Serie nouă Anul XXVI nr. 3-4 (289-290) Suceava martie – aprilie 2015· · · ·

BUCOVINALITERARĂ

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

DIRECTOR:

Carmen-Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF:

Alexandru Ovidiu VINTILĂ

REDACTORI:

Georgiana DIACONIŢA Sabina FÎNARUIsabel VINTILĂ

COLEGIUL EDACŢIONAL:

Dimitrie VATAMANIUC Adrian Dinu RACHIERU Mircea A. DIACONU Elena Brânduşa STE CIUC

Ion BELDEANU Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:

Adrian ALUI GHEORGHE Liviu ANTONESEI Leo BUTNARU

Ilie LUCEAC Liviu Ioan STOICIU Matei VIŞNIEC

Redacţia şi administraţia:

R

I

Al. CISTELECAN

Acad.Prof. univ. dr.Prof. univ. dr.Prof. univ. dr.

(Preşedinte de onoare al S.S.B.)

(Piatra Neamţ)(Iaşi)

(Chişinău)(Târgu Mureş)

(Cernăuţi)(Bucureşti)

(Paris)

Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - SuceavaE-mail: bucovina.literara@yahoo.com

BUCOVINALITERARĂ

Număr ilustrat cu reproduceri după lucrări semnate de artistul plastic

Cătălin Alexandru Chifan.

SC ROF IMP SRLuceavaS

Str. M

0745 585 954@yahoo.com

ărăşeşti Nr. 7Atel. 0230-532 299

tel./fax. 0230-523 476mobil: 0745 392 984

email: rofimpsrl

autograf carmen firan

1

Singur tate în doiã

Am chemLa apte fix. Butonul de suscu numele ters, deA treia u

ul e ros. De timp. De nimic.Plouă mărunt. Înadins.Râuri sub iri se preling pe ferestre.E cea i frig. Ca în dimineala munte când i-ai legat şi ai pretins că trebuie să urci piscurileapăsatunde nu te a tepta nimeniunde nu era nimic de făcutdoar cerul cenu iu despicat de lacrimile melerâuri sub urme pe pietre.E vinul a secat în pahareiuie lini

i vine. O aud fo nind. Sar la uÎmi lipesc urechea de lemnul ei rece.Îmi cre te un munte în piept. Carnea e i ea rece. Farfuriile au obosit.i vine. Î

i trece.

at singurătatea la masă.ş

ş şi neapăsat demult.şă pe dreapta de la lift.

Soneria nu sună. Preş

ţţă ş ţa aceea de toamnă

ţ şiretul la bocanci lângă pat

ş

şţiri lăsând

şapte trecut. Lumânările sunt mai scurte de-acum

ţ ştea ca un glonte scăpat la-ntâmplare.

Ş ş şă.

şş

Ş şi strecoară capul prin draperia de fum.Îmi mângâie părul. Ş

jurnal comentat

2

Liviu IoanSTOICIU

Alba Iulia Aurel Pantea, Iași Lucian Vasiliu, vechi ș

--

i noi manifestări literare

Am asistat, fără să vreau, la închiderea unei manifestări literare ş

de şş

ş ţ

ţţie, în acest an, de

succes, sobră, aşezată, cu prezentări critice

ţ că va apărea, din vara anului viitor, manifestarea inti tulată Conferinţ

ţ ureanu… Îmi notam pe pagina mea Facebook, la întoarcerea acasă (cu scuze pent

i deschiderea alteia în loc, patronate tot Aurel Pantea, pre edintele Filialei Alba-Hunedoara a USR. În 16 i 17 aprilie 2015, la Alba Iulia i la Pianu a avut loc ultima edi ie, a zecea, a Colocviului Tinerilor Scriitori (proiect al USR de promovare a tinerilor, preluat de Filiala Alba-Hunedoara a USR la ultimele edi ii; mai exact, din 2009 încoace) — o edi

și recitaluri poetice de calitate. În locul acestui colocviu, Aurel Pantea a anun at

ele de Poezie de la Pianu. Pianu e o localitate la vreo 25 de kilometri de Alba Iulia, la poalele Mun ilor Ș

ru repetare): De anul viitor - „Conferințele de Poezie de la Pianu”! O noutate. Aurel Pantea, pre edintele Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor, a anunțat la finalul edi

nferințele de Poezie de la Pianu

știind unde se opre te grani a tinere ii literare la noi, de fapt). La Alba Iulia, joi și vineri, 16 și 17 aprilie 2015, a avut loc ultima edi ie a Colocviului Tinerilor Scriitori

ș iile” - prin comentariile critice de ț și prin recitalurile poeț

ii) și la Pianu (la sala unei recepții de lux, pe dealurile cu 18 terenuri de golf, unice în România). Consacraț

), Adrian Alui Gheorghe (directorul revistei „Conta”; plin de umor), Ioan Moldovan (directorul revistei „Familia”), Viorel Mureșan,

şţiei de succes

din 2015 a Colocviului Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia că în locul acestei manifestări, din vara anului viitor va avea loc, sub patronajul lui, proiectul intitulat Co

! Se pune astfel, în acest an, capăt Colocviului Tinerilor Scriitori (derutant în sine, ne ş ţ ţ

ţşi a fost considerată „cea mai

reu ită, dintre toate ediţinută ilor, la Alba

Iulia (Sala Senatului a Universităţ

ii Al. Cistelecan (el a coordonat „lucrările”, alături de Aurel Pantea

LIS, George Vulturescu (directorul revistei „Poesis”) i-au prezentat pe mai tinerii Sabina Comș ș, Da

ți ș

Pie ei centrale”

a, Dan Coman, Alex Văsie niel Săuca (directorul revistei „Caiete Silvane”), Daniel Dăian, Gabriel Bota. Au fost prezen i Carmen Ardelean, Cornel Nistea, Mircea Stâncel, Doina Popa, Virgil Todeasa, Eugen Evu. Personal, am fost iar fascinat de Cetatea Alba Iulia, de amenajările „ ţ şi de Catedralele sale, cu care eu rezonez (aici ar trebui să fie Capitala Culturală Europeană din 2021).

i duh” la care revin, de câte ori am ocazia, cu bucurie. Pur i simplu primarul Mircea Hava

i castrul roman Apulum și o pia

ș ii i locuin

i mi-am plecat fruntea în fa

) a fost ridicata intre anii 1714 si 1738, un plan al arhitectului italian Giovanni

Mărturisesc, Cetatea Alba Carolina (repusă în valoare în anii 2000) e un loc „încărcat de istorie ş

ş şi oamenii lui au făcut minuni, reabilitând această Cetate (lăsată în ruine, acoperită de pământ) pe bani locali şi ai Ministerului Culturii, dar mai ales pe bani europeni. Dacă n-aţi văzut acest loc din Alba Iulia (întins pe zeci de hectare), trebuie să veniţi să-l vedeţi. E de admirat clarviziunea arhitectului restaurării (dacă am înţeles bine, restaurator-constructor Gh. Lăncrănjan Franchini). Cetatea Alba Carolina cuprinde ş

ţă medievală (reconstruită după model european), în care sunt cuprinse monumente de vis (azi, muzee sau catedrale, cea ortodoxă regală i cea catolică, sau sedii de instituţ ş

ţe, unele transformate în restaurante; am făcut fotografii cu statuile de metal „de mărime naturală” ş ţa busturilor marilor noastre personalităţi istorice, fără de care România n-are avea la sânul ei şi Transilvania). Altfel, cazemata impresionantă Alba Carolina (Cetatea Alba Carolina, fortăreaţă cu bastioane de tip Vaubandupă

3

Morando Visconti, pe Dealul Citadelei din Alba Iulia, , „având rol de fortifica

... cela

fortifica ii precedente: Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (106 d.H.) i

”. Cu bastioane înalte de 12 metri și an uri late de 27 de metri ( i cu ase por

a Hava (primar de la Revoluție încoace) ș

ș știnț

știu ce „investiț locale ș ț

ș

șți și la vii, inclusiv scriitorilor noștri.Uimitor, aș

ț șț

ț

și (în numele viitoarei Capitale a Culturii Europene din 2021), Lucian Vasiliu, noul director al Editurii Junimea, a iniț

(și Bunavestirea Poeziei) în 24 și 25 martie 2015. În condițiile î

ț

ț

și recitaluri ale invitaților Leo Butnaru, Aurel Pantea

, Arcadie Suceveanu, Marin Gherman,

țța Bucureștiului.

De frumusețea Iașț ț

în timpul împăratului Carol al VI-lea ţie strategică de apărare a Imperiului

Habsburgic împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman Anterior epocii în care a fost construită, în a şi loc s-au mai aflat alte două

ţş Cetatea Medievală

Bălgrad (secolele XVI-XVII)ş ţ ş

ş ţi, unele tip arc de triumf, cu sculpturi mitice)... N-o să insist, vreau să laud încă o dată „mintea deschisă” a primarului Mirce

i răbdarea localnicilor, care au suportat până în 2013 antierele. Totodată, regret că, drept recuno ă,

primarul Mircea Hava are dosar la DNA pentru nu ie discutabilă” în mijloacele de

transport i că posteritatea ar putea să re ină numai acest aspect penal… M-am închinat la Catedrala ortodoxă, am sărutat Evanghelia i Crucea în seara Izvorului Tămăduirii, pe 17 aprilie (venit la slujba călugărilor) i am aprins lumânări la mor

adar, de anul viitor va apărea pe pia a literară i prima manifestare a lui Aurel Pantea intitulată Conferin ele de Poezie de la Pianu. Vă pute i imagina că în aceste vremuri e posibil să apară noi manifestări literare? După ce anul acesta, la Ia

iat Colocviul de literatură

n care, din ianuarie 2015, Lucian Vasiliu a scos noua lui revistă intitulată . La colocviul său, Lucian Vasiliu a avut în program o conferin ă cu Sorin Alexandrescu, dezbateri pe seama presei culturale (cu Al. Călinescu, Liviu Apetroaie, Bogdan Cre u, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Condurache, C. Hrehor, Gruia Novac), lansări de carte

, Ioan Moldovan, N. Corlat, Daniel Dăian, Cristina Doroftei, Ioana Diaconescu, LIS

Vasile Tărâţeanu, … Slavă cerului, via a literară în „provincie” ia în continuare fa

ilor nu mai e nevoie să fac eu caz, via a spirituală te ine îndrăgostit aici tot timpul.

Scriptor

Scriptor

biblioteca Bucovina literarăjurnal comentat

Constantin Abăluţă, ,

Bucureşti, Cartea Românească, 2015

Femei răspântii imprevizibile

Petru Ursache, , Cluj Napoca,

Eikon, 2014

Gastrosofia sau bucătăria vie

, / Ediţie

îngrijită de , Iaşi, Junimea, 2015

Theodor Codreanu în imaginarul criticii

Lina Codreanu

Adrian Dinu Rachieru, Timişoara,

Marineasa, 2015Cercul doclinian,

Suprarealismul lui D. Trost,/,

Ediţie de Craiova, Universitaria, 2014

Petrişor Militaru

Lăcrămioara Stoenescu, Bucureşti,

Tracus Arte, 2015

În labirintul roşu,

4

cronica literară

Ca ultima oară

TheodorCODREANU

Există poeţi ai începuturilor, ai primelor timpuri, ai arhetipurilor neîntinate. Mihai Ralea făcea asemenea observaţii de adâncime privitor la natura sadoveniană, o natură a primordiilor biblice (

Modernitatea şi postmodernitatea (îndeobşte) au schimbat axa existenţială până la a lui G. Bacovia sau până la al lui Emil Cioran. S-ar cuveni să facem o distincţie, totuşi, pe urmele lui Cons tant in Virgi l Negoiţă, a sup ra unu i postmodernism modern (care pariază pe simulacrele textualiste: Mircea Cărtărescu, Florin Iaru ş.a.) şi un postmodernism premodern, descinzând, pe o anumită latură, din filonul autentic al bacovianismului şi care, pur şi simplu, răstoarnă perspectiva sadoveniano-viereană, transgresând acel . Din această specie poetică face parte Florin Dochia, cel puţin în recentele sale

şi (Editura PIM, Iaşi, 2014, cu 10 desene, de Lidia Nicolae).

Florin Dochia trăieşte în Câmpina, unde, alături de Constant

, cunoscuta publicaţie a lui B.P. Hasdeu, impunându-se, apoi, ca poet, publicist, critic literar. Prin debut editorial ( , 2003), ar putea intra în „generaţia '2000”, depăşind postmodernismul clasicizat, „transmodernizându-l”, sugestie prezentă chiar din titlul volumului de debut, până la şi

aflate în agonie existenţială, ceea ce încă opusă celei bacoviene sau celei din ciclul de romane

Soluţia unei asemenea apocalipse, în postmodernitate, este

Valori bucuria de fi C

neantul valah

ca ult

Orb pe mare

Orb pe mare

apocF

simulacrul

, 1935). E precum acel din poezia lui Grigore Vieru:

într-un dramatic

volume (2014)

in Trandafir, a revitalizat

. Paradoxul lui este reîntâlnirea cu arhetipurile

am putea numi o al

lui D.R.Popescu., ca

a prima oară Merg pe pământ/ Şi sun ca vioara./ Toate îmi par că sunt/ Prima oară./ Ca un copil/ Aştept dimineaţa,/ Până la lacrimi/ Mi-e dragă viaţa.

căderea în vid

ca prima oară ima oară

Elegiile căderii

Revista Nouă

Geometria singurătăţii

Elegiile căderiica ultima oară

alipsă cu finalitate

fiinţare în

absenţă

mă tem de absenţa ta…

Bacovia. Sfârşitul continuu

Cântarea Cântărilor

. În simulacrele lui Florin Dochia încă mai bântuie fantoma Prinţes , copia ultimă a perechii primordiale. De altfel,

se intitulează Iar absenţa sileşte, ca ultimă salvare, la

încropirea : „…şi atunci cuceresc întunericul,/ revărs pe el o mare,/ construiesc o corabie/ din rămăşiţele unor vieţi anterioare,/ desenez pe ea un echipaj/ şi îi ordon să existe.”Poetul apare ca un demiurg confecţioner de texte, umbră a umbrei Logosului divin. Pe marea confecţionată de el, aleargă însă ără ţintă, înspăimântat de orice oprire care-i totuna cu moartea: „alergam în neştire de la orizont la orizont/ mereu în direcţii opuse/ orice oprire era o moarte/ şi eu am murit de nenumărate ori” ( ). Agonia bacoviană era continuă (v. cartea lui Ion Car

: „Şi tare-i târziu / Şi n-am mai murit ). Pentru că Bacovia nu trăia în simulacru, pe când urmaşul său postmodern poate avea iluzia necontenită a morţii din care se smulge călătorind/căutând, fie şi orb, pe marea vieţii-simulacru: „alergam nebun între orizonturi/ căutându-te înainte de a te inventa,/ înainte de a te iubi fără de speranţă.”

Dacă Emil Cioran făcea, în 1936, , Florin Dochia se crede hărăzit a

face istoria neantului pentru întregul univers: „am ascuns nostalgia sub pernă/ ca o armă de rezervă./ încep să fac istoria neantului.” ( ). Şi începe chiar cu propria corabie, care nu e nici cea salvatoare de viaţă a lui Noe, nici măcar corabia care se scufundă încet, a lui Matei Vişniec: „la vâsle sclavii au murit demult,/ scheletele lor sunt deja umbre murdare/ pe memoria lemnului sărat al bordului.// am barca mea plutind în derivă,/ căutând porturi incendiate, golfuri/ unde îmbătrânesc fecioarele răpite de piraţi,/ lagune cu rechini înfometaţi/ care pot oferi gratuit o moarte decentă.” ( ). Prinţesa spre care încă mai aleargă („însoţit de fantasmele nopţii/ şi de absenţa ta”) nu mai e reconstituibilă decât ca vag simulacru după : „pielea ca o rugăciune la poarta infernului,/ sânul tău ca botul iedului pierdut de/ înţeleptul solomon în pustie,/ ochii tăi ca mările sudului în furtuni,/ inima ta – iepure adormit în tufişuri,/ dezmierd întrupat – mâinile tale albe// – iată cum te-am închipuit din cioburile/ unei ogli

). Iubirea-simulacru („aşa cum ascunzi o umbră/ în faţa altei umbre”) nu mai poate fi decât „o simulare perfectă” (

ei principalului ciclu

al volumului

, f

aion , 1977)

, …” (

nzi pe care o voi sparge curând,/ când soarele visului meu va apune.” (

), ceea ce-i mai

preludiulOrb pe mare

simulacrului

orb

1.

Pastel

istoria neantului valah

3.

5.

6.

10.

5

cronica literară

mult decât un simulacru

, la acel

).

). Iubirea-simulacru, la Florin Dochia,

.” (

).

atunci când te-am iubit

, memorie salvatoare chiar în clipa când se-nd

. Poetul are deplina conştiinţă a condiţiei sale postmoderne, augmentată de de reîntoarcere eminesciană

al lui Grigore Vieru: „nici nu-ţi închipui cât am vrut/ să ne mutăm cu viaţa-n altă eră,/ cuprinşi în timp ca într-o sferă,/ să nu aştept în clipele avare/ o ultimă, străină-mbrăţişare,/ un ultim şi străin sărut…” ( Iată imaginea lui

, ultimă îmbrăţişare şi ultim sărut, pierdere pentru totdeauna a Euridicei: „soarele înţepenise la orizont/ ca-ntr-o viziune a lui van gogh,/ era doar un cearcăn/ fără memorie.// am închis fereastra peste un fluture mort.// să nu întorci privirea, ai spus,/ recompune-mă din frânturi,/ din fantasme, din umbrele/ ghicite în ceaşca de cafea…// aerul a îngheţat în urma ta./ pereţi translucizi îmi îngroapă retina./ la trenul spre paradis s-au închis uşile.” (

are ceva din radiaţia remanentă (de 3 grade Kelvin) a genezei, a Marii Explozii. Este chiar mesajul Prinţesei absente, găsit într-o sticlă pe marea orbului: „

). Şi asta în pofida faptului că s-a prăbuşit în fiinţa celor doi, că „au murit armoniile sonore,/ toate culorile s-au vărsat în negru”, „iar noi devenisem deja cenuşă” ( ). Lumea s-a stins, el şi Prinţesa au rămas singuri pe planetă, iar cu ei – „şi o mie de vise” (

E clipa arheică a apocalipsei simulacrelor, posibilitatea unui nou început. Catastrofa e convertibilă în renaştere, prin iubirea-arheu, iubirea remanentă care a făcut posibilă naşterea lumii de către Dumnezeu: „peste o mie de ani,/ imaginea ta va fi încrustată în pielea mea/ ca o hartă spre comoara pe care am ascuns-o/

/ până la epuizarea unei galaxii în formare,/ arheologii mira-se-vor că tu eşti încă plină/ de viaţă, că le poţi povesti istoria de-a fir a păr/ din ultimul mileniu” ( ). Eminescu punea mare preţ pe memoria arheică a lui Făt-Frumos, cel întors de pe tărâmul

repta către starea de cenuşă, spre casa părintească. Ceva din acest eminescianism remanent răzbate şi-n

încercarea

12.

14.

zi

17.golul

20.21.

25.

în altă eră ca prima oară

ca ultima oară

iubeşte tot ce vine, tot ce pleacă,/ iubeşte pân' la capăt chiar şi-acele/ uitate dansuri de sfârşit de lume,/ în care ai îmbrăţişat femei/ ce-s a imagini prăfuite în albume,/ iubeşte pietrele care ţi-au stat în drum,/ iubeşte uşile deschise către vise,/ iubeşte tot ce-i trecător, de-acum,/ căci veşnicia, iată, s-a sfârşit/ şi-n hainele de spumă împletit/ vei adormi departe, în culise

tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte

poezia lui Florin Dochia, recucerind parcă acel din lirica lui Grigore Vieru, născându-se

o nouă stea: „de cât haos e nevoie/ ca să se nască o nouă stea?” ( ). Ca şi Eminescu, acum poetul simte legitimitatea interogării „divinului brit” asupra corăbiei sale scufundate şi regăsite: „ pune, bătrâne will,/ cum de se-ntorc la mine-n zori/ corăbii scufundate,/ femei de mult plecate-n nopţi eterne” (

). În clepsidră, „nisipul curge invers” ( toate se arată sub lumina ironiei ), dar şi personajele lui Urmuz ( ). Poate că poezia e prezentă domneşte neînţelesul: „poezia începe/ când nu mai înţelegi ce se întâmplă.”( ). Orbeţia pe mare n-a fost decât o fugă de simulacre: „fuga mea peste mări şi ţări inventate,/ fuga de chipurile de ceară ale personajelor/ în care ne-am reîncarnat de o mie de ori” (

, aduce soluţia întoarcerii la , ca ieşire din bezna postmodernă, căci

„extazul la obârşii nu fi-va în zadar”: „de-ar fi să fugi cu mine plutind spre nicăieri/ ca două aripi care poartă acelaşi vis,/ m-aş rupe de pământ şi de abis,/ aş stinge de pe chip orice dureri/ şi în oglinzi m-aş scufunda decis/ să aflu ţara minunată a lui Alice/ în care mâine-i împletit cu ieri/ iară prezentul încă n-a fost scris.” (

: în Archaeus trăieşte povestea, scufundarea în oglinda minunată a lui AliceS-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să

trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus…// Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele…” (M. Eminescu,

, studiu introductiv şi ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti 1977, p. 282).

Într-adevăr, ceea ce dă farmec poeziei lui Florin Dochia este tocmai partea de poveste, de întoarcere la obârşii, în pofida orbeţiei care ne ameninţă călătoria noastră prin mările vieţii. În definitiv, este noua poveste a Prinţesei, a Cenuşăresei

şăresei” ( ). Versurile cele mai neconvingătoare rămân, de aceea, acelea care nu se desprind decisiv de joaca sterilă

ca prima oară

pământ

obârşii

de-ar fi să fugi cu mine

Opere, VII. Proza literară

29.

31.30.

32.40.

42.

44.

48.addenda

este singura realitate pe lume

Orb pe mare

38.

s

). Orbul plecat pe mare poate, acum, striga ! (

). Sub ochiul orbului, : omul concret bacovian, ftizic (

acolo unde

). Poemul final, inclus ca o

).Archaeus, spune Eminescu,

:

: „eram trist ca pantoful pierdut al cenu

, de simulacrul postmodernist.

„

6

Ion gârbiceanu – pere fundamentale

AO

Constantin CULEŞAN

cronica literară

Apariase anun ie de „Opere

fundamentale”, coordona Acad. Eugen Simion, sub egida Academiei Române,

. Poate e senten ios a spune astfel atâta vreme cât Ion Agârbiceanu (cu o absen de câ ,

) a fost o prezen în arealul fenomenului literar românesc, prin publicarea de volume originale, prin

(uneori) în manualele colare, prin i

distinc ie, prin coordonarea unor public ii ca i prin angajamentul

statornic, pentru a nu mai vorbi de frenezia cu care semna schi e, povestiri sau nuvele în diverse reviste culturale ca i în cele cu profil beletristic etc, etc, a fost considerat, totu , mai ales, drept un… scriitor provincial, un ilustrator vrednic al ardelean (Eugen Lovinescu),

ce stFaptul e , de „to i cei

care au comentat imensa produc

o

sub raport estetic”. observa ia

pe care o face autorul ie

, I. (1902-1910); II (1911-1922). Edi el cronologic iei, bibliografie, note i comentarii, referin e critice de Ilie Rad.

ia Na tiinti, 2014. Colec ia „Opere fundamentale”).

Compara ia cu povestitorii (prozatorii) moldoveni

ţia primelor două volume dintr-o serie de ş ţată în prestigioasa Colecţ

tă de este fără

îndoială un act de dreptate ce i se face marelui prozator ardelean ţ

ţă ţiva ani, abuziv ordonată în epoca proletcultului

de după război ţă constantă

reeditări, prin includerea şşezătorile literare la care participa cu plăcere ş

ţ ţ (înainte de război) ş gazetăresc

ţş

şi, de critica literară interbelică

sămănătorismuluitributar unui tezism dedus

dintr-o morală creştină ă la baza pregătirii sale teologice. către ţ

ţie epică (peste 70 de titluri publicate), lăsată de acest prelat greco-catolic, harnic, meticul s, decis – încă de la început – să realizeze o frescă a satului de peste munţi. Ea nu este deloc inferioară Iată

ţ şi judecata, la o adică, dreaptă şi atât de necesară de-acum,

la această ediţ monumentală (Ion Agârbiceanu,

ţie îngrijită, tab, notă asupra ediţ ş

ţ de Eugen Simion. Academia Română.

Fundaţ ţională pentru Ş ţă şi Artă, Bucureş ţ

ţ

recunoscut

Schi e i povestiri

Studiului introductiv

Opere.

Studiu introductiv

ţ ş

ş ş şeste extrem de

binevenită pentru că ea evidenţiază nu atât particularităţ ţă a

de originalitate, înscrisă pe linia unei tradiţ ş

şş naintea acestuia, prin încărcătura

misionarism ţ şş ă de puternică

moral itate în demonstraţia conflictuală a subiectelor abordate.

, poezia naturii este, la ei, dominantă în naraţ ş

ţită mai totdeauna de duioşia după lucrurile ce pier; proza muntenească – preluând ideea de la E. Lovinescu – este mai dinamică şi mai acut socială, în timp ce sămănătorismul ardelean, tinde în epică spre ţia obiectivă, având şi o notă morală maiputernică”. Şi continuă cu o bună observaţ

Demersul fiului de pădurar din Cenade este mai modest. Câmpul lui epic (…) este satul ardelenesc uitat într-o patriarhalitate deloc idilică, sat cu oameni nevoiaş

ţ ş ţ ş ţi stăruitori şîntr-o

lume uitată de Dumnezeu , în fine, sat uitat la marginea unui Imperiu bătrân. Există şi alte reprezentări în pictura fumurie a acestei umanităţ

şşi

încă alte semne ale unei realităţş

bile le aflăm aici, în pictura acestor caractere indiaboliate, frământate de pasiuni vijelioase ş

sunt doar două exemple”.ţi s-a

arătat mai rezervată ţă de scriitorii ardeleni, discursul cărora părea

mai bolovănos, mai puţşi de aceea preferau să aibă faţă de ei

o atitudine tolerantă, ezitând a-i cota ţ Şi, în

bună parte aveau dreptate, numai că frazarea aceasta bătrânicioasă îş ş

, chiar dacă de o coloratură mai… rigidă. Iată, bunăoară, luat

cate

i munteni, de la sfâr itul secolului al XIX-lea i începutul celui de al XX-lea,

ile scrisului din Transilvania, în spele lui Ion Agârbiceanu, cât originalitatea acestui

creator, nota lui de individualizare, ii ardelene ti pe care o

impunea categoric Ioan Slavici i care venea chiar bini or mai di

ului na ional, fie el i de subsol, ce inculca obligatoriu i o coordonat

„Prozatorii moldoveni sunt mai , , – spune Eugen Simion – ritmurile lor sunt domoale,

iune i este înso

crea ie de

profunzime: „

i, singuratici, resemna i i supersti io i, cu preo i harnici ca Popa Tanda – veritabili misionari

–

i vegetative i agonice. Este vorba de ceea ce am putea numi (…) toate acestea

i misterioase apar în prozele lui Agârbiceanu i, fapt curios, efectele estetice nota

i capabile de mari cruzimi morale. , În general, critica de dincolo de mun, întotdeauna, fa

literar al le amultora in elegant sub aspect stilistic

oarecum… pe orizonturile superioare ale crea iei artistice.

i are farmecul i plasticitatea ei aparte e

la întâmplare, începutul povestirii : „Printre nuielele us

lirici contemplativi pasei tistatice

naturile demonice

ş

Popa Man Jandarmul

Năcaz

7

cronica literară

ale gardului o văd în toată ziua în curte, în grădină, umblând încet, aplecată, răzimată, parcă, pe umărul drept. O văd în mână c-un gătej, c-o sapă, c-un braţ

am cercat să-i aflu rostul rătăcirilor, nu i l-am putut afla. Curtea e tot plină de vreascuri şi gunoaie, grădina e tot nesăpată, deşi a-nceput de mult mustul primăverii”. Aproape nimic, dacă nu cumva chiar nimic

şi nici nimic din intelectualitatea rafinată a discursului

ţ şi o pedanterie riguroasă a descrierii,

atunci când vrem să monitorizăm, cum se zice azi, amsamblul diversităţstilistice ale literaturii noastre, unitară totuş ţă ş

ţională.şi

i s t o r i c i l o r l i t e r a r i transilvăneni că au insistat în comentarea ş

ţia generală a sc r i t or i lo r d in aceas tă provincie, mai cu seamă după

şDespre el au

stăruit a vorbi Sextil PuşRadu Dragnea,

S. Bornemisa, Gh. Bogdan-Duică, Ion Chinezu

ş.a., pe lângă G. Călinescu. E. Lovinescu, M. Dragomirescu,

ş şIar după cel de al doilea război mondial exegeza asupra operei acestuia este cu precădere datorată critici ardeleni: Mircea Zaciu (cu o primă ediţ

ţ

ţţă la volumul

ţ ţă

ţ şţă la iarăş

ţă la ş ţă l pentru a

de paie. Dar spor nu prea face. De câte ori

, din puterea evocatoare în halou baladesc al începuturilor povestirilor lui Mihail Sadoveanu

narator al lui Gala Galaction. Dar e aici un realism al observa iei

ce nu pot fi trecute cu vederea,

ilor

i ca substan i capacitate emo E meritul deci al criticilor

i impunerea în aten , continuu,

momentul Marii Uniri. Cum es te i cazu l l u i I on Agârbiceanu.

cariu, Ilarie Chendi,

, Victor Papilian, Ion Breazu

Octav Botez, H. Sanielevici, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius .a., fire te.

lor ie de , în 1956), Ion Brad (prefa ând în 1959 volumul ), Mircea Zaciu cu un studiu introductiv la edi ia de din 1962, Cornel Regman cu prefa

(1968), Ion Simu (prefa la , 1978), Aurel Sasu (îngrijind

edi ia , 1971 i apoi cu o prefa , din 1979), i Mircea Zaciu (postfa , 1981), C. Cuble an (postfa a , 1985) etc,

Pagini aleseFile din cartea naturii

Opere

Din pragul marii trteceri

Medita ii în septembriePovestiri

Fefeleaga i alte povestiriNuvele

Două iubiri

ţ

ş

adăuga (mai ales) monografiile consacrate lui Ion Agârbiceanu de Mircea Zaciu ( şi o alta, mult extinsă, în 1964), Cornel Regman (

ş . De-acum i se acordă spaţ

ş ţurmă (D. Micu, Ion Rotaru,

ţ şş ş ţă.

ţ ă o sută de ani de când au fost publicate, pov

şi inegale, arată un simţ ş

ţ

Ş ţie este îngrijită tot de un ardelean: prof.

, cu acribie profesională şi foarte atent la a m ă n u n t e l e n e c e s a r e sistematizării unei asemenea întreprinderi. rimele două volume de proză scurtă – menţionează domnia sa –pregătite de noi, au fost incluse, astfel, toate textele din volumele tipărite ş , apărute în intervalul 1902-1922 (cu excepţ – Editura Cartea Românească,

şţ ş

ţie, după cum nu au fost incluse prozele ş ţia Pienescu), urmând ca, în următoarele două volume ş

ţinut, să fie ţş ş

şt

elaborării u în cea a publicării datorită avantajului că ţă „evoluţ

şE pusă

astfel la înţ

1955

, 1973, cu o reeditre în 2001), Mircea Popa ( , 1982 i , 2013)

ii ample în toate istoriile literare i dic ionarele de autori, elaborale în deceniile din I. Negoi escu, N. Manolescu .a.), prozatorul câ tigând pe zi ce trece în notorietate i prestan„Judecate estetic – conchide Eugen Simion în

la actuala edi ie – dup

estirile lui Agârbiceanu, numeroase

epic indiscutabil i, nu de pu ine ori, un talent de mare prozator”.

i actuala edi

univ. Ilie Rad

„În p

i din seria de

ia volumului de

Bucure ti, 1922, 176 p. –, care con ine texte dramatizate i care nu au fost incluse în prezenta edii unele texte dramatizate din edi

cu acela i con cuprinse restul schi elor, povestirilor i nuvelelor, volumele 5 i 6 fiind destinate

romanelor, prozei memorialistice i publicisticii scriitorului”. Scrierile sun astfel înseriate în ordinea

lor, n , astfel se poate pune în eviden

ia scrisului unui autor, nu doar din punct de vedere tematic, ci i stilistic, ambele componente fiind relevante în cazul lui Ion Agârbiceanu”.

demâna cititorilor de azi un soi de Agârbiceanu, preluându-se produc ia

acestuia din momentul debutului, în 1902, în

Agârbiceanu i demoniiIntroducere în opera lui Ion Agârbiceanu

Ion Agârbiceanu – constela ia realului

Studiul introductiv

Opere

Scene

ş

ţ

integrală

8

cronica literară

Luceafărul, nu doar de la primul volum, , editat în 1905, fie restituite apoi schi ele, povestirile i nuvelele din volumele:

(1916), (1920),

(1921). E în titluri, lumea satului i a micilor ora e de

provincie din Transilvania, cu deosebire din Mun ii Apuseni, unde autorul a slujit

, la Bucium asa, nu departe de Abrud i de Câmpeni, de zona minelor aurifere de la Ro . Un

a oamenilor carDramele acestora

ca scrierilor sale, de un realism autentic, fabulosul fantastic, cu misterul (minelor), are darul de a accentua, i mai mult, universul existen ial diurn, robit condi iilor naturale aspre în care sunt nevoi ii

genera ii. Tocmai de aceea, figurile eroilor lui Agârbiceanu sunt marcate de însemnele îndeletnicirilor lor, arbori

tenii, spre orade lemn,

), la mo negi însingura i

e la stânele de oi din munte ( ), de la

nevoia e ( ), la da i preo i ce

), z ,

( ), la bolnavi ce se st

) .a.m.d., ii din ,

Edi

ult, în rândul scriitorilor no tri de pai secolului trecut, el asigurând, consolidarea unui tip de , în tradi ia ardelene Ioan Slavici i Liviu Rebreanu, înlesnind firul continuit ii, mai apoi, prin Pavel Dan, Ion Vlasiu, Ion Brad, Augustin Buzura i Nicolae Breban, aceînseamnând, de-acum irea în modernitate a acestei literaturi de esen

De la

Din via a preo Luncu oara dinparesemi

rvu

Pluta ii

Badea Niculae

Bunica

Popa Vasile

Lumini a Fefeleaga

ţară

ţ ţească şZilele din urmă ale căpitanului

Pâ

ş

Domnişoara Linuţa

Un răzvrătitţ

pentru ca să ţ ş

prezentă în toată această operă, foarte bogată ş ş

ţ o bună bucată de

vreme ca paroh Şş

şia Montană ţinut bogat în aur dar cu foarte multă sărăcie în viaţ e îl populează. debordează în temati

încă şţ ţ

ţi a trăi generaţdupă ţ

de la tăietorii de din păduri, ce duc pe apele râului buş şele prelucrătoare predând bogăţia naturii străinilor care nici măcar nu-i plătesc după măsură ( ş ţ ce tânjesc după libertatea petrecută în tinereţ

femei îmbătrânite şi bolnave ce mai gospodăresc încă în bătături

ş scăli de ţară ş ţ ţin strana cu nădejde de ajtor numai de la Dumnezeu ( de la fete lipsite de ajutor material ca să urme e şcoala mai departe din sat ştiind că nu le aşteaptă un viitor mai bun

ing cu zile pentru că n-au bani de doctorii ( ş până la tragediile existenţialităţ ş.a., adevărate capodopere ale genului.

ţia academică din operele lui Ion Agârbiceanu are darul de a-l impune, odată mai m ş rimă mărime

fără dubii, proză ţ

ască, alături de şăţ

ş ştia doi din urmă , dezăvârş

ţă misionară.

vâlvelor băilor

biblioteca Bucovina literarăbiblioteca Bucovina literară

Doina Cernica Dany Madlen Zărnescu

, ,

, Suceava, Muşatinii, 2015Grădinile mănăstirii

Niadi-Corina Cernica,

, Cluj Napoca, Casa Cărţii de ştiinţă, 2015

Mirabilia: estetică şi civilizaţie europeană

Dumitru Brăneanu, ,

Bacău, Ateneul scriitorilor, 2013

Condamnat la dragoste

Octavian Nestor, , Iaşi,

Tipo Moldova, 2014

În custodia timpului real

Octavian Nestor, , Iaşi,

Tipo Moldova, 2010 Sublimarea sinelui

Gheorghe Vicol, , Adjud, Armonii

culturale, 2015

Frunze de trifoi

9

„Istorii peste istorii”

Lina CODREANU

„Eu mi-am dus zilele într-un continuu amurg şi mi-am cărat tot satul sub pământ…”

Mereu l-am apreciat pe bucovineanul Ion Filipciuc pentru spiritul fervent cu care cercetează documente inedite şi pentru modul în care-şi promovează semenii întru cultură, ajutându-i să-şi materializeze proiectele de creaţie. Unul dintre aceştia este scriitorul din Râşca Sucevei – Ioan Ţicalo, căruia, de la debutul literar până în prezent, nu cred să-i fi fost omisă vreo editare de carte (beletristică ori de cercetare eminesciană). Tot la

, Câmpulung Moldovenesc, a apărut , sub semnătura aceluiaşi, volumul

Primele volume de proză scurtă ale lui Ioan Ţicalo (

, în 2003) reprezintă un exerciţiu epic pentru romanele ulterioare (

– 2013 etc.), procedeu abordat şi de marii scriitori L. Rebreanu, M. Sadoveanu, M. Preda ş.a. Într-un fel, intermediar, romanu , este alcătuit din 16 povestiri care, în ansamblu, se subscriu tehnicii narative a , fără ca autorul să neglijeze derularea înlănţuită a faptelor ori al ternanţa planur ilor. Enclavele narat ive, circumscrise unui timp trecut şi unui spaţiu al Moldovei de sus, se rotesc în jurul eroinei principale – bunica Paraschiva, situată epic în planul prezentului – sfârşitul veacului al XX-lea, trăindu-şi ultimii ani într-o casa din Fălticeni, moştenită de la sora ei. Eroina este puntea de legătură între două moduri de existenţă, actant ori martor al întâmplărilor: „cumplite vremi am mai prins şi eu şi văd că încă nu s-au isprăvit…” (p. 5).

ură unul din cele două planuri narative. O licoare cu efecte

Editura „

în 2014. Lista

volumelor e în curs de… completare.

în 2002,

- 2004, –2005, – 2007,

l

Incipitul operei – dialogul bunicii cu nepotul, reluat ritualic pentru fiecare povestire în parte, asig

Biblioteca Mioriţa”

Crucea părintelui Visarion

Vânătoarea Rătăcitorii

inserţiei

Zarea de sub amurg

În poiana lui Ioan,

BlestemulScara

Zarea de sub amurg

magice – ceaiul îmbunătăţit cu câteva picături din rom de Jamaica, dă vigoare bătrânei, înviorându-i pofta de a povesti „ţângălăului” Viorel, întâmplări din viaţa ei şi a altora. Stăpânind strategia subtilă a tergiversării, ea transmite valori morale, între care cumpătarea şi îndemnul ca generaţia juvenilă să-şi strunească nerăbdarea: „aţi lepădat răbdarea ca pe-o zdreanţă şi fugăriţi timpul împotriva vrerii lui Dumnezeu. […] Aşa că fă bine şi, când vorbesc eu, taci, ascultă şi învaţă!” (p. 6-7), „răbdarea e una din virtuţile care înnobilează sufletul” (p. 18). Precipitarea nepotului de a-şi cunoaşte rădăcinile, afişată la începutul convorbirii, glisează încet-încet în talerul bunicii, doritoare să afle „ce-a mai făcut ginerele meu de-o nuntă, nefericitul preot de la Valea Colibii” (p. 101).

Aşadar, folosind procedeul , ştiut din

, autorul suprapune „istorii peste istorii”. Imaginea largă a satului moldovenesc este feliată pe aspecte ce surprind în viziune neorealistă şi . Tehnica povestirii înrămate e complexă, fiindcă istorisirile se ivesc din aduce răsar şi din scrisorile „ginerelui de-o nuntă”.

Cuplurile familiale nu sunt dantelate cu infuzii idilic-romantice, fiindcă viaţa este rugoasă, nedreaptă, sinuoasă. Viziunea epică se pliază obiectiv pe tipuri umane, observaţie socială şi pe analiză psihologică. Prima probă de viaţă aspră este chiar a părinţilor Paraschivei nedreptăţiţi de vitregiile istorice: Arcadie, bărbat dârz şi integru, ştiind că va fi dus în puşcărie, forţează divorţul pentru a salva vieţile celor drag

Scriitorul propune nişte . De o parte, personaje puternice,

autoritare, aprige precum Paraschiva, Olga – fiica ei, mama preotului din Valea Colibii, tânăra Oltea ori Arcadie, haiducul Spiridon, inginerul Vornicescu ş.a. În partea opusă sunt aliniate femeile decăzute, prefăcute, imorale şi bărbaţii beţivi, îndobitociţi, brutali, afemeiaţi ş.a. Fetele cu vârste adolescentine se-ndrăgostesc vijelios şi, neascultând sfatul părinţilor, fug după cel drag (de pildă, Matilda, Paraschiva însăşi). De cele mai multe ori, soarta lor e hotărâtă de nişte taţi orbi şi surzi faţă de vârsta, sensibilitatea, curăţia lor, atunci când le făgăduiesc cuiva rămas văduv, bogat bătrân ori tovarăş într-ale băuturii. Este cazul Anei, promisă unui înrăit beţiv şi fumător. Femeia este salvată de la bătăile crâncene ale bărbatului, fiindcă, tocmai când se repezise cu un par spre ea, o viespe îl înţeapă în limbă şi-l

povestirii în ramă

AncuţeiDecameronul

Hanu

eroticul etnograficul socialul

tipologii umane antitetice

lui Boccacio ori din sadovenianul

,

rile-aminte ale Paraschivei, dar

i.

cronica literară

10

înăbuşă de moarte. Asemenea întâmplări „din afară”, o scapă de suplicii şi pe Ilenuţa, al cărei bărbat e sfâşiat de lupi. „M-am trezit vădană şi i-am mulţumit Domnului pentru darul făcut”, se spovedeşte Ana. Femei harnice şi supuse, nu varsă o lacrimă la îngropăciune, bucurându-se de pieirea bărbaţilor, căci le scapă de umilinţele din căsnicie.

aţa în satele de munte este greu de îndurat iar al ţăranului este conform naturii şi mediului social în care trăieşte.Indiferent de virtuţi ori vicii, personajele au comportament abrutizat, limbaj zgrunţuros, se încaieră în bătăi crunte, fac gesturi inumane, proferează blesteme, ameninţări şi afurisenii. De altfel, bătaia şi blestemul devin laitmotive, inerente vieţii oricăruia, fapt ce-mi aminteşte de păruiala cruntă a eroilor din epopeea lui Budai-Deleanu. Numai că acolo, comicul estompează tragicul, aici, ca şi în operele lui D. Zamfirescu, Gala Galaction, L. Rebreanu, M. Preda, totul e grav, ca fapt de viaţă şi de moarte. Ceea ce-i salvează este speranţa şi credinţa.

O excelentă este ritualul de nuntă, care împreună cu naş terea ş i îngropăciunea rămân evenimentele cruciale din viaţa omului. Olga, fata Paraschivei, şi-a ales mirele, pe Dragoş Slătineanu. Începând cu sosirea cuscrilor pentru peţit, până la dispariţia bizară a miresei şi supărarea finală a tuturor nuntaşilor, totul se derulează într-o cadenţă ritualică de nestrămutat: sfioşenia mirilor, cununia religioasă, masa mare, buna dispoziţ ie, furatul miresei , „darea” gologanilor, jucatul darurilor şi al prosoapelor, bucatele şi băutura alternate cu jocul nuntaşilor până luni dimineaţa. Într-un cuvânt, „oameni sănătoşi care ştiu să muncească, dar şi să trăiască!” (p. 33) Dispariţia miresei cu tot bănetul stârneşte o furtună de reproşuri şi ocări pe care doar o femeie încercată de capriciile unei copile atipice, precum P

În naraţia sa, Ioan Ţicalo se sprijină abil atât pe memoria eroinei cât şi pe ale preotului Dragoş din Valea Colibii. Epistolele au datări presupuse („la trei ani de la ultima”, „nu este din anul următor, ci de peste încă un an”, „cea mai veche îi de-o seamă cu mine”) şi adresări într-un descrescendo sentimental. Conţinutul lor cuprinde o îndurerată spovedanie despre o iubire neîmplinită, care o înfioară şi pe bătrâna Paraschiva: „Doamne, cât a iubit-o omul acesta pe Olga mea şi cum şi-a bătut joc de el!” (p. 63). Scrisorile refac traiectoria pasională a ginerelui

Vi

araschiva, le poate suporta.

profilul moral

confesiunile epistolare

pagină etnografică

care, visând la întoarcerea miresei lui „de-a pururi”, îşi caută răbdător, echilibrul interior, punându-şi harul preoţesc în slujba enoriaşilor din sătucul aşezat în copca unui munte împădurit.

Ceea ce impresionează p ro fund în confesiunile scrise este nu lirismul erotic stingându-se lent şi îndurerat, într-un fel, vindecat, prin ascetism, ci de munte, fără vreo şansă de salvare. Sunt pagini tulburătoare despre ineditul fenomen social contemporan, din care răzbate un strigăt de alarmă privind părăsirea şi dispariţia unora din aşezările străvechi . Redăm, succint, etapele acestei destrămări rurale, aşa cum reies din comentariile monahului Dragoş: în Valea Colibii peisajul e încântător (pădure deasă, pajişti înflorite, păsărele…); preotul ce păstorise anterior, „o vreme a botezat şi a cununat întruna”; oamenii aveau locuinţe arătoase, erau meşteri lemnari, exista şcoală, biserică, magazin şi nelipsita crâşmă (p. 124); ca o premoniţie nefastă, primul oficiu religios al tânărului hirotonisit este o înmormântare („Mi-am început preoţia cu o înmormântare”, p. 39); pe rând, vor pleca la Domnul „înţeleptul” satului şi al bisericii, părinţii, clopotarul, crâşmarul, pălimarul, tâmplarul…;„Înmormântez şi iar înmormântez. Cu sărăcie din belşug” (p. 105); „satul se prăpădeşte văzând cu ochii”, „aş putea fi numit un popă cucuvoi” (p. 108); nu se mai aude râset de copii, nici cântat de cocoşi; satul seamănă cu o „fantomă” sub stăpânirea lupilor; Valea Colibii a devenit „valea morţii”, unde ruina, tăcerea şi bălăriile au sălbăticit ogrăzile, au părăginit casele şi au încenuşat crucile...

Decojind epicul de viziunea idilică, cu nişe teziste, pe alocuri, romanul lui Ioan Ţicalo –

, rămâne o proză viguroasă, cu personaje emblematice, aflate ineluctabil în apusul vieţii. În final, vestea despre viitorul prunc al cuplului Viorel şi Oltea animează spiritul aparent stagnant al urmaşilor noului val. Culoarea locală, întărită de un limbaj rustic, frust, cu frecvente regionalisme dau culoare şi prospeţime scrierii. Autenticitatea narativă provine şi din apartenenţa scriitorului ca martor direct al unui proces complex de metamorfozare a omului şi a satului aflat sub progresele civilizaţiunii de la încrucişarea a două veacuri. Nu peste multă vreme, când martori nu vor mai fi, pagini de imagistică precum acestea ar putea fi de folos documentaristicii.

agonia şi moartea satului

Zarea de sub amurg

cronica literară

11

cronica literară

abordează textul folcloric în general şi

cel magic în particular, într-o dublă perspectivă integratoare şi atentă la nuanţe, la asemănări şi deosebiri, uzând de o bibliografie bogată, atent aleasă, ilustrativă în contextul abordat. Cercetarea porneşte de la premisa că: „textul folcloric trebuie să beneficieze de atenţia acordată simultan structur ii sale interne ş i circumstanţelor extraverbale care-l înconjoară, adică a textului şi a contextului său”. De asemenea, suportul teoretic folosit pentru studierea descântecului românesc trebuie să fie încadrat într-o tradiţie culturală, care porneşte de la origini, dar căruia nu-i lipsesc elemente de variabilitate: „pentru respectarea profilului obiectului de studiu (decântecul românesc), avem nevoie de un suport teoretic foarte flexibil, care să îmbine elementele poeticii originare, de tip lingvistic, stabilirea coordonatelor constante ale textului cu cel

axate pe observarea variabilităţilor, a mec , aşa cum îl numea Umberto Eco.”

Dimensiunea ritualică şi cea performativă sunt şi ele elemente foarte importante ale privirii în totalitate a descântecului: „ Într-adevăr , reducerea poeticii descântecului la descântarea tropilor, aşa cum ne indică tradiţia poeticii folclorice structuraliste, restrânge posibilitatea de a analiza pertinent nivelul de profunzime al textului magic, care cuprinde, pe de o parte, pandantul său ritual, pe de altă parte, forţa performativă, ocultată în reminiscenţele sale retorice”. Vorbind de trepte ale discursului şi de poetica descântecului, se observă că fuzionează cu cel

poezie în care nivelul pragmatic al discursului se îmbină cu nivelul s imbolic , ros ti rea redundantă ş i performativă cu ascunderea sensului ritual. Contextul enunţiativ cere dificila încoroprare a

Studiul Ioanei Repciuc,

e ale poeticii

anismului generativ al textului

„Descântecul, cu atât mai mult, este o

Poetica descântecului românesc,

flexibil,

nivelul pragmatic simbolic:

Descântecul românesc: poetică şi semnificaţie*

CristinaGELEP

unei limbi oculte, sacre, în formele limbii profane, umane. De aceea, textele magice şi cele sacre, în general, prezintă acestă oscilaţie permanentă, între inteligibilitate dusă la limitele redundanţei, şi eufonia pură, între limbajul cotidian, şi limbajul h ie rog lif ic ş i hierofanic, între t r a n z i t i v ş i i n t r an z i t i v u l

Fiind astfel un act complex de comunicare, cercetătorii şi-au pus problema dacă descântecul e s te doa r un m o n o l o g , de te rmina t de condiţii rituale, sau un act de comunicare în care se impune prezenţa destinatarului. Răspunsul este, conform studiului pr că „descântecul creează un efect psihologic în special asupra descântătorului, destinatarul ritului putând lipsi din contextul eunţiativ.” Pe baza prezenţei unuia dintre participanţi la actul de comunicare al textului magic avem: cântece de dragoste sau de ursită axate pe figura destinatariului, sau cântece de boală, care pendulează între descântător şi agentul bolii.

Luând în calcul rolurile, replicile, dialogul, scenariul ritual şi alte elemente utilizate de cel care descântă, importantă este şi structura dramatică, care dă naştere unei vederi

Astfel, descântecul s-ar putea integra într-o structură eterogenă din tipologia discursivă a povestirii, şi anume

ior”, aparţinând însă autorului textului), care combină exprimarea emoţiei proprie genului liric cu punerea în relief a actului narativ, caracteristică genului epic.”

Vorbind şi de alte elemente de luat în considerare pentru poetica descântecului, spaţiul şi timpul „categoriile principale ale gândirii poetice a lumii” sunt indici foarte importanţi, purtători ai unor valenţe simbolice: „ A fi în timp şi în spaţiu simbolizează desprinderea existentului de haosul primordial. Omul arhaic îşi reprezintă aceste

pur.”

ezent,

interne, de tip homodiegetic: „

(punct de vedere „din inter

tipul narativ homodiegetic auctorial

cronica literară

12

categorii în relaţie cu viaţa individuală, ele fiind legate de ritmul naturii, cre ţiile folclorice, activităţile agricole şi ciclul riturilor familiale. În scenariul riitual al descântecelor, spaţiul şi timpul devin indicii pragmatice în planul real, dar ele dobândesc şi valenţe simbolice în interiorul lumii textului. În acest caz din urmă, semnificaţia lor se construieşte în raport cu motive din imaginarul mitic, configurându-se un cronotop magic al structurii poetice. Astfel, factura lor pragmatică le fereşte din a se manifesta ca nişte simple abstracţiuni sau de afi pure elemente formale. Spaţiul şi timpul devin determinante ale unui complex sistem de valenţe augurale, apotropaice sau propiţiatoare integrate lumii textului magic.”

Spaţiul şi explorarea sa este legată şi de imaginaţie de modul prin care călătoriile reale sau fantastice îmbogăţesc imaginaţia şi şterg limita dintre real şi fantastic. Graniţele depăşite pot permite chiar pătrunderea în ţinuturile iadului şi raiului ce exploatează aceste surse dovedesc relaţia textului unui autor consacrat

descinderile în exoticele tărâmuri îndepărtate a îmbogăţit imaginaţia europenilor, creându-se treptat confuzia între real şi fantastic. În cultura occidetală, arhetipul călătoriei iniţiatice, în care depăşeşte orice limite ale spaţiului uman ajungând în rai şi în infern, este cel odiseic. Modelul călătoriei lui Ulysse este urmat de călătoria cuceritoare a lui Alexandru Macedon, popularizată şi în spaţiul românesc printr-o celebră „carte populară”. În

a lui Dante, fabulosul călătoriei este asociat cu eternitatea ei, fiindcă eroul riscă să treacă „dincolo”. Privitor la izvoarele mitice şi folclorice care l-au inspirat pe Dante, un semiotician italian observa relaţia textului acestuia cu toposul basmului fantastic „călătorie în lumea fără întoarcere”. Spaţiul poate presupune şi o

cucerirea unor cadre dominate de pustietate sau ape întinse, păduri nesfârşite, munţi greu de traversat, prăpăstii: „Orice călătorie mitică presupune o primă îniţiere spaţială în terestrul infinit al pustiului sau/ şi al nesfârşitului acvatic, o trecere peste obstacole geografice consacrate: munţi foarte înalţi, codri întunecoşi, văi abrupte, prăpăstii adânci.”

În ceea ce priveşte timpul, timpul magic este

a

, iar sursele care i-au inspirat pe scriitorii

cu elemente ale basmului fantastic: „Din punctul de vedere al

lui Homer sau în

spaţiului itinerant,

iniţiere spaţială,

homo viator

OdiseeaDivina comedie

caracterizat mai ales de durată şi de diviziunea sa între malefic şi benefic: „ perspectiva timpului magic, ar trebui sa vorbim nu despre timp, noţiune ataşată tradiţional unei curgeri eterne de momente mai mult sau mai puţin asemănătoare, ci despre durată. Poetica timpului în descântece este o durată plină de acte semnificative şi legată de instanţe umane şi supraumane. Este vorba despre o durată delimitată de timpul abstract, de curgerea liniară şi omogenă. Unităţile de timp nu mai sunt, în magie, unităţi de măsură, ci subdiviziunile unui ritm sau ale unei alternanţe de stări, cu valoare generică, încât întregul temporal se împarte strict între malefic şi benefic.”

Spaţiul şi timpul pot fuziona până la confuzie, ele pot apărea ca elemente care nu

se mai pot diferenţia cu claritate şi care se suprapun: „În descântecele româneşti observăm nu doar diblarea timpului augural de un spaţiu augural, ci şi categoria spaţializării timpului şi a temporalizării spaţiului... De asemenea, etnografii diverselor culturi arhaice au subliniat suprapunerea celor două circumstanţe în imaginarul ritual. În descântecele româneşti, observăm întâlnirea şi confuzia dintre spaţiu şi timp în special în ceea ce priveşte un anumit concept mitologic ce denumeşte deopotrivă spaţiul augural şi timpul augural: răsăritul. Prin urmare, timpul-spaţiu al răsăritului are o semnificaţie cosmologică şi ontogenetică.”

Prin urmare, observăm constantele prezente în textul folcloric, dar de o importanţă deosebită sunt şi elemetele variabile, variaţia este un semn al continuităţii şi al capacităţii de adaptare, al supravieţuirii textului folcloric, al perenităţii sale. Astfel, în contemporaneitate, în momentul prezent al cercetării, textul magic apare ca: „o structură eterogenă, multifaţetată, în care putem distinge mai multe straturi simbolice şi urme ale unor motive semantice ancestrale.” Straturile simbolice pot ţine de text, iar ancestralul implică şi contextul, cele două repere ale analizei, textul şi contextul oferind o imagine pertinentă, percutantă şi completă a decântecului românesc, aşa cum este cazul studiului de faţă.

*Prefaţă de Sanda Golopenţia,

Din

în cadrul ritualic

Ioana Repciuc, Editura

Aius, Craiova, 2014.

Poetica descântecului românesc,

13

cronica literară

Cred că dacă am căuta o replică ardeleană a lui George Bacovia, ne-am putea opri fără prea multe ezitări, la Aurel Pantea. Poet care ştie să vadă

şi să îi distingă nuanţele, Aurel Pantea cultivă bonomia şi simplitatea care sînt infuzate cu accidente polemice, iar poezia, în toată cursivitatea/ discursivitatea sa, e un continuu act de iniţiere. Ultimul său volum, „O înserare nepămînteană” (

), accentuează funcţia fatică şi funcţia locutorie a versului/ textului, cu care ne-a obişnuit Aurel Pantea, ambele concurînd la derealizarea concretului imediat:

o atitudine lirică care ne duce spre disocierea eului poetic de eul empiric, aşa cum se întîmpla la un Saint-John Perse, Ezra Pund sau un Virgil Mazilescu, de la noi:

. Există în poezia lui Aurel Pantea „o paralizie a raţiunii” (după Hugo Friedrich), poetul şterge graniţele dintre mitificare şi mistificare cu o lejeritate care e, în fapt, o exacerbare a imaginativului:

negrul pe negru

Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureş, 2015

„Azi, doar realismul crunt al vieții./ Cineva știe și va ataca./ Fiecare, în singurătatea lui,/ încearcă să învețe viața de învins./ Nu toți reușesc.// Știu, Doamne ca ești Atotputernic și Bun,/ dar e atît de multă moarte”

„Simți că e iarnă/ și că se desparte suflet de suflet,/ iar partea din noi/ ce nu se va arăta vreodată/ se îndepărtează,/ fără explicații,/ astea, tot timpul, au avut ultimul cuvînt/ și au încurcat lucrurile,/ privește acest apus al graiurilor și taci/ pentru că, iată vin sărbătorile trupurilor,/ și rămîn liniști mari,/ și trupurile îndură tăceri,/ și pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ cînd o divinitate privește în limbajele noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri fără îndurare,/ și în privirile ei se aude un plîns fără seamăn”

„În cele din urmă ne despărțim/ de numele noastre,/ dar ele continuă, cutremurate,/ să caute un trup,/ și, înspăimîntate, găsesc alte nume,/ ca niște neîndurători stăpîni,/ în

. În alte texte avem de a face cu

Aurel Pantea şi „apocalipsa personală”*

Adrian ALUI GHEORGHE

tremurul lor, se văd imagini de odinioară,/ depărtate, în alte vieți, atinse de oboseli,/ și încep să cînte melodii sfîșietoare,/ ca toamnele în care iubirile se schimbă la față/ și chipurile nu se mai recunosc”; „Spaima aduce alămuri,/ aduce fanfare,/ spaima prinde toate chipurile,/ și lumea îmbătrînește subit,/ spaima pătrunde în orașe și glasurile scad,/ iese din limbaje muțenia, leșia bătrînă,/ eu aduc spaimă,/ dar asta se întîmpla tare demult,/ eu, acum, sunt vocea tîrîtoare,/ glasul ce crede că mai contează,/ și nu e deloc așa,/ pustiuri umede, doar pustiuri umede/ ne privesc din fiecare cuvînt”.

„S-ar putea ca surîsul Katiei, stă pe terasă, cu fața spre grădină, să prindă ceva din seara ce se anunță, lumina e subțire ca pielea de copil, dar poate veni din solitudini izbăvite, iar în acele singurătăți nu se știe cine și ce hotărăște.”

m lumină, cumpărăm lumină,/ pe chipurile noastre înfloresc surîsuri de cămătari,/ dintr-un cer de cifre/ cad peste noi fîșii de suflete numărate,/ imaginea mielului ce se va naște/ se oglindește pe lame de cuțit”

„Nu ajunge urletul,/ nici tăcerea,/ între un da asurzitor/ și un nu indiferent/ cineva, tot timpul,/ se pregătește

„Mi-e egal, mă dedau anotimpului,/ unde nu e nici ură, nici iubire,/ ci doar nesățioasa stare gri,/ din ea abia mai răzbat voci îndepărtate de morți,/ încă nu e ordine acolo,/ pînă la stadiul mineral mai trebuie să se spună/ cîteva poveșt

sau:

În volumele precedente exista în poezia lu

; sau a unor viziuni abrupte desprinse din realitate:

Bacovianismul, pomenit mai înaint

sau:

i Aurel Pantea o obsesivă descriere a poemului, a actului scrierii poemului, personajele poetice erau ţinute aproape, privite în ochi, deconspirate. Era evident că această cale nu putea să meargă la nesfîrşit fără o oboseală a autorului dar şi a cititorului, actualul volum evită, din fericire, această temă, propunînd viaţă pur şi simplu, în forme dintre cele mai directe, pînă la ipostaza notaţiei jurnaliere:

e, se regăseşte la Aurel Pantea, mai ales în volumul de faţă, prin cîteva teme şi printr-o anumită tonalitate joasă a rostirii poetice. Temele ţin de acea apocalipsă personală, proprie lui Bacovia, detectabilă de altfel la orice autor care are conştiinţa absurdului care ne face să ne mişcăm cu rost sau fără rost sub clopotele cerului, orizontul fiind inaccesibil deopotrivă privirii şi gîndului:

În altă parte criza

„Ies din noi negustori/ și dispar în mesagerii opace,/ vinde

de moarte”;

i despre moarte”.

14

cronica literară

existenţială este şi mai accentuată, revolta se îneacă în propriul limbaj, frica devine viziune sub un amalgam de metafore şi analogii. Rimbaud găsise o justificare acestor stări limită, atunci cînd spunea: „Mă cred în

. În ceea ce priveşte tonalitatea b a c o v i a n ă ( ş i a b a c o v i a n i s m u l u i , c a atitudine şi stare în poezia românescă de pînă azi!) ştim prea bine că una dintre d i mens iun i le l i r ice o reprezintă autogenerarea textului, un deziderat al oricărei poetici de altfel. Acest lucru este valabil şi la Eminescu şi la Blaga şi la Nichita Stănescu, ca să amintesc cîteva nume doar dintr-o panoplie mai largă, faptul în sine fiind reprezentat de capacitatea textului de a transmite mereu alt lucru, altă stare. Texte de o simplitate care frizează simplismul sînt capabile să rodească în imaginaţia, în mentalul cititorului, o stare „de bine”, o dimensionare a unei stări de moment, limbajul cu cît e mai comun, cu atîta se regăseşte în (i-) memoria cititorului. În acest sens spunea Eugen Negr ici : „În anume circumstanţe totul poate deveni literatură. Cititorul trebuie doar ajutat, prin cîteva mijloace stilistice, să se decidă să-şi dea girul, să accepte, să adjudece” (Sistematica poeziei). La Aurel Pantea există această simplitate a limbajului, care se întîlneşte în mai toate textele cu o privire limpede, înţeleaptă, concluzivă, ult imativă poate, care refuză

infern, deci sînt în el”. Pantea nu este nici el prea departe: „Eram între oameni strălucitori,/ eram ultimul dintre oameni,/ am simțit umilința cumplită/ că nu însemnam nimic,/ că mă af lam într-un loc/ unde au înceta t semnificațiile,/ că a semnifica ceva nu însemna nimic în locul acela,/ că toate ale mele erau obosite,/ că veneam dintr-o mare oboseală,/ pe care toate cuvintele mele o împrăștiau ca pe un deșert, în germinație,/ voiam să mă întorc și nu mai știam ce înseamnă să te întorci undeva,/ nici prizonier nu eram, nici om liber,/ dar eram sedus de ace i oamen i strălucitori,/ eram pierdut pentru totdeauna,/ dar ce mai însemna totdeauna, eram ultimul dintre oameni”

redundanţa, care refuză, deopotrivă, codurile şi subcodurile retorice proprii discursurilor lirice moderniste sau postmoderne :

Există, astfel, o reumanizare a textului la Aurel Pantea, prin acest nou volum, prin încărcarea cu stări şi afecte a textului, ca replică la ceea ce spunea cîndva Ortega y Gasset: „A stiliza înseamnă a deforma realul. Stilizarea implică

Simbolismul românesc, varianta Bacovia cu precădere, a făcut un drum interesant, spre romantism (după Ion Cara ion ) , regăsindu-se în ace l amalgam de trăiri care d e t e r m i n ă o autotransformare a eului prin schimbarea identităţii, un act del iberat ca re sporeşte şi fixează în text poe t ic i t a t ea p r op r i e fiecărui autor, o face memorabilă. Optzeciştii au făcut şi ei acest drum curajos, începînd cu Petru Romoşan, cu Mircea Cărtărescu, cu Nichita D a n i l o v , c u I o a n Moldovan sau cu Matei Vişniec chiar, textul poetic avînd viziuni pregnante

din panoplia romantico-simbolistă. Lucrul este valabil şi la Aurel Pantea, volumul de faţă fiind o (disperată?) recuperare a lirismului funciar, impregnat de tonuri şi sonuri şi gestică din registrul poeziei care se naşte dincolo de cărţi, moment în care poetul (re-) devine personajul propriilor stări:

„ Pînă în străfundurile morții,/ pînă ce glasurile toate se aud/ tare de departe, pînă ce doar căderi se mai pot întîmpla,/ pînă ce miezul însuși al distrugerilor se apucă de plîns,/ pînă încep să se audă limbi necunoscute,// inima ta e în inima mea,/ iar s

„E seara cînd lucrurile ies/ ca dintr-o mamă,/ femeile au ochii sălbăticiei/ și peste tot se anunță umede orgii,/ Oooooooo, Dionysos”; sau: „Diminețile, aceste depozite reci,/ unde se aud respirații bătrîne,/ acolo spaimele, ca niște părinți buni,/ găsesc miezul însuși al timpului/ dintr-o copilărie înroșită de sfioșenii/ adormite,/ mai stai cu mine, mai stai,/ curînd va apărea mîna/ și va desena/ chipul abia născutei tale morți."

ângele înflorește”.

dezumanizarea” (Dezumanizarea artei, 1925).

15

În anul 2007 scriam despre Aurel Pantea şi despre volumul „Negru pe negru/ alt poem” (Editura “Casa Cărţii de Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2005; textul a apărut în Convorbiri literare, nr 2, 2007) şi spuneam cîteva lucruri pe care le pot relua fără nici o ezitare şi astăzi: Aurel Pantea e (cred) un “brand” al poeziei noastre la intrarea în Europa. Habar n-am dacă europenii ştiu de lucrul acesta, dar asta nu mai e treaba lui Aurel Pantea. Dacă Europa nu mai are nevoie de poezie, atunci cu atît mai rău pentru soarta poeziei universale, pentru soarta sensibilităţii umane în general. Volumul de faţă, “Negru pe negru (alt poem)” este replică la alt volum, “Negru pe negru”, apărut în anul 1993, volum determinant pentru evoluţia lui Aurel Pantea, pentru receptarea critică a poeziei sale. Cetind, însă, noul “negru pe negru” am avut senzaţia că acest (nou) volum este povestea scrierii primului (volum) “negru pe negru”, pentru că mai toate poemele sînt “aventura poeticităţii”, a poemului care se naşte, care sfîşie (născîndu-se) trupul poetului aflat la intersecţia dintre viaţă şi poezie. Poezie despre poezie, în fapt. Iar poezia nu-i moarte, în această ecuaţie, poezia este “viaţă aparte”, este un exces de iubire, de risipire. Poezia din acest nou volum explică acest lucru, în măsura în care poezia poate explica (biata!) ceva. Aş putea compara, ca gest “auctorial”, această carte cu “Trupul ştie mai mult”, a (deja!) regretatului Gheorghe Crăciun, care este un “fals jurnal la Pupa Russa”. În fapt, nu e toată literatura un fals “jurnal de viaţă”? În prefaţa cărţii chiar Ion Pop zice că în “Negru pe negru (alt poem)” e “un dublu poetic al reflecţiei critice despre poezie, în măsura în care ve rsur ile de acum f igurează tocmai în transcendenţa deplină, teoretizată în volumul publicat în 2004"” (adică “Simpatii critice”, carte de critică a poeziei “după gust”! Ce, T.S. Eliot n-a făcut la fel?). E limpede, deci. Zice Aurel Pantea: “Femeia, iarăşi, în feminitatea limbajului, nici o putere de ocrotire,/ ea, agresivă, îţi povesteşte o poveste cu cianuri, ziua şi noaptea,/ aceeaşi poveste şi spune mereu că este îndrăgostită şi îţi leagă/ toate propoziţiile de dragostea ei, te pune să vorbeşti şi te ucide/ cu toate surîsurile ce pot răsări din fiecare cuvînt, ea, moale/ şi mătăsoasă, vorbindu-ţi de tinereţe,/ povestindu-ţi despre o viaţă fără riduri, încîntată, în limbajul tău,/ ocupîndu-l, întinsă, epuizată ca un povestitor ce a povestit totul,/ pe faţa ta, atunci, acum, cine ştie cînd, orice poate semăna cu/ dorinţa de a mai fi în

timp,/ în rest, o eternitate fără nici un relief”.

Piatra Neamţ, 14 aprilie 2015

Memoria: ca un depozitar al concupiscenţei, al emoţiilor. Eternitatea? Pariul îndrăgostitului. Că zice şi Sfîntul Augustin: "Mare este această putere a memoriei, prea mare, Dumnezeul meu, sanctuar uriaş şi infinit! Cine a ajuns la străfundul ei? Şi aceasta este o forţă a sufletului meu şi ţine de natura mea şi nici eu însumi nu pot cuprinde ceea ce sînt…(…). Şi se duc oamenii să admire munţii înalţi şi uriaşele valuri ale mării şi curgerile cele largi ale fluviilor şi înconjururile oceanului şi meresul stelelor, şi se părăsesc pe ei înşişi şi nu se miră că, în timp ce ziceam acestea toate, nu le vedeam cu ochii şi totuşi nu le-aş fi putut spune dacă nu aş fi văzut înlăuntru, în memoria mea, în spaţii atît de uriaşe, ca şi cînd le-aş fi văzut în afara mea, munţii şi valurile şi fluviile şi stelele pe care le-am văzut şi oceanul pe care l-am crezut…" (Confesiuni, X, VIII, 15). Chiar dacă e vorba de ''negru pe negru'', nici negru(l) nu mai e ce a fost… ! Dar negrul memoriei mele (noastre) suprapus pe negrul memoriei universului, ce posibilitate nemaipomenită i se dă cerului să ne arate eflorescenţa de stele? Că asta am întrezărit eu (depun mărturie şi semnez!) în spaţiul dintre rînduri şi în spaţiul dintre cuvintele poeziei lui Aurel Pantea: un cîmp cu stele proaspete. De ce am reluat acest text, făcînd o digresiune în demersul critic iniţial? Pentru a demonstra că orice poet adevărat se rebrenduieşte sub presiunea propriilor pulsiuni lirice, că la un moment dat, la maturitate, poezia vrea să spună mai mult decît îi permite limita cuvîntului, în spiritul unei lucidităţi devorante, recunoscînd în lumea din jur crepusculul însăşi . Volumul „O însera re nepămînteană”, alături de romanul poematic „Blanca. Fragmente din însemări le unui resentimentar” (Editura Arhipelag XXI, Tîrgu Mureş, 2014), plus volumul „Nimicitorul”, care l-a repoziţionat pe Aurel Pantea în „peisajul literar” actual, reprezintă o nouă etapă în evoluţia unui optzecist de marcă. Şi cum „orice-nceput se vrea fecund”, vorba mai clasicului nostru confrate Arghezi, cred că în ultimile volume, pomenite aici, regăsim atmosfera şi tensiunea din „Casa cu retori”, care a însemnat debutul său plin de promisiuni.

*Aurel Pantea – O înserare nepămînteană(Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureş, 2015)

cronica literară

16

cronica literară

„Dacă până nu demult apărarea poeziei însemna – în majoritatea situaţiilor – respingerea atacurilor venite dinspre cititori, astăzi – când nivelul de înţelegere al publicului şi puterea sa de discernământ se traduc prin: elevaţie, rafinament –, apărarea poeziei se exercită mai întâi în lăuntru, în chiar sferele ei. Nimeni nu mai pune preţ pe observaţiile câte unui comentator ocazional care – captând după ureche şi interpretând eronat – îl acuză pe creator; astăzi opera de artă străbate întînsăşi recunoaşterea valorilor acţionează nu atât investiturile cu titluri academice sau premiile, cât opiniile mai puţin subiective ale publicului, aproape totdeauna

ă specializare, chiar dacă pe alocuri de o restrânsă audienţă“. Aşadar, dacă nu faţă de gustul categoriilor largi ale publicului trebuie apărată poezia, cine sau ce determină incisivul text în proză intitulat

unea în fruntea volumului său de versuri Răspunsul se contura trei pagini mai departe: „inflaţia non-valorilor“ pe care critica – spune poetul – nu reuşeşte s-o stopeze, „tagma veleitarilor“ a căror singură calitate e insistenţa de „a-şi da numele în public“. E de observat însă că, dintotdeauna, poezia, literatura în genere, şi-au găsit strategiile apărării, tactica defensivă atât în raport cu publicul (faţă de gustul căruia poezia a fost

cât şi în raport cu p literar, populată de „maimuţele versificatoare“, de care vorbeşte Philip Sidney, citat copios de Ioanid Romanescu printre conştiinţele ce au apărat poezia de-a lungul timpului; dinamica ofensivă/ defensivă nu este o stare nouă a fenomenului poetic, care să ţină de modernitate ori de postmodernitate: e de ajuns să ne gândim la Eminescu şi contemporanii lui, ori la Arghezi, la Avangardă şi la cei „trei B“ (Blaga ) din perioada interbelică. Apoi, să fie „inflaţia de non-valori“ un proces favorizat de slăbirea vigilenţei criticii de întâmpinare? Nu cred. Mai degrabă e o schimbare de tactică a receptării; critica se ocupă (în scris) mai rar de veleitari (şi atunci în rubrici mai ales… umoristice), din convingerea, justificată probabil, că e mai profitabil să acorzi interes (şi spaţiu tipografic!) unei cărţi care merită decât uneia care, oricum, se autodesfiinţează: proces grăbit prin tăcere.

Ioanid Romanescu este unul dintre poeţii contemporani care a evoluat, de la prima carte,

r-un timp record calea spre public; de subliniat: în

în acord cu vocile

criticii de înalt

pe care Ioanid Romanescu îl p

din 1989,

eriferia câmpului

, Bacovia, Barbu

Apărarea

Şcoala de poezie

Singurătatea

poeziei,

?

mereu în ofensivă),

în doi

Lavă

Imperiul cărţilor ManierăMetafrază Temă

(1966), până la ultima, (1994), în direcţia asumării şi explorării ngurul, desigur, din generaţia sa, care a îndepărtat repede aşa-zisele „mituri“ ale „poetului talentat“, „inspiraţiei“ şi „meşteşugului“ (active, încă, mai cu seamă la nivelul conştiinţei receptorului şi al ideii despre literatură pe care o au cei ce compun inevitabila caracudă): în ofensiva sa împotriva acestor termeni şi a acţiunii lor în lumea de azi a literaturii, Ioanid Romanescu se sprijină pe argumente tari, venind dinspre autorităţi în materie. În fine, poetul vede în textul liric o „civilizaţieomunicării“, comunicabilitatea, punţile aruncate

spre „fratele cititor“ fiind, în fapt, invariantele poeziei lui Ioanid Romanescu, prezente în toate cărţile

(1968) şi ) şi

(1974) şi (1992) şi

(1991). Peste tot, Ioanid Romanescu apără poetul, mai exact statutul existenţei sale; astfel, într-un poem precum

autorul numeşte laturile ce compun pătratul vieţii celui apărat: „Dincolo de speranţă m-a aşteptat suferinţa/ dincolo de suferinţă m-a aşteptat poezia/ dincolo de poezie nu există nimic“: speranţă, suferinţă, poezie, nimic – aceştia sunt termenii care – îngemănaţi – dau contur condiţiei creatorului adevărat, indiferent de paradigma în care s-a expri romanticul şi simbolistul, modernul şi postmodernul se pot recunoaşte uşurinţă în acest „portret-robot“. Tema

a celebrării sale (câţi mai ştiu cui aparţine celebrul vers „Trăiască poezia şi marii visători“?) structurează multe din poemele lui Ioanid Romanescu; în

de pildă, e vorba de neputinţă, lovituri, riposte, calapoade, orgoliu şi laşitate, fixând reperele a ceea ce aş numi o dintre poet şi lumea sa. Numeroase texte pot fi (şi, probabil, trebuie) citite în acest registru: ca, „Realitatea era o lume/ prăbuşită în imaginaţia lor/ când au încercat să privească-n trecut/ pierduseră memoria/ cum să ia totul de la capăt/ sau măcar de la roată?/ acum le trebuia o imaginaţie/ în stare să provoace memoria/ doar astfel/ să reconstituie acea lume“: recunoaştem în „aztecii“ din acest poem pe creatorul care trăieşte în literatură că, altfel, cine sunt „ei“ dacă nu poeţii (post)moderni care acuză confecţionarea realului dintr-un material şi pe o croială culturală? Acestei teme i se circumscrie şi obsesia palimpsestului

marcând acea „melancolie a descendenţei“, de care vorbea Monica Spiridon: memoria însăşi nu este una a faptelor „trăite“, ci a celor imaginate în timp, constituind „contururile oscilânde“ ale lumii cuvântului. Mai mult încă, acest motiv liric dobândeşte în ultima carte,

conotaţii noi: aici poetul e un „mecanism“ al cerului, spunerea sa e „sfântă“, iar cuvintele sale vin dintr-o memorie cosmică a tot ce se va fi rostit aici, jos, la suprafaţa lutului arghezian: „Da, era noapte –/ însă o noapte în care toate se mişcau repede/ acum această Lună bălăngănindu-se/

Noul Adam

Presiunea luminii Favoare Orpheus Zamolxis Dilatarea timpului

Baia de nori Paradisul Urania Mississippi Energia visului

Accente Magie Flamingo Morena

Apologie,

Captatio benevolentiae

Fanatism (aztecii):

(Imbroglio, , ,, ),

Noul Adam,

culturii

dialogul,

,

criza succesoratului

poetice; nu e si

a c

sale, de la

(1972), la (1986), (1988 (1991), de la

(1973), (1975) la (1993), de la

(1977) la (1981), (1982), (1984),

mat:

cu

(titlu ironic!),

de exemplu,

apărării poetului

poetică a tensiunii

Apărarea poeziei

IoanHOLBAN

17

„Dacă până nu demult apărarea poeziei însemna – în majoritatea situaţiilor – respingerea atacurilor venite dinspre cititori, astăzi – când nivelul de înţelegere al publicului şi puterea sa de discernământ se traduc prin: elevaţie, rafinament –, apărarea poeziei se exercită mai întâi în lăuntru, în chiar sferele ei. Nimeni nu mai pune preţ pe observaţiile câte unui comentator ocazional care – captând după ureche şi interpretând eronat – îl acuză pe creator; astăzi opera de artă străbate înt

însăşi recunoaşterea valorilor acţionează nu atât investiturile cu titluri academice sau premiile, cât opiniile mai puţin subiective ale publicului, aproape totdeauna ă specializare, chiar dacă pe alocuri de o restrânsă audienţă“. Aşadar, dacă nu faţă de gustul categoriilor largi ale publicului trebuie apărată poezia, cine sau ce determină incisivul text în proză intitulat

unea în fruntea volumului său de versuri Răspunsul se contura trei pagini mai departe: „inflaţia non-valorilor“ pe care critica – spune poetul – nu reuşeşte s-o stopeze, „tagma veleitarilor“ a căror singură calitate e insistenţa de „a-şi da numele în public“. E de observat însă că, dintotdeauna, poezia, literatura în genere, şi-au găsit strategiile apărării, tactica defensivă atât în raport cu publicul (faţă de gustul căruia poezia a fost cât şi în raport cu p

literar, populată de „maimuţele versificatoare“, de care vorbeşte Philip Sidney, citat copios de Ioanid Romanescu printre conştiinţele ce au apărat poezia de-a lungul timpului; dinamica ofensivă/ defensivă nu este o stare nouă a fenomenului poetic, care să ţină de modernitate ori de postmodernitate: e de ajuns să ne gândim la Eminescu şi contemporanii lui, ori la Arghezi, la Avangardă şi la cei „trei B“ (Blaga ) din perioada interbelică. Apoi, să fie „inflaţia de non-valori“ un proces favorizat de slăbirea vigilenţei criticii de întâmpinare? Nu cred. Mai degrabă e o schimbare de tactică a receptării; critica se ocupă (în scris) mai rar de veleitari (şi atunci în rubrici mai ales… umoristice), din convingerea, justificată probabil, că e mai profitabil să acorzi interes (şi spaţiu tipografic!) unei cărţi care merită decât uneia care, oricum, se autodesfiinţează: proces grăbit prin tăcere.

Ioanid Romanescu este unul dintre poeţii contemporani care a evoluat, de la prima carte,

(1966), până la ultima, (1994), în direcţia asumării şi explorării ngurul, desigur, din generaţia sa, care a îndepărtat repede aşa-zisele „mituri“ ale „poetului talentat“, „inspiraţiei“ şi „meşteşugului“ (active, încă, mai cu seamă la nivelul conştiinţei receptorului şi al ideii despre literatură pe care o au cei ce compun inevitabila caracudă): în ofensiva sa împotriva acestor termeni şi a acţiunii lor în lumea de azi a literaturii, Ioanid Romanescu se sprijină pe argumente tari, venind dinspre autorităţi în materie. În fine, poetul vede în textul liric o „civilizaţieomunicării“, comunicabilitatea, punţile aruncate

r-un timp record calea spre public; de subliniat: în

în acord cu vocile criticii de înalt

pe care Ioanid Romanescu îl p

din 1989,

eriferia câmpului

, Bacovia, Barbu

poetice; nu e si

a c

Apărarea

Şcoala de poezie

Singurătatea în doi

poeziei,

?

Noul Adam

mereu în ofensivă),

culturii

dialogul,

spre „fratele cititor“ fiind, în fapt, invariantele poeziei lui Ioanid Romanescu, prezente în toate cărţile

(1968) şi ) şi

(1974) şi (1992) şi

(1991). Peste tot, Ioanid Romanescu apără poetul, mai exact statutul existenţei sale; astfel, într-un poem precum

autorul numeşte laturile ce compun pătratul vieţii celui apărat: „Dincolo de speranţă m-a aşteptat suferinţa/ dincolo de suferinţă m-a aşteptat poezia/ dincolo de poezie nu există nimic“: speranţă, suferinţă, poezie, nimic – aceştia sunt termenii care – îngemănaţi – dau contur condiţiei creatorului adevărat, indiferent de paradigma în care s-a expri romanticul şi simbolistul, modernul şi postmodernul se pot recunoaşte uşurinţă în acest „portret-robot“. Tema

a celebrării sale (câţi mai ştiu cui aparţine celebrul vers „Trăiască poezia şi marii visători“?) structurează multe din poemele lui Ioanid Romanescu; în

de pildă, e vorba de neputinţă, lovituri, riposte, calapoade, orgoliu şi laşitate, fixând reperele a ceea ce aş numi o dintre poet şi lumea sa. Numeroase texte pot fi (şi, probabil, trebuie) citite în acest registru: ca, „Realitatea era o lume/ prăbuşită în imaginaţia lor/ când au încercat să privească-n trecut/ pierduseră memoria/ cum să ia totul de la capăt/ sau măcar de la roată?/ acum le trebuia o imaginaţie/ în stare să provoace memoria/ doar astfel/ să reconstituie acea lume“: recunoaştem în „aztecii“ din acest poem pe creatorul care trăieşte în literatură că, altfel, cine sunt „ei“ dacă nu poeţii (post)moderni care acuză confecţionarea realului dintr-un material şi pe o croială culturală? Acestei teme i se circumscrie şi obsesia palimpsestului

marcând acea „melancolie a descendenţei“, de care vorbea Monica Spiridon: memoria însăşi nu este una a faptelor „trăite“, ci a celor imaginate în timp, constituind „contururile oscilânde“ ale lumii cuvântului. Mai mult încă, acest motiv liric dobândeşte în ultima carte,

conotaţii noi: aici poetul e un „mecanism“ al cerului, spunerea sa e „sfântă“, iar cuvintele sale vin dintr-o memorie cosmică a tot ce se va fi rostit aici, jos, la suprafaţa lutului arghezian: „Da, era noapte –/ însă o noapte în care toate se mişcau repede/ acum această Lună bălăngănindu-se/ îţi aminteşte numai de năucitoarele/ clipe-n care ai băut cu morţii/ «Scrie!» te trezeşti spunându-i/ umbrei de lângă tine/ care chiar crede că inventezi –/ greu să priceapă că nu eşti decât/ un mecanism al cerului,/ pe care numai Dumnezeu ştie să-l folosească/ şi, în timp ce dictezi ceea ce ţi se dictează,/ mintea îţi umblă aiurea, te întrebi/ de ce să mai fii fericit între atâţia/ nefericiţi, ba încă să devii prezent/ şi din moarte, lăsând în urma ta/ un şir de premoniţii/ da, era noapte / însă, abia şoptit, între buzele nopţii umede/ se zămislise un ideal/ de care nu ai voie să vorbeşti/

sale, de la

(1972), la (1986), (1988 (1991), de la

(1973), (1975) la (1993), de la

(1977) la (1981), (1982), (1984),

mat:

cu

(titlu ironic!),

de exemplu,

–

nici tu, ironicul, sofistul“ Realul e prezent în poezia lui Ioanid

,

criza succesoratului

Presiunea luminii Favoare Orpheus Zamolxis Dilatarea timpului

Baia de nori Paradisul Urania Mississippi Energia visului

Accente Magie Flamingo Morena

Apologie,

Captatio benevolentiae

Fanatism (aztecii):

(Imbroglio, , ,, ),

Noul Adam,

(Logos spermatikos).

Lavă

Imperiul cărţilor ManierăMetafrază Temă

apărării poetului

poetică a tensiunii

cronica literară

Romanescu doar sub forma „stop-cadrului“

utopia“ “ numi cuvinte precum

„poem“ “

–

“

“, dar este

“, de Baudelaire): e vorba de o „deplasare “ „satanul“ Baudelairete pe care o scrie Ioanid Romanescu.

care constituie – spune poetul – „eternitatea stirpei“.

mitul, „povestea“ lui, de a o des-compune pentru a-i reface

entru noi

““

“ “ –nariile mitice din

, încărcat şi el de semnificaţii culturale şi proiecţii simbolice: „O încăpere cu pereţii albi,/ o lumină discretă peste filele poemului întrerupt/ şi un pat metalic din care o femeie obosită de dragoste/ respiră lângă tine, adică prezenţa/ acelui dumnezeu care însufleţeşte

poetul îşi „controlează viaţa printr-un proces pe care l-aş

şi „utopie viaţa pe făgaşul textului, plasează faptului trăit în spaţiul cultural ori în transcendent. Poetul admirat de Ioanid Romanescu este Baudelaire: „Eu nu râvnesc reale paradisuri/ şi nici mă-ncântă lauri supuşi de efemer / privesc în infinitul cu dumnezeu cu tot/ prin cerul de sub fruntea satanului Baudelaire/ în spaţiul condensat, fierbând continuu/ de ură şi iubire, de crimă şi sublim,/ e-adevăratul centru al marelui ocean —/ esenţa lui: otrava sorbind-o, strălucim nu ştiu dacă poetica din funcţionează ca un „model

sigur că lirica lui Ioanid Romanescu descinde din „poezia ca formă de agresiune impusă (aşa cum ne asigură Claude Pichois a vitalităţii

rămânând zeul tutelar al poeziei insurgen

Toate inovaţiile şi toate eforturile de înnoire a mijloacelor şi materiei poetice s-au petrecut în lirica lui Ioanid Romanescu în orizontul aceleiaşi preocupări pentru cultura poetului şi, implicit, pentru aceea a receptorului său. Exemplul cel mai frapant îl constituie seria volumelor

şi Exclamaţiile şi interogaţiile, accentele protestatare,

notele polemice şi „violenţa“ exprimării, specifice volumelor anterioare sunt înlocuite în aceste cărţi de un monolog interior, abia şoptit, cu dezvoltări simbolice în marginea unor scenarii mitice cunoscute, cu interpretarea liberă a unor mituri ale Antichităţii, cu lectura „lirică“ a constelaţiilor simbolice, căutând acel

Remarcabilă este la Ioanid Romanescu forţa de

scriind despre Orfeu şi Musaios, despre Apollon şi Euridyce, Gebeleizis şi Kogaion, Zamolxis şi „barbarul“ Pythagoras, poetul explorează un univers cunoscut, familiar chiar, confundându-se cu o anume geografie a spiritului contemporan: „Umbre confuze ale unui ieri depărtat/ ne-au urmărit în trezie şi vis/ devenind prezenţe dominându-ne/ mai convingătoare decât orice istorie/ memoria noastră nu avu/ nevoie de martori –/ papirusurile s-au păstrat intacte/ în înseşi trupurile noastre/ iar ceea ce în ochii altora/ de-a lungul timpurilor păru stigmat/ p se dovedi esenţă:/ chiar logosul din când in când pierzându-l,/ recunoscându-ne după faptă – credinţa/ în unicul zeu şi toate urmările/ ne scutiră de farse, arheologi/ prin subteranele spiritului privirile noastre/ înalţă ofrandă în spaţiul celest“: trezia şi visul, umbrele trecutului care „devin prezenţe ce domină, memoria, existenţa vechiului papirus din „trupurile noastre , esenţele lui „azi desemnate în acel „ieri depărtat iată teme poetice cât se poate de actuale pe care sce

(Stop-cadru):

( );

Orpheus, Zamolxis, Dilatarea timpului.

Orpheus,

contaminare:

originea

,

fond mitologic

a prezentifica un sens în actualitate:

orientează

în chiar spaţiul artei

MetafrazăFlorile Răului

Şcoala de poezie

Zamolxis, Dilatarea timpului

Orpheus,

Orpheus

Şcoala de poezie şi le pun în valoare dintr-o perspectivă lirică originală. O obsesie a infinitezimalului traversează lirica mai nouă a lui Ioanid Romanescu, ca reflex al dorinţei de a reconstitui mozaicul fiinţei, celui ce va fi fost de mult dispărut; toată incursiunea poetului în peisajul antic îşi descoperă motivaţia în această aspiraţie secretă de a se redescoperi acolo, printre păstori şi zei, printre tirani şi filosofi. Ideea de la care pleacă (re)constituirile poetice ale lui Ioanid Romanescu este aceea a existenţei unor „depozite ale spiritului unde se păstrează istoriei şi, prin ele, valorile majore ale umanităţii: actualitatea şi antichitatea, omul de azi şi umbra confuză a unui ieri depărtat se

organizat în jurul unei reţele strânse de sensuri al cărui nucleu rămâne omul, şi

veşnicie închis în „memoria cosmicăîn zadar imperii

au revendicat-o/ ce aşezare ar fi rezistat/ mai mult prin altceva decât prin dezastru?/ iar dacă rezistă încă, nu e dovada/ că spiritul ei e pururi prezent?/ capete iluminând au luat-o razna/ tezaure de-nţelepciune s-au prefăcut în scrum,/ o încropire a vântului mai dăinuie prin catacombe,/ dar lumea continuă

/ după atâta timp/ nicăieri un depozit al spiritului/ nu e mai viu decât în Alexandria : sufletul şi memoria sunt „depozitele istoriei barii Thraciei se înalţă la cercul cunoaşterii de sine şi unde figura lor întâlneşte, prin creaţie, spiritul contemporan. Referinţele mitologice, foarte dense în mai atenuate în volumele ulterioare ale seriei lirice, se organizează într-o pe care tratatele şi dicţionarele de mitologie nu o înregistrează; lectura miturilor este liberă, făcând abstracţie de genealogii şi spaţii geografice. Iată doar două „abaterise vorbeşte despre Moire, mitul trinităţii (zeiţele destinului sunt trei: Xlotho, Lahesis şi Atropos, semnificând naşterea, viaţa şi moartea) fiind posterior „orbului antic : lângă Orpheus, Musaios, Apollon şi Eurydice, apar zeităţi şi spaţii mitice nordice (Kogainon şi Gebeleizis), pentru ca în poemul final al cărţii să invoce pe Astarte, zeitatea supremă la fenicieni. Cum se vede, Ioanid Romanescu citeşte liber mitologia şi o restructurează în orizontul unei idei care a circulat pe la romantici, fiind preluată apoi de moderni; el prelucrează liber scenariile mitice legate de misterele eleusine şi de figurile lui Orpheus şi Musaios, primul lor preot.

Sigur că, la rigoare, se pot recunoaşte elemente ale „doctrinei“ orfice; conceperea existenţei ca ciclu metempsihotic, elogierea sufletului, iniţierea înţeleasă ca învăţare a regulilor ce trebuie respectate pe drumul spre locul unde se află zeii (numit în poemele cărţii „Muntele Promis“), căutarea acelui „dincolo“ care este trecutul, timpul primordial când oamenii puteau conversa cu

preluate de textele lirice ale lui Ioanid Romanescu. Poetul nu spune însă

pentru că nu Muntele Promis este ţinta sa, ci calea până acolo, efortul regăsirii originii poetului şi

imaginea icoana

urmele

, sufletul memoria cuvântul

constel

povestea, închipuie

–

“

întâlnesc într-un

sa, rostit, pentru “: „Alexandria, cea în ardere fiind a Egiptului,/

a se

uimi –“

“, locul unde „bar“

“; în poemele din

“

– întemeietorul –

cei care le vegheau destinul – acestea sunt elemente ale doctrinei orfice,

ci o

spaţiu continuu

aţie simbolică

cronica literară

1618

19

poesis

ce ştii tu?

PaulVINICIUS

ea – așa cum era și m-a învățatsă fiu

oricum respiram extrem de economic

nepermiscare ar fi trebuit ascunsundevape fundul unui ocean

asemeni unei ploi încetecu franjuri lichidede curcubeu

mi s-a oprit și sângele.

nu știu cât a durat

nu știu cât am stat acolomort

l trupului ei

mulți ani apoim-am tot trezit pe fundul aceluiași oceanca în sucul gastrical ființei ei

ș

cu viața mea

în prezența făpturii ei

ca și cum aș fi săvârșit un lucru urât

însă în seara aceea în care a început să se dezbraceiar hainele îi cădeau pe podea

nu știu dacă a durut

înăuntrucare mă digera

doar am sesizat că îl atinsesem pe dumnezeu.

i am știut că realitateanu prea mai are nici o legătură

că e ca și cum ai arunca o monedă în sus

niciodată

fiindcă și ea se ridicase acolo

care o păstrau pe pământ

fie doar și dacăm-aș apuca să îcu felul în care făcea ea fructelesă se bucure

ca o ploaie albastră

până spre dimineață

cu siguranțăo altă poveste

m-ai întâlnit într-o foarte stranie păguboasă perioadă a existenței mele

străzile-și făceau mereu nodnumai ca să mă enervezecând soarele era un ferrari roșu către gri

care nu ar mai reveni

și se bucurade amintirile mele

ar fi mult prea multe cuvinte de spus

ncep

în preajma mâinilor ei

de fapt în preajma albului caldal mâinilor ei

de faptîn apropierea trupului ei

de sub care mai multe sute de muzici își deschideau umbreleleși colindau

orașul

dar asta este

când colecționam timbre femei goale și mașini de scrisiar

felul în care ea îmi începea sângele

lapte însorit – prima povestede la marginea orașului

20

înspre asfințit

aveai buze de carbon și am și oprit

cine îmi spânzurase familia de muzica

ulde oxigen

ca un sugarîntre țâțele tale

ș

din care creșteaîn fiecare zi

soarele

peste înnegurata

și aș deschideca un fermoarprofesionistorașul.

– localurile nonstopcu steleledeasupra

în dreapta –numai negrese dulcifinesuperbe

(numai jazz)

numai ca să îmi aduc aminte

trupului tău

până când am dat de atom

în care m-am și cuibărit

ca un câine în lesă

i în dinamita sexului tău care pândea orașulcu mult înainte de a mă fi născut

ca un prinț într-o țigancă

împărăție

în noaptea asta aș tăia

în partea stângă

dar supărate

fiindcă inima îmi bate în altă partechiar dacă trupul meu

orașul – pe din două

se aude la fel de bine.

pentru care toate lucrurile bune

in aurolacdin care

devenind ponei care au mâncat jeraticapoipovești argintateș

de baubaul zilei demâine

într-un sertarț

ar spulbera pereteledinspre sud

la un moment dat te-ai trezi

locuiești.

de la un magazincartușe pe

așa încât îmi voi petrece noaptea pe linia medianăalături de copiii străzii

se întâmplă doar o singură dată pe an

ca niște jucării ivite d

se hrănesc poeții

i clădiri de vis în care ei ar putea dormimai mult de o săptămână

fără să îi mai tulbure nimenifără să le mai fie frică

prin casă

in o girafă extrem de puțin curioasă.

te-ai putea certa cu iubita înnegurată ca noapteavreme de o ploaie de toamnăîntreagăfără să-și scoată capulfără să o vezifără să își facă simțită prezența

chiar dacă vântul ți-

ca pe o figurină de plastilinăchiar dacă

pe lunăai putea chiar jura că tot la oraș

ai mai fuma o țigarăla gândul că în curând ai să ieșica să cumperi

ntru mistreții care îți tulbură gardul

undeva

poesis

21

și fluturiidin stomacul iubitei

ai adormi la loc

decât noaptea

dintotdeauna

de pr

deasupra

la tine e simplu:bei un pahar de vin și plecila culcare

în mineca într-un pârâu de munte

și din trei ceruri deoda

în timp ce vinul roșu e cu mult mai singur decât mine

ce știi tu?

care cu munca lui din care curge plictisealacare cu acel repaus absurd

după care

uitând de umbrele mai negre și mai tăioase

visând numai nuferi pe trupul ei de apă și zâmbetul ei

ca un dumnezeu străveziuimăvară

în timp ce carnea mea devine o anatomie apăsătoareîn care trei puștoaice își răcoresc picioarele

tăîncepe să plouă

iar orașul se dizolvăca o jumătatede pătratde zahăr cubic

așa că te întreb din nou:

stau și mă uit în liniște la oamenii dimprejurul meu:

ce știi tu?

câtă liniște

mai mult abstract

și toți – absolut toți

singuricu numai ei

asepticiîmbetanșe.

ș

ș

ar fi perfect.

cu dexteritatea unei veverițeșamponând cerulîn culorile prelungi și grave ale toamnei

lapechinuind negrul unui pian.

și nici creierul

și o foarte mare pace

lent

care cu basca albastră a cerului acoperindu-le ochii

capsulați înăuntrul gândurilor lor

singuri cum numai ei știu să fie

răcați în zidurile groase ale unei interiorizări

dacă ar apărea acum o păpușă mecanicăpe care să o și iubeascăcare să le facă dormitoare cuprinse de iederă și inimi zgomotoase i să le toarne asfalt

până în orașprin pădurea ondulată de primăvarăi luminată de cântec de păsări

ar fi toată viața lor.

parcă numai eu văd cancerul urcând din copac în copac

ca o roșcată aplecându-și părul peste c

îmi aprind o țigarăproptindu-mă în fumul ei albăstruidorindu-mi să nu mai văd nimicînsă ochiinu mă ascultă

dacă aș reuși totuși să-i închid.

stau și mă uit în liniște la oamenii dimprejurul meu

(aproape reptilă)mi se așează

pe inimă

poesis

22

sunetul pipăibil

la miezul nopţii goarna locomotivei sună sinistrude parcă spaima deportaţilor se-ntoarce

bunică-mea numără vagoanele-de-marfăşi tresare când vântul pustiei smulge câte-o ţiglă.scrie bărbatului foi îngrijite pentru privata şefului de posti răsplătite generos cu o sentință.

își dă seama după V-ul cocorilor peste sârma ghimpată.

deşi nu-i nici un os sub cruce Ea lasă flori la cimitir,

cătălina îi răsucește mustaţa, taie din păr şi-aruncă-n sobă,îi șterge cu-n burete ouţele de cârpăi-i ţesală pleata de cneaz lepădat

ca să iasă duminica lumea zice că-i șuie, prinsă-n cârlig de

că-l vede pe bunicu când e lună plină

doar lumina lămpii, aprinsă către dimineaţăricoşa din pereţi până-n vecinii carnea s-a fost retezată cu-n obiect ascuţit.

mirosul de piele arsă învăluia acele sunete ce opresc gândirea bărbaţilor, mă rog,

dacă te uiţi mai bine în se văd chipurile tinere, cap lângă cap, ca la început. din soarele înecat au răsărit bujoreii ploile de vară îi saltă până sus, sus în tablou.

cu umbre lungi târându-se pe sub piele.

dus pe front,

șdar

aduce sperietoarea din lan în mijlocul patului.

ș

pescar noctambul,

' .

ș

un chiot ostentativ.

lumina verde a fântânii

ș

nu-i nimic, au să vină ruşii-americani,

la besearică.

recviem pentru ultimul holy-roller

merg iarăşi vreo 20 de km pe linia ferată. am un metru și douăzeci de centimetri

fiindcă mă îngraş dintr-o napolitanăi slăbesc după două ture de teren.

odată am privit un câine putrezind perit cu o pătură de muşte.

am luat un băţ să văd ce mișcă întruna,

şi de-atunci am greață pentru tot ce mă obsedează.cu pantalonii rupţi treceam pe la uscătoriesă-mi scot cravata din buzunardupă ce am scuturat toți copacii din drumşi-apoi o luam din nou pe calea ferată, sărind peste traverse când la dreapta, când la stânga să dau de vreo scurtătură.

să doarmă în pat astmatica de maică-ta? stăteam la căpătâiul mamei fiindcă tușea toată noapteai dimineața mă duceam după miofilin,

i-l puneam în palmă cu o cană de apă.atunci o mângâiam pe creștet spunându-i că mă fac doctor,

sau când nu se găsea de lucru nicăieri?ai cules mure, mere de pe câmp și ai făcut compot, o dulce-amară fiertură de coji.

și sunt poreclit și

ș

între liniiaco

degete albe cu unghii negreîntr-un lichid de culoarea șerbetului.

a zis un pescar

mai ții minte când dormeai pe jos

ș

oh, și Ea se întorcea cu fața la perete.

piggy

viermuși pentru clean,

așchiuţă,Sunetul pipăibil

LiviuOFILEANU

poesis

23

Imaginaţi-vă două situaţii. Prima: toată umanitatea dispare şi nu rămîn în

urma ei decît A doua: toată umanitatea dispare şi nu rămîne

în urma ei decît Dacă nişte extratereştri dotaţi cu inteligenţă

ar încerca să reconstituie aventura umană pornind de la această ă materie, romanul, ar reuşi foarte repede să înţeleagă cam : cum s-au înlănţuit epocile istorice, care au fost problemele şi angoasele omului din antichitate pînă în epoca

trecînd prin evul mediu, prin Renaştere, prin secolulul luminilor şi prin cea a revoluţiei industriale. Citind de romane rămase în bibliotecile planetei Terra, respectivii

ar putea, treptat, să refacă parcursul evolutiv (dar şi involutiv) al omului, să-i descopere contradicţiile dar şi spiritul de aventură şi capacitatea de invenţie. Aproape întreaga

ar putea fi redesenată.

ar putea fi reconstituită o bună parte a istoriei Franţei.

ar fi o mărturie preţioasă pentru o anumiă epocă dominată de tradiţiile cavalereşti, de cruciade, de turniruri, de trubaduri şi de pasiuni amoroase sfîşietoare, cu toate codurile lor şi cu tot amestecul dintre onoare şi cruzime, dintre intrigă şi eroism. Walter Scott, Charles Dickens (veritabil seismograf al epocii victoriene) şi Ru apologet al utopiei coloniale britanice) ar furniza practic suficiente date pentru a înţelege ce au însemnat Scoţia şi Anglia, şi mai apoi Imperiul Britanic pentru Europa şi pentru întreaga lume.

Cu răbdare, extratereştrii noştri ar înţelege, citindu-i p

romanele.

poezia

totul

masaarheologi

cosmici

(Comediei umane)

Ivanhoe)

.

prim

modern,

Din romanele lui Alexandre Dumas (, Maurice Druon

( sau Balzac întregul ansamblu al

Walter Scott (

dyard Kipling (

e Tolstoi ( pe Dostoievski

geografie socială

Cei trei muşchetari, Regina Margot)Regii blestemaţi)

Război şi pace)

apeiron

Matei VI NIECŞ

(

, Margaret Mitchell

r face o idee despre America.

roman

, Jack London , Robert Louis Stevenson . Ce portret uluitor al omul

Isaac Asimov ciclulFrank Herbert ciclul

, Dashiell Hammett , Umberto Eco

)… Sau de cele de spionaj: Joseph Conrad Ian Fleming

, John Le Carré …

Da, romanele de la Cervantes încoace începînd deci cu constituie o galaxie de

de Tolstoi ar servi ca referent istor f

Dintr-un roman precum

Crimă şi pedeapsă) Pe Donul liniştit

nuanţele

(Colţ Alb)(Comoara din insulă)

(Insula misterioasă), Roboţilor),

(Şoimul maltez )

Război şi pace

Călătorie la capătul nopţii

şi pe Şolohov () cu ce au contribuit ruşii la modelarea

Europei şi a lumii, precum şi la edificiul spiritual al nelinştilor umane.

Împreună cu James Fenimore Cooper

şi Francis Scott Fitzgerald arheologii veniţi din viitor şi-a

Observaţi că pînă acum am ales doar cîte trei autori pentru fiecare ţară citată, dar

eşti sunt infinit mai multe. Ce bogăţie de informaţii despre pasiunea pentru călătorii şi explorări conţin romanele de aventuri: Daniel Defoë

ui ca fiinţă profund neliniştită şi utopică sunt romanele ştiinţifico-fantastice: Jules Verne

. Faţa sumbră şi enigmatică a omului, cu cruzimile şi jocurile sale asasine şi sadice, ar putea fi revelată destul de abundant de romanele poliţiste: Agatha Christie

un veritabil puzzle al devenirii umane, al creativităţii şi al drumului contorsionat spre civilizaţie, spre mai bine, spre adevăr. Imaginaţi-vă că arheologii de care vorbeam, curioşi şi harnici, citind romanele umanităţii (eventual doar într-o singură limbă, să zicem engleza) ar încerca apoi să le organizeze astfel încît să obţină o imagine cît mai completă a umane, ca şi cum s-ar afla în faţa unui puzzle compus din cîteva milioane de piese. În acest caz unele romane ar reveni în construcţie de mai multe ori, pe paliere diferite.

ic şi geogra ic, dar şi ca radiografie a pasiunii amoroase.

de Louis-Ferdinand Céline s-ar putea extrage mărturii esenţiale despre acea tentativă de sinucidere colectivă a Europei care a fost primul război mondial, dar şi despre capacitatea omului de a coborî practic la nesfîrşit în

(Ultimul Mohican) (Pe aripile vîntului) (Marele Gatsby),

(Robinson Crusoe)

( ( Dunelor)

(Zece negri mititei)(Numele

trandafirului(Agent secret), (Din Rusia, cu

dragoste) (Spionul care venea din frig)

omului, ( Don Quijote)

date,

aventurii

Romanul şi poezia: oglindă şi ascunzătoare

24

apeiron

abjecţie. Datorită romanul de Camil Petrescu

extratereştrii ar putea identifica pe harta Europei locul României, dar ar pu înţelege şi succesiunea sistemelor filozofice în decursul secolelor (există în acest roman o scenă remarcabilă în care personajul principal, în patul conjugal, îi explică soţiei sale ce este filozofia).

Să ne gîndim însă la bogăţia de legată de subconştientul omului, de spaimele şi de fantasmele sale, pe care ar putea să o furnizeze romanele de tip Datorită unor scriitori precum Bram Stoker

, extratereştrii ar începe să înţeleagă faptul că omul a fost însoţit pe tot parcursul istoriei sale de o armată mai mult sau mai puţin invizibilă de spirite, de fantome, de vampiri, de strigoi, de vrăjitori, de spiriduşi, de gnomi, de pitici, de balauri, de monştri, de diavoli (dar şi de zîne şi de îngeri).

Treptat, încercînd să plaseze romanul potrivit la locul potrivit fizic, sentimental, moral, politic şi cultural al omului, arheologii fiinţei umane ar descoperi şi faptul cǎ au în faţa lor o

apare ca fiind în acelaşi timp un erou şi un laş, generos şi odios, rezonabil şi nebun, sincer şi mincinos, sublim şi manipulator, inteligent şi idiot, şi pervers, capabil sǎ se adapteze la orice situaţie dar uşor de destabilizat, plin de idealuri dar şi hrǎnit de ambiţii deşarte, tandru dar şi capabil de cele mai cumplite atrocitǎţi, puternic dar şi influenţabil, uneori fidel unor principii morale iar alteori total lipsit de scrupule şi de busolǎ eticǎ, pasionat de viaţǎ dar şi obsedat de moarte, debordînd de energie dar şi sinucigaş prin însǎşi natura sa… Cu fiecare mare autor (Melville, Proust, Flaubert, Hemingway, Faulkner, Nabokov, Camus, Marquez , Kazan

se îmbogǎţeşte cu cîte o tuşǎ, cu cîte o nuanţǎ, cu cîte o umbrǎ, cu cîte o dilemǎ, cu cîte o necunoscutǎ, cu cîte o revelaţie…

noştri veniţi din alt spaţiu şi din alt timp vor începe treptat sǎ se întrebe

Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război

nuanţe

formă de viaţă

Muntele vrăjit)

tea

Stephen King sau J. K. Rowling seria

pentru a reconstitui portretul

profund contradictorie. Greu de spus unde ar putea fi plasate în acest edificiu romanele lui Kafka sau ale lui Thomas Mann ( sau ale lui Haruki Murakami (1Q84).

Din toate romanele scrise timp de 500 de ani de oameni,

normal

tzakis , Orwell , Houellebecq, Cǎrtǎrescu…)

Fǎrǎ îndoialǎ,

horror. (Dracula), (The

Shining) ( Harry Potter)

(Procesul, Castelul)

omul

portretul omului

arheologii

cum a putut funcţ avînd în codul ei genetic sau în compoziţia ei atîtea contradicţii. Poate cǎ la un moment dat aceşti arheologi galactici

mecanicǎ şi numericǎ a sa. Milioanele, chiar miliardele de trǎsǎturi şi de informaţii legate de om, identificate în romanele rǎmase de la om, vor fi inserate, infuzate într-o maşinǎ. În momentul în care ea va fi însǎ pusǎ în funcţiune, cu siguranţǎ cǎ din aceastǎ mecanicǎ va ieşi un fir subţire de fum… Ea va începe sǎ trepideze, sǎ scuipe, sǎ scrîşneascǎ, sǎ se bîlbîie, sǎ se autodevore. Nu, nici o maşinǎ, nici o creaţie artificialǎ nu ar putea deveni

funcţionalǎ, cu toate contradicţiile aflate în om. Numai omul le poate gestiona, digera, suporta, transforma

Romanele sunt un veritabil monument pe care şi l-a ridicat treptat omul, cea mai profundă oglindă a sa.

Să ne imaginăm însă că din toată aventura emoţională, culturală, creativă a umanităţii ar supravieţui doar… . Ei bine, în faţa acestui tip de vestigiu arheologii galactici ar rămîne total dezarmaţi. Dacă toate romanele umanităţii sunt

şi ar putea fi citite la un moment dat

iona

vor încerca sǎ creeze o a omului, o

în combustibil pentru propria sa ardere.

poezia

maşina umanǎ

copie replicǎ

clonǎ

viabilǎ,

traductibile

25

apeiron

într-o singură limbă, poezia presupune, pentru a fi gustată pînă în ultimile ei alveole, învăţarea aprofundată a tuturor limbilor în care a fost scrisă.

Arheologii galactici s-ar afla în faţa unei misiuni imposibile. Fiorul poetic, tot ceea ce are poezia mai adînc, muzicalitatea limbii şi jocul muzicii cu metafora, invenţia verbală şi incantaţia viscerală se opresc la frontiera cu celelalte limbi. Extratereştrii nu vor reuşi de fapt niciodată să refacă traseul omului pe pămînt pornind doar de la poezia sa. Nici măcar poezia epică, de genul celei scrisă de Walt Whitman, nu ar putea funcţiona ca

pozitivă. Sigur, uriaşa cantitate de poezie patriotică scrisă în ţările comuniste în secolul al XX-lea ar putea cîte ceva, de exemplu că multă vreme artiştii s-au la un fel de zeu numit Stalin sau în faţa unei religii numită comunism. Dar în nici un caz această poezie, nici măcar în accentele ei sincere cum ar fi cazul cu Maiakovski, n-ar putea transmite toată amploarea dramei pe care a reprezentat-o utopia comunistă şi

raţionar şi exterminator.

e, pe Puşkin, pe Eminescu, pe B

tsos şi pe mulţi, mulţi alţii, arheologii galactici ar ajunge la concluzia că omul este un mister total. Poate că unele epopei ( , ,

, ) ar putea deschide cîte o fereastră spre istorie. La fel ca şi unele producţii poetice medievale (

versuri). Începînd cu epoca romantică, însă, poezia se fragmentează, apetitul pentru construcţii vaste dispare. Poezia devine o galaxie de invenţii lirice, de provocări lingvistice, de explorări metaforice. Secolul al XX-lea aduce cu el forme şi mai absconse, avangarda şterge de fapt toate urmele inteligibile ale istoriei culturale a umanităţii. Iar cînd ajungem la poeţi precum Gherasim Luca sau Raymond Queneau intrăm în algoritmul pur al limbii care crează sens (intraductibil) prin muzicalitate. Vor fi dotaţi arheologii galactici de captatori emoţionali pentru a putea în faţa acestor producţii ale spiritului uman?

Din poezia romantică a extratereştrii ar deduce că acesta a fost o fiinţă tînguitoare,

informaţie

Iliada Odiseea Mahabharata Kalevala

sugera închinat

Romanul trandafirului

vibra

omului

, mai ales, caracterul ei opresiv, concent

Citindu-i pe Heinrich Heinaudelaire, pe Byron, pe Cesare

Pavese, pe Lorca, pe Fernando Pessoa, pe Vasko Popa, pe Nazim Hikmet, pe Pablo Neruda, pe Yannis Ri

– 22000 de

disperată, incapabilă de împlinire, tînjind mereu spre un absolut ambiguu. Din poezia suprarealistă s-ar putea deduce că omului îi place enorm să delireze, să asculte de voci iraţionale sau de propriul său subconştient, că are un gust pronunţat pentru tot ce este enigmatic şi lipsit de sens (imediat). Haikuurile japoneze ar fi tot atîtea dovezi că omul are o percepţie eliptică asupra lumii şi că structura sa cerebrală nu este făcută să capteze întregul ci să decanteze detaliile. Versuri precum „cîinii traversează aerul într-un diamant" (Tristan Tzara) sau „A negru, E alb, I roşu, U verde, O albastru: vocale" (Arthur Rimbaud) ar putea fi considerate drept formule codate transmise în univers de oameni aflaţi în primejdie cu scopul unic ca nimeni să nu le poată veni în ajutor. Versuri precum „curba ochilor tăi face turul inimii mele" (Paul Eluard) sau „în inima mea locuieşte o privighetoare albastră" (Charles Bukowski) sunt mai mult decît suficiente pentru a ajunge la concluzia că omul îşi venerează (chiar divinizează) anatomia fără să şi-o cunoască însă deloc…

Portretul omului reconstituit numai pe baza poeziei pe care a scris-o timp de patru mii de ani n-ar putea duce decît la concluzia că el a fost o fiinţă cam Ce i-a lipsit oare omului în viaţa de zi cu zi, în univers şi în forul său interi pentru a se lansa cu atîta tenacitate în compunerea unor texte ermetice, în general fără cap şi fără coadă, fără mesaj clar şi fără destinatar?" Iată ce s-ar putea întreba extratereştrii noştri. Iar dacă ar fi apoi, din toată această enormă muncă de consultare a poeziei scrisă de om, să definească omul într-o singură (lungă) fraza, aceasta ar putea suna cam aşa: fiinţă labilă, incalificabilă, autistă (în raport cu restul universului), nombrilistă şi opacă (la ideea de timp şi de infinit), vagă şi intraductibilă (în limbajele raţionale), dominată de pulsiuni iraţionale, cam placidă şi cam leneşă, complăcută într-un fel de continuă autohipnoză, deconectată de timp şi de realitate, cu vagă ureche muzicală dar fără organ de reflecţie raţională.

cel mai perfid instrument de comunicare inventat de om pentru a putea scăpa, de fapt, tuturor încercărilor de a fi definit. Un monumental, abisal, perfect ascunziş

greşită. „or,

,

Poezia este

.

26

Se resemnează mai uşor să fie al treilea decît al doilea… la Roma.

*Răspunsuri date unor întrebări care nu există.

*Îşi arogă o vină care nu e a sa. Vinovăţia sa reală

o trece sub tăcere. *

Fiinţele într-un vis ne pot amăgi. Fiinţa pe care o iubim trebuie să fie recuno ută numai după puterea durerii încercate” (Proust).

*Memoria e clasică, amintirea romantică.

*

*Ura nu e contrariul dragostei, ci neputinţa ei

grotescă, o caricatură a acesteia. Contrariul dragostei e Neantul.

*Mai întîi găsesc şi după aceea caut” (Picasso).

*Metanoia mişcîndu-se între o simplă scuză

mondenă şi si*

Te temi să oboseşti, te temi să te odihneşti. Colaborarea fraternă între oboseală şi odihnă, în virtutea slăbiciuni

*. Puţinul care făureşte multul e

uman. Multul care făureşte puţinul e divin. *

că bărbaţii le-ar cunoaşte pe toate femeile aşa cum soţii le cunosc pe soţiile lor, n-ar discuta niciodată cu ele şi nu le-ar respecta opiniile” (Tolstoi).

*E trist să iubeşti dacă nu eşti bogat” (La

Bruy Adică o confirmare a convenţiei care articulează stihia dragostei. La cin mul naturii (selecţia instinctivă) se adaugă cinismul social.

„sc

Într-un fel, textul literar e o adaptare la inadaptare.

„

nucidere.

i lor.

Da

„ère).

is

Ars poetica

, durata

, dar

„

an , care, spre deosebire de una oscilatorie, poate asigura organismului un anume echilibru.

„

„

În epocile alexandrine, textele mimetice se pot constitui în mo

O

otivul pentru care în romane

Dintre multcelebratele drepturi ale omului, cel mai important mi se pare dreptul de-a te corecta pe tine îns

„

decît proiectele de viitor.

*Nu lasă oare pururi inteligenţa o mică poartă

deschisă cinismului? *

Nu o dată insinuîndu-se în rău, îi dă puterea obişnuinţei aşa o faţă acceptabilă.

*Proust vorbeşte despre liricitatea unei tristeţi

permanente”. Analoagă, aş zice, cu o hipertensiune arterială const tă

*Dintr-un film: „Miracol topindu-se cum o

îngheţată”. *

, acea beţie ce se stăpîneşte, atît de necesară creaţiei.

*Cel mai înalt semn de prietenie este să te

socoteşti egal cu cel inferior ţie” (Iovan Ducici). Aş zice că e altceva: să-l socoteşti pe un prieten măcar sub un aspect mai bun decît tine.

*A vorbi mult despre propria persoană poate fi

şi un mijloc de-a ne ascunde” (Nietzsche). *

dele. Falsul original e preţuit în răspăr, prin gradul său de inautenticitate.

* viaţă introspectivă e una închisă în intensitatea

sa. În schimb o viaţă ştearsă, lîncedă, banală poate oferi o materie mai prielnică observaţiei în plan epic. Iată m apar atîtea şi atîtea personaje dominate de autorul care se ascunde intrigat-satisfăcut în spatele lor.

*

uţi. *

Viaţa: efort neîncetat pentru a-ţi limpezi miturile” (Cesare Pavese).

*Niciodată nu te regăseşti mai adînc decît atunci

cînd eşti cuprins de un simţămînt de evlavie faţă de trecut. Nimic nu te înstrăinează mai mult de tine însuţi

Sobria ebrietas

„Se resemnează mai uşor să fie al treilea”

Gheorghe GRIGURCU

aforisme

27

IoanFILIPCIUC

Cea dintîi odă închinată poet lului Mihai Eminescu

Frunzărind vechi ziare şi reviste din vremea lui Eminescu, întîmplător am dat peste un mănunchi de versuri închinate poetului – în „Secolulu”, ziar politic, judiciar şi comercial, Iassy, an II, nr. 28, 5 septembrie 1870, p. 2 – şi, întrucît nu avem ştire să se fi retipărit şi după acea dată în vreo broşură ori într-un volum omagial, reproducem textul din urmă cu aproape un veac şi jumătate:

în întregime ,

                 

    –––––––––

Eminentului poet Eminescu

Pentru ce sombru de gânduri, scoţi din lira ta duioasăCântul trist al disperărei, minţind geniului tău;Când accentul tău sonore şi-a ta limb-armonioasă

Pentru ce pe fruntea-ţi dalbă unde-o rază străluceşteÎntinzi vălul alb şi rece ca un giulgiu peste-un mormântŞi ne spui cu glasu-ţi jalnic că o lume se sfârşeşteŞi că alta nu începe pentru noi aşa curând?

Aste forme-s trecătoare, fiice a necesităţei:Ea constrânge şi pe naţii şi pe om a le-mbrăca;Timpul trece, timpul sboară, însă Zeul esistenţeiPe a lumei oceanuri poartă vecinic slava sa!

un fruct apare searbăd pă o mlă iţă obosităSau vro floare încă jună pleacă fruntea-i vestejită,

popor tânăr încă, în loc fruntea să-şi ridice, Pleacă capul ca o plântă care stă numai să piceE că vermele-ndoinţei pieptul său l-au strămuşcat.

ranţă, un înger mângâitor;Acel înger e credinţa ce cu netedele-i pletePripigează, alinează şi mângâie pe-un popor.

Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu;

Când d

E un verme care roade sînul lor cel delicat;

Când un

Acest verme roade tare pieptul nostru, o, poete,Dar mai avem o spe

Până când raza-i senină va-ncălzi inimi romane,

Până când mâna ei dulce va sdrobi feruri tirane,Ce duşmanii României pregătesc pentru pop

Până când crucea divină ca un semn de re-nviere

În present şi viitor!

Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăsiaşti denCernăuţi la mormîntul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul răpăusat într-a 12 / 24 Ianuariu 1866 De-aş aveaO călărire-n zoriDin străinătate

SperanţaMisterele nopţii

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

La o artistă

Junii corupţi

La moartea principelui Ştirbey

Venere şi Madonă

„pe fruntea-ţi dalbă unde-o rază străluceşte”

or;

Va fi steagul nostru vesel, România nu, nu piere,

La Bucovina

La Heliade

Amorul unei marmure

Amicului F. I.

Epigonii

               

Cum nu avem nici un motiv să bănuim că Grigori Milidon ar fi citit pînă în acel ceas din august 1870 versurile semnate de M. Eminescu în broşura

(an V, nr. 13, din 30 martie / 11 aprilie 1869) sau din broşura

(Bucureşti, aprilie e să conchidem că admiraţia poetului ieşan a fost stîrnită doar de cele două poezii publicate de M. Eminescu în revista „Convorbiri literare” – (an IV, nr. 4, din 15 aprilie 1870) şi

70) – din Iaşi. Oda însăilată de Grigori Milidon este

importantă, înainte de toate, din perspectiva istoriei literaturii române, pentru că sesizează şi exaltă geniul poetului M. Eminescu, limba armonioasă, uimind precum „cântul unui zeu”, ceea ce rămîne o intuiţie fericită şi exactă, cu atît mai de admirat cu cît se întemeiază doar pe versurile celor două poezii publicate de Eminescu în „Convorbiri literare” (aprilie-august 1870); apoi admiratorul insinuează că scepticismul eminescian este rodul „îndoinţei” şi neîncrederii în expresia unui gînditor luminos –

–, întrucît îi lipseşte credinţa în divinitatea ce ocroteşte România.

Grigori Milidon

, ori în revista „Familia” de la Pesta – (an II, nr. 6, din 29 februarie / 19 martie 1866);

(an II, nr. 14, din 15 / 27 mai 1866); (an II, nr. 21, din 17 / 29 iulie 1866);

(an II, nr. 25, din 14 / 26 august1866); (an II, nr. 29 din 11/ 23 septembrie 1866);

(an II, nr. 34, din 16 / 28 octombrie 1866); (an III, nr. 14, din 2 / 14 aprilie 1867); (an III, nr. 25, din 18 / 30 iunie 1867); (an IV, nr. 29, din 18 / 30 august 1868); (an IV, nr. 33, din 19 / 2 octombrie 1868); (an V, nr. 4, din 31 ianuarie / 11 februarie 1869);

1969) –, trebui

(an IV, nr. 12 din 15 august 18

eminesciana

28

Însă Eminescu îşi exprimase de la bun început neîncrederea în reuşita versurilor din , căci în scrisoarea – „Viena în 17 / 6 / 1870 st. n.” – către Iacob Negruzzi observa cu îndreptăţire: „

De fapt, poetul lucra harnic pe linia contestatară creionată de Titu Maiorescu, care

.” Şi să nu uităm că Titu Maiorescu îşi publica abia în 1872, unde avea să-l gratuleze pe tînărul M. Eminescu prin formula „

Grigori Melidon este un prim text iconodul faţă de mă iestria versifica ţie i eminesciene, dar întrucîtva şi polemic împotriva scepticismului tînărului poet, viersuitorul încercînd să-l convingă pe cel „sombru de gânduri” spre a fi încrezător în viitorul poporului român, în măsura în care poporul îşi va păstra credinţa strămoşească în Dumnezeu.

iei Republicii Populare Romîne, 1962, p. 307-309 –, însă premisa de la care a pornit era de a dovedi că „primele recunoaşteri pentru talentul lui Eminescu” n-au venit din partea conservatorilor de la Societatea

Epigonii

În contra di

n toate formele de manifestare a spiritului public

ntului

Poate că «Epigonii» să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită dar rece. Prin operele liricilor români tineri se manifestă acel aer bolnav de şi dulce, pe care germanii o numesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşa Schelitti, aşa Matilda Cugler – e oarecum conştiinţa adevărului trist şi sceptic, învins de către colorile şi formele frumoase – e ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale; îndată însă ce conştiinţa vine că imaginele nu sunt decât un joc: – atuncia după părerea mea se naşte neîncrederea sceptică în propriile sale creaţiuni.

Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul generaţiunii noi, şi – cred cu drept

recţiei de azi în cultura românăViţiul radical în toată direcţia de

astăzi a culturii noastre este neadevărul; … neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până şi în gramatică, neadevăr î

Direcţia nouă în poezia şi proza română

poet în toată puterea cuvâ

Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu

.”

(1868) decretase de la bun început: „

”.Oda lui

Eminescologul Augustin Z. N. Pop a publicat prima parte a odei semnate de Grigori Milidon –

de…, Editura Academ

„Junimea” şi revista „Convorbiri literare”, unde totuşi i se tipăresc poeziile şi

, ci din partea unui reprezentant ce „se găsea între generaţia revoluţionară de la 1848 şi, cum se vede, generaţia sceptică din 1870”, oferind despre autor următoarele date: „Grigore-Gheorghe-Radu Melidon (31 mai 1831-11 mai 1897) semnase cu ani în urmă în periodicele unioniştilor, în primul rînd în , poeme de vibrant avînt patriotic, influenţate de patosul lu Bolintineanu. În timpul primelor cabinete al Unirii el participă la organizarea învăţămîntului laic din Moldova, în concordanţă cu directivele progresiste ale lui Kogălniceanu. Funcţionase o vreme la catedra de mitologie şi retorică de la Academia Mihăileană. Melidon a dat bune rezultate în fruntea directoratului şcolar de peste Milcov, dovedind un realist spirit de organizare şi perspectivă. Studiul său

, Iaşi, 1862, nu l-ar fi putut scrie nimeni altul în timpul cînd a apărut. A tradus manuale didactice acreditate peste hotare şi muncile-i administrative şi de şcoală (într-o vreme a fost directorul Şcoalei pedagogice din Bucureşti) l-au îndepărtat de publicistică. Opere de-ale lui – observ – se găseau în biblioteca lui Aron Pumnul, gospodărită într-un timp de Eminescu, cum arată

Afirmaţia că operele lui Grigore Melidon se găseau în Biblioteca gimnasiaştilor din Cernăuţi este hazardată, pentru că Augustin Z. N. Pop cunoştea bine cuprinsul volumului

, Cernăuţi, 1943

(p. 583-615), culegere unde aflăm şi contribuţia lui Aurel Vasiliu,

, şi V. (p.

239-263), nu găsim decît o singură carte: , Iassi, Tip.

Buciumul Ruman…, 1860, publicat de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunei publice sub M. Kogălniceanu, director V. Alexandrescu şi cap. secţiunei G. Melidon”. Se afla însă în biblioteca gimnasiaştilor cernăuţeni „

”, Anul VIII, Iaşii, Tipografia Buciumul Român, „

Veneră şi Madonă

Relaţiune statistică de starea şcolelor în Moldova

aciunariul gimnasiaşti lor romîni

Eminescu şi Bucov

Bucovina în viaţa şi opera lui M. Eminescu Biblioteca gimnasiaştilor lui A Alte cărţi dăruite de Eminescu bibliotecii gimnasiaştilor

Dăruită de Eminoviciu Niculaiu. Învăţăcel den clasa a VI gim, 1

Epigonii

Zimbrul

Cunsemn

ina Despre Aglaea Eminescu, sora poetului

. Pumnul

Manualulu elevului gimnasiatu

860

.” (Ibidem, sub voce, p. 307-308)

, la care a colaborat cu articolul

, iar în capitolul IV.

Calendariu pe anul 1858

”.

eminesciana

29

Dar Augustin Z. N. Pop nu este interesat numaidecît de ce a scris… acest enigmatic Melidon, ci doar: „

dar în

.”Fideism pe care harnicul descoperitor analist

al multor documente eminesciene l-a extirpat cu de la sine putere, vitregind lectura cititorului de ultimele 11 versuri ale odei

în

Ce face Melidon? Luptător unionist, cărturar apropiat de ţeluri de propăşire socială a maselor şi cinstit în domeniul luminării poporului”, „formaţiei lui intelectuale şi ale societăţii în care a trăit, Melidon nu poate să indice lui Eminescu alăturarea la frontul de luptă al proletariatului. Finalul meditaţiei sale se împotmoleşte în fideism

nu poate să indice lui Eminescu alăturarea la frontul de luptă al proletariatului

Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900

condiţiile

şi

, fără a-şi trăda imixtiunea în treburile interne ale poeziei măcar prin acele banale croşete […] îndrăgite de cenzura timpului.

Mai gravă este însă nu doar confuzia dintre cei doi fraţi Melidon, Grigore şi George, mai mic de ani decît primul, ci înghesuirea „doi în unu”, „ca vîrstă şi tematică”, spre a confecţiona un vajnic „luptător unionist”, care, din păcate, „

”. Dacă nu chiar, aşa cum îmi sugerează scriitorul Mircea Coloşenco într-o discuţie telefonică, nu e vorba despre doi fraţi, ci de… un tată şi un fiu !? Care şi cum, rămîne de căutat şi de lămurit.

Oricum, şi cu referinţele mai la obiect din autorii pomeniţi, Augustin Z. N. Pop îşi îndrepta argumentaţia drept spre sigura ţintă: că „vermele îndoinţei” din concepţia lui Eminescu s-a prăsit, fără nici un licăr de … îndoială, „sub influenţa «Junimii» şi a idealismului german”.

Cercetătorul Florin Faifer nu îl va reţine totuşi pe

, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979, probabil din pricină că nu i-a întîlnit semnătura pe nici o carte sau broşură, în ciuda faptului că, pentru fratele

, istoricul literar ieşean întocmeşte cea mai bogată fişă bio-bibliografică – prelucrată şi

Eminentului poet Eminescu

Grigori Milidon

George Radu Melidon

rezumată apoi în mai toate ulterioarele dicţionare ale literaturii române, oferind însă el însuşi peste cîţiva ani,

, 2005, în articolul despre George Radu Melidon, două amănunte şi despre

.” –, fără a preciza unde şi cînd şi, mai cu seamă, fără a menţiona oda închinată lui Eminescu în august 1870.

Deocamdată, aflăm din volumul aniversar

, alcătuit de Constantin Ierbiceanu, Constantin I. Andreescu, Gh. Ungureanu, Mihail Sadoveanu, Gr. Scorpan şi Gr. T. Popa, că în această instituţie şcolară

şi de

, din asemenea repere aproximînd că se va fi născut măcar prin anul 1830

Aşadar, este un moldovan din dulcele tîrg al Ieşilor şi în mod sigur nu îl cunoştea, în vara anului 1870, pe Eminescu; mai tîrziu îi va fi citit şi alte poezii în „Convorbiri literare” dar mai cu seamă articolele din „Curierul de Iassi”, pe cînd poetul vieţuia în fosta capitală a Moldovei, şi negreşit că, din noiembrie 1877, îi va fi urmărit cu interes încrîncenările gazetăreşti din „Timpul” de la Bucureşti. Fireşte că la apariţia p o e m e i

Mihăileană din Iaşi a trăit o mare bucurie, văzîndu-şi confirmată intuiţia – „

pe care şi-a exprimat-o în urmă cu 13 ani în ziarul „Secolulu”.

, publicate de fratele său, George Radu Melidon, în

anul al VIII, Iaşi, Tipografia Buciumului Român, p. 33-49), un înfocat îndrăgostit de Regina nopţii, pentru care pămînteanul muri tor promite să se facă „nemuritoriu” şi să se înalţe în tărîmul celest.

în

– „

a fost profesor de între 19 septembrie 1856-ianuarie 1865,

î n t r e 2 5 ianuarie1865-2 februarie 1867

.

,

î n „Convorbiri literare”, 15 august 1883, profesorul Grigore Melidon de la fosta Academie

Mai mult, poemul eminescian îi aducea aminte de acele

„Almanahu pentru Români pe 1858” (

Dicţionarul general al literaturii române

aşi, a scris şi el versuri

De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, 100 de ani, 1835-1935

română

m a t e m a t i c ă

L u c e a f ă r u l

Când accentul tău sonore şi-a ta limb-armonioasă / Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu…” –

Scrisori la Lună

Grigore MelidonUn frate, Grigore, profesor la Academia din I

Melidon Grigore,

,

Grigore Melidon

eminesciana

30

*Textul ce ne inter

Grigori Milidon Opere, vol. XVII, Bibliografie

Milidon Gregor

e” la „i”,

sau chiar

den clasa VIII a gimnasiului de sus de Arune Pumnul, profe

, semnat (1831– ?

esează – închinat lui Eminescu, din 5 septembrie 1870 –, este semnat

şi înregistrat sub nr. 14397, în M. Eminescu, , Partea I (1866-

1938), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999, iar la index chiar . Dar să nădăjduim că asemenea alunecări printre vocale, de la „ , nu ne pot împiedica să aflăm adevărul.

În orice caz, patronimul celor doi fraţi – – ar putea să

parvină de la o familie de greci, armeni sau aromâni pribegiţi în ţările române din insula (în suprafaţă de vreo 100 m/p, cu doar 1623 de locuitori pe la început de secol XX), aflată spre coasta Dalmaţiei, în aproprierea oraşului Ragusa (Dubrownik, de azi). Părinţii celor doi fraţi – Grigore, mai mare; George născut în 13 martie 1831 şi decedat în 11 mai 1897 – vieţuiau în oraşul Roman, Gheorghe (sau mai degrabă Radu?), învăţător, şi Ecaterina, odrasla unui preot, şi le-au oferit băieţilor educaţie serioasă şi oarecari resurse pentru a urma şcoli înalte în Moldova sau chiar la Paris.

Pentru că şcolerul Mihail G. Eminoviciu de la Obergimnasium din Cernăuţi a citit în mod sigur în

soriu de limba şi literătura rumînă în gimnasiul plinariu den Cernăuţi, Tom IV, partea 2, Vieanna, 1865, articolul

) şi precedat de o notiţă biografică (p. 275-285), nu-i de crezut că versurile din „Secolulu” l-au lăsat indiferent.

Date biografice despre Grigore Radu Melidon nu avem încă la îndemînă – bunuim că s-ar fi născut în Roman, înaintea fratelui său George, unde a urmat şi cursurile gimnaziului din oraşul natal, după care ajunge profesor la Liceul Naţional din Iaşi, predînd limba şi literatura română şi… matematicile – şi nu ştim decît că mai semnează oda

, cu următoarele versuri, în ziarul „Secolulu”, Iaşi, an IV, nr. 21, 8 iulie 1871, p. 4:

Milidon

Melidon, Melidonu Meledon

Meleda

Lepturariu rumînesc cules den scriptori rumîni…,

ca Gorgiu Radul Meledon

La mormântul lui

Pe-a ta piatră mormentală, erou mare şi slăvit,Vin să depun o cunună şi se vărs lacrimă amarăCăci ca tine Mare Ştefan Domn puternic şi mărit

Referinţele comerciale ale Rumînilor moldoveni cu Genovenii înăinte şi după înfiinţarea statului Moldovei. Ocuparea Ucrainei de princepele Du

Ştefan cel Mare

N-au ma

Luând sabia-ntr-o mână şi crucea în ceelaltă,În duşmani ai dat navală, în picioare i-ai călcat;N-au fost zale, n-au fost ziduri, n-au fost ne-nvinsă poartăCe măciuca ta de aur se nu o fi sfărămat.

Ca un Şi vitejii tei cu tine alergau spre cinste mare,Duşmanii tei fură pradă vulturilor şi la căini,

Doamne, tocmai ca mândru soare.

Nu e loc, nu e ţărână, nu e stâncă necălcată,Nu e codru în altLuptă mare, lauri plină şi în sânge încruntată,Unde semnul biruinţei Tu se nu-l fi înălţat.

Tu eşti cinstea omenimei şi steaoa creştinătăţei,Mare Ştefan viteazul vremilor ce au trecut,Pe-a ta faţă străluceşte vecinic raza frzumusăţei,Erau tineri ai tăi duşmani, toţi sub sabie-au trecut.

La coroana

Calendar pentru români pe anul 1857

La coroana lui Ştefan cel Mare

Muza mea, ia-ţi lira-n mână, să cântăm o zi frumoasă,A Moldovei veche slavă, al ei mândru viitor,Azi coroaOdor scump, nepieritor!

i fost bun de resboae şi de lupte-n a mea ţară.

leu cu grea urgie te-ai repezit în păgâni

Iar tu te strălucei,

ă ţară unde să te fi luptat;

lui Ştefan cel Mare,

na unui erou, din mormântul ei e scoasă;

Gr. R. Melidon

Ceea ce ar fi întrezărit M. Eminescu drept o prevestire a omagiului preparat de studenţii români din Viena prin întrunirea la mormîntul marelui voievod moldav. Cum fraţii Melidon au participat şi ei la Serbarea de la Putna, duminică, 15 / 27 august 1871, se prea poate să-l fi cunoscut şi pe secretarul Comitetului aranjor, Mihail Eminescu. Fratele lui Grigore, profesorul George Radu Melidon, închinase şi el versuri

în urmă cu vreo paisprezece ani, în , anul al XVI,

Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1857, p. 121-122 (după o copie oferită cu aleasă generozitate de scriitorul Liviu Papuc), care nu vor fi scăpat lecturilor lui M. Eminescu, fie în biblioteca părinţască din Ipoteşti, fie în cea a gimnasiaştilor den Cernăuţi.

eminesciana

31

A lui Ştefan Domn ce Mare, veac de au ne revine,Lumea-i plină de-a lui nume; saltă munţi, codri răsun,Braţul său ştia să-nfrunte multe sumeţii vecine;Baia, Racova ne spun.

De la plaiuri pân-la mare se-ntindea a lui domnie,A sa spadă în rezbele, patruzeci au învârtit,Şi românul pe-a sa ţară au putut mândru să fier,Ne învins, neîngrozit.

Dar căzu marele Erou, ca stejarul de pe munte,Viscoli grele şi furtune, preste noi mii au trecut,PPierduţi poate ne-am crezut.

Insă nu… Ştefan cel Mare din cenuşa sa re-nvie,Şi la vocea lui Moldova în picioare s-a sculat,Azi, cu mâna pe coroană, tot românul va să ştieC-al său drept e respectat.

Dar aşa, ştim acum bine c-avem tron, c-avem domnie,c-acem ţară, c-avem drepturi, că am fost ceva-n trecut,că suntem un popul vrednic, ce îşi are o solie,Neclintit, neabătut.

Salutare, simbol sfinte unui Domn al nostru mare, meu iubit.

În ist timp de multe valuri, de-ndelungă, grea cercare,Tu eşti semnul cel dorit.

George Meledon

Matematicel

studintele„

numerilor

e a secolilor luciu, fără barcă, fără punte,

Ce reverşi raze de slavă pe pământul

e residă în Verbul Divin

Domn al păcei

Acelaşi Grigore Radu Melidon propune în ziarul „Secolulu” din Iaşi (an III, nr. 24, 5 august 1871, p. 3) un interesant eseu intitulat

, pe care-l reproducem în întregime cu speranţa că textul a fost citit şi de „

Iisus Hristos ca Verb este începătorul şi conducătorul , pentru că în El residă tot adevărul sau, mai bine zicând, pentru că El este adevărul ( îl numeşte Profetul Isaia; el guvernă universul conform legilor pe care el le a aşezat şi care sunt supuse numerilor. Prin numere el îmbrăţişează cele două estreme ale eternităţei, trecutul care n-are început şi viitorul care nu are sfârşit; în calculele sale sublime sunt fixate, înainte de secole (

ţei noastre; pe acest orologiu divin resună orele

M. Eminescu:

„

άρχων έίρήνης) precum

προ πάύτων των άίωνων), anii, zilele, clipele vie

evenimentelor şi astfel se împlinesc profeţiile. Verbul divin este principiul numerilor prin care armonizează şi conduce diversele şi multiplele sale creaţiuni.

Dacă considerăm lumea materială şi văzută, care în întinderea ei imensă constituie totuşi numai o parte din a sale creaţiuni, observăm că ea este supusă unei matematici ascunse care o guvernă. Pre acest pământ unde locuim sub diversitatea şi multiplicitatea fenomenelor residă aceeaşi matematică sacră care le constrânge a împlini ordinele divine; în economia globului terestru mâna lui Dumnezeu se manifestă prin cifre, din care unele se pot ceti cu ochii noştri şi din care cele multe remân ascunsă în abisul fără fund a înţelepciunei Dumnezeieşti.

Am considerat natura fisică; să considerăm natura estetică şi morală, şi aice găsim cifre (numere). Frumuseţa fisică a unui om, floare, zidire sau orice alt obiect vom considera este o proporţie între diversele părţi din care se compune şi care, luate împreună, constitue o Armonie; astfel Idealul însuşi este supus . Musica este o combinaţiune armonioasă de numere supusă formulelor matematiceşti. Binele şi reul încă au numerile lor; pentru a ne convinge de aceasta

numărului

eminesciana

eminesciana

32

31

Să venim la supranatural. Atât puternicia lui Dumnezeu este incalculabilă şi el poate ca să intervertizeze ordinul fenomenelor naturale, pentru a se demonstra pe sine în ochiul oamenilor. Aice nu avem necesitate a ne întreba ăspunsul este

. Pentru noi cauzele şi efectele se succed prin jocul agenţilor naturei, pe care Dumnezeu le neglege în acele rari momente unde [prin] providenciala sa bunătate el face să se arate pe sine oamenilor sau prin Apostolii săi.

Versurile din oda închinată lui Eminescu sunt curgătoare, au oarece armonie, cîteva imagini reţin atenţia, precum comparaţia gingaşă „

” (abstracţie făcînd de cacofonia frecventă şi mai puţin pudică în epocă) sau repetiţia „ ”, pe care o vom regăsi mai tîrziu în eminesciană: „

”, iar comentatorii o revendică îndeobşte dintr-o strofă –

(Vremuri trec, vremuri vin / Formele se schimbă într-una / Dar fiinţa rămîne statornică / Ceea ce este şi ceea ce a fost.) de Ernst Rudolf Neubauer, fostul profesor al gimnasiaştilor din Cernăuţi din vremea şcolerului M. G. Eminoviciu.

Asonanţele din cîteva rime – –

probează curajul unui adevărat creator într-o vreme în care clişeele predominau poetica românească. Person

” încă nu-şi stabilise forma scurtă „”, încă

considerăm inspiraţiunile bune sau rele care ne vin prin musică, accentele musicale sunt care le intruduc în inima noastră unde se aliază cu voinţă.

Însă ne vom convinge şi mai cu lesnire despre adevărul acestei propuneri, dacă vom observa corpul uman; el este material adică este constituit după legi fisice şi chimice, care sunt supuse cifrelor. De altă parte, videm raportul întins care subsistă între trup şi suflet, astfel sufletul, care mănţine pe corp şi care el face să vieze

, este constrâns a opera. Videm că Dumnezeu însuşi a sădit în suflet pentru a-l subordina pe corp şi pentru a-i da inteligenţa numerilor frumosului şi prin el a binelui.

? R

Gr. Melidon”

”

– a poemului

; ; /

ificarea „”, unde

verbul „rcînd astfel sensul etimologic – din slav.

- a se coace, a se pîrgui de timpuriu – cu oarece mister semantic.

prin legi matematiceşti

cumpeste cum

Glossa Vremea trece, vremea vine

„Zeiten fliehn und Zeiten kommen; / Formen wechseln immerdar, / Doch das Wesen bleibt beständig / Was es ist und was es war.

Nogaia

geniuluimormânt / curând slava sa

a pripigi a pripipripekö

 

un popor… pleacă capul ca o plântă

Timpul trece, timpul sboară

tău / cântul unui zeu a le-mbrăca

credinţa ce cu netedele-i plete / Pripigează, alinează şi mângâie pe-un popor

Un verb mai puţin cunoscut de vorbitorii limbii române – aşezat ca un corolar în spicul unei metafore îndrăzneţe „

” –, alcătuit cu prefixul

şi chiar mărturiseşte în oda lui Grigore Melidon un

poet înzestrat cu har şi fiorAbia era tipărită poezia şi, după nici o

lună de zile, tînărul poet avea deja un … epigon! Şi fiindcă profesorii de astăzi nu-şi mai permit luxul să le explice şcolarilor – în cazul în care poezia lui Eminescu mai stă hotărîtă în vreo programă – etimologia cuvîntului

ă război, şi nicidecum descendent mai puţin ilustru sau discipol fără originalitatea maestrului), vom aminti că acest supranume colectiv l-au primit urmaşii celor şapte căpetenii (Adrastus, Polynice, Tydeus, Amphiaraus, Capaneus, Hippomedon şi Parthenopaes) care au pornit o expediţie împotriva cetăţii Thebae, de unde doar primul a scăpat cu ajutorul calului său mai iute de picior ; după zece ani Adrastus şi fiul său Aegialeus îi adună pe cei şase fii ai foştilor săi companioni ucişi la Thebae – Amphilochus, Diomedes, Euryalus, Promachus, Athenelus şi Thersander – şi aceşti

, conduşi de Alemaeon, reuşesc să prade şi să distrugă din temelii cetatea îndărătnică, însă victoria va avea un preţ tragic – uciderea lui Aegialeus. Întors acasă, Adrastus va muri îndurerat de pierderea singurului său urmaş. În limba română,

În sfîrşit, E demn şi

victorios al poeţilor români care-au scris o limbă „ca un fagure de miere” înaintea lui. Oda lui Grigore Radu Melidon ar trebui considerată – păstrînd proporţiile – şi ea o victorie; admiratorul a înţeles mesajul din „eminentului poet Eminescu”, i-a lăudat măiestria artistică dar nu i-a îmbrăţişat întocmai şi scepticismul. Semn limpede că nu toţi „epigonii” din generaţia lui Eminescu se recunoşteau în scrisa proaspătului poet…

Istoria literaturii române a tras, după un veac şi mai bine, „concluzul” că Eminescu a avut destulă dreptate; din biata pricină că ceilalţi din generaţia marelui poet n-au avut îndestul talent…

vermele-ndoinţei pieptul său l-au strămuşcat

a străluci a străbat a străluminastrăveziu străvechi străluminos

străfund strămoş strănepotstrămunţi

După război mulţi viteji s-arată

extrae

.

Epigonii

epigoniepigonos –

epigoni

epigoni

epigon

Epigonii

-, precum în verbele , , , în adjevtivele , , sau în substantivele , ,

, expresiv

, la plural, din grecescul

s-ar putea traduce mai sugestiv prin proverbul: „

…”, desferecat din capcana ironiei.

minescu, prin poema din „Convorbiri literare”, în 15 august 1870, este un

έπιγονοζ (ajuns, sosit dup

33

theodor codreanu - 70

Adrian-DinuRACHIERU

Nume p res tig io s, de neocoli t , în eminescologie şi polemist de temut, Theodor Codreanu impresionează pr in var ie ta tea desfăşurărilor exegetice, de portanţă ideatică, angajând dezbateri de ecou. Dealtminteri, ajuns la al patrulea volum, serialul , oferind însemnări din „anii de cumpănă” (1985-1991), vădea izbitor, probatoriu, că avem de-a face, chiar de la începuturi, cu o voce matură, ţinând condeiul ferm şi drept (cf. Constantin Călin). E, însă, de observat că, deseori, criticul huşean (un ideocritic, de fapt, repudiind azilul estetic) părăseşte compania livrescă, stăruind asupra real i tă ţ i lor soc io-po li t ice , în f ie rbe re . Consemnează sagace, „bolboroseala politică” şi denunţă tăios slugărnicia elitelor ori pericolul unei Românii „în bucăţi”, notând că „acolo unde intelectualii prosperă, adevărul suferă” (v. nota 8703). Subliniem şi această motivare numerologică fiindcă, precizează Theodor Codreanu, dând un număr unui gând, îi asigurăm „demnitatea unicităţii”. , s-a observat, îi vertebrează scrisul rodnic, vertical, conectat la problemele fierbinţi ale epocii, dincolo de refugiul în Bibliopolis. Era, aşadar, inevitabil ca Theodor Codreanu să nu „atace” şi subiectul, atât de „bătătorit”, al „schimbării la faţă” a României.

constatare că studiul Istoriei noastre oferă prilejuri de întristare a suportat, în tulburele context postdecembrist, o binefăcătoare venind, aproape nesperat, din partea unui neam care părea condamnat la resemnare. Care, aşezat în efemer, într-o aşteptare sceptică, pânditoare se consolase cu emblema nenorocului, veghind o ţară fără destin. Un popor „moale” (după vorba lui D. Drăghicescu), ţinându-se , împăcat cu o Istorie mică, amestecând atâ tea inf luenţe şi af işându-şi voluptuos orientalismul congenital; râvnind, totuşi, la o altă

Numere în labirint

locului

O

Or, vechea , la tot pasul,

îndreptare,

,

dârzenie răzeşească

soartă, invocând rolul său mediator, de popor „de graniţă” (ca e întâlnire al undelor culturale) oferind, sub îmbrăţişarea eternităţii ciclice, : aspirând, irepresibil, spre Occident şi ţinând, implacabil , de fenomenul gravitaţional al Orientului, atinsă de „blestemul mioritic” şi

ethos agresiv”, o infuzie de forţă care să asigure (cum ar fi vrut tânărul Cioran). Fiindcă

(1936) a fost, indiscutabil, „marea obsesie” a lui Cioran, remarca Theodor Codreanu, într-o carte-replică, ajunsă la a doua ediţie (

, Bucureşti, 2013).Visând, adică, la o Românie dilatată, fanatizată, ţâşnind din „periferia ratării” şi lepădându-şi destinul germinal pentru a accede la o răzbunare creatoare . Poate un popor „cuminte” să scape de osânda unui destin mediocru, îmbolnăvindu-se de orgoliu? Uitându-şi cumsecădenia pentru a deveni ag resiv? Abandonându-şi contemplativismul pentru a cult iva expansionismul? Ieşind din eterna defensivitate pentru a flutura ideea imperială, voinţa de putere, purtând în lume o altă genă etnică? Poate spiritul românesc, prins în cleştele antinomiilor, să iasă (cum spera Noica), să-şi tempereze dilemele şi să-şi domolească năravul de a gândi dihotomic, în tipar maniheic? Pot convieţui cele două Românii? Putem împăca retorica internaţionalistă (grăbită a se l epă da de r om ân it a te ) c u „ păc a t u l ” naţionalismului? Poate acest încercat neam să stingă permanenta dedublare la care a fost obligat prin vitregia conjuncturilor, ieşind, deci, din condiţia (M. Ralea)? Părăsind umilinţa, neîntâmplarea, somnul istoric pentru a locui în „conştiinţa de stăpân”; pendulând între deschidere şi închidere, între democraţie şi dictatură, între sentimentele demofile, europeniste şi curentul autohtonist. Sau acceptând jocul duplicitar, simularea obedienţei, saltul – incredibil – de la cioraniana constatare la izbăvitoarea replică noiciană:

Cartea lui Cioran, scrisă de o conştiinţă febricitantă, condamna, în fond, în numele unei realităţi viitoare, o indiferenţă spectaculară şi molipsitoare. Eseistul dorea pentru acest neam umilit şi oropsit, dedat cu voluptate băşcăliei suverane, exerciţiilor de dispreţ şi negativitate

spaţiu – punte

o spiritualitate bipolară

Schimbarea la faţă a României

A doua schimbare la faţă

n-a fost să fieca şi cum ar fi fost

, ca loc d

chemând un „

, Editura

, cum îndemna Cioran

.

transfigurarea României

Scara

în largul Istoriei

dublului destin

Este posibilă „schimbarea la faţă”?

(De la Cioran la Theodor Codreanu)

34

theodor codreanu - 70

superficială, de autodenigrare – o explozie; un miracol istoric, altfel spus, care să ne elibereze de complexe, anulând inegalităţile de nivel istoric; care să ne salveze de blestemul mioritic, schimbându-ne ereditatea, acele „dispoziţii esenţiale” care ne aruncă în braţele abandonului, odihnind într-un creştinism pastoral.

Dacă istoria noastră este o lungă serie de începuturi ratate,

devine posibilă printr-un fenomen politic original. Un nou start impune, obligatoriu, a renunţa la aşteptarea subterană, la , alimentând voinţa de a deveni naţiune. Cum? Cioran are un îmbietor răspuns la îndemână; prin

mânia, meditează junele filosof aruncând cuvinte grele, este o ţară fără profeţi; venind dintr-un timp fără istorie, din „vidul trecutului” şi oferind o „cultură adamitică”, România nu se poate acuza la nesfârşit invocând împrejurările vitrege, ci se poate afirma, deşteptând virtualităţile. Dar astfel de gânduri înalte, avertizează Cioran, nu se pot concretiza fără mesianism. Înnămoliţi în originarul etnic vădim un ataşament static, nepreocupaţi de a ne integra în istorie. Existăm „mai puţin”, suntem doar o umbră şi avem datoria – lichidând un blestem ereditar – să metamorfozăm infinitul negativ al dorului în eroism. În fond, observă moralistul de mai târziu, istoria noastră conservă doar „reacţii de existenţă”; e nevoie de a-i imprima un sens ascendent, ieşind din milenara şi sterila zbatere orizontală, definind un popor contemplativ. Doar o „tablă de conversiune” (cum spune Cioran), hrănind febra politică ar putea – prin elan colectiv şi convergenţă – să imprime alte reflexe istorice, veştejind „dezerţiunea din lume”.

Cioran e limpede: doar atinsă de „graţie istorică” o idee, precedând şi hrănind voinţa unui salt istoric, ne preface în altceva. Dar cu o condiţie:

! Nimic mai străin de ethosul românesc, vom constata. Totuşi, a împinge doar spre trecut orgoliul naţional nu înseamnă o „risipă de eroism” câtă vreme ne scăldăm în mizerabilitatea prezentului. Doar profetismul ne poate hărăzi o altă soartă. Dar cum nu există mesianism fără implicaţii politice, orice idee mesianică ascunde, evident, o „pornire spre putere”. Elanurile mesianice se sprijină pe viitor ca pe singura noastră realitate. Plăsmuirea României, notează Cioran, presupune a ne îmbolnăvi de orgoliu, :

ieşirea din minorat

existenţa profetică

cultul forţei

, spune Cioran,

somnul istoric

înfrângându-ne legea

. Ro

adică, despărţindu-se de un trecut neflatant pentru a pregăti saltul istoric printr-o ruptură fecundă, vestind discontinuitatea.

Într-un anume sens, istoria noastră postbelică – instaurând prin forţă un comunism importat – a produs această fractură, deviindu-ne destinul pe orbita sovietică. Rusia îl fascinase pe tânărul Cioran. Ea ar fi, nota junele eseist, ţara de la care am putea învăţa mai mult; probabil că E. Cioran viza istoria mesianică şi nu infecţia ideologică. Oricum,

oferea o experienţă bogată şi Cioran părea sedus de aspiraţia hegemonică, impunând un universalism ideologic. Accesul la putere, recapitulează eseistul, cere o voinţă organizată; iar prin industrializare proletariatul dobândeşte „orgoliul de clasă”. Atent la diferenţa „de conţinuturi”, autorul pledează pentru rezolvări specifice, fără a fi pătruns de mirajul unei soluţii unive rsale (comunismul) care a tulbura t mesianismul slav, contaminat de bolşevism. Înţelegând însă că instrumentul Istoriei este politicul, Cioran scrie apăsat concluziv: România n-are de învăţat decât de la naţiunile care gândesc politic. Adică de la cele care îmbrăţişează

remuşcări, „zaţul fostelor nebunii” şi angajarea juvenilă, glorificând, cu „ura iubitoare” a acelor ani (consideraţi „anii altcuiva”) o viziune mesianic-totalitară, bătrânul Cioran se dezice , părelnic, de „imperialismul vieţii”, de febra trăitului, colorând subiectiv paginile sale animate de „extazul îndoielii”. Chiar dacă râvneşte abstragerea în , neliniştea impersonală şi se vrea, prin scrisul său, „dincolo de istorie şi de devenire”. Ştie însă prea bine că „o carte trebuie să fie o primejdie”. Iar

poartă acest pasional mesaj, branşat la febra devenirii şi voinţa de transformare. Condamnând vehement o Românie „mediocră, domoală, resemnată”,

, golită de dramatism, cultivând, sub pavăza defetismului, o spectaculoasă indiferenţă.

Să n-aibă Cioran dreptul la căinţă? Exprimă acele cărţi „preistorice” (cum le-a etichetat însuşi autorul) părerile unui „tânăr smintit”? Poartă ele un fond excesiv, o încărcătură juvenilă, sunt povara sinceră a unei crize? Indiscutabil. În fond,

închidea o intuiţie primordială:

cazul rusesc

intemporalitate

–

.

*Contemplând, mistuit de

a

, prin ani,

cinismul forţei

Schimbarea la faţă a României

o ţară-ecou

Pe culmile disperării

35

„tot ce aveam să scriu după aceea, recunoştea Cioran, se găseşte, deja, în ea”. Şi apoi stilul catastrofic, valabil astăzi ca şi ieri, contaminează temperamentele problematice, corupte de

. Radicalismul cioranian, transparent în aceste opinii de tinereţe, viza o soluţie regeneratoare; probabil că elanul autoritar al dictaturii (pentru care Cioran manifesta ; cf. Z. Ornea) hrănea gândul unei alte Românii, pătrunsă de fanatism orb, izbucnind din periferia ratării, rupând într-un ceas fast zăgazurile

Contemplând hăţişurile şi vicleniile Istoriei, Cioran dorea o schimbare de destin. Aversiunea faţă de oriental, infuzia de forţă, ieşirea din destinul germinal şi „somnolenţa virginală” înseamnă un plus de autocunoaştere; astfel, consumându-ne posibilităţile lăuntrice, existăm , preparând saltul definitiv, devenind creatori de Istorie în imediat. Politicul ar servi „valorile vitale”; iar acestea, după o lungă înjosire, ar schimba formula noastră sufletească, trezind

. Tânărul Cioran pledează, aşadar, într-un eseu patetic devenit inclement rechizitoriu, pentru „schimbarea la faţă”; el cere o voinţă încordată pentru ca acest neam, atins de resemnarea fatalistă, să nu se mulţumească cu „mângâierile destinului” ci să-şi trăiască propria-i putere, placată pe o înaltă misiune politică şi spirituală.

Dacă Emil Cioran, biciuind, în anii tineri, orgoliul naţional (mereu în suferinţă) şi denunţând slăbiciunile naţionalismului românesc

prin răul interior (anemica forţă lăuntrică, neconvergenţa acţională a Provinciilor), nicidecum prin „piedicile din afară”, Theodor Codreanu, şi el îngrijorat pentru soarta neamului (confruntat acum cu ), vorbeşte despre o „mutilare” a destinului prin bolşe altă schimbare la faţă, aşadar, visatul „salt” cioranian în plămădirea României (în sensul progresului organicist, pe filon eminescian) fiind înlocuit cu o brutală sovietizare, impusă din exterior.

ural” în cazul popoarelor „confiscate”, a ţărilor subjugate de Soviete, condamnate la sterilizare spirituală; şi invitând, astfel, la , sintagmă care a făcut carieră.

ate fi citită şi ca o replică la volumul din 1936; dar criticul împinge analiza până în zilele noastre, dincolo de „faţa comunistă”, cu ştiuta exacerbare naţionalistă,

un minus vital

un entuziasm explicit

gustul devenirii

„amânarea” României

deromânizarea

.

,

, explica

vizare. O

M. Eliade avertiza asupra pericolului „hibridismului cult

Evident, cartea lui Theodor Codreanu ( ) po

ca ameninţare

rezistenţa prin cultură

A doua schimbare la faţă

cercetând transdisciplinar destinul culturii şi civilizaţiei româneşti în „post-naţional

invazia „prădătorilor”, regimul cleptocratic, fără a se iluziona că „botezul magic” (prin aderarea la U.E.) schimbă radical, peste noapte, datele problemei. În fond, ca ţară a formelor fără fond (cum sună un vechi diagnostic), România probează, paradoxal, că sarabanda formelor (preluate mimetic) se însoţeşte cu rezistenţa fondului. „Schimbările la faţă”, câte au fost, dovedesc, de fapt , noastră.

În plină eră mediatică (sau chiar , după unii analişti),

este un concept-cheie, ţinând de ceea ce am putea numi . Aşa fiind, orice naţiune, aflată într-o permanentă căutare de sine („sans fin”, zicea Braudel; v. ) are obligaţia de a-şi ameliora, în perspectiva orizontului de dezvoltare, „imaginea”; şi, desigur, de a-şi proteja identitatea, ameninţată de tăvălugul globalizării. presupune însă, dincolo de eforturile de a o face vizibilă, şansa credibilităţii. Fiindcă imaginea de ţară cere o definire emblematică şi adecvată. Altfel spus, brandul (fie el ingenios construit, seducător, memorabil etc., pe suportul unor RP ofensive) nu poate fi şi „creator de realitate” (în sens propagandistic). Doar schimbarea realităţii poate

ism”. Criticând vehement – pe suport eminescian –

*

neschimbarea

Identité de France

Strategia de imagine

dictatură mediatică imaginea de ţară

comunicare strategică

theodor codreanu - 70

36

conduce, în timp, la schimbarea / ameliorarea imaginii.

Reconstrucţia imaginii de ţară (în cazul nostru: România, o ţară „confuză”, cum ne percep străinii) nu e posibilă doar printr-o ingenioasă cosmetizare, oricâtă creativitate s-ar cheltui în strategiile de promovare. Esenţial este să schimbăm realităţile. Propunând un pentalog al imaginii de ţară, Dumitru Borţun nota că aceste reguli de bază, asigurând impactul scontat, presupun a construi o imagine coerentă (deci inteligibilă) şi memorabilă (cu predicate puţine). De regulă, imaginea se formează pe cale naturală, în timp, sedimentând stereotipuri şi prejudecăţi trainice. Între cum ne percep alţii (clişeistic) şi imaginea noastră livrată altora (imaginea-de-sine ca produs de export) pot să apară flagrante neconcordanţe. Lichidarea lor, în sensul ameliorărilor imagologice, nu se rezumă la stimularea creativităţii instituţionalizate şi a ofensivei politicilor de comunicare „în afară”. Ca discurs de legitimare, trebuie, esenţial, să fie , în relaţie de adecvar

chiar dacă azi, sufocaţi de publicultură şi imaginea de ţară este atinsă de morbul publicităţii.

r, brandul – se ştie prea bine şi se ignoră voit – nu este doar o problemă de creativitate. Din păca

rneţ, România rămâne

. Să fie oare „formele fără fond” chiar un brand românesc? Este posibilă

? Iubindu-şi ţara cu „o ură grea”, Cioran, ca

brandul de ţară

modernităţii tendenţiale, ţara formelor fără fond

schimbarea la faţă

credibil e cu realitatea, ,

O

te, demonstra Constantin Schifi

, pe suportul

apolo

Modelului ontologic eminescian

an t i t e t ic a transmodernismului

corectitudinii politice

i n t e l i g h i i r e

terorismul ideologic

get al ratării

A doua schimbare la faţă

o hermeneutică interdisciplinară

legenda neagră

e n ţ a s u b ţ

, avert

.

l

, încercând a afla „var iab ile le asc

(199,

. Motiv de a polemiza

, mimând grija pentru s

iza că există şi o ratare a ţăr ilor, nu doar a inviz ilor. Dep lo rând „orizontalitatea târâtoare”, el spera, utopic, la un destin imperial; azi, însă, supravieţuirea României este, în ochii lui Theodor Codreanu, convocând argumente de neevitat, doar un „pariu existenţial”

Îndelung amânată, lăsată la dospit, supusă adăugirilor şi revizuirilor, părea sortită sertaritei. Iscată, ca artico -embrion, Theodor Codreanu fi ind „ inc itat” (cum mărturisea), prin martie 1990, de un interviu al lui Neagu Djuvara , ea a crescut, refuzând „închisoa rea” se rta ru lu i . Şi dezvoltă

unse” , deslegând „ta ina antitezelor”. Fiindcă autorul

2) şt ie că anti tezele se „semipotenţializează” iar cărţile sale, numeroase şi voluminoase, articulează un sistem, îmbrăţişând, pe f und am e n t o r ga n i c i s t ,

tăios cu unii dintre „minoritarii minţii”, ascultând obedient cântecul de sirenă al . „Cotrocenizaţi”, sluj ind băsismul, vânând „posturile patriei” (după spusa eminesciană), astfel de elitişti prădători, defectologi de ocazie, cultivă cu entuziasm oarta neamului, într-o Românie vlăguită. Invazia

„ciorăneilor” în postnaţionalism, oripilaţi de „iţărismul” eminescian, primeşte, prin vocea lui Theodor Codreanu, o replică tăioasă, solid argumentată. Sub „alt obrăzar”, observă criticul,

, demitizantă, impune – într-o ţară suprarealistă, cum pare a fi devenit România – un veritabil „ te ror ism ideologic” . Or,

, avertiza Jean Sévillia, este „un (alt) mecanism totalitar”. Împotriva lui, denunţând revizionismul feroce şi antitezele monstruoase, Theodor Codreanu luptă de ani buni cu „progres iş t ii” lu i Caţavencu, invocând, salvator, „şansa de a fi reacţionar”. D es i gu r , „ î n m a r g i n i l e adevărului”...

theodor codreanu - 70

37

profil

LuciaOLARU NENATI

Adrian Dinu Rachieru este o personalitate distinctă a peisajului no care şi-a manifestat prezenţa în numeroase zone ale acestuia. Să amintesc d eal în care puţini intelectuali mat şi au acordat atenţie: culturalitatea românească din teritoriile înstrăinate, Basarabia şi Bucovina.

pe care a ştiut să le atragă el s-a ocupat ani mulţi de editarea

cărţilor autorilor merituoşi dar care, fireşte bilităţile finecesare publicării cărţilor lor.

ng de la Timişo pre a participa la majoritatea manifestărilor culturale din aceste teritorii, el aducea mereu ca un Badea Cârţan o sarcină de cărţi noi şi interesante, cele mai multe prefaţate cu competenţă şi spirit critic de el însuşi, aşa încât el şi-a câştigat pe bună dreptate plin de afecţiune

Iar contribuţia lui nu se oprea aici, ci de fiecare dată cuprindea şi substanţiale şi avizate intervenţii în cadrul colocviilor, seminariilor, simpozioanelo

re îşi demonstra situarea în miezul problematicii literare şi culturale interesul şi seriozitatea, dar presta şi o acţiune benefică de orientare a participanţilor în arealul vast al literaturii naţionale

rat şi literatura din acele zoneoperând, aşadar, un demers de sincronizare a acestor paliere nu o dată disjuncte

Tot în acest cadru e de relevat atenţia ştiinţifică pe care a acordat-o cu toată seriozitatea acestor zone literare prin studiile sale de sinteză dedicate literaturii bucovinene (prin care, de fapt, continua demersul de rel

realizate în epoca interbelică de către Constantin Loghin

stru cultural actual

oar de un ar români au perfor

Cu sprijinul unor edituri generoase în care s-a implicat sau spre colaborare,

din aceste teritorii , nu aveau posi nanciare

Venind de departe, pe drumul lu ara, s

cu sine, modern,

,, supranumele de „Omul

care aduce cartea” .

r, juriilor, prin ca

,

în care includea în chip delibe defavorizate,

, .

evare a istoriei literare a acestei provincii

!) în cartea Poeţi din Bucovina

(2006) - manifestând ent parti-pris

, prin lucrarea (2010).

s-au concretizat ntr-, precum

Liviu Rebreanu, Marin Preda, Nic.

are a unor teme de interes literar î

, , problema inte resului

, nu numai prin pris, aceea mai ,

: (2009), (2012).

, de fapt,

la

analizelor de sociologia culturii: ,

, pluridisciplinare,

de hâ

rii de receptare.

rafinat on, acolo unde e cazul, face ca textele sale,

fie ele eseuri, articole, croniciudiere a un

, mai ales,

, constituie un atù

,

aici şi un iner izvorât din originea sa bucovineană - dar şi a celei basarabene

Preocupările sale pentru critică şi istorie literară şi pri un număr de cărţi de tratare monografică a unor scriitori

hita Stănescu, Adrian Marino, Ion Creangă ş.a

Acestora li se adaugă şi cărţile sale de aprofund n care el valorifică în chip benefic şi specializarea sa sociologică abordând de pildă

actuali tăţ ii fa ţă de opera ş i personalitatea eminesciană ma literară ci şi prin largă a relaţiei publicului de azi cu acest univers atât de discutat şi disputat

Acestea se adaugă studiilor sale de sociologie propriu-zisă care constituie specializarea sa principală şi în care se arată foarte atent la evoluţia atitudinală a societăţii moderne şi, nu în ultimul rând, conduita şi eficienţa presei în viaţa societăţii contemporane, de fiecare dată reuşind să lumineze aspectele tratate prin consideraţii pertinente şi fine diagnoze originale şi în care se axează, nu o dată, şi pe linia

ş.a.De această particularitate a abordării din

unchiuri diferite a subiectelor literare beneficiază şi bogata sa publicistică prezentă în zeci de reviste pe suport rtie sau on-line prin care el e unul dintre autorii români care ajung să fie citiţi şi apreciaţi de cititori din largi şi neîngrădite a

Stilul său deopotrivă pertinent, clar luminător, dar şi ctuos şi incizat de o fină ironie inteligentă

, cărţi sau lucrări ample de st or periodizări literare sau tratate de analiză sociologică şi culturală, să atragă, să instruiască, să amuze cu fineţe intelectuală şi

să susţină interesul lectorului până la final, ceea ce, pentru un autor care este şi cadru didactic al unor studenţi important în euristica specială şi benefică a transmiterii cunoştinţelor către discipoli dar şi a

Poeţi din Basarabia

Eminescu după EminescuDespărţirea de Eminescu?

Vocaţia sintezei ( m şi postmodernism (1999, 2000), Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară

1985) Elitis

O binemeritat ă reverenţăla răscruce de vremi

38

unui model de conduită şi atitudine culturală şi general umană. Toate aceste considerente au stat, pe bună dreptate, la temelia a numerose premii şi distincţii dobândite de-a lungul anilor şi care luminează ca un corolar portretul unei personalităţi marcante a contemporaneităţii.

aş avea numeroase amintiri şi motive de recunoştinţă faţă de domnia sa

de natură a-mi determina o atitudine subiectivă sau obedientă

preţui Dar pentru că asemenea aspecte ţin, până la urmă, de istoria literară şi luminează cromatica şiconfigurează aspecte ale sociologiei literare actuale - adică exact domeniul său predilect de manifestare! – dar nu constituie elemente singulare şi subiective, ci se vădesc a fi lucruri obişnuite în conduita sa, nu văd de ce n-aş puncta câteva asemenea mărturii.

Imi pot astfel aminti, retrăind emoţia de atunci, de antologia conţinând o selecţie realizată cu mână sigură de criticul timişorean în anul după o atentă scrutare a poemelor mele de până atunci sub o copertă ce mi s-a părut mai mult decât inspirată din îmbinarea cromatică a verdelui estival se insinua tainic conturul unei nave scrutătoare de timp.

de sărbătoare pentru mine s-a petrecut într-o adevărată fiesta în aerul liber şi înmiresmat de teii unei seri de iunie, în care s-au aşternut

alături de, după cum multe au

fost de atunci împrejurările când această poetică a navigat pe apele existenţei mele literare, mărturisindu-mi acest filon identitar.

Mai pot - şi se cuvine - să-mi amintesc de edit ea cărţii de proză scurtă intitulată

, scrisă cu destui ani înainte şi împiedicată cu obstinaţie şi iscusinţă să apară la vremea sa, de obişnuitele manifestări ale invidiei confraterne ce configurează, din păcate, verso-ul canavalei goblenului diacroniei literare. Publicată până la urmă, Timişoara, în anul 2000, această carte , de atâta aşteptare, nu mi se părea a fi aievea! - a fost adusă tot de acest Badea Cârţan modern la Botoşani, în ultimul moment, şi lansată de el la Zilele Eminescu, în sala de marmură a Teatrului

Personal,

, dar acestea nu sunt

, ci doar de consolidare a unei meritate ri.

devenirii faptelor ce o compun

2003,, pe care le-a reunit

, în care,,

Lansarea acestei antologii

întru neuitare pe patina casetei video prezentarea editorului, entuziasmul confratern al lui Grigore Vieru

ar

noastre , tot la Editura Augusta

– care

„ ”

Arca de frunze

Coridorul dintre ceasuri

Arcă

Eminescu, alături de neuitatul şi mult regretatul rofesor Ion Constantinescu, de enciclopedicul

bucovinean George Muntean, dar şi de scriitoarea botoşăneană Maria Baciu, care cu toţii, au realizat o adevărată sărbătoare literară

vă obstructivă. Chiar nu se cuvine să omit o

contribuţie decisivă a omului de cultură A. D. Rachieru, cel căruia i-am prezentat primul proiectul meu năstruşnic de-a reconstitui ipostaza muzicală a lui Eminescu şi de-a interpreta eu însămi câteva dintre melodiile cântate odinioară de el. Receptând cu toată atenţia proiectul ce părea pe atunci cu totul fantezist, i-a intuit caratele şi m-a încurajat energic să purced la înfăptuirea lui. Contribuţia sa a depăşit însă acest stad

căci tot el a fost acela care, aflând de temporiza

şi eficient, să-şi îndeplinească angajamentul asumat şi,

de sponsorizat în bună măsură de Editura Augusta. Aşa că tot ecoul şi succesul repurtat apoi, în ţară şi peste fru ile ei, de această înfăptuire s-a datorat şi sprijinului oferit de A.D.Rachieru, care însă, repet, nu a fost doar un gest de privilegiere a mea, ci unul obişnuit în paradigma comportamentală a acestuia.

Informaţia că acest om de cultură a împlinitmultă vreme 65 de ani a fost de natură a mă

pune că iată, chiar şi cei pe care-i percepem ca făcând parte din categoria oamenilor tineri şi activi, intră pe neobservate în etajul seniorilor cărora li se cuvine un plus de respect şi consideraţie. Adrian Dinu Rachieru prin tot ce a făcut în viaţa sa binemerită din plin şi fără nici o rezervă ste carate de preţuire sporită şi care au darul de-a conferi asigurarea unei contin ităţi pe măsură irea experienţei o va conduce la performanţe strălucite.

Imi îngădu aşadar a-i ura, fie şi cu o scuzabilă întârziere,

scriitorului, criticului şi istoricului, publicistului, intelectualului, prietenului, omului de aleasă calitate încă mulţi şi luminoşi anivigoare şi ins iraţie aşa fel încât opera sa şi ex mplul său să se aşeze

ria sa şi în folosul culturii române.

p

, , descurajând astfel

orice tentati, în acest sens,

el

iu pur consultativ,

rea colaboratorului meu muzical - descurajat energic de eternii „binevoitori” - a intervenit concret determinându-l pe acesta

altfel,sonor

ntari

special , nu

chiar de , pe gânduri realizând ,

ace

u pe care spordesigur

i editorului, sociologului culturii,

profesorului, prorectorului,

sprijinitorului creatorilor, , , plini de p , în

e firesc în prezentul etern, spre bucu

profil

39

cadran

Satul Bahrineşti, anexat de Stalin în a fost vizitat de regele Mihai şi regina Ana, însoţiţi de prinţul Radu Duda. Excepţionala vizită-pelerinaj a fos

simbolică întregireSunt născut în Bahrineşti şi mi se pare minunat

că regele vizitează satul meu natal răpit de ruşi (iar după destrămarea colosului sovietic, ruşii, la cinism şi zăpăceală, l-au făcut plocon fortuit U

Aşadar, regele a ajuns la Bahrineşti. Dintre toate ţinuturile româneşti tragic înstrăinate în care trăiesc milioane de români, regele Mihai ajunge să viziteze tocmai acest sat. Şi numai acest sat. Nu a avut voie să se oprească nici un minut în oraşul Cernăuţi, pe unde trecea totuşi convoiul său. Ocupanţii se temeau ca puterea românismului cernăuţean să nu transforme întregirea simbolică în una exploziv-reală.

fost o întregire simbolică de 7 ore. De altfel, chiar Majestatea Sa este un rege simbolic, al unei Românii Mari debordând peste marginile sale. Un rege , cu o regină ă.

ţi definitiv istorie. Un rege pensionat cu sila, ă demult. Dar imaginarul

colectiv nu poate concepe un rege pensionat. Aşa că nu se va şti niciodată că regele ă

ţi şi puş la muzeul de ceară. După cum nimeni nu ştie că Don Quijote a murit! Și am văzut oameni, chiar în ziua de azi, care se mirau foarte tare când le spuneam că Don Quijote a murit; oricum, asta n-are importanţă, este un detaliu biologic pe care îl vei uita repede. Aşa şi cu regele.

apărea atât de viu, ca un descălecă ând îl vedeai aici, la Bahrineşti, uitai în ce secol eşti, uitai că tot n-ai scăpat de

anii 40,

t în luna Mai 1999, de Duminica Mare. A durat 7 ore. Au fost 7 ore de .

crainei!).

Spuneam, a

longeviv longevivDevenicu pistolul la tâmpl ,

Mihai, sau c Gorbaciov Mihail, au fost pensiona i

Acum, Majestatea Sator! C

Maxilarele slave ale istoriei

Vasile ANDRU

Pelerinajul Regelui în Bucovina înstrăinată

maxilarele slave ale istoriei; îl vedeai viu şi întâmpinat de oameni transfiguraţi la apariția regelui atât de viu, atât de bine proptit la volanul maşinii, domnin

Îndrăzneala ca regele să fie invitat la Bahrineşti are vechime de doi-trei ani. A fost o idee sentimentală, locală, şi n-a făcut parte nici măcar dintr-o conspiraţie sau dintr-un subtil şi teribil proiect politic reparator. A fost o invitaţie hazardat-romantică, o ademenire reparatoare de răni şi frustrări vitale.

debutat romantic, sfârşind cu un triumf împărătesc?)

Ideea invitării regelui a încolţit în capul unui consătean, iar când el a enunţat-o părea de domeniul basmului.

Contextul a fost aşa: în urmă cu câţiva ani, aici a început zidirea unei biserici noi, cea veche fiind micuță, neîncăpătoare. Şi ci

„La sfinţirea acestei biserici, să-l invităm pe Măria Sa regele Mihai!”

Primarul a preluat rapid ideea şi a susţinut-o până-n pânzele albe. Întâi, a strâns semnături de la săteni, adică a luat-o birocratic, cum ne-au învăţat conţopiştii lui Franz Iosif, pe vremuri, care avea o birocraţie perfectă, beton! Primarul a strâns o listă lungă, lungă de semnături. Şi, cu acestea, a adresat invitaţie către Rege.

Au aşteptat răspunsul cu sufletul la gură.Regele a acceptat spontan, era ca şi cum i se

oferea un minut de domnie reală. Un minut care, cine ştie, se poate transforma în 100 de minute... în 100 de zile... A acceptat cu sclipire în ochi... Se vedea, în fine, scos din insectarul

inutul de glorie... „din mila lui Dumnezeu”, cum glăsuia formula consacrată... Iată ce i-au făcut consătenii mei!

rigorile stăpânirii i-au depăşit pe ruşi în arta stihială a slavizării! În 45 de ani de guvernare rusă, în satul meu nu a existat școală cu predare rusă; ucrainenii, de îndată ce au pus cizma în sat, au introdus școală cu predare ucraineană! ezoluţia oficială a fost aşteptată cu incertitudini şi nelinişti. Au fost negocieri,

d indubitabil câteva ore peste poporul mioritic...

(Dar oare debarcarea lui Napoleon din insula Elba n-a

neva a spus atunci:

în care-l pusese Gheorghiu-Dej și Petru Groza. I se conferea m

Cunoșteau ucrainene (care

), R

Dedesubturile evenimentului

cadran

40

condiţionări, jocuri de imagine. Preşedintele Ucrainei, nimerit într-un context favorabil diplomatic, a aprobat neobişnuita cerere ca „Majes-tatea Sa Regele Mihai I să viziteze un ţinut românesc – Bahrineşti”.

Prilejul a fost aşadar sfinţirea Biserica Sf. Treime. Mare cât o catedrală. Construită şi din dărnicia sătenilor, şi din donaţii primite de la statul român.

Duminica Mare. Mai mulţi ţărani în vârstă au pornit în întâmpinarea regelui, mult înainte de intrarea în sat, şi au oprit convoiul de maşini, între care se afla şi maşina monarhului, condusă chiar de dânsul. Regele a iubit maşinile, a iubit mecanica, şurubăreala, şoferia, pilotajul. N-aş zice că a fost un rege sportiv, ci mai curând practic şi constructiv. Aşa cum Dalai Lama iubeşte să repare ceasuri mecanice... iubeşte mecanica fină.

Regele şofează excelent; are şi brevet de pilot profesionist şi, într-o vreme, şi-a câştigat pâinea ca angajat în aviaţia SUA.

Acum, la Bahrineşti, monarhul a coborât din maşină, la acest p

Bătrânii satului aveau lacrimi în ochi şi evlavie în atitudine. S-au apropiat cu capul descoperit, au sărutat mâna regelui şi au spus că trăiesc un vis.

„V-am văzut aici, şi acum pot să mor cu inima împăcată!”, a spus un bătrân frumos, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Şi i-a mai spus că sub drapel regal a plecat el la război împotriva comunismului, pentru reîntregirea ţării, şi apoi a fost prins, deportat, chinuit.

Monarhul îşi conducea singur maşina bisericii noi:

opas de întâmpinare.

La primirea regelui a fost o mare de oamen

; Bahrinești devine Bagrinivka

O mare de oamenii: de

la intrarea în sat (cu inscripţia bilingvă, ajustată în grabă, chiar pentru această ocazie!, mi se spune

) – şi până la celălalt capăt al satului care dă în graniţă cu patria istorică, –

fiindcă satul este aşezat chiar pe graniţa arbitrară care a sfârtecat trupul Bucovinei.

Au venit în întâmpinare oameni cu braţe de flori. Români din Cernăuţi şi din satele învecinate, din oraşul Herţa şi din ţinutul Herţei „cel anexat din greşeală”...

Mulţi au venit cu o zi înainte, au dormit pe la case, sau sub cerul liber: afară era cald şi bine, cerul era biblic de senin.

Dimineaţa în zori au sosit fluvii de oameni, cu maşini, cu camioane, cu căruţe sau pe jos, de la zeci de kilometri.

Pentru o duminică, Bahrineşti a devenit capitala românilor din afara graniţelor. Satul nostru aşezat pe coline devine o mică Romă şi Cezarul intră aclamat.

Regele trece printre şiruri de oameni care-l ating cu mâna, crezând că visează. Aici emoţia a re o cu lme repa rato r ie . D upă isto r ia însângerată de masacrul din pădurea Varniţa, după chinul deportărilor, după silnicii de cinci decenii. Emoţia atinge un prag metafizic, aş zice. Oamenii din aceste locuri marcaţi de tradiţ ie, cred puternic în sacra litatea regalităţii. Mulţi au avut aici trăiri incandescente, de o vastitate religioasă. Au fost şi cazuri de vinde-cări spontane. La puţin timp după vizita regelui, am stat de vorbă cu câţiva oameni care-mi mărturiseau cu însufleţire că au fost vindecaţi de diferite afecţiuni, sau au cunoscut ameliorări sau o schimbare importantă în viaţă.

Flori multe şi steaguri tricolore. Satul este în anotimpul lui cel mai frumos, cu livezi şi plaiuri înflorite, cu explozie de vegetaţie sănătoasă, cu cireşi copţi. La orizont sunt munţii, e Putna. Regăseşti aici sonuri eminesciene: „Munţii în lumină, văile în flori, geniu-ţi romantic”... cum descria Eminescu „dulcea Bucovină”. Graiul românesc şi datina sunt bine păstrate, chiar după cinci decenii de ocupaţie rusească şi presiune a slavizării.

41

Minutul regilor

Se

Co„

.

erafic...

Iluzi

rul Dragoş-vodă intonează Imnul Regal:

Nu ştiu ce simţeau părinţii noştri ascultând acest imn, dar mie mi se părea greoi, lipsit de eufonie... cu un text artificios. Sună cam s

Imnul Regal mi s-a revelat minunat doar aşa cum l-a inserat George Enescu în finalul . Mai ales dacă ai ascultat

, cu Imnul regal, a fost cenzurat la noi în timpul comuniştilor!)

Acum, interpretarea corului Dragoş-vodă, repune Imnul Regal sus de tot în inimile oamenilor. Mulţimea este impresionată, toţi ochii sunt spre rege, a cărui statură impunătoare se vede din toate părţile. Regele însuşi este puternic mişcat în aceste momente solemne. Uită şi el pe ce lume este, şi se simte rege.

a are acum o forţă de destin, ți se pare că acest vis chiar se întâmplă în realitate. („Este adevărat dar... nu este real!”... îmi spunea Swami Brahmananda.) Este rege cu adevărat, câteva minute. După ce

Înalţii oaspeţi sunt conduşi în interiorul bisericii, unde are loc un scurt serviciu de sfinţire.

Părintele Constantin Ciubotari dăruieşte regelui, din partea satului, o icoană veche.

Sfânta liturghie se ţine afară, sub cerul liber, cu un sobor mare de preoţi. Oaspeţii regali şi câţiva arhierei stau la o tribună înălţată în faţa bisericii, tribună împodobită cu icoane, cu portretul Monarhului şi cu steaguri tricolor.

Trăiască Regele, / În pace şi onor, / De ţară iubitor / Şi-apărător de ţară”

Poema română i n t e r p re t a t ă d e o r ch e s

ncheneze sub bagheta lui Sergiu Celibidache. (Ştim că final

regilor a trecut, cât de multă substanţă are

De puţine ori a mai avut ocazia să fie „rege” după detronarea cu pistolul la tâmplă. După 1990, paradoxul de a aspira să fie regele unei republici, l-a împins la turnirul de la Băneasa, turnir din care Iliescu a câştigat prin prin interdicţia ca regele să coboare din aeronavă.

Dar acum, iată, indubitabil, se cântă Imnul şi este slăvit de popor!

Poemei române op. 1

t r a Filarmon ici i mü

ul Poemei...

ora minutul regilor!

mardeiași,

sfinţeşte locul

În dreapta, este clopotniţa cu cele trei clopote noi şi scumpe, donate satului Bahrineşti de către guvernul României şi de către Patriarhia română, care se tot iluzionează că are un minim control asupra românilor abandonaţi sorţ

religioasă a fost lungă, unii au opinat că a fost prelungită peste măsură. Dar suflete

După liturghie, familia regală a dorit să viziteze Mausoleul neamului, de la pădurea Varniţa, lângă Fântâna Albă. Este un loc tragic şi o emblemă a martiriului românesc. Aici a fost masacrul de la Varniţa din 1-2 aprilie 1941. De acest nume, Varniţa, se leagă cuvinte care cutremură secolul nostru: genocid, holocaust, gulag. Varniţa este un loc unde toţi românii ar trebui să facă pelerinaj.

În timp ce convoiul porneşte spre Varniţa, un episod neaşteptat se petrece. Intervine poliţia! Ca să nu uite românul pe ce lume se află şi să nu se joace cu focul prometeic. Stăpânirea scoate flinta. Un echipaj de poliţie ucraineană opreşte convoiul pelerinilor regeşti.

Evident că polițiștii nu opreau convoiul cu de la sine iniţiativă, ci aveau dispoziţii. Dar un convoi atât de impresionant era greu de oprit de nişte inspectori de poliţie, oricât armament aveau ei în dotare. A avut loc o negociere între Ivan şi bătrânii satului.

ii slave.Slujba

le oamenilor au primit-o cu ochii la rege.

Mausoleul neamului

Ivan îşi arată muşchii

ad hoc

cadran

42

Şeful echipei de miliţieni care au barat drumul a pretextat că paza regelui nu-i bine asigurată! Asta-i durea pe ei! Şi deci... pentru protecţia Majestăţii Sale... i se interzice vizitarea mausoleului!

Comisarul ucrainean zice: „Cine garantează paza regelui?”

Înţeleg că reproşează lipsa gărzii regale? Ha!Unul din bătrânii satului, Dumitru Tofan,

supravieţuitor al lagărelor de exterminare ruseşti, i-a răspuns inspectorului:

„Nici un român de aici n-ar face vreun rău Regelui său. Iar dacă vreun neromân ar încerca să i facă un rău, toţi aceşti oameni, tineri şi bătrâni, ar face scuturi din piepturile lor, pentru rege!”

Convoiul ajunge la monumentul-troiţă din Varniţa.

loc un scurt şi emoţionant parastas pentru cei circa 8000 de morţi, îngropaţi în mai multe gropi comune.

În afară de troiţa centrală, în pădurea Varniţa sunt numeroase cruci marcând alte gropi comune, cu martiri ai neamului nostru. Sunt oameni seceraţi de gloanţe când au vrut să treacă graniţa spre Patria istorică, după anexarea zonei de către ruşi. Ruşii au tras în plin, fără nici o cruţare, cădeau românii seceraţi, adulţi, bătrâni şi copii.

Cu o cutremurare mă gândesc că şi familia mea a trecut graniţa prin pădurile astea, fugind din satul Bahrineşti ocupat de sovietici, în satul Muşeniţa, şi a scăpat cu viaţă. Şi părinţii mei au trăit, au trecut pragul mileniului. Dar multe neamuri ale mele au fost secerate de gloanţe când încercau să fugă, şi sunt îngropate aici.

se

-

Aici are

Parastas pentru martiri

Memoria foculuiI-a impresionat pe toţi evocarea profesorului

Gheorghe Mihailiuc, supravieţuitor al masacrului de la Fântâna Albă. Acesta s-a adresat Majestăţilor Lor şi a spus:

În decursul veacurilor, prin frumoasa Bucovină, s-au perindat diferite neamuri cu instincte sălbatice, cele mai multe pornite la jaf şi omor, dar au dispărut cu toate, lăsând în urmă nici măcar numele lor... Ultima invazie a fost cea sovietică din 1940, care s-a dovedit a fi şi cea mai îngrozitoare, cea mai lipsită de umanitate... Comuniştii nelegiuiţi au încercat să schimbe chiar structura vieţii băştinaşilor, modul tradiţional de a

fiinţa, iar pentru a-şi atinge acest scop au aplicat metodele cele mai barbare. Odată cu venirea lor a început procesul de a s imi la re , in sis tându-se pentru dispariţia trăsăturilor caracteristice ale românilor, a limbii române – element de bază al naţiunii... Chiar gândirea era dirijată din afară. Sărbătorile religioase şi naţionale: 10 Mai, 24 Ianuarie, Ziua eroilor erau scoase în afara legii. Pentru a stârpi orice deviere de la linia ideologică impusă, s-au comis tot felul de atrocităţi: persecuţii, condamnări, deportări, jefuirea oamenilor înstăriţi, falsificarea istoriei, intoxicarea cu ideologie comunistă, pol i tiza rea învăţământului, munca forţată şi multe

alte prigoniri sălbatice.Românii primejduiţi îşi căutau salvarea. Şi

unicul mijloc de scăpa de siluitori era trecerea în România, trecerea în Patria-mamă... Astfel, o mulţime stăpânită de visul libertăţii a pornit spre Fântâna Albă, la 1 Aprilie 1941. Mii de oameni de toate vârstele, îngroziţi de nelegiuirile săvârşite de sovietici, au ajuns până aici, la Varniţa. Până aici a luminat visul lor, şi în acest luminiş s-a stins. Aci s-a putut înţelege cine erau comuniştii. Eu sunt unul din martorii oculari ai masacrului, un supravie-ţuitor scăpat ca prin minune din acest masacru, din acest act evident de genocid. Parcă aud şi acum comanda barbară: O

S-a creat imediat o atmosferă infernală, gloanţe ucigaşe muşcau cu nesaţ din trupurile oamenilor. Ţipete înspăimântate, voci disperate au umplut împrejurimile, ecoul lor auzindu-se departe, departe. Oamenii cădeau ca grindina... Nici astăzi nu le cunoaştem numele. Se risipeau în

goni! Ogoni! (Foc! Foc!)

cadran

43

cadran

toate părţile să scape de gloanţe, dar împuşcăturile nu conteneau. Se trăgea mai ales în grupurile compacte de oameni, gloanţele lovind în plin.

S-a pus la cale cu bună ştiinţă uciderea unei mulţimi de oameni. E greu de redat acele scene cumplite... Iar suferinţele românilor s-au prelungit încă multă vreme. Astăzi e greu de trăit sub ocupaţie, mereu este lezată demnitatea băştinaşilor...

Sunt mişcat profund de gestul părintesc al Majestăţilor Lor, Regele Mihai I şi Regina Ana, de a împărtăşi împreună durerea neamului românesc.

Apoi, Dl Vasile Ilica i-a dăruit Regelui cartea sa: Fântâna Albă (Oradea, 1999) conţinând documentele şi scenariul masacrului de la Varniţa.

La hramul satului Oamenii adunaţi la Bahrineşti au stat în sat

până târziu, trăind frumos şi întâlnirea cu Regele, şi întâlnirea cu ei înşişi, conştientizând nobleţea originii.

Cum era şi hramul satului, oaspeţii Regeşti au fost poftiţi să stea la masa pregătită cu belşug şi bucate tradiţionale.

La ora 16 soarele era încă în dricul cerului, iar pelerinii regeşti erau încă în Bahrineşti.

Aşa îi păstrează, în veci, memoria noastră, şi nu ştim dacă şi când au plecat spre Suceava de Scaun.

Regele amuțit Întâlnirea Majestăţii Sal

Regele nu a ţinut discurs. A spus doar câteva cuvinte de mulţumire sau de întâmpinare şi, în rest, a păstrat o solemnă tăcere. Mulţi ar fi vrut să audă vorbă regească. Unul întreba:

„Dar de ce nu ţine un discurs? Oare i-au pus ruşii condiţii să tacă mâlc şi i-au interzis să vorbească în public?”

Se poate şi asta. Se poate că stăpânirea ucraineană s-a temut să nu fie rostite discursuri care ar fi incendiat stepele şi Caucazul. Dar se mai poate că vorbele ar fi fost de prisos, făpturile regale erau exploziv grăitoare. Prezenţa regelui declanşa o vastă memorie, istoria veacului, foc purificator.

Napoleon zicea: „Dacă eşti rege, nu vorbi lesne. Căci o vorbă de rege poate cântări cât o viaţă de om.”

Istoria ne-a învăţat că vorbirea este politică, iar tăcerea este religioasă. Şi evenimentul acestei Duminici Mari are o consistenţă şi o extensie mult dincolo de noi. De aceea, nici atunci pe loc, nici după ani şi ani, nu am putut să-mi închipui că acea zi a avut şi un final, sau că a avut şi un apus de soare...

e regele Mihai I cu românii din teritoriile ocupate a avut, pe tot parcursul ei, un aer apoteotic, împlinitor.

apostrof

44

MagdaURSACHE

În scaunul literaturii

În stil dinamic, fluent, flexibil, alert, expresiv (se simte mâna de povest

În fapt, Adrian Dinu ,

dâ

O astfel de

, Seria Academica

câcurori,

iar la polul opus în (im)presari, supralicitâ câ

mân în umbra maculaturii în floare; când câ ,

ism, înaintam spre post-eth

aş), ADR ne invită să citim carte după carte din vastul său program de cercetare, ritmul apariţiilor fiind impresionant.

Rachieru îşi construieşte o operă densă, ca om creativ cu asupra de măsurădar şi cu măsură în toate. ADR are multe de spus şi le spune cu seriozitate şi răspundere, abor nd teme grele şi de pe versantul sociologiei („Critica literară fără sociologie minimă, refulată nu există”), şi de pe versantul criticii şi istoriei literare. Vederea rigidă, în alb-negru, cu accent pe dezacord, îi repugnă; ADR vede coerent, în vremi de criză culturală şi de răsturnare a scării valorilor, aşadar de dez-orientare.

e raportul Putere/ cultură, scriitor/ politică (Vezi

, ed. Excelsior Art, 2013). Cartea începe abrupt: ADR promite să deschidă un şantier pentru

. Îi aştept cu nerăbdare opusul, materie primă fiind destulă. Autorul ne asigură că nu va părăsi „exigenţa unui demers estetic”. Cum altfel, nd nihilişti vehemenţi, în criză de argumente, s-au transformat în pro

nd valori medii, ca să nu spun mai rău; nd cărţi aşezate, trainice ră

ştigă teren poezia şi proza ilegitime estetic conform „bursei relaţiilor (utile)”? Post-ismele de tot soiul fac ravagii: în post-totalitar

nos, post-cultură, post-literatură. Postmodernismul „neţărmurit”, ca odinioară realismul socialist, a avut ce-a avut cu şaizeciştii şi cu şaptezeciştii, pentru ca douămiiştii să se răfuiască şi cu unii, şi cu alţii, cu toţi „dinozaurii” scriind ca Breban, ca Preda, ca Buzura, ca Radu Mareş (ia încercaţi să scrieţi ca ei!). Un scriitor de top a recomandat altuia să fie . Ce-ar

temă greaLiteratură şi

ideologie

Istoria politică a literaturii române postbelice

contracultural

însemna asta? Să dea literaturii predecesorilor. Zis şi făcut: douămiiştii îl urmează pe… Marx: se despart de trecut şi înju pe înaintaşi. Le atrag atenţia că neo-barbarii n-au nici istorie, nici istorie literară.

„Avem, consemnează A.D. Rachieru, o tradiţie a respingerii propriilor valori”, fapt regretabil, observat/ comentat şi de Mircea Eliade, şi de Tudor Vianu, şi de Edgar Papu, ei înşişi respinşi, Lupta cu statuile, în formulare ADR, e ciclică în istoria noastră literară”, motivarea fiind el ibera rea soc lur i lor. ADR impune prin comentariul calm, argumentat, pentru o imagine „reală” a literaturii după recitire. În perioadele ceva mai relaxate ale cenzurii (din ce în ce mai aberantă în anii optzeci) au apărut cărţi care nu pot fi distruse

După „borna '89”, revizitările (ca să nu le spun nt antipatic, pus în practică de demolatorii proletculturnici, de cei în „serviciul credincios” PMR/ PCR) au dus, în cazuri nenumărate, la derută prin propuneri de excomunicare a tot ce s-a creat după cealaltă bornă, borna '48, a Reformei. Nici n-ar trebui să-i spunem Reformă, ci ruptură, hiat. În ce mă priveşte, am „beneficiat” de o punere tă în „S nteia”, pentru că îndrăznisem să aşez cu

ngă Reformă.Adrian Dinu Rachieru apelează la

diferenţierea lui Alexa şi . Sigur

că textul nu poate fi rupt de context, că ideologia trece, cărţile ră n (scriitorii noştri au fost, de regulă, atraşi de afrodisiacul numit Putere, ce să-i faci?), dar ideea unei Siberii a spiritului, a găurii negre România în creaţie nu se poate susţine.

Deşi minciuna ideologică a fost înscrisă în plan, planificată după nefastul 1948, tezismul ideologic jdanovist n-a reuşit să deşertifice piciorul de plai carpatin. Criteriul pur (şi simplu) ideologic a fost sabotat de „generaţia orfelină” care şi-a recuperat părinţii – maeştrii, scoşi din literatură de „Eichmanii culturali”, spre a le spune ca Virgil Nemoianu. Tradiţia blochează? Nu. acă o poţi asimila, mai ales că e întăritoare de fiinţă etnică. Nicolae Labiş, al cărui talent a sfidat dogma, devenit inconvenabil pentru lampadofori (Gogu Rădulescu l-a trecut pe lista lui neagră, ne aduce aminte ADR), exponent prim al „generaţiei orfeline”, e ocă

o palmă

ruptură

literatură comunistă iteratură din

tea

râzând rându-i

„

alte lecturi, cu alte dioptrii.

revizuiri, cuvâ

la punct urâcâ vântul

lâ acea

ndru George:

mâ

cât

D

rât ca stângist; s-a eliminat

apud

l vremi comuniste

Moar

apostrof

45

căprioarei

Drum fără pulbere

Bărăgan

din manualele şcolare, deşi nărul poet şi-a dat demisia de la „Gazeta literară , împiedicat să-şi facă datoria de redactor de şefii lui: Paul Georgescu ( recuperat) , Crohmălniceanu (recuperat), Macovescu (recuperat), Vicu Mândra (recuperat). Şi, culmea, încercări de recuperare a politrucilor se tot fac; lustrate sunt victimele lor. Victima studentului Vicu Mândra, G. Călinescu e

(nu şi Ivaşcu). Detaşat (adică epurat) de la Universitate la Institut, în noiembrie '49, recuperat ca profesor onorific în '60, intrat în PCR în '62, Călinescu a rămas victimă a studentului Vicu Mândra şi a politrucului N. Doreanu (că ar fi g ă s i t c a l i t ă ţ i leg i ona r i lo r

), în ciuda concesiilor. C edarea a fo s t inutilă.

zaţ i Marin Preda şi Augustin Buzu ra , scuza ţ i Petru Dumitriu, care n-a avut destulă cenuşă să-şi toarne-n creş tet pen tru oroarea intitulată

ş i G a l a n c u

Edgar Papu la fel (nu şi I leana Vr ancea) , Anton Dumitriu (nu şi Gulian, rămas a c a d e m i c i a n postsocialist), Ion Gheorghe (nu şi Dan Deşliu), Nichita Stănescu (nu şi Nina Cassian).

partinici au încercat deşertificarea în proletcultură (şi n-au reuşit), dar un alt soi de deşertificare se încearcă şi acum dacă un ministru al Învăţă ntului cerea ca elevii să nu mai fie „stresaţi cu Eminescu”. Theocidul comunist a căpătat noi feţe: ortodoxia e rău blamată de cei de-spiritualizaţi pe vechi şi pe iculescu şi Crainic (declarat „nul stilistic”) sunt ocă ţi ca fundamentalişti ortodocşi. În numele aşa-zisei incorectitudini politice, sunt etichetaţi confuz

a fost şi este o acuză

tâ”

, î n

S u n t satani

.

Da, diriguitorii

mâ

, nou: Vorâ

i ideologic (or,

de aruncat la tomberon

Bietul Ioanide

confuz ideologic

eliminatorie) Nae Ionescu, Petre Ţuţea, cu „ţuţerii” lui cu tot. Maiorescu apare ca ucigaş de Eminescu, iar Eminescu însuşi e , şi ca poet naţional, şi ca gazetar.

n valorizări nou-nouţe, dar şi -ului spus greilor. Cu furie demolantă terari de nouă generaţie dau „băt nilor” nota zero şi tot zero primeşte şi cultura de la buget. Reperele solide ale „estimii” noastre sunt refuzate prin sentinţe umorale care nu onorează, de tip „Sula lui Guţă” pentru Coloana

; Iorga ră vulcan care scuipă borş”, ca-n proletcultură. Cum spuneam, România

e prezent ă ca o zonă calamitată, unde n-a crescut/ răsărit nimic. Personalităţi de

lităţi. N-am a v e a p o e z i e emb lematică, n-am a v e a p r o z ă emb lematică, n-am a v e a e s e i s t i c ă emblematică. Eliade, Cioran, Noica? Nişte „ d e ş u c h i a ţ i ” , c a u ţ i o n d l e g i o n a r i s m u l , respectiv hitlerismul şi socialismul.

A c t u a l e l e strategii ale deprecierii elitei culturale par a fi inspirate de politrucii anilor cincizeci. În ş tiuta notă violen t proletcultistă, marile repere au fost blamate c a d e p ă ş i t e , c a

reacţionare, ca indexabile. Şi cine s-ar fi aşteptat ca Emil Cioran să fie din nou etichetat „promotor al fascismului”, cum a făcut-o Crohmălniceanu la Conferinţa scriitorilor (1962, vă rog!)? Un c il naţionalist şi Blaga ăsta, cu spaţiul lui mioritic, ce mai deal-vale!

Revizuirile, demonstrează A.D. Rachieru în „7 studii de caz” (Călinescu, Labiş, Noica, Goma, Marino, I.D. rbu, Breban) n-au urmărit, cum ar fi fost firesc, recuperări, ci contestări şi demascări. Revizuirea (repet: firească) a dat în revizionism, fireştile urcări şi scăderi de cotă sunt folosite în

inconvenabil

NuADR se opune net abuzurilor î

, critici lirâ

Infinitului mâne „un

at

vârf? Ba personu

n â

,ulpab

Sâ

46

apostrof

scopul ierarhizărilor falsificate. Recuperări? Fondane, nu Eminescu, Bonciu, nu Rebreanu, Ştefan Roll, nu Goga, Gellu Naum, nu Arghezi. Se caută înlocuitori pentru cei trei B, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, alţi B fiind: Beniuc, Banuş, Baranga, total disculpabili.

Se inocentează pe alese şi pe sărite. Au fost, în anii '50, scriitori demolaţi de lupta de clasă, acum de lupta corect-politică. Zigu Ornea e declarat om-instituţie literară, iar Noica (turnat de redactorul de carte la Securitate, contribuind la excluderea lui socială , a fost tăgăduit fără control critic şi autocritic, de acelaşi Ornea, care i-a

de la Păltiniş. În lumea „violată de politic”, Noica a fost blamat pentru că a solicitat Puterii

„dreptul de a fi folosit” şi asta după puşcărie şi după domiciliu obligatoriu nd avea 55 de ani, din dorinţa de a publica. Ştiţi ce înseamnă ani şi ani de tăcere, mai exact două decenii? Eu ştiu.

Şi ce îngăduitori suntem cu Paul Cornea şi necruţători cu Edgar Papu, pe aceleaşi criterii politice! Cineva a propus definitivă a protocronistului. ADR nu ezită să se pronunţe împotrivă: „Protocronia ră ne, însă, o datorie a oricărei culturi”, reamintindu-ne ce i-a făcut Puterea căr turarului , prel ndu-i teza ş i ridiculi prin exagerări. Edgar Papu nu s-a

) ,acuzat statutul

de

(), câ

mâ

uâzând-o

guru

uitarea

putut apăra de verdictul dat de Gogu Rădulescu în „România literară”, propagandistul pu

m şi extrema dreaptă (1986, vă rog!). Profesorul Papu, puşcărizat ţiva ani, a rămas fără drept de replică, şi a fost trimis la colţ roşu: „despre această bătălie (protocronismul, nota mea, Magda U.) care a inflamat, la noi, frontul literar în dec

ndva, sperăm, fără năbădăi pamfletare, cu argumentele pe masă Şi cu studiile eminentului comparatist recuperate de la ghenă, unde le-a vrut trimise Mircea Zaciu.

ADR dă fără pregetberg.

Demonstrează că literatura română nu începe în

1990, cum n-a început nici la 23 august '44 nd treapta de sus a valorilor era ocupată de A. Toma, cu

, poem de manual şcolar, şi de poetul cizmar Th. Neculuţă, pe calapodul dogmei.

Adrian Dinu Rachieru e „conştiinţă responsabilă pentru destinul culturii şi civilizaţiei româneşti”, consun cu Theodor Codreanu.

La apropiat ceas aniversar, îi urez să dezmintă balada („ce ziua lucra/ noaptea se surpa”) şi tot ce ridică ziua să nu se dă me noaptea. E vorba de zidul de apărare al cetăţii culturii, îngrijorător fisurat.

nând semn egal între protocronis

câ

eniul opt al veacului trecut, se va putea vorbi, câ

”.

Cu fiecare carte a sa, replici la cutremurul galaxiei Guten

, câ

râ

Piuici şi fraţii lui mici

47

chipuri şi privelişti

Literatura de peste Prut din perspectivă sociologică

Liviu ANTONESEI

Excelenta carte a lui Petru Negură

, apărută în ediție românească la Editura Cartier din Chișinău anul trecut, după ce apăruse în franceză în 2009 la Paris, a avut parte de o primire curioasă, contradictorie, pe cele două maluri ale Prutului. Sigur, dincoace de Prut, unde sociologia literaturii are un exercițiu cu oarece tradiție, receptarea a fost mai uniform favorabilă. Dincolo de Prut, însă, receptarea a fost mult mai tumultuoasă. Critica de orientare estetică a fost cea mai pornită contra sa, pe motiv că autorul ar fi scăpat din vedere specificul literaturii! Acești critici au fost de fapt

– literatura are un specific diferit cînd este abordată sociologic față de perspec tiva propriei lor poziții, iar acest fapt este l e g i t i m . R e z u m î n d , sociologia literaturii, după cum îi sună și numele, ex p l o re ază mu lt i p l e l e d imens iuni socia le a le literaturii – instituții literare, re laț ii le acestora și ale agenților literari cu spațiul social și puterea politică, imaginarele sociale puse în mișcare de literatură etc. Sociologia literaturii nu neagă leg i t imi ta tea abo rdă r i i estetice a fenomenului, nu contestă privirea literaturii în literaritatea sa, o pune doar între paranteze, lăsînd această p re o cu p ar e î n s e a m a diverselor orientări din critica și istoria literară. Dacă înțeleg oarecum acest gen de critici,

Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică

victimele unei neînțelegeri, ai unui malentendu

îmi este mai greu să înțeleg primirea de care s-a bucurat cartea din partea Dlui Andrei Țurcanu, despre care n-aș putea spune că nu este calificat în utilizarea instrumentarului sociologic și socio-istoric. Ultima oară pe pagina de

, ca răspuns la o postare a mea în care apreciam sumar cartea și îmi exprimam entuziasmul că aceasta urma să fie lansată la Iași, Dl Țurcanu încearcă să îmi taie elanul, ca să spun așa, spunînd că, deși utilizează unele concepte din sociologia literaturii occidentală, cartea Dlui Petru Negură rămîne tributară viziunii sovietice asupra literaturii din Moldova!

Citisem cartea cu mare atenție și n-am sesizat nici urmă de asemenea reziduur i ideologice, dar am simțit nevoia s-o iau din nou la consultat, pentru că am o părerea favorabilă îndeobște despre ceea ce scrie Dl Andrei Țurcanu! Nici de această dată, nu am găsit nimic condamnabil ideologic, pentru simplul motiv că Dl Negură nici nu face operă de ideologie, ci de știință, sigur în măsura în care sociologia literaturii este o știință – și mulți autori, de la

Escarpit la Bourdieu ș i ur maș i i aces t ui a , s -au străduit, eu spun că destul de c o n v i n g ă t o r , s ă n e dovedească asta. De altfel, Petru Negură este, ca să spun așa, un produs, excelent!, al educației universitare și al ce rce tă r i i o cc i den t a le . Student la Iași între 1991 – 19 96 , e l ev a l Ș c o l i i Doctorale Francofone în Științe Sociale, la București între 1999 – 2000, doctor în sociologie la École des Hautes en Sciences Sociales din Paris în 2007, autorul a beneficiat și de numeroase stagii de pregătire/ cercetare în prestigioase instituții din Germania, Franța, Statele Unite etc, în vremea din urmă, fiind și profesor sau cercetător invitat la multe de acestea! Greu de priceput de

Face BookMoldova People

, cu multipli admininstratori,

48

chipuri şi privelişti

unde ar fi putut prelua reziduurile ideologiei sovietice un autor cu un asemenea parcurs academic, pe deasupra născut în 1974! De altfel, cum spuneam, nu am găsit nici urmă de așa ceva, nici la prima lectură a cărții, nici la recitirea la care am supus-o, după alerta declanșată de Dl Andrei Țurcanu. Încercînd să-mi dau seama de unde pleacă pornirea excesiv de critică și nederaptă pe deasup ra a remarcabilu lu i intelectual de la Chișinău, nu reușesc să-mi conturez un răspuns în afara paradigmei unei anume invidii colegiale, deși mai vîrstnicul cărturar ar fi trebuit să fie mai degrabă bucuros că această disciplină relativ nouă și-a găsit un reprezentant atît de viguros format în ținutul de peste Prut. Sigur, Petru Negură este un strălucit reprezentant al orientării franceze din sociologia literaturii, îndeosebi a școlii create de Pierre Bourdieu, iar una din sursele teoretice ale acestei școli este, fără îndoială marxismul, poate prea mult în opinia mea, dar asta nu contează în spațiul discuției! Dar PB nu este nici stalinist, nici măcar marxist de strictă obediență, ci un autor destul de critic cu sursele sale, de altfel multiple. Pînă la întîlnirea mea cu opera lui Bourdieu, pe la jumătatea anilor 80, pe care o datorez lui Mihai Dinu Gheorghiu, care mi-a pus la dispoziție puzderie de cărți, începînd cu celebra

și sfîrșind cu studii chiar de sociologia literaturii ale discipolilor, am și tradus cîteva, aș fi primit cartea Dlui Negură similar cu receptarea de care a avut parte din partea criticii estetice, deși sînt (și) sociolog ca tip de formare academică inițială! Nu cred, totuși, că aș fi formulat judecăți precum cele ale Dlui Andrei Țurcanu! Las vremii să lămurească acest mister...

În ce mă privește, cred că nu mai putem înțelege ce s-a întîmplat în literatura din Moldova în epoca sovietică, sub dimensiunea socio-politică a acestei, fără a consulta cartea Dlui Negură și acesta este deja un foarte mare cîștig! Cîștigul mai mare pentru întreaga cultură de limbă română este, desigur, apariția la vedere a unuia din cei mai importanți sociologi ai literaturii de pe ambele maluri ale Prutului, un autor de formație și anvergură europene deja dovedite - și aici, dar și acolo, în Occidentul acela care ne obsedează. Să fie într-un ceas bun pentru toată lumea!

Pierre

Homo Academicus

biblioteca Bucovina literară

Ioan Ţicalo, , Câmpulung

Moldovenesc, Biblioteca Mioriţa, 2015

Primăverile seniorului

Ioan Ţicalo, , Câmpulung Moldovenesc, Biblioteca Mioriţa, 2015

Altă lume...

Ion Paranici, , Iaşi, Junimea,

2015

Drum prin insomnii

Constantin T. Ciubotaru, ,

Iaşi, Rotipo, 2015Mucenicii visului de aur

Marius Manta, , Bacău, Vicovia,

2015

Tată şi fiu: momente

Nicolae Sârbu, ,

Timişoara, Brumar, 2013

Piscina cu pioneze stradivarius

49

retrospective

LucaPIŢU

d

bijuterii hermeneutice de neocolit: exegezele critice ale

,

Preocupat de receptarea romanului

, are Tovul Tovilor, în ce-l

::

Eu am mai spus

a fost com

Stenograma şedinţei cu membri ai ceceului peceriu, din 4 februarie 1972, ţinută la Huniunea Scriutorilor din Republica Socializ ă a Românei Ceauşiene, conţine, între multe altele, două

Lidăraşului Suprem, în manieră impresionist-dialectică formulate, poate chiar şi niţeluş malahist-leninifiantă la Paul Goma + Nicolae Breban, absenţi în momentul respectiv din vălăhie, plecati adicătelea, cu paşaport, să hălăduiască o vreme prin Vestul Decadent şi Cacoşim.

peste fruntariile patriei, căci tradus, romanul în cestiune, şi la Suhrkamp şi la Gallimard

priveşte, idei puţine, însă foarte fixe, iar filmul , ecranizat de Nicolae Breban himself după romanu-i

, i se pare «o porcărie». Cfr. Liviu Maliţa : , Editura Vremea,

Bucureşti, 2007, pp.245-247, mai jos reproduse de noi cu filologicească acribie…

***

Ce poate căuta Goma în partid? El nu avea ce căuta, în general, în societatea noastră. Aici nu este vorba că a scris un roman bun sau prost. Romane bune şi proaste se scriu multe. Nici pentru că a abordat o problemă care ar jena pe cineva.

: noi dorim să abordăm problemele spinoase, inclusiv ale neajunsurilor societăţii noastre. Dar Goma, printre altele, nu a stat în închisoare pentru că a fost persecutat fiindcă

unist, ci a stat în închisoare pentru că s-a alăturat unor elemente contrarevoluţionare. Nu a desfăşurat, într-adevăr, el însuşi, direct, activitate contrarevoluţionară, dar s-a alăturat acestor

Ostinato

Printre colinele verziAnimalele

bolnave

ad aeternam gloriam Genii Carpathici Foetulentis

Ceauşescu critic literar

Ad aeternam gloriam Genii Foetulentis Carpathici

elemente. Sigur, se poate spune că a fost tînăr. Foarte bine, pentru asta a fost eliberat din închisoare, dar, oare, trebuie să fie în partid?! Nici asta nu este exclus, ca cineva să intre în partid, dar, intrând în partid, trebuie să dea dovadă că a lichidat cu tot trecutul; el nu a dat această dovadă! Atunci, ce să caute un asemenea om în partidul nostru?! Să nu credeţi că, în străinătate, cartea lui are trecere. Desigur, este exploatată de unele cercuri reacţionare, care încearcă, fără rezultate, să ponegrească literatura şi regimul nostru. Noi putem fi de acord cu faptul că o editură putea publica sau nu cartea lui. Dar, dacă un membru de partid – chiar dacă a fost jignit, prin activitatea sa, dăunează partidului şi orânduirii noastre, mai poate el rămâne în rîndurile partidului? Deci această problemă trebuie să fie clară şi se cere s-o rezolvăm în cel mai scurt timp. De asemenea, în ce-l priveşte pe Breban. Nu vreau să spun cum a ajuns el în partid, în Comitetul Central, pentru că sînteţi aici câţiva inclusiv

Dumitru Popescu , care purtaţi vina pentru recomandarea lui. Şi eu port vină, pentru că am avut îndoieli, dar m-am lăsat influenţat de tovarăşi care au spus că este un om integru. Nu l-am cunoscut. De fapt, tovarăşii respectivi nu au nici prea multă

──

50

retrospective

experienţă în relaţia cu oamenii ! Eu nu l-am întîlnit niciodată, nu ştiam cine este. El a ajuns în Comitetul Central pe nedrept. Dar, după aceea, era normal să se străduiască – cel puţin dacă am făcut noi o greşeală – să dovedească el că, totuşi, este un om integru, că se străduieşte să merite încrederea şi calificarea care i s-a dat la Uniunea Scriitorilor, şi a celor care l-au recomandat în partid. Nu s-a străduit să facă acest lucru. Dimpotrivă, alegerea lui în Comitetul Central i-a dăunat, pentru că, după cum se credea înainte de alegerea lui în Comitetul Central, că este printre puţinii scriitori buni din România şi ceilalţi sînt în urma lui cu cîteva trepte, după alegerea lui în CC a început să se considere că este într-adevăr ceva, că, pe lîngă el, Eminescu n-a fost nimic. Lucrurile au dovedit îndeajuns ce este, ştim că acea carte şi filmul acela al lui, în România, au trecut neobservate şi nici nu au fost lăudate. Deşi eu, cînd am văzut filmul, am spus că este o porcărie, dar am zis:

. Într-adevăr, nu l-a luat nimeni în seamă ; nu ştiu dacă cineva dintr-o fabrică îşi mai aduce aminte de filmul acela. S-a dus apoi la Cannes, şi acolo oamenii nu sânt ca românii, l-au făcut praf.

În sfîrşit, daţi-i drumul, aţi cheltuit atîţia bani cu el

Dar el, în loc să tragă concluzii, s-a supărat tot pe români. În loc să spună

, s-a supărat tot pe români şi a plecat în străinătate. Dar mai poate fi acesta membru de partid ? Mai poate fi membru al Comitetului Central? Eu aş propune ca organizaţia de partid şi chiar Biroul Uniunii Scriitorilor să propună – pentru că nu au dreptul să îl excludă, fiind membru al CC, să propună de a fi scos din rîndurile Comitetului Central şi să fie exclus şi din partid. Fireşte, rămîne în străinătate – bine, vine în Româna – bine. dar în Comitetul Central şi în partid nu are ce căuta ! Vreau să fiu înţeles: aceasta nu va fi urmată de măsuri represive. Eu nu sînt împotrivă ca cărţile lui să fie editate, dar în partid nu putem păstra asemenea oameni, care nu-şi fac datoria. Î

erac – după cîte ştiu eu – nu este membru de partid şi, cu toate acestea, scrie lucruri foarte bune. Nu este vorba că, dacă luăm măsuri să fie scos din partid, să îi interzicem şi lucrările. Pînă la alegeri ar trebui să-l scoateţi şi chiar din conducerea U

:

n definitiv, Ev

niunii Scriitorilor.

Totuşi, românii aceştia mi-au scos filmul, au cheltuit 3,5 milioane de lei cu el

51

reflux

Cercetare de mari proporţii, aproape exhaustivă, lucrarea de faţă înseamnă un volum de muncă uriaş, încă un proiect, nu tocmai facil, dus până la capăt de Dimitriu, distins cărturar născut în Basarabia, trăitor, cea mai îndelungată parte a v i e ţ i i s a l e , p e meleagurile Fălticenilor şi în Suceava, înzestrat cu un fin simţ al nuanţelor, memorialist avizat,

ştiinţifică recunoscută.Fiind încredinţat

că „istoria nu se poate falsifica la infinit”, adept al reconstituirii adevărului istoric, , iată,

Iaşi, Tipo Moldova, 2015, reuşeşte să ofere unui public foarte larg, de la elevi şi studenţi şi până la profesor i, cercetători sau, pur şi

o p a n o r a m ă a personalităţilor care fie sau născut, fie numele le-a rămas legat de aşa-numita un judeţ a cărui reşedinţă urbea de pe Şomuz,

până la reforma administrativă din 1950, s-a întins din zona Broşteni şi până la Paşcani, până dincolo de Ruginoasa. Aşadar, aria de selecţie

ormative a fost una generoasă, ştiut fiind faptul

Eugen pe 1 octombrie 1923,

istoric al culturii de o probitate

autorul prin p ub l i c a r e a a c e s t u i

,

s i m p l u , p e r s o a n e interesate de anumite b i o b i b l i o g r a f i i ,

, a fost care de-a lungul

istoriei, mai exact

pentru realizarea acestei sinteze inf

D i c ţ i o n a r a l p e r s o n a l i t ă ţ i l o rfălticenene

rgulă a Fălticenilor

mare vi

Eugen Dimitriu.

Dicţionar al personalităţilor

fălticenene

Alexandru OvidiuVINTILĂ

că oraşul Fălticeni, supranumit de unii „Florenţa nordului”, a concentrat, cu precădere în perioada interbelică, un număr impresionant de oameni de cultură cu, precizează Eugen Dimitriu, a subliniat în repetate rânduri că în ţară oraşul ar fi pe primul loc în ceea ce priveşte numărul de scriitori pe care i-a dat, aici luând în calcul şi populaţia oraşului, care era net inferioară Iaşului sau Bucureş În tot cazul, oraşul Fălticeni surprinde printr-o spiritualitate rar întâlnită. Nu întâmplător, Eugen Dimitriu

nu mai puţin de 715 personalităţi. ă fiind amploarea dicţionarului, putem

preciza fără rezerve că este cel mai complet dintre cele care au apărut până în prezent. Şi aici

sintezele despre personali tăţ ile fălticenene alcătuite de

Constantin Târziu, Cătălin C i o l c a s a u Va s i l e Nistoreasa.

Trebuie să mai spunem că grija principală a autorului acestei lucrări, care a presupus un efort documentar serios, a fost aceea de a nu lipsi din dicţionar, în primul rând, numele importante care fie s-au născut, fie au trăit o perioadă sau şi-au legat existenţa într-un fel sau altul de fostul judeţ are îşi avea capitala Fălticeni Aşa s-a ajuns la izvodirea unor autentice g e n e a l o g i i ,

Gane, Gorovei, Millo, Lovinescu, C azaban , Tatos, Todicescu, Ţanu, Şoldănescu sau Ciurea

e o istorie inconturnabilă în zona la care ne raportăm

Practic, cine parcurge voluminosul tom alcătuit de Eugen Dimitriu, îşi face lesne

culturii şi civilizaţiei fălticenene dintotdeauna. De menţionat că

a obţinut statut urban, destul de târziu, în 1780. Cu toate acestea, treptat, spiritualitatea

. Vasile Lovines

, evident, tiului.

include în lucrarea sa

Dat

ne referim la

-a l u n g u l v r e m i i d e

cîn urbea

lor.

E u g e n Dimitriu ocupându-se în detaliu de familii precum

, toate cu cât

.

o imagine cât se poate de limpede asupra

localitatea

52

reflux

oraşului şi a ţinutului a devenit faimoasă. La început s-a făcut carte în cadrul bisericilor şi mănăstirilor

şcoli. Tot în această perioadă, se consemnează următorul aspect: un număr apreciabil de tineri fălticeneni studiază instituţii de învăţământ din Occident, întorcându-se

jurişti, economişti, muzicieni, artişti stici, ofiţeri de carieră, şefi de promoţie la Saint-Cyr în Franţa. Astfel, s-au impus în epocă mai mulţi actori, compozitori, interpreţi de muzică vocală sau instrumentală, profesori şi pedagogi, scriitori, traducători din limbi clasice sau moderne ş.a.m.d. Odată cu veacul , zestrea spirituală a oraşului a sporit, s-a creat o emulaţie aparte pentru educaţie. Învăţământul românesc a avut şansa de a fi condus de minţi luminate. Spiru Haret dovedindu-se a fi providenţial. Eugen Dimitriu vorbeşte despre „leii lui Haret”, învăţătorii care s-au ridicat în vremea merituosului ministru al Instrucţiunii Publice şi care au servit şcoala într-un mod exemplar. Aceştia au sădit în sufletele copiilor dragostea de carte şi cea pentru neam şi valorile lui. Într-un , marcat de acumulările şi de forţa înnoitoare a sfârşitului unui secol şi începutului altuia, a văzut lumina tiparului

ă prima revistă de folclor din România „Şezătoarea”. Publicaţia, căutată ar pe plan naţional, ci şi în străinătate, preţuită, printre alţii, şi de Arnold Van Gennep, a fost condusă

mai puţin de 37 de ani între 1892 şi 1929. La Fălticeni, în prima jumătate a veacului XX, s-a făcut muzică de cameră, rezultatele fiind strălucite. Eugen Dimitriu mărturiseşte că în răstimpul dintre cele două conflagraţii mondiale, în multe dintre casele fălticenenilor,

locuinţele oamenilor de vază din oraş se aflau biblioteci ample, de o valoare certă. Cultura franceză se impusese, depăşind-o pe cea germană, ne mai spune Eugen Dimitriu. Din aceleaşi surse aflăm că bucovinenii stabiliţi în Fălticeni şi prin împrejurimi, au infuzat spaţiul respectiv cu elemente majore de civilizaţie europeană. De asemenea, evreii, veniţi în zonă

, apoi începând cu secolul al XIX-lea s-au deschis

la vestite

pe meleagurile natale în calitate de pla

, spre exemplu,

al XX-lea

asemenea mediu

, la F lticeni,

, nu do

de Artur Gorovei, nu

,

exista câte un pian, iar în

începând cu secolul al XVIII-lea, au avut contribuţii însemnate în ceea ce priveşte cultura şi civilizaţia locală. ei mai mulţi dintre aceştia rau negustori şi meseriaşi. Cu timpul, învăţând cu sârg, mulţi din cadrul comunităţii israelite, au avocaţi, medici, muzicieni, pictori, ziarişti, cadre didactice, librari etc. Unii dintre ei, mai bogaţi, au devenit proprietari de săli de spectacole, reprezentaţiile date rămânând, potrivit lui Eugen Dimitriu, de neuitat. Remarcabil este şi faptul că unii evrei au ajutat decisiv dezvoltarea unor instituţii autohtone.

Autorul dicţionarului de faţă îşi aminteşte cum, pe băncile şcolii fiind, profesorii de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, înainte să-şi ţină lecţia propriu-zisă, le vorbea elevilor cinci minute despre trecutul cultural al zonei. Vii îi sunt în minte şi acum Vasile Ciurea, Aurel George Stino ş.a., dascăli datorită cărora, peste ani, şi-a închinat viaţa spiritualităţii din spaţiul fălticenean De aceştia a fost sfătuit ca în munca sa de documentare să nu uite de bătrânii târgului, depozitarii unor mărturii de preţ. Rezultatul: caiete întregi de însemnări, multe dintre informaţii

lizate şi

La început, c e

ajuns

u

.

fiind uti în acest Dicţionar personalităţilor al

53

reflux

fălticenene

Luceafărul

Dicţionarului personalităţilor fălticene

.

ale urbei

s

, Dan

Protopopescu, îi av

lui Mihai Eminescu)

lui

Strâns legat de ceea ce a însemnatul pentru oamenii locului, Eugen Dimitriu

importante.

enerat alte

lui s

În fine, genealogistul

spiritul unei lumi aparte.

preocupare a autorului

.

Aşa a aflat, p r intre a l te le, desp re cenaclurile literare . Primul dintre ele şi-a desfăşurat activitatea la debutul veacului trecut, pe trada Română, la Tinca

S t r a t i l e s c u , g a z d a institutorului şi poetului George Tutoveanu. Au participat la şedinţe: Artur Gorovei, Mihail Sadoveanu, poetul Nicolae Vulovici, ofiţer în Regimentul 16 Dorobanţi din localitate etc. Un alt cenaclu şcolar, condus de profesorul de română

ea drept membri pe elevii de atunci Horia Lovinescu (înrudit după mamă cu scriitorul a r de l ean Ion B uda i - Deleanu), Constantin Ciopraga, Theodor Cazaban, Liviu Bodolea (a tradus în limba franceză

. O activitate literară susţinutăpoate fi trecută şi în dreptul romancierului de mai târziu Mihail Şerban, fraţilor Mihai şi Diogene Gafiţa sau Mihai Spiridon (ajuns ulterior un cunoscut cercetător ştiinţific în domeniul cancerului).

Fălticeniafirmă că unor cărturari precum Vasile Ciurea, Artur Gorovei sau Aurel George Stino li s-au făcut propuneri pentru a se muta în mari oraşe ale ţării, urmând să fie angajaţi fie la universitate, fie la reviste literare Deşi ofertele erau tentante, cu toţii au refuzat să se mute în alte localităţi. Pe urmă a venit al doilea război mondial, un rău care a g rele. Intelectualitatea s-a risipit în patru zări, fără a se mai întoarce vreodată la baştină. Instaurat comunismul, efervescenţa culturală a oraşu -a disipat. În prezent, se aşteaptă în continuare vremuri mai bune.

, prin alcătuirea reuşeşte să

reconstituie Totodată, în această ecuaţie a construcţiei tomului de faţă, trebuie să includem neapărat şi intensa

pentru căutarea întregului, pentru redarea integrală a unor istorii nu îndeajuns de bine cunoscute

Şi încă o precizare: pe unii dintre cei pe care îi vom regăsi în paginile acestui dicţionar, Eugen Dimitriu i-a cunoscut, a întreţinut cu ei şi familiile lor o corespondenţă asiduă. Numai cele două volume , Iaşi, Editura PIM, 2013 onţin 882 de scrisori, 154 emise de el, 728 primite în timp de la diverşi oameni de cultură, de la familiile acestora, de la prieteni, cu toţii împătimiţi de spiritul nordului moldav sursă de i n fo r ma ţi e

ne zice că: „Scrisorile reprezintă o cronică a unor vremi de mult apuse. Cititorul ar putea crede că parcurge un roman fluviu, în care întâlneşte frecvent zbateri ce ţin de destinul uman. Dar i se strecoară în suflet liniştea dintr-un ev pe care n-ar vrea să-l piardă. E lumea înaintaşilor noştri”.

Prin urmare, şi în lucrarea de faţă se observă interesul vădit al

n întregul său, dicţionarul

ţinutului unde s-a de faţă

şi complex, un reper sigur pentru cercetătorii, şi nu numai, interesaţi de istoria mirabilului topos al Fălticenilor.

ale

, a lui Eugen Dimitriu c

. Despre o astfel de , au t o ru l

autorului pentru recuperarea memoriei unei lumi apuse. Î

poate fi considerat un elogiu adus de Eugen Dimitriu format ca intelectual. Mai mult, pe scurt, sinteza este un instrument de lucru util

Corespondenţei fălticene

Di c ţ iona ru lu i personalităţilor fălticene

ne

54

Răspuns la o anchetă literară „La ce bun critica literară, acum”

Într-o sal mare, -

cai putere -, criticul a convocat autoriproductele literare la control; în ultima vreme au fost semnalatefoarte multe devieri de la calitate, poeme sub stas, romane

captive,prelungit

riul

aceste personaje în virtutea unor drepturi universale

;

de asemenea la oficiul d

eseuri filosofice falsificate pe vapor - în sala motoarelor,

-

silabisind etichetele de la p

au fost semnalate piese de teatru cu personaje absolut frivole, false,

( ) cîndva

mai apoi la poarta bisericii care nu slujea nici unei reli

se profila cu vîrful în jos.

ă o fostă hală în care au funcţionat atelierele de potcovit

i să vină cu

în care personajele au refuzat să mai rămînăcîteva şi-au luat concediu , altele au părăsit teritoîn care autorul îşi fixase acţiunea – şi nici măcar nu puteau fi dateîn urmărire

de care se bucură egalcei născuţi şi cei nenăscuţi, cei imaginaţi şi cei neimaginaţi

e protecţie a cititorilor au fost semnalate

sau sub scarăde nişte chinezi care au învăţat limba română

achetele cu hrană pentru pisici;

din plastic, femei gonflabile care odată umflate începeau să-şiplîngă soarta amară şi să recunoască faptul că născuserănişte plozi lepădaţi

gii: o dramă.

Domnul critic literar privi peste muntele de literatură care

Domnii scriitori priviră valea de literatură care se

profila

În depărtare se auîn ritmul ei o rană se întoar e acasă. Deşi e tîrziuşi timpul refuză să-şi înfulece plozii ca altădat.S-a terminat gazul din lampă şi acum aceasta funcţioneazăpe bază de ceaţă. Falsele promisiuni s-au adaptat într-o lumeostilă numai că instinctul de conservare a fost numit deopotrivăal şaptelea simţ dar şi artă pură.Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? S-o luăm de la capăt:

o fostă hală în care au funcţionat atelierele de potcovitcai putere, criticul literar a convocat autorii să vină cu

Atenţie! Poeţii de-a dreapta, prozatorii de-a dreapta, eseiştii de-a dreapta,

- De ce toţi înghesuiţi de-a dreapta?

(Bombăneli, mici proteste, o busculadă înăbuşită în ţistuituriun fluierat de mierlă care se făcu ţăndări în hohotelede nestăpînit, un echipaj de poliţie care trecuprecum Socrate şi discipolii într-o acţiune de peripatetizaredictată de la Centru, fluturaşi de la o firmă de pompe funebreîmpărţiţi tuturor: „Ca să puteţi muri liniştiţi, firma noastrăvă asigură că vă redă veşniciei”; alte bombăneli, o ameninţare supremă timp de o lună

nu va mai pronunţa

perioadă în care va trăi ca oricare om obişnuit

şi asta în ciuda oricărui om obişnuit de pe lumea aceasta ...

fără noimă, criticul literar scotea mici bucăţi de rocă pe care le stivuia lîngă zid. Cineva, de la o agenţie de presă, întrebă aproape ca să fie sigur că vorbele ajung la ţintăCredeţi că aţi putea să faceţi din bucăţile acestea durepe care le scoateţi din litere şi din cuvinte

omânesc, care să se vadă de pe lună? Altcineva, de la o altă agenţie de presă, concurentă:Domnule critic, domnule critic, se spune că la Castelul Brana fost văzută,

cu adîncul în sus.zi muzica:

s

în sala mare,

productele (literare) la control.

dramaturgii de-a dreapta ...! sînt

- De-a stînga tot teritoriul este al criticii ...!

,

: greva scriitorului, astfelacestanici un cuvînt inteligibil

de pe lumea aceasta

!).

Cu mîinile înfundate în litere, ca într-un aluat

urlat,:

Marele Zid R

liber pe contrasens

Adrian ALUI GHEORGHE

Comedia literaturii. Reloaded

55

liber pe contrasens

lîngă fantoma lui Vlad Ţepeş, Cum interpretaţi acest

fără noimă, criticul mici bucăţi de rocă pe care le stivuia lîngă zid. Unele se sfărîmau şi le folosea ca liant, un fel de cimentcu priză rapidă, altele erau aşa de colţuroase că nu se potriveauîn nici un fel şi atunci criticul le cioplea puţin, ca să se potriveascăîn construcţia sa care se contura destul de promiţătoareatît în înălţime cît şi pe orizontală. Scriitorii îşi strîngeaumîinile pe furiş, îşi făce

Căci zcreştea, zidul se suia,

la gleznişoare, la pulpişoare, la costişoare,

la ţîţişoare.

desprinse din grup; uşor agitat, părul rar şi lung,ochelarii cu o lentilă fisurată; spuse: Vedeţi? Literatura nu e fără rost, ă ierdut e totu-n zarea tinereţii şi mută-i gura

impul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

fără noimă, criticul literar scotea mici bucăţi de rocă pe care le stivuia gă zid. Alături autorii au improvizat o tribună din cărţi au început să-şi prezinte unii, altora artele poetice.

mic, îndesat, agitat, un cap mare pe un gît prea subţire,ochi asimetrici, nasul puţin coroiat; voce sacadată, probabilcă învăţase scandarea la şcoală, la limba latinăcare nu-l suferise, dar căruia îi preluase parodic ticurileverbale; de aici şi începuse ascensiunea sa literarăDacă grădina urs este hoţul pradă grădina/ în perioada/ de/ rod/Să-l demascăm!Să-l demascăm!

deşirat, slab, gîngav ca un sfîntuleţ căruia duşmanii credinţei

vîrful limbii, cu o eşarfă la gît, înnodată neglijent,

fantoma lui Alfred Nobel? semn?Dar cu mîinile înfundate în litere, ca într-un aluat

literar scotea imperturbabil

au semne, grimase de încurajare. idul

pînpînpîn pîn O-ho!, ce întemeiere ! (Un autor se

mai chiar dacpdulce-a altor vremuri, t

)

Mai departe, cu mîinile înfundate în litere, ca într-un aluat

lînla care

Zise unul (

orele de cu un profesor pe

): / autorul este/ cultivatorul/ celebrelor salate/ în/

ului/, criticul/ / care/ maxim ... !

( ).

Altul (

i-au sfîrtecat

Aplauze răzleţe

care despărţea net partea de sus, solară, de partea de jos, terestră

care ştie sub ce preş din faţa uşiipune cheia autorul după ce a p

Şi aşa îi pătrunde în intimitate, îşi şterge labele pătate de sîngede bietele lui zdrenţe de moralitate. Să-l lapidăm!Să-l lapidăm!

Altul (trist ca o armură prea mică pe un trup măreţDomnilor, domnilor, atenţie ...! În timp ce noi discută

morale şi practice aleconvinşi că nu ne putem scălda de două ori în aceeaşi apă,în timp ce vorbim de trecutul unui prezent fără viitorşi ne gîndim la cîte ar spune poezia dacă ar putea să vorbească,

noi a pătruns un cititor. Dă rugăm să închideţi

ferestrele, să încuiaţi uşile, să pregătiţi capcanele, laţurile. Destupaţi otrăvurile şi presăraţi-le pe metafore.Inventaţi mlaştini din vorbe ca să-l ademenim în smîrcuri.Băgaţi parabole fără ieşirScoateţi ghilotina lui Kafka de la naftalină.

Nu uitaţi: el, cititorul, este călăul operelor noastre.Ignoranţa lui este mai amară ca moartea.Duhul lui leneş a scos din cîmpul literaturii milioanede personaje care acum îşi

Hermeneutul să pregătească braţul de spini, să-i facem pat

Să-l închidem şi să-l pedepsim

Şi

fără noimă, criticul mici bucăţi de rocă pe care le stivuialîngă zid.

): Criticul este individul

lasat ultimul punct într-o carte.

( ).

):

m aiciproblemele misiunii noastre,

între a, miroase a carne de cititor! V

e.

Miroase a carne de cititor.

dorm somnul de vecisub pulberile de cuvinte în bibliotecile cimitir.

cititorului în Biblioteca Babel!cu program estetic!

Da, miroase a carne de cititor! ...(

)

mai departe, cu mîinile înfundate în litere, ca într-un aluat

literar scotea imperturbabil

Dar ce ziua lucra, Noaptea se surpa ...

Aplauze susţinute, tropăituri

Mişcare în scenă, agitaţie. Fiecare autor simte că a venit momentulsă pună mîna pe cititor, în sfîrşit, să-l priveascădrept în ochi, decisiv, odată pentru totdeauna ...!

Piatra Neamţ, 11 martie 2015

etnologică

PetruURSACHE

înd G. Ibrăileanu vedea în Ion Creangă un „Homer al românilor”, imaginea humuleşteanului căpăta un loc privilegiat în conştiinţa cititorului. „Corozivul” şi „veşnic neast mpăratul” tre

între „marii clasici”, aşa cum l-a consacrat pentru multe decenii jargonul de catedră, pentru a da suflet unui alt fel de agapă. Poveştile se repartizează şi astăzi după gradul de iniţiere a beneficiarilor în tainele scris-cititului:

, pentru elevii mai prosticei, cum se spune la ţară, din clasele inferioare;

au intrat în atenţia universitarilor. Francezul Jean B

şi cu mai credibil) că prozatorul român este o figură literară puternică şi de interes maxim. În sfârş

şi au rămas oarecum izolate, pentru un grup restrâns de cititori, amatori de curiozităţi şi de „cuvinte porcoase”. Dintre ei nu lipseau bibliofilii şi liceenii, fiecare cu motivări proprii. În ediţia Kirileanu din 1939 au fost trase 100 de exemplare cu

şi . Destul ca textele să fie salvate.

Dacă G. Ibrăileanu ar fi mutat grila pe Hesiod (Creangă: „un Hesiod al românilor”), destinul public al prozatorului s-ar fi desfăşurat pe alte coordonate. Pe primul plan ar fi trecut textele „şcolare” de tip

. Este adevărat că raportarea (generoasă, să recunoaştem) la Homer a favorizat imaginea unui Creangă „unic”, în stil clasic, de model bătut în cuie, pentru studiu şi imitaţie. a vreme cât cultura literară se afla în criză şi în căutare de identitate, „modelul” a avut rol stimulator, cel puţin pe plan moral. Însă cititorul avea parte la agapa sa

C

â -cea din breviarul junimist direct

atât

it,

ul

Atât

Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă, Povestea unui om leneş, Punguţa cu doi bani

Amintiri din copilărie, Povestea lui Harap-Alb, Moş Nichifor coţcariul

Povestea poveştilor Povestea lui Ionică cel prost

Povestea poveştilor ică cel prost

Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă, Soacra cu trei nurori, Povestea unui om leneş

outière nu a stat la îndoială să arate în chip obiectivat (

Povestea lui Ion

Un Hesiod român

doar de „cele văzute”, de ceea ce era „bine făcut”, după canoanele general-acceptate. Şi nu era puţin lucru. Tot de adevărat este, fără ca măcar s-o bănuiască cineva, faptul că „povestitorul” apărea sărăcit de o latură a scrierilor sale, acelea trecute pe plan minor. Cu toată buna intenţie a exegeţilor, statura humuleşteanului era diminuată, redusă la aceea de povestitor, fie şi „neîntrecut”, la statutul de colecţionar de crîmpeie folclorice rătăcite pe uliţele satului. Tuturora, de la G. Ibrăileanu la Vladimir Streinu, de la Kirileanu la George Călinescu, „povestitorul” le-ar putea răspunde asemenea lui Ivan Turbincă în înfruntarea cu diavolii: „Iei, las' că vă judec eu acuş necuraţilor (…). Cu mine v-aţi găsit de jucat?”; sau, printr-o vorbă de „duh” pe care o rosteşte nebunul de ţăran din

: „Să-mi bag genunchiul în vîjoiul cui ştiu eu”.

P ân ă un a a l t a , a v en i t „c ea su l intertextualităţii”, cum ar spune Luca Piţu, adică acel mod de abordare care obligă la cuprinderea întregului ţesut al vorbirii, dacă este posibil, fără margini şi fără şansa cunoaşterii matematice. Este o cale de acces într-o lume de grele şi sofisticate texturi, pentru înţelegerea de taină a povestitorului sentimental şi fantast, dar şi a „corozivului” cu fabricate lingvistice dăr mătoare de orice închipuire lumească; a lui Nică a Petrei, care face naveta neesenţială între cireşii din grădina mătuşii şi tîrgul de peste Ozana, şi Ivan Turbincă, specialist în războaie, vodcă şi femei, adică în navete esenţiale, de la rai la iad. Biografia propriu-zisă îşi destramă firele şi intră într-o ţesătură nouă, aventură textuală fără sfârşit. Junimiştii aveau dreptate în incipitul lor: nebunaticul şi „navetistul” Creangă nu putea fi identificat decât sub masca lui Ivan Turbincă ori a ţăranului din

. În aceste direcţii dispersate, răsucite şi întoarse ne îndeamnă Luca Piţu să-l găsim pe autorul , cu prilejul apariţiei cărţii sale, . Randonnées exégétique en Créangue (Editura „Timpul”, 2004, 148 p.). Cititorul recunoaşte preocupări mai vechi, semnalate ş

Se citează un capitol din , ediţia din 1995 de la Institutul

European, Iaşi, reluată şi dezvoltată, cu alte cuvinte „recoiffée sur la mode huitantiste par Mircea Nedelciu, fer de lance de la trés roumaine Génération 80”, la „Nemira”, 1998. Pagina de titlu

atât

â

i într-un al autorului ( …).

Povestea poveştilor

Povestea poveştilor

Poveştii poveştilorLe Chasseur de corbeaux

cuvânt înainteAvis de l'auteur Eros,

Doxa et Logos

56

57

etnologică

(indicând şi cuprinsul) se înfăţişează astfel ca fişă de catalog: Ion Creangă,

. Cu o prefaţă cinegetică de Luca Piţu şi ilustraţii de Mihaela Gabriel Simon. Editura „Nemira” , Bucu reş t i , 1998, 60+64 p. Ediţia este bilingvă. Varianta franceză se află în partea a doua a cărţii, „în spate”, cu pagina „întoarsă”. Pare a se sugera dualismul funcţional al

, constă în faptul că adună pentru prima dată la noi un număr de documente etnografice de circulaţie internaţională, din familia de variante „Povestea poveştilor”. Este vorba de tema „răsadului miraculos”, frecventată până la obsesie la naşterea ei, în timpurile neolitice ale vieţii agrare, atunci când nu se putea face relaţia de cauzalitate dintre sămânţă şi devenirea ei ne-ontică în fruct. Omul semăna după puterea şi ştiinţa lui, de rest se îngrijea Domnul. Junimiştii, şi nu numai, puneau în exclusivitate pe seama năzdrăvanului de Creangă, iar acesta nu face vreo destăinuire de alt interes. Nici folcloriştii nu ne sunt de folos. Ei au cules din oralitate texte „serioase”, după chestionar şi cu metodă, lăsând la o parte formele spuse „fără perdea” şi „corozive”, ca să nu apară ruşinată faţa subţire a ţăranului de duminică. Nici un catalog internaţional de proză folclorică, de la Aarne-Thomson la Adolf Schullerus, nu înregistrează vreun text tip

Excepţie fac doar două corpus-uri rarissime de texte, descoperite de neastîmpăratul nehumuleştean Luca Pi ţu, ş i

…, p. 8). Materialele din colecţiile amintite sunt mult deteriorate de vreme şi se deosebesc, sub raport textual şi calitate expresivă,

P ove s t ea p oveş t i l o r

P o ve s t ea poveştilor gen. '80

Povestea poveştilor

Povestea poveştilor

(povestea pulei). Mircea N e de l c i u ,

organului viril.

Noutatea textului din 2004, de la „Timpul”,

.

, „ces collections de folklore érotique bien connues des seuls spécialistes” (

Le Chasseur de corbeaux

KryptadiaAnthropopohyteia

Avis de l'auteur

de va r ian ta românească . Aceas ta e s te recondiţionată în privinţa sintaxei motivice şi a formelor sensibile pentru delectarea estetică; celelalte păstrează în forme aproape ilizibile aspecte de grosolană arhaicitate. Când lipsesc înţelesurile mitice şi ambalajele stilistice proprii, apar la suprafaţă semnele hidoase ale mortificării. Creangă i-a prelungit exemplarului său dreptul la existenţă, destinîndu-l unor noi categorii de beneficiari. Dar, şi într-un caz şi în altul, s-au conservat elemente de pivot compoziţional şi structurant care justifică în ochii celui care vrea să vadă aderenţa fiecărui text în parte la una şi aceeaşi familie tipologică: femeia în chip de Mutter Erde, „străinul” pe post de „om al locului” şi pantocrator, aflat în „călătorie” pentru a-şi controla propria creaţie, ca şi cum s-ar implica din nou în ţesătura ei, adică în text şi în poveste. Aşadar, interesul pentru textul lui Creangă,

, este deopotrivă cultural şi estetic. El nu trebuie coborît la nivelul de lectură al cuvintelor „deocheate”, cum se obişnuieşte. În spatele acestora, ca şi pe terenul unor secvenţe umoristice (însuşi Iisus, maestru în mânuirea logosului creator, rosteşte nonşalant cuvântul buclucaş, spre marea mirare a Sfîntului Petru, „pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul

, ,

,răsadul miraculos

Povestea poveştilor

58

etnologică

aş trebuie decriptate unele naraţiuni mitice despre cultul vegetaţiei, transmise încă din marea epocă a matriarhatului. Ca de fiecare dată când este vorba de un început creator, de pildă, la semănat şi la nuntă, se pun în joc rituri şi limbaje ale procreaţiei. Cu cât ele sunt mai fabuloase şi mai licenţioase, cu se speră ca „recolta” să fie mai bogată.

Tocmai de aceea Luca Piţu a văzut în o complicată problemă de

l imba j , p recum ş i în a l te sc r ie r i a le humuleşteanului. Ca regulă generală, cred eu, aşa se ă totdeauna cu textele derivate din structuri mitice întemeietoare de cultură. Nu-i şi cazul

unde, într-adevăr, Ion Creangă este un povestitor rasat. Şi latura estetică scapă amatorului de cuvinte. Dar Creangă este „neîntrecut” mai ales aici, în inventarea de scene umoristice, absurde, delirante, în

. De pildă, apariţia babei din inţă atoateştiutoare

pentru că vine direct din matriarhat şi are înţelepciunea zeiţei Gaia, aceea care i-a venit de hac lui Uranos, îi dă sfaturi utile ţăranului angajat

a buruienos”),

atât

întâmpl

sau

, în , în

. Baba, fi

Povestea poveştilor

Amintirilor din copilărie Moş Nichifor coţcariul

Ivan Turbincă Dănilă PrepeleacPunguţa cu doi baniPovestea poveştilor

într-un agitat spectacol de limbaj, de blesteme şi de injurii. Dată fiind situaţia specială a momentului, de primire a recoltei „ca dar”, ele nu trebuie judecate la are, ca simple violenţe şi bădărănii. Tot ce se „ ă” în

, ca gestică şi semn lingvistic, are sens mai complicat şi trebuie decriptat cu grijă, prin strategii intertextuale, cum procedează, exemplar, Luca Piţu în suita de micro-eseuri de la sfârşitul volumului. Aşadar:

„ – Nepoate, eu te-aş învăţa ce să faci ca să te desfaci de sele răpede-răpede şi să scoţi bani înzăcit şi însutit decât pe păpuş

– Ce spui, mătuşă? Învaţă-mă, că ţ-oiu da ce mi-i cere şi un vrav de pule pe deasupra…

cnit inima… căci îi curgea ochii după e vedea aşa de zdravene şi de bâ

– Apoi eacă ce să faci, nepoate: încarcă-le în car şi le du la tîrg că ai să le vinzi ca chiperiul. Dar mânca-te-ar norocul să te mănînce, acum trebuie să las ruşinea la o parte şi să te învăţ cum ai să înveţi pe cumpărători a le întrebuinţa.

– Că bine spui, mătuşă, ia spune, ro– Când a fi să le fie dor de pulă, s-o şuieri cum

şuieri oile la strungă… şi atunci, numai să-ţi poată curul… Iar când s-ar sătura de ea, să zică: ho! ho! haram nesăţios. Şi atunci pe loc se moaie şi te descotoroseşti de

Şi drept dovadă, baba îşi înşfăcă o mătărângă, care era mai mare, de pe un strujan, şi începe s-o pue în lucrare cum se cade…” Ţăranul a ascultat-o. A pus marfa miraculoasă în sac şi a plecat la oraş.

Scena amintită pregăteşte alta asemănătoare, pentru un personaj tare drag lui Creangă, precum se ştie, un popă. Necunoscând lecţia babei, popa s-a apucat să „şuiere” într-o împrejurare şocantă, aşa că a urmat ce a urmat. Şi Mircea Nedelciu a preluat motivul în varianta sa la , păţania popei fiind pusă, de data asta, pe seama unui activist de partid. Iată cum se confirmă intertextualitatea.

Mereu îl văd pe Luca Piţu cu un sac în spate, făcând naveta esenţială pe ogorul literelor. Atenţie! Nu „şuieraţi” când treceţi pe ă el.

întâmplîntâmpl

dânoi, da ce mi-i da?

Când a auzit baba de pule, i-a zvâdânsele, când l

rzoete…

gu-te!

dânsa.

lâng

Povestea poveştilor

Povestea poveştilor

N.B.

59

carnete critice

GeorgeBODEA

DE AMICITIA

„Bătea atât de dur şi-atât de iute vântul...“

Nichita Stănescu-Aurel Covaci: destinul unei prietenii

ersecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă Bucureştri-Iaşi (1956-1958) Nopţile de coşmar ale poetului Nicolae Labiş

omagiu adus personalităţilor celor doi mari prieteni – Nichita Stănescu şi Aurel Covaci –, pe care i-am văzut împreună de-a lungul a trei decenii, deşi fiecare cu alte firi şi haruri, însă cu trăiri convergente

Partea a doua a titlului de mai sus reproduce întâiul vers al unei poezii din grupajul încorporat în cartea

,

.”

stora pot fi întâlnite în volumul de eseuri

(Premier, 2013), alcătuită de scriitoarea şi jurnalista Stela Covaci, care s-a remarcat anterior îndeosebi prin lucrările

(împreună cu Cezar Ivănescu),

şi apărute pe rând la

editurile „Libra”, „Vremea” şi „Tracus Arte” din Bucureşti, între anii 1997-2011. De această dată cartea îi apare la Ploieşti sub egida Casei de cultură „I. L. Caragiale”, în cadrul proiectului „80 de ani de la naşterea poetului Nichita Stănescu”.

Pe coperta volumului sunt dispuse, în triunghi isoscel, trei nume: Stela Covaci (autoarea), Nichita Stănescu şi Aurel Covaci, cei doi fiind cei la care se face referire în mod deosebit, dar şi, într-o mare măsură, coautori a ceea ce ni se propune. După cum rezultă din prefaţa cărţii, în intenţia celei ce veghează admirativ, ocrotitor şi provocator din vârful triunghiului, a fost împlinirea unei pioase îndatoriri concretizate într-un „

Recenzentul speră acum să-i fie iertată vinovăţia de a se abate într-o oarecare măsură de la intenţia mărturisită în acest citat, pentru că se va ocupa ceva mai pe larg doar de poetul „necuvintelor”.

Nichita Stănescu a întreţinut un adevărat cult al prieteniei. Şi a şi avut nenumăraţi prieteni. Despre unii dintre ei a spus câte ceva. Multe nume de-ale ace

Timpul asasinilorP

Respirări

Roşu verticalSunt prietenul şi

răzbunătorul eroilor morţi

Tânjiri către firesc

(Sport-turism, Bucureşti, 1982). Câteva dintre ele : Gheorghe Tomozei, Ion Băieşu, Fănuş Neagu, Anghel Dumbrăveanu, Mircea Tomuş, Constantin Chiriţă, Cezar Ivănescu, Eugen Simion, acesta din urmă fiindu-i şi coleg de şcoală în urbea „republicană”. Ba apar aici şi nume de prieteni de prin alte ţări, cum, de altfel, era de aşteptat în cazul unui scriitor participant la festivaluri internaţionale de poezie şi răsplătit cu prestigioase premii europene.

, poetul se autodefineşte ca om şi scriitor în acelaşi timp, afirmând: „

.” Mulţi dintre prietenii scriitorului sunt „eroi morţi”; el însuşi biologic a murit. Rămâne să-i răzbune pe toţi poezia sa.

Nichita Stănescu este în prim-planul tuturor capitolelor lucrării

curităţii şi Acte şi fotografii de familie). Acestor capitole li se adaugă un consistent grupaj de poezii ocazionale ale aceluiaşi, sub titlul Acestea apăruseră anterior în trei ediţii: Iaşi, 1993; Bucureşti, 2002 şi, din nou, Iaşi, 2003.

umpărase o casă cu grădină şi curte interioară, unde „traiul nu era idilic, era de-a adevăratelea”. Într-o mansardă din apropierea „Cavacilor” avea să-şi împlinească şi risipească clipele de fericire conjugală, împreună cu Gabriel o patru ani, acel care debutase editorial cu placheta intitulată labişian (1960), dar de acum deja îşi precizase individualitatea prin apariţia volumului

Deosebit de convingător este felul în care e realizată în acest capitol, pe de o parte evocarea personalităţii poetului, pe de alta atmosfera şi natura relaţiilor cu cei din generaţia sa, cea care revendica „dreptul la timp”. Iubirile stănesciene sunt experienţe autentice de viaţă; ele se succed parcă fulgurant sub „cerul scintilind de stele” şi, totuşi, au trăinicie deşi se numesc Magdalena Popescu, în vremea liceului; Doina Ciurea, fosta iubită a lui Labiş; Gabriela Melinescu, cea fugită de acasă, pentru ca mai târziu să ajungă tocmai în Suedia; Dora, ultima într-o lume de „noduri şi semne”, toate – trepte ale devenirii propriei fiinţe dar şi cu individualitatea lor. Mărturisirile îndrăgostitului incorigibil sunt adeseori insolite şi,

În , poemul de început al volumului

(I. Memoriale, II. Documente din arhiva se

.

În primul capitol îl vom întâlni pe poet în preajma familiei Covaci, care, în 1966, c

a Melinescu, vreme de vre

din 1966.

Pean

Destinul unei prietenii

Sensul iubirii

11 elegii

carnete critice

60

necunoscându-l pe mărturisitor, poţi rămâne siderat. Semnificativă e amintirea unui dialog al naratoarei cu năvalnicul prieten ce se joacă „de-a sufletul” :

Acest dialog avea loc la puţină vreme după eliberarea din detenţia politică a Stelei Covaci.

Poeziile cu „dedicaţie” incluse în sunt în mare măsură un fel de

fanteziste arte poetice cu adresare directă către muzele inspiratoare: Stela şi Laura, fiica soţilor Covaci. Iată începutul uneia „către Laura”:

Şi aici se vădeşte adevărul uneia din observaţiile lui Nicolae Manolescu care îl consideră pe Nichita Stănescu „un versificator diabolic de abil, un poet inspirat şi original” chiar atunci când discursul său este „evaziv şi pe alocuri absurd” (

Cu consecinţe deosebite în ceea ce priveşte posibila interpretare a liricii lui Nichita Stănescu ar putea fi recitirea acesteia după parcurgerea atentă a documentelor din arhiva securităţii, reproduse în capitolul al doilea din volumul alcătuit de Stela Covaci. Cititorul va fi surprins de faptul că un scriitor a cărui operă se detaşa tot mai vizibil de problematica ideologică şi politică a momentului a fost ani buni supravegheat de securitatea atât de prompt informată de indivizi, unii cu preocupări literare, din categoria aceluia pe care eseistul Gabriel Liiceanu îl numea „dragul meu turnăto

Parcurgi cu un amestec bizar de interes şi stupefacţ ie rapoartele of iţeri lor şi notele informative ale „surselor” privitoare la tot felul de aspecte ce ţin de identitatea la vedere dar mai ales ascunsă a „obiectivului”: biografia, viaţa intimă, relaţia cu alţi scriitori şi „uniunea” acestora, ce gândeşte şi rosteşte la adresa regimului, de ce este nemulţumit de „politica în domeniul literaturii”,

„

.”

„

).

r” în opul cu acest titlul (Humanitas, 2013).

– Ce dar ai putea să-mi faci tu, Nichita ? Uite, te-aş lua de soţie chiar acum.

M-am emoţionat, dar m-am şi speriat

Tu pată de aur pe plumbul vieţii mele,Ce viaţă de noroi cu mări deschiseŞi cât de multe foarte multe stele

Istoria critică a literaturii române

–

Destinul unei prietenii

Mai negre decât negrul din abise.Dintre atâtea laturi stângi.”

mai ales că veniturile pe care le are nu l-ar îndreptăţi la aceasta. La un moment dat (1976), după aproape şapte ani de urmărire, printr-un raport special se propune închiderea DUI „Socrate”. Şi, ca în atâtea alte cazuri scoase la iveală în ultima vreme, te poţi întreba şi de această dată la ce a folosit atâta absurdă risipă de energie. Câte indemnizaţii de turnători şi zdravene salarii pentru securişti au fost plătite zadarnic, pentru ca în cele din urmă, cu prilejul „evenimentelor” din '89, chiar cei puşi să apare regimul să aibă un rol decisiv în demolarea lui, de se mai află şi acum sub ruine fumegânde !

Sunt consemnate adeseori tot felul de cârcoteli de-ale „poliglotului de limbă română” ; nici o atitudine făţiş critică, întrucât Nichita Stănescu este un cârcotaş alintat. Avea toate motivele să nu-şi pericliteze avantajele. Dintr-o notă informativă rezultă că era invidiat între confraţi pentru remunerarea sa. La vremea când colegii săi de filologie eşuaţi în învăţământul de toate gradele câştigau abia o mie şi ceva de lei,

61

carnete critice

veniturile sale erau cu asupra de măsură convingătoare: 4500 de lei ca redactor la „România literară”, 5000 de lei un fel de indemnizaţie-cadou din partea vicepreşed ntelui USR, la care se adăugă împrumuturile nelimitate de la Fondul USR şi drepturile de autor curtat de diverse publicaţii şi edituri

Dar ce mărturiseşte creaţia sa poetică? Poartă ea amprenta timpului? Paradoxal este că în chiar anul în care îi apare volumul de „elegii”, într-un manual de limba şi literatura română îi era reprodusă şi comentată o poezioară-declaraţie de adeziune în stil lozincard, amintind în rezumat de „Era entuziasmului” a lui Nicolae Labiş :

Evident, o asemenea „creaţie” nu-l reprezintă pe poetul care va preamări „măreţia frigului” sub un oriz nt abstract. Printre cei care au apucat perioada frigului concret vor fi fiind şi unii care îşi aduc aminte de prestaţia poetului alături de vorbitorii de profesie la una din adunările puse la cale de partidul unic (Plenară ? Congres? M.A.N.? Conferinţă pe ţară? Ce importanţă mai are!?) Cu acel prilej Nichita Stănescu şi-a recitat, cum numai el era în stare s-o facă, o poezie din care nimeni n-a înţeles nimic şi totuşi s-a apaudat frenetic – răsplată pentru faptul că s-a putut demonstra că regimul respectă libertatea artistului de a spune orice, numai să nu tulbure orânduiala de partid şi de stat.

Critica literară a insistat adeseori în aprecierea liricii stănesciene în legătură cu stilul personal şi inimitabil, întemeiat în mare măsură pe inovaţiile lexicale şi morfosintactice, pe elementul surpriză al imaginilor, pe fantezia debordantă şi pendularea între joc şi gravitatea melancolică. S-a vorbit şi despre un anume fel de raportare la lumea înconjurătoare. este şi ea însoţită de o precizare asemănătoare: „Opţiunea la real”. Dar pentru cei mai mulţi comentatori „realul” lui Nichita Stănescu pare a fi populat numai de „obiecte cosmice” de neperceput prin intermediul simţurilor fireşti, în ultimă instanţă nişte abstracţiuni şi „obiectele” şi simţurile.

Şi totuşi, chiar aşa o fi întotdeauna?

i

.

„

.” ( )

o

Cu timpu-acesta bolţii îi supunRubine şi smaralde, ametisteŞi cărămida trupului mi-o punLa ridicarea lumii comuniste Cântec

A cincea elegie

Evident, poetul se detaşează net de lirismul convenţional, ducând în acest sens mai departe ceva din sensul eroic al modelului Labiş. Volume

şi sunt doar prin titlu declarative. În majoritatea textelor incluse aici, ca şi în celelalte culegeri, nu se poate vorbi de prezenţa unor teme în înţelesul tradiţional. Mai degrabă întâlnim anumite motive-pretext, cuvinte cheie şi simboluri care servesc intenţia de filosofare prin apel la paradoxuri şi ambiguitate. Adeseori Nichita Stănescu şi-a mărturisit opţiunea pentru conceptul de „operă deschisă”. Între semnificaţiile posibile poate fi descifrată şi prezenţa celor legate de viaţa concretă. Însuşi obstinatul refuz al stagnării de orice fel este un asemenea semn: „

Problema raportării poetului la timpul istoric concret în care a vieţuit ar merita să fie abordată pe larg prin luarea în considerare a unui număr cât mai mare de texte. Deocamdată, fără comentarii, un singur citat care te poate pune pe gânduri :

Te-ai putea întreba cum de-o fi scăpat asemenea text vigilenţei informatorilor şi mai ales ochiului laser al cenzurii.

Până una-alta ai putea reciti / recita o anume baladă din François Villon…

le

.” ( )

„

… ” ( )

Roşu vertical Un pământ numit România

O aripă vierzuie prevesteşte / Un mult mai aprig ideal

Ce s-a întâmplat cu băieţii aceia superbide la sfârşitul războiului ?

şi vorbind din când în când franţuzeşte,

Mai scotea câte unul câte-o plachetă

pe cheltuială proprie sau prin subscripţieşi noi, elevii,o citeam topiţi de admiraţie, neînţelegândneînţelesuUnde sunt acei adolescenţi […]Unde eşti domnule supraveghetor

Bruscă vorbire

Elegia a opta

Liceeni mergând din când în când la dame

cu un bun accent european?

de versuri

l…

Din clasa a opta ?

 

62

Al.Cistelecan

Nefericit județ, județul Satu Mare! E unul dintre puținele județe pe unde Eminescu n-a călcat pe nici o piatră

nici un han sau popă darnic. Toată lumea știe că pe unde-a umblat Eminescu locurile sunt sfinte și sfințite și e o adevărată revelație să se mai descopere cîte-un drum ori potecă bătut de poet. Dar Sătmarul e un județ definitiv frustrat.

, însă, doar pînă acum. Căci nici județele (ca și oamenii) nu pot îndura frustrări eterne; vine momentul în care se smulg din asemenea chinuri și le pun capăt. Trauma eminesciană a Sătmarului e vindecată, printr-un gest de pietate și, deopotrivă, de avînt localnic, de un volum coordonat de George Vulturescu:

(Documente de istorie literară – studii critice) (Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2015). Ideea compensatoare e că de n-o fi umblat Eminescu prin Sătmar, s-au dus sătmărenii la el. Și chiar sunt cîți

lturescu și de Viorel Câmpean (în două studii care, parțial, se suprapun, deși în unele puncte nu-s de acord), care se pare că l-ar fi cunoscut. Între ipoteză și fapt stau lucrurile, deși, fi rește, oastea lui Vulturescu tran sformă subit ș i vitejeș te ipotezele în fapte. Iar pentru ca acestea să fie mai multe se face loc și unor prezențe „colaterale”, care au avut – ca să zic așa – doar contact mediat cu Eminescu. Cam acesta e cazul Otiliei Cosmuța, fiica poetului protopop (sau invers) George Marchiș, pe care o evocă și invocă (pe bun merit, căci Otilia nu numai

, n-a dormit sub nici un copac și n-a poposit la

e

Asta

va, identificați și de George Vu

Mihai Eminescu și scriitorii sătmăreni

că e prima româncă înconjurătoare a lumii, dar a fost prietenă cu Brâncuși – la care o și duce pe domnișoara Pogany, secretară a lui Anatol France și a lui Rodin, prietenă cu Ady și, peste toate, a avut parte și de o prefață semnată de H. Barbusse), într-un studiu de rigoare, Mircea Popa. Dar dacă Otilia, în peregrinările ei, nu l-a întîlnit pe Eminescu (o să zică lumea că nu se putea, dar în logica volumului s-ar fi putut), l-a întîlnit, în schimb, păr

de vreme ce G. Mihăilă ia de la Marchiș cîteva poeme și le trece la Eminescu; cum zice Vulturescu însă, „mai mult ca sigur” Eminescu va fi citit poemele lui Marchiș în „periodicele ardelene” care „circulau la Cernăuți” (p. 19). Mai mult ca sigur că-i probabil așa. Gradul de probabilitate a întîlnirii crește în cazul lui Ioan Silviu Sălăgeanu, deși nu chiar pînă la certitudinea absolută; dar, „pentru autorul acestui studiu (adică pentru George Vulurescu, n.n.), această ipoteză ar putea proba prima întîlnire a unui sătmărean cu M. Eminescu” (p. 24). Și, ca să probeze ipoteza, Vulturescu aduce toate argumentele favorabile. Măcar pentru efortul lui și tot ar trebui să acceptăm cu toții că Sălăgeanu a dat mîna cu Eminescu. Alt

intele ei, protopopul. Nici el chiar personal, dar un fel de întîlnire va fi fost

Eminescologia de Sătmar

portret în cărbune

portret în cărbune

63

sătmărean pe care Eminescu l-a „frecventat” a fost Dimitrie Sfura, ale cărui versuri din

„(Sunt reproduse poeziile lui

Sfura și Marchiș, ceea ce era de cuviință). Cei trei ar reprezenta, a șa d a r , p r i m a d e l e g a ț i e sătmăreană primită de Eminescu.

Tot la posibil și probabil figurează și întîlnirea lui Vasile Lucaciu cu poetul (aici Vulturescu nu e de acord cu Câmpean, care crede că a fost vorba de alt popă, Covaciu), căci, ne putem întreba cu Vulturescu, „de ce nu și-ar fi căutat (Lucaciu, n.n.) colegii cînd trecea prin Viena spre Roma”?! (p. 27). Da' chiar! Așa că nu-i exclus ca Lucaciu să fi fost ”singurul (primul?) sătmărean care s-a întîlnit cu M. Eminescu” (p. 31). Cu durere-n suflet (dar datoria de scrupul obl igă!), Vu ltu rescu comen tează ș i articolul „anti-eminescian” al lui Lucaciu din

– „Poetul Eminescu și Biserica Catolică”, scuzîndu-l ca simplă „extensiune a curentului blăjan apărut în urma cărții lui Al. Grama” (p. 35). „Antieminescianismul blăjan” ar trebui (măcar acum, cînd a reapărut și cartea lui Grama) pus în contextul care l-a motivat; nici chiar canonicul de Blaj n-a pus la îndoială valoarea lui Eminescu; ba chiar, dacă n-ar fi fost vorba de un poet care să modeleze, prin forța artei sale, sensibilitatea și ethosul național, Grama nici nu s-ar fi ocupat de el; cu atît mai puțin Lucaciu. Dar ethosul pe care-l percepea (în opera eminesciană)

pe care voiau să-l pună în practică. În calitate de educatori s-au pus ei contra frivolității pe care o percepeau ca iradiantă și contagioasă. Dar pînă la urmă și-au dat și ei seama că nu Eminescu e de vină – iar Vasile Lucaciu are și vorbe bune despre poezia eminesciană.

Mai turnați-mi ar fi fost cîntate, conform lui Teodor V. Stefanelli (p. 15), cu mare patos și cu un fel extaz” de poet.

u ei contravenea proiectului – cam

victorian – de națiune

Cam pe același traseu documentar pe care merge Vulturescu merge și studiul lui Viorel

Revista catolică

Câmpean - Frînturi din relația lui Mihai Eminescu cu s t (deși

din Satu Mare”

, literal,

„ă mărenii” în unele amănunte cei doi nu

sunt de acord). Ca să probeze absolut devoțiunea sătmăreană pentru Eminescu, Viorel Câmpean menționează că „întîiul Liceu din țară care a purtat numele Poetului național a fost Colegiul Național

(p. 77). Lucrulm-ar mira, dar poate că-i așa cum zice Viorel Câmpean. Tot filă de devoțiune sătmăreană – remarcabilă de departe – e și pădurea de pe Comja, unde generalul Georgescu Pion a scris numele poetului, în 1939, cu puieți de molizi (un reportaj despre „soarta” pădurii semnează Ioan Nistor). Cîteva portrete de traducători – în maghiară și engleză -, făcute de George Vulturescu, întregesc galeria eminescologilor de Sătmar. Mai ales punîndu-i la socoteală și pe cei din ultimele valuri, de la Gheorghe Bulgăr la Grațian Jucan și Gheorghe Glodeanu.

Carte devotată, așadar, menită să vindece o rană.

Mihai Eminescu

64

labiş forward

NicolaeLABIŞ

II

[ADAOS 2]

Cu gâ

Prietene, te du acum

astaniu

Pântecele goale în versuri eminesciene.

Amândoi într-antâia de liceu

zicea domnul

Pădurile îşi văluresc în jurAlbastrele lor unde călătoare.Şi-n aerul iernatic, dens şi purPrind şoapte-aprinse împrejur să zboare:- Prietene, nu căuta scăpări

nd că ispăşit-ai vina-n vină,Şi nici nu-ţi asfinţi sub tânguiriPrinosul ce ţi-l dărui de lumină.Cântarea care-ai fi putut s-o nalţiAu înălţat-o alţii – nu te doară,Ci alta mai târziu poţi înălţa – Dar adevăru-i că putea să moară.

– te-aşteptPe mai târziu cu alte veşti, de bineSă te-nvelesc în călduroase foiOri în răşini străine pentru tine.

ADOLESCENŢĂ

O cunoscusem pe fata cu părul cCu ochii vii şi-ntrebători pe sub sprânceneDin timpul secetei, când colegii-şi nemureau

O, cu ce turburare făceam repetiţii la dansuri şcolareMă sfiam s-o strâng de mijloc cum Şi o cuprindeam numai cu degete imaginare.

Îmi era ruşine de părul meu nesupusDe nasul cam cârn şi de buzele groase,Îmi era ruşine şi pentru că-mi era foame

187.)(Ms. olograf, 1 f., A5, cerneală albastră, intervenţii, nr inv.

Da, chiar mai există inedite!

Când vorbeam băieţilor şi fetelor despre lucruri frumoase.

şi am fost premiatParcă şi oamenii de pe străzi s-au făcut mai buniDomnii profesori ne-au zis să ne spunem tovarăşiŞi dimineaţa nu ne-au mai plictisit cu rugăciuni.

În patruzeci şi nouă pe fata codanăEu am părăsit-o. Prin fumul de ţigări (eu nu fumam)La o şedinţă U.T.M. la judeţeană.

Inima mi-a tresărit şi la raport

Că s-a-ncâlcit şi ea într-un cuvântMai rău decât mine.

Apoi ne-am plimbat amândoi pe uliţa RădăşenilorŞi cum era primăvară, ne-am înţeles să ne prindemErau multe flori, noi vorbeam turburaţi despre organizaţieŞi despre examenele la limba română

Dragostea noastră, ca un cerb speriatEra vârsta când strigam la şedinţă prea multe lozinciŞi citeam toate poeziile lui Frunză.

suflet adânc, de cuvinte-ncerca să se-ascunză -.

În oraşul ei natal se făcuse o şcoală, voiaSă plece să înveţe acolo. Eu i-am scris despre caseŞi despre frumuseţea oraşului nostruUn caiet cu pasteluri foarte tendenţioase.

Gândului, flămândului.

Eului, flăcăului –

E-un sat moşnegescPădurile moarteÎn toamnă-i doinesc...

Apoi au mai trecut ani

Târziu, când devenisem utemist

M-am bâlbâit – încaltea bine

În

Dorului, odorului,

I Departe, departe,

(Ms. olograf, 2 f. caiet aritmetică, A5, cerneală albastră, nr. inv. 4.)

ALEAN

65

labiş forward

Sub zare, sub zareE-un sat c-un copil –

Aiurea, aiurea

Prin veri pe-nserat.

În munte, în munte,

Iernaticul cânt...

II

E-un sa

E traiul mai bun –

De-a jurul, de-a jurul

Prin codrii pustii

Fecioare, fecioare

III

Dar unde, dar unde

S-ascund, s-ascunde

În pieptu-mi nebun –

Pădurile-n floareFoşnesc în april

E-un cântec şi-un sat -Oftează pădurea

Foşneşte prin vântŞi cetini cărunte

Hăt unde, hăt unde,t şi-un bordei

Şi vraja s-ascundeÎn drum şi în stei

Năuntru, năuntru,

Şi tata-i mai mândruTrăgând din tiutiun –

În umbre mlădii – Hălăduie furul

Roiesc pe cărări...Şi gândul mă doareAici peste zări –

E-un sat şi-un bordei?

Trimişilor mei.

Năuntru-i, năuntru

Mi-i jale-năuntruOri... nu ştiu ce să spun.-

De-a jurul, de-a jurulii

Fugit din câmpii

Fecioare, fecioare

IV

Departe, departe

Arar înfrunzesc.

Pe zare, pe zare

Aiurea, aiureaGândirile-i bat –

În satul uitat –

Tu munte, tu munte,

M-a prins sub pingea

nr. inv. 245.)

[„AM SUFLETUL DREPT...”] *

Dorm smalţuri gălbNăuntru stă furul

Roiesc pe cărări?Şi gândul mă doareSub zări şi pe zări –

E-un sat moşnegescPădurile moarte

Eu văd un copil –Şi-i scutură floarePădurea-n april...

Da-l cheamă pădurea

Primeşte-l pe vânt,Cu cetini cărunteŞi-otravă de cânt –

O boală, o boală

Ea are betealăŞi-a pierde-o n-aş vrea.

(Ms. olograf, 4 f. caiet aritmetică, A5, cerneală albastră,

Am sufletul drept dar rănit ca un fagBătut într-o vreme de vânturi uscate,Vinele lui sănătoase îşi tragSeva care-n spărturi la lumină se zbate.

Cântecele noastre nu mai încearcă-n zadarSă-nvelească în taină răni trecătoare

66

labiş forward

Cântecele noastre vindecă-n aer şi-n soare,

Pe când eram mi tânăr, simţeam şi pe atunciNevoia să mă dărui şi dorul de mai bine.Naivitatea însă şi graba tulburau

Un eroism romantic şi totuşi prea îngustÎmi ameţea gândirea şi haina-i purpurie...

Şi îmi visam sfârşitul căzând la datorie.

Mă văd aevea parcă şi-mi vine să zâmbesc –Puştan cu ochii limpezi şi buzele severeCe-ar fi-nfruntat duşmanul cel mai primejdio

Ce sigur împărţise, pământu-n buni şi răiDispus să-mi văd duşmanul şi-n fratele mai mare!Cum chinuiam cu-atâtea principii fără rostÎntâia mea iubire ce-a fost încântătoare!

Dar că păstrez de-atuncea un bulgăr preţiosPe care-apoi în straturi s-a prins substanţă vie,O ştiu, căci amintindu-mi zâmbesc înduioşatŞi-i şi mândrie-n zâmbet, nu numai duioşie.Când trec prin ploaie toamna şi plouă cu noroiŞi drumul lung de ţară şi frigul mă-ntărâtă,

âmbet păşesc învioratŞi cu copilăria naivă, hotărâtă

Nu mai sunt decât priviri şi-auz

Şi în bătaia sângelui la tâmple.Magma iubirii, coaptă de demultDin zeci de pagini pe-un crater se revarsă

Trecut de lave vii şi zgură arsă.

Sunt sigur, ea-nţelege t

Ca un balsam minunat picurat din frunzare.

AMINTIRI

Umana puritate ce clocotea în mine.

Strigam lozinci prea multe stricând câte-un discurs

sDar nu-nfrunta privirea vreunei pioniere.

Cu-al amintirii z

ANTUZA[...................................................]

Încolo numai ea privirea-mi împle,O simt pe buze, dulce gust amar,

Zvâcnind cu bubuit interior

ot ce simt.

Ms. olograf, 1 f., A5, cerneală albastră, intervenţii concomitente elaborării, nr inv. 11.)

(Ms. dactilografiat, 1 f., redacţională „Contemporanul”, A4, nr. inv. 108.)

Dar dacă-n ochii ei mai e răceală,E semn că-mi pedepseşte-n acest felDeşertăciuni, păcate şi greşeală.Şi dacă tace când vorbesc cu ea, Semn că mult prea complicat i-e gândulŞi n-aş putea prea bine să-l pricep,Ori i-ar ştirbi-nţelesul, cu

... Aşa gândea. Şi totuşi aşteptamCuvântul magic într-o zi să-mi spună...Mi-a spus că „să ne întâlnim mai rar,Că prea ne împreună,”Apoi că Gicu şi-a luat un ceas,Că s-a distrat la balul de aseară,Şi a plecat săltându-şi graţiosCosiţele, frumoasă şi uşoară.

a) Ar vrea, ar vrea acum turbaţi copii să ni-i ardă să culce şcoala – îmbătaţi sub flacără şi bardă, să ardă iar în vraf înalt a slovei-nţelepciune – să se-amăgească, cum că ard Înţelepciunea lumii...

Un berlinez, odată,

Spre dânşii îndreptată Şi în statuia din Berlin Spre soare înălţată.

vor cei ce-n ură grea Vor foc să pună lumii

în ştreang le şti-vor da Înţelepciunea lumii!

vântân-ul...............................................................

[..............................................]

[„AR VREA...”]

E-n vorba Fri[e]den, ce mi-a spus

E-n huiduiala unei lumi

Vedea-

Ce rang

compromitem

(Ms. olograf, 1 f., A5, nr. inv. 187. Vezi ntinuare, la

O. M.,II. Antuza.) p. 695, unde ar

fi urmat,probabil, a se ataşa, în co

(Ms. olograf, 1 f., A5, cerneală violetă, intervenţii concomitente elaborării, nr. inv. 226.)

(Texte stabilite şi comunicate de Nicolae Cârlan)

67

– Sărut dreapta, părinte. Am venit să-ţi spun să vii diseară, să-i citeşti moglanului, că a făcut bine şi s-a dus de-a berbeleacul… – Soră Zamfira, îşi ridică sprâncenele preotul a tulburare, nici acum nu-l slăbeşti? Iartă-l, că doar eşti creştină, gata s-a isprăvit. – Aista om, ştii şi mata, mi-a mâncat sufletul şi s-a hrănit cu sângele meu, sta-i-ar în

să-l slobod peste trei zile! se oţâreşte femeia, vorbind ca un soldăţoi lipsit de mahorcă. – Şi-atunci, de ce mă chemi să-i citesc? e nedumerit popa. – Aşa-i datina, părinte! Ce, nu ştii, ori te faci? Şi să bată clopotele, că eu în vremea asta am să-i trag un bocet, să se audă peste întreg satul, încheie pe acelaşi ton Zamfira, ieşind în drum, cu pas de capră scăpată din funie. Părintele Zenovie a rămas în ogradă, scărpinându-se în barbă şi urmărindu-i mersul zvelt, de parcă femeia şi-ar fi întors orologiul cu mulţi ani în urmă. Îi ştia viaţa, îi cunoştea necazurile şi o admira pentru puterea ei de luptă şi credinţa în Dumnezeu, chiar dacă uneori, sătulă de mofturile bărbatului, părea să o ia razna. La paisprezece ani, Zamfira îşi întrecea toate suratele din sat. Frumoasă, de ziceai că în fiecare seară se scălda într-un iezer cu lapte în care şi-au dat întâlnire toate neamurile de flori, veselă precum soarele ieşit din încleştarea balaurilor plumburii, harnică, semănând cu o albină de mai şi sprinţară la joc, scoţând sufletul băietanilor, care o mâncau din ochi ziua şi o visau la vreme de noapte. Nu îndrăznea însă nimeni s-o ceară, întrucât sfatul bătrânilor statornicise cândva că o fecioară nu se va mărita decât după ce va împlini optsprezece ani, iar flăcăului i se dădea dezlegare abia după ce era lăsat la vatră. Hotărârea celor înţelepţi de altădată era respectată cu sfinţenie. Şi nu era singura. Fata pleca

gât hleiul din borta în care am

Vremuri maştere

proză

IoanŢICALO

la joc întotdeauna însoţită de părinţi, de mamă sau de un flăcău. În cazul acesta, tatăl îl avertiza pe tânăr la modul cel mai serios:

poi până la apusul soarelui! Nerespectarea poruncii atrăgea după sine o exemplară sancţiune: copila era oprită de a mai ieşi la o asemenea distracţie până la împlinirea anului, în vreme ce tânărul era legat de tatăl său de un stâlp îngropat la marginea medeanului şi lăsat acolo trei zile şi tot atâtea nopţi la post negru şi păzit cu străşnicie ca nu cumva să-i dea cineva un strop de apă. Iarna avea dreptul la foc şi la o ceaşcă de ceai o dată pe zi. Unii îşi aduceau aminte că o singură dată s-ar fi petrecut un necaz de felul acesta, băietanul acela dispărând pentru totdeauna din sat în huruitul începutului de război. Cine să-i mai aibă grija când măcelul a semănat cu trupuri de bărbaţi atâtea câmpuri întinse, iar tifosul i-a secerat pe cei de acasă fără milă? S-a întâmplat că în casa acelei familii, cu câteva zile înainte de pacostea cu acel flăcău, i s-a născut un alt băiat care a domolit supărarea părinţilor. Tatălui, cu pământuri întinse şi mobilizat pe loc, din cauza unei boli închipuite, i-a părut rău că a pierdut două braţe de muncă zdravene. Mai târziu, s-a bucurat că de casa lui nu s-a atins nici o boală, ieşind cu bine din perioada zbuciumată a războiului. Doar că Jorj al său, crescut cât un urs, era cam greu de cap şi uneori chiar întors pe dos. Îi cereai să-ţi aducă o cană de apă, el nu se ducea nici la căldare, nici la fântână. Cobora agale până la Pârâul Morii şi venea de acolo peste un ceas. De se întâlnea cu o fătucă, o prindea de mână şi o ţinea, hlizindu-se la ea, şi, dacă aceea ar fi vrut să se desprindă şi să plece, făcea o mutră de criminal, îi turna apa-n cap şi se ducea după alta. Când l-a trimis într-o zi să hrănească animalele din grajd, el le-a dat drumul în grădina cu păpuşoi. La prăşit, nu l-a întrecut nimeni, nimicind de-a valma buruienile şi cartofii. De la o vreme l-au lăsat în banii lui, păzindu-l să nu pună gura pe rachiu, că atunci fugărea orice femeie întâlnită în cale. Norocul lor că acesta nu putea alerga multă vreme. Tatăl său, îmbătrânit înainte de vreme şi cam neputincios, a crezut de cuviinţă să-l însoare, gândindu-se că aşa o să-i vină mintea la cap. L-a chemat într-o duminică după amiază pe Octav Raţ, spunându-i verde în faţă, după câteva pahare: – Vreau să ne încuscrim. O dai pe Tatiana după

– Tu mi-o iei, tu mi-o aduci îna

68

Jorjică al – Nu se cade, a încercat să se împotrivească omul. Tatiana-i o copilă, ai uitat de datina noastră?... – Dă-o-ncolo de datină, doar n-ai orbul găinilor, tu nu vezi că lumea se schimbă de pe o zi pe alta? Îţi dau un hectar de pământ , din cel mai bun, cu acte şi restul le rămâne lor. Ce zici?... – Aşa mai vii de-acasă, cuscre, s-a luminat Octav, după câteva clipe de gândire. Poate nu s-or lega ăştia de mine, după cum ţi-au dat pace şi ţie. Pe alţii, cu mai puţin pământ, i-au făcut chiaburi şi tot zile fripte au avut. Mata ai scăpat de trânteală… Octav, doar cu o palmă de loc şi văduv, pusese ochii pe una, însă aceea l-a răzuit cu briciul vorbelor: – Măi Octav, tu mi-ai fost drag odată, dar amu ce să fac la tine, un sărăntoc, să-ţi număr păduchii din cap ori din altă parte? Gospodarul a ieşit din ograda lui Melinte călcând în străchini. Nu s-a dus acasă. Pe drum s-a oprit la crâşmă unde a mai luat o secărică, după care a luat-o ca un ogar către bordeiul Mariţei. A găsit-o sub un cireş spălând rufe. – Mariţă, eu am venit să te cer de nevastă, a cucurigit el, înţepenit pe cele două crăcane. Amu am şi eu pământ, de nu l-om putea lucra amândoi… Femeia s-a îndreptat din şale, rămănând cu o cămaşă udă într-o mână, în vreme ce bărbatul îşi ştergea sudoarea de pe frunte. – Şi, mă rog, ce-ai făc t, ai tras de capătul grădinii şi ai lungit-o până sub deal? l-a iscodit gospodina, uitându-se curioasă la musafir. – Mi-a dat un hectar Melinte…, săptămâna ce vine facem actele şi noi ne cununăm…, râde fără să vrea Octav, frământându-şi acum picioarele în iarbă. – S-a apucat de făcut pomană zgârciobul, văzând că i se apropie funia de par? se întreabă Mariţa. – I-o dau pe Tatiana de noră, se laudă cel venit. – Ţ s-a întunecat mintea, mă, ori îi dusă la păscut pe cele coclauri? izbucneşte femeia. Ai stricat datina şi ţi-ai vândut sufletul, mangositule? Şi ai venit ca un curcan să mă ceri de nevastă, potlogarule?! Octav n-a apucat să răspundă, căci s-a trezit cu rufa udă peste cap, trebuind s-o ia din loc, cu ochii împroşcaţi, abia nimerind poarta. – Să nu te mai văd în ochi, haramule! i-a strigat din urmă cea dorită de nevastă, agitându-şi cămaşa

meu…

u

i

cu care l-a croit.rma lui şi nu s-a

oprit decât tot dinaintea ţoiului de secărică. Îngurzit, a mai turnat în el trei măsuri pe datorie şi de acolo s-a îndreptat către casă, hotărât să-şi mărite fata. – Tu, copchilă, i-a spus, după ce s-a trântit pe pat, peste două săptămâni facem nuntă cu feciorul lui Melinte… Tatiana a rămas stană de piatră. Ar fi vrut să spună ceva, însă gura i se încleştase dintr-odată, iar capul a început să-i vâjâie, de parcă s-ar fi găsit în mijlocul unei furtuni năprasnice, dezlănţuită

. Văzând că-şi poate mişca picioarele, s-a dus afară în grădină şi acolo a plâns în neştire chiar şi după ce i s-au isprăvit lacrimile. Când a venit înapoi aproape de casă, l-a auzit horăind şi atunci i-a venit o idee:

i îi crăp capul!... Doamne, iartă-mă pentru gândul cel rău, a izbucnit din nou în plâns, dându-şi seama de prostia ce-i ieşise din gură. La vremea hotărâtă, s-a mutat în casa lui Jorj, poamă bună ajunsă în gura porcului. La câteva zile după asta, un om de la primărie a trecut pe la fiecare, anunţând omenirea să se prezinte la căminul cultural pentru treburi importante, sala cea mare devenind neîncăpătoare. Pe scenă o masă lungăreaţă, cu primarul, şeful de post şi doi necunoscuţi. S-a ridicat unul din ei şi a lătrat mai bine de o jumătate de oră despre binefacerile colhozului. A vorbit apoi primarul, poticnindu-se la tot pasul, din care cauză l-a apucat din când în când câte o tuse, ce părea să fie măgărească. În urmă, s-a sculat miliţianul şi atât a cuvântat: – Să nu dea mama dracului să mă puneţi la

treabă, că eu vă jupoi de şapte piei! Şi acum, tovarăşul o să vă cheme aici câte unul, să iscăliţi cererea. La auzul numelui, în sală s-a produs o oarece rumoare, mai ales că unii parcă l-ar fi recunoscut dinainte pe cel dispărut cândva din sat. Acesta s-a ridicat încruntându-se, s-a uitat peste oameni ca un hultan, ca să deschidă pliscul, gata să-şi înhaţe orătania: – Să vină pe scenă Melinte Alexandru! Bătrânul s-a ridicat încet şi a păşit, sprijinindu-se de cârjă. S-a oprit în faţa mesei, l-a privit drept în ochi pe cel rămas în picioare şi a glăsuit cu îndrăzneală:

Octav a stârnit un nor de colb în u

din senin

– Iau toporul ș

Melinte de la partid

proză

69

proză

– Am ştiut că iarba rea nu piere şi am venit aici să-ţi spun în faţă, feciorule, care m-ai făcut de râs dinaintea acestor oameni, că eu n-am să iscălesc niciodată, să înstrăinez pământul strămoşilor noştri. Obială ai fost şi cotreanţă ai ajuns, de te-ai pus în slujba satanelor! Când a terminat de vorbit, lumea din sală era toată în picioare, privindu-i cu duşmănie pe cei din prezidiu. Melinte cel tânăr, văzând reacţia omenirii, a urlat încerând s-o înfricoşeze: – Plutonier, prinde-l de mâna dreaptă şi întinde-o pe masă! Miliţianul l-a sucit pe bătrân, iar fiul, având la îndemână un ciocan greu, i-a rupt antebraţul cu o lovitură scurtă şi îndesată. În strigătul de durere al tatălui, fiul i s-a adresat cu o nouă lătrătură: – Ai să iscăleşti cu stânga, dacă nu, ţi-o fac în două şi pe asta, moşnege! În clipa aceea, ca la comandă, fără nici o vorbă, sătenii s-au năpustit într-o furie buluc spre scenă, terciuindu-i pe aceia cu pumnii, cu picioarele şi cu acelaşi ciocan. Abia după ce s-au răcorit, şi-au dat seama că au întrecut măsura şi că fapta lor va fi aspru pedepsită. Cei mai mulţi s-au dus acasă, pregătindu-se de luptă, câţiva şi-au luat merinde şi s-au făcut nevăzuţi, doar bătrânul Melinte s-a dus la baba Rahila, să-i pună mâna în lopăţele. A doua zi, pe la amiază, oamenii s-au trezit că satul e înconjurat de armată, pe dealurile din jur fiind aşezate în bătaie câteva tunuri. – N-o să tragă asupra satului, au venit doar să ne sperie, şi-a dat cu părerea unul din bărbaţii adunaţi în mijlocul satului, gata să se apere cu ce au găsit la îndemână. Abia a terminat de vorbit, că s-a auzit un huruit de camion şi în scurtă vreme au sărit din el vreo treizeci de soldaţi, către care a pornit grupul compact al gospodarilor, hotărâţi să-şi apere pământul. A urmat o comandă, o răpăială scurtă şi câţiva oameni căzuţi seceraţi în colbul drumului. Cei rămaşi în picioare s-au oprit descumpăniţi. – Foc! a răsunat alt ordin. De data aceasta, gloanţele au şuierat pe deasupra capetelor, în timp ce mulţimea fugea în dezordine către capătul aşezării. De acolo veneau alţi militari, cu armele în poziţie de tragere. Cei în putere au sărit peste garduri, încercând să se sal eze prin grădini. N-a fost chip, căci şi pe acolo străjuiau uniforme, scotocind peste tot şi hăituindu-i pe localnici, cu mic cu mare. Şi, ca să se vadă că nu e de glumă, a

v

fost pus în funcţiune un tun al cărui proiectil a trosnit la baza clopotniţei, acoperind cu o perdea îndoliată cerul de deasupra bisericii şi elor rămase acum goale. Înfricoşaţi şi asudaţi, oamenii, mânaţi precum vitele, se mişcau împleticindu-se către primărie. Într-o vreme s-a auzit urletul unei femei disperate, acoperind hămăitul câinilor de prin ogrăzi, care venea cu paşi repezi cu un băieţel în braţe. Ajunsă în faţa unui ofiţer, care fuma liniştit la umbră, s-a răstit la el fără frică: – Tu mi-ai omorât băiatul, golane?! – Depărtează-te şi stai cuminte, că dau ordin să te spintece ca pe o vacă! i-a răspuns acela răstit. Mama, disperată şi rănită de două ori, a făcut o mişcare iute, la care nu se aştepta nimeni. Şi-a prins copilul de picioare, s-a învârtit fulgerător şi l-a izbit pe comandant cu atâta forţă, încât l-a aruncat pe acela în şanţ, de unde ofiţerul nu s-a grăbit să se ridice. În schimb, cei de faţă au tăbărât cu puştile asupra ei şi au lovit-o până aceea s-a lăsat moale cu copilul în braţe, dându-şi sufletul în uliţă. De n-ar fi fost plină de sânge şi cu chipul sfâşiat de durere, ar fi dat impresia că, ostenită fiind, a adormit ghemuită, protejându-şi pruncul, să nu i se întâmple ceva rău. Adusă în faţa primăriei, gloata s-a pornit să vocifereze şi n-a tăcut până ce n-a venit un străin în civil, alături de un colonel, care a ridicat mâna cerând tăcere. – Am crezut că sunteţi oameni de treabă, a vorbit acela, dar mi-am dat seama că sunteţi nişte tâlhari, de vreme ce până şi o femeie a rupt gâtul unui ofiţer. – Bine i-a făcut! a ţipat o alta din mulţime. I-aţi omorât copilul, blestemaţilor!... Îndată mulţimea a început să zumzăie şi apoi să vuiască ameninţător. Colonelul s-a întors către soldaţi, răcnind să se facă auzit:

Şuieratul sinistru al gloanţelor i-a redus la tăcere. Atunci a ieşit de undeva din spate un bărbat fără un picior, sprijinit în cârje, vorbind cu îndrăzneală:

– Tovarăşe colonel, banditule! îl apostrofează civilul. – Domn colonel, nu-l ia în seamă ologul. Eu mi-am lăsat un picior pe câmpurile din Rusia… – Banditule, ai luptat împotriva fraţilor sovietici, îl întrerupe acelaşi.

a cas

– Companie, foc!

– Domn colonel…

70

– Bandit îi feciorul lui mai

– Blest

din nou.

e!...

Nu le-a

.

că-ta, îl repede omul, care vrei să ne iei pământul! Eu nu mă tem de moarte, ia şi trage! îşi desface cămaşa de la piept. – Nu, tâlharule, nu te omorâm. E prea simplă treaba. Noi o să-ţi luăm şi celălalt picior şi te facem să te târâi pe pământ, pe care tot o să ţi-l luăm, ca o râmă! Şi cred c-o să-ţi tăiem şi limba aceea cu care spurci organele de partid şi armata populară! a vorbit scrâşnind reprezentantul puterii. Cine se înscrie de bună voie? a încheiat. – Nimeni! l-a asigurat acelaşi, rămas între unii şi ceilalţi. – Eu mă înscriu! s-a auzit imediat din spate, de unde a ieşit ţanţoş Jorj Melinte, fluturând în mână o foaie de hârtie. Poftim cererea, o predă în mâna organului, în timp ce tatăl său răcneşte de undeva din mulţime:

emat să fii şi să nu te primească pământul când îi muri! – Bine, fiule, se luminează tovarăşul. Dacă eşti însurat, ia-ţi nevasta de aici şi plecaţi acasă. Eşti primul. Am să-ţi dau muncă de răspundere în gospodărie. – Şi eu mă înscriu! s-a auzit – Şi tu, Costeo? s-a mirat cel fără un picior. Ai uitat că am fost camarazi?... – N-am uitat, îi zâmbeşte acela, înaintând către organe. Ajuns la cei doi, îi înfige un pumnal în burta organului civil, strigând: Uite cererea mea, banditul Ce-a urmat a fost o învălmăşeală, cu înjurături grobiene, soldaţii primind ordin să nu ucidă, ci doar să schilodească. Abia peste două ceasuri s-a aşternut liniştea, mulţi din bărbaţi fiind încărcaţi în camioane şi duşi, sub straşnică pază, la oraş. Cea mai mare parte s-a întors, iar pe câţiva nu i-a mai văzut nimeni niciodată. Unul din cei veniţi şi-a pus ştreangul de gât la margine de drum, având pe piept un carton pe care era scris: „Blestemaţilor, să vă stea în gât steaua roşie!”

stat, pentru că peste o săptămână aproape toţi erau înscrişi în colhoz, acesta purtând chiar numele stelei blestemate. Toate cererile purtau pe el amprenta degetului mare şi doar una singură fusese iscălită cât se poate de citeț: Melinte Jorj. Acesta, văzând că nevasta n-a vrut să-l urmeze şi a rămas pe loc, a băut acasă o sticlă de rachiu, s-a aşezat la umbră şi a adormit. L-a trezit scârţâitul porţii. A făcut ochii mari, a căscat, trosnindu-şi oasele înţepenite, s-a ridicat încet şi a dat să se hlizească

– Ai venit, Tatiană? Ce bine-mi pare… Ajungând lângă ea, a prins-o de cozi şi a învârtit-o în jurul lui ca un prostovan ce era. Când i-a dat drumul, biata femeie a plecat ca din praştie, rostogolindu-se pe iarbă, dezgolindu-şi o bună parte a trupului. Măgădăul a păşit către ea, vorbindu-i ca un stăpân slujnicei sale: – Dacă încerci să te ridici, te calc în picioare, moţato! S-a aruncat asupra ei şi acolo l-a găsit tatăl său, chinuind-o. – N-ai nici un simţ în tine, băiete? i-a aruncat bătrânul, făcându-l să se scoale şi să-i promită cuvenitul respect: – Dacă mai bleşteşti ceva contra mea, îţi fac ferfeniţă mâna cealaltă şi după aceea te arunc în coteţul porcilor, unde-i locul chiaburilor!... Năucit de cele îndurate, de câte a văzut şi de răspunsul feciorului, s-a dus în casă, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, s-a aşezat pe un scaun, şi, sprijinit cu spatele de perete, a şoptit plin de obidă: – Eu nu mai am pentru ce trăi în babilonia asta… Doamne, primeşte sufletul robului tău… Aşa l-au găsit, iar Jorj s-a bucurat de moartea lui. A zburdat ca un netrebnic sub protecţia partidului, şi-a canonit nevasta ca o javră ce nu crede în nimic, a băut cât un bou, i-a adăpat şi pe cei care veneau în control şi a crezut că va fi veşnic brigadier, lingând mâna celor mari, suduindu-i pe semeni şi mereu crezându-se deasupra acestora. După zurba moloşag, n-a mai ieşit din ogradă şi când intra cineva pe poartă, se ascundea de îndată sun ocrotirea unei perdele, rânjind ca un răufăcător. Veneau vecinele ba după una, ba după alta, ştiind că Tatiana e bună la inimă şi nu le lăsa niciodată cu mâna goală, chit că în urmă ea îşi lua porţia de bătaie, fiindcă risipeşte averea bărbatului. Gospodarii, în schimb, i-ar fi dat foc la casă, de nu era la mijloc „muceniţa Tatiana”, cum o numeau de la o vreme. Ea răbda şi nu zicea nimic, ba-i aducea în fiecare zi ţigări, căci Jorj al ei fuma ca un turc. De la o vreme a început să se sufoce şi atunci punea mâna pe ce n să-i dea în cap femeii. Ea fugea acum din calea lui, iar el, mânios, făcea doi-trei paşi ca un turbat, după care pica şi-i trebuia ceva timp să-şi vină în fire. Când nu s-a mai putut ridica din pat, abia atunci Tatiana s-a aşezat în mijlocul odăii, anunţându-l cu bucurie:

ua din din acel decembrie cu

imerea

proză

71

– Ţi-a venit rândul, tartorule! Uită-te bine, cornoraţii roiesc în jurul tău, să te ducă la cazanul cu smoală şi tutun. O să te bată ăştia peste obraz cu spurcatele lor cozi şi-o să te chinuiască, să-ţi iasă pe ochi ce-ai făcut Melinte a zvâcnit, de parcă ar fi vrut să sară în sus, însă trupul nu l-a ascultat. A urmat o horcăială de s-a cutremurat patul şi o privire de om în pragul nebuniei. – Mă duc să aduc lumânarea, că mult nu mai ai, Melinte, s-a ridicat femeia să iasă. Să mă strigi când o să ai nevoie de lumină, i-a aruncat din uşă, lăsând-o deschisă. Dacă stau şi mă gândesc bine, pe tine o să te strângă de gât moartea la vreme de noapte, pe întuneric, iar de lumânare tu n-ai nevoie…, s-a întors să-i vorbească Tatiana, lăsându-l apoi în tovărăşia spaimelor sale. Când a revenit în odaie, Melinte era pe jos, cu ochii boldiţi şi încercând să se ridice. – A, nu mai ai răbdare şi te-ai pornit singur s-o întâmpini pe cumătra… Asta nu-i rău, îl laudă femeia. Şi cu mâna ce vrei, de-o agiţi? Nu mă mai poţi bate, iar eu aştept să ţi se întoarcă, diavole, cu vârf şi îndesat!... Bărbatu hârcâia şi continua să-şi mişte braţul atât cât mai era în stare. – Să-ţi aprind lumânarea?... Nu? Atunci?... A, vrei ceva din dulap? L-a deschis, căzându-i sub priviri sticla cu rachiu. Asta vrei, sătănică?..., o ridică la vedere. Ai trăit ca un câine şi ai să mori ca o potaie, vine nevasta cu sticla destupată. O aduce deasupra gurii lui Jorj, vărsând lichidul peste el şi împroşcându-i obrazul. Na, satură-te, afurisitule!... Am să-ţi pun una în sicriu, să ai şi pe lumea cealaltă, procletule şi am să dau poruncă să te scalde în holercă, hoanghina satului!... Jorj a schiţat un gest de apărare, dar n-a reuşit să-şi mişte mâinile. Alcoolul i-a pătruns în gură, în nări, în ochi şi, la urmă, i s-a părut că revărsarea îl ia şi duce ca pe un înecat către alte meleaguri, pl

, răsufletul său fiind din ce în ce mai stins.amfira, venită de la preot, s-a oprit în

faţa geamului, şi-a frânt mâinile de durere şi a dat-o într-un bocet, de se scutura cămaşa de pe ea: Jorjică, bărbăţelul meu cuminte, cum te-ai tu pe neumblate căi… Şi, după aceste cuvinte pentru lume, i-a tras un hăi!... hăi!... Şi iarăşi: rău îmi pare că te-ai dus, Melinte, măi, şi-ai lăsat pe toţi ai tăi…, hăi!..., hăi!...

cu mine…

l

ine de mâl …Acum, Z

dus

Sătenii se opreau, ascultau şi îşi făceau cruce. Ba, cineva, auzind sfâşierea femeii şi nepricepând ce se petrece, a comentat în gura mare:

-o scrânteala, sărăcuţa de ea. A trăit precum viermele în hrean şi acum îi pare rău că i-a putrezit rădăcina şi n-o să-i mai simtă iuţeala… Când a venit vremea să-l scoată din ogradă, era cât pe ce să cadă la pământ – Unde mi-l luaţi pe Melinte al meu?... Cu cine mai rămân eu?... şi, neauzită de alţii: Duce-te-ai şi te-ai tot duce, sluţenia lumii!... Femeia s-a tânguit şi l-a plâns pe Jorj până s-a apropiat de biserică şi, când vuietul clopotelor putea să-i acopere vorbele, s-a pornit furtun – Viermii cei neadormiţi să-ţi sfârtece ochii, cum mi-ai sfâşiat tu sufletul, orătanie urâcioasă!..., să-ţi sugă măduva oaselor, cum mi-ai stors tu vlaga din mine, dihanie, să-ţi huiască în cap toate potlogăriile câte le-ai săvârşit, să-ţi fiarbă mădularele şi să te chinuieşti în veci pentru cât jar şi otravă mi-ai turnat în inimă, dobitoc afurisit!... Melinte, Melinte, buhai fără de minte, mai râde şi acum într-un dinte!... O surată, văzând-o aşa de tulburată, i-a zis în vremea asta alteia:

– Ferice de el, că-l plânge după datină şi chiar îi pare rău… – Cum îmi pare rău că nu am gutunari, i-a răspuns aceea, trecând pe sub clopotniţă. După slujba din biserică, aşezând sicriul pe doi pari desupra gropii, pentru o ultimă rugăciune, unul din aceştia s-a rupt, sicriul a coborât vertical şi, în momentul când a ajuns la pământ, mortul a fost azvârlit cu faţa într-un perete şi de acolo a venit într-o rână pe jos, de unde s-a ridicat un puternic miros de ţuică, semn că Zamfira se ţinuse de – Aista-i abia începutul, Melinte!…, l-a prevenit văduva în explozia de rumoare din jur. Şi, în vreme ce groparii au rămas să le aşeze pe toate la locul lor, Zamfira, întorcându-i spatele, i-a poftit pe cei prezenţi la praznic, fiind prima care şi-a turnat un pahar şi, dându-l pe gât, şi-a făcut cruce, cu un surdinizat: – Mulţumesc Ţie, Doamne!... Pentru ce? Asta numai ea ar fi putut să spună…

– Pe Tatiana a prins

:

a:

cuvânt.

proză

72

lirice

- Știi ce-mi place cel mai mult la oamenii care (își) fac rău?- Ce?- Că de obicei spun“trebuie să înțelegi că pe mine mă doare mai rău decât te doare pe tine”.

- Atenție, cucu dă ora exactă.- Atenție, câine rău.- Atenție, garaj, nu parcați.- Atenție, copil la bord.- Atenție la radar.- Atenție la mine.- Atenție la drum.- Atenție. Dacă nu crezi, ajungi în iad.

- Dum Nezeu, la tablă.- Dum Nezeu, ești prost, stai jos, nu ai învățat nimic. 2 pentru ziua de astăzi.- Dum Nezeu, îmi pare rău, dar te voi lăsa repetent.- Și în ziua a șaptea, Dum Nezeu a aflat că va repeta clasa.- Săracul de el. Dum Nezeu pică mereu la mijloc.- La mijlocul catalogului.- Crezi că nu s-a săturat să fie catalogat mereu?-

- Ne temem de cuvinte de parcă nu ar fi ale noastre- De parcă ar fi coșuri pe frunte

din noi- Un poet ar face rimă- Poezia nu înseamnă rimă- Că știi tu ce înseamnă- Nu știu ce înseamnă- Atunci?- Știu ca nu înseamnă rimă- Printre mult

*

*

Eu nu cred nimic.*

- Noi stoarcem cuvinte

e altele

- Printre multe altele

*- Ea â Ea înc are de ales. Asta cum se numește?

ta.- Oh, nu, nu ne dorim asta.*

care nu-și dorește un Big Mac ci care are nevoie de un Big Mac.

.*

.- Pe care o ține pe braț.- Ca un pește mare care a mâncat toți peștii mici

.- Dar degeaba.*

*

lme c

e bătr nă. Ea e singură. ă

- El va fi bătrân. Ea e singură. El are de ales. Asta cum se numește?- Sfârșit.- Nu, nesfârșit.- Și nu ne dorim as

- Sunt curios cum arată un om

- Ca de un sărut

- Ea are o poșetă mare

din acvariu.- Ea e frumoasă

- Vorbești despre moarte cu lejeritatea omului care n-a întâlnit-o niciodată.- Adică?- Adică de ce nu-mi vorbești în felul ăsta și despre dragoste? Ce te reține?

Am văzut-o cu picioarele ei lungi și părul ăla creț care îți încurcă mințile în ultimul hal.M-a întrebat dacă sunt fericitEu i-am zis că nuEa mi-a zis tot că nuSi eu i-am spus, hai cu mine mâine seară la filme rusești, la Cinema StudioȘi a zis că nu o să-i placă, pentru că ea vrea fiare să-i placă din prima, la sigur

Și apoi m-a întrebat de ce nu sunt fericitȘi eu i-am zis pentru că nu vrea nimeni să meargă cu mine la filme rusești.

- Mai încet.- Să nu ne audă vecinii.

Orașul

Dialoguri

CătălinANDREI

73

7 din „Sonetele Orianei“

VasileMACOVICIUC

I. Sonet singuratic

II.

în ziua mea de singurătatemă-mbracă iarba - verde şi multăunduie-ntinsă goală pe spate cât să nu plec în timp ce ascultăcurăţă umbra duios o-ntindesub arbori aşteptarea o-ngraşă

cu noaptea de sub coajă părtaşăîncep să cânt şi iarba mă-ngână

ătârziu sleiţi în cuib de ţărânăaşteptăm să vină roua în zori gândul acesta păgân şi stingher fără pudoare se 'nalţă la cer

de când vii noaptea şi adormi în poemdegetele mele-ncep să-nflorească

de vise şi suferinţă lumească

cu şoapte înspre ziuă acasă vin iscoadele din cârciumi intruşi dşi ne aduc poveşunde-i aciuată-ndoiala şi-i ger

încă de-atunci nu dorm, nu respir, ci ardnu foc la vedere, ci-n taină, mocnit flacăra-i număr de circ, spaima e-un fard

lă ne-am întâlnitşi-acum ne uiţi orfani în lumea de jos

pe fructe din rai trupul mi-l vinde

pe coapsele tale dres m fiori

dar când te mângâi cuvintele se tem

in certi licori heruvim

dar Tu, Doamne, cît vei mai fi mânios în zid de catedra

Sonetul de taină

III. Destin [Sonet]

IV. Sonetul dintâi

V. Sonetul de peste zi

vino blândă cu întâia ninsoarepeste sufletul meu atins de îngheţnevăzut lupul alb aşteaptă drumeţchiar dacă nu

stau ţeapăn desenat călăreţri din piscuri lumină şi boare

ne desparte-un pridvor în sărbătoarefăr'-de speranţă ne privim îndrăzneţ

o arşiţă grea în noi e captivăconturul şters de vremuri te-ar cotropi cu tot cu zid să porneşti împotrivă

plutind pe ocean gheţari în derivă îmbrăţişarea dintâi ne va topi

cum vin hotărâte la întâlnirecoapsele tale de sălbăticiunetimizi în palme pentru rugăciunedeja treji sânii încep să se mire

ajută-i, Doamne, să crească istorii palmelor mele aducă-le raiul buze hămesite înveţe graiul trupului hrănit cu dor şi victorii

a în joacă furtună şi ploiridică frunze şi le-neacă-n bulboane puzderii de simţuri se-agită în noi

melancolii şi zboruri de-abia ne-ascund vârtejul cărnii pictează icoanecelor izgoniţi într-un cer muribund

precum sfiala-n picătura de mir precum mireasma în floare plăpândăfără să ştiu te port, ca pe-o osândă

adulmecă vântul, dar eu te respir

când fulgul atinge nu lasă urmăiubirea-i plutire, rod şi aromeaici doar intrigi, minciuni şi fantome

este rana îl doare

cu var cobo

în veacuri altare cu noi vor dospi

cum briz

te-

lirice

74

chipuri pierdute-n scenarii de turmă

de toamnă mi-e sufletul şi gol şi plin adun spin lângă spin sub cer amărui

oar adieri şi tremur lin de pelin

am fost poate eşti zici că nu-s parcă nu-i prea grea să zboare când adie-n măslinpăpădie-n palme străpunse de cui

începi adiere şi-ajungi tornadă promiţi mângâier şi-n hău mă rcu bulgări de ţărână atât de micică trupul nu are unde să cadă

nu-i chip să zboare căci tu mă împiediciparcă-n vâltoare aş fi serenadăfulgerul ţese tot ceru-i o nadănici gândul nu are odihnă aici

se-adună petale cât peste-un mormântştim cine din noi se adapă

cu apusul de soare mă înspăimânt

clipa istovită iarăşi ne scapă să turnăm coborâţi din nou pe pământla rădăcina cireşului apă

zac în amiază la umbră umilăaştept caravana spre clorofilăde-o fi şi în clipă eternitate

pe căi fără nume niciunde ajungspre mlaştini cu nuferi nici prea departedespic orizonul până în moartepopas şi revoltă în părul tău lung

poveşti îl zvânt

cu spaima 'n catedrală fac legământrug şi osândă şi tărm eşti, femeie eu clopot într-un muşuroi de pămâ

d

e idici

nici nu

se ofilesc lumile cenzurate

târâi prin suflete calea lactee plânsul platanilor în pe fluviul albastru mân alizee

nt

VI.

VII. Alt sonet singuratic

Clipă cu Oriana [Sonet]Acordeonul

între o seceră cu dinţii tociţi și o cască de inginer constructorîn care se adună apa de ploaie. un pretext pentru a stârnipraful așezat în straturi peste revistele „cutezătorii” șiaietele din generală. cu orice mișcare scoate

sunetedezarticulate horcăind tuberculos, a reproș parcă. departede muzica paharelor ciocnite, a pupăturilor umede mirosinda ţuică și varză. în loc de butoane găuri ca găurile celor

te la fiecare onomastică de la nași„o să fii popă sau doctor, om deștept ce mai!” (farfurii cuborș, răcituri neterminate, platouri cu salam, roșii, cașcaval,măsline, prăjituri cu nucă, negrese, doi-se-pupă, vin, ţuică desfeclă, cola). șubred pe alocuri

fost încredinţat „colea al nostru-i tot timpul cu mingea

vine acasă numai să mănânce !” l-au primit de la uncăruţaș din

din botoșani cărora le ducea săptămânal lapte proaspăt.

clapă pe care o apăs sună din ce în ce mai fals ca o amintire de

c

șaisprezece pulovere primi

ca și motivul pentru care mi-a

pe maidan,

bucecea care la rândul lui îl avea de la o familie de profesori

cu fiecare

3D

ŞtefanIVAS

lirice

75

lirice

schizofrenic. după ce am învăţat gama și primele notedin „o vioarămică de-aș avea...” nu i-am mai dat atenţie. a ajunsîn cele din urmăîn pod alături

acuarelele, muzicuţa, cărţile cu animale, toba de tablă.

într-un fel e inima ogrăzii

schelălăie ca un câine râios

de-acolo vin cârnaţii afumaţia toba jumările acolo se

i adusul buruienilor din grădină(doar tăiatul e-o treabă de adultpentru că mila schimbă gustul cărnii)

după-amiezele toride de varădupă porţiile de tărâţe și zoaiecu burţile pline

dorm tolăniţi în găurilepe care și le-au săpat cu râturile în pământ

guiţând mulţumiţi în răstimpuri

de alte relicve ale talentului meu precoce:

mirosul puternic

de cum deschizi fereastra

unturduc rânitul spartul bostanilorș

la umbra lui în

porcii ca pruncii

carnicul

#nu-i plăcuse munca la câmp așa că a plecat în minăla moldova nouă de unde, după doi ani, s-a întors

accent bănăţeana rămas în sat să locuiască cu mă-sa și cu sor-sa

într-o seară de sâmbătă, după muncă, a trascăruţa lângă crâșmă și s-a pus ca de obicei pe băutla un moment dat însă a dispărut de la masălăsând în urmă o iușcă și un pahar neterminat.

upă ce o violase pe una de la discotecă(cum aveau să afle toţi a doua zi)s-a întors cu cămașa boţită & un nasture rupt

(nea Ilie de la pod, un fost învăţător a cărui severitatepedagogică se prelungise după ieșirea la pensie în feluldespotic în care își trata nevasta și cele patru vaci, avea să-șiaducă aminte de seara cu pricina. fusese trezit de huruitulunei căruţe pe drum. caii utilajului erau loviţi de un căruţaș,

și cămașa descheiată

a doua zi dimineaţă l-au găsit în livadăspânzurat c-o sârmă de-un prunera un prun tânăr cu crengi joaseașa că a trebuit să-și îndoaie puţin genunchii ca să-și ducă la bun sfârșit hotărâre

cu câteva tatuaje și un fals

d

și-a terminat paharul și a luat iușca și-a plecat

ridicat în picioare, cu pieptul gol

fluturându-i în vânt ca o mantie.)

a.

76

Domnişoara Ana... – iată, abia scrii un nume şi deja dai de un ciot... de corectitudine politică, mai bine zis – de necesitatea corectitudinii (exagerate), dar nu şi a ciotului... În atare cazuri poţi fi liber să te arăţi niţel „incorrectly political” doar în basme, probab il, unde persona jele nu p rea au naţionalitate... În orice caz, nu toate sunt supuse prejudiciilor şi prejudecăţilor sub aspect etnic, elaborate de secolul douăzeci... Astfel că doar în cazul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot poţi să spui că ar fi un... Barbă-Ciot, şi nu s-ar supăra nici tu român, nici tu ţigan... pardon, rom... nici tu ungur, nici tu... nici el... nici eu..., aşijderea – şi la plural – noi, voi, ei, europeni, africani sau americani, chinezi sau arabi...

Însă în cazul Anei problema e mult mai complicată, deoarece istoria ce ţin să v-o aduc la cunoştinţă, povestind-o, e ...sângeroasă, să zicem, şi dacă spui că din domnişoara Ana – unguroaica sau austriaca, ucraineana sau bulgăroaica... – Dracula suge sângele... – pentru că chiar astfel se va întâmpla în derularea subiectului –, sigur că aprigii combatanţi întru corectitudine politică din ţările respective, ale căror virtuale domnişoare supuse suptului de sânge le-am amintit, s-ar revolta nevoie mare, apriori şi irevocabil crezând că Dracula nu poate fi decât un român, vampirul transilvan, şi nu austro-ungar, şi nu slav, ucrainean, bulgar, şi nu peninsular arabo-saudit, israeliano-arab etc. (Vedeţi ce complicat e să te dumireşti ce, cum, cine şi unde?...)

Prin urmare, să cădem de comun acord, Ana va fi o domnişoară căreia nu-i vom dezvălui naţionalitatea, iar vampirul, ca de obicei, va fi fiorosul Dracula, român get-beget, pentru că poporul nostru nu se supără când un englez scrie o carte antiromânească cu vampiri ce beau sânge străin şi nici pe hollywoodienii care toarnă un film cu conaţionalul nostru însetat de ser feminin internaţional – nu, poporul nostru chiar se mândreşte că, astfel, se mai face şi el cât de cât cunoscut, pe alocuri – celebru în lume...

Aşadar, , şi – să-i dăm drumul! Să ne căutăm de drum – cel narativ, în care, precum anunţam deja, protagonistă va fi Ana – cea – cum ne-am înţeles – fără etnie identificabilă – abilă mişcare a autorului! –, ca şi apatridă sau, în cel mai bun caz şi – ca în basme, o... Ană Cosânzeană să fie, româncă de-a noastră, din popor şi folclor. Pentru că, la o adică, şi Dracula ar putea fi asemănat cu un Casanova-vampir, însă aici iarăşi nimerim în

nu ca stil arhitectural, ci... caricatural prin stupida intransigenţă ce ar putea fi folosită cu mai mare... inutilitate... Aşa că, ziceam,

, dar, trebuie să o recunoaştem – sau nu, însă oricum se vede din text –, că ne e, totuşi, oarece grijă să nu încălcăm hotarele fostelor imperii...

Dar, iată, ca nuanţare de etapă, deja domnişoarei nu-i vom spune, simplu, incolor, Ana, ci – oarecum mai mustos: Ana Cosânzeana, în speranţa că nu se va supăra Ileana, pentru că de Elena elenă cea din cauza căreia se declanşase sângerosul (...vampirosul?...) război al Troiei nu poate fi vorba şi grecii pot fi liniştiţi – nimeni nu are de gând să le lezeze demnitatea (naţională)...

În fine, la bucătărie, Ana Cosânzeana spăla câteva (pătlăgele) vinete, pe care, una câte una, după ce le scutura de apă deasupra lavoarului, le punea în rolă, să le coacă, să le... Ei, să n-o dăm şi noi în cărţile de bucate; pur şi simplu, se gândea să facă nişte icre de vinete la borcan pentru iarnă.

Concomitent cu spălatul vinetelor, Ana Cosânzeana muşca, mustos, dintr-o (pătlăgea) roşie voluminoasă, adică – ceva mai impresionantă decât dacă ai spune – mare, după care – muşcătură – repunea leguma într-o farfurioară de pe marginea maşinii de gătit (eu scriu textul la Chişinău, şi nu pot spune – aragaz, deoarece sistemul conductelor de gaz transprutene încă nu ţine de Astra Română, de unde şi vine numele „aragaz”, ci ţin – se cam ştie de cine...). Ce poftă părea să demonstreze – nimănui! – Ana Cosânzeana, muşcând, mustos, din (pătlăgeaua) roşie! (Nimănui, să-i demonstreze, în sensul că era singură acasă, nu o vedea nimeni, soţul, soacra, amantul?... Da, aşa era – singură acasă, dar nu se poate spune totuşi că nu o vedea nimeni – dar autorul acestui text? De unde ştie dânsul ce făcea Ana Cosânzeana, dacă nu ar fi văzut-o?...) Aromă roză, parcă, emana roşia din mâna Anei, dintre buzele ei, de pe blid, când era lăsată pe el! Ce aromă, Doamne!... Ce să mai vorbim! – a încerca să redai o aromă e ca şi cum te-ai aventura să pictezi muzica... Astfel că s-o

non abbiamo paura

trans-empire

non abbiamo paura

Roşiile, vinetele...

LeoBUTNARU

din sens opus

77

credem pe cuvânt de onoare: aroma aromelor! Ce poftă, ce

Pe la ora patru, pe când îşi planificase să încheie cu vinetele, şi convenise exact, în baza unei înţelegeri cu pedichiurista Dracula – luaţi aminte – Dracula, terminându-se în „a”, e totuşi mai curând un nume de femeie, decât de bărbat (acesta, bărbatul, să nu se supere – dacă vrea să rămână în rădăcina respectivului element onomastic, trebuie să se numească simplu, fără ifose, cu riscurile inerente: Dracul...), – astfel că la Ana Cosânzeana venise ea, Dracula pedichiurista, să-i facă, fireşte, pedichiura. Vă daţi seama cum arată unghiile unei doamne, după ce curăţă de coaja semiarsă, în rolă, vinete! Multe, pentru iarnă.

Dracula insistă să pună ojă foarte aprinsă, dar Cosânzeana ar fi dorit ceva mai mată, roşeaţa, mai spre roz, mai subţire, ceea ce, însă, n-o clinti pe pedichiuristă de-a insista pe roşu-aprins, intens, încât unghiile Anei arătau ca zece stropi de sânge. Aşa ceva, prin simplificări simetrice, formale, geometrice. Unghiile ca stropii de sânge, încât, la un moment dat, Cosânzeana mai să întrebe: „Merge aşa ceva la... vârsta mea?”, dar se opri la timp, nu făcu caz de vârstă, pentru că nici n-ar fi fost... cazul la cei patruzeci şi doi de ani ai ei... Altceva că ultimii doi din ei i-au fost dramatic întristaţi, dar ştiţi cum e – vremea trece, rănile se mai cicatrizează, viaţa parcă ar reveni pe făgaşul firesc, dacă nu toată – aşa, nu în deplinătatea – făgaşului, oricum omul se împacă cu pierderile, se obişnuieşte cu ele şi se dezobişnuieşte de... durere şi toate celelalte...

Pe la cinci, adică într-o oră, Dracula încheie cu degetele doamnei Ana Cosânzeana care, vesel-ştrengăreşte şi în englezeşte, exclamă:

e o'clock! – adică e timpul ceaiului de la ora cinci şi la noi, după care prepară o cafea aromitoare de mamă-mamă şi cele două doamne, sorbind din noaptea lichidă binefăcătoare, şi-au continuat taclalele.

Însă, la un moment dat, căzând, parcă, în mrejele pr ivir ilor Draculei, doamna Ana Cosânzeana reuşi să priceapă, vag, că musafira şi meşteriţa nu e o fiinţă oarecare, ci una cu puteri – supranaturale!!! Doar atât reuşi să înţeleagă, după care, fără voinţă, docilă, surâzătoare, mai simţi doar că nu putea să nu se supună completamente voinţei şi dorinţei doamnei Dracula, care de asemenea înţelesese că Ana deja e în mrejele ei, şi o ademeni

bon appétit!

– Fiv

pe divanul din salon. Ana Cosânzeana simţi sărutul acut-ardent al musafirei, capul – ba nu – inima! – prinse a i se roti! Inima, deoarece capul îi fusese anesteziat ceva mai înainte, pe când erau la bucătărie şi-şi beau cafelele, iar Dracula o privea cu ochi de păienjeniţă... superbă! – i se păruse în acel moment amfitrioanei.

Ce sărut! Fermecător, seducător, irepetabil! Cel puţin, astfel i se părea Anei Cosânzeana care, de doi ani, era văduvă şi în tot acest răstimp de la decesul iubitului ei Făt-Frumos... (sau, poate, Harap Alb?... I-ar fi fost greu să precizeze în starea de vrajă şi de farmece pe care i-o indusese Dracula manichiurista...); care, în cei doi ani de văduvie, nu-şi permisese să se lase sărutată de un străin, cu atât mai mult – de o străină!...

Ana Cosânzeana nu-şi pierdu totalmente cunoştinţa, conştiinţa îi mai putea veghea cam la un sfert din deplinătatea lucidităţii, astfel că înţelesese că Dracula îi înţepase, scurt-muşcat, buzele, începând... să-i bea sângele! Însă Ana nu mai avea putere să se împotrivească, ci, din contra, parcă ar fi dorit ca această transfuzie inter-feminină să se prelungească la infinit, ca o cuprindere de mapamond, firmament, şi – peste fire! – acest

Apoi Dracula prinse a o dezbrăca pe Ileana Cosânzeana... [...aici lipseşte un pasaj suprimat de cenzura care, din câte se ştie, în democraţie nu există... însă pasajul respectiv e accesibil în varianta electronică a textului...]

Când pedichiurista crezuse că isprăvise, îşi împlinise pofta vampirească... – e drept, mai era tentată să-şi înfigă, dacă nu dinţii, – unghia în tenul roz al gâtului Consânzenei, însă, de această dată, reuşi să-şi reprime fatala intenţie – o lăsă pe amfitrioană din îmbrăţişarea-încleştare, îi trase la loc, peste genunchi, poalele rochiei de crepdeşin şi, treptat, Ana prinse a-şi veni în fire, însă chiar cu privirea ei înceţoşată încă de hipnoză, remarcând distinct că Dracula întinerise destul de mult! Nu mai arăta la 35-40 de ani, cum i se păruse, pe când stăteau la cafeaua de la

eu i-ar fi putut da 28-30 de ani! Şi această. .. nouă, întine ri tă , împrospătată, frăgezită pedichiuristă, Dracula, se ridică, în fine, de lângă ea, Ana, făcând un pas, doi, trei.. . – spre uşa holului. Dar, la un moment dat, se opri, ţeapănă, în mijlocul salonului, apoi prinse a se

peste fire

five o'clock

echivalând, probabil, în sedusul ei subliminal, chiar cu infinitudinea, transtemporalul, îngerescul...

, ci cu gr

din sens opus

78

din sens opus

clătina, ca o fiinţă căreia i se învârtejeşte... sincrofazotronic, să zic, capul! – şi – minune! – Ana începu a simţi ceea ce simţea... Dracula! Adică, firea ei se conectase la firea vampirică a pedichiuristei, şi pereţii salonului prinseseră a se clătina, în timpane îi vuia o muzică grea, densă, sumbră, cât a zece Beethoveni intensitate. Dracula simţea că totul în jur se augmenta, se extindea, câştiga, până la înspăimântare, în volum, cuprindere, prin deformare, grotesc, balauresc! Sau, poate, – se întreba, şovăielnic, pedichiurista, – eu scad în volum, mă concentrez, mă micşorez? Şi, dintr-odată, Dracula ţipă! Privindu-şi mâinile, observă că ele se umflă, că, ad-hoc, este atacată de un elefantism devastator, deformator – în spaţiile interstiţiale i se măreau monstruos picioarele, braţele, sânii...

Dracula simţea că se concentrează, se... reformulează, se conturează pe nou, iar Ana Cosânzeana constată – trebuie să spun că – fără frică, deoarece mai era anesteziată euforico-vampiric, nu-i trecuse toată ciudăţenia ce-i fusese infiltrată în fire –, constată că pedichiurista, doamna Dracula – deja rotunjită, concentrată, împurpurată – stătea pe covorul salonului ca o... (pătlăgea) roşie obişnuită! Şi semăna, sută la sută! – o, Doamne Dumnezeule! – cu roşia-pătlăgea pe care o mâncase ea, Ana, cu atâta poftă, acolo, lângă plita de gătit, pe când pregătea (pătlăgelele) vinete pentru iarnă!

Ah, da, vinetele! Ele, gândul la ele, o făcură pe Ana să-şi spună că, probabil, vampirii necrofori, adică cei care sug sângele răposaţilor proaspăt înmormântaţi, livizi, vineţi, se transformă probabil în... vinete!

Iar când îşi reveni totalmente din hipnoză, se duse la bucătărie, aruncă pledul pus pe cele patru borcane cu vinete pregătite pentru iarnă, luă câte unul în mână, celelalte două punându-le la o subsuoară şi cealaltă, ieşi în casa scării, la conducta de gunoi, puse un borcan pe duşumeaua de ciment, deschise capacul conductei şi, rând pe rând, bufni în hău l ei conservele (. .. proaspete .. .

Peste ani, Ana Cosânzeana avea să constate cu satisfacţie că, din clipa în care a aruncat la gunoi vinetele pregătite pentru iarnă, în sufletul ei au fost permanent primăvară şi vară...

vampirizante...).

Euforia

Din după-amiaza zilei de ieri pot spune cu certitudine că ni s-a dus dracului sau – doar de râpă – frăţia. În pofida grandiosului plan pe care l-am elaborat cu minuţiozitate în comunitate, în pofida jurămintelor cu sânge supt unul din vena celuilalt – uşor zgâriată, pe antebraţ, ceva mai sus de pumn – că n-ar fi fost să o hăcuim de-a binelea, vena, pentru că ar fi ieşit rău –, în pofida datei fixate pentru ce trebuia să se întâmple, sunt convins că frăţia noastră a suferit fiasco. Pentru că, ieri după-amiază, fratele meu mi-a spus că el renunţă la toate cele pe care vi le-am înşiruit deja, deoarece a fost cuprins de o irezistibilă euforie! Iar prin ce şi cum face, prin comportamentul său neobişnuit, de ieri încoace, inclusiv noaptea trecută, a confirmat şi confirmă că chiar aşa ar fi – atins irezistibil de euforie, stare de spirit completamente în dezacord cu ce trăiam noi cu toţii, întreaga frăţietate unită, până în după-amiaza zilei de ieri. Euforia fratelui meu este letal incompatibilă cu ce pusesem noi la cale; euforia ca stare de oarece sărbătoare fără motiv, de bună dispoziţie exagerată, de optimism nemotivat...

Inexplicabil cum de-a putut ajunge fratele meu, fratele nostru, precum ne numim noi în comuniunea spirituală, pe care unii, dinafară, de la poliţie, cu acid în voce o numesc – sectă – în fine, numele nu contează, ci starea noastră de spirit şi fapta ce avem a o duce la capăt, la bună îndeplinire contează; inexplicabil cum de-a ajuns fratele la ce a ajuns, aproape de plâns, pentru că nu poate fi bănuit – iar eu îl cunosc destul de bine! – de oarece boală nervoasă sau de întrebuinţare a substanţelor narcotice. Cu toate că nu pot exclude absolut că euforia, că nebunia aceasta nu ar ţine de ceea ce s-ar numi necunoscutele de ordin (al cui – ordin?) metapsihic ce dereglează etica „iniţială” sufletească, modelul ei elaborat şi acceptat de întreaga noastră confrerie.

În ce-l priveşte, referitor la această imprevizibilă schimbare de macaz, fratele zice, pur şi deloc compus:

– Nu mai vreau să fiu victimă la îndemână. Da, spus subtil. Şi incomplet. Ar mai trebui

adăugat ceva, dar nici eu nu ştiu ce. Astfel că, se dovedeşte, fratele se exprimă nu tocmai pur şi nu prea compus. Însă, în cazul său, s-a dovedit a fi

79

din sens opus

bizară şi nepotrivită în timp, adică în decisiva noastră perspectivă ce avea să ne curme orice alte perspective. Beatitudinea asta a lui nu e a bine. Ea îţi impune să-ţi calculezi propriile iluzii şi să le găseşti... plauzibile. Ne-a dispersat, ne-a frânt unitatea, neclintirea. E grav. Pentru că nu un oarecine, ins din stradă, fără adăpost, pensie, ajuns la ţicneală, îţi spune că e cuprins de euforie – şi chiar se vede că e –, ci fratele tău natural, cea mai apropiată rudă, după mamă şi tată; frate în numele Marii Fapte, Marii Jertfe.

Dar, de aici încolo, ce Faptă, ce Jertfă, dacă el, fratele meu, e cuprins de beatitudine?... Şi este parcă logic să-mi fi spus, primul, mie, şi nu altcuiva dintre fraţii din comuniune. Da, ei sunt doar fraţi de comuniune, pe când noi – fraţi de uter matern, de leagăn patern...

Dar, dacă m-ar fi iubit cu adevărat, ştiind pentru ce m-am pregătit, sigur că nu trebuia să-mi spună ce mi-a spus: afluxul de, nitam-nisam, euforie! Din această cauză, eu unul pot ajunge la pandemie... De sine. De proprie fire.

eu care, iată, o ţine într-o hlizire, într-o veselie, într-o... mă rog, e cuprins de euforie! L-ai putea crede uşor deplasat, în orice caz – nu cum a fost până la beatitudinea ca din senin, om bine simţit.

rtfă, conveniserăm, juraserăm, fixaserăm locul şi ora unde, când şi de ce să ne sinucidem. Sinucidere în masă. Nu de protest, ci ca un fel de misă. Iar el, cică, nu are motiv să-şi ia zilele. Să fie pesimist-anarhist. Cu sine. Pentru că Iulia, gata, nu se mai călăreşte cu gardianul de la Sala cu Orgă, ci s-a întors la el. Au făcut o partidă de sex super! De parcă ar reieşi că orice euforie ar putea porni şi de la orgie (şi... orgă!), îmi zic eu. Sigur, inadecvat, mai curând – enervat, derutat. Ca unul căruia nu-i mai merge, parcă, bila. Nu vezica, biliara. Ci capul-bilă.

Însă pentru fratele meu de sânge şi, până mai ieri, frate întru Marea Faptă, nu mai contează că Iulia l-a înşelat cu gardianul. Nu, nu mai e o jignire fatală. El a revenit din nou la gagica aia în poală. Sub poală. Este euforic şi de aia i se pare că e, deja, şi statornic. Pentru a aplana situaţia, ca să nu se simtă jignit mortal, Iulia l-a convins – a reuşit, căţeaua, hai! – că profesia de gardian nu e deloc din cele de jos, menite plebei. Ci chiar din contră.

Atacat completamente. Derutat. Dat dracului. De fratele m

...Pe când noi, întreaga confrerie întru Marea Je

O, dar iată şi gardianul – întâmplător, trece chiar pe lângă noi. Fratele îl strigă, gardianul vine, se îmbrăţişează, pupi-pupi, ca doi fraţi de lapte, cum li se spune celor care au ras aceeaşi muiere.

Astfel că această stare de extaz ca din senin a fratelui meu introduce în confreria noastră sămânţa nocivă a sentimentelor hibride – îndoiala, meditaţia neliniştită, controversată, cu frângere de mâini. Da, intervine discordia. Deja nu mai suntem un tot şi un lot întreg, gata, nestrămutat, pentru Marea Jertfă. De aici încolo, ceea ce părea a fi neclintită convingere şi decizie întru sinuciderea colectivă e fisurată de sentimente mixte, de, iată, starea extatică a lui frate-meu...

nsul e cuprins de euforie. Deocamdată, mai rău de mine care, deseară, împreună cu întreaga confrerie (…minus unu), trebuie să decidem: recurgem sau ba la Marea Faptă, alias – Marea Jertfă? Sau ne lăsăm şi noi cuprinşi de euforie? Şi ne iertăm muierile care ne-au părăsit şi se tolănesc cu inşi de provenienţă neclară. Confuză. Astfel că Marea Faptă poate ajunge, cât colea, o buburuză. „Încotro vei zbura, într-acolo m-oi însura”. Zic eu, în timp ce fratele euforic mă priveşte atent, cu ochii dilataţi, după care deschide telefonul mobil şi apelează „Salvare”. Să mă salveze, zice. Şi eu îl cred, pentru că fratele meu ştie, deoarece e cuprins de euforie... După Jawaharlal Nehru, eu voi fi cel mai inofensiv exemplu de nonviolenţă. Pacienţă. Şi chiar model de pasienţă, dacă destinul omului oricum este aşa ceva: pasienţă, ca legităţi ale hazardului, în urma cărora, iată, precum fratele meu, poţi fi chiar cuprins, din senin, de euforie. Şi renunţi la sinucidere. Solitară sau colectivă. De orice fel.

La o adică, nimănui nu i-ar strica o terapie comportamentală. Fie şi prin euforie, frăţâne Ieremie sau Isaia, pe cine Dumnezeu mi-l va da, împreună cu mila Sa.

– Isaia, dănţuieşte! strigă, aproape că chiuie fratele meu.

Şi eu încep să dănţuiesc. Pentru că fratele meu ştie ce spune, ce îndeamnă. Deoarece e cuprins de euforie.

Dar, de fapt, fratelui i se poate ierta orice prostie – dâ

80

Mihaela GRĂDINARIU

recenzii

S-a scris mult, de o parte și de alta a sârmei ghimpate (

), slove calpe, în

,

,

Tratate științi fice, verticale sau

art

d iscu rsur i ,

Și oricât ai cie destul.

De aceea, cartea a

, dintr-un volum ce

elor Suceava) și . Deși

structurat

Vizual, opul te surprinde, de la prima vedere, prin plasarea pe coperta întâi a uneia din

care, în 1940, a tăiat grădina bunicilor în două cu pana muiată, pe rând, în amărăciune, deznădejde și mânie, în speranță luminată și prăbușită, despre B u c o v i n a

după cuvântul lui George As taloș vremelnic răstignită pe crucea unei granițe nedrepte.

măsluite la mesele otrăvite ale istoriei, icole de presă , cântăr ind cât in ima autorului, carte beletristică și memorial is t ică , înflăcărate ori orfane de logicătoate se înghesuie, îmbiindu-te la lectură și reflecții. ti, ți se pare că niciodată nu

părută la Editura Mușatinii (Doina Cernica / Maria Toacă,

, Suceava 2014) e o apariție binevenită și, mai mu lt , așteptată, gustată pe bucățele adună articole publicate între 1993 și 2014 în paginile ziar

(Cernăuți) în două părți distincte, jumătățile

comunică permanent între ele, fie ca reflexii ale acelorași evenimente, fie ca stări comune de spirit (

artistei plastice Dany Madlen Zărnescu, un colaj în

c e a u n a ș i

Dulce de Suceava, A

Crai nou ( Zorile Bucovinei

.

Crucile

indestructibilă

mar de Cernăuți

Maternitatea și profesia ne determină să alegem din toate, cu luciditate și răbdare, oricât de firav, oricât de palid, firul speranței.)

Muguri sub cununa de sârmă ghimpată

care negrul durerii arse și sfârtecate lasă să se întrevadă speranța firavă, dar rezistentă,

Prea curând și prea nedrept plecată, însăși mărturisea Mariei Toacă, în iulie 2009,

developează suferințe și bucurii, într-o cronologie a nădejdii (Saloane ale

l iteratur ii , aniversăr i Eminescu,

, s ă r b ă t o r i r e a u n o r personali tăț i

, î n c a r e învrăjbirea sau timorarea par a fi depășite. Acumulările concentrice de dureri și frustrări sunt (parțial) vindecate prin așezarea sufletului lângă suflet,

alertă camuflată a

ironia subtilă a Mariei Toacă, constați că libertatea câștigată cu greu (scrisul cu caractere latine, învățământ, presă și

a luminii, un indescriptibil .

artista atracția

pentru nonculoare:

Evenimentele

SSB la 65 și la 70 de ani

– Radu Grigorovici, Vl adimir Trebici, Radu Economu, George Muntean, Leca M o r a r i u )

a entuziaștilor de o parte și de alta a frontierei,

. În stiluri diferite, împletind narativitatea ș i sensibilitatea Doinei Cernica în descriptivismul pictural și

întuneric supraluminos

aflați în aureola limbii române, a inimii și a

Pentru mine negrul nu înseamnă doliu și tristețe, ci noblețe și înțelepciune. Negrul este simbolul abstinenței, al plecării într-o altă lume, care te duce spre interior, spre profunzimile sinelui și universului spiritual, este culoarea tainei, un fel de iluminare nevăzută, dar simțită…

Limba noastră cea română, Salonul internațional de carte r om â ne a s c ă , Z i u a Națională a României, Salonul de Toamnă al Artiști lor Bucovineni, Literatura română în Bucovina, Fenomenul bucovinean în literatura română, Cernăuți 600, 601, Festivalul Literar „Mihai Eminescu” 2010, TACIS – Patrimoniul cultural comun, Ziua Mondială a Poeziei,

poeziei, la o distanță care nu desparte

81

cărți în limba română,

, lansat la Universitatea suceveană, rezultatul unui proiect Phare,

Personajul principal al cărții este însuși Orașul, o supraprezență tutelară,

nțelo r, răni lor ș i neputințelor:

Ca un jurnal de front, cartea dă socoteală de zile

care au pus mai presus de viața personală viața cetății, contribuind la r

. Lista este mult prea lungă pentru a putea fi cuprinsă aici, noi mărginindu-ne la a aminti pe cei mai des prezenți, unii din ei răspunzând întrebărilor celor două autoare: viețuitori de la mănăstirile Putna și Voroneț,

mână a ultimilor 70 de ani cu acțiunea plasată în Bucovina României Mari, Vasile Tărâțeanu, Alexandrina Cernov,

cea care a făcut posibile mai multe proiecte transfron

Călin

cărți frumoase și triste,

rămânem cu tratatele,

în copilărie, orașul îmi părea înspăimântător de mare. În rarele vizite la Cernăuți, mă țineam strâns de mâna părinților de teamă să nu mă pierd pe străzile întortocheate, în marea de lume străină. Cu scurgerea anilor orașul se face tot mai mic, tot mai văduvit de enigme, în pofida creșterii etajelor și extinderii lui în toate părțile. Și devine tot mai trist, în ciuda sărbătorilor vesele și libertății de a-i cutreiera străzile fără teama de a rătăci.

, tact și stăruință

Aplauze, până la gelozie admirativă, pentru extraordinara lucrare a colegului nostru ABucovina”, lăudând calitățile istoricului și criticului literar: pertinența în alegerea textelor, finețea comentariului critic care însoțește fiecare autor și care fac din tomul său de 544 de pagini o indispensabilă frescă lirică a Bucovinei.

Editura „Alexandru ce Bun”, ,

, albumul

) se vede și se simte diferit de o parte și de alta: (cei de aici)

care a rezistat în ciuda g rani țelo r, suferi

le și nopțile unor evenimente cruciale, momente importante din viața unor oameni frumoși

econstrucția și armonia acesteia

Maria Olar, Gabriel Vasiliu, Nina Cionca, Anna Ravliuc, Stela Covaci, Constantin Flondor, Adela Popescu, Radu Mareș (autorul primului roman în literatura ro

), Carmen Veronica Steiciuc

( , taliere

prin ), Florin Piersic, Constantin Flondor, George Astaloș (ce recunoaște cu sinceritate:

),

Glasul BucovineiZorile Bucovinei Oameni și locuri în Bucovina

Noiromânii de dincolo cu

ucrainienii…

…

Când ne vom întoarce

elementul dinamic, factorul de coeziune

implicare, devotament

drian Dinu Rachieru, „Poeți din

Brăte

Tot ca prag al depășirii vulnerabilităților de tot felul, merită conse

Printre figurile evocate, se detașează cea a lui Traian Popovici, primarul care a refuzat să îndeplinească ordinul de deportare evreilor cernăuțeni în Transnistria că, său,

ne avertizează Doina Cernica, în consonață cu Vasile Tărâțeanu și realismul acestuia manifestat și în c

încercând să recupereze ani (

, cântă o

parte și de alta, așteptate librării la Suceava și Cernăuți, meșteri populari, expoziții culinare întinse pe străzi întregi,

opierea depărtărilor și nădejdi de a trece măcar granița pe care o ridică indiferența și pasivitatea, chiar dacă aceasta

Românii adevărați încă mai așteaptă

i se opune o altă generație, ce refuză să se

anu ( .) și mulți, mulți alți oameni care au

supt ,

mnat aici momentul Editurii Augusta din Timișoara,

a , recunoscând în

prin gestul a dorit

.

ele mai festive momente:

Oamenii își dau mâna deasupra unei istorii nedrepte,

), dau despre

și despre . De

semne prevestitoare pentru apr

.

, nefiind contaminați de .

,

Proiectele vin și trec,

eni decât toate editurile românești la un loc.

Memorii

dori

autografe pe caldarâm elegii urbane iubire șitristețe

scrisori de la Dumnezeu carii plodiți de frisoanele concepțiilor moderne

ui, demolatorului de identitate,

dar patrimoniul și prietenia rămân

odată cu dulceața laptelui matern, sentimentul unei apartenențe existențiale.

când reprezentantul acesteia, bucovineanul Adrian Dinu Rachieru, anunțând donarea volumelor prezentate, a asistat la momentul magic al dispariției lor într-o secundă. (…) Augusta editează mai mulți bucovin

să ridice un bastion moral, care în viitor va sta drept mărturie a virtuților poporului român

Fiecare gest cântărește greu,

Dar toate câte sunt spuse acolo la adresa lui Eminescu lovesc foarte dureros în noi toți, în români. (…) se lovește în noi anume, pentru a ne reduce la zero, pentru a ne înjosi cât mai puternic, ca să nu mai dorim nimic, să nu mai m să fim români.

Timpul pășește uneori îndărăt…

eternitatea eminesciană

splendoarea bătrână a costumelor populare și splendoarea tinereții multora dintre purtătorii lor,

e cu mult mai înaltă și mai adâncă în vreme decât orice graniță pusă de alții

Păgubitorul fenomen al înstrăinării tinerei generații de limba maternă

recenzii

82

recenzii

Ne vom începe observa iile critice asupra poeziei lui Marcel Mure

(1969),

ii i a unui meteforism cenzurat, se ascunde

iile de concep ie

eanu este e

ii optzeciste

ure

i funciare, câ tiguri ale postmodernismului i fantasticonul

ii, schimbarea de registru retoric

ile curente de operare la care poetul recurge în momentul de fa

ţşeanu cu o constatare care

ni s-a impus încă din clipa în care am luat în mână acest nou volum al poetului şi anume: aceea că liniile configurative ale lirismului său nu puteau în nici un fel ghicite, întrevăzute, descoperite în raport cu substanţa lirică pe care o punea în circulaţie la acea oră; altfel spus, distanţa de la volumul său de debut, şi până la acesta, al treizecilea volum al său, este una enormă. Nimeni n-ar fi bănuit atunci că sub versurile cu încărcătură tradiţională, corecte, strunite de ochiul vigilent al autorului să nu iasă din făgaşul realităţş poetul unor atât de abisale transformări, care face ca viziunea sa poetică să se situeze la opusul celei de odinioară. Sensibil la mutaţ ţ şi de limbaj survenite între timp în lirica românească din ultimele decenii, Marcel Mureş xempul cel mai frapant al modului în care trăirea poetică este obligată să îşi asume adecvarea la timp, să reconstruiască din temelii eşafodajul său poetic, punându-l în acord cu modulaţiile reflectivităţ

şi douămiiste. Pentru poetul Marcel M şeanu poezia este o meta-realitate virtuală, un câmp semantic deschis tuturor zonelor de sensibilitate şi de conceptualizare pe care universul trăirilor sale, tot mai supus unei hiper-lucidităţ

ş şui nichita-stănescian. Răsturnarea

completă a unghiului de abordare al realităţşi de abordare

imagistică prin sublinierea trăirii poetice la nivel textual sunt modalităţ

ţă. Cel mai ilustrativ moment al stării lirice pe care o traversează la ora de faţă este volumul

ed.Eikon, 2014),volum care dă seama de stările onirice ale poetului, constrâns la reinventarea ludică a unor mitologii cu o semiotică

Pe adresa copilăriei

Voi plăti pentru faptele mele (

MirceaPOPA

Marcel Mureşeanu, Voi plăti pentru faptele mele

alinieze unor impune o generație de luptători cu arme specifice artistului veritabil, căruia

Deși alcătuit din secvențe aparent disparate, volumul demonstrează o unitate de concepție, datorită autoarelor ce rezonează întru spirit de luptă,

și Maria Toacă, neînfricată pe baricadele limbii române, un tandem redutabil

blicistica românească. O carte de referință, care dă samă de înfăptuit și, în egală măsură, ne provoacă să nu rămânem

starea de spirit numită, simplu, B

ri,

.

Doina Cernica,

,, care s-a

impus în pucele ce s-au

indiferenți la UCOVINA.

îi stă bine și un pic de nebunie, fără de care opera sa poate fi de o frumusețe perfectă, însă rămâne rece, nu răscolește, nu emoționează până la lacrimi

pe verticală, cu flori de mac și „Crai Nou”, în captivitatea căruia se află de-o viață

83

recenzii

gestuală tot mai complexă, în care fiinţarea omului e doar aparentă. Existenţa zilnică se confundă la el cu un fel de coş

şşi eternitate, în care invocarea divinităţii are doar rolul de a transforma universul aperceptiv într-unul speculativ: „Ce e cerul? Mă întrebă ea. /Nu e nimic!/ Ce să fie?!/ El nu-i decât/ partea de sus a întrebării tale”. Titlurile dezvoltă ele însele o adevărată stare funambulescă:

etc . transmit ele însele o dramă umană, la fel ca incipituri, precum: „Orice l-ai ruga, Dumnezeu nu te poa te refuza”; „Eram singur pe stradă mergeam să merg”; „Aşa se poartă Dumnezeu cu mine: /mă lasă să-l creez şi eu pe el în sufletul meu”; „Acum după moarte, vă pot spune”; „Ieş ţ

ţă fără de moarte, timp berechet”; „Se retrage la ţară sângele din bătrâni” etc., care dezvoltă situaţii diverse, complicate, absconse, stranii, scene de un aparent dramatism, învăluite într-un cinism bonom sau însoţ un comentariu subtil, pigmentat cu o ironie fină, plină de eleganţă şi rafinament, pulverizând patetismul credibil al realităţ şi supunându-l unei tehnici de subminare continuă. Relaţia umanului cu transcendentul ajută stratificarea sensurilor ş

de geografii spirituale noi sub semnul unei conviavialităţ

ţie picturală sui-generis . Intenţ ia auctorială e una de a şoca, de a bulversa normalitatea de a crea noi legături imanente dintre spaţ ş ţ nii: „Pe poartă scrie inaccesibil!/ Frumos scris, atât de frumos/încât îmi dădeam seama/ că nu e nimic în spatele ei/ şi că doar f rumuse ţ

mar al iluziilor, un hybris dintre dintre terestru i sacru, dintre moarte

,

i i în Univers, acolo-i locul vostru,/ via

ite de

ii

i crearea

i neprotocolare, generând o conven

iul gândirii i cel al ac iu

ea scr isului ,/ vâr tejur ile,

Partea întuÎntoarce

iune, Echita

necată a lucrurilor fixe ţi repede pagina, Ceva îmi scapă, Laptele mâţei sau un titlu sublim, Dragostea cu moartea e un i că , Ia r f a t a a s ta , Inspecţ ţie, Mai bine tăceam, I se mai spune cămaşă de noapte

arabescurile, culoarea,/ fuga literelor, turnirurile lor/ sunt cele pentru care fusesem/ ab

iul co maresc al sfâr itului bacovian: „Negru de fum, negru de continente,/ negru dum-dum, negru de festine lente,/ negru de mal, negru epaminonda,/negru-cristal, negru-nnegrit de Maconda/... Negru-nceput i sfâr

poate genera sentimentul de neputin

a ac

e te,/ iubitorul iube te,/ d a r

te,/ pu s t ie to ru l pus t ie t e , / uciga

i ace

iei lui Marcel Mure

i imponderabile ale sonurilor sale se rostuiesc sub rostul imperativ al semnifica iei: „Strâng mâinile reci ale poeziei/ între mîinile mele!/ A

i un miros de ca). Poezia lui Marcel Mure

esc suflul ei ludic i joculard conferindu-i durabilitate.

andonat acolo” (O răpire inutilă). Alteori, starea de anormalitate este produsă de jocul textului cu sine, ca în poezia N, unde cuvintele în n se multiplică misterios, creind spaţ ş ş

ş şit, negru de hău,/negru de ochi de păun, negru-călău!” Sau cum explozia verbală din poezia

ţă al omului în faţ ţiuni i corelative consumului de e ne rg ie umană ce se multiplică la infinit, marcând o te r ap i e p r in s c r is : „ D o c t o r u l vindecă,/învăţătorul învaţă,/ hoţul fură,/ minc inosu l minţ ş ş

n i c u l dă ru ieş te , /a scunză to ru l a s cu n d e , / n e m e r n i c u l nemerniceşte,/ iertătorul iartă,/ călătorul călătoreş

şşul ucide,/ sfântul se

roagă,/iar Dumnezeu pe toţştia/ îi iartă!” Desigur nu

jocurile de cuvinte fac deliciul poez

şeanu, ci mai degrabă jocurile de idei ce presupun instituirea unui spirit al n uan ţ e i , ce ab s oa r be

frisonarea afectivă din inventarul liric supervizat de autor transmutând-o într-un registru imaginar în care semnele infinitizemale ş

ţşa vom muri împreună/iar dacă

cineva mi le va desleşta,/ nu va găsi în palmă/ decât un fir de nisip/ş l/ sălbatic.” (

şeanu a atins punctul astral al unei înălţimi de unde nu mai poate fi coborâtă, iar fantomele care o bântuie înteţ

ş

Lista de la Marea Moartă

Iată omul

84

recenzii

Stea crepusculară (Ed. All Zenit, 2014) este cel de-al șaselea volum de versuri al lui Mihai Lițu Munteanu. Cu o con

ț

cdorința celui ce crede în

prelun

Timp și anotimp. Anotimpurile poetului se insinue

Ar fi acest lucru, chiar și imprecis, mesajul care forț

conexiune cu natura și cosmosul: Ț

izvorul din gura mea de rai. / A

secvență care pare să se ia la întrecere cu timpul, poetul intră de această dată într-o stare de impaciență, de agita ie, de precipitare, fiind conștient că oricât ar reflecta cu luciditate și răbdare asupra severității timpului, tot el vine peste om, ornic și pendulă neiertătoare. E ca și cum ai privi neputincios mișcările în cerc, mișcări care măsoară intervalul celui care deschide și închide totul. În poezia lui Mihai Lițu Munteanu se simte că pe teritoriul acesta al lirismului miza esențială este inade varea între constrângerea rezultată din duritatea timpului și

girea trăirii prin fior și metaforă. Până la urmă poetul însuși trebuie să recunoască ideea că e un idealism să crezi că ceea ce percepe omul în imediat este totuna cu a vedea lucrurile în expansiune. Și atunci ce face poetul? Prin exercițiul scrisului său apelează adesea la amintirile care au căpătat dimensiuni mitice și un fel de pitoresc care le mântuie prin nostalgia cu dor fără leac: ”Am purtat o viață ca un rucsac în spate / Am dus-o cu mine ori în gând, / Ușoară a fost ori cu multă greutate / Dar nu m-a părăsit nicicând”, la care se anexează singurătatea, cea care-ți reduce certitudinea și crezul în sine: ”Să fiu singur nu e o virtute / singurătatea-i dată pentru om? / Dacă am pornit de la al vieții pom / Am fost alungat în lume pe nevrute”. Ce-i mai rămâne celui însingurat și melancolic? Să absoarbă infinitatea începând cu bogăția clipei prezente, să o facă cu un calm suveran și cu armonia care conferă frumusețe acelei clipe.

ază dincolo de cuvinte, sunt căile de luptă împotriva fatalului. Vom întâlni în acest volum multe ”pasteluri cu ton elegiac”, cum o spune prefațatorul, Anca Ghiciuc, surprinzând până și imprecizia (voit impusă) a graniței ”dintre lumina – simbol și lumina - metaforă”.

ează poarta cuvântului, dar și o căutare a sinelui, candorii și simplității cu care omul vine pe lume. Alte versuri ale cărții transmit în fapt menirea noastră de a reveni la calea naturii și la calea divinității într-o armonie luminoasă. Scânteia vieții pornește din sursa misterioasă care a format universal întreg, nu putem exista decât în directă

„ i-aș dărui un poem cu miros de iarbă crudă / Cu flori de liliac la început de mai. / Mă rog ca vântul și cerul să mă audă, / Ca să-ți transmit

m să-ți scriu un poem

Stea crepusculară (Ed. All Zenit, 2014) este cel de-al șaselea volum de versuri al lui Mihai Lițu Munteanu. Cu o con

ț

cdorința celui ce crede în

prelun

Timp și anotimp. Anotimpurile poetului se insinue

Ar fi acest lucru, chiar

secvență care pare să se ia la întrecere cu timpul, poetul intră de această dată într-o stare de impaciență, de agita ie, de precipitare, fiind conștient că oricât ar reflecta cu luciditate și răbdare asupra severității timpului, tot el vine peste om, ornic și pendulă neiertătoare. E ca și cum ai privi neputincios mișcările în cerc, mișcări care măsoară intervalul celui care deschide și închide totul. În poezia lui Mihai Lițu Munteanu se simte că pe teritoriul acesta al lirismului miza esențială este inade varea între constrângerea rezultată din duritatea timpului și

girea trăirii prin fior și metaforă. Până la urmă poetul însuși trebuie să recunoască ideea că e un idealism să crezi că ceea ce percepe omul în imediat este totuna cu a vedea lucrurile în expansiune. Și atunci ce face poetul? Prin exercițiul scrisului său apelează adesea la amintirile care au căpătat dimensiuni mitice și un fel de pitoresc care le mântuie prin nostalgia cu dor fără leac: „Am purtat o viață ca un rucsac în spate / Am dus-o cu mine ori în gând, / Ușoară a fost ori cu multă greutate / Dar nu m-a părăsit nicicând”, la care se anexează singurătatea, cea care-ți reduce certitudinea și crezul în sine: „Să fiu singur nu e o virtute / singurătatea-i dată pentru om? / Dacă am pornit de la al vieții pom / Am fost alungat în lume pe nevrute”. Ce-i mai rămâne celui însingurat și melancolic? Să absoarbă infinitatea începând cu bogăția clipei prezente, să o facă cu un calm suveran și cu armonia care conferă frumusețe acelei clipe.

ază dincolo de cuvinte, sunt căile de luptă împotriva fatalului. Vom întâlni în acest volum multe „pasteluri cu ton elegiac”, cum o spune prefațatorul, Anca Ghiciuc, surprinzând până și imprecizia (voit impusă) a graniței „dintre lumina – simbol și lumina - metaforă”.

Nicolae BUSUIOC

Însingurat şi melancolic

85

recenzii

NaomiBOMHER

Dincolo de luciditate

O bucurie rămâne aceea de ccu alte perechi de lentile ale comunicărilor de demult, aşa că

reprezintă mai multe trepte de relaţie cu volumele parcurse de autoar şi

de mine însămi, încântată de echilibrul oferit de analiza (Sorin Alexandrescu), urmărite în pe rspec t ive le

ial transparent, putând fi străbătut de un fascicul de radia ii critice, de un fascicul de raze de raze de lumină

le împră ţ

analiza respectivăsă fie

adică într-o perioadă de după alegeri

este o dovadă de revoltă şi contează să citeşti „ este o limpezire a spiritului nimicitoare. Când eşti , eşti în faţa cimitirului. A fi înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. e o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin

“ firmă Petre Ţuţea, aşa că trebuie să luminezi interior, să te proiectezi în

călăuzite simultan de şi de durere

omenta

Sabinei Fînaru ( 2014)

e de recomandarea din ( de Elvira Sorohan), apoi

(Monica Spiridon), ori ale

(Gheorghe Iorga), în ceea ce este parț

ț

sugerate, pe care autoarea știe par ial, astfel încât,

privind prin , distinse contururile sau

detaliile operelor literare de la care s-a pornit. Nu demult am re-citit lui José Saramango, urmare a unui text,

, votul în

:

. a

re-citirile

Paralela 45,

Cuvân t-înainte

paradoxurilor

re - lec tu r i i

ludicului

Eseu despre luciditate al

Dincolo de orbire,

alb Luciditatea

lucidlucid

Luciditatea

luciditatetranslucid,

fantasme, .

Translucidităţile

Prefaţă

plăcere

Primul element al privirii despre criticiire

preocuparea doamnei Sabina Fînaru despre spiritul eminescian, despre Mircea Eliade

latine de a re-descoperitorului de mituri

crono-top mirabil, (M. I. ),

altfel

).Un alt sistem al analizei s-ar

referi la , ce trece dintr-un corp în alt corp,

,

N

elastic în studiile despre lecturile

ale

titlu, care presupune nu doar o se tehnicieni literari, ci

, prin calitatea de a organiza mereu altfel lumea, prin revelarea elementelor

, evitând ; prin materialul

critic se vede numai

.e ( - a

) o s despre un text,

originar , momente atent privite de doamna Sabina

Fînaru, drept .

selectaţi şi lăudaţi prin selecţie ar trimite căt

esenţială a şi

despre importanţa culturii în operaţia şi a

unui evident în polimorfismul creaţiei româneşti Eminescu şi Creangărevelaţi de contemplările contemporane (Cornel Munteanu, Traian Diaconescu, Dan C. Mihăilescu; Adrian Dinu Rachieru, Cornelia Mânicuţă

extragerea prin difuziune a unei substanţe prin diferite pietre

preţioase analiză formată din amestecuri, ajutătoare pentru un element semiopac, devenit generator de noi interpretări.

u a ş d o r i s ă evidenţiez numele tuturor istoricilor şi criticilor literari,

sugeraţi cu lentilă

autorilor selectaţi, ci aş dori să rămân la titlul volumului,

lecţie a altor şi o reunire a

o p a c i t ă ţ i i d e v e n i t ă transparentă

străvezii, semipreţioase, care arată că un text literar devine o perlă cu înveliş preţios

lumina, nu şi forma, căci totul este oferit de selecţia volumelor şi de mătasea miturilor eliadeşti

Între istorie şi hermen uticăreprezintă

ituare a fiecărei relatări în contextul epocii şi în acela al scrierilor de referinţă

translucidus,

translucide

lucid

luciditatea!

luciditate

ă

Translucidităţi,

interpreta, a tălmăci Translucidităţi

şi gnoză / cunoaştere

ερμηνεια

86

Prin Erzingean, apoi spre Çimni, prin Üzümlu

De dimineaţă am pornit la drum. Dar nu înainte de a mânca nişte delicioase gözleme – un soi de clătite sărate care pot fi umplute cu carne, brânză, verdeaţă – la un restaurant numit „Çirahane”, aflat în imediata vecinătate a redacţiei ziarului lui Halil Ibrahim. Mi-a plăcut din prima clipă. La intrare era un spaţiu cu rafturi în care se aflau câteva cărţi, apoi câteva săli decorate diferit. Sala în care am mâncat avea tot felul de obiecte, de la îmbrăcăminte tradiţională până la vechi aparate de radio. Într-o zi l-am vizitat tot. Avea camere pentru narghilea, camere de lectură, dar şi tot felul de obiecte din viaţa de zi cu zi, de la ţară şi de la oraş. Erau şi săli dedicate unor evenimente istorice cu semnificaţie deosebită – astfel, una era dedicată eliberării Erzingeanului, la 13 şubat/ februarie 1918, de către corpul de armată comandat de colonelul

Înainte de a ieşi din gözleme la Erzincan,

apoi, după ce am sorbit şi ultima gură de ayaran, am plecat, căci timpul mesteca mult prea repede clipele pe care le aveam la dispoziţie.

Nu-i trupul pentru suflet un văl, nici pentru corp

duhul val, dar dacă vrei duh să vezi, eşti orb”

Lucruri frumoase, care merită văzute şi preţuite.

În oraş mi se părea că totul, inclusiv comerţul, se desfăşura normal. De altfel, nu cred că sunt schimbări majore de program pe timpul Ramazanului, cel puţin cât am putut eu sa îmi dau

Musa Kâzım Karabekir.„Çirahane” mi-am notat

câte ceva despre cum se face

*„

Nu-i

Jalaluddin Rumi, , din Masnavi-ê manaviCîntecul naiului

1

2

seama, în acest domeniu, din punctul de vedere al cumpărătorului. Magazinele erau deschise. La redacţia ziarului lui Halil Ibrahim Ozdemir şi la tipografie se lucra.

era, totuşi, circulaţie foarte intensă pe străzi. Pe drum, am trecut şi pe lângă clădirea moscheii care poartă numele lui Terzi Baba (Tata Terzi/ Croitor), pe numele real Muhammed Vehbi (sau Hayyat Vehbi, cum i se mai spune): data naşterii lui este incertă, dar se acceptă că ar fi trăit între 1778 (sau 1195 după Hegira)/ 1779-1848.

în care, pe scurt, vorbeşte despre faptul că nu o dată cei ce zic că ar slăvi pe Mevlana, ori pe Allah, iubesc de fapt banii, lumea şi ce-i lumesc sau caută, de fapt, gloria/ bogăţia lumească, alţii sunt se roagă, doar, lui Allah.

La intrarea în acest loc, în care veşnicia se întâlneşte cu goana clipelor care curg pe umerii oamenilor, străjuieşte un monument care dăinuie întru pomenirea şi slava lui Terzi Baba, care a adus faimă locurilor. Are forma unei cărţi cu foile larg deschise spre ochii celor care vor a le citi…

Nu

Abdurrahmanzade

„Kimi gafil olub dünyay sevdi

Kimi zakir olub severdi Mevla

Muhammed Vehbi El-Hayat El-Erzincani (numele lui fiind legat de cel al locului de obârşie după obiceiul întâlnit în unele cazuri şi la arabi ori persani) s-a nă

ţe adept al ordinului Qadiri, apoi al ordinului Nakşibendi.

Pe mormânt i-a fost scrisă o strofă dintr-un poem al său, care, în turcă, sună astfel:

Sunt şi alţi sufi, unii discipoli ai lui Terzi Baba, alţii care au vieţuit dinainte de sosirea lui pe pământ, şi oameni de spirit, ori oameni care şi-au câştigat, într-un fel sau altul, un loc în istoria urbei sau regiunii, şi care îşi au sălaşul de odihnă veşnică aici, într-un loc curat, liniştit, pe aleile căruia cei vii trec tăcuţi sau şoptind despre cine ştie ce. Printre ei odihneşte şi una din surorile lui Mevlana, Jalaluddin Rumi, marele poet şi mistic din Konya.

Aici secolele par că nu înseamnă altceva decât o succesiune de petale, fiecare cu ale ei culori şi şoapte, unele vieţuind, ca oamenii, până ce năprasnic vântul timpului le culcă în patul veşniciei…

scut în satul Sarıgöl – azi, din ce am aflat, un cartier al oraşului, şi a fost adept sufit, în tinere

ı Kimi abid olub ukbayı sevdi

Olubdur şanları gayede A'la”.

jurnal de călătorie

MariusCHELARU

Prin Anatolia,din Erzincan (III)

jurnal de călătorie

87

Terzi Baba este considerat un părinte spiritual al oraşului, şi, de aceea, cimitirul oraşului îi poartă numele.

După ce cutremurul din 1992 a făcut ravagii, oamenii au strâns bani şi au construit o moschee impunătoare, o realizare arhitectonică, în care am înţeles că se pot ruga cam 2000 de oameni, şi îi poartă,

Hali l, cunoscător al trecutului şi prezentului regiunii, ne ajută să înţelegem toate astea. Un loc, ca atâtea altele din Orient (fie el populat de neamurile turce sau de alte popoare) în care poezia este apreciată, cântată, autorii sunt preţuiţi. Cât de depărtat îmi sună acum expresia, clamată cam prea adesea în multe locuri din Occident şi pe la noi, „poezia, cenuşăreasa…”.

Opera sa, cu titlul Kenzü'l Miftah” ori „Miftahü'l-Kenz” (Miftah-ı Kenz), a fost publicată în mai multe ediţii. Am văzut două apărute la Erzincan, în 1972 şi 1992.

Am trecut prin Üzümlu, un orăşel de la poalele munţilor, care cred ca are cam 7-8000 de locuitori, poate mai mulţi cu tot cu împrejurimile (statistica oficială spune că undeva pe la 13000) de o frumuseţe aparte, cu majoritatea clădirilor, atât cât am văzut, vechi, frumoase, dar parcă un pic atinse de aripa bătrâneţii. Nici nu am văzut cine ştie ce oameni tineri, dar timpul a fost scurt, totuşi. Pe o stradă, am impresia chiar cea principală, un bătrân

de asemenea, numele – „Terzibaba Çamii”.

îmbrăcat într-un amestec de tradiţional cu ce o mai fi găsit prin lăzi, cobora „vijelios” călare pe un măgăruş. Dacă nu ar fi fost maşina noastră ai fi spus că am pătruns într-un alt timp.

Am ajuns la Çimin (de la çimen: iarbă/ iarbă verde), satul de obârşie al familiei lui Halil (deşi s-a născut la Erzincan, aici odihnesc întru veşnicie părinţii lui), astăzi, practic, un fel de suburbie a oraşului Üzümlu, unde aveam să stăm până seara târziu. Am observat, cât mă pricep, o mare diversitate a plantelor, şi apoi am aflat că nu mă înşelasem .

Eram curios să întâlnesc oamenii de aici, pentru că, citind romanul său, pătrunsesem şi în acest univers rural. Voiam să văd cum este, comparativ şi cu ce ştiam din România deja, dar şi cu Turcia din perioada în care se petrece acţiunea în carte.

Poate că sunt mai puţin cunoscute la noi, aşa că voi detalia puţin.

Am remarcat modul de adresare al oamenilor, funcţie de poziţia pe care o ocupă în familie, în societate – aspect care, în bună parte, cât mi-am putut da seama, s-a păstrat. De pildă, în carte, personajul Halil i se adresa fratelui mai mare, Ibrahim, spunându-i „fratele meu domn mai mare”. Şi acum, în Çimin, am văzut respectul cu care îl asculta Halil pe fratele său mai mare, un bărbat muncit, trecut prin multe. Fusese la muncă o vreme peste hotare, cel mai mult în Germania, din ce am

înţeles. Să vedem câteva din aceste

aspecte, pe scurt. ysun, sora

mamei celor doi fraţi, era mătuşa lor, adică „mamă pe jumătate.” De remarcat şi obiceiurile legate de peţitul (de la primul „contact” – fata care trebuia peţită, Hatige, avea 13 ani. Iată cum este descris în care episodul: „Era în perioada jocurilor, se comporta conform vârstei pe care o avea. De după colţ s-au ivit trei femei. Cu priviri pătrunzătoare au început să le observe pe Hatige şi pe Esma”. Apoi modul de adresare al „părţilor” – „sunt noră în familia hagiului Seher Salim. Mă numesc Feride. Iată, pe deal se află o vie mare, aceea aparţine socrului meu. Eu sunt fiica regretatului domn Muşir Beşir. Mă numesc Güllü.

3

4

În carte, doamna Me

Vedere de sus, de la Çimin

88

Casa noastră se află situată la capătul de sus al dealului, lângă moară. E cam departe de dumneavoastră... […] Iar aceasta de alături este sora mea mai mică, Sümbül. Ne-am fi putut vedea la nuntă, la asociaţie...[…] Noi am venit s-o peţim pe fata dumneavoastră.”. Şi răspunsul dat de Sadakat: „Musafirului nu i se spune de ce ai venit. Bine aţi venit, onoarea ne aparţine.” Discuţia se încheie astfel: „Fata mea nu este o fată care să fie oarecum căutată şi găsită. Voi v-aţi gândit bine. Dar ea are tată. Are unchi din partea tatălui, are mătuşă din partea mamei. Să ne consultăm. O să vă anunţăm noi.” „În acest caz, permiteţi-ne. Peste o săptămână aşteptăm răspunsul.”.

Apoi tot ce ţine de nuntă: „Pentru în taina sfântă a căsătoriei pe cei doi tineri (la popoarele turce există termenul metaforic

) par tea băiatului trebuia să vină cu toată familia în casa domnulu i Mustafa . Imediat după efectuarea m o m e n t u l u i d e cons imţire verba lă , domnul Yusuf, preotul g ea m i e i u r m a s ă pecetluiască căsătoria.” La petrecerea de nuntă, pentru oaspeţi (care au venit după rugăciunea de seară şi au plecat înainte de cea de noapte; femeile au stat într-o cameră, bărbaţii în alta) s - a p r egă t i t m asa tradiţională. Apoi, „Cu porunca lui Allah şi cu acceptul Profetului, conform tradiţiei, Hatige a fost cerută. Sub aceeaşi cupolă, domnul Mustafa şi-a dat fata lui Mahmut, prin ordinul lui Allah şi acceptul Profetului. Reprezentanţii fetei ca şi ai băiatului, au anunţat că au primit acceptul amândurora iar domnul Yusuf a slujit cununia în prezenţa martorilor.” Apoi s-au repartizat cheltuielile de nuntă, s-au oferit cadourile („costume, haine sclipitoare, ţesături de mătase tip , basmale, aur”, s-a discutat despre obiceiul numit „kildenge/ foaia de zestre” ş.a.) etc. etc. Era obiceiul ca mirele să-i prindă miresei în piept o monedă de aur, ca, a doua zi după să fie masa

a lega

aneni

consimţământul, expunerea, scrierea în piatră a cuvân tu l ui

de nuntă oferită la prânz în casa familiei mirelui, cu mâncare tradiţională, „babâkko”. Şi multe astfel de detalii (de la „zilnica” pe care era dusă mireasa la mire, „construită din lemne subţiri avea pe cele patru beţe pânza groasă bine întinsă, încât semăna cu patru corturi reunite”, la cum o aştepta mirele etc.), care apropie cititorul de cunoaşterea vieţii din Turcia acelor ani.

Sigur, vremurile s-au schimbat, multe nu mai sunt, din diferite motive, ca altădată, iar timpul meu de şedere acolo nu mi-a permis să văd toate aceste lucruri cu ochii mei. Dar întâlnirea cu familia lui Halil, felul în care s-au purtat cei mai tineri faţă de cei mai în vârstă, modul de adresare între ei, felul în care au discutat cu noi, cum s-au comportat femeile faţă de bărbaţi şi bărbaţii faţă de femei ş.a., toate acestea mi-au permis să înţeleg cât de cât cum

stau treburile într-o familie ca aceasta, într-o localitate de acest tip.

Discutând cu Halil am înţeles că multe dintre personajele cărţii sale erau inspirate din viaţa reală, deşi imaginaţia îşi avea partea ei. Evenimentele desp re ca re vorbea , războaiele, frământările şi conflictele, refugiul, toate lăsaseră urme adânci, unele neşterse nici până azi. Am avut chiar surpriza să întâlnesc o doamnă în vârstă, care inspirase, probabil, unul dintre personajele cheie, fiica

doamnei Hatige, pe nume Firdeus (şi nu Higiret, ca în carte).

Revenind la familie, împreună cu noi a venit un nepot al lui Halil, Mustafa, care avea un sever handicap neuromotor, poate şi de altă natură, dar acesta era, din nefericire, vizibil. Am aflat că avea de lucru la tipografie şi că i se cerea să facă o muncă anume, el depunea toată străduinţa, atât cât putea, şi, în compensaţie, primea ceva bani care nu doar că făceau ca să nu mai fie o povară pentru mama sa, ci chiar ajuta din plin la întreţinerea bunicii lui.

Mustafa ne-a zâmbit tot drumul, fericit ca un copil. Dacă îi ceri ceva şi poate, imediat face, bucuros că poate fi util. Are o privire luminoasă şi

Mormântul surorii lui Jalaluddin Rumi

jurnal de călătorie

89

Apele termale, pe la Ekşi Su spre Altîntepe

Am plecat la drum întins, într-un peisaj care îmi aducea aminte de depresiunea Ciucului de la noi. Parcă mă îndreptam spre Tuşnad. Poate că gândul acesta mi-a fost indus şi de faptul că mi se spusese că vom ajunge la nişte izvoare cu ape minerale. Am avut o discuţie despre apele minerale din România. Şi, dacă tot am spus despre Tuşnad, mi-am adus aminte de un hotel nou construit, care a montat nişte instalaţii de putere acolo. Atunci când încep să funcţioneze, oamenii trebuie să aştepte cu sticlele goale, pentru că toată apa se duce spre acel hotel, pentru bazinele lor. Nu este, din păcate, singurul loc unde irosim comorile pe care ni le-a dăruit natura. Şi, dacă e să zâmbim amar, la Tuşnad încă e bine.

Acum am ajuns întâi la un fel de bazin acoperit cu ape termale. Nu la mare distanţă mai erau câteva. Totul în jur era aşezat aşa cum trebuie. Îngrijit. Opreau maşinile, călătorii se uitau la bazin. Este o apă uşor sulfuroasă. Am înţeles că sunt folosite pe cât se poate de eficient în zonă, dar Halil crede că încă nu e totul ok. Apele termale de aici subt folosite pentru ameliorarea efectelor reumatismului, boli de piele, arterioscleroză, boli de inimă ş.a. Am citit pe panoul cu informaţii că apa avea între 33 şi 37 de grade.

Jalaluddin Rumi, (

Nai (

Ali Kandemir, Zafer Türkmen, , 2007 - Cei doi, cercetând

zona între

Cahit Sitki Taranci (Giahit Sitkî Tarangi) (1910- 1956), Versiunea român : Emin Emel, stilizare: Marius Chelaru

1. ), ediţie bilingvă persană-română, selecţie, traducere

din persană, note: Otto Starck, studiu introductiv: George Grigore, cuvînt înainte: Ahmad Fard Hosseini, Editura Kriterion, Bucureşti, 2002. 2. ) – persană; fluier de trestie cu şapte găuri, al cărui

cîntec, pentru sufiţi, simbolizează suferinţa spiritului uman datorită obîrşiei sale divine, la care doreşte să revină– cf. Otto Starck. Titlurile cînturilor aparţin traducătorului, în versiunea persană ele neexistînd. 3.

2001 şi 2006, au colectat 5210 specimene de plante, analizându-le din punct de vedere taxonomic. 4. În traducerea semnată de Guner Akmolla. 5.

ă

Meditaţii şi parabole

The Flora of Üzümlü-Sakaltutan (Erzincan-Gümüşhane)

Masnavi-ê manavi

nê

un zâmbet frumos şi este iubit de toată familia aceasta.

Am mâncat caise tăiate fâşii şi uscate de soarele şi vântul care spăla cu degetele uneori caline, alteori furioase coastele muntelui pe care era casa lui Halil. Am mâncat de fapt tot felul de fructe şi legume cu un gust pe care îl au doar dacă nu foloseşti chimicalele. Am băut apă limpede de izvor.

Apoi, după o discuţie lungă şi interesantă cu familia lui Halil, târziu în noapte, când luna era de acum de multă vreme cu ochii pe noi, am plecat către Erzincan, pe când seara se lăsase

ţă ă ăă ă

de mult…

„Anun luna, s apar noaptea aceasta,s lumineze dup sufletul meu.”

Cahit Sitki Taranci,

        

Abbas5

De aici, cam la un kilometru distanţă, am oprit la Ekşi Su. Ekşi Su e o expresie care s-ar traduce cam „apă acră”, deşi, după gust, nu mi s-a părut deloc acră. Se spune că gazele care ies din pământ, nu am înţeles exact unde şi la ce interval, au şi ele un efect vindecător.

Este un complex frumos amenajat, cu izvoare la care lumea formase cozi destul de mari. În interiorul unei curţi erau mese pentru cei care voiau să se odihnească, să mănânce ceva aici.

Pe o bancă, un bărbat în etate citea o carte în arabă. Ceva istoric sau religios.

Un loc liniştit, curat, de unde am băut din belşug apă minerală înainte de a pleca mai departe.

La Apele termale, pe la Ekşi Su

jurnal de călătorie

90

Ce este fericirea?

Mul

m avut momente în care am sim , fiind în acela i timp deplin mul um i i e este

spunemionarului Explicativ al Limbii Române

fericirea este”, i a

i avem motive sufic cr vomi. Dar este suficient?

i? m noi

a, un om beat sau un drogat este fericit, deoarece ce

it

nu vre i perfect

i! Nuia, de orice fel ar fi ea!

Perfecta con ne ri: teama de a nu pierde fericirea. fim

ne temem de nimic, nici m am ne pierdem fericirea nu dureze. Nicio f i presupune a fi siguri rea de fericire nimeni i nimic nu o poate lua de la noi. Prin urmare, fericirea,

nic tim nic.

i cauza ei, acel „ceva” care ne

n

ţi oameni se întreabă dacă fericirea există cu adevărat şi îndoiala lor este firească deoarece fiecare dintre noi a

ţit o pace adâncă şţ iţ ş bucuroşi, dar parcă tot n

greu să că fericirea există cu adevărat. Potrivit Dicţ

„o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină ceea ce ar însemna că toţ m fost ş iente să edem că mai fi fericiţ Este suficient să simţim o stare sufletească de intensă şi deplină mulţumire pentru a spune că suntem fericiţ Doar atât simţim şi consideră a cuprinde fericirea? Dacă lucrurile ar sta aş am putea afirma că

i care au trecut prin aceste stări mărturisesc că au simţ de multe ori o mulţumire sufletească intensă şi deplină. Ştim şi simţim că este aşa. De ce? Pentru că m să fim ş conştienţi atunci când suntem fericiţ putem confunda fericirea cu beţ

ştienţă dică însă o nouă problemă Ca să cu adevarat fericiţi nu trebuie să

ăcar de faptul că putea să, că fericirea ar putea să

rică nu are loc în fericire! A fi fericiţ că sta ş

pentru ca să fie autentică, trebuie să dureze veş şi să ş că durează veş

Dacă fericirea autentică durează veşnic înseamnă că ş aduce starea de mulţumire şi bucurie intensă şi deplină, trebuie să fie neschimbător şi etern, adică „ceva” ce este î lumea aceasta, dar care nu aparţine

eseu

TudorANDREI

Iubirea naşte fericirea

ontologic, fiinţ , acestei lumi, deoarece observăm că schimbarea ş

afirma căsimţ

pacea, mulţumirea şi e vin direct din Dumnezeu, din ceea ce este El, din fiinţa Lui, adică

nd simţim rice altceva ne-ar aduce intensă şi

deplină ţ ş ş că este o stare ce nu poate fi eternizată, iar dacă nu vom ş acest lucru înseamnă că nu suntem deplin conştienţ . Clipa de fericire este aceea în care Dumnezeu te ia în braţe, aşa cum îşi ia mama în braţ

„în har sunteţi mântuiţi (...) şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2,8). Harul, despre care vorbeşte Sf. Ap. te energia iubitoare care porneşte din fiinţa lui Dumnezeu ş pă ea aceasta, inclusiv sufletele ş

Aşadar, putem spune căpe care ne-o oferă

perfectă conştienţă în care simţim pace, mulţumire ş depline ş uri că nimeni ş

Afirmăm cu tarie că, în lumea în care trăim, aşa cum este ea acum, nu putem ajunge la fericire, ci doar putem să o gustăm! Nu am găsit nicio mărturie despre un om pe care tristeţea să nu îl fi ajuns. Nimeni dintre cei care au vorbit despre fericire nu a afirmat despre sine sau despre altul că nu a cunoscut şi tristeţea. În ceea ce ne priveşte, creştini fiind, trebuie să avem în vedere că Mântuitorul Iisus Hristos numeşte viaţa noastră pământească „vreme de prigoniri” (Marcu 10,30), iar Sf. Ap. Pavel ne avertizează că „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus ţi” (II Timotei 3,12).

Faptul că nu putem ajunge la fericire î nu înseamnă însă că

usta fericirea ş trăi cu nădejdea, cu speranţ că după

posibilă sau că să sufere o schimbare care

ial aici caracteristicile comune lucrurilor sunt

i efemeritatea. Acel „ceva” nu poate fi decât dumnezeiesc. Prin urmare, putem gustarea fericirii are loc doar atunci când im

bucuria c

atunci câ deplin iubirea lui Dumnezeu, deoarece o

pace, mul umire i bucurie vom titi

i

e copilul. Cu privire la aceasta, Sf. Ap. Pavel ne spune:

Pavel, es

i trunde lumi trupurile noastre.

fericirea este o stare, harul dumnezeiesc, de

,i bucurie, i intense, pe care suntem sig

i nimic nu le va lua de la noi.

vor fi prigoni

n lumea aceasta nu putem avea momente sau chiar perioade de fericire. Putem g i, mai mult,

a, sau chiar cu încrederea moarte vom întâlni o lume în care fericirea este

lumea aceasta poate

Putem gusta fericirea?

91

eseu

să facă posibilăzăm când facem această afirmaţ ă

Cea mai importantă mă e o constituie Schimbarea la Faţă a Mâ Iisus Hristos despre care ne mă Evangheliile: „Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe , şi iată glas din nor zicând: «

binevoit; pe Acesta ascultaţi-L». Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.

După această mărturie refe interesează ş

mă Sf. Ap. Pavel. De ce? Pentru căafirmă că

re acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”, că este un trimis al lui Dumnezeu - „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos şi prin Dumnezeu-Tatăl” (Galateni 1,1); „vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hris care ştie calea prin care toţi putem ajunge fericiţi – „nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Romani 1,16) - şi, mai mult, că Dumnezeu i-a poruncit să ne dea tuturor vestea cea bună că fericirea este posibilă: „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Corinteni 4,16).

Să urmărim şi mă

fericirea în cadrul ei. Pe ce ne ba ie? Pe m rturiile celor care au avut parte de fericire.

rturintuitorului

rturisesc

eiAcesta este Fiul Meu

Cel iubit, întru Care am

” (Matei 17,1-7)eritoare la

Mântuitorul Iisus, n în mod deosebit i rturia Sf. Ap.

Pavel este un om care a gustat fericirea - „Cunosc un om în Hristos, ca

tos.” (Galateni 1,11-12) -

rturia altor oameni care au

gusta riiei, ne

spune: „Î

«Eu sunt»

Î , izvorâ din cuvintele Domnului ial pentru viai fericirea oamenilor iubirea. Pornind de aici,

au încercat

l explicativ al Limbii Române: „Sentiment de afec iune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afec iune fa

”

, iubirea nu poate fi altceva

t fericirea. Pă ntele Nicolae Steinhardt, relatând o experienţă trăită în timpul detenţ

n noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile.

îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii — înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care — antigravitaţional — mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc.” (Jurnalul Fericirii).

nvăţătura creştină tăIisus, arată ca lucru esenţ ţa

ş mulţisă formuleze o definiţie a iubirii, a

dragostei, şi o astfel de definiţie găsim şi în Dicţionaru

ţţ ţă de o persoană;

iubire, amor. Trebuie să ne arătăm iarăşi dezamăgiţi. Definiţia aceasta spune atât de puţin, vorbeşte atât de vag! Şi, mai mult, scapă ceea ce este esenţial legat de iubire: fericirea. În opinia noastră decât cea care naşte fericirea: sentimentul, care se întrupează în gând, în cuvânt şi în faptă, că doreşti fericirea

Iubirea naşte fericirea!

eseu

92

celuilalt. Iubeşti pe cineva? Înseamnă că simţi dorinţa de a-l vedea fericit şi cauţi să dobândeşti împlinirea dorinţei tale, fără a încălca libertatea celuilalt. Te simţi iubit? Înseamnă că simţi că cineva îţi doreşte fericirea şi caută să îşi vadă dorirea împlinită, fără a-ţi încălca libertatea.

ubirea este legată de dorinţa de a te dărui, de a te jertfi pentru celălalt, de a face ceva pentru ca celălalt să fie fericit. Totuşi, trebuie sa arătăm că doar iubirea care este izvorâtă din Dumnezeu aduce fer icirea, doar dăruirea binecuvântată de Dumnezeu naşte fericirea. Altfel, jertfa noastră poate aduce o bucurie legată de păcat, o bucurie care trece şi care nu ne urcă către fericire, ci ne depărteaza de ea, pentru că ne depărtează de Dumnezeu.

A venit momentul să spunem că în lumea aceasta sunt trei feluri de bucurii: bucuria păcatului, bucuria binecuvântării şi bucuria sfântă. Bucuria păcatului este născută de faptul că s-a realizat sau am realizat chiar noi un lucru pe care Dumnezeu nu-l doreşte. Spre exemplu, sunt şcă am reuşit să fură ântată ţine de lumea aceasta, cauza ei este una pământească, efemeră, dar ne ajută să ajungem la bucuria sfântă. Spre exemplu, sunt bucuroş

entru că Dumnezeu ne-a ajutat să învăţ ceva pentru la şcoală. Bucuria sfântă este aceea care este legată strict de simţirea lucrării harului, o bucurie care simţim că nu este din lumea aceasta.

ocărâţ cădumnezeieş să

nă să eţ ţ nă la căsă ş

ntăPrin urmare, ca să fim siguri că dăruirea

noastră este aducătoare de fericire trebuie să ne asigurăm că Dumnezeu

binecuvântează tem crede că îl ajutăm pe un om să fie fericit oferindu-i o ţigară

tr-o astfel de dă vom contribui la o dependenţă a lui, care îl depărtează

l depărteazăUrcuşul, prin iubire, spre fericire presupune

să dăruim Dăruirea noastrăfara noastră care le deţinem.

Apoi, putem dărui trupul nostru. Aici intră munca fizică, reţinerea de la hrană şi băutură şi reţinerea de la relaţiile sexuale n final, dăruim mintea, voinţ

Prin urmare, i

em bucuro i pentru m ceva. Bucuria binecuv

em i p am

Spre exemplu, am fost i pentru suntem împlinitori ai poruncii ti care ne cere nu desfrâ m, nu într inem rela ii sexuale pâ

torie, i Dumnezeu ne-a trimis bucurie sfâ .

, înainte de face ceva,

acel lucru. Altfel, pu. De

fapt, prin ruire de Dumnezeu,

care î de fericire.

. poate începe cu cele din a , cu bunurile pe

. Î a,

sentimentele, inima noastra – totul. Sfântul se ia lui Dumnezeu i î

i tuturor oamenilor. El, omul sfânt, omul care este cel mai apro

te cel i, ruit toate lucrurile sale, este în locul în care Dumnezeu î fie, vrea, gâ i face doar ceea ce Dumnezeu îi p te.

Pornind de la acestea,

,

,

pune cu totul la dispoziţ ş n felul acesta slujeşte ş

ape de fericire, omul care doreş mai mult şi fericirea celorlalţ a dă

i porunceşte să ndeşte, vorbeşte şorunceş

călugarii depun cele trei voturi: sărăcia, castitatea şi ascultarea. Aceste voturi monahale sunt şi repere pentru oamenii căsătoriţi. Lor li se cere să facă milostenie după putere, să păstreze nunta neîntinată, să se abţină de la relaţiile trupeşti chiar şi dintre soţi pentru o perioadă sau definitiv, prin înţelegere reciprocă pentru a se îndeletnici cu postul şi rugăciunea şi să slujească unii altora în familie, dar şi Bisericii şi societăţii.

În ceea ce priveşte dăruirea lucrurilor, se porneşte de la a te mulţumi cu ceea ce ai, adică să renunţi la a te îmbogăţi mai mult. Apoi se renunţă tot mai mult la confort, pentru ca finalul să fie împlinirea cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi” (Timotei 6,8). Creşterea în curăţie poate merge până la renunţarea totală la relaţiile trupeşti, iar ascultarea poate creşte până la a-ţi dărui viaţa, până la moarte pe cruce.

Când cele amintite mai sus ne par greu de împlinit să ne aducem aminte cuvintele Sf. Ap. Pavel: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: «Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte».” (Evrei 12, 1-6)

93

-am primit de la Natură ă venit prin moşteniredar mai suntem şi prin

Bucureşti Fundaţia Culturală

cesul organismului cu mediul s-au născut: dar şi de

sedimentare a întâmplărilor secreteletopiseţul de evenimente date şi personalităţi ce au întemeiat trecutul; adică zestrea spirituală a identităţii.

Are limba română un fel al ei de a râde de omul Când este privit cineva din apropiere cum se manifestă în dezacord cu sine şi cu exteriorul iar ca să fie lăsat în legea lui spre a nu- enerva (cu speranţa că doar doar îşi r

Enunţul stârneşte hazul prin accentele spunerii acelaşi timp îl ironizează şi pe cel ce rosteştedovedind că e mai deoarece n-are căderea să-i decripteze elucubraţiile şi-n numele acelui din nefericire zăcând în adormire să-i vină în ajutor. Iar când respectivul privitor vede că intră în atenţia altora

chiar dacă se continuă în virtutea inerţiei îi pune pe gânduri pe cei de faţăfăcând din fiecare împricinaţi fără cauză.

Există o expresie în fondul de rostiri autohtone

spusă pretutindeni. Probabil că situaţiile contradictorii au ajuns aşa de asedianteîncât bietul om se vede nevoit să accepte faţetele răului spre a răzbi la lumină. Expediţia

Suntem în lume prin pe care l , adic ,

, ne spune

Camil Petrescu ( , , „Camil Petrescu“, 2008, p. 15–16). Din

pro, mijlocul de comunicare,

; , ,

, , probatoare

***

stingher.

, l, evine), se

spune: , dar, în

, , nepriceput decât cel privit,

, ,

, provocându-le râsul, spre a tempera intensitatea hohotitului, spune:

Hohotirea, , ,

, ,

, mi-am zis,

, într-un fel,

organismul

„procesul lui cu mediul care nu poate “

Note zilnice

limbaistoria

cultura

„ “

„I “

„Da' tie cineva?“

„“

fi decât acelaşi care a fost

Cine să ştie ce-o fi în capul lui?

ubeşte-ţi aproapele!

mai ş

Fă-te frate cu dracul până ce treci puntea!

fragmentarium

NicolaeHAVRILIUC

Dispute fectivea .Scene de stradă, scene de teatru

aceasta presupune aventurăă răul acceptat ca un însoţitor într-o

călătorie nu-şi dezminte din înzestrări; mai devreme sau mai târziu ţ

Pornind de la înţelesul că natura a creat viaţa prin diversitatea formelor şi percepţiilorpentru a întreţine ordinea a aşezat şi puncte comune trebuie acceptat că oceanul planetar (ca şi

vieţuirii noastre) se compune din peşti mari şi peşti mici. Din necesităţi nutritive sau pentru a înlătura obstacolul apărut în

. Asimilarea înseamnă un adaos şi o prelungire a existenţei prin anexarea unor însemne comune între cel mare şi cel mic îi creează celui mare cent

pe cel mare cu particularul săla bătaia orei

prăbuşi ( n vorbirea populară românească există expresia

mi imaginez că mai sunt câte unii care

îşi aşează la vedere grandoarea spre a im-presiona sau a înspăimânta fără să ştie că există o asemenea zicere... Sau ce uită mai marele când năravul îl tot mână

de altfel apreciaţi autori de texte pentru scenă. cochetând şi cu teatrul muzical cunoscut numai în lumea teatrului de păpuşi şi marionete:

căruia i s-au adresat vorbele căpos din fire n-a prea înţeles din sensul rostirii şi s-a confesat unui al treilea amic pe un ton mieros

, iar succesul un imens risc, pentru c

„simpaticul“' înso itor clipind nevinovat din pleoape te poate doborî prin dominare.

***

, dar, ,

, „oceanul“

cale,

, însemne, care prin activare, re vulnerabile. Evident, cel mic,

pigmentându-l u, din nevoia echilibrului, îl poate chiar, ,

). Î

. Î, de mari ce se

dau, ,

!

***Am auzit, mai zilele trecute, de gâlceava

dintre doi amici, Primul,

, i-a spus celui de-al doilea,

Tipul, , ,

, repetând vorbele celui dintâi:

Acest al treilea amic auzindu-l, a râs, apoi i-a spus:

„“

„N-aduce anul, ce aduce ceasul“

„ carul mare“

peştele cel mare îl înghite pe cel mic

Buturuga mică răstoarnă

„În ce hal eşti, cât de jos ai ajuns, dacă ai încumetat să-l vezi pe Târţăriu! Vino să mă vezi pe mine!“

„Uite ce mi-a zis amicul nostru comun! ...În ce hal eşti, cât de jos ai ajuns, dacă ai încumetat să-l vezi pe Târţăriu! Vino să mă vezi pe mine!... Ce crezi c-a vrut să zică?“

„Păi, da! Aşa-ţi trebuie. Te pui la mintea lui. Nu-l ştii cum e? Îi place

94

fragmentarium

s-o dea pe etajele gândirii. Şi apoi mai e ceva. Se prea poate să nu funcţioneze la toată capacitatea. De aceea spune asemenea vorbe. Vino să mă vezi pe mine că nu te afectează cu nimic şi-n plus primeşti un talon de participare la opera de stârpire a câinilor fără stăpân.“

Af, , îl

l de-al treilea amic. Îndreptându-se spre mine,

— ,

C,

, se produce o, de unde , ci, prin succesiunea de voci sacadate,

, ,

Coerente erau, nimic de zis,

În schimb, ,

, , a. Spre a nu-l , mai ales,

,

— În „ “,

, rÎ irile au ca reper puncte

comune. Când acestea dispar,

, ,

Acest al treilea amic,

, , apoi

—

tii cum sunt damele! Ne vedem într-una din zile... Las'

..i nici una, ,

lat la o intersecţie de străzi şi privind fie spre o casă cu zorele în pridvor fie spre un arbore ce-şi pleacă ramurile peste gard văd ieşind dintr-o scară de bloc pe ce

îmi întinde mâna şi-mi zice:

Nu poţi fi ceva prin acceptare forţată ci numai prin creştere firească! ând potenţialul celui mare nu este slujit de o minte adecvatăstrălucitoare în domeniu adâncitură în creastă nu se vor transmite ordine şi măsuri se va dezarticula înţelesul până la exagerări de circumstanţă şi bineînţeles stimulând percepţii eronate.

La început m-au şocat exp res i ile meşteşugite ale preopinentului.

dar coerenţa necesita căutată într-un anumit context. nu le găseam firescul adresării mie. De altfel îl ştiam că mă admiră şi-i place de fiecare dată când ne vedeam să-mi spună câte un dezamăgi şi ca să-mipăstrez statura pe care o deţineam în faţa lui m-am gândit să-i spun şi eu ceva:

buiestraşul nostru zilnic de răstălmăcire a înţelesurilor oricâtă siguranţă ai avea păstrând drumul drept ca fixaţie işti să ajungi ridicol. nţelesurile ca şi tră

ce savuroasă comedie devine spectacolul vieţii! Să modelăm înţelesul după amabilitatea încercată de tampoane care spre a-şi conserva puterea îşi menajează ciocnirea!

aşa-i deprins să fie numit deoarece înainte de toate este amicul personajelor sale îşi roteşte privirea în jur şi-o fixează pe mine.

Mda! S-ar putea să ai dreptate. Dar nu am timp să intru în detalii acum. M-aşteaptă soţia la un supermarket şi nu vreau să-i creez emoţii. Ş

pe mine că le rezolvăm pe toate.

Ş nici două îl văd cum se rupe din

faţa şi dispare prin , fără nicio vorbă la despărţire.

convins că n-am fost luat la ochi de vreun trecător spre a deveni ţinta ironiei sale. ără să m

decid ieşire grabnică di ăreferând s-o iau la fugă ştiind că

. Pe de altă parte cel ce fuge presupune că mişcă

strada fiind plină de câini trebuia să-i am în seamă n percepţia câinelui fuga apare ca o infracţiune de aceea latră şi te aleargă orice mişcare agită simţurile câinelui fiind bănuită drept abatere de la şederea în ordine. Se adevereşte vorba, cât trăim învăţăm. Uite că învăţăm şi de la câini!

n loc de încheiere, am să vin

la ce să spun pentru că nu importă, când o privitoare din sală şi-a apropiat cu multă ngăşie palmele şi cu un uşor zgo ot de aplauze a rostit extaziată:

Schimbată la faţă, privitoarea şi-a lăsat capul pe spate. Ascultând-o cu atenţie şi impresionat de pateticul glas, mi-am zis:

ar fi produs năzbâtia, eram gata să-i vin în ajutor. Aş fi sărit peste scaune şi spectatori şi aş fi fost primul în apropierea doamnei extaziate. Şi ca să-i îndulcesc delirul, i-aş fi spus la ureche:

Bine că simulacrul de leşin sau de infarct nu s-a produs, iar vorbele mele n-au mai fost rostite! Că, ferească Sfântul, cine ştie ce alte gânduri i-ar mai f

devăr grăia vecina de la patru fiului său care intenţiona să dea la teatru

mea spatele blocului

, mi-am zis

Apoi, f ai stau prea mult pe gânduri, a n zon , p ,

, din loc ceva

) Or, , . Î

, , . Altfel spus,

,

***Î cu una din

lumea teatrului. Eram la premiera unei comedii, nu spun care,

gim

Iar de s-

i dat prin cap intrigatei doamne în seara de miracol! Cât a

!:

„ , tot ce este în jur devine suspect,

“

„fug, “

(„Schimbi locul, schimbi norocul.“

„

”

„Stai frumu Nu te agita! Asemenea comédii

la teatru.!”

„ ! Da' édii,

te faci apoi!”

Când minţile sunt încinseiar orice vorbă spusă e

un fel de gaz aruncat peste foc

a e ruşinoasă dar e sănătoasă

„Vai, nu pot să-mi închipui! În această seară s-a produs un adevărat miracol. Ca un autor să vină din ţara lui şi să se întâlnească şi cu actorii şi cu spectatorii. Aşa ceva nu s-a mai văzut. Toate acestea se datorează... ştim noi cui, pentru care îi mulţumim.”

Desigur, doamna ori leşină ori face un infarct. Scena trebuie dusă până la capăt.

şel, bre cucoană! au mai fost, nu prea eşti

matale dusă

Joacă, băiete, de astea, drame cu amor şi suferinţă să te fereşti de com că-ţi iau minţile, maică, şi ce

95

Jean Bleakney (née Kerr) s-a născut în Newry, Irlanda de Nord, în 1956. A urmat studii de biochimie la Queen's University din Belfast și a lucrat timp de opt ani în calitate de cercetător în domeniul medical. La începutul anilor '90, a început să frecventeze atelierele de creație literară din cadrul Universității Queen's, sub coordonarea scriitoarei Carol Rumens. A publicat două volume de poeme -

(2003) – ambele la Editura Lagan. În prezent, lucrează la un centru de grădinărit din Carryduff. A proiectat grădina departamentului Seamus Heaney Poetry Centre din cadrul Universității Queen

După ce am plecat când se-adună toți în jur și văd cenușiul

inelele brune ale cănii

Femeia asta nu observa niciodată a a ceva”?

Stau pe plajă, cu privirea fixăÎntr-o noapte fierbinte de vară, încărcată de steleurmărimărime și unghiul căderiitrasează tangente lungi de străluciresau se dezintegrează într-o scurtă și amplă explozie de lumină

În pauzele dintre perseide, mă gândesc

după ce a trasat hărți pentru lumea anticăăturat de latitudini și longitudini

The Ripple Tank Experiment The Poet's Ivy

Hardy

(1999) și

's.

Gradației de pe draperii, ,Praful, dezordinea, vinilul lipicios vor gândi oare vecinii„ ș

,,

nd perseidele care, în funcție de ,

.

la Claudius Ptolemaeus, Geografulcare, ,s-a s și le-a

Ulterior

Narin Strand

după

–

–

Până la răsăritul stelelor pe

înlocuitcu mecanismul de ceasornic al planetelorș ;

și cum, observând pozițiile și magnitudinile

s-a întors în timp cu trei mileniiîn Babilon pentru și ș botezând patruzeci și opt de constelații.

Ce genune de întuneric a descoperitPentru astfel de geometrii? O fi navigat,cu un vas comercial spre Efes sau Antioch,pentru a micșora orizontul șrazelre farului din Alexandria?

L-o fi bântuit fragilitatea viziunii nocturnecum, ,

?

Între-întunericul luminii stelelor?

În cel mai fierbinte august din veac

Pe când, în intervalele dintre perseideȘi s ,Revin cu încredere la observația punct la punct a lui Ptolemeu.

;Tușeul perfect de miresme; cum Îmi tresare limba când vorbesc latina atenuat.

; trec ușor în grafic

Palp , . anterelor

coapte;the way that pollen floods th

i sfera fixă a stelelor

a o mie douăzeci și opt de stele,

i a rămas umil credincios zeilor

i a scăpa de acele focuri oglindite

când văzută cu ochiul liber li cea mai strălucitoare steaSe micșorează O fi crezut că-i doar o iluzie

Ca niște eterni paznici de noapte scanând fără încetare

La asta mă gândesc

Pe cea mai întunecată margine de continent

trălucirea ulterioară a dorințelor consumate

Îmi place cum pictează grădina fiece anotimp

Îmi plac toate bucățelele dintre degetul mare și alte degete Când sădesc semințe și le smulg din pământ

Frunzele de iriși de la bază la vârfând fiecare tumescență plantă lingușitoare

Îmi place mângâierea mătăsoasă a

cum inundă polenul

Scorpion Taur;

–

–

Sau orgoliul unui zeu care ne lasă în capcană

Confesiunile unui grădinar

traduceri

JeanBLEAKNEY

Poeme

96

vârtejuri și spirale

Câteodată, aleg în mod special hibrizi deș ț

să-mi încerc norocul plantându-i pe unii în ghivece scăldate în soare pe unii în straturi la umbră și pe alții sub gardul viu. Îmi place să observ diferențele, pe îndelete

ulbii pentru primăvară iernează

Unde se usucă sau transpiră transformându

preferată cu frunze ascuțite sau o

ramură de palmierCi mai degrabă un puiet, de exemplu un măr mic,sufocat încetișor de baloții de volbură

i primăvara, uneori mă ocupCu o mică primenire nechibzuită și criminală.Observ cu săptămânile tranșeul pururi curgătorDin el se preling, lăcrimează, sângerează

Cercuri perfecte de negreală sub fiecare butuc

din vârful degetelor la fel de senzual ca soarele pe piele.

F1, numai

.

B pe bancul meu de lucru

-se în puf albastru.

Nu e un phormium

.Ș ,

.—în

funcție de dispoziția mea—.

–

crescuți pentru u ,

Scena mea de teatru la hotar

niformitate i for ă

n cadrul Proiectului Internaţional coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan — Universi tatea Bucureşt i,

Aceste poeme sunt traduse î

http://mttlc.ro

Prezentare şi traducere de Eliza Biță.. Selecție de Lidia Vianu

Sunt mulțumită fiindcă există unele lucruriie trebuie să le uite cumva

i chiar aș prefera să știți

Că v-ați făcut o impresie greșită

Crezând că nu e decât apă de ploaie

Pe care o femeȘ pentru orice eventualitate

pentru orice eventualitate

.

–

–

traduceri

sumar:autografCarmen Firan – Singurătate în doi ………………………………………………………………………..jurnal comentatLiviu Ioan Stoiciu – Alba Iulia - Aurel Pantea, Iaşi - Lucian Vasiliu, vechi şi no i manifestări literare…cronica literarăTheodor Codreanu – Ca ultima dată………………………………………………………………………Constantin Cubleşan – Ion Agârbiceanu – Opere fundamentale ……………………………………….…Lina Codreanu – „Istorii peste istorii”……………………………………………………………………Cristina Gelep – Descântecul românesc: poetică şi semnifica ţie ………………………………….………Adrian Alui Gheorghe - Aurel Pantea şi „apocalipsa personală”……………………………..…………Ioan Holban - Apărarea poeziei ……………………………………………………………………………poesisPaul Vinicius – Ce ştii tu?………………………………………………………………………………….Liviu Ofileanu – Sunetul pipăibil ………………………………………………………………………….apeironMatei V işniec – Romanul şi poezia: oglindă şi ascunzătoare ……………………………………………..aforismeGheorghe Grigurcu - „Se resemnează mai uşor să fie al treilea”…………………………………………eminescianaIoan Filipciuc - Cea dintîi odă închinată poetului Mihail Eminescu ………………………………………theodor codreanu – 70Adrian-Dinu Rachieru - Este posibilă „schimbarea la faţă” ?……………………………………..………profilLucia Olaru Nenati – O binemeritată reverenţă la răscruce de vremi…………………………………….cadranVasile Andru - Pelerinajul Regelui în Bucovina înstrăina tă………………………………………………apostrofMagda Ursache – În scaunul literaturii……………………………………………………………………chipuri şi priveliştiLiviu Antonesei – Literatura de peste Prut din perspectivă sociologică………………………………….retrospectiveLuca Piţu – Ad aeternam gloriam Genii Foetulentis Carpathici………………………………………….refluxAlexandru Ovidiu Vintilă – Eugen Dimitriu. Dicţionar al personalităţilor fălticenene…………………..liber pe contrasensAdrian Alui Gheorghe - Comedia literaturii. Reloaded……………………………………………………etnologicaPetru Ursache -Un Hesiod român ……………………………………………………………………….carnete criticeGeorge Bodea –De amicitia……………………………………………………………………………….portret în cărbuneAl. Cistelecan – Eminescologia de Sătmar………………………………………………………………..labiş forwardNicolae Labiş – Da, chiarmai există inedite! (II)………………………………………………………...prozăIoan Ţicalo – Vremuri maştere ……………………………………………………………………………..liriceCălin Andrei – Dialoguri …………………………………………………………………………………...VasileMacoviciuc - 7 din „Sonetele Orianei“…………………………………………………………….Ştefan Ivas – 3D……………………………………………………………………………………………din sens opusLeo Butnaru – Roşiile, vinetele... …………………………………………………………………………..recenziiMihaela Grădinariu – Muguri sub cununa de sârmă ghimpată……………………………………………Mircea Popa - Marcel Mureşeanu, Voi p lăti pentru faptele mele ………………………………………….Nicolae Busuioc - Însingurat şi melanco lic……………………………………………………..…………Naomi Bomher - Dincolo de luciditate……………………………………………………………………jurnal de călătorieMarius Chelaru – Prin Anatolia, din Erzincan (III)……………………………………………………….eseuTudor Andrei - Iubirea naşte fericirea…………………………………………………………………….fragmentariumNicolae Havriliuc -Dispute afective. Scene de stradă, scene de teatru ……………………………………traduceriJean Bleakney – Poeme …………………………………………………………………………………….

1

2

469111316

1922

23

26

27

33

37

39

44

47

49

51

54

56

59

62

64

67

727374

76

80828485

86

90

93

95

ISSN 123-7167

În Săptămâna Luminată, cu ocazia aniversării lui Ioan Ţicalo, la BibliotecaBucovinei. Alături de sărbătorit:Constantin Severin,

Liviu Popescu, Carmen Veronica Steiciuc, Lina Codreanu, Theodor Codreanu,

Viorica Petrovici, Alexandru Ovidiu Vintil , Isabel VintilMircea Ciubotaru,

ăMihaela Grădinariu.

ă, Silvestru Pînzaru,