verlag. Frankfurt am Main.Schwark, J. (1978) -Pferde - VEB Deutscher Landwitschaftsverlag Berlin.Schwark, J. (1981) - Pferdezucht -VEB. Deutscher Landwirtschaftsverlag Berlin.Seunig, W. (1991) -Reitlehre von heute - Paul Parey Verlag, Hamburg.Shirely, M. J. (1982) - Equine - English dictionary. Equine Practice 4 p. 11.
Simpson, G. G. (1951) -Horses - Oxford University Press. N.Y. p. 1.Slob, W. (1990) -Alles uber Pferde - Paul Parey Verlag, Hamburg.Smythe, R. H.; Goody, P. C. (1972) - The Horse: Structure andMovement - J. A. Allen and Co. London p. 198.
Storl, W. (1989) - Die Ausbildung desjungen Pferdes - Paul Parey Verlag, Hamburg.
Suciu, T.; Moldoveanu, G.; Georgescu, Sh. (1975) - Zootehnia României, voi. IV Cabaline -Ed. Academiei. Bucureşti. Şerban, A. şi col. (1980) - Construcţii zootehnice - Ed. Didactică şi Pedagogică.
Bucureşti.
Tavernier, A. (1986) -Donnees nouvelles sur Ies performances des chevaux de sport - Journeesde la recherche chevaline, CEREOPA, Paris. Teujdea, V.; Petrache, E.; Georgescu, G. (1986) - Tehnologia de
creştere şi sanitar-veterinarăpentru cabaline - Rev. de prop. tehn. agric. Bucureşti. Velea, C. (1980) - Creşterea cabalinelor-Ei. Dacia,
Cluj-Napoca. Warren, E. J. (1992) - Horse Breeding and Management - Elsevier, Amsterdam. Willoughby, D. P. (1974) - The Empire ofEquus - A. S. Barnes and Co. N.Y. Winter, D.; Bruns, E. (1995) - Consequences of Bone - Diseases in Breeding Sport - Horses.
46-th Annual Meeting of the EAAP, Prague. Wintzer, H. J. (1987) -Krankheiten des Pferdes - Paul Parey Verlag, Hamburg. Young, J. R. (1982) - The Schooling of the Horse - Univ. of Oklahoma Press. Norman. Zeeb, K. (1973) - Pferde dressiert von Fredy Knie - Hallwag Verlag. Bem.
