2
3
4
când scrumul ninge peste noi
aproape de sobă ca de trupul
rece al iernii; urma buzelor tale
pe cristalin
se întunecă în mine voalul unei
mirese în doliu când
teama de sărut și iubirea de moarte
oftează greu sub pătura noastră
arcul patului bate miezul nopții
miezul ființei mele care nici
nu mai există printre atâtea
ore care tremură în viscol
la geamul spart suflă vântul
peste
buzele aspre de extaz se-
așterne
o tăcere de iarnă; în noi
ticăie un crivăț de scrum
potolit
5
cum să ne iubim în camașa de forță
citesc roșu și negru ca
părul meu peste sufletul tău. apoi
fiorul de pe șira spinării și
spasmele involuntare ale unui
suflet hipotermic
când demonii orbi din
camera obscură a ochilor mei
aproape se roagă și unghiile scrijelesc
în carne harta constelației
andromeda spre o ieșire care
nu mai există
dincolo de camera 503 departe
de stele numai tapetul alb
păstrează urmele iubirilor
din sanatoriu
în deșert copiii noștri se îngropă sub dune
ritmul tribal al privirilor
ca un dans pe sârmă ghimpată și
atingerea sufocantă a
prafului de pușcă. se întind
precum o pânză peste cerul roșu
când văduva neagră își așteaptă
nunta
un strigăt de fum alungă oaza
dincolo de linia orizontului
dincolo de linia vieții din palmele
care se roagă precum
copiii noștri când își caută dunele
apoi îmi tremură umbra și
îmi scârțâie pieptul îmi zvâcnește
vocea sub apăsarea aripilor
tale grele pentru că
ești cucuveaua care s-a deghizat în
porumbelul alb
moartea se prescrie secundele tac
mă sperii de tine ca de un copil
al străzii când mă
binecuvântează și îmi
cere mărunți. vrea să-și cumpere
o oră de baba-oarba la scara de bloc
tu să nu-mi ceri restul
vieții mele. mă judeci cum
judeci câinii care
se-aleargă prin parc oamenii care se-aleargă
prin vis din tramvai
în tramvai de pe o șină pe alta patinăm în
degetul mic tsukahara
nu mă prinzi ești
șchiop nu mai fug sunt șchioapă
coapsele noastre bat împreună
ventriculul meu zvâcnește ca un pui de rândunică
la
zero virgulă unu secunde după
atriul tău doctorii zic
wow o să scrie despre noi în discursul
de nobel
apoi ne iubim în clișee
.
eu mă prescriu tu taci odată
cică dragostea durează trei ani
6
cad pietre de rinichi peste aripa mea de vest
mușc aspirina cum mușc pielea
gâtului tău care pulsează. teama că o sa murim
&
îți sorb buzele ca și cum
ceașca de la marginea patului ar fi
sufletul tău obosit
&
alergia la ciuperci
zbor cu alice in wonderland într-un
boeing 707. poțiuni din pălăria pălărierului și
urma subțire a degetelor tale
de amfibian
peste părul meu electrizat
&
apoi nu mai suntem. manechin fără chip
clipești nu pot să-ți pictez
ochii - mă cerți de după pleoapele de in
privește răsăritul în tălpile albastre ca
ochii mei care nici
n-au existat vreodată
7
când s-au stricat toate maşinile de spălat din oraş
văd cum mă pândeşti de la balconul cu begonii îţi întinzi pantalonii la uscat uite mi-au rămas mici îmi strigi
uite şi tu mi-ai intrat la apă de fapt acum mă strâng până şi lamentările tale nu trebuia să le spăl la 30 de
grade
te strâmbi când bei laptele
din paharul de wiskey te plângi că e murdar de ruj
niciodată nu ţi-a plăcut caimacul îl dai la o parte cu degetul eu sorb în continuare cafeaua decofeinizată cu
zahăr brun
ne curge prin vene vidul de sub bradul de la crăciunul trecut atunci timpul trecea măsurat în centimetrii de păr
căzut pe cearşaful cu flori mici şi albastre
mourir d aimer
mourir d aimer
mourir d aimer
cântă cineva la un etaj mult
deasupra noastră
8
copiii care fură numai de pe raftul de sus
priveşti puii ciorii albastre ţi se rupe sufletul îl coşi la loc
rugineşte acul într-o flegmă vâscoasă pe
care ai auzit tu că oamenii de ştiinţă o numesc regret
cumperi un tub de adeziv de la chioşcul de mahala din
colţul străzii vânzătoarea nu-ţi mai face cu ochiul ca în
vremea cu salopeta în dungi
eşti lipit pe dinăuntru cu coduri de bare aproape şterse ai
inima
un buzun
ar plin d
e buzuna
re cu mul
te multe a
lte buzun
are în
desate î
n ele
mă iei de mână ne îmbrâncim printre copii nu am primit
nicio păpuşă strigă alergăm
către cel mai apropiat pay point pentru facturile
rămase neplătite de la ultima împărţire a sufletelor
ne amanetăm alaltăieriul miop pentru
un loc în rai cu vedere spre capcanele pentru şoareci
poem urban de luat noaptea-n cap
te decojesc pe dinăuntru
îţi răzuie tot fumul de prin plămâni cu
răzătoarea
de morcovi deja tocită
fumul ăla visul nostru mania ta scrâşnitul din
oase
foame
muşti cu sete din portocala mecanică
dau până şi lacrimile de durere
fobiile
acum branduri de lux
le mai vezi pe afişele din baruri pe autobuze
lângă fete cu ochi albaştri
albaştri albaştri ca acoperişul ultimului dunhill
atunci gâdilau versurile sub piele
se şi vedeau frumoase tinere târâş târâş prin
lumina neoanelor viscerale
poemul
ceva aburind în scrumieră cu aromă de
beţişoare parfumate
de-a baba oarba prin tratatele de psihanaliză
cum ne aruncăm de pe ultima treaptă a anxietăţii
şi aterizăm pe acoperişurile blocului cu bulină roşie
după ce trecem de mansarda unde
sufletul meu şi sufletul tău îşi şterg nasul cu un colţ din cearşaful
apretat al bunicii
stai pe gânduri
te aşezi pe ele le rupi picioarele
salteaua cade peste monştrii de sub pat care
te-au învăţat odată
că dacă te speli pe dinţi tot ce spui e frumos
că dacă-ţi legi şireturile cu nasul îţi iei lumea-n cap
şi hei băiatu’ vezi că ţi-ai uitat schizofrenia pe canapeaua mea o
neglijezi
zice despre indiferenţa ta
mănâncă deja din orezul cu lapte şi lasă doar scorţişoara de
deasupra
mă enervează
îşi linge degetele ca tine e mânjită la gură ca tine
instabilitatea ei emoţională e moştenită genetic tu ai îmbolnăvit-o
9
Nosce te ipsum.
În zilele noastre, oamenii tind să uite sensul împărţirii. Nu mai împart nimic, dar absolut nimic.
Uitând de sensul material al termenului, ei nu mai sunt capabili nici măcar de a se împărţi pe ei înşişi, şi
totodată, le este frică de ceea ce ar putea împărţi cu ei cei din jurul lor. Când s-a făcut împărţirea sufletelor, în
acele timpuri imemoriale pe care omenirea le-a uitat, toată lumea îşi dorea să împartă câte ceva. Neavându-se
decât pe sine, alegeau să ofere altora bucăţele neatent proporţionate din materia străvezie din care erau
zămisliţi. Tocmai de aceea, omul părea, pe atunci, un animal ciudat cu membre asimetrice şi o gamă largă de
expresii faciale, combinate în cele mai neobişnuite moduri. Fericirea se constituia din strâmbăturile unor
fiinţe nostime, adăpostite la umbra peşterii personale.
Unii cred că „a dărui” implică doar aparenţe şi imitarea unui ritual menit să le elogieze. Un fel de
norme etice, care nu sunt însemnate nicăieri, dar care constituie totuşi elemente fundamentale ale moralităţii.
Ale aceleiaşi moralităţi care, de-a lungul istoriei, a avut rolul de a ascunde adevăratele trăiri şi tendinţe
caracteristice naturii umane. În fapt, dăruirea este modul prin care o parte din noi înşine ne este decupată din
conturul Fiinţei pentru a se integra în alte şi alte contururi. De parcă am fi cu toţii puzzle-uri cu piese lipsă şi
piese în plus. Le schimbăm între noi şi devenim întregi. Apoi ne integrăm în alt puzzle, un Tot absolut, care
rămâne incomplet până îl întregeşte şi cea din urmă piesă.
Nu am nicio îndoială că la un moment dat fiecare din noi ne-am întrebat de ce anume n-au putut
rămâne oamenii la acel stadiu iniţial în care apropierea de ceilalţi se realiza prin gesturi simple. Cuvintele nu
existau încă, limbajul era o noţiune străină şi complexă. Absenţa comunicării articulate nu era de fapt o lipsă.
Mereu am crezut că evoluţia omului şi descoperirea lumii exterioare a avut ca urmare inhibarea reacţiilor
fireşti şi transformarea relaţiilor dintre indivizii ce fac parte din speţa umană. Ceea ce la început era
considerat o relaţionare rudimentară şi lipsită de profunzime, care nu se deosebea mult de simbioza unor alte
specii din regnul animal avea, în fapt, un element esenţial absent în majoritatea încercărilor de înţelegere între
oamenii zilelor noastre. Neexistând nevoia de a comunica şi de a se comunica în acelaşi timp pe sine, noţiuni
precum minciuna sau nedreptatea erau anulate.
Roland Barthes, teoretician al literaturii (adică un om pentru care cuvintele reprezentau o a doua, a
treia şi poate chiar o a patra natură) considera că „limbajul este o piele”. Năpârlirea în acest caz n-ar constitui
altceva decât o reînnoire. Renunţarea voită la acest mod convenţional de comunicare ne-ar ajuta poate în
cunoaşterea celuilalt şi chiar în autocunoaştere. Ne-am putea înţelege în tăcere. Ne-am adânci în noi şi n-am fi
singuri, întrucât ne-ar însoţi celălalt. Şi poate am vizita şi „peştera”
noi suntem ultimii nihilişti
bunica ne spune poveşti despre necuratul care
stă picior peste picior şi dă la o parte stafidele din biscuiţi noi ascultăm şi ne spălăm
fiecare
dinte
pe
rând
într-un timp cu o maşină de spălat pe fundal
mai ştii maşinile alea care scot zgomote de avioane uite până şi acum facem avioane din ziarele de la
cornetele de seminţe oamenii din ele
mereu fără urechi
azi doar cu două degete nu mai au cum să fugă de noi
unghiile se transformă în clanţe le rozi
până găseşti măduva cheii prin ea ne priveşte frica odată pe săptămână acum s-a mutat
la parterul dulapului cu murături pe tine te ştiu tu eşti fata care ascunde pastile sub covor îmi zice
noi suntem ultimii nihilişti
nouă nu ne-a curs niciodată sânge din nas
10
Aş dori să spun că ştiu cum să îmi încep prezentarea, dar nu ştiu. Însă ştiu că acest „nu ştiu” e
un fel de constantă în cazul meu, aşa că nu o luaţi ca atare.
Sunt un copil. Un copil într-un corp de adult. Visez fără margini, am aşteptări uriaşe de la viaţă
şi „Non, je ne regrette rien, non, rien de rien”, precum draga Edith. Iubesc ceaiul şi pe Mozart. Am o
pasiune pentru cărţi şi sunt înnebunită după dimineţile luuungi şi înnorate. Îmi plac oamenii frumoşi,
buni şi inteligenţi şi merele verzi. Am două cămăşi de pe care mereu îşi iau zborul aceleaşi păsări şi
nu le-aş putea arunca în viaţa asta. Poate în următoarele... Iubesc natura, „La Belle Epoque” şi „The
Jazz Age”. Pe Șostakovici, care a compus unul dintre cele mai frumoase valsuri din istorie... Sunt
îndrăgostită de Paris, aşa cum iubeşti o persoană pe care încă nu o cunoşti, pe care o ştii doar din
fotografii, dar care te atrage într-un mod inexplicabil, căci nu l-am vizitat niciodată. Cred despre
delfini că sunt nişte animale splendide, la fel cum văd lebedele ca fiind întruchiparea graţiei. Am două
prietene care mă cunosc aşa cum ştiu eu pe mine: indispensabile. Îmi doresc să călătoresc muuult, să
văd Viena, Roma, Londra şi o mulţime de alte locuri despre care am auzit lucruri minunate. Iubesc
dansul, dar mai ales apropierea dintre oameni din timpul dansului, care stăruie chiar după ce muzica
s-a sfârşit. Şi privirea care cerşeşte încă o pereche de mâini împreunate şi trupuri mişcându-se în
acelaşi ritm. Am găsit mai de mult un pandantiv reprezentând un cal care aleargă şi pare atât de liber!
Aş vrea să am atâta libertate cândva în viaţa mea câtă îmi inspiră mişcarea imortalizată a calului...
Oh, şi mai presus de toate, iubesc muzica. Muzica, muzica, muzica! E cel mai bun tovarăş pe care o
persoană îl poate avea. Mă însoţeşte oriunde, îi simt vibraţia în fiecare celulă a corpului şi îmi e
absolut indispensabilă.
11
Fără aripi
Fluturii au încetat
să zboare.
Din norul ceţos
care te-a acoperit
a rămas doar o umbră
de îndoieli.
Ne privim ca doi străini,
în ochii plânşi de înnoptare
şi cucul înmărmureşte
a singurătate.
În grădină un greiere,
solitar,
zdrăngăne la chitară
o melodie tristă.
Despărţirea izbucneşte
în casă, pe străzi, în câmp,
în stropi mari de violet ş-albastru.
Eu sunt un fluture şi nu mai pot
să zbor;
am aripile ude şi amorţite,
însă ascult cum, departe,
în câmp,
macul şi cicoarea
cântă trist a dor.
Cugetare sau despre amorţirea degetelor
Degetele îmi amorţesc,
sângele s-a oprit în vene.
Sufletul se frânge
şi naşte flori de păpădii.
Unghiile au şi uitat gustul
ojei,
doar acetona le udă, înţepătoare.
Mintea bâjbâie prin întuneric,
într-un întuneric palpabil.
A plecat şi a stins lumina,
dar nu a luat şi câinele,
care latră zgomotos prin culoarele
dintre sinapsele mele,
la fiecare gând despre El.
Încă mă vede o intrusă,
deşi e uitat în lobul meu
temporal,
şi-mi clonează amintirile,
să mă rătăcesc în materia cenuşie.
Hematiile mele,
impregnate de culoarea tricoului lui,
s-au metamorfozat în suflări
de iarbă proaspătă,
pe care Neantul le culege
să-şi decoreze garsoniera.
Sângele nu mai circulă prin capilare,
aorta nu mai respiră puf de păpădii
şi plămânii au rămas închişi în cutia
toracică.
Sufletul mi-e greu şi opac,
iar degetele, reci şi amorţite.
Lacrimile au gust de cari şi de păianjeni
O să plâng iar
în pumn,
într-o vertebră din şira spinării,
într-o scorbură de cucuvea
când e plecată după hrană.
Nu credeam că pot să mai simt cu
atâta intensitate
miocardul care zvâcneşte-n gol
peste dramul
de suflet ce-l îngrop
în nisipul de la pisici.
Crede
că îi spun o poveste frumoasă,
însă poveştile frumoase nu au
„happy end”.
Ci le mor protagoniştii
într-un ungher al camerei,
în dulapuri demodate şi pline de
cari,
pe care până şi păianjenii
le uită.
Spune despre noi că
n-avem noroc.
Eu cred că norocul mi-este
o stea,
care întârzie la răsărit
în fiecare seară.
12
Fluturi în noroi
Am rămas goi,
murdari, schimonosiţi.
Încercăm să ne acoperim trupurile goale
cu aripile reci, înţepenite.
Atârnă o panglică neagră
de aripa mea dreaptă
şi nu pot
să o tai.
Mă doare noroiul
care mă acoperă.
Suntem frumoşi, albaştri şi mici,
dar ne-au schimonosit timpul
şi mizeria şi iubirea.
Acum panglicile, pe care noi
ni le-am legat,
ca să ne ţină împreună,
au intrat adânc în carnea aripilor
şi ne fac să ne urâm.
Ne urâm până la ultimul
strop de sânge din corp;
ne urâm vorbele
şi ne urâm mirosul.
Ne urâm un infinit pe zi
şi tot nu e de-ajuns.
Spargem gândurile în mocirlă,
aripile se şterg, iar noi rămânem
singuri, fiecare cu infinitul său.
Ne-am înstrăinat, dragule.
Vals
Fluturi.
Albi şi negri şi coloraţi.
Ne căutăm unul pe altul
şi căutăm flori îmbălsămate
şi zări senine, cu stele arzând.
Fluturi.
Ne privim în ochi
şi aripile tremură dezmorţite.
Împietrim secunda,
să dureze o viaţă;
iubirea înţepeneşte în noi,
în timp ce ascundem un vals
tăcut
sub aripile albastre.
poem despre tine şi despre infinit
spui
că respirăm lut şi
suntem aer
că ne cresc flori în loc de mâini
şi-n loc de ochi
avem mări învolburate într-un
singur albastru stors din
piatră seacă
şi că visăm plumbul
amorului
într-un fluture
mânjit de cafeaua neagră
pe care o bei în fiecare dimineaţă,
cu un strop de infinit
şi-o linguriţă din pământul de la
florile care s-au ofilit
primăvara trecută
în grădina din curtea bunicii.
ne-au zburat păpădii din cutia craniană
când
glonţul le-a atins puful.
s-au ascuns în frumuseţea
fulgerului
care
ne strecoară în capilare frica de
necunoscut.
13
Îmi place să mi se spună „onel” pentru că îmi caracterizează cel mai
bine spiritul rebel. Lucrurile mici care mă fac fericită stau ațâțate de acest
spirit liber pe care îl am, spirit ce mi îngăduie să iubesc natura și sufletul
oamenilor. Nu îmi place să scriu "pentru că trebuie", ci "pentru că simt",
astfel pentru mine poezia nu este nici viața, nici dumnezeul meu, ea fiind
un mod mai simplu și mai înțelept prin care poți trăi experiențele care
te-au marcat. Cât despre mine, singurul lucru cert este că sunt un
vărsător, deci o visătoare incurabilă. Nu sunt niciodată cu picioarele pe
pământ; mereu mi-am dezvoltat mintea bazându-mă în principal pe
creativitate și imaginație. Muzica, familia, prietenii adevărați și folclorul
sunt oxigen pentru mine.
14
catacombe din coaste sfărâmate
mi-am pierdut nenumărate răsuflări
în catacombele iernii trecute
când sufletul
străjuit de pereţi de gheaţă
stătea îndărătnic în pragul morţii
tu ţi-ai împleticit firele de păr prin
gândurile mele şi-ai salvat
tot ce mai puteai salva
te-ai redus la jumătate şi mi-ai dat
toată puterea ta în schimbul a două
nopţi petrecut-n deşert
ţi-am citit tot numele de pe fişa de externare
era plină de virgule şi puncte
pe când tu eşti un spaţiu gol
o clepsidră secătuită ce nu mai întreţine
viaţă
liniile de pe tot corpul urme
sângerânde ale încercării tale de a
trăi mă dor
doar în oglinda pătată cu ruj te mai ţin
încă de mână iar tu îmi ceri iertare
doctorii au spus că mai bine aş
încerca să dorm să nu mai vorbesc
singură sau să îmi iau pastilele
dar ochii mei nu mai au aceeaşi
culoare
tu ai plecat deja
copil uitat printre ziduri
când m-am întâlnit cu ea
era aceeaşi marfă ca ultima oară:
buze cărnoase stropite cu prea
multă scorțișoară și conturate într-o
furtună de roșu-burgundy
nasul încărcat cu pudră albicioasă
încât dacă ar fi strănutat n-ai fi zis
că-i de la vreo răceala nici chiar
de la vreo boabă de piper
brațele încordate și strânse în jurul
coastelor de parcă ar fi baricadat
vreun vis să nu iasă din ele
pielea albă dimprejurul degetelor
îmi mărturisea nerăbdarea
era o catacombă una ascunsă
într-un oraș întunecat și uitat
prin nori de fum si spasme de alcool
vânătăile îi descopereau rătăcirea
și cicatricile se răsfrângeau asupra mea
în ploi de suspine ghimpi ce-mi înnodau respirația
și mă-necau în lacrimile ei din
niște ochi copilăroși ce implorau
iertare nopții și lunii că nu le-a
ascultat sfaturile și s-a lăsat
captivă între pereții de frică ai
acestui oraș care așteaptă noi
victime, printre care mă număr
și eu
încă mă sprijin de spatele tău să nu cad
bumbacul din tricoul tău miroase
a mosc alb și patchouli
iar părul meu a lemn de santal
șuvițele arămii mi se împleticesc
printre porii tăi
iar tu îți găsești greu răsuflarea
inima îți are 45 bpm
iar cu cât mă sprijin mai mult de tine
se încetinește considerabil
eu cad de pe umărul tău
mă prinzi cu degetul mic și mă învârți ca pe o minge de baschet
la fel ca ea mă obligi să fiu bipolară
căci în preajma ta nu mai e vorba de arome sau culori
ci de bătaia care îți readuce pulsul la normal & mă invită să mă sprijin mereu de tine
15
echinocțiul primăverii mele
m-am născut
la fel de efemer ca tine
dintr-o sticluță de esență
uitată într-o zi de martie
pe marginea prăpastiei
oasele-mi sunt făcute din
aceeași cenușă cu-a Pământului
plămânii îmi ard aceeași
flacără și pulberea de amintiri
din sânge îmi gonește în vene
de iubire de tristețe
setea sufletului mă transformă
într-o primăvară a foametei divine
ce îmi spulberă condiția umană
și-n eternitatea absolută
îmi deschide porțile minții
lira îngerului meu răsună de pe
malul fluviului ce mă duce
tot înainte timpul îmi limpezește
porii și îmi învăluie simțirile
cu sentimente profunde
mă apuc de o fărâmă
de speranță a lacrimii cerești
la fel de crudă ca visele mele
norii îmi tulbură gândul
tunetele-mi fură șoapta
iar tu lumină îmi arăți
singura cale spre propria-mi ființă
în timp ce-mi aștept solstițiul
fluturele-înger
sunt o molie ce striveşte vise
mă înec în bumbac şi piele şi dor
îţi ştrangulez pori de nemurire şi din
ei ies amestecuri fine de eteri
când nu stau la tine-n păr
mângâierile dulci îmi penetrează aripirile
mă învăluie în kilograme de mere verzi
proaspete ca sângele tău dimineaţa
înainte de-aţi bea primul pahar
de ser angelic
îţi devorez cu perspicacitate fiecare
strângere de mână fiecare surâs binevoitor
iar atunci când îmi oferi o sărutare
universul se opreşte în loc şi mă
devorează el pe mine
acel moment îmi aduce aminte că
singurele vise pe care le strivesc
sunt de fapt ale mele
16
am fost răpită din zona mea de
disconfort mintal într-o dimineaţă
de august
,,eşti o adevărată nevrotică” mi-a
spus
mi-e frică de distanţe
şi de blocurile de pe faleză să nu
se scurgă până la moarte
disociaţie/ disociative
se plimbă cu chitara în spate pe
lângă
M I N E
why can’t we be a sober?
muşc chiştoacele de ţigări ca şi
cum ar fi ultima gură de aer
care mă desparte de nelume
sunt condamnată să privesc toată scurgerea asta a lumii într-o paletă de acuarele
şi îmi face plăcere
să vă ştiu pe toţi pierduţi
în timp ce eu alerg goală
pe străzile goale
ale acestei lumi goale
scurse
şi
vulgare
17
lipsă de materie primă
în marţea în care am leşinat pe salteaua ta de puf te-ai agitat ridicol de mult,
întocmai ca un suc din acela ieftin cu acid
lăsat la soare.
ai sunat la ambulanţă de pe ultimul model de iphone
sperând că astfel
povestea ta va deveni
mai adevărată,
mai bine povestită.
m-am trezit gonind într-un logan roşu
pe 1848.
acul kilometrajului indica uşor peste 500 de kilometri la oră.
expresia feţei tale indica însă mult peste 500 de atomi în repaus.
m-ai lăsat singură într-o rezervă la urgenţe,
aşezată pe nişte canapele bordo.
într-un colţ lângă geam
unul dintre mulajele acelea didactice
nefolositoare
cu mâinile amputate
şi părul metalic căzut pe podeaua rece.
poate a ajuns aici la fel ca mine
leşinând pe salteaua ta de puf
sau poate a fost călcat de loganul roşu de
pe 1848
în timp ce îşi ridica de jos
căştile ce-i provocaseră
obsesia pentru rammstein încă din ‘94.
în capătul celălalt al holului
o asistentă cu părul roşcat
anunţă prin saloane
că am rămas fără marijuana
împingând un cărucior plin de jointuri atent rulate
şi ciocolate africana cu cocos.
18
tehnici de supravieţuire la bloc
sub balconul
vecinului meu de la parter
fumez în fiecare seară
câte o ţigară
din acelaşi pachet de malboro roşu lung
cumpărat de la
acelaşi magazin mixt
din acelaşi colţ
a aceleiaşi străzi.
balconul însă nu e acelaşi
e cu totul diferit
căci vecinul meu
citeşte.
ba stănescu
ba blaga
ba ode comunismului sovietic.
ba îşi plimbă câinele
ba îşi udă florile
ba stă la pândă urmărind pe vizor
,,ba-ul” cum bate la fiecare uşă şi împarte pliante
cu reclame la kaufland
la fel de plictisitoare
ca derivatele
cu prefixul ,,post”
în fiecare miercuri şi vineri
şi înainte de paşte.
cu sufixul ,,ist”
după fiecare ,,optim”
şi fiecare ,,pesim”.
când x tinde la ultimul etaj
limita e egală cu y număr de apartamente
ba cu două camere
ba cu datorii la apă caldă
ba cu vânătăi pe pereţi
şi ceşti sparte pe braţe şi pe gât
ba cu dependenţă de droguri
de numai treişpe’ ani seringa.
e incendiu la 3
dar vecinul meu
aruncă un sfert de malboro roşu lung
sub balcon.
19
un alt poem despre şi cu
simetrie
3 la coadă
3 coloană
3 shoturi
3 la poker
3 la darts
3 în cap
3 în picioare
3 pe jos
3 pe dos
3 la bar
3 în pahar.
la masă 1.
17 ani 8
joc de numere
şah mat
3 capete avea balaurul de sub pat
3 zile sfinte are săptămâna
3 ciobănei păşteau
3 miei
3 mere de aur
3 zmei
prâslea e 1.
17 ani 8
joc de numere
a furat baba soarele
furioasă
că numai 1 e luna
31 de zile are martie
13 e cu ghinion
începe alfabetul cu 3 de a
1 simplu
1 cu căciulă
1 cu acoperiş.
dacă tot atâta 3 şi
1 singură poezie
de unde dracu
17 ani 8?
ocolul pământului într-un singur gram
obişnuiam să privim împreuna stelele.
tu încercai să le numeri.
eu încercam să te număr pe tine.
mi-am pregătit numărătoare,
dar am pierdut-o în aglomeraţia de globule.
te-am desfăcut în grămezi de atomi reci
şi mi-am făcut armură din salbe şi sabie.
obrazul stâng l-am făcut scut,
iar cel drept spion.
sub genele-ţi anormal de lungi mi-am săpat tranşee.
luptam pe toate fronturile.
planul ,,sagital” părea o strategie destul de bună,
dar s-a dovedit a fi mai degrabă un eşec.
în scurt timp am rămas fără muniţie,
încercuită în ventriculul tău stâng
şi incapabilă să fac legătura între polul cranian şi cel caudal.
am ordonat retragerea.
prea târziu.
disperată ţi-am rupt o coastă şi mi-am înfipt-o în piept
spre dimineaţă a fost raportat decesul meu
şi pierderea definitivă a războiului undeva în girusul postcentral.
am murit înghesuită pe o bancă din spatele teatrului
20
psihozele au şi ele rostul lor
luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară
sau poate doar asta cred romanticii
când îşi scriu catrenele.
e la modă să urăşti romanticii.
şi mai la modă să îl urăşti pe eminescu
căci cum zice dexul
sau cărtarescu
nu mai ţin minte
amorul nostru nemuritor s-a dus dracului.
şi aşteptăm cu toţii apocalipsa
şi pe cupidon
deghizat în iisus
să ne mântuiască
poate-poate n-om mai urî romantismul.
eu cred că pe lună e o antenă de telefonie mobilă
ce mă urmăreşte
pe stradă
sau în maşină
sau când dorm
şi îmi cântă câte o serenadă diferită
în
fiecare
noapte
în
care
luna
e
plină
sfântă
şi
clară
pe youtube sau pe sound cloud.
în decembrie, antena mea pe care am botezat-o
katrina
căci e furioasă
scoate fum negru şi rece.
sub ea se află hornul prin care
coboară moş crăciun pe pământ
în timp ce rudolf joacă
candy crush
sau cum s-o fi chemând jocul ăla demodat
cu o pasăre şi nişte tuburi.
în fiecare decembrie las o pătură sub brad
sperând că moş crăciun
i-o va duce antenei mele de pe lună
ca să nu îi mai fie frig.
am convins-o şi pe bunica
să împletească un fular
pentru bau bau
cu care m-am împrietenit din greşeală
acum cinşpe ani.
de-atunci îmi tot aduce flori şi ghinde
pe care mi le aşază
pe noptiera de sub pleoape.
eu nu urăsc romantismul,
dar domnule emin-escu
rog motivarea
absenţelor romantismului
din poezia mea lunatecă
din motive personale.
în caz contrar
nu veţi mai avea semnal la telefon.
cu stimă şi multă admiraţie
katrina.
21
Întotdeuna am crezut că cel mai bun mod de a mă autocaracteriza este prin
prisma celorlalți, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. Mi s-a spus adesea că sunt
prea tolerantă, ceea ce este adevărat pentru că sunt prea puține persoane care mi-
au cunoscut furia, că nu pot refuza pe nimeni sau că vorbesc minute în șir fără a
epuiza subiectul. Sunt o fire care aplică tradiționalismul în modernism, căreia îi
plac lucrurile viu colorate și perosoanele pline de energie. Cu literatura am avut
de-a face mai mult în spirit critic decât creaționist, dezvoltându-mi doar latura
analitică și mai puțin pe cea imaginativă. Deși nu sunt consumatoare de poezie
contemporană, iubesc teatrul actual, actoria, arta de a juca și capacitatea omului
de a se camufla sub propria sa identitate, dar încă am rămas la stadiul de a admira
talentul celorlalți. Deși m-am gândit la o carieră de medic, nu m-aș putea vedea
niciodată într-un alt loc decât Africa sau Asia, ajuntându-i ca voluntar pe cei
aflați în nevoie.
22
Dialog interior
Lupta omului cu sine însuși și cu vremea lui este o concluzie trasă cu prudență din toată istoria.
Asemenea unui creator, artist sau savant, sufletul inert, sincer, pur și superior, cel care are aspirații și tinde
spre perfecțiune intră fatal in conflict cu societatea, cu convențiile și prejudecățile ei, cu nonvalorile și
neînțelegerea, cu invidia mai presus de toate. De aceea, pentru autoevoluție, pentru cei din jur și pentru
cunoaștere, sufletul se aventurează, se afirmă în necunoscut, își face cale prin eternitate și convertește în timp
amintiri, sentimente, gânduri, ale căror luptă și cădere dobândesc un caracter tragic și exemplar. Ajutat de
geniul rațiunii, de sămânța creaționistă implementată în deziluzie, lăuntricul se afirmă, se contopește cu toate
constantele muribunde, cu efemeritatea și nemurirea deopotrivă, dorind să refacă lumea prin schimbare, prin
afirmare și ascensiune metafizică. Tonul fundamental devine astfel schimbător, reluând persuasiv defectele
generale ale ființei, mergând pe premisa unei continuități spirituale, ale unei oglindiri interioare profunde în
propriile răspunderi, atribuții și cunoștințe. Întru-totul, ceea ce ține de latura cerebrală comunică cu eticul
ființei, creând impresia de monolog sau dialog interior, bucuria de a fi în comuniune cu cineva sau ceva.
În operele literare și în vasta cultură românească, mai mult decât oriunde altundeva, se valorifică
această călătorie spre sine, spre comuniunea interioară, spre amnezia indusă și beția de senzații izvorâtă din
omogenizarea spiritului cu esența, cu întrebările existențiale ale genezei. Fără nici un confident în lumea
fizică, ființa efemeră găsește alinare prin cuvinte, prin experiențele personale sau împărtășite, prin depășirea
barierelor interioare și aventurarea în neant. Comunicând cu sinele, ca într-o oglindire atemporală asupra
trecutului, prezentului și viitorului, lăuntricul descoperă soluții, acceptând trecerea timpului și repercusiunea
greșelilor ca pe o lipsă de cunoaștere, deci fragilitatea legăturilor dintre contrastele duale: cea cosmică,
valorificând legăturile religioase, responsabilă cu urcușul interior spre perfecțiune, spre a dobândi aceeași
„lumină”, puritate proprie ca cea stelelor, și telurică, mediul reverberant, de renaștere al ființei prin moarte.
Dincolo de ele, sufletul captiv în echilibru, intuiește însă existența unui tărâm mult visat al absolutului, de care
se simte chemat cu toate fibrele ființei. În acest sens, divinitatea poate fi asemuită cu idealul de cunoaștere, cu
simbioza perfectă dintre trup și conținut, aceeași voce a binelui și răului fiind interiorul încătușat de piatra
grea, asupritoare a greșelilor și năzuințelor, mișcată doar cu puterea improprie a exemplului de perfecțiune pe
care îl mărturisește literatura, sentimentul, arta în cele mai profunde manifestări.
Omul de azi este produsul propriului său efort, conștient de a depăși natura și de a supune tot ceea ce-i
este mai presus, tot ceea ce îl întrece în cunoaștere, dezvoltare, sensibilitate, uitând cu desăvârșire că se
configurează într-un element al vieții cu dublă înzestrare: cel ce gândește de unul singur și singur își gândește
propria soartă, își „născocește” existența. Ca un instinct ce diferențiază gândirea, omul nu se poate minți, dar
își poate acoperi sentimentele prin vină, deci nu poate accesa nivelul viziunii, cea mai înaltă treaptă spre a se
controla pe sine înaintea celorlalți. Ca într-un vis pe care îl poate modifica și îmbogăți, viața nu se arată la fel
de crudă și aspră pentru toți, ba dimpotrivă. Aceleași modele de gândire, aceleași viziuni asupra unor situații,
aceleași dialoguri pe care le purtăm cu noi, zi după zi, se arată ca o sabie cu două tăișuri, un instrument de
evoluție personală, și totodată unul de autodistrugere din interior, pe baza nereușitelor, a incompetențelor și a
lipsurilor.
Abordat într-un mod neliterar, motivul „ Suntem ceea ce gândim” sugerează niveluri diferențiate de
monologare cu rațiunea însăși, căci presupune acceptare, altruism, negativism, exuberanță și ambiție, până
când delimitează ființa, o particularizează spre comuniunea cu universul, parte a cugetărilor celor mai vechi
curente de tip solemn. Omniprezent și păstrător al celor mai valoroase concepții, eul interior, proiecția
spirituală asupra problemelor exterioare devine elementul covârșitor al existenței, constanta pentru care scopul
devine obstacol și reciproc, cea care motivează și se automotivează pe sine, care, mai presus de toate, reprimă
problemele de orice tip sau le aprofundează.
23
Prin eludarea moralei și prin ispita haosului, încurajând oportunismul și binele propriu, sau exuberând
altruismul și disimulând adevărul, vocea interioară se naște din nevoia de cunoaștere a rădăcinilor, de
identificare cu misterul universal, cu începuturile și finele lumii, de a contura o identitate unică într-o avalanșă
de manifestări originale. Ființă polifonică, ca o însumare de raze și o oglindă a infinitului divin, confesor și
mărturisitor al afectivității, este cel care își poate pluraliza eul, delimitând infinitul la propriul spațiu emotiv,
cel care își universalizează reacțiile, într-o continuă mișcare de personalizare și contribuie la revelarea
misterelor personale, a unei mitologii profund interorizate.
Prin urmare,viața în toate necunoscutele ei, devine o operă a sufletului, un concept între aparență și
substanță: o voce multiplicată, un ego ce diminuează voit, ca să contureze alteritatea, instanța care creează o
nouă persoană întâi pentru fiecare personaj pierdut în abis, purtând pasionate dialoguri interioare pe tema
descoperirii. Un narator mai mult decât omniprezent, o substanță vie a limbajului personal, traducătorul
suprem al rațiunii și cunoștințelor, poate chiar divinitatea care construiește prin imaterialitate abstractul,
noțiunile, inteligența și ponderea de substanță din imanent. Astfel, o asemenea știință spirituală, comunicare
dintre constituția ființei și natura sa, cu privire la locul omului între realitățile acestei lumi, conturează rațiunea
de a fi, comuniunea trup suflet, vocea interioară cu nuanțe supranaturale, care deschide perspective luminoase
asupra sinelui ca imperativ al progresului și superiorității.
24
Vârstele anotimpurilor
Timpul freamătă ca o reflexie a unei oglinzi profane. În adâncul ei, universul zvâcnește, se
condensează, erupe și creează mai mult decât omul a cunoscut vreodată limitele ascensiunii. Asemenea unui
orb însetat de lumina pe care nu a încercat-o, tinde spre necunoscut, spre azurul hiperbolic al irisului, lăsând
pleoapele să curgă ca o ploaie de vară, oprind pentru un moment furtuna de himere mereu efemere, mereu
sacre. O demonstrație a lăuntricului, o armonie imitativă a ființei, inconștient datorată sensibilității. Dincolo de
vârsta omului, de imaginea distorsionată a realității asupra fizicului, spiritul freamătă, depășind timpul, lumea,
uitând cunoașterea rigidă a rațiunii, devenind parte a trecutului și a prezentului deopotrivă.
O șoaptă vibrantă începe povestea. Glasul frunzelor, foșnetul circular al vântului printre pletele uscate
ale copacilor, chemarea apei reci, înghețate se repetă, în acelașii timp, sub același ecou temporal, într-o vârstă
fragedă a anotimpurilor. Căldura soarelui autumnal dogorește amorțirea vieții, conservă în pântecele solului un
alt strat al viitorului, la fel de profund și minuțios precum omul păstrează amintirea adierilor răcoroase în
contrast cu nisipului fierbinte. Pielea este rece dar apăsarea fulgilor de nea colorează într-un rozaliu fierbinte
emoția, sensibilitatea, viața sub forma unui lichid tulbure, asemenea râurilor de munte care sculptează
duritatea naturii. Dincolo de moarte, de frică sau nepăsare pulsează capriciile supraviețuirii, o simbioză între
vitalitate, curaj și pasiune.
La rândul său, Pământul, cu miile de zerouri care înconjoară ca o metaforă a lumii miezul cunoașterii,
este exemplul eternității. Asemenea unui Ouroborus transpus din mitologie, imprimă prin curgerea inevitabilă
a timpului o discontinuitate fizică, un spectru prezent al întâmplărilor menit să ruleze iar și iar. Filmul acțiunii
se derulează ca la cinematrograf : în alb și negru viața se naște, crește și îmbătrânește cu fiecare fir de iarbă, cu
fiecare suflet detașat de ancora sa fizică. De când moartea îi completează existența, a uitat ce este acela
egoism, narcisism sau singurătate. Într-un echilibru perfect, înconjoară destinul, norocul, idelaul superior al
omului. Și din nou linia neregulată a timpului își unește capetele, devenind sfera eternității și a efemerității
deopotrivă ca o punte între condiția profană și cea sacră către superlativul absolut al ființei. Oglindirea
trecutului în amintiri consumă nostalgia și melancolia prezentului, în timp ce cunoașterea aprofundează
temerile existenței. Incert, precum bobocii florilor de mai care evadează din constrângerea naturii și dau
naștere frumuseții și purității, astfel, sentimentul, emoția, gândul trec mai presus de bariera realității într-o
dimensiune a sinelui. Dincolo de suprafață, există o profunzime abstractă, infinită, un nou univers al
simțurilor, al senzațiilor, al trăirilor.
Toamna, foc și pulbere, pasiune, curaj, aroganță, frunze plutesc carbonizate de portocaliul-roșcat.
Iarna, solidaritate, aroganță, puritate, fragilitate, fulgii îngheață în aer. Primăvara, sinceritate, furmusețe, petale
de flori dansează balet în tutuuri roz. Vara, prietenie, altruism, egocentrism, raze de soare adună apa, aerul,
pământul, laolaltă. Un vals al puterii, al vitalității, al simplității. Un mecanism perfect, primitiv, nou și vechi,
tânăr și bătrân. Un drog al cunoașterii, o miză pe care natura o pun în joc an de an. Iar un an are 4 luni, 4 zile,
4 anotimpuri, 4 elemente. Este bipolar: are 2 perioade: cald și rece. La fel de nebun ca omul pe care l-a creat.
La fel de sălbatic ca la începuturi, mai mult cald decât rece uneori, mai împrăștiat, mai lung decât infinit. Dacă
vrei să îl atingi, fuge până la capătul Pământului, dacă vrei să îl privești, se ascunde după vârstele sale, dacă
vrei să îi semeni, trebuie să mori. Energia se va răspândi, va încălzi soarele, va usca pământul și va hidrata apa
până să se transforme într-o râmă, apoi într-o pasăre, într-un șarpe, un iepure, un cal și din nou om. Cerc vicios
al vieții și al morții. Până ce zorii vor fi răsărit, omul a trecut deja prin 3 vieți: cea a sinelui, a naturii și cea
prezentă, în care se pierde pentru un ultim memorandum. Pașii lui vibrează în uitare.
25
un elefant se legăna
~ boli rare 2015 ~
un elefant se legăna
pe un vas de sânge
și pentru că nu se rupea
a mai venit un elefant
doi elefanți se legănau
pe un vas de sânge
și pentru că vasul s-a rupt
elefanții au provocat o hemoragie cerebrală
26
mama mi-a spus că nu e bine să visez să fiu pasăre
pe vremea când eram copil
& făceam tranşee în cer
cu unghiile înnegrite
ţin minte că am lăsat loc
unui avion
l-am botezat avro lancaster
după numele bunicului
chiar & aici e ceva trist
& teribil
pur & simplu
au loc explozii
au trecut douășunu de ani de atunci
acum arăt cu degeţelul meu
sfrijit de la prea multe tranşee
spre cerul un pic albastru dar și un pic roșu
<<uitaţi! păsări>>
mama îmi trimite o scrisoare
îmi spune
că-s nişte artificii care ucid
că alea nu-s păsări
sunt suflete de oameni
mi-a spus că pot & eu să
fiu un dintr-ăla
ei bine, m-am gândit
vreau şi eu să fiu o pasăre
sunt doar o bucată de pământ ce trebuie iertată
dacă dumnezeu există ar trebui să se roage pentru iertarea
mea
ar trebui să facă mătănii în fiecare zi de la 7 la 8
să țină post miercuri & vineri să nu bea alcool să nu fumeze
să nu asculte rock
ca să îmi fie toate păcatele iertate ar trebui să facă un
pomelnic
unde mi-ar scrie numele de 888 de ori
să se spovedească & să se împărtășească
să nu înjure taximetriștii
să nu scuipe să o ajute pe țața leana de la etajul doi cu
sacoșele cu mâncare
să se călugărească
dacă el chiar vrea ca eu să fiu iertat ar trebui să nu mai stea
că timpul e prețios
să nu omoare să nu preacurvească
să nu arunce cu pietre în porumbei & în vrăbii
să nu fie leneș când vede că îi e mai ușor să îi ierte pe alții
să o cinstească pe maică-sa care îi face separat mâncare de
post miercuri & vineri /ea nu ține post/
& pe taică-său că muncește toată ziua pe la oameni
dacă dumnezeu chiar există ar trebui să facă mari eforturi
ce moment ți-a schimbat viața?
am întârziat
27
august și tot ce a urmat după aceea
poate că după august nu mai este nimic
sunt doar zile care se numără invers
& versuri netermina
dar la sfârșitul lui august când stau
singur pe o frunză tăiată pentru câinii
care nu vor mai veni acasă niciodată
& care nu vor mai urla spre cer către laika
când stau singur
mă gândesc că poate nu aici ar trebui să fiu
dar nu m-am gândit niciodată să zbor deasupra unui cuib de cuci
sau poate aș fi plecat cu rațele din central park
acolo unde se duc ele când vine iarna
însă august nu îți dă șanse decât să îți creezi puțină viață
ca să ai ce să distrugi
când începe să adie vântul știu că sfârșitul e aproape
l-am strâns atât de tare pe august să nu plece
încât i-am lăsat urme de dinți
iar el mi-a lăsat un gust de iarbă uscată în urechi
după august dispar
dar nu de tot
mă va găsi & mă va duce acasă
*
ar trebui ca oamenii să să stea departe de mine
pentru că am demoni care mă păzesc
unii dintre ei îmi sculptează dinții
alții stau în plămâni & mă șantajează
mai am unul care stă pe vârful degetelor
și distruge orice ating
ți-am scris să nu vii acasă
nu vreau să mă vezi cu pielea
albastră și rece cu buzele
vinete
cu capul chelit de la chimioterapie
sau să miroși duhoarea hainelor
împrăștiate prin toată casa
NU VREAU să îmi vezi demonii plângând
udând niște mucegai în colțul camerei
28
pipelor cu drag
Kate este. Mary, sora ei, a fost. A omorât-o un diplomat francez pentru organe. Asta după ce a violat-o și i-a
zdrobit nasul. Și-a pus mănușile de piele, a luat servieta și a plecat la o conferință de presă.
Lumea o urăște pe Kate mai mult decât urăște ea să fie în viață. Mama ei alcoolică o învățase că lucrurile vin
și pleacă sau vin și bere. Trebuie să te descurci: să spargi o bancă, spre exemplu. Tatăl ei plecase de acasă de
frica maică-sii lui Kate. Ajunsese să doarmă în baie cu un topor lângă el.
Kate merge pe stradă și își imaginează cum ar putea muri oamenii care trec pe lângă ea. Ar putea fi atacați de
ciori care le-ar scoate ochii sau o bucată dintr-un bloc i-ar strivi. Uneori le dă foc furnicilor, apoi le îneacă în
oțet.
Kate are o pisică, Moriarty, care îi aduce șoareci morți. Ea îi pune în ghiozdanele colegilor.
Kate se îmbracă în roz. Îi place rozul.
Azi a venit un domn acasă la ea. Maică-sa nu e. Se odihnește într-un șanți și un câine îi linge degetele
(obișnuiește să își muște pielea de lângă unghie până îi dă sângele). Ăsta din fața lui Kate zicea că e un
diplomat francez. A înecat-o în cadă. La radio se auzea Ace of Spades. Și ce?
Maică-sa lui Kate se trezise din șanț, unde dormise împreună cu doi vagabonzi. Spunea că are schizofrenie și
că vocile îi ziceau: Măi, dragă, ia bea un pahar de whisky. Bineînțeles că ea nu refuza. Alcoolica ia autobuzul
până acasă. Nu o găsește pe Kate, așa că se mai uită de două ori la numărul apartamenului, apoi coboară și se
uită la numărul blocului ca să fie sigură că nu a greșit adresa. Se gândește 23 de secunde, își plesnește una
peste fruntea plină de riduri și se uită la dată. 15 decembrie 2004. Bineînțeles. Diplomatul a venit să o ia pe
Kate , iar ea uitase de afacere. Trebuia, deci, să se ducă două străzi mai jos, până la biroul lui, ca să își ia banii.
Se schimbă repede și iese pe ușă, uitând să o încuie.
- Domnul Pierre Dourant este?
- Da. Cine îl caută? zice secretara.
- Spuneți-i că știe foarte bine cine îl caută.
Urmează o pauză în care secretara dispare.
- Da. Puteți intra.
Maică-sa lui Kate intră în birou. Pierre fuma o pipă. Alcoolica miroase fumul. Îi miroase frumos și se gândește
că, după ce face rost de bani, își va lua și ea o pipă.
- Pierre! Scuze că am întârziat.
- Nicio Problemă. Târgul e târg. Cât ți-am dat pe Mary?
- 2500.
- Mary fuma și plămânii nu erau prea buni.
- Nenorocita.
- Kate e mai sănătoasă. Îți dau 3000, și scoate din dulap banii pe care îi pune într-o pungă. Ar trebui să îi duci
acasă destul de repede. Ar părea suspect.
- N-avea grijă.
Și iese pe ușă.
Trece pe lângă o tutungerie și ia o pipă.
29
moartea fluturilor opreşte războiul
Număr gândacii de pe podea. Mi-am făcut prieteni, în sfârșit. Splash! Ups, au murit. Nu mai știu cum mă
cheamă. Cred că X. Uneori lumea îmi spunea „Ghijoagă urâcioasă”. Se dă problema „Ghijoagă urâcioasă”.
Aflați necunoscuta X.
Trezește-te. Mă simt la fel în fiecare dimineață. Nu am mai mâncat de 5 zile și nu am băut nimic. Nici
pastilele de tensiune nu mi le-am luat. Mi s-au încurcat moliile în păr și îmi lăcrimează ochii.
X, ai auzit? A murit. Ei, și ce? Nu îmi pasă. Era doar un fluture nenorocit. Numai la el te gândești. Taci,
ghijoagă! Dacă îmi rup părul fir cu fir ce o să se întâmple? O să chelești. Adică o să am cancer? Nu, doar o
să chelești. Ți-e dor de el, nu? De fluture? Da. Cum a murit? S-a spânzurat de un moment de tăcere. Și-a ars aripile de
gândurile care îmi treceau prin cap. La ce te gândeai? La nemurire. Cred și eu că s-a ars. Nemurirea e
pentru nefericiți. Adică pentru tine, acum. Mersi.
Jur că îți rup picioarele! Ce am făcut? Te-ai gândit la el! Trezește-te! Știi cum se formează stelele? Cum?
Dintr-un accident. Și noi suntem un accident. Un accident al stelelor. Și fluturele... Încetează, X!
Uite, ghijoagă, zbor! Te îneci. Ești anorexică. Mereu mi-am dorit să fiu așa. Pot să zbor și pe fundul apei. Și
poți să te îneci în înaltul cerului. Celulele. Țesuturile sunt grupări de celule care au în comun forma, structura și funcția. Biologie? Asta îmi
citea fluturele. Zicea că sunt basme. Tu nu ai fost la școală? Niciodată. Îți preda? Poate. Nu știu ce e asta.
Te învăța, adică? Da. Dar nu mă obliga. Eu voiam. Mi-a spus și anecdote despre vectori.
Somn. Iar dormi, X? Nu. Închid doar ochii. Un pic. Dacă adormi, mori. De ce? De foame, de sete. De
tensiune. Eu NU VREAU să mor. Dacă nu vreau, nu voi muri.
Mă dau în leagăn. Ai înnebunit? Poate. Ești pe jumătate moartă. Pe jumătate vie, ghijoagă. Dacă vrei,
omoară-mă! Te arunc de pe leagăn. BINE!
Nu mai mânca gresie! Parcă voiai să fii anorexică. Vreau să mă asemăn mai mult cu o piatră. De ce, X?
Pentru că mă roade un fluture. Pietrele nu sunt roase de fluturi. Sunt roase de apă. Dar nu de fluturi. E o
ruşine să fii ucis de ei. Fluturii pot muri oricând. Şi până la urmă te omoară pe tine.
Nu eşti făcută să fii poetă. Nici tu. Ştiu. Şi atunci, de ce scrii?
… Ca să-mi aduc aminte. De atunci când nu murea, de acum când nu trăieşte. De atunci când nu mă înecam
cu praf, de acum când nu pot să respir de la atâta aer. Cum e posibil? A trecut atât de mult timp. 278 de zile.
Încă mai sper să fie în viaţă. De ce nu ţi-ai luat altul? Asta e blasfemie! Şi ar fi şi mai multă durere. Ce te-ar
durea? Splina? Da. De la prea mult efort. M-am străduit să respir şi să respire. Mi-am tocit unghiile de gresie.
O să mor. Salveşte-mă! Nu te salvesc. Termină cu prefăcătoria asta. Mă enervezi. Mi-ai spus că nu vei
ajunge aşa niciodată. Nu m-am ţinut niciodată de cuvânt. Cred că am făcut apendicită. La creier. Folosim
acelaşi creier, să ştii. Distrus de un F-L-U-T-U-R-E! M-am săturat de tine. Crezi că moartea vine aşa de
uşor? Trebuie să o implori. Nu ai voinţă. Nici tu, nici fluturii. Dar m-am săturat să vreau ceva şi să nu mi
se dea. Când eram mică am vrut un
zmeu. L-am primit când am crescut şi nu am putut să îl mai folosesc. X, zmeiele au vârstă? Nu cred. Şi noi
de ce am avea?
De ce mă tot întrebi de el, de fluture, ghijoagă? Nu vreau să îl uiţi. Ce-ar fi să mor de tristeţe? Încă o dată. Ţi
s-a mai întâmplat? Da. De multe ori. Când? Când mă ploua şi lumea nu ştia că plâng. Şi m-am dizolvat.
Când mi-am spart ochii. I-am trântit de podea şi a curs sânge. De ce i-ai trântit? Se uitau strâmb la o păpădie.
Am mai murit şi când am respirat pentru prima dată. De ce să nu mori de la prea multă fericire? Să te
gâdile cineva până la moarte. Ştii că mi-e frică de gâdilat.
30
X, ce fel de fluture era? De varză. L-ai hrănit vreodată? Nu. Eşti sigură că nu a murit de foame?
Ghijoacă, ştiu foarte bine ce s-a întâmplat. Dacă s-a sinucis? Poate s-a aruncat de pe tăcere şi a căzut în
gălăgie. Cum te poţi gândi la asta? Nu era linişte niciodată în jurul lui. Aripile lui vorbeau mereu. Ar trebui să
ascultăm aripile.
Mi-e dor de părinţi. De nenorociţii ăia? Taică-tău era un vagabond care fugea după fete de 20 de ani. Şi
mă-ta o slăbănoagă care bârfea pe toată lumea. Cu tine nici nu vorbea. Măcar tată-tău vorbea cu tine.
Chiar dacă te înjura. Mi-e dor de amalgamul ăla de ură. Acum nimeni nu te urăşte. Şi e aşa un gol. Fără ură,
ce rost mai are să trăieşti?
Ai un foc? Tu nu fumezi. De azi, da. Nici n-ai tutun. Cine a zis că îmi trebuie tutun. Îmi fumez părul. Păi şi
moliile? Le fumez şi pe ele. Ăsta nu e canibalism? Aşteaptă. Încă nu m-am transformat în fluture. Şi tocmai
asta încerc să fac.
E frumos să te vezi cum arzi. Ambulanţă. Resuscitare. Ei se străduiesc şi tu râzi, ei nu te pot vedea. Iar tu zbori
deasupra leşului tău împuţit. Că ai fost un om care n-a făcut nimic, care doar s-a plâns şi acum eşti un fluture.
Ş’apoi vei fi o muscă. Să zbori deasupra cadavrului tău împuţit. Ş’apoi un vierme, să îl descompui. Ş’apoi...
Poţi pleca
‚‚My David don't you worry
This cold world is not for you
So rest your head upon me
I have strength to carry you’’
Noaptea trăiam într-o cameră cu trei nebuni. Scriam împreună poezii pe tavan, cu unghiile şi cântam la
degete. Aruncam bucăţi de hârtie aprinsă pe geam şi dădeam foc păsărilor. Prindeam muşte şi le lipeam de
pereţi.
Unul dintre nebuni a avut o aventură cu două surori siameze. Zicea că miroseau diferit. Altul i-a tăiat două
degete iubitei lui pentru că i-a pus prea multă salată în sandviş. Îl înţelegeam într-un fel. Celălalt a omorât cu
glezna un gândac.
Eu am ajuns aici în stare gravă. Acasă, în fiecare dimineaţă, când răsărea soarele, prindeam un fluture şi îl
puneam în sertar până seara. Atunci îl scoteam de acolo şi, capsam aripile şi îl puneam la loc, în setar. Ăla era
locul unde stăteau pe întuneric şi fluturii vii şi fluturii morţi. Era o convieţuire stranie, dar mie îmi plăcea să
mă gândesc la asta. Aveam puţină moarte lângă mine. Şi totul părea aşa fragil.
Dar trăiam în acea cameră, cu nebunii, doar noaptea. Ziua, când răsărea soarele, îi omoram şi ei nu ştiau.
Odată am făcut un om din corpurile păsărilor cărora le dădusem foc. I-am pus şi o fundă roz la sfârşit. A
rămas în camera noatră până când unul dintre nebuni nu a mai putut suporta mirosul şi a leşinat.
Într-o zi, nebunul care omorâse gândacul cu glezna mi-a spus, în timp ce îşi curăţa unghiile cu un creion:
Ştii, tu nu ar trebui să fii aici. Poţi fugi exact când vrei. Tu eşti cel care ne visează. Noi, cei visaţi, sunt
obligați să stea în camera asta.
Mi se părea absurd. Începusem totuşi să cred că poate şi eu sunt un nebun visat, dar nu-mi puteam aminti
ceva concret. Ah! poate am murit de mai multe ori, asta ar fi fost chiar straniu.
Şi dintr-odată îmi aduc aminte. Mii, milioane de oameni visau nopţi la rând un nebun care prinde fluturi
dimineaţa, îi ţine într-un sertar până seara, când le capsează aripile şi îi pune la loc, în sertar.
Nu puteam pleca. Eram în camera asta mereu pentru că eram un nebun visat mereu.
Murisem de un infinit de ori.
31
Vis
Am avut un vis despre...
Sau visul m-a avut...
Regi cerșeau salvare
cu ochii plini de praf,
roșii de lumină
Și-albi de întuneric.
Sclavi fără mâini,
Visau...
Orbi fiind, vorbeau
cu grai de animale -
fără picioare sau nas.
Spuneau despre lumea ce-o văd ei
sau doar au mințit iar
Visând... Cartea
Citind cartea morții înțeleg din plin viața
Ca un pirat bătrân ce-și blesteamă soarta...
O filă neagră, adaugată paginilor albe
Arse, facute scrum, puse pe jăratic.
Aripile din foi nu mai pot să zboare...
Imaginea din oglindă, doar un alt ostatic.
Un pian fără clape, negru,ține doliu
Alături de un bătrân, fumând pe fotoliu.
Ceasul ticăie lent, timpul trece însă...
Prin pânze de păianjen lumina trece difuză.
E un alt tablou, lipsit de rame, de culoare,
În care griul învăluie un alt oarecare.
Luna-i roșie, sângerie, își adună stele,
Iar dimineața moare odată cu ele.
Găuri în pereți mimează fericire
Până cartea morții se-nchide pe vecie.
Jurnal
Respir litere
nu știu să cânt
am pierdut asta la
poker
înainte să mă nasc
se-ntâmplă
am pus un punct.
Desenul mi l-am luat
în geantă
cu 3 litri de apă
și-un măr pentru drum
au dispărut prin pereți
de sare
cu suc de grapefruit
și lămâie
am pus punct.
Sper să-l găsesc în
condiție bună
fără pete prea mari
să nu se fi vărsat apa
în el
să se strice mărul
punct absent
32
Teatrul nopţii
Asist la o piesă de teatru:
"Cadavre".
Inima scenaristului uită să
bată.
A băut prea mult cu o
seară înainte.
Actorii poartă alb -
au greșit detergentul
negrul a ieșit.
Vorbesc cu lumânări în
mâini,
toate stinse.
Au uitat să-nchidă
geamul...
Își înghit replicile,
improvizează.
Mare de aplauze...
Inimile nu se mai aud -
sunetul le este înecat în
valuri.
Ajung una cu piesa -
Cadavre.
Dialog de unul singur
- O cafea dorești? Îți dau și-o țigară? Hai să discutăm...
- Ce vrei? Ce mai vrei să-mi spui, dar uiți până să vorbești?
- Am uitat..
- Eram sigur. La fel de purtat de vânt ai ramas.
- Eu sunt vântul însuși, nu știi nimic.
- Știu să controlez vântul...
- Pe mine nu mă poți controla; apar când vreau!
- Apari doar când dispar eu...
- Nesăbuitule! Oglinda nu minte!
- Depinde dacă-i spartă... și mai e și ceață...
- Dar uite că e soare acum!
- Asta nu acoperă spărtura, nici petele de mucegai.
- Dar acoperă lipsa.
- Lipsa cui?
- Lipsa ferestrelor curate.
- Despre ce vorbești?
- Știi deja. Știu deja.
Clişeu
Scriu cu sânge, dar fără foaie,
Clișeic, gânduri se-neacă în zare...
Valuri de frig, fragmente de suflet
Trenuri goale, cu scaune surde...
Păsări respiră fum în drumul spre foc,
Plecate din apă, uitate pe loc.
Lumina pierde pariuri, fără să joace,
Întunericul râde punându-și cojoace.
Luna-și soarbe încet cafeaua amară
Și-ascultă povești spuse a mia oară.
33
Dincolo de Octombrie, Noiembrie, Decembrie…
greu îmi este să mă
aud
nu pot fără să privesc în oglindă
să văd cum omuşorul încearcă să
spargă sufletul lucios
pleacă-ţi ochii roşii şi ascultă cu ei
durerea spiritului bătrân ce zace
în acest…
-Baton de mars, ah, ce foame mi-e-
pete de demon îţi vor acoperi
duhul
şi săracul, nu a apucat să respire pentru tine de trei ori;
Dincolo de Octombrie, Noiembrie, Decembrie…
nu mă mai joc,
nu-mi mai pârjolesc palmele pentru tine
Furculiţa mi-e părtaşă
gust cu lacrimi dulci
inima-ţi amară
Şi mă întorc la ce a fost
la calendarul de demult. Octombrie.
34
Plastilină, inox şi plastic
Spune-mi cine a înţepat inimile cu scobitori
arată-mi care a înjunghiat tencuiala de pe
ventricule
Ah, un sărut.
Ţi-am cerut şi ai zis „de ce” iar eu ţi-am zis că…
Dacă cineva ţipă la mine
lumea mea se face mică
Doar eu rămân un megalomonstru şi zgârii inimile de plastilină
cu ghiare de inox
Doar inima-ţi de porţelan stă într-o cutie ca să nu o sparg când
mă transform în fiară şi zbier
de dorul tău.
Ah, un sărut!
Te-am căutat prin tot oraşul, printre cuburile de plastic
ca să-mi dai ce-ţi cer
ca să mă fac mic la loc!
Haide!
Hai, întoarce-te la mine cum soarele se-ntoarce pe-ntuneric să-i spună
păpuşii de lut
că mai există speranţă.
Lasă gelozia Herei!
Ah, un singur sărut?
Mi-e teamă căci sunt singur şi
Soarele eclipsează.
35
Pierde-mă-n Infern şi lasă-mă lui Hades
Făclii sângerii
valsează cu vântul lui Decembrie
piruete în jurul unei axe de vată…
Genunchii mă dor
palmele-mi ard la sudarea lor
focul lui Hefaistos
ţipă din fierărie titanii urlă din fundul temniţei din Tartaros
doar un pegasus mai rumegă verdele pământului negru.
Iar Tu
Tu
încalci regulile dar nicidecum
legile fizicii, ci
Testamentul Dansului.
Cum să danseze o rochie pe umeraşul pantalonului?
Cum să crape podeaua un toc cui şi nu un
baston cu pălărie?!
Am asistat la un Zeimpekiko1
Zeimpekiko-ul tău
şi luna sângerie Ţi-era reflector
şi eu priveam îngenuncheat
biciuind cu aplauze palmele mele. Te-ai aplecat…
te-ai aplecat după
pahar
lăsând cutia Pandorei din piele şi os să se apropie cu totul de
Pământul rece
pe care te-ai sprijinit cu mâinile de piatră…
şi ai muşcat din pahar
fără să-l mângâi
şi m-a durut dar ce ţi-a păsat, Ţie,
muritoare sunt doar o simplă
sticlă
se uită omul lui Prometeu cu irisuri
de gheaţă
prin mine şi mă lasă
cald
de emoţie din dorinţă pentru
ATENŢIE!
Mi-ai lăsat urme de dinţi pe
ventriculul stâng
şi-ai băut roşul clocotitor din
Aortă.
Cu viteza lui Hermes te-ai ridicat
şi m-ai lăsat acolo jos
slab ca un copil din
Lumea a III-a
Ochii tăi
de sus de-acolo
înţeapă ca fulgerele lui Zeus…
M-am spart.
1Zeimpekiko – Dans grecesc, de tavernă, dansat
tradiţional doar de bărbaţi. Publicul aplaudă
ritmat, stând în genunchi, în jurul dansatorului.
În prezent, este dansat şi de femei.
36
O ultimă marionetă
Lasă-ţi cuburile să ardă şi joacă-te cu
mine
Toate jucăriile tale au ars în umbrele lui Octombrie
dar eu
Eu încă sunt aici, la început de Noiembrie…
când vine frigul iar tu eşti o furnică.
Eu
O ultimă marionetă de lemn,
O ultimă jucărie.
Joacă-te cu mine, dar joacă-te frumos!
Preţuieşte-mă sau lasă-mă
să fiu prăfuit de
clipele trecute, de
clipele pierdute, pe
raftul de sus.
Numai să nu te duci la o marionetă
mecanică, modernă…
Voi scârţâi mai urât decât
au scârţâit cuburile tale
O răzbunare cruntă vei primi, nicidecum
un alt dans stângaci pe fire de sfoară!
Nu încălca pragul abisului meu
ori vei arde până la cenuşă!
Cu părere de rău, îţi spun…
Arsă pe veci vei fi şi nu vei învia
în Raiul meu, cum Phoenixul răsare din
Cenuşă.
Inimă fardată cu nonculori
Ţi-am vorbit de-atâtea ori în culori cerate
şi tot de-atâtea ori mi-ai răspuns prin cărbuni.
Ai aruncat cu pietre.
O jumătate de suflet e-n mine iar cealaltă zace în tine
şi am pierdut o viaţă cu legende ca
ambele să trăiască.
Acum Olympul a căzut şi s-a făcut bucăţi,
odată cu partea ta de suflet şi totuşi
chiar mă mir de ce nu te-a durut.
Sigur ai uitat ce ţi-am spus pe balcon, sub cristal de Selenă…
S-a întors cu spatele spre noi să nu-i vedem
izvoarele ce-i ţâşneau din ochi
iar tu m-ai lăsat acolo singur să privesc şi să ascult
SUFERINŢĂ.
În cancelaria minţii mele tulbure şi rece Atena
măsoară cu sabia şi taie cu
balanţa aurită
o strategie răzbunătoare pusă pe doua talere.
Cheloneea îşi cară carapacea în spate cu moliciune,
Hera râde de pe tronul ei
iar eu râd de tine de pe al meu.
Şi Arahneea îşi ţese pânza tăcută
într-un colţ gri luminat de o făclie neagră
de frică să nu iasă Atena din birou şi să-i dea încă un blestem de culoare albă.
Şi când mă gândesc că
doar tu m-ai iubit cu adevărat dintre toate,
doar tu mi-ai suportat orice strângere dură
şi ţi-a tremurat gâtul la fiecare atingere blândă.
Ai ascultat tot ce-mi plângea inima
şi ai gustat din lacrimile-mi seci
şi ai murit câte puţin la fiecare
sărutare
Ah, tu, dragă
Sticlă de vin.
37
Prea încâlcit
Ai văzut cum te-am legat de
picioare cu lanţuri de magneziu? N-am
făcut decât să-ţi spun ,,ştii, poate că îmi
placi” şi te-ai stins, te-ai aprins,
te-ai stins, te-ai stins. te-ai stins...
Te-ai autodistrus cu lama propriilor
tâmple. Am crezut că...
că o să fii trist două zile, că ai
să treci uşor peste comedia proastă
dintr-o replică unică. clişeică. deja chinezească.
Iartă gura mea că a ascultat de creier,
iartă creierul meu că a ascultat inima,
uită de tot, căci organele mele sunt mai
sincere decât purtătorul lor, în tenişi
şi blugi, pe marginea arcadelor tale,
sărutându-ţi trecutul cu lacrimi.
38
algoritm…,
Iubirea noastră a început
în acelaşi fel în care
a şi luat sfârşit:
sub braţele tale,
pe coastele mele.
în cel mai romantic loc cu putinţă-
-pe banca din faţa blocului-;
cu flori sau atingeri (depinde de starea
de spirit), aruncate
pe unde vrem noi…
la intersecţia viitorului cu
trecutul, într-un punct lipsit de creativitate,
numit ,,prezent”; înspre mine şi tine în acelaşi
16, 85, 69,,
Astăzi să nu te ascunzi n-am
chef să te caut mi-e dor de
tine dar mi-am pierdut răbdarea.
Să nu te prind în bucătărie e frig
mâncare n-am făcut să n-aud vreun sunet
de la tine te urăsc dac-ai intrat în
dormitor. În hol te las dar să te descalţi
să nu laşi prea multe celule moarte prin praful
meu. Nu pune întrebări prea multe sunt între
tine şi mine şi nu pot să vorbesc. Îţi
dau eu un SMS când vine vara...
Negru pe alb
Ucizi stele mici pe şira spinării
mele şi până-n călcâiele de ceară ...
numai cu o banală atingere, o răpire a
dermatoglifelor mele în părul tău
moale, un şoc electric descărcat de pe obrajii aspri-
n-am luat eu decizia. Dar pleci. nu. de ce?
de ce pleci? Nu! M-ai lăsat dezamăgită,
copilul căruia i-ai promis că-i descarci din
nou ,,Subway surf” şi l-ai minţit.
E vina mea? Nu-ţi plac pentru că n-am citit
,,Faust”, pentru că am rămas la Bella Swan,
ori ai impresia că sunt infantilă, ca un paintball
jucat în garaj, nu-ţi face griji, ascult Lara Fabian, dacă
întreabă lumea, în Moş Crăciun nu mai cred.
Ucizi stele mici pe buzele mele, mă
zbuciumi un mănunchi de secunde între euforie
şi plâns şi-mi dai drumul... să plâng. Vorbeşte-mi!
vorbeşte-mi. vorbeşte-mi... sau măcar
iubeşte-mă în rate.
39
algoritm…,
Iubirea noastră a început
în acelaşi fel în care
a şi luat sfârşit:
sub braţele tale,
pe coastele mele.
în cel mai romantic loc cu putinţă-
-pe banca din faţa blocului-;
cu flori sau atingeri (depinde de starea
de spirit), aruncate
pe unde vrem noi…
la intersecţia viitorului cu
trecutul, într-un punct lipsit de creativitate,
numit ,,prezent”; înspre mine şi tine în acelaşi
Pseudoconfesiune
Cum cazi peste pământ, atât
de straniu... fiorii mei vor fi riduri cândva.
Cărţi, vise, ochi albaştri, degete tocite,
ojă scorojită de pe unghii fugare,
litere, viaţă. Nu mă pot abate
de la mine, nu pot să te traversez, măcar. Rămâi
o umbră frustrată, trecut, încremenire.
Săruturi neşoptite, îmbrăţişări ce-mi bulversează
cortexul. Apoi amţeli, cutremure filiozofice.
Nu mă pot abate de la mine, nu te pot
însoţi până la colţ.
O figură înaltă străjuind universul meu,
substanţă vie, energie lichidă. Ascultându-i
inima, mi se opresc sinapsele, trăiesc clipe
intrauterine.
Foşnet de pagini, o uşă scutură tăcerea din
pomi. Altă şcoală, altă lume, alte notiţe
pe lambriul nou din spate, ultima bancă,
rândul de la uşă. Nu mă pot abate de la
mine nici pentru a te asculta. Cuvintele tale mi
se blochează în pavilionul urechii, doar vibraţii, organismul
meu refuză să le convertească în impulsuri
electrice.
Mă mai abat de la mine doar pentru somn; acolo
pot presupune că toate se vor rezolva cumva, cândva;
acolo pot fi banală şi supusă,
fiindcă orgoliul îmi zdrăngăne metalic
la intrarea în aeroport.
40
Andreea Cristina Odagiu
Trei nume, pentru o singură persoană.Trei nume, pentru o singură persoană.Trei nume, pentru o singură persoană.
O compoziție creată din doi titani O compoziție creată din doi titani O compoziție creată din doi titani
separați.separați.separați.
Motivul pentru fluxul şi refluxul de Motivul pentru fluxul şi refluxul de Motivul pentru fluxul şi refluxul de
evenimente din mareea simțurilor a evenimente din mareea simțurilor a evenimente din mareea simțurilor a
propriei vieți.propriei vieți.propriei vieți.
Un întreg al nonsensului, un simplu om.Un întreg al nonsensului, un simplu om.Un întreg al nonsensului, un simplu om.
Impresie
Trăiesc cu
impresia că
m-am născut,
cresc,
şi am să mă
consum.
Într-o lume
plină de dezamăgiri,
de înşelăciune
unde sufletele moarte
ocupă trupuri vii!
Nici durere,
nici fericire,
nici ură,
nici bucurie
doar un mare gol.
41
Te izbeşti de realitate ca aburu’ unui tren
tren atunci când intră într-un tunel
şi singura scăpare pare a fi în trecut.
Simţi fiorul acelei uşi, deschisă
într-un vid prea luminos,
te bucuri de arerul care îţi
zburleşte părul, stricându-ţi
buclele facute cu greu,
iar în urechi îţi sună alintul
stupid, făra niciun sens, prostesc,
deşi clişeic, enumeraţii făra număr,
spus de tatăl tau
prima dintre cele doua ghilimele,
panţuşcă mică,
a doua dintre cele doua ghilimele.
În ochi se învârte gardul vecinului
lipsit de spirit, pe care întotdeauna
îl acordai după Jimi Hendrix
În minte îţi sună piesa lui Bruno Mars
când făceai faleza şi cântai
trecătorilor amuzaţi dureros,
de o nebunie dulce „don’t belive me, just watch”
Îţi arunci creierul fără niciun resentiment.
Pentru toată româna, matematica, istoria, geografia,
puţinul de logică, învăţate în liceu
şi strigi în gura mare „non ho bisognio piu di questo”.
Priveşti aglomeraţia
bunului, prostului, noncomformistului, clasicului gust
de pe trecerea de pietoni, aşa cum ai învăţat
Să iubeşti haosul.
Prezenţa ta amuzată dureros
de o nebunie dulce,
este izbită de realitate
ca aburu’ unui tren.
Când iubirea s-a sfârșit
Bun venit în noua eră
asta este apocalipsa mea,
iubeam atât de mult
dar acum urăsc.
Inima-mi pulsează
din ce in ce mai tare
spre... nimic.
Împrejurul devine rece!
Ai început deja să mărturiseşti
viaţa pe bucăţi,
pe fragmente de amintiri.
Văd umbre,
văd bureţi care absorb
ultima lacrimă
de culoare din pământ.
Nu văd afecţiune...nu vreau asta!
42
Dragoste, anotimp!
Dragostea începe ca primăvara.
Întâlneşti o persoană,
care te trezeşte la viaţă.
Farmecul ei,
înfloreşte zâmbetul tău
precum razele uşoare
purtate de o briză lină.
Pe urmă,
dragostea este o vară încinsă;
pasiunea devine puternică.
Ca şi arşiţa zilelor toride,
pare să ţină mult
dar se consumă uşor.
Aşa devine toamnă.
Frunzele arămii
cad precum poze în focul lacrimilor.
Peisajul amintirilor calde
devine un copac singur, gol.
Dragostea se transformă în iarnă,
iar singurătatea se aşterne
ca primul strat rece de zăpadă
pe sufletul fragil!
Viața
Viaţa este
ca o jumatate de faţă in apă;
cu un ochi vezi clar
culoarea si licăritul lucrurilor,
iar cu celălalt,
totul devine difuz,
devine un gol neclar,
ca o săgeată înfiptă în piept.
Fiecare clipă de fericire,
fiecare amintire,
fiecare zâmbet
care ne alcătuiesc,
devin într-o zi
picătură de apă
ce alunecă de-a lungul geamului,
lăsând doar urma,
dâra,
ce se va usca într-o zi.
Da! Într-o zi;
Chipul frumos al fiinţei iubite
este acoperit cu umbra despărţirii,
cu voalul de gheaţă adânc
care acoperă inima.
O! Da.. viaţa!
43
picături îmi aleargă în sânge
strivindu-mi tendoane
aritmic,
decojind ca arheologi cu perii de osmiu
trecutul
și pictura rupestră.
mă ascund între ziduri încă necimentate și
angajez scafandri ce înoată în piatră de pe olx.
am adormit în soare și acum mă doare capul
de la căldura din nucleul lui.
mă amuz când îmi amintesc
cum ne temeam odată�
să nu ni se fluidizeze sângele
și să se închege carnea pe noi.
ce amuzante eram odată�
noi.
sangvin
44
poema hipnagogică
când mă culc obişnuiesc să sparg câte o vrabie de porţelan pe limitele minţii şi niciodată nu eşuez,
dacă o arunc,
mintea,
către vrabie.
trezirea mă sperie mai mult decât frica
mai era odată să adorm
şi am fost trezit când m-au înţepat ramuri de consoane
şi de aceea între literele cuvintelor la care mă gândesc adaug vocale arse
şi cuvintele le închid între ziduri de oglinzi.
/am foarte mare grijă de ele
nu vreau să am 10 ani de ghinion./
eu nu îngenunchez pentru că iarbă mi se pare prea ascuţită
şi nu alerg pentru că mă tem să nu cad
să mă împiedic de vreun colţ al lumii,
şi să alunec în spaţiu
sau în timp.
am auzit că sunt inundaţii dar am rămas fără foc grecesc ca să incendiem
taigaua polară
acum am putea s-o măsurăm în picioare de şchiop:
câţi paşi îi ia acestuia să îşi alerge visele.
europa trecutei noastre nevroze
semantic, fiecare forma de extaz corespunde unei explozii
/sau principiul incluziunii și excluziunii/
exclusivitatea aduce temporara-unica-falsă
autenticitate
de la ultimul etaj al imaginației ai nevoie de un milion de forme de
transport,
doar pentru a nu urca mai sus
prin inerție.
cu aripi de pasăre colibri ți-au zburat ideile
consumate de fluturi de printr-o Venezuelă
lipsită de rezerve de petrol.
mestecăm bine oceanele ca să nu ne îmbolnăvim de scorbut.
într-un final, viitoarele mele momente de haos interior m-au
străbătut ca un copil obosit,
rescriindu-şi povestea în viziunea omului
care se afla la intrare.
Hefaistos ne îmbrăca în fierăria lui
Vulcan
/ornamente: crizanteme, corp coroziv,
¿/
fiecare linie reprezintă o respirație
relativă
ce începe și se termină cu o ora de
expir, expir, inspir
până ce am condensat și galvanizat
ferestrele craniului,
care au rămas albe ca un os
occipital.
45
cercetătorii britanici au descoperit că
între două puncte în plan
există o infinitate de universuri moarte și încă
două săptămâni de concediu medical după ce ai scris ceva regretabil pe facebook
timpul este regenerabil atât timp cât nu este trăit de nimeni,
atunci devine absolut,
ca un fulger care lovește vântul siberian
încălzind apele subterane
neobservat,
cât savanții se uita la meci.
viața este asemeni gravitației,
o scursura vâscoasă,
care începe prea târziu și
curge prea greu
și prea mult timp,
și deși este prea slabă,
ne creează pe toți
iar noi am fost creați doar din cuvinte
cu etimologii nobile
pe care oricum le-ai pronunța
nu sună a nimic
și oricum le-ai scrie arată la fel.
cuvinte ce căutate prin orice dicționar
medical
îl fac ipohondric și pe Dumnezeu
și pe care mi le tot trimiți prin telegrame
cu Malaysia Airlines
prin Burundi, Guatemala și Peru.
costă exagerat de mult să le scrii prin sms.
de ce număcrezi că
ai degete prea scurte și
momente prea lungi
ce zboară cu sakurai contemporani,
și doarme în bălți cromatoterapeutice.
dacă nu vrei,
te înțeleg.
dă-mi te rog înapoi biletul
pe care știu că-l ții
în debara lângă doi morți soldați de jucărie
jihad m-am gândit că de ceva timp
ai devenit un jihadist.
nu mai dormi,
mă întreb dacă n-ai obosit
dar nu am cum să te întreb nimic
dacă Tu
nu mai ai loc de joacă
de ceva timp deja.
ai dreptate, am dreptate,
ai devenit un jihadist desculț,
ce zboară cu sakurai contemporani,
și doarme în bălți cromatoterapeutice.
46
Cancer
Fumul se ghidează după luminițele sufletu-
lui
intră în plămâni
dă viață florilor uscate ce încerci să le arzi
cu aer
îți înfloresc
simți că te sufoci de-atâta viață.
Cancerul ucide florile
stinge beculețele, le lasă fără lumină
hai să facem o coroană între plămâni
o legăm de-o baterie și
privim cum florile ard
sunt crude.
Plouă
ascunde florile să nu se
stingă
mi-am crescut pădure în
plămâni
luminițele se sting în fum.
47
Băltoci
Oameni pe stradă
nu-i vezi
se camuflează citind noua ediție
din ziarul Adevărul cu o carte după
căldura îi arde
se scurg cuvintele din ei pe asfalt
într-o hemoragie masivă de vise și gânduri.
Iubesc ploaia
își zidesc noi pereți
sunt uzi, le e frig
"e doar noiembrie"
așteaptă un fulger să
se poată citi pe ei înșiși în întuneric
se udă
se topesc în băltoci de cerneală în care oamenii calcă des
încă-i simți când plouă
cuvintele lor te ard încet cu fiecare strop.
Ploaia vorbește
se teme să lase băltoci printre războaie
de suflete vinete
n-o vezi când plânge
își arde genele de coperțile goale
"Cumpărați ziarul!"
Albastru
Cu ultimul fir de praf
am absorbit
din atmosfera rece
energia vitală și mi-am pictat
timpul și ochii după cum am vrut.
Mi-am șters apoi rămășițele
amprentelor de sare
din nisipul
vopsit și el cu
albastru.
48
Experiment de-o viață
Te uiți la picioare
le vezi făcute din miez de pâine dos-
pită
simți că tresari
sufletul tău face bungee-jumping
de pe aripile fluturilor
scăpați din insectar.
Acum aștepți
îți gâdili ochii cu colțurile mânecii
unde ți-ai suflat mai devreme nasul
ștergi cu radiera vrăbiile din cap
speri să poți ascunde sub covor
resturile de gumă și praf.
Ți se asortează ochii cu zgarda
portocalie a pisicii
credeai că-i câștigi încrederea
dându-i mâncare și apă de 3 ori pe zi
i-ai dat pastile roz de nurofen
îți plăcea s-o vezi jucându-se cu
moartea
ca un șoarece de laborator
testat cu produse Avon.
Te îmbeți cu Tedi de zmeură
te ascunzi de părinți fumând stixuri
mentolate într-o scară de bloc.
Îți mucegăiește aluatul
ai uitat s-adaugi colorant alimentar.
Ce-a fost odată literatura română
Uat iz dis
acum două secunde era ora de română
a murit Eminescu
Uac Uac Uac
o broască stă pe lac.
Parlez-vous francais?
ai uitat de Caragiale
i se scurg nuvele din ochi
Eminescu își sparge irisul albastru
de lumina Luceafărului.
Oameni se plimbă cu țigara în mână
pana și călimara au ars în fumul ei
vânătăi în piept
repară suflete rupte cu bandă adezivă.
N-adormi
nu aluneca sub ochelari.
S-a născut Eminescu
vorbești prostii
el a luat vânătăile cu el
praf de stele din lipici cu sclipici
ascuns în buzunarul puloverului gri
pune-l în ohii palizi
n-adormi.
49
Uite pasărea albastră
Ți-a murit în mână
ai vrut să-i coși aripile
ea a zburat pe sub pământ
și s-a întors în mâna de-a cules-o.
Acum e octombrie
își închide ochii să nu simtă
îți amintești de ea când te loghezi pe Twitter
o lași să zboare prin cabluri de fibră optică.
A plâns în beculețe
visând la strada umblată de turiști cu aparate
foto la lumina felinarelor
îți ciupește unghiile cu ojă crăpată
penele ei îți dansează în ochii
de-i sfărâmi de zidurile școlii.
Înc-o desenezi cu pixul
pe spatele caietului între x și 0
de ce desenezi o vrabie
ți-a murit în mână.
Generalizare
De fiecare dată când ne doare capul
se naște câte o idee
păcat că mulți
nu-și permit să le îngrijească
ajung într-un orfelinat.
Vrei și tu să te joci?
Mi-e frig, dă-mi te rog hanoracul. Simt că
amorțesc, nu mai pot nici să trimit SMS-uri. Vorbeam cu
un prieten, i-am zis că mi-e dor de mine, i-am povestit
multe despre cum m-am lăsat să mă aștept undeva într-un
jurnal vechi de prin a VII-a, cântam până adormeam într-o
stare latentă de inexistență. Vedeam monștrii cu fețe tri-
bale cum se așezau la masă cu păpușile Barbie și mă lăsau
să le pun fundițe în oase. Îmi plăcea să ies cu sufletul, să
ma plimb prin păduri vânând cu privirea stele, mă dista să
o văd pe mama plângând pentru puținul timp cât absentam
din corp, lăsându-l fără energie, cu ochii roșii. Simțeam un
fior ce-mi trecea prin corp într-o încercare disperată a
subconștientului meu de a ascunde nu alte forme spirituale
decât cele dedublate din amintiri. Ceilalți au dispărut de
mult, în timp te obișnuiești că oamenii pleacă, mai ales
dacă trăiești 500 de ani. M-am obișnuit și cu pereții albi,
patul simplu, doamna drăguță care vine și îmi dă
bomboane roz.
Mi-e dor de prietenul meu, sincer, nu mi-a răspuns
niciodată. Îi povesteam despre cum mă alergam prin pat,
cred că râdea și el de mine, de jocul meu, de acea explozie
de praf printre care mă pierdeam. Nu știam ce zi este,
vorbeam cu el doar marți, miercuri și joi. Odată mi-a
trimis un punct, după un domn sobru mi-a perturbat jocul
spunându-mi că am o soră, culmea, geamănă. Locuia în
același oraș anost, putred de vise sparte alături de coji de
semințe aruncate pe jos lângă doze de bere și mucuri de
țigară. Simțeam că mi-e dor de ea, nu o știam, era doar o
străină, lucra marți, miercuri și joi, nu cred că am văzut-o,
poate doar în jurnalul vechi din a VIIa.
Te rog de 5 minute să-mi dai hanoracul, e vineri și
voi întârzia la serviciu. Ne vedem marți, data viitoare
trimit o virgulă.
50
“
“
gott mit uns
între arcuri în decembrie
pe arcade printre gene și tranșee
și prin lungi rafale de monolog
studențesc
cu foarte vii dar fără suflet
cadavrele de flori
care murdăresc apa acum
mai cântă-mi un cântec Frank
să ne putem ține de mână
încă o zi
să nu lăsăm buna dispoziție
a lunetistului de sub piele
care îmi lovește ochii cu lacrimi
să se strice
așa cum am stricat spărgăto-
rul de nuci
la ultimul hanuka
așa cum au stricat planul
atacând imperiul lui darwin
cu citate fără ghilimele
si ghilimele unde n-avem loc
de alte două virgule ipocrite
care să plângă,
care să fie
lacrima unui ochi ;
cânta-mi și tu Charles
spune-mi despre femeile
pe care le-ai înfrumusețat
în imaginația ta
tu nu vedeai dar,
ce frumos mimai
oricum nu ai fi alungat
demonii, singurii îngeri
păzitori
pentru că la sfârșit
lor le spui cu adevărat
tot
51
ştii cum e să te îneci?
atunci când aluneci cu hainele,
cu picioarele cu mâinile, cu aripile, cu viața, cu viitorul,
cu zâmbetul pe buze către un infinit
de infinituri negre
acoperite de un cearșaf albastru frumos?
fundul oceanului e ca mizeria de sub preș
pe care o ascundeai tacticos când erai mic
şi deodată îți pierzi zâmbetul de pe buze
și te macină un dor insuportabil de aer
te zbați ca o rază de soare
intrii prin parbrizul mașinii
indiferent de cotiturile pe care le fac și
îți arunci mâinile către lumină
ca în filmele alea proaste
gândindu-te la Jane sau cum o chema
dar nu vrei să te salvezi
nu ți-e frică de moarte
ci de ceea ce te trage către negură,
de mâinile incolore fără degete sau unghii,
care se încolăcesc în jurul gleznelor
și simți durerea până în vârful genelor care acum îți cad,
una câte una mâncate de sare
iar ochii încep
să se dizolve într-o avalanșă de imagini pe care nu le vei mai ve-
dea
și plângi dar lacrimile îți sunt mâncate de infinit
şi infinitul e mâncat de un rechin fucsia îmbrăcat în valet
și rechinul e mâncat de un urs polar transcendental
iar ursul e mâncat de o stea
care explodează acum
în intestinele unui pește
și îl aruncă pe Iona în cotidian
iar Iona merge pe bulevardul Magheru
și mănâncă cartofi pai de la Mc'Donalds
și îți pierzi cunoștința la un joc de cărți
iar Camil Petrescu o ia și îți lasă o carte de vizită
unde nu vezi decât
ultima noapte de dragoste
întâia noapte de război
dez
degeaba mor
și mor
şi mor
rom în apă
rom în somn
acum am casă de speranțe
cinci hoteluri cu
5 stele pavând autostrada
către vise pleacă fiecare mașină
de lemn din garaj de
cărămizi de cuvinte
și ustensile de grădinărit
pe care le folosesc să-l tund pe Iisus
atunci când nu am timp să alerg la
biserică
și mă împiedic de oameni albaștri
cu unghii roase
cu brelocuri de broaște
care mă strâng de mână
și îmi opresc circulația
iar poezia dă pe urechi
şi pe ochi
și pe nas
și pe la colțul gurii un fir pierdut
de scenariu pe care i l-am dat
lui Iona
de ziua lui acum 36 de tic-tac-uri
afurisit fie el omul
de la nastere și până la reîncarnarea în
pește
mi-a irosit 12 ani de viață
în sclavia eternă
a subconștientului de aluat
pe care îl făcea mama
turtă dulce în cele trei nopți
de insomnie cântate
din apropierea crăciunului
când aparent
toți suntem oameni
52
vinil și imitație de piele
te-aș lua în brațe
și strânge cu 6 chingi
poate ți-aș da 9 ore să-ți amintești
avem aici
prima pată de cerneală
de când am scris poemul vieţii
cusut cu ace din oase
și fir de colagen
frumos înrămat în tapițerie de piele
prin perne din pene de Phoenix
şi parchet de cenușă
te înveleam adesea
în pătură de mătrăgună
pentru că-mi spuneau Morgana
fata verde a defrișărilor de pădure
şi-mi cunoșteau secretul
ascuns adânc în eilbib
că fabric uzine de alumină
când înghit fum de țigară
şi suflu acidul sulfuric în ochii orbilor
ca să ne vadă și ei
cum murim în fiecare zi, noi două
surori cu nume schingiuite pe pietre la rinichi
de când dormeam în camera mea fără pereți
ca să vedem cerul cu tot pământul în jurul lui
levitând ca doi poli în camera antigravita-
ţională
cu firele de înaltă tensiune legate de glezne
şi telefonul sunând la ore fixe
între nu vreau să mă trezesc
şi e prea devreme să mă culc
mai ai o lună să-mi zici
unde vrei să te duc
şi cum vrei să te ard
ca prin ritual scandinav
să ajungi în Nirvana
draga mea, ce în groapă te duci,
canapea
de ce plâng ochii
îți dai seama cum
ne-am fi ofilit
dacă plângeam prin mâini
și lacrimile ne-ar fi fost
pe alb poezii
poze și proze
picturi
aș fi murit prin gând
pentru că priveşte-mă
aș fi vrut
etern să plâng
53
aș vrea
aș vrea să fiu eroina cuiva
să pot simți și eu aplauzele care pătrund
până în adâncul inimii și sapă în miocard
mândria
să pot umbla cu privirea îndreptată către cer
nu pentru a zbura, asta e așa old-school
dar ca să-mi pot ocoli privirea oamenilor
pentru că ei, mulți, au toți aceeași față
aceeași ochi, dinți, nas și urechi
pe care le irosesc într-un vortex discontinuu
când pleacă de acasă la 8 dimineața
şi se intorc la 6 seara, mănâncă, dorm,
visează
când pleacă la 8 dimineața [...] șamd
eu nu vreau să mint
mi-am aruncat de două ori universul în mare
o dată l-am salvat
a două oară nu mi-a rămas decât timpul
şi am plâns de lipsa celorlalte
pentru că în absența lor, timpul e așa inutil
ce fel de eroină folosește timpul?
eu nu știu să-l folosesc
ar fi trebuit să mă arunc
pe mine poate m-aș fi salvat in întregime dar
și din mine
tot timpul ar fi rămas
did you miss me
vreau să trec de un nivel
la care răzbunarea lui Zul'Aman
să mi se pară o expansiune
a copilăriei
ușoară
trecută
am fost otrăvit să cred că
am mai primit o șansă
am două kill-uri în raidul ăsta
și trei în viața anterioară
de care sunt legat ca un nebun
într-o plasă de pescuit sticle de plastic
și mă întreb cât timp a mai trecut
de când ai venit și ai plecat cu aceeași viteză
pe care o am când îmi conduc
chevroletul în nfs
și mi-ai zis în treacăt
cu părul de elf atingându-mi ușor
obrazul și respirația ta fluturând încet
șuvițele de lângă urechile ascuțite
"ți-am lăsat controller-ul în cutie
să nu-mi ștergi username-ul, te rog"
îmi aduc aminte, privind acum
plasticul ros al butoanelor
ecranul negru al TV-ului
cum obișnuiai să-mi fii
al doilea player în piesele de teatru forum
pe care le jucam cu alter ego-ul meu sâsâit
și cum încercam să găsesc
un scenariu potrivit
în care să îți spun,
invadând fiecare panoramă fotografiată
de viața noastră
did you miss me
did you miss me
did you miss me
54
vând ouă de aur
alea sunt blocurile
pe care le construiam când mergeam acasă cu el
cu eul meu puțin mai realist
cu cel care întregea eul visător
protagonistul din poemele valahiei
care scria otomanilor
în fiecare vineri câte un e-mail
să vadă că are potențial, că poate scrie
că șoimul patriei s-a dovedit a fi eul milițian
pe care îl ocoleau
frica ura setea spaima
cele 7 păcate
scrisul, cititul și încă vreo 5 arte
contradicțiile moderniştilor cu privire la eminescu
mă rog
se roagă
toți care îmi văd eul acum
să afle cum ne-am întâlnit
și când ne-au întâlnit
cei care acum puțin timp
ne umbreau viitorul
cu luminile metafoarelor
pe care le trecem pe verde
de trei ani incoace
din decembrie când cântă bob dylan
la trianglul ordinii mondiale
din noiembrie se întorc soldații
şi aduc pământul sfânt pe aripile vântului
din octombrie anul merge înapoi
se întoarce la
mai vine din când în când umbra lui
pe la blocurile de antracit
însoțind umbra mea
pentru că eu, cel opac
citind altfel acel copac
sunt la moscova de ani
plângând pe aurul cu aripi
lacrimile patriei
I alone am your king
se termină cântecul
începe era dominației
în care ne ținem de mână
cu fiecare afacerist chinez
care mănâncă ciocolata elvețiană
made in japan
am impresia că cizmele
mi-au aruncat cu pizza pe templu
mi-au reclădit biserica
cu apă arabă
și-au pus pe eBay trei lanţuri
montane, argint, roșii
câți martiri ai pierdut
cât am fost plecat
pe coroana mea de gheață
au crescut spini din oasele
celor bolnavi de ciumă
și mâinile îmi tremură
de la toată ARTtrita din lume
de la număratul fiecărei frunze
din Eden am luat prânzul
și mă întorc la voi
să-mi faceți drumul osândei
cu pietre moi, cu ciment
lucrat de Mussolini
cu planul lui Bismarck
cântat cu acuarele Faber Castel
de frank sinatra
la saxofon
la ora trei dimineața
îmi dau jos coroana
ies din baie
și îți prăjesc intestinele
cu două gloanțe afgane
cu două bazookas
cu un tigru alb
ceasul ticăie dar acele stau
tot in poziția injecție anti-septică
iar regele își bea cafeaua singur în baie
și mi-a lăsat mesaj pe oglindă
"iar ți-ai uitat coroana la mine"
intenționat
55
catârul negru căruia îi spunem teamă
toamna la capătul pământului e mai
albă ca un cadavru dezgropat de suflet
frunze cad fără o jumătate de umbră
în noroi se îneacă cu fructe de pădure
uscate cresc fără apă florile istoriei
unde au încolțit consecințele acidului de la Hiroshima
care se simt în miocardul newyorkez
ca sulițe oarbe înțepând scutul înstelat
ca un val electric ce inundă Osaka
după un cutremur cu magnitudine
de nu-mai-stiu-cat-pe-nu-mai-stiu-ce
nu îl văd decât pe Murakami
cum stă pe marginea foii
și uneori se pune în barcă
fără să facă valuri
fără să vorbească
deschide un bento pentru amândoi
îmi dă bețișoarele
dar de frică mi le bag în urechi
să nu mai aud liniștea în care
ne scufundăm noi doi de
câțiva ani de când tu nu mai asculți
A pale horse named death
ce-ți spun
iar eu am încetat
să mai înec cuvintele în răutatea
pe care o adun in fiecare dimineață din fața caselor
doar eu
și gunoierii
și câinele vecinului
pe care l-a otrăvit bunicul pentru că lătra
în timpul biografiei
filmate la Praga de un șofer de camion
care arăta ca Charles Bwkowski
acum călărim amândoi
dar tu te îndrepți spre apă
și calul tău se îneacă iar
copitele i se despică
și in loc cresc tentacule care te aruncă
dincolo de Jupiter
dincolo de barul unde uneori
ne savuram ciocolata cu lapte
și cafeaua amară făcute de mica thailandeză cho
dincolo de empire state building
dincolo de louvre
și mai departe de mine,
de tot ce avea o parte din mine
de tot ce am atins
de tot ce am văzut
auzit înainte de bețișoare
iar eu mă duc către asfințit
alături de catârul meu negru
căruia îi spun teamă
umbrela verde
vede oriunde-i vară
de aceea ne ascundem iarna
după o umbrelă verde
să vedem unde-i vara
dacă nu vezi
e stricată umbrela
sau e stricată
vara
dacă vezi
e stricată ve(r)derea
nu ești mary poppins
sau băiatul în pijamale cu dungi
să zbori peste un gard
pe care-l vezi doar fu
am scris tu
şi prietenul cel mai bun
al fău
am scris tău
oricum vezi verde
dacă ai ochii verzi
şi trăiești înverzind
genunchii blugilor
verde ca în octombrie
când zeii udă universul
cu praf de stele
și uneori cade pe iarbă
și aproape se vede
nimic nu mai e verde
56
e trist cum nu ne mai gândim la grădinari
pilat din pont știa asta
și totuși l-a răstignit
să avem un moment de reculegere
pentru câți am răstignit noi
să zicem așa, un grădinar pentru fiecare păcătos
care eliberează criminali
un grădinar pentru toți asiaticii care cresc alge
artificial
foarfece de grădinărit
să-l tundem pe iisus
să-i dam jos barba cu o mașină de tuns
iarba crește
si nimănui nu-i pasă de grădinari
de parcă mama lor era mai bună
de parcă tatăl lor era un sfânt
si vântul i-a bătut mai puțin decât au făcut-o ei
si vântul a bătut mai puțin de când au făcut-o ei
lăsați florile să crească
lăsați buruienile să înflorească
lăsați copacii să-i înece pe mama și pe tata în
oxigen
să-i lase fara apă
să convertim viața în râuri de H2SO4
care se scurg în Cana Gallilei
prelungim momentul de reculegere
și pentru grădinarii care s-au sinucis
în zilele de mai
lovindu-şi capul
de-un ghiveci de oase
pe care scria cu pesticid
"toți grădinarii s-au ofilit"
suntem două suflete pierdute într-o barcă de pescuit
îmi cânta tata
cand treceam prin Pavia
Zagreb Beirut Hong Kong Kentucky
uneori îl acompania și mama
din cabina telefonică
unde îi spuneam săptămânal
fratelui cel mare să nu uite
are de cumpărat
ultimul album Pink Floyd
a ieșit pe piață
un nor negru de metal
care ne-a înghițit camionul
dar tata îmi ia mâna
îmi pune un schimbător de viteze în loc de stilou
îmi zice să-mi urmez visele
pentru că ele
ca o umbrelă ne apară de norul
de metal
uneori cuștile nu au neapărat
gratii de care să ne agățăm
uneori cuștile zboară
deasupra capului nostru
ca niște păsări de metal
care țin într-una din gheare un steag
și-n alta un ghiveci
în care se strâng toate speranțele noastre
atunci când zic
"că speranța moare ultima"
vulturul îmi aruncă
cu ghiveciul în cap
iar eu scriu cu stânga
ca să-l pot ține pe
tata de mână
57
Andrada Artamonov 3
când scrumul ninge peste noi 3
moartea se prescrie secundele tac 4
în deșert copiii noștri se îngropă sub dune 4
cum să ne iubim în camașa de forță 4
cad pietre de rinichi peste aripa mea de vest 5
Andreea Chiper 6
când s-au stricat toate maşinile de spălat din oraş 6
poem urban de luat noaptea-n cap 7
copiii care fură numai de pe raftul de sus 7
de-a baba oarba prin tratatele de psihanaliză 7
Nosce te ipsum. 8
noi suntem ultimii nihilişti 8
Ioana Curleancă 9
Fără aripi 10
Lacrimile au gust de cari şi de păianjeni 10
Cugetare sau despre amorţirea degetelor 10
Fluturi în noroi 11
Vals 11
poem despre tine şi despre infinit 11
Oana-Maria Danilov 12
catacombe din coaste sfărâmate 13
încă mă sprijin de spatele tău să nu cad 13
copil uitat printre ziduri 13
echinocțiul primăverii mele 14
fluturele-înger 14
Andreea Dorobăț 15
lipsă de materie primă 16
tehnici de supravieţuire la bloc 17
un alt poem despre şi cu simetrie 18
ocolul pământului într-un singur gram 18
psihozele au şi ele rostul lor 19
Mădălina Hizanu 20
Dialog interior 21
Vârstele anotimpurilor 23
Ioana Iacob 24
un elefant se legăna~ boli rare 2015 ~ 24
sunt doar o bucată de pământ ce trebuie iertată 25
mama mi-a spus că nu e bine să visez să fiu pasăre 25
ce moment ți-a schimbat viața? 25
august și tot ce a urmat după aceea 26
pipelor cu drag 27
moartea fluturilor opreşte războiul 28
Poţi pleca 29
Ioan Dragoș 30
Jurnal 30
Vis 30
58
Cartea 30
Teatrul nopții 31
Dialog de unul singur 31
Clișeu 31
Sorin Mocanu 32
Dincolo de octombrie, noiembrie, decembrie 32
Plastilină, inox și plastic 33
Pierde-mă-n Infern şi lasă-mă lui Hades 34
O ultimă marionetă 35
Inimă fardată cu nonculori 35
Alexandra-Florina Monea 36
Prea încâlcit 36
algoritm..., 37
Negru pe alb 37
16, 85, 69,, 37
Pseudoconfesiune 38
Andreea Cistina Odagiu 39
Impresie 39
Când iubirea s-a sfârșit 40
Dragoste, anotimp! 41
Viața 41
Mircea-Teodor Răduță 42
sangvin 42
poema hipnagogică 43
europa trecutei noastre nevroze 43
cercetătorii britanici au descoperit că: 44
jihad 44
Cătălina Sibișanu 45
Cancer 45
Băltoci 46
Albastru 46
Ce-a fost odată literatura română 47
Experiment de-o viață 47
Uite pasărea albastră 48
Generalizare 48
Vrei și tu să joci? 48
Irina Temneanu 49
gott mit uns 49
știi cum e să te îneci? 50
dez 50
vinil și imitație de piele 51
de ce plâng ochii 51
aș vrea 52
did you miss me 52
vând ouă de aur 53
I alone am your king 53
catârul negru căruia îi spunem teamă 54
umbrela verde 54
e trist cum nu ne mai gândim la grădinari 55
suntem două suflete pierdute într-o barcă de pescuit 55
59
Design, paginație: Teodora Bogdan, Mădălina Hizanu
Tehnoredactare: Mădălina Hizanu
Grafică: Irina Temneanu, Ioana Iacob, Andreea
Răduși, Octavian Filciu, Teodora Olteanu, Anamaria
Bodescu, Cristina Ciulei, Alexandra Grigorovici, Adina
Nicola, Teodora Maxim, Costina Grigoraș, Denisa
Plânge
Copertă: Teodora Bogdan
Coordonator: Prof. Oana-Gabriela Agache
60