Campania de Promovare a Culturii este susţinută şi realizată în cooperare cu

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Colecţia „Biblioteca pentru toţi“ le-a oferit cititorilor români vreme de o sută de ani capodoperele literaturii române şi universale, iar în 2009 s-a relansat cu gândul de a reedita titlurile clasice ale literaturii române. Îi vom reciti pe autorii ale căror opere ne-au însoţit viaţa şi le vom lăsa de aici îna-inte moştenire celor dragi nouă, cărţile devenirii noastre şi ale devenirii lor.Un recurs cu care Jurnalul Naţional v-a obişnuit, care de-acum va însemna şi un recurs la patrimoniul literaturii universale, recurs ce va statua totodată răspândirea şi păstrarea sa.

Marius TucăJurnalul Naţional

E M I L Y B R O N T Ë

LA RĂSCRUCE DE VÂNTURI

E M I L Y B R O N T Ë

LA RĂSCRUCE DE VÂNTURI

Traducere din limba francezăde Henriette-Yvonne Stahl

Prefaţă de Bianca Burţa-Cernat

Bucureºti, 2014

ISBN 978-606-710-057-0

Director: Marius TucăDirector general: Dan Matiescu

Coordonator colecţie: Ana-Maria Vulpescu

Şoseaua Bucureşti–Ploieşti nr. 15, Clădirea Iridex, etaj 3,

tel.: 021-20 30 141, fax: 021-20 87 642E-mail: carte@jurnalul.ro

Redactori: Iulia Pomagă, Mădălina VasileTehnoredactor: Angela Ardeleanu

Producţie: Walter Weidle

Grupul Editorial ARTComenzi – Cartea prin poştă

C.P. 4, O.P. 83, cod 062650, sector 6, Bucureştitel.: (021) 224.01.30, 0744.300.870, 0721.213.576;

fax: (021) 224.17.65Comenzi – onlinewww.editura-art.ro

Date despre colecţia BIBLIOTECA PENTRU TOŢI: www.jurnalul.ro; www.bibliotecapentrutoti.ro

Emily Brontë, Wuthering HeightsCronologie de Mihaela Negrilă, prefaţă de Bianca Burţa-Cernat

Copyright © 2014 Editura ART, pentru prezenta ediţieIlustraţie copertă © Edmund Blair Leighton, On the Threshold

(of a Proposal), 1900Lucrare apărută cu acordul COPYRO – Societate de

Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor

Tipãrit la Radin Print, prin reprezentantul pentru România 4 Colours Advertising, www.4colours.ro

C R O N O L O G I E

29 decembrie 1812 – La biserica Guiseley are loc căsătoria lui Patrick Brontë cu Maria Branwell, viitorii părinţi ai lui Emily Brontë. Patrick B. era descendentul unei familii simple, de ţărani irlandezi, fi ind cel mai mare dintre cei zece copii; deși a făcut ucenicia ca fi erar, a reușit, datorită înclinaţiilor spre studiu și aptitudinilor, să se înscrie ca student în 1802, la 25 de ani, la St. John’s College din cadrul Universităţii Cambridge. Aici își schimbă ortografi a numelui din Brunty în Brontë, din motive care nu au fost elucidate pe deplin. Și-a terminat studiile, cu rezultate foarte bune, în 1816, când și-a luat diploma de licenţă. În 1807 a fost hitoronisit preot în cadrul Bisericii Anglicane, încredinţându-i-se apoi diverse parohii. Maria Branwell era al optulea copil din cei doisprezece ai soţilor Branwell, din Penzance, comitatul Cornwall. Tatăl ei era un negustor înstărit.

1814 – Se naște Maria, primul copil al soţilor Brontë.

1815 – Cândva în cursul acestui an se naște Elizabeth, al doilea copil al soţilor Brontë. A fost botezată pe 26 august.Patrick B. este numit preot paroh la ornton, în Bradford.

1816 – 21 aprilie – Se naște Charlotte, al treilea copil al soţilor B.

1817 – 26 iunie – Se naște Branwell, al patrulea copil și singurul fi u al soţilor Brontë. A fost pictor, scriitor și poet. 18 iulie – Moare scriitoarea engleză Jane Austen.

1818 – 30 iulie – Se naște Emily Jane Brontë, al cincilea copil din cei șase ai familiei, la ornton, un sat din suburbia orașului Bradford din comitatul Yorkshire, Anglia.20 august – Are loc botezul lui Emily.

1820 – Se naște Anne, al șaselea și ultimul copil al soţilor Brontë. Patrick Brontë este numit preot paroh pe viaţă la Haworth.

8 C R O N O L O G I E

1821 – ianuarie – Maria, soţia lui Patrick Brontë, și mama celor șase copii ai săi, este diagnosticată ca având cancer.15 septembrie – Maria, soţia lui Patrick Brontë, se stinge din viaţă, după multă suferinţă. septembrie – Elizabeth Branwell, sora răposatei Maria, se mută din Penzance la Haworth, pentru a-și ajuta cumnatul la creșterea celor șase copii rămași fără mamă și la administrarea gospodăriei. După moartea mamei, fraţii B. s-au crescut, practic, unii pe ceilalţi, petrecând foarte mult timp împreună, departe de societate. Deși nu benefi ciază de o educaţie formală, au acces neîngrădit la cărţile tatălui lor. În timpul liber, copiii încep să scrie fi cţiune, creând mai multe lumi imaginare – toate „foarte stranii“, potrivit declaraţiei lui Charlotte. Când Emily avea 13 ani, ea și Anne încetează să mai participe la povestea desfășurată pe tărâmul imaginar Angria și încep o poveste nouă, despre Gondal, o insulă fi ctivă ale cărei mituri și legende avea să le preocupe pe cele două surori toată viaţa. Cu excepţia poeziilor despre Gondal ale lui Emily și a listei lui Anne cu numele personajelor și locurilor din Gondal, aceste povestiri ale lor nu s-au păstrat.

1822 – 8 iulie – Moare poetul englez Percy Bysshe Shelley, unul dintre poeţii preferaţi ai fraţilor Brontë.

1824 – 19 aprilie – Moare poetul englez George Gordon, Lord Byron, un alt scriitor favorit al fraţilor Brontë.

1824 – 25 noiembrie – Emily este trimisă la recent înfi inţata Clergy Daughters’ School (școala pentru fi icele de clerici) din Cowan Bridge împreună cu surorile ei Maria, Elizabeth și Charlotte, unde îndură un regim sever și suferă din cauza frigului și a hranei proaste.

1825 – 14 februarie – Bolnavă de tuberculoză, Maria este retrasă de la școală și se întoarce acasă la Haworth. primăvara lui 1825 – Școala la care învaţă surorile Brontë este cuprinsă de o epidemie de febră tifoidă, motiv pentru care multe dintre eleve pleacă acasă. 6 mai – Se stinge din viaţă Maria Brontë. Avea doar 12 ani. Se pare că ea a fost sursa de inspiraţie pentru personajul Helen Burns din romanul Jane Eyre de Charlotte B.

C R O N O L O G I E 9

31 mai – Bolnavă de tuberculoză, Elizabeth este retrasă de la școală și se întoarce la Haworth. 25 iunie – Elizabeth Brontë, în vârstă de zece ani, se stinge din viaţă la doar șase săptămâni după decesul surorii ei mai mari, Maria. iunie – Celelalte surori Brontë sunt retrase defi nitiv de la școala din Cowan Bridge.

1835 – iulie–octombrie – Emily urmează cursurile de la școala Domni-șoarei Wooler din Roe Head Mirfi eld.

1836 – februarie – Branwell Brontë, în vârstă de 19 ani, primește pro pu-nerea de a se alătura Lojei masonice, devenind secretarul acesteia.

1837 – 7 august – Emily scrie poezia „O God of Heaven! e dream of Horror“ (O, Dumnezeule din Ceruri! Visul spaimei).

1838 – septembrie – Emily devine profesoară la școala-internat Law Hill din localitatea Southowram, în apropiere de orașul Halifax, comitatul Yorkshire. Din cauza programului de muncă foarte greu, de 17 ore pe zi, și a dorului de casă, ea nu va rămâne aici decât șase luni. 4 decembrie – Scrie poezia: „A Holiday“ (O zi de vacanţă).18 decembrie – Scrie poezia „ e Bluebell“(Clopoţelul)

1839 – 12 ianuarie – Scrie poezia „ e night was dark yet winter breathed...“ (Sufl ul iernii în bezna nopţii).aprilie – Emily renunţă la postul de profesoară și se întoarce acasă. Nu se va mai angaja niciodată. Își ocupă timpul cu treburile gospo-dărești și predă la școala de duminică. Învaţă singură limba germană și exersează la pian.12 iulie – Scrie poezia „And now the house-dog stretched once more...“ (Câinele casei se mai întinde o dată).30 septembrie – „ e organ swells the trumpets sound“ (Foalele orgii se umfl ă, trompetele răsună).14 noiembrie – Scrie poezia „Well, some may hate, and some may scorn, And some may quite forget thy name...“ (Ei bine, unii s-ar putea să urască, unii s-ar putea să dispreţuiască, iar alţii s-ar putea chiar să uite numele tău...).

1840 – 6 ianuarie – Scrie poezia „ y son is near meridian height, and my sun sinks in endless night..“ (Fiul tău a ajuns aproape la zenit, iar soarele meu se cufundă în noapte fără sfârșit)

10 C R O N O L O G I E

1841 – 1 martie – Scrie poezia „Riches I hold in high esteem and Love I laugh to scorn...“ (Bogăţiile le ţin la mare preţ/ Iar de iubire-mi râd cu dispreţ.) 16 iulie – Scrie poezia „Aye, there it is! It wakes tonight“ (Vai, iată-l! Se deșteaptă astă-seară).

1842 – februarie-noiembrie – Emily și Charlotte urmează cursurile Pen-sio nului Héger din Bruxelles, unde iau lecţii de franceză, germană și muzică. Intenţia lor era să își perfecţioneze cunoștinţele pentru a-și putea deschide ele însele o școală. Se pare că directorul școlii, Constantin Héger, a fost foarte impresionat de forţa caracterului lui Emily, în legătură cu care a afi rmat: „Ar fi trebuit să fi e bărbat – un mare navigator. Judecata ei puternică ar fi dedus noi sfere de descoperire din cunoștinţele celor din vechime, iar voinţa ei puternică, autoritară, n-ar fi fost niciodată descurajată de contraziceri sau difi cultăţi, nu ar fi cedat decât cu preţul vieţii. Avea talent la logică și o capacitate de argumentare neobișnuită chiar și pentru un bărbat și încă și mai rară la o femeie... Acest dar era afectat doar de tenacitatea încăpăţânată a voinţei ei, care o făcea să devină obtuză la orice argumente raţionale atunci când era vorba despre dorinţele ei sau despre ce simţea ea că e corect.“ Progresele celor două surori au fost atât de spectaculoase, încât doamna Héger le propune acestora să rămână încă o jumătate de an ca profesoare, Charlotte urmând să predea limba engleză, iar Emily urmând să predea muzica. Însă moartea mătușii lor bolnave le silește pe fete să se întoarcă la Haworth, unde, deși încearcă să-și deschidă o școală acasă, nu reușesc să atragă destule eleve în acea zonă izolată.

1844 – 11 martie – Scrie poezia „ e Wanderer from the Fold“ (Rătăcitul din turmă).1 mai – Scrie poezia „ e linnet in the rocky dells“ (Câneparul din vâlcea)

1845 – 3 februarie – Scrie poezia „ e Philosopher“ (Filosoful).3 martie – Scrie poezia „Remembrance“ (Amintire).10 aprilie – Scrie poezia „Death“ (Moarte).14 aprilie – Scrie poezia „Stars“ (Stelele).septembrie – Charlotte descoperă fără să vrea poeziile lui Emily, care se înfurie din cauza acestei intruziuni în intimitatea ei. Sora ei o convinge să colaboreze la un volum de poezii. Se crede că în această

C R O N O L O G I E 11

perioadă Emily începe să scrie romanul „La răscruce de vânturi.“

1846 – ianuarie – Scrie poezia „No coward soul is mine, No trembler in the world’s storm-troubled sphere...“. Este ultima poezie pe care a scris-o și este, pare-se, prima pe care a scris-o după ce Charlotte a citit, fără știinţa sau permisiunea lui Emily, manuscrisul ei cu poezii, gest care, așa cum însăși Charlotte a recunoscut mai târziu, a supărat-o extrem de mult pe sora ei. După cum a declarat Charlotte, descoperirea de către ea a calităţii remarcabile a poeziilor lui Emily i-a dat lui Charlotte ideea de a le coopta pe surorile ei la publicarea unui volum cu poeziile lor, iar curând după aceea ele au început să își creeze un renume ca romanciere profesioniste. 7 mai – La Parsonage (casa parohială) sosesc primele exemplare tipărite din „Poezii“ de Charlotte, Emily și Anne Brontë, la care Emily a contribuit cu 21 de poezii. Surorile au folosit pseudonimul Acton (în realitate, Anne), Currer (în realitate, Charlotte) și Ellis (în realitate, Emily) Bell. Surorile recurg la adoptarea unor nume masculine, dar care să păstreze iniţiala corespunzătoare numelui real al fi ecăreia dintre ele, deoarece doresc să evite prejudecăţile îndreptate în epocă împotriva femeilor care scriau. 4 iulie – Volumul de „Poezii“ publicat de cele trei surori Brontë sub pseudonimul Acton, Currer și Ellis Bell se bucură de critici favorabile. Criticul de la e Athenaeum le remarcă îndeosebi pe cele ale lui Emily, pentru muzicalitatea și forţa lor, considerându-le a fi cele mai bune. Se vând, însă, doar două exemplare.14 septembrie – Scrie poezia „Why ask to know the date – the clime?“ (De ce să vrei să știi ce dată e – sau cum e vremea?)

1847 – 4 iulie – Sunt trimise casei editoriale omas, Cautley & Newby, spre publicare, manuscrisele romanelor La răscruce de vânturi de Emily B. și Agnes Grey de Anne B., semnate cu pseudonimele Ellis Bell, respectiv Acton Bell. Editura le acceptă și le publică în decembrie 1847 în trei volume, primele două cuprinzând romanul lui Emily. Structura inovatoare a romanului îi nedumerește oarecum pe critici. Violenţa și pasiunea care răzbat din paginile cărţii face publicul victorian să creadă că romanul este scris de un bărbat. Potrivit istoricului Juliet Gardiner, „pasiunea sexuală vie și puterea limbajului și imagisticii cărţii i-a impresionat, i-a uimit și i-a șocat pe critici.“octombrie – Apare romanul Jane Eyre de Charlotte B., sub pseu-donimul Currer Bell; cartea devine rapid un bestseller.

12 C R O N O L O G I E

1848 – iulie – Anne termină de scris romanul Necunoscuta de la Wildfell Hall.24 septembrie – Se stinge din viaţă, la 31 de ani, Branwell B., fratele celor trei surori scriitoare. Cauza decesului: bronșită cronică, deși Charlotte își mărturisește mai târziu bănuiala că a fost vorba de tuberculoză, aceeași boală care i-a răpit surorile. 28 septembrie – Are loc înmormântarea lui Branwell B., în cripta familiei de la Haworth.16 noiembrie – Sănătatea lui Emily este într-o stare proastă. Charlotte scrie că sora ei, care refuză în continuare să fi e consultată de un medic, respiră cu greutate și acuză dureri în piept. 19 decembrie Emily moare, la ora 2 după-amiază, la vârsta de doar 30 de ani.22 decembrie –Emily este înmormântată în cavoul familiei de la biserica parohială din Haworth.

1849 – 29 mai– Se stinge din viaţă Anne B, la 29 de ani. Cum decesul ei a survenit în timpul unei șederi în Scarborough, un orășel de pe litoralul Mării Nordului, unde s-a dus în speranţa că simptomele din faza incipientă de tuberculoză de care suferea vor ceda datorită climei mai blânde, ea este singura membră a familiei Brontë care nu este îngropată la Haworth, ci în cimitirul St. Mary de pe Castle Hill (Dealul Castelului), cu vedere spre mare.octombrie – Apare romanul Shirley de Charlotte B.

1850 – 22 mai – Charlotte scrie despre moartea surorii ei Emily urmă -toarele rânduri: „Din parte-mi, sunt liberă să mă plimb prin mlaștini – dar când merg acolo singură, totul îmi amintește de dăţile când erau și alţii cu mine și atunci mlaștinile mi se par un loc pustiu, inform, solitar și dezolant. Sora mea Emily le iubea nespus și nu e nici o movilă cu buruieni, nici o frunză de ferigă, nici un afi n tânăr, nici un fâlfâit de aripi ale unei ciocârlii sau ale unui cânepar care să nu-mi aducă aminte de ea.“decembrie – Apare o nouă ediţie a romanului La răscruce de vânturi, de astă dată cu numele real al autoarei, cuprinzând și o selecţie de poezii scrise de Emily, precum și o prefaţă semnată de Charlotte.

1853 – ianuarie – Apare romanul Villette de Charlotte B.

1854 – 29 iunie – Charlotte B. se căsătorește cu preotul vicar Arthur Bell Nicholls, asistentul tatălui ei.

C R O N O L O G I E 13

cca. 1850–1855 – Încă înainte de moartea lui Charlotte în 1855, grupuri mari de vizitatori entuziaști iau cu asalt Haworth, dornici să o zărească pe celebra scriitoare, singura rămasă în viaţă dintre cele trei surori, sau, când nu reușeau acest lucru, mulţumindu-se să asculte predicile tatălui ei.

1855 – 31 martie – Se stinge din viaţă Charlotte B. Soţul ei rămâne în continuare la Haworth, având grijă de tatăl ei până la moartea acestuia. 4 aprilie – Trupul neînsufl eţit al lui Charlotte este depus în cripta familiei din biserica din Haworth.

1857 – martie – Editura Smith, Elder & Co publică prima biografi e a lui Charlotte, intitulată Viaţa lui Charlotte Brontë, scrisă de Elizabeth Gaskell la cererea lui Patrick Brontë, tatăl scriitoarei.Apare postum romanul Un pension de domnișoare ( e Professor) de Charlotte B. cu acordul soţului ei, Arthur Bell Nicholls, care acceptă sarcina de a revizui și corecta romanul. Deși scris înainte de Jane Eyre, numeroasele încercări ale lui Charlotte de a publica acest roman eșuaseră.

1861 – Se stinge din viaţă preotul Patrick Brontë, tatăl celor trei surori scriitoare. Lucrurile din casa parohială sunt vândute și mutate. Multe dintre ele au fost luate de soţul lui Charlotte, Arthur Bell Nicholls, în noua sa locuinţă din Irlanda, iar altele au fost dăruite prietenilor și servitorilor ca amintire. Manuscrisele, scrisorile și obiectele personale ale surorilor încep să apară în sălile de licitaţii și multe dintre ele ating preţuri mari pe piaţa americană.

cca. 1890–1900 – Ca urmare a apariţiei unor ediţii mai ie ine ale romanelor surorilor Brontë și a biografi ei Viaţa lui Charlotte Brontë, care popularizează povestea celor trei nefericite surori, a căror viaţă a fost marcată de tragism, interesul faţă de ele crește vertiginos.

1893 – Se înfi inţează Brontë Society, una dintre cele mai vechi societăţi literare din lume, existentă și astăzi. Potrivit site-ului ofi cial al acesteia, este o „organizaţie non-profi t, ale cărei fonduri sunt atrase prin donaţii și sponsorizări, și are ca ţel colectarea manuscriselor și artefactelor familiei Brontë, administrarea celebrului Parsonage Museum (Muzeul Casei parohiale Brontë) din pitorescul sat Haworth din vestul comitatului Yorkshire, cândva căminul familiei Brontë, și, de asemenea, promovarea moștenirii literare a

14 C R O N O L O G I E

surorilor Brontë în societatea contemporană. Colecţiile Brontë de la Parsonage Museum sunt cele mai mari din lume și continuă să inspire cercetători, scriitori și artiști.“

1895 – Se deschide primul Muzeu Brontë, deasupra Băncii Penny de pe Main Street din Haworth. Brontë Society începe să cumpere la licitaţii obiecte aparţinând familiei Brontë, iar altele au fost împrumutate sau donate muzeului.

1926 – Ca urmare a testamentului bogatului editor american Henry Houston Bonnell din Philadelphia, Brontë Society primește ampla colecţie a acestuia de manuscrise, scrisori, ediţii princeps și obiecte personale, care ajung la muzeu după moartea lui subită. Începând din acest moment, Muzeul Brontë se poate lăuda cu cea mai mare colecţie din lume de artefacte care au legătură cu familia Brontë, iar numeroase alte donaţii în bani i-au permis să liciteze cu succes pentru obiecte Brontë apărute spre vânzare în cadrul unor licitaţii organizate de-a lungul anilor.

1928 – Biserica Anglicană pune în vânzare Parsonage (Casa parohială de la Haworth) la preţul de 3.000 de lire; aceasta este cumpărată de Sir James Roberts, un bogat negustor de lână născut în Haworth și membru de o viaţă al Brontë Society, care donează societăţii literare proprietatea. Casa parohială devine muzeul care adăpostește și astăzi colecţia Brontë.

1939 – Romanul La răscruce de vânturi a inspirat adaptări cinema to-grafi ce, radiofonice și de televiziune, un spectacol de musical de Bernard J. Taylor, un balet, opere (de Bernard Herrmann, Carlisle Floyd și Frédéric Chaslin) și un cântec al lui Kate Bush (1978). Cea mai celebră ecranizare cinematografi că a romanului este cea realizată în 1939 de regizorul William Wyler, cu un scenariu adaptat pentru marele ecran de Charles MacArthur și Ben Hecht și avându-i în distribuţie pe legendarul Laurence Olivier în rolul lui Heathcliff și pe actriţa Merle Oberon în rolul lui Cathy. Filmul a câștigat în acel an Premiul Criticilor din New York pentru Cel mai bun fi lm și a fost nominalizat la opt premii Oscar, inclusiv la categoriile Cel mai bun fi lm și Cel mai bun actor în rol principal, câștigând statueta pentru Cea mai bună imagine în alb-negru.

Mihaela NEGRILĂ

O S I M F O N I E A V I EŢ I I Ș I A M O RŢ I I

La răscruce de vânturi, unicul roman al unei scriitoare – e vorba de Emily Brontë – care și-a trăit cu discreţie scurta ei viaţă, acum mai bine de un secol și jumătate, într-un sat din comitatul Yorkshire, este astăzi un titlu de referinţă al literaturii universale. Harold Bloom îl menţio-nează, în selectivul său Canon occidental (1994), pe lista marilor cărţi ale veacului al XIX-lea. Lucrurile n-au stat însă de la bun început așa. Emily Brontë, la fel ca și celelalte două surori scriitoare, Charlotte și Anne, fi ice ale modestului pastor anglican Patrick Brontë, a fost descoperită și și-a căpătat prestigiul abia în posteritate. Existenţa ei, curmată în pragul vârstei de 30 de ani de tuberculoza ce făcea ravagii în epocă, se consumă în anonimatul unui colţ retras de provincie, într-o ambianţă predispunând la melancolie – coline aride și mlaștini, vânturi aspre, ploi nesfârșite –, în vecinătatea bolii și a morţii, care îi răpuseseră deja mama, două surori și un frate (Maria, Elizabeth, Branwell). Pregătită să devină profesoară, s-a văzut totuși nevoită să rămână acasă, dată fi ind sănătatea-i mult prea fragilă. A găsit însă în literatură o compensaţie și totodată o posibilitate de evadare dintr-o existenţă cu orizont închis. Imaginaţia i-a oferit, și încă la o intensitate sporită, tot ceea ce în reali-tatea imediată îi fusese refuzat. Astfel încât, chiar dacă afl at iniţial sub auspicii nu tocmai faste, destinul literar al lui Emily Brontë răscumpără din plin o viaţă de claustrare și anonimat.

La răscruce de vânturi este tipărit în 1847, cu numai un an înaintea morţii autoarei, fi ind semnat cu pseudonim masculin: Ellis Bell, același care apăruse și pe coperta volumului de poeme publicat, în 1846, împre-ună cu Charlotte și cu Anne: Poems/Poezii de Currer, Ellis și Acton Bell. Tot în 1847, Charlotte publică romanul Jane Eyre, sub numele Currer Bell; iar Anne, alias Acton Bell, romanul Agnes Grey. Prejude-căţile epocii le constrângeau adesea pe femeile scriitoare – privite, altfel, cu reticenţă – să se ascundă, precaut, în spatele unui nume masculin. Abia cu ocazia reeditării cărţii, în 1850, este dezvăluită identitatea celei

16 P R E F AŢĂ

care scrisese La răscruce de vânturi, roman pe care criticii îl apreciaseră tocmai pentru forţa presupus „masculină“ a scriiturii...

Primele texte ale lui Emily sunt niște poeme ce amintesc de roman-tismul „negru“ al lui Blake, o acută melancolie modelând, în forme bizare, expresia unei fantezii înaripate. Este descris aici un tărâm fan-tasmatic, Gondal, traversat de stihii și populat de făpturi sălbatice, desprinse dintr-o mitologie a Nordului învăluit de neguri. Se pare că același Gondal se afl a în centrul unor povestiri scrise, împreună, de Emily și de sora ei mai mică, Anne. Aceste texte nu s-au păstrat, nu se știe cine anume din familie le-ar fi distrus; a rămas numai o listă a lui Anne cu personaje și locuri din acel Gondal imaginar a cărui obsesie defi nește atât de bine literatura surorilor Brontë. Într-o carte din 1958, frecvent citată în bibliografi i, e Genesis of Wuthering Heights (Geneza romanului La răscruce de vânturi), Mary Visick urmărește îndeaproape multiplele corespondenţe (la nivel de teme, simboluri, structuri narative recurente) dintre poezia lui Emily Brontë, cu al său Gondal emblematic, și romanul autoarei, arătând că La răscruce de vânturi s-a ivit din aceeași substanţă ca și poezia, mai mult chiar: că forma romanului exprimă încă și mai bine decât poemele despre Gondal acea materie fantasmatică ori-ginară1 – a cărei consecinţă este predilecţia scriitoarei pentru situaţiile, personajele și stările psihice neobișnuite, la graniţa cu fantasticul. Poezia lui Emily Brontë trece, în ceea ce are ea substanţial, în roman. De altfel, La răscruce de vânturi este impregnat de un lirism discret, atât în ceea ce privește viziunea și atmosfera, cât și la nivelul expresiei, al frazării și al succesiunii secvenţelor narative.

Într-un eseu binecunoscut, Jane Eyre și La răscruce de vânturi (1916), Virginia Woolf observă că proza lui Charlotte și aceea a lui Emily au o amplitudine poetică (și simbolică) diferită, Emily fi ind „un poet mai mare decât Charlotte“, din care cauză „La răscruce de vânturi e o carte mai greu de înţeles decât Jane Eyre“: „Când scria, Charlotte spune cu elocvenţă, cu strălucire și cu pasiune «iubesc», «urăsc», «sufăr». Dar nu există «eu» în La răscruce de vânturi. [...] Pe Emily o inspiră o concepţie mai generală. Imboldul care o mâna să scrie nu era suferinţa ei, durerile ei. Ea își așternea privirea asupra unei lumi pe care o uriașă dezordine o frânsese în bucăţi și simţea în ea însăși puterea

1 Mary Visick, e Genesis of Wuthering Heights, Oxford University Press, 1958.

P R E F AŢĂ 17

de a o realcătui într-o carte“1. Cu alte cuvinte, respingând confesiunea directă, refuzând, spre deosebire de Charlotte sau de Anne, să scrie, în forme deghizate, despre sine însăși, Emily Brontë se ridică într-o mai mare măsură la general și abstract, percepe cu o mai mare acuita-te omenescul, are o înţelegere mai profundă a pasiunilor, îndârjirilor, suferinţelor, dramelor ce fac ca oamenii să se asemene între ei, dincolo de distanţa în spaţiu ori în timp care-i desparte.

Dacă în subtextul cărţilor celorlalte două surori Brontë se poate întrevedea cu ușurinţă o experienţă personală – lumea lor restrângân-du-se, într-un fel (cu excepţia, poate, a romanului Jane Eyre), la cercul pensionului de domnișoare ori la acela al guvernantei pripășite într-o familie din înalta societate, unde se simte marginalizată și umilită –, în romanul lui Emily elanurile confesive sunt puse între paranteze. Emily Brontë nu vrea să scrie despre sine, ci despre o întreagă lume, căreia simte că îi aparţine. Tocmai de aceea cartea sa nu și-a pierdut până astăzi puterea de a fascina, în ciuda numeroaselor transformări pe care le-a suferit romanul european (dar nu numai) de la romantism încoace și, totodată, în ciuda faptului că așteptările cititorului se modifi că de la o epocă la alta. La răscruce de vânturi este un roman despre dragoste și ură, ambele într-atât de puternice, încât devin stihiale, despre ambiţie și resentiment, despre felul în care prejudecăţile sociale (de clasă, de rasă ori de altă natură) nu numai că îi învrăjbesc și îi înrăiesc pe oameni, dar produc, în anumite situaţii, mutaţii mostruoase. Povestea imaginată de Emily Brontë este revelatoare pentru ceea ce înseamnă esenţa umanului, dincolo de orice context istoric particular.

Povestea aceasta – pe care o prezentăm aici rezumativ, indicându-i liniile de forţă, dar subînţelegând, fi rește, că ea este complicată de o serie întreagă de evenimente și de întâlniri cu personaje foarte diferite, câteva dintre ele memorabile – este istorisită unui străin (Lockwood) de un personaj-martor, o doică înţeleaptă, Nelly Dean, și decurge con-form unui ritual al naraţiunii în ramă, o atenţie specială fi ind acordată efectelor ce decurg din mizanscenele artistic organizate: de pildă, deco-rurile domestice austere ori fastuoase, contrastând sau armonizându-se cu „decorurile“ naturale, alternează de la un episod la altul al istoriei depănate de Nelly Dean.

1 Virginia Woolf, „Jane Eyre și La răscruce de vânturi“, în volumul Eseuri, traducere de Petru Creţia, prefaţă de Mihai Miroiu, Editura Univers, București, 1972, p. 45.

18 P R E F AŢĂ

Întâmplările dramatice din La răscruce de vânturi se întind pe durata a două decenii, de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea până pe la 1801-1802, având ca fundal o regiune de provincie dintr-o Anglie patriarhală, situată undeva la marginea lumii, s-ar zice, și în afara timpului. E o zonă de coline și de mlaștini, în care sufl ă vânturi puternice, cad interminabile ploi, zăpezile șterg, iarna, aproape orice cale de comunicare cu exteriorul, iar primăvara pare o iluzie de o clipă. Izolaţi și urgisiţi de intemperii, oamenii împrumută ceva din asprimea locurilor. „Wuthering Heights“ – sintagmă greu traductibilă într-o altă limbă („La răscruce de vânturi“ nefi ind, de fapt, decât o echivalenţă aproximativă, la fel ca „Les Hauts de Hurle-Vent“ sau „Haute-Plainte“ din franceză...) – este numele unei vechi ferme stăpânite de familia unor nobili de provincie, Earnshaw. Detaliu relevant la nivel simbolic, ferma e amplasată pe un platou, la înălţime, în calea (sau la întretăie-rea) tuturor vânturilor. Odinioară înstărită, familia Earnshaw decade treptat și riscă să se stingă, sub acţiunea unor împrejurări nefavorabile, a bolii care, implacabilă, seceră totul în jur și, nu în cele din urmă, a unui spirit rău ce tulbură atmosfera domestică și grăbește disoluţia. În toate secvenţele tensionate ori cu deznodământ tragic ale romanului, gesturile, deciziile, acţiunile personajelor sunt acompaniate de răbuf-nirile naturii descătușate, ca de o orchestră. Iar naraţiunea dobândește rezonanţele unei simfonii. O simfonie a vieţii și a morţii. Eroii înșiși, în momentele-cheie ale existenţei lor, nu mai sunt, parcă, doar oameni, ci, împinși de pasiuni puternice, de disperare ori de revoltă, devin ei înșiși oameni-stihie, natură dezlănţuită. Emily Brontë are, în cartea ei, intuiţia („poetică“, până la urmă) a acestui fond primar al sufl etului omenesc, pe care îl scoate la iveală și îl lasă să se manifeste, în tot tragismul său, prin gesturile unor personaje care, în chip fatal, nu reușesc să se sustragă unor determinări temperamentale, acutizate în anumite circumstanţe.

Ce se întâmplă, de fapt? Întors dintr-o călătorie, de la Liverpool, într-o noapte brăzdată de fulgere, tatăl aduce acasă, în locul cadourilor promise, un copil cu vârstă și cu origine incerte, găsit, aproape sălbăticit, pe străzile orașului și hotărăște să-l crească laolaltă cu propriii săi copii, Hindley și Catherine, a căror ușoară aroganţă și ale căror capricii, speci-fi ce odraslelor de familie bună, ajunge să le copieze, inevitabil, odată cu educaţia. Din copil de pripas, băiatul botezat Heathcliff devine favorit al bătrânului Earnshaw, stârnind gelozia fi ului legitim. E un mic tiran al familiei, alături de Catherine, sora și tovarășa lui de șotii, o mică amazoană, fi re năvalnică și caracter dur, ca și Heathcliff . Nedespărţiţi,

P R E F AŢĂ 19

cei doi au sentimentul atipicităţii lor și intuiţia unui destin comun. Prin Catherine și Heathcliff , Emily Brontë imaginează, poate, cea mai impre-sionantă poveste a unei pasiuni tragice din istoria romanului european. „Heathcliff sunt eu!“ – va declara, cu patos, Catherine – „E mereu, mereu în mintea mea; nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fi inţă...“ Povestea are o forţă cu atât mai considerabilă cu cât, uzând de o strategie a echivocu-lui, autoarea lasă ca suspiciunea fantasticului să se infi ltreze în miezul unei naraţiuni care, în datele ei principale, ascultă de comandamentul verosimilităţii: spiritul unei femei iubite pare că revine de dincolo de mormânt – cel puţin ca proiecţie fantasmatică a celui care, îndurându-i cu greu dispariţia, părăsește încet-încet tărâmul lucidităţii.

Instrument al destinului, Heathcliff poartă cu sine, la început fără să știe, germenii dezordinii, fi ind el însuși, cel venit din necunoscut, un fruct al unei dezordini sociale despre care, în virtutea unor prejudecăţi și tabuuri, nu se poate discuta în familia Earnshaw. Tema orfanului, a dezmoștenitului ori a bastardului cu origini misterioase nu era deloc nouă în epocă – ne amintim că, de la Henry Fielding, cu al său Tom Jones, din secolul al XVIII-lea, deci, aceasta este o temă recurentă în romanul englez –, însă Emily Brontë îi imprimă niște accente parti-culare. Heathcliff nu este numai „copilul găsit“, după cum el nu este, în primul rând, o întrupare a malefi cului, ci și o simbolică incarnare a „diferitului“, o ilustrare a ideii de alteritate. Mai precis, de alteritate care, adesea, contrariază și induce neliniște. Acest copil al nimănui are chipul mai negru decât al celor din jur, detaliu ce ne este constant reamin-tit de-a lungul romanului, iar această caracteristică suscită neîncrederea sau ironia. A fi „altfel“ înseamnă, în acest context, a purta un stigmat... După moartea bătrânului Earnshaw, protectorul său, Heathcliff își pierde vechile privilegii, fi ind trimis printre servitori și batjocorit cu cruzime. În sufl etul lui, predispus prin chiar natura sa, la exacerbarea oricăror porniri ori sentimente (iniţial, nu doar a celor negative...), crește, ca o fl oare a răului, resentimentul. În La răscruce de vânturi, istoria unei iubiri e dublată astfel de istoria unei răzbunări și a acţiunii (auto)distructive a resentimenului ce atinge limita patologicului și a monstruosului.

Scris și publicat cu mai bine de un secol și jumătate în urmă, roma-nul La răscruce de vânturi, nu are, astăzi, nimic vetust. Sfi dat, timpul nu i-a alterat semnifi caţiile general-umane, nici farmecul poveștii de iubire, nici puterea hipnotică imprimată de fantasticul atmosferei, de caracterele violente și întrucâtva stranii ale personajelor, de dramatismul acţiunii.

20 P R E F AŢĂ

Toate acestea sunt, de fapt, semne ale clasicităţii. Marginalul Heathcliff , incarnare a resentimentului convertit în demonism, cele două Catherine, întruchipări ale nevoii de dragoste intrate în confl ict cu o ordine socială constrângătoare, isteaţa Nelly Dean, slujitoarea credincioasă a unei familii în ruină, habotnicul servitor Joseph, cu înfăţișarea-i sumbră și cu preves-tirile lui apocaliptice, precum și ceilalţi, în special fi guri de dezmoșteniţi ori de înfrânţi – toţi sunt eroii unui roman despre subteranele sufl etului omenesc și pasiunea ce devine stihie, despre eterna fascinaţie a abisului și misterul, rămas nedeslușit, al Răului.

Bianca BURŢA-CERNAT

LA RĂSCRUCE DE VÂNTURI

C A P I TO LU L I

1801

Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprie-tar și vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aș fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârșit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff și cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Strașnic bărbat! Totuși, nu cred că și-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene și că la auzul glasului meu își vâră, cu o hotărâre acră, degetele și mai adânc în jiletcă.

– Domnul Heathcliff ? l-am întrebat.Răspunsul a fost un semn făcut din cap. – Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaș, domnule. Am

îndrăznit să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez rushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji...

– rushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a între-rupt el schimonosindu-și faţa, și, dacă mi-ar da mâna, n-aș îngădui nimănui să mă plictisească. Intră!

Acest „intră“ a fost șuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând: „du-te dracului“ decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunăvoin-ţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunosc un om care

24 E M I L Y B R O N T Ë

părea și mai posac decît mine. Când văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse mîna și-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee. Ajunși în curte, strigă:

– Joseph, ia calul domnului Lockwood și adu vin!„Desigur, omul acesta constituie întregul personal de servi-

ciu“, îmi zisei auzind dubla poruncă. „Nu-i de mirare că iarba crește printre lespezi și că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii.“ Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte bătrân, deși părea voinic și vânjos.

– Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să descalec.

Și mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea nevoie de ajutorul ceresc pentru a-și mistui cina și excla-maţia lui plină de evlavie nu avea nicio legătură cu sosirea mea neașteptată.

Wuthering Heights1 este denumirea reședinţei domnului Heathcliff . O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios și rece; și nu e greu de ghicit cu ce putere pornește vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei și a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerșind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător și a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieșite mult în relief.

Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi grotești risipite cu precădere pe faţadă și în jurul intră-rii principale, deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze și amorași lipsiţi de pudoare, am des-coperit data „1500“ și numele „Hareton Earnshaw“. Aș fi vrut să fac câteva comentarii și să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui, așa cum stătea în faţa ușii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă,

1 Provincialism intraductibil, echivalent cu: „La răscruce de vânturi“.

L A R Ă S C R U C E D E V Â N T U R I 25

ori să plec defi nitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său. Urcând o singură treaptă, și fără să mai trecem prin vreun gang sau vestibul, am ajuns în odaia principală, numită prin partea locului „sală“. De obicei, sala cuprinde și bucătăria și camera de primire, dar eu cred că la Wuthering Heights bucătăria cu toate rosturile ei a trebuit să se retragă în cu totul altă parte. Deslușeam glasuri pălăvrăgind și zgomot de vase venit de departe; de altfel, în preajma căminului uriaș n-am văzut strălucind pe pereţi vase de aramă, strecurătoare de cositor sau vreun alt obiect care să mă facă să cred că acolo se coace, se fi erbe sau se prăjește ceva. Însă într-un capăt al încăpe-rii se răsfrângeau minunat atât lumina cât și căldura, în enorme farfurii de cositor, ibrice și oale de argint, așezate rânduri-rânduri pe un imens bufet de stejar, înalt până-n tavan. Acesta nu fusese niciodată vopsit: pentru un ochi atent, întreaga lui structură era vizibilă, în afara unei porţiuni ascunse de o stinghie de lemn de care erau atârnate turte de ovăz și nenumărate hălci de carne de vacă, berbec și porc. Deasupra căminului se afl au mai multe puști vechi, prăfuite și o pereche de pistoale de pus la coburi; iar în chip de ornament, înșirate pe marginea unui ra , trei cutii de metal, pictate în culori ţipătoare. Pardoseala era de piatră albă, lustruită, scaunele rustice, cu speteze înalte, vopsite în verde. În umbră se întrezăreau unul sau două scaune masive, negre. În fi rida de jos a bufetului stătea culcată o căţea roșcată, voinică, din rasa prepelicarilor, înconjurată de o ceată de căţei care scânceau; iar prin unghere dormeau alţi câini.

Locuinţa și mobilierul n-ar fi avut nimic deosebit dacă ar fi aparţinut unui fermier obișnuit din nord, cu faţa dârză, cu picioa-re puternice, puse în valoare de pantalonii bufanţi și jambiere. În orice casă, pe o rază de nouă sau zece kilometri printre aceste coline, dacă te duci la ora potrivită, după-amiază, poţi găsi un asemenea personaj, așezat în fotoliul său, cu cana de bere spume-gând pe masa rotundă din faţa lui. Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de casa și felul lui de viaţă. Ca înfăţișare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte și purtare, un gentleman, atât cât poate părea gentleman un om care trăiește

26 E M I L Y B R O N T Ë

la ţară. Fiind bine făcut la trup și având o faţă plăcută, cu toată înfăţișarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i ședea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de așa ceva; nu știu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăște din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sen-timentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubește sau urăște în ascuns, și i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubește sau îl urăște. Dar mă cam pripesc: îi dăru-iesc cu prea multă generozitate propriile mele însușiri. Motivele care-l fac pe domnul Heathcliff să nu întindă mâna pentru a face cunoștinţă cu un străin, cu care, întâmplător, s-a întâlnit, pot fi cu totul diferite de ale mele. Îmi place să cred că structura mea sufl etească e oarecum unică: sărmana mea mamă îmi spunea că n-o să am niciodată un cămin tihnit și, într-adevăr, chiar în vara trecută m-am dovedit cu desăvârșire nevrednic de a-l avea.

În timp ce mă afl am, pentru o lună de zile, pe malul mării, unde mă bucuram de aer curat, întâmplarea a făcut să întâlnesc acolo cea mai fermecătoare făptură: o adevărată zeiţă în ochii mei, atâta vreme cât nu m-a băgat în seamă. Niciodată nu mi-am destăinuit iubirea prin viu grai, dar dacă privirile pot vorbi, atunci și cel mai idiot dintre idioţi ar fi putut ghici că eram îndrăgostit de ea până peste cap. În cele din urmă m-a înţeles și mi-a răspuns cu cea mai dulce privire ce se poate închipui. Știţi ce-am făcut? O mărturisesc cu rușine: glacial, m-am retras în mine ca un melc, și la fi ecare privire caldă de-a ei m-am retras mai adânc, mai rece, până când, în cele din urmă, biata făptură nevinovată a început să se întrebe dacă nu cumva și-a pierdut minţile și, năucită de nedumerire, rușinată de presupusa ei eroare, își convinse mama și amândouă plecară din localitate. Această bizară atitudine mi-a creat reputaţia unui om cu desăvârșire lipsit de sufl et, reputaţie pe care numai eu știu cât de puţin o merit!

M-am așezat la capătul căminului, pe un scaun opus celui spre care se îndrepta gazda mea; și, ca să-mi fac de lucru, am încercat să mângâi căţeaua, care, părăsindu-și culcușul și puii, se strecu-rase ca o lupoaică în spatele meu; avea buza răsfrântă, dinţii albi

L A R Ă S C R U C E D E V Â N T U R I 27

umeziţi de bale și era pregătită să mă înșface. Mângâierile mele provocară o mârâială îndelungă și răgușită.

– Ai face mai bine să lași căţeaua în pace, mârâi și domnul Heathcliff pe același ton, iar pentru a împiedica unele demon-straţii mai fi oroase din partea ei, îi trase un picior. Nu-i învăţată cu mângâierile, n-o ţin pentru răsfăţ.

Apoi, făcând vreo câţiva pași mari spre o ușă lăturalnică, strigă din nou:

– Joseph! Dar Joseph mormăia ceva neînţeles în fundul pivniţei și părea

că nu are de gând să vină sus, așa că stăpânul său coborî chiar el, lăsându-mă singur, faţă-n faţă cu căţeaua aceea ameninţătoare și cu o pereche de câini ciobănești, fl ocoși și fi oroși, care, împreună cu ea, îmi urmăreau cu mare băgare de seamă toate mișcările. Nedorind să intru în contact cu colţii lor, am rămas nemișcat; dar, spre ghinionul meu, crezând că nu vor înţelege insultele tacite, am avut nefericita idee de a mă strâmba și schimonosi în faţa celor trei animale, până când una dintre strâmbături o enervă atât de mult pe „doamnă“, încât se înfurie brusc și-mi sări pe genunchi. Am azvârlit-o cât colo și m-am refugiat repede de partea cealaltă a mesei. Această mișcare a răsculat întreaga haită: o jumătate de duzină de monștri cu patru labe, de diferite dimensiuni și vârste, ieșiră din vizuinele lor ascunse și veniră spre cămin, punctul principal al încăperii. Simţind cum atât călcâiele, cât și pulpanele jachetei, devin obiectul precis al asaltului lor, m-am apărat de atacul celor mai puternici adversari cu vătraiul. Totuși, pentru a restabili pacea, am fost silit să strig după ajutorul cuiva din casă.

Domnul Heathcliff și omul lui urcară treptele pivniţei cu o indiferenţă jignitoare. Cred că nu și-au iuţit câtuși de puţin pasul, cu toate că în jurul căminului se stârnise o puternică larmă de lătrături și chelălăieli. Din fericire, cineva din bucătărie veni în grabă. O femeie corpolentă, cu fusta sufl ecată, braţele goale și obrajii rumeniţi de foc se repezi în mijlocul nostru învârtind o tigaie. Cu ajutorul acestei arme și al glasului ei, furtuna se potoli ca prin

28 E M I L Y B R O N T Ë

farmec, iar când stăpânul intră nu mai rămăsese în arenă decât ea, sufl ând din greu, ca marea după un vânt năprasnic.

– Ce dracu’ s-a întâmplat? întrebă el, măsurându-mă într-un mod greu de îndurat după această primire atât de puţin ospita-lieră.

– Ce dracu’, într-adevăr! zisei eu. Turma de porci în care-au intrat demonii nu era stăpânită de duhuri mai rele decât jivinele dumneavoastră, domnule. Dacă părăseaţi un străin în mijlocul unei haite de tigri tot atâta era!

– Nu se leagă de oamenii care nu se ating de nimic, observă el, punându-mi sticla în faţă și împingând masa la locul ei. Bine fac câinii dacă sunt atenţi. Bei un pahar de vin?

– Nu, mulţumesc. – Nu te-au mușcat, nu-i așa? – Dacă m-ar fi mușcat, îi învăţam eu minte. Faţa lui Heathcliff se destinse într-un zâmbet. – Haide, haide, zise, ești cam tulburat, domnule Lockwood.

Po im, gustă puţin vin. Oaspeţii sunt atât de rari în această casă, încât, trebuie să recunosc, nici eu și nici câinii mei nu prea știm cum să-i primim. În sănătatea dumitale, domnule!

Mă înclinai, făcându-i aceeași urare: îmi dădeam seama că ar fi o prostie să mă îmbufnez din pricina obrăzniciei unei haite de dulăi. Și, în afară de asta, nu voiam să-mi las gazda să se mai distreze pe socoteala mea, căci atitudinea domnului Heathcliff cam înspre acolo tindea. Iar el, gândindu-se desigur că e o prostie să te pui rău cu un chiriaș bun, renunţă în oarecare măsură la stilul său laconic și, fără să mai înghită pronumele și verbele auxiliare, începu să vorbească despre un subiect care credea că mă intere-sează – avantajele si dezavantajele reședinţei mele actuale. Din tot ce discutarăm, omul mi se păru foarte inteligent, de aceea, înainte de-a pleca, avusei îndrăzneala să-l rog să mă primească și a doua zi. El, fi rește, nu dorea să repet incursiunea în casa lui. Totuși, mă voi duce. Sunt uimit cât de sociabil mă simt în comparaţie cu el.

C A P I TO LU L 2

În după-amiaza de ieri se lăsase ceaţă și frig. Mă gândeam că poate ar fi mai cuminte să rămân acasă, în biroul meu, lângă foc, în loc s-o pornesc prin bălării și noroaie spre Wuthering Heights. Așa că, întorcându-mă de la masă (n.b. – iau masa de prânz între ora douăsprezece și unu, căci menajera mea, o doamnă respectabilă, care face parte integrantă din casă, nu poate sau nu vrea să-mi înţeleagă cererea mea de a fi servit la ora cinci), urcai scările cu intenţia de a-mi petrece după-amiaza lenevind. Când să intru în odaia mea, văzui o tânără servitoare, îngenuncheată lângă sobă, înconjurată de perii și găleţi cu cărbuni, și care, scoţând un praf infernal, încerca să stingă fl ăcările sub mormane de cenușă. În faţa acestui spectacol m-am retras imediat, mi-am luat pălăria și, după un drum de vreo șapte kilometri, am ajuns la poarta grădinii lui Heathcliff , tocmai la timp pentru a mă adăposti de primii fulgi de zăpadă ai viscolului ce se dezlănţuise.

Pe acel vârf de deal pleșuv, pământul era îngheţat bocnă, iar aerul, tăios, mă făcea să dârdâi din tot trupul. Nefi ind în stare să desfac lanţul porţii, am sărit peste gard și am început să alerg de-a lungul aleii mărginite, de o parte și de alta, de tufe răzleţe de coacăze. Zadarnic am bătut în ușă până mi-au amorţit pumnii, și câinii au început să latre. „Oameni blestemaţi! mi-am zis în gând, aţi merita să fi ţi pe veci izolaţi de semenii voștri pentru lipsa de ospitalitate și mojicia voastră. Nici chiar eu n-aș sta cu ușile ferecate în timpul zilei. Dar nu-mi pasă, trebuie să intru!“ Cu hotărâre, am pus mâna pe ivăr și am început să-l zgâlţâi din răsputeri. Mutra acră a lui Joseph apăru la fereastra rotundă a hambarului.

– Ce caţi aici? strigă el. Stăpânu-i jos, la vite. Dă ocol casei și du-te pân’ la capătu’ grajdului dacă vrei să vorbești cu el.