caiet-58_8-iulie-2015

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE din Decembrie 1989

Caietele Revolutiei,,Caietele Revolutiei

Nr. 3(58) /2015

CAIETELE REVOLUŢIEI

Revistă de istorie şi comunicare dedicată Revoluţiei Române

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC

Acad. dr. Dan BERINDEIAcad. dr. Dinu C. GIURESCUAcad. dr. Răzvan THEODORESCUProf. univ. dr. Ion CALAFETEANUProf. univ. dr. Dumitru MAZILU

REDACTORIElena DIACONU - redactor coordonatorIoana CIODARU-CEAUŞESCU Alexandru GRIGORIUCarmen RĂDULESCU

Alina VLĂSCEANU - tehnoredactareNelu FIERARU - foto

© INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Str. C. A. Rosetti nr. 33, sector 2, Bucureştitel. 021.311.9980; fax: 031.105.9461;

e-mail: [email protected]

ISSN 1841 - 6683ISSN-L 2284 - 7022

Claudiu IORDACHE director general

Ion CALAFETEANU director general adjunct

Reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul IRRD este interzisă şi

se pedepseşte conform legii.Responsabilitatea asupra conţinutului

materialelor publicate revine în exclusivitate autorilor. Materialele nepublicate nu se

restituie.

Fotografiile provin din Arhiva IRRD şi fototeca Agerpres

CUPRINS

Simpozion omagial 25 de ani de la primele alegeri libere. 20 mai 1990 - 20 mai 2015. .... p. 3

Ion Iliescu, Evenimentele din 13 - 15 iunie 1990 .............................. p. 27

DosarClaudiu Iordache, Securitatea lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 ................................................................................. p. 33Alexandru Grigoriu, O revoluţie încarcerată (fragmente)............... p. 44Declaraţii: Ciobanu Liviu, Dârjan Cristina, Gazda Arpad, Iacob Titi,

Patapievici Horia-Roman

CroniciCezar Stanciu, Mărturii din zilele Revoluţiei ..................................... p. 55Gelu Voican Voiculescu, Simple consideraţii asupra unei cărţiincitante (II) ........................................................................................... p. 57Elena Diaconu, Evadări spre trecut .................................................... p. 66

Lansare de carteO nouă carte „dedicată" autorilor represiunii din 1989 .................. p. 68

Portrete ................................................................................................. p. 73

Interviu Ioana Ceauşescu-Ciodaru, Idealuri neîmplinite,vise spulberate........................................................................................ p. 77

Semnal editorial .................................................................................. p. 85

Activităţi ............................................................................................... p. 86

In Memoriam Luca Piţu ..................................................................... p. 89

Current Issue ....................................................................................... p. 90

Caietele Revoluţiei Nr. 3 (58)/2015 | 3

INSTITUTUL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

25 DE ANI DE LA PRIMELE ALEGERI

LIBERE 20 MAI 1990 - 20 MAI 2015

Simpozion Omagial

Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD) a organizat în data de 20 mai 2015, în parteneriat cu Clubul CPUN și Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), simpozionul omagial dedicat primelor alegeri libere din România post-revoluționară.

În deschiderea evenimentului a fost intonat Imnul de stat al României, după care s-a păstrat un moment de reculegere în memoria membrilor Adunării Constituante şi membrilor CPUN care s-au stins din viaţă.

Au rostit alocuțiuni: Ion Iliescu, președintele Colegiului Național al IRRD, Petre Roman, membru în Colegiul Național al IRRD, prof. univ. dr. Radu Ciuceanu, directorul INST, academicienii Răzvan Theodorescu și Dan Berindei, Eugenia Iorga, președinta ONG Club CPUN, deputatul Marian Enache, Alexandru Mironov, membru în Colegiul Național al IRRD.

Acțiunea a avut loc în sala Constantin Stere din cadrul Senatului României și s-a bucurat de prezența unui public numeros, printre care: conducerea IRRD, domnii Claudiu Iordache și Ion Calafeteanu, membri ai Colegiului Național și Consiliului Științific al IRRD, reprezentanți ai INST și ai Clubului CPUN, istorici, senatori, parlamentari și presă.

Lucrările adunării aniversare au fost conduse de domnul Ion Iliescu.

4 | Caietele Revoluţiei Nr. 3 (58)/2015

25 DE ANI DE LA PRIMELE ALEGERI LIBERE

Ion Iliescu: Dragi pri-eteni, permiteţi-mi să deschid lucrările acestei reuniuni, acestui simpo-zion consacrat celor 25 de ani de la desfășurarea primelor alegeri libere.

Ideea organizării acestei întâlniri, dedicate celor 25 de ani de la

alegerile din 1990, i-a aparţinut doamnei Eugenia Iorga, membră în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 și președintă a Asociaţiei nonguvernamentale „Club CPUN”. Cred că a fost o idee bună. Sunt 25 de ani de la un moment politic important: primele alegeri libere ce au avut loc în România postdecembristă.

Împlinirea acestor 25 de ani de la primele alegeri libere din perioada postbelică este un bun prilej pentru un bilanţ, dar și pentru a medita la viitorul democraţiei române.

Am ieșit dintr-un şir de totalitarisme printr-o Revoluţie cu un profund caracter popular, care a implicat dureroase pierderi de vieţi omenești. Este locul și timpul să ne exprimăm aprecierile și să aducem omagiul nostru eroilor din decembrie 1989, care, prin jertfa lor, au făcut posibilă renașterea naţiunii române.

Printre obiectivele politice imediate ale Programului Revoluţiei Române, cuprinse în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din noaptea de 22 decembrie 1989, se află la loc de frunte organizarea de alegeri libere, în condiţii de pluralism politic.

Principala misiune a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, constituit la 9 februarie 1990, ca urmare a Decretului-lege pe care l-am emis la 31 decembrie 1989, a fost organizarea acestor alegeri prin crearea cadrului legislativ și a condiţiilor necesare desfășurării lor în condiţii cât mai apropiate de standardele democratice.

Este meritul tuturor forţelor politice apărute după 22 decembrie 1989 și reprezentate în CPUN – care a fost și o adevărată școală a democraţiei, un forum de dezbateri urmărite cu interes de cetăţenii ţării, graţie prezentării la televiziunea naţională a reuniunilor sale. A

fost, poate, „spectacolul” cel mai interesant în acea perioadă. Seara, când știau că se prezintă la televiziune dezbaterile CPUN, toţi stăteau în faţa televizorului. A fost perioada în care televiziunea a avut cel mai mare succes la public.

Câteva precizări despre CPUN. A fost denumit – și nu întâmplător – ,,Parlamentul celor 100 de zile”, pentru că, într-adevăr, a fost o perioadă de activitate vie. Dezbaterile erau foarte interesante, iar activitatea eficientă. În 100 de zile au fost adoptate 150 de acte legislative, cel mai important fiind Decretul-Lege nr. 92 din 1990 privind alegerile parlamentare și prezidenţiale.

În temeiul acestui Decret-Lege s-au organizat primele alegeri libere din 20 mai 1990.

La 20 mai, prin prezenţa lor masivă la vot, cetăţenii au spus un puternic și definitiv ,,da” democraţiei, drepturilor și libertăţilor cetăţenești. A fost o ruptură radicală și definitivă de trecut, consfinţită prin puterea votului popular.

Potrivit unora, alegerile din 20 mai 1990 au reprezentat ,,duminica orbului”. Această apreciere, cred eu, este incalificabilă. A fost o prezentare la vot conștientă a cetăţenilor și plină de adeziune. Îmi amintesc că am circulat atunci prin toate judeţele, în perioada campaniei electorale, și am avut programată o întâlnire la Slatina și apoi la Craiova. În drumul de la Slatina la Craiova, treceam prin Balș. Șoseaua era blocată. A trebuit să ne dăm jos. Toţi cetăţenii erau în stradă și au vrut să ne întâlnească. Așa s-a născut un miting spontan, la solicitarea cetăţenilor, care au oprit mașina cu care mă deplasam spre Craiova. Era starea de spirit a oamenilor care voiau să intre în dialog nemijlocit cu reprezentanţii noii puteri.

Privind retrospectiv, statutul actual al României, de ţară membră a NATO și a Uniunii Europene, ne îndreptăţește să afirmăm că în alegerile din 20 mai 1990 nu au fost învinși și învingători, că atunci a câştigat naţiunea română în ansamblul ei. Cu toate greutăţile inerente începutului, în ciuda erorilor, a lipsei de resurse și a conflictelor din imediata noastră vecinătate, am mers ferm pe drumul pe care ni l-am ales prin votul dat la 20 mai 1990.

Resping, de aceea, cu fermitate, orice încercare de a denigra votul din 20 mai 1990, de a denigra alegerile făcute de cetăţeni, care au decis, în deplină cunoștinţă de cauză, viitorul României.



În urma acelor alegeri, a rezultat un Parlament bicameral, cu rol și de Adunare Constituantă, revenind la structura tradiţională a sistemului parlamentar românesc. Am pus atunci temelii solide regimului politic românesc, care, cu toate problemele și slăbiciunile lui, și-a făcut și își face datoria faţă de naţiune.

Am învăţat împreună, în condiţii deloc ușoare, rigorile și regulile unei competiţii politice deschise, transparente și echitabile. Am învăţat să ne respectăm adversarii, să ne prezentăm proiectele în faţa alegătorilor.

Revoluţia Română din Decembrie 1989, alegerile din 20 mai 1990, dezbaterile pentru elaborarea noii Constituţii şi adoptarea ei prin referendum popular, la 8 decembrie 1991, reprezintă trei momente fundamentale ale constituirii statului de drept și a democraţiei pluraliste în România, care au deschis calea revenirii ţării noastre în marea familie europeană și euroatlantică.

Putem fi mândri de ceea ce am realizat în acești 25 de ani. Schimbările sunt mai profunde și mai fertile decât suntem dispuși să acceptăm. Sigur că între așteptări și realităţi sunt încă mari discrepanţe. Polarizarea socială este o gravă problemă, corupţia, de asemenea. Să nu cădem însă, în eroarea de a blama democraţia pentru problemele cu care se confruntă, încă, cei mai mulţi dintre români în procesul lung și plin de sacrificii al transformărilor structurale necesare modernizării economiei și societăţii.

Democraţia reprezintă principala garanţie că aceste probleme își vor găsi rezolvări în acord cu practicile și valorile lumii civilizate.

Avem nevoie de solidaritate, de responsabilitate, de o bună guvernare, care să promoveze interesele naţiunii române, puse în acord cu interesele partenerilor noștri europeni. Avem nevoie de stabilitate politică, economică și socială, de politici sociale echitabile, de consolidarea democraţiei, a statului și a instituţiilor sale, de creșterea capacităţii lor administrative.

Cu aceste câteva cuvinte, deschid lucrările acestui simpozion consacrat unui eveniment important din viaţa ţării de acum 25 de ani.

Dau cuvântul domnului senator Daniel Barbu pentru a prezenta mesajul președintelui Senatului, domnul Călin Popescu-Tăriceanu.

Daniel-Constantin Barbu: Am onoarea să citesc mesajul adresat de președintele Senatului, domnul Călin Popescu-Tăriceanu, participanţilor la acest simpozion.

,,Alegerile de la 20 mai 1990, privite după 25 de ani, se dovedesc a fi

fost o experienţă politică și socială mai profundă și mai complexă decât a părut în ochii celor care, alegători și aleși, au fost atunci actori, comentatori și martori ai evenimentului.

Să începem prin a recunoaște că, pe 20 mai 1990, au avut loc primele alegeri pe deplin democratice din istoria politică românească. În perioada interbelică, nu numai că alegerile erau aproape întotdeauna manufacturate de guvernele care le organizau, dar femeile nu căpătaseră dreptul de vot. În 1946 femeile au dobândit acest drept, dar rezultatul oficial al scrutinului a fost departe de a reflecta voinţa electoratului. Altfel spus, democraţia electorală ca atare are în România o istorie scurtă și recentă, inaugurată în urmă cu două decenii și jumătate.

Caracterul fondator și excepţional al acestui moment politic este confirmat și de faptul – extrem de rar în practica politică – că legea electorală ce a guvernat alegerile a jucat, în același timp, și rolul de aranjament constituţional. Comunitatea politică românească, ieșită din comunism, s-a definit deci ca o comunitate capabilă să facă alegeri în condiţii de pluralism și de libertate.

În al doilea rând, la 20 mai 1990, au avut loc cele mai complexe alegeri organizate vreodată în ţara noastră: alegeri pentru Președintele României, alegeri pentru cele două Camere ale Parlamentului, dar și, simultan, alegeri pentru Adunarea Constituantă.

Miza unui scrutin nu a fost niciodată mai mare și mai încărcată de consecinţe pe termen mediu și lung.

În al treilea rând, ceea ce memoria politică românească ar trebui să tezaurizeze este organizarea ireproșabilă a scrutinului, chiar și în lipsa evidentă a unei rutine administrative a gestionării unor alegeri libere și corecte.

Desigur, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, au existat dezamăgiri și insatisfacţii,


au existat chiar și acuzaţii de manipulare a mijloacelor publice de comunicare sau a presiunilor de campanie. Nimeni, însă, nu a susţinut că ar fi existat fraude în procesul de exprimare și numărare a voturilor. Faptul, desigur, era fără precedent în istoria românească.

În sfârșit, alegerile de la 20 mai au desenat pentru durată lungă atât harta actorilor politici semnificativi, cât și lista temelor majore de dezbatere ce domină până astăzi spaţiul public românesc.

Toate partidele românești de astăzi, chiar dacă au avut o istorie ulterioară complexă, au rădăcini în alegerile de acum două decenii și jumătate.

Nu trebuie, firește, să uităm că aceste alegeri au fost aprig comentate. Cu o precizare: rezultatul lor este cel care a fost dezbătut în contradictoriu, maturitatea corpului politic românesc fiind uneori chestionată. Alegerile pe care acesta le-a făcut au fost criticate ori salutate. Niciodată, însă, scrutinul în sine nu a fost suspectat de incorectitudine.

Este drept că o parte a opiniei publice insistă să-și amintească de alegerile de la 20 mai 1990 sub un nume ironic, cel de ,,duminica orbului”, numai că, dacă privim îndeaproape episodul celebrat liturgic în respectiva duminică, el este, în fapt, unul de vindecare, unul în care nevăzătorului i se deschid ochii. Într-adevăr, naţiunea fusese împiedicată aproape cinci decenii să se vadă pe sine reprezentată într-un Parlament liber ales. Cetăţenii României și-au recăpătat vederea democratică pe 20 mai 1990.”

Vă mulţumesc.

Ion Iliescu:Doamna Eugenia Iorga va prezenta mesajul

președintelui Camerei Deputaţilor Valeriu-Ștefan Zgonea.

Eugenia Iorga: Mulţumesc, domnule pre-ședinte.

Domnule pre-ședinte Ion Iliescu,

Onorată adunare,„Sărbătorim astăzi

un reper al istoriei mo-derne: 20 mai 1990, ziua în care democraţia românească s-a înscris pe un drum ireversibil, la care au contribuit, prin eforturi susţinute și sacrificii, toţi cetăţenii ţării noastre.

Invocând această piatră de hotar a parcursului istoric al României, nu putem începe altfel decât prin păstrarea unui moment de reculegere pentru cei care și-au jertfit destinele pentru ca noi, astăzi, să fim reuniţi sub cupola edificiului înscris în cartea de istorie drept «Casa Poporului ».

(Se păstrează un moment de reculegere.)Vă mulţumesc.Fac, prin intermediul acestor respectuoase

gânduri, o reverenţă în faţa celor care păstrează vie memoria acestor eroi, a celor care se preocupă cu dăruire pentru developarea adevărului istoric și poziţionarea în locul și la timpul cuvenit a jaloanelor acestui trudit traseu al dezvoltării și afirmării României.

Le mulţumesc celor care depun această muncă, prin intermediul colegei noastre din prima Adunare Constituantă, doamna Eugenia Iorga, iniţiatoarea acestui important eveniment public și președinte al Asociaţiei Neguvemamentale «Clubul CPUN» domnului Claudiu Iordache, Directorul General al Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, și domnului prof. dr. Radu Ciuceanu, Directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.

Transmitem întreaga apreciere pentru activitatea desfășurată de domniile lor.

Mulţumim.Doamnelor și domnilor, după un sfert de

secol de la primele alegeri libere și democratice de după cel de-al Doilea Război Mondial ne amintim, în primul rând, de înălţimea și onestitatea trăirilor fiecăruia dintre noi, de entuziasmul acelor zile, de




încărcătura emoţională extraordinară. Eram la începutul unui nou drum către lumea valorilor democratice, un drum al consolidării identităţii și al împlinirii aspiraţiilor firești ale poporului român.

Cuvintele «libertate» și «democraţie» erau pe buzele tuturor.

Alegerile din 20 mai 1990 au deschis calea pentru transformarea ţării într-un stat modern, european, cu un destin euroatlantic fără întoarcere.

Aproape 15 milioane de români s-au prezentat la urne, aproximativ 86% dintre cetăţenii cu drept de vot. Oamenii au votat cu entuziasm și speranţă pentru un viitor mai bun, pentru reformarea radicală a societăţii și economiei românești. Prezenţa la urne nu a mai fost niciodată egalată până în prezent și niciun candidat la prezidenţiale nu a mai câștigat mandatul cu 85% din voturi.

Și vreau să am avantajul acestui eveniment și să pot exprima cele mai alese gânduri de sănătate și putere în toate proiectele pe care le are în atenţie domnul președinte Ion Iliescu.

Pentru un prim exerciţiu electoral, românii nu au avut o misiune ușoară. Buletinele de vot aveau 32 de pagini, peste 80 de partide fiind înscrise în cursa electorală.

Alegerile din 20 mai au legitimat prin vot popular viitoarele instituţii ale statului de drept și au pus bazele procesului politic și legislativ care aveau să reintegreze România în spaţiul politic și cultural european.

Primul Parlament al României democratice postrevoluţionare, care a avut și rol de Adunare Constituantă, a adoptat și noua Constituţie, votată prin referendum popular în 1991, și a creat cadrul legislativ necesar reformării societăţii românești.

Din 1990, am învăţat, pas cu pas, rigorile parlamentarismului. Au fost și ezitări, și stângăcii, și erori inerente lipsei de experienţă, dar, dacă astăzi România este o democraţie consolidată, un membru respectat al Alianţei Nord-Atlantice și al Uniunii Europene, meritul revine, în primul rând, primului Parlament ales în mod democratic în urmă cu 25 de ani, precum și Parlamentelor care i-au succedat.

Am ţinut să subliniez acest lucru pentru a releva faptul că Parlamentul este și va rămâne

o instituţie fundamentală a unui stat democratic. Tocmai din acest motiv, trebuie să ne dea de gândit tuturor, dar mai ales nouă, parlamentarilor, nivelul scăzut al încrederii pe care cetăţenii o manifestă faţă de forul legislativ românesc, faţă de partidele politice, în general.

Dacă ne pierdem încrederea în instituţiile fundamentale ale statului, democraţia are de suferit. Prin urmare, recâștigarea încrederii în Parlament trebuie să reprezinte o prioritate pentru întreaga clasă politică. Este o misiune dificilă, dar absolut necesară și deplin justificată, pe care trebuie să ne-o asumăm cu toată responsabilitatea.

Am făcut eforturi, am demarat proiecte instituţionale noi, am primit apreciere pentru multe dintre acestea, dar se pare că nu este suficient. Trebuie să recunosc și cu acest prilej faptul că este una dintre marile insatisfacţii pe care le încerc la apropierea marcării a trei ani de mandat de președinte al Camerei Deputaţilor.

Doamnelor și domnilor, vă invit încă o dată, în acest moment de sărbătoare, să ne gândim la eroii României, pe umerii și jertfa cărora s-a construit și s-a consolidat statul român de drept.

Drumul început în urmă cu 25 de ani trebuie continuat de generaţiile actuale și viitoare. Este fără echivoc faptul că devotamentul pentru valoarea exerciţiului democratic trebuie să rămână un reper al evoluţiei noastre către o societate mai bună.

Să fim solidari, să respectăm trecutul, să muncim cu seriozitate pentru valorile prezentului și să avem priceperea să punem în mod corect cărămizile pentru proiectele generaţiilor viitoare.

Așa să ne ajute Dumnezeu și să ne dea puterea să cinstim cum se cuvine apropiata sărbătoare a eroilor, la 40 de zile de la Sfintele Sărbători Pascale.

Vă mulţumesc și vă doresc tuturor sănătate și realizări durabile.”

Valeriu-Ștefan Zgonea, președintele Camerei Deputaţilor.

Ion Iliescu:Dau cuvântul domnului Petre Roman,

premierul Guvernului constituit imediat după Revoluţie, la sfârșitul lui decembrie 1989, și desemnat din nou în această calitate de Parlamentul ales în alegerile din mai 1990.


Petre Roman: Am căutat în memorie cele mai puternice, cele mai intense, mai vii amintiri în legătură cu acea perioadă electorală din 1990. Exista, la imensa majoritate a românilor, un fantastic elan și entuziasm. Această realitate, pe care unii au

încercat s-o conteste, s-o distorsioneze, nu poate fie uitată. Am participat la mitinguri electorale cu 100 000 - 150 000 de oameni, cum s-a întâmplat la Constanţa, la Sibiu, la Vaslui, și în multe alte locuri.

Faptul că oamenii au stat, în toată ţara, la cozi ore în șir pentru a vota, și s-a ajuns la o participare la vot excepţională, nu are cum să fie contestat sub nicio formă, n-are cum să fie uitat.

Mi-a plăcut ce spunea domnul senator Daniel Barbu în mesajul transmis din partea președintelui Călin Popescu-Tăriceanu, că duminica aceea de 20 mai 1990 a fost duminica vindecării orbirii, nicidecum a victoriei orbirii, cum au încercat unii să spună.

Acum, vă mărturisesc că eu, ca prim-ministru în acea perioadă de Guvern provizoriu, aveam ca răspundere esenţială economia și tot ceea ce însemnau politicile sociale. Asta era misiunea mea și trebuie să reamintesc că situaţia economică a României postdecembriste era extrem, extrem de grea. Astăzi nu se mai amintesc în niciun fel analizele și realităţile economice de atunci. Se face un fel de amestec, amalgam, între nostalgii și tot felul de aprecieri fără niciun fel de bază serioasă, știinţifică.

Situaţia era extraordinar de dificilă. Ea devenea cu atât mai dificilă cu cât se destrăma CAER-ul. Am să vă dau un singur element. Jumătate din exportul României mergea către Uniunea Sovietică, iar Uniunea Sovietică, în acel moment, intrase într-o situaţie foarte critică, CAER-ul se destrăma, prin urmare, toate legăturile care existau nu mai funcţionau sau funcţionau din ce în ce mai slab.

De aceea, ne putem pune întrebarea: de ce totuși, la 20 mai 1990, putem vorbi despre un mare succes democratic? Tocmai pentru că România

venea dintr-un moment extrem de greu. Oamenii aveau o formidabilă, o uriașă încredere în viitor.

Din perspectiva zilelor noastre, dacă există destul de multe lucruri care îi nemulţumesc pe majoritatea românilor, acestea devin cunoscute. Sunt peste 2 milioane de români care au trebuit să emigreze în perioada tranziţiei; din cauza unor, evident, politici greșite, România a pierdut aproape 6 milioane de locuri de muncă, lucru care nu trebuia să se întâmple; în perioada tranziţiei, au fost privatizări oneroase, inacceptabile, aș spune chiar de jaf.

Lucrurile acestea, din păcate, sunt adevărate, dar ceea ce aș dori să adaug în acest moment, când vorbim de alegerile de la 20 mai 1990, deci de alegerea Parlamentului României, este faptul că forul legislativ a debutat ca o mare speranţă. Ei bine, astăzi, se întâmplă în România – în România mai mult decât în alte ţări, din păcate – un fel de punere la zid a Parlamentului.

Eu unul, ca democrat cu deplină convingere, sunt îngrijorat. Zilnic, în proporţie de masă și cu mare intensitate, vedem ziariști care vorbesc cu dispreţ, care spun orice lucru urât, chiar orice injurie la adresa parlamentarilor. Parlamentul este arătat cu degetul, este vinovat de tot felul de lucruri, uitându-se că, fără Parlament, democraţia reprezentativă, aceea pe care o știm noi, n-are sens.

Mă întreb: oare se încearcă un experiment cu România, un fel de democraţie în care Parlamentul este în subsidiar – nicidecum organul suprem în stat –, iar alte instituţii, care sunt susţinute frenetic, instituţii de forţă, sunt cele care conduc România? Cred că această tendinţă ar




trebui stopată. Este Parlamentul acela care decide mersul democraţiei? Da. Și, prin urmare, așa ar trebui să procedăm, pentru că eu nu văd niciun fel de altă șansă, decât prin Parlament, pentru a întări libertăţile și drepturile civile, pentru a elimina frica ce a intrat în mulţi, o frică ce n-are nicio legătură cu vreo vină, ci doar cu ceea ce se vede. Mă ridic categoric împotriva acestei realităţi în care Parlamentul nu mai are voie să construiască, să se exprime, să aducă în discuţie și să legifereze ceea ce consideră că trebuie legiferat.

Parlamentul ales la 20 mai a fost și Adunare Constituantă. Pot să vă spun că s-a muncit extraordinar de mult atunci în vederea realizării legiferării cerute de reformă – și legiferarea venea de la Guvern –, și, în același timp, pentru ca oamenii să avanseze pas cu pas în elaborarea Constituţiei. S-a făcut lucrul acesta. Era un Parlament mult mai liber, în constituirea lui, decât cel de astăzi. Cei care au fost atunci aleși nu proveneau din cotizaţii, din cotizări, din nu știu ce aranjamente făcute prin spate. Nu. Parlamentarii de atunci, doreau să activeze normal în libertate.

Din acest punct de vedere, sigur că acel parlament are o calitate superioară faţă de ceea ce se întâmplă astăzi, dar, cu toate acestea, pledez pentru refacerea imaginii și forţei Parlamentului României, fără de care nu vom mai putea vorbi cu adevărat de libertate, de libertatea cetăţenilor, iar fără libertăţile civile, drepturile civile și fără libertatea economică, sufocată astăzi într-un hal fără de hal, cetăţenii nu au cum să aibă încredere în ţara lor.

Asta ar fi ceea ce cred că este important din perspectiva actuală faţă de acele prime alegeri libere, fără îndoială libere, dar nu numai libere, ci pline de elan și entuziasm, de acum 25 de ani.

Răzvan Theodorescu:Radioul și Televiziunea, singurele forme

de audiovizual al acelui moment, au fost într-un fel personajele principal al epocii, acuzate din toate direcţiile, și marele orgoliu al instituţiei de Radio-Televiziune a fost acela de a fi acuzată, și de unii, și de alţii. Ea și-a făcut, spun eu, datoria, radiografiind zilnic mentalul românesc.

Eu am ajuns președinte al Radio-Tele-viziunii la propunerea lui Petre Roman, făcută lui Ion Iliescu, într-un moment de mare cumpănă,

în februarie 1990, și coincidenţa a făcut că în acele zile să fiu invitat, prin natura funcţiei mele, la CPUN, să asist la lucrările acestuia. Am realizat atunci că aceste lucrări trebuie să fie cunoscute de marele public. Ele aveau loc dimineaţa, cum știţi, și după-amiaza. Am discutat cu oamenii specializaţi în tehnica din televiziune, care m-au asigurat că în timpul nopţii se pot face transmisii. Astfel au început faimoasele transmisii ale lucrărilor CPUN-ului, care – socot, ca istoric – au pregătit tot ce s-a întâmplat ulterior: deschiderea oamenilor către democraţie și, prin aceasta, instituţia noastră a făcut, cred eu, multe pentru triumful democraţiei.

Îmi amintesc că prietenul meu Petre Roman era exasperat de faptul că în fabrici, în uzine – mi-a și spus de câteva ori, dar a înţeles foarte iute, ca un intelectual ce e – oamenii veneau obosiţi la lucru, adormeau pe strung, le cădeau capetele la birou. Am convenit atunci că acest lucru trebuie să se întâmple, totuși, pentru că este irepetabil. Aveai tot ce voiai, aveai politică, aveai divertisment, aveai teatru. Aveai totul în acele lucrări ale CPUN-ului, pe care am propus de curând actualului președinte al televiziunii să le adune într-un compact disc care să fie dat nu numai arhivelor și instituţiilor, ci, eventual, să fie și vândut. Au fost trei luni extraordinare de dezbateri. Într-adevăr, tradiţia CPUN-ului a pregătit dezbaterea candidaţilor.

Eu am să vorbesc mai mult despre ce a făcut Televiziunea, pentru că prietenul meu Alexandru Mironov va vorbi despre Radio. Vreau, înainte de toate, să aduc un omagiu acelor ziariști care au lucrat timp de aproape două luni, începând cu data de 26 martie 1990, în studiourile electorale de la televiziune și de la radio: Emanuel Valeriu, la televiziune, Eugen Preda, la radio – cei doi eminenţi ziariști care m-au secondat –, Paul Grigoriu, la radio, Alexandru Stark, la televiziune; Dan Ursuleanu și Ștefan Naciu, la radio.

Au fost – s-a calculat, după 50 de ani de tăcere – o izbucnire de voci; peste 70 de ore de


radio, peste 230 de ore de televiziune, numai cu dezbateri electorale. Trebuie să spun că am lucrat empiric adeseori. Atunci nu era Consiliul Audiovizualului, nu era nicio lege. N-aveam nimic. Totul a fost empiric, dar a fost atât de empiric încât, după câteva luni, specialiștii americani în probleme electorale veniseră și mă întrebau: ,,cum aţi ajuns la cele trei minute electorale?”

Trebuie să vă spun că FSN-ul nu-și prea făcuse lecţiile și nu ne-a transmis ce se întâmplă. Când președintele Iliescu se afla la Timișoara și la Lugoj, în calitate de președinte al CPUN-ului, și de candidat, am decis noi, oamenii din televiziune, până la urmă, cele trei minute electorale. Și așa au rămas bătute în cuie și am fost felicitaţi după aceea. În trei minute aveai posibilitatea să transmiţi un mesaj și nu plictiseai pe nimeni.

Îmi aminteam când, colegul meu, profesorul Barbu, citea mesajul domnului Tăriceanu, cu nostalgie de faptul că, domnia sa a fost unul dintre cei care reprezentau întotdeauna la televiziune Partidul Liberal. Liberalii își făcuseră cel mai bine temele din acest punct de vedere.

Am relatat de curând – într-o emisiune a Televiziunii Române, la care am participat alături de domnul Iliescu – felul în care Televiziunea și Radioul au ajuns la concluzia că trebuie să organizeze o dezbatere între cei trei candidaţi. Iar acea dezbatere a fost un moment de vârf al unei democraţii incipiente și emergente, nerepetat de atunci.

Gândiţi-vă ce a fost dezbaterea Câmpeanu – Iliescu – Raţiu din 17 mai 1990, la ora 17.00, în Studioul 1 al Televiziunii și ce a urmat. După mine, toate întâlnirile ulterioare – asta nu pentru ca am iniţiat-o eu împreună cu colegii mei atunci –, toate întâlnirile au fost cu oameni extrem de onorabili, care au fost candidaţii ulteriori și cei care au câștigat, dar au fost tot mai subiective, tot mai părtinitoare, tot mai agresive, tot mai întemeiate pe niște principii pe care, personal, nu le agreez și nici publicul nu le agreează, până la non-combatul din 2014. Gândiţi-vă ce a fost!

În 1990, cei trei, fiecare în felul său – foarte deosebiţi între ei, reprezentând puncte de vedere deosebite –, au fost la mare înălţime. Când au venit, nu se priveau unii pe alţii. În timp ce

se machiau, făceam conversaţie cu ei, ca să mai întreţinem atmosfera. A trebuit să iau legătura și cu FSN-ul și cu ţărăniștii din Sectorul 1, să-i rog să nu vină la televiziune să facă, eventual, vreun miting de susţinere, pentru că riscam să aruncăm totul în aer. Și oamenii au înţeles foarte bine. Erau două ore. Au venit din public cereri de amânare. Petre Roman mi-a comunicat, la un moment dat, din regia de emisie: 90% audienţă! Am mai spus-o, numai bebelușii și muribunzii nu priveau această dezbatere! A fost o audienţă extraordinară. Candidaţii – care erau mult mai destinși – au acceptat desfășurătorul, dar fiecare în felul său. Domnul Iliescu, iniţial, când i-am propus, a spus: ,,Bine, dar să nu fie întrebări” asupra unui moment din cariera sa care, știm bine, a fost și un moment de disidenţă ca om al Partidului Comunist. Radu Câmpeanu mi-a spus: ,,Da, dar să nu vină cu prostiile acelea, cu ce am făcut eu la Paris”. Erau tot soiul de temeri. Ion Raţiu mi-a spus: „Dragă, ce-o fi, o fi! ”. Era foarte lord, balcanic, așa. Pentru mine a fost o bucurie acel moment și tot ce s-a întâmplat.

Mi-a plăcut și mie ce-a spus Călin Popescu-Tăriceanu, apropo de ,,duminica orbului”. Mărturisesc că nu mă gândeam niciodată la această interpretare, eventual, chiar biblică, a momentului. Se bănuia că așa se va întâmpla.

Ion Iliescu fusese – și vizual vorbind, nu numai conceptual și intelectual –, în toate dezbaterile CPUN-ului, personajul central. Televiziunea și Radioul au radiografiat, n-au manipulat.

Curând, probabil, vom discuta, pentru că trebuie discutate și aceste lucruri, problema evenimentelor post 20 mai. Fenomenul istoric extrem de respectabil și de interesant, și unic în felul lui care a fost Piaţa Universităţii, ca istoric, am vrut tot timpul să fie transmis. tot timpul, în sensul radiografierii sale dimineaţa, la prânz și seara. Vorbesc de perioada până în 20 mai 1990, nu mă refer la restul, pentru că, odată cu 20 mai, forţele conștiente și remarcabile din piaţă au înţeles că acesta este jocul democraţiei și s-au retras.

Vreau să vă spun, însă, – sigur, vor veni generaţii de psihologi, de sociologi care vor spune mai bine – că transmiterea Pieţei Universităţii




crea în ţară ideea unei mișcări browniene și a unei lipse de ordine. Eu consider că, aici, într-adevăr, transmiţând Piaţa Universităţii în mod corect, Televiziunea a făcut ca mentalul românesc să încline într-o anumită direcţie, dar aceasta nu este vina Televiziunii. IRSOP-ul, într-un sondaj din iulie 1990, a arătat că 76% din populaţia României nu acceptă fenomenul istoric – pentru mine foarte interesant și respectabil – care a fost Piaţa Universităţii. Ei, atunci, când în 10 mai, seara, am decis – fapt criticat și de FSN atunci – să se transmită un interviu cu Regele Mihai – doar nu se putea altfel, era primul 10 mai liber –, cineva mi-a spus: ,,He, he, he – era Silviu Brucan, Dumnezeu să-l ierte! – dumneata vrei cu orice preţ să câștige Iliescu, dacă-l dai și pe Regele Mihai!”. Asta era România atunci.

După 25 de ani lucrurile sunt schimbate, dar noi suntem obligaţi să depunem mărturie în acest sens.

Încă o dată, instituţia pe care am condus-o 900 de zile socot că și-a făcut datoria, iar dacă, uneori, a greșit, greșelile sunt exclusiv ale mele, colegii mei au fost absolut la mare înălţime. Și cei care s-au dus, și cei care există încă.

Academician Dan Berindei: Este o zi specială, o zi-bilanţ. După Răzvan Theodorescu, vorbesc și eu, în primul rând, ca isto-ric. Și mă interesează ce au însemnat, acum 25 de ani, zilele acelea... Ce au însemnat?

Au însemnat un lucru uriaș. Era după o jumătate de veac, 52 sau 53 de ani în care nu mai existase democraţie.

Dar, iată, acum, lucrurile s-au restabilit și deosebit de interesant este că a fost vorba de o lecţie importantă, dată unei întregi naţiuni.

Vorbea domnul Petre Roman de procentajul participărilor, 90%, 80%. Când ne gândim la cei care se abţin astăzi și nu vin la vot, ne punem semne de întrebare. Atunci, poporul român a știut că are datoria să participe la acel proces nebulos.

A fost o lecţie pentru toţi, pentru cei tineri, pentru cei vârstnici. Personal. Aveam 14 ani în ’37 și, atunci, în ’90, aveam 66 de ani. Trăisem și puţin

din interbelic și, după aceea, tot ce s-a întâmplat. Și ca mine erau foarte mulţi, dar mai erau și foarte, foarte mulţi – mai ales cei născuţi după ’44 – care nu mai aveau niciun fel de viziune a unui trecut. Ei, pentru aceia, poate, a fost și mai greu.

Dar, totuși, pentru toţii, în ansamblu, a fost un fel de școală colectivă.Toţi au vrut să intre într-un regim democratic, să intre într-o democraţie mult visată, poate că uneori chiar exagerată, care părea să fie soluţia miraculoasă de eliminare a tot ceea ce fusese negativ.

Pe de altă parte, a fost un bilanţ și din punct de vedere al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Era un lucru, în fond, și acesta extraordinar. Și trebuie să-l felicit pe Răzvan Theodorescu și conducerea de atunci care au avut ideea de a prezenta la televizor dezbaterile. Stăteam noaptea să urmărim dezbaterile CPUN-ului care erau, mărturisesc, interesante și amuzante. Îmi amintesc de un dialog între dumneavoastră, domnule Iliescu și Mircea Dinescu. Era interesant și era un fel de lecţie colectivă, toţi învăţau. Toţi învăţau, cred că nu era unul în sală care să nu înveţe ceva nou.

Și, pe de altă parte, era o atmosferă de participare, lumea toată participa, uneori chiar exagerat. Era patima foarte mare, care se împărţea, uneori, pe sexe; de pildă, domnul Petre Roman avea un mare succes la tinerele doamne care-l susţineau cu orice chip și așa mai departe.

Era o atmosferă însă, dacă vreţi, de politizare, într-un sens foarte bun, a societăţii românești, oamenii se trezeau după o lungă letargie, după o jumătate de veac, într-un alt mediu și se adaptau din mers, în diverse forme: în CPUN, în Piaţa Universităţii – altă formă, dar care și ea a contribuit într-un fel la acest proces de reașezare extrem de complicată.

CPUN-ul, trebuie să spun, a avut cele 100 de zile (care au fost cu mult mai fericite decât cele 100 de zile ale lui Napoleon la revenirea sa pe tron), pentru că s-a lucrat, s-a vorbit. 150 de lucruri concrete care au fost adoptate. Astfel că este o coală. Eu cred că este o coală care este valabilă chiar și până astăzi sau mai ales, poate, astăzi.

M-a bucurat foarte mult să aud mesajul domnului președinte al Senatului, pentru că este,


dacă vreţi, într-un fel, reprezentantul opoziţiei din cadrul alegerilor, nu al biruitorilor. Și m-a bucurat că le-a tratat cu foarte multă obiectivitate, așa cum au fost.

Într-adevăr, așa a fost și este, iar un lucru uimitor a fost acela că, după 50 și ceva de ani de lipsă a democraţiei, rezultatul alegerilor nu a fost contestat. Toţi ochii erau pe noi. Totul a decurs cum trebuia. O mare izbândă a domnului Iliescu, dar, pe de altă parte, era o izbândă motivată de realitate, de adevăr. Acesta era rezultatul alegerilor. Și a fost acceptat.

A funcţionat foarte bine. E drept și cu niște patimi firești, dar rezultanta, în fond, trebuie să ne mulţumească și cred că, din punct de vedere al istoriei, se va mulţumi acelui moment.

Aș vrea să subliniez, în încheiere, ce reţin eu din acele luni, ca istoric, dar și ca martor.

Participarea tuturor era sinceră, dezinteresată. Încă nu apăruse această febră de corupţie, care se va coborî asupra ţării și asupra clasei politice, din păcate. Nu exista încă așa ceva. Oamenii se gândeau la ţară. Ţara însemna pentru toţi lucrul cel dintâi. Unde este astăzi ţara? V-aș pune această întrebare tristă.

În al doilea rând, eram înnebuniţi de ceea ce se întâmpla. Să stai noaptea, la ora 1.00 - 2.00, să te uiţi la televizor la o dezbatere din CPUN! Dar asta era realitatea și o făceai, cum să spun, nu din poruncă, ci din plăcere, din patimă.

Era o atmosferă de entuziasm, aveai impresia că faci parte dintr-o ceată de oameni care reconstruiesc ceva. Atmosfera aceasta era foarte importantă. Din păcate, și ea s-a pierdut în

zilele noastre. Încă nu se coborâse politicianismul asupra societăţii române. Erau opinii diverse, dar oamenii judecau în primul rând pentru ţară.

Au fost zile foarte frumoase. Acum, uitându-mă înapoi, aproape pot să spun că mi-e dor de ele.

Petre Roman:Să mă iertaţi că intervin, dar cred că e

important. Domnul academician Berindei a vorbit despre organizarea alegerilor care au fost de o înaltă ţinută.

Vreau să spun că, sigur, organizarea era a Guvenului. Eu, însă, i-am dat această însărcinare domnului academician Mihai Drăgănescu, care nu mai este printre noi, care era viceprim-ministru și a fost o alegere pe care, atât domnul Coposu, cât și domnul Radu Câmpeanu, au aprobat-o. Și a fost foarte important acest aspect, pentru că Mihai Drăgănescu s-a achitat de această răspundere cu multă rigoare și cu foarte multă demnitate și respect. Și am simţit nevoia să reamintesc acest lucru.

Ion Iliescu:Îmi pare bine că Petre Roman l-a

amintit pe domnul Drăgănescu, profesor la Politehnică, care, și înainte de ’89, era directorul Institutului Central de Informatică și organizase multe dezbateri interesante, la care participau cercetători, politehnicieni, cadre universitare. Și simpozioanele organizate de domnia sa, fie în București, fie la Sinaia – eu am participat la câteva din ele –, erau totdeauna urmărite cu interes.

Și a fost remarcabil că, atunci, încă din decembrie ’89, când Petre Roman a primit misiunea de prim-ministru, a avut doi vicepreședinţi: Mihai Drăgănescu și Voican Voiculescu, aici, de faţă.

Profesorul Mihai Drăgănescu a fost un om, într-adevăr, atașat din toate punctele de vedere, un om de înaltă ţinută. După aceea, lui i-a revenit misiunea reorganizării activităţii Academiei Române și a fost primul președinte al Academiei din 1990. Ulterior, a fost și ambasador în Belgia. A fost o personalitate deosebită și îmi pare bine că a fost evocat la reuniunea noastră.

Are cuvântul domnul profesor Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.




Prof. univ. Radu Ciuceanu: Doamnelor și domnilor,După cele expuse de antevorbitorii mei oare-cum, vorbele mele sunt aproape de prisos.

Aș vrea să precizez însă că, în dubla calitate pe care o am – de istoric, dar și de actant, adică de

om care a trait, a văzut și, poate, are și datoria să transmită mai departe mirajul unei revoluţii și caracterele sale – aș dori să fiţi de acord cu mine să credem că, (dacă am începe să analizăm subiectul acesta, al primelor alegeri libere) discuţia noastră ar putea să dureze săptămâni de-a rândul.

Evident că, pentru trăitorii de atunci, cele petrecute în decembrie au însemnat ceva de ordinul unei epifanii, de ordinul unei revelaţii. Pentru cei care fuseserăm, dintr-un punct de vedere, introduși într-o politică de temniţă, dar și cei care puteam să mai citim câte ceva printre rânduri sau să ascultăm un post de radio străin, evenimentele au avut pulsul lor.

Au urmat momentele care au fost pomenite acum: manifestaţii în Piaţa Revoluţiei, diferite răspunsuri pe care FSN-ul le-a avut fie la Casa Armatei, fie în piaţa Charles de Gaulle... În fine, o mulţime de lucruri care sunt, oarecum, y compris – să zicem – în istoria acelor luni de pregătire.

Pentru mine, surpriza cea mare a fost când am trecut, ca delegat, candidat al Partidului Liberal în judeţul de frunte – eram și primul, de altfel –, judeţul Alba. Vă mărturisesc că atunci am fost surprins și poate chiar și înspăimântat de cele două registre: cel urban, cel pe care-l lăsasem în urmă, la București și în alte orașe, și starea unui judeţ. De neimaginat, oamenii aceia erau fie indiferenţi, fie agresivi. Și nu am să uit, într-o seară, că ne-a întâmpinat, pe la periferia Turdei... un grup de ţărani, e cam mult zis, în tot cazul, purtătorii unor idei și ai unui crez care nouă ni s-a părut straniu, și ne-au întrebat un lucru: ,,Sunteţi moșieri? Căutaţi să ne luaţi pământul?” Puteam să răspund imediat, bineînţeles: ,,Ce pământ, că vi l-au luat alţii înaintea noastră?” și cu moșieria asta mai încet, că, slavă Domnului, au dispărut ca o clasă sau ca un grup social-economic.

Am mers și am câștigat la Alba Iulia poziţia a doua, înaintea Grupului maghiar, și m-am bucurat că, aproape o lună de zile, am mers din sat în sat. Ba chiar, la un moment dat, am depășit frontiera către judeţul Sibiu. Singura zonă, unde am reușit să am o discuţie, a fost comuna Poșaga și satele din jur, care trăiseră un aspect pe care foarte mulţi, chiar și dintre noi, de aici, l-am uitat: rezistenţa poporului român. Acolo – un fel de surată a Nucșoarei din Câmpulung, din Muscel – acolo, au fost arestaţi aproape două treimi din cei care formau vatra satului. Mai mult decât atât, m-a oripilat faptul că, mi s-a adus reproșul că vin din nou să pomenesc de un trecut de care dânșii sunt despărţiţi ,,pour toujour”. Spusă din gura unui om pe care îl întâlnisem la Gherla sau la Aiud sau în alte temniţe, mi s-a părut de condamnat.

În discuţiile pe care le-am avut ulterior, mi-am dat seama că realitatea aceasta cumplită – care văd că se uită, că la șase, șapte familii, unul suferise, unul avusese de suferit în timpul regimului comunist – mi s-a părut o realitate pe care trebuia să mi-o asimilez.

În ce privește un program politic, vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că n-a existat. Și motivele am să vi le enumăr în cele ce urmează. Dar chiar din partea FSN-ului n-a existat, să zic, o etalare care să meargă pe toate straturile sociale.

Cele trei partide , eu le-am considerat, în toiul campaniei electorate, partide defuncte, și era firesc. Conducătorii lor muriseră în condiţii grave, în condiţii de victime ale unui regim criminal: cei care urmăm, generaţia lui Diaconescu și ceilalţi. În fond, nu prea știu ce aș putea să mai adaug. Doar câţiva prieteni de-ai mei: Galbeni, poate și Gabrielescu, dar erau oameni care nu avuseseră în spate o activitate politică inserată, trecută în condicile unui partid politic.

La noi, la liberali, am avut o șansă... Și-mi pare rău că șeful meu direct, domnul Radu Câmpeanu, lipsește din cauza unei afecţiuni, să-mi confirme ceea ce a trăit și dânsul sau ceea ce i s-a raportat, chiar și de la Timișoara. Chiar și de acolo, unde era suflul prezent și la maxim de tensiune.

Partidele noastre, partidele de opoziţie – ultimul nu l-am uitat, dar ultimul era chiar decapitat total... Partidul Social Democrat a


trebuit să meargă în alegerea domnului Sergiu Cunescu, care s-a străduit, inginer fiind, reușind să facă, așa, un fel de arhitectură organizatorică, să-l aducă pe o linie de plutire.

Partidul nostru, însă, avea șanse, avea mai multe șanse. În primul rând, că nu venise ca un partid revanșard. Noi merseserăm pe lozinca lui Mircea Vulcănescu: ,,Să nu ne răzbunaţi!” De la început, am deschis ferestrele către celelalte formaţiuni politice și, având și mai multe legături externe, a contat foarte mult acest lucru. Apropo de aceasta, vă anunţ că cel puţin din cunoștinţele pe care le am eu – cred că sunt așezate cum trebuie –, nu s-au primit fonduri străine în aceea competiţie, din 20 mai 1990.

Apropo de ,,duminica orbului”, care a avut o nuanţă peiorativă... Îi invit pe cei care știu ceva din sinaxarul religiei noastre sau cultului ortodox să-și aducă aminte că, în ,,duminica orbului”, a existat dimpotrivă o revelaţie: un om își capătă din naștere vederea și mulţimile se înspăimântă. Dacă ar fi vorba să mă întrebe cineva, într-o economie de expresie, ce au însemnat alegerile noastre, aș spune: da, ,,duminica orbului” pentru neamul românesc.

Vă mărturisesc că Partidul Liberal a găsit expresii, oameni care imediat s-au atașat. Însă, programul era într-o ceaţă care, pe zi ce trecea, devenea mai de nepătruns. Mergeam pe ideea de proprietate privată, de libertate. Greutatea pentru noi, care eram reprezentanţii unor partide politice, era să încropim un mesaj pe anumite programe.

Acestea au fost realităţile. Oamenii s-au atașat de partidului nostru, Partidul Liberal. Spun acest lucru, fiindcă el coincide cu două campanii electorale pe care le-am făcut. În prima, am câștigat – să zic – o cifră respectabilă. În a doua, am fost al doilea partid pe ţară. Eram un partid care trebuia să afișeze, pe lângă ce v-am spus, și faptul unei istorii, faptul că acest partid ridicase România modernă, faptul că acest partid își avea o istorie ţeapănă, reprezentată prin mari figuri care făcuseră România Mare.

Aș vrea să vă spun că am constatat un lucru în luna aceea de întrecere. Făcusem un pact de neagresiune cu colegii noștri de opoziţie și l-am respectat.

În Ardeal trebuie să ţii cont și de minorităţi și, dacă în comunele unde puteam vorbi, în satele cu populaţie maghiară, ușile erau absolut ferecate și ni se spunea frumușel să ne vedem de treabă, de o manieră nu prea politicoasă.

Vă dau și ca o explicaţie faptul că ei au avut mai multe voturi decât noi: 7,2, dacă nu mă înșel, fiind al doilea după FSN. A fost un lucru de necrezut și, totuși, dacă legăm de ce a însemnat o coeziune, o solidaritate și, poate, și o manieră de a răspunde unor evenimente petrecute la nivel naţional, am putea găsi o explicaţie.

În general, vă pot spune că istoricii, așa cum suntem noi și cei care vor merge în paralel cu noi, și imagologia își vor spune cuvântul. Este foarte important să se știe cum arăta un Coposu, de exemplu, și care erau manifestările sale fie în cadrul partidului, fie în relaţiile cu noi. Sau un Radu Câmpeanu , avocatul Beșe, care era decanul din Brașov, sau un Mihai Ruva, celebru senator al Timișoarei. Și mulţi, mulţi alţii.

Și, pe urmă, cum l-am privit noi pe domnul președinte Ion Iliescu. Care a fost primul contact cu dânsul sau prima afirmare. Am adus aici un material care mi-a luat săptămâni de zile. Ar fi foarte interesant să aflaţi cum pe lista partidelor care trebuiau să fie prezente în 20 mai 1990 lipseau cei care avuseseră suferinţa de partea lor, cum spunea un preot catolic: Asociaţia Foștilor Deţinuţi Politici, care, din mila lui Dumnezeu și din strădania unor oameni, o făurisem. Și-mi pare rău că lipsește cel care pe 2 ianuarie, pe un ger cumplit, ne-a dat semnătură din partea Guvernului, în calitate de vicepreședinte al Guvernului. Lipseam. Și de ce lipseam? Tocmai noi lipseam. Fiindcă, atunci când ne-am întors să anunţăm că ne-am înscris, în ultima zi, în ultimele ore, am întâmpinat, în sediul nostru din Mântuleasa nr. 10, o dispoziţie. Și o să mă întrebaţi: de ce aţi ţinut cont de ea? Fiindcă totuși Corneliu Coposu era seniorul – pe vremea aceea nu-l botezasem în felul acesta –, era omul căruia toţi îi acordam, mai ales cei care avusesem tangenţe și chiar intersecţii cu dânsul în diferite pușcării, îl consideram ca pe un om de care trebuia să ţinem cont.

El ne-a trimis dispoziţia să nu candidăm în alegerile din 20 mai.




Acum, o să mă întrebaţi: de ce? Care a fost raţiunea? O raţiune legată de interes, de o replică – mai știu eu – dată unui partid istoric, cum erau liberalii? Nu, la faptul că – Partidul Ţărănesc se prezentase în alegeri și în campaniile electorale, pe cuprinsul ţării, în condiţii – pot spune – mizere, și nu exagerez. Dispăruse conţinutul: ţăranii. Nu mai erau. Și cu cine să mai facă o propagandă electorală pozitivă? Și, evident, că urma să se adreseze celor care au suferit cel mai mult în pușcării și care au fost cel mai mult arestaţi: ţăranii, culmea ironiei. De aceea, pe noi nu ne veţi vedea în campania electorală.

Consecinţele au fost teribile în perspectiva anilor ce au urmat și Asociaţia a fost deturnată de unde trebuia să fie o asociaţie, mai bine zis un partid neutru, un partid care să aibă o multitudine de mâini și de priviri către toţi cei care credeau în suferinţa a zecilor de mii de români. Poate sunt foarte modest când spun așa, ca director al unui institut, peste 150 de mii de oameni care au avut de suferit și peste un milion, cu familiile lor.

Doamnelor și domnilor, închei acest excurs spunându-vă că ziua aceasta noi o considerăm o zi a deșteptării naţionale.

Aș vrea să vă spun, să vă asigur: viitorii istorici, viitorii sociologi, economiști și așa mai departe vor găsi, în actele pe care noi le putem oferi și pe care le pot găsi și ei, starea de fapt de atunci, după ’89, când am găsit o Bancă Naţională, când am găsit o industrie care trebuia să fie deparazitată și când următoarele guverne au considerat că ne putem lepăda de ea.

De aceea, aș vrea să vă fac această marturisire-legământ: cei care vor veni după noi vor avea prilejul – pe baza unei documentaţii, pe baza unor mărturii, și, personal, ca unul care am trăit, să zic, momente care, poate, am ajuns la volumul 5 și trec acum, după ’89, în ceea ce am trait –, vor trebui să le spună sine ira et studio. Şi parașutiștii de la etaj, care voiau să-i scurteze drumul jos prietenului meu, și celor care trebuiau să intervină atunci când se lua cu asalt Ministerul de Interne, nomina odiosa generalului respectiv, și tot ce am putut prinde în călătoriile mele la Iași, la Suceava, la Timișoara, la Craiova, unde lăsasem o provincie total împotrivită regimului comunist, cu câteva răscoale notabile, cu zeci de victime, și am găsit o Oltenie roșie. Și culoarea aceasta vă ruga

s-o priviţi, însă, într-un simbol a ce au însemnat alegerile din 20 mai și anumite exagerări care s-au făcut și anumite distribuţii cromatice.

Repet, pentru noi, foștii deţinuţi, ca și pentru cei care își vor aduce aminte de partidele istorice, stabilirea, cu eforturi și cu discuţii nenumărate – nu are rost acum să vi le înșir cronologic – a însemnat prima provocare în prima treaptă a existenţei noastre în masă. Și pot spune că a existat o masificare a celor care ne priveau cu multă, să zic, reţinere, la început. A fost și o invitaţie la participare.

Ce s-a petrecut pe urmă ne desparte categoric de visele noastre, ale foștilor deţinuţi, cât și de vrerile celor care, în ’89, ne-am văzut fie la Comitetul Central, fie la Studioul 4, unde am avut plăcerea să invit pe câţiva dintr-o prezenţă fortuită, dintr-o prezenţă, să zic, pe care am trăit-o eu, fiind confundat cu domnul Brucan. Asta a fost partea mai amuzantă.

De ce vă spun lucrul acesta? Fiindcă, pentru o oră și jumătate, a venit și Corneliu Coposu, cu Diaconescu și cu Galbeni, și au fost refuzaţi, dar eu am intrat la ora unu și patru minute. Și, cu prilejul acesta, am dat și prima proclamaţie, în care, printr-un curaj nebunesc, am destructurat ţara românească, începând cu – cine putea să fie pentru un fost deţinut? – Securitatea, cu Miliţia, cu Marea Adunare Naţională și cu Guvernul. Asta am dat-o la ora 14.30, cu martori, și de care – eu știu –, poate, nepoţii, copiii se vor mândri, fiindcă nu aflasem, și domnul președinte Iliescu știe și ceilalţi, trebuie să știe și domnul Roman, că la Buzău știrile de la Armata a II-a erau în dungă.


Marian Enache: Vă rog să îmi permiteţi să adresez felicitări pentru iniţiativa instituţiilor publice sub al căror înalt patronaj se desfășoară acest Simpozion, care marchează împlinirea unui sfert de secol de la alegerea liberă și

democratică a Parlamentului și Președintelui României. Este o datorie de onoare împlinită a celor trei instituţii de prestigiu sub patronajul Senatului României: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Clubul CPUN și Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, care și-au propus să fixeze în memoria publică acest eveniment-reper al existenţei noastre în istoria politică a ţării.

Vreau să adresez sincere aprecieri doamnei prof. Eugenia Iorga, președinta Clubului CPUN și domnului Claudiu Iordache, director general al IRRD, care prin energia și eforturile depuse au contribuit, împreună cu ceilalţi organizatori, la realizarea acestui eveniment.

Doresc să adresez felicitări primului Președinte al României post-decembriste și un călduros salut colegilor noștri din primul Parlament ales democratic la 20 mai 1990, celor prezenţi, dar și celor care nu au putut fi astăzi, aici, împreună cu noi.

Se cuvine să îndreptăm un gând pios însoţit de recunoștinţa noastră faţă de cei care nu se mai află printre noi, pentru dăruirea și contribuţia pe care le-au pus în slujba nașterii democraţiei românești.

Doamnelor si domnilor, este dificil, dacă nu imposibil, să exprimi în cadrul unui Simpozion dedicat aniversării a unui sfert de secol de la alegerea Președintelui României și a Parlamentului ţării, complexitatea circumstanţelor istorice și întreaga atmosferă a perioadei în care s-au afirmat aspiraţiile și proiectele democraţiei românești.

Astăzi, 20 mai 2015, se împlinește un sfert de secol de la renașterea parlamentarismului în România. Acum 25 de ani, românii plini de speranţe și idealuri, însufleţiţi de patriotism, au visat o ţară democratică, o naţiune a Europei.

Am înţeles cu toţii atunci că libertatea și democraţia se bazează, așa cum spunea Henry Emerson, „pe convingerea că există posibilităţi extraordinare în oamenii obișnuiţi.”

Credinţa și perseverenţa în ideile lor au făcut din acei oameni ai Revoluţiei, proveniţi din generaţii și medii diferite, o singură generaţie, GENERAŢIA REVOLUŢIEI ROMÂNE, ani-mată de aceleaşi crezuri ale libertăţii şi de o viziune comună, a unui viitor mai bun pentru poporul din care şi ei făceau parte. Această generaţie din care, cu modestia cuvenită spun, am făcut și eu parte, de la momentul Revoluţiei și până la adoptarea Constituţiei, a trăit provocările și entuziasmul luptei pentru adevăr, dreptate și libertate.

Revoluţia Română a stârnit puternice emoţii din cauza unei eliberări bruște, a unei dezmărginiri fără precedent, a întregii societăţi românești. Eliberate de spaime și de servituţi, energiile oamenilor se revărsau în toate direcţiile. De cele mai multe ori, aceste energii deveneau speranţe, bucurii sau chiar patimi. Ţara clocotea de aceste speranţe, bucurii sincere și încredere în viitor. Toate au constituit starea de spirit a Revoluţiei noastre, a tuturor românilor, patosul Revoluţiei trăit de Generaţia Revoluţiei ca eliberare a spiritului şi manifestare a demnităţii de a fi om. În toate localităţile ţării oamenii erau liberi şi trăiau libertatea cu întreaga lor fiinţă. A fost un moment excepţional al istoriei românilor.

Implicarea noastră directă în evenimentele teribile ale acelui timp care au răsturnat un regim politic totalitar și perimat, înlocuindu-l cu un regim nou, democratic, a fost înţeleasă de la sine ca o îndatorire de fidelitate faţă de ţara care se afla într-un moment de cumpănă.

Vă mai amintiţi cum a început acest drum al democraţiei pentru români?

Punctul de plecare, izvorul legitimităţii tuturor transformărilor, l-a constituit Revoluţia din Decembrie 1989, declanșată la Timișoara, extinsă în toată ţara și desăvârșită în capitală, care trebuie privită și interpretată în contextul revoluţiilor din fostul bloc comunist care au sfărâmat limitele vechii lumi și au deschis orizontul unei lumi noi.




Vreau să adresăm în cadrul acestui Simpozion un salut frăţesc tuturor revoluţionarilor din România, fruntașilor și eroilor ei, pentru curajul și spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă în schimbarea cursului istoriei noastre. Apreciez în mod deosebit că în cadrul simpozionului s-a păstrat un moment de reculegere în memoria tututor copiilor, tinerilor, femeilor şi bărbaţilor care au plătit cu preţul propriilor vieţi victoria Revoluţiei tuturor românilor. Poporul român, indiferent de greutăţile vremurilor, nu trebuie să îi uite niciodată!

Primul document politic al României democratice a fost Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989. Acest act a constituit platforma-program al noului organism al puterii de stat din România.

Cu toţii ne amintim momentul istoric în care Președintele Ion Iliescu a dat citire primului act politic democratic, transmiţând românilor obiectivele strategice ale noilor lideri ai ţării: instaurarea democraţiei, libertăţii și demnităţii poporului român.

Acum putem afirma că acest document a fost un autentic proiect politic, cu caracter programatic, care avea să influenţeze întreaga activitate postdecembristă, multe dintre obiectivele sale devenind realitate.

Semnificativ este faptul că, prin programul său, Consiliul Frontului Salvării Naţionale elimina din structura sistemului de organe ale statului, Marea Adunare Naţională, Consiliul de stat și autorităţile subordonate acestora.

Frontul Salvării Naţionale și-a proclamat existenţa prin Comunicatele către ţară din 22, 25 și 26 decembrie 1989, iar ca autoritate statală prin Decretele-Lege nr. 1/26 decembrie 1989 si Decretul-Lege nr. 2/27 decembrie 1989. Consiliul Frontului Salvării Naţionale, preluând în esenţă prevederile programatice ale Comunicatului către ţară și-a propus obiective determinante pentru instituirea democraţiei în România, și anume: 1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; 2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie 1990; 3. Separarea puterilor legislative, execu-tive şi judecătoreşti în stat şi alegerea tuturor

conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate.

Un alt pas important l-a reprezentat Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, care în esenţa lui a fost un organism revoluţionar al afirmării pluralismului politic. La 1 februarie 1990 s-a realizat o înţelegere între reprezentanţii Frontului Salvării Naţionale și reprezentanţii partidelor politice participante la întâlnirea-dialog pentru crearea cadrului de colaborare a tuturor vectorilor politici în perioada preelectorală.

Principalul obiectiv al Consiliului Provizoriu a fost organizarea alegerilor libere şi corecte. Acesta a fost un imperativ al democraţiei, considerându-se că viitorul Parlament trebuie să aibă legitimitatea urnelor.

Pluralismul politic a constituit un obiectiv al Revoluţiei, prevăzut în programul Frontului Salvării Naţionale. El s-a materializat în prevederile Decretului-Lege nr. 8/1989 și a fost instituţionalizat la nivelul reprezentanţei naţionale, prin constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională.

Momentul decisiv al acestui parcurs îl constituie adoptarea Decretului-Lege nr. 92/1990 privind organizarea alegerilor pentru Președintele României și Parlament, supranumit și „mini-Constituţie” care reglementa principalele instituţii și principii ale viitorului regim din perioada Constituantei.

La 20 mai 1990 în România a fost desem-nat, prin alegeri libere, Președintele României și primul Parlament democratic după înlăturarea regimului comunist. Președintele României, Ion Iliescu, a fost ales cu 85,07% din voturi, aproximativ 12.232.498 de voturi din totalul de 14.826.616 al cetăţenilor prezenţi la urne. În


Parlamentul României au obţinut mandate 28 de formaţiuni politice în Adunarea Deputaţilor, dintre care 11 aparţinând minorităţilor naţionale, și 7 formaţiuni în Senat. Frontul Salvării Naţionale deţinea majoritatea, cu 67,02% în Senat și 66,31% din numărul total de mandate în Adunarea Deputaţilor.

Alegerile libere pentru desemnarea Președintelui României și a Parlamentului au fost întâmpinate cu unele pasiuni politice fiind numite de unii opozanţi, lideri și partide politice, „duminica orbului”, în sens peiorativ, la adresa rezultatelor electorale. Independent de faptul că această calificare este nedreaptă, metafora biblică a fost răstălmăcită într-un sens negativ. Conotaţia acestei expresii este întru totul pozitivă și se referă la minunea vindecării orbirii prin credinţa nestrămutată a bolnavului, așa cum ne învaţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Funcţia esenţială a noului Parlament era aceea de Adunare Constituantă pentru elaborarea şi adoptarea Constituţiei. Această activitate își avea temeiurile în programul Revoluţiei Române, care a abolit toate structurile de putere ale vechiului regim și a creat premisele instaurării unui nou regim politic. Forţele revoluţionare au optat în mod clar pentru o nouă Constituţie, înscriind în primul Comunicat către ţară necesitatea înfiinţării unui comitet de redactare a acesteia.

Regulile din Decretul-Lege nr. 92/1990 urmăreau accelerarea procesului de adoptare a noii Constituţii pentru a se îndepărta starea de provizorat pe plan politic și pentru a se institui noile structuri constituţionale ale democraţiei.

Parlamentul României ales la 20 mai 1990 s-a dovedit profund reformator, nu numai ca Adunare Constituantă care a adoptat o nouă constituţie a ţării în 1991, dar şi ca legiuitor prin reglementările noi pe care le-a adoptat în diferite domenii esenţiale ale vieţii politice, sociale şi economice. Din această perspectivă, primul Parlament din 1990, poate fi considerat fondator al modelului democratic. Putem afirma că renaşterea parlamentarismului coincide cu renaşterea politică a societăţii româneşti.

În calitate de deputat și membru al Comitetului Adunării Constituante, am avut onoarea de a fi în mijlocul unor evenimente importante ale acelei perioade extrem de frământate, dar și creative, care își propunea construcţia unei noi ordini constituţionale și a unei noi societăţi românești. A fost un volum mare de activitate care depășea întotdeauna cu mult zilele și orele de program ale Adunării Constituante. Toţi deputaţii și senatorii aveam conștiinţa responsabilităţii muncii pe care o desfășuram. Se afirmă uneori, colocvial, că era o epocă romantică. Da, este adevărat că orice început se întemeiază pe speranţe și aspiraţii.

În Comisia de Elaborare a Proiectului Constituţiei României se acţiona cu rigoare, toţi fiind animaţi de simţământul că făceam împreună un lucru serios și necesar, indiferent din ce partide politice proveneam. Alături de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, după lungi dezbateri partizane, dar constructive şi fructuoase, în care au fost formulate şi soluţionate de Adunarea Constituantă un număr de 1019 amendamente la Constituţie, am avut bucuria firească de a spune la adoptarea Constituţiei: „DA” şi ne-am asumat responsabilitatea votului pentru Constituţie prin semnătură individuală. Am avut, cei mai mulţi dintre membrii Constituantei, sentimentul împlinirii care confirma unul dintre angajamentele politice majore ale Revoluţiei din Decembrie 1989. Toate aceste lucruri au fost firești, trebuiau făcute și s-au făcut. Așa este, dar nu trebuie uitat că în spatele oricăror realizări firești se ascunde un efort uriaș. Prin cercetări ulterioare, toate aceste activităţi vor trebui scoase din „ascundere” și restituite celor interesaţi să cunoască modul cum s-au realizat aceste lucruri firești.




Această retrospectivă cu totul fugară, privind câteva repere ale procesului istoric care au marcat drumul spre democraţie și constituţionalism a fost necesară pentru studiul apariţiei, evoluţiei și rolului Parlamentului în edificarea acestui proces. Adoptarea Constituţiei din 1991 reprezintă încheierea unui ciclu al instaurării democraţiei şi, în acelaşi timp, o deschidere ireversibilă a României spre viitor.

Să nu uităm că, în pofida obstacolelor întâmpinate generate de lupta acerbă pentru puterea politică, societatea românească a început să se reformeze în matca Parlamentului, a spiritului parlamentar și a constituţionalismului.

Contrar faptului că tânărul nostru Parlament, care împlineşte astăzi 25 de ani, nu are în prezent o imagine bună din cauza unor situaţii politice conjuncturale, sau a conduitei unor lideri mai putin oneşti, sau mai puţin inspiraţi în anumite momente, putem afirma că privind retrospectiv, Parlamentul, ca instituţie fundamentală în stat şi-a îndeplinit şi îşi îndeplineşte raţiunea sa de a fi, asemenea oricărui alt Parlament cu limitele, împlinirile şi neîmplinirile lui.

O evaluare obiectivă a activităţii Parlamentului, în ultimii 25 de ani, presupune o abordare pragmatică și mai puţin partizană și politicianistă. Dacă ne referim la funcţiile esenţiale ale autorităţii legiuitoare și cuantificăm rezultatele concrete ale activităţii parlamentare, constatăm că aceasta se desfășoară în parametri normali.

Pentru a ilustra această aserţiune, ne vom referi doar cu titlu de exemplu la funcţiile de legiferare, de control și de politică externă ale Parlamentului.

În cele șase legislaturi care s-au succedat în perioada 1990-2012, au fost adoptate 7.226 legi, au fost abrogate 775 legi si au fost modificate 1.358 legi, ceea ce reprezintă un indice relativ de stabilitate legislativă de 70,48% și un indice absolut de 89,27 %. Acest interval de timp a fost dominat de nevoia de schimbare a legislaţiei, determinată, pe de o parte, de schimbarea regimului politic, prin trecerea de la comunism la democraţie, iar pe de altă parte, de nevoia asigurării securităţii naţionale prin integrarea euroatlantică. După anul 2000, se poate observa o anumită stabilizare în

privinţa numărului de legi noi adoptate, precum și o creștere a indicelui absolut de stabilitate legislativă, care rămâne la nivelul valorii de 90%, excepţie făcând anul 2011, când această valoare a fost mult inferioară, fenomen explicabil prin faptul că în 2011 au fost abrogate un număr mai mare de legi.

Examinând situaţia controlului parlamentar din ultimele șase legislaturi se poate observa o creștere a frecvenţei de utilizare pentru marea majoritate a mijloacelor de control parlamentar. În anii 1990-2012, conform datelor statistice oficiale disponibile, au fost înregistrate 21.185 de întrebări la Camera Deputaţilor și 7.239 la Senat, un total de 28.424 de întrebări privind datele obiective se observă că a existat o creștere semnificativă a numărului de întrebări puse de parlamentari. Evoluţii similare se pot observa și în privinţa interpelărilor și declaraţiilor politice. La Camera Deputaţilor au fost depuse în cele șase legislaturi 12.776 de interpelări și 22.973 de declaraţii politice, în timp ce la Senat au fost consemnate, conform statisticii 6.347 de interpelări și 6.845 de declaraţii politice. Au fost constituite 43 de comisii de anchetă, au fost depuse 180 de moţiuni simple (90 la Senat și 90 la Camera Deputaţilor) și au fost formulate 40 de moţiuni de cenzură.

O altă funcţie a Parlamentului care s-a dezvoltat și afirmat din ce în ce mai mult este diplomaţia parlamentară, care împreună cu diplomaţia clasică, guvernamentală a contribuit la integrarea României în structurile UE și ale NATO, precum și la promovarea intereselor României în relaţiile internaţionale. Diplomaţia parlamentară mai puţin cunoscută și mai puţin apreciată de electori, reprezintă în condiţiile actuale o funcţie tot mai importantă a activităţii


de politică externă a parlamentelor care trebuie amplificată și valorizată în interes naţional.

Trebuie subliniat faptul că atât în cadrul unor instituţii, cât și a percepţiei publice, rolul și esenţa Parlamentului și parlamentarismului sunt uneori receptate în mod contradictoriu și injust. Fără a întreprinde o analiză știinţifică, ne rezumăm doar la enunţul unor aspecte contradictorii reflectate în dezbaterea publică.

În unele situaţii nu există o înţelegere corectă a statutului constituţional al Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem și unică autoritate legiuitoare, a poziţiei și raporturilor acestuia cu celelalte puteri din sistemul autorităţilor publice.

Au existat și există opţiuni diferite în privinţa structurii Parlamentului mono sau bicameral fără o aprofundare suficientă a mecanismului de funcţionare a Parlamentului.

Modul de alegere a senatorilor și deputaţilor prin scrutinul uninominal a fost un experiment recunoscut astăzi ca un eșec, care, în realitate, a consolidat imaginea personală a unor candidaţi în loc să întărească doctrinele și curentele ideologice precum și ideile și soluţiile din programele partidelor politice.

Restrângerea regimului imunităţii parlamentare, ca protecţie a exercitării mandatului, la opiniile și voturile exprimate, rămâne o problemă importantă în dezbaterea opiniei publice.

Divizarea competenţelor legislative ale celor două Camere după revizuirea Constituţiei din 2003, rămâne o chestiune discutabilă sub aspectul cerinţei constituţionale a egalităţii politice a celor două Camere.

Reducerea numărului de parlamentari, care în fond constituie o necesitate pragmatică, a fost propusă societăţii civile printr-o manevră politicianistă a unui referendum de consultare lipsit în plan legislativ de un efect real și imediat. S-a ignorat redimensionarea numărului de parlamentari pe baza normei concrete de reprezentare în Parlament și prin modificarea Legii electorale. Limitarea numărului mandatelor persoanelor care deţin funcţii publice la cel mult două mandate, ca o cerinţă a democraţiei participative într-o societate deschisă a șanselor egale, dar și ca o soluţie de prevenire a corupţiei politice, nu a făcut obiectul unei preocupări aprofundate din partea responsabililor politici și a societăţii civile.

În ansamblu, activitatea forului legislativ de la înfiinţare şi până în prezent, putem conchide că în întreaga viaţă politică, socială şi economică a ţării, Parlamentul, prin funcţiile sale, a aşezat temelia unui stat modern, democratic, de tip occidental. A configurat prin legile şi hotărârile adoptate, marile axe şi sensuri ale dezvoltării şi modernizării societăţii româneşti. Autoritatea legiuitoare a trasat un nou curs istoric României, prin integrarea ţării în structurile euroatlantice.

Stimaţi participanţi, modelul democratic și parlamentarismul sunt singurele remedii împotriva derapajelor celor care exercită puterea în stat. Viaţa unui stat nu poate fi pusă în dependenţă de un om sau de un grup de oameni, pentru că atunci se întronează arbitrariul și abuzul de putere.

Experienţa istoriei ne arată că schimbarea regimurilor totalitare sau autoritare a fost întotdeauna urmată de întoarcerea la parlamentarism.

Momentul istoric pe care îl celebrăm astăzi, ne oferă prilejul să adresăm Parlamentului României un mesaj de felicitări pentru întreaga activitate și îndemnul de a continua idealurile și aspiraţiile Revoluţiei din 1989 și Adunarii Constituante, să adopte legi drepte, să fie garantul democraţiei și apărătorul drepturilor și libertăţilor românilor.

La Mulţi Ani Parlamentului României care împlineşte astăzi 25 de ani de la înfiiinţarea




sa, consecinţă firească a victoriei Revoluţiei democratice a poporului român, în decembrie 1989.

Ion Iliescu:Dau cuvântul domnului Alexandru

Mironov care, în 22 decembrie, s-a situat în fruntea lucrătorilor de la Radiodifuziunea de atunci și a transformării Radioului într-un vector al noii puteri și al schimbărilor care aveau loc în ţară.

Alexandru Mironov: Mulţumesc domnule pre-ședinte.

În 20 mai 1990, acum un sfert de veac, s-a încheiat apoteotic una dintre perioadele cele mai extraordinare din istoria românilor.

Se încheiase Re-voluţia Română, răscoala populară a celor 100000, cum îmi place să spun. CFSN-ul, invenţie genială a revoluţionarului Ion Iliescu, plus fabulosul CPUN, unul dintre cele mai originale forme parlamentare din istoria omenirii, probabil, își încheiase activitatea cu un rezultat pe care nu-l luăm în seamă cât merită, căci, dincolo de haosul brownian intern, era clară stabilitatea acestui stat, în care opozantul principal al lui Ceaușescu, Ion Iliescu, sclipitorul inginer hidrolog prim-ministru Petre Roman, care reapăruse în peisajul politic, reprezentau o garanţie că statul e sigur, statul e stabil și nu ai cum să dai tu drumul, să zicem, armatei albaneze, unui vecin sau unui fond american pentru democraţie într-un loc în care lucrurile funcţionau democratic.

Lucram la Radio și, cu colegii de radio și apoi de televiziune, așa cum a spus și academici-anul Răzvan Theodorescu pentru această instituţie a fost un prilej și de a-și spăla păcatele, și de a contribui la educarea cetăţeanului român. Radioul, trebuie să vă spun, își continuă această activitate și acum, Televiziunea Publică poate mai puţin. Amintesc doar un singur moment, atunci când Ion Iliescu declară: ,,Am votat prima lege”. Locuiam într-un bloc Y cu 1100 de locatari, toate luminile erau aprinse și s-a întâmplat ca la un meci de fotbal, dintr-o dată, tot blocul a izbucnit în aplauze, cea mai bună dovadă că se schimbase total lumea.

Momentul alegerilor. Îmi amintesc momentul 1946. Eram lângă un afiș care mi-a plăcut: ,,Votaţi semnul soarelui”. Am vrut să-l iau acasă, să-l desprind. M-a înșfăcat tatăl meu de acolo – refugiat basarabean, numai asta-i mai lipsea, ca să rupă cineva un afiș de la semnul soarelui. Apoi, tot cu ei am fost la alegeri, când am împlinit 18 ani și n-am înţeles absolut nimic, nici ce, nici pe cine, nici de ce votăm și de ce acesta se numește vot.

Peste ani, sar la iarna lui 1988 - 1989, când cred că ne-am dus la vot pentru ultima oară în regimul Ceaușescu și când citisem deja cartea lui Orweel „1984”, citisem pe ,,Noi” a lui Zamiatin, știam cum ticăie mașinăria lumii, și mi-am dat seama că ne aflam în faţa unui moment de o oribilă schimbare, care urma să fie oribilă, așa cum s-a dovedit, pentru că peste 1 100 de români au plătit cu viaţa.

De aceea consider, mai ales momentul 20 mai 1990, ca fiind un moment pur și simplu apoteotic în viaţa mea, în cariera pe care am avut-o.

Speranţele uriașe de atunci au fost îndeplinite? Da. În cea mai mare măsură. Lumea nouă, intrată atunci în politică, a împins ţara spre schimbare, dispariţia iniţială a vechilor activiști PCR în retragerea înţeleaptă, apoi, în 1996, după înfrângerea electorală și, ulterior, din Parlament, retragerea președintelui Emil Constantinescu, după 2000 au fost momente de așezarea a României în albia politică europeană.

De ce au urmat, însă, ani lungi de capitalism și de cumetrie, cum a spus un prieten al nostru, al tuturor? Poate pentru că România își deschisese prea larg punga avuţiei naţionale, dar și pentru că entuziaștii Revoluţiei, ai CFSN-ului, ai CPUN-ului, ai primului Parlament au dispărut din peisaj cam după anul 2000, pentru că foștii activiști UTC, UASCR și fiii și fiicele lor au ocupat peisajul politic în cârdășie cu pungași talentaţi în economie. Vechii politicieni au reciclat în democraţia turbo-capitalistă, aducând o hemoragie de avere și de oameni de valoare, dar, să recunoaștem, menţinând neabătută România spre cele mai importante realizări din istoria sa modernă – NATO și Uniunea Europeană.


Atenţie, însă, pentru politicieni, zgudui-rea din noiembrie 2014 a fost răspunsul corector din partea poporului, acum educat politic, care a realizat că nu capitalismul de cumetrie este drumul ţării. Care este drumul ţării? Răspunsul nimeni nu-l știe, niciun fel de mafaldă nu-l cunoaște, nimeni! Dar, mai ales, cred că nu-l cunosc cei peste 600 de parlamentari sau câţi or mai fi rămas după raziile DNA-ului, dar pe care să sperăm îl va găsi, îl va afla logic, următorul Parlament, cel care, după 2016, nu va mai avea încotro și va trebui să-și servească patria. Sau poate democraţia participativă va fi soluţia următoare. Poate că e deja evoluată vremea partidelor politice care să-i transforme inevitabil în găști – a arătat politica.

Și vreau să închei, aducând un omagiu membrilor Parlamentului iniţial. Am înţeles că patru sau cinci sunt încă veterani parlamentari ai noului Parlament. Ei cred că merită din plin aplauzele noastre.

Ion Iliescu:Dau cuvântul domnului Tache Pârvulescu,

unul din membrii CPUN -ului, foarte activ la vremea respectivă.

Tache Pârvulescu: Re-venind puţin la Evanghelia după Ioan, trebuie să nu uităm că după ce Mântuitorul a făcut acea minune, i-a spus orbului ,,Credinţa ta te-a mântuit”.

Se pare că poporul român, fie că n-a fost suficient de credincios, fie

n-a fost suficient de inteligent, ar mai avea nevoie de încă cel puţin o ,,duminică a orbului”, fiindcă dacă privim ce a ales poporul în ultimii 25 de ani, și, mai ales, ultimele evenimente, demonstrează că încă nu avem o privire suficient de clară.

Nu sunt de acord nici cu faptul că poporul român nu-și mai dorește un Parlament. Cu puţină raţiune, orice român își dă seama că Parlamentul este necesar, nimeni nu regretă marea adunare naţională, dar poporul dorește un Parlament eficient și curat.

În condiţiile în care procentul penalilor din Parlament a cam depășit pragul de intrare în Parlament, în condiţiile în care legile se plimbă de

la o Cameră la alta și Senatul și Camera Deputaţilor încă nu au niște atribuţii clare și independente, care să urgenteze procesul legislativ, e normal ca poporul să fie nemulţumit de acest Parlament.

Domnule președinte, marele meu regret este că, totuși, nu am fost suficient de insistent când am propus ca pentru candidaţii la președinţie să existe o comisie de psihiatri străini care să-i analizeze înainte de a le da drumul pe buletinele de vot.

Se pare că acest tratament n-ar fi contraindicat nici pentru parlamentari, fiindcă, eu știu, poluarea, incultura, alcoolul, degradează fiinţa umană și, atâta timp cât nu vom găsi niște căi să blocăm ajungerea la putere a unor golani, inculţi și vagabonzi, situaţia României va fi așa cum se prezintă și în momentul de faţă.

Eu zic că nu e târziu nici acum ca parlamentarii să se gândească și la o metodă... poate mai puţin onorabilă, cine se știe că este curat și n-are nicio problemă se poate prezenta foarte bine. Trebuie găsită o posibilitate pentru a bloca accesul la Parlament, la Președinţie al oamenilor care au anumite carenţe de ordin psihic.

Radu Zilişteanu: Doam-nelor și domnilor, aș începe cu o reparaţie morală și istorică, mai ales că avem lângă noi distinși istorici.

Am reprezentat în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională Gruparea Democratică de

Centru, care nu era, nu se trăgea în niciun caz din FSN și nici din partidele istorice, era o a treia forţă politică a ţării. Din păcate, la alegerile din 20 mai 1990, gruparea noastră, formată din mai multe partide mici, nu a avut un rezultat prea bun, însă cred că cei care au compus aceste partide, care, majoritatea nu aveau niciun fel de experienţă politică, de niciun fel, nici în Partidul Comunist Român, nici în partidele istorice, a reprezentat un suflu nou în condiţiile date la sfârșitul anului 1989 și începutul anului 1990.

În ceea ce privește climatul în care s-au desfășurat alegerile din mai 1990, trebuie spus faptul că, în condiţiile unei culturi politice precare, care s-a perpetuat până în zilele noastre, a




poporului român, și în condiţiile în care Consiliul Frontului Salvării Naţionale și-a constituit un partid politic cu o evidentă, întreţinută confuzie purtând numele de FSN, deși în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, teoretic, cel puţin, acest FSN avea tot trei reprezentanţi, ca și celelalte partide legal constituite până la formarea CPUN-ului, evident că, în aceste condiţii, Frontul Salvării Naţionale a avut un avantaj comparativ imens în alegerile din 1990.

Și dacă aceasta a fost situaţia, evident că au urmat, și nu s-a amintit până acum, proteste ale unei părţi a societăţii civile, care au dus la o serie întreagă de alte evenimente care au urmat alegerilor din 1990.

În ceea ce privește calificarea colegului Marian Enache, că acel prim document al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a fost actul democratic emis după o lungă perioadă de vreme în România, am putea pleca, nu de la aserţiunea că o revoluţie permite orice. Desigur că, la modul declarativ, principiile din acel document erau cele corecte, sănătoase, însă ceea ce a urmat nu a fost o punere în aplicare liberă și care să permită egalitate de șanse la alegerile din 1990. Nu vreau să mă lungesc prea mult, ca unii antevorbitori ai mei, însă am vrut să fac aceste precizări, pentru că eu consider că sunt importante.

Florin Bădinici: Aș vrea să fac o scurtă referire asupra unor momente istorice pe care le-am trecut cu toţii. Ce am trăit după Revoluţie? Am trăit emoţie? Am trăit speranţă? Imediat a fost o emulaţie. A urmat munca în CPUN și, iarăși,

entuziasm și, iarăși, speranţă.Ce trăim astăzi, ce trăiesc eu, astăzi, sunt

amintirile sau sunt doar sentimente? Am crezut că minunea Revoluţiei din Decembrie ’89 se va întâmpla din nou prin alegerile de la 20 mai 1990. Am crezut că se va realiza încă o minune, încă o epifanie, iar România va trece de la întuneric la lumină.

O persoană controversată în epocă, controversată și acum, și care cred că va fi controversată și în viitor, vorbesc de Silviu Brucan,

a spus că democraţia în România va ajunge după 20 de ani. Ce scandal a fost în epocă! A fost cel mai contestat om din ţară. Am trecut de cei 20 de ani ai lui Silviu Brucan, suntem în al 25-lea, democraţia încă e pe drum. E un proces greu de implementat. Se vede că estimarea domnului Brucan a fost sumară, dar este datoria noastră să luptăm, pas cu pas, cu optimism și cu speranţa în viitor.

Concluzia, în această conjunctură internaţională în care este România în anul 2015, este următoarea: este datoria noastră să nu acceptăm denigrarea Revoluţiei din Decembrie 1989. Din păcate, vedem că este un fenomen actual și foarte amplificat. A doua datorie a noastră este să nu acceptăm denigrarea României ca stat unitar, independent și democrat. Este iarăși o chestiune de mare actualitate și care ne lovește zi de zi. Iar ultimul punct pe care nu ar trebui să-l acceptăm este denigrarea instituţiei Parlamentului, pentru că scopul întrunirii noastre și al ședinţei acesteia comemorative este să spunem ce a fost și să luăm în calcul – și să acceptăm cu toţii – că, fără Parlament, nu există democraţie.

Vreau ca, în final, să sunăm goarna domnului Ciuceanu...

Domnule Ciuceanu, vă rog, puţină atenţie!Să sunăm goarna dumneavoastră, să

spunem că cele bune să se adune, iar cele rele să se spele.

Eugenia Iorga:Este pentru mine un prilej de mare

bucurie și de profundă și sinceră emoţie, posibilitatea de a mă adresa domniilor voastre în această adunare.

Cred că sunt în asentimentul colegilor mei din Asociaţia Nonguvernamentală ,,Clubul CPUN” să vă pot adresa mulţumirile noastre în calitate de co-organizatori pentru că aţi răspuns la invitaţia noastră și, împreună, putem marca această frumoasă dată prinsă în istoria României recente.

20 mai 1990 înseamnă pentru mine, dincolo de tumultul primelor alegeri libere, confirmarea împlinirii strigătului suprem al Revoluţiei Române din Decembrie 1989: Libertate! Acest drept câștigat cu jertfa maximă – viaţa – și brăzdat cu sânge.


20 mai este punerea în fapt a punctului 2 din Comunicatul adresat ţării de către domnul președinte Ion Iliescu în seara de 22 decembrie 1989.

20 mai înseamnă pașii făcuţi de către CPUN care, în 14 martie 1990, a adoptat Decretul-Lege nr. 92 privind organizarea și desfășurarea primelor alegeri libere din România postrevoluţionară.

20 mai este momentul când, odată aleasă, Adunarea Constituantă a pornit pe drumul anevoios, complicat, al adoptării Constituţiei.

Generos, timpul ne-a îmbogăţit pe toţi cu 25 de ani. Bogăţie mare! 25 de ani în care am avut împliniri și neîmpliniri, bucurii și tristeţi, entuziasm și dezamăgiri, dar, toate – toate! – au fost sub semnul libertăţii și democraţiei.

Să ne bucurăm! Să ne bucurăm cu adevărat de aceste valori supreme pe care am impresia că, la 20 mai 1990, le-am preţuit mai intens decât acum, când, ne-am obișnuit cu ele, când parcă am fi în acel sens în care obișnuinţa este a doua natură.

Îngăduiţi-mi să vă felicit pentru că, prin prezenţa domniilor voastre, confirmaţi importanţa pe care o merită ziua primelor alegeri libere: 20 mai.

Vă mulţumesc. Ion Uţă: Mulţumesc, domnule președinte.

Aș vrea doar să aduc câteva completări pentru stabilirea sau pentru a include în adevărul istoric câteva momente mai deosebite ale perioadei CPUN. Și, deoarece colegul Ion Radu Zilișteanu amintea de Gruparea

Democratică de Centru ca fiind o variantă – o a treia forţă postdecembristă, cu un pronunţat caracter împăciuitor – aș vrea să amintesc componenţa, pentru că am remarcat, cu stupoare chiar în anumite documente postrevoluţionare, aceste partide, practic, nu figurează.

Și am să amintesc aici chiar partidul din a cărei componenţă Ion Radu Zilișteanu făcea parte. Se numea Partidul Naţional Democrat. Deci Partidul Naţional Democrat, după cum

probabil distinșii istorici din sală știu, reprezenta cândva partidul lui Iorga, al marelui istoric Nicolae Iorga. Dar ce componenţă avea partidul respectiv postdecembrist? Puţini își mai amintese că din acel partid făcea parte Cristian Butușină, dar și Serghei Mezaroș, care văd că astăzi nu ne-a onorat cu prezenţa.

De asemenea, aș vrea să evoc un partid care mie, personal, mi-a plăcut foarte mult, mai ales prin liderul care îi reprezenta, și văd că nimeni nu i-a amintit memoria. Este vorba de Partidul Democrat din Cluj, condus de Virgil Andrei Vîţă, una din figurile interesante, ca vorbitor, al acelui minunat CPUN, așa cum s-a amintit aici.

Virgil Andrei Vîţă, din nefericire, s-a stins la o vârstă foarte tânără, la 35 de ani, dacă-mi amintesc bine. Și era unul din oratorii destul de eleganţi cu un discurs foarte interesant.

Aș vrea tot aici să mai amintesc și celelalte partide: Partidul Libertăţii din Craiova – al colegului Stelian Cincă; Partidul Democrat Progresist – pe care l-am promovat în CPUN; Partidul Liberal Democrat al unei alte figuri celebre a CPUN-ului – mă refer la domnul Nica Leon; un partid din Timișoara, nu-mi amintesc exact numele, al domnului Petrișor Morar, care, nu este alături de noi.

Legat de prima campanie electorală ce s-a desfășurat la 20 mai, anumite lucruri nu au fost evocate. Nu am avut un drept de antenă –mă refer la partidele nou înfiinţate, la partidele din Gruparea Democratică de Centru –, care să ne permită să ne afirmăm ceva mai viguros. Poate ar fi fost o șansă pentru democraţie, că aceste partide apărute imediat după Revoluţie ar fi putut avea – eu știu? – un rol mai important în democraţia care tocmai se instaura.

În ceea ce privește evoluţia ulterioară, puţine din figurile Grupării Democratice de Centru s-au afirmat. Cred că, cu excepţia celor doi parlamentari care au intrat la Constituantă – mă refer la domnul Petrișor Morar și domnul Serghei Mezaroș – ceilalţi, ulterior, nu au mai avut posibilitatea de afirmare.

Totuși, CPUN-ul, ca și Constituanta au sedimentat premisele viitoarei democraţii, dar, cu precizarea pe care am făcut-o și anterior, din ce




în ce mai estompată și cu evoluţia, din nefericire, mai puţin pregnantă a parlamentarismului pe care toţi l-am visat.Stelian Cincă: Am să încerc să fac o mică notă

discordantă faţă de tonalitatea discuţiilor de până acum. Consider că primul Parlament ales democratic în România după 1989, a fost ales în grabă. Este ceva care a avut consecinţe atunci, și are și acum. Multe partide formate imediat

după Revoluţie nu au avut timp să-și facă, cât de cât, propagandă electorală, să se facă cunoscute. Nu intru în amănunte, dar este o lacună, o greșeală, o eroare politică care ne costă și acum.

A doua observaţie, asupra căreia voi insista ceva mai mult, este elaborarea celui mai important document pentru ţară, și anume Constituţia.

Constituţia României, cea în vigoare și cea adoptată de Parlamentul pe care îl aniversăm la 25 de ani de la alegeri, este, din păcate, plină de ambiguităţi și incoerenţe care au dat posibilitatea șefilor, mai ales președinţilor de până acum, să interpreteze fiecare cum dorește atribuţiile pe care le prevede Constituţia.

Și am să spun două lucruri, două aspecte extrem de importante.

De pildă, art. 1 alin. (4) din Constituţie vorbește de existenţa a trei puteri în statul român: legislativă, executivă, judecătorească. La titlul 3, unde se detaliază atribuţiile fiecărei puteri în parte, nu mai găsim puteri, găsim autorităţi publice, ceea ce este o incoerenţă. Și nu mai sunt trei puteri, ci sunt patru. Pentru că apare între puteri președintele, or președintele nu este putere în stat, este... supremul magistrat, de acord, dar nu e putere.

Veţi vedea în acel titlu 3 că președintele apare enumerat după Parlament, după legislativ, iar puterea judecătorească nu are – care devine autoritate publică – reprezentant de fapt. CSM-ul nu este putere, nu reprezintă puterea judecătorească, fie și pentru simplul fapt că este amestecată, sunt profesiuni diferite în structura

acestui consiliu. Procurorii nu au ce căuta în puterea judecătorească. Ei nu sunt judecători, ei strâng materiale, pregătesc materiale pentru instanţă.

De altfel, și Constituţia spune că Parchetul lucrează pe lângă instanţe, nu în interiorul lor.

Al treilea lucru. Dacă CSM-ul este ales numai de judecători și de procurori, ei nu reprezintă decât, de fapt, pe colegii lor. Este o organizaţie care și-a ales conducerea, care se numește CSM. Or, normal ar fi fost ca și puterea judecătorească să fie aleasă în aceleași condiţiuni ca și celelalte puteri – Executivul și Legislativul.

De aici, atâtea și atâtea încurcături, atâtea abuzuri.

Consider că ar fi bine ca cei care au acces sau vor participa în viitor la elaborarea unei noi Constituţii să ţină cont de acest fapt. CSM-ul trebuie ales, ca și Parlamentul, de electorat, pentru că puterea unei puteri nu poate să vină decât dintr-o singură sursă, electoratul. Când va fi ales CSM-ul de electorat, ca și Parlamentul, iar Guvernul – consecinţa alegerilor, atunci va putea să discute de pe picior de egalitate cu toate cele trei puteri.

Ion Iliescu:Discuţii se pot face și calea este deschisă

oricând. Noi am procedat, din acest punct de vedere, chiar mult mai atent. Atunci am avut discuţii în legătură cu elaborarea Constituţiei.

Era o primă idee să redactăm, imediat după Revoluţie, noua Constituţie a ţării. Or, după niște consultări pe care le-am avut și cu un specialist care prezida o structură a Uniunii Europene, cu Badinter, ministru al justiţiei și președintele Curţii Constituţionale din Franţa, am ajuns la concluzia că nu e bine să ne grăbim. Bulgarii, de exemplu, în trei luni de zile s-au prezentat cu o nouă Constituţie. Noi am pus această misiune în sarcina noului Parlament ales în mai 1990, care a fost și Adunare Constituantă. Deci, a fost o Adunare Constituantă care a lucrat la elaborarea noii Constituţii. După modelul francez. Și după Revoluţia Franceză, la fel, s-a trecut la elaborarea unei Constituţii într-o asemenea Adunare Constituantă.

Eu cred că, din acest punct de vedere, au


fost premise bune ca să realizăm o Constituţie mai bună și, în general, părerile specialiștilor care au studiat această Constituţie au fost pozitive. S-au făcut ulterior și amendamente, și completări, și așa mai departe și este cale deschisă în continuare ca această Constituţie să fie îmbunătăţită pe baza experienţei acumulate în timp.

Ca să se aleagă CSM-ul direct de către electorat este o temă de discutat. Instituţia principală care rezultă din exprimarea electoratului este Parlamentul. Aceasta este instituţia care este emanaţia votului cetăţenilor.

Guvernul este putere executivă, nu e ales direct, ci este desemnat de Parlament. La fel CSM-ul. Deci, sunt chestiuni care cred eu că au fost suficient de mult dezbătute și în plan intern, de specialiști, și în consultări internaţionale, dar orice păreri sunt totdeauna de luat în seamă și, la viitoarele analize care se vor face, vor fi gândite.

Stelian Cincă:CSM-ul, puterea judecătorească, în

Constituţia noastră de acum nu există ca atare. Puterea judecătorească nu are reprezentant, echivalent asemănător. De pildă, Parlamentul reprezintă Legislativul, Guvernul e Executivul, dar puterea judecătorească de cine e reprezentată? Nu avem o anume sintagmă faţă de puterea judecătorească! E un ghiveci.

Ion Iliescu:Guvernul nu este emanaţia unui vot

popular și CSM-ul nu este emanaţia unui vot popular. Singura instituţie aleasă este

Parlamentul. Și Parlamentul României avizează procedura de desemnare a Guvernului și a CSM-ului. Nu vreau acum să intrăm într-o discuţie de fond pe această chestiune. Sunt păreri și păreri. Și nu-mi aparţine mie această idee. Eu nu m-am considerat calificat pentru așa ceva. La vremea respectivă, am avut un grup de juriști foarte buni, cu Mihai Constantinescu, Vasilescu și Muraru și așa mai departe. Grupul de juriști care au lucrat pe lângă CFSN și, apoi, pe lângă CPUN, și care ne-a ajutat enorm în perioada activităţii CPUN-ului. Atunci s-a format o grupă de specialiști în domeniul dreptului constituţional. Noi nu aveam specialiști în drept constituţional. Iorgovan preda drept comercial, dar a devenit unul din specialiștii noștri tocmai în această perioadă de formare, ca și ceilalţi – Moraru, Vasilescu și mulţi alţii. Adică s-a creat o școală de juriști constituţionaliști în tot acest proces pe care l-am cunoscut în perioada de început și, mai ales, în perioada CPUN-ului. Acum, avem școli formate din acest punct de vedere. Dispunem de alt potenţial uman.

Stelian Cincă:Problema este să avem grijă în viitor

ca aceste ambiguităţi și incoerenţe din legea supremă să nu mai lase loc interpretării. Știţi bine, în ultimii 10 ani, cum s-a interpretat Constituţia. Cum să spun ? Ca pe o carte de povești.

Ion Iliescu:Domnule Cincă, ce am spus eu nu

am spus ca să resping orice idei, inclusiv ale dumneavoastră, nici nu am pretenţia să am un cuvânt calificat în această temă. Deci, discuţia rămâne deschisă. Orice păreri sunt binevenite și tot ce aţi spus merită studiat din partea celor care au putere de decizie în continuare.

Vă mulţumesc foarte mult pentru această prezenţă. Pentru toţi a fost un prilej plăcut, în primul rând, să ne reîntâlnim după ani și, împreună, să trecem în revistă o istorie trăită împreună și o istorie care a marcat evoluţia ţării noastre.

Vă mulţumesc.

*




EVENIMENTELE DIN 13 - 15 IUNIE 1990

În legătură cu aceste evenimente m-am referit pe larg în volumul ,,Viaţa politică între violenţă şi dialog” – în care este inclusă și stenograma discuţiei mele cu membrii Comisiei parlamentare, din decembrie 1990.

Fără îndoială că, pentru înţelegerea evenimentelor din 13-15 iunie 1990, nu se poate face abstracţie de situaţia politică din ţară din lunile premergătoare, care au urmat Revoluţiei din Decembrie 1989, de unele acte de violenţă din ianuarie și februarie, de conflictele etnice din Târgu Mureș din martie 1990, ca și de climatul de tensiune din perioada campaniei electorale, de sloganurile vehiculate în Piaţa Universităţii – devenită tribună electorală, de incitarea la ură și violenţă, adevărată pregătire psihologică a celor ce au provocat actele de vandalism din 13 iunie și care

au determinat reacţii din partea cetăţenilor uluiţi și revoltaţi de scenele de groază, de devastarea clădirilor unor instituţii publice. Acestea au determinat inclusiv venirea minerilor și a altor cetăţeni din judeţe vecine, în dimineaţa zilei de 14 iunie.

În legătură cu evenimentele din 13-15 iunie 1990 vreau să precizez următoarele:1. Este de remarcat maniera partizană în care sunt prezentate toate aceste întâmplări de către unii

organizatori și participanţi activi la acte de violenţă, precum reprezentanţii ,,Asociaţiei 21 decembrie”, care își permit să facă și un denunţ penal, tocmai ei – principalii incitatori și părtași la asemenea acte!

Sunt inadmisibile, astfel, aprecierile care omit, cu bună știinţă, caracterul agresiv al demonstraţiei antiguvernamentale din 29 ianuarie, soldată cu agresarea cordoanelor de pază, atacarea clădirii guvernului, provocarea unui incendiu la parter – în timp ce, la etaj, se desfășurau negocieri cu liderii partidelor organizatoare ale demonstraţiei. Și mai flagrantă este aprecierea acţiunii din 18 februarie, soldată cu devastarea clădirii guvernului și ameninţarea unui viceprim-ministru cu aruncarea pe fereastră – considerată de ,, reclamanţi” drept o ,, demonstraţie pașnică”, care ar fi fost ,,interpretată de oficialităţi” ca o încercare de lovitură de stat. Toată lumea a fost revoltată atunci de acea revărsare de ură și violenţă și de actele de vandalism, inclusiv opoziţia politică din CPUN. A doua zi, după eveniment, în Biroul CPUN s-a adoptat o declaraţie de condamnare a actelor respective.

2. Ocuparea Pieţii Universităţii, la începutul campaniei electorale, a fost un act ilegal, care contravenea flagrant prevederilor legale conţinute în Decretul-Lege privind desfășurarea manifestaţiilor publice, adoptat de CPUN și care interzicea ocuparea de spaţii publice. Ea este prezentată, de asemenea, de făptuitori drept un act justificat de protest faţă de puterea de atunci! Ce ţară europeană ar fi acceptat ocuparea unui spaţiu central, perturbând viaţa orașului, cu atât mai mult a Capitalei ţării? Adevărul este că forţele de ordine (poliţia) de atunci nu erau în măsură să impună respectarea prevederilor legale. Încercarea de protejare a carosabilului de către coloane de poliţiști s-a soldat cu agresarea poliţiștilor de către elementele agresive din piaţă. La acestea m-am referit în cadrul discuţiei din CPUN, caracterizându-i drept ,,golani”!

Practic, Piaţa Universităţii a devenit un spaţiu de meeting electoral permanent, unde se vehiculau lozinci împotriva guvernului, a FSN-ului și a lui Iliescu. Era și un fel de ,,boemă”, de ,,spectacol de estradă”, cu soliști care s-au afirmat cu acest prilej, care au alimentat un ,,folclor” specific, prezentat cu simpatie de unii care-și petreceau serile în Piaţă. Dar, pentru viaţa orașului, pentru cetăţenii care locuiau în apropiere și pentru cei obligaţi să ocolească acest centru nodal al circulaţiei din București, Piaţa Universităţii a devenit un coșmar, un factor perturbator, care provoca o iritare permanentă.

Ion ILIESCU


În plus, Piaţa Universităţii incita la ură, încrâncenare, la comportament agresiv și violent. În Piaţă se vehiculau materiale denigratoare la adresa Revoluţiei Române și a celor ce și-au asumat principalele răspunderi și riscuri în decembrie 1989; se scandau lozinci nu doar: ,,Jos FSN!”, ,,Jos Iliescu!”, ci și: ,,Moarte lui Iliescu!”, ,,Până-n anul nou – Iliescu în cavou!” etc.

Nu este adevărat că nu am încercat să stabilim dialog cu cei din Piaţă. În realitate nu existau interlocutori și nu exista disponibilitate de dialog. Mai mulţi membri ai CPUN – printre care d-nul Ciuceanu – au încercat să depisteze interlocutorii de dialog, dar fără succes! Biroul CPUN a mandatat la un moment dat un grup

format din patru membri ai CPUN – Ion Caramitru (care era și vicepreședinte), Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și Dan Hăulică – să încerce să găsească interlocutori de dialog. Încercarea a fost zadarnică! De fiecare dată, când se opreau asupra unui grup, a doua zi aceștia erau contestaţi. În final a apărut propunerea unui grup condus de Marian Munteanu, președintele Ligii Studenţilor. Aceștia s-au deplasat în Dealul Mitropoliei, unde își desfășura lucrările CPUN. Ei, însă, au refuzat un dialog normal; au venit cu pretenţia ca președintele CPUN să se deplaseze în Piaţa Universităţii pentru un dialog televizat direct cu ei; sau, un dialog televizat direct din incinta CPUN. Eu am spus că nu refuz nici un dialog civilizat, dar cred că e bine să lămurim neclarităţile. Au refuzat orice dialog preliminar și, deci, discuţia nu a avut loc.

Poate că am greșit că nu am acceptat și o discuţie direct televizată, dar cei mai mulţi dintre membrii CPUN nu au acceptat un astfel de ultimatum. Ulterior ne-am lămurit că revendicările lor vizau două lucruri: amânarea alegerilor şi introducerea în Legea Electorală a prevederilor punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Asupra ambelor probleme, CPUN – în plenul său – s-a pronunţat, pe baza unor dezbateri îndelungi și prin vot explicit. În ce calitate și cu ce autoritate cereau cei din Piaţă revenirea la aceste decizii! Membrii CPUN au respins asemenea pretenţii.

3. Alegerile din mai 1990 au reprezentat răspunsul cel mai direct al electoratului la disputa politică în curs! Opoziţia de atunci a suferit o înfrângere zdrobitoare, atât în capitală cât și în ţară. Eu cred că la aceasta au contribuit, în mare măsură, și climatul de intoleranţă, dar și nota de agresivitate a manifestărilor din Piaţa Universităţii.

Alegerile din mai au marcat o primă etapă din evoluţia societăţii române de după Revoluţia din Decembrie 1989. Ele au legitimat, în mod explicit, transformările produse de Revoluţia Română, ca și forţele politice care și-au asumat răspunderea guvernării pe baza programului Revoluţiei. A fost ales în mod democratic (cu un scor elocvent – 85 %) șeful Statului ca și Adunarea Constituantă mandatată să elaboreze noua Constituţie democratică a ţării.

Ce altceva decât opţiunea clară, exprimată prin vot liber de către cetăţeni, poate fi și criteriul adevărului și al ordinii democratice? Contestarea unor alegeri libere este un comportament nedemocratic și o sursă de anarhie!

4. Rezultatele alegerilor din mai 1990 ar fi trebuit să pună capăt şi manifestării din Piaţa Universităţii, care își pierdea raţiunea de a continua. Liga Studenţilor a declarat, a doua zi, retragerea din Piaţă. PNT-cd a adoptat o declaraţie similară. Majoritatea participanţilor s-a retras. Au mai rămas câteva grupuri, în corturile de lângă Hotel Intercontinental și Teatrul Naţional, unii dintre ei declarând ,,greva foamei” – sprijiniţi de ,,Asociaţia 21 decembrie” și de ,,Alianţa Poporului”. Zona devenise insalubră și spectacolul oferit de corturi era degradant. Televiziunea bulgară a prezentat scene obscene de la corturi.

13 - 15 IUNIE 1990



Organele de ordine ar fi fost îndreptăţite, imediat după alegeri și după declaraţiile oficiale de retragere ale principalelor organizaţii susţinătoare, să treacă la măsuri de evacuare și salubrizare și să redea circulaţiei acest nod central al Capitalei. Dacă nu au făcut-o, a fost tocmai din dorinţa de a evita noi ciocniri, ca și din lipsa de încredere în forţele proprii.

Unele încercări de a stabili o comunicare cu ocupanţii corturilor – făcute de către Primarul General al Capitalei, de Secretarul General al Guvernului, de ministrul Justiţiei – nu au dat niciun rezultat. Cele două organizaţii susţinătoare ale ,,greviștilor foamei” manifestau o deosebită agresivitate.

5. În ziua de 11 iunie, vicepremierul Anton Vătășescu a reușit să aibă o întrevedere, la guvern, cu o delegaţie a ,,greviștilor foamei” care rămăseseră cu o singură revendicare: asigurarea unui post independent de televiziune. Oferindu-le explicaţiile corespunzătoare, delegaţia i-a dat asigurări viceprim-ministrului că se vor retrage de bună voie din Piaţa Universităţii. Au semnat chiar o înţelegere de încetare a ,,grevei foamei”.

Un grup zgomotos, aflat în faţa clădirii guvernului, format din reprezentanţi ai asociaţiilor ,,21decembrie” și ,,Alianta Poporului”, a protestat faţă de această înţelegere, și a încercat să forţeze intrarea în clădirea guvernului, declarând că ei nu respectă înţelegerea cu guvernul. Unul din ei (Teodor Mărieș) s-a dus la Televiziune cu ameninţări la adresa conducerii (președinte Răzvan Theodorescu). Aceștia erau cei mai radicali, deși își motivaseră prezenţa în Piaţă, după alegeri, doar în semn de solidaritate cu greviștii foamei.

Tocmai acest episod este escamotat din toate relatările despre evenimentele din acele zile. El a marcat un moment esenţial (poate tocmai de aceea este ,,uitat”)!

Pe această bază (a înţelegerii cu greviștii foamei) prim-ministrul i-a aprobat ministrului de Interne propunerile de măsuri de evacuare a corturilor, salubrizarea Pieţii și redarea ei circulaţiei publice. Se insistă foarte mult, în unele relatări, pe o ședinţă la guvern, la care am participat și eu și care a aprobat evacuarea Pieţii. Da, este vorba tocmai despre aprobarea evacuării corturilor și reluării circulaţiei normale, în ajunul convocării Parlamentului nou ales (pe 14 iunie), după ce ultima motivaţie – prezenţa greviștilor foamei, care împiedica efectuarea acestei operaţii – a dispărut.

6. Eliberarea Pieţii era cerută cu insistenţă de populaţia capitalei care nu înţelegea ezitările forţelor de ordine după alegerile din 20 mai.

Cum am spus, pe 14 iunie urma să se întrunească noul Parlament ales – Camera Deputaţilor în clădirea din Dealul Mitropoliei – iar Senatul în sala „Omnia” din clădirea fostului CC.

Pe 12 iunie m-am întâlnit cu cei doi președinţi de vârstă, care trebuiau să deschidă și să prezideze prima parte a lucrărilor celor două camere – profesorul Cezar Buda, senator PNL de la Iași și domnul René Policrat, deputat PNL de Mehedinţi. Deci, preocuparea noastră principală era cum să asigurăm deschiderea, în condiţii normale, a lucrărilor Parlamentului, după care urma desemnarea noului guvern.

7. Se discută despre oportunitatea și profesionalismul acţiunii poliţiei din dimineaţa zilei de 13 iunie pentru eliberarea Pieţii. Așa cum am menţionat existau toate motivele pentru a nu mai admite ocuparea Pieţii după alegerile din 20 mai; cu atât mai mult cu cât cei care se mai aflau în Piaţă reprezentau un grup restrâns. Dacă am fi dispus de o poliţie cu autoritate și cu mijloace adecvate, acest lucru ar fi fost posibil și incontestabil. Conducerea Ministerului de Interne a ezitat, cât și eu – tocmai pentru a evita conflicte inutile, fiind conștienţi și de slăbiciunile poliţiei de atunci.

După înţelegerea cu greviștii foamei din 11 iunie, de la guvern, a apărut posibilitatea soluţionării neconflictuale a acestei probleme. De aceea, am aprobat, atât prim-ministrul, cât și eu, propunerea făcută de ministrul de Interne – dl. Chiţac.

De altfel, în dimineaţa zilei de 13 iunie poliţiștii au găsit corturile aproape goale. Conform


înţelegerii, ocupanţii lor le părăsiseră. Ciocnirile de stradă au început după amiază, provocate de grupuri organizate, venite dinspre strada Academiei. Modul lamentabil în care poliţiștii au cedat în faţa grupurilor de agresori este o dovadă a slabei pregătiri și a lipsei de profesionalism a poliţiei la acea vreme.

Probabil că am greșit și noi în estimarea situaţiei de atunci. Nu am realizat posibilitatea unei acţiuni pregătite cu grupuri organizate din timp, cu intenţia unei provocări politice de amploare, care să împiedice instalarea și constituirea noilor structuri de stat, în urma alegerilor din 20 mai. Tot ce a urmat, virulenţa atacurilor din după amiaza și seara zilei de 13 iunie, a demonstrat că despre așa ceva era vorba ! Nu au fost atacuri întâmplătoare; nu au fost jefuite și devastate magazine, spaţii comerciale, alte instituţii. Au fost atacate și devastate clădirile Poliţiei Capitalei (de unde au și dispărut arme și multe documente de cercetare), a Ministerului de Interne, SRI și Televiziunii naţionale. S-a încercat, chiar, pătrunderea în studioul televiziunii; nu au putut datorită baricadării lucrătorilor din studio, ceea ce a și provocat întreruperea emisiunii.

Probabil că dacă aveam o informare mai bună, preliminară, asupra acestor pregătiri și intenţii agresive, nu am fi aprobat acţiunea poliţiei din dimineaţa zilei de 13 iunie. În ciuda greutăţilor create de ocuparea Pieţii Universităţii, poate că ar fi fost de preferat deschiderea lucrărilor Parlamentului pe 14 iunie – în condiţiile date –, având alături de noi și susţinerea politică a opoziţiei parlamentare!

Apelul la muncitori, în cursul dimineţii de 13 iunie, pentru a sprijinii acţiunea Poliţiei din Piaţa Universităţii vorbește despre aceeași lipsă de încredere în forţele proprii a Ministerului de Interne.

8. În faţa escaladării violenţelor în cursul după amiezii și serii de 13 iunie – când Poliţia fusese scoasă din luptă și se instaurase o reală stare de anarhie –, intervenţia Armatei, pentru a restabili ordinea, s-a făcut cu întârziere și cu ezitări. Aceste ezitări erau și ele justificate de complexul pe care îl cunoșteau militarii și conducerea Armatei, pe baza experienţei din decembrie 1989, unii comandanţi aflându-se în cercetări penale pentru implicarea în acţiuni de reprimare a demonstranţilor la Timișoara, București și în alte localităţi.

Toate acestea au încurajat și facilitat acţiunea forţelor rebele, care au devenit violente spre seară.Populaţia Capitalei și din ţară era îngrozită de ceea ce vedea direct sau la televizor, fumul dens care

se ridica din centrul Capitalei, de la autobuzele incendiate și din clădirile atacate (Poliţie, Ministerul de Interne, SRI și Televiziune) cu sticle incendiare.

9. Unele afirmaţii că toate aceste acţiuni ar fi fost intenţionat provocate de cei aflaţi la putere pentru a justifica măsuri de eliminare a opoziţiei sunt la fel de aberante ca și cele privind ,,teroriștii” din decembrie 1989, care ar fi fost inventaţi de cei ce încă nu se constituiseră într-o structură nouă de putere pentru a-și justifica venirea la putere.

Totdeauna când se produc dezordini răspunderea cade, înainte de toate, asupra organelor de ordine și a guvernanţilor. Noi, care câștigasem alegerile într-un mod mai mult decât convingător, ce motiv am fi avut să ne creăm singuri asemenea dificultăţi? E absurd!

În plus, ne aflam într-o situaţie cu totul deosebită – la numai trei săptămâni după alegeri, urma să se întrunească noul Parlament proaspăt ales și să fie desemnat un nou executiv. Guvernul în funcţie se pregătea să-și depună mandatul. Singurul factor de putere, cu mandat clar acordat de populaţie și deci, cu continuitate, era Președintele – deși și el urma să depună jurământul în faţa Parlamentului. De aceea toată această acţiune rebelă a găsit factorii de putere nepregătiţi.

Aceasta a fost împrejurarea în care, în faţa escaladării violenţelor și a sentimentului de neputinţă din partea organelor de ordine, s-a făcut apel la singura autoritate legitimă – la șeful statului recent ales. Asemenea apeluri veneau cu insistenţă atât direct, telefonic, cât și prin intermediul televiziunii, din partea diverselor categorii de cetăţeni îngrijoraţi. De aceea mi-am asumat această răspundere de a mă adresa populaţiei, în primul rând din București, prin intermediul radioului și televiziunii, pentru a o informa asupra evenimentelor, asupra gravităţii situaţiei create de grupurile agresive, anarhice, și pentru a face apel să sprijine factorii de ordine publică.

10. În virtutea prerogativelor de șef al statului, în condiţiile dispariţiei de facto a Poliţiei, m-am adresat Armatei, respectiv Șefului de Stat Major (ministrul fiind plecat din ţară), făcând apel să ajute la

13 - 15 IUNIE 1990



apărarea instituţiilor publice agresate (în special Ministerul de Interne și Televiziunea) și la restabilirea ordinii.

Resping încercarea de a mă incrimina pentru cele patru victime împușcate în seara zilei de 13 iunie, prin afirmaţiile că eu aș fi dat ordin să se tragă, ceea ce constituie un grav neadevăr! Nu am făcut, în calitatea pe care o aveam, decât apel la Armată ca instituţie a statului, să intervină cu mijloace proprii și în condiţiile legii, pentru stoparea anarhiei, a actelor de vandalism și restabilirea ordinii. Nu mi-am permis niciodată, în exercitarea funcţiei de șef al statului, și cu atât mai mult, în cursul anului 1990, să dau dispoziţii concrete într-un domeniu în care nu aveam nici calificarea, nici abilităţile sau atribuţiile necesare. Așa ceva nu rezultă din niciun document sau relatare.

Din „Jurnalul” activităţilor desfășurate de unităţile militare din garnizoana București, în zilele de 13-15 iunie 1990, invocat drept probă că aș fi dat ordine directe unităţilor militare, nu rezultă așa ceva. Eu, de altfel, nu am avut nici o legătură directă cu vreo unitate militară, ci doar cu șeful Marelui Stat Major. Trupele trimise în sprijinul Ministerului de Interne au acţionat în conformitate cu regulamentele militare și au primit ordine strict pe lanţul de comandă legal.

Deși se încearcă răstălmăcirea unor texte din ,,Jurnal”(atribuindu-mi fraze care nu-mi aparţin), chiar și sublinierile făcute de reprezentanţi ai armatei, relatate în textul „Jurnalului”, menţionează, în mod repetat, prevederile regulamentare că ,,nu se face uz de armă”, sau în ce condiţii de forţă majoră se poate acţiona.

Și, în fapt, Armata, deși a intervenit cu întârziere și cu ezitări, a procedat cu multă prudenţă și a respectat dispoziţiile de a evita provocarea de victime. Cele patru cazuri care formează obiectul cercetării au constituit o excepţie regretabilă, accidentală. Ţinând seamă de împrejurările în care au avut loc aceste incidente este nedrept să fie acuzate cadrele militare care își făceau datoria.

11. Se fabulează pe seama venirii minerilor în dimineaţa zilei de 14 iunie, afirmându-se că ar fi fost chemaţi de mine personal sau de oameni din apropierea mea. Sunt pure speculaţii. Așa cum a rezultat din toate cercetările ulterioare, factorul decisiv a fost ceea ce vedeau oamenii direct la televizoare – mai ales momentul atacării Televiziunii și întreruperii emisiunii. De altfel, au venit atunci în capitală pentru a ajuta la restabilirea ordinii, nu doar mineri – și aceștia, nu doar din Valea Jiului, ci din vreo cinci bazine carbonifere. În curtea Televiziunii a fost ucis prin înjunghiere, de către agresori, în seara zilei de 13 iunie, un tânăr venit din Ploiești.

Nimeni nu putea, în împrejurările de atunci, nici să provoace, nici să oprească venirea minerilor. Noi nu știam cum să oprim escaladarea violenţelor în capitală.

Armata a reușit să restabilească ordinea în capitală abia pe la ora 2-3 noaptea. Pe la ora 5 dimineaţa, în ziua de 14 iunie, și-au făcut apariţia minerii. Unii s-au îndreptat direct spre Piaţa Universităţii, alţii s-au adunat in Piaţa Victoriei, în faţa clădirii guvernului, unde mă aflam și eu. Primul gând a fost cum să îi menţinem grupaţi să nu se împrăștie prin capitală. De aceea, le-am sugerat să sprijine lucrările de refacere a carosabilului și a spaţiilor verzi din Piaţa Universităţii.

Bineînţeles că nu aveam mijloace de control asupra lor, cum nu am avut asemenea mijloace de contracarare a forţelor rebele, anarhice din ziua de 13 iunie.

În seara și noaptea zilei de 14 iunie am început să primim informaţii despre acte de violenţă, molestări, devastarea unor spaţii de către mineri. Unele erau și rezultatul unor provocări (senatorul liberal Jurcan din Valea Jiului) a constatat că sediul PNL de lângă Piaţa Universităţii fusese devastat înainte de


sosirea minerilor. Același lucru îl constatase și rectorul Universităţii București, prof. Cristescu, cu unele spaţii din universitate, dar erau fără îndoială numeroase alte fapte săvârșite de mineri.

De aceea, am decis convocarea lor la Palatul Expoziţional în ziua de 15 iunie, pentru a le solicita să se întoarcă acasă. Desigur această solicitare trebuia să fie convingătoare. În consecinţă, am început cu mulţumiri pentru spiritul lor de solidaritate cu instituţiile statului și cu populaţia capitalei, ceea ce, de altfel, nici nu era neadevărat. Nu întâmplător populaţia capitalei i-a întâmpinat pe mineri cu simpatie, i-a aplaudat atât la sosire, cât și la plecare, nu pentru actele de violenţă, ci pentru că i-a privit ca pe niște salvatori în faţa escaladării violenţelor și actelor de vandalism din 13 iunie.

12. Fără îndoială că atât violenţele din 13 iunie – devastarea sălbatică a unor instituţii ale statului (mai puţin mediatizată în toţi acești ani), cât și violenţele săvârșite de mineri (scene repetate frecvent cu obstinaţie de televiziuni) în zilele de 14 și 15 iunie – au adus prejudicii imaginii ţării.

Încă o dată s-a probat că violenţa generează violenţă. Dar lucrurile trebuie analizate în corelaţia lor de la cauză la efect. Dacă nu ar fi existat violenţele din 13 iunie, nu ar fi existat nici cele din 14-15 iunie, iar minerii nu ar fi avut motive să se deplaseze la București.

Regretabil a fost faptul că, după un examen de democraţie pe care ţara l-a trecut cu bine la alegerile din 20 mai 1990, a urmat o probă de primitivism provocat de iresponsabilitatea unor grupuri nemulţumite de rezultatele alegerilor. Lipsa unor structuri statale, a unor forţe de ordine capabile să stăpânească o situaţie instabilă alimentată cu obstinaţie din interior și din afară, ne-a costat (să nu uităm că acţiuni similare au fost instrumentate atunci și la Sofia și la Belgrad; iar cei din Piaţa Universităţii au fost stimulaţi și subvenţionaţi pentru acţiunile lor destabilizatoare). A avut de suferit atât climatul din ţară, cât și percepţia externă.

Ar fi însă o mare eroare ca răspunderea pentru cele petrecute în zilele de 13, ca și 14-15 iunie să fie deplasată de la cei care au incitat și participat la actele anarhice, de vandalism din 13 iunie –cauza tuturor tulburărilor de atunci – spre cei ce s-au străduit, chiar și cu ezitări și stângăcii, să restabilească ordinea. Inclusiv acţiunile minerilor trebuie privite în acest context.

Dezavuând violenţele, indiferent de cine sunt provocate, măsurile punitive trebuie îndreptate, în primul rând, spre cei ce le iniţiază și le săvârșesc.

*

13 - 15 IUNIE 1990



DOSAR

SECURITATEA LUI NICOLAE CEAUŞESCU

ÎN DECEMBRIE 1989

Cele şapte zile ale Revoluţiei au permis, pentru ultima oară, Securităţii să-şi etaleze “loialitatea” deplină faţă de Regim: vânătoare de oameni, schingiuiri, asasinate în spitale, arderea celor 44 de cadavre şi împrăştierea cenuşii lor la o groapă de canal (unde a mai văzut Europa de lângă noi asemenea grozăvii?) Avea să susţină mai târziu că ea, Securitatea, trădându-l pe Ceauşescu, a făcut Revoluţia, că ei îi datorează poporul libertatea de mai târziu, că ea a fost, de fapt, unealta Marilor Puteri după Malta! Deşi sunt fapte, declaraţii, dovezi că Securitatea, formată din „activişti pcr cu sarcini speciale, inclusiv protejarea prin orice mijloace a comandantului suprem Nicolae Ceauşescu şi a familiei acestuia”, a servit dictatura până în 22 decembrie şi mai târziu… Altfel cum explică apologeţii Securităţii faptul că aceasta infiltrase Balconul Operei cu informatori ori că se pregătea să-i aresteze pe fruntaşii Frontului Democratic Român, în noaptea de 21? (La ce bun, odată ce Revoluţia era chiar opera ei! Se spiona pe sine?) Mai plină de bun simţ este observaţia academicianului Camil Mureşanu: “Nicio populaţie nu se pune în mişcare, înfruntând gloanţe şi care blindate, numai că a auzit în stradă nişte îndemnuri la insurecţie din partea unor instigatori, fie ei şi aureolaţi de calitatea de misterioşi turişti străini” (Memorial 1989, Nr.1- 2007). Uzurparea de merit, sperjurul, intoxicarea populaţiei pe care aproape a convins-o că nu ea a făcut cu putinţă victoria Revoluţiei, tragerea savantă de timp, pentru ca oamenii să fie “ajutaţi” să uite când n-au fost manipulaţi să abjure, coruperea puţinelor caractere din intelighenţia flască şi mercantilă de la Bucureşti care, în loc să o înfrunte ori să o denunţe, îmbrăcând onorată livreaua de valet al puterii, a devenit complicea tuturor derapărilor ei.


DOSAR

Cristian Troncotă

DuplicitariiDin istoria serviciilor de informaţii

şiSecuritate ale regimului comunist

din România 1965 -1989

Ediţia a II-a revizuită şi adăugităEditura ELION, 2014

Nicolae Ceauşescu a îngropat comunismul european şi comunismul l-a îngropat pe el!

A scrie istoria înseamnă a-i afla adevărul!

Încă o încercare de a îngropa Revoluţia Română sub molozul loviturii de stat!

Revoluţia Română nu a existat pentru cei care n-au meritat-o!

“Saddam Hussein îşi ocupă locul cuvenit alături de Hitler, Stalin, Lenin, Ceauşescu, în panteonul dictatorilor violenți care au dat greş.”

(Donald Rumsfeld)

Această carte nu este istoria unui serviciu secret, ci o pledoarie piezişă în Procesul, neînceput vreodată, privind atrocităţile pe care acesta le-a produs de-a lungul a 41 de ani de la întemeierea lui, după modelul marelui KGB! Cartea Duplicitarii îşi găseşte în însuşi titlul său sensul şi justificarea: sindromul neîntrerupt al Duplicităţii celor ce au fost cândva în serviciul ei! Căci Duplicitatea este personajul principal, ascuns în aerul ceţos ce nu s-a retras încă de pe obrazul naţiunii române la un sfert de secol de la Revoluţia sa! Asta e! Securitatea nu a supravieţuit Revoluţiei, dar securismul resentimentar, da! Securismul, cu al său atentat calculat la memoria colectivă a generaţiei post-decembriste, ca un Meşter Manole insidios care, îşi rezugrăveşte trecutul pe zidul pe care, oricâte straturi de mistificări ar depune acesta, adevărul ar ieşi din nou la iveală!

Altfel, simple însemnări pe marginea unei pledoarii şi rechizitoriu, totodată, care ar fi trebuit să apară mai degrabă în anul 1990. Dar anul 1990 n-a fost propice publicării lui, atunci când Cazierul Regimului şi al vârfului lui de lance, Securitatea, încă nu erau uitate! Textul cărţii traversează Revoluţia cu aerul că aceasta n-a existat! Au existat, în schimb, pentru autor Revolta populară şi Lovitura de Stat, dirijate de către puterile malefice ale Străinătăţii împotriva Dictatorului patriot! Pe neaşteptate, şi chiar din întâmplare, cele două forţe se aliază ca să-l dea jos pe Ceauşescu! Și, până la urmă, chiar l-au dat jos, în pofida apărării eroice a bravei sale Securităţi! Mai lipsea serviciul de securitate chinez pentru ca uneltirea euro-atlantică împotriva lui Ceauşescu să devină de-a dreptul mondială! Asta da, personalitate!

Dar pentru început, să lăsăm cartea să vorbească:



(Pag.11) „De exemplu, am o mare admiraţie faţă de directorul acestui institut, dl. Claudiu Iordache, acel intelectual timişorean care a avut curajul să iasă cu pieptul gol în faţa cordonului de militari al forţelor de ordine, dar am în acelaşi timp mari rezerve în a-i aprecia corectitudinea şi echidistanţa cu care analizează evenimentele la care a luat parte, întrucât discursul său «antisecurist» îi trădează lipsa de obiectivitate. Un singur exemplu este elocvent. Dl. Claudiu Iordache a văzut peste tot în Timişoara numai «securişti» setoşi de sânge şi care abia aşteptau să se întunece pentru a deschide foc din toate poziţiile. În realitate, toate documentele despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989, dar şi din alte oraşe ale ţării, demonstrează foarte clar şi fără echivoc faptul că instituţia Securităţii nu s-a implicat în reprimarea demonstranţilor anticeauşişti. Acţiunile informative pe care le-au desfăşurat structurile operative ale Securităţii până la data de 22 decembrie 1989 (fuga Ceauşeştilor) au avut ca obiectiv descoperirea şi contracararea acţiunilor de provocare ale acelor străini, în marea lor majoritate sovietici, dar şi unguri, iugoslavi, etc. veniţi special în acest scop pe teritoriul României. Dacă cineva se încumetă să reproşeze acest lucru Securităţii înseamnă fie că nu ştie pe ce lume trăieşte, fie că a fost şi a rămas implicat în jocurile oculte de promovare a intereselor acelor străini.”

*(Pag. 82) „Procesul a început pe 21 iulie 1989, la Tribunalul Militar de pe Calea Plevnei, unde urma să fie apărat de cei doi avocaţi, Păstorel Zugrăvescu şi Aurel Zamora. Pe toată durata procesului aceşti doi avocaţi au avut o «atitudine ireproşabilă» şi au făcut tot ceea ce era omeneşte posibil în favoarea lui Mircea Răceanu. Practic însă, cei doi avocaţi n-au fost lăsaţi să-şi exercite meseria. Zamora a fost arestat în prima zi a procesului şi ţinut la Securitate până seara târziu, iar Păstorel Zugrăvescu nu a fost lăsat să-şi ţină pledoaria nici la proces şi nici la recurs, când a fost întrerupt după două minute. De altfel, acestuia nu i s-a permis să vorbească cu clientul său decât cinci minute înainte de începerea procesului.

Erau documente oficiale, de circulaţie internaţională, «de genul comunicatelor care se distribuie cu ocazia unor simpozioane» ele nefiind nici ştampilate şi nu aveau pe ele nici o specificaţie «de uz intern» sau «strict secret». Pe spatele foilor dactilografiate existau nişte notiţe scrise de mână, ce cuprindeau observaţii ale diplomatului român, pe care urma să le discute cu ambasadorul SUA în legătură cu România, notiţele se refereau la relaţiile culturale româno-americane, în special opinii ale lui Mircea Răceanu despre prigoana exercitată de Elena Ceauşescu împotriva intelectualilor. Dar ceea ce a deranjat cel mai mult organele de Securitate au fost notiţele despre ziarul ilegal pe care intenţionau să-l tipărească jurnaliştii de la «România liberă», în frunte cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă.”

*(Pag. 90) „În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, majoritatea ofiţerilor Direcţiei a V-a, unii înainte, alţii după fuga cu elicopterul a soţilor Ceauşescu de pe clădirea Comitetului Central, s-au prezentat diferitelor unităţi militare din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, unde au depus la ofiţerii de serviciu, pe bază de proces-verbal, armamentul din dotare şi documentele de serviciu. Practic, Direcţia a V-a a fost prima şi singura structură centrală din DSS care s-a autodesfiinţat. În seara aceleiaşi zile de 22 decembrie, când revoluţionarii au intrat în sediul Direcţiei a V-a, aflat în imediata apropiere a clădirii CC, nu au mai găsit nimic. Totul fusese dislocat şi distrus, inclusiv documentele de planificare a operaţiilor de gardare şi dosarele de personal ale cadrelor. O astfel de reacţie în bloc a cadrelor Direcţiei a V-a nu se poate realiza decât în baza unui ordin bazat pe existenţa unui «plan de acţiune prestabilit» ori a «unei variante operative» pentru momentele critice.”

*(Pag. 177)„Au mai fost şi alţi generali ai Armatei Române pe care contrainformaţiile militare îi urmăreau informativ pe baza unor suspiciuni că întreţineau relaţii neoficiale cu emisari ai serviciilor de spionaj sovietice KGB-GRU, cum ar fi: general-locotenent Paul Romano Cheler, general-locotenent Jean Ioan Moldoveanu, general-locotenent Marin Gheorghe Bălteanu, general-locotenent Ioan Bucur Bordei, general-locotenent Liviu Traian Ciubăncan, contraamiral Nicolae Gheorghe Hârjeu, General-maior Dumitru Nicolae Pletos, General-maior Gheorghe Constantin Popescu. Un caz mai bine documentat şi prezentat lui Nicolae Ceauşescu l-a avut în obiectiv pe generalul maior Horia Traian Opruţă. Acesta apărea ca fiind «100% recrutat de serviciile secrete sovietice». Toţi aceştia au fost reactivaţi de generalul Nicolae Militaru în 27 decembrie 1989, ceea ce dovedeşte în mod clar tendinţa de extindere a reţelei de agenţi sovietici în structurile de comandă ale Armatei.”

*


(Pag.206)„În cadrul operaţiunii primise sarcini şi Direcţia a IV-a (Contrainformaţii militare) al cărei rol era de a neutraliza activitatea comandanţilor militari care colaborau în afara cadrului oficial cu agenţii serviciilor secrete sovietice. La rândul ei, USLA primise misiunea de a supraveghea şi neutraliza orice acţiune de atentat la viaţa preşedintelui, în cazul în care agenţii sovietici ar fi trecut la acţiune. Dacă lucrurile au stat aşa, atunci se naşte următoarea întrebare: de ce grupul «emanat» din revoluţie, în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Alexandru Bârlădeanu şi ceilalţi, pe care operaţiunea «Barajul» îi avea în atenţie pentru că erau cunoscuţi ca prosovietici notorii, nu numai că au fost lăsaţi în libertate, dar au ajuns foarte repede la conducerea ţării după fuga Ceauşeştilor. Nu cumva a existat un grup de ofiţeri de securitate iniţiaţi într-o astfel de operaţiune, sub conducerea unuia dintre şefii cei mari ai DSS? Iată o întrebare la care probabil că cercetări viitoare vor putea face lumină. Prin urmare, viziunea şi percepţia asupra a ceea ce numim revoluţia română din decembrie 1989 s-ar putea schimba cu aproape 180 de grade.

Desigur că astfel de situaţii au grăbit prăbuşirea lui Ceauşescu, dar fără ca ele singure să poată juca un rol determinant. Decisivă s-a dovedit situaţia internă din România, în egală măsură cu jocul de interese al celor două superputeri, SUA şi URSS. La sfârşitul anilor ’80, România era cuprinsă de un val crescând de nemulţumiri şi o destabilizare generală ce anunţau parcă revolta populară. O astfel de situaţie era percepută la Washington ca având un posibil «efect de domino», în sensul că putea să perturbe echilibrul din întreaga regiune balcanică, ceea ce SUA dorea să evite acel moment. Aşa se face că în cadrul convorbirilor sovieto-americane de la Moscova, din decembrie 1989, reprezentanţii Casei Albe i-au propus lui Mihail Gorbaciov să trimită «un contingent limitat de menţinere a păcii în România». Liderul de la Kremlin nu a mai dorit să-şi asume rolul fratelui mai mare în relaţiile cu celelalte ţări din Blocul Estic, rămânând consecvent declaraţiei făcute în acest sens încă din 1985. Cum era de aşteptat, Moscova a transmis Washingtonului un refuz categoric, grăbind astfel deznodământul regimului de la Bucureşti. Un deznodământ pe care l-a prevăzut, l-a premeditat şi l-a monitorizat prin agenţii serviciilor secrete infiltraţi în sfera puterii, în mass-media, în cercurile intelectualităţii româneşti influente – atât în ţară cât şi din străinătate -, şi nu în ultimul rând, printre acei defectori-transfugi ai Blocului Estic din Occident. Tuturor acestora li s-a alăturat şi un contingent de mii de turişti sovietici, în realitate lucrători din Ministerul de Interne al URSS veniţi «să-şi petreacă concediul în România». Printre aceşti turişti sovietici se aflau infiltraţi şi acei vîsautniki din trupele speciale care au constituit cele două grupuri, fiecare de câte 22 de combatanţi, care au acţionat la Bucureşti, Timişoara, Braşov, Sibiu, Târgu-Mureş. Cu un asemenea dispozitiv strategic, era evident că prezenţa pe teritoriul României fie şi a unui mic contingent al Armatei Roşii, era inutilă dar şi extrem de riscantă, întrucât ura generalizată şi de nestăpânit a românilor contra clanului ceauşist se putea transforma rapid într-un ultranaţionalism feroce contra ocupantului sovietic nepoftit.

URSS de comun acord cu principalele ţări occidentale a acţionat concertat pentru răsturnarea regimului de la Bucureşti în decembrie 1989.”

*(Pag. 229) „Dacă ar fi fost într-adevăr o revoltă anticeauşistă spontană în România, e greu de crezut că Moscova ar fi reacţionat atât de rapid pentru recunoaşterea noilor autorităţi, de fapt un grup de comunişti prosovietici. Ne întrebăm de ce diplomaţia sovietică nu a reacţionat la fel de prompt faţă de cei care au format Frontul Democrat de la Timişoara în 20 decembrie 1989. Răspunsul vine de la sine: pentru că timişorenii nu erau comunişti prosovietici, ci anticomunişti.

Este perfect adevărat că toţi cei care îi apără pe «emanaţi», care la rândul lor nici nu vor să audă despre factorul extern, invocă la unison faptul că în declaraţiile lor, ofiţerii din subordinea generalului Emil Macri, trimişi la Timişoara cu misiunea de a «identifica agenţii provocatori», ar nega implicarea factorului extern. În realitate ei au găsit diferite formule pentru a se eschiva de la un răspuns tranşant. Colonelul Filip Teodorescu, adjunct al şefului Direcţiei a III-a de contraspionaj a Securităţii, preciza: «… nu am reuşit să obţinem informaţii din care să rezulte că agenţi ai spionajului străin s-ar fi infiltrat în judeţul Timiş, în scop de a destabiliza situaţia». Locotenent-colonelul Gabriel Anastasiu, locţiitor al şefului Direcţiei I de Informaţii Interne din Securitate, declara în cadrul aceluiaşi proces al lotului Timişoara: «… am fost criticaţi că n-am putut să obţinem asemenea date, dar n-am avut de unde obţine...»”

*(Pag. 232)„Generalul de securitate Nicolae Pleşiţă, care la acea dată era şeful Şcolii de securitate de la Grădiştea, judeţul Giurgiu, aflase de la colegii săi din conducerea DSS, sau/şi din surse proprii, câteva aspecte extrem de interesante în legătură cu spargerea mitingului din 21 decembrie 1989: «Pe calea Victoriei, dinspre sediul Miliţiei, au pătruns

DOSAR



comandourile ruseşti (sub – C.T.). Mergeau în şir indian: aceeaşi ţinută, aceeaşi pregătire fizică. Au intrat printre oamenii muncii cu tehnică de paralizare electronică şi cu arme. Au aruncat petarde, au tras în mulţime, au înjunghiat oameni. Panica s-a dezlănţuit. Nimeni nu i-a oprit pe ruşi.»”

*(Pag. 233) „Despre ajutorul militar acordat de sovietici, generalul Victor Athanasie Stănculescu citându-l pe scriitorul ex-sovietic Cinghiz Abdullaev, spune clar că «ei (adică agenţii sovietici din trupele de elită Spetsnatz prezenţi în România – C.T.) au tras de pe nişte înălţimi – şi la Bucureşti, şi la Timişoara – peste trupe, împotriva oamenilor, ca să incite şi mai mult populaţia, ca să mărească amploarea mişcării de protest. Misiunea lor era să pună sânge între Armată şi manifestanţi»”.

*(Pag. 235) „La întrebarea ziaristei Sabina Fati, dacă nici Armata, nici Miliţia şi nici Securitatea nu au făcut nimic atunci când şi-au dat seama de numărul mare al acestor turişti, generalul Victor Athanasie Stănculescu, aflat încă în detenţie, răspunde: «Invazia era mai mare decât forţele implicate în represiune. 4.000 de oameni [special instruiţi în a acţiona diversionist şi nicidecum de a sta pasivi – C.T.] erau prea mulţi pentru capacităţile Securităţii de urmărire operativă»

...Nu reflectau în nici un fel realitatea, ci pur şi simplu doar tacticile de derulare a unui plan dinainte stabilit. La fel şi despre primul discurs al lui Ion Iliescu la postul naţional de televiziune din după amiaza zilei de 22 decembrie (ora 14,30) când a spus că cei din aparatul Securităţii «au fost împinşi spre această crimă odioasă». În cei 25 de ani câţi au trecut de la evenimente nu s-a putut dovedi nici măcar o singură crimă săvârşită de vreun angajat al Securităţii, tot aşa cum nu s-a putut dovedi vreo crimă nici după «naţionalizarea instituţiei» şi plecarea consilierilor sovietici, începând cu 8 decembrie 1964.”

*(Pag. 236)„Un alt aspect interesant relatat de acelaşi memorialist se referă la faptul că decizia lui Ion Iliescu în calitate de preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, de a-l schimba din funcţia de ministru al Apărării pe generalul Stănculescu, reprezintă în mod evident o direcţie politică prosovietică. În schimb, readucerea generalului Stănculescu în fruntea Ministerului Apărării, în 16 februarie 1990, ar fi fost o decizie luată sub presiunea unui posibil puci militar contra echipei pro-sovietice a lui Ion Iliescu. Se înţelege de aici foarte limpede că Armata, în dorinţa de a se reabilita în faţa poporului român, după evenimentele sângeroase de la Timişoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov, Brăila, Arad etc., nu-i dorea pe cei 25 de generali pro-sovietici aduşi de Nicolae Militaru să-i conducă. Deci, cineva a luat în acele momente această decizie fundamentală. Pentru a nu pune Armata română în postura de a face curăţenie, acel cineva l-a sacrificat pe generalul Militaru, păstrând la conducerea statului echipa de politruci prosovietici în frunte cu Ion Iliescu. O astfel de decizie a dat şansa Armatei să fie alături de popor.

Aşa bunăoară, ştim cu certitudine că la sediul Ministerului Apărării Naţionale şi-au cam făcut vie prezenţa în decembrie ’89, atât ambasadorul URSS la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov cât şi ataşatul militar sovietic, contraamiralul G.A. Mihailov. Iar sugestiile – în realitate deciziile lor – erau ascultate cu stricteţe, atât pentru faptul că primeau ordine direct de la Moscova, cât şi pentru faptul că erau sprijiniţi de acei 4000 de «turişti-neturişti» sovietici, conduşi de un profesionist, Dimitri Nicolaevici Fonareff, şi care nu făceau nimic altceva decât să supravegheze «pasivi» dacă se respectă ordinele. Cât de «pasiv», în realitate parşiv, a fost ajutorul sovietic dat României, aflăm din stenograma întâlnirii din 27 decembrie 1989 dintre Ion Iliescu, Petre Roman şi Evgheni Tiajelnikov la Bucureşti.”

*(Pag. 245) „Dacă la Timişoara, pe lângă agenţii sovietici sub acoperire de turişti avem atestată prezenţa şi a agenţilor maghiari şi iugoslavi, la Bucureşti şi-au făcut simţită prezenţa agenţi de o cu totul altă factură. Astfel, pentru după-amiaza de 21 decembrie 1989 avem atestată printr-un izvor memorialistic a cărui credibilitate nu poate fi pusă la îndoială, implicarea în incitarea demonstranţilor anticeauşişti a doi ofiţeri francezi.”

*(Pag. 246-247) „Revoluţia română, înţeleasă ca ansamblul evenimentelor care au făcut posibilă trecerea României de la un regim comunist totalitar la unul nou ce s-a dorit democratic, a început în acel decembrie inutil de sângeros, odată cu intrarea în «acţiune pasivă» a specialiştilor în diversiune sovietici conduşi de şeful structurii de diversiune din KGB, Dimitri Nicolaevici Fonareff, şi s-a încheiat în octombrie 1990 odată cu plecarea lor.


Dacă este să-i credem pe cei doi memorialişti, Gelu Voican Voiculescu şi generalul Victor Athanasie Stănculescu, înseamnă că cei 4000 de specialişti în diversiune sovietici ar fi acordat doar asistenţă tehnică. Cui? Evident, tuturor celor care aveau nevoie să fie consiliaţi în probleme de oportunism politic şi profesional pentru a se reabilita în faţa sovieticilor. Şi va trebuie să o recunoaştem că au făcut-o cu sârg, şi unii şi ceilalţi.

Execuţia avea loc chiar în ziua de Crăciun, cea mai sfântă zi a creştinităţii, deşi cu toţii mimau că sunt creştini. Iar spectatorii, în număr de 4000 specialişti în diversiune, supravegheau pasivi dacă totul se desfăşoară conform scenariului. În afara clădirii se aude poporul flămând şi înfrigurat care urlă de durere şi se agită, nicidecum pentru că nu mai găsise bilete la spectacol, ci pentru că fusese minţit, umilit şi batjocorit!”

*(Pag. 249)„După cum se stabilise în scenariul KGB-ist, încă din vara lui 1989, «schimbările din România vor fi sângeroase», «Ceauşescu va termina rău» şi «Securitatea trebuie să dispară». Chiar generalul Victor Athanasie Stănculescu, cel care avea să joace un rol important în lovitura de stat, a recunoscut într-un interviu că se aştepta ca «Securitatea să fie tocată». Prin urmare instituţia Securităţii regimului comunist din România a avut parte, în decembrie 1989, de un sfârşit sângeros, terorii revoluţionare antisecuriste declanşate în decembrie 1989 căzându-i victime numeroase cadre din aparatul de Securitate central şi teritorial. Şi nu oricum. Au fost batjocoriţi, umiliţi, bătuţi, lipsiţi în mod abuziv de libertate, au suportat torturi inimaginabile, li s-a refuzat asistenţa medicală celor aflaţi în suferinţă ori au fost profanate cadavrele celor asasinaţi mişeleşte. În acel decembrie însângerat al anului 1989 Securitatea a devenit «vinovatul de serviciu», punându-i-se în cârcă toate relele – reale sau imaginare – legate de vechiul regim sau produse sub cel nou. Pe bună dreptate generalul Iulian Vlad, fostul şef al DSS spunea la o lansare de carte la Baia Mare, în 2009, că «Despre evenimentele anului 1989 şi altele pregătitoare s-au scris relativ multe şi, din varii motive, nu întotdeauna cu real interes şi bună credinţă de a servi punerii faptelor în lumina adevărului».

Aşa cum rezultă din majoritatea studiilor ştiinţifice bazate pe documente şi mărturii, dar mai ales pe o judecată echidistantă, Securitatea nu a participat decât în prea mică măsură la represiunea asupra demonstraţiilor anticeauşiste din decembrie 1989. Aceasta a fost în exclusivitate problema Armatei, Miliţiei şi Procuraturii Militare. Iar Armata Română a reacţionat dur, dar perfect legal, în 17 decembrie 1989 la Timişoara, pentru că unii «demonstranţi» în realitate agenţi străini foarte bine instruiţi, care îşi cunoşteau perfect misiunea, infiltraţi printre demonstranţi au atacat tehnica militară şi au provocat militarii. Şi pentru ca ironia istoriei să fie şi mai pregnantă, instituţia Securităţii a trebuit să suporte una dintre cele mai mari calomnii lansată şi susţinută de exponenţii noii puteri, şi anume aceea de «securişti-terorişti». Şi faptul că după mai bine de două decenii de la acele evenimente, odată cu devoalarea publică a unei astfel de propagande cu parfum de Kremlin, nici o oficialitate a statului român nu s-a grăbit, nu neapărat să-şi ceară scuze, dar măcar să recunoască minciuna şi dezinformarea la care a fost supus poporul român, denotă că încă mai avem o frică endemică de fostul mare vecin şi stăpân de la Răsărit, în ciuda faptului că ne place să ne lăudăm că suntem integraţi în NATO şi UE, ori că aparţinem de drept şi de fapt spaţiului lumii civilizate.”

*(Pag. 283)„Dar istoria? Ce înregistrează istoria? Nimic mai simplu şi logic. Cei care au fost adevăraţii criminali trebuie căutaţi şi în rândurile celor care au preluat puterea, ori a celor care le-au executat orbeşte şi plin de zel ordinele. Cu toţii au fost complicii celor care au întocmit scenariul sângeros asupra poporului român. Iar pe aceşti făuritori de scenarii ar cam fi vremea să-i căutăm şi în afara graniţelor ţării. Îi vom găsi, oare, prin cercetare istorică?”

*(Pag. 284)„Procuratura militară, evident din ordin superior politic, adică din partea grupului «emanat» din rândul revoluţionarilor, în realitate insinuat la conducerea revoluţiei cu sprijin străin (sovietic dar şi occidental) a fost interesată mai degrabă să ascundă sau să falsifice documentele revoluţiei, decât să stabilească adevărul. Este vorba despre aceeaşi Procuratură militară care s-a implicat la Timişoara în selectarea cadavrelor trimise la Crematoriul Cenuşa din Bucureşti, ori cea care a trimis mai mulţi procurori să-i ancheteze pe revoluţionarii arestaţi la Timişoara şi Bucureşti, sau care s-au făcut de râs prin felul aberant în care au formulat capetele de acuzare în aşa-zisul proces al Ceauşeştilor.

Culmea nemerniciei, singura instituţie care a fost culpabilizată şi acuzată a fost Securitatea, instituţia care în realitate s-a implicat cel mai puţin, ba chiar deloc, în reprimarea revoluţiei.

Cât despre trădători, adică cei ce au colaborat cu străinii pentru a ucide români, călcând în picioare onoarea şi haina militară, şi au lăsat în urmă peste o mie de cadavre, a căror vină nu a fost alta decât că şi-au iubit

DOSAR



ţara, aceşti trădători ar fi trebuit să-şi aducă aminte, înainte de a face ceea ce au făcut, de un vechi blestem din bocetul românesc preluat şi de Doina eminesciană! «Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia».”

*(Pag. 289)„Ce se putea face în faţa mulţimilor de nemulţumiţi care nu mai doreau şi nici nu mai puteau să trăiască într-un regim aberant şi care adusese, cel puţin în ultimul deceniu de existenţă, doar mizerie, suferinţe şi nevoi? România a avut şi încă mai are destui cetăţeni cu ţinută verticală, care în anumite situaţii mai acceptau/acceptă mici compromisuri sau duplicităţi, dar niciodată umilinţe. Este un aspect esenţial, dar pe care Ceauşeştii l-au pierdut din vedere atunci când îşi proiectau strategiile de viitor, bazate pe înfometarea poporului. În naivitatea lui, Ceauşescu chiar credea că cei care îl ovaţionau erau şi sinceri. Realitatea istorică a dovedit că erau cu toţii nişte duplicitari.

Un conducător care în ultimele sale luni de domnie călca doar în străchini, dacă e să avem în vedere ordinele aberante pe care le-a dat, ba să se tragă în «huliganii» din Timişoara ale căror acţiuni erau apreciate ca fiind de «tip fascist» şi «terorist» adică protestele revoluţionarilor care cereau pâine, căldură în case, libertate şi prăbuşirea regimului tiranic al Ceauşeştilor, ba să închidă graniţele, probabil pentru a-i prinde la ieşirea din ţară pe acei vizitatori nepoftiţi, adică turiştii sovietici. În atari condiţii «specialiştii sovietici» au trecut la acţiuni mai energice conform «planului prestabilit» şi au reuşit să întoarcă mitingul din 21 decembrie de la Bucureşti în complicitate cu «specialiştii autohtoni», iar după fuga Ceauşeştilor, cu toţii au devenit utili noii puteri.

Dacă în astfel de circumstanţe mai poate fi cineva responsabil şi de bună credinţă să mai creadă în teza «emanaţilor», privind existenţa «teroriştilor securişti» care trăgeau din orice poziţie şi au omorât după fuga Ceauşeştilor, peste 1000 de oameni, atunci rămânem în lumea farselor, a iluziilor şi a dezinformării.”

* * *

După cum se observă cu uşurinţă, nu avem de-a face numai cu scrierea unui istoriograf, ci şi cu pledoaria unui avocat inteligent, prudent, părtinitor şi insidios! În anul 2015 a apărut la editura Meteor Press o carte scrisă de şoferul lui Hitler, Erich Kempka, Ultimele zile cu Adolf Hitler, având drept completare un text al publicistului Erich Kern. Este, poate, prima carte tradusă după Revoluţie în care Hitler este motivat, justificat şi evocat ca un erou neînţeles al Germaniei veacului trecut! Evident, crimele lui de stat fiind trecute cu vederea, sunt aduse la cunoştinţa cititorului trăsăturile nobile şi bunele intenţii ale celui care avea să împingă Statul German în cel mai pustiitor război al istoriei sale. Citind-o tot mai intrigat, am remarcat similitudini surprinzătoare cu încercările actuale de spălare ale “cadavrului politic” al dictatorului Ceauşescu. Nici el n-a ştiut ce se întâmpla la Timişoara, şi el a murit de grija poporului român, doar el a achitat toate datoriile la bănci occidentale, doar el a ridicat patria pe culmi neatinse, el a ctitorit Casa Poporului şi Canalul Dunărea Marea Neagră, etc... Cei care l-au slujit cândva cu atâta zel nu-l lasă nici astăzi să se odihnească acolo unde îi este locul! Dimpotrivă, îl readuc la viaţă, minţind, mistificând, manipulând, încercând la vedere să discrediteze Revoluţia românilor care l-au dat jos, obligându-l să dezerteze fără onoare! La 25 de ani de la “evenimentele” lor din decembrie 1989, propaganda ceauşistă e mai virulentă ca niciodată. Uitate-s lupta, suferinţele, sacrificiile oamenilor simpli care au înfruntat în stradă armatele represiunii ceauşiste! Unii au fost naivi folositori, ori din categoria celor care au murit ca proştii, când nu s-au dovedit agenţi ai Moscovei şi ai altor mari puteri!

Un lucru e cert: statul român e dator să susţină aflarea adevărului privind Revoluţia Română! Ori, tocmai Statul se dovedeşte şovăitor şi indulgent cu aflarea responsabilităţii celor care au produs carnagiile neomeneşti din România anului 1989! Dimpotrivă, moştenirea istorică şi morală a Revoluţiei pare a fi risipită. Între timp, foştii au devenit actuali! Ei deţin miliarde într-o ţară cu bătrâni cu pensii tăiate, se plimbă cu elicopterul la meciuri de fotbal, trăiesc în castele, ori împăiază elefanţi în Africa de Sud! Asta să fie judecata istoriei? Asta să fie recompensa puterii postdecembriste pentru cei care l-au răsturnat pe Ceauşescu doar în beneficiul lor? Unde este, în toată povestea asta, poporul român? Punerile la punct se lasă încă aşteptate. Dar faptul că acum oamenii fostei Securităţi contestă însăşi realitatea Revoluţiei, folosind cele mai profesioniste metode de a discredita ceea ce ei numesc evenimentele din decembrie, merită un răspuns!

Recenta reeditare a cărţii istoricului Cristian Troncotă dezvăluie, poate fără să vrea, tocmai această dorinţă a veteranilor fostei Securităţi de a răsturna evidenţa unei Revoluţii populare tocmai în ţara pe care


au terorizat-o ani la rând! Ce reiese parcurgându-i paginile este că Regimul Ceauşescu a fost răsturnat de către Uniunea Sovietică, în urma înţelegerii secrete de la Malta (unde se susţine că oameni ai Securităţii au fost prezenţi prin foaiere şi coridoare secrete!); că la complot au participat şi Statele Unite, şi Ungaria, etc...; că răsturnarea Bunului Conducător (e drept, ajuns la senectute!) s-a făcut cu mâna străinătăţii, cu miile de gru-işti şi kgb-işti care traversau ţara în lung şi lat cu maşinile LADA; că oamenii ieşiţi pe străzi au fost mânaţi, manipulaţi şi sacrificaţi pentru ca Marele Plan sa reuşească; că în toată această gigantescă mizanscenă, rolul Securităţii a fost benign, chiar activ în a lăsa ca N. Ceauşescu să fie răsturnat; că noii emanaţi, ce au pregătit lovitura de stat, responsabili de crimele de după 22 decembrie, au dus ulterior România la pierzanie, închinând-o marilor puteri!

Citatele extrase din cartea prof. univ. Cristian Troncotă vorbesc de la sine. Anii care au trecut de atunci n-au scos la iveală mai puţine documente (alibiul cercetătorului de istorie ce refuză şi astăzi a studia Revoluţia Română!) fie şi pentru că în acest război fratricid revoluţionarii n-au avut timp să fabrice documente, fie pentru că documentele fabricate de cealaltă parte a baricadei au fost falsificate mai târziu (vezi Rapoartele de luptă!) ori chiar arse în zilele de după 22 decembrie 1989, când curţile fostelor sedii ale Miliţiei şi Securităţii deveniseră focare de fum!

Din păcate, Revoluţia Română a zguduit, dar nu a schimbat, conştiinţa intelighenţiei noastre, prudentă, chiar disperată că se va afla cândva colaborarea ei cu fostul Regim!

Dar, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 nu-şi omite obligaţiile – studiile sale, mărturiile strânse în volume numeroase, vorbesc despre adevăr! Şi el este numai acesta: Revoluţia a fost a conştiinţei românilor din marile oraşe, obligată să riposteze Represiunii primitive a unui Regim Discreţionar! Revoluţia a dovedit, pe neaşteptate, că poporul nostru, obidit de istorie, a avut resurse pentru a răsturna în numai şapte zile glorioase o uriaşă nedreptate istorică: aceea a cultului personalităţii! Despre Revoluţia Română, a treia în istoria ei modernă, trebuie să se vorbească în numele adevărului. O datorie de onoare a fiecărei conştiinţe româneşti!

Şi aş mai avea o întrebare: De-aţi mai putea, aţi pune din nou ţara voastră, care este şi a noastră, în jugul Dictaturii, aţi mai suporta să aveţi în frunte un N. Ceauşescu?

Şi dacă răspunsul este: Nu!, atunci de ce nu declaraţi o dată pentru totdeauna ce s-a întâmplat între 16 şi 25 decembrie în partea voastră de tablou: trădările, loialităţile greşite, rătăcirile, chiar crimele săvârşite! Mai devreme sau mai târziu se va afla totul! Poporul nostru este generos din fire. El iartă, dar pretinde să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. Iertarea adevărată vine totdeauna după recunoaşterea păcatelor şi după Căinţă!

Au trecut 25 de ani de la “evenimentele” lor din decembrie 1989, timp suficient pentru ca şefii instituţiei de tristă amintire să-şi pună problema dacă nu merită să dezvăluie partea lor din tabloul răsturnării lui Ceauşescu. Să descrie, să justifice, să recunoască şi să-şi exprime regretele! Dar nimeni din corpul de comandă al Securităţii nu a făcut acest pas. Dimpotrivă, oamenii ei au mistificat, au dezinformat, au calomniat, au ascuns adevărul! Ca să nu mai vorbim că niciodată nu şi-au exprimat dreptul la Căinţă!

După cum scria, în veacul nostru, un reputat cercetător evreu al Holocaustului, Yehuda Bauer: Să nu fii părtaş! Să nu fii victimă! Să nu fii indiferent!

Ei au fost părtaşi la Aiud, la Poarta Albă, la Gherla, la Târgşor, la Piteşti, la Sighet, Insula Mare a Brailei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, Botoşani sau Bicaz....

Victimele aproape toate s-au săvârşit din viaţă... Indiferenţii prosperă şi astăzi, şi continuă să nu le pese! Într-un veac care se poate întoarce din nou la

logica războiului, ca încoronare a instinctului zoologic de putere care domină şi astăzi omul contemporan!Altfel spus, reconciliaţi-vă cu trecutul vostru! Spuneţi adevărul! Şi poporul vă va ierta!

Claudiu IORDACHE***

DOSAR



Note1. În 22 decembrie 1989, gărzile FDR au prins mai mulţi ofiţeri de securitate pe care i-au reţinut

la parterul Operei. Mulţimea voia să-i linşeze. M-am deplasat la sediul Comandamentului Militar şi după o discuţie cu colonelul l-am convins să trimită militari ca să-i aducă, înainte de a fi prea târziu, la arestul Garnizoanei! Acesta a venit alături de mine, a urcat în Balconul Operei, i-a asigurat pe revoluţionari de sprijinul Armatei, după care a vrut să plece, uitând motivul pentru care făcuse deplasarea la Operă. I l-am reamintit! Un camion al Armatei, flancat de soldaţi, i-a preluat pe prizonierii albi la faţă şi i-a dus la Garnizoană. Astfel au putut fi salvaţi, în urma intervenţiei mele!

„…Când ne-au scos din maşină ne aflam în curtea Securităţii… Şeful anchetei era un securist în civil, cu un par în mână, care lovea cu ură unde apuca. Ulterior am aflat că îl cheamă Florin Dragomir… Pe mine m-au bătut cel mai mult, încercând să-mi smulgă mărturisirea că am condus grupul care a a atacat Judeţeana de Partid.”

(Cuţara Alexandru Corneliu, noaptea lui 16 decembrie).

Mariana Măriuţă, o voluntară la Asociaţie în vârstă de 20 de ani şi de talie înaltă, a fost arestată în seara de 17 Decembrie şi ţinută timp de trei zile. În detenţie, i-au sărit peste stomac, iar braţul i-a fost răsucit în repetate rânduri până când în cele din urmă s-a rupt. A fost forţată să stea în picioare în apă rece ca gheaţa ore în şir. Prietenul ei cel mai bun, care a fost arestat împreună cu ea, nu a mai fost văzut niciodată. De la Revoluţie, Mariana a pierdut două sarcini şi nu şi-a mai recăpătat niciodată forţa braţului stâng.

„Am rupt şi noi câţiva! Tragem, tovarăşu? Nu scapă nimic, radem tot!” (Gen. Nuţă Constantin)

„Un tânăr muncitor a fost arestat în noaptea de 16 - 17 decembrie 1989 de indivizi în civil care l-au umflat de pe stradă fără să-l întrebe nimic şi l-au dus cu un ARO la Penitenciarul din str. Popa Şapcă. Aici l-au anchetat după metodele de rigoare: ameninţări, bătaie, injurii. Martorul a fost prezent în sala de anchetă unde inculpatul Radu Tinu (fost adjunct al şefului Securităţii Timiş) l-a umplut de sânge pe arestatul Goldănescu Adrian…”

(Brînduşa Armanca, Media culpa)

„Sunt căpitanul Bucur de la Securitate…Domnişoară, explică-ne care a fost situaţia în data de 17? După ce am spus tot, a spus, scuzaţi-mi expresia: Ce pizda mă-tii ai căutat acolo?”

(Toda Angelica, educatoare, rănită la picior la Timişoara. Anchetată în prezenţa lui Filip Teodorescu)

„Radu Tinu (ofiţer de securitate), împreună cu gen. Macri, s-a ocupat de un plan-fulger conform căruia în 21 decembrie urmau să fie capturaţi revoluţionarii din Operă şi arestaţi cei care vorbiseră din balconul Operei”.

„Între efectivele noastre au fost semnalate efective de militari necunoscuţi care aveau în dotare lanterne foarte puternice şi care îndreptau fascicolul luminos spre balcoane, iar după aceea trăgeau asupra acestora (cazuri semnalate pe calea Girocului), îmbrăcaţi civili. Au fost semnalate efective ale Securităţii şi Miliţiei în toate punctele unde am avut efective. Nu cunoaştem misiunile pe care le aveau de îndeplinit aceşti indivizi.”

(comandantul Marcu Dumitru, raport de informare al Ministerului Apărării Naţionale)

Şi exemplele pot continua năucitor! Vezi şi Cartea Represiunii, a conferenţiarului universitar Ion Bucur, dar şi cartea doctorului în istorie Alexandru Grigoriu: O Revoluţie încarcerată!


Cum se explică atunci afirmaţia: „Dl. Claudiu Iordache a văzut peste tot în Timişoara numai «securişti» setoşi de sânge şi care abia aşteptau să se întunece pentru a deschide foc din toate poziţiile. În realitate, toate documentele despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989, dar şi din alte oraşe ale ţării, demonstrează foarte clar şi fără echivoc faptul că instituţia Securităţii nu s-a implicat în reprimarea demonstranţilor anticeauşişti”?

2. Este lesne de observat, totodată, că autorul Duplicitarilor nu scapă prilejul de a se răfui cu echipa care a luat Puterea după căderea Regimului! Ori poate că sentimentul celor care au condus Securitatea până în ultima clipă a vieţii lui Ceauşescu a fost că au fost “trădaţi” de gruparea din jurul lui Ion Iliescu?

(Pag. 17)„Exact cei care ne urmăreau pe noi au fost şi primii care s-au pus la dispoziţia lui Ion Iliescu.”

*(Pag. 84)„În timpul mandatelor lui Ion Iliescu prin care a îndeplinit funcţia supremă în stat, aceea de preşedinte al României, Mircea Răceanu a fost eliberat din închisoare şi lăsat să plece în SUA, apoi sentinţa de condamnare i-a fost anulată. Iar ca un gest de extremă umilinţă, personal Ion Iliescu s-a deplasat în SUA pentru a-l decora pe Mircea Răceanu. La fel s-a procedat şi în cazul Pacepa, mai puţin cu decorarea. Toate acestea dovedesc că Ion Iliescu, ca om politic nu a avut coloană vertebrală. A fost un simplu executant de ordine venite din exterior, fie dinspre Moscova, fie dinspre Washington. Mai mult ca sigur că Ion Iliescu va rămâne în istoria naţională ca cel mai destoinic conducător de stat în reabilitarea şi decorarea marilor trădători ai României.”

*(Pag. 178)„Cea mai interesantă carieră militară o are însă generalul Vasile Ionel. Câteva coordonate ale carierei sale profesionale ne vor ajuta să formulăm concluzii de substanţă. Să menţionăm mai întâi remarca generalului Victor Athanasie Stănculescu, făcută pe un post de televiziune, potrivit căreia generalul Vasile Ionel ar fi fost «adevăratul şef al reţelei KGB-GRU în România» şi evident «protejatul lui Ion Iliescu». Din dosarul de cadre rezultă că generalul Vasile Ionel a absolvit Academia Militară de Artilerie şi Rachete a URSS de la Moscova, între anii 1949-1954 ca şef de promoţie. În perioada 1952-1954 a fost coleg de studii superioare la Moscova cu Nicolae Militaru şi Ion Iliescu.

Reactivat de generalul Nicolae Militaru, la 27 decembrie 1989, devine unul dintre cei mai importanţi consilieri ai lui Ion Iliescu la Cotroceni. În decembrie 1990, deci după plecarea ultimilor «turişti» sovietici, care se pare că s-a produs în octombrie 1990, generalul Vasile Ionel, în calitate de şef al marelui Stat Major al Armatei Române şi adjunct al ministrului Apărării Naţionale a condus prima delegaţie militară română la NATO. Până în 1996 a mai îndeplinit funcţiile de consilier prezidenţial şi şef al Administraţiei Prezidenţiale şi membru în CSAT. Este cea mai bună dovadă că la nivelul cel mai înalt, agentura sovietică din România a avut o înţelegere cu reţelele de agenţi occidentali pentru gestionarea evenimentelor revoluţionare din România. Acest aspect fusese foarte bine sesizat şi de Nicolae Ceauşescu, atunci când în discursul său public de la mitingul din 21 decembrie vorbea despre «agenturile străine» şi că «Estul şi Vestul şi-au dat mâna». Din nefericire pentru el nu înţelegea şi direcţia spre care se îndreaptă lumea civilizată şi mai ales faptul că un lider politic adevărat nu se leagă singur de scaunul puterii.”

*(Pag. 241)„Înseamnă că cei care au preluat puterea după fuga lui Nicolae Ceauşescu au acceptat sau negociat o astfel de cooperare. Oricum, ea funcţiona, de vreme ce ambasadorul sovietic se adresează cu rugămintea ca cei ce răspund de securitatea specialiştilor sovietici să le acorde ajutor. Şi trebuia să se intervină rapid pentru ca evenimentele să nu capete o altă turnură. Deja la acea dată, lozincile «Jos comunismul!» şi «Fără comunişti!» erau pe buzele tuturor revoluţionarilor. Aşa că sprijinul acestor «specialişti» sovietici devenise fundamental pentru echipa care preluase puterea în scopul realizării unui «comunism ştiinţific» sau unul «cu faţă umană», nicidecum o reformă profundă care să transforme România într-un stat democratic, bazat pe principiile economiei de piaţă, ale pluralismului politic, cu noi instituţii care să vegheze cu adevărat la respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Că

DOSAR



aşa au stat lucrurile şi nu altfel, ne lămureşte Ion Iliescu în interviul acordat unui jurnalist francez şi publicat în «Le Figaro Magazin», din 6 ianuarie 1990: «Cred în valorile comunismului care sunt impregnate de umanismul european». Coroborarea acestor informaţii de necontestat demonstrează că în 22 decembrie 1989 în România s-a produs o lovitură de stat comunistă, în spiritul «comunismului ştiinţific» impregnat de umanismul european, de către o echipă de comunişti prosovietici sprijiniţi de specialişti sovietici.

Majoritatea celor care formau grupul pucist promoscovit din jurul lui Ion Iliescu aveau oroare de reîntoarcerea României la sistemul capitalist, lucru explicabil dacă avem în vedere că mulţi dintre ei absolviseră şcoli înalte la Moscova şi fuseseră instruiţi şi formaţi ca activişti de partid în epoca «stalinismului matur» al anilor 50. E adevărat că tot ei au fost cei care au dus România spre o direcţie capitalistă, dar acest lucru s-a întâmplat datorită presiunii puternice a străzii, adică a revoluţionarilor autentici, care se săturaseră cu vârf şi îndesat de comunism.”

*(Pag. 253)„Un bilanţ sumar al ororilor comise de bandele de extremişti şovini maghiari, incitaţi de discursul iraţional al lui Ion Iliescu, ajutaţi de alcool şi de «turiştii-neturişti», în realitate agenţi AVO ai Securităţii maghiare, ar arăta cam aşa: în judeţele Harghita şi Covasna au fost distruse 43 de sedii ale Securităţii şi Miliţiei (35 în judeţul Harghita şi 8 în judeţul Covasna), şi incendiate cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorghieni, Cristuru Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni”.

*(Pag. 265)„A mai face analize despre Revoluţia Română fără a lua în calcul prezenţa masivă a sovieticilor în România şi implicarea lor în diversiunea care a urmărit aducerea şi sprijinirea grupării lui Ion Iliescu la conducerea României înseamnă a falsifica cu premeditare istoria. Aşa cum a demonstrat pe bază documentară Catherine Durandin, Ion Iliescu a fost sprijinit politic nu numai de URSS, ci şi de SUA. Abia în această circumstanţă realizăm gravitatea momentelor prin care a trecut România. Să aibă Ion Iliescu un asemenea sprijin politic şi să lase în urmă 1.115 morţi, după fuga Ceauşeştilor, ca să nu mai punem la socoteală mineriadele, ori sfidarea şi insultarea cu termenul de golani a celor care timp de mai bine de o lună au demonstrat în Piaţa Universităţii că nu mai vor comunism, nici măcar cu faţă umană, înseamnă că ori a fost rău intenţionat, ori ca lider politic s-a dovedit total nepriceput. Evident că nu putem exclude nici dorinţa sa şi a celor din grupul pucist promoscovit de a rămâne la putere cu orice preţ, chiar şi după ce Kremlinul dădea semne de slăbiciune, ceea ce va duce la prăbuşirea URSS şi a regimului gorbaciovist. Deci sprijinul din exterior şi oportunismul politic al celor care au preluat puterea, i-au făcut să calce peste cadavrele rezultate din diversiunea sovieticilor sprijiniţi de occidentali, ceea ce s-a dovedit extrem de grav pentru democraţia românească şi mentalul colectiv al poporului român, pentru perioada care avea să urmeze.

Orice cercetare serioasă, făcută cu profesionalism şi în afara oricăror jocuri politice de către Justiţia Militară, ar fi scos la lumină acele adevăruri incomode despre revoluţie pe care grupul lui Ion Iliescu le doreşte îngropate pentru totdeauna.”

*(Pag. 275) „Indiferent dacă cineva ar fi dezinformat, Ion Iliescu, care se pretindea că era pregătit să preia conducerea ţării, şi care a beneficiat nu numai de sprijinul sovietic ci şi al americanilor, ar fi trebuit să-şi dea seama de gravitatea situaţiei, şi în loc să incite la violenţă, prin acuzaţiile total nefondate, ar fi făcut mai bine să cheme populaţia la calm, la linişte. Iată şi un alt pasaj din discursul lui Ion Iliescu care demonstrează limpede cine a fost primul mare «emanat» al revoluţiei române din decembrie 1989 care a incitat populaţia prin postul de televiziune să-i urască pe ofiţerii de securitate: «Apelăm la unităţile Securităţii şi la securişti – aşa cum s-a mai făcut apel de la acest microfon – să se trezească în acest ultim ceas… să se lepede de această …clică ordinară de trădători ai patriei. Ăştia sunt trădătorii patriei. Nu Milea pe care l-au ucis…»; «Sper ca acest apel să ajungă la toate unităţile din ţară, să ajungă şi la unităţile Securităţii, şi la cei din aparatul Securităţii care au fost împinşi spre această crimă odioasă». Cu un astfel de discurs, prin care a incitat la masacrarea Securităţii, Ion Iliescu nu putea să obţină pacea şi liniştea socială, ci dimpotrivă, ură şi dezbinare.”

*


O REVOLUŢIEÎNCARCERATĂ

FRAGMENTE

(Pag. 84) Ciobanu Liviu / Bucureşti

„Dictatorul hotărăşte desfăşurarea unui miting în Piaţa Palatului. Oamenii sunt scoşi din nou cu forţa din fabrici şi uzine; pentru a câta oară…Iată una din cele mai mari şi mai fericite greşeli: organizarea acestui miting de la care a pornit în tot Bucureştiul şi cred în toată ţara flacăra revoluţionară. La ora 12 tatăl meu mă cheamă la televiziune; am văzut cum în primele clipe au dispărut toate, sau aproape toate portretele tiranului şi soţiei sale împreună cu pancartele ce-l slăveau. În primele rânduri, după care am văzut cu toţi cred numai securişti. Analfabetul intrase în panică; SIDA – prescurtări ale câtorva din multele titluri care i-au fost acordate, titluri impuse celor mai mari instituţii, deci savant-inginer-doctor- academician… pe chip un zâmbet schimonosit, forţat; aplauda – pentru ultima dată! Rotiţele infernalului mecanism dictatorial începuseră să nu mai meargă. Lumea striga LIBERTATE! şi alte lozinci revoluţionare cu adevărat; se aruncă petarde. La ora 10 sunt în faţa magazinului Eva unde mă alătur miilor de tineri care cer libertate, moarte dictatorului. Sunt continuu aduşi cu maşina militari ai trupelor speciale, aşa-numiţii antiterorişti. În primele rânduri erau studenţi care ne sfătuiau şi ne împiedicau la nevoie să recurgem la acte de violenţă împotriva chipurilor cu adevărat naziste. „FĂRĂ VIOLENŢĂ” a fost deviza noastră, dar s-a recurs la violenţă de către aceste trupe speciale. La Eva suntem nevoiţi să ne retragem; înaintează maşinile. La Eva suntem nevoiţi să ne retragem; înaintează maşinile de luptă infernale ale naziştilor – dacă pot să-i numesc aşa – şi oamenii sunt călcaţi de «şenile», loviţi cu pumnii, bastoane şi baionete. Adun de pe stradă pe cascadorul Ovidiu Pavelescu ce fusese groaznic bătut şi reuşise să îşi salveze fetiţa de loviturile teroriştilor şi o ţine în braţe ca pe o comoară. Îi introducem pe amândoi într-un magazin, eu şi prietenul meu Costel Trifu, un magazin ce se afla numai la câţiva metri de cordoanele securităţii. Ovidiu a vrut să meargă mai departe cu noi, lupta de-abia începuse; l-am împiedicat cu greu văzând cât de bătut ce era.

Tineretul se adună iar în Piaţa Romană; manifestaţia continuă şi văd tinere fete împărţind flori securiştilor, trupelor speciale, dar chipurile lor erau aceleaşi. Vedeam aceleaşi zâmbete sfidătoare. Îi întreb: «Voi ce mâncaţi?!», «De ce nu veniţi cu noi?» le strig să lase armele jos şi mă aştept ca măcar unul din ei să mi se alăture; nici vorbă!

În acest timp pe soclul din mijlocul Pieţei se aprind lumânări pentru martirii din Timişoara. Tot timpul strigam lozinci revoluţionare, cântam «Deşteaptă-te Române!», se formează chiar o horă, dar pornesc iarăşi amfibiile securităţii şi cordoanele înaintează în fugă, pe unii ne prind; eu am scăpat şi acum.

Ne reorganizăm pe bulevardul Dacia; la început suntem zeci, dar mergând ore în şir pe străzile Bucureştiului şi strigând «Veniţi cu noi!» ne adunăm cu miile. (…) de la unele geamuri se aruncă cu sticle pline în manifestanţi (pe Mihai Bravu). Ajungem în Piaţa Universităţii printr-un loc care aşa cum am văzut mai târziu a fost blocat de amfibii şi dube pregătite să ne ridice.

– Alexandru Grigoriu –

DOSAR



Într-un frumos act de solidaritate şoferii unor maşini grele parchează în faţa cordoanelor pentru a împiedica TAB-urile să înainteze. În Piaţă vorbesc la megafon diferiţi oameni, unii dintre ei părinţii victimelor de la Timişoara, oameni veniţi din mai multe colțuri de ţară; aflăm cu bucurie că la Lugoj puterea a luat-o poporul. Le aduc celor de la megafon, ce organizau lucrul, două sticle de ceai cald pentru că de-abia mai vorbeau, erau foarte răguşiţi; îşi continuau activitatea în diverse locuri din Piaţă pentru a ţine la curent cu ştiri importante poporul şi pentru a face mai multe apeluri – ce s-au dovedit atunci zadarnice, din păcate.

Câţiva militari ne arată cum se lovesc cu tăişul ascuţit, desigur, al baionetei şi nu au nimic; cine ştie cu ce cămăşi speciale erau echipaţi pe lângă căştile, scuturile, bastoanele şi puştile mitralieră pe care le împotriveau unor oameni cărora probabil le erau fraţi şi care aveau ca singură armă o conştiinţă ce se vroia eliberată de dogmele ceauşiste, şi două mâini.

O amfibie încearcă să înainteze; nu reuşeşte, mai încearcă o dată şi se aprinde, spre bucuria noastră.Plec până la Romarta Copiilor să dau un telefon mamei, era ora 11.45; vroiam să o sun şi pe

profesoara de engleză cu care fac meditaţii – şi sper să le continui, pentru că la ora de faţă nu ştiu nimic despre dânsa – se numeşte Duţă Aurelia şi mi-a spus, când am sunat-o de acasă în legătură cu mitingul, că dacă e ceva, vrea să fie printre rânduri, printre primele rânduri ale manifestanţilor revoluţionari. Răspunde la telefon mama: «Sunt bine, mamă; am fost două sute şi acum suntem mii şi vin încontinuu». – «Vino acasă, mămică.» – «Nu vin până la sfârşit, nu mă aştepta!» – «Mergi să dormi la Ica, îţi dau telefonul ei.» – «Degeaba insişti, rămân aici». Fumeg țigara şi mă întorc; blindatele ocupase Piaţa Universităţii. Intru în metrou, în pasaj; după puţin timp intră şi – nu mai ştiu cum să le spun, n-au fost anti-terorişti, pe căştile lor scria «Miliţia», au fost fascişti, – fascişti cu securişti îmbrăcaţi civil. Sparg vitrine, înainte nu fusese spartă decât vitrina unei librării în care erau cărţile ceauşescului – am scris cu «c» mic – restul librăriei şi absolut toate vitrinele, inclusiv bijuteria – magazin de bijuterii – erau întregi. Vroiau probabil să menţioneze ulterior că au fost acte de vandalism, dar n-au mai apucat.

Mă apropii de un om cu faţa plină de sânge pe cale să îşi piardă cunoştinţa; vreau să îl iau la mine acasă, pe Titulescu, şi într-un sfârşit e de acord, dar momentele de ezitare aveau cred să îl coste viaţa. Vrem să ieşim din pasaj, securiştii ne cheamă, ne îmbie chiar şi fugim împreună spre metrou; ne ajung din urmă, eu reuşesc să fug cu durere în suflet că l-am lăsat în mâinile lor; întorc capul şi văd că îl băteau cu picioarele şi bastoanele. În pasaj rog câţiva tineri să meargă să vedem dacă mai trăieşte, dar mulţi mă refuză; unul consimte să meargă cu mine, dar nu îl mai găsim, trecuse în jur de două, trei minute. Trebuie să ne întoarcem din nou la metrou unde se anunţase că va veni un metrou, dar n-avea să mai vină. Ne refugiem într-o cameră termică unde sunt prins primul, chiar în mijlocul ei, primesc pumni, bastoane şi picioare; mi se strigă: «Stai jos» de către securistul ce m-a lovit primul; îmi iau capul în mâini şi mă aşez pentru a primi o nouă serie de lovituri cu bocanci peste mâini, dar şi în cap… cu ceilalţi îmi era imposibil să ştiu ce se întâmplă.

Suntem duşi sus, până acolo am ajuns cum am ajuns, dar acolo am fost culcaţi cu faţa la pământ şi primeam bastoane şi scuturi peste spate, cap, picioare; cine ridica capul primea nu numai un baston în el, ci oriunde; cei de la margine erau cel mai crunt bătuţi. Suntem în bătaie încărcaţi în dube unii peste alţi şi duşi la o circă de miliţie. Pe drum am încercat inutil să prind mânerul uşii care închidea duba, uşa lângă care stătea un miliţian ce câteva momente – tocmai cele de care am profitat – a fost întors cu spatele la mine.

Suntem coborâţi în bătaie şi băgaţi în circă unde securiştii îmbrăcaţi civil şi milițienii ne stâlcesc în bătaie, ne întind pe jos apoi ne ridică să ne lege de mâini cu sârmă (unul din miliţieni chiar spune că ar mai avea nevoie de un colac de sârmă), sfori, curele, fulare. Mie îmi rup şnurul de la gluga canadienei pentru a lega pe alţii. Am ţinut mâinile puţin depărtate «Strânge mâinile!» mi-a strigat miliţianul ce mă lega, da tot le-am despărţit puţin, deşi am primit un picior (parcă) în burtă. Suntem întinşi pe jos într-o cameră alăturată unii peste alţii. Geamul de deasupra capului meu este spart din afară şi îmi cade o parte de el în cap; din capul celui din faţa mea şiroia sângele. Trag cu dinţi de cureaua celui de sub mine din stânga; gest care mai târziu am realizat că era cumplit de inutil. Am fost duşi în altă cameră, ce cred că servea mai înainte ca sală de şedinţe sau de tortură. Nu mai ştiu cum îi spuneau ei, dar aceea avea o denumire specifică. Pe jos stau lângă o fată de gunoieri curăţică şi liniştită; m-am uitat în ochii ei şi am prins curaj; îmi spuneau foarte mult acei ochi; în puţine cuvinte îmi insufla linişte, curaj, rezistenţă. Un băiat striga să fie adus lt. maj. Ştefănescu; când a venit i-a slăbit puţin strânsoarea mâinilor, dar cei mulţi ce erau legaţi cu sârmă şi cereau să li se mai slăbească strânsorile au făcut-o zadarnic.


Un locotenent de miliţie l-a bătut cu picioarele pe un bătrân ce putea să-i fie tată. Pe la ora 6 suntem încărcaţi în duba cu mai multe cămăruţe, câte patru în fiecare cămăruţă, de miliţieni înarmaţi. Ştiam că eram duşi pe la vreo pădure de la marginea Bucureştiului să fim împuşcaţi. Am rostit în gând «Tatăl nostru». (…) Îmi este pentru prima dată în viaţă frică de moarte, dar mi-o doresc. Am ajuns la Jilava, Fortul 13, unde am fost percheziționat, rugaţi să predăm brichetele şi lamele pe care le aveam, eventual. Am primit asistenţă medicală, era şi cazul; un băiat Vasile avea schije în gamba piciorului, pantalonul era găurit în locul respectiv cam un centimetru, un altul avea în gât tot aşa ceva. Eu nu mai vedeam cu ochiul; mi se spunea Falconeti. Spatele îmi era roşu după cum mi-a spus doctora, piciorul mă durea,

tot capul era o rană. Vasile fusese bătut de verii lui buni. Unul era maior de securitate, iar celălalt sergent major de miliţie. Adunam de pe jos mucuri de ţigări şi le fumam. Aşteptam să vină Securitatea să ne ridice. Nu scăpasem, desigur. Ştiam că vom fi probabil omorâţi, în orice caz, bătuţi cum auzisem că bate Securitatea. Doctorii ne-au ţinut cât au putut acolo, au fost somaţi să ne rezolve mai repede.

Celula 90. În jur de 60 în 23 de paturi. Am adormit puţin. Apoi am primit pâine şi ceai.Suntem anunţaţi că vom fi eliberaţi. Revoluţia învinsese”1.

*(Pag. 93) Dârjan Cristina / Bucureşti

„În ziua de 21 decembrie 1989, în jurul orei 13, am plecat de la locul de muncă împreună cu o colegă, Gabriela Constantin. Am coborât la staţia Izvor şi am mers către Casa Centrală a Armatei, când am ajuns, am observat un cordon de scutieri care erau îmbrăcați în tunică şi pantaloni de culoare albastră. Aceştia aveau în dotare scuturi şi căşti. Deoarece nu am putut trece prin această zonă, ne-am întors şi am luat-o pe strada Brezoianu, ieşind la restaurantul «Turn». Urcând pe strada 13 Decembrie spre magazinul «Electrolux».

Când am ajuns lângă magazin am observat că se aflau cordoane de miliţieni, dar şi cordoane de militari îmbrăcaţi în pantaloni şi tunică de culoare verde. Aveau în dotare scuturi, căşti, bastoane şi automate pe care le ţineau la spate. De asemenea, se aflau persoane civile care aveau aparate de fotografiat şi filmat.

Împreună cu colega mea am luat-o spre Palatul Telefoanelor şi am intrat în masa de demonstranți care manifestau paşnic scandând lozinci anticeauşiste.

În jurul orelor 14, a venit la mine o persoană care era îmbrăcată în uniformă de miliţie şi care era subofiţer. Acesta m-a apucat de mână, apoi de păr şi m-a dus spre o maşină «Dacia 1300». Maşina era parcată lângă biserica Kretzulescu. În maşină se mai afla un bărbat cu barbă şi şoferul.

Când am fost arestată, ( din faţa Palatului Telefoanelor, de pe triunghiul cu semafor – care acum este înglobat în trotuar) miliţianul care m-a înşfăcat de braţul drept, mi-a strigat: «Ce e bă, miliţia e huo pentru tine?». Nu ştiu cum, dar îmi cuprinsese braţul cu tot cu haină, de deasupra cotului şi mă ţinea strâns, şi mă smucea să merg mai repede. Am trecut printre miliţienii, militarii şi scutierii care erau dispuşi pe trei rânduri între magazinul Electrolux şi magazinul Romarta, cum spuneam, am trecut printre aceştia şi, miliţianul care m-a arestat mi-a lăsat braţul şi m-a luat de păr. Aveam părul lung până la umeri şi, ţinându-mă de păr, mi-a dat pumni în ceafă tot drumul (cam vreo 200 de metri) până am ajuns la o Dacie neagră parcată în faţa Galeriilor Kretzulescu. M-a băgat în maşină, pe bancheta din spate unde mai era un tip brunet, cu barbă cam la 35-40 de ani. Portierele maşinii nu aveau la uşi tijele de deschidere din interior. A mai fost adusă o femeie pe care au băgat-o în partea stângă. Era în jurul orei 13.31-14. În Piaţa Palatului, unde fusese mitingul, se vedeau

1 Arhiva IRRD, Fond I, dosar nr. 161.

DOSAR



steaguri şi pancarte rupte şi abandonate pe jos...în faţă, lângă şofer s-a urcat un miliţian şi am plecat. Eu eram în dreapta, iar tipul cu barbă ajunsese la mijloc.

Am ajuns la Miliţia Capitalei. Am trecut de barieră şi maşina a intrat pe platoul curţii. Ne-au scos din maşină. Am intrat în clădire. Era mare agitaţie şi pe scările acelea. Urcau şi coborau mulţi miliţieni. Am ajuns la un etaj. Pe mine m-a preluat unul în civil care m-a dus într-un birou, la anchetă. Mă certa zicându-mi: «De ce ai ieşit pe stradă să strigi Huo Ceauşescu? Vrei să vină ruşii peste noi? Vrei să stai cu un tanc sovietic la uşă?» Se plimba prin birou, uitându-se din când în când pe geam. Eu o ţineam una şi bună că nu am făcut nimic rău, că am ieşit la cumpărături pentru Revelion şi m-am oprit să casc gura la lumea pe stradă. Anchetatorul m-a întrebat: «Ce căutai în grupul celor de la Braşov?» Eu i-am răspuns că în faţa mea erau doi sau trei bărbaţi în paltoane negre şi cu căciuli negre de astrahan pe cap, dar nu aveam să ştiu cine sunt şi de unde sunt acei oameni. M-a pus să scriu declaraţia: de ce eram pe stradă şi ce căutam pe acolo. Ca să scap, am scris că eram la cumpărături şi că doream să-mi iau pantofi. (…) Mie mi-a pus cătuşe la mâna dreaptă şi m-au legat de mâna unui bărbat care era căzut pe jos, leşinat (…) A fost adusă o fată sau femeie care era bătută rău. A fost întinsă pe jos. A fost adus un medic. Ţin minte că delira, nu mai ţin minte ce spunea. Nu aveam curaj să mă mişc, pentru că veneau şi ne loveau peste cap. În faţa mea, cam cu vreo patru mese, o bătrână a pus capul pe masă ca să se odihnească. A intrat în sală un miliţian, a lovit-o rău de tot peste cap ca să se ridice. Apoi a făcut instrucţie cu noi. Ne-a pus să ne ridicăm şi să ne aşezăm pe scaune de multe ori, urlând la noi. (…) După miezul nopţii, cam în jurul orei 1, a venit un individ mic de statură cu nişte sfori pe braţ. Ne-au legat câte două şi ne-au încolonat să ne ducă în garaj la maşini. Am fost legată de mâna dreaptă cu Radu Maria (Mioara).

Am coborât nişte scări. Nu ştiam unde mergem dar, după mirosul gazelor de eşapament şi după frigul care începea să se simtă din ce în ce mai bine, ne-am dat seama că ne îndreptăm spre afară. Am ajuns în faţa unor uşi care dădeau în garajul miliţiei. În garaj era întuneric, iar pe culoarul unde eram noi era lumină, aşa că, în garaj nu se vedea nimic. Se auzeau în schimb voci răstite şi motoare ambalate. În faţa noastră s-a terminat de umplut o maşină şi am fost oprite până trăgea altă dubă. Ne-au dat drumul spre maşină. Ne-au forţat să mergem în pas alegător. Miliţienii erau înşiraţi pe două rânduri. Noi am trecut pe mijloc pe sub loviturile lor de bastoane şi bâte. Am fost lovită la urechea stângă, pe obraz, pe umărul stâng, pe spate şi pe piciorul stâng. Ne înjurau strigându-ne că atentăm la pâinea lor.

Când am ajuns în spatele dubei în care trebuia să ne urcăm, m-am oprit, am pus genunchiul drept în maşină, am întins mâna dreaptă ( împreună cu mâna stângă a Mariei) şi m-am apucat de grătarul ce era pe jos în maşină. M-am tras în maşină, ajutând-o şi pe Mioara să urce, pentru că ea era lovită la cap, era ameţită. În acel moment (când m-am aplecat ca să apuc grătarul de pe jos din maşină), piciorul stâng mi-a rămas întins în urmă şi am încasat mai multe lovituri pe tot spatele piciorului stâng, de la gleznă până sus.

Ajunse în maşină, ne-am dus până la peretele ce despărţea duba de cabina şoferului. Ne-am lipit una de alta şi ne-am ghemuit. În spatele nostru s-a dezlănţuit urgia. Le urcau pe bietele femei de-a valma. La îmbrânceau, le loveau cu bâtele şi bastoanele. Când s-a umplut maşina, s-au urcat doi sau trei miliţieni în dubă. Neavând loc să stea, nenorociţi, au trântit la podea două femei şi s-au aşezat pe spinările lor. Şi s-au apucat să ţopăie pe spinările lor ca să le cocoşeze şi mai mult. Ne puneau lanternele în ochi şi ne numărau. Pe o femeie au tras-o de păr şi de batic zicându-i: «Ce căutai mamaie pe stradă?»”2

*(Pag. 111) Gazda Arpad / Timişoara

„Am început să ne rugăm. În acel moment s-a spart uşa. Au intrat vreo 15 persoane, unii în civil, alţii în uniformă de miliţieni. Un tip civil se lovea cu bastonul în palmă şi cu un zâmbet sadic a zis către László: «Roagă-te, că o faci pentru ultima oară!» Eu am fost luat primul. László a fost bătut cu bastonul, îi sângera faţa. Pe mine atunci nu m-au bătut.

Familia Tőkés a fost urcată într-o Dacie iar mobila încărcată în camion, şi au fost duşi la Mineu. Ceilalţi care eram acolo am fost duşi în curtea securităţii. În timpul deplasării am fost bătuţi de un tip care era în dubă, cu un cablu. Tipul urla: «Ce, vreţi revoluţie? Las’ că vă arăt eu revoluţie!».

2 Romulus Cristea, op. cit., p. 151-153.


În curtea securităţii am fost culcaţi pe burtă şi bătuţi iar, treceau cu bocancii peste noi, se plimbau pe spatele nostru. Apoi am fost puşi în genunchi, cu mâinile la ceafă, şi am luat nişte şuturi în rinichi. Dintre cei care m-au bătut l-am recunoscut pe Viorel Bucur, care la procesul Timişoara se plângea că în timpul revoluţiei a fost bolnav [la proces, Viorel Bucur a fost achitat - n.n.]. Acest Viorel Bucur i-a dat un pumn lui Pal Kiss, care a căzut. Şi mie mi-a dat un pumn în faţă, spărgându-mi ochelarii. Aş fi căzut şi eu, dar m-am sprijinit de dubă.

Apoi am fost duşi în clădire. Pe un coridor am fost iar întinşi pe burtă. Ni s-a spus că dacă vorbim între noi vom fi împuşcaţi. Am stat aşa vreo 5 ore. Oricine trecea pe acolo ne dădea câte un şut.

Erau doi miliţieni care ne-au păzit. Unul din ei, Popa, sergent-major, era destul de cinstit. De pildă, pe moşul Csoke Andras, care nu putea să stea pe burtă, l-a lăsat să stea pe scaun.

A venit şi Corpodeanu (ulterior i-am aflat numele) care ne-a ţinut o prelegere istorică: «Voi, hunii, aţi venit cu carne crudă sub şa, dar noi românii am agăţat de două ori opinca pe parlamentul din Budapesta şi să ştiţi că a treia oară vom agăţa şi bocancii».

Dimineaţa am fost interogaţi de doi ofiţeri. Unul şchiop, Petru Voican, i-a bătut pe cei care s-au dus la el. Eu am fost interogat de celălalt, care părea destul de înţelegător. I-am spus ce s-a întâmplat în zilele de 15-16 decembrie. Dacă declaraţiile acestea mai există, eu le recunosc corecte şi acum.

Pe la ora 12 am fost duşi la Penitenciar. Aici, parcă eram la sanatoriu. Era calm, nu se urla la noi, nu ne mai băteau. Am ajuns într-o cameră cu vreo 70 de persoane, câte doi într-un pat. Auzeam că se trage în oraş.

În data de 18 am fost anchetat de procurorul Liviu Ciavici. S-a comportat corect.În 19 am fost interogat vreo 8 ore, de la 10 dimineaţa. Erau doi inşi – unul care stătea permanent şi

altul care mai dispărea. Iarăşi am fost bătut cu bastonul şi cu pumnul. Voiau să afle cine a mai fost în grupul Tőkés. Mi-au dat un teanc de fotografii, luate în 15-16 decembrie, să recunosc cine a mai fost. Le-am spus că nu recunosc pe nimeni, şi aşa era într-adevăr. Am dat o declaraţie de 10 pagini.

În 20, pe la 10 seara, am fost scoşi cu un camion şi eliberaţi la sensul giratoriu de la Punctele Cardinale. Eram convins că ne-au eliberat fiindcă evenimentele s-au extins în mai multe oraşe. Ajungând acasă, am deschis la TV Budapesta, unde era o emisiune, nu Panorama dar făcută tot de Lajos Chrudinak. Chrudinak tocmai telefona la Timişoara şi cineva din Timişoara i-a relatat în direct ce se întâmplă. De acolo am aflat că mişcarea încă nu s-a extins şi m-am speriat”3.

*(Pag. 126) Iacob Titi / Iaşi

„[…] Pe 14 decembrie 1989, ieşisem din tură de dimi neaţă şi trebuia să ne întâlnim la ora 14.00. […] Când am ajuns în Podu Roş, am simţit că ceva este în neregulă. Nu era o circu laţie prea mare, m-am grăbit şi când am ajuns la sediul de as tăzi al Consiliului Judeţean, în colţ, la semafor, am auzit clo potele bătând. De asemenea, tot acolo, am văzut două per soane, în faţă, cu o ţinută militară neobişnuită, cum nu mai în-tâlnisem până atunci. Am mers pe Bulevardul Ştefan cel Mare, am ajuns la Mitropolie – bătuseră clopotele de ora 14.00 – ştiam că va trage clopotele un coleg de-al nostru, Vicol Vasile. Aproape de magazinul «Materna», am văzut la «Gulliver» ma şina de pompieri cu tunul de apă. Mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat. În Piaţa Unirii, când să trec prin pasaj, i-am întâlnit pe Ştefan Prutianu, Cassian Maria Spiridon şi mai era cineva cu ei. Ne-am salutat, am dat mâna şi am mers mai departe. În faţă, la Hotelul Traian, era un securist. Stătea cu picioarele desfăcute ca un Sisif, aşa, cu mâinile la spate. Am trecut prin spatele lui şi m-am îndreptat spre restaurantul Iaşi. Nu am in trat, m-am întors. Erau maşini de la Armată, erau militari şi, probabil, aveau şi arme cu muniţie. Geamurile la Magazinul «Modern» erau deschise în partea dinspre Piaţă. M-am învârtit un timp pe acolo. Am plecat spre staţia de tramvai şi am văzut că erau câte doi – trei oameni, iar cei de la Miliţie le spuneau să circule, să nu stea grămadă. Am luat-o iar pe Bulevardul Ştefan cel Mare. Aşteptam momentul în care să izbucnească. Am mers apoi pe la Spitalul de boli infecţioase, pe urmă am revenit în Piaţă… […] Pe urmă m-am deplasat pe Ştefan cel Mare, unde m-am întâlnit cu Prutianu. L-am întrebat ce facem: «Mişcarea

3 Marius Mioc, op. cit., p. 12-13.

DOSAR



asta văd că e moartă, nu-i nimic». Mi-a spus că a trecut pe la Operă, că auzise că aruncaseră cu petarde, dar nu au explodat. Am văzut că nu se petrece nimic şi gata. A doua zi am mers la lucru, dar circulau deja zvonuri că pe Vasile Vicol l-au arestat, precum şi pe alţii. M-am întâlnit în 15, 16 şi 17 decembrie, la un spectacol de teatru, cu domnul Duşa. Dumi nică după-amiaza mi-a spus că o parte dintre ei sunt arestaţi şi că putem fi săltaţi şi noi.

Pe 19 decembrie […] m-a condus la poartă, m-a suit în maşină şi m-a dus la Securitate. Acolo, la Securitate, s-a des chis o uşă electronic, am intrat şi a venit un tip pe care am aflat că îl cheamă Constantin Matei, era maior atunci. S-a uitat la mine încruntat, m-a dus într-un birou, am stat un pic acolo, pe urmă m-a dus în alt birou, unde a început ancheta. M-a pus să scriu cu majuscule ce îmi dicta el. El dicta într-un fel, eu nu eram de acord. M-a pus cu genunchii pe scaun, cu capul într-un dulap de tablă şi m-a bătut cu bastonul la tălpi şi la palme până a obosit. Colegii mei mi-au spus că pe ei nu i-au bătut. A dat în mine ca într-un animal. Mi-a tras o bătaie cruntă, dar eu nu am schiţat nici un gest, nu am urlat deloc. La un moment dat mă întreabă cum este să vrei să bei sânge de om, de ce nu am venit să colaborez cu ei, că aş fi avut tot ce-mi trebuia. Pe urmă a vrut să ştie câte întâlniri am avut cu Şte fan Prutianu. I-am spus că două. «Minţi, ai avut trei!», mi-a zis el. Domnule, ştiau tot. Poate că Prutianu, sau altcineva – Doamne fereşte, nu vreau să acuz pe nimeni – o fi zis ceva. Când a obosit să mă bată la tălpi, mi-a dat una în umăr de m-a aruncat cât colo, ca pe o cârpă. Pe urmă m-a înjurat de mamă şi a luat dosarul, pe care l-a trântit cu zgomot pe birou. «Ci tește, mă, ce a zis Prutianu de tine!». Nu am luat dosarul să citesc. Pe urmă m-a pus din nou să stau în genunchi pe scaun şi iar a început să mă lovească cu sete la tălpi. Aveam nişte pantofi cu talpa subţire şi dădea atât de tare încât parcă mi se lipea talpa de piele când lovea. Îmi venea să urlu de durere. La un moment dat a intrat un procuror, cred, care a întrebat cum merge. Matei îi spune că nu merge, «cu toate că e băiat deş tept». Pe urmă au schimbat între ei nişte vorbe murdare la adresa mea. La un moment dat îmi zice: «Dumneata te-ai luat după Prutianu? Ce aţi vrut să faceţi? Aţi vrut voi să daţi regi mul jos?!». Eu i-am răspuns că nu aveam condiţii în fabrică, nu avem mâncare, ne-am săturat de cartofi. «Adică ce, vreţi să mâncaţi carne de om?», întreabă furios. I-am răspuns: «Chiar dacă suntem noi muncitori, asta nu înseamnă că trebuie să vă bateţi joc de noi. Eu nu am cerut decât un drept al nostru!». «Ce drept, mă? Aţi vrut să-l daţi jos pe Ceaușescu?! Nu vă mai convine?» – a zbierat el. La un moment dat a început între noi un fel de joc. Îmi spunea, ca diversiune: «Știi că soţia e bolnavă cu inima? Știi că și ea e aici». Atunci i-am răspuns că soţia mea nu are nicio vină, iar dacă este adevărat că e acolo, să-i dea drumul acasă să meargă la copii. «Suport eu toate consecinţele!», am adăugat. Au încercat ei cu diversiunea asta să mă facă să vorbesc, dar eu mi-am menţinut linia. Atunci mi-a spus ce ar fi zis Ştefan Prutianu, că el a zis despre mine cu tare, cutare etc. dar eu nu am recunoscut nimic. M-a întrebat dacă m-am întâlnit cu diverse persoane, dar eu am negat. Pe urmă voia să ştie ce este cu «Deşteaptă-te române». I-am ex plicat că este o poezie care se cheamă Un Răsunet, că e scrisă de Andrei Mureşanu, că este publicată şi se găseşte în comerţ. Zicea că încerc să îl prostesc. Şi iar m-a bătut.

Doar maiorul Constantin Matei v-a anchetat şi bătut?Titi Iacob: Doar el m-a anchetat pe mine. A trecut la un moment dat un singur procuror, iar colonelul

Ciurlău, şeful Securităţii Iaşi, a venit, dar nu a stat decât vreo 5-10 minute. Cu mine s-a purtat foarte dur. După ce m-a bătut la tălpi, când m-a pus să stau pe scaun în genunchi, mi-a spus să mă îmbrac, dar pe urmă m-a băgat în alt birou şi iar m-a dezbrăcat şi mi-a tras o lovitură cu bastonul ăla în zona spatelui, de credeam că îmi rupe coloana. Dar am rezistat. După mai multe rânduri de bătăi i-am spus că vreau


să îmi facă dosar. «Suport consecin ţele. Și la revedere. Din acest moment nu îţi mai dau voie să mai dai în mine!». Când i-am spus treaba asta, s-a oprit. Din acel moment nu a mai dat cu bastonul în mine. Dacă nu îl opream, cred că mă omora în bătaie. Pe urmă iar îmi spune să mă îmbrac. Am crezut că mă lasă să plec acasă. Cred că era aproape 12 noaptea. Mă îmbrac, mă apropii de uşă, dar iar mă pune să mă întorc şi să dau haina jos de pe mine. În momentul ăla mi-am zis că acolo o să îmi putrezească ciolanele. «Dom-nule, ce credinţă ai?», mă întreabă. I-am spus că sunt creştin după Evanghelie, adică baptist. Nu a comentat, dar m-a între bat ce legături

am cu străinii. Eu m-am făcut mirat, dar el îmi zice că are mulţi prieteni de la mine din biserică. Credeam că îmi întinde o cursă. Adevărul este că şi la noi au fost mulţi «ci ripitori», pentru că aveau şi avantaje. Eu i-am răspuns că ştiu că la noi oamenii îşi văd de treabă şi atât. El îmi zice: «Ţie nu îți convine regimul Ceauşescu? Dar la ăilalţi cum le place? Tu ce de eşti împotrivă?». Am tăcut, ce să comentez. La un mo ment dat îmi spune: „Fii atent, noi îţi dăm drumul, dar dacă discuţi ceva unde ai fost şi ce ai făcut, îţi iei bagajul şi te în torci aici”. Atunci îl întreb dacă soţia mea este şi ea acolo, dar nu mi-a răspuns. Mi-a spus să mă îmbrac. Când am ajuns la uşă, mi-a strâns mâna cu amândouă mâinile. Şi atunci am în ţeles ceva. Eu pierdusem legătura cu ce se întâmplase în ţară.

Când se întâmpla asta?Titi Iacob: Era pe 19 decembrie 1989, noaptea. Nu ştiam ce se întâmplase, mai ales că în ultimele zile

nu mai as cultasem Radio «Europa Liberă».4 *

(Pag. 167)Patapievici Horia-Roman / Bucureşti

„Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns. Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. Mai trebuie adăugat faptul că, urmând un vechi cuvânt, al Evangheliei, în România şi pietrele ajunseseră să strige: cum ar mai fi putut oamenii să tacă? Dar nu despre urgenţa revoltei vreau să vorbesc, ci despre lucrurile pe care le-am văzut în cele 26 de ore cât am fost arestat, mai întâi la Inspectoratul General al Miliţiei (IGM), apoi la Fortul Jilava. Am fost ridicat printre primii, când incredibila rezistenţă a a poporului Bucureştiului împotriva dictaturii comuniste abia începea.

La început am fost doar şase, într-o încăpere din IGM şi aveam voie să stăm jos. Apoi am devenit 25. La început, uşa dinspre culoar era deschisă, păzită de un miliţian. Apoi, pe măsură ce orele serii înaintau, uşa a fost închisă, iar în încăpere au fost postaţi trei miliţieni înarmaţi. De pe culoar răzbăteau până la noi, năclăite, zgomotele unei aglomeraţii bizare, asemănătoare unei respiraţii înfundate cu căluş – şi gâfâite.

Când a căzut noaptea, un maior cu figură neutră, de funcţionar, a citit câteva nume de pe o listă bătută la maşină. Al meu era printre ele. Am fost scos şi întors cu faţa la zid, cu mâinile la ceafă. Alţi şapte mă însoţeau. Am reţinut senzaţia de intolerabilă agresiune morală când mâinile lor mi-au căutat între picioare, cu dispreţ şi brutalitate. Ne-au pus cătuşe la ambele mâini: formam un şir dezorientat şi haotic, împins să şchiopăteze docil pe culoarele întunecate ale Lubiankăi bucureştene. Aici aveam să capăt primele semne ale violenţei represiunii care se desfăşura pe afară. Culoarul pe care îl străbăteam, răsucit prin măruntaiele

4 „Caietele Revoluţiei”, Nr. 2(40)/2012, p. 31-35; Inter viu realizat de Ioana Ciodaru și Constantin Corneanu.

DOSAR



clădirii ca un şarpe segmentat, dădea spre mai multe săli (am numărat patru): toate gemeau de oameni. Dar nu erau oamenii pe care îi întâlneam de obicei pe stradă. Ar fi mai nimerit să îi numesc «trupuri», şi anume o grămadă de trupuri stâlcite. Erau înnoroiţi, bătuţi, desfiguraţi, stâlciţi şi speriaţi. Un tânăr tocmai primea în fluierul piciorului lovituri cu bocancul: cel care i le dădea era un puşti cu ochi injectaţi şi trăsături agreabile, care, printre dinţi, îi cerea victimei sale să îşi ţină «dracului» faţa la zid. Un bărbat bărbos, cu alură de pictor, urla de baioneta cu care un miliţian îi răscolea testiculele. Alţii, mai norocoşi, erau bătuţi numai sporadic, când, miliţienii, care se întărâtau între ei, se năpusteau, înjurând, să lovească. Cei care nu avea încă mâinile zdrelite se ţineau de zid precum beţivii (deşi nimeni nu era beat); ceilalţi, cu mâinile înroşite de sânge, se agăţaseră de pereţi cu pieptul şi cu obrajii, de teamă să nu-i supere pe miliţieni, care urlau continuu, ca posedaţi, «staţi, bă animalelor, drepţi! stai drept, boule, nu auzi, ai?» – şi urma lovitura, şi apoi altele, şi aşa până când icniturile se răreau, iar cel care lovea îşi pierea respiraţia. Pe pojghiţa tencuielii se lăţeau desenele neregulate ale sângelui împrăştiat.

Podeaua era plină de trupuri aruncate de-a valma. Printre ele, călcând şi izbind, cizmele miliţienilor făceau poteci de ordine. Înjurau continuu, monoton şi cu ură. Îşi întreţineau prin vorbe îndârjirea pe care un maior crăcănat şi violent le-o inculca, pomenindu-l mereu pe tovarășul secretar general. Frica de superiori şi plăcerea de a dispune de un trup erau deopotrivă vizibile pe feţele acestor puştani în uniformă, care nu cereau decât schiţa unui ordin pentru a putea schingiui cu conştiinţa împăcată. Loveau în cine apucau, la întâmplare: pumnii, picioarele, bocancii, bastoanele, patul armei – totul era bun pentru a produce şi exaspera suferinţa. Era un spectacol de coşmar. Miliţienii care asistau pe margine rânjeau, fumând. Nu exista nici un trup de deţinut, pe culoare, din care să nu curgă sânge. Aproape toţi gemeau. Fuseseră bătuţi îngrozitor, iar câţiva dintre cei întinşi implorau în şoaptă ajutor medical: aceştia erau răniţii prin împuşcare. Miliţienii care ne călăuzeau urlau la noi să nu întoarcem capul. Dar era imposibil să nu priveşti: dacă am fi fost orbi, piele noastră îngrozită s-ar fi transformat în privire.

În fine, îmbrânciţi, am fost scoşi pe platoul IGM, care era scufundat în beznă. Blocurile din jur păreau îndoliate: deşi le căutam cu înfrigurare, căci speram ca cineva să ne vadă, nu am zărit nici o lumină aprinsă. Miliţienii care ne-au împins în dubă îşi luminau picioarele cu lanterne. Erau foarte mulţi şi vorbeau în şoaptă. Ne-au ordonat să stăm numai pe partea stângă. Nici nu se putea altfel, legaţi cum eram, prin cătuşe. Locul era prea strâmt, şi doi dintre noi, rănindu-şi mâinile, erau constrânşi să stea pe genunchii celorlalţi. Am auzit o voce autoritară întrebând câte «bucăţi» sunt înăuntru. I s-a răspuns «șapte». «Mai aduceţi șapte», a strigat înăbuşit prima voce. După o clipă de tăcere, altcineva a întrebat, cu o voce mult mai lipsită de autoritate, «îi… îi… împușcă acum?» «Nu, nu-i împușcă; se așteaptă ordinul», a fost răspunsul. Am înțeles cu tristeţe că represiunea fusese mai puternică decât demonstranţii, că la Timişoara uciderea va continua şi că, la Bucureşti, noi, cei deja arestaţi, suntem condamnaţi să devenim primele victime exemplare. Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii (aveam mâinile imobilizate) şi am început să mă rog. M-am lepădat de amărăciune îngânând Tatăl Nostru.

Duba a demarat peste puţin timp şi, pe geamlâcul de deasupra şoferului, am început să privim drumul. A coborât pe strada Eforie, a trecut Dâmboviţa pe la Izvor, apoi s-a angajat pe Victoria Socialismului spre Casa Diavolului (numită în presa oficială, impropriu, «Casa Republicii»). Am fost imediat frapat de simbolistica acestui descensus ad inferos silit: cu excepţia maşinilor prezidenţiale, cred că maşinile represiunii au fost primele care au inaugurat glorioasa «victorie a socialismului». Simbolul dicta această confirmare: la victoria socialismului se ajunge numai prin moarte organizată. Destinaţia noastră, aveam să pricepem cu timpul, era Fortul Jilava.

Abia ajunşi, am fost din nou identificaţi. Ni s-au făcut fişe de internare. Apoi am fost vârâţi într-un soi de arest preventiv, o încăpere de mai puţin 15 m² suprafaţă, 63 de inşi. Camera era prevăzută cu o aerisire de tip Iejov & Iagoda: calculată să te sufoci fără să te asfixiezi. Fireşte, nu se putea nimeni aşeza: eram atât de înghesuiţi, încât, dacă ne-ar fi secerat vreo rafală, am fi rămas în picioare. Aşa ne-am petrecut noaptea: torturaţi de somn, de răni, de sufocare şi de conştiinţa că vom fi împuşcaţi.

Descopeream că în faţa morţii nevoile tac: nu mi-a fost o clipă foame, deşi am stat tot timpul nemâncat. Ce simţeau cei care aveau plăgi deschise? Mai aveam să descopăr că iminenţa morţii le smulge oamenilor


identitatea. Nimeni nu a avut curiozitatea să-şi întrebe vecinul de celulă ce nume poartă şi, la rândul său, nici nu s-a recomandat. Eram deja înveliţi în decenţa anonimă şi indiferentă a morţii. Am consimţit la ea, toţi, cu naturaleţe şi, aş zice, cu graţie. Era o graţie în care comuniam.

Mare parte din noi fusese bătută cu bestialitate. Mulţi aveau răni deschise; sângele se închegase pe răni într-un mod respingător, amestecat cu noroiul de care plaga fusese târâtă. Hainele, mototolite, erau mânjite de sângele scorojit: pata lui era fadă, mirosul lui – inconfundabil. Unul avea obrazul despicat în trei linii cu marginile zdrenţuite, care porneau din pomet. Am văzut un bărbat cu tibia fracturată de lovituri, din a cărui faţă hidos tumefiată sângele continua să curgă, nestăvilit, coagulându-i-se sub bărbie, ca ţurţurii, pe gât. Un tânăr fusese bătut atât de tare încât, în ciuda feţei, care nu zâmbea şi care îi era desfigurată, chicotea continuu, înfricoşându-ne. Am aflat de la cei care asistaseră la supliciul lui că fusese bătut timp de o oră cu bocancii numai în cap de doi miliţieni (un plutonier şi un sergent-major: pe unul dintre ei îl chema, ţărăneşte, Gheorghe). Bietul îşi pierduse minţile. E inutil să înşir efectele îngrozitoare ale cruzimii omeneşti. Defilarea lor, în ciuda ororii, este monotonă: modalităţile torturii sunt finite; infinite sunt însă degradarea, ultragiul şi suferinţa. Rămâne faptul că fiecare dintre aceşti oameni fusese torturat cu sânge rece de un semen al său, semen a cărui singură motivare era un salariu ceva mai umflat şi o seamă de privilegii meschine.

Toată noaptea au sosit arestaţi: starea lor era tot mai proastă. A noastră, prin contrast, părea mai bună. Am aflat astfel că demonstraţia nu a putut fi împrăştiată decât noaptea târziu, că mulţi oameni au fost împuşcaţi sau, pur şi simplu, striviţi de autoblindate, că, în susul străzii Regale, trupele speciale se schimbau din sfert în sfert de oră şi că băteau cu o cruzime nemaiîntâlnită. Mi s-a povestit de arestaţi târâţi de picioare până în dreptul hotelului Negoiu, izbiţi acolo cu dinţii de zid şi apoi zdrobiţi în bătaie de oameni care se schimbau la intervale scurte de timp. Transformaţi în masă inertă, erau băgaţi în dube şi expediaţi în Jilava. Unii vorbeau cu groază de bastoane de cauciuc umplute cu mercur, a căror lovitură, şopteau, despică muşchiul, sfărâmă osul şi poate crăpa ţeasta. Un tânăr cu barbă mi-a relatat despre soarta unui adolescent care fusese rănit la picior în dreptul blocului Dunărea. Văitându-se şi târându-şi ciotul însângerat, continua să strige împotriva lui Ceauşescu; doi miliţieni l-au tras în antreul blocului unde, în spatele uşii, i-au zburat creierii cu două focuri de armă.

Când au venit zorii, ne-au scos din coteţul în care ne sufocasem unii de alţii, câte opt, şi ne-au băgat iar într-o dubă. În faţa mea, pe banchetă, se afla un tânăr masiv care gemea încetişor. Părea zdrobit. Am reuşit să aflu de la el că fusese bătut peste ceafă cu bastonul până când şi-a pierdut cunoştinţa; când şi-a revenit, a descoperit că nu mai vede. A început să urle. După ce l-au bătut că urlă, miliţienii cărora le-a spus că şi-a pierdut vederea au continuat să-l lovească sălbatic peste ficat, rinichi şi testicule – de astă dată pentru că minte. Acum zăcea în faţa mea, un munte de carne răvăşită, din care ieşea, intermitent, o voce mică, tânguioasă şi pierdută.

Sfâşiind ceaţa lăptoasă a zorilor, care părea lipită de asfaltul umed, ne îndreptam spre miezul Jilavei. Am străbătut două garduri circulare de sârmă ghimpată, înalte de peste doi metri, şi am fost debarcaţi în faţa unei gherete murdare în care stătea de pază un soldat. Cel cu privirea zdrobită a rămas în maşină. Nu ştiu unde a fost dus. Mai târziu, l-am căutat printre cei eliberaţi: nu l-am găsit. Nici azi nu ştiu dacă mai e în viaţă. Ca aproape tuturor camarazilor mei de detenţie, nici lui nu îi cunosc numele.

Am intrat într-un soi de cramă având pereţi cu o grosime de peste 1,5 m, boltiţi în arc de cerc peste linia podelei. Zidurile erau albe şi zgrunţuroase. Ne-au îndreptat spre o fundătură retezată cu cărămizi văruite. Ne-au somat, înjurându-ne, să nu întoarcem capetele. În dreapta mea, pe perete, la înălţimea umerilor, am zărit nişte pete lunguieţe, zdrenţuite, maronii la culoare. Mi-a luat o clipă să înţeleg că e sânge uscat. Vreun militar zelos izbise în trecere capul unui deţinut de aceste ziduri. Imediat ce mi-am dat seama că e sânge, am început să-i simt mirosul.

Un gardian cu voce brutală i-a zis miliţianului care ne păzea să ne ducă alături: «pe ăștia îi aranjez acum», a adăugat. Când ne-am întors feţele, l-am văzut: nu ştiu ce au gândit camarazii mei, dar mie mi s-a făcut pentru prima oară frică. Camera de «alături», unde trebuia să fim noi «aranjaţi», părea şi ea, ca toate celelalte, zidită în pământ. O neliniştitoare «cramă de spital». Lângă zidul din stânga se afla un şir de scaune.

DOSAR



Ne-am aşezat. Abia când mi-am lăsat ochii să cutreiere camera am înţeles unde fusesem aduşi. În mijlocul încăperii se afla un scaun cu spătar; în jurul lui, tăiate, bucăţi de frânghie; o masă cu tăblia de faianţă se afla la numai un metru distanţă, iar pe luciul ei alb am văzut doi drugi de fier şi câteva cârpe mototolite; două butoaie de plastic de 50 l, un polonic şi o pâlnie uriaşă se aflau alături; dar ceea ce sărea în ochi, ceea ce urla din fiecare obiect pe care ochii mei îl vedeau, erau petele de sânge neînchegat de pe podea şi cârpele îmbibate cu sânge proaspăt. În jurul scaunului – sânge, pe zidul de masă – sânge, cârpele – murdărite de sânge… Acolo fusese torturat un om cu foarte puţin înainte, iar noi fusesem aduşi acolo pentru a-i lua locul.

Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii. Ei bine, nici unul dintre întâmplătorii mei camarazi nu a dat semne de teroare. Demnitatea lor m-a impresionat. Şi atunci, parcă brusc iluminaţi de iminenţa torturii, am schimbat între noi primele numere de telefon: fiecare credea că celălalt va scăpa cu viaţa, găsea acest lucru normal, şi căuta să se asigure că familia va afla de soarta care i s-a menit. Am resimţit deriziune faţă de viitorul meu trup mutilat, care se va despărţi de viaţă în urlet şi durere. Aflam cu oarecare indiferenţă că şi suferinţa te poate face să roşeşti.

Dar Dumnezeu a voit să treacă şi acest pahar de la noi. Cam după un sfert de oră gardianul cu voce brutală a târât până la scaunul din centru un bărbat matur îngrozitor mutilat, căruia îî zvâcnea, ca la muribunzi, piciorul, iar pe noi ne-a evacuat, fără să ne mai înjure, până la celula 88. Aici am fost înghesuiţi de-a valma, probabil intenţionat, până ce am ajuns să stăm trei în acelaşi pat.

Astfel am început să aşteptăm bătăile anchetei. Ciuleam urechile. Ne priveam între noi, inspectam celula. Ne obişnuiam instinctele cu respiraţia greoaie a temniţei. Timpul trecea. Din când în când uşa se deschidea, era citit un nume. Cu timpul, riscul de a fi strigat nu ne-a mai produs emoţie. Ne obişnuiam cu detenţia în acelaşi fel în care am acceptat imediat inimaginabila murdărie a acelui hidos penitenciar. Fiind la cheremul energumenului care luase România în posesiune absolută, ştiam că suntem pândiţi de moarte la fiecare pas. Lent, precaut, cu oarecare lehamite, au început discuţiile: astfel, pentru prima oară de când eram închişi, ne-am putut face o imagine asupra amplorii demonstraţiei. Se vorbea insistent de un apel la grevă generală pentru 22 decembrie. În noi, cum se întâmplă adesea cu cei izolaţi, speranţa se amesteca haotic cu resemnarea. Este, poate, motivul pentru care, fiecare faţă de el însuşi şi oricine faţă de fiecare, nu redevenisem încă individualităţii. Nu avea nimeni nevoie de un nume pentru a-l considera pe celălalt un camarad demn de încredere. În mod spontan, noi, încarceraţii unei răzmeriţe, căzute pleaşcă peste capul bizarului popor român, nu am avut nevoie de nume pentru a ne legitima.

Înregistrez acest fapt cu uimire, semnificaţia lui rămânând încă a fi degajată. Am făcut cunoştinţă unii cu ceilalţi, adică ne-am dat unul altuia numele, abia în momentul în care, după vremea amiezii, am fost anunţaţi că vom fi eliberaţi peste puţin. Tot atunci un preot din Greaca, care fusese arestat împreună cu noi, a rostit cu glas tare un extraordinar Tatăl Nostru şi imnul de slavă către Fecioara Maria care începe prin cuvintele «Cuvine-se cu adevărat să te cinstim…» Nu ştiu câţi dintre cei de faţă erau credincioşi în viaţa de toate zilele. Fapt este că ne-am ridicat la unison în picioare şi, cu toţii, parcă cerându-ne iertare, am plâns. A fost de departe momentul cel mai emoţionant al detenţiei.

În fine, abia după decizia de eliberare, răniţii au fost spitalizaţi, iar bolnavii au primit medicamente: fără acest ordin ne-ar fi lăsat să murim având conştiinţa că nu şi-au făcut decât datoria.

Un ultim amănunt, cu valoare simbolică: am fost scoşi din celule într-o curte care părea dosită de celelalte clădiri,


având aspectul unui şanţ lat: aici ne-au fost înapoiate verighetele, banii, ceasurile şi buletinele. Curtea avea două laturi de zid şi una de pământ sub formă de val înalt, păzită de foişoare cu soldaţi înarmaţi cu mitraliere de câmp. Latura curţii formată din zidul îngust era, aparent, locul în care se executau sentinţele de condamnare la moarte. M-am apropiat de el: zidul era maroniu-roşcat, mâncat ca de lepră de găurile lăsate în mortar de gloanţe. Sub picioarele mele pământul era atât de bătătorit, încât netezimea lui, prin apa pe care nu o lăsa să pătrundă, sugera lipsa de elasticitate a pielii de mort. Înţelepciunea hazardului făcuse să fim eliberaţi prin locul unde oamenilor, de regulă, li se lua viaţa. Cu această ultimă coincidenţă simbolică am reintrat în viaţa de după Ceauşescu.

Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989 regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare – distrugerea cadavrului. Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începând, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi – şi care mi-au salvat viaţa; şi sunt cei care au refuzat să protesteze şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii. Rudele mele de sânge, spre pildă, au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întâmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii iar ei doar să profite, într-un sens sau altul.

Nu voi uita niciodată. Vreau să mai spun că toţi cei care au condus arestările, ancheta şi detenţia nu sunt oameni obişnuiţi şi nici normali. Sunt criminali cu suspendare, anume salarizaţi spre a tortura şi a ucide. Aceşti oameni au fost crescuţi pentru aşa ceva şi, în marea lor majoritate, îşi iubesc meseria. Ei vor putea spune mereu că nu şi-au făcut decât datoria. Astăzi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, se amestecă pe stradă printre noi: asasinii circulă în România printre fostele şi viitoarele lor victime. Ei nu aşteaptă decât un nou regim care să le redea posibilitatea legală de a intimida, tortura şi ucide.

Dedic acest eseu-memorial tuturor celor care au îndrăznit: iubirea mea către ei se îndreaptă.21 ianuarie 1990Cum a fost, bunăoară, în 21 decembrie 1989. Am avut ghinionul să fiu arestat în acea după-amiază

(fără să fi făcut ceva eroic). Am fost dus la Inspectoratul General al Miliției, unde grupul din care făceam parte, fără a fi bătut, a fost depozitat într-o încăpere de învățământ politic (era plin de Ceauşescu pe pereți). Din timp în timp intra în încăpere un maior în ținută de teren, care urla şi ne înjura de mamă. Făcea crize de furie epileptică de fiecare dată când ne vedea. Când am fost duşi, la miezul nopții, spre dubele care trebuiau să ne îmbarce spre Fortul Jilava, am străbătut, cu cătuşele la mâini, în lanțuri de opt, culoarele hidoasei clădiri: pentru că nu mai încăpeau în camere, arestați erau aruncați de-a valma pe lângă pereți, sub supravegherea subofițerilor şi a milițienilor elevi. Aceştia, spre uimirea mea, se purtau cu deținuți aşa cum citisem în cărțile despre nazişti că se purtau paznicii de acolo, temuții kapo. Nu doar că deținuții fuseseră literalmente stâlciți în bătaie în momentul arestării, dar kapo-milițienii români din IGM le speculau acum suferința de o manieră atroce. Pe întortocheatul parcurs al scoaterii noastre din incinta IGM, am apucat să văd un deținut ridicat în picioare cu şuturi în fund şi apoi lovit în testicule, un altul care avea fața jupuită era lovit pentru că, spunea kapo-milițianul, avea «moacă de şmecher»; în fine, am văzut un bărbat mătăhălos, cam de 50 de ani, cu o teribilă ruptură de carne sub genunchi, părând a fi fost o fractură deschisă, obligat să se ridice în picioare cu fața la zid, şi care urla de durere la fiecare mişcare, strigăte care tânărului soldat din spatele său îi trezeau o ciudată îndârjire sadică.

M-am întrebat de multe ori de ce acei oameni în uniformă executau ordinul de a aresta ca şi cum ar fi dorit să extermine? – de ce ațâțau o suferință deja produsă prin violențe pe care nimeni nu le ordona? – de ce adăugau durerii unui semen de al lor setea irațională de gemetele iscate prin ura torționară față de un condamnat? ”5

5 H.R. Patapievici, Politice, Editura Humanitas, București, 1996, p. 7-16, 183-184.

DOSAR



MĂRTURII

DIN ZILELE REVOLUŢIEI

Lucrarea pre-zentată publicului de cercetătorul Alexandru Grigoriu reprezintă un demers curajos, cât și unul necesar, prin prisma faptului că demonstrează încă o dată responsabilitatea directă a unor instituții

ale statului, precum Securitatea și Miliția, în represiunea organizată împotriva protestatarilor din decembrie 1989, în ciuda unor încercări de disculpare sau auto-disculpare, provenite din diverse cercuri asociate fostei Securități și pe care autorul însuși le respinge. Volumul adună o serie de mărturii ale participanților la Revoluție, selectate echilibrat, astfel încât să reflecte experiențele revoluționarilor în diverse zone ale țării și în momente diferite ale desfășurării evenimentelor. Orizontul cronologic al lucrării este cuprins între izbucnirea incidentelor de la Timișoara și fuga lui N. Ceaușescu din București, adică exact zilele în care victoria celor ce protestau împotriva

regimului nu putea fi deloc sigură și, deci, implica o doză mult mai mare de risc, de incertitudine și, implicit, de curaj.

Încă din prefață, autorul subliniază faptul că, dincolo de valoarea umană și istorică a mărturiilor selectate, ceea ce evidențiază acestea fără nicio o tăgadă este tocmai implicarea Securității și Miliției în reprimarea violentă a protestelor, prin mijloace abuzive, tortură fizică și psihică, amenințarea cu folosirea torturii ș.a.m.d. Mărturie în acest sens depun toți cei care au supraviețuit, vorbind despre experiențele trăite în zilele respective. Acțiunea și atitudinea securiștilor și milițienilor reflectă foarte bine modul organizat, sistematic al represiunii, rolul său de a combate, dar și de a descuraja, în același timp, precum și loialitatea (fie ea sinceră, fie disimulată) cu care lucrătorii organelor de represiunii s-au pus în slujba regimului.

În acest caz, este, deci, vorba despre terorism de stat – un concept pe care autorul îl analizează atent prin prisma literaturii de specialitate pe care a consultat-o –, statul fiind cel care, prin instituțiile sale, organizează o campanie de represiune și teroare împotriva propriilor cetățeni, cu scopul de a salva nu țara sau valorile ori granițele ei, ci o persoană sau un grup de persoane aflate la conducerea țării. Oricât de tristă este această remarcă, ea impune

CRONICI


concluzii valabile, și în prezent, cu privire la necesitatea de a asigura independența instituțiilor statului. Alexandru Grigoriu explorează concepte precum terorism de stat, represiune statală, kapo-milițieni, tortură ș.a., oferind definiții și nuanțări menite a facilita înțelegerea profundă a tematicii pe care o tratează.

Mărturiile reunite de Al. Grigoriu în acest volum reflectă foarte fidel câteva aspecte esențiale pentru reconstituirea atmosferei acelor zile, dar și, la modul generic, a relației dintre regim și societate. Modul plin de brutalitate în care instituțiile de represiune au tratat problema protestatarilor, sfidarea și desconsiderarea lor ca oameni de către milițieni și securiști demonstrează faptul că regimul nu se schimbase mult față de începuturile sale. Un regim instaurat la putere prin mijloace criminale a folosit, decenii mai târziu, exact aceleași mijloace pentru a-și salva puterea. Din mărturii reiese limpede faptul că agenții represiunii manifestă o aversiune teribilă față de intelectuali asupra cărora își revarsă violența fizică și verbală, ei lovesc cu o furie și o sete care reflectă nu atât îndatorirea de serviciu (oricât de cruntă va fi fost aceasta), cât un sentiment real de ură față de cei anchetați, într-o manieră dezumanizată, în care cei anchetați par a fi doar obiecte, nicidecum ființe umane. Cele mai mici rămășițe ale unei conduite morale, ale respectului față de ființa umană (au fost lovite inclusiv femei însărcinate), de auto-cenzurare în sarcina care le revine, par a lipsi cu desăvârșire din comportamentul milițienilor și securiștilor.

În rândul protestatarilor anchetați domnește teama și incertitudinea, teama de ceea ce li s-ar putea întâmpla mai departe și mai ales de moarte, confuzia și, uneori, compasiunea pentru suferința celuilalt. Acest scenariu orwellian în care au fost aruncați numeroși tineri și vârstnici, care încă mai credeau în puterea rațiunii și a bunului simț, trebuie să constituie o lecție permanentă pentru societatea românească, un permanent reminder cu privire la modul în care a fost obținută libertatea și la sacrificiile pe care le-a solicitat. Tocmai de aceea lucrarea lui Alexandru Grigoriu este o lectură necesară pentru toți românii.

Dr. Cezar STANCIU

*

CRONICI



SIMPLE CONSIDERAȚII ASUPRA UNEI

CĂRȚI INCITANTE(II)

În timp ce pe un plan major internaţional se înregistraseră căderile succesive ale principalilor lideri comuniști, pe fondul noii orientări politice ale lui Gorbaciov, care era favorabil unei înţelegeri cu SUA, iar în proximitatea României

se intensificase propaganda Ungariei, tinzând spre internaţionalizarea problemei Transilvaniei, la Timișoara situaţia puterii locale era destul de precară: Radu Bălan, numit prim-secretar al judeţului Timiș, la sfârșitul lunii noiembrie 1989; col. (de Securitate) Ion Popescu, șeful Inspectoratului judeţean al MI, de asemenea, ajuns în funcţie tot la sfârșitul lui noiembrie 1989 și aflat în concediu aprobat până la 15 decembrie 1989; iar în fruntea diviziei și a garnizoanei, se afla lt. col. Constantin Zeca, înlocuitor la comanda marii unităţi, fără prerogative legale pentru conducerea deplină a efectivelor militare subordonate.

La ora 23.00 (în 16 decembrie 1989), a plecat din București o grupă operativă a Securităţii, care a ajuns în Timișoara în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, la ora 6.30. Colectivul DSS-ului era condus de gen. Emil Macri, șeful Direcţiei a II-a (contrainformaţii economice), împreună cu încă 10 ofiţeri superiori, printre care col. Filip

Teodorescu, adjunctul șefului Direcţiei a III-a (contraspionaj). Tot în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, la ora 7.00, a sosit grupa operativă a MI, în frunte cu gen. Velicu Mihalea, locţiitorul șefului Inspectoratului General al Miliţiei (IGM), împreună cu șapte ofiţeri superiori, precum și cu un mare grup de ofiţeri subordonaţi lor.

La 9.30, la comandamentul Diviziei 18 mecanizată a sosit de la București grupa operativă a MApN, condusă de col. Dumitru Ionescu, locţiitor al șefului Direcţiei de operaţii a Marelui Stat Major (MStM) și col. Teodor Ardelean, locţiitor al șefului Consiliului Politic Superior al Armatei, împreună cu 13 ofiţeri superiori. De la comandamentul Armatei a III-a, din Craiova, căreia i se subordona divizia din Timișoara, au venit patru ofiţeri, plus alţi șapte ofiţeri din zonă.

În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989 au mai sosit la Timișoara col. Gheorghe Diaconescu, adjunctul Procurorului General, însoţit de o echipă de procurori militari, și Nicolae Bracaciu, adjunct al ministrului Justiţiei. Așadar, la 17 decembrie 1989, dimineaţa, erau prezenţi la Timișoara, cca 100 persoane cu funcţii, majoritatea plasaţi pe treapta secundă a ierarhiei instituţionale.

Din nefericire, situaţia operativă prezentată în București acestor grupuri de lucru de la instituţiile centrale era bazată pe teza ameninţării externe iminente, precedată de


infiltrarea din exterior a unor grupări turbulente care vandalizaseră Timișoara, pentru a destabiliza situaţia internă, în vederea unei intervenţii militare, vizând desprinderea Transilvaniei. Pentru organizarea acestei diversiuni, luând forma unei agresiuni evidente, se trimitea direct la Ungaria, aflată de conivenţă cu URRS și cu SUA. Această viziune delirantă contrasta vizibil cu realitatea de la Timișoara: ordinea fusese restabilită, patrulele militare se retrăseseră, dar supravegherea prin mijloacele specifice continua cu discreţie. Stricăciunile în urma devastărilor au fost prompt remediate, iar salubritatea orașului curăţase rapid urmele acţiunilor, nemaipomenite sub regimul comunist totalitar. Ceea ce, însă, n-a putut fi înlăturat era tensiunea care cuprinsese populaţia timișoreană. Se așternuse o stare de așteptare grea și apăsătoare.

Nicolae Ceaușescu, crezând cu convingere în implicarea agenţilor străini la provocarea dezordinilor și a distrugerilor, a considerat că o demonstraţie militară va ridica moralul timișorenilor pașnici, inducându-le satisfacţia patriotică și atrăgându-i emoţional în favoarea unei riposte hotărîte împotriva celor care urzeau planurile de dezmembrare a României. Ministrul Milea, care primise ordinul respectiv, a înţeles s-o facă printr-o defilare solemnă cu fanfară și cu drapelul tricolor. De aceea, a inclus în grupa operativă trimisă la Timișoara și câţiva ofiţeri specializaţi în organizarea defilărilor, precum și niște redactori de la emisiunea de televiziune Pro Patria, care să înregistreze evenimentul quasifestiv.

În dimineaţa de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a informat Biroul permanent al

CPEx că situaţia de la Timișoara a fost remediată, iar activitatea unităţilor de producţie se desfășoară normal. Gen. Ion Coman, membru CPEx.și șef de secţie a CC al PCR – nefiind un simplu activist de partid, ci un ofiţer de carieră, fost ministru, cu o experienţă și o înţelegere superioară a lucrurilor –, i-a telefonat lui Vasile Milea, la minister, atrăgându-i atenţia că o defilare cu fanfară ar putea provoca un efect de iritare a timișorenilor. Dar ordinele erau deja în curs de executare: la ora 10.30, unităţile militare defilau pompos, în sunetul marșurilor glorioase, acompaniate de fanfară.

Aroganţa parăzii militare a stârnit, efectiv, enervarea lumii adunate să vadă ce se întâmplă. Cei care cu o noapte înainte, fuseseră hăituiţi, bătuţi, arestaţi au perceput defilarea ca pe un afront sfidător. Ca atare, a urmat un atac violent asupra coloanelor militare, inclusiv asupra fanfarei și asupra gărzii care purta drapelul tricolor, comandată de cpt. Nicolae Roman. În contrapartidă, s-au înmulţit steagurile tricolore cu stema RSR decupată... Revolta căpăta aspectul insurecţiei și agresiunii împotriva simbolurilor și a instituţiilor naţionale. Informat, ministrul Vasile Milea a ordonat retragerea în cazărmi, pentru a se evita contactul cu civilii. În schimb, informaţiile primite l-au înflăcărat pe Nicolae Ceaușescu, exacerbându-i delirul patriotard și împingându-l să ia decizii extreme...

La Timișoara, după retragerea militarilor, strada rămâne la cheremul contestatorilor, urmând o descărcare violentă prin care peste 200 de timișoreni înfuriaţi (faţă de cei 300.000 de locuitori ai Timișoarei), înarmaţi cu răngi, bâte și sticle incendiare, s-au revărsat năvalnic, distrugând și pustiind tot ce întâlneau în cale. Desigur că devastărilor le-a succedat jaful...

După eșecul catastrofal al parăzii militare, Nicolae Ceaușescu îl apostrofează pe Vasile Milea că armata a fost atacată și n-a luat măsuri, nu a scos blindatele în stradă. Îl informează despre instituirea stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiș. La rândul său, ministrul Milea a ordonat imediat celui aflat la comanda Diviziei 18 mecanizate din Timișoara, să-și introducă unităţile în dispozitiv de luptă, înarmate cu muniţie de război.

Viorel Domenico semnalează și subliniază un amănunt foarte important: Nicolae Ceaușescu a dat ordinul direct, fără consultarea CPEx-ului,

CRONICI



privind folosirea armelor la Timișoara. La rândul său, Vasile Milea, ministrul Apărării, a trecut peste structurile centrale ale Armatei (MStM, comandamentul Armatei a III-a, de la Craiova, de care aparţinea Divizia 18 Mecanizată), în executarea ordinului primit de la comandantul suprem.

Din acest moment, filmul evenimentelor a căpătat un ritm alert: între orele 13.30-13.55, cam la interval de 5 minute, au fost alarmate și au intrat în stare de luptă unităţi din Timișoara, Giroc, Buziaș, Lugoj, Arad și Vânju Mare. Direct, de către ministrul Apărării, s-a dat parola pentru alarmă parţială de luptă.

Scoaterea TAB-urilor și a tancurilor i-a înfuriat și mai rău pe manifestanţii care umpleau spaţiul din faţa Comitetului Judeţean de Partid (CJP). Coloanele de militari și tehnica de luptă au fost aprig atacate cu sticle incendiare, răngi, pietre, cuţite etc. S-a reușit, chiar, blocarea unor tancuri... După retragerea militarilor în cazărmi, protestatarii au prins curaj, s-au organizat, devenind stăpânii municipiului. Doar la Judeţeana de partid mai rămăsese un dispozitiv de apărare, format din trupe amestecate, militarii nefiind motivaţi, simţindu-se străini unii de alţii, ba chiar suspectându-se reciproc. Funcţionarii din clădire au fugit, sărind pe ferestre, iar mulţimea a pătruns în sediu, spărgând ușile și distrugând tot ce au găsit la îndemână. Steagului roșu al PCR i s-a dat foc, iar în balcon s-a desfășurat tricolorul cu stema decupată. La parter izbucniseră incendii...

Radu Bălan, Ion Cumpănașu, Nicolae Mihalache și alţi activiști mai mărunţi s-au refugiat la Inspectoratul Judeţean al MI. Vorbind de aici, cu Nicolae Ceaușescu, acesta i-a reproșat lui Radu Bălan abandonarea sediului și i-a ordonat să se reîntoarcă de îndată, pentru a aștepta venirea lui Ion Coman, cu un grup de generali. Obedient, a revenit la CJP, de unde Armata îi evacua în forţă, pe insurgenţii care pătrunseseră în sediu.

Viorel Domenico subliniază, cu îndreptăţire, că ocuparea, chiar vremelnică, a CJP a fost decisivă pentru Revoluţie, deoarece după aceea, Nicolae Ceaușescu a ordonat să se tragă în demonstranţi, fluxul evenimentelor angajându-se pe o cale fără de întoarcere.

Până atunci, grupele operative menţionate, care veniseră de la București, nu s-au implicat

direct, lăsând represiunea în seama factorilor locali. Dar aceștia, simţindu-se „pândiţi“ de superiorii noi veniţi, au acţionat crispaţi, haotic și fără nici o eficacitate. Au trimis echipe improvizate în pripă, formate din cadre provenite le la MApN, de la gărzile patriotice, de la detașamentele de pregătire a tineretului pentru apărarea ţării. Cei aleși mai mult pe criterii politico-ideologice, nu se cunoșteau, ba chiar se și suspectau între ei. Ajunși la faţa locului, au acţionat disparat și nu puteau comunica cu dispeceratul, telefoanele nemaifuncţionând.

Capacitatea de reacţie a autorităţilor era mereu depășită de ofensiva revoluţionară a timișorenilor. În raport cu ce se petrecuse la 16 decembrie 1989, amploarea era mult mai mare. Toată lumea răsculată striga acum, Jos Ceauşescu! Cu toată prezenţa celor 100 de ofiţeri veniţi din capitală, devastarea sediului CJP și punerea pe fugă a conducerii locale de partid și de stat n-a putut fi împiedicată...

Nicolae Ceaușescu a ordonat deschiderea focului, cu respectarea prevederilor regulamentare – somaţie verbală, foc de avertisment, foc la picioare.

Din însărcinarea lui Ceaușescu, gen. Ion Coman a plecat la ora 14.30, la aeroport, unde a găsit un grup de cinci generali: Ștefan Gușă (adjunct al ministrului și șeful MStM), Victor Athanase Stănculescu (prim-adjunct al ministrului și șeful Departamentului Producţiei de Apărare și de Înzestrare a Forţelor Armate), Florea Cârneanu (șeful Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului), Mihai Chiţac (comandantul trupelor chimice și al Garnizoanei București) și Constantin Nuţă (adjunct al ministrului de Interne și șeful IGM).

Acesta este Comandoul de partid şi de stat care a ajuns în 17 decembrie 1989, ora 17.00, la Timișoara. Între 17.29-17.30, fiecare s-a dus acolo unde li se fixaseră atribuţiile: – Ion Coman, secondat de Victor Athanase Stănculescu la CJP, alăturându-se prim-secretarului Radu Bălan și lui Ilie Matei, venit împreună cu Nicolae Mihalache, încă din 15 decembrie 1989; – Ștefan Gușă și Mihai Chiţac, la sediul Diviziei 18 Mecanizată, unde se afla deja grupa operativă sosită de dimineaţă; – Florea Cârneanu, la Divizia de Apărare Antiaeriană; – Constantin Nuţă, la Inspectoratului Judeţean al MI, unde de asemenea, se afla deja grupa operativă sosită dimineaţa.


Trebuie precizat că la Timișoara, se trăgea deja de pe la ora 16.00. Ștefan Gușă s-a abătut mai întâi la Inspectoratul Judeţean al MI, împreună cu col. Constantin Zeca, locţiitor la comanda Diviziei 18 Mecanizată, care l-a întâmpinat la aeroport și i-a comunicat că intrarea în comandamentul diviziei este periclitată de revoluţionarii din stradă. Contrariat că o unitate militară poate fi ameninţată de bande de huligani, Gușă a telefonat pe loc colonelului Predonescu cerându-i să deschidă foc. Ba chiar să scoată tancurile în stradă. Efectiv, s-a și tras...

Între timp, Nicolae Ceaușescu a convocat abia la 16.30, ședinţa CPEx-ului, anunţându-i că la Timișoara, agenţii serviciilor străine de spionaj au provocat tulburări grave. A acuzat miniștrii de resort de neexecutarea fermă a ordinelor sale, date cu o seară înainte, respectiv, că nu s-a tras. Referitor la defilare, a susţinut că prin demonstraţie, el înţelesese o acţiune de forţă, de intimidare și nu o paradă cu fanfară. Era furios că nu Armata ocupă centrul Timișoarei, aflat acum la dispoziţia insurgenţilor. Analiza sa se încheia astfel: Trebuia să-i omoare pe huligani! (...) Toţi trebuie să ştie că suntem în stare de război!...

A urmat apoi teleconferinţa cu prim-secretarii de judeţe, inclusiv, cu comandanţii garnizoanelor și ai inspectoratelor MI. Ceaușescu i-a informat că la Timișoara trupele au primit muniţie de război: oricine nu se supune la somaţie... am dat ordin să se tragă. Ion Coman, chemat să vină la teleconferinţă, a raportat fără echivoc: (...) am ordonat să se tragă foc. Suntem gata să îndeplinim ordinul Dumneavoastră.

Pe când Nicolae Ceaușescu și întreaga nomenclatură de vârf a partidului și a statului comunist fuseseră convinși, prin teleconferinţă, că aveau loc acte de diversiune și manifestări huliganice provocate de intervenţia agenturilor de spionaj străine, acţiunile de la Timișoara, depășiseră stadiul tulburărilor de stradă, întrând în faza insurecţiei efective, în care formaţiunile protestatarilor duceau o luptă deschisă cu forţele de ordine și cu cele militare.

Manifestanţii au continuat să acţioneze cu violenţă și după reocuparea sediului CJP. Ei s-au grupat în Piaţa Maria, în faţa sediului Diviziei 18 Mecanizată, iar la 13.30 un grup agresiv a spart

cu pietre geamurile restaurantului militar al Casei Armatei, care făcea corp comun cu clădirea comandamentului diviziei. Au pătruns înăuntru și au dat foc mobilierului. Vreo 15 persoane mai violente au atacat chiar comandamentul cu sticle incendiare, forţând poarta de la intrarea principală.

Informat, ministrul Milea a ordonat deschiderea focului. Deși iniţial a fost vorba de foc de avertisment pentru descurajare, s-a înregistrat primul mort prin împușcare, chiar în faţa comandamentului.

La ora 14.25, toate marile unităţi militare din judeţul Timiș au primit indicativul de alarmă parţială de luptă „Radu cel Frumos“. (Cea următoare – „De treci codrii de aramă“ –, echivala cu intrarea efectivă în război...). În doar câteva ore, în faţa catedralei manifestanţii adunaţi s-au înmulţit de la 100 la 5.000. Viorel Domenico observă cu humor că doctrina militară oficială – lupta întregului popor – s-a ilustrat întocmai, dar invers: (...) populaţia a acţionat conform doctrinei militare a României Socialiste. A purtat lupte de guerilă urbană, a folosit mijloace improvizate împotriva unui adversar cu mult superior ca tehnică militară, dar nu împotriva unei agresiuni externe, ci contra regimului comunist şi, la Timişoara, împotriva forţelor militare de ocupaţie – ale armatei române, dar ale unui regim străin poporului român.

Au avut loc în zona centrală confruntări în toată regula cu demonstranţii: la catedrală, în Piaţa Maria, la Consiliul Judeţean, la podul Decebal, dar și la marginea orașului, pe Calea Girocului, pe Calea Aradului sau pe Calea Lipovei. Ca urmare a intervenţiei comandoului de partid și de stat sosit de la București, represiunea armată s-a soldat cu 73 de morţi, cca 380 de răniţi și peste 900 de arestaţi. Cu acest preţ, până dimineaţa, se restabilise ordinea... Ceaușescu putea pleca două zile, în vizita demult programată, în Iran.

Chiar dacă în dimineaţa de 18 decembrie 1989, grupările turbulente părăsiseră străzile, victoria forţelor de ordine, cu sprijinul intervenţiei în forţă a armatei, era doar una de moment. Calmul și liniștea erau numai aparent reinstaurate. Protestatarii se retrăseseră nu ca învinși, ci doar pentru a se reorganiza. Armata își dovedise mai degrabă slăbiciunea în confruntările de gherilă

CRONICI



urbană, în care tancurile și artileria (ca și aviaţia) sunt inutile...

Grupele de șoc ale protestatarilor loveau scurt și precis, producând derută printre militari, iar până ce aceștia să reacţioneze, fugeau ascunzându-se în rândurile manifestanţilor pașnici, grupaţi în formaţii spectatoare. După miezul nopţii, până dimineaţa, s-au retras treptat, ca să se odihnească.

Costel Balint și Claudiu Iordache în cartea Ziua de mâine a început ieri (2009), respectiv, în Revoluţia românilor (2010), au inventariat opt victorii ale forţelor insurecţionale care, în stradă, învinseseră Armata. Deși subunităţile militare erau dotate cu arme de foc și cu muniţie de război, având ordinul ferm să tragă, ele au fost totuși puse pe fugă în opt din cele 11 confruntări cu insurgenţii. E limpede că motivaţia a făcut diferenţa. Tot atât de evident este și faptul că nu s-a urmărit decât intimidarea demonstranţilor, dovadă că 73 de morţi, ca și răniţii, s-au înregistrat în numeroase locuri, răspândite în tot orașul. Această dispersie a victimelor din 17 decembrie 1989, arată amploarea confruntărilor, dar și lipsa de premeditare a uciderii prin uzul de armă: cam 10% au fost împușcaţi voit, restul fiind victime colaterale, rezultatul gloanţelor rătăcite și nu din trageri directe, prin foc ochit. Au fost consumate câteva sute de mii de cartușe, dar numărul morţilor a fost de 73... Desigur, trebuie ţinut seama și de slaba pregătire a militarilor, vlăguiţi în muncile agricole, de moralul lor scăzut, dar și de lipsa de profesionalism a comandanţilor, pe lângă cea de motivaţie, la care se mai adaugă lipsa de competenţă a factorilor politici.

Viorel Domenico subliniază că tot ce s-a petrecut atunci la Timișoara, odată cu venirea de la București a comandoului condus de Ion Coman, își are cauza în lipsa unităţii de comandă. Cu tot ordinul clar al lui Nicolae Ceaușescu, ca toţi comandanţii structurilor de forţă să fie grupaţi la CJP, sub conducerea lui Ion Coman, ca reprezentant unic al comandantului suprem de la care primea direct ordine exprese și exclusive, la Timișoara au funcţionat în realitate, trei centre de comandă:

- la CJP, s-a constituit un comandament central, oarecum politic, din care făceau parte gen. Ion Coman, Radu Bălan, Ilie Matei, Cornel

Pacoste, gen. Victor Athanasie Stănculescu, gen. Mihai Chiţac;

-la Inspectoratul Judeţean Timiș al MI, se formase un alt comandament, alcătuit din gen. Constantin Nuţă și gen. Emil Macri, plus șefii Securităţii și ai Miliţiei judeţene;

- la sediul Diviziei 18 Mecanizată a funcţionat un al treilea nucleu de comandă, sub conducerea gen. Ștefan Gușă, șeful MStM.

Cu toate că obiectivul comun era interzicerea demonstraţiilor, între forţele represive n-a existat o cooperare eficientă. Disfuncţionalitatea comandamentului care trebuia să conducă represiunea se datora chiar lui Ceaușescu însuși, deoarece acesta a nesocotit prevederile legale, conform cărora la nivel judeţean, Consiliul Local de Apărare coordonează acţiunile pentru respectarea liniștii și ordinii publice. Or, el a ordonat ca trei înalţi demnitari de partid – Ion Coman, Ilie Matei, Cornel Pacoste – veniţi de la București, să supravegheze modul de îndeplinire în teritoriu a unor decizii superioare, luate la nivel central. Astfel, comanda trupelor de represiune a fost asumată de niște oameni fără pregătirea și competenţa necesare, meritul lor principal fiind obedienţa faţă de Ceaușescu...

Pe lângă deplasarea ineficientă a patrulelor, după retragerea în cazărmi a unei părţi a forţelor armate, ordonată de gen. Ștefan Gușă, în jurul orei 1.00 (deja în 18 decembrie 1989), a rămas în continuare un dispozitiv circular mixt MI – MApN, cuprinzând Piaţa Maria – Piaţa Operei –


Comitetul Municipal de Partid – banca – podul Decebal. Dar s-au creat și conjuncturi aberante:

- subunităţilor de la Lugoj, Buziaș, Arad li se spusese că forţe din exterior încearcă destabilizarea situaţiei la Timișoara;

- aceste formaţiuni au venit să acţioneze din ordin de luptă, spre deosebire de cele din Timișoara, care nu primiseră încă indicativul alarmei de luptă;

- unităţile dislocate la Timișoara, nu cunoșteau orașul, nu se cunoșteau între ele, aparţinând unor comandamente diferite;

- transmisiunile fiind defectuoase, legăturile cu unităţile de bază nu prea funcţionau, nereușindu-se coordonarea acţiunilor în mod unitar;

- adeseori, aceste unităţi dispersate, ripostau la violenţă direct prin foc, fără ordin de la eșalonul superior. Deci, s-a acţionat haotic, la întâmplare, fără o comandă unică. Soldaţii nu primiseră ordin să tragă în demonstranţi, ci doar s-au apărat dacă erau atacaţi. Altfel, ar fi fost o hecatombă de victime, un veritabil măcel, nu doar 73 de morţi, în toată Timișoara. De altfel, se pare că Nicolae Ceaușescu i-a trimis în dimineaţa de 17 decembrie 1989, pe Gheorghe Diaconescu, adjunctul Procurorului general și pe Nicolae Bracaciu, adjunctul ministrului Justiţiei, nu doar pentru coordonarea anchetării celor arestaţi, dar și pentru a verifica și a confirma legalitatea și legitimitatea deciziilor în curs de aplicare. Iată, câte scrupule juridice pentru folosirea focului de armă în cadrul și în spiritul legii...

Ion Coman a declarat la proces, cu toată convingerea, că ordinul pentru folosirea focului de armă, dat de comandantul suprem, era justificat politic, juridic și moral, din moment ce erau periclitate obiective economice majore, unităţi militare, comerciale etc, care trebuiau apărate, în condiţiile legii. A dat ca exemple, întreprinderea „Solventul“, depozitul PECO, cel al IAEM, fabrica de oxigen și altele. Chiar și el, general fost ministru, a susţinut că asemenea acte de barbarie şi de cruzime, declanşate cu ajutorul armelor de foc, al sticlelor incendiare şi al lanţurilor cu bile nu puteau porni de la cetăţenii Timişoarei a căror onestitate şi grad de civilizaţie, de civism sunt ştiute (...) n-au fost şi n-aveau cum să fie autorii chemărilor la jaf, chiar dacă în orice pădure există uscături.

Ajunși în acest punct, este momentul să reliefăm unul din meritele esenţiale ale autorului Viorel Domenico: cartea sa exclude definitiv toate speculaţiile conspiraţioniste, toate alegaţiile că românii n-au făcut nimic, totul fiind instrumentat de serviciile sovietico-occidentale, ceea ce pe scurt se rezumă sintetic prin cunoscuta sintagmă depreciativă mămăliga nu explodează...

Planuri vor fi existat, dar ele au rămas la nivelul intenţiilor. Oricare ar fi fost „regia“ umană din culisele politice mondiale, oricare va fi fost „scenariul“ pus la cale de mai marii lumii și de serviciile lor secrete, noi, românii am fost cei care am hotărît mersul evenimentelor, nelăsându-ne mânuiţi de urzelile de la Malta. Am urmat marea regie a destinului nostru, așa încât nimeni n-a trebuit să ne dea mijloacele înfăptuirii Revoluţiei, după cum nimeni n-a putut prevedea că edificiul statal și politic comunist, atât de bine închegat, se va nărui într-o clipă.

Felul în care Viorel Domenico analizează articularea succesivă a evenimentelor, ca într-un uriaș angrenaj incontrolabil, este convingător tocmai prin verosimilul său firesc. Escaladarea s-a produs surprinzător, multe episoade fiind generate, în special, de erorile factorilor de putere care rămăseseră tributari himerelor ideologice și erau fixaţi în poncifele răsuflate precum conștiinţa de clasă a maselor muncitorești, adeziunea lor la liniile directoare trasate de partid, credinţa în centralismul democratic, sau conducerea colectivă etc. Inadecvarea flagrantă dintre asemenea clișee desuete și realitatea cotidiană concretă întuneca minţile potentaţilor comuniști. Falsele reprezentări orbeau, privându-i de luciditatea necesară în momentele de criză.

Chiar și astăzi, mentalităţile raţionaliste rigidizate de reducţionismul materialist remanent ar fi surprinse dacă am invoca o anumită componentă supralumească în înlănţuirea evenimentelor istorice, care nu sunt la cheremul exclusiv al vrerii omenești. Mintea tovarășilor responsabili le-a fost înceţoșată până la cecitate, alterându-le capacitatea decizională.

Revoluţia aparţine sutelor de mii de anonimi ieșiţi în stradă, învingându-și temerile. Iniţiativa și controlul evenimentelor noi l-am avut. De aceea, tot ce se vehiculează despre pretinsele planificări, încă de pe vremea lui Andropov,

CRONICI



reprezintă un delir nici măcar sistematizat... Spre deosebire de celelalte ţări vecine, unde răsturnările „catifelate“ ale regimurilor comuniste au fost orchestrate din afară, fiind asistate de serviciile sovietice, schimbarea din România s-a produs ca o imensă explozie, datorită disperării unui popor care se săturase să mai îndure teroarea unei perechi dictatoriale alienate. Chiar de vor fi fost unele stimulări din exterior, starea propice exploziei exista deja și nu mai contează dacă ea a fost provocată prin autoaprindere sau de o amorsă de iniţiere... Ceea ce a condus mai întâi la revolta populară, transformată fulgerător în Revoluţie, a fost în primul rând exasperarea întregului popor român, care de la tribuna celui de al XIV-lea congres al PCR, a aflat că, după efortul de a plăti datoria externă, privaţiunile vor continua, deoarece din 1990, va începe retehnologizarea industriei. Spectrul perpetuării penuriei demenţiale, pe care o cunoscusem și o suportasem aproape un deceniu, ne-a adus la acea saturaţie care anesteziază instinctul de conservare, făcându-i pe oameni capabili să-și sacrifice viaţa. Pe acest fond de nemulţămire exacerbată, care depășise limita răbdării unei întregi naţiuni, s-au suprapus erorile succesive ale lui Ceaușescu și ale acoliţilor săi nevolnici.

Dar ca să nu anticipăm, revenim la ziua de 18 decembrie 1989, când până dincolo de miezul nopţii s-a finalizat acţiunea în forţă a Armatei, stimulată de prezenţa comandoului de partid și de stat, venit de la București cu ideile fixe ale lui Ceaușescu despre agresiunile pregătite din timp de agenţii din străinătate şi de cercurile antisocialiste şi din est, şi din vest. Cercurile reacţionare îşi concentraseră atenţia de a face totul pentru a submina socialismul în România, independenţa şi integritatea ţării.

Intervenţia militară nocturnă supra-dimensionată a intimidat elementele turbulente extremiste care au abandonat străzile. Dar asta n-a însemnat pacificarea orașului, ci dimpotrivă, focurile de armă, prezenţa masivă a trupelor și a tehnicii militare pe străzi, le-a indus timișorenilor o neliniște și o insecuritate specifice stării de asediu. În dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989, orașul era practic sub ocupaţie militară. Drumurile de acces în localitate erau blocate, ca și telefonia interurbană. Dar aparent autorităţile pacificaseră orașul. La ora 6.00, Ion Coman l-a

asigurat pe Nicolae Ceaușescu că situaţia e sub control, calmul fiind instaurat peste tot. Ca atare, putea pleca în Iran, fără grijă. De la aeroport, Ceaușescu a nominalizat o serie de membri CPEx să plece în diverse judeţe pentru a întări vigilenţa locală. La Timișoara, au sosit la ora 7.30 dimineaţa, 42 de cercetași ai batalionului 404 de la Buzău, specializat în operaţiuni speciale în spatele inamicului, comandaţi de lt. col. Ghergulescu și de mr. Truţulescu. Supranumiţi codificat „tâmplarii“, aceștia s-au răspândit prin oraș, îmbrăcaţi în civil și neînarmaţi, cu misiunea de a se infiltra prin întreprinderi, pentru culegerea de informaţii despre starea de spirit și despre intenţiile muncitorilor.

La ora 9.00, a aterizat la Timișoara un alt avion militar, care l-a adus pe gen. Ilie Ceaușescu, adjunct al ministrului Apărării și șef al Consiliului Politic Superior al Armatei. Astfel, se aflau acum la Timișoara trei adjuncţi ai lui Vasile Milea, care a rămas singur la minister, cel de al patrulea adjunct, gen. Niculescu, neavând atribuţii în conducerea operativă, ci doar răspunzând de reprezentarea formală a Armatei române la Comandamentul unit al forţelor armate ale Tratatului de la Varșovia.

La București, în absenţa lui Nicolae Ceaușescu, au rămas la conducere Elena Ceaușescu, Manea Mănescu și Emil Bobu.

După ce a fost pus la curent despre situaţia din oraș, de către Ion Coman și gen. V. A. Stănculescu, Ilie Ceaușescu s-a dus la comandamentul Diviziei 18 Mecanizată, unde se afla șeful MStM, gen Ștefan Gușă. Aici, a informat cadrele militare despre pericolul iminent al unei agresiuni externe, tulburările din oraș fiind diversiunile premergătoare invaziei, având ca scop reţinerea forţelor militare în acţiuni de reprimare urbană. Bineînţeles că elementele


teroriste provocatoare iniţiaseră tulburările și violenţele stradale, fiind aservite intereselor forţelor potrivnice socialismului... La primăria municipiului a avut loc o întâlnire a organelor de partid locale, cu secretarii de partid, directorii de întreprinderi și de instituţii din oraș, precum și cu activiștii de partid judeţeni și municipali. La acest instructaj de partid, condus de Radu Bălan, n-a participat nici un reprezentant al structurilor de forţă (MApN, MI și DSS), locale sau centrale.

Cornel Pacoste s-a întâlnit cu conducerile facultăţilor, hotărându-se să se acorde oficial vacanţă studenţilor. Apoi, el s-a dus la CJP Arad, pentru a impulsiona activitatea în domeniul producţiei agricole... Alţi activiști s-au dus în marile întreprinderi, combinate, fabrici și uzine, pentru a verifica prezenţa la program a salariaţilor și pentru a organiza adunări generale de condamnare a manifestaţiile iniţiate de agenturile străine... Controalele au constatat oficial numărul extrem de mic – unul sau doi – de absenţi nemotivaţi la doar câteva unităţi de producţie. Concluzia tovarășilor a fost, ţinând seama de cifrele cunoscute atunci – 57 de morţi și 320 de răniţi –, că nu salariaţii, nu clasa muncitoare au ieșit în stradă, provocând dezordinea și distrugerile din zilele de 16-17 decembrie 1989.

Ion Coman s-a prezentat personal, începând cu ora 12.00, la șapte întreprinderi pentru a verifica prezenţa la lucru și dacă există victime dintre muncitori. Concluzia sa a fost similară: nu populaţia Timișoarei e responsabilă de violenţele și de distrugerile provocate. Gen. V. A. Stănculescu, la rândul său, a convocat la sediul CJP, pe reprezentanţii militari din unele întreprinderi, care însă l-au informat că în colectivele muncitorești există o stare de tensiune, precum și intenţia de a ieși în stradă, pentru a protesta în legătură cu intervenţia în forţă împotriva manifestanţilor. Ilie Matei s-a deplasat la mai multe întreprinderi, unde a cerut factorilor responsabili să asigure continuitatea producţiei și să interzică ieșirea în stradă a muncitorilor. Cu toate aceste vizite de pacificare, tensiunea crește, salariaţii organizându-se în grupuri care se îndreptau spre centrul Timișoarei. După masă, manifestanţii sunt împrăștiaţi cu gaze lacrimogene și focuri de armă. Demonstranţii s-au retras, lăsând trei morţi și cinci răniţi; protestul lor a fost pașnic,

fără a se semnala acte de vandalism. Autorităţile mobilizaseră toate resursele disponibile, pentru a arăta stabilitatea regimului și unitatea de acţiune în vederea apărării cuceririlor socialiste.

Până la 18 decembrie 1989, dialogul efectiv cu clasa muncitoare fusese exclus. Chiar și acela condiţionat, în sensul că n-ar fi avut alt subiect decât mersul înainte, neabătut, pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate...Contrar promisiunii, îl vom cita totuși pe autor, cu un pasaj semnificativ: (...) pînă la 18 decembrie 1989, dialogul era instituţionalizat: se purta în organizaţiile de partid, în forurile de conducere ale întreprinderilor, în sindicate şi la U T C. Strada era formată din oameni fără căpătâi, neînregimentaţi. Or, societatea era formată dintr-o sumă de oameni ai muncii, unită ideologic. [Asta desigur, în ochii activiștilor de partid. Deci, o aparenţă exterioară...] Nu exista un colectiv al străzii, un colectiv de stradă. Acolo, era o adunătură...

În realitate, în întreprinderi, oamenii erau timoraţi, având o stare de spirit confuză. Veniseră la slujbă printre patrule și blindate, văzând orașul devastat, cu vitrine sparte, cu magazine incendiate. Ajunși la locurile de muncă, au fost surprinși de prezenţa diverșilor activiști de partid, plus cei străini judeţenilor. Neliniștea le-a sporit când au găsit și alte persoane străine care treceau drept noi angajaţi. Erau de fapt, intrușii Securităţii și, mai ales, cercetașii de la Buzău, trimiși de gen. Gușă. La rândul lor, aceștia se simţeau stingheri, purtându-se stângaci. Colectivele, însă, își dădeau seama că erau plasaţi cu totul neprofesionist, în mijlocul lor. Rezulta o creștere a tensiunii, toată lumea făcându-se că lucrează, așteptând momentul de a se exterioriza. Răniţi înlăuntrul lor, în orgoliul lor de civilitate timișoreană, oamenii puneau totul pe seama bucureștenilor trimiși de Ceaușescu, care-i asimilau cu huliganii vânduţi străinătăţii. Intervenţia militară le jignise și mai mult demnitatea lor de citadini cu tradiţie.

Pentru Viorel Domenico, este limpede că venirea oamenilor de la București, a condus la radicalizarea mulţimilor, mai ales că morţii apăruseră după sosirea bucureștenilor. În loc să rezolve situaţia, echipa politică trimisă a complicat-o și mai rău, generând amplificarea dezordinilor din oraș. Noii veniţi raportau la

CRONICI



București că autorităţile locale se dovedesc incapabile, lăsându-se depășite de eveniment...

Emil Bobu și Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, raportându-i Elenei Ceaușescu că represiunea se soldase și cu câţiva morţi, aceasta le interzice să comunice așa ceva tovarăşului, care plecase la Teheran, în dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989, întrucâtva liniștit de asigurările primite de la ministrul Milea, că la Timișoara situţia era sub control.

Rămasă la conducerea ţării, Elena Ceaușescu i-a chemat pe cei doi la ordin. Când a aflat numărul morţilor, tovarăşa s-a îngrijorat de-a binelea și i-a convocat, pe lângă Emil Bobu și Tudor Postelnicu, și pe Manea Mănescu, pe Constantin Dăscălescu și pe Nicolae Popovici, Procurorul General, ordonându-le să dispară cadavrele imediat, ca la revenirea în ţară a tovarăşului, acesta nu cumva să afle despre existenţa morţilor căzuţi în seara și în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989. S-a convenit ca misiunea strict secretă să fie încredinţată Inspectoratului General al Miliţiei (IGM), respectiv, șefului acestuia, gen. Constantin Nuţă, aflat la Timișoara. Acesta, după ce a primit ordinul de la superiorul său, Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, a convocat la Inspectoratul Judeţean de Miliţie Timiș, cca 30 de persoane din MI și din Procuratură, minţindu-i că în urma comunicării primită de la dr. Rodica Novac, șefa Direcţiei sanitare, despre riscul izbucnirii unei infecţii intraspitalicești, din cauza numărului mare de cadavre depuse la spitalul judeţean, precum și deciziei de a se face autopsia tuturor morţilor, trebuie ca aceștia să fie transportaţi de urgenţă la București, în cadrul operaţiunii Trandafirul. La ora 15.00, Ion Coman a fost pus la curent despre declanșarea acestei acţiuni discrete.

Astfel, trupurile a 43 de revoluţionari uciși în represiunea armată din seara și din noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, au fost ambalate în saci de plastic și încărcate într-un camion frigorific și expediate la București, unde au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa. Resturile rezultate au fost duse în comuna Popești Leordeni și aruncate într-o gură de canalizare. (Desigur, acţiunea s-a desfășurat sub acoperirea unui transport de carne de porc de la Combinatul Comtim și a cunoscut mai multe

transbordări, pe traseu, în alte camioane.) Decizia a aparţinut în exclusivitate Elenei Ceaușescu și a fost executată cu precizie de miliţie. Fără nici o raţiune de stat, ea n-a avut decât o justificare privată, de familie, izvorâtă din grija tovarăşei de a-și menaja soţul, afectat de un diabet sever, din cauza stres-ului. Așadar, această sinistră măsură, implicând atâtea complicităţi la comiterea unor ilegalităţi criminale, a fost determinată de resorturile intime familiale ale cuplului dictatorial...

Încă o dată, Viorel Domenico infirmă mitul agenţilor unguri incineraţi pentru a li se ascunde identitatea, dar cărora în orașul Seghedin li s-ar fi înălţat un monument comemorativ... De altfel, cadavrele au avut acte de deces în regulă, cu o singură excepţie, întocmite în prezenţa col. Gheorghe Diaconescu, adjunctul Procurorului General. Ceea ce nu spune autorul este că la Crematoriul Cenuşa, incinerarea a avut loc, conform prevederilor legale, în prezenţa mr. Dan Voinea, procuror militar, pe care-l vom regăsi în procesul de la Târgoviște, din 25 decembrie 1989...

Nicolae Ceaușescu, reîntors între timp din Iran, a aflat despre existenţa morţilor, atunci când prim-ministrul Dăscălescu, ajuns la Timișoara, i-a comunicat că una din revendicările revoluţionarilor este recuperarea celor uciși. I s-a spus atunci, că e vorba de 21 de morţi. Ceaușescu a aprobat imediat restituirea lor către familiile îndoliate. Ion Coman a dispus ca prim-secretarul Radu Bălan să ceară Întreprinderii de Prelucrare a Lemnului, confecţionarea urgentă a 21 de sicrie. Spitalul judeţean a informat că în realitate, sunt 25 de cadavre, nu 21. Informat despre această diferenţă, Ion Coman, reprezentantul suprem la Timișoara al lui Nicolae Ceaușescu, a replicat antologic: Dacă preşedintele ţării a zis că sunt 21 de morţi la Timişoara, apoi atâţia sunt...

Desigur, în asemenea cazuri aritmetica pare criminală, dar dacă adunăm cei 43 de incineraţi cu cei 25 aflaţi la morga spitalului judeţean, rezultă 68 de morţi, neieșind la socoteală încă 5 morţi, până la totalul de 73 de morţi, omologat la Timișoara...

Viorel Domenico încheie acest capitol cu un umor grav: Cu siguranţă, Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat în 25 decembrie 1989, fără să ştie de „Operaţiunea Trandafirul“.

Gelu Voican VOICULESCU*


EVADĂRI

SPRE TRECUT

Identificarea pro-priului timp, potrivit lui Emil Cioran, este “o pauză intimă și delicată a vitalității”. Această dimensiune temporală permite afundarea conști-entă în zăcămintele trăirii, transformându-se astfel, pentru ființa istorică într-o

lectură gravă a propriului conținut existenţial. Conținutul ontic, obiectivizat sau refuzat

– acest prim prag al cunoașterii mundane – este curgerea translucidă a fluviului ființial. Este o expresie necenzurată a mutației interioare pe care o suferă ființa istorică, a spasmelor eliberatoare, a spațiilor reci unde sinele vegetează, a adâncirii în uitare, în moliciunea simțirii. Este manifestarea pulsației germinale latente – turment vulcanic care își răsfrânge fierbințeala în plasma inhibată de refuzuri, de neînțelegeri și negări ale sinelui. Este amprenta timpului individualizat, aflat într-o opoziție cu timpul primordial, universal. Aceste structuri temporale se află într-o permanentă coliziune. În urma ciocnirii finale se ivește situația existențială, istoria propriului construct spațio-temporal.

Istoria cuprinde în matricea sa amprenta acestui timp existențial individualizat – inerția sau descătușarea morală, reperul ființial sau negarea lui –, toate acele abisuri sau piscuri ce alcătuiesc harta devenirii ființei umane. Omul, însă, preferă să evadeze, să fragmenteze, să rupă ritmul devenirii și să-și altereze propriul conținut.

Omul este expresia propriilor trăiri – exaltate, imanente, zbuciumate, revelatoare, eliberatoare, contradictorii, etc. Captiv în sine, în zăcămintele simțirii grave, obsesive sau pierdut în capcanele obiectivizării – omul este prins între două universuri: cel al trăirii lăuntrice, al

Scriitorul Alecu Ivan Ghilia (n. 1 martie 1930, satul Ghilia, comuna Şendriceni, judeţul Botoşani) înregistrează primul succes începând cu anul 1958, când publică romanul Cuscrii, efort literar pentru care primeşte Premiul Academiei Române.

În decursul carierei s-a transformat într-un creator de artă desăvârşit, instrumentele sale artistice de decriptare a existenţialului – literatura şi pictura – plasându-l într-o dimensiune vizionară în care căutarea, problematizarea şi expresia artistică capătă semnificaţii multiple.

Printre cele mai importante titluri amintim: Recviem pentru vii, Lumina din adâncuri, Piramida, Dragostea câinelui de pază, Un Oscar pentru Ana, Întoarcerea bărbaţilor.

Volumul Manifest împotriva Uitării. Un episod trăit al vieții mele, semnat de Alecu Ivan Ghilia, a apărut anul acesta, la editura Limes.

resorturilor inepuizabile și reinterpretabile și cel al formelor și al măștilor, al labirintelor profane ale lumii exterioare.

La granița acestor dimensiuni omul își ispășește mărginirile, fricile, muțenia și orbirea spirituală. În această regiune periferică a existenței începe devenirea.

Acestui supliciu îi supraviețuiesc puțini. Majoritatea se sting în lava neputinței, reușind să-și salveze doar avatarele unei tinereți demult apuse. Această formă lacunară a existenței, acest avatar stingher, odată cu dispariția creatorului, rămâne fără memorie și fără trecut, prezentului fiindu-i, la rându-i, străin.

CRONICI



Ce fac acei eroi ai vieții odată ce vacarmul a luat sfârșit? Unde îi împing aripile libertății? Ce se petrece cu destinul omului după ce acesta a străbătut toate regiunile conflictuale ale existenței: plinul și vidul, bucuria și tristețea, etc? Încotro se îndreaptă? Cum își privește trecutul? Asupra acestor chestiuni își apleacă atenția și scriitorul Alecu Ivan Ghilia în recenta sa lucrare – Manifest împotriva Uitării. Un episod trăit al vieții mele.

Ceilalți, deși se află într-o relativă proximitate cu tine, aparțin propriei realități. Alecu Ivan Ghilia se hotărește să străpungă această barieră și să releve cititorului omenescul din el, atât de uitat în zilele noastre. Manifest împotriva Uitării. Un episod trăit al vieții mele vorbește despre identitatea autorului, despre simțirea națională, despre spațiul rămas în beznă în care omul contemporan își întreține somnul nepăsării, și nu în ultimul rând, despre experiența sa din zilele Revoluției din Decembrie 1989. Este o lucrare asumată a maturității lirice, o confruntare cu propriul sine și adevăr.

Textul propriu-zis al volumului este aseptic, rece, critic, acuzator, pe când metatextul aparține limbajului vindecării, nevoii de schimbare. Lucrarea, după cum indică și titlul, este un manifest, un strigăt de ripostă, dar în același timp și o confesiune a unui spirit liric ce caută neîncetat să alchimizeze idealurile ce au dat naștere propriei ființări cu nepăsarea neobosită, veselă și zglobie a zilelor noastre.

În decembrie 1989 o nouă Românie lua ființă, în urma refuzului oamenilor de a rămâne prizoneri într-o lume ce le altera destinele. Zilele Revoluției au marcat eliberarea României de tarele trecutului și posibilitatea reedificării propriei identități naționale.

Astăzi, românii rătăcesc în timpuri și spații profane. Omul zilelor noastre, nimicit de propriile insatisfacții, își cultivă și protejează cu abnegație binele personal: plăcerile și viciile. Cercul de foc pe care românii l-au deschis în decembrie 1989

pentru a mistui trecutul s-a stins în istorie. Din păcate, adevărul, atunci când încetează a fi mit sau aporie, devine – pentru mințile oarbe – oglinda propriilor trăiri și dorințe, transformându-se, într-un spațiu îngust, cenzurat asupra căruia ceilalți nu au voie să-și îndrepte privirea.

Cu toate acestea, trecutul, în condeiul lui Alecu Ivan Ghilia, prinde din nou viață!

Autorul le dezvăluie inamicilor săi – prejudecata, uitarea, falsele acuze – propria experiență din zilele Revoluției. Protestează. Indică. Critică. Tace.

Tăcerile și pauzele formează cele mai răsunătoare opere ale vieții individuale. Muțeniile omului sunt, în cele din urmă, cele mai vibrante forme de manifestare a sinelui. Pe când ceilalți pier, fredonând simfoniile maladive ale timpului, căutătorul de sine se

refugiază în propria simțire. Se exilează în trăirea lăuntrică, verifică, chestionează, acceptă sau neagă dinamica propriilor resorturi existențiale.

Asemenea oamenilor și cărțile au tăcerile lor – spațiile albe aparțin întotdeauna cititorului. Acolo unde tace autorul vorbește cititorul. Tăcerile domnului Ghilia nu sunt întâmplătoare. Scriitorul Alecu Ivan Ghilia zugrăveşte cadrul intim, nostalgic al reîntâlnirii cu adevărul, cu propriul sine, cu ipostaza istorică, înmânându-i scriitorului sarcina de a căuta, de a confrunta datele. Această mutație în spațiul universului creativ al scriitorului are loc din dorința acestuia de a-i lăsa posibilitatea cititorului să-și formeze propria opinie despre adevăr.

În ultimă instanță, Manifest împotriva Uitării. Un episod trăit al vieții mele reprezintă efortul autorului de a clădi prin piatra propriei experiențe puntea dintre trecutul și prezentul istoric, care au împărțit în ultimii 25 de ani societatea românească în două tabere: cei ce cred și cei ce neagă adevărul Revoluției Române din Decembrie 1989.

Elena DIACONU

*

„În orice caz, cel puţin pentru mine, sfârşitul lumii vechi (a mea, după trecerea prin trei dictaturi şi prin ameninţarea morţii, fiind ca o înviere, ca o nouă naştere, acele două zile de joi, 21 decembrie, şi vineri 22 decembrie 1989) au fost precedate şi urmate de insomnii şi surescitări nervoase care m-au urcat pe culmile tuturor bucuriilor şi speranţei şi m-au coborât în toate adâncurile mizeriei umane. Vă mai amintiţi ce simţeam şi cum gândeam atunci?”

Alecu Ivan Ghilia


LANSARE DE CARTE

O nouă carte „dedicată” autorilor represiunii din 1989

La 14 mai 2015, Librăria Mihail Sadoveanu din Bucureşti a găzduit lansarea volumului Comandoul de Partid şi de Stat. Timişoara, semnat de Viorel Domenico. La eveniment, organizat de Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD), au luat cuvântul: prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, director-adjunct al IRRD, generalul (r) Niculae Spiroiu, prof. univ. dr. Constantin Hlihor, Gelu Voican Voiculescu, membru al Colegiului Naţional al IRRD şi Viorel Domenico, autorul cărţii.

Lansarea de carte s-a bucurat de prezenţa Directorului-General al IRRD, Claudiu Iordache, a unor membri ai Colegiului Naţional şi ai Consiliului Ştiinţific ale IRRD, reprezentanţi ai mass-media, revoluţionari etc.

Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu: Stimaţi invitaţi, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 are bucuria de a vă prezenta un nou volum dedicat Revoluţiei Române, semnat de Viorel Domenico: Comandoul

de partid şi de stat Timişoara. Dacă până acum se punea accentul pe aspectele politice ale desfă-șurării Revoluţiei, fapt de altfel normal, de această dată, dl. Viorel Domenico, autor a numeroase volume consacrate Revoluţiei Române, ne propune un alt mod de abordare a încleștărilor pline de tragism petrecute la Timișoara în urmă cu 25 de ani. În aceste condiţii, a vorbi despre această carte devine o sarcină extrem de sensibilă și dificilă pentru că avem de-a face cu un alt mod de a prezenta Revoluţia din Decembrie 1989.

Viorel Domenico are inspiraţia de a face analize psihologice atât ale indivizilor care reprezintă autorităţile, cât și a masei de manifestanţi din zilele Revoluţiei.

Este, din acest punct de vedere, o noutate absolută în literatura istorică a Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Autorul prezintă stări de spirit ale unor revoluţionari sau diverse personaje din rândul slujitorilor regimului, începând din prima zi a Revoluţiei de la Timișoara, până la sfârșitul lunii decembrie. Observăm cum oamenii se schimbă, trecând de la entuziasm și optimism, la starea de îngrijorare... și iarăși revenindu-se la optimism și încrederea în victoria finală!

Veţi vedea aceeași abordare și în ceea ce-i privește pe membrii Comandoului. Un comandou trimis de la București și care, consideră autorul, și personal împărtășesc această opinie, mai mult încurcă lucrurile la Timișoara decât să le descurce, acesta pentru că deși erau oameni cu o bună pregătire, militari de carieră, nu cunoșteau lumea Timișoarei. Sosesc în Timișoara, se suprapun conducerii locale, o dau la o parte chiar, preiau conducerea... și finalul vă este cunoscut.

Domnul Viorel Domenico ne propune noi abordări în ceea ce privește aprecierile asupra unor evenimente sau a unor persoane, ne propune să urmărim dinamica schimbărilor punctelor de vedere ale aceleași persoane, din 16 decembrie 1989 până în 22 decembrie 1989.

General (r) Nicolae Spiroiu: Doresc să spun câteva cuvinte de apreciere, în primul, rând pentru ceea ce a reușit să facă Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 prin munca depusă în realizarea revistei Caietele Revoluţiei pe care



o editează de zece ani, cât și lucrările dedicate Revoluţiei. Este de apreciat cum IRRD, cu fonduri foarte limitate a făcut atât de mult pentru ca Revoluţia Română din Decembrie 1989 să își dezvăluie răspunsurile la acele întrebări pe care opinia publică și le-a pus și probabil și le va mai pune. Trebuie să vă mărturisesc că eu personal așteptam această carte. Domnul Domenico a avut o abordare ce ţine mai degrabă de dubla sa ascendenţă, aceea de scriitor-jurnalist și de militar. Nu a tratat problema în ansamblul ei, ci pe părţi, secvenţial. A început cu cartea După execuţie a nins și a lămurit procesul execuţiei familiei Ceaușescu. A continuat cu Ceauşescu la Târgovişte și astfel a clarificat ceea ce s-a întâmplat din 22 decembrie 1989 și până în momentul în care a avut loc procesul. A continuat cu Revoluţia de ghips, în care a descris momentul 22 decembrie fără să omită ceea ce s-a întâmplat în noaptea de 21-22 decembrie. A continuat cu De cealaltă parte a Baricadei. Demnitari comunişti în Revoluţia Din Decembrie 1989. Era într-adevăr o secvenţă care scăpase atenţiei, mai ales pentru că toată lumea s-a axat pe ceea ce se întâmpla la Televiziune. Dar nimeni nu se mai întreba ce se întâmpla în sediul Comitetului Central.

Cu toate că am citit foarte multe cărţi de specialitate, dedicate Revoluţiei, îmi rămăseseră câteva puncte neclare. De pildă, o întrebare la care nu aveam un răspuns era cum a fost posibil ca atâţia oameni să vină în sprijinul unui preot protestant, pentru a împiedica să fie evacuat. Domnul Domenico ne explică fiecare secvenţă bine determinată în timp, în acest fel evitând o diluare a momentelor marcante. De asemenea, un aspect foarte important este cel al analizei psihologice. Autorul ţine seama de intuiţia pe care o are natura umană în diferite situaţii cheie. Aceste aspecte care fac din cărţile sale lucrări de valoare, lucrări care dau răspunsuri la o serie întreagă de întrebări care până acum au rămas neelucidate.

Prof. univ dr. Constantin Hlihor: Asistăm astăzi la un moment special din istoriografia Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Cartea Comandoul de partid şi de stat Timişoara se încadrează într-un program elaborat de studiere știinţifică a faptului istoric, lucru posibil datorită existenţei Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, care are un leadership capabil să înţeleagă nu numai nevoia de a aduce în memoria prezentului


ceea ce trebuie să stea la baza consolidării și fundamentării noii societăţi în care trăim, dar și realizarea acestui fapt și pe baze știinţifice. Memoria trecutului se reflectă în mentalul colectiv în variate forme. Nu întotdeauna ceea ce aducem în memoria prezentului se încadrează în opinii care să conducă la consens. Atunci când vorbim despre evenimente pe care le-am trăit, fiecare are un anumit tip de reprezentare. Prin urmare, atunci când dorim să recompunem imaginea momentelor din decembrie 1989, trebuie să facem apel la surse variate. Memoria celor care au participat este importantă. Și memoriile scrise au o valoare deosebită, dar ele trebuie completate, trebuie puse în balanţă cu munca și cercetarea știinţifică. IRRD, prin politica sa editorială, cred că este una dintre puţinele instituţii de cercetare din România care a punctat atât în ceea ce privește editarea și publicarea lucrărilor cu caracter editorialistic și scriitura care ţine de analiza media, dar și volume de documente care, la rândul lor, sunt instrumente de cercetare, și iată, IRRD are o producţie foarte consistentă.

Volumul domnului Domenico face parte dintr-o politică promovată de IRRD, fiind o cărămidă esenţială pentru a construi acest puzzel al imaginii noastre despre Revoluţia Română din Decembrie 1989.

Am sesizat și eu că autorul face o analiză care transcende și munca de cercetare a specialistului în istorie, transcende și munca pe care o face un memorialist, un trăitor al evenimentelor, și depășește și munca pe care o face jurnalistul. Deci, iată, în această carte autorul a întruchipat trei personaje cheie, astfel că, la un moment dat, când parcurgi cartea, parcă ești curios să vezi când își schimbă dl. Domenico haina, când se transformă din martor în jurnalistul care îi ascultă pe alţii și îi pune să povestească, și când cele două imagini sunt luate cu acribia cercetătorului și puse în pagină. Pentru că dl Domenico este un scriitor cu pană și are metafora în vârful peniţei.

Istoria nu trebuie să fie doar o sumă de adevăruri spuse. Dacă nu produce în mentalul individual și colectiv o scânteie, o mișcare menită să redimensioneze personalitatea, să contureze legătura noastră cu trecutul și cu proiecţiile viitorului, atunci degeaba scriem istoria! Dacă prin istorie nu formăm omul care să fie atașat

valorilor naţionale, dacă prin istorie nu punem în faţa societăţii proiecţia unui tip uman pe care ni-l dorim și care în zilele Revoluţiei a fost adus în stradă, atunci cred că nici nu ar trebui să scriem istoria!

Citeam în Caietele Revoluţiei cu ceva timp în urmă, un editorial semnat de Claudiu Iordache care punea această întrebare dilematică, de ce trebuie să scriem istoria Revoluţiei? Oare numai pentru a şti adevărul? Este esenţial să ştim adevărul? Domnia sa îşi punea întrebarea dacă mai găsim modelul de om dezirabil în decembrie 1989 astăzi pe stradă, dacă îl găsim astăzi în structura societăţii? Dacă nu îl găsim, înseamnă că IRRD are pe viitor mult de lucru, va trebui să găsească acele documente care, cu ajutorul unor oameni precum este Viorel Domenico, și cum sunt mulţi alţi membri ai IRRD, vor contura un proiect istoric care să fie util societăţii și, alături de adevărul istoric, să fie util și generaţiilor care vor veni. Doar așa cred că cei care s-au jertfit la Revoluţia Română din Decembrie 1989, cei care au luptat și care astăzi poate nu își văd idealurile așa cum și le-au imaginat, vor avea și ei, dar și noi, o satisfacţie.

Gelu Voican Voiculescu: Am scris o lungă cronică, apărută în Caietele Revoluţiei, la cartea lui Viorel Domenico, iar acum sunt tentat să spun exact ceea ce nu am evocat cu acel prilej. Se spune că istoria este o continuă absorbţie a trecutului în

prezent. Dl. Viorel Domenico este în primul rând un talent scriitoricesc. S-a ilustrat, de altfel, și înainte de Revoluţie cu o serie de cărţi, unele cu trimiteri spre cinematografie, iar talentul dânsului înscrie, într-un fel, textul cărţii în categoria artistică. Dar, în același timp, este vorba de o carte de istorie. Meritul domnului Domenico este că, în primul rând, a scris fără să se preocupe de toate teoriile din epistemologia istoriei, fără să intre în abordări generale ale contextului internaţional sau al geopoliticii. Cartea tratează doar patru zile, dar patru zile esenţiale pentru schimbarea care a avut loc în România. Și este semnificativ faptul că, prin cinci texte reproduse la final, demonstrează

LANSARE DE CARTE



că Revoluţia a început cu adevărat la Timișoara. Aceasta pentru că toate acele texte au un caracter programatic și demonstrează că acolo avem de-a face cu o revoltă transformată atunci într-o Revoluţie, exprimată tocmai prin aceste manifeste. Ceea ce a urmat la 22 decembrie, nu este decât desăvârșirea și împlinirea Revoluţiei Române, care s-a exprimat prin Comunicatul către ţară, rostit la ora 23.00, la 22 decembrie 1989. Asta pentru a pune capăt unei serii de controverse care opuneau Timișoara cu Bucureștiul. Categoric, cartea lui Viorel Domenico arată limpede că de la Timișoara deja suntem în faţa unei Revoluţii, pentru că revoluţia se caracterizează printr-o schimbare radicală de sistem politic cu participarea masivă a populaţiei. Or, la Timișoara, au ieșit în stradă aproape toţi locuitorii.

Genul de abordare a lui Viorel Domenico este unul propriu, inclasabil și greu de definit, pentru că – dincolo de farmecul scriiturii domniei sale, care este totuși sobră – îmbină și realizează un fel de montaj mozaicat de citate din texte memorialistice, din reportaje, din articole de presă, din studii, din note inedite, din declaraţii date în faţa instanţei și din cărţile pe care le-a avut la dispoziţie, și care nu sunt puţine, despre Revoluţia Română. Reușind să confrunte mărturiile subiective, destul de parţiale ca orice mărturie, cu documente care verifică aceste mărturii, dar care au păcatul că sunt în limbajul sec al textelor oficiale, stereotipe și impersonale, dânsul îmbină într-un mod foarte inspirat în structura cărţii, aceste două tipuri de prezentare a

materialului probator, însoţindu-l cu propria interpretare istorică, care este profundă. Din acest amalgam rezultă un text unic și, faţă de mulţimea cărţilor apărute despre Revoluţie, mi se pare că acesta este comparabil doar cu o carte apărută la sfârșitul lui 2013, începutul lui 2014, Dincolo de Rubicon. 1989 ‒Timişoara ‒ 1990, lucrare a domnului Alexandru Oșca, tot militar ca și Domenico, carte publicată tot sub egida IRRD.

Mai este de subliniat o anumită discreţie a autorului. Tonul său este impersonal, fără ostentaţie, aproape că nici nu îl simţim pe autor,

e total lipsit de vanitate auctorială. Fără să ne dăm seama, autorul se ascunde în propriul său text, nu are tentaţia ce izvorăște de obicei din suficienţă și infatuare a autorilor care nu scapă niciun prilej să se pună în valoare la nivel personal. Și, în general, putem considera că realizarea dânsului este una de excepţie, deoarece nu se aseamănă ca formulă publicistică cu nicio altă lucrare, chiar în raport cu propriile sale cărţi. Revoluţia de ghips conţine mult mai puţine analize proprii, este pur și simplu o prezentare doar de fragmente de multe ori, la date diferite, din declaraţiile de presă ale generalului Stănculescu și alte personaje. În același timp, trebuie subliniat umorul intrinsec al lui Domenico, începând chiar cu titlul Comando-ul de partid şi de stat. Simţim imediat o anumită ironie în această formulare. Comandou, știm cu toţii că reprezintă acele formaţiuni de obicei militare care luptă în spatele frontului inamic, iar sintagma de partid şi de stat era marota obsesivă a regimului totalitar în care se vorbea de organe de partid şi de stat. Tensiunea care rezultă din alăturarea acestor două formule comandou și de partid şi de stat, reprezintă ea însăși o dovadă a talentului lui Viorel Domenico.

Cartea are un merit esenţial, te face să întorci foaia una după alta și să o citești pe nerăsuflate, ceea ce este cea mai bună dovadă a succesului unui text. Nu stau să mai inventariez câte mituri și false reprezentări spulberă analiza istorică a lui Viorel Domenico. În același timp, nu trebuie neglijat nici faptul că fiind vorba de doar patru zile – patru zile de foc, la propriu, esenţiale


pentru succesul Revoluţiei –, lucrarea se întinde pe peste 300 de pagini și, cu toate astea, lectura nu e îngreuiată cu nimic, tocmai prin această formulă insolită prin care își structurează textul.

După atâtea aprecieri, îmi permit să îi aduc și o mică obiecţie. Nu ar fi fost rău dacă în carte ar fi introdus, pe de o parte, o hartă a Banatului în care să fie marcate unităţile militare și sensurile din care au venit forţele din Timișoara, și în altă parte un plan al zonei din Timișoara, zona centrală, care a fost practic teatrul confruntărilor. Pentru lectură, referinţa la această imagine grafică ar fi fost mai avantajoasă.

În final, nu-mi rămâne decât să-l felicit pe dl Domenico pentru această performanţă de concentrare și, în același timp, de ţinută literară artistică a textului său, și să-i propun să continue cu prezentarea și a altor momente din timpul Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

Viorel Domenico: Vă mulţumesc foarte mult că sunteţi astăzi aici, împreună cu mine, la un eveniment din viaţa mea deosebit, în primul rând pentru că are loc aici, la Librăria Mihail Sadoveanu. Când eram student trecem prin faţa

Librăriei Sadoveanu în vârful picioarelor, ca prin faţa unui templu, iar interiorul îl asemănam cu Aula Academiei. Este un fapt de neuitat pentru un autor să își lanseze volumul aici.

Mulţumesc, de asemenea, Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, domnului director general Claudiu Iordache, fără de care eu, poate, nu aș fi abordat, timp de peste 10 ani, problematica Revoluţiei Române. La IRRD m-am aflat într-un climat de cercetare serios, unde m-am format ca istoric, și m-am deformat ca scriitor. Dar opiniile celor care mi-au prezentat cartea spun că a fost benefic!

Chiar dacă nu sunt aici, mulţumesc liderilor Revoluţiei de la Timișoara – Lorin Fortuna, Ioan Savu, Adrian Sanda, Chiș, toţi cei care timp de 20 de ani mi-au fost atât prieteni, cât și colaboratori în cercetarea, în amănunt și în deplină sinceritate, a ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 la Timișoara.

Mulţumesc respectuos și celor care mi-au prezentat astăzi cartea, dar și academicianului Florin Constantiniu, de oriunde ar fi el... Este singura mea carte despre Revoluţiei, din cele cinci, pe care nu a citit-o și nu a prefaţat-o. Sunt sigur că ar fi avut aceleași cuvinte frumoase despre activitatea mea.

Iarăși mulţumesc, cu toată sinceritatea, detractorilor mei. În primul rând, lui Alex Mihai Stoenescu care, prin opiniile tranșante și vehemente, m-a determinat, m-a îndârjit să merg mai departe, să cercetez problematica Revoluţiei, aplicând metoda proprie care, cred eu, m-a dus și mă va duce în continuare la rezultate bune.

Și, daţi-mi voie să fiu și puţin sentimental. Mulţumesc Dariei, nepoata mea, în ghiozdanul căreia, acum câteva zile, printre abecedare și caiete de școală pregătitoare, am găsit o cartea a lui tataie! O purta de vreo săptămână în ghiozdan, la școală! Ei bine, acest ghiozdan a devenit pentru mine la fel de valoros ca o librărie, ca o bibliotecă.

A consemnat Ioana CIODARU-CEAUŞESCU

*

LANSARE DE CARTE



PORTRETE

MARTIRI

† ANGHEL NECULAE CĂTĂLINA

(N. 25 august 1986, București - m. 23 decembrie 1989, București). A fost împușcată în apropierea stadionului Ghencea. Copila, în data de 23 decembrie 1989, se afla în autoturismul familiei, împreună cu mama sa, Mioara Anghel. Asupra lor s-au tras 70 de gloanțe de către militarii aflați în zonă. Tatăl fetiței, Anghel Niculae, afirma într-un interviu: “Cei de la unitatea militară de la Clubul Steaua, din Ghencea, mi-au spus ca au primit un telefon că vor trece două maşini cu terorişti. Şi dacă primeşti un telefon, nu e normal să verifici cine e cel care iţi vorbeşte?” Anghel Niculae Cătălina a fost declarată erou martir în anul 1992.(Surse: Dicţionarul General al Revoluţiei, www.jurnalul.ro, mariusmioc.wordpress.

com)

† ANDREI MARIA

(N. 23 august 1964, Stroeşti, jud. Vâlcea – m. 17 decembrie 1989, Timișoara, jud. Timiș), muncitoare la UMT. În ziua de 17 decembrie 1989, împreună cu alţi timişoreni, a pornit spre centrul oraşului, manifestând împotriva regimului comunist. Când demonstranţii au ajuns în apropierea podului Decebal s-au deschis primele focuri de arme. Andrei Maria a fost împuşcată mortal fiind transportată la Spitalul Judeţean Timiş. Cadavrul său a făcut parte din lotul de morţi transportaţi în secret la Bucureşti şi incinerați la Crematoriul „Cenuşa”. În anul 1991 a fost declarată erou martir. (Surse: Dicţionarul General al Revoluţiei Române, www.memorialulrevolutiei.ro)


† BRAGA IOAN

(N. 13 februarie 1949, Sibiu - m. 24 decembrie 1989, Sibiu), maistru la IPAS Sibiu. A fost împușcat în zona bulevardului Victoria în timp ce conducea autoturismul personal. În anul 1991 a fost declarat erou martir. (Sursă: Dicţionarul General al Revoluţiei Române)

† BRATU GHEORGHE ROMAN-FILICĂ

(N. 02 octombrie 1961, Goicea Mică, jud. Dolj - m. 24 decembrie 1989), muncitor. A fost împușcat în torace, în timp ce se afla în balconul locuinței sale din Șoseaua Călărașilor, de către militarii aflați în zonă. În anul 2006 a fost declarat erou martir. (Sursă: Dicţionarul General al Revoluţiei

Române)

† BRĂGUȚĂ NICOLAE

(N. 16 octombrie, Brașov – m. 23 decembrie 1989, Brașov), economist la Întreprinderea Comerț Exterior din Brașov. A fost împușcat în spate, cu două gloanțe, când se afla în apropierea Spitalului CFR din Brașov. În anul 1991 a fost declarat erou martir. (Sursă: Dicţionarul General al Revoluţiei Române)

† BOAR PETRU

(N. 26 mai 1963, Blaj, jud. Alba - m. 23 decembrie 1989, Blaj, jud. Alba), muncitor. A fost împușcat în gat, în zona stației CFR de către luptători din cadrul gărzilor patriotice, angajați la IAMU Blaj. În 2006 a fost declarat erou martir. (Sursă: Dicţionarul General al Revoluţiei Române)

PORTRETE



FESAN NICOLAE PUIU

(N.10 noiembrie 1953, Cristian, jud. Sibiu) maistru la IUPS Sibiu. În ziua de 16 decembrie 1989 află despre revolta din Timișoara și, împreună cu alţi prieteni, organizează în Sibiu manifestaţii de stradă în susţinerea timișorenilor și pentru a cere demisia lui Ceaușescu. În 20 decembrie mobilizează muncitorii de la locul său de muncă și ies în stradă „înarmaţi” cu bileţele pe care erau scrise două strofe din „Deșteaptă-te, romane!” La ora 9 dimineaţa, în faţa magazinului „Dumbrava”, în fruntea a circa 30 de oameni, a început să scandeze lozinci împotriva dictatorului Nicolae Ceaușescu și de fraternizare cu Timișoara. Numărul manifestanţilor a crescut rapid, dar au apărut și forţele de ordine care i-au lovit și i-au împrăștiat. S-au regrupat în Piaţa Republicii, unde au fost din nou dispersaţi. Manifestanţii au incendiat o mașină a miliţiei, au scandat „Jos Ceauşescu!” și au cântat „Hora Unirii”. Au intervenit forţe ale unităţilor militare din garnizoană și s-a înregistrat primul mort în rândurile manifestanţilor. A doua zi, manifestaţiile cresc în amploare, muncitorii întreprinderilor sibiene ieșind masiv în stradă. După fuga dictatorului și constituirea Frontului Salvării Naţionale Fesan Nicolae Puiu este ales în fruntea acestui organism al revoluţiei, la Sibiu.

LUPTĂTORISau, altfel spus, preluând,

cu tot respectul cuvenit înaintaşilor noştri,

formula paşoptistă: fruntaşi ai Revoluţiei

LASLĂU AUREL IOAN

(N. 01 ianuarie 1943, Jidvei, jud.Alba) Inginer tipograf, colaborator important al Frontului Democratic Roman. Cu sprijinul său au fost tipărite și multiplicate documentele fundamentale ale Revoluţiei, în timp ce militarii îi ţineau sub ameninţarea armelor pe muncitorii tipografi, difuzate ulterior în Piaţa Operei din Timișoara.


UNTILĂ CORINA

(N. 1971) În decembrie 1989 era elevă la Colegiul Naţional Bănăţean. În ziua de 17 decembrie a mers prin multe zone din oraş, încercând să convingă oamenii să iasă în stradă. În aceeaşi zi s-a aflat în zona luptelor care s-au dus între manifestanţi şi militari, în apropierea actualului Consiliu Judeţean Timiş, lângă un pod care traversează Canalul Bega. Acolo soldaţii au început să tragă. Corina Untilă a fost împuşcată în spate. Alături de alţi răniţi a ajuns la Spitalul Judeţean unde, în holul de la Urgenţe, a întâlnit zeci de răniţi întinşi pe jos. A fost operată în zona ficatului şi ţinută în comă indusă. A rămas în

spital până în 27 decembrie 1989.

DINCĂ DUMITRU

(N. 1 mai 1950, Cojasca, judeţul Dâmboviţa), mecanic, conducător auto. În data de 21 decembrie 1989, împre-ună cu Dan Iosif, Romeo Raicu și Radu Silaghi, au ridicat Baricada de la Intercontinental.În dimineaţa zilei

de 22 decembrie revine în centrul Capitalei în fruntea unei coloane de muncitori de pe Platforma Colentina și pătrunde printre primii în sediul fostului CC al PCR. Din Balconul CC se adresează mulţimii și încearcă împreună, cu Dan Iosif și alţi lideri revoluţionari, să pună ordine în interiorul clădirii. Aflat mereu în opoziţie, mereu revoltat, la 26 decembrie părăsește sediul CC și împreună cu alți revoluționari pune bazele Partidului Democratic din România, ca alternativă la Frontul Salvării Naţionale. Formează în Piaţa Universităţii un nucleu protestatar, care militează pentru democraţie și reforme, pentru depolitizarea instituţiilor statului și împotriva FSN.

PORTRETE

HENTER BELA- CSABA

(N. 24 octombrie 1949, Brașov), in-giner proiectant la Întreprinderea Rulmentul din Brașov. În data de 21 decembrie 1989 a participat la manifestația anti-comunistă și anti-ceaușistă din centrul Brașovului, chemând și alți locuitori din cartierul unde locuia. A mobilizat și organizat ieșirea salariaților de la Întreprinderea „Rulmentul”, în data de 22 decembrie 1989, pentru a participa la manifestația din fața Comitetului Județean de Partid. Apoi a mers la sediul Securității, pe care, alături de alți revoluționari, l-au ocupat. În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, în fruntea unui grup format din circa 40 de tineri din cartierul Valea Cetății, a demarat acțiunea de a noii puteri revoluționare locale, în faţa Comitetului Judeţean de Partid.



IDEALURI NEÎMPLINITE,

VISE SPULBERATE

INTERVIUMORAR PETRIŞOR (n. 28 ianuarie 1957, Cermei, jud. Arad). În decembrie 1989 era economist la Între-prinderea Industria Lânii, din Timișoara. A participat la Revo-luţia din Timișoara, fiind prezent în Balconul Operei. Este membru fondator al primului partid politic postrevoluţionar – Frontul Democrat Român (FDR) din 20 decembrie 1989. La 21 decembrie 1989 este numit vicepreședinte al FDR, iar din 17 ianuarie 1990 este președintele FDR. În perioada 25 decembrie 1989 ‒ 29 ianuarie 1990 îndeplinește funcţia de vicepreședinte al Consiliului Judeţean Timiș. Este ales membru în Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naţionale (CNFSN). Membru, la nivel naţional și judeţean, în CPUN, membru al Adunării Constituţionale, deputat în perioada mai 1990 – septembrie 1992. Din 2010 este președinte al Asociaţiei Frontului Democratic Român, Timișoara. Este, de asemenea, cetăţean de onoare al orașului Timișoara.

Care a fost implicarea dumneavoastră în desfăşurarea Revoluţiei Române de la Timişoara?

Acţiunile mele cele mai importante au fost în balconul Operei. Am avut autoritatea dată de Revoluţie să mă implic în ceea ce a urmat. Au fost mai multe. Voi trece în revistă, succint, câteva dintre aceste acţiuni. Unele nu au fost amintite de altcineva până acum. Altele au fost prezentate trunchiat.

O primă acţiune importantă, pe care aș numi-o „Tineretul în suprabalcon”, a fost impusă de ceea ce se întâmpla în balconul Operei. Nu ne cunoșteam dinainte. Poate știam o persoană, două. De aici, o stare de neîncredere, generată de teamă, teama pentru vieţile noastre: ne temeam că printre noi sunt informatori, securiști, lucru care, în timp, s-a dovedit a fi real.

Mai mulţi tineri – dintre care îi amintesc pe Dan Sobol, Ionel Ursulescu, Liviu Băcana, Tudorin Burlacu, Tiberiu Kovacs, Sorin Iordăchescu, Corina Bârsan, Lepădătescu Roxana – ne-am întâlnit în seara de 21 Decembrie la etajul de deasupra Balconului Operei. De fapt, locul este situat la un alt nivel al clădirii, dar era cu deschidere largă spre balcon. Întâlnirea a fost organizată ca răspuns la atmosfera de neîncredere care se instalase în Operă. Modul în care se comunicau deciziile, conversaţiile la care participau cel mult doi - trei oameni și la care se bănuia că se discutau lucruri importante, ne-au făcut pe noi, tinerii, să ne dorim să nu fim ignoraţi, să vrem să fim aproape de cei care erau la conducere, astfel că am stabilit ca unul dintre noi să stea pe lângă câte un „adult”. Eu am fost delegat să stau lângă Lorin Fortuna. I-am anunţat despre decizia noastră. Ideea nu a fost prea bine primită, mai degrabă aș spune, ignorată, după cum nici cei care au fost desemnaţi să facă acest lucru nu l-au respectat. Cu toate astea, noi ne-am constituit ca un grup, comunicam și în ceea ce mă privește, am făcut ceea ce s-a stabilit și am stat în preajma lui Lorin Fortuna. Așa am fost mai aproape de deciziile din Balcon, am participat la ele, am început să le promovez pe unele, pentru ca nu peste mult timp să fiu unul dintre cei care decideau și conduceau Frontul Democrat Român.

Care credeţi că a fost una dintre cele mai importante decizii luate în acele momente?Deciziile noastre, luate în seara de 21 Decembrie, au fost importante și unele dintre acţiunile care

au urmat au fost gândite în acest grup.O acţiune cu oarecare importanţă, „Legitimaţiile”, să o numesc așa, a fost și realizarea legitimaţiilor

celor din Operă. Decizia de a ne face legitimaţii a pornit de la necesitatea de a opri intrarea persoanelor necunoscute, a celor care veneau acolo din curiozitate sau ca obligaţie de serviciu. Deși începusem să ne cunoaștem, teama era încă mare, ceea ce ne-a determinat să fim foarte severi cu respectarea disciplinei. Dacă unul dintre noi ieșea afară din Operă, înainte de a reveni în Balcon era verificat de vreo zece ori. O verificare la sânge. Exista teama că sunt aduse arme. Ca să eliminăm situaţiile de multe ori delicate,


am realizat legitimaţii care permiteau accesul celor care intrau și ieșeau des din clădire. Legitimaţiile făceau dovada ca ești din Operă, dar aceasta nu însemna că nu erai supus acelorași verificări. Dacă prima legitimaţie a fost simplă, făcută pe o bucată de carton colorat, pe care scria doar „Gardă”, „Consiliu” sau „Comitet”, următoarele au fost mai elaborate, mai greu de falsificat. Legitimaţiile acestea au fost realizate de mine, la Tipografia Universităţii din Timișoara, cu sprijinul lui Mircea Tonenchi. La realizarea designului acestora, Mircea a apelat la un apropiat de-al său de la tipografie, care ne-a propus să le facem pe un carton colorat în una din culorile tricolorului, iar ștampila să fie ovală, pentru a fi mai greu de copiat, și să fie apoi tipărită direct pe legitimaţie. Astfel, legitimaţiile au fost realizate în culori diferite: galben pentru cei din „Comitet”, roșu pentru „Gardă” și albastru pentru „Consiliu”.

Când am ajuns la Universitate pentru realizarea legitimaţiilor, asupra mea s-a tras un foc de armă, unul singur, care mi-a trecut, însă, prin faţă și a lovit caldarâmul la vreo cinci metri în stânga. Cred că se trăsese de undeva din dreapta mea, poate chiar de pe clădirea Politehnicii. Întors la Operă, i-am dat legitimaţiile Mihaelei Munteanu și s-a stabilit că ele vor fi înregistrate și completate de ea, iar apoi vor fi semnate de Ștefan Ivan. Am dorit ca a mea să fie semnată de Lorin Fortuna; era președintele nostru.

Starea de neîncredere a generat și discuţii aprinse pe tema legitimaţiilor, așa am ajuns să ardem matriţele realizate pentru tipărirea lor, în unul din WC-urile de lângă locul în care îmi organizasem biroul, în balconul Operei. Trebuie spus ca acel loc, asta și pentru ca eu am rămas aproape tot timpul în Balcon, a fost și sediul FDR-ului, lucru recunoscut de toţi, și astăzi, prin grija d-lui Lorin Fortuna în acel loc a fost pusă o placă comemorativă.

Care a fost rolul dvs. în preluarea Securităţii din Timişoara?Un alt episod a fost „Arestarea securiştilor”. Colegii de la Industria Lânii, unde lucram, știau că sunt

în Balconul Operei, așa că m-au sunat, anunţându-mă că vor să intre în sediul Securităţii. Armata fusese deja la noi, Zeca îl însoţise pe Radu Bălan, care ne recunoștea autoritatea. Am vorbit cu Lorin Fortuna care mi-a spus să merg să-i „arestez” pe securiști și să solicit oameni și mașină de la Armată. Am primit o mașină, cred că era un Carpaţi descoperit, în care erau șapte militari înarmaţi cu baionete, conduși de un ofiţer înarmat cu un pistol.

Când am ajuns în sediul Securităţii era în ziua de 22 Decembrie 1989 cam pe la ora 14.30 ‒15.00, mulţimea intrase deja. Mai multe persoane discutau, deja, cu securiștii, într-o sală mare. Probabil, sala de ședinţe. Am cerut ca fiecare să-și treacă numele, funcţia, gradul, domiciliul și, mai ales, să ne spună cu ce se ocupă. Nu am avut probleme cu nici unul dintre ei. Toţi au fost disciplinaţi. Printre aceștia erau și securiști din București; erau cu bagajele la ei și, după cum mi-au spus cei care au intrat primii, păreau chiar că ne așteptau. Fiecare și-a scris ceea ce îi cerusem pe o coală de hârtie. Citind ceea ce scriseseră, am rămas surprins, ca să nu spun șocat... Nu știam mare lucru despre Securitate, dar când am văzut cu ce se ocupa fiecare, am înţeles importanţa efectivului deplasat de la București. Așa l-am cunoscut pe Emil Macri, general maior de securitate și șef al Direcţiei de Contrainformaţii Economice din Departamentul Securităţii Statului, pe Filip Teodorescu, adjunct al șefului Direcţiei de Contraspionaj – oameni despre care

INTERVIU



s-au lansat zvonuri mai târziu că serviciile străine ar plăti pentru ei aur în cantitate egală cu greutatea lor. Hotărăsem la plecare ca toţi cei ridicaţi din sediul Securităţii să fie duși în arestul Garnizoanei din Piaţa Libertăţii.

După ce mi-a dat fiecare „fișa” lui, am stabilit să fie duși, unul câte unul, de către doi civili, până la mașina unde îi așteptam eu și militarii. S-a făcut un culoar prin mulţime, trecerea fiind destul de dificilă pentru că mulţimea a început să-i lovească cu pumnii și cu picioarele. Din cauza acestei stări de iritare a mulţimii, am pus și câţiva dintre militari să ajute la trecerea securiștilor prin culoar. Îmi era și teamă că, profitându-se de aglomeraţie și de faptul că nu erau cunoscuţi la Timișoara, unii puteau fi ajutaţi să scape. Probabil că așteptau să vină cineva să-i aresteze să poată să fie la adăpost de furia mulţimii. În mașină au fost puși pe burtă unul peste altul, cu bagaje cu tot. În primul transfer, am dus în arestul Garnizoanei 14 securiști. Astăzi, când mă gândesc că cei 14 erau păziţi doar cu baionetele de către șapte militari tineri, fără experienţă, realizez că, dacă ar fi dorit să scape, nu ar fi fost un lucru foarte greu, ţinând seama de pregătirea și experienţa lor. Probabil că le-a convenit să se predea, pentru că se considerau mai în siguranţă.

Transferul lor la Garnizoana Militară, făcut în două etape, a fost, cum am spus, tensionat. Pentru grupul doi am fost ajutat și de Sorin Iordachescu... Ar trebui să precizez că în sediul Securităţii l-am întâlnit pe Pompiliu Alămureanu. La Garnizoana militară, i-am predat pe bază de proces-verbal, semnat de căpitanul Varga – fapt care a făcut ca Armata să nu-i elibereze. Documentele de predare a arestaţilor i-au fost înmânate în Balcon Mihaelei Muntean – care era secretara noastră. Lucram atunci în serviciul de aprovizionare la Industria Lânii și știam că marfa este predată doar atunci când semna gestionarul de primire. Acel proces-verbal semnat de mine și de căpitanul Varga cred că a fost foarte important pentru că am indus teama, teama că noi, revoluţionarii, având acele documente, vom putea constata că aceștia nu mai sunt în arest și-i vom putea trage la răspundere pe cei care i-au eliberat. Toţi ceilalţi arestaţi, care nu au fost predaţi pe bază de proces-verbal, au fost „scăpaţi”. De fapt, intrau pe o ușă și ieșeau pe alta, dacă nu puteau ieși pe aceeași ușă... Colonelul Traian Sima declara, la proces, că nu a părăsit sediul pentru că trebuia să predea cuiva Securitatea. Susţinea că, la 30 – 45 de minute după ce a plecat Ceaușescu, a venit un grup mare de manifestanţi, iar dintre aceștia, câţiva au urcat în sediu și l-au căutat, iar după alte 15 minute a venit maiorul Jude, cu care el se cunoștea, însoţit de un grup de militari. Greșeala mea a fost că, preocupat să duc ofiţerii în arest, nu am luat în calcul că ar fi trebuit să preiau sediul și am lăsat să facă Armata ceea ce a crezut – probabil, luând multe documente, importante pentru Revoluţie. Am spus armata, dar puteau să facă acest lucru și doar unii din angajaţii ei. Nu peste multă vreme am aflat că maiorul Jude a fugit din ţară cu informaţii. Atunci nu am știut că acest om se cunoștea cu colonelul Sima. După plecarea lui Jude din ţară și după ce am aflat că se cunoștea cu Sima, am înţeles care a fost în realitate misiunea lui în acea zi de 22 Decembrie 1989. Poate că istoricii se vor ocupa vreodată de acest aspect și vor afla cine i-a dat această misiune lui.

A urmat apoi ceea ce eu numesc „Interogatoriul securiştilor”. După ce am fost anunţat că a început să se tragă la Pădurea Verde, am fost trimis împreună cu alţi patru revoluţionari să-i interoghez pe cei


arestaţi și să aflu dacă știu ei despre vreo acţiune organizată după plecarea lui Ceaușescu. A fost primul și ultimul interogatoriu din viaţa mea, iar dacă pentru unul dintre șefii Securităţii, Emil Macri, întrebările erau noi, pentru că începusem cu el, la fel și pentru Filip Teodorescu, nu la fel au fost pentru cei care au urmat. După ce Macri fost dus înapoi în arest, lângă cei care nu fuseseră „interogaţi”, acesta le-a comunicat întrebările, astfel că răspunsurile au devenit identice. Nepriceperea noastră și a celor din procesele care au urmat și în care ei au fost implicaţi, cu siguranţă că i-a ajutat mult, dat fiind că nimeni nu i-a obligat prin nimic să spună ceva din ceea ce știau. Întrebările banale, lipsa unor documente care ar fi trebuit să fie găsite au făcut ca nimeni să nu fie găsit vinovat de nimic. Poate doar revoluţionarii care și-au permis să moară... Aproape nimeni din Operă nu a avut o atitudine revanșardă, dar încă ne doare sufletul că au murit atât de mulţi oameni în Decembrie 1989. Revenind la interogatoriu, îmi dădusem seama că nu mai avea niciun rost; pentru că cei chestionaţi se întorceau în același loc și puteau transmite totul celorlalţi. În timpul interogatoriului în apropierea noastră, a început tirul de arme automate... se trăgea de peste tot ... era un adevărat război ...

Arestul Garnizoanei era la primul etaj al clădirii, iar camera în care luasem interogatoriul era la parter, cu geamurile spre piaţă. Deși era un loc relativ descoperit – se putea oricând trage prin geam –, am decis să rămân, împreună cu revoluţionarii care mă însoţiseră, până la plecarea mea spre Radio. În timpul interogatoriului am vorbit cu Lorin Fortuna, iar el mi-a spus că nu are rost să revin în Balcon, pentru că a doua zi dimineaţa trebuia să merg la Radio Timișoara și să anunţ că Bălan nu este liderul nostru, cum se scrisese în Luptătorul Bănăţean, ziarul comunist cu numele schimbat. Cum canonada nu încetase, am vorbit cu Armata să-mi asigure deplasarea la Radio. Am primit o tanchetă să mă ducă până la Radio și înapoi. A fost prima și ultima dată când am intrat în tanchetă.

Cum, după ce i-am adus pe securiști la arestul Garnizoanei, primisem o staţie de emisie-recepţie de la Armată, iar ulterior am mai primit una, am putut să ascult toată noaptea comunicările dintre diferitele locaţii unde se aflau militari. Puţin după miezul nopţii, mi-am dat seama că se trăgea în cerc și că se trăgea între grupele de militari distribuiţi astfel: o grupă în curtea Garnizoanei, una în Modex, una la Muzeu, una în Operă, iar o alta, la Spitalul Militar. L-am întrebat pe lt. colonel Zeca dacă nu cumva militarii trag unii în alţii. După o verificare, mi-a confirmat acest lucru și mi-a spus că sunt de la unităţi diferite și că de aici a plecat confuzia. Nu am crezut niciodată acea justificare...

Dimineaţa în tanchetă, mă gândeam la ceea ce urma să spun la Radio Timișoara. Acolo l-am întâlnit pe colegul de Balcon, Ioan Lupuţiu, pe care în 22 Decembrie îl delegasem noi, cei din Operă, să ne reprezinte la Radio. Mă așteptam să fie puţină lume. Din contră. Am găsit foarte multă lume, erau chiar și militari. Am avut o intervenţie care trebuia să clarifice situaţia FDR-ului și faptul că Lorin Fortuna este singurul conducător al acestuia. Trebuia, de asemenea, să dejucăm o primă lovitură pe care o primeam. Nu a fost, însă, ultima... Radu Bălan intrase în clădirea Operei însoţit de Teodor Bulza și George Boieru – Bulza conducea ziarul PCR-ului, Drapelul Roşu, iar Boieru era ziarist.

După plecarea lui Ceaușescu, Radu Bălan ne-a transmis mesajul că ne roagă să stăm de vorbă cu el. Lorin Fortuna i-a spus că acest lucru e posibil doar dacă vine el la noi. A venit, iar după discuţie – care a fost

INTERVIU



înregistrată aproape în totalitate și care este cunoscută –, s-a întâmplat un lucru care a rămas nelămurit. Bălan a fost dus la Balcon și lăsat să vorbească mulţimii. În acest timp, cineva – probabil că momentul fusese pregătit – strigase lozinca „Îl vrem pe Bălan, că e bănăţean”. Mulţimea din Piaţă era în delir, plecase Ceaușescu, Bălan ne recunoscuse pe noi, cei din FDR, ca și autoritate, dar nu a înţeles manipularea care se pregătea. Nu trecuseră două ore de la fuga lui Ceaușescu și probabil că se intrase în etapa de preluare a puterii. Surpriza mare a fost că unii din revoluţionarii pe care i-am considerat lideri au plecat odată cu Bălan din Operă.

Acest prim episod a fost urmat de apariţia ziarului „Luptătorul Bănăţean” cu ale cărui titluri s-ar fi mândrit și Ceaușescu... Acest ziar îl anunţa pe Bălan ca lider al nostru. Lorin Fortuna a aflat, așa că a trimis o delegaţie a FDR-ului, condusă de Claudiu Iordache, să scoată un alt ziar, care să dezmintă informaţiile referitoare la Bălan ca lider la FDR-ului. Eu urma să transmit, la Radio, că nu-l recunoșteam pe Bălan ca lider. După intervenţia la Radio, am revenit în Balcon. Menţionez aici un un episod doi al aceleiași încercări de preluare a puterii locale de către Bălan și, desigur, de cei din eșalonul secund al PCR. Până în 25 Decembrie s-a stabilit, și cu Bălan, că ar fi bine ca în viitorul Consiliu Judeţean Timiș să fie introduse și câteva persoane, necompromise, care ne-ar fi putut ajuta pentru început în conducerea judeţului. Recunoșteam public nepriceperea noastră, lucru care a cântărit mult în ceea ce a urmat.

În dimineaţa de 25 Decembrie, am plecat de la Operă la Primărie pentru a constitui cele două Consilii, pe cel municipal și pe cel judeţean. Era multă presă, frontierele erau deschise, așa că veniseră nu numai ziariști români, ci și jurnaliști străini. La ora începerii ședinţei, au intrat în sală Valentin Vartan, Ioan Savu însoţiţi de un mare număr de echipe de televiziune. În urma lor era Radu Bălan, pe care Valentin îl prezenta drept noul lider al FDR-ului și drept omul care o să conducă judeţul. Vorbele laudative la adresa lui, l-au făcut și pe Bălan să se simtă rușinat și să mai tempereze atitudinea celor care îl prezentau așa. Acest episod a fost oarecum remiză, cu sacrificiul regelui – dacă îl numesc astfel pe Bălan, pentru că el din acel moment nu a mai solicitat public vreo recunoaștere a unei calităţi în cadrul noilor autorităţi locale.

Pentru noi, cei din FDR, acele zile au fost foarte importante, dar câteva decizii - cum ar fi acceptarea în noul Consiliu judeţean, a unor foști conducători comuniști (și asta chiar dacă unul dintre ei se numea Florentin Cârpan – personalitate foarte apreciată la acea vreme), declaraţia de intrare în FSN și activitatea noilor structuri care încercau să ne izoleze și apoi să ne elimine ca o posibilă forţă politică –, au făcut să pierdem mult din imaginea publică avută. Naivitatea noastră a făcut să nu înţelegem că intelectualitatea tânără dorea să fie luată în seamă, nu ne-am consultat cu ea, așa că ea nu a fost de acord cu niciuna dintre aceste decizii și astfel curentul puternic creat de aceasta împotriva ziarului local, încet, încet, s-a transferat împotriva noastră. Ei preluaseră mult mai departe radicalismul nostru din Operă. La acest aspect se mai adăugaseră noile structuri de la București, care nu ne acceptau decât provizoriu ca putere locală. Așa că fără aliaţi importanţi locali, cu disensiuni și trădări între noi, fără presă de partea noastră, cu Bucureștiul gândind cum să scape de noi, sărbătoream primul Crăciun liber, învingători, dar cu o victorie atacată și cu un mare pom de Crăciun în faţa Operei.

În noaptea dinaintea întâlnirii și constituirii celor doua Consilii a avut loc „Revolta din Balcon”. În noaptea de 24 Decembrie, a fost o revoltă a celor din Gardă, care au adunat Consiliul şi Comitetul FDR-


ului, pentru a organiza alegerile. Lorin Fortuna nu era prezent. Toţi am fost adunaţi în foaierul Operei, am fost încercuiţi, ameninţaţi că, dacă nu ne alegem şi nu încetează fracţiunile, vom fi toţi împuşcaţi. Am fost propus şi votat ca preşedinte al FDR-ului de toţi cei prezenţi. Între timp, însă, a ajuns Lorin Fortuna, anunţat despre ceea ce se întâmpla, şi ne-a comunicat că la „Europa Liberă” s-a transmis informaţia că Armata a preluat puterea.

Ideea alegerilor a fost abandonată. Nu mă gândisem să fiu președinte, nu doream să fie schimbat Lorin Fortuna, eram vicepreședinte și îmi ajungea, dar am înţeles că oamenii aveau încredere în mine. Și Lorin Fortuna avea încredere. Seara, pe niște lăzi de sticle, înainte de revolta Gărzii, stabiliserăm împreună cine merge la Consiliul Judeţean, cine la Primărie.

Care a fost relaţia cu Armata după 22 decembrie 1989?„Blocarea preluării puterii de către Armată” este un alt episod. Cum Europa era în continuă

schimbare iar Romania era în centrul atenţiei, Timișoara era locul în care, probabil, că undeva se stabilise că trebuie să se facă unele experimente. Pe plan local, din rivalitatea Securitate - Armată, ieșise învingătoare Armata. Pentru a fi liniștită că ceea ce făcuse în Revoluţie să nu se întoarcă împotriva ei, Armatei nu-i era suficientă desfiinţarea Securităţii și arestarea conducătorilor ei. Dorea să aibă și puterea.

În 12 ianuarie 1990, la presiunea mulţimii „organizate”, Lorin Fortuna demisiona. În aceeași noapte, la „Europa Liberă” se anunţa că generalul Popescu a preluat puterea în Timișoara. Dacă se mergea pe ceea ce devenise o lozincă în acea vreme, „Azi în Timișoara, mâine în toată ţara”, ar fi fost de așteptat ca acest lucru să nu fie doar ceva clamat de mulţime, pentru că erau deja destule exemple care susţineau aceste cuvinte, ci să fie urmată de preluarea puterii în România de armată.

În 13 ianuarie, la ora 6.00 dimineaţa, au dat năvală peste noi, în sediul CJT, peste 50 de ofiţeri. Abia ajuns acasă, de-a dreptul scârbit de infiltrările făcute între revoluţionari, de manipularea unora, de tot ceea ce se întâmplase în acea seară și noapte, poate că dacă un ofiţer de armată nu m-ar fi sunat, și nu m-ar fi determinat să revin în sediul CJT, lovitura militară ar fi reușit. Am chemat în acea noapte vreo 15 - 20 de revoluţionari alături de mine si am început sa ne organizam... nu am știut ce o să urmeze, dar important era să nu plecăm din Consiliul judeţean...

Am coborât pe scara principală însoţit de grupul de revoluţionari pe care l-am putut contacta și chema și le-am cerut să părăsească clădirea. Zâmbetele lor de mulţumire au încremenit. Le-am spus, printre altele, că eu – la acea vreme eram vicepreședinte al judeţului – nu mi-am dat demisia și nici ceilalţi din conducerea CJT nu au făcut-o. Le-am mai spus ca deja organizasem echipe în mai multe fabrici din oraș și i-am atenţionat că, dacă nu le vom opri, ele vor ieși din nou în oraș pentru a împiedica preluarea puterii de către armată. Vă puteţi imagina surpriza lor, nu se așteptaseră la o astfel de primire... Inteligenţa locotenent colonelului Predonescu, care se pusese la dispoziţia lui Fortuna, încă din 26 Decembrie 1989, să-l ajute din partea Armatei în administrarea judeţului, a făcut ca acesta să-l sune pe generalul Popescu. Aflând de opoziţia noastră, acesta și-a retras ofiţerii. A fost un moment deosebit de important în Revoluţie, cu atât

INTERVIU



mai mult cu cât, ulterior, am aflat de jocul făcut de Militaru și de alţii din conducerea Armatei. Lovitura militară anunţată și la „Europa Liberă” eșuase... de ce a trădat acel militar armata și a ajutat la oprirea acestei lovituri militare, știe doar el, și niciodata nu mi-a spus ... decât că nu era de acord cu revenirea lui Militaru ...

Cum apreciaţi raporturile stabilite atunci între CFSN şi FDR?FDR-ul s-a format ca partid în condiţii speciale, din oamenii care s-au adunat în Piaţa Operei, în

ziua de 20 Decembrie, din oameni care s-au confruntat cu forţele de represiune, mai ales în perioada 16-17 Decembrie, care aveau conștiinţă socială, dar cărora le lipsea experienţa politică. De acest lucru au profitat cei care au preluat puterea.

FSN-ul, Armata nu au avut niciun interes ca FDR-ul să joace un rol politic în România, așa că nu au dorit să-l recunoască și, chiar atunci când erau obligaţi de împrejurări să vorbească despre FDR, îi spuneau greșit numele. Mai mult, în timp au și făcut o asociaţie cu iniţialele FDR, pentru a spori și mai mult confuzia. FDR-ul intrase în istorie, s-a constituit ca singurul partid în ilegalitate, membrii lui își asumaseră public apartenenţa la el, a condus mulţimea din Timișoara, dar cum din 15 până în 22 Decembrie trecuse destul de mult timp, după 22 Decembrie au fost gândite, la București, scenarii în care FDR-ul și membrii lui nu intrau...

Care a fost rolul dumneavoastră în viaţa politică a României de până la 20 mai 1990? În primul rând, sunt revoluţionar și mă mândresc cu acest lucru. Am condus pentru mai bine

de o lună, ca vicepreședinte, Consiliul Judeţean Timiș, iar d-l Lorin Fortuna amintește într-un material publicat, că m-a lăsat după demisia domniei sale ca președinte al CJT Timiș. Am fost în Consiliul Naţional al FSN, în CPUN, am fost membru, vicepreședinte și președinte al FDR. Am fost unul dintre cei care aveau posibilitatea ca, fiind în FDR, să fac ca parte din visurile celor din Timișoara să fie înfăptuite la nivel naţional, dar din nepriceperea mea și a colegilor de atunci, am pierdut ocazia unică de a schimba cu adevarat România acelor zile. Atunci, dacă am fi realizat că noi suntem puterea și nu am fi rămas trei zile în Operă după 22 Decembrie, ci am fi ieșit să facem ceea ce au făcut cei din București, și anume să preluăm Primăria și Consiliul Judeţean, să preluăm presa, astăzi, probabil că FDR-ul ar fi puternic, iar România ar fi avut un alt parcurs. Oricum trebuie să mulţumesc tuturor colegilor de atunci că mi-au fost alături, unii dintre ei pentru multă vreme și să mă gândesc cu respect și pioșenie la cei care nu mai sunt printre noi. Ei toţi sunt aceia care au făcut ceva minunat pentru România! Chiar dacă nu au făcut totul, AU ADUS SPERANŢA!

Ce a însemnat Proclamaţia de la Timişoara (din 11 martie 1990) pentru dumneavoastră şi pentru istoria românilor?

Sunt membru al Societăţii „Timișoara”, sunt de ceva vreme membru în Consiliul de conducere al acesteia, am primit premiul ,,Ion Monoran”, așa că prin acestea dovedesc atașamentul meu faţă de Proclamaţia de la Timișoara. Dacă Proclamaţia ar fi fost acceptată și inclusă în doctrina vremii, multe dintre greșelile și derapajele ulterioare ar fi fost evitate. Proclamaţia nu introducea o idee revanșardă, ci


*

una curativă. Proclamaţia de la Timișoara a generat un curent extraordinar, poate că dacă FDR-ul și-ar fi construit doctrina pornind de la Proclamaţie și dacă ar fi găsit o modalitate de apropiere de intelectualitatea timișoreană de atunci, astăzi ar fi fost un partid important în România.

Ce neclarităţi şi percepţii greşite mai trebuie aduse în perimetrul realului, al corectitudinii, al adevărului?

Trebuie odată şi odată lămurit ce s-a întâmplat în 22 Decembrie, între momentul fugii lui Ceauşescu şi primul cartuş tras în după-amiază aceleiaşi zile. Apoi, ar trebui să fie explicată şi înţeleasă contribuţia lui Tőkés… Pentru toată lumea, el este cel de la care a pornit flacăra Revoluţiei, iar noi, cei din Timişoara, ştim şi spunem mereu că nu este aşa. Manifestarea din faţa casei lui este importantă, oferind atunci un extraordinar mesaj de solidaritate, dar Revoluţia a pornit când el nu mai era în Timişoara, iar revoluţionarii nu au pomenit de el şi nici nu au urmat vreun program revoluţionar al lui Tőkés. Revoluţia a pornit când protestul tăcut din faţa casei sale se încheiase, când tinerii care au nume, au biografie, au decis să oprească tramvaiele, când mulţimea a început să protesteze împotriva sistemului, când muncitorii din fabrici s-au solidarizat cu morţii, răniţii şi arestaţii lor şi au ieşit în stradă. Atunci a început Revoluţia. Tőkés nu a fost liderul Revoluţiei niciodată, nici măcar după arestarea lui Ceauşescu nu a revenit la Timişoara. Acest adevăr trebuie să fie spus până când cei care au văzut Revoluţia la televizor, sau au citit despre ea, vor înţelege acest adevăr, pentru că după mai bine de 25 de ani s-au organizat manifestări, au fost scrise cărţi şi s-au făcut filme pentru a ascunde acest adevăr.

Cum aţi defini, succint, Revoluţia Română pentru cărţile de istorie?Sunt mai multe perioade ale Revoluţiei din Decembrie. Prima, cea cuprinsă între zilele de 15 şi 19

Decembrie 1989, a reprezentat revolta populară la Timișoara. În a doua perioadă, între 20 și 22 Decembrie 1989, a fost Revoluţia Română, care se încheie o dată cu plecarea dictatorului din sediul fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român. Perioada 22 - 25 Decembrie 1989 a fost cea a preluării puterii și a instituirii noilor structuri ale statului. Aceasta este definiţia dată de mine, în calitate de secretar de stat, și care a fost făcută publică în Hotărârea Guvernului 1707/2006.

Trebuie să spun, însă, că Revoluţia nu a avut învinși. A avut arestaţi, răniţi, morţi, dar nu a avut învinși. Poate doar câteva persoane au avut de pierdut. Cei care ar fi trebuit să fie învinși au fost adevăraţii câștigători al Revoluţiei.

Cum priviţi astăzi idealurile Revoluţiei Române?Am spus și continuu să o fac: Revoluţia nu s-a sfârșit. Din păcate, Timișoara nu a știut să-și păstreze

puterea politică a acelor zile, nu a știut să fie solidară cu ceea ce realizase și a plecat capul rapid pentru o funcţie sperată la București. Și asta chiar dacă funcţia era cea de președinte judeţean al unui partid nenăscut încă. Dacă timișorenii ar fi rămas solidari cu Frontul Democrat Român, astăzi, acele idealuri ar fi putut să fie în mare parte împliniri. Noi, cei din Timișoara, am abandonat mișcarea în partea ei cea mai importantă sau nu am înţeles unde este puterea și am lăsat Revoluţia neterminată... Acum plătim acea indecizie, nepricepere sau ce o fi fost.

Mai avem mult de lucru pentru a face România, așa cum era ea conturată în visurile noastre, în 1989. Idealurile Revoluţiei sunt încă o speranţă de împlinit.

A consemnat Ioana CIODARU-CEAUŞESCU



*

SEMNAL EDITORIAL

Enciclopedia Revoluţiei

din Timişoara 1989,Vol. I. Cronologia şi victimele

Revoluţiei, Coordonator: Lucian Ionică,

Timişoara, 2014, p. 335.

O Revoluţie, un Memorial, o Revistă, 25 de ani,

Nr. 1(15)/2015Editura Memorialul Revoluţiei

1989,Timişoara, 2015, p. 199.

Enciclopedia Revoluţiei

din Timişoara 1989,Vol. II. Documente ale Revoluţiei,

Coordonatori: Romeo Bălan,Gino Rado,

Timişoara, 2014, p. 488.

Nicolae Toma,Lugoj, 20 decembrie 1989.

Revoluţie, adevăr, dezinformare,impostură,

Editura EUBEEA,Timişoara, 2015, p. 304.


ACTIVITĂŢI

ORAŞUL ÎN OGLINDA

TIMPULUIEXPOZIŢIE

FOTO-DOCUMENTARĂ

Începând cu luna mai a acestui an, Muzeul Municipiului București- Palatul Șuțu găzduiește expoziția de referință – Timpul Oraşului.

Spațiu de evadare din mundan sau arenă a inerțiilor sociale, orașul a reprezentat, de-a lungul timpului, locul unde omul se întâlnește cu sine.

Muzeul Municipiului București ne propune o călătorie în timp, o retrospectivă asupra tuturor evenimentelor majore ce au marcat istoria metropolei, o temă de reflectare asupra spiritului bucureștenilor văzut în oglinda timpului. Potrivit domnului Adrian Majuru, directorul muzeului: „Această călătorie în trecut este segmentată în aşa fel încât fiecare spațiu expus să reprezinte o perioadă istorică de referință din evoluția oraşului şi a evenimentelor care s-au petrecut

pe teritoriul acestuia. Această linie a timpului este reprezentată printr-un panou grafic care marchează cronologia inversă prin date, momente importante, personaje, obiecte de patrimoniu, clădiri şi cuvinte cheie, în funcție de perioada parcursă în această călătorie spre trecut”.

Pentru o viziune completă asupra realităţilor anului 1989 – Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 a pus la dispoziţia organizatorilor imagini ce zugrăvesc realitățile cotidiene din timpul comunismului şi griul opac în care românii își duceau existența.

E.D.

*



Compania de Librării din Bucureşti sărbătoreşte 65 de ani de la înființare

Compania de Librării din București (CLB) marchează aniversarea a 65 de activi-tate în comerțul bucureștean printr-o serie de evenimente speciale: inaugurarea celui mai re-cent spațiu al CLB – Librăria Luceafărul, din Bulevardul Unirii, demararea unei campanii specială dedicată școlarilor, ce va avea loc în toam-na acestui an, manifestări în premieră realizate împreună cu Biblioteca Metropolitană, ce vor avea loc în cartierele bucureștene, și o săptămână de acțiuni surpriză găzduite de Librăria Mihail Sadoveanu de pe Bulevardul Magheru.

„Compania de Librării București împlineşte 65 de ani de experiență în comerțul bucureștean de carte și papetărie, având clienți din 3 generații: bunicii, părinții și nepoții. Pentru o entitate economică, cred că nu este vorba de o

vârstă a treia comparativ cu vârsta oamenilor, ci, dimpotrivă, societatea noastră se află în plin pro-ces de reorganizare și întinerire pe coordonatele moderne ale prezentului și tradițiilor sale.

Timp de 65 de ani s-a scris multă istorie, drumul parcurs nu a fost lin și fără obstacole, majore am putea spune, dar întreg colectivul de acționari și salariați s-au dedicate cu multă pasi-une, ambiție, perseveranță și profesionalism, for-mând cu toții «marea familie a librarilor CLB». Avem convingerea că suntem cu toții implicați astfel încât societatea noastră să dăinuie în timp, multe generații de-acum înainte.”

(Veronica Marieta Seba, Director general CLB)

E.D.

*

Georgeta Munteanu, directorul de imagine al Librăriei Mihail Sadoveanu


La sfârşitul lunii mai a acestui an, doamna Ana Cotârlă şi-a încheiat acti-vitatea în cadrul Institutu-lui Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Timp de 10 ani a fost alături de mem-brii institutului, sprijinind proiectele şi activităţile des-făşurate în toată această perioadă.

Colegii săi îi mulţu-mesc pentru aportul adus Institutului şi îi urează multă sănătate, viaţă lungă şi îm-plinirea tuturor dorinţelor.



NECROLOG

IN MEMORIAM LUCA PIŢU

Luca Pițu (n. 14 ianuarie 1947, Cajvana, Suceava – m.14 iunie 2015, Focşani) publicist şi profesor. După finalizarea studiilor universitare (a absolvit Facultatea de Filologie, în cadrul Universităţii Al.I. Cuza, Iași) se dedică scrisului, intrând în vizorul Securităţii, alături de alți intelectuali ieşeni. În anul 1975 debutează în peisajul publicistic românesc, în revista studenţească „Dialog”, cu eseul Cheia hermeneutică, iar în anul 1986 se afirmă cu eseul Le chasseur des corbeaux, publicat în Franţa, la Editura À l’Écart (Muizon).

În anii ’80, odată cu afilierea sa Grupului de la Iaşi, o adunare restrânsă de oameni de cultură ce protestau împotriva dictaturii ceaușiste, Luca Piţu devine unul dintre urmăriții preferați ai Securității. Alături de nume ca Alexandru Călinescu, Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi sau Dan Alexe, scriitorul era o voce răsunătoare împotriva regimului ceaușist, în rândul societăţii ieșene. A fost arestat de Securitate, pentru prima oară în primăvara lui 1983, prigoana și încercările de cenzurare continuând până în decembrie 1989.

Spirit rebel, Luca Piţu, nu a încetat niciodată să lupte pentru ideea de libertate, astfel că, în octombrie 1989 a semnat apelul împotriva realegerii lui Ceauşescu și a acordat un interviu în direct Europei Libere, în ciuda constrângerilor impuse de regim.

Scriitorul Luca Pițu va cunoaște succesul începând cu anii ’90. Printre lucrările de referință se numără: „Sentimentul românesc al urii de sine”, „Breviarul nebuniilor curente”, „Temele deocheate ale timpului nostru” sau „Însem(i)nările Magistrului din Cajvana”.

Luca Piţu şi-a dedicat întreaga viaţă luptei pentru libertate. Acţiunile sale împotriva regimului comunist consemnează în paginile timpului curajul unui om care nu s-a temut să-şi apere demnitatea.

(14 ianuarie 1947 – 14 iunie 2015)

*


Publicaţiile Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 pot fi achiziţionate de la sediul instituţiei din strada C.A. Rosetti nr. 33, sector 2

Informaţii privitoare la publicaţii şi preţul acestora pot fi obţinute la numărul de telefon 021 3119980

Current Issue

Reverential Symposium25 Years Since the First Free Elections. 20 may 1990 - 20 may 2015 . ............................................................3

Ion Iliescu, Events of June 13 to 15, 1990 .................................................................................................... 27

FileClaudiu Iordache, Nicolae Ceauşescu’s Securitate in December 1989 ...................................................... 33Alexandru Grigoriu, An Imprisoned Revolution (fragments) .................................................................... 44Testimonies: Ciobanu Liviu, Dârjan Cristina, Gazda Arpad, Iacob Titi,

Patapievici Horia-Roman

Book ReviewCezar Stanciu, Testimonies from the Revolution Days .................................................................................. 55Gelu Voican Voiculescu, Simple consideration about an exciting book (II) ............................................... 57Elena Diaconu, Escape in the Past .................................................................................................................. 66

Book ReleasesAn New Book „Dedicated” to the Repression of 1989 ................................................................................ 68

Portraits ............................................................................................................................................................ 73

InterviewIoana Ceaușescu-Ciodaru, Unfulfiled Ideals, Broken Dreams .................................................................... 77

New Releases .................................................................................................................................................... 85

Activities ........................................................................................................................................................... 86

In Memoriam Luca Piţu ................................................................................................................................. 89

Current Issue ................................................................................................................................................... 90

Date post:	11-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	nicu-ionita
View:	218 times
Download:	1 times

caiet-58_8-iulie-2015

Documents