+ All Categories
Home > Documents > Norma Literara

Norma Literara

Date post: 05-Dec-2015
Category:
Upload: alina-cristina
View: 350 times
Download: 30 times
Share this document with a friend
Description:
Norma Literara
391
L O G O S L O G O S 9
Transcript
Page 1: Norma Literara

L O G O SL O G O S

9

Page 2: Norma Literara

ISBN 978-973-703-824-1

Redactor: Elena BuscăCoperta: Manuela Oboroceanu

ăţ 1© Editura Universit ii „Alexandru Ioan Cuza”, 20 2700 – Ia i, str. P , nr. , tel./fax: (0232) 314947109 ş inului 1Ahttp:// www.editura.uaic.ro e-mail: [email protected]

Fondatorul ţiei LOGOSColec : Dumitru Irimia

Referen�i ş ţ itiin ific :Universitatea din BucureștiProf. ,univ. dr. Gheorghe Chivu

Prof. , Universitatea de Vest din Timiniv dr. Vasile D.u Ţâra șoara

Colecţia LOGOS este coordonată de şiAna-Maria Minuţ Ioan Milică

Page 3: Norma Literara

Alexandru Gafton

DE LA TRADUCERE

LA NORMA LITERARĂ

DE LA TRADUCERE

LA NORMA LITERARĂ

2012

Contribuţia traducerii textului biblicla constituirea vechii norme literareContribuţia traducerii textului biblicla constituirea vechii norme literare

Page 4: Norma Literara
Page 5: Norma Literara

Sumar

Cuvînt înainte .....................................................................................................7

Preliminarii ........................................................................................................9 în lumea europeană, Biblia a constituit cea mai înaltă şi mai prestigioasă sursă morală; complexitatea inegalabilă a textului a făcut ca, prin traducerea lui în limbile vernaculare, acestea să sufere solicitări de natură a genera constituirea şi dezvoltarea aspectelor literare.

I. Traducerea ....................................................................................................13 traducerea constituie un act lingvistic şi cultural orientat prin care două limbi interacţionează, cu consecinţe complexe asupra acestora, a textului ca formă şi conţinut, asupra receptorilor; orientarea traducerii către litera sau către spiritul textului; traduceri pe baza unei surse şi traduceri decurgînd din mai multe surse.

II. Prefeţele .......................................................................................................47 utilizarea lor în direcţia motivării necesităţii traducerii şi a indicării sursei; Reforma ca ideologie care iniţiază traducerea textului sacru în limbile vernaculare; diferenţele dintre mediul cultural şi mediul confesional – factor determinant în alegerea surselor şi în eludarea unora dintre acestea; situaţia din Ţările Române.

III. Sursele prime .............................................................................................69 particularităţile textului ebraic şi ajustările suferite de acesta la pătrunderea în spiritualitatea şi în limbile europene; relaţia dintre finalităţile avute în vedere de către autorii Septuagintei (concepţia în ceea ce priveşte funcţia textului în planul mental al societăţii – cu efecte în plan conceptual, comportamental şi organizaţional) şi modalităţile de traducere (concepţia şi execuţia care determină rezultatul traducerii în sine).

IV. Chestiunea normei literare .........................................................................87 caracterul esenţial unitar al sistemului limbii române şi diferenţierile dintre graiurile regionale din perioada veche; căile de constituire a vechiului aspect literar al limbii române; rolul traducerilor în cadrul procesului.

Page 6: Norma Literara

V. Contribuţia surselor ...................................................................................113 importanţa identificării surselor pentru înţelegerea reală a căilor de edificare a traducerii, a măsurii în care traducerea contribuie la edificarea vechiului aspect literar şi la modularea structurilor mentale ale epocii; mijloace de identificare a surselor.

VI. Traducerea prin calc ................................................................................205 calcul ca modalitate pasivă de a traduce; pătrunderea în limba şi în spiritualitatea română a structurilor lingvistice şi conceptuale, prin urmarea fidelă a surselor devenite modele.

VII. Traducerea prin compilaţie .....................................................................239 compilaţia ca modalitate dinamică de a traduce; însuşirea modelelor şi utilizarea alternativă a acestora, cu apariţia unor elemente de creativitate şi a unor momente de libertate; tendinţa de a orienta rezultatul treducerii către cititor şi către limba acestuia.

VIII. Traducerea ca opţiune şi ca libertate .....................................................253 utilizarea mai multor surse va conduce la observarea şi înţelegerea de către traducători a faptului că la un anumit conţinut se poate ajunge pe mai multe căi; desacralizarea textului şi a principalelor limbi-sursă; eliberarea de modele şi utilizarea acestora în confor-mitate cu cerinţele limbii-ţintă şi cu asumarea orientării traducerii către cititor.

IX. Traducerea ca literă, glosa ca spirit .........................................................323 rolul gloselor în ajustarea traducerilor literale; glose explicative şi glose completive – traducerea ca literă, glosa ca spirit; glose orientative – traducerea ca realitate, glosa ca distorsiune a realităţii.

X. Greşelile de traducere ................................................................................359 importanţa studierii greşelilor pentru înţelegerea proceselor mentale şi a tehnicilor de traducere ce caracterizau pe traducători, în mod particular şi în mod general; contribuţia greşelii la rezultatele acţiunilor umane.

Concluzii ........................................................................................................381

Sigle şi bibliografie ........................................................................................384

Page 7: Norma Literara

Cuvînt înainte

Lucrarea de faţă nu este rezultatul unei noi cercetări întreprinse asupra procesului traducerii textului biblic. Majoritatea elementelor ei decurg din două cercetări anterioare, prezentate în două dintre lucrările noastre deja publicate: După Luther şi Palia de la Orăştie (1582), vol. II Studii, ambele apărute la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, prima în 2005, cealaltă în 2007.

Prezentul text rezultă din travaliul pregătirii şi susţinerii unui curs de traductologie biblică în faţa studenţilor şi a masteranzilor de la Philosophische Fakultät a Universităţii din Zürich. În urma susţinerii acestui curs, o editură străină ne-a propus să publicăm o lucrare pe această temă, care să constituie o sinteză ilustrată a respectivului curs. Este ceea ce încearcă a fi scrierea de faţă, şi anume o formă scrisă a unui curs, bazat pe două lucrări anterior publicate, totul îmbogăţit prin cercetări ulterioare, dintr-o perspectivă uneori lărgită, alteori focalizată.

Elaborarea cursului dar şi trecerea timpului au generat anumite schimbări, aprofundări şi nuanţări ale concepţiilor exprimate în lucrările sus-menţionate. Întrucît am continuat să studiem aceste chestiuni, am observat noi aspecte, am îmbogăţit cantitatea de material şi am lărgit perspectivele, am aprofundat unele căi, am schimbat unghiurile din care am privit chestiunile şi am pus noi accente asupra unora dintre ele. Toate acestea reflectă schimbările perspectivei teoretice, precum şi noile unghiuri de analiză şi interpretare a cazurilor concrete discutate şi cu care s-au ilustrat opiniile susţinute.

Am considerat că o temă atît de vastă – care nu poate fi epuizată nici măcar de lucrul convergent al mai multor generaţii de cercetători, şi care, atent şi aprofundat cercetată, scoate mereu la iveală elemente ce se cer continuu plasate în reţeaua vastă din care fac parte – nu poate decît beneficia de pe urma concentrării celor care o studiază. Din acest motiv am ales ca, de data aceasta, să oferim o lucrare de sinteză, cu analize rafinate şi cu opinii care să decurgă din prelucrarea în mod limpede a unor rezultate lipsite de zgura propriei lor prospeţimi.

Page 8: Norma Literara

De la traducere la norma literară

8

Apoi, ne-am îndreptat către public încercînd să construim un text mai accesibil decît precedentele, atît cititorului străin, nefamiliarizat cu unele aspecte ale evoluţiei limbii române şi cu problemele traducerii textului biblic, cît şi cititorului român.

* Astfel, acest text se constituie atît prin reţinerea şi prelucrarea unor

date şi elemente ale celor două studii publicate, cît şi prin revizuirea şi completarea unor date prezente în acelea, prin regîndirea şi ducerea mai departe, ajustarea şi nuanţarea unor idei deja emise acolo, prin emiterea altora noi. Ceea ce a rezultat în final este un text care îmbină păstrarea porţiunilor pe care le-am considerat utile argumentaţiei şi pentru care nu am găsit formulări mai potrivite decît cele existente în cele două scrieri, cu lucruri noi, rezultate în urma continuării studiului temei abordate.

Avînd în vedere caracterul sintetic al lucrării, scopul acesteia de a înmănunchea în mod unitar, coerent şi – pe cît posibil – la modul complet o teorie complexă, am considerat că elementele noi – idei şi exemple – nu sînt suficiente. Încercînd să oferim o prezentare care să reflecte cu fidelitate organicitatea şi coerenţa firească a procesului de constituire a normei literare prin actul traducerii textului sacru, descriind corect contextul istoric, social şi cultural-spiritual în care această relaţie s-a desfăşurat, am considerat ca imperioasă adunarea într-un singur loc a tuturor elementelor pe care le deţinem în această privinţă, fie că le-am prezentat deja, fie că le-am înţeles ulterior publicării celor două lucrări. Sinteza de faţă cuprinde stadiul cel mai avansat al cercetărilor pe care le-am făcut pînă în acest moment asupra problematicii legate de caracteristicile procesului de constituire a vechiului aspect literar românesc, prin intermediul şi cu contribuţia actului traducerii textului biblic.

Page 9: Norma Literara

Preliminarii 1. Deşi înrudite la origini în majoritatea lor, popoarele europene

vor cunoaşte adînci transformări la nivelul propensiunilor genetice şi naturale, al trăsăturilor dobîndite, astfel încît civilizaţia, cultura, mentalitatea acestora vor ajunge nu doar să păstreze trăsături comune, dar şi să genereze particularităţi individualizante. Cu toate acestea, popoarele din această parte a lumii vor transgresa limitele etnice, geografice, lingvistice şi culturale şi se vor lăsa modelate de filozofia creştină, cunoscînd comunitatea prin creştinism.

Clădite pe cultura şi civilizaţia greco-latină, spiritualităţile şi civilizaţia europeană sînt străbătute de filonul unitar al ideologiei creştine.

Toate aceste popoare s-au raportat la filosofia creştină şi la Biblie în aşa fel încît acest fapt a devenit unul crucial pentru noua lor reconfigurare cultural-spirituală. Fie că se au în vedere civilizaţiile de tip protestant, în care Biblia a constituit un ghid de zi cu zi şi o lectură duminicală de familie, fie că ne raportăm la lumea catolică, unde Biblia, deşi nu la fel de bine cunoscută, a fost o carte la fel de bine interiorizată, fie că privim în lumea ortodoxă, unde aceeaşi carte încărcată de sacralitate a ajuns la urechile credincioşilor doar prin intermediul preoţilor, Biblia a fost sursa morală cea mai prestigioasă şi mai întrebuinţată, cea mai înaltă autoritate care a orînduit vieţile şi minţile comunităţilor civilizaţiei europene.

2. Fiind Biblia o călăuză morală, socială şi spirituală atît de prezentă şi de implicată în vieţile popoarelor, era firesc ca apelul la preceptele acesteia să încerce a se face prezervînd nu doar conţinuturile textului, ci şi formele sale. De aceea, în cadrul unor complexe procese cu dinamici diferite odată cu popoarele se vor creştina şi limbile. În general, noua religie a pătruns pe cale orală şi a acţionat astfel asupra publicului, textele care s-o poarte în limba receptorului apărînd mai tîrziu.

Datorită genezei sale complicate, a varietăţii de conţinut, de stil şi de gen, textul biblic este de o complexitate inegalabilă. Lectura,

Page 10: Norma Literara

De la traducere la norma literară

10

prelucrarea mentală şi lingvistică, apoi traducerea sa constituie procese cognitive, mentale şi lingvistice din cele mai complexe şi mai solicitante. Din aceste raţiuni se poate susţine că momentul în care o cultură ajunge să acumuleze tensiuni generate de nevoia de a avea o Biblie proprie, apoi să creeze condiţii propice, precum şi pe învăţaţii care să complinească respectiva nevoie, este cel care semnifică maturizarea acelei culturi şi a limbii care o poartă, capacitatea acestora de a-şi croi o identitate şi un drum care să le fie proprii.

3. Cercetările lingvistice asupra perioadelor în care primele texte literare apar, în special traduceri şi compilaţii, arată că acestea au acţionat în mod iniţiatic, constitutiv şi determinant asupra a ceea ce urma să devină aspectul literar al respectivei limbi.

Studiul constituirii aspectului literar al unei limbi vernaculare revelă importanţa influenţelor suferite de acea limbă ca urmare a unor inevitabile interferenţe cu alte limbi, mai avansate din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare a aspectului literar.

În cazul majorităţii limbilor europene, un astfel de studiu, în mod necesar diacronic, se constituie prin ample cercetări comparate, operate la nivelul vechilor traduceri (în special biblice) şi la cel al surselor şi modelelor străine ale acestora. O atare analiză are darul de a scoate la iveală, de a demonstra şi stabili gradul de existenţă, amploarea şi profunzimea relaţiei de determinare a limbii şi a normei-model asupra principiilor şi proceselor formative şi de funcţionare ale aspectului literar în formare (cu eventuale evoluţii la nivel de sistem). De asemenea, se evidenţiază astfel căile eficiente pe care s-a acţionat, precum şi diferitele caracteristici – inclusiv evolutive – ale unui proces atît de complex (prin vastitate, profunzime, varietatea de vectori de influenţă, de principii, cauze şi efecte etc.).

Începînd cu procesele care influenţează principiile de structurare şi de funcţionare a aspectului literar şi pînă la comportamentele concrete – manifeste la nivel fonetic, morfosintactic, lexical-semantic şi stilistic –, de natură şi în măsură să caracterizeze rezultatele creatorilor aspectului literar, tot ceea ce decurge de pe urma acestei activităţi umane sau o determină este încărcat cu anumite trăsături date de actul traducerii ca

Page 11: Norma Literara

Preliminarii

11

act cultural. De aici decurge relaţia organică şi intimă dintre actul traducerii – în special a textelor sacre, religioase, în general – şi procesul de constituire şi funcţionare a aspectului literar.

4. Date fiind anumite caracteristici pe baza cărora aspectul literar funcţionează în cadrul unui sistem (în primul rînd de ordin social), apoi permanentul joc al evoluţiei unitare, dintre stabilitate şi variabilitate, oricît de departe în timp ar fi începuturile unei norme literare, adevărata înţelegere a esenţei acesteia, precum şi a principiilor care animă realitatea de suprafaţă a reproducerilor cotidiene, stă în pătrunderea şi cuprinderea genezei acelei norme literare.

De aceea, discuţia noastră se va concentra asupra procesului traducerii textelor sacre şi a implicaţiilor acestuia în formarea aspectului literar. Avînd a reda şi a purta – la modul intens – forme şi conţinuturi lingvistice şi cultural-spirituale caracteristice creştinismului, limbile vor suferi puternice şi profunde influenţe dinspre acesta şi dinspre limbile prin care creştinismul îşi trecea formele şi conţinuturile. Această interacţiune complexă nu s-a desfăşurat fără a lăsa urme la nivelul limbilor şi al mentalităţilor.

Înţelegînd toate aceste lucruri, se poate susţine că, după cum creştinismul a fost modelator şi creator al unei mentalităţi, tot astfel textul biblic a fost creator al limbilor de cultură şi al normelor literare, cel puţin în fazele lor incipiente.

5. Deşi creştinată foarte devreme (parţial, născută creştină), comunitatea românească de la nordul Dunării a auzit multă vreme cuvintele Bibliei într-o limbă străină, şi anume slavona. După activitatea destul de rodnică din secolul al XVI-lea, cînd s-au tradus parţial şi integral mai multe cărţi biblice, abia spre sfîrşitul secolului următor va apărea o traducere integrală a Bibliei în limba română. Textul acestei realizări integrale nu este unul care să copleşească prin calitatea traducerii toate textele care apăruseră pînă atunci. Adeseori, soluţiile sale sînt inferioare soluţiilor deja găsite de către traducătorii anteriori. Cu toate acestea, privind în ansamblu, la întregul proces laborios, care s-a desfăşurat de-a lungul unui secol si jumatate, putem spune că acesta a avut, în primul rînd, darul de a iniţia, de a activa

Page 12: Norma Literara

De la traducere la norma literară

12

procesul de scoatere din latenţă a valenţelor limbii române, de a genera structuri de exprimare caracteristice nivelului cult, de a exersa structurile limbii, mentalitatea, întregul complex mental prin care limba se rafinează, iar aspectul ei cult se făureşte.

Ceea ce se poate observa în urma studierii situaţiei limbii române în perioada primelor texte literare româneşti şi ceea ce, apoi, s-a încercat a se prezenta în cele ce urmează este tocmai unul dintre cei mai importanţi factori (poate chiar acela de cea mai mare importanţă) care au acţionat în mod iniţiatic, constitutiv şi determinant asupra a ceea ce urma să devină aspectul literar al vechii române.

Page 13: Norma Literara

I. Traducerea Traducerea constituie şi reprezintă un act lingvistic şi cultural

orientat, prin care sînt translate dintr-o limbă în alta forme şi conţinuturi de gîndire, lingvistice, estetice, afective etc.

Sistemele lingvistice care intră astfel în contact prezintă particularităţi proprii – unele bine conturate, altele carenţiale – sub aspect formal şi sub aspectul conţinutului. Datorită acestora, la contactul dintre cele două limbi pot apărea felurite cerinţe dinspre ambele sisteme, fapt ce aduce cu sine necesitatea de a imagina modalităţi şi tehnici prin care fenomenul translării să se ajusteze atît impunerilor limbii-sursă, cît şi cerinţelor limbii-ţintă.

Prin particularităţile lor anatomo-fiziologice, sistemele lingvistice nu sînt doar forme şi conţinuturi în sine întrucît, prin modalităţile lor de structurare şi de funcţionare, ele pot genera conţinuturi conceptuale, adică pot modula căile pe care conceptele se constituie şi funcţionează dobîndind valori.

Ca orice activitate umană cu caracter social şi cultural, traducerea are caracter procesual şi istoric. Trecînd printr-un şir de etape evolutive, precum aceea cvasi-spontană de proces de echivalare în mintea unui vorbitor bilingv sau poliglot a formelor şi conţinuturilor unei limbi străine cu cele ale limbii materne – în chiar momentul în care percepe astfel de forme şi conţinuturi –, apoi aceea de activitate sau întreprindere de moment, aleatorie, ocazională sau frecventă, al cărei scop imediat îl constituie înţelegerea minimală şi corectă (între limite acceptate – deoarece actul este dotat cu eficienţă – în cazul în care limba nici unuia dintre cei doi poli nu impune cerinţe speciale), traducerea ca activitate se dezvoltă ca un proces complex, specific uman, în care orice nouă etapă decurge din precedentele, dar fără a anula neapărat existenţa acestora.

Întrucît interacţiunile dintre două limbi, cele dintre limbă şi gîndire, precum şi cele dintre limbă şi societate, sînt deosebit de complexe şi pline de felurite solicitări, numai un exerciţiu relativ îndelungat, dublat de o bună cunoaştere a limbilor, societăţilor şi a

Page 14: Norma Literara

De la traducere la norma literară

14

părţilor necoincidente de gîndire în contact, poate asigura o traducere de calitate. Capacităţile de traducere pe care fiecare limbă şi le dezvoltă – în modul cel mai concret prin indivizii traducători – sînt consecinţe ale unor procese, şi ele dotate cu caracter istoric. De aceea, alături de factorii limbă-ţintă şi limbă-sursă, care, în fapt, înglobează o multitudine de alţi factori, cel puţin pentru perioadele pe care le cîntărim retrospectiv, factorii care de asemenea trebuie avuţi în vedere sînt cei reprezentaţi de către individul traducător, acesta văzut ca un complex activ, şi de către receptor, acesta văzut ca un determinant indirect.

I.1. Limitele traducerii sînt date de esenţa procesului, determinat de caracteristicile şi acţiunea factorilor implicaţi: limba-sursă, limba-ţintă, traducătorul şi receptorul, precum şi de cerinţele şi caracteristicile fundamentale ale procesului interacţional. Toate aceste elemente prezintă carenţe, anumite posibilităţi şi certe nevoi.

Limba-sursă prezintă caracteristici formale proprii (de natură morfologică, dar mai cu seamă sintactică şi lexical-semantică) care, la trecerea într-o altă limbă, numai aproximativ pot fi convertite în unităţi, relaţii şi valori corespondente şi echivalente. În destul de multe cazuri, în urma traducerii apar fie elemente şi relaţii impregnate cu caracteristicile limbii-sursă, fie elemente şi relaţii care încearcă să se centreze pe conţinutul de redat folosindu-se preponderent de mijloacele limbii-ţintă, adică abătîndu-se sever de la formele şi mijloacele limbii-sursă. Sub aspectul conţinutului, limba-sursă prezintă modalităţi proprii de conceptualizare a conţinuturilor realităţii redate prin text, dar şi a relaţiilor gramaticale. În felul acesta, nu numai formele pot avea de suferit prin echivalare, dar şi conţinuturile pot prezenta diferenţe.

La rîndul ei, limba-ţintă, oricît de capabilă sau de incapabilă ar fi în sine în a urma procedurile de traducere şi a se plia anumitor cerinţe externe, suferă în mod inevitabil presiuni externe şi apoi interne, deoarece aspectul şi complexul de forme şi conţinuturi din limba-sursă impun constrîngeri formale şi de conţinut, date de propriile caracteristici şi uzuri, cărora li se pot opune limite de acelaşi fel, de data aceasta generate de limba-ţintă. Datorită acestui complex de cauze,

Page 15: Norma Literara

Traducerea

15

foarte sumar schiţat, actul de traducere prezintă două mari posibilităţi: traducerea orientată fie către limba-sursă, fie către limba-ţintă. De aici decurg anumite caracteristici de bază ale actului de traducere.

I.1.1. În general, orientarea către limba-sursă atrage după sine apariţia – la nivelul rezultatului traducerii – a unor elemente formale caracteristice limbii-sursă, dar străine limbii-ţintă pînă într-atît încît la nivel formal pot apărea structuri care nu sînt recognoscibile pentru receptor, iar la nivel de sens pot apărea valori incompatibile cu modalităţile de conceptualizare din limba-ţintă – ambele situaţii generînd neînţelegere şi confuzii. Chiar în cazul în care între limbile intrate astfel în contact există decalaje în favoarea limbii-sursă, cîştigul pe care limba-ţintă îl poate obţine în acest fel nu este realmente profitabil decît pe termen foarte scurt (sau în etapele superioare din evoluţia limbii-ţintă). Centrarea pe limba-ţintă conduce la trecerea în plan secund a caracteristicilor formale pe care limba-sursă tinde să şi le impună – dar cu urmărirea atentă a conţinuturilor de redat –, deziderat îndeplinit cu mijloacele limbii-ţintă. Cîştigul ce derivă de aici ar putea fi real dacă limba-ţintă ar avea realmente mijloace formale optime de redare a respectivelor conţinuturi, dacă ar avea realmente capacitatea de a genera, formal şi conceptual, acele conţinuturi.

După cum se observă, centrarea pe limba-sursă favorizează impunerea structurilor acesteia (cum se spune), centrarea pe limba-ţintă încearcă achiziţionarea conţinuturilor semantice (ce se spune), cu mijloace formale proprii. Deşi jocul care se desfăşoară în mintea traducătorului – adică în zona de contact a limbilor implicate –, şi care ţine de esenţa relaţiei limbă / gîndire / societate, are ca miză obţinerea conţinuturilor textului, chiar atunci cînd structurile limbii-ţintă permit obţinerea acelor conţinuturi, traducătorul poate simţi solicitări de fidelitate formală dinspre limba-sursă. Cunoscînd ambele limbi şi ajungînd la conţinuturi prin intermediul formelor limbii-sursă, acesta poate simţi tentaţia îmbogăţirii limbii-ţintă cu elemente formale, ispititoare prin structura şi conţinutul lor lingvistic, fără trădarea formelor aducătoare de conţinuturi (ceea ce poate procura limbii-ţintă mijloace noi şi superioare de exprimare) şi fără a leza spiritul limbii-

Page 16: Norma Literara

De la traducere la norma literară

16

ţintă (ceea ce procura limbii-ţintă supleţea caracteristică contactelor lingvistice realmente îmbogăţitoare).

Greu de realizat, această posibilitate este doar teoretică sau pe porţiuni mici de text, întrucît structurarea într-un ansamblu a elementelor unui sistem generează – pe lîngă aparenţa respectivului ansamblu – o entitate animată de un spirit propriu. Acest spirit, însă, o dată generat, nu poate fi transferat, fără pierderi şi independent de elementele materiale care-l constituie, într-o altă structură care doar să-i servească drept mediu de existenţă.

Încercarea de a reda conţinutul pe calea prezervării formei arată înţelegerea faptului că textul este o formă a realităţii dotată cu forţă activă. Suport şi vehicul material al conţinutului, aspectul formal este structurat pe mai multe niveluri de profunzime şi semnificaţie, începînd cu cel denotativ, literal, care este cel mai strîns legat de latura aparentă a formei, şi încheind cu cel mistic şi magic, cel care se leagă de dimensiunea profundă a formei. Aspectul formal nu este doar un simplu purtător material al unor conţinuturi, ci chiar realitatea prin care se constituie şi trăieşte conţinutul.

O traducere centrată exclusiv pe limbă-ţintă, cu mijloacele acesteia adică, va putea transfera conţinuturi, dar este posibil să genereze un alt spirit. De aceea, obţinerea conţinutului exclusiv cu mijloacele limbii-ţintă nu a constituit, în general, soluţia aleasă de către traducători, mai ales pentru textul biblic, fidelitatea referindu-se nu doar la conţinuturi, ci şi la forme. Stabilizarea pe o poziţie intermediară arată că traducerea a atins echilibrul optim care permite aducerea conţinuturilor (de gîndire, estetice, afective etc.) construite cu mijloacele lingvistice ale unei limbi şi în chipul acesteia, în formele unei alte limbi, care redă acele conţinuturi în chip propriu.

Relaţia dintre formă şi conţinut poate fi sugerată în modalităţi semnificative prin observarea unei constante a Septuagintei, a Vulgatei, şi chiar a traducerilor moderne ale Bibliei. Porţiunile care conţin Torah sînt superioare din punctul de vedere al accesibilităţii, celor care redau cărţile profetice şi pe cele poetice. Situaţia aceasta are, în principal, cauze de natură lingvistică: a) multe dintre expresiile idiomatice, figurile

Page 17: Norma Literara

Traducerea

17

rare sau dificile ale ebraicei sînt mai complexe în cărţile profetice şi poetice decît în Torah; b) gradul de pătrundere a textului de către traducători este obturat adeseori tocmai de imprecizia caracteristică limbajului profetic şi poetic, spre deosebire de limbajul pe care conţinutul istoric al Pentateuhului îl necesită; c) între limba acestuia şi cea a cărţilor profetice şi poetice există diferenţe formale (datorate şi unor cauze istorice) suficient de mari încît să genereze consecinţe asupra efortului de traducere. De altfel, de aici provine o parte a diferenţelor dintre textul ebraic, Septuaginta, Vulgata, traducerile din alte limbi, precum şi o parte a stîngăciilor şi obscurităţilor pe care toate textele (uneori chiar şi textele ebraice!) le înregistrează. La acestea se adaugă şi anumite condiţii concrete de scriere a textului1.

I.1.2. Celălalt cuplu, constituit din traducător/revizor şi receptor (lector sau auditoriu), pe lîngă constrîngerile derivate din cele precedente, cunoaşte propriile constrîngeri. Traducătorul şi revizorul sînt indivizi aparţinători unei anumite epoci, dotate cu o concepţie – mai mult sau mai puţin structurată – asupra felului în care trebuie tradus şi revizuit un text (sacru). În perioada care ne interesează, căutările traducătorului şi revizorului erau limitate de posibilităţile şi nevoile sistemului limbii-ţintă, precum şi de configuraţia aspectului literar la a cărui edificare contribuiau prin chiar actul lor. Dată fiind precaritatea reperelor externe, majoritatea proceselor pe care actul de traducere se întemeia sau care îl acompaniau (asocieri pe baze formale şi de conţinut, echivalări şi neutralizări, ajustări şi substituţii ale structurilor, relaţiilor şi valorilor semantice ale limbilor în contact) se petrece în mintea traducătorului şi a revizorului bilingv sau poliglot. În acest context, tentaţia orientării către limba-sursă, prin transportul în limba-ţintă a feluritelor structuri ale limbii-sursă (cea care deţinea forme cu capacităţi ridicate de exprimare a conţinuturilor – lucru dovedit prin chiar existenţa textului în limba-sursă), se combina cu aceea de a utiliza

1 Dictarea şi transcrierea textului constituiau momente care favorizau

apariţia greşelilor (adiţii, suprimări, inversiuni, glose interne, corecturi, explicaţii marginale, alte clase de greşeli) ulterior introduse în text.

Page 18: Norma Literara

De la traducere la norma literară

18

elemente aparţinînd limbii vii sau unor norme paralele care exercitau reale presiuni, toate solicitînd participarea lor la noul text şi la aspectul literar în constituire.

Deşi traducerea este o activitate umană foarte veche, în perioada în care Biblia începe a fi tradusă în limbile vernaculare europene, încă nu există un sistem coerent de tehnici de traducere, întemeiat pe un set de principii şi pe o teorie. De aici decurg numeroase inconsecvenţe procedurale, chiar dacă adeseori şi pe alocuri se pot constata rezultate date de aplicarea unor metode eficiente şi bine gîndite. Traducătorul şi revizorul constituie rezultanta limitelor proprii, dar şi a unora externe, care se întîlnesc cu aspiraţia către o translare totală şi, uneori, cu conştiinţa acută a feluritelor neputinţe.

În contextul acestei stări de neaşezare, dincolo de posibilităţile oferite de valenţele textului şi cele ale limbii, se amplifică tendinţa generală de a crea noi versiuni, chiar şi atunci cînd este vorba despre revizia unui text. Neexistînd un prag bine definit între traducere şi revizie, în contextul unui aspect literar insuficient conturat şi fixat, revizorul devine lesne co-traducător. De la revizie la prelucrare şi apoi la o nouă versiune paşii se fac destul de repede, consecinţele fiind importante nu atît în ceea ce priveşte textul în sine, cît nivelul lingvistic al acestuia.

Modalitatea activă de revizie, de pildă, este caracteristică unei perioade în care nu existau norme ferme de revizie, după cum nu exista nici conceptul ‘proprietate intelectuală’. Chiar astăzi, de pildă, cu toate că ar apela constant la una sau mai multe traduceri precedente, o nouă traducere a Bibliei ar face acest tip de recurs mai degrabă ca la nişte texte consultate, cel mult orientativ, pentru situaţiile care ar necesita sugestii, sau în cele greu de soluţionat. Încercarea autorilor, însă, ar fi aceea de a oferi ceva nou, punînd în act concepţiile care au animat respectiva întreprindere2.

2 În prefaţa la NTB se afirmă: „Pentr-aceaia noi am început dintîiu a-l

posledui şi unde n-au fost bine, am isprăvit şi am împlut şi am tocmit din cît am putut”. Este vorba despre o traducere deja începută a cuiva care a murit,

Page 19: Norma Literara

Traducerea

19

Acest fapt este în măsură să ridice serioase probleme în calea activităţii de stabilire a feluritelor raporturi, mai cu seamă a celor de filiaţie, dintre astfel de texte, afectată fiind precizia instrumentelor filologului. Desigur, atunci cînd revizorul se însărcinează cu o parte a activităţilor traducătorului, asta poate duce la creşterea cantităţii de travaliu formator la care este supusă limba. Pe perioade scurte, însă, şi, eventual, cu consecinţe negative chiar pe perioade lungi, această forţare a proceselor generează aproape sigur tulburări şi defecte de construcţie a normei literare. Astfel de intervenţii, în fapt, nu fac decît să creeze dezacorduri între elementele sistemului paradigmatic, să solicite peste măsură capacităţile adaptative ale limbii, astfel încît în decursul unei singure generaţii pot apărea schimbări şi variante în cantităţi excesive.

Alături de limbă şi de cultură, beneficiarul şi, într-o anumită măsură, pacientul cel mai viu este de natură umană. De multe ori pierdut din vedere, acesta îşi poate cu greu juca rolul de judecător al textului şi al progreselor înregistrate astfel de către aspectul literar. După cum o arată textele vechi româneşti, adeseori, receptorul este avut în vedere doar în situaţiile în care procesul de traducere întîmpină mari dificultăţi – uneori nici atunci – el fiind sacrificat împreună cu limba română. Nici chiar glosele care îi sînt destinate – unele dintre acestea strict persuasive – nu par mereu a ţine realmente seamă de nevoile sale3.

Cu totul pasivi şi neimplicaţi în producerea textului, cititorul şi ascultătorul rămîn să orienteze următoarea traducere. În cadrul întregului proces, traducerea unui text fiind doar un scurt moment, cititorul este cel care, în cele din urmă, prin nevoile sale şi în modalităţi caracteristice, decide că este necesară o altă traducere, caz în care, pe un alt nivel de acumulare, un alt traducător reia procesul în mod îmbogăţitor. continuatorii, însă, nu au reluat lucrul de unde fusese lăsat, ci au revizuit întreg textul.

3 Desigur, chiar în cazul unui text cum este cel sacru, există traduceri care prezintă importante preocupări în direcţia lămuririi textului pentru cititor, prin orientarea către limba-ţintă, prin practicarea parafrazării şi prin glosare.

Page 20: Norma Literara

De la traducere la norma literară

20

I.1.3. Ca act de sincronizare şi de transfer al spiritului uman, aşa cum s-a dezvoltat el în şi prin sînul şi limba unei comunităţi, orice tip de traducere ridică dificultăţi generate, în primul rînd, de aceea că spiritul uman – realitate supramaterială abstractă care animă orice individ şi orice comunitate –, privit la nivelul acestei forme concrete de existenţă, prezintă elemente individualizante şi ireductibile.

Problema aceasta s-a pus cu mare acuitate, forţă şi stringenţă pentru toate traducerile Bibliei, dar şi pentru multe alte scrieri fundamentale, începînd cu operele lui Homer. Privind la munca rabinilor, la aceea a celebrelor Şcoli din Alexandria şi Antiohia şi apoi la încercările traducătorilor moderni, se observă lesne existenţa unui întreg proces de căutare a echilibrelor, destinat să asigure reproducerea în condiţii optime şi superioare a textului sacru. Însăşi distincţia celor trei sensuri, literal, sau istoric, moral şi cel mistic, spiritual sau tipic, văzute sub toate aspectele şi subdiviziunile acestora (toate pot cunoaşte ipostaza proprie şi pe cea metaforică, apoi, sensul moral poate fi alegoric, tropologic sau anagogic) – subdiviziuni care pot apărea mai mult sau mai puţin stufoase, în funcţie de diferitele Şcoli –, are scopul de a echilibra relaţia dintre textul de tradus şi rezultatul traducerii, de a contracara excesele.

Depăşind etapa intuitivă şi încercînd să găsească instrumente de rang ştiinţific, traducătorii vor căuta căi de echilibrare şi control ale relaţiei dintre limbă şi gîndire, aşa cum apare ea la nivelul textului şi apoi la nivelul traducerii; rezultatul la care cu toţii vor să ajungă capătă, însă, un nume pe cît de ispititor pe atît de vag: „integritatea morală a textului sacru”.

I.2. Traducerea textului sacru prezintă unele trăsături de natură să particularizeze respectivul act în rîndul traducerilor. Întrucît cultura română veche a cunoscut un şir de evoluţii întrerupte, iar fărîmiţarea geografică a generat felurite consecinţe, cazul vechilor traduceri româneşti poate fi deosebit de instructiv în acest sens.

Corpusul textelor vechi româneşti care constituie traduceri este format atît din traduceri religioase (majoritatea cazurilor), cît şi din texte lipsite de acest caracter. (Totuşi, chiar şi textele laice apar într-o

Page 21: Norma Literara

Traducerea

21

lume dominată de concepţia religioasă.) În plus, date fiind anumite constante ale procesului de traducere, constrîngerile culturale şi lingvistice care au acţionat au fost asumate în măsuri sensibil egale în cazul ambelor tipuri de traducere. Cu timpul, traducătorii vor dobîndi exerciţiu în mînuirea limbii, sistemul îşi va creşte capacităţile în producerea, reproducerea şi utilizarea de structuri, evoluţia aspectului literar va converti constrîngerile naturale în modalităţi coercitive superioare – asumate conştient pe baze principiale, acestea generate de caracteristicile interne ale sistemului şi de relaţia sa cu mediul. Sub acest aspect, nu tipul de text va genera un cadru mai lax, ci trecerea timpului, care va produce modificări în concepţia asupra traducerii.

Pentru secolul al XVI-lea şi începutul secolului următor, cu oarecari ajustări, constrîngerile sînt valabile pentru toate tipurile de traduceri româneşti. Un prim fapt care ieşea în evidenţă la contactul dintre textul de tradus şi coala albă a hîrtiei pe care urma să apară traducerea românească era lipsa unui aspect literar românesc în care să se plămădească traducerea4. În limitele pe care sistemul şi uzul limbii române le impuneau, cu ajutorul elementelor concrete produse în cadrul actului vorbirii, singura cale ce putea fi urmată era cea furnizată de textul de tradus, iar în acesta se oglindea limba-sursă cu particularităţile ei, dar şi ca model de urmat. În felul acesta, limba textului nu a constituit doar un vehicul care a purtat în cultura română nişte conţinuturi prin forma concretă a unui text, ci şi un model cu ajutorul căruia însuşi sistemul limbii române şi-a edificat treptat un aspect apt să vehiculeze conţinuturi ca acelea şi să producă forme supuse rigorilor actului cultural. Importanţa unui astfel de contact stă în realizarea împrumutului de forme şi structuri lingvistice, în procurarea de modele

4 Relaţia dintre norma literară şi conţinuturile de tradus, exprimate în

formele unei limbi străine, este intimă şi organică în perioadele de constituire şi reformare a normelor literare, deoarece, în aceste momente, norma literară nu reprezintă o formă în care se reconstituie conţinutul exprimat prin altă formă (cea a textului străin). Mai mult decît în cazul în care o normă literară constituită şi funcţională preexistă textului de tradus, în acest moment, sistemul solicită limitele uzului, într-un act de geneză a aspectului literar.

Page 22: Norma Literara

De la traducere la norma literară

22

de exprimare şi de comportament ale sistemului. Astfel de achiziţii sînt suficiente pentru rezolvarea eficientă a problemelor ridicate de translarea textului concret în cauză. Printr-o activitate asiduă de traducere, adică printr-un astfel de exerciţiu al limbii, sistemul şi procesele sale sînt stimulate în direcţia edificării unui instrument de conceptualizare şi de exprimare precum aspectul literar.

Marele cîştig al unui astfel de contact intim cu un sistem care devine model se găseşte în producerea stimulilor care trezesc mecanismele şi principiile prin care un sistem începe să funcţioneze la parametrii ceruţi de actul cultural. Încercările sistemului de a se adapta calitativ la cerinţele impuse de model dezvoltă şi antrenează structuri a căror funcţionare este capabilă să răspundă nevoilor unui act cultural, precum şi să evolueze apoi pe baza unor impulsuri preponderent interne.

I.2.1. Unul dintre elementele care este capabil – în astfel de situaţii şi la un nivel incipient de existenţă a aspectului literar – să asigure o bună funcţionare a proceselor anterior menţionate îl constituie observarea, la nivelul textului de tradus, a relaţiei dintre formă şi conţinut şi atingerea acestei relaţii, ca prim obiectiv, la nivelul textului rezultat, cu accentuarea fidelităţii formale. În lipsa reperelor, pe care exerciţiul îndelungat al unei norme literare închegate le procură, adecvarea la formă – cu toate inconvenientele ce decurg de aici (confuzii, inadvertenţe, lipsa de adecvare a conţinutului gramatical şi lexical-semantic) – este singurul reper capabil să asigure producerea unui text mulţumitor, precum şi amorsarea procesului de dezvoltare a unui aspect literar capabil să-şi îndeplinească funcţiile în mod de sine stătător.

La nivelul textelor religioase, aspectul aici discutat ia forma acută a relaţiei dinamice şi instabile dintre litera şi spiritul textului. Nu de puţine ori este necesară sacrificarea sau afectarea unuia dintre cele două momente. Avînd în vedere că traducerea reprezintă un act prin care se încearcă redarea unui conţinut exprimat printr-un sistem (cu mijloacele acestuia şi în chipul acestuia), într-un alt sistem (cu posibilităţile structurale, funcţionale şi de nivel ale acestuia şi cu caracteristicile sale

Page 23: Norma Literara

Traducerea

23

de aspect) urmarea fidelă a literei conduce adeseori la sacrificarea nemiloasă a spiritului, a conţinutului pe care textul de tradus îl exprimă şi pe care textul constituit prin traducere dorea să-l exprime. Aproape mereu, în momentele incipiente ale aspectului literar, calea aleasă a fost mai degrabă aceasta decît încercarea temerară de a sacrifica litera în favoarea iluziei redării conţinutului.

I.2.2. Cauzele se află în două categorii de factori. Fiind de domeniul evidenţei şi relativ imuabilă, forma i s-a impus mereu omului cu o forţă maximă deoarece conceptul nu putea fi lipsit de o reprezentare cumva materializată.

Oricît de abstract era conceptul, numai o formă materială îl putea aduce şi păstra în faţa unei fiinţe materiale. Textul sacru (dar providenţial şi nepreţuit, dictat sau scris de însăşi divinitate) nu îşi putea prezerva calităţile şi valoarea decît dacă îşi păstra întocmai forma. S-a ajuns astfel să se considere că, spre deosebire de caracterul specios al conţinutului, forma singură ar putea împlini în modul cel mai eficient toate funcţiile textului. Antichitatea, Evul Mediu şi Renaşterea sînt dominate de concepţia aceasta asupra textului biblic, ajungîndu-se chiar la a se considera că, transmis oamenilor de însuşi Dumnezeu, textul este în mod voit încifrat, inaccesibil neiniţiaţilor, simpla sa reproducere avînd darul de a-i perpetua capacităţile, unele dintre acestea latente5: Ordo verborum mysterium est. Cînd se va depăşi bariera psihologică a limbilor sacre şi se va începe febrila activitate de traducere a Bibliei, reprezentanţii acestui curent (în fapt, fără a tenta ori reuşi depăşirea respectivului obstacol) vor milita pentru redarea pur formală a textului sacru, indiferent de rezultatele şi consecinţele care apar în planul sensului. Ei vor considera că, fiind una singură, realitatea este identic reprezentată în diferitele limbi, doar formele concrete fiind altele. Simpla echivalare formală ar avea ca rezultat reconstruirea şi

5 Nu întîmplător traducerea Noului Testament de către creştini s-a făcut devreme doar în zonele apropiate de Palestina (Siria, Egipt), precum şi la popoare care aveau o altă mentalitate asupra textului (goţii). Chiar la un popor privilegiat precum cel roman, traducerea în latină se va face relativ tîrziu, şi nu doar din cauze de ordin social, politic etc.

Page 24: Norma Literara

De la traducere la norma literară

24

reconstituirea capacităţilor şi valorilor sacre purtate de formă, iar nu de conţinut6.

După cum se observă, această concepţie fie are în vedere o aceeaşi modalitate de conceptualizare pentru şi în toate limbile, fie consideră că realitatea profundă se află în forme, conţinutul, supus feluritelor forţe interacţionale de natură umană, fiind perisabil, specios, un simplu ornament atrăgător pentru neiniţiaţi, care are rolul de a păzi şi ascunde adevărata realitate, adevăratul secret, aflat la lumina zilei, aparent banal şi cunoscut, în fapt inaccesibil majorităţii.

Concepţia asupra forţei demiurgice a cuvîntului şi ritualurile de tot felul îşi trag un filon de bază din principiul consubstanţialităţii, conform căruia structurile primare există şi funcţionează ca unităţi identice cu sine şi compuse din elemente de natură identică, fapt reflectat cu fidelitate la nivel material. Chiar conceptul ‘limbă sacră’ este o creaţie ideologică de ordin mistic care, cu timpul, capătă un caracter practic. Fie şi dacă se acceptă în totalitate că o limbă a putut fi sacră - în adevăratul sens al cuvîntului şi nu în sensul că doar vehicula şi depozita cuvîntul divin -, este axiomatic şi de domeniul evidenţei faptul că utilizarea ei (în mod inerent eroziv şi creator, distrugînd trăsătura de imuabilitate) i-a alterat acest caracter7. Ca orice acţiune umană, conştientă sau

6 Una dintre consecinţele extreme ale acestei concepţii prin care are loc

orientarea către limba-sursă este aceea că traducătorul identifică trăsăturile sintactice şi stilistice ale textului biblic, dobîndind astfel abilitatea de a reda conform textului de tradus felurite expresii idiomatice, sintactice, eufemisme, imagini etc., dar şi de a produce el însuşi astfel de forme, pe baza modelului însuşit, indiferent de faptul că ele există în original sau nu.

7 În acest context, rămînînd identic cu sine, textul iniţial devine greu accesibil sau chiar inaccesibil. Oricît de sacru ar fi un text, în momentul în care depozitarul unui mesaj (şi) de natură lingvistică îşi pierde relaţia cu utilizatorii, două sînt căile care îi pot asigura supravieţuirea: fie devine un obiect încărcat cu puteri de tip mistico-magic, adică păstrează forma, iar conţinutul suferă resemantizări în conformitate cu aspectul relaţiei dintre situaţia la care limba utilizatorilor a ajuns şi felul în care acel text mai poate fi considerat – este o recuperare a formei –, fie suferă ajustări în sensul aducerii sale într-o relaţie de

Page 25: Norma Literara

Traducerea

25

inconştientă, şi această încercare de manifestare plenară8 ca fiinţă raţională are nevoie de un punct de reper. Oricare ar fi acesta, alegerea constituie şi recunoaşterea implicită a faptului că tot ceea ce derivă din acel punct constituie etapele unei deteriorări progresive. În momentul în care fiinţa umană se orientează către un uz revolut, considerînd că în punctul „originar” se află legitimitatea şi corespondenţa cu esenţele universale – aşadar autoritatea, forţa demiurgică, puritatea, sensul real etc., toate calităţile divine ale limbajului – se acţionează în vederea încercării de recuperare a caracterului sacru al limbii, fără a putea acţiona cumva şi asupra propriei fiinţe. În fapt, torsiunile la care sistemul „originar” a fost supus, deteriorările succesive reprezintă nu doar simplul rezultat al uzului de către om al limbii. Vorbită de către fiinţa umană, dar şi vorbindu-se prin om, limba a fost supusă schimbărilor împreună cu acesta. Alături de perisabilitatea oricărei acţiuni umane, inclusiv a celei fundamentale, prin întoarcerea la aceeaşi origine din care s-a mai plecat o dată, se recunoaşte şi că esenţa procesului care a materializat respectiva realitate este un dat perisabil. În acel moment, fixarea unui reper pentru a se asigura o stabilitate rezonabilă, amînarea relativităţii nu mai depind decît de forţa persuasivă prin care un text este impus ca sacru. Sub acest aspect, în domeniul limbii, conceptul ‘limbă sacră’ are un caracter practic întrucît procură un

compatibilitate formală cu noul stadiu de evoluţie a limbii respective, adică se încearcă recuperarea conţinutului originar, dar cu ajustările formale impuse de evoluţiile limbii – este o încercare de recuperare a conţinutului. După cum se vede, ambele căi sînt anevoioase, succesul celei de-a doua fiind de-a dreptul iluzoriu.

8 Limba este un domeniu al libertăţilor şi al constrîngerilor rezonabile. Libertatea abia începe în momentul în care nu o încalcă sau limitează pe a celorlalţi, devine reală în momentul în care se eliberează de coerciţii (în primul rînd de cea anterioară, căci libertatea nu se impune) şi devine plenară în momentul în care îşi asumă reguli. Dat fiind caracterul profund social al limbii, aici, libertatea este plenară atunci cînd individul ajunge să trăiască şi să-şi asume toate cele trei stări prin care poate trece: aceea de producător al unui mesaj, de receptor al acestuia şi aceea de (re)creator şi deţinător al sistemului, prin împlinirea condiţiei supreme a libertăţii: respectul regulilor jocului.

Page 26: Norma Literara

De la traducere la norma literară

26

indispensabil reper şi o necesară călăuză, singurul lucru care eliberează acţiunea umană de caracterul ei fundamental natural.

Cel de-al doilea set de factori este de ordin raţional. Dincolo de orice mistică, fiinţa umană, edificată ca urmare a dezvoltării de procese cognitive, n-a putut să nu observe că adecvarea formală constituie singurul reper clar perceptibil, lipsit de echivocuri, asupra căruia este lesne să se convină în mod general, orice abatere de la conţinut astfel generată avînd şanse de a fi acceptată cu resemnare în faţa evidenţei formale. În plus, chiar la nivel cult, ceea ce domină în reprezentările şi conceperea realităţii rămîne elementul formal, singurul recognoscibil datorită unor caracteristici care se impun simţurilor prin evidenţă.

Invers, mai cu seamă în cazul textelor sacre, tendinţa de a urmări cu fidelitate conţinutul – avînd în vedere că sînt implicate sisteme lingvistice diferite (cu tot ceea ce presupune şi antrenează după sine această diferenţă), adică forme şi conţinuturi în uz – poate conduce la suprapunerea şi reproducerea fericită a conţinutului, dar cu grave sacrificii ale formei. Întrucît, în ciuda unei posibile reproduceri fidele a conţinutului, în felul acesta se produc inerente distorsiuni la nivel formal, evidenţa cu care este dotat acest nivel face ca întregul act să fie perceput şi reprezentat mental ca o deformare, o trădare a textului, mai cu seamă în dimensiunea sa formală.

Temeiul raţional cel mai puternic şi care justifică prudenţa unei astfel de abordări stă în faptul că, urmînd această cale (întrucît sistemele lingvistice şi modul lor de funcţionare implică nu doar diferenţe formale, ci şi de conţinut), este posibil ca sacrificiului formei să i se adauge şi cel al conţinutului. Domeniul sensurilor – prin excelenţă supus echivocurilor, interpretărilor, posibilităţilor şi creaţiei – este atît de labil şi de specios încît reperele aproape că lipsesc. În acest caz, cu toate imperfecţiunile ei, forma rămîne singurul reper viabil, chiar dacă adeseori trădînd conţinutul, niciodată trădîndu-se pe sine.

Pe de altă parte, însă, credinţa în formă îşi are temeiurile ei bine precizate. În esenţă, scrierea umană derivă din reprezentarea obiectului prin desenul său. Forţa unei astfel de reprezentări grafice (care poate fi

Page 27: Norma Literara

Traducerea

27

întărită de materia pe care se află reprezentarea şi de materialul cu care acea reprezentare se efectuează), pictogramă, hieroglifă, literă derivă din aceea că reprezentarea stă pentru obiectul respectiv şi, mai mult, poate acumula toate tensiunile şi puterile obiectului încît devine obiectul însuşi. Din acest punct de vedere, un text nu mai este important prin sens (acesta devine o realitate doar pentru neiniţiaţi!), ci prin ceva mult mai sigur, mai evident, dar totuşi accesibil la nivel profund doar iniţiaţilor: prin formă. Reproducerea actelor arhetipale, accesul la Divinitate şi la forţele prime ale Universului au loc nu prin sens, ci prin formă, cu condiţia reproducerii exacte şi întocmai a acesteia. De aceea, chiar neînţelese, o insignă, un cuvînt, un gest ritualic pot declanşa procese generate de forţele primordiale, pot produce consecinţe inaccesibile celor care ar încerca acest lucru prin sens.

I.2.3. Textul biblic prezenta anumite caracteristici ce nu aveau nicicum darul de a uşura traducerea. La nivel formal, particularităţile concepţiei, structurării şi expunerii textului generează dificultăţi întrucît este vorba de a reface, într-o limbă şi pentru o mentalitate, un text într-un anume fel gîndit şi construit, într-o limbă bine individualizată şi mult diferită de limbile indoeuropene9. În primă instanţă, problemele sînt generate de aceea că, în chiar limba în care s-a conceput şi construit textul trebuie să fi existat dificultăţi în a scoate la suprafaţă gîndul sau procesul de exprimat. Apoi, Vechiul Testament a cunoscut o sinuoasă şi îndelungată geneză: mai multe şiruri de tradiţii orale s-au combinat sub forma a diferite texte, procesul de (re?)unificare continuînd la nivelul acestora, conglomeratele rezultate fiind treptat modelate înspre formele astăzi cunoscute (foarte multe incomplete şi necoincidente), întregul proces avînd drept constante reformularea, omisiunea, interpolarea şi continua ajustare la variatele cerinţe ale diferitelor realităţi. Aceasta înseamnă şi că textul este rezultanta contribuţiei mai multor generaţii, cu tot ceea ce presupune aceasta (diferenţe de concepţie, de nivel şi orientare culturală, aportul mai multor limbi şi dialecte etc.).

9 Pentru Vechiul Testament, socotim că pînă şi puţinele pagini scrise în limba greacă au fost cel puţin gîndite în aramaică, iar unele dintre acestea par a fi trecut în prealabil, sub forma ciornelor, prin aceeaşi limbă.

Page 28: Norma Literara

De la traducere la norma literară

28

La nivel de conţinut, problemele care apar sînt generate nu atît de densitatea ideilor care ar fi de tradus, cît de diferenţele culturale, mentale şi de civilizaţie dintre cele două lumi: cea semită şi cea europeană, de felurite caracteristici ale celei dintîi, începînd cu universul onomasticelor de tot soiul, trecînd prin felul în care se structurează şi relaţionează elementele concrete şi abstracte ale limbii şi încheind cu formele mentale ale unei alte lumi10.

Aproape întreg Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică, cu excepţia cîtorva cărţi scrise în caldeeană şi a cîtorva scrise în greacă. La rîndul său, Noul Testament este scris în limba greacă, mai puţin Evanghelia după Matei, scrisă în syro-caldeeană (aramaică). Chiar dacă, în chipul limbilor semitice, ebraica a cunoscut o rată de schimbare destul de redusă, limba din vremea lui Moise devenise de neînţeles celor care au suferit în captivitatea babiloniană. Literatura ebraică din vremea lui Moise indică o limbă avîndu-şi aspectul literar în curs de constituire, căutîndu-şi termenii specializaţi şi sintagmele printre termenii şi expresiile arhaice. Existenţa unei stări de evoluţie relativ avansate este probată şi de situaţia scrierii. Scrierea alfabetică nord semitică exista cu mult înainte de Moise, care trebuie să fi cunoscut destul de bine scrierea egipteană, tehnicile de scriere, cuneiformele şi scrierea acadiană. Studiul Pentateuhului arată că autorii acestuia erau obişnuiţi cu scrierea şi cu lectura peste nivelul mediu. Ca şi contemporanii lor de altfel, evreii erau buni scribi şi copişti, cunoscînd şi asumîndu-şi într-un înalt grad principiul fidelităţii11.

10 La acestea se adaugă faptul că prima limbă-ţintă - din punctul de vedere

al studiului nostru, limba greacă - a avut, alături de această dificultate originară, propriile ei dificultăţi în a înţelege şi reda acel text, ca formă şi conţinut.

11 „Non addetis ad verbum, quod vobis loquor, nec auferetis ex eo: custodite mandata Domini Dei vestri quae ego praecipio vobis” (Deut., 4, 2), „Haec dicit Dominus: «Sta in atrio domus Domini, et loqueris ad omnes civitates Iuda, de quibus veniunt ut adorent in domo Domini, universos sermones, quos ego mandavi tibi ut loquaris ad eos: noli subtrahere verbum, si forte audiat et convertrantur unusquisque a via sua mala: et paeniteat me mali quod cogito facere eis propter malitiam studiorum eorum»” (Ier., 26, 2-3).

Page 29: Norma Literara

Traducerea

29

După Samuel, limba ebraică se cultivă, se eliberează de arhaisme, schimbările din plan economic, politic, administrativ şi cultural-spiritual stimulînd dezvoltarea acesteia. Limba devine capabilă să exprime idei de profunzime fin nuanţate, sintetizînd spiritul ebraic într-un mod elegant. Poezia şi profetismul exersează limba în direcţia apariţiei şi înfloririi unui gen poetic şi a unuia oratoric. Începînd cu etapa captivităţii, puritatea limbii are de suferit căci pătrund formele străine ale opresorului, dar şi cele ale populaţiilor (mai ales aramaice) cu care evreii intră în contact, nu atît datorită uitării, cît datorită imposibilităţii de a mai exersa şi dezvolta limba în condiţii de libertate. De aceea, ca o reacţie, dar şi urmînd tendinţe fireşti de conservare, se produce un oarecare recul către arhaismele şi formele epocii lui Moise. Multe expresii idiomatice, construcţii – unele caracteristice ebraicei, altele comune grupului de limbi semite şi orientale din care face parte – vor pătrunde în Vechiul Testament. În captivitate, ebraica este treptat înlocuită ca limbă vie cu caldeeana, puţin diferită de ebraică, ebraica devenind limbă liturgică şi savantă. Spre sfîrşitul sec. I î.e.n. limba în uz va fi syro-caldeeana, cea pe care o va utiliza şi Isus Christos. Într-o perioadă destul de întinsă de timp, aşadar, datorită condiţiilor de viaţă, determinate istoric, limba textelor sacre ajunge să prezinte importante diferenţe faţă de limba vorbită în mod curent de către populaţia care a produs respectivele texte. Nevoia de a înţelege textul sacru, prezentă atît la evreii din Asia, cît şi la cei din Egipt, a condus la necesitatea traducerii acestuia din ebraică – pe care nici unii, nici ceilalţi nu o mai înţelegeau. Traducerea s-a făcut în caldeeană pentru cei dintîi, în greacă pentru ceilalţi. Prima a fost numită targum (în caldeeană ‘traducere interpretativă, parafrază’). Cealaltă va deveni Septuaginta. Destul de complexă şi neelucidată pe deplin, istoria targum-urilor pare a-şi avea începuturile în captivitatea babiloniană. În contextul înlocuirii treptate a limbii ebraice cu aramaica – fără ca acest fapt să elimine nevoia de Lege –, în sinagogă, evreii vor continua să citească Legea în ebraică, dar o vor reda poporului oral, traducîndu-o în aramaică, care devenise limbă maternă. Împrejurarea aceasta arată şi de ce targum-urile, orale la origine, sînt unele conservatoare, altele mai libere, altele chiar interpretative.

Page 30: Norma Literara

De la traducere la norma literară

30

Deşi la nivelul întregului teritoriu pe care evreii îşi aveau comunităţile şi sinagogile, rezultatele la care targum-urile ajunseseră prezentau diferenţe, este plauzibil ca, atunci cînd au început a fi scrise – în caldeeană –, ele să fi avut un unic punct de plecare, în esenţă acelaşi cu cel pe care îl vor avea şi massoreţii. Dincolo de problema traducerii, aceşti învăţaţi s-au lovit de problemele de înţelegere pe care textul vechi avea să le pună contemporanilor lor, mai cu seamă majorităţii care nu avea o cunoaştere profundă a Legii. De aceea, traducînd cu mijloace destul de primitive, autorii targum-urilor au oferit cititorului felurite explicaţii lămuritoare. Făcînd schimbări şi adaptări formale şi de conţinut destul de importante, introducînd explicaţiile în text, totul în vederea facilitării înţelegerii textului, traducătorii au făcut ca targum-urile să devină nu doar simple versiuni traduse ale textului sacru, dar şi nişte parafraze ale acestuia12. La rîndul lor, evreii care după căderea Ierusalimului sub Nabucodonosor au fugit în Egipt, evitînd astfel deportarea, şi care s-au răspîndit în nordul Africii, vor avea urmaşi care, mulţumită privilegiilor pe care Alexandru le-a acordat evreilor după întemeierea Alexandriei, se vor aduna în Alexandria, într-o puternică comunitate cultural-spirituală şi economico-administrativă. Nevoia resimţită de aceşti evrei de a avea textul sacru tradus în limba pe care o vorbeau a fost complinită prin apariţia Septuagintei13. Limba greacă la care ne raportăm în acest moment este reprezentată de dialectul vorbit în lumea greacă de după Alexandru, dialectul alexandrin, diferit de greaca clasică. Dialectul alexandrin este un amestec de dialecte greceşti, un aspect popular comparabil cu ceea ce avea să deţină şi latina după sec I e.n. Acest aspect, însă, graţie activităţii rodnice a învăţaţilor din Alexandria, va

12 Într-un alt sens, massoreţii, cei care transmit textul reconstituit (şi a

căror activitate se desfăşoară aproximativ între anii 500-1000), urmînd vechilor scribi (sopherim), înţeleg în mod complex şi superior sarcina pe care şi-au asumat-o şi corectează de multe ori segmentele greşit transmise ori dubioase (ketib ‘ceea ce este scris’ se corectează prin qeri ‘cum se citeşte’) şi chiar elimină segmentele pe care le-au considerat a fi străine textului iniţial.

13 Iniţial, aceasta conţinea Pentateuhul, celelalte cărţi ale Vechiului Testament fiind traduse ulterior, într-un interval de timp mai larg decît cel în care s-a tradus Septuaginta propriu-zisă.

Page 31: Norma Literara

Traducerea

31

deveni limbă literară spre sfîrşitul secolului al III-lea î.e.n. Datorită numărului foarte mare de ebraisme, de expresii idiomatice după tipare ebraice şi aramaice, greaca biblică nu este întocmai cu dialectul alexandrin, fiind departe de greaca clasică14. Evident, între această versiune şi cea a targum-urilor (adică între Septuaginta şi Biblia Hebraica), există diferenţe date, în primul rînd, de manuscrisele pe care cele două rînduri de traduceri le-au avut la bază. Se pare că evreii din Egipt au urmat texte ebraice scrise cu caractere feniciene, în vreme ce ceilalţi au mers mai degrabă pe urma unor texte scrise cu scriere pătrată15. Datorită situaţiei înfloritoare a evreilor din lumea elenică apoi a răspîndirii creştinismului, Septuaginta se multiplică şi distribuie foarte rapid, ceea ce va conduce totodată la numeroase greşeli şi corupţii la nivelul textului. Destul de repede, aşadar, apare nevoia unor revizii. Alături de Codex Vaticanus – o versiune destul de pură care reproduce textul vechi –, de Codex Alexandrinus - care se inspiră din Hexapla şi este atentă la textul massoretic – şi de Codex Sinaiticus – mai apropiat adeseori de textul targum-urilor – există cîteva texte importante care încearcă să refacă Septuaginta. Unul dintre acestea este versiunea lui Aquila, grec din Sinope, convertit la creştinism, dar excomunicat din Biserică datorită preocupărilor sale accentuate de astrologie, trecut apoi la iudaism. Învăţînd ebraica de la Eliezer şi Iosua, avînd ca maestru pe Akiba, el va da o traducere excesiv de literală - utilizată şi citată de către unii Părinţi ai Bisericii, mai ales în scopuri polemice. Interesat mai întîi de formă şi apoi de sens, Aquila ţine să păstreze numărul de cuvinte, să facă transparente etimologiile

14 Diferenţa de ebraisme dintre Vechiul Testament şi Noul Testament arată

şi măsura în care evreii care au lucrat la aceste cărţi reuşiseră să se elenizeze. Cu toate acestea, nu există carte biblică lipsită de ebraisme.

15 În etapa arhaică, evreii scriau cu caractere luate de la fenicieni. Treptat, vor pătrunde caracterele aramaice, care le vor înlocui pe cele dintîi, şi care, datorită caligrafilor, vor deveni pătrate. De asemenea, scrierea consonantică, suficientă cît timp ebraica era vorbită, va fi, cu destule rezistenţe, adaptată la noile realităţi ale limbii printr-un sistem suplimentar de semnificare a vocalelor.

Page 32: Norma Literara

De la traducere la norma literară

32

acestora, să redea expresiile idiomatice ale ebraicei16, motiv pentru care evreii i-au apreciat lucrul. Atît evreii, cît şi creştinii greci utilizau acest text întrucît facilita obţinerea unei imagini bune a textului ebraic. O altă versiune este aceea a lui Symmachos, text caracterizat prin eleganţă şi claritate. O a treia versiune îi aparţine lui Teodotion. Aceasta redă Septuaginta cu unele modificări luate din textul original, iar altele preluate de la Aquila. Este de remarcat că, în această versiune, cartea lui Iov prezintă numeroase interpolări17. Încercînd să se întoarcă la textul Septuagintei, dar şi pentru a observa relaţia exactă dintre acesta şi textul ebraic, Origene (reprezentant al Şcolii din Alexandria, care va compara triada corp-suflet-spirit cu triada sens literal-sens moral-sens mistic, şi care, în lupta cu excesele celor ce iau în sens literal ceea ce trebuia luat metaforic, exagerează accentuînd sensul alegoric) va concepe o versiune colaţionată. El va alătura pe coloane textul lui Aquila, pe cel al lui Symmachos, pe cel al lui Teodotion, Septuaginta, la care se raportau cu toţii, apoi textul ebraic, pe două coloane: una cu caractere ebraice, alta cu caractere greceşti. Ulterior va mai adăuga textului trei coloane, reprezentate de alte versiuni greceşti. Deosebit de importantă este munca de filolog pe care Origene o face, indicînd prin semne diferenţele dintre versiunile comparate (lecţiuni diferite, omisiuni, adăugiri etc.) şi scriind comentarii marginale, în general explicative.

16 Această caracteristică este o formă fundamentală de existenţă a

traducerii şi are la bază o concepţie de esenţă semită, atent elaborată. Aquila din Pont nu este singular, ci se aşează astfel într-o descendenţă, dar şi într-o ascendenţă, într-un lung şir de învăţaţi care, în cadre diferite, sub variate aparenţe, vor urmări aspectul formal al textului, vor încerca să relaţioneze sensul şi forma aşezînd la temelie forma, vor încerca să facă transferuri din perspectivă etimologică şi idiomatică etc. În esenţă, indiferent de limba în care vor traduce textul, toţi aceştia vor judeca textul exclusiv din perspectiva sacralităţii sale, considerînd că substanţa sa materială este cea mai preţioasă, singura care dă consistenţă tuturor categoriilor de formă, de conţinut, de sens, de valoare pe care textul le generează. Din perspectivă lingvistică, în felul acesta, limba sursă se reproduce în limba în care se traduce textul, ţinta nemaifiind o limbă, ci autoreproducerea unui tipar aidoma limbii-sursă.

17 De altfel, alături de Ester, Proverbe şi Esdra, adeseori, Iov este mai curînd o parafrază.

Page 33: Norma Literara

Traducerea

33

O altă traducere a Septuagintei o va furniza Lucian din Samosata, la începutul secolului al IV-lea e.n. Aceasta este o combinaţie de variante, chiar dacă inegală, destul de reuşită totuşi, care are ca mărci principale substituţia sinonimică şi utilizarea aticismelor. Tot de la Septuaginta se revendică şi versiunea latină a Bibliei de dinainte de Hieronym, cea care era recunoscută şi utilizată de Biserică. În fapt, aceasta nu era altceva decît Septuaginta în latină. Ca şi în cazul Septuagintei, răspîndirea textului scris în limba vulgară prin copiere a condus la apariţia mai multor variante. De aceea, papa Damasus încredinţează lui Hieronym revizia şi corectura versiunii recepte. Vrînd să ofere o reproducere corectă a originalului, Hieronym învaţă ebraica biblică, se documentează în Palestina, ia legătura cu doctorii evrei, cunoaşte traducerea literală, mentalitatea iudaică, face muncă de filolog, lingvist, istoric al culturii şi civilizaţiei. Hieronym va curăţa textul de glosele care fuseseră încorporate în text şi va elimina interpolările pe care le identifică (aceasta era sarcina sa iniţială). Compunînd o traducere care are ca bază textul ebraic18, dar cu consultarea soluţiilor din Septuaginta şi Hexapla, Hieronym va îmbogăţi umanitatea cu o traducere care îmbină păstrarea caracteristicilor latinei, cu fidelitatea faţă de textul de tradus, care combină armonios şi profitabil soluţiile fericite ale textelor consultate, într-un mod care oferă un text accesibil şi rafinat.

I.2.4. Cele ce preced arată destul de limpede o parte importantă a cauzelor pentru care, în general, traducătorii vor prezenta anumite tipuri de comportamente. Încă de la primele traduceri, traducătorii români vor avea comportamente determinate de cauze care ţin de: numărul şi caracteristicile surselor; rezultanta contactului dintre limbi (adică de ceea ce decurge din contactul dintre o limbă avînd un aspect literar format şi limba română al cărei aspect literar era în curs de constituire); caracterul sacru al conţinutului; conştientizarea necesităţii de a produce traduceri utile unor categorii concrete de receptori.

Utilizatorul obişnuit al unui text, interesat de conţinutul sau/şi de forma acestuia poate să fie mai puţin sau deloc interesat ori conştient de

18 Întorcîndu-se la ebraică, textul lui Hieronym reuşeşte de multe ori să

ocolească greşeli pe care textul grecesc le conţine.

Page 34: Norma Literara

De la traducere la norma literară

34

caracterul de traducere al respectivului text. Cu toate acestea, indiferent de nivelul de cunoaştere al utilizatorului unui text tradus, precum şi de nevoile sale, un astfel de text se particularizează prin chiar această trăsătură intrinsecă a sa, deoarece, într-o măsură consistentă, asupra unui text îşi pune amprenta chiar modalitatea prin care acel text a apărut. Numeroase elemente formale şi de conţinut, la toate nivelele – mai cu seamă la nivel sintactic şi lexical –, există şi funcţionează ca atare tocmai datorită faptului că acel text decurge de pe urma unui act de traducere. Soluţiile de traducere de toate categoriile, care se concretizează treptat pînă la a constitui însuşi textul, se edifică pe baza textului străin, plecînd de la acesta, în relaţie cu capacităţile limbii în care se traduce şi în funcţie de anumite intenţii ale traducătorului.

În ceea ce priveşte sistemul lingvistic în care se efectua traducerea, trebuie avut în vedere că traducătorul activa într-o perioadă în care aspectul literar al limbii române – cel care putea constitui un cadru real pentru a purta formele şi conţinuturile textului de tradus – era încă în formare. Cu cît traducătorul era mai (pre)dispus să urmeze textul străin, cu atît rezultatul traducerii era mai îndatorat procesului de traducere în toată concreteţea sa. Chiar un traducător dispus şi capabil să-şi asume libertăţi – ale cărui acţiuni, aşadar, aveau, printre efecte, o mai accentuată punere la lucru a mecanismelor şi posibilităţilor sistemului limbii în care se traducea –, nu se putea sustrage anumitor elemente de formă şi de conţinut, care aparţineau textului de tradus, dar şi limbilor prin care textul trecuse pînă în acel moment –, adeseori acestea ascunse palimpsestic. Situaţia aceasta îşi amplifică gradul de complexitate atunci cînd avem a face cu o traducere rezultată în urma consultării paralele a două sau mai multe texte.

I.2.5. În mod firesc, între traducerile avînd la bază o sursă şi cele cu două sau mai multe surse există mai multe clase de deosebiri. Primele constrîng traducătorul să-şi urmeze sursa – care constituie unicul reper, unicul model şi unica sursă de inspiraţie. De aceea, aceste traduceri prezintă o unitate congruentă cu cea a sursei (uneori mai accentuată chiar), traducătorul fiind scutit de complicaţii suplimentare şi orientat constant în direcţia indicată de sursă. Date fiind problemele

Page 35: Norma Literara

Traducerea

35

textului biblic, aceste traduceri prezintă destul de multe greşeli şi neînţelegeri, pe care traducătorul nu le poate rezolva deoarece nu are repere externe sursei. În general, traducerile avînd la bază o singură sursă decurg din constrîngeri exclusiviste de tip cultural, iar nu confesional19, motivate ulterior prin caracterul sacru al textului, idee care se leagă de aceea a sacralităţii limbii.

Nu se va putea sublinia niciodată îndeajuns contribuţia ideologiilor occidentale (catolică, de esenţă romanică, şi protestantă, de esenţă germanică) în amorsarea şi desfăşurarea activităţii de traducere a textelor religioase din spaţiul ortodox românesc20. Chiar dacă procesul de selectare a textelor nu se eliberează pe deplin de mărcile cultuale, cele mai puternice mărci rămîn cele de ordin cultural. De aceea, în plină epocă a slavonismului cultural, chiar actul traducerii textelor în limba română este determinat de influenţele Reformei. Texte ale secolului al XVI-lea decurg din urmarea unor modele protestante, în secolul următor, un text precum Biblia de la 1688 va apărea prin contribuţia masivă a unei ediţii protestante a Septuagintei.

Sub aspect lingvistic, astfel de traduceri nu au prea multe posibilităţi de a crea şi pune în circulaţie un aspect literar românesc prin care să nu fie lezată natura intimă a limbii române. Considerînd că limba modelului este sacră, că textul biblic nu poate fi purtat decît

19 Faptul că în spaţiul ortodox românesc, de pildă, textele secolului al

XVI-lea nu folosesc limba greacă, ci doar pe cea slavonă, nu are cum să fie legat de aspectul confesional, ci de caracterul dominant al influenţei slave în epocă, pe teritoriile Moldovei şi Ţării Româneşti. De asemenea, în secolul următor, cînd limba greacă va deveni principalul model, lucrul acesta va fi consecinţă a încheierii unei perioade de slavonism cultural şi a începutului unui proces de grecizare culturală. În fapt, ambele influenţe au la rădăcină configuraţia politică din zonă, dominaţia culturală fiind rezultat al interacţiunii politice.

20 Pentru o imagine asupra acestei situaţii complexe, vezi Ernst Christoph Suttner, Teologie şi biserică la români, De la încreştinare pînă în secolul XX, Tîrgu-Lăpuş, 2011.

Page 36: Norma Literara

De la traducere la norma literară

36

respectînd tiparele pe care traducătorul le avea în faţă (cele generate de redarea textului în slavonă) şi eliminînd – în mod implicit – posibilitatea flexibilizării situaţiei prin consultarea altui model, o astfel de concepţie nu poate genera decît texte care se concentrează pe redarea structurilor limbii-sursă, caz în care tiparul lingvistic şi formal devine mai important decît conţinutul, fapt ce înăbuşă atît capacităţile, cît şi valenţele limbii-ţintă.

Deşi unele din acestea pot fi parţial valabile şi pentru un traducător care are în faţă două sau mai multe surse constant utilizate, o astfel de traducere diferă fundamental de tipul precedent, unele dintre problemele acestui traducător fiind incomparabil mai mari, altele fiind complet diferite. Traducerea operată prin urmarea a două sau mai multe texte, este, în mod implicit, o traducere efectuată pe bază de comparaţie. Altfel spus, traducătorul are marea şansă de a observa şi înţelege că textul sacru poate căpăta mai multe forme, trecerea dintr-o limbă în alta fiind un act complex, care nu priveşte exclusiv forma, ori conţinutul. Decurgînd dintr-o consultare paralelă a versiunilor-sursă, o astfel de traducere este precedată de o serie de raţionamente complexe, datorate observării şi urmăririi particularităţilor surselor aflate în contact.

Observînd porţiunile de suprapunere dintre cele două surse, traducătorul mai remarcă şi situaţiile în care cele două versiuni nu coincid nicicum sau coincid prea puţin. Astfel, este posibil ca: a) porţiuni care apar într-un text să lipsească cu desăvîrşire din celălalt; b) între cele două să existe diferenţe formale majore; c) corespondenţa dintre cele două să fie formală şi aparentă, dar segmentele respective să fie diferite sub aspectul conţinutului; d) diferenţele de conţinut să fie minore, dar la comparaţie să fie de natură a-l arunca pe traducător într-o dilemă, întrucît se datorează interpretării textului de bază. Toate acestea sînt în măsură să ridice probleme majore în calea unui traducător care – lucru foarte important – începe să simtă nevoia cunoaşterii textului de bază – la nivel conceptual şi la nivelul construcţiei lingvistice –, pentru a afla hotărîrile şi conduita pe care le poate adopta spre a-şi atinge obiectivele. Neavînd acces la textul de bază, traducătorul hotărăşte în

Page 37: Norma Literara

Traducerea

37

limitele date de sursele sale. El are de luat decizii în legătură cu modalităţile de transfer la nivel conceptual, cu mijloacele lingvistice pe care le va utiliza şi cu construirea acestora, în mod implicit conturîndu-se principiile de bază ale traducerii. Aceste decizii urmează unor procese ce decurg din observarea comparativă a construcţiei şi funcţionării surselor, din înţelegerea nivelului lor conceptual şi formal. Întregul complex de analiză, pe lîngă o anumită ierarhizare – chiar dacă vremelnică şi nedefinitivă – a surselor se referă şi la utilizarea (prin uz, modificare şi îmbogăţire) a mijloacelor de expresie ale limbii (mijloace privite în relaţie cu cele ale limbilor sursă, care, astfel, devin limbi-model).

Consultînd mai multe surse, traducătorul urmăreşte mai multe posibilităţi, are în faţă mai multe modele şi soluţii culturale şi lingvistice. Desigur, existenţa reală a mai multor posibilităţi de a înţelege şi reconfigura textul îl expune la nenumărate tentaţii şi la posibile erori. Cu toate acestea, în general, astfel de traduceri cu caracter compilatoriu prezintă o şansă în plus faţă de cele dintîi: ele oferă fiinţei umane posibilitatea unei înţelegeri mai largi a unui conţinut nuanţat şi oscilant, întrucît acesta este exprimat prin forme diferite, ce prezintă posibilităţi diferite de configurare lingvistică şi mentală, precum şi de conceptualizare. Traducătorul, aşadar, are posiblitatea de a discerne asupra întregului complex conceptual şi lingvistic pe care îl are în faţă şi, implicit, de a genera un text de calitate. Este extrem de probabil ca, dintre doi traducători identic dotaţi şi cu concepţii identice, textul celui care traduce pe baza unei surse să fie de o calitate inferioară celui care a tradus pe baza a două sau mai multe surse.

Faptul însuşi de a opta pentru consultarea mai multor surse are semnificaţii multiple. În primul rînd, lucrul acesta arată că traducătorul nu mai are în vedere o relaţie între sacralitatea textului şi o anumită limbă, ci între o limbă care deţine respectivul text – deoarece a reuşit să îl obţină printr-un efort de traducere – şi un conţinut. În acest caz, traducătorul priveşte la texte ca la nişte constructe lingvistice şi culturale, limbile fiind căi prin care un anumit conţinut se creează pentru receptorii acelei limbi şi ai acelui mediu cultural, iar nu forme şi

Page 38: Norma Literara

De la traducere la norma literară

38

modalităţi unice de a obţine acel conţinut, identic pentru orice mediu cultural. Conţinuturile ideatic, estetic şi lingvistic nu mai sînt văzute ca o unitate monolitică încărcată cu sacralitate şi pe care o limbă îl deţine în mod exclusiv.

Observînd că între formele pe care textul le capătă în diferite limbi pot exista deosebiri semnificative, traducătorul înţelege că o privire de ansamblu asupra acestora îi creşte posibilităţile de a obţine o traducere de calitate în propria limbă. Voinţa traducătorului de a avea mai multe surse arată şi că acesta înţelege că urmarea unei singure versiuni nu este neapărat suficientă pentru a obţine respectivul conţinut în limba-ţintă. Încercarea de a înţelege conţinutul şi construcţia formei cu ajutorul şi prin intermediul mai multor versiuni şi a mai multor limbi, semnifică, în primul rînd, că limbile nu se mai judecă exclusiv din perspectiva sacru/vernacular – de unde neobligativitatea de a utiliza doar versiunile limbilor sacre şi posibilitatea de a urma traduceri ale altor limbi vernaculare –, precum şi creşterea pretenţiilor faţă de calitatea traducerii, cu implicaţiile aferente (o limbă mai elaborată şi un text mai inteligibil pentru receptorul concret, dotat cu anumite nevoi).

Traducerile avînd mai multe surse pot oferi cititorului un text inteligibil, scris într-o limbă accesibilă, capabilă de a servi drept model reproductibil, adică viabilă. Este calea multiplă pe care traducătorul încerca să ajungă la corecta înţelegere a unor conţinuturi pe care, apoi, se străduia să le recreeze în limba română, prin formele acesteia. În acest scop, el avea a găsi – şi chiar a crea uneori – formele şi modalităţile de a reda în mod rezonabil acel conţinut. Desigur, dat fiind nivelul de dezvoltare a aspectului literar al limbii române, uneori acest lucru se făcea prin adoptarea modelului străin, acomodat la posibilităţile, particularităţile şi cerinţele de bază ale limbii române, alteori, limbile din care traducea erau doar nişte călăuze, iar alteori găsea în limba română capacităţi şi uzuri de a reda convenabil ori optim anumite conţinuturi.

I.2.6. Toate acestea pot fi observate studiind rezulatele obţinute de către traducătorii români ai secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Texte precum Codicele Bratul, Codicele Voroneţean, Apostolul coresian,

Page 39: Norma Literara

Traducerea

39

Psaltirile secolului al XVI-lea decurg din traducerea unei unice surse slavone, ceea ce corespunde unei concepţii care generează o astfel de opţiune. Eliminîndu-se posibilitatea de a consulta alte surse (fie ele tot slavone), se asumă redarea cu fidelitate a textului slavon, reproducerea acelui model arhitectural şi lingvistic, conjuncţia dintre acestea generînd traduceri carenţiale sub mai multe aspecte. Practic, un proces de traducere pe această cale accentuează posibilităţile relativ limitate pe care limba română le avea21 – în raport cu cerinţele unui text de o asemenea complexitate –, deoarece nu opunea acelor limite efortul de a pune sistemul la lucru, de a-i stimula capacităţile adaptative şi creative, prin care să acomodeze modelul la propriile posibilităţi, prin care să asimileze elementele compatibile ale modelului, prin care să desfăşoare un travaliu de edificare în chipul propriei naturi şi propriilor potenţialităţi.

O astfel de cale transforma limba română într-un mediu prin care limba-sursă se manifesta în confomitate cu modalităţile şi cerinţele ei. În plus, întrucît sistemul limbii române nu îşi dezvoltase încă un aspect literar care să decurgă din propria natură, şi deoarece o astfel de cale lipsită de stimuli în această direcţie încetinea un astfel de proces, aceste traduceri prezintă o caracteristică interesantă. Ele combină gramatica şi lexicul proprii limbii române – dar avînd caracter popular – cu gramatica (mai ales la nivel sintactic, dar, punctiform, şi sub aspect morfologic) şi lexicul modelate în chipul textului slavon. În felul acesta, practic, nu se edifică o normă literară românească inspirată de un model cult străin, dar în spiritul naturii limbii române, ci se foloseşte material românesc pentru a se crea un aspect literar grevat de constrîngerile tiparului lingvistic străin şi impregnat de formele şi conţinuturile acelui tipar.

Modalitatea aceasta de a acţiona nu dispare nici în secolul următor, deoarece în cazul Bibliei de la Bucureşti (1688) se constată aceeaşi

21 Aceste posibilităţi sînt proprii nivelului de dezvoltare a limbii, aşadar deocamdată independente de numărul surselor, de concepţiile pe baza cărora se execută traducerea şi de aria lingvistică ori culturală în care se produce acel act cultural.

Page 40: Norma Literara

De la traducere la norma literară

40

atenţie faţă de textul-model. Biblia de la Bucureşti decurge din revizia unor traduceri anterioare, astfel că atît Vechiul Testament – revizie a traducerii din greacă de către Nicolae Milescu –, cît şi Noul Testament – revizie a Noului Testament de la Bălgrad (1648) – apar ca încercări susţinute de orientare a textului şi a limbii române literare către modelul grecesc şi conform acestuia (în condiţiile în care NTB era o traducere care decurge din textul latin, dar care căutase să valorifice resursele limbii române). Orientaţi către calea traducerii literale şi aflaţi într-o perioadă în care slavonismul cultural era caduc, noul model cultural fiind cel grecesc, revizorii BB vor încerca să edifice aspectul literar românesc conform şi în chipul modelului grecesc. Indiferent de limba către care se orientează acei învăţaţi, nici de data aceasta acţiunea nu este de natură să extragă din virtualităţile limbii române acele elemente prin a căror orientare şi dezvoltare să se poată construi un aspect literar. În loc de a solicita sistemul pentru ca acesta să genereze un aspect literar, punînd în valoare ceea ce limba prezenta ca posibilitate dată de propria ei natură, un astfel de procedeu încearcă, practic, să modifice natura limbii, torsionînd gramatica şi lexicul spre a le restructura după anatomia şi fiziologia modelului22.

Avînd la bază cu totul alte impulsuri, altă mentalitate şi alt mod de a concepe relaţiile dintre diferitele limbi, Palia de la Orăştie (1581) şi Noul Testament de la Bălgrad (1648) se arată a fi texte care contribuie la edificarea aspectului literar al limbii române în mod liber, fără constrîngeri nefireşti. Fiecare din cele două texte menţionate are cel puţin două surse, pe care traducătorii le pun la contribuţie în mod constant, ceea ce se urmăreşte fiind obţinerea unui text care să genereze

22 Vezi studiile lingvistice efectuate de V. Arvinte şi publicate în BB MLD

şi BB 2001-2002. Această incompatibilitate gravă a fost una din marile cauze pentru care, în

fapt, aspectul literar al limbii române a avut o evoluţie nefiresc de lentă, incoerentă şi întreruptă. Abia spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, urmînd alte modele, şi, desigur, o altă cale, româna va începe să îşi edifice un aspect literar, de data aceasta, construit în chipul propriei naturi şi doar inspirat de modele străine, mai ales neolatine.

Page 41: Norma Literara

Traducerea

41

înţelegerea conţinutului, recreat în spiritul limbii române. Traducătorii aceştia nu mai privesc cu respect mistic la limbile din care traduc, nu încearcă cu orice preţ să redea în limba română spiritul acelor limbi şi nici să îmbogăţească limba română cu structurile acelora. Ei par interesaţi doar ca receptorul român să poată înţelege conţinutul textului şi fac tot ceea ce pot pentru a reda acel conţinut, în limba română şi pentru receptorul român, fără a nesocoti modelele, pe care par a le respecta mai curînd ca pe nişte constructe lingvistice.

Astfel, avînd în faţă şi la dispoziţie două sau mai multe modele, autorii acestor traduceri vor urmări acele texte verset cu verset, dar vor traduce în funcţie de anumite principii şi finalităţi – determinate de mentalitatea dominantă în spaţiul acelei epoci –, în aşa fel încît Palia de la Orăştie şi Noul Testament de la Bălgrad se constituie prin contribuţia textelor-sursă şi a limbii române. Consultarea constantă (şi inegală) a acelor texte a lăsat numeroase urme la nivelul rezultatului. Adeseori a fost făcută prin colaborarea surselor, alteori prin amestecul lor (fie la suprafaţă, fie în profunzime, fie în mod inextricabil), iar alteori acestea au devenit tot mai puţin vizibile, uneori pînă la estomparea lor totală. Sursele au servit, în primul rînd, înţelegerii conţinutului epic sau ideatic, abia apoi procurării unor modele de construcţie a mijloacelor de exprimare lingvistică (în vederea redării pentru cititor a conţinuturilor conceptuale ale textului). Contactul cu modelele a mai permis construirea unui tipar mental care l-a ajutat pe traducător să aproximeze modalitatea în care ar trebui să arate şi să funcţioneze o traducere a Bibliei, ceea ce i-a permis uneori să acţioneze liber.

În cazul acestor două traduceri – pentru a căror realizare traducătorii aveau în faţă un text de maxim prestigiu (Vulgata), aşadar construit într-o limbă exersată – cu mijloace precare căutîndu-şi accesul la text, traducătorii aveau ca prim obiectiv aducerea în faţa cititorului a textului sacru, dar nu pe calea urmării obediente a unui model, ori a structurilor unei limbi străine, ci acomodînd limba română la particularităţile modelelor, adaptîndu-le pe acelea la cerinţele de bază ale limbii române şi urmărind constant obţinerea înţelegerii la receptor, prin construirea unor mijloace lingvistice compatibile cu spiritul limbii

Page 42: Norma Literara

De la traducere la norma literară

42

române şi viabile. Construcţia lingvistică a acestor tipărituri arată fără echivoc că traducătorii încearcă să ajungă la cititor cu un text reconstruit într-o limbă cît mai accesibilă acestuia, negrevată de expresia cultă a surselor, totodată eliberată de modalităţile de exprimare prea îngust populare. Principala lor preocupare, aşadar, nu era de a construi un text pe baza unui model, ci de a edifica pe cititor şi limba23.

Desigur, existenţa mai multor surse putea amplifica, în mod firesc, problemele traducerii. Astfel, alături de problemele ridicate de însăşi substanţa care era de tradus, apar cele datorate relaţiei dintre conţinutul textului de tradus şi conţinutul rezultat în urma traducerii. Cel dintîi cunoştea atîtea forme cîte surse erau, ceea ce înseamnă că mai multe sisteme lingvistice exercitau presiuni asupra celui românesc – unde întîlneau un aspect literar insuficient format pentru a cuprinde mereu, în modalităţi proprii ori adoptate şi adaptate, respectivele conţinuturi. În acest context şi traducînd sub imperiul unei astfel de concepţii, aceste presiuni fac ca modelele culte străine să solicite limba română spre a genera, cu ajutorul modelelor, dar cu aportul resurselor sale interne, un aspect cult scris care să răspundă atît nevoilor impuse de natura limbii române, cît şi celor ale receptorului român.

Arătîndu-se inspirat de un model sau de altul, dar liber în a crea o traducere românească, traducătorul are posibilitatea de a-şi manifesta spiritul interpretativ şi inovativ, liber de constrîngerile literei textului şi de structurile caracteristice limbii-sursă. Prin asocierea surselor, traducătorul dobîndeşte cu limpezime perspectiva propriei limbi, fiind stimulat să lase limba-ţintă să-şi impună cerinţele şi să stimuleze tendinţele culturale ale acesteia. Întrucît alături de dificultăţile date de aspectul literar incipient acţionează şi posibilităţile limbii, precum şi cerinţele acesteia, se constată că nevoia urmării modelului se converteşte treptat (uneori cu mai mult succes, alteori cu mai puţin) în

23 Pentru nevoia de a înţelege textul sacru şi implicaţiile practice care decurg de aici, vezi finalul prefeţei NTB: „Aceasta poftim de la Tatăl Dumnezău şi de la Domnul nostru Iisus Hristos, cum să vă înţelepţască Duhul Sfînt ca să înţelegeţi voia sfinţiei Sale şi să faceţi carele sînt scrise într-această carte, spre slava lui Dumnezău şi spre ispăseniia voastră”.

Page 43: Norma Literara

Traducerea

43

nevoia respectării nevoilor limbii în care se traduce, ceea ce înseamnă că urmarea prin reproducere a modelului devine adaptativă, apoi recreativă. Pe de altă parte, din acest motiv, tulburări de tot felul apar aproape la tot pasul, marele miracol fiind tocmai valorificarea posibilităţii de a traduce un text dificil într-o limbă care nu avea decît un aspect popular bine structurat, cel cult abia astfel constituindu-se. În realitate, toate aceste dificultăţi reprezintă caracteristicile fireşti ale unui proces de edificare a unui aspect literar, prin contactul lingvistic generat de traducere.

I.2.7. Vechile traduceri româneşti se edifică pe două căi principale. Unele dintre acestea (în special cele din spaţiul estic şi sudic) apelează - dincolo de orice măsură uneori - la modelul cult. Pentru traducătorii de aici, textul de tradus nu este doar o sursă de conţinut conceptual şi simplu model ce sugerează, inspiră sau împrumută moderat forme şi conţinuturi lingvistice. Pe alocuri, el devine un monolit care este transferat ca atare în limba română. Fireşte că nici traducătorii din aria vestică nu scapă de presiunile limbilor cu aspect cult exersat. Analiza compartimentelor fonetic, morfologic şi lexical, uneori chiar şi a celui sintactic, însă, arată că traducerile acestora implică eforturi ce conduc la edificarea unui nivel cult al limbii române, care să nu reproducă modelul străin, ci să activeze şi să pună la lucru resursele limbii române. Acest deziderat nu pare a decurge neapărat dintr-un anumit mod de concepere a aspectului cult, ci din nevoia concretă de a produce un text românesc inteligibil pentru receptorul traducerii24.

În această perioadă, mai cu seamă în secolul al XVI-lea, dat fiind nivelul de dezvoltare a limbii române, precum şi relativa fărîmiţare culturală a teritoriului românesc, în contextul în care începe o intensă

24 Este foarte important să se observe că, practic, nici un text tradus nu se

edifică exclusiv prin aplicarea unuia dintre cele două procedee. Fiind deduse din comportamentul traducătorilor, acestea sînt teoretice. În fapt, traducătorii uzează de ambele căi. Totuşi, împărţirea în cele două grupe corespunde realităţii şi este impusă de orientarea către cititor sau către textul sacru şi limba sursei, ceea ce dă ponderi semnificativ diferite celor două concepţii teoretice privind căile şi finalităţile traducerii.

Page 44: Norma Literara

De la traducere la norma literară

44

activitate de traducere, principala caracteristică este dată de existenţa unei abundenţe de posibilităţi de exprimare pe care limba le pune la dispoziţia traducătorilor. Lipsa, pînă atunci, a unor principii de selecţie cultă, pe fondul unor contacte restrînse între diferitele arii cultural-geografice româneşti, a condus la apariţia şi funcţionarea mai multor variante ale aspectului cult al limbii române, chiar dacă acestea nu aveau şanse de a supravieţui ca atare. Avînd în vedere situaţia în care traducătorii se aflau faţă de destinatarul traducerii, dar şi relaţia lor cu nivelul de dezvoltare al aspectului cult al limbii române, este limpede că soluţia optimă era combinarea echilibrată a celor două căi.

Pentru a se produce transferul în limba română a unui conţinut conceptual exprimat în formele unei limbi străine, traducătorul trebuia: a) să uzeze de posibilităţile limbii române, potenţate şi şlefuite pînă la nivelul lor maxim; b) să uzeze de soluţiile textului străin (transformat astfel în model), acolo unde – pentru a exprima acele conţinuturi – limba română era în imposibilitate de a produce soluţii proprii şi dacă acest lucru nu leza sistemul limbii române în intimitatea sa.

I.2.8. O primă concluzie care se impune în urma studierii atente a întregii situaţii din epocă este aceea că rezultatele traducerii depind de finalităţile acesteia, de căile imaginate, ambele decurgînd din concepţia culturală şi confesională pe care se edifica întregul proces. În funcţie de concepţiile cărora li se supuneau şi de nivelele lor de pregătire, traducătorii se pot orienta spre text, spre limbă sau spre cititor. Cînd se orientează spre text, singura cale pe care merg este cea impusă de limba din care traduc. De aceea, la cititor şi în limba română ajung structuri obscure sau aberante pentru receptorul român şi pentru limba română. Desigur, din perspectiva unică a limbii-sursă, acestea par a fi singurele soluţii acceptabile. Cînd se orientează spre actul de edificare a unui aspect literar românesc, traducătorul îşi ia ca model o limbă de cultură, dar încearcă să recreeze structurile acesteia folosind materialul de construcţie al limbii române, rezultatul fiind structuri incompatibile cu natura limbii române şi greu sau deloc inteligibile pentru receptorul român.

Page 45: Norma Literara

Traducerea

45

Pentru secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în care aspectul literar românesc era în formare, singura situaţie benefică şi constructivă la modul eficient pare a decurge din orientarea traducătorului către receptor. Încercînd să producă un text care să vehiculeze şi să dezvăluie unui individ concret un anumit conţinut, acest traducător înţelege că are nevoie de un instrument bine structurat, funcţional şi eficient, din perspectiva cerinţelor intrinseci ale instrumentului, a conţinutului, precum şi din cea a receptorului. Foarte important, în acest caz, modelul străin nu mai este un tipar care se reflectă în limba-ţintă, ci doar mediul prin care se capătă acces la un conţinut conceptual – care este recreat prin şi în limba-ţintă – şi o sursă de inspiraţie privind unele modalităţi de exprimare caracteristice aspectului cultivat al limbii.

Privind la şirul de traducători români ai textului sacru, din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, se observă că aceştia au avut de înfruntat nişte dificultăţi de rang fundamental, date de forma şi de conţinutul textului, de presiunea limbilor-sursă, de caracteristicile limbii-ţintă, precum şi de faptul că rezultatul traducerii se adresa unui public. Nici unul dintre traducători nu avea la îndemînă instrumente lingvistice care să-i garanteze reuşita deplină, adică obţinerea unui text lămurit.

În esenţă, marea deosebire dintre aceştia se referă, în primul rînd, la măsurile diferite în care au acţionat eficient asupra limbii române, dezvoltînd-o ca instrument de exprimare cultă. Întrucît limba română avea un aspect literar dezvoltat, apt de a reda conţinuturi complexe, traducătorii secolului al XX-lea, spre exemplu, trebuiau doar să recreeze conţinutul unui text în cadrele unei limbi şi la standardele unui cititor.

Pentru traducătorul secolului al XVI-lea lucrurile stăteau cu totul altfel. Chiar dacă acest traducător ar fi intenţionat să se concentreze asupra destinatarului traducerii, el nu putea ignora nivelul de dezvoltare a limbii române şi problemele ce decurgeau de aici. Şi acest traducător avea de reconstruit, pentru un receptor concret, un text într-o altă limbă decît în cea în care fusese el compus şi recompus, numai că, de data aceasta obstacolul ridicat de lipsa aspectului literar al limbii-ţintă îl

Page 46: Norma Literara

De la traducere la norma literară

46

punea în imposibilitatea de a face doar o muncă de adaptare a formelor şi conţinuturilor străine la capacităţile de exprimare ale unei limbi.

În general, pentru traducătorul secolului al XX-lea, limba-sursă este doar un mediu, o construcţie care poartă un conţinut conceptual. Sarcina sa este de a pune în act acele forme ale limbii române care sînt capabile să genereze respectivul conţinut.

Traducătorul începuturilor nu poate proceda la fel întrucît travaliul de a recrea acel conţinut era împovărat de acela al inexistenţei vasului prin care să recreeze conţinutul. El avea a crea chiar aspectul literar care să fie apt a genera şi exprima conţinutul dorit.

Diferenţa cea mai consistentă, aşadar, se află în faptul că traducătorii secolului al XX-lea au tradus într-o limbă de cultură formată (operînd eventuale ajustări şi ameliorări ale acesteia), în vreme ce ceilalţi au avut a traduce într-o limbă al cărei aspect cult, în felul acesta, tocmai îl construiau, mai mult, împreună cu principiile de funcţionare ale acestuia.

Toată această activitate complexă a avut ca principal scop accesul la anumite conţinuturi, care, însă, erau construite şi exprimate într-un alt sistem lingvistic şi în conformitate cu normele proprii acelui sistem.

Prin activitatea de traducere s-au produs modificări în planul mental al receptorilor şi s-au amorsat procese de natură să conducă la crearea unui aspect literar. Edificat ca modalitate de a elabora şi transmite un anumit conţinut lingvistic şi conceptual, în cadrele unei forme constituite cultural, aspectul literar se constituie, instituie şi se reproduce pe baza unor principii (de selecţie, sinteză, coerenţă, unitate şi estetică), filtrînd sistemul în modalităţi culturale spre a-l reda ca instrument superior de comunicare. Acest instrument superior de comunicare, capabil să reproducă şi să genereze forme şi conţinuturi de rang cultural, orînduind forme, generînd variate tipuri de conţinuturi, exprimînd, dar şi creînd valori lingvistice, cognitive, spirituale, estetice apare la capătul unui travaliu cultural şi lingvistic orientat nu doar în sine, ci şi către utilizatorul său.

Page 47: Norma Literara

II. Prefeţele

Traducerea textului biblic în limbile vernaculare, din perioada Renaşterii, se face sub impulsul generat de filosofia Reformei. Chiar dacă avem a face cu texte care provin de la nativi români, traduse – cu sprijinul sau doar îngăduinţa vlădicilor şi domnilor români – pe teritoriul românesc şi de către indivizi care nu au aderat la Reformă, impulsul şi spiritul actului de traducere se datorează Reformei. Înţelegînd că nu se pot opune unui curent atît de puternic, deoarece traducerea textului sacru în limbile populare care consumă acel text rămîne, în esenţă, un tip de acţiune general umană, clerul şi clasa dominantă au putut imprima acestui tip de acţiune o amprentă ortodoxă, cu atît mai mult cu cît cei de la care plecase iniţiativa nu urmăreau neapărat convertirea formală.

Caracterul esenţialmente universal al ideii de a traduce textul sacru se observă şi prin capacitatea acestei idei de a-şi topi componenta universală în variatele spirite ale diferitelor comunităţi, fără a produce obstrucţii ori distrucţii ale acestora. Succesul nu a fost al doctrinei, ci doar al ideii că o religie care se adresează oamenilor trebuie să ajungă la aceştia în modalităţi inteligibile acestora.

Probabil că în încercarea de a afla care era destinatarul prim al vechilor traduceri româneşti care conţineau texte religioase, am fi mai aproape de adevăr dacă am considera că acesta nu era laicul de rînd, ci ecleziastul. Adică, aceste traduceri se adresează, în primul rînd, feţelor bisericeşti de toate rangurile, apoi diferitelor categorii de oameni culţi, unii dintre aceştia fiind iniţiatorii traducerilor şi răspîndirii acestora, mulţi dintre ei erau giranţii actului şi cei care aprobau existenţa şi circulaţia versiunii, şi abia apoi anumitor categorii de laici, din clasa medie. În general, în spaţiul românesc, textul sacru ajungea la marele public în mod mediat, prin lectura publică din biserică.

În provinciile româneşti, în general, nu se poate presupune existenţa unei pături care să fie interesată sau sensibilă la texte. Probabil că în Transilvania, situaţia diferă, însă datorită saşilor şi maghiarilor, pe care Reforma i-a reorganizat destul de repede. Capabili de dinamism social,

Page 48: Norma Literara

De la traducere la norma literară

48

avînd structuri mentale conforme ideii de comunitate organizată în mod liber, precum şi disponibilitate către discursul raţional, aceştia vor fi lesne pătrunşi de noile idei. Atît prin discursurile însoţitoare, cît şi prin ideea de bază, noile texte şi discursul misionarilor erau preponderent raţionale, destinate unui public avînd o structură mentală în concordanţă cu ceea ce se petrecuse în gîndirea Occidentală în ultimele sute de ani. În ceea ce-i priveşte pe români, însă, tradiţionalismul conservator şi relativa uniformitate socială nu puteau constitui un mediu propice pentru imboldul de a recepta textul sacru în alte modalităţi decît cele consacrate. Publicul românesc – imun la argumentaţia dialectică – era departe de mentalitatea occidentală, în care individul exista ca membru al unei comunităţi autonome, care trecuse de la legi naturale la legi raţionate, care se constituise şi funcţiona în baza unor principii, nefiind o simplă formă de existenţă gregară, aflată la dispoziţia unui stăpîn. Reticenţa omului de rînd faţă de contactul direct cu textul sacru, în general, este o caracteristică importantă a mentalităţii dominante în zona de influenţă slavă. În vreme ce, în Occident (nu atît în cel catolic, romanic, cît în cel protestant, anglo-saxon), individul era încurajat să intre în contact direct cu textul sacru, retorica şi convertirea urmînd momentului în care individul ajungea la un anumit nivel de cunoaştere (sau desfăşurîndu-se concomitent), dincoace, asupra comunităţii s-a exercitat dintru început un proces retoric care nu punea la îndoială adeziunea tuturor indivizilor la confesiune şi nici nu solicita mai mult decît urmarea unui cod comportamental. Practic, predica nu avea darul de a converti, de a explica din perspectivă religioasă aspectele unei vieţi sociale complexe, poate parţial de a întări periodic o credinţă, cu siguranţă de a oferi săptămînal credinciosului asigurarea face parte din propria comunitate. Lucrul acesta era (şi încă a rămas) unul definitoriu. Cutumele sociale şi cele religioase fiind strîns împletite şi concrescute la români, transmiterea intactă, de la o generaţie la alta, a întregului complex de comportamente sociale şi a mentalităţii care orînduiesc viaţa întregii comunităţi româneşti constituie moştenirea supremă, cea care asigură individualitatea, continuitatea şi buna relaţie a acestei comunităţi cu Divinitatea. În cele din urmă, însă, nu se va putea ocoli noul proces, adică traducerea Bibliei. Iniţial cu ajutor extern (direct, indirect, evident, camuflat, şi în diferite grade), apoi tot mai mult cu cărturari proprii, traducerea textului

Page 49: Norma Literara

Prefeţele

49

sacru devine o activitate privită cu oarecare bunăvoinţă. Cu toate acestea, însă, chiar astăzi, mentalitatea populară nu concepe existenţa unei traduceri a Bibliei care să fie făcută de către traducători poligloţi specializaţi, adică a unei traduceri lipsite de „binecuvîntarea” sacerdotală, după cum nici lectura Bibliei nu este socotită printre necesităţi. Bisericile Occidentale s-au preocupat – încă din cele primele secole de creştinism – să coopteze şi să pregătească învăţaţi capabili să producă traduceri elaborate, încurajînd totodată lectura textului sacru de către credinciosul de rînd. De aceea, în Moldova şi în Muntenia instrumentul folosit de către Biserică au fost scrierile de tipul cazaniilor, în vreme ce în Transilvania mai degrabă s-au pus în circulaţie texte biblice. Cauza principală a acestui efect stă în felul în care a reacţionat iniţial Biserica Ortodoxă faţă de activitatea de traducere a textelor sacre. Nefiind pregătită să facă faţă asaltului diferitelor confesiuni şi modalităţi prin care Reforma încerca să se extindă pe teritoriul românesc, principala armă utilizată de Biserica Ortodoxă a fost boicotul. (Unul dintre argumentele importante în acest sens derivă din corecta interpretare a cauzelor pentru care destule tipografii care se ocupau cu traducerea şi tipărirea unor astfel de texte au dat faliment, existînd lacune importante în timp între apariţia a două texte româneşti, în vreme ce textele în slavonă continuau să apară!) Prin secolul al XVII-lea, Biserica Ortodoxă îşi va dezvolta instrumente de apărare mai elaborate, cum sînt cazaniile, vieţi de sfinţi, scrieri apocaliptice şi alte tipuri de texte care doar conţineau citate din textul biblic, cea mai mare parte a substanţei lor fiind constituită din discursuri explicative şi persuasive prin care se încerca consolidarea unei stări şi a unui nivel de credinţă la care poporul ajunsese. Astfel de scrieri, alături de modalităţile în care au fost executate unele traduceri de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor, prezintă elemente ce îndreptăţesc ideea unei Contrareforme. Contactul cultural cu lumea protestantă a făcut ca în Transilvania lucrurile să evolueze sensibil diferit, atît în ceea ce priveşte stimularea accesului direct la textul biblic, cît şi atitudinea faţă de Biblie şi faţă de chestiunile religioase în general. Sferele cultural-spirituale diferite, mentalităţile dominante diferite au generat diferenţe consistente sub multe aspecte, între cele două arii româneşti, delimitate conform sferelor de influenţă culturală în care se aflau.

Page 50: Norma Literara

De la traducere la norma literară

50

II.1. Aparent, rolul prefeţelor era acela de a furniza cititorului felurite informaţii semnificative, cum ar fi cele legate de istoricul textului, de iniţiativa de a traduce respectivul text, de traducători, de revizori şi alte elemente implicate, de spaţiul şi timpul apariţiei traducerii, alte informaţii din cele mai variate. De asemenea, tot aici ar fi locul în care sînt menţionaţi (mai mult sau mai puţin encomiastic, şi aducîndu-se mulţumiri) patronii traducerii - protectori sau/şi iniţiatori.

Cum se observă, prefaţa este locul în care cei ce conduc traducerea îşi creează posibilitatea de a se adresa ambelor categorii de „beneficiari”: celor care stapînesc traducerea – ca autorităţi ce şi-au dat girul şi sub al căror patronaj traducerea se află –, apoi celor care se vor lăsa stăpîniţi de ea – ca receptori direcţi şi indirecţi ai textului. Avînd în vedere importanţa receptorului în judecarea oricărui tip de discurs, judecata acestuia fiind hotărîtoare pentru soarta acelui discurs, a existat dintotdeauna tentaţia ca discursul să fie însoţit de un metadiscurs, de digresiuni explicative, de discursuri paralele, care înfăşoară discursul principal, încercînd să înlesnească la maximum acceptarea acestuia. Practic, prefeţele (şi postfeţele, eventual) sînt prilejuri create special pentru ca autorul traducerii sau compilaţiei să se adreseze receptorului în mod direct. Caracterul ideal al acestora este dat, în primul rînd, de faptul că, în mod convenţional, prefaţa îşi asumă rolul de a furniza informaţie pură, în cadrul unui discurs explicativ. Din acest motiv, receptorul are un anumit orizont de aşteptare – în ceea ce priveşte tipul şi calitatea informaţiei –, ceea ce înseamnă şi că el este mult mai deschis, aproape lipsit de reticenţe şi de spirit critic, într-o stare favorabilă preluării necritice şi nediscriminatorii a textului construit de prefaţator. Cel care scrie prefaţa va încerca sa profite de această situaţie, ştiind că discursul explicativ este uşor de convertit în discurs persuasiv. La un alt nivel, şi aici se întîmplă precum în anumite categorii de glose, unde traducătorul simte nevoia de a se justifica, de a orienta receptorul, inducîndu-i anumite opinii şi anumite stări, spre a şi–l face favorabil, în cele din urmă spre a-i obţine acordul.

Desigur, nu toate textele cuprind prefeţe. Manuscrisele, în general, pot prezenta doar scurte note referitoare la cel care a tradus, revizuit sau

Page 51: Norma Literara

Prefeţele

51

copiat textul, precum şi la locul şi timpul respectiv. De regulă, tipăriturile au prefeţe, mai mult sau mai puţin întinse, centrate pe anumite aspecte. Ceea ce, însă, este comun tuturor acestor discursuri este dimensiunea persuasivă, prin care autorul respectivului segment încearcă să obţină bunăvoinţa şi acceptul cititorului.

II.2. Acolo unde există, prefeţele vechilor traduceri româneşti pot furniza informaţii variate, legate de geneza respectivei traduceri. Conţinutul acestora, însă, nu este mereu de încredere. Din diferite motive, autorii prefeţelor omit cu bună ştiinţă sau falsifică felurite tipuri de informaţii, căci prefeţele erau destinate, în primul rînd, contemporanilor lor – destinatari direcţi sau indirecţi ai acelor traduceri –, celor de a căror atitudine depindea destinul respectivei traduceri.

Avînd în vedere faptul că actul traducerii nu constituia un dat general acceptat, fiind un fapt supus feluritelor susceptibilităţi şi era, cel mult, tolerat, prudenţele traducătorilor textului biblic apar ca fiind justificate. Discursul prefeţelor se datorează faptului că actul de traducere a textului sacru în limbile vernaculare fusese, vreme de mai mult de o mie de ani, prohibit. În conştiinţa credincioşilor, o astfel de iniţiativă putea fi echivalentă cu o mică erezie. Ajungînd la o altă viziune asupra realităţii, protestantismul îşi construieşte un tip de argumentaţie care are rolul de a înlătura cealaltă modalitate de a privi lucrurile. Ideea traducerii textului sacru într-o limbă vernaculară, conotată negativ şi datorită provenienţei ei occidentale şi neortodoxe, avea de trecut două mari obstacole, care se reflectă în prefeţele scrise pe întreg teritoriul dacoromân şi adresate credincioşilor ortodocşi.

II.2.1. Primul îl constituia însăşi ideea de traducere a textului sacru. Cei care preiau şi pun în act ideea traducerii acestuia vor împrumuta întregul eşafodaj persuasiv aferent, vor dezvolta unele argumente, pe altele le vor adapta la orizontul de aşteptare şi la structura mentală a comunităţilor în care vor promova traducerea textului sacru, şi chiar vor încerca să construiască noi argumente, în

Page 52: Norma Literara

De la traducere la norma literară

52

aceeaşi direcţie. Faptul acesta poate fi observat şi în spaţiul românesc, unde se face apel la 1Cor., 14, 1925.

În mod constant şi insistent, cu variate mijloace (raţionamente, apel la autoritate, demonstraţii de bunăvoinţă şi deschidere faţă de eventuale corecturi), cititorul este rugat, cu o condescendenţă retorică, să nu judece întreprinderea înainte de a face o lectură (care, fireşte, de cele mai multe ori are proprietatea de a se „converti” la ideea că traducerea este un act benefic în sine). Apelul este urmat de scuzele adresate, în mod anticipat, aceluiaşi cititor, care ar trebui să aibă în vedere că traducerea aparţine unor oameni supuşi greşelii26. Astfel se dezvoltă o

25 La rigoare, trebuie subliniat că avem a face cu un caz tipic de extragere

a unui enunţ din contextul său, apoi de utilizare a lui într-un cu totul alt sens decît cel pe care acel enunţ era destinat să-l construiască. În locul respectiv, Sfîntul Paul se referă la o problemă concretă a Bisericii din Corint, la dezechilibrul care se produsese între „vorbirea în limbi” şi „profeţie”. În acest context se pronunţă versetul pe care protestanţii, într-un act de apel la autoritate, l-au făcut celebru: ajllaV ejn ejkklhsiva/ qevlw pevnte lovgou" tw/ noi? mou lalh~sai, i{na kaiV a[llou" kathchvsw h# murivou" lovgou" ehn glwvssh/ (Sept.), „Sed in Ecclesia volo quinque verba sensu meo loqui, ut et alios instruam: quam decem millia verborum in lingua” (Vulg.).

26 Deşi sub aspect raţional are două tăişuri, acest argument face apel la toleranţă din partea unei fiinţe cu înţelegere faţă de slăbiciunile omeneşti, situaţie în care – ca urmare a modalităţii retorice practicate şi în mod aparent paradoxal – se află traducătorul, dar care este perceput ca plasat într-o poziţie superioară celui la care se face apelul. De fapt, subiacent, avem a face cu o ameninţare: „nu judecaţi, pentru a nu fi judecaţi!”. Vezi, de exemplu: „Mai apoi de toate, rugăm pre cetitorii ceştii cărţi să nu ne giudece numaidecît, pînă nu vor socoti izvoadele şi veţi afla pre ce cale am îmblat. Adevăr, şi noi oameni sîntem şi am putut şi greşi, săva că am silit, den cît am putut, să nu greşim” (Prefaţă la NTB), „Pre tine, pravoslavnice cititoriu, cu umilinţă te rugăm, citind pre această sfîntă şi dumnezeiască carte, unde vei afla niscare lunecături în lucrul acesta al nostru, să nu bleastemi, ce, ca un bun şi cu buna inimă, îndireptează, şi nu pune întru ponos, ce iartă, că şi noi sîntem oameni aseamene, pătimaşi, ţinuţi de slaba fire carea nu lasă nici pre un om a rămînea fără greşală. Că pre cît am putut, cu nevoinţă am lucrat şi precum am aflat în

Page 53: Norma Literara

Prefeţele

53

întreagă retorică pentru a persuada credincioşii în direcţia mai întîi a acceptării ideii că textul sacru poate fi tradus şi consultat în limba română. De la retorica transparentă a lui Coresi şi pînă la aluziile subtile din Biblia de la 1688, toată perioada veche românească prezintă astfel de prefeţe, fie că este vorba despre textul biblic propriu-zis, fie că avem a face cu scrieri religioase de alt tip.

II.2.2. O dată tratată ideea posibilităţii de a traduce textul sacru într-o limbă vernaculară, rămînea problema sursei urmate. Fiind vorba despre o idee provenită din lumea occidentală, adică din acea parte a Europei în care limba de cultură era latina, de la nişte neortodocşi în a căror viziune slavona nu putea constitui nici pe departe un reper central, clerul şi cititorul trebuiau încredinţaţi că sursa traducerii era greacă, slavă sau ebraică, limbi acceptate în lumea ortodoxă. De asemenea, în conştiinţa publicului şi a ecleziaştilor – cel puţin la nivel aparent – nici o traducere dintr-o limbă vernaculară nu era acceptabilă ca sursă27.

izvod, aşa am dat şi în tipariu. Ce te rugăm, iartă, că şi tu să dobîndeşti iertăciune de la preaputernicul Dumnezău, al căruia dar şi milă şi noi îl rugăm să fie cu tine pururea” (Postfaţa la BB). Vezi şi Prefaţa la PO: „şi le dăruim voo, fraţilor rumâni, şi cetiţi şi nu judecareţi necetind mainte, că veţi cu adevăr a afla mare vistiiariu sufletesc. Noi pentru dragoste lui Domnedzeu am ustenit; n-au, iară, întors mînă de înger, ce mînă grea păcătoasă; să veţi afla ceva greşit pre a ceriului Domnu, cum că el fie adevărătură că nu e cu voie noastră acea greşală, pentru aceaea cetind toţi vare în ce mînă va sosi, blagosloviţi cum şi Domnedzeu să blagoslovească pre voi. Amin. (...)”.

27 „de te vei osteni a cerceta pre amăruntul înţelesul al aceştii Sfinte Scripturi şi de-l vei potrivi cu niscare izvoade, afară den ceale elineşti, lătineşti, au slavoneşti, au a altora limbi, şi nu să va potrivi, să nu te grăbeşti îndatăş cumva a defăima, ce să cauţi că, între alte izvoade elineşti, vei afla izvod ce au fost tipărit la Francofort, care izvod oaste dupre cel vechiu al 72 de dascali ovreai ce Ptolomeu Filadelful au făcut de au tălmăcit Scriptura Sfîntă cea Veache de pre limba ovreiască pre elinească. Tălmăcitorii, dară, ai aceştii Scripturi pre acela l-au ales mai adevărat şi dupre acela au şi tălmăcit” (Postfaţa la BB).

Page 54: Norma Literara

De la traducere la norma literară

54

Fie că privim la postfaţa din BB, fie că privim la prefaţa din NTB, unde se spune: „Ce numai aceasta să ştiţi că noi n-am socotit pre un izvod, ce toate cîte am putut afla, greceşti şi sîrbeşti şi lătineşti, carele au fost izvodite de cărtulari mari şi înţelegători la carte grecească, le-am cetit şi le-am socotit; ce mai vîrtos ne-am ţinut de izvodul grecescu şi am socotit şi pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintîiiu din limbă grecească, lătineaşte, şi am socotit şi izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaşte din grecească şi e tipărit în Ţara Moscului. Şi socotind aceastia toate, varecarea au îmblat mai aproape de cartea greciască, de pre aceaia am socotit, însă de cea greciască nu ne-am depărtat, ştiind că Duhul Sfînt au îndemnat evanghelistii şi apostolii a scrie în limbă grecească Testamîntul cel Nou, şi cartea grecească iaste izvodul celorlalte” observăm două lucruri. În primul rînd, autorii vor să transmită ideea că, în concepţia lor, sursa grecească este de maximă autoritate, textul lor fiind conform cu acesta. Totuşi, de fiecare dată, ei menţionează şi traducerile altor limbi, pe care le-au consultat, comparat, cunoscut. De asemenea, cînd se adresează cititorilor (desigur, cei foarte competenţi şi, mai cu seamă, din rîndul clerului), discursul are în vedere ca pe ceva subînţeles practica consultării mai multor traduceri şi versiuni ale Bibliei. Aşadar, deşi se afirmă că sursa grecească orientează pe traducători, cel mult este vorba despre întîietate şi nu de exclusivitate. Practic, se afirmă că în spaţiul românesc al secolului al XVII-lea – şi nu doar în mediile traducătorilor – circulau mai multe versiuni ale textului biblic (ale limbilor considerate sacre, dar şi ale limbilor vernaculare) şi că traducătorii nu aveau în vedere o singură sursă.

Indiferent de situaţia reală, nimeni nu putea afirma în mod deschis lipsa sursei slavone şi prezenţa celei latine sau a unei surse occidentale. Aproape de sfîrşitul secolului al XVI-lea, Palia de la Orăştie intră în categoria textelor exemplare sub acest aspect, în sensul că traducătorii acesteia nu au curajul de a-şi declara sursele reale: maghiară şi latină28.

28 Deşi însuşi Luther declarase că latina (Vulgata, în speţă) nu poate

constitui un model pentru o traducere reală a Bibliei, soluţia fiind întoarcerea la sursele prime, adică la ebraică şi la greacă, Vulgata a constituit, alături de textul german (de acelaşi rang cu textul latin, socotind din perspectiva

Page 55: Norma Literara

Prefeţele

55

Abia la mijlocul secolului următor, Noul Testament de la Bălgrad, text avînd o cu totul altă autoritate şi girat de către o înaltă faţă bisericească, va face acest pas29.

II.3. Un text precum Palia de la Orăştie poate fi privit din numeroase perspective, ca act cultural, lingvistic, religios etc., fiecare dintre acestea evidenţiind anumite trăsături ale acestei tipărituri. Oricare dintre perspective, împreună cu concluziile ce decurg din respectivele focalizări ale cercetării şi ale discursului, trebuie să ţină seamă de caracteristica definitorie şi esenţială a Paliei de la Orăştie: aceasta este o traducere avînd la bază două surse, dar pe care nu le declară.

Primul dintre lingviştii români care priveşte la textul Paliei de la Orăştie cu o mare luciditate şi cu spirit critic, ştiinţific, este Iosif Popovici, care, în anul 1911, publică pe această temă un articol polemic. Respectivul articol decurge dintr-o cercetare temeinică a textului, pe baza unei bune cunoaşteri a acestuia30. Reacţionînd cu fermitate la tot felul de aprecieri, mai mult sau mai puţin încărcate de entuziasm liric, şi care însoţeau Palia de la Orăştie ca o ie sărbătorească, Iosif Popovici arată cît de vagi pentru ştiinţă sînt elementele Prefeţei PO şi, mai ales, cît de nelalocul său

lutheriană), una dintre sursele la care traducătorii din spaţiul maghiar şi din Transilvania au privit.

29 Sursă latină va fi declarată, dar pe ultima poziţie, ceea ce nu concordă cu poziţia şi cu ponderea ei în cadrul traducerii.

30 Articolul lui Iosif Popovici (Paliia de la Orăştie 1582, în AA, mem. secţ. lit., seria II, t. XXXIII, 1911, p. 517-538) arată cît de lipsite de credibilitate pot fi afirmaţiile din Prefaţa tipăriturii şi, mai cu seamă, cît de greşit este să se facă afirmaţii pe temeiul acestora, fără a se opera necesarele verificări. Opiniile aici vizate nu erau rezultat al unei consultări critice şi atente a Paliei de la Orăştie, ci doar nişte aprecieri de suprafaţă. Deşi veneau de la învăţaţi de marcă (precum Nicolae Iorga), întrucît respectivele consideraţii se bazau pe afirmaţiile, neverificate, aflate în Prefaţa tipăriturii, precum şi pe o imagine globală carenţială asupra culturii române vechi – imagine pe care tocmai cercetarea atentă şi imparţială a unor astfel de scrieri ar fi putut-o lumina –, toată încărcătura emoţională pozitivă şi toată buna-credinţă a unor astfel de consideraţii rămîn lipsite de orice valoare în plan ştiinţific.

Page 56: Norma Literara

De la traducere la norma literară

56

ar fi actul de a face din ele un punct de plecare, în loc de a proceda la o verificare a acestora, prin datele furnizate de text. Studiul lui Iosif Popovici este important şi întrucît subliniază importanţa influenţei calvine (în mod direct, asupra unei zone a Transilvaniei, indirect, asupra unei zone foarte largi a teritoriului românesc), într–o anumită etapă a dezvoltării culturii şi civilizaţiei româneşti. Fără a exagera această interferenţă, învăţatul român arată că, neducîndu-şi pînă la capăt consecinţele în plan religios, curentul calvinist a reuşit, prin influenţă directă şi indirectă, să contribuie la dezvoltarea culturală, precum şi în planul mentalităţii. Cel mai asiduu şi mai competent cercetător care s-a ocupat cu studierea Paliei de la Orăştie a fost Mario Roques. Acesta a susţinut că PO reprezintă o traducere a unui text maghiar şi a unei ediţii a Vulgatei31. Concluzia acestui învăţat decurge dintr-o analiză atentă a textului, urmată de o argumentaţie solidă – model de cercetare ştiinţifică pentru primul sfert al secolului al XX-lea. El găseşte şi urmăreşte criterii relevante pe care le aplică în mod riguros, stabilind că sursele PO au fost Pentateuhul lui Heltai şi o ediţie a Vulgatei.

II.3.1. Prefaţa PO este exemplară pentru a înţelege felul în care autorii unor astfel de texte înţelegeau să folosească prefeţele. Aceasta ne spune următoarele: „Cu mila lui Domnedzeu şi cu ajutoriul Fiiului şi cu săvîrşitul Duhului Sfînt, eu Tordaşi Mihaiu, ales piscopul românilor în Ardeal, şi cu Herce Ştefan, propoveduitoriul Evangheliei lu Hristos, în oraşul Căvăran Şebeşului, Zacan Efrem, dascalul de dăscălie a Şebeşului şi cu Peştişel Moisi, propoveduitorul Evangheliei în oraşul Logojului, şi cu Achirie, potropopul varmigiei Henedoriei, ţinum într-una pentru jelanie Scriptureei sfinte, că vădzum cum toate limbile au şi înfluresc întru cuvîntele slăvite a lui Domnedzeu, numai noi romănii pre limbă nu avem, pentru aceaea, cu mare muncă, scoasem den limbă

31 Vezi M. Roques, L’original de Palia d’Orăştie, în Mélanges offertes à

M. Émile Picot (...), tome second, Paris, 1913, p. 515-531, precum şi studiul introductiv la ediţia pe care acelaşi învăţat o întocmeşte pentru Palia de la Orăştie.

Page 57: Norma Literara

Prefeţele

57

jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul şi 4 cărţi ce se chemă Ţrstva şi alţi proroci cîţva, şi le dăruim voo, fraţilor rumâni, şi cetiţi şi nu judecareţi necetind mainte, că veţi cu adevăr a afla mare vistiiariu sufletesc. Noi pentru dragoste lui Domnedzeu am ustenit; n-au, iară, întors mînă de înger, ce mînă grea păcătoasă; să veţi afla ceva greşit pre a ceriului Domnu, cum că el fie adevărătură că nu e cu voie noastră acea greşală, pentru aceaea cetind toţi vare în ce mînă va sosi, blagosloviţi cum şi Domnedzeu să blagoslovească pre voi. Amin. Den mila lu Domnedzeu în dzilele lu Batăr Jigmon, voivodă Ardealului, dăruim den aceaste cărţi scris‹e› a nostre, ceaste doo de întîniu: Bitie şi Ishod‹u›l.

Celui domn de steag şi vestit viteadz Ghesti Freanţi, alesu hotnogiu Ardelului şi Ţărîei Ungureşti, lăcuitoriu în Deva, cum aceaste doo cărţi să fie pîrgă pînă Domnedzeu va şi alalte tipări şi scoate. Şi măriia lu Ghesti Freanţi fu cu tot agiutoriul, şi le-au scris în cheltuială multă, şi cu alţi oameni buni încă lîngă sine, şi le-au dăruit voo, fraţi românilor, pentru aceaea rugaţi pre Domnedzeu prentru mărie lui.

Den mila lui Domnedzeu, eu, Şerban diiacu, meşterul mare a tiparelor, şi cu Marien diiac, dîndu în mîna noastră ceaste cărţi, cetind şi ne plăcură şi le-am scris voo, fraţilor români (...)”.

Cu alte cuvinte, cinci personaje istorice: un episcop, un predicator, un profesor, iarăşi un predicator şi un protopop prezentau preocuparea comună de a deplînge faptul că textul sacru nu fusese tradus în limba română. Nu se poate nicicum susţine ori argumenta că cei cinci ar fi traducătorii textului. Se poate crede că este vorba despre nişte stîlpi ai societăţii şi ai comunităţii, care au iniţiat, finanţat şi promovat întreprinderea. Deşi despre toţi cei menţionaţi se susţine, relativ la aceste cărţi, că „le-au scos”32, „le-au scris”33 şi le dăruiesc tuturor

32 „cu mare muncă scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul şi 4 cărţi ce se chemă Ţrstva şi alţi proroci cîţva, şi le dăruim voo, fraţilor rumâni”.

33 „Şi măriia lu Ghesti Freanţi fu cu tot agiutoriul, şi le-au scris în cheltuială multă, şi cu alţi oameni buni încă lîngă sine, şi le-au dăruit voo, fraţi românilor”; „eu, Şerban diiacu, meşterul mare a tiparelor, şi cu Marien

Page 58: Norma Literara

De la traducere la norma literară

58

românilor, modalităţile acestea de exprimare sînt caracteristice unor astfel de situaţii şi nu arată că traducerea în sine s-ar fi făcut de cei care se adresează publicului, ci doar că le aparţine (ca animatori), truditorii adevăraţi fiind mai puţin importanţi decît iniţiatorii, finanţatorii, puternicii zilei care au acceptat (sau determinat) producerea actului de traducere a textului sacru în limba vernaculară34.

Prefaţă susţine că grupul celor cinci: „scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul şi 4 cărţi ce se chemă Ţrstva şi alţi proroci cîţva”.

Informaţia legată de numărul cărţilor traduse (cel puţin douăsprezece)35 poate fi considerată doar ca neverificabilă de către posteritate. Cu toate acestea, secvenţa: „Den mila lu Domnedzeu în dzilele lu Batăr Jigmon, voivodă Ardealului, dăruim den aceaste cărţi scris‹e› a nostre, ceaste doo de întîniu: Bitie şi Ishod‹u›l. Celui domn de steag şi vestit viteadz

diiac, dîndu în mîna noastră ceaste cărţi, cetind şi ne plăcură şi le-am scris voo, fraţilor români, (...)”.

34 În ceea ce priveşte traducătorii, neavînd încredere în Prefaţă, doar pe baza studiului traducerii este greu de spus care a fost numărul acestora. Dacă la acest text au lucrat mai mulţi traducători, atunci coordonatorul lucrării trebuie să fi fost o personalitate extrem de puternică şi de ascultată, care a reuşit să conducă colectivul ferindu-l de incoerenţe. Coerenţele şi incoerenţele traducerii pot arăta că un grup de traducători nu ar fi adus atîta unitate acolo unde ea există, şi nu ar fi creat diferenţierile care apar. Chiar felul şi locul unde textul cunoaşte unitate şi variabilitate constituie pledantul cel mai puternic în direcţia unui traducător şi a unui revizor sau a doi traducători ce-au lucrat împreună de-a lungul întregului text. Înfăţişarea textului, originile impulsurilor care au generat traducerea, precum şi măsura în care acest text este rodul unei munci atente de elaborare (fireşte, cu scăpările ce ţin de factorul uman şi de epocă), nu ar fi cu neputinţă ca, într-una dintre fazele finale, textul să fi fost citit în prezenţa mai multor persoane pentru ca acestea să opineze asupra aspectului românesc şi asupra inteligibilităţii, mai ales la lectură, a traducerii. Studiul textului ca traducere face uşor de acceptat această ipoteză.

35 Cinci cărţi ale Pentateuhului, patru ale regilor, măcar trei proroci, pentru a fi „cîţva”. Vezi şi Iosif Popovici, Leviticul, în Scrieri lingvistice, p. 287-290.

Page 59: Norma Literara

Prefeţele

59

Ghesti Freanţi, alesu hotnogiu Ardelului şi Ţărîei Ungureşti, lăcuitoriu în Deva, cum aceaste doo cărţi să fie pîrgă pînă Domnedzeu va şi alalte tipări şi scoate”, spune că, dintre numeroasele cărţi pe care prefaţatorii afirmă a le fi tradus, se oferă lui Ghesti Freanţi primele două cărţi - eventual, pînă la momentul la care următoarele vor fi tipărite şi difuzate. Deci însăşi prefaţa oferă certitudini doar pentru cele două cărţi care au ajuns pînă la noi şi, lucru semnificativ, tipărirea şi difuzarea lucrării s-a referit doar la aceste cărţi36.

După cum s-a înţeles şi arătat de către M. Roques şi I. Popovici, în prima parte a secvenţei, „scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească (...)”, se afirmă un neadevăr. Analiza lingvistică şi traductologică a PO arată clar că sursele au dost doar două: textul maghiar al Pentateuhului lui Heltai şi o ediţie a Vulgatei. Totuşi, neadevărul este învelit într-o aserţiune adevărată. Ceva mai sus se afirmase: „Cinci cărţi ale lui Moisi prorocul, carele sîmt întorse şi scose den limba jidovească pre greceaşte, de la greci, sîrbeaşte şi într-alte limbi, den acealea scose pre limbă rumânească”. Dacă în prima parte a secvenţei, în mod deschis, se spune că Pentateuhul a fost tradus din ebraică în greacă, iar din greacă în slavonă, atunci această afirmaţie cu caracter general corespunde realităţii. Dacă ea vrea să inducă ideea că referirea priveşte şi Palia de la Orăştie, atunci este o încercare de a induce un neadevăr. Procedeul devine mai subtil în ultima parte a secvenţei, unde se sugerează printr-o construcţie lingvistică ambiguă că Palia de la Orăştie decurge din punerea la contribuţie a surselor ebraică, grecească şi slavonă. În realitate, este firesc să se înţeleagă că – după ce receptorul a fost înştiinţat că Pentateuhul, ca text, a fost tradus din ebraică în greacă, iar din greacă în slavonă şi în alte limbi – se afirmă că din aceste alte limbi

36 În opinia noastră aceasta este încă o dovadă indirectă, dar de mare siguranţă, că actul traducerii Paliei de la Orăştie nu se datorează Bisericii Ortodoxe, ci lumii protestante a Ardealului. Dacă celelalte cărţi se aflau deja traduse, tipărirea lor nu a fost împiedicată, în primul rînd de factori de ordin financiar, ci de slabul impact pe care PO l-a avut asupra enoriaşilor şi preoţilor români. Această cale a fost abandonată aici, încercîndu-se altele.

Page 60: Norma Literara

De la traducere la norma literară

60

el a fost tradus în română. Deşi spus într-un mod care poate stîrni confuzie, lucrul acesta - care corespunde realităţii - poate fi dedus fără probleme din întreaga secvenţă37. Rămîne, totuşi, secvenţa de la sfîrşitul Prefeţei, în care se reia afirmaţia conform căreia: „scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sîrbească pre limbă românească 5 cărţi ale lui Moisi prorocul (...)”. Lucrul acesta, susţinut cu maximă tărie este un neadevăr, calculat şi convenabil, într-o lume care, din motive de ordin confesional, nu putea accepta adevărul mediului determinat cultural.

II.3.2. Studiul lingvistic al textelor din spaţiul transilvan arată că traducătorii nu au apelat la unele dintre limbile înşirate în prefeţe (slavonă, ebraică, greacă), ci au urmat calea pe care s-a mers în zonele în care se aflau factorii de influenţă culturală şi de unde provenea curentul traducerii textelor sacre. Maghiara, latina şi germana erau pilonii acestor texte. Din acest motiv nu surprind procedeele prin care se încearcă să se confere acestor traduceri un aspect ce-ar trebui să convingă că sursele lor sînt de extracţie ortodoxă (slavonă şi grecească).

Presiunile de a traduce, dinspre Occidentul reformator, au fost modulate de severa reticenţă a Bisericii Ortodoxe faţă de o astfel de idee, precum şi de necesitatea ca sursele să fie cele acceptate în spaţiul cultural-spiritual ortodox. În secolul al XVI-lea, textele moldoveneşti şi munteneşti urmează surse slave, adică datorate influenţei culturale slavone, iar cele transilvane urmează surse latine, maghiare, germane, adică datorate influenţelor culturale maghiare şi germane. Coincidenţa, în est, dintre spaţiul cultural şi cultual nu este afectată decît de circulaţia unora dintre textele transilvane, care trec munţii şi devin (precum însăşi ideea traducerii textelor sacre) modele pentru autorii de aici. În spaţiul vestic, iniţiatorii traducerilor şi traducătorii au avut de căutat soluţii care să rezolve incompatibilitatea dintre apartenenţa cultuală şi cea culturală a românilor.

37 Nu în totalitate, deoarece Vulgata nu decurge exclusiv din Septuaginta,

iar Pentateuhul lui Heltai decurge din textul ebraic. Chiar astfel, însă, ceea ce interesează este că secvenţa nu afirmă în mod explicit că PO ar fi rezultatul traducerii textelor ebraic, grecesc şi slavon.

Page 61: Norma Literara

Prefeţele

61

În spaţiul transilvan, traducerile urmează impulsurilor Reformei şi vizează categorii concrete de populaţie, punîndu-se la dispoziţie spre lectură, particulară şi publică (în Biserică). În zona estică şi sudică românească, cel mai adesea, principalii beneficiari avuţi în vedere erau textul propriu-zis, adică limba şi cultura română, apoi o categorie subţire de cititori şi utilizatori ai textului sacru. Aici, cînd traducerile nu decurg din ambiţia vreunui domn care voia să îşi asocieze numele unui act cultural de amploare (cazul BB), ele par a fi făcute, mai ales, pentru a contracara efectele circulaţiei de peste munţi a textelor religioase. Ca orice produs generat de nevoile de sincronizare cu spiritul şi realizările vremii, acesta răspundea nu unor nevoi organice imediate şi resimţite ca urmare a dezvoltării societăţii, ci unor calcule.

II.3.3. Analiza Paliei de la Orăştie sub aspect lexical38 este în măsură să ofere evidenţe privind sursele ei. Numeroaselor elemente lexicale moştenite din latină li se alătură multe elemente de origine maghiară – fireşti într-o zonă în care contactelor directe dintre români şi maghiari li se adăuga dominaţia politică, socială şi culturală maghiară. Dar acest text conţine destul de multe elemente de origine slavă, adesea suspecte într-o arie în care influenţa slavă (cultă sau mai veche) nu poate fi considerată ca fiind definitorie ori, măcar, atractivă39.

Analiza vechilor texte româneşti, mai cu seamă traduceri, arată că structuri caracteristice textelor redactate în slavonă pot fi prezente în

38 Analiza la nivel sintactic nu evidenţiază decît relaţia textului românesc

cu adevăratele sale surse. Dotat cu vizibilitate pronunţată, extrem de convingător, nivelul lexical este cel asupra căruia trebuia să-şi exercite presiunile un traducător care avea de convins un cititor de orientarea traducerii. De aceea, alături de simpla tăcere a nivelului sintactic, atunci cînd este vorba despre presupusa sursă slavă, nivelul lexical este ideal pentru a analiza nu doar influenţele reale pe care o sursă presupusă le-ar fi exercitat asupra unei traduceri, ci şi eventualele influenţe induse aici de către traducător.

39 Pentru zona de provenienţă a Paliei de la Orăştie, se poate vorbi, pînă la un anumit punct, de existenţa unei influenţe dinspre sîrbocroată. Ţinînd seamă de această realitate, trebuie menţionat că nu se poate pune prea mult pe seama acesteia, astfel încît să devină marcantă.

Page 62: Norma Literara

De la traducere la norma literară

62

texte româneşti chiar dacă respectivele texte româneşti nu decurg nicicum din vreun text slavon. Fie că este vorba despre o traducere precum PO - efectuată din maghiară şi latină, într-un spaţiu românesc liber de influenţa slavă populară sau cultă - fie că este vorba despre Cronografele traduse din limba greacă sau de BB - text dator limbii greceşti -, prezenţa (cu o mai mare sau mai mică evidenţă), în aceste texte, a structurilor slavonei este o realitate explicabilă istoric. Toate acestea, însă, nu semnifică în mod necesar că printre sursele respectivelor texte s-ar fi aflat şi un text slavon. Fie că este vorba despre un text produs în zona românească aflată sub o puternică influenţă culturală slavonă (Moldova şi Ţara Românească), fie că textul aparţine spaţiului transilvan, fie că perioada în care textul a fost produs este, sau nu este, aceea a slavonismului cultural, prezenţa structurilor slavone în respectivul text se explică prin factori mult mai importanţi şi de o mai mare amploare decît relaţia - şi aceasta constrîngătoare - dintre două texte aflate la capetele actului de traducere. Spaţiul cultural românesc estic şi sudic s-a aflat, destulă vreme, sub influenţa culturii slavone. Chiar dacă românii din Transilvania erau separaţi politic de ceilalţi români, şi chiar dacă spiritul cultural străin implantat aici era profund diferit de spiritul cultural străin implantat peste munţi, cele două părţi ale unicei comunităţi româneşti se raportau permanent una la cealaltă. În Moldova şi în Ţara Românească, textele şi oamenii vor aduce numeroase elemente lexicale de origine maghiară, care vor dubla termenii uzuali acolo şi, în unele cazuri, vor sfîrşi prin a se impune. Tot astfel, în Transilvania, textele vor prelua structuri şi elemente de exprimare caracteristice textelor moldoveneşti şi munteneşti, împrumutate din slavonă sau create de către români pe baza acelui model. În general, pe întregul teritoriu românesc va avea loc un amplu proces de asimilare a unora dintre structurile de provenienţă slavonă. Avînd în vedere situaţia creată prin promovarea ideii de traducere a textului sacru în limbile vernaculare, într-o primă etapă, pînă spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, chiar dacă amprenta dotată cu acţiune eficientă a fost de ordin cultural, factorul religios-cultual a constituit un important element de referinţă pentru astfel de texte. Deşi dinspre spaţiul transilvan spre cele moldovenesc şi muntenesc au circulat oameni, texte, limbă, mentalitate, de natură să ajusteze multe dintre particularităţile românilor din spaţiul cultural-spiritual din sfera de influenţă slavă, raportarea indivizilor şi a comunităţilor la confesiunea

Page 63: Norma Literara

Prefeţele

63

ortodoxă a fost una de rang identitar, confesiunea ortodoxă din spaţiul românesc de pînă în secolul al XVII-lea fiind marcată de caracterul slav. La nivelul textelor, presiunile factorului religios cereau legitimarea limbii acestora prin prezenţa elementului slavon. Indiferent de limba din care se traduce, textele vechi româneşti pot prezenta structuri lexicale (sintagme, locuţiuni, expresii, elemente de terminologie) şi chiar structuri sintactice provenite din slavonă, dominantă care, în acest spaţiu creştin, a caracterizat un popor romanic orientat către ortodoxie.

În acest context, destul de mulţi termeni de origine slavă, mai rar grecească, umplu textele transilvane în mod nefiresc, rupînd coerenţa lingvistică a acestor texte. Alături de textele al căror conţinut era dat de traducerea textelor slavone, secolul al XVI-lea românesc prezintă destule alte texte al căror conţinut era generat şi orientat de texte de extracţie vestică; toate, însă, purtau o etichetă şi un ambalaj slavon.

II.3.3.1. Alături de termenii de origine latină şi cei de origine maghiară, Palia de la Orăştie conţine o cantitate însemnată de material lexical de origine slavă: beli, blagoslovi, boală, bogat, bogăţie, cinste, cinsti, clădi, clăti, destoinic, destoinicie, dihanie, dobitoc, dobîndă, dobîndi, drag, dragoste, duh, folos, folosi, găsi, găti, glas, gloată, goni, grăbi, grăi, grădină, grămadă, grămădi, greşeală, greşi, grijă, groază, grozav, har, hrană, hrăni, idol, iscoadă, ispiti, isprăvi, iubi, izbîndă, izvor, împrotivă, jale, jar, jelui, jirtvă, jivină, lesne, lovi, meni, milă, milostiv, mir, mirosi, mîndrie, mlădiţă, mohorît, muncă, munci, năpăstui, năpastă, nărav, năroci, nărod, năsip, nemeri, nevoie, obicei, obidi, obraz, ocărî, odihni, omorî, osîndă, pagubă, părăsi, păzi, pită, plăti, plod, pod, podoabă, poftă, pofti, pojar, pomeană, pomeni, potop, prah, prigoni, pripă, privi, proroc, pustiu, rană, scump, scumpete, sfădi, sfat, sfătui, sfeşnic, sfinţi, sfînt, sili, slăbi, slei, slobod, tăvăli, temniţă, tocmeală, tocmi, uliţă, usebi, vesti, voinic, voivodă, vraci, vrăji, vreame, vîrh, vîrstă, zăbovi, zdrobi, zid, zidi, zori etc.

Aceste elemente lexicale nu fac parte din uzul unei comunităţi restrînse, ci sînt larg cunoscute şi este imperios ca ele să fie utilizate într-un text destinat „tuturor românilor”. Ele nu au relevanţă pentru discuţia de faţă, datorîndu-se stratului de elemente care a pătruns limba

Page 64: Norma Literara

De la traducere la norma literară

64

română încă înainte de pătrunderea maghiarilor în Transilvania, adică din suprastrat40. Unele pătrund în limba română după primele contacte cu slavii (secolul al VII-lea), după care se vor stabiliza în perioada în care alte elemente lexicale (mai cu seamă termeni de creştinism) vor pătrunde, din aceeaşi direcţie, după creştinarea primilor slavi (a doua jumătate a secolului al IX-lea). Astfel de elemente sînt la fel de irelevante în a demonstra o relaţie cultă cu slavona, pe cît de irelevante ar fi elementele moştenite din latină în a demonstra că o anumită carte biblică ar fi tradusă după Vulgata.

II.3.3.2. Termeni precum: dosadă, dosădi, dver, hrăborie, izvodi, de iznoavă, milcui41, milosîrd, nămisti, nepotrebnic, niştotă, peasnă,

40 Chiar dacă avem în vedere procesul - destul de asiduu condus şi

desfăşurat, caracteristic zonei în care au existat contacte între români şi maghiari - prin care elementul slav a fost concurat de către cel maghiar, fiind învins sau doar trecut în zonele „rarefiate” ale sistemului paradigmatic al limbii (proces similar cu cel exercitat de elementul slav asupra elementului latin moştenit), nu putem considera că astfel de termeni erau necunoscuţi traducătorului şi că pentru aducerea lor în text ar fi fost nevoie de un efort special sau de urmarea unei surse slavone. Dimpotrivă, avînd în vedere procesul schiţat, prezenţa, în textul Paliei de la Orăştie, a termenilor de origine slavă care nu mai aveau curs sau deveniseră rari pe teritoriul pe care PO a fost elaborată, este un indice relevant al dorinţei traducătorului de a utiliza astfel de termeni. Faptul că receptorul local şi de rînd al unei astfel de traduceri ar fi putut fi uşor descumpănit va fi compensat prin aceleaşi procedee.

41 În ciuda prezenţei acestui verb în PO [„Plecă capul acel bărbat şi se milcui Domnului” (Gen., 24, 26), „Feyet hayta a firfiu es imada az WRat”, dar: „Et benedicens homo adoravit Dominum, et dixit”], prin toate celelalte caracteristici ale sale, versetul urmează textului maghiar. De altfel, prezenţa verbului a (se) milcui în textele munteneşti şi moldoveneşti ale secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea se datorează influenţei slavone culte. [El se mai înregistrează, spre exemplu, în: „Să cînte ţie slava mea nu milcuescu-mă” (PS.C., 30, 13); „Unde auziră milcuiră-se cu inima” (CB, FA, 2, 37). De asemenea, dintr-un motiv identic cu cel pentru care termenul este utilizat în PO, el mai apare şi în: „Milcuiţi-vă şi jeliţi şi plîngeţi, că rîsul vostru să va întoarce întru jiale, şi bucuriia voastră, întru amărăciune” (NTB, Iac., 4, 9)]. Prezenţa, în

Page 65: Norma Literara

Prefeţele

65

pocrov, poroboc, preastol, priiatnic, prietnicie, proceti, proidi42, proslavă, calcuri precum: acoperimînt, apleca etc. nu erau fireşti în spaţiul transilvan. Fără a fi des întrebuinţaţi, ei apar în alte textele româneşti ale epocii (cele coresiene, CB, CV, CS, Psaltirile secolului al XVI-lea etc.). Prezenţa lor într-un text precum PO indică orientarea voită către slavonă, traducătorul afirmînd şi întărind astfel aserţiunile din Prefaţă, unde se indică, printre surse, textul slavon („sîrbesc”). Frecvenţi în textele moldoveneşti şi munteneşti (zone aflate sub influenţă culturală slavă), constituind o marcă (şi o garanţie) a traducerii urmînd modelul slavon, aceşti termeni servesc traducătorului PO pentru a crea imaginea că textul său se edifică pe o bază ortodoxă, stînd în rînd cu cele avînd sursă slavă.

Prezenţa, alături de: buduşlău pentru Budoso (Gen., 4, 12) şi a buduşlui pentru budoség (Gen., 21, 14), a unor termeni precum: proslava pentru dichöseg (Gen., 29, 43) şi: să proidesc pentru budossam (Gen., 20, 13) arată cît se poate de limpede că traducătorul a fost determinat să utilizeze elementul uşor recognoscibil ca fiind slav şi conotat într-un anumit fel din punct de vedere religios în lumea ortodoxă. La fel se întîmplă şi cu slavonismul poroboc, prezent şi în NTB, în vreme ce textele de peste munţi prezintă prunc (CB), cocon (CP) sau copil (BB)43.

textul românesc, a acestui termen slavon cult arată că traducătorii voiau să transmită un anumit semnal: al caracterului ortodox al textului.

42 În PH apar: „Văduole şi săracii omorriră şi proiditul uciseră” (Ps. 93, 6); „Domnul ţinre proiditul; săracul şi văduoa lua-o-va şi calea greşiţilor piiarde-o-va” (Ps. 145, 9), în PS.C.: „Ca duh proideaşte într-însu şi nu iaste” (103, 16); „Pus-ai untunearec şi fu noapte, în ia proidesc toate fierile lunciei” (PS.C., 104, 20).

43 Pe de altă parte, introducerea, în text, a anumitor termeni de origine maghiară (precum alnic, alnicie, buduşlău şi alţi cîţiva), alături de evidenta calchiere a unor construcţii caracteristice textului maghiar, precum şi de orientarea, în anumite puncte ale traducerii, către textul maghiar (deşi, credem că era evident pentru un traducător care demonstrează în mod constant că stăpîneşte tehnica traducerii şi este capabil să găsească soluţii chiar foarte bune), cu toate că era limpede că respectiva soluţie nu suportă comparaţie cu

Page 66: Norma Literara

De la traducere la norma literară

66

II.3.3.3. Faptul că traducătorul PO introduce material lexical de origine slavă în text, încercînd astfel să atingă un anumit scop, iar nu datorită unor deprinderi ori datorită prezenţei fireşti a acelor cuvinte în limba română utilizată în spaţiul transilvan, se observă şi pe altă cale. În PO, numele cărţilor biblice apar cu denumirea lor slavonă, acesta fiind, probabil, singurul nivel la care traducătorul şi revizorii au privit în textul slavon. Un traducător care căuta mereu expresia românească, limpede şi care să deschidă accesul cititorului la conţinutul textului fără prea mare efort, nu avea un motiv mai bun – decît cel mai sus arătat – pentru care ar fi numit cele două cărţi traduse Bitiia şi Ishodul. Astfel de forme sînt dotate cu o vizibilitate semnificativă: Bitiia (4/6, 11/4, 60/1, 132/1 etc.), deanie (notă, p. 159), Ishod (4/23), Levia (5/2, 11/4), Cisla (5/5), Torozacon (5/20)44, „aceaste patru se chema sîrbeşte Ţrstva” (2/23), „vă leato 7090 rojdestv Hristovo” (1/15), „Porojdestva Hristovo 1582, mesţa” (11/26). Fie că este vorba despre nume de cărţi biblice, fie că sînt formule curente, înşirarea lor în text este aproape ostentativă, dacă observăm că, adeseori, textele moldoveneşti şi cele munteneşti evită sau reduc la minimum astfel de ocazii.

II.3.3.4. Vizibile, penetrante şi relevante sînt şi unele mărci grafice şi fonetice. Conform unor deprinderi date de utilizarea alfabetului chirilic, vechile texte româneşti prezintă nume precum Abel, Iacob, etc., cu grafii precum Av el, Yacov , adică cu v şi nu cu b. Deşi situaţia îşi are complexitatea ei, trebuie arătat că utilizarea grafiilor cu b ar fi trădat o sursă scrisă cu caractere latine. Totuşi, consecvenţa dată de un astfel de autocontrol nu poate merge pînă la capăt. De aceea, alături de situaţiile, majoritare de altfel, în care, în PO, apar nume precum: Tuvalcaim alături de lat. Thubalcain şi magh. Tubalkain; Tuval pentru Tubal, ceea ce ar decurge din urmarea textului latin, nu constituie, în opinia noastră, decît un semnal transmis deliberat anumitor categorii de cititori, inclusiv celor ce au iniţiat şi sprijinit întreprinderea.

44 Pare de mirare că, dînd nume slavoneşti cărţilor biblice, pentru întreaga culegere se optează pentru numele grecesc: Paleia. Nu este decît o slabă mişcare ce are rolul să întărească ideea că una dintre sursele traducerii a fost grecească.

Page 67: Norma Literara

Prefeţele

67

respectiv Thubal; Joval pentru, Sobal şi Sobal; Ziveon pentru Zibeon şi Sebeon; Vilhan pentru Bilhan şi Balaan; „Vala, ficiorul lu Veor”, pentru „Bale filius Beor” şi „Bela Beornac fia”; Iovav pentru Iobab şi Iobab; Ahaliav pentru Ahaliab şi Hooliab; Vilha alături de Bilha şi de Bala, apar şi: Hebal, alături de lat. Ebal şi de magh. Obalt; Iebusim alături de Ebuzim; Eber alături de Eber; Nebaiot pentru Nebaiot.

Sub Ex., 30, 30, o grafie aarwna, pentru Aaron, indică o „scăpare”, mai degrabă intenţionată, prin care cititorul capabil să urmărească provenienţa surselor şi-ar întări convingerea privind caracterul real al aserţiunilor privitoare la contribuţia sursei slavone. În fapt, acuzativul slavon nu avea cum să apară astfel.

II.3.3.5. Simpla comparare a ceea ce apare sub Gen., 2, 10 arată că versiunea latină este cea aleasă aici: „Şi un riu iase den locul dulceţiei spre udarea raiului, ce se împarte acela pre patru capete” urmînd: „et fluvius egrediebatur de loco voluptatis ad inrigandum paradisum qui inde dividitur in quattuor capita”, iar nu: „Es Edenbol Folyouiz io~ vala ki a Kertnec neduesitesére, es ott oszlic négy fö Vizre”. Textul maghiar s-ar reda mai curînd prin: ‘şi din Eden o apă curgătoare ieşea spre udarea grădinii, şi acolo se despărţea în patru ape principale (sau de căpetenie)’.

Atrage atenţia şi situaţia conceptului ‘paradis’. Deşi are prilejul şi chiar unele motive, traducătorul român nu împrumută termenul paradis45 din textul latin. Faptul este deosebit de semnificativ, furnizînd premise cu valoare de certitudine pentru cercetarea noastră privitor la comportamentul pe care traducătorul îl face vizibil, în ceea ce priveşte sursele sale. Sub Gen., 2, 15 apare „raiul dulceţiei”, pentru lat. „paradiso voluptatis”, în maghiară apărînd „Eden Kert”; apoi: rai pentru lat. paradis, şi magh. „eden Kert” mai apare sub Gen., 2, 9 şi

45 Termenul paradis provind din v.pers. paridaida şi avest. pairidaeza

‘loc încadrat de un zid, la interiorul căruia se află un parc (regal, desigur) în care se poate vîna’. Eden provine din ebr. Jēdem ‘cîmpie’, apoi ‘locul în care Yahweh a plantat o grădină pentru creaţia sa supremă, omul’, apoi ‘grădină minunată’, apoi, după pierderea acelui spaţiu, ‘loc al desfătărilor’.

Page 68: Norma Literara

De la traducere la norma literară

68

Gen., 2, 16. Alături de sintagma „locul dulceţiei”, de sub Gen., 2, 10, este de remarcat şi sintagma „raiul dulceţiei” de sub Gen., 2, 8, unde se redă astfel lat. „paradisum voluptatis”, şi nu magh. „Eden kert”. Cazurile acestea arată că traducătorul român evită forma din textul latin (sursă nedeclarată în Prefaţă), care ar fi arătat oricui, fără nici un dubiu, că textul latin a fost implicat în traducerea PO. Considerînd, cu temei, că din motive de ordin cultural, ebr. Eden nu ar spune mare lucru receptorului român, el a preferat un termen cunoscut, rai, care, în plus, putea fi în măsură să ateste că una dintre sursele declarate în Prefaţă (sursa „sîrbească”) a fost, realmente, pusă la contribuţie, asigurîndu-se astfel caracterul ortodox, neprotestant şi necatolic al traducerii.

II.3.4. Aceste situaţii constituie argumente care – alături de cele ce arată că sursele Paliei de la Orăştie au fost un text maghiar şi unul latin, şi de cele ce arată că textul slavon nu s-a aflat printre sursele textului românesc – demonstrează că aceia care au scris prefaţa şi au lucrat PO au desfăşurat un amplu proces persuasiv în direcţia convingerii cititorului că textul slavon s-a aflat printre sursele PO. Fără a fi prea solicitant ori de natură să împiedice actul traducerii, un astfel de proces a vizat introducerea, în rezultatul traducerii, a unor elemente care să se constituie în mărci relevante, vizibile, şi incontestabile într-o logică comună, ale implicării reale a textului „sîrbesc” în traducerea PO.

Page 69: Norma Literara

III. Sursele prime Nefiind unitar textul ebraic, nici traducerea acestuia nu poate avea

această proprietate. Probleme de tot felul, începînd cu existenţa mai multor versiuni paralele şi încheind cu dificultăţile de traducere ridicate de ebraică în calea limbilor indoeuropene, conduc la deosebiri mai mari sau mai mici, mai mult au mai puţin numeroase, între diferitele traduceri care aleg sursa ebraică, începînd cu cea greacă.

Unele ambiguităţi aparţin textului ebraic, acesta putînd fi la fel de bine tradus pe cel puţin două căi. Textul ebraic prezenta nu numai modalităţi diferite de gramaticalizare şi de exprimare – comparativ cu limbile greacă şi latină –, era creat nu doar în mintea unei alte spiritualităţi, dar, în plus, fusese generat de-a lungul unui mileniu, de o civilizaţie şi într-o limbă aflate în formare, fiind supus la numeroase presiuni lingvistice şi conceptuale dinspre creatorii şi epocile de la care provenea şi prin care trecuse.

În momentul pătrunderii acestui text în lumea şi în limbile indoeuropene – într-un anumit stadiu al evoluţiei acestora –, toate problemele care zăceau în el vor ieşi la iveală, împreună cu rezultatele coliziunilor dintre diferitele straturi conceptuale şi lingvistice ale textului. Dincolo de nivelul de dezvoltare al ştiinţei traducerii, de competenţa traducătorilor, de diferenţele dintre limbile indoeuropene, de influenţele de mediu şi de căile concrete de traducere, acesta este unul dintre motivele pentru care, între diferitele texte care redau Biblia vor exista numeroase diferenţe, de diferite grade şi tipuri.

La rîndul ei, Septuaginta, cunoscînd mai multe variante şi ediţii prezintă felurite deosebiri. Chiar dacă unele dintre acestea pot fi puse pe seama concepţiei editorilor (unde se includ elementele şi sugestiile pe care acea ediţie le va fi luat din texte mai noi decît cele de la baza ediţiei respective), majoritatea deosebirilor dintre ediţiile Septuagintei îşi au sursa în textele de bază. În modul cel mai firesc, între diferitele versiuni ebraice se înregistrează mult mai multe deosebiri.

Traducătorii care şi-au selectat textul ebraic de referinţă alegîndu-şi doar un reper (felurite manuscrise ale Torei, textul masoretic sau

Page 70: Norma Literara

De la traducere la norma literară

70

Pentateuhul samaritean sau o ediţie oarecare a Bibliei ebraice) au întîmpinat feluritele dificultăţi obişnuite la o traducere de text vechi. Aceia care şi-au propus să traducă comparînd şi urmînd mai multe variante de text ebraic au cunoscut, în plus, şi dificultăţile date de neidentitatea respectivelor variante, fiind în situaţia de a alege între mai multe căi şi soluţii pentru a-şi întocmi ediţiile. Indiferent de lungimea segmentelor conţinute, diferenţele dintre aceste variante (întinzîndu-se de la formă la conţinut) minore pe alocuri, consistente în altele, sînt problematice de fiecare dată.

Redînd prin traducere un text ebraic greu de identificat în integralitatea sa (ne referim la primele cinci cărţi ale Bibliei şi avem în vedere că acele surse – despre care legenda ne spune, în mod semnificativ, că au fost distruse după ce Septuaginta a căpătat viaţă – trebuie să fi reprezentat mai multe redacţii şi variante ale Torei, traducerea grecească fiind, în fapt, o compilaţie a acestora), Septuaginta stă alături de acesta în măsura în care îl înlocuieşte, nu doar ca traducere, ci şi ca text.

Textul pe care îl numim Septuaginta prezintă, la comparaţia cu texte ebraice, mult mai multe deosebiri decît un text care nu a avut texte ebraice ca unică sursă (precum Vulgata, B.Jer., B.germ. sau K.J.). Din acest motiv, majoritatea traducătorilor valoroşi a încercat să înglobeze şi să redea textul ebraic [cel(e) pe care îl (le) aveau la dispoziţie] împreună cu Septuaginta. Urmînd textul ebraic (în modul cel mai firesc şi mai de înţeles cu putinţă) sub un aspect sau altul (formal, de conţinut, estetic, teologic etc.), traduceri precum Vulgata, Biblia lui Luther sau cea a regelui Iacob I reprezintă nişte texte strălucite, tocmai prin nivelul cel mai înalt la care este reuşit actul compilatoriu.

Totodată, între aceste texte substanţa circulă prin nişte canale (subterane sau nu, formale şi ideatice, sesizabile sau greu decelabile) care dau coerenţă internă şi omogenitate, dar şi individualizează respectivele realizări.

Studierea relaţiilor dintre traducerile care au ca sursă directă (şi) textele ebraice este deosebit de instructivă sub mai multe aspecte.

Page 71: Norma Literara

Sursele prime

71

Astfel, uneori Vulgata se diferenţiază iar alteori prezintă puncte comune sau de identitate cu Septuaginta.

Cînd se aseamănă, aceste traduceri îşi trag sevele din texte ebraice apropiate46. În alte situaţii (poate în cele mai multe), Vulgata diferă de Septuaginta, fie pentru că ambele şi-au urmat atent modelele, fie pentru că unul dintre ele sau ambele au parafrazat sau inovat. Aceste ultime cazuri sînt cele mai interesante; asupra acestora ne vom concentra, în primul rînd.

Septuaginta este rezultat al unei nevoi reale, aproape stringente a unei importante părţi a comunităţii evreieşti din lumea greacă. Ţelul iniţiatorilor şi autorilor acestei traduceri a fost deosebit de complex, tocmai întrucît decurgea din nişte nevoi reale ale unei comunităţii vii, aflate în condiţii la fel de dinamice.

De aceea, dincolo de efortul edificării acesteia într-o greacă inteligibilă pentru întreaga lume elenică, travaliul s-a concentrat asupra măsurii în care textul rezultat reuşea să poarte, cu claritate şi forţă, înţelesuri către şi în mintea receptorului. În plus, este important de menţionat că toate eforturile se făceau din perspectiva traducătorilor, a vremii lor, a felului în care aceştia voiau să orienteze şi să întărească publicul (evreu grecizat şi neevreu).

Această ultimă perspectivă este cardinală în înţelegerea felului în care Septuaguinta se edifică, apare şi funcţionează o vreme47.

46 Deşi cele două traduceri au la bază texte ebraice diferite atît în timp, cît

şi în spaţiu, şi unele, şi celelalte diferă de textele ebraice aflate la baza textelor masoretice (la care se începe lucrul în secolul al VI-lea e.n.). Sub acest aspect, textele ebraice de la baza Septuagintei şi Vulgatei prezintă porţiuni care le apropie.

47 Este semnificativ faptul că, deşi a fost un text care s-a bucurat de respect, după apariţia Septuagintei, încep să apară şi alte încercări de traducere a textului sacru, fiecare dintre acestea subordonate anumitor scopuri şi orientate conform anumitor concepţii. Se pare că momentul era favorabil evoluţiei comunităţii evreieşti din lumea greacă, masa critică atinsă de progresul acestei comunităţi conducînd spre o emulaţie naturală.

Page 72: Norma Literara

De la traducere la norma literară

72

III.1. Studiul comparativ al Septuagintei şi al unor texte ebraice, dar şi alături de ediţii ale Vulgatei şi ale Bibliei din unele limbi vernaculare, arată că autorii Septuagintei se distanţează de textul ebraic în diferite feluri, dar încercînd să urmărească acel scop complex mai sus evocat.

Spre exemplu, cînd consideră că textul conţine incoerenţe, traducătorii încearcă să confere textului coerenţă, astfel că intervin; de asemenea în cazul în care apar termeni pe care traducătorii Septuagintei nu par să-i considere a fi la locul lor, sau dacă ei cred că acei termeni ar fi lăsat loc interpretărilor nedorite ori înţelegerii diferite a textului; uneori se completează liste cu nume, pe baza, poate, a altor manuscrise ebraice, dar, la fel de posibil, şi pe baza datelor oferite de textul privit în integralitatea sa. Atunci cînd consideră necesar, traducătorii adaugă termeni care înlătură echivocul sau fac înlocuiri, în acelaşi scop ori pentru a determina alte sensuri şi nuanţe de sens.

Alături de multe alte astfel de acţiuni, autorii Septuagintei încearcă să lumineze conţinutul (dar în anumite feluri şi direcţii), căci elaborează un text care trebuie să aibă virtuţi persuasive şi valori practice48.

Septuaginta anticipează spiritul Vulgatei şi pe cel al traducerilor Reformei, în sensul că, de fapt, aceasta este prima vulgată, primul text care, în modul cel mai neechivoc, se adresează comunităţii – văzută ca o sferă deschisă – spre studiere, edificare, formare şi întărire. Septuaginta, însă, depăşeşte, încă de la început, toate traducerile Bibliei printr-o caracteristică fundamentală şi proprie la modul cel mai generos. Acest text se naşte şi creşte pe baza unor texte ebraice.

Prin ţelurile sale, textul grecesc încearcă să-şi asimileze şi să-şi mistuie sursele pînă la dispariţia lor, căci Septuaginta nu se vrea alături de textul ebraic, ci în locul acestuia.

III.2. Situaţiile care urmează încearcă să ilustreze deosebiri care apar între textul grecesc şi textele ebraice. Nu se poate spune cu

48 Nu mereu se reuşeşte căci apar scăpări, coliziuni etc., sensul efortului,

însă, este în direcţia aducerii textului într-o lume nouă, unde acesta are a acţiona ca un factor modelator de prim rang.

Page 73: Norma Literara

Sursele prime

73

precizie că aceste diferenţe s-ar datora deosebirilor dintre sursele ebraice ale Septuagintei şi sursele ebraice ale altor traduceri. Diferenţele dintre Septuaginta şi textele ebraice ajunse la noi nu reflectă exclusiv diferenţele dintre feluritele texte ebraice întrucît nu se poate admite că Septuaginta a fost fidelă surselor sale.

Analiza comparată a textelor greceşti şi ebraice arată că Septuaginta se edifică prin ajustarea surselor, avînd în vedere anumite mize şi în conformitate cu datele unei realităţi conceptuale şi ideologice diferite de cea care a generat textele şi în care acestea circulaseră. Chiar avînd în vedere o varietate mare a textelor ebraice, precum şi faptul că sursele Septuagintei nu au mai ajuns să fie folosite şi de traduceri ulterioare (precum Vulgata), prin caracterul modificărilor de mai jos, se conturează anumite motive ale căror semnificaţii arată că este vorba despre prelucrarea textului ebraic, iar nu despre texte ebraice diferite. Orice grad de profunzime ar avea aceste intervenţii, ceea ce modifică ele indică cu limpezime mizele traducătorilor şi modalităţile lor de acţiune. În plus, diferenţele care urmează permit observarea căilor urmate de către traducători şi revizori.

III.2.1. Intervenţii cu mize conceptuale. Autorii Septuagintei îşi concep textul ca pe o traducere ce are de îndeplinit, în principal, două tipuri de finalităţi.

În primul rînd, textul era destinat înţelegerii sale de către un public destul de larg, motiv pentru care efortul traducătorilor se îndreaptă constant către lămurirea textului, a conţinuturilor şi a semnificaţiilor sale. Apoi, autorii traducerii sînt atenţi la conţinutul şi la organizarea informaţiei care pleacă spre cititor, fiind conştienţi de caracterul formator al povestirii.

Ei încearcă să orienteze cititorul – văzut în lumea în care acesta trăia –, ferindu-l de confuzii, dar şi de înţelegerea textului în modalităţi necorespunzătoare cu ceea ce traducătorii considerau a fi semnificaţiile adevărate ale textului. Sub acest aspect, traducătorii nu vor să îşi asume riscuri de vreun fel.

Scris în alte vremuri, pentru alt public, trăind într-o cu totul altă lume, textul biblic ebraic conţine unele justificări sau forme de pledoarie, dar

Page 74: Norma Literara

De la traducere la norma literară

74

cu alt obiect, altfel orientate şi cu alte mize. Astfel, aici apar mai curînd justificări ale unor acţiuni, încercări de formare a unor curente şi tendinţe de opinie, lucru firesc dacă ne gîndim că textul original privea – sub toate aspectele – ceea ce se petrecea şi ceea ce se gîndea în sînul unei comunităţi mult mai puţin supuse deschiderii decît cea iudaică din lumea elenistică.

Efortul lor este complex şi, pe lîngă precizările cerute de nivelul

pur lingvistic al textului, are în vedere adecvarea textului ebraic la lumea în care pătrunde, clarificînd şi interpretînd segmente ale acestuia, susceptibile de a fi socotite obscure, misterioase, încărcate de un miez dens, greu sau deloc accesibile receptorului.

Totodată, autorii Septuagintei construiesc o întreagă retorică prin care încearcă inducerea unor convingeri la cititor, care să favorizeze o direcţie de modelare, prevenind eventuale forme de aversiune. Fie că este vorba despre poporul evreu, fie că este vorba despre unele personaje – cu miză – ale povestirii, fie că este vorba despre Yahweh, fie că este vorba despre expresii idiomatice, septuaginţii simt nevoia de a elimina ambiguităţile sau căile de înţelegere neconforme cu ceea ce înţelegeau ei din textul ebraic.

Aplicarea asiduă a acestui procedeu arată cu limpezime că, în fapt, Septuaginta reprezintă reconstruirea în limba greacă a textului ebraic, acomodat la mentalitatea grecească; acest text nu este o traducere, ci o altă Torah.

III.2.1.1. Versetul de sub Gen., 2, 2 apare în textul latin după cum urmează: „conplevitque Deus die septimo opus suum quod fecerat et requievit die septimo ab universo opere quod patrarat”. În ambele locuri, textul ebraic prezintă y[ (iybiV .h; ~ A*YB; ‘în ziua a şaptea’. Versiunile siriace, samaritene, targum-ul Onkelos spun acelaşi lucru: că în a şaptea zi s-a încheiat Creaţia şi Dumnezeu s-a odihnit, ceea ce se reflectă şi în traduceri precum: B.Jer., de Carrières, Segond, B.germ., K.J., B.magh.

Se pare că autorii Septuagintei au văzut aici deschizîndu-se calea unei posibile autocontradicţii biblice – cu toate neînţelegerile şi consecinţele care ar decurge din aceasta – şi găsesc prilejul de a o înlătura, motiv pentru care versetul devine astfel: KaiV sunetevlesen oJ

Page 75: Norma Literara

Sursele prime

75

qeoV" ejn th/~ hJmevra/ th/~ eJvkth/~ taV evjrga aujtou~ a$ ejpoivhse kaiV katevpause (oJ qeoV" ejn) th/~ hJmevra/ th/~ evbdovmh/ ajpoV pavntwn tw~n ejvrgwn aujtou~ wJ~n ejpoivhse. Deşi este dificil de spus dacă traducătorii Torei în limba greacă au tradus cu precauţie sau au urmat ceea ce apărea în textele ebraice pe care le-au utilizat, cert este că textele ebraice care au ajuns pînă la noi, precum şi cele care le-au urmat întocmai nu conţin deosebirea ‘ziua a şasea’ / ‘ziua a şaptea’ şi nu sugerează nicicum lucrul de care autorii Septuagintei s-au ferit49.

III.2.1.2. Sub Ex., 12, 40, textul latinesc: „habitatio autem filiorum Israhel qua manserant in Aegypto fuit quadringentorum triginta annorum” redă întocmai secvenţa corespunzătoare din textele ebraice: ceea ce ,ומושב בני ישראל אשר ישבו במצרים שלשים שנה וארבע מאות שנה׃apare şi în B.Jer., de Carrières, Segond, B.germ., K.J., B.magh. Faţă de acestea, Septuaginta prezintă: JH deV katoivkhsi" tw~n niw~n jIsrahvl hJvn katwv/khsan ejn th/~ Aijguvptw/ kaiV ejn gh~/ Canaavn ejth tetrakovsia triavkonta.

Probabil că „îndreptarea” decurge dintr-o perspectivă prea nuanţată, deoarece, în versetul următor, textul grecesc – precum toate celelalte – va traduce: KaiV ejgevneto metaV taV tetrakovsia ejvth, ejxh~lqe p~sa hJ duvmani" kurivon ejk gh~" Aijguvptou nektov". Chiar dacă lucrurile pot fi motivate cumva ulterior50, modul acesta de a acţiona indică scrupulozitatea exagerată a autorilor Septuagintei51.

49 Vezi şi comentariul din ediţia de Carrières: „Die septimo. Exclusive.

Itaque dominico die opus creationis inchoatum”. 50 În de Carrières există o notă explicativă: Quadrigentorum triginta

annorum. Si numerare incipiamus ab anno 75 Abrahami, quo anno Abraham evocatus a Deo coepit ab Haran peregrinar versus terra Chanaan. Dicitur autem habitatio fuisse 430 annorum, quia media hujus temporis parte in Aegypto fuerunt, hoc est, 215 annis, quae etiam pars potior fuit, et magnis calamitatibus Hebraeorum insignis.

51 Desigur, cele mai vechi manuscrise actuale ale Septuagintei (precreştine, dar ulterioare secolului al III-lea î.e.n.) prezintă diferenţe însemnate faţă de textul grecesc original.

Page 76: Norma Literara

De la traducere la norma literară

76

III.2.1.3. Sub Gen., 6, 6, se spune despre Creator: „paenituit eum quod hominem fecisset in terra et tactus dolore cordis intrinsecus”, traducere care redă fidel ceea ce apare în textele ebraice: וינחם יהוה ‘se căi Eternul’, respectiv: ויתעצב אל־לבו׃ ‘şi se mîhni în inima sa’. Socotind, probabil, că aşa ceva nu se poate petrece sau că secvenţa ar putea stîrni confuzie la receptor, autorii Septuagintei acomodează textul la concepţia lor despre Yahweh şi redau segmenul altfel: kaiV ejnequmhvqe oJ qeov", oJvti ejpoivhse tovn ajvnqrwpon ejpiV th~" gh~". KaiV dienohvqh, utilizînd doi compuşi care atenuează perspectiva ce atribuie Divinităţii trăsături antropice.

La fel cum este plin de situaţii în care se prezintă măreţia lui Dumnezeu, textul Torei abundă în situaţii în care Dumnezeu se mînie, se bucură, află că e bine sau rău ceea ce face, se răzgîndeşte, toate acestea constituind metafore care indică rupturi între modalităţile figurativ-afective de exprimare şi elementele de raţionalitate pe care concepţia filosofică în formare voia să le promoveze. Semnificativ rămîne felul în care diferiţii traducători ai textului au tratat aceste situaţii. Probabil că autorii Septuagintei aveau conştiinţa acută a faptului că textul intra într-o lume în care zeii se comportau ca nişte oameni extrem de capricioşi şi de pasionali52, însuşi destinatarul principal putînd fi pîndit de înţelegerea greşită sau distorsionată. De altfel, acest punct a rămas unul de continuă reflecţie, în sensul că exegezele, comentariile, predicile se opresc

52 Din nou, este de menţionat explicaţia raţională, lipsită de îngrijorare şi

plină de încredere în înţelegerea umană, care apare în de Carrières: „Poenituit eum. Sine poenitentia sunt dona Dei: sed ita loquitur Scriptura per anthropopathiam”. Alături de aceasta se află şi nota lui F. Vigouroux, din B.P.: „Les expressions se repentir, être touché jusqu’au fond du coeur, sont ici purement métaphoriques et signifient, sous les emblèmes des affections humaines, le décret par lequel Dieu avait arrêté qu’il punirait les hommes obstinés dans leur désordre et dans leur incrédulité”. Desigur, nevoia de a da astfel de note, resimţită de către autorii ediţiilor, indică, prin sine, aceeaşi posibilă îndoială şi îngrijorare cu privire la felul în care receptorul ar putea interpreta respectiva secvenţă.

Page 77: Norma Literara

Sursele prime

77

neobosit asupra sa, încercînd mereu să ofere publicului explicaţii spre a nu lăsa o astfel de chestiune în voia şi în puterea minţii fiecăruia.

III.2.1.4. Tendinţa aceasta, însă, nu este o caracteristică exclusivă a Septuagintei. Sub Gen., 41, 50, în Vulgata apare: „nati sunt autem Ioseph filii duo antequam veniret fames quos ei peperit Aseneth filia Putiphare sacerdotis Heliopoleos”. În textul ebraic apare: תבוא שנת הרעב mai înainte de a veni anul foametei’. Este un caz în care‘ בטרםtraducătorii au considerat că trebuie să rezolve cumva problema ridicată de textul ebraic (era limpede anunţat că vor fi şapte ani de foamete, şi nu unul, cum se putea crede citind această secvenţă). Soluţia din Vulgata este preluată şi de Luther, unde se spune că fii lui Iosif s-au născut: „bevor die Hungerzeit kam”. B.magh. prezintă: „Mielőt kitört az éhinseg, Józsefnek két fia született. (...)”, în vreme ce Pentateuhul lui Heltai prezintă: „Es Ioseplmec két fia lön, minekelötte eliött volna az éhsegnec esztendeie (...)”.

Soluţia se regăseşte în K.J.: „before the years of famine came” şi în Segond: „Avant les années de famine”. Pe aceeaşi linie, dar mult mai decişi în a fi riguroşi, autorii Septuagintei merg pînă la capăt şi vor specifica şi numărul anilor de foamete: Tw/~ deV jIwshVf ejgevnonto nivoi duvo proV tou~ ejlqei~n taV eJptav ejvth tou~ limou~, ouJv" ejvteken aujtw/~ jAseneVq hJ qugavthr Petefrh~ iJerevw" JHelioupovlew".

În esenţă, deosebirile acestea au drept cauză imediată menţiunea din textul ebraic, unde se vorbeşte despre „anul foametei”. Socotind că ar aduce în textele lor presupusa contradicţie, traducătorii care fac apel la textul ebraic se simt în situaţia de a căuta soluţii pentru a nu încurca pe cititor (un cititor dotat cu ascuţiul spirit dialectic grecesc). Cea mai ingenioasă soluţie este cea din Vulgata şi din B.germ., unde se evită menţiunea temporală şi se face referinţă doar la foamete. Neputînd renunţa la urmarea formală a textului, traducătorul maghiar şi cel englez vor face o schimbare ce trebuie să le fi părut minoră: plural în loc de singular. Traducătorii Septuagintei vor opta pentru repetarea informaţiei privitoare la numărul anilor de privaţiuni. Tocmai această rigoare insistentă este de natură să arate nu doar atenţia la detaliu, ci şi grija de a nu perpetua neclarităţi şi obscurităţi, ori de a nu lăsa loc unor erori, chiar

Page 78: Norma Literara

De la traducere la norma literară

78

atunci cînd acestea ar proveni din scrupulozitate exagerată. Singurul text care urmează fidel pe cel ebraic este B.Jer., unde se spune: „Avant que vint l’année de la famine”. Este cît se poate de evident că autorii acestei traduceri au sesizat ceea ce sesizaseră ceilalţi, şi nu din obedienţă sau dintr-o rigoare formală greşit înţeleasă şi aplicată au optat pentru soluţia care acordă încredere textului şi cititorului. În locul respectiv, povestirea (care se desfăşoară pe mai multe planuri paralele) îşi întrerupe un plan. Versetul 44 încheie segmentul care descrie începutul existenţei binecuvîntate a lui Iosif în Egipt (visele faraonului, ieşirea din închisoare, dezlegarea viselor, soluţiile concrete la criza viitoare şi demnitatea cîştigată de Iosif prin acceptarea planului său de către faraon). Versetul 45 se referă la statutul social al lui Iosif, dar dintr-o perspectivă complementară (are loc schimbarea numelui său53 şi acceptarea sa în rîndul egiptenilor, prin căsătoria cu o egipteancă de sînge preoţesc). Planul anterior revine prin următoarele patru versete, în care Iosif este arătat punîndu-şi în act planul de aprovizionare. În sfîrşit, planul povestirii este iarăşi întrerupt; în următoarele trei versete (50-52) aflăm că Iosif capătă doi fii, numele fiecăruia indicînd cicatrizarea unor mai vechi răni adînci. În versetul 50, aşadar, nu este vorba despre foametea ce va veni. Ea nu este decît un reper în timp. Ceea ce, de fapt, spune textul în acest loc este că, după căsătoria care a avut loc la trei ani de la eliberare, în interval de patru ani54, lui Iosif, i s-au născut cei doi fii. Faptul concret la care, în acest loc, vrea să se refere textul ebraic în

53 Pentru semnificaţiile profunde ale acestui proces, vezi, printre altele,

Al. Gafton, Numele în Biblie, în AUI, LI (2005), p. 165-179. 54 În versetul 46 se spune că Iosif era în slujba şi în graţiile faraonului de

trei ani. Textul punctează momentele semnificative şi relevante pentru ceea ce are a transmite. Iosif şi-a început punerea în aplicare a planului imediat după învestirea sa. Versetul 46 se raportează doar la momentul căsătoriei lui Iosif; nu este nevoie să se spună că, timp de trei ani, acesta a administrat recoltele şi a făcut aprovizionarea. După trei ani, însă, el a fost acceptat total de către egipteni, care i-au permis să-şi amestece sîngele cu al lor. În următorii patru ani, Iosif şi-a continuat activitatea de administrare a recoltelor (în versetul 48 chiar se spune că el a strîns recoltele celor şapte ani de belşug).

Page 79: Norma Literara

Sursele prime

79

mod special este acela că, înainte de primul an al foametei, înainte de a începe aceasta55 adică, ambii fii ai lui Iosif erau deja născuţi.

III.2.1.5. Versetul 10, din Ex., 24 începe prin: ויראו את אלהי ישראל, redat întocmai de Vulgata: „et viderunt Deum Israhel”. Probabil că autorii Septuagintei au considerat că textul este greşit sau corupt, fiind un soi de blasfemie dacă ar rămîne ca atare. De aceea, ei îl vor modifica după cum urmează: KaiV ei\don toVn tovpon, ou%% eiJsthvkei oJ qeov" tou~ jIsrahvl56.

III.2.1.6. Sub Gen., 17, 16, Yahweh îi spune lui Avraam: ממנה יהיו׃ כתיובר א◌תה וגםנתתי ממנהל䑨 בן וברכתיה והיתה לגוים , ceea ce se redă fidel în Vulgata prin: „et benedicam ei et ex illa dabo tibi filium cui benedicturus sum eritque in nationes et reges populorum orientur ex eo”. Cum se vede, textul ebraic face referire doar la Sarah, singura dată cînd este vorba despre Avraam fiind atunci cînd, încă o dată, se subliniază importanţa soţiei sale: בן 䑨וגםנתתי ממנהל „ex illa dabo tibi filium”, unde este aproape sigur că accentul sintactic cade pe pronumele feminin.

În comparaţie cu cea indoeuropeană, lumea semită a avut mereu o atitudine aproape egalitaristă în ceea ce priveşte poziţia socială a femeii. Se pare că, la vremea traducerii Septuagintei, un verset precum cel care apare în textul ebraic era greu de admis.

Atenţi la toate micile amănunte, traducătorii Septuagintei vor aduce secvenţei respective o modificare aparent minoră: Eujloghvsw deV aujthvn, kaiV dwvsw soi ejx aujth~" tevknon , kaiV eujloghvsw aujtov, kaiV ejvstai eij" ejvqnh, kaiV basilei~" ejqnw~n ejx aujtou~ ejvsontai. Chiar dacă poartă discuţia cu Avraam, Yahweh face un şir de promisiuni (naţiile, împăraţii, toată mărirea care va intra în lume prin Sarah) care se referă în mod direct la Sarah şi la fiul promis prin aceasta. Astfel stau lucrurile în textul ebraic şi în cele care îl urmează. În Septuaginta are loc o

55 Limba ebraică cunoaşte astfel de modalităţi eliptice de exprimare,

subînţelesurile pe care le poate dezvolta permiţîndu-i asemenea formule. 56 Grija aceasta este la fel de mare sub Ex., 29, 45.

Page 80: Norma Literara

De la traducere la norma literară

80

refocalizare, în locul femeii (Sarah), care se afla în centru, fiind plasat bărbatul (fiul promis lui Avraam).

III.2.1.7. Abătîndu-se de la ceea ce apare în textul ebraic, sub Gen., 43, 28, traducătorii Septuagintei fac un adaos prin care atribuie sobrului şi reţinutului Iosif nişte cuvinte pe care este aproape imposibil de crezut că le-ar fi rostit în acel context. La un moment dat, Iosif întreabă pe evrei (fraţii săi) dacă tatăl lor – de care îi vorbiseră la precedenta lor întîlnire – este sănătos. Aparent, înaltul dregător interesat de comerţul care părea să se stabilizeze punea mici întrebări complezente. În realitate, Iosif se interesa de tatăl său, numai că fraţii săi nu ştiau nimic din toate acestea, iar Iosif încă nu intenţiona să îşi dezvăluie identitatea.

Textul latin: „qui responderunt sospes est servus tuus pater noster adhuc vivit et incurvati adoraverunt eum” redă întocmai ceea ce apare în textul ebraic: ׳וישתחו׃ ויקדו חי עונו לאבינו לעבד䑨 שלום. În Septuaginta versetul devine precum urmează: JUgiaivnei oJ pai~" sou oJ pathVr hJmw~n, ejvti zh~/. KaiV e\ipen: Eujloghmevno" oJ ajvnqtrwpo" ejkei~no" tw~/ qew~/.

Este inimaginabil ca acela care: are tăria de a-şi lăsa fraţii să plece fără nici cea mai mică umbră de banuială, are tăria de a-l păstra pe Simon fără a avea discuţii cu acesta (textul nu pomeneşte nici măcar că Iosif l–ar fi vizitat vreodată în închisoare pe temperamentalul Simon) şi reuşeşte să facă în aşa fel încît Simon nu află absolut nimic despre identitatea ori, măcar, despre originea israelită a puternicului şi vestitului dregător, în sfîrşit, ca acela care are tăria de a-şi duce pînă la un punct îndepărtat tot planul, să aibă vreun moment de scăpare, în care să deraieze sub aspect comportamental făcînd gafe pe care pînă şi nişte păstori nomazi le-ar fi sesizat. În fapt, izbucnirea finală a lui Iosif este indiciul cel mai puternic al faptului că, pînă atunci, nu avusese loc nici cea mai mică dezvăluire. De asemenea, faptul că, în momentul dezvăluirii, ţine ca, mai întîi, să iasă afară din încăpere egiptenii care-i serveau casa nu decurge doar din pudoare şi din nevoia de intimitate, ci este semnul capacităţii lui Iosif de a-şi domina pornirile afective, continuînd – prin aceeaşi formă a înfrînării – starea de nedezvăluire. Toate acestea se petrec astfel deşi

Page 81: Norma Literara

Sursele prime

81

Iosif ştia că, în scurtă vreme, va deveni public faptul că marele Ţofnath-Paaneach era evreu şi îşi aducea tatăl şi fraţii, nişte umili crescători de animale, să locuiască în Egipt, în condiţii privilegiate.

Adăugirea textului grecesc pare a fi destinată publicului contemporan traducătorilor, care, pesemne, ar fi fost neînţelegător faţă de situaţia expusă de textul ebraic, în care atitudinea sobră a lui Iosif este neştirbită pînă spre final.

III.2.1.8. Sub Gen., 41, 16 apar următoarele două variante: „respondit Ioseph absque me Deus respondebit prospera Pharaoni”, ceea ce - cu excepţia primului segment - redă întocmai: : את־שלום פרעה יבלעד אלהים יענה Textul grecesc redă întocmai .ויען יוםף את־פרעה לאטר doar primul segment ‘şi răspunse Iosif lui Faraon, zicînd’, după care intervine în text: jApokriqeiV" deV jIwshVf ei\pe tw/~ FarawV: jvAneu tou~ qeou~ oujk ajpokriqhvsetai toV swthvrion Farawv.

Cum se observă, fără a renunţa la credinţa şi la convingerile sale, în textul ebraic Iosif vorbeşte faraonului aşa cum era de aşteptat pentru două persoane aflate pe poziţii atît de diferite şi într-o situaţie ca aceea. În mod respectuos - atît faţă de Faraon, cît şi faţă de divinitatea în care credea şi căreia i se închina -, Iosif îl asigură pe faraon că Dumnezeu se va îngriji de pacea sufletească, de liniştea spirituală a faraonului. Practic, textul ebraic este cît se poate de obiectiv, iar atitudinea pozitivă faţă de acest faraon este concordantă cu realitatea faptelor expuse în text. La urma urmelor, acest faraon se dovedeşte înţelept şi îngăduitor deoarece înţelege potenţialul lui Iosif, îl scoate din închisoare, facilitîndu-i dezvoltarea nelimitată a aptitudinilor şi capacităţilor sale. Comportamentul său va fi extrem de binevoitor faţă de Iosif şi de familia sa (în vreme de mare strîmtorare a propriului popor, faraonul acordă acesteia privilegii consistente, îl primeşte pe Iacob şi acceptă ca umilul păstor să-l binecuvînteze în numele zeului său pe preaputernicul şi educatul urmaş al lui Osiris, îl înnobilează pe Iosif prin căsătoria cu fiica unui înalt sacerdot). Septuaginta modifică în mod consistent această perspectivă încărcînd-o de severitatea condiţionării, foarte probabil deoarece simplul nume faraon, pentru cititorii Bibliei, trebuia să fie veşnic negativ, pesemne datorită faraonului din vremea lui

Page 82: Norma Literara

De la traducere la norma literară

82

Moise57, acela care, prin împietrirea la care Yahweh l-a supus, a anulat tot binele pe care faraonul lui Iosif îl făcuse casei lui Israel.

57 De altfel, Vechiul Testament se dovedeşte a fi părtinitor cu personajele

sale, uneori peste măsură. Abel, Noe, Avraam, Lot, Iacov, Iosif, Moise, spre exemplu, sînt nu doar privilegiaţi prin text, dar chiar beneficiază de încadrări şi descrieri prin care cititorul aproape este obligat să le fie favorabil, să-i îndrăgească, chiar să îi scuze. Tot astfel, alte personaje sînt prezentate în tonuri sumbre, ca fundamental negative. Exemplul cel mai elocvent este al lui Cain. În momentul sacrificiului, nici Cain, nici Abel nu sînt, în mod explicit, conotaţi cumva.

În cadrul jertfei, Abel oferă carne, Cain plante, adică fiecare oferă ceea ce are, fapt perfect compatibil cu cerinţele Divinităţii – formulate ulterior prin Legea lui Moise –, care cerea ca fiecare să ofere, sub formă de jertfă (adică în cadrul unui ritual şi despărţindu-se de produse proprii care fac obiectul nevoilor sale), ceea ce produce şi deţine. Yahweh aşteaptă acelaşi lucru de la ei şi, chiar şi după ce doar jertfa lui Abel este primită, nu şi cea a lui Cain. Apoi, Divinitatea se adresează fratelui mai mare (după nume, acesta pare a fi fost predestinat spre victorie, rădăcina numelui Cain provenind dintr-un cuvînt cu sensul ‘a cîştiga, a obţine’; în acest caz avem un prim exemplu de situaţie în care fiinţa umană îşi schimbă radical destinul prin faptele sale) în modul cel mai părintesc (Gen., 4, 4-7).

Deşi se tulbură şi se arată predispus către păcat, Cain primeşte de la Eternul un sfat de maximă generozitate divină şi cardinală importanţă, prin care i se explică că, făcînd binele, oamenii sînt răsplătiţi, iar dacă păcătuiesc, dînd răului forţa răului de a-i afecta. Chiar mînaţi de pornirile interne spre rău, oamenii sînt dotaţi cu tăria de a rezista tentaţiilor răului şi de a domina păcatul. În mîinile oamenilor, aşadar, se află consecinţele faptelor lor şi soarta lor. („iratusque est Cain vehementer, et concidit vultus eius. Dixitque Dominus ad eum: Quare iratus es? et cur concidit facies tua? Nonne si bene egeris, recipies? Sin autem male, statim in foribus peccatum aderit? Sed sub te erit appetitus ejus, et tu dominaberis illius”).

Cain va nesocoti acest sfat, va comite teribila crimă, o va ispăşi trăind, dar disjuncţia dintre cei doi fraţi pare a avea un caracter radical dat de oameni, nu de Divinitate. În fapt, principalul element de dinamică al textului biblic decurge din prezenţa unor contrarii polarizate la maximum prin atitudinea oamenilor faţă de cele prezentate în text.

Page 83: Norma Literara

Sursele prime

83

III.2.1.9. Alteori Septuaginta se îngrijeşte de imaginea evreilor în lume, chiar dacă textul ebraic prezintă mai degrabă realităţi nuanţate, iar nu contraste absolute şi ideale.

Deşi două din dimensiunile pe care Torah este construită sînt, una profetică, alta soteriologică, ea nu face din evrei victime, iar din neevrei agresori, nu îngroapă faptele în mlaştina suspiciunilor şi a persecuţiei, evreii nu privesc şi nu sînt priviţi cu ochi bănuitori.

Dimpotrivă, textul ebraic este o prezentare în limite normale a unei istorii. Mereu apar duşmani din interior şi din exterior, credinţa trebuie păstrată şi apărată prin efort continuu deoarece este rodul unui efort civilizator. Toate acestea sînt privite ca un dat obiectiv. Greşeli şi abateri se produc mereu, iar cei ce fac bine trebuie recompensaţi şi lăudaţi, cei ce greşesc trebuie pedepsiţi.

Cu alte cuvinte, textul ebraic prezintă întîmplările, extrage învăţămintele şi emite concluziile în modalităţi obiective. Textul grecesc devine atent la posibilele consecinţe ale unei astfel de lecturi, urmărind efectele în înlănţuirea lor şi, mai ales, încercînd să prevină pericole pe care le imaginează.

a) Privind la cele spuse de către faraon sub Ex., 1, 10: כמהנתח לו adică ‘haideţi, dar, să ne gîndim la ei’, se observă că textul ,הבהvorbeşte doar despre un plan (inteligent şi abil construit), care să prevină o posibilă aliere a evreilor cu duşmanii, în caz de război şi în contextul în care evreii din Goşen erau extrem de numeroşi. Fidele textului ebraic sînt traducerile din Segond, K.J., într-o măsură, B.Jer.

Exemplul extrem, dar în celălalt sens, îl constituie Lot. Singurul merit al

acestuia pare a fi acela că respectabilul model şi erou civilizator, Avraam, l-a luat cu sine, i-a acordat toate şansele posibile şi l-a tratat cu extremă îngăduinţă. Lot pare a fi exemplul de şansă infinită, dar mereu neonorată, el înşelînd orice aşteptare a lui Avraam. În cele din urmă, nu numai că din neamul său nu rezultă nimic demn de reţinut, dar urmaşii săi vor apărea dintr-un act teribil şi repetat, întrucît comite incest (de două ori, dar, chipurile, fără ştiinţă, căci era într-o avansată stare de ebrietate). Cu toate acestea, el este tratat cu toleranţă maximă, atît de către autorii textului sacru, cît şi de către majoritatea copleşitoare a exegeţilor şi comentatorilor.

Page 84: Norma Literara

De la traducere la norma literară

84

Chiar dacă textul ebraic nu deschide calea unor subînţelegeri, unele texte încearcă să-l ducă pe acesta pînă la ultimele consecinţe. Textul grecesc traduce secvenţa respectivă prin: Deu~te ouj~n, katasofiswvmeqa aujtouV", şi este aproape imposibil de spus dacă diferitele completări şi modulări pleacă de aici, deşi verbul utilizat în Septuaginta, katasofivzomai ‘a înşela printr-un discurs sofistic, prin viclenie’, diferă profund de cel din Vulgata, spre exemplu: „venite sapienter opprimamus eum (...)”. Ceea ce rămîne comun acestor traduceri (cu excepţia celei din Segond şi din K.J.) este tendinţa de a face – în mod explicit, dar în grade diferite – din cuvintele faraonului un discurs duşmănos la adresa poporului israelit.

b) În acelaşi sens trebuie luată şi omisiunea unui verset în care însuşi Yahweh se pronunţă fără echivoc: „Rursumque ait Dominus ad Moysen: Cerno quod populus iste durae cervicis sit” (Ex., 32, 9), secvenţa încă mult mai accentuată în textul ebraic: עם־קשה־ע◌רף הוא׃ ceea ce s-ar reda prin: ‘şi ,וי◌אמר יהו◌◌ה אל־משה ראיתי את־העם הוה והנהmai spuse Eternul către Moise: m-am uitat cu atenţie la acest popor şi, iată, am constatat că este un popor îndărătnic’. Versetul lipseşte cu desăvîrşire din majoritatea ediţiilor Septuagintei. Totuşi, unele prezintă: KaiV ei\pe kuvrio" pro" Mou>sh~n, levgwn: JEwvraka toVn laoVn tou~ton kaiV ijdouV laoV" sklhrotrachlov" ejsti.

III.2.2. Intervenţii determinate de factorul lingvistic. În alte cazuri, intervenţiile vizează ajustări de natură strict lingvistică. După cum este firesc, textul ebraic conţine nenumărate cazuri în care se utilizează expresii idiomatice caracteristice limbii ebraice. Multe dintre acestea sînt preluate în diferitele traduceri, nu doar atunci cînd respectivele limbi permit cu uşurinţă acest lucru, ci şi atunci cînd calcul este dificil de operat. Septuaginta nu face excepţie de la această practică, acest text conţinînd destul de multe calcuri, provenite din mai multe clase de situaţii.

Pe de altă parte, fiind un text adresat cititorilor care nu (mai) cunoşteau ebraica, traducătorii s-au ferit de la a calchia în situaţiile în care cititorul grec ar fi fost pîndit de înţelegerea distorsionată sau chiar complet greşită a textului. Pentru astfel de situaţii, ei caută şi găsesc

Page 85: Norma Literara

Sursele prime

85

felurite soluţii de echivalare, desigur, de fiecare dată încercînd să nu încalce principiul inteligibilităţii textului şi pe cel al orientării cititorului pe calea asumată de traducerea grecească.

III.2.2.1. Într-un moment al primei întîlniri dintre Iosif şi fraţii săi, acesta se face a-i acuza: „ut videatis infirmiora terrae venistis” (Gen., 42, 9). Textul grecesc a ales o altă modalitate de a reda acest conţinut: katanoh~sai taV ijvcnh th~" cwvra" hJvkate, unde taV ijvcnh avea sensul contextual ‘drumurile secrete, căile de acces ascunse’. Ambele tipuri de soluţii sînt căi de a rezolva, pentru receptorul textului, problema pusă de textul ebraic, care se exprimă metaforic: לראות את־ערות הארץ, adică: „spre a vedea goliciunea ţării (cu sensul ‘punctele slabe’)”. Textul latin echivalează acel conţinut eliberîndu-se de constrîngerea metaforei idiomatice. Este ceee ce, mai direct, se întîlneşte în B.Jer., unde se spune „points faibles”. Mai aproape de textul ebraic este textul lui Luther, care vorbeşte despre „wo das land offen ist”. Nu surprinde textul englez care, ca de obicei, încearcă să imite textul ebraic – chiar dincolo de limitele posibilităţilor limbii engleze –: „to see the nakedness of the land”.

Cum se vede, diferă calea textului grecesc, aceea a utilizării unui termen polisemantic care, în cele din urmă, duce cititorul grec către înţelegerea acceptabilă a textului. Într-un sens şi într-o oarecare măsură, avem a face cu înlocuirea unei expresii idiomatice cu o alta. În toate celelalte situaţii, textul ebraic rămîne baza în jurul căruia şi în funcţie de care traducătorii îşi construiesc soluţiile.

III.2.2.2. O traducere precum: „dară cum să mă asculte Faraon, mai tare cîndu-s cu usne netăiate împregiur?” (PO, Ex., 6, 12), redînd magh.: „(...) Fökeppen holott környülmetelkedetlen aiackal vagyoc”, foarte probabil, a putut genera neînţelegere (la bază fiind încercarea traducătorului de a reda întocmai sintagma şi metafora). În BB, segmentul este redat prin: „şi cum mă va asculta farao? Şi eu fără cuvînt sînt” (lucru care se datorează urmării textului grecesc, ejgwV deV

Page 86: Norma Literara

De la traducere la norma literară

86

ajvlogov" eijmi, acesta fiind cel care descifrează înţelesul echivalînd sintagma printr-o construcţie inteligibilă cititorului)58.

Ceea ce era de redat, (...) ואנ׳ ערל שפתים׃, apare cu fidelitate în Vulgata: „incircumcisus sim labiis”, constituind o sintagmă metaforică caracteristică spiritualităţii iudaice, şi pe care diferitele versiuni o redau cu rigoare formală sau liber: „how then shall Pharaoh hear me, who am of uncircumcised lips?” (K.J.), „wie sollte denn der Pharao auf mich hören! Dazu bin ich ungeschickt zum Reden” (B.germ.), „comment m’écouterait-il, moi qui n’as pas la parole facile?” (B.Jer., Segond). Precum sub Ex., 6, 30 (în Septuaginta, 7, 2), unde situaţia se prezintă la fel, apărînd: ejgwV ijscnovfwnov" eijmi, textul grecesc optează pentru renunţarea la formula idiomatică şi descifrarea ei pentru public, adică renunţă la fidelitatea formală şi traduce prin echivalarea dinamică, printr-o formulă mai transparentă, presupusă a fi universal-inteligibilă.

58 Situaţia se va schimba peste cîteva sute de ani, cînd sintagma va deveni

cunoscută. Vezi, de pildă, FA, 7, 51.

Page 87: Norma Literara

IV. Chestiunea normei literare Determinate de presiuni lingvistice (dinspre textul de tradus,

dinspre limba-sursă, dinspre limba-ţintă şi dinspre nivelul de dezvoltare al aspectului ei literar), de factorul uman (capacităţile şi calităţile de traducător şi revizor ale celui care a scris textul şi nevoile publicului concret) şi de cel social (felurite cerinţe ale spaţiului cultural şi cultural), soluţiile de traducere materializate în textele româneşti ale secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea reprezintă unul dintre factorii constitutivi ai vechiului aspect literar românesc.

IV.1. Limba. Fundamentul pe care se întemeiază şi care dinamizează cel mai mult o societate, fluidul organic şi relaţional cel mai puternic, care dă societăţii identitate structurală asigurîndu-i reala funcţionare, îl constituie comunicarea pe baze lingvistice. Evoluînd - ca orice sistem - în conformitate cu legile sale interne şi sub influenţa feluritelor interacţiuni, limba dezvoltă puternice presiuni prin care tinde să-şi utilizeze toate valenţele şi energiile. Totodată, ca oricare organism viu, limba prezintă o accentuată tendinţă spre stabilizare şi spre dobîndirea de identitate (ceea ce implică şi caracterul distinct). De aceea, una dintre cerinţele de bază ale societăţii faţă de limbă, dar şi o importantă cerinţă a limbii faţă de sine, o constituie cerinţa de stabilitate59. Dotată fiind cu trăsătura ‘procesualitate’, funcţionarea structurii şi a elementelor componente, adaptarea şi evoluţia sistemului se produc ca urmare a dinamicii generate de cele două forţe complementare, activate prin simpla funcţionare a sistemului şi prin acţiunea indivizilor: variabilitate şi creativitate / stabilitate şi imitaţie.

59 Ca orice realitate vie, pentru a funcţiona, limba are nevoie de stabilitate internă, unitate funcţională şi de elemente care să-i asigure identitate şi integritate. Numai astfel se asigură una dintre cele două condiţii de existenţă ale unui organism viu, precum şi funcţionalitatea, utilitatea reală şi reproducţia eficientă. Variabilitatea se dezvoltă ca o tendinţă naturală, concurată de cealaltă tendinţă naturală – stabilitatea. Aceste cerinţe intrinseci ale organismelor pot fi conştientizate de fiinţa umană şi practicate în mod asiduu, programat, în cadre statornicite cultural.

Page 88: Norma Literara

De la traducere la norma literară

88

În felul acesta, din gama variată de posibilităţi puse la dispoziţie de către sistem şi actualizate sau actualizabile la nivelul vorbirii, se statornicesc seturi de norme. Prin procese coercitive ce îmbracă diferite forme, comunitatea ajunge să-şi structureze şi să instituie un uz de care se foloseşte în mod curent în interacţiunile sale lingvistice.

IV.2. Individul. Întrucît, în general, discursul este orientat către şi în funcţie de receptor, individul are capacitatea de a sesiza diferenţele dintre cutumele sale lingvistice şi cele ale receptorului. La contactul cu un alt grai sau cu o altă normă – în urma cumpănirii celor două – el poate observa diferenţe semnificative (în plan vertical sau orizontal) şi care se cer amplificate ori reduse, în funcţie de intenţiile proprii. Întrucît modificările comportamentale ce decurg de aici nu au nicidecum legătură cu principiul economiei în limbă – sub aspectul particular al comodităţii –, ci mai degrabă cu utilitatea ori eficienţa în plan social, se înţelege că activarea mecanismelor psihice de repoziţionare este un proces viguros. Baza procesului fiind subiectivă, cedările şi renunţările la propriile caracteristici şi deprinderi au loc sub imperiul scopului, cel mai ades acesta fiind de ordin social.

Individul vorbitor de grai şi dotat cu mobilitate socială, avînd acces la norma supraordonată şi la graiuri şi aspecte literare paralele, poate fi determinat să abandoneze particularităţi ale graiului său. În cazul în care se află în situaţia de a se aclimatiza într-o arie cu un alt grai şi cu un aspect literar diferit de cel al propriei zone de provenienţă, procesul poate fi mai acut, iar modul în care se raportează la particularităţile acelei norme este mai puţin legat de relaţia acesteia cu graiul de la baza ei sau cu graiul şi aspectul literar familiare, şi mai mult cu caracterul ei social. Cu alte cuvinte, cel puţin unele dintre diferenţele acelui aspect literar faţă de graiul său vor fi socotite şi tratate ca nişte constrîngeri necesare accesului la norma cultă, iar nu la un alt grai.

Această căutare pe verticală şi presiunile din ambele sensuri pot apărea atît în sînul aceluiaşi dialect, cît şi interdialectal. În cel de-al doilea caz vor putea apărea abateri faţă de norma-ţintă, mai ales acolo unde diferenţele dintre particularităţile graiului propriu şi cele ale normei graiului de la baza aspectului literar adoptat vor fi incomode,

Page 89: Norma Literara

Chestiunea normei literare

89

supărătoare, inacceptabile. Stările acestea sînt mult mai rare decît ar părea la prima vedere şi, oricum, remediabile în timp. Dacă lucrurile stau astfel, atunci putem socoti că aspectele literare ale acelor graiuri erau încă prea puternic ancorate de graiurile din care decurgeau, principiile de selecţie fiind încă prea firave, operînd greoi, adică nedînd prea lesne vorbitorului posibilitatea de a le aplica în caz de nevoie; ele erau incipiente şi în curs de constituire.

Înglobînd elemente provenind din baza pe care s-a constituit competenţa sa primară şi elemente adoptate din succesivele medii străbătute pe parcursul vieţii şi fiind posibil ca individul să deţină structuri lingvistice caracteristice mai multor registre şi straturi sociale, unor straturi temporale diferite şi mai multor arii geografice, pe toate acestea adoptîndu-le şi stăpînindu-le în diferite măsuri, limba individului se arată a fi deosebit de adaptabilă la realităţile sociale cu care acesta se confruntă. Aceşti modificatori ai structurii de bază pot fi actualizaţi de către vorbitor în variatele situaţii de comunicare cărora trebuie să le facă faţă. Ţinînd seamă de posibilul caracter compozit al idiolectului unui astfel de vorbitor real, este evident că recombinarea respectivelor structuri (eventual capacitatea vorbitorului de a actualiza acele structuri în diferite doze şi la diferite momente) generează o unitate mai degrabă relativă.

IV.3. Comunitatea lingvistică este mediul de producere şi reproducere a limbii. Exerciţiul constant al limbii favorizează stabilizarea acesteia la nivelul comunităţii, actualizarea constantă a anumitor trăsături – efect al principiului economiei, al tendinţelor de a utiliza o limbă dotată cu identitate şi de a imita variantele dotate cu autoritate – putînd determina destul de uşor crearea de seturi de norme. Între diferitele comunităţi lingvistice există diferenţe semnificative, date, în special, de mărimea acestora, de gradul de coeziune a membrilor şi de contactele externe pe care comunitatea le are. Într-o comunitate mai puţin expusă contactelor, cutumele lingvistice (ca şi celelalte tipuri de cutume, de altfel) apar şi se instituie mai repede, forţa coercitivă care conduce la fixarea acestora şi care veghează la

Page 90: Norma Literara

De la traducere la norma literară

90

respectarea lor fiind infinit mai mare decît în cazul comunităţilor largi şi aflate în contacte cu alte comunităţi.

Creaţia lingvistică este mult mai lentă şi mai supusă cenzurii în cazul comunităţilor mici şi închise, în comparaţie cu ceea ce se întîmplă la interiorul comunităţilor largi şi deschise. În cele dintîi, cei ce dau gir inovaţiilor deţin o mai mare autoritate, tendinţele de dobîndire şi de conservare a identităţii sînt extrem de mari, iar convenţiile ce au darul de a marca identitatea comunităţii se instituie mult mai lesne. Variabilele decurg din evoluţiile fireşti ale limbii, din adaptarea acesteia la schimbările realităţii, în vreme ce constantele sînt cerute de nevoile sistemice ale limbii şi ale grupului, dar se concretizează tot prin acţiunea anumitor indivizi ai grupului. Ceea ce diferă la nivelul celor două tipuri de comunitate, însă, este rata jocului dintre stabilitate şi variabilitate, stabilitatea fiind un element necesar identităţii cu sine, lucru de care comunităţile mai mici par a avea o nevoie vitală. În fapt, încercarea de a asigura existenţa unor seturi coerente de principii şi norme de reproducere a limbii constituie o acţiune care – mai degrabă inconştient, aproape în modalităţi biologice – se constată la nivelul oricărui organism, indiferent de mărime.

Deosebirea fundamentală stă în aceea că, dacă acest lucru este mai lesne de realizat şi de păstrat în comunităţile mici şi relativ închise, în cazul celorlalte comunităţi, există un decalaj între producerea şi reproducerea limbii, creativitatea indivizilor, deschiderea şi receptivitatea lor la inovaţii, pe de o parte, şi capacităţile de a cenzura creativitatea şi de a tria şi ordona pe baze coerente materialul lingvistic aflat în continuă mişcare, de cealaltă parte.

În secolul al XVI-lea românesc, pe fondul unei deschideri la nivelul comunităţilor – date de felurite condiţii sociale, de circulaţia textelor şi de existenţa unor centre de cultură cu autoritate crescîndă – se instaurează un dezechilibru între jocul dintre creaţie şi imitaţie, controlul factorilor centripeţi scade, iar la nivelul uzului apare un nou tip de raport, în care dominanta nu o mai constituie imitaţia, precum în comunităţile restrînse şi închise.

Page 91: Norma Literara

Chestiunea normei literare

91

IV.4. Scrierea este în măsură să evidenţieze lucrurile încă şi mai bine, deoarece, deosebit de rostire, ea este un act mediat. Avînd a vehicula conţinuturi către persoane absente din spaţiul şi timpul în care se află vorbitorul, scrisul nu se impune ca oglindă a rostirii, căci ajunge să implice şi necesitatea de a stopa tendinţe diferenţiatoare, solicitînd neglijarea anumitor deosebiri. Este un motiv în plus pentru care limitele pînă la care merg deosebirile dintre scrieri sînt mult mai restrînse în ansamblu decît cele care privesc vorbirea.

Pe de o parte, scriptorul tinde să adopte un comportament care caută, află şi respectă tipologii, ceea ce înseamnă şi că el poate deveni insensibil la forme pe care se părea că şi le-a asumat şi pe care deja le încadrase. Fiind o formă de contact între clasele sociale, scrierea favorizează contactul pe verticală, amorsează procesul ascensional al aspiranţilor şi conduce la amestec prin contact. Contrapartea, însă, stă în faptul că cerinţele intrinseci ale scrierii facilitează receptivitatea faţă de formele necaracteristice propriei norme60, motiv pentru care, în perioadele de începuturi, norma se structurează chiar sub pana acelor scriptori, găsindu-şi făgaşul cu oarecare şovăire. Notînd dezvoltările regionale ale aceleiaşi limbi – care a evoluat în anumite cadre istorice, sociale şi geografice – scrierea indică o îmbinare particulară a reacţiilor retractil-conservatoare, de natură să contribuie la prezervarea identităţii, cu acţiunile de deschidere prin care se pun în act procesele asimilatorii (faţă de elementul alogen) şi omogenizante (faţă de elementul co-naţional). Aceasta este o dominantă importantă – avîndu-şi preţul ei, desigur – deoarece, în realitatea profundă şi esenţială, asimilarea nu este procesul prin care celălalt este aneantizat, ci doar o formă de

60 Lipsa barierelor în calea înţelegerii – chiar în cazul conţinuturilor exprimate prin fonetisme şi forme diferite –, forţa de a transgresa deprinderile formale, precum şi lipsa constrîngerilor dinspre o normă literară coerentă şi încetăţenită (în esenţă, lipsa unei imagini grafice – care are forţa de abstractizare a oricărui obiect-icoană, cazul analfabeţilor sau al celor nefamiliarizaţi cu lectura şi cu scrierea fiind deosebit de revelator) au fost principalii factori care au făcut ca diferenţierile aici discutate să-şi piardă din valoarea pe care, în mod obişnuit, o au în cumpăna vorbitorului.

Page 92: Norma Literara

De la traducere la norma literară

92

contaminare prin care ambii supravieţuiesc, dar în modalităţi şi, eventual, cu ponderi diferite. Unele dintre aceste elemente s-au diferenţiat sau aveau concurenţi încă devreme, altele însă erau doar variante pe care o aceeaşi limbă le generase, frecvenţa lor redusă (sau în curs de scădere) într-o zonă neînsemnînd şi că ele nu sînt recognoscibile ori că ar fi inacceptabile, mai ales atît timp cît nu constituiau mărci inalienabile ale altei zone, ori forme de evitat cu orice preţ.

De aceea, este greu de acceptat că, în situaţia în care un revizor avea în faţă un text produs de reprezentanţii altui aspect literar, el ar fi avut posibilitatea reală de a opera substituiri regulate, coerente şi complete, aducînd un text scris într-o normă la coerenţa şi uniformitatea impuse de regulile celeilalte norme. Normele nu existau încă.

IV.5. Vechile texte româneşti prezintă un grad ridicat de eterogenitate – la comparaţia dintre ele, dar şi internă – sub aspectul formelor şi fonetismelor conţinute şi relativ la cerinţele unei norme literare. Într-o anumită măsură, această eterogenitate constituie rezultatul acţiunii factorilor de ordin diacronic şi diatopic – întrucît tendinţa generală de dezvoltare a limbii cuprinde vectori care conduc la diferenţiere prin evoluţie, concomitent cu un proces de mărire a coeziunii la interiorul unităţii (teritoriale, cultural-spirituale etc.) –, precum şi factorului uman, care este unul creativ61. Pînă în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, limba română îşi crease suficient de multe variante fonetice şi morfologice, iar acţiunea unei norme nu se exercitase nici în planul promovării unor principii, nici în cel al selecţiei formelor.

Analiza textelor din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea coocurenţa, în acel text, a unor variate fonetisme şi forme, uneori pe aceeaşi pagină

61 Spre exemplu, deşi vechile traduceri prezintă certe semne de urmare fidelă a textelor străine, de multe ori apar forme de manifestare a nevoilor de evitare a eventualei monotonii care s-ar fi creat printr-o prea ridicată consecvenţă în aplicarea soluţiilor de echivalare gramaticală şi lexicală. Cu repercusiuni asupra rezultatelor de la nivel lexical şi stilistic, astfel de cazuri nu lezează ideea de normă, atît cît se poate ea contura în secolul al XVI-lea.

Page 93: Norma Literara

Chestiunea normei literare

93

şi chiar pe acelaşi rînd, mai degrabă într-o stare de simplă coprezenţă decît într-una de concurenţă.

Codicele Bratul (1560) prezintă semne care atestă că lucrul a fost început cu hotarîrea de a respecta întocmai textul revizuit, dar, pe măsura înaintării lucrului, autorul începe să introducă în text formele cu care era familiarizat, fără a renunţa total la păstrarea altor forme, traducătorul sau revizorul cedînd treptat în faţa formelor care îi deveniseră familiare. CB se dovedeşte a fi text produs de o persoană deschisă la influenţe, aflată în contact cu texte sau vorbitori din zone învecinate, utilizînd o normă neunitară, doar relativ închegată, motiv pentru care în textul său apar forme destul de variate: oameni şi oamini, „dezlegatu-te-ai de muiere? Nu ceare muiare!”, pluralele năpăsti şi năpăste. În fapt, nu este vorba despre un amestec propriu-zis de forme, deoarece acest act care ar fi presupus deja o delimitare destul de fermă între norme, ci despre chiar desfăşurarea procesului de constituire a aspectului literar, proces aflat într-o etapă în care amploarea acumulărilor încă nu era îngrădită de principii riguroase de selecţie culturală. Doar unele afinităţi ale uzurilor limbii lui Bratul generau oarecari limitări sau, mai curînd, diferenţe de frecvenţă a formelor.

Din punct de vedere fonetic şi morfosintactic textul Paliei de la Orăştie (1582) prezintă un evident amestec de trăsături considerate a fi aparţinătoare fie zonei nordice, fie celei sudice. În modul cel mai natural, aici se combină forme precum: ziseşi cu dziseşi, ziseră cu dziseră şi cu dzisără, văzu cu vădzu, zi cu dzi, Domnedzeu cu Domnezeu cu Dumnedzeu şi cu Dumnedzeu, trimease cu trimise şi cu tremise, strînse cu strinse, pîne cu pîine, oamini cu oameni, zice cu dzice şi cu gice, besadă cu beseadă, heruvimi cu firovimii, conoscu cu cunoscu, şi toate acestea în proporţii slab dezechilibrate. Acelaşi text prezintă forme de gen.-dat. singular precum: adevărăturiei, adevărătureei, adevărătureii, adevărăturei, adevărăturii, unele coocurente pe aceeaşi pagină, vocativele fraţilor români! şi fraţi românilor!, pluralele jigănii şi jiganii, besezi/besedzi etc. Auxiliarul de viitor se poate întîlni sub ambele forme sub care apare în epocă, atît vei, cît şi veri, imperativul negativ de persoana a doua plural, de asemenea,

Page 94: Norma Literara

De la traducere la norma literară

94

poate cunoaşte atît forma în -reţi, cît şi cea în -ţi, tot imperativul procurînd textului forme precum: scrie! şi scriadză!

Codex Sturdzanus, text care are mai mulţi copişti, oferă, şi el, exemple de acest fel, în porţiuni aparţinînd aceluiaşi copist: Dumnedzeu şi Dumnezeu, serii precum: „preasfînta să rugă lu Dumnedzeu să să dezlege limbile lor şi se dezlegară”, „şi iară să legă limba lor”, „să să botedze”, „să se botedze”, „dereptu aceea să muncescu”, „dereptu aceea se muncescu aşa”, „şi se rugă”, „preasfînta să rugă”, „jeluiiai să bei şi se mănînci”, „şi întrăbă” alături de „şi întrebă”, „de şeapte ori în dzi şi de şepte ori în noapte”, „Enoh dzidi”, „Babel a fost dzidit” alături de „s-a părăsit zidirea”, „Noe zidi”, „Ninive a fost zidit”.

Textul Îndereptării legiei (1652) prezintă destule elemente caracteristice ariei nordice, dar şi elemente care nu pot fi socotite decît regionalisme sudice, care, deja, nu aveau ce căuta într-un astfel de text, deoarece în ultima sută de ani nici un text îngrijit, provenind din Muntenia şi sud-estul Transilvaniei, nu reprodusese în cuprinsul său asemenea forme, decît rarissim. Printre acestea: dumnezăiască, să nu betejască, dă şi de, pentru ‘dacă’ şi ‘de’ (către), oraşă, mişăi, greşală, dezlegat, dăzlegate, nădăzlegat, nedăzlegaţi, se cade, să cade, nu să face, să se facă, să să chiame, apoi „mitropolitul pe mitropolit hirotoneşte (...), episcopul pre episcop”, l-au fost sfătuit. Chiar dacă unele dintre acestea rămîn caracteristice zonei nordice (în vreme ce, pentru cele de tipul dăzlegat, este greu chiar de imaginat aşa ceva), nu se poate accepta că ele s-au strecurat dinspre Cartea românescă de învăţătură (1646) spre Îndereptarea legii.

Mai relevant încă, apare cazul unor tipărituri, precum cele coresiene dar, mai cu seamă, Biblia de la Bucureşti (1688). Aceste texte, reprezentînd revizii, efectuate de colective sub o îndrumare aflată în mîinile unei persoane sau a unui grup foarte restrîns, nu reuşesc să atingă decît un grad relativ de unitate. Biblia de la Bucureşti este cel mai clar şi mai relevant exemplu de text neunitar. Este cea mai grandioasă mărturie asupra felului în care este posibil ca unul şi acelaşi text să conţină o varietate de tipuri de forme, o multitudine de posibilităţi realizate, dar şi asupra felului în care poate să arate un text

Page 95: Norma Literara

Chestiunea normei literare

95

creat prin compilaţia urmată de revizie, dar într-o epocă în care – se vede – normele locale nu mai aveau nici măcar tăria idiosincrasiei, iar procesul de plămădire a unei norme literare era încă dezorientat şi lipsit de lumina şi fermitatea de traseu a principiilor. Practic, acest text aproape că nu conţine o pagină care să fie lipsită de fonetisme şi forme, unele caracteristice ariei nordice, altele caracteristice ariei sudice, într-un continuu joc al oscilaţiilor.

Psaltirea Şcheiană atestă în egală măsură coprezenţa mai multor variante (fonetice şi gramaticale), ceea ce întăreşte ideea că ‘unitatea limbii’ este un concept ce poate fi aplicat limbii textelor secolului al XVI-lea, cu condiţia să fie înţeles în sens larg şi nu ca uniformitate, ca rigoare paradigmatică. Este o unitate a unui alt stadiu de limbă, o unitate de sistem, nu de normă. Alături de Palia de la Orăştie, de Cronica lui Moxa ori de Biblia de la Bucureşti, stau şi scrierile lui Miron Costin şi Ion Neculce, care conţin numeroase forme pentru care se constată oscilaţii de ordin fonetic. Vocalele e/i şi o/u se află într-o asemenea variaţie încît, aplicînd riguros o schemă, s-ar putea deduce (fireşte că în mod greşit) că perechile în discuţie nu reprezintă decît două foneme62.

Oricare ar fi cauzele pe seama cărora s-ar pune această stare de lucruri (diatopice sau diastratice), în esenţă, prezenţa oscilaţiilor arată că fonetismele constatate sînt prezente sau acceptate (fie în mod activ, fie în mod pasiv) de acelaşi individ deoarece astfel nu se leza un simţ al limbii pe care l-ar fi dat o normă ferm conturată sub toate aspectele. O revizie nu avea cum să epureze toate aceste elemente – abia astăzi

62 Deşi diferit, cazul alternanţelor grafice oferă argumente în aceeaşi

direcţie pe care o discutăm. Din orice perspectivă ar fi considerate alternanţele grafice (ca avînd sau nu bază în alternanţele fonetice), simpla lor existenţă demonstrează caracterul nefixat al normelor, cauzele şi semnificaţiile profunde ale apariţiei şi perpetuării alternanţelor grafice aflîndu-se în caracterul oscilant, supus feluritelor influenţe şi feluritelor nevoi evolutive, practic în formare, atît al vechiului aspect scris al limbii române, cît şi al principiilor de la baza acestuia. Sînt ilustrative, prin abundenţă şi contexte, alternanţele \ /7 , 1 /™, şi chiar o/w, y/i , alături de alte asemenea alternanţe.

Page 96: Norma Literara

De la traducere la norma literară

96

văzute ca semn al inconsecvenţei. Ele nu contraveneau unei norme deţinute de revizior ori de copist (aşa ceva nu exista încă), deci nu aveau cum să intre în contrast cu nişte modele fixate pe criterii culturale şi, aşadar, nu constituiau mărci ale mai multor dialecte literare. Pur şi simplu, ele aparţineau limbii române. Supuşi unor cutume şi înţelegînd că limba română cunoştea variante locale în diferitele ei compartimente, traducătorii nu înţelegeau să-i aplice cu rigiditate tiparele permeabile ale propiilor cutume lingvistice.

Existenţa unor serii precum: Dumnezeu, Domnezeu, Dumnedzeu, Domnedzeu, pacele şi pacea, năpăsti, năpăstile, năpasti, năpăşti, năpăste, fericeşte, fericează, vestească, vestuiască transcende cadrul dat de un singur text şi se constată la nivelul corpusului de texte provenind din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea63. Datorită caracterului frecvent al acestei eterogenităţi fonetice şi gramaticale se poate susţine inexistenţa unui uz constituit pe baze spaţio-temporale şi diastratice, regularizat pe baza anumitor principii coerent închegate şi reproductibile. De aceea este imposibil să se identifice un set unitar de trăsături fonetice şi gramaticale care să fie relevant şi caracteristic pentru existenţa reală a unei norme literare. Textele acestea nu reflectă unitate internă ori la nivelul epocii decît din punctul de vedere al sistemului, nu şi din cel al unei presupuse norme, lucru care, prin sine, este în măsură să atragă atenţia asupra inexistenţei unei norme literare, conform rigorilor actuale.

63 Fireşte că, aşa cum există texte în care prezenţa mai multor variante

fonetice şi gramaticale este foarte ridicată, tot astfel există texte în care oscilaţiile de tot felul au o pondere minimă. De asemenea, nu absolut toate variantele posibile la nivelul sistemului sînt prezente într-un text, şi nici nu contribuie la această situaţie toate locurile sistemului fonetic şi gramatical. Constatarea nu face decît să indice, alături de lipsa ordinei maxime, lipsa haosului, cu alte cuvinte lipsa extremelor. Deja normată într-o anumită măsură prin uz, chiar dacă nu îşi crease un aspect literar evoluat şi normat, limba nici nu se putea manifesta cu maximă incoerenţă (de altfel, este de presupus că, dacă starea de maximă normare ar fi teoretic posibilă, cea de haos total este absolut imposibilă, contrazicînd principiul fundamental al limbii).

Page 97: Norma Literara

Chestiunea normei literare

97

IV.6. Înregistrînd destul de multe situaţii în care apar fonetisme şi forme ce pot fi considerate ca reprezentante a două stadii de limbă, a două arii geografice, a două straturi sociale, vechile texte româneşti par a fi nişte realităţi ce depozitează prin adiţie două sau mai multe straturi (temporale, spaţiale, sociale) de limbă. Cu toate acestea, judecînd faptele din perspectiva existenţei mai multor norme avînd un anumit grad de coerenţă internă, este dificil de admis ca posibilă tolerarea – de către un vorbitor sau un scriptor supus unei norme – a fonetismelor şi formelor recunoscute ca aparţinînd unei norme revolute, altei arii lingvistice sau vorbitorilor unui strat social inferior.

Chiar dacă distincţiile dătătoare de certitudini absolute sînt dificil de operat (tocmai datorită relaţiilor strînse dintre perechile sau seriile de forme), se poate arăta că aceste forme – aparţinînd limbii române şi reperabile la nivelul întregului teritoriu românesc, dar cu frecvenţe diferite, compatibile între ele în cadrul unui aspect literar în formare –, erau recognoscibile de către contemporanii scriptorului şi, în diferite grade, acceptabile pentru aceştia. Deşi între aceste variante existau deosebiri la nivel de dinamică (de ordin temporal, areal sau social), în momentul în care acele forme coocură într-un text, din perspectiva celui care a transmis textul, ele reprezentau variante acceptabile, îndeosebi în limitele normei sale nefixate.

În situaţiile în care, în textele provenite din două sau mai multe arii lingvistice româneşti, se înregistrează astfel de cazuri (de fapt, aceste situaţii constituie regula vechilor texte româneşti), existenţa şi circulaţia lor – adică faptul de a fi fost selectate sau păstrate – demonstrează că, în cadrul limbii române, la vorbitori aparţinînd diferitelor teritorii româneşti, fonetismele şi formele nu reprezentau elemente inalienabile de cel care le-a produs şi inacceptabile pentru cel care le receptează.

Avîndu-se în vedere cauze de ordin diastratic, diatopic, diacronic, ori datorate altor motive, eventual combinate (ceea ce, dintr-o perspectivă, putea reprezenta pentru varianta literară A, norma variantei literare B, dintr-o altă perspectivă, pentru varianta literară A, putea reprezenta totodată o normă revolută, mai veche, a aceleiaşi variante literare A), acceptarea în text a două tipuri de fonetisme (s velar şi

Page 98: Norma Literara

De la traducere la norma literară

98

muiat sau z şi dz, spre exemplu), a unei oscilaţii aşadar – calificabilă drept toleranţă faţă de anumite fonetisme şi forme –, indică caracterul nefixat al vechiului aspect literar al limbii române. Doar această nefixare putea conduce la acceptarea într-o anumită normă în constituire a unor elemente necaracteristice ei prin frecvenţă, chiar în condiţiile existenţei anumitor constante ale graiurilor şi variantelor literare. Ceea ce pentru un anumit grai putea să constituie forma cea mai frecventă, „norma” acestuia, pentru un altul putea constitui o varietate reperabilă şi acceptabilă, eventual cu o frecvenţă mai scăzută comparativ cu aceea a elementelor care constituiau „norma” sa. În mod cît se poate de evident, cel ce revizuia un text aparţinînd altei variante literare decît a sa nu poate fi considerat ca incapabil să observe diferenţele dintre fonetismele şi formele caracteristice graiului său şi cele aparţinînd variantei revizuite64. În calitate de revizor, el ar fi operat modificările impuse de propria variantă literară, numai că propria variantă nu acţiona cu caracter imperios decît în cazul a prea puţine elemente65. Cunoaşterea procedeului, corelată cu faptul de a nu-l aplica mereu, indică nu lipsa simţului normei, ci inexistenţa acesteia. Un eventual efort de unificare şi de nivelare lingvistică ar fi fost strivit nu sub povara a două norme literare (dimpotrivă, două norme literare bine definite şi delimitate ar fi făcut extrem de lesnicios un astfel de proces), ci sub aceea a normei literare româneşti în formare, caracterizată de compatibilitatea elementelor concurente66, slaba lor diferenţiere, ceea

64 Nu de puţine ori, forme cu ambele fonetisme apar în text, la distanţe

foarte mici unele de celelalte. 65 Existenţa modificărilor faţă de original sau faţă de copia anterioară şi a

versiunilor revăzute (uşor de constatat în cazul tipăriturilor, dar şi al unor manuscrise) demonstrează că scriptorii nu erau obedienţi faţă de textul revizuit, astfel de modificări fiind o practică obişnuită.

66 În acest moment încă, în unul şi acelaşi grai sau variantă literară pot apărea forme concurente, fără ca acestea să se revendice neapărat de la straturi diferite de limbă identificabile ca aparţinînd altui grai sau altei epoci şi, mai ales, fără ca între aceste elemente să se instaureze, deocamdată, disjuncţia.

Page 99: Norma Literara

Chestiunea normei literare

99

ce inducea la utilizatorii aspectului literar permisivitate şi lipsă de rigoare, de unde şi principii de selecţie oscilante şi insuficient definite.

Pe fondul lipsei acute a principiilor (ferme) de selecţie, la nivelul scrierii se constată numeroase coocurenţe ale elementelor marcate diatopic, diacronic, diastratic, de unde impresia că în secolul al XVI–lea, dar şi în al XVII-lea, s-ar petrece enorm de multe fenomene fonetice, stagnate, parcă, timp de sute de ani. Datorită cauzelor mai sus enumerate şi în situaţia complexă mai sus schiţată, aceste fenomene doar erau puse în discuţie, se luptau între ele, cărturarii încercînd cumva (la început, poate, mai mult inconştient) să construiască o normă ce-şi căuta coerenţa internă. În acele momente, apar deodată pe hîrtie, vorbirea vie şi tendinţele de normare, oarecum creatoare67 (mai degrabă în stare de mişcare browniană) aparţinînd vorbirii îngrijite care, ea însăşi, tocmai se edifica. Hîrtia va îndemna la reflecţie, la antrenarea factorului conştient în procesul de utilizare a limbii.

IV.7. Aspectul literar românesc din perioada veche se edifică pe temeiul graiurilor locale. Aceste entităţi sînt forme concrete de existenţă ale unui sistem comun pentru toţi românii, sistem uşor diferenţiat la nivel local prin anumite particularităţi discontinue, nesistematice, sporadic delimitabile şi situate în plan fonetic, gramatical şi lexical. Particularităţile de grai sînt rezultatul variabilităţii naturale a formelor de manifestare ale unui sistem unic utilizat de o populaţie răspîndită pe un teritoriu considerabil, dar lipsit de posibilităţile unei circulaţii intense, adică de contacte omogenizante şi uniformizante.

Evoluţia se petrece pe baza materialului produs şi acumulat istoric. Trăsăturile acestuia derivă din necesităţile respectivului organism şi se află în relaţie cu factorii de influenţă resimţiţi în perioadele succesive ale existenţei sale. Organismul nu îşi opreşte existenţa pentru a zăbovi asupra construcţiei unui sistem coerent, întemeiat pe principii raţionate

67 În sensul diferenţierii de stadiul de evoluţie atins de nivelul fonetic al

limbii vorbite şi de întemeiere de forme diferite, uneori cu adoptarea unor modele din altă variantă literară, din diferite straturi ale limbii, chiar împrumutînd elemente devenite arhaice, alteori urmînd modele străine.

Page 100: Norma Literara

De la traducere la norma literară

100

sau în concordanţă cu anumite scopuri – ceea ce înseamnă că evoluţia nu reprezintă decît răspunsul de moment la unele necesităţi relativ stringente. Aceasta este caracteristica oricărui organism viu, fapt care îl făcea pe Alexandru Philippide să afirme că o limbă este formată „totdeauna şi niciodată”; totdeauna, întrucît are coerenţă structurală şi funcţională, niciodată, deoarece este un sistem deschis şi în continuă devenire. Din acest motiv, rezultatele viabile pe care le constatăm sînt în firea şi în chipul acelui organism, aşa cum decurge el din confruntarea cu sine în condiţiile mediului şi a presiunii concurenţilor cu care, sub variate forme, se află în contact. În cazul aspectului literar, contactele sînt deosebit de importante, nu numai din punctul de vedere al amplorii lor, ci şi întrucît ele generează realmente consecinţe ce produc efecte la nivelul dinamicii şi devenirii acestei ipostaze a limbii. Ele sînt cele care externalizează rezultatele jocului dintre stabilitate şi variabilitate.

Vechiul aspect literar românesc mai este determinat (începînd cu declanşarea proceselor iniţiatice) de contactul cu modelele străine. Prin traducere, limba română era solicitată în direcţia dezvoltării unui aspect literar eficient şi echilibrat, lucru destul de dificil întrucît ea nu dezvoltase încă un aspect cult vorbit, bine marcat şi diferenţiat de aspectul vorbit popular. Activitatea de traducere este cea care a făcut vizibile neputinţele limbii – ca normă, nu ca sistem –, solicitînd traducătorii şi limba în direcţia complexă a edificării unui aspect literar. Acest proces a fost de natură să augmenteze diferenţele mai sus observate, deoarece diferitele arii româneşti se aflau sub influenţa (cultă şi vie) a unor limbi, spiritualităţi şi culturi diferite. Cele de mai sus schiţează situaţia în care se aflau creatorii aspectului literar ai acelei perioade.

Edificîndu-se pe baza graiurilor (în care rezultatele variabilităţii şi ale evoluţiei lingvistice la nivel fonetic, gramatical şi lexical constituie un puternic principiu activ)68 şi sub influenţa modelelor străine –

68 Cauza diferenţelor este de ordin obiectiv, ea stînd în tendinţele naturale

spre variabilitate ale oricărui organism viu, care se diversifică, adaptîndu-se la dinamica realităţii spre a-şi spori şansele de supravieţuire. Ceea ce a constituit

Page 101: Norma Literara

Chestiunea normei literare

101

cunoscînd, adică, sfere de contact şi de influenţă neidentice (ceea ce amplifică tulburările de sistem datorate interferenţelor dintre limbile în contact) –, aspectul literar românesc în constituire se va dezvolta prin intermediul mai multor variante literare dialectale, diferenţiate în mod discontinuu, la nivelul anumitor puncte ale nivelelor fonetic, gramatical şi lexical.

În cultura română apariţia centrelor de cultură s-a făcut prin poligeneză, o autoritate unanim recunoscută lipsind. Felurite nevoi vor provoca circulaţia indivizilor ştiutori de carte şi a textelor, ceea ce va genera o oarecare deschidere a comunităţilor. Precum în cazul oricărei comunităţi care se lărgeşte, vor apărea mai multe puncte de autoritate, iar ierarhia va slăbi. Simpla existenţă a mai multor modele va permite coexistenţa variantelor, fapt care nu va uşura lucrul traducătorilor, ci va îngreuna edificarea unei singure norme literare unitare. Slăbirea ierarhiei, pe fondul deschiderii grupurilor, va stimula creaţia, va afecta imitaţia, dar, mai ales, va deschide accesul elementelor provenite din alte norme – paralele sau nu. Acţiunea puternică a acestui factor de mare importanţă este consecinţă a acestui complex în care comunitatea este stimulată să interacţioneze cu alte comunităţi, pierzîndu-şi unitatea internă, apoi diferitele subgrupuri intră în relaţii – nu mereu cu subgrupurile corespondente ale altor comunităţi –, mai mulţi poli de influenţă acţionînd la nivelul grupurilor.

Constituite prin aport de indivizi, dinspre verticală şi dinspre orizontală (indivizi din acelaşi grup iniţial, dar de o altă extracţie socială, respectiv indivizi cu aceeaşi condiţie socială, dar proveniţi dintr-o altă zonă a teritoriului dacoromân) grupurile superioare tind să îşi utilizeze şi să-şi impună propriile aspecte ca norme literare. Relaţiile şi concurenţa dintre variantele vechiului aspect literar românesc arată că acelea care au interacţionat cel mai puţin, păstrînd cît mai multe caracteristici iniţiale, au devenit graiuri locale ori s-au topit în graiul regional. Dimpotrivă,

realmente deosebirea relevantă dintre aceste variante a fost dinamica lor, datorată indivizilor creatori de texte şi sferelor culturale diferite.

Page 102: Norma Literara

De la traducere la norma literară

102

variantele care au interacţionat masiv – răspîndind şi acceptînd limbă vorbită şi scrisă – au dăinuit pînă la începutul secolului al XX-lea.

În esenţă, etapa de constituire în care se afla aspectul literar românesc al secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea era marcată de relaţia inegală între producere şi selecţie. În acest context, materialul lingvistic (aflat în deplină conformitate cu sistemul care îl emana) a trecut treptat către un uz concurenţial. Graiurile se diferenţiau prin prea puţine mărci, pe de o parte, de asemenea vorbirea celor instruiţi de cea a vorbitorilor de grai, pe de altă parte. Toate aceste elemente aveau capacitatea de a pătrunde, de a se fixa şi de a participa la constituirea unui aspect utilizat – cum s-a văzut mai sus – de mai multe categorii de vorbitori, conferindu-i acestuia o slabă identitate diferenţiatoare şi recognoscibilă în comparaţie cu un alt aspect literar românesc paralel. Plecînd de la un uz oscilant, caracterizat de fireşti alternanţe situate pe linia evoluţiei graiului, trecînd prin aspectul vorbit al claselor superioare69, şi ajungînd la alternanţele date de interferenţele cu alte graiuri (produse prin contacte de tot felul, inclusiv la copiere şi tipărire), aspectul literar în constituire va purta în mod inevitabil această amprentă a eterogenităţii.

Acesta este cadrul generator de oscilaţii şi, din acest motiv, discontinuitatea lingvistică este relativă. Cauza existenţei acestor variante derivă, în primul rînd, din situaţia mai sus descrisă – prin care saturaţia de coocurenţe generează concurenţă –, iar în ultimă instanţă, din caracterul procesual al normei. Edificîndu-se prin adiţii şi eliminări treptate, supuse nu doar unor principii cvasiimuabile, ci şi afinităţilor unei epoci, norma îşi extrage şi instituie principiile constitutive pe cale evolutivă. Esenţa unor astfel de situaţii nu mai stă în simpla concurenţă a unor cazuri particulare, ci tocmai în faptul că principiile înseşi sînt

69 Aspectul literar este un produs care apare şi funcţionează la intersecţia

factorilor diacronici şi diatopici, însă poartă (în funcţiile de condiţiile concrete ale creaţiei sale) şi mărci de natură diastratică. În principiu, el este aspectul grupului dominant, a cărui individualitate este cumva marcată lingvistic, în primul rînd faţă de aspectele propriilor grupuri subalterne, precum şi faţă de cel al grupului dominant paralel şi, eventual, concurent.

Page 103: Norma Literara

Chestiunea normei literare

103

supuse jocului variabilitate / stabilitate, constituirea lor urmînd aceleaşi sinuozităţi şi incoerenţe cărora le sînt supuse elementele pe care principiile sînt chemate să le ordoneze.

Faţă de posibilităţile numeroase pe care sistemul epocii le punea la dispoziţie în activitatea de producere concretă a paradigmelor şi a variantelor şi faţă de felul în care vorbitorii concepeau aspectul literar, în această etapă, cu principii de selecţie prea puţin conturate şi ineficiente, în mod firesc, nu existau decît sporadic urme ale eforturilor de a crea sau promova principii caracteristice unei norme literare. Totuşi, aparţinînd aceleiaşi limbi, normele ce decurg din graiuri, prin natura lor intimă, nu se fixaseră la stadii de evoluţie prea deosebite, evoluţiile produse fiind variaţiile aceluiaşi trunchi comun. Această slabă diferenţiere este amplificată de slăbiciunea criteriilor de selecţie şi de presiunea scăzută necesară impunerii particularităţilor selectate – dependentă de constanţa selecţiei şi de valoarea acelui element în ochii comunităţii.

Alături de diferenţele dintre punctele de plecare ale aspectelor literare – adică de cele generate de deosebirile dintre graiurile populare –, particularităţile aspectului literar vor fi dependente şi de influenţa textelor străine din acea sferă culturală. Modelele pe care le furnizau textele străine se referă la tiparele de construcţie a materialului lexical, la tiparele sintactice şi la modalităţile de constituire a principiilor de selecţie care acţionau în cadrul normelor literare.

IV.8. Normele lingvistice reprezintă mijloace prin intermediul cărora se ating scopuri şi valori. Ele constituie un ansamblu de modele aplicate, care se extrag treptat din şi prin experienţă şi observaţie, şi care se restructurează continuu, buna colaborare a membrilor comunităţii care utilizează aceleaşi reguli (percepute şi asumate) fiind o condiţie esenţială a valabilităţii normei, a coeziunii lingvistice – şi sociale în general – a acelei colectivităţi. În acest sens, trecerea de la grai la aspectul literar înseamnă instaurarea altor reguli. La rîndul său, procesul de construcţie a unei norme literare necesită o selecţie conştientă, întemeiată pe anumite principii, operată pe calea anumitor reguli şi orientată în funcţie de anumite scopuri. Utilizatorul normei se

Page 104: Norma Literara

De la traducere la norma literară

104

va supune conştient normei adoptate, fiind un imitator al modelului oferit de norma literară deja constituită.

Pentru perioada în care aspectul literar se constituia nu avem a face cu aşa ceva. Deocamdată, vorbirea constructorilor normei este cea care, printr-un proces de înnobilare, ajunge să fie învestită cu noi valori, astfel apărînd rudimentele aspectului literar, aspectul literar al vechii române constituindu-se ca o abstracţie ce-şi caută şovăielnic principiile de selecţie şi coerenţa internă.

Aşezat pe temeiul graiurilor locale – entităţi ale aceluiaşi sistem –, uşor diferenţiate între ele prin anumite particularităţi discontinue, nesistematic şi sporadic delimitate, vechiul aspect literar românesc este caracterizat de o bază comună marcată cu intermitenţă de trăsături fonetice, gramaticale şi lexicale, care se revendică de la graiul aflat la bază. Fundamental, însă, este faptul că respectivele trăsături sînt date de frecvenţa cu care anumite fonetisme, forme şi elemente lexicale ocură în vorbirea şi scrierea caracteristice unei arii lingvistice, iar nu de exclusivitatea diferenţiatoare cu care se înregistrează acele fonetisme, forme şi elemente lexicale.

Situaţia reflectată de aspectul literar românesc în formare indică lipsa unei coerenţe ridicate, chiar în interiorul aceluiaşi text, în care aproape totul pare permis. Această realitate este dată de concurenţa variantelor şi de lipsa lor de forţă în a se impune, pe fondul sărăciei principiilor de selecţie şi de construcţie a normei, a stadiului primitiv în care acţiona imitaţia, cauza – dar şi consecinţa – fiind lipsa unei reale norme literare. Extrăgîndu-şi sevele din huma limbii vii, vorbite, selectînd fără a avea principii călăuzitoare închegate într-o structură, operînd cu generalizări uniformizante, dar şi cedînd tentaţiilor spre diversitate, încercînd uneori mai degrabă să imite modele străine decît să înţeleagă construcţia şi coerenţa internă a acestora, traducătorii deschideau cu anevoinţă un drum dificil, pe care nu mai păşiseră, nici ei, nici limba română.

La mijlocul secolului al XVII-lea, autorii NTB semnalează un neajuns destul de incomod, legat de limba textului: „Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţărîle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip. pentr-aceaia cu nevoe poate să scrie cineva

Page 105: Norma Literara

Chestiunea normei literare

105

să înţeleagă toţi, grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip, au veşmî‹n›t, au vase, au altele multe nu le numescu într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate ţărîle, aşia şi cuvintele acealea sînt bune carele le înţeleg toţi; noi derept aceaia ne-am silit den cît am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi (...)”. Ideea este emisă în contextul discuţiei asupra surselor, a concordanţei textului NTB cu sursa grecească, cea acceptată în secolul al XVII-lea, în spaţiul ortodox românesc. Chiar astfel, însă, autorii sesizează că între limba diferitelor comunităţi de români din spaţiul dacoromân există diferenţe - mai sesizabile în plan lexical. Este limpede că această unitate este deplînsă din perspectiva vorbitorului obişnuit, care îşi închipuie că vorbirea unei populaţii de aceeaşi limbă ar trebui să cunoască realizări perfect identice. Cert este că această realitate nuanţată era o problemă în calea autorilor care încercau să construiască un text pentru toţi românii, în condiţiile în care norma literară, încă neconstituită, nu avea cum să fie unitară.

Fie că este vorba despre aceleaşi forme cu cele din grai, fie că este vorba despre forme în chipul acelora, fie că este vorba despre forme neasemănătoare, ele sînt familiare simţului lingvistic al creatorilor aspectului literar, sau doar acceptabile pentru a participa la constituirea normei pe care o închegau. Orientat, mai cu seamă, de forţa unei tendinţe impuse de organele articulatorii, pentru care respectivul context reprezenta împlinirea unor tendinţe favorizate de deprinderile articulatorii şi girate de uz, vorbitorul constructor al aspectului literar acţiona în conformitate cu logica internă a propriului uz, cu deprinderile date de acesta, urmînd propensiuni şi manifestînd idiosincrasii generate de propriul univers lingvistic, dar fără a fi lipsit de înţelegerea sistemului şi a uzurilor paralele.

Dacă sistemul fonetic al graiului este unul de variante, aspectul literar are a construi o relaţie de corespondenţă strictă între o imagine acustică şi un sunet, între un sunet şi un fonem, între fonem şi grafem. Acest proces, însă, nu este nici instantaneu, nici lesne de condus, iar constructorii normei literare ajung la înţelegerea şi aplicarea lui după ce trec prin etapele coprezenţei şi concurenţei variantelor.

Page 106: Norma Literara

De la traducere la norma literară

106

IV.9. Dacă acceptăm că un aspect vorbit perfect unitar constituie o imposibilitate într-atît încît chiar şi la nivel de construct teoretic şi ideal ar fi o absurditate inutilă şi că un aspect scris perfect unitar este posibil pe perioade relativ scurte (una sau două generaţii), vom accepta truismul necesar discuţiei de faţă conform căruia conceptul ‘unitate’ trebuie înţeles cu rezonabilă supleţe pentru vorbire, în vreme ce pentru scriere, pe perioade scurte, el poate fi înţeles chiar la modul rigid. Dacă observăm că scrierea este o formă de codificare a vorbirii, care prezintă tendinţa firească şi în spiritul propriei naturi – de a dobîndi treptat independenţă şi de a se se cristaliza în formule fixe, stabile şi imuabile –, în vreme ce vorbirea, prin cea mai intimă natură a sa, tinde să varieze nestăvilit (adesea, nici funcţia de comunicare nu reuşeşte să-i pună stavile), se înţelege că scrierea începe ca formă de imitare a vorbirii şi sfîrşeşte ca formă relativ autonomă prin care reprezintă şi manifestă principii proprii, prin care imaginea grafică aproape că face să dispară imaginea acustică.

Neexagerînd prea mult, se poate spune că scrierea este cea care creează fonemul, îl foloseşte spre a distruge sunetele din spatele acestuia, şi chiar tinde constant să îl înlocuiască. Întrucît esenţa vorbirii tinde a fi devenirea, iar esenţa scrierii tinde a fi imuabilitatea, şi întrucît o normă cultă vorbită nu se poate întemeia pe sine (nu-şi poate preexista şi nici nu se poate edifica prin sine), devine evident faptul că o normă cultă vorbită se întemeiază şi consolidează cu ajutorul scrierii şi prin scriere. Neavînd penetranţa, stabilitatea şi reperul scrierii, orice vorbire va tinde către variabilitate, indiferent de eforturile vorbitorilor, fonemul nereuşind să asigure reperele fixe pe care le oferă imaginea grafică.

Toate acestea arată şi că, întemeindu-se pe vorbire şi pe formele graiurilor, normele culte incipiente decurg din procese anevoioase de depăşire a oscilaţiilor fonaţiei, de stabilire a unor principii, reguli şi căi de aplicare a acestora. Anevoinţa aceasta este mai mică în cazul limbilor care, avînd aspecte vorbite diatopice şi diastratice destul de bine diferenţiate, în urma manifestării anumitor factori, reuşesc să impună ca agent activ şi obiect de travaliu unul dintre acele aspecte. În

Page 107: Norma Literara

Chestiunea normei literare

107

aceste cazuri, limba literară rezultată şi-a găsit mai uşor formele pe care le avea de promovat şi impus, a reuşit mai uşor să identifice şi pună în act principiile şi regulile călăuzitoare, precum şi instrumentele de aplicare a acestora.

Diferit este cazul limbii române, unde unitatea ridicată a limbii române, slaba diferenţiere dintre diferitele graiuri şi neierarhizarea acestora au creat premisele optime pentru care acestea să se afle în concurenţă liberă, consecinţa fiind un proces mai dificil şi mai lent de formare a normei literare, care a pus la contribuţie numeroase elemente produse în plan local, îngreunînd alegerile, precum şi constituirea principiilor, regulilor şi instrumentelor de aplicare a acestora70.

Credem că rolul şi consecinţele existenţei diferenţierilor diatopice este mult supradimensionat. Practic, negarea unui anumit grad de unitate a limbii vorbite, corelată cu cautarea trăsăturilor şi criteriilor pe baza cărora se delimitează un grai, un subdialect etc., spre a sublinia unitatea internă a aceluia, constituie o eroare în multiple planuri. Constatînd că la interiorul unei arii geografice mici limba prezintă anumite constante, în vreme ce aceleaşi elemente prezintă realizări diferite la nivelul unităţilor mai mari nu se demonstrează decît consecinţele fireşti ale funcţionării limbii pe arii restrînse şi în anumite condiţii care generează omogenitate. Fireşte că forţele centripete şi cele centrifuge sînt, în mod natural, invers proporţionale, respectiv direct proporţionale cu mărimea şi particularităţile de tot felul ale comunităţii (componenţa acesteia, viteza de circulaţie, contactele lingvistice, penetrabilitatea şi consecinţele acesteia etc.), însă semnificativă este compararea rezultatelor finale ale gradelor de agregare a limbii, la nivelul celor două unităţi areale (grai şi întreg) după manifestarea tuturor condiţiilor. În cazul limbii române, s-ar observa că, dincolo de o anumită omogenitate, graiul prezintă efecte interesante ale tensiunilor date de presiunea forţelor centripete, care produc felurite disrupţii de ordin sociolingvistic (segregări pe sexe, pe vîrste, şi diastratice). În condiţiile sale (comunitatea totalului

70 Vezi şi G. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii române literare, în

„Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»”, XI-XII (1944-1945), p. 1-412, Iaşi.

Page 108: Norma Literara

De la traducere la norma literară

108

comunităţilor, circulaţia pe arii mari – arii care transcend şi înglobează unificator graiurile componente –, presiuni centripete rezonabile şi tendinţe centrifuge ce acţionează ca nişte supape eliberatoare, deci inducînd, apoi, presiuni centripete uşor acceptabile), limba de pe întreg teritoriul dacoromân prezintă o oarecare varietate la nivel de detaliu în multe dintre punctele sistemului. Cu toate acestea, aflaţi în contact direct, reprezentanţii diferitelor arii nu mai acţionează strict ca în propriile lor arii. Din acest motiv, la acest nivel, nu serveşte discuţiei analiza exclusivă a tabelului sinoptic rezultat din observarea comportamentului lingvistic al vorbitorilor atunci cînd se află în propriul mediu îngust. Pentru a întelege ce se întîmplă în macronivel, trebuie observate eventualele modificări comportamentale date de contactul generat de punerea împreună a acestor vorbitori. În acest caz se vede că diferenţele tind să se estompeze, că un eventual tabel sinoptic al graiurilor nu mai funcţionează şi că abstracţia numită sistem începe să genereze apropiere între realizările lingvistice ale acelor reprezentanţi. În mediul şi în spaţiul de existenţă al unei comunităţi date, graiul constituie o formă relativ specifică de manifestare lingvistică, la rigoare izolabilă pe baza anumitor trăsături. Lucrul este valabil pentru un grai, două sau mai multe. Privindu-le izolat, dar comparîndu-le, putem constata la acestea trăsături proprii şi definitorii, precum şi comune şi unificatoare. Şi acest nivel, însă, este tot unul static şi interesant doar în plan anatomic. Cu adevărat relevantă în plan dinamic şi funcţional este observarea proceselor şi rezultatelor care se petrec prin interacţiune şi care decurg din aceasta. Interacţiunea vorbirilor – pe calea feluritelor tipuri de contacte – declanşează mecanismele de ajustare şi generează criterii de selecţie superioare celor create din perspectiva graiului. Desigur, norma se va contura şi stabiliza mult mai greu, iar unitatea rezultată va fi dotată cu particularităţi ce decurg din acest tip de contact, mai degrabă apărute din observarea şi analiza raţionată a confruntării, iar nu din impunerea prin acţiune naturală a producţiei lingvistice unui grup restrîns de reprezentanţi ai unui singur grai, în cadrul unui singur grai.

Limba română prezintă o unitate remarcabilă datorită circulaţiei intense a acesteia (pînă şi influenţele, precum cea maghiară, deşi localizabile în forma lor directă într-o anumită arie, s-au răspîndit pe întregul teritoriu dacoromân), pe fondul lipsei unei ierarhizări riguroase

Page 109: Norma Literara

Chestiunea normei literare

109

între diferitele aspecte regionale. În perioada în care aspectul literar a început a se constitui, această stare a continuat, intensificîndu-se, ceea ce a dat caracteristicile procesului de formare a aspectului literar, cu inerentele consecinţe.

IV.10. Din cele ce preced reiese că procesul de formare a aspectului literar al vechii române era în desfăşurare în secolul al XVI-lea, avînd un curs nesigur, dificultos şi complex, prezentînd două aspecte care se combină. În primul rînd, principiile care guvernau întemeierea aspectului literar încă nu se separaseră suficient de cele care călăuzesc evoluţia aspectului popular – pe fondul presiunilor reciproce din interiorul limbii române, precum şi dintre limba română şi modelele străine –, ele conducînd tocmai la amestecul de caracteristici reflectat de vechile texte româneşti. Totodată, scrierea îndemna la reflecţie, la antrenarea factorului conştient în procesul lingvistic, la încercarea de a fundamenta principii din care să decurgă norme aplicabile. Tabloul care ni se înfăţişează decurge tocmai din lupta semi-independentă, prin care graiurile – în conjuncţie cu vorbirea celor instruiţi – se căzneau să-şi dezvolte un aspect literar, fiecare atent la sine, dar şi la celălalt, gestionînd resurse interne şi încercînd să-şi sporească şansele de supravieţuire prin utilizarea resurselor celuilalt.

În esenţă, imaginea pestriţă nu a fost provocată de presupuse diferenţe funciare, ci de condiţiile neaşezate ale desfăşurării procesului (aspecte literare întemeiate pe graiuri diferenţiate – dar nu în mod riguros – şi neierarhizate, lipsa principiilor superioare şi unitare de selecţie, operarea cu instrumente caracteristice mentalităţii de grai).

Faptul acesta este reperabil şi uşor de evidenţiat mai ales în cazul tratamentului elementelor împrumutate, a căror adaptare şi încadrare fonetică şi gramaticală nu se face mereu urmărind apartenenţa respectivelor elemente lexicale la o anumită clasă. De aceea, se constată adesea că termeni echivalenţi sau identici pot intra în paradigme diferite (ceea ce şi conduce la prea marea eterogenitate a acestora) şi în mod

Page 110: Norma Literara

De la traducere la norma literară

110

defectuos71. În principal, cauza stă în inexistenţa unor paradigme foarte ferm trasate, dar şi în inexistenţa unor instrumente care să fi fost exersate în această direcţie şi care să acţioneze în baza principiilor pe care o normă literară se edifică.

În mod semnificativ, textele cu cea mai mare unitate sub aspectul normei sînt produse ale unora nereceptivi la particularităţile şi propunerile altor norme dialectale, concentraţi asupra propriului proces de plămădire a acesteia. Neavînd a se conforma unei anumite norme şi unei tradiţii grafice – căci acestea abia prin actul său se înfiripau – şi nefiind sensibil la rezultatele altora, un astfel de scriptor îşi căuta principiile în normele propriului grai. Totuşi, întrucît scrierea se adresează unui receptor absent, deci semnifică ‘comunicare şi circulaţie la distanţă’, scriptorii se văd nevoiţi să se raporteze la textele produse de alţi scriptori.

Deşi situaţiile de izolare sînt destul de rare în formele lor severe72, procesul invers rămîne destul de lent. Chiar în cazul în care se constată existenţa unor constante, situaţii precum cele de mai sus indică lipsa forţei acestora, adică automatisme încă neformate. De aceea apar în scriere nu doar diversităţile dintre graiuri (dialecte literare), realitatea

71 De pildă, în perioada veche, magh. hitlen a cunoscut, în limba română,

mai multe forme: hitlen, hitlean, hiclean, ficlean, viclean, oscilaţii date nu doar de presiunea termenului străin, datorată contactului sau instrucţiei, ci şi insuficientei formări a tiparelor româneşti. Cuvîntul ar fi trebuit adus la forma clară, impusă de principiile pe care era clădită norma, numai că aşa ceva încă nu exista!

72 Poate cel mai relevant caz de text care, chiar dacă nu încearcă a se adresa neapărat unui public limitat regional, în mod conştient şi programat, pledează în direcţia păstrării particularităţilor regionale este cel reprezentat de Sicriul de aur (1683), al lui Ioan din Vinţ. Este greu de spus dacă avem a face cu o atitudine propriu-zis izolaţionistă sau cu promovarea diferenţelor, deoarece ar putea fi vorba şi despre întrevederea posibilităţii de a crea o normă atît de bine construită încît, apoi, să fie adoptată de către ceilalţi români. Practic, aceasta a fost modalitatea de desfăşurare a procesului în majoritatea culturilor occidentale.

Page 111: Norma Literara

Chestiunea normei literare

111

dinamică a unora dintre acestea, ci şi contradicţia cu fragmente din modelele succesive care nu reuşeau să se impună ca nişte unităţi coerente decît ca soluţii vremelnice. Fără a rămîne neobservate de către vorbitor, fără a fi minimalizate de acesta, respectivele deosebiri (în grade diferite, manifeste la toate nivelurile limbii) nu constituie bariere de netrecut în calea contactelor dintre vorbitorii mai mult sau mai puţin formaţi la intersecţia dintre diferitele straturi ale limbii în evoluţie, ci solicită intens intrarea în act a proceselor de acomodare. Chiar la interiorul unui aspect literar vor fi identificabile şi forme care nu îl caracterizează prin frecvenţă, ci doar genetic. În sine, acestea sînt rezultatul trăsăturilor esenţiale de sistem, perfect posibile, încă neînvinse, concurente încă.

Interacţiunile dintre vorbitorii diferitelor arii lingvistice şi geografice româneşti şi procesele lingvistice fireşti au exersat mecanismele prin care limba s-a pliat acestor contacte, ceea ce a stimulat capacităţile asimilatorii, atît în direcţia adaptării elementelor primite, cît şi în cea a devenirii sistemului în spiritul elementelor asimilate. Practic, sistemul îşi recupera elementele din toate modalităţile sale de existenţă (graiuri) recombinînd rezultatele diferitelor evoluţii independente. Dincolo de diacronia acestora, se producea o contopire unificatoare, prin care sistemul se autofecunda stopînd evoluţiile divergente şi ajustîndu-şi cursul evolutiv pe un făgaş amplu, cu tendinţe de unificare. Fireşte, concurenţa care decurgea în mod organic din abundenţa formelor şi variantelor existente, precum şi din reorganizarea structurilor era de natură a încetini acest proces complex.

Mai mult, contactul dintre diferitele dialecte literare nu implica în mod necesar respingerea formelor diferite şi necaracteristice, amestecul de forme nesemnificînd neapărat amestecul de norme. Totodată, în perioada procesului de constituire a aspectului literar, între diferitele dialecte nu exista o normă de echilibru. Acest fapt a făcut ca diferenţele să se poată dezvolta şi întări, întrucît în cadrul fiecărui subdialect existau clase de prestigiu, ce ţineau să îşi păstreze individualitatea.

Page 112: Norma Literara

De la traducere la norma literară

112

Cu toate acestea, intensificarea contactelor dintre diferitele grupuri componente ale aceluiaşi subdialect, precum şi între grupurile ce-şi corespundeau între diferitele subdialecte, a fost în măsură să frîneze considerabil posibilitatea evoluţiei autarhice, eventual divergente şi necorelate, a diferitelor aspecte literare incipiente. Sub acest aspect, se poate socoti că, prin evoluţiile ei pendulatorii, perioada veche a fost o etapă în care elementele limbii au interacţionat amestecîndu-se omogenizant, separîndu-se particularizator, combinîndu-se în proporţii diferite, colaborînd şi concurînd, dar mereu amînînd producerea unor principii hotărîte, a unor căi de urmat clare, a unor reguli comun acceptabile.

Page 113: Norma Literara

V. Contribuţia surselor Cele discutate pînă acum au scos la iveală numeroase trăsături

legate de constituirea aspectului literar al vechii române literare, precum şi de rolul traducerilor biblice în edificarea acestuia. Studiul traducerilor este în măsură să revele comportamentele ce au dus la structurarea aspectului literar, precum şi caracteristici pe care acest aspect le-a dobîndit astfel. Privind la modalităţile în care traducerile se constituie, există şi acţionează, se pot extrage mai multe seturi de informaţii ce permit concluzii valide în legătură cu căile particulare de constituire a traducerilor, cu multiplele mize care le animă, cu modalităţile în care acestea interacţionează şi, desigur, cu felul în care acest act participă la edificarea aspectului literar.

Întrucît o scriere care decurge dintr-un act de traducere prezintă diferenţe consistente comparativ cu scrierea rezultată ca urmare a unui act de compunere originală, interpretările la care se supune o traducere trebuie să plece de la datele şi concluziile furnizate de analiza felului în care a fost tradus respectivul text. De asemenea, există o deosebire cît se poate de consistentă între rezultatul unui act de traducere a unui singur text şi cel al unui act de traducere a două sau mai multe texte. În plus, o astfel de analiză furnizează numeroase date privitoare la existenţa unei tehnici şi a unor metode de traducere, gradul de stăpînire al acestora, exerciţiul contactelor dintre limbi, gradul de dezvoltare a aspectului literar al limbilor în contact, rolurile diferiţilor factori implicaţi direct sau indirect (limba traducător, receptor).

Privind la condiţiile în care au fost create aceste texte se observă că, fiind traduse şi revizuite într-o limbă cu destul de puţine opţiuni şi diferenţiată în oarecare măsură pe zone dialectale, provenind de la indivizi cu diferite concepţii asupra felului în care se face o traducere, ele constituie mai degrabă rezultate ale unei munci independente. Avînd în vedere inexistenţa unui sistem de metode de traducere, precum şi unele condiţii concrete în care acest act se desfăşura, este cert că textul de tradus nu fusese studiat integral în prealabil, ceea ce ducea la o acută lipsă a imaginii de ansamblu, carenţă generatoare de grave urmări. În

Page 114: Norma Literara

De la traducere la norma literară

114

cazul în care era utilizată şi o altă versiune străină, sau o traducere românească, uneori, acestea aproape că nu se mai constituiau în surse de sugestii, ci ajungeau chiar să îndeplinească aceeaşi funcţie cu cea a versiunii principale de tradus. În plus, fiind vorba despre traduceri şi compilaţii, în ceea ce priveşte impactul lor asupra limbii române, trebuie menţionat că interferenţele dintre limbile aflate în contact au fost de natură a induce oscilaţii şi tulburări de sistem.

Primul pas care poate permite efectuarea unor analize lingvistice, traductologice şi culturale relevante îl constituie aflarea sursei sau surselor traducerii. În cazul traducerilor care au la bază o singură sursă, verificările privesc doar identificarea corectă a respectivei surse. Pentru secolul al XVI-lea românesc, unele traduceri decurg din urmarea fidelă a unor texte slavone, lucru uşor de probat. Adeseori, însă, nu se poate şti cu certitudine care anume text slavon a constituit sursa şi modelul respectivei traduceri.

Orientarea primă se face în funcţie de unele date culturale şi filologice, analiza presupuselor surse oferind apoi certitudini. Verificările sînt necesare chiar şi în cazul textelor cu traducere intralineară (precum CB sau EV.SIB.). Alte traduceri ale aceluiaşi secol au mai multe surse, în acest caz fiind important de aflat felul în care acestea contribuie la alcătuirea respectivei traduceri. În afară de aflarea surselor, tot acest travaliu ştiinţific procură, totodată, o multitudine de alte informaţii, de la caracteristicile actului traducerii la cele ale procesului de constituire a aspectului literar.

V.1. Lipsa de relevanţă a unor porţiuni de text este o realitate firească şi des întîlnită, întrucît nu orice porţiune de text poate oferi indicii şi argumente privind relaţiile unei traduceri cu o sursă. În cazul existenţei mai multor texte-sursă, principala cauză a incertitudinii o constituie nivelul ridicat de asemănare sau chiar identitatea (formală şi/sau de conţinut) dintre acestea, în condiţiile în care textul-ţintă nu se abate de la modelul său, oricare va fi fost acesta. Întrucît sursele pot genera, în egală măsură, ceea ce apare în textul-ţintă, astfel de porţiuni de text nu pot oferi puncte de sprijin într-un astfel de demers.

Page 115: Norma Literara

Contribuţia surselor

115

Alteori, textul-ţintă pare a fi rezultantă a contribuţiei ambelor surse, adică o compilaţie destul de reuşită. În unele dintre aceste cazuri, însă, poate fi vorba doar despre o aparenţă, rezultat al aceluiaşi tip de apropiere dintre cele două texte. În cele ce urmează, vom ilustra discuţia cu exemple din Palia de la Orăştie (1582), care are ca surse Pentateuhul lui Gaspar Heltai şi o ediţie a Vulgatei.

V.1.1. O primă situaţie care poate a fi adusă în discuţie este cea dată de segmentul de sub Gen., 2, 4: „Aşa fură ceriul şi pămîntul, cînd făcură-se, în dzi cînd făcu Domnedzeu ceriul şi pămîntul”, alături de: „Eképen lött a Meny es Föld, mikor terömtetténec: Az idöbe, mikor az WR Isten a Földet es a Mennyet chinala” şi de: „istae generationes caeli et terrae quando creatae sunt in die quo fecit Dominus Deus caelum et terram”, pentru care este greu de arătat ce versiune se urmează, maghiară sau latină. Versetul se află într-o porţiune de text care a fost creată cu aportul masiv al textului latin. Deşi începutul versetului pare a pleda – destul de slab, de altfel – în favoarea textului maghiar, anumite elemente care apar la o analiză fină pledează pentru textul latin. Astfel, magh. „Eképen lött” ar fi impus, dacă era urmat, o traducere precum: „în felul acesta/astfel, se făcură/fură făcute”, după cum magh. „Az idöbe” s-ar fi redat prin „în vremea”. Textul românesc pare mai aproape de cel latin, deşi poate fi una din acele situaţii în care relaţia genetică dintre latină şi română conduce la o astfel de asemănare.

Principalul element care trebuie subliniat aici este asemănarea dintre cele două modele, în fapt, posibilităţile extrem de reduse de a reda, în mod rezonabil diferenţiat, respectivul conţinut, iar pentru analist imposibilitatea de a obţine certitudini argumentate privitor la sursă.

V.1.2. Analiza triadei de sub Gen., 4, 1: „Şi Adam conoscu muierea lui, Evva, şi fu tăroasă şi născu pre Cain şi zise: «Dobîndi omul pre Domnul»”, „ADAM KEDIG meg ismere Heuat az ö Feleséget: Ki fogada es szüle Caimot, es monda: Meg nyertẽ az WRnac Emberét”, „Adam vero cognovit Havam uxorem suam quae concepit et peperit Cain dicens possedi hominem per Dominum” arată că, deşi textul românesc prezintă urme ale ambelor versiuni, latină şi maghiară, se

Page 116: Norma Literara

De la traducere la norma literară

116

poate crede că, mai degrabă, versiunea de bază, cea urmată în principal, a fost cea latină, cea maghiară orientînd doar pe traducător în procesul de generare în limba română a unui text accesibil.

Încă de pe acum trebuie subliniat că, în procesul de consultare constantă a celor două versiuni-model, traducătorul PO se foloseşte de versiunile sale, în primul rînd pentru a înţelege textul la nivel conceptual, abia apoi construindu-şi propriul text pe modelul uneia dintre surse, pe model combinat sau eliberat de modele. Prin faptul că traducătorul are ca principală grijă construcţia unui text accesibil destinatarului, deci fără a se preocupa de urmarea modelelor, mărcile acestora nu pătrund mereu în textul românesc.

V.1.3. În cazul versetului 4, din Gen., 4: „Şi caută Domnul cu milă pre Avel şi pre darurele lui”, este dificil de arătat care dintre cele două versiuni a fost urmată aici: „et respexit Dominus ad Abel et ad munera eius” (Gen., 4, 4) sau: „Es kedues szömmel neze az WR Habelre es az ö aldozattyara”. Singurul element care s-ar putea constitui în marcă ar fi loc.adv. cu milă. Atît lat. respicio, care avea şi sensul ‘a privi cu îngăduinţă, cu bunăvoinţă’, cît şi magh. kedues puteau fi redate astfel. Chiar dacă se poate spune că textul românesc nu redă, la nivel formal, construcţia din maghiară: „kedues szömmel neze”, ‘privi cu ochi îngăduitori, buni’, faptul acesta nu arată neapărat că textul românesc provine din cel latin. Sub aspect semantic, soluţiile sînt cît se poate de apropiate. Ştiind că, în numeroase situaţii, autorul român compilează, caută soluţii în ambele texte, inovează, traduce conţinutul spre a-l plămădi în română, îl rescrie dînd la iveală forme noi, unele inspirate de tipare culte, altele cît se poate de româneşti, este foarte dificil de aflat dacă, în acest caz, a prevalat vreo sursă.

V.1.4. Neconcludent este şi segmentul de sub Gen., 8, 16: „Ieşi din corabie tu şi muiarea ta, şi ficiorii şi muierile ficiorilor cu tine”, „Menyki a Barkabol, te es a te feleséged, a te fiaid es te fiaidnac feleségi te veled”, „egredere de arca tu et uxor tua filii tui et uxores filiorum tuorum tecum”, unde identitatea dintre cele trei secvenţe este neştirbită.

Page 117: Norma Literara

Contribuţia surselor

117

V.1.5. Aproape identice sînt textele latin şi maghiar, fără a putea permite identificarea sursei textului românesc, sub Gen., 7, 22: „Ce avea duh viu în sine spre pămînt muriră”. Textul maghiar: „Minden valamibe élö lélec vala a szarazon meg hala”, precum cel latin: „et cuncta in quibus spiraculum vitae est in terra mortua sunt”, sau cel al lui Luther: „Alles, was Odem des Lebens hatte auf dem Trockenen, das starb”, comparate cu cel ebraic73, se arată a încerca evitarea metaforei din textul ebraic, dar fără a se pierde sensul74. Nu se poate şti cu certitudine dacă PO urmează textul maghiar deoarece, privind la textul latin, constatăm că nici acesta nu preia metafora (lipsă şi din Septuaginta), lucru pe care multe din versiunile moderne încearcă, dimpotrivă, să-l facă. Nici alte elemente nu permit identificarea sursei textului românesc.

V.1.6. Textul de sub Gen., 6, 5-8 este următorul: „Ce, deaca Domnul vădzu cum oamenilor răiie multă pre pămînt, şi tot cugetul inimiei sta spre rău în toată vreamea, / Căi-se el că au făcut pre om spre pămînt şi fu dor într-inima lui. / Şi zise: «Pierde-voiu pre omul care am făcut den faţa pămîntului, den oameni pînă la jiganii, den ceale ce se trag pre pămînt pînă la paserile ceriului, că mă căiesc că am făcut iale». / Ce Noe află milă naintea Domnului”. Textul maghiar corespunzător este acesta: „Mikor kedig az WR latnaya, hogy az embereknec gonossagoc nagy volna a Földen, es az ö Szüueknec mindẽ Gondolattya es Igyeközeti mindenkor chac Gonosz volna: / Meg bana, hogy az Embert terömtete volna á Földen, es Szüue faya rayta / es monda: Eluesztẽ az Embert, kit terömtettem, a földnec sziniröl, az Embertöl fogua á Barmakig, á Fergekig, es az égi Madarakig: Mert banom, hogy én ökett terömtettem. / NOE KEDIG keduet talála az WRnal. Ez a Noe

73 Acesta poate fi redat prin: „Tot ce avea suflare de duhul vieţii în nările

sale, din tot ce era pe uscat, a murit”. 74 Cum s-a văzut, textul biblic prezintă destul de multe situaţii în care

comportamentul traducătorilor arată că, din felurite motive, aceştia nu selectează anumite metafore caracteristice spiritualităţii orientale. Traducerile germană şi maghiară prezintă această caracteristică sau apar precum mai sus din acest motiv.

Page 118: Norma Literara

De la traducere la norma literară

118

nemzetsege”, iar cel latin se prezintă astfel: „videns autem Deus quod multa malitia hominum esset in terra et cuncta cogitatio cordis intenta esset ad malum omni tempore / paenituit eum quod hominem fecisset in terra et tactus dolore cordis intrinsecus / delebo inquit hominem quem creavi a facie terrae ab homine usque ad animantia a reptili usque ad volucres caeli paenitet enim me fecisse eos / Noe vero invenit gratiam coram Domino”.

Textul românesc seamănă cu cel maghiar, şi pare a-l urma întrucît secvenţa şi zise apare precum magh. es monda, în textul latinesc apărînd inquit. Asemănarea este minoră, ea reducîndu-se, practic, la prezenţa unui şi narativ, care lipseşte în mod firesc din textul latin. Poziţionarea secvenţei înainte de începerea discursului Divinităţii, în textul maghiar şi în cel românesc, şi după începerea discursului în textul latin, ţine exclusiv de uzurile sistemelor şi, rezonabil privind lucrurile, ea nu poate genera constrîngeri lingvistice. La fel de neconvingătoare este şi asemănarea dintre textul maghiar şi cel românesc la nivelul secvenţei pierde-voiu, care poate fi relaţionată mai curînd cu magh. eluesztẽ decît cu lat. delebo.

Textul românesc poate fi legat de cel latinesc prin sintagma „paserile ceriului”, care ar urma lat. „volucres caeli”, iar nu madarak ‘păsări’, legătură cît se poate de slabă. Diferit de textul maghiar apare textul românesc şi prin aceea că magh. chac ‘numai, doar’ de la sfîrşitul versetului 5, şi magh. es ‘şi’, de la mijlocul versetului 7 sînt lipsite de corespondente în textul românesc (precum în Vulgata), deşi, în mod real, nimic nu împiedica prezenţa acestora în textul românesc. În sfîrşit, deşi triada dor, faya, dolore poate fi socotită ca alcătuită din elemente echivalente, trebuie observat că doar ceea ce apare în textele romane este un substantiv, în textul maghiar fiind o formă verbală. În plus, structura finalului respectivului verset (6) diferă de cea din versiunile romane.

Seria: „tot cugetul inimiei”, „cuncta cogitatio cordis”, „szüueknec mindẽ gondolattya” pare a pleda în aceeaşi direcţie, a urmării textului latin de către autorul PO, însă trebuie observat că elementele maghiare

Page 119: Norma Literara

Contribuţia surselor

119

implicate corespund întocmai celor din celelalte două texte, deosebirea dată de topică fiind nesemnificativă.

Între textul românesc şi celelalte două luate împreună nu există decît două diferenţe. Prima se localizează la nivelul sintagmei „ceale ce se trag pre pămînt”, prin care traducătorul român oferă cititorului o sintagmă explicativă, probabil forţat de lipsa în limba română a unui termen satisfăcător şi inteligibil. Cealaltă se referă la o uşoară forţare a subînţelegerii, în versetul 5 neexistînd un corespondent pentru lat. esset, sau magh. volna75. Deşi exemplul acesta este mai amplu, se observă că elementele ce ne-ar putea orienta către un anumit model, şi care apar punctiform, oricum ar fi totalizate, nu sînt în măsură să ofere certitudini cu privire la relaţiile de filiaţie dintre PO şi textele-model76.

V.2. Identificarea mărcilor unei surse constituie un proces care poate avea loc pe mai multe căi întrucît diferite elemente ale textului se pot converti în mărci – acestea cunoscînd mai multe modalităţi concrete de existenţă. Mărcile care interesează discuţia de faţă sînt indici ai surselor traducerii, în măsură să indice argumentat sursa pe care, în respectivul loc77, textul s-a edificat.

75 Dacă nu cumva este o banală scăpare a traducătorului, situaţie care se

mai înregistrează, de altfel, pe parcursul PO. 76 Cazul acesta este util şi întrucît permite să se observe că, dacă textul PO

s-ar fi edificat – precum alte traduceri – fără a-şi asuma libertatea compilaţiei ori alte libertăţi, adică redînd fidel, reproducînd forme străine în substanţa limbii române, atunci aproape orice element ar fi fost dotat cu relevanţa unei mărci de identificare a sursei. Unui astfel de text i se cer elemente marcatoare cu amprente puternice, verificabile prin alte asemenea mărci şi compatibile cu trăsăturile profunde şi generale ale traducerii.

77 Între întinderea segmentului cu care se exemplifică şi forţa argumentativă a acestuia există o relaţie invers proporţională. Mărcile permit înlăturarea ambiguităţilor pe porţiuni de text de diferite întinderi (în funcţie de forţa şi de amploarea elementelor respective). Precum în cazul relaţiei dintre sfera şi notele de conţinut ale unei noţiuni, în general, cu cît segmentul este mai mic, cu atît capacitatea sa de argumentare este mai mare, dar aceasta vizează doar porţiunea respectivă; cu cît segmentul este mai mare (mai ales în

Page 120: Norma Literara

De la traducere la norma literară

120

Există situaţii în care elemente de dimensiuni reduse se pot constitui în mărci de oarecare încredere şi orientînd către sursele şi către modelele urmate. Chiar atunci cînd între surse nu există diferenţe majore, aceste elemente pot indica – între anumite limite – provenienţa textului-ţintă, caz în care este recomandată verificarea reciprocă cu alte mărci. Foarte riguros vorbind, acest tip de marcă este valabil doar pentru respectivul segment78.

V.2.1. Un rol important, în cadrul acestei categorii, îl au elementele care, în general, pot fi considerate inserturi afective în text, elemente de discursivitate, elementele de relaţie în propoziţie şi în frază, alţi indici din această clasă eterogenă.

Într-un caz precum cel din: „şi sosi la bărbat; iaca, sta la fîntînă lîngă cămile” (Gen., 24, 30), „Iuta ezokaert a firfiuhoz, es ime ál vala a Kútnal a Teuéc mellet”, dar: „venit ad virum qui stabat iuxta camelos et propter fontem aquae” (Vulg.)79, existenţa formei subliniate este în măsură să indice prezenţa sursei maghiare. Invers, prin lipsa unui astfel de element se pot, de asemnenea, căpăta oarecari sugestii privind modelul urmat în acel loc. Astfel, segmentul de sub Ex., 14, 17 leagă textul românesc: „Eu, iară” de cel latin: „ego autem”, şi nu de cel maghiar: Ime.

V.2.2. O relaţionare mult mai strînsă reuşeşte să producă o modalitate de exprimare încărcată de afectivitate precum cea din

cazul unei traduceri cu dominantă compilatorie), deşi creşte aria sa de valabilitate, forţa sa argumentativă devine mai difuză.

78 Avînd în vedere modalitatea compilatorie în care au fost construite textele cu mai multe surse, după cum s-a remarcat deja, astfel de texte permit cu greu obţinerea de certitudini care să se refere la segmente mai întinse de text.

79 În de Carrières: „venit ad virum qui stabat juxta camelos, et prope fontam aquae”. Acest element are, însă, corespondente în textul german („da kam er zu dem Mann, und siehe, er stand bei den Kamelen am Brunnen”), ceea ce se explică prin textul ebraic צל־הגמליםצל־הצין׃׳והנהצ◌מד ‘şi iată-l, era stînd

lîngă cămile la fîntînă’.

Page 121: Norma Literara

Contribuţia surselor

121

următoarele situaţii80: „Ascultă-ne, bun doamne” (Gen., 23, 6), după: „Halgasmeg münket ió vram”; „Ba, domn bun” (Gen., 23, 11), după: „Ne, ió vram”; „Bun doamne” (Gen., 23, 15), după: „Ió vram”. Prin felul în care se prezintă, textul ebraic nu încurajează neapărat o astfel de exprimare, dar nici nu o împiedică. Astfel, sub Gen., 23, 6, textul german prezintă: „Höre uns, lieber Herr!”, dar în celelalte locuri apare doar „mein Herr”. La rîndul său, prin: „audi nos domine”, „nequaquam ita fiat domine mi” şi „domine mi”, textul latin nu se arată nicicum a fi oferit o astfel de sugestie textului românesc81.

V.2.3. Celor de mai sus li se alătură situaţii precum: „Drag fiiul mieu” (Gen., 27, 1), după: „Szeretö fiam”; „Pre mine cază blăstemul tău, drag fiiul mieu” (Gen., 27, 13), „En ream szállyo~ à te átkod, szeretö fia~82”; „Drag tată!” (Gen., 27, 18), după: „Szeretö attyam”; „Destule am eu, drag frate, ţine ţie a tale” (Gen., 33, 9) după: „Elég vagyon ennekem io öchem, tarch magadnac à tiedet”; „Drag doamne” (Gen., 43, 20), după: „Szeretö WRam”83; „Şi zise Isac tătîni-său, lui Avraam: «Drag tată». Şi Avraam răspunse: «Aicea sînt, drag fiiul mieu»” (Gen., 22, 7) după: „Monda kedig Isaac az ö attyanac Abrahamnac: Szerelmes attya ~. Es Abraham felele: Ihon vagyoc szeretö fiam”, în vreme ce textul latin prezintă: „fili mi”; „in me sit ait ista

80 Şi acestea, şi următoarele se constituie în nişte formule de invocare şi

răspuns, prin care se încearcă a se caracteriza diferitele tipuri de discursuri tranzacţionale (negocierea unei bucăţi de pămînt, transmiterea către urmaşi a unor reguli de comunicare şi comportament), dar şi a se prezenta, prin această prismă, nivelul de civilizaţie la care se ridicaseră respectivii indivizi.

81 Această modalitate de exprimare afectivă este caracteristică într-un grad ridicat limbii maghiare, încît poate fi întîlnită şi la vorbitorii români – nu neapărat bilingvi – aflaţi în zonele în care influenţa dinspre vorbitorii maghiari există şi se exercită.

82 Este de remarcat redarea magh. szállyo ~ ‘a coborî’ prin a cădea. 83 Dintre textele consultate, Septuaginta prezintă, în acest loc, cea mai

mare fidelitate textului ebraic: Deovmeqa, kuvrie, „Oramus, domine”, în vreme ce Vulgata introduce un termen care, ce-i drept, poate fi subînţeles: „Oramus domine ut audias”.

Page 122: Norma Literara

De la traducere la norma literară

122

maledictio fili mi”; „pater mi”; „habeo (...) plurima frater mi sint tua tibi”; „dixit Isaac patri suo pater mi at ille respondit quid vis fili”.

V.2.4. Acelaşi rol de elemente afective de întărire îl au şi formule precum: „Bine cunoaştem” (Gen., 29, 5), pentru: „Iol ismeryiuc”, în vreme ce textul latin nu prezintă decît: novimus. Apoi: „Sămînţa ta aşa vîrtos voi înmulţi, cum de mulţie nu se vor putea număra” (Gen., 16, 10), după: „A te magodat olly igen meg sokasitom, hogy a soksagnac miatta meg sem szamlaltathatic” şi nu după: „multiplicabo semen tuum et non numerabitur prae multitudine”; lat. „et augebo et multiplicabo eum valde” nu corespunde la fel de bine rom.: „şi-l voiu face ploditoriu şi prea tare voiu înmulţi”, precum magh. „es gyümelchezöue teszem, fölette igen meg is sokasitom”; „În Sodom şi în Gomor iaste prea tare strigat, şi păcatele lor tare se-au îngreoiat” (Gen., 18, 20), după: „Sodomaba es Gomorraba a Kialtas igen nagy,es az ö bünec igen meg nehezültenec”, dar nu după: „clamor Sodomorum et Gomorrae multiplicatus est et peccatum earum adgravatum est nimis”. Precum la sfîrşitul ultimului exemplu din Vulgata, sînt situaţii în care astfel de elemente (întocmai sau echivalabile) pot exista în toate cele trei texte: „Şi fără seamă tare plodit face-voi tine şi din tine oameni voi tocmi, crai încă vor ieşi din tine” (Gen., 17, 6), „Es fölette igen gyümölchezeue teszlec tegedet, es te belöled népekett szerzec, Kiralyokis szarmaznac tetöled”, „faciamque te crescere vehementissime et ponam in gentibus regesque ex te egredientur”. În astfel de cazuri ele se pot neutraliza ca mărci, fiind nevoie de alte mijloace pentru a afla calea pe care s-a edificat textul românesc.

V.2.5. Foarte util ca element de marcă al prezentei categorii se arată arată a fi uzul rom. cum, în situaţiile în care redă magh. hogy. Acest termen corespunde rom. cum, dar nu mereu. Magh. hogy, echivalent cu lat. ut, germ. dass, joacă mai ales rolul unui circumstanţial de scop. În aceste situaţii, numai la o echivalare formală întocmai şi mecanică, magh. hogy îi corespunde rom. cum. Situaţia în care rom. cum ar fi putut avea drept corespondent în textul maghiar forma hogy apare sub Gen., 21, 1: „Şi Domnul căută de Sara, cum era zis, şi aşa făcu cu ea cum era zis”, „ES AZ WR meg latogata Sarat

Page 123: Norma Literara

Contribuţia surselor

123

miképen meg mondotta vala, es vgy chelekedéc ö vele, miképen meg mondotta vala”, „visitavit autem Dominus Sarram sicut promiserat et implevit quae locutus est”. Caracterul pregnant şi exclusiv modal al elementului necesar în acel loc face ca traducătorul maghiar să utilizeze forma compusă miképen, poate cea mai proprie în limba maghiară pentru a reda modalitatea. Corespondenţa dintre cele două forme este dublată de corespondenţa dintre valori (este vorba despre valoarea pe baza căreia un vorbitor român poate echivala rom. cum cu magh. hogy) şi apare în exemplul următor: „Cum voiu pute ascunde de Avraam aceasta ce voiu face?” (Gen., 18, 17), „Hogy titkolhatnã el Abrahamtol aszt, a mitt müuelec?”84. Dincolo de acest caz se află, într-un număr copleşitor, cele în care, pe baza relaţiei dintre rom. cum şi magh. hogy, pe baze strict formale, traducătorul român introduce în textul românesc cum, forţînd o modificare de uz şi, probabil, operînd un calc.

Dată fiind valoarea principală a acestui element în limba maghiară, de cele mai multe ori, traducerea formală a textului maghiar face ca rom. cum să introducă o finală. În astfel de situaţii, limba română cerea întrebuinţarea unor elemente precum: ca, încît, că. Astfel apar: „Preutul den Madian, iară, avea 7 feate; aceastea vineră a împlea apă şi împlură scocurele, cum oile tătîni-său să le adape” (Ex., 2, 16), „Midiamba kedig à Papnac hét leanya vala. Ezec viz meríteni iouenec, es meg töltec a valukat, hogy az ö attya iuhat meg ittatnaiac”85; „Că deaca Dom‹nul› Domnedzeu era făcut den pămînt toate jigăniile pămîntului, şi toate pasările ceriului, aduse iale la Adam cum să vadză cum ară chema iale” (Gen., 2, 19), „Mert mikor az WR Isten keszitett volna a Földböl minden féle mezei Vadakatt, es mindẽféle égi Madarakat, hoza

84 În textul latin: „num celare potero Abraham quae gesturus sum”. 85 În mod firesc, exemplele care urmează se referă la segmente de text

care s-au edificat fără contribuţia textului latin sau care nu au fost afectate, în punctele care interesează discuţia de faţă, de o eventuală utilizare a Vulgatei. În textul latin, segmentul de mai sus este redat prin: „erant sacerdoti Madian septem filiae quae venerunt ad hauriendas aquas et impletis canalibus adaquare cupiebant greges patris sui”.

Page 124: Norma Literara

De la traducere la norma literară

124

ökett az Emberhöz, hogy latnaya miképen neueszneye ökett”86; „Şi puse Domnul pre Cain un semn, cum nimea să nu-l ucigă cine va afla pre el” (Gen., 4, 15), „Es az WR Iegyet vete Caimra, hogy senki azoc közzöl ötett meg ne ölneyé, aki ötet meg talalnaya”87; Ex., 21, 12 „Iară cine va lovi omul aşa cum va muri într-însă, acela cu muarte să moară”, „A ki embert vgy ütt, hogy meg hal bele, halálal halyon”88.

Acelaşi element maghiar poate introduce o completivă directă, precum în: „că ştie Domnezeu cum vere în care zi vreţi mînca dentr-îns deşchide-se-vor ochii voştri şi vreţi fi ca Domnedzeu, ştiind binele şi ‹răul›” (Gen., 3, 5), „De tudgya az Isten, hogy valamelly nap tü abbol észtec, meg nyittatnac a tü szömeitec, es ollyanac lesztec mint az Istẽ, es tudtoc iól es gonoszt”89. Cele două valori pînă acum evidenţiate şi ilustrate apar împreună în cazul următor: „Ce, te rog, dzi ceasta, cum că-mi eşti soră, cum să-mi fie mie mai bine lucrul pentru tine, şi viaţa mea să poată rămînea pentru tine” (Gen., 12, 13), „De kérlec mond aszt, hogy húgom vagy, hogy iobban legyen dolgom te miattad, es az én életem meg maradhasson te eretted”90.

Privind la valorile pe care cum le capătă aici, este de remarcat că nu se poate considera că acest uz s-ar datora lipsei mijloacelor de expresie care să redea respectivele valori. De aceea, alături de situaţiile de mai sus, se cuvin menţionate şi următoarele: „Eu încă ştiu că cu inemă proastă ai făcut aceasta; derept aceaea te-am ferit, cum în aleanul mieu să nu greşeşti, neci am îngăduit să atingi ea” (Gen., 20, 6), „En is

86 În latină: „formatis igitur Dominus Deus de humo cunctis animantibus

terrae et universis volatilibus caeli adduxit ea ad Adam ut videret quid vocaret ea”.

87 În textul latin: „posuitque Dominus Cain signum ut non eum interficeret omnis qui invenisset eum”.

88 În textul latin: „qui percusserit hominem volens occidere morte moriatur”.

89 În textul latin: „scit enim Deus quod in quocumque die comederitis ex eo aperientur oculi vestri et eritis sicut dii scientes bonum et malum”.

90 În textul latin: „dic ergo obsecro te quod soror mea sis ut bene sit mihi propter te et vivat anima mea ob gratiam tui”.

Page 125: Norma Literara

Contribuţia surselor

125

tudom, hogy együgyü szüuel müuelted eszt: Ezert Oltalmasztalac meg hogy én ellenem ne vétköznel, sem engettem, hogy illetned ötted”91. [Vezi şi: „Şi înţeles fu tuturoru vietorilor dintru Ierusalim ca se zică-se satul acela cu ale sale loruş limbi Alcheldamului, acesta zisu Satul Sîngelui” (CB, FA 1, 19); „rugară-se de ei ca se priimească Duhul Svîntu” (CB, FA 8, 15)92, dar: „se rugară de ei cum să priimească Duh Sfînt” (CP)]93.

Este de remarcat că, aşa cum se întîmplă în situaţii de acest tip, o relaţie precum cea care apare mai sus între cum şi ca/că poate deveni biunivocă, precum în: „Întoarse Dumnezeu şi deade lor a sluji voinicilor ceriului, cum scrise întru carte prorocul” (CB, FA 7, 42), dar: „Întoarse ei Dumnezeu şi-i pridădi ei a sluji voinicii ceriului, ca scrie în Cartea prorocului” (CP)94.

Înglobînd şi aceste ultime cazuri se înţelege de ce, uneori, în situaţii precum cele de mai sus, traducătorul român urmează textul maghiar, aproape la nivel formal, deşi structurile limbii române îi cer utilizarea unui alt element (încît, dacă şi, mai ales, ca, că) sau a juxtapunerii.

91 Observăm că ultima ocurenţă a magh. hogy nu mai este redată în PO

printr-un element distinct. În textul latin: „ego scio quod simplici corde feceris et ideo custodivi te ne peccares in me et non dimisi ut tangeres eam”. Corespunzînd magh. hogy, cel de-al doilea cum din textul românesc se află în categoria mai sus discutată.

92 Acelaşi element, ca, apare şi în NTB. 93 Compararea ultimelor două perechi de exemple arată că nu se poate

pune exclusiv pe seama influenţei maghiare un astfel de uz, prin care rom. cum este învestit cu valori precum cele pe care le-am observat. De situaţia aceasta, mult mai complexă decît pare, ne vom ocupa în secţiunea în care studiem calcurile.

94 În porţiunile corespunzătoare ale textului slavon intercalat în CB apare conj. 2co. Aceasta, însă, putea introduce felurite circumstanţiale (temporală, consecutivă, cauzală, modală, finală), precum şi completive directe.

Page 126: Norma Literara

De la traducere la norma literară

126

Relaţionînd textele, exemplele de pînă acum arată existenţa corespondenţelor dintre acestea. Uneori, traducătorul cedează tendinţelor de a calchia şi utilizează întreaga „semantică” a instrumentului gramatical, lucru facilitat de faptul că aspectul literar românesc în constituire nu-i oferea posibilităţi acceptabile. Alteori, textul românesc se construieşte nu doar prin imitarea celor două modele, ci şi prin asimilarea lor, urmată de reconstruirea unui conţinut generat prin intermediul limbii române şi sub imperiul acesteia.

V.3. Numele proprii constituie o categorie de elemente dotate cu relevanţă în procesul de identificare a sursei unei traduceri. Analiza tratamentului la care aceste nume (onomastice, etnonime, toponime, hidronime, nume de minerale etc.) au fost supuse în cadrul procesului de traducere arată că redarea numelor este grevată de numeroase inconsecvenţe. Aşa cum textul biblic nu constituie, în prealabil, pentru traducători, o realitate bine stăpînită din punctul de vedere al formei şi al conţinutului, sub aspect textologic, teologic, filologic şi lingvistic, nici subsistemul numelor proprii nu beneficiază de o reflexie corespunzătoare în mintea traducătorului, adică în mintea traductorilor nu se conturase şi închegase un subsistem al numelor textului biblic, deci nu aveau cum să îl redea în mod unitar. Majoritatea numelor care apar în textul biblic sînt complet necunoscute traducătorului, multe dintre acestea referindu-se la realităţi vagi sau chiar complet necunoscute acestuia. Numele care înregistrează mai multe ocurenţe, dacă nu contează în economia textului, nu se reţin de către receptor (auditoriu sau cititor), iar traducerea lor nu urmează unei cercetări sau unui efort suplimentar. Comportamentul utilizatorului obişnuit al textului biblic, dar şi al traducătorilor, arată că percepţia comună şi firească este că numele sînt nişte cuvinte care doar se referă la o realitate – adesea neinteresantă – care, în cadrul povestirii, trebuie denumită cumva. Abia cercetătorul asiduu al Bibliei, specializat (geograf, geolog, lingvist, istoric, teolog etc.), îi poate scăpa de această percepţie şi de acest comportament.

Traducătorul român din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea era doar un bun cunoscător al limbilor în contact, şi avea ca scop redarea

Page 127: Norma Literara

Contribuţia surselor

127

textului biblic pentru a-l oferi cititorului şi ascultătorului român. Chiar dacă povestirile din Biblie erau cunoscute publicului românesc, împreună cu unele nume pe care acestea le conţin, majoritatea numelor din cele două cărţi biblice apar în limba română, în faţa publicului românesc, pentru prima dată (fapt care, de altfel, nu va conduce la reţinerea lor de către memoria, individuală sau colectivă, a celor în contact cu Biblia). Sub acest aspect, ierarhizarea numelor Biblie este evidentă şi incontestabilă.

Dincolo de rang, însă, datorită vizibilităţii intrinseci, numele proprii constituie o categorie foarte adecvată pentru a semnala caracterul ortodox şi extracţia greco-slavă, orientală, a traducerii. Prin orice limbă s-ar traduce textul sacru, relaţia mediată cu textele ebraic şi grecesc nu se poate pierde (mai ales atunci cînd este vorba despre numele proprii). Este natural ca, într-o traducere a textului biblic, să apară forme care prezintă aparenţe greceşti şi ebraice. Din nici o perspectivă lucrurile nu stau la fel atunci cînd este vorba despre textul slavon, în sensul că urme ale acestuia pot apărea exclusiv la limbile care traduc de aici. Spre deosebire, aşadar, de cazul reprezentat de ebraică şi de greacă (într-un fel, conţinute în mod implicit în orice traducere care a urmat Septuaginta sau texte ebraice şi Septuaginta, direct sau indirect, traducerile spaţiului european revendicîndu-se de la această dublă rădăcină), urmarea unei surse slave poate fi în măsură să devină vizibilă doar la textul care a ales această sursă. Din acest motiv, prezenţa unor astfel de urme la nivelul vizibil al numelor proprii era un pas important pe calea inducerii convingerii receptorilor că textul decurge şi din urmarea unei versiuni slav-ortodoxe.

V.3.1. Şi în aceste cazuri, traducătorul îşi urmează metodele de traducere valabile pentru întreg textul. De aceea, chiar dacă în unele cazuri traducerea versetului se revendică de la o sursă, este posibil ca numele pe care respectivul verset le conţine să provină din cealaltă sursă. Alteori, numele vine împreună cu versetul care îl conţine.

Page 128: Norma Literara

De la traducere la norma literară

128

În felul acesta apar: Fison (PO), precum Phison (lat.), faţă de Pison (magh.); Tigris (PO), precum Tigris (lat.), faţă de Hidekel (magh.)95; Maviail, Matusail (PO) precum Maviael, Mathusael (lat.), faţă de Mahuiael, Methusael (magh.); Noima (PO) pentru Noemma (lat.), faţă de Naema (magh.); Cainam (PO), precum Cainan (lat.), faţă de Kenan (magh.); Ectan precum lat. Iectan şi nu precum magh. Iakethan (Gen., 10, 25-26, 29); Elmodad, Asormoth, Lare, precum lat. Helmodad, Asarmoth, Iare şi nu precum magh. Almodat, Hazarmauethott, Iarahot; Uzai, Decla precum lat. Uzal şi Decla şi nu precum magh. Vsalt, Dikelat.

Ararat (Gen., 8, 4) precum în maghiară96 şi nu Armenia ca în lat.; Chinaş, după Kenas şi nu după lat. Cenez; Peleg, precum Péleg, deosebit de lat. Faleg; Hebal precum lat. Ebal şi nu precum magh. Obalt, ceea ce întăreşte caracterul compilatoriu al PO, de un abandon real al uneia dintre cele două versiuni nepuînd fi vorba nici măcar pe porţiunea unui singur verset.

V.3.2. Alteori, după ce numele sînt preluate dintr-o sursă, ele suferă modificări conform unor cerinţe ale limbii române, dacă nu cumva forma numelui este comună atît surselor, cît şi versiunii româneşti. Astfel apar: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Togarma; Tuval pentru Tubal şi Thubal; Tirai pentru Tirab şi Thiras; Aşchenan pentru Aschenac şi Aschenez; Edlaf alături de Iedlaph şi de Idlaf; „Dijon, Ezer şi Dejan”, alături de: „Disou, Ezer es Disan” şi de: „dux Dison dux

95 În: „Şi riul al treile Tigris, care cură spre Asiriia” (Gen., 2, 14), „nomen

vero fluminis tertii Tigris ipse vadit contra Assyrios”, „A harmadic Viznec neue Hidekel, é folly Assyrianac napkelet felöl valo reszére”, versiunea românească simplifică prima parte a versetului, netraducînd nici „nomen vero”, nici neue, (făcuse acest lucru în versetul precedent şi, cu toate că trece în alt verset, tratează enunţul ca pe o frază unitară) urmînd textul latin în cea de-a doua parte. Magh. Hidekel urmează textul ebraic – unde apare הדקל, Chidekel –, de asemenea partea finală a versetului, lipsă în textul latin – precum în cel grecesc – şi în cel românesc.

96 Construcţia versetului urmează pe cea din versiunea maghiară.

Page 129: Norma Literara

Contribuţia surselor

129

Eser dux Disan” etc. Astfel de nume importă prea puţin pentru cititor şi, probabil, că nici traducătorul nu le trata cu foarte mare atenţie97.

V.3.3. În general, numele provine din versiunea care prezintă o formă convenabilă românei, dar aceasta nu este o regulă strictă98. De aceea se poate spune că limba română dictează pe cît posibil, chiar dacă aceasta înseamnă că forma pe care unele nume o capătă se arată a fi fost inspirată de texte bisericeşti contemporane sau mai vechi, în fapt, de un uz deja impus şi familiar credincioşilor. Probabil că acesta este cazul în care traducătorul PO optează pentru soluţia „pămîntul Arapiei”, faţă de: „terram Aethiopae” şi de: „Szerechen Orszagot” (în ebraică ‘ţara Cuş’, în greacă thVn gh~n Aijqiopiva"), unde, existînd un termen cunoscut cititorului, nu se mai apelează la împrumut. Traducătorii au redat aceeaşi realitate cu numele curent în limba şi civilizaţia sa (în textele româneşti ale secolului al XVI-lea apare sărăcin, dar întrucît traducătorul român nu optează pentru acesta – deşi, în forma sa maghiară, el apare în chiar modelul maghiar al PO –, se pare că acesta aparţinea mai curînd românilor aflaţi sub influenţă slavă, în vreme ce termenul arap, de extracţie latină, cunoscut tuturor românilor, caracteriza zona transilvană şi la nivel cult)99.

97 Neinteresînd prea mult pe creştini, astfel de genealogii puteau fi traduse

urmînd (foarte probabil mult mai uşor şi cîştigînd timp) una dintre versiuni, fără o consultare prea atentă a celeilalte, cu atît mai mult cu cît porţiunea nu era una dificilă sau care ar fi cerut acurateţe conceptuală.

98 Traducerile româneşti din zona de influenţă slavonă (CB, CP şi CV) arată că toponimele preluate din greacă, prin filieră slavă, intraseră într-un sistem destul de avansat ca funcţionalitate şi se adaptaseră cerinţelor limbii române: Amfipolul, Atin, Canul Galileiului, Chipru, Cnedu, Corintu, Eghipet, Eleon, Haraan, Milit, Neapol, Potiol, Salamin, Sarnu, Solun, Tarsu, apoi: Ahaiia, Antiohiia, Chirinia, Finichiia, Frighiia, Iconia, Machedoniia, Perghia, substantive care cunosc şi variante nearticulate: Ahaie, Antiohie, Chirinie, Dervie, Filipusie, Frighiie, Sirie, Ahaiă, Antiohiă, Chilichiă, Eladă, Finichiiă, Machedoniă, Misiă, Patară, Siriă, Troadă.

99 Vezi NTB, FA 8, 27, apoi acelaşi loc în CB şi CP, unde primul text prezintă arap, celelalte – pe urmele modelului slav – sărăcin.

Page 130: Norma Literara

De la traducere la norma literară

130

V.3.4. Unii traducători calchiază sau traduc termenul ebraic din text, alteori fac împrumutul lăsînd cuvîntul ca atare. Procedeul se extinde şi la traducerile care au alte surse. Întrucît acest lucru nu se petrece în toate traducerile – legate prin relaţii de filiaţie sau nu – şi în aceleaşi locuri din text, sursele pot fi identificabile.

a) Astfel, ebr. באר שבע - care apare pentru prima dată în Gen., 21, 32 şi se reia în Gen., 46, 5 - s-ar putea reda prin Beer-Şeba ‘puţul jurămîntului’ şi apare calchiat în Septuaginta: tou~ frevato" tou~ o{rkou, în Vulgata: „puteo Iuramenti”, în de Carrières: „puits de Jurement”, dar împrumutat în Pentateuhul lui Heltai: „Beersababol”, de unde Verjava (PO), ca şi în K.J.: Beer-sheba, B.germ. Beerscheba, sau B.Jer. Beersabé. În acest loc şi sub acest aspect s-a ales soluţia textului maghiar.

Secvenţa: „şi bătură pre uriiaşi Astarot în Carnaim, Suzim, în Ham şi pre Emim în cîmpul lu Carithaim” (PO, Gen., 14, 5), urmează magh.: „es meg verec az Oriasokat Astaroth Karnaimba, es Susim Hamba, es Emimot, Kiriathalmnac mezeyen”, iar nu lat.: „percusseruntque Rafaim in Astharothcarnaim et Zuzim cum eis et Emim in Savecariathaim” (ebr. את־רפאים Refaimi avea sensul, ‘uriaş’100; vezi şi Gen., 15, 20)101.

Deşi în NTB apare Mesopotamiia, revizia acestui text, reprezentată de BB, se va întoarce la limba greacă, dar prin calc: „Mijlocul rîurilor”. La rîndul său, textul slavon procedează tot prin calchiere, mej d8 r1kyi , ceea ce se reflectă în textele româneşti ale secolului al XVI-lea: „dintre rrîure” (CB) şi „între rîuri” (CP).

100 În de Carrières se comentează astfel: „Quie erant cum eo. – Raphaim.

Haec vox gigantes significat. Hi habitarunt in terra Basan, quae ideo dicta terra Gigantum. Deut., 3, 13. – Astarothcarnaim. Dianae, vel Junonis bicornis urbem, nam Carnaim bicornem significat. Sunt tamen qui a bicorni seu bicipiti montem dictam putent Astarothcarnaim, quod in eo sita esset”.

101 Vezi şi BB, Num., 22, 39, unde ebr. Kirjath-Hutsoth apare sub forma sintagmei din: „Şi mearse Valaám cu Valac şi veniră la cetăţile curţilor”, deoarece textul grecesc prezintă eij" povlei" ejpauvlewn.

Page 131: Norma Literara

Contribuţia surselor

131

Traducerea secvenţei din Geneză, unde se vorbeşte despre peştera în care a fost îngropată Sarah, apare în PO după cum urmează: peşterea înduplecată (Gen., 23, 9) şi peşterea îndoită (Gen., 23, 17) traducîndu-se astfel magh. „kettös barlang”, sau „spelunca duplex”. Termenul aici redat, ebr. את־מערת המכפלה Hammakpēlāh, se referă la peştera din Machpela102, cumpărată de Avraam spre a o folosi ca mormînt. Secvenţa este calchiată şi în Septuaginta: toV sphvlaion toV diplou~n/~, şi de aici în BB: „peştira cea îndoită”. Versiunile K.J., B.germ., B.Jer. aleg să redea segmentul prin referire la locul în care se află peştera.

b) Desigur, cînd sursa este unică, procedeul utilizat acolo poate fi urmărit de-a lungul întregului şir, astfel de traduceri neavînd posibilitatea de a opta: Bunu-Opreaşte (CB, FA 27, 8), Bunră Pristanişte, (CV), Bunul Răpaus. (CP), redînd sl. dobra pristanyça, care redă gr. KalouV" limevna". (În Vulgata apare Boniportus).

c) Lipsa opţiunii nu garantează reuşita, indiferent de corectitudinea traducerii conţinute de sursă. Astfel, secvenţa: „apropie-se şarba se auză, numele gintulu” (CB, FA 12, 13), diferă de: „apropie-se o şarbă să auză, numele-i Rodi” (CP). Diferenţa se datorează greşelii prin confuzia substantivului comun rod\ ‘gevno", e[qno" cu numele propriu din i mene rodi . Greşeala urmează superficialităţii, întrucît declinarea a II-a, căreia îi aparţine acest substantiv, nu prezintă desinenţa -i decît la nominativ-vocativ plural103.

102 Explicat în de Carrières: Speluncam duplicem. In qua duplex

concameratio, et duplex crypta; altera fortasse ad viros condendos, altera ad feminas; altera interior, altera exterior.

103 O confuzie similară apare şi sub FA, 16, 40, unde atît în CB, cît şi în CP, termenul slav referitor la numele ţării Lidia este redat prin oameni. Confuziile pot fi întîlnite şi în textul slavon, de la baza celor româneşti, gr. a[ntikru" Civon, „contra Chium” (FA, 20, 15), fiind redat în textul slavon prin: v \ anticihryi . Avînd o unică sursă, traducătorii români din secolul al XVI-lea nu au avut nici măcar şansa de a repera şi repara greşeala: Antichihrie (CB, CP, CV).

Page 132: Norma Literara

De la traducere la norma literară

132

De asemenea, ceea ce în CP apare redat prin „stoic filosof” (FA 16, 18), în CB derivă din neînţelegerea textului de către traducător: „din stocu filosof”. Traducătorul a luat numele stocu drept toponim, după cum, prin Picuriia (FA 17, 18), acelaşi traducător a crezut că ar fi vorba despre un toponim, ceea ce nu se întîmplă în CP: „de la epicurii şi de la stoic filosof”.

Grecescul Cwron (lat. Caurus) (FA 27, 12), nume de punct intercardinal, redat în versiunea slavonă prin horu, a fost tradus în CV prin horu, iar în CP prin hor. Deşi lectura versetului arată că nici unul dintre copiştii celor trei texte nu a înţeles despre ce este vorba, CB a ocolit calea adoptată în celelalte două texte, adică simpla transliterare care lasă textul obscur. El încearcă lămurirea problemei, motiv pentru care va traduce prin ocolu. Lipsit de mijloacele necesare, acesta confundă numele de tradus cu vsl. hor\ ‘cwro" corus’ (v. Miklosich, sv hor\ , Bailly, 2165c). Faptul poate surprinde întrucît termenul urmează imediat altuia, cu care se află în corelaţie, şi anume sl. na li v a ‘ad africum’, redat în CB prin spre Amiazăzi. Şi de data aceasta, autorii CV şi CP optează pentru soluţia transliterării: liva.

Procedeul transcrierii întocmai, fără a avea garanţia că receptorul va înţelege textul (şi fără a oferi garanţia că traducătorul şi revizorul au priceput textul), apare sub FA 17, 19, unde vsl. aryev 0 led0 este redat prin Ariei led (CP), pentru care CB încearcă traducerea: Arie lui gheaţă. În NTB se înregistrează Ariopag, însă glosarea practicată aici („Ariopag iaste casa oraşului, unde să strîngea deregătorii”) îndepărtează orice suspiciune referitoare la lipsa garanţiilor amintite. Precum în alte situaţii, textul BB va recurge la textul grecesc, !Areion pavgon, fiind redat prin: Arionpagon104.

104 Termenul a ridicat probleme în calea traducătorilor, ei încercînd

calchierea, dar procedeul a urmat alt sens decît cel corect în acest caz. Areopagul a fost primul tribunal atenian, înfiinţat, conform tradiţiei, de zeiţa Atena spre judecarea lui Oreste. Denumirea provine de la locul pe care a fost amplasat tribunalul (colinele lui Ares), gr. pavgo", -ou avînd sensul ‘ceea ce este fix, stabil, punct de reper’, de unde ‘stîncă’, apoi ‘movilă, colină, munte’.

Page 133: Norma Literara

Contribuţia surselor

133

Este greu de demonstrat că sub FA, 19, 35, CB, CP şi CV greşesc redînd prin Deopetului, Diopetovi, „lu Diopetu” ceea ce în textul slavon era dativul dywpetov i . (redînd gr. tou' diopetou'"). În mod cert, prima şi a treia versiune adaptează cuvîntul la cerinţele limbii române – unul prin dativ sintetic, celălalt prin dativ analitic. Traducerea CP transcrie termenul slavon întocmai. Nu putem şti dacă traducătorii români şi slav au înţeles că era vorba despre Jupiter (Zeus, tatăl ceresc al zeilor).

d) Traducerea poate fi explicitată în text, precum sub FA 9, 36: „Întru Iop era oarecarea uceniţă cu numele Tavita, ce spuindu grăiaşte-se Căprioara” (CB), „E întru Iopea era o uceniţă ce-i era numele Tavita, ce se spune grăiaşte-se Căprioară” (CP), „În Iopiia era o uceniţă anume Tavita (g. Greceaşte, Dorcas), carea, de veri tîlcui, să zice «capră sălbatecă»” (NTB), „Şi în Iopa era oarecarea ucenică, pre nume Tavitha, carea, tălmăcindu-se, să zice Căprioară” (BB)105. În toate versiunile, aşadar, se dă numele din text, dar se oferă şi explicaţia numelui prin glosare internă, existentă în textul grecesc, preluată de cel slavon, şi apoi de cele româneşti (din textul slavon, CB şi CP, din cel latin NTB, din cel grecesc BB). Practic, autorii români (ca şi cel slav) au tradus textul aşa cum era el în sursă. Trei versete mai jos, în CB şi BB apare Căprioara, în CP apare Sîrna, termenul utilizat în textul slavon; acelaşi lucru îl vor face şi autorii NTB, cu deosebirea că aceştia vor nota Dorca, adică ceea ce apare în textul latin.

În felul acesta CB şi, în mod surprinzător, BB se abat de la textele de la baza lor, utilizînd termenul românesc prin care se traduce respectivul nume (sau cognomen), în vreme ce CP şi NTB aleg să nu se abată de la textele pe care le traduceau şi consultau. În versetul următor,

De la sensul primordial al termenului, însă, derivase şi sensul ‘obiect dur, gheaţă’. Greşeala din CB pleacă de la textul slavon, datorită utilizării sl. led0, element care avea sensul ‘kruvstallo", glacies’, dar numai acest sens. În acest context, nu este sigur ce s-a înţeles de către acei traducători prin primul termen (vezi şi Biblia 1688, II, p. LXXVIII) .

105 „(...) Tabeiqav, h$diermhneuomevne levgetai Dorkav"” (Sept.), „Tabitha, quae interpretata dicitur Dorcas” (Vulg.), ®abi®a, æΩê skazaema glenstå sr´na.

Page 134: Norma Literara

De la traducere la norma literară

134

toate versiunile (româneşti şi slavonă) revin sub autoritatea textului grecesc, iarăşi utilizînd numele care apare acolo: Tabiqav.

Alteori opţiunea există, iar alegerea se face conform principiilor de la baza versiunii repective. Sub FA 13, 6, apare un personaj numit Vari Isus (CB, CP) care, două versete mai jos, este numit „Elima vrăjitoriul” (CB, NTB, BB), dar nu şi în CP, unde acesta este numit „Elima Vîlhva”, întocmai precum în textul slavon (vsl. v l\ hv \ avea sensul ‘mavnti", vates; magus, incantator’). Versiunea coresiană optează pentru această soluţie, în concordanţă cu ceea ce diaconul avea de sugerat (că versiunea sa este conformă cu textul sacru, are caracter ortodox şi este lipsită de infiltraţiile occidentale ale Reformei), apelînd la limba de cultură din spaţiul ortodox. Toate acestea au loc în contextul în care, imediat, în text urmează o precizare pe care diaconul o traduce, întocmai precum celelalte texte: „aşa se spune numele lui”.

V.3.5. Unele nume proprii din text trebuie să fi fost destul de bine cunoscute în epocă: Abel, Adam, Aron, Cain, Babel şi Babilon, Eva, Gomora, Iosif, Moise, Rebeca, Sara, Sodoma etc. Cu toate acestea, textele înregistrează felurite diferenţe (chiar la interiorul aceluiaşi text), probabil date de faptul că formele preexistau traducerii, caz în care oscilaţiile se datorau incompatibilităţii dintre formele deja cunoscute românilor şi cele din textele de tradus. În PO autoritatea textului se răsfrînge şi asupra categoriei numelor, traducătorul încercînd să facă un compromis între formele din textul maghiar şi rezultatul românesc al traducerii acestora: Zidon devine Sidon, Zeboimig devine Seboim, dar: Iebusim devine Ebuzim, sau: Sodomaig devine Sodoma, Assur devine Asur, Salaha devine Salah, Girgositott devine Ghirgosit, Siuitott devine Sivit, apoi: Zeniaritott devine Zeniarit, Gazaig devine Gaza, Lasaig devine Laja.

În cazurile cu care s-a exemplificat aici, atunci cînd termenul nu era deja consacrat într-o anumită formă, în limba română (Sodoma, eventual, Gaza şi Sidon), se observă un efort al traducătorului român de a nu se abate prea mult de la modelul maghiar, dar încercînd să nu lezeze limba română şi, probabil, să nu-şi facă sursa prea transparentă. Fireşte, lucrul acesta din urmă nu-i reuşeşte mereu (Laja), deşi nu

Page 135: Norma Literara

Contribuţia surselor

135

trebuie lăsată deoparte posibilitatea, cît se poate de reală, ca, uneori, să fi dezvăluit intenţionat sursa maghiară106.

În primele capuri ale Genezei, subst. Adam, din PO are drept corespondent, în Vulgata, subst. Adam, dar în textul maghiar apare subst. ember ‘om’107. Astfel, faţă de situaţiile în care numele Adam apare în PO: Gen., 2, 19-23; 2, 25; 3, 8-9; 3, 12; 3, 17; 3, 19-22; 3, 24; 4, 1; 4, 25; 5, 1-5 (în unele versete numele înregistrînd două ocurenţe), în textul maghiar, acelaşi nume nu apare decît sub Gen., 3, 8-9; 3, 12; 3, 20-22; 3, 24; 4, 1 şi 4, 25, în rest apărînd ember. Deşi traducătorul român manifestă o tendinţă accentuată de a îmbina un soi de cultivare a limbii cu cedarea tactică – în această situaţie, se poate spune că utilizează elementul larg cunoscut de către cititor, deja pătruns în limbă, chiar dacă, strict vorbind, Adam este un împrumut, iar om ar fi fost un calc.

Este de remarcat faptul că numele Adam, prezent sub Gen., 5, 1 din PO: „Această carte a roditului Adam”, în textul maghiar: „EZ az Embernec nemzéséröl valo Könyuy” şi în cel latin: „hic est liber generationis Adam”, este altfel înţeles în Septuaginta: Aujvth hJ bivblo" genevsew" ajnqrwvpwn, ceea ce, în BB se redă prin: „Aceasta iaste cartea facerii oamenilor”. De altfel, textul grecesc procedase în acelaşi fel pentru: Evva (Gen., 3, 29), Heua, Hava, Septuaginta operînd traducerea: Zwhv, în BB: „Şi numi Adam numele muierii lui Viaţă, pentru că e mumă tuturor viilor” (abia sub Gen., 4, 1 va apărea EuVa)”108.

106 După cum am mai spus – şi precum se va vedea foarte limpede şi în

alte ocazii –, există situaţii în care sursa este dezvăluită într-un mod evident, iar alteori este ascunsă în urma unor eforturi la fel de evidente. Nefiind vorba despre un comportament inconsecvent sau despre inegalitatea capacităţilor traducătorului, analiza unor astfel de situaţii arată că traducătorul român se afla în neplăcuta situaţie de a fi nevoit să îşi declare, dar şi să ascundă sursele.

107 De fapt, traducerea maghiară merge pînă la capăt, deoarece numele primului om decurge dintr-un substantiv comun, ebr. (ארם) adamah, care însemna ‘pămînt’.

108 Atrage atenţia cazul de sub Gen., 14, 1: „Thidiial, craiul păgînilor”, „Thideal a Poganoknac Kiralya”, „Thadal rex Gentium”, „Thargar, împăratul

Page 136: Norma Literara

De la traducere la norma literară

136

V.3.6. O ultimă categorie de nume aici discutată se referă la anumite pietre preţioase. Astfel de termeni sînt relevanţi deoarece se repetă, sînt puţin cunoscuţi sau necunoscuţi traducătorului şi necesită adaptări, deci impun comportamente care pot fi semnificative.

Sub Ex., 28, 17-20 apare următoarea înşiruire: „în rîndul dentîniu şardie, topazie şi smeragdie. / În al doilea rînd fie carmel, safir şi gheman. / În al treile: ligurie, acatie şi amatie. / În al patrul rînd: crijolita, onifinos şi iaspie”109. Acestea redau mai curînd ceea ce apare în textul latin: „in primo versu erit lapis sardius et topazius et zmaragdus / in secundo carbunculus sapphyrus et iaspis / in tertio ligyrius achates et amethistus / in quarto chrysolitus onychinus et berillus”, decît ceea ce apare în cel maghiar: „Az elsö rendbe legyen, Sardonix, Topasius, es Smaragdus. / A masic rendbe legyen Carbunculus Saphyrus es Gema~t. / A harmadikba Lincurius, Acates es Amatistes. / A negyedikbe Crisolitus, Onix es Iaspis”.

Se observă că elementele subliniate decurg din textele în care corespondentele lor apar aşa cum au fost evidenţiate: şardie, topazie, smeragdie decurg din: sardius, topazius, zmaragdus, şi nu din: sardonix, topasius, es smaragdus, dar cele două fonetisme evidenţiate provin, mai probabil, din textul maghiar. Avem, aşadar, a face cu o compilaţie. Situaţia se repetă sub Ex., 39, 10-13: „sardonie, paziie şi smaracdiie, / (...) carmen, safir şi gheman, / (...) ligurie, acates şi amatis, / (...) crijolita, onihinos şi iaspie”110, de data aceasta, alături de: „Sardonix, Topasius es Smaragdus / (...) Carbunculus, Saphirus

limbilor”. Pentru aceasta, textul ebraic prezintă: גוים ᚨותדעל מל, ceea ce se poate reda prin: „Thidal, regele din Goim”, fiind greu de optat între traducere şi împrumut.

109 În BB va apărea: „un rînd de pietri va fi sardion, topazion şi zmaragd un rînd; Şi al doilea rînd, anthrax, şi zamfir şi iaspis; Şi rîndul al treilea, lighirion, şi ahatis, şi amethistos; Şi rîndul al patrulea, hrisolithos, şi virilion, şi onihion; acoperite cu aur şi legate cu aur să fie, dupre rîndul lor”.

110 În BB: „sardion, şi topazion, şi zmaragd, (...) anthrax, şi zamfir, şi iaspis (...) lighirion, şi ahatis, şi amethistos (...) hrisolithos, şi virilion, şi onihion”.

Page 137: Norma Literara

Contribuţia surselor

137

es Gemant / (...) Lyncurius, Ackates es Amatistus / (...) Crisolitus, Onix es Iaspis”, dar şi de: „sardius topazius zmaragdus / (...) carbunculus sapphyrus iaspis / (...) ligyrius achates amethistus / (...) chrysolitus onychinus berillus”. Cum se vede, dacă în prima situaţie apelul la maghiară este limitat, deşi în cea de-a doua devine mai consistent, apelul la latină nu se restrînge prea mult.

Mai este de remarcat că onifinos şi onihinos (ambele fiind variante fonetice ale aceluiaşi cuvînt, primul, rezultat al unei false regresiuni) provin din textul latinesc (onychinus, în ambele ocurenţe), nu din cel maghiar, unde apare onix. Maghiara contribuie la sintagma din: „bdelion şi piatră scumpă onihinos” („bdellium et lapis onychinus”, faţă de „Bedelymottis (...) es Onix neui draga köuet”), unde avem a face cu o combinare a versiunilor latină şi maghiară, din cea de-a doua luîndu-se atributul, din prima numele pietrei (în textul ebraic, apare „Bedolach şi piatra Şoham”, în cel grecesc oJ ajvnqrax kaiV oJ livqo" oJ pravsino")111.

V.4. Elementul lexical constituie o marcă, fiind un indicator eficient al limbii-sursă sau/şi al mediului (cultural) de influenţă. Cînd avem a face cu mai multe surse, chiar dacă relaţia dintre textul românesc şi cel luat ca model se poate face mult mai uşor şi poate fi mult mai sigură, certitudinile nu se pot extinde dincolo de segmentul pentru care acea relaţie a fost constatată. Şi aici, aşadar, cu cît este mai puternică relaţia stabilită, cu atît este ea mai focalizată (reciproca este valabilă).

111 Vezi şi Ex., 25, 7 onichinos onychinos onix; 28, 9 onihinos onychinos

onix; 28, 20 onifinos onychinus onix. Nefiind încă pătruns în limba română, cuvîntul se putea supune judecăţilor traducătorului care, avînd termen de comparaţie, va prefera elementul lexical latin, probabil considerat a fi mai adecvat, sursa latină fiind, cu siguranţă, mai exersată decît maghiara în astfel de direcţii. Nu la fel procedează mai jos, cînd diferenţele formale dintre termenii din cele două limbi sînt prea mari, nesiguranţa îndemnîndu-l pe traducător să urmeze cu prudenţă textul maghiar (ipoteza unei oarecare practici a limbii române în această direcţie este improbabilă, după cum se vede şi din comportamentul, după o sută de ani, autorilor BB).

Page 138: Norma Literara

De la traducere la norma literară

138

Dacă termenii utilizaţi sînt moşteniţi din latină, provin din suprastratul slav, sau au pătruns pe calea contactelor populare, aceştia nu servesc prea mult unei astfel de discuţii. Termenii împrumutaţi pe cale cultă, mai cu seamă cînd se află în textele-model, constituie temeiuri valide pentru a presupune că aceştia pătrund în textul respectiv tocmai prin actul traducerii. Şi în acest caz, însă, rămîn dubii deoarece nu este neapărat necesar ca acei termeni să fi intrat în limbă prin acea traducere. Este posibil ca ei sa fi circulat în mediul cult al traducătorului, deci să fi fost cunoscuţi din altă parte decît din textul-sursă.

Deşi astfel de situaţii nu sînt deloc simplu de analizat şi nu oferă garanţia obţinerii unor concluzii cu valoare peremptorie, unele precizări metodologice se pot face. Există cazuri în care textele vechi utilizează un anumit termen care, într-un text poate fi considerat ca moştenit, iar în alt text trebuie considerat mai degrabă ca fiind împrumutat. Astfel, un termen precum agru, care apare în CB şi CV [„Acesta e preţul lucrătoriloru celora ce lucrat-au agrele voastre” (Iac., 5, 4) (în CP pămînturile)], dar şi în alte texte ale secolului al XVI-lea [„Şi semănară agre, şi răsădiră viii şi feaceră plodu de viiaţă” (PS.S B, 106, 37], poate fi considerat ca moştenit. Dacă, însă, acelaşi termen se întîlneşte într-un text de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, precum BB, avînd în vedere că rom. agru a fost înlocuit cu slavicul ogor, şi că avem a face cu o traducere din limba greacă, unde, în locul corespunzător, apare oJ ajgrioV", atunci este mai probabil ca prezenţa subst. agru în BB să se datoreze termenului grecesc, cu atît mai mult cu cît traducătorul BB, precum şi revizorii lucrării se arată a fi orientaţi către limba greacă, pe care încearcă să o utilizeze nu doar ca pe un mediu din care au de extras un anumit conţinut de gîndire, ci şi ca pe un model de urmat în procesul de constituire a aspectului literar.

Lucrurile sînt mai dificil de lămurit într-un text tradus, în principal, din latină, şi aparţinînd spaţiului transilvan, precum NTB: „Iară agrul iaste lumea” (Mt., 13, 38), unde este foarte posibil ca acesta să fie termenul moştenit (ştiută fiind tendinţa acestei zone româneşti de a păstra elementul moştenit din latină, precum şi preferinţa autorilor NTB

Page 139: Norma Literara

Contribuţia surselor

139

pentru termeni cunoscuţi publicului). Chiar astfel, nu putem exclude posibilitatea ca respectivul termen să fie cult, datorat textului latin – unde apare ager, agri – , căci tendinţa de mai sus se îmbină cu aceea de a împrumuta şi introduce în uz termeni de origine latină, în cadrul unei propensiuni mai largi, către elementul latin.

Pentru aceste situaţii trebuie observat că, deşi respectivul termen poate exista deja în limbă, în cazul în care acesta este (pentru unii vorbitori sau doar pentru traducător) caracteristic vorbirii populare, important rămîne faptul că traducătorul, remarcînd respectivul termen în textul de tradus, ia decizia de a-l introduce în textul tradus. Decizia este complexă întrucît este influenţată de prezenţa cuvîntului în vorbirea populară, în aspectul literar utilizat de traducător şi în textul-model.

V.4.1 Deşi ceva mai complicată, situaţia termenilor de origine maghiară în textele transilvane, pe de o parte, şi cele moldoveneşti şi munteneşti, pe de altă parte, este un bun prilej de a face numeroase observaţii utile, în măsură să ne ofere mult mai multe indicii şi argumente asupra comportamentului traducătorilor şi al limbilor în contact.

Textele transilvane prezintă numeroşi termeni de origine maghiară, împrumutaţi direct din maghiară pe cale cultă sau prin împrumut popular. Apar astfel forme precum: adăvăsi, alean, aleaniş, alnic, amistui, batăr, bărat, băsău, beartă, beseadă, besedui, beteag, bintătui, bir, birui, bizui, buduşlău, buduşlui, bumb, călăuz, celui, chelciug, cheltui, chindisit, chip, chizeaş, ciurdă, dejmă, făgădaş, făgădui, gîndi, hasnă, hăsnui, hicleni, hicleşug, hotar, îngădui, ladă, lăcui, marhă, mereu, meşter, murgui, neam, obroc, ocă, oraş, pesti, pildă, plaşcă, pogace, rînd, samă, sălaş, sălăşui, sucui, şatră, şinor, şireag, tabăr, tabără, tablă, talpă, tar, tălmaciu, tărcat, tăroasă, tîrnaţ, uleu, uriaş, văndăgi, viteaz, zălog etc.

Este posibil ca unii termeni din înşiruirea de mai sus să poată fi consideraţi ca provenind, în limba română, dintr-o altă limbă - slavona, de pildă. Pătrunderea unui termen într-o limbă se face prin intermediul unui proces de natură lingvistică, petrecut într-un anumit spaţiu concret,

Page 140: Norma Literara

De la traducere la norma literară

140

în cadrul unui act concret de contact lingvistic. Dacă, spre exemplu, un anumit termen pătrunde în limba română în secolul al X-lea, într-o anumită zonă şi într-o împrejurare lingvistică dată, faptul acesta nu înseamnă automat că respectivul termen se impune în acea zonă sau, cu atît mai puţin, că el se extinde la nivelul întregii comunităţi care utilizează limba în care s-a operat împrumutul. Apariţia, apoi, a acelui termen în secolul al XVI-lea nu înseamnă în mod necesar că el are o vechime de şase secole – chiar dacă nici această posibilitate nu este exclusă. În stabilirea vechimii unui termen sînt, aşadar, importante proba uzului şi a continuităţii (fireşte că neîntrerupte). Privind la situaţia concretă din texte precum Palia de la Orăştie care, alături de textul latin, are la bază un text maghiar, trebuie să ţinem seamă de faptul că fie şi în cazul în care avem atestări anterioare pentru termenul respectiv, neputînd demonstra că traducătorul PO ar fi cunoscut acel termen anterior momentului în care l-a întîlnit în textul maghiar, ceea ce se poate afirma este că termenul din PO provine din modelul maghiar.

V.4.1.1. Un cuvînt precum a bîntui, frecvent în vechile texte româneşti, are etimologie multiplă112 în limba română tocmai pentru că, în diferitele zone în care este utilizat, a putut fi împrumutat din limbile de influenţă în respectivele zone. Întrucît între posibilii donatori (limba maghiară şi limbile slave) a existat o conexiune, iar româna a avut relaţii cu respectivele vase comunicante, ea a putut împrumuta în mod concret termenul din oricare din cele două limbi, fie din una, fie din cealaltă, fie din ambele. Mai mult, pînă la stabilizarea în limba română a respectivului termen, româna l-a putut împrumuta, în mod repetat şi de la oricare dintre surse. Prezenţa formei slave într-un document vechi: „I nihto da ne smeaet bantovati pread siiu cnig g[o]s[po]d[s]vomi”, tradus de I. Bianu prin „(şi nimene să nu îndrăznească a bîntui înaintea

112 Vezi Scriban, s.v., unde se dau trei surse, maghiară, slavonă şi bulgară. Mai puţin realist şi atent la nuanţe TRDW dă doar magh. bánt.

În ceea ce priveşte conceptul ‘etimologie multiplă’, îl utilizăm cu maximă prudenţă, centrul real al acestuia, în raport cu periferia sa, fiind mult mai restrîns decît am fi tentaţi a crede.

Page 141: Norma Literara

Contribuţia surselor

141

acestii cărţi a domniei mele)” (DRB, 55, 1-3) poate permite deducţia că a bîntui are origine slavă în limba română şi că, eventual, ar putea data de dinaintea contactelor românilor cu maghiarii.

Termenul, care s-a impus şi păstrat în limba română, dezvoltînd o familie lexicală, avea o frecvenţă relativ mare în toate categoriile de texte: „în toată mîndriia se-au ispititu în aleanul nostru şi pre noi, carei sîntem slugi credincioase a toată creştinătăţei, ne-au bîntuit în slujba noastră” (DÎ 142, 23-25); „Inima şi ficaţii, de va bîntui pre cineva drac sau duh viclean, aceastea trebuie a le afuma înaintea omului sau a fămeii şi nu să va mai bîntui” (BB, Tobias, 6, 7); „Şi încuie Dumnăzău gurile leilor şi n-au bîntuit pe Daniil” (BB, Daniel, 6, 18); „Aşa am datu noi [şi] [a]m miluit şi de nimea bîntuială să nu aib[ă] niciodată. Iar cine se va ispiti [a] [st]rica pomeana părintelui nostru, acela să ie blăstemat de 318 o[t]ci” (DÎ 139, 6-8); „de nimenilea bîntuială să n-aibă, că au ost părăsit[ă], că am lăsatu de bună voia a noastră” (DRB 127, 10-12).

Avînd în vedere valorile termenului, precum şi existenţa sa în limba maghiară, este greu de acceptat ipoteza provenienţei exclusiv slave. Se poate admite că termenul are, în limba română, o sursă slavă, dar nu se poate respinge cu argumente conjuncţia sau paralelismul cu sursa maghiară. Dimpotrivă, sub aspect fonetic, semantic, diatopic, diacronic, cultural, din toate perspectivele din care o etimologie se verifică, este cît se poate de plauzibil ca provenienţa rom. a bîntui să fie şi maghiară113. Pentru Transilvania, este sigur că termenul a fost cel puţin reîmprumutat din maghiară (< bántani)114.

113 Vezi şi Iosif Popovici, Paliia de la Orăştie 1582, în idem, Scrieri

lingvistice, p. 266-286, unde elementul de origine maghiară este împărţit în trei categorii: „cuvinte generale”, „cuvinte dialectale” şi „cuvinte de origine învăţată”. I. Popovici trece cuvinte precum curvă şi a curvi – pe care le pune pe seama influenţei maghiare – în cea de-a doua categorie.

114 Similar se prezintă lucrurile în cazul verbului a mîntui.

Page 142: Norma Literara

De la traducere la norma literară

142

V.4.1.2. La fel trebuie să se fi petrecut lucrurile şi în cazul altui cuvînt de origine slavă în limba română, precum ciudă, ‘minune’115 atestat din abundenţă de către vechile texte româneşti. El apare în capul Ex., 4 din PO, v. 8, 9, 17, 21, 30, precum şi în Ex., 7, v. 3 şi 9 (la p. 205 şi 225 apare şi în note marginale, care nu se înregistrează în textul maghiar, dar reluînd îndemnul de sub 7, 9). De fiecare dată, termenului din textul românesc îi corespunde, în cel maghiar, cuvîntul choda. Nu se poate susţine că un astfel de termen fusese necunoscut, pînă atunci, traducătorului PO, dar este firesc să presupunem că, deşi preexistent momentului traducerii PO, ciudă capătă, prin utilizarea sa în textul PO, o mai mare forţă a poziţiei sale în sistem şi îşi amplifică viteza de întrebuinţare.

Vorbitorul maghiar din Transilvania zilelor noastre, atunci cînd utilizează acest termen (pe care maghiara îl are din limbile slave cu care a intrat în contact), îl utilizează ca pe oricare alt termen maghiar al limbii pe care o vorbeşte şi, în limba acestuia, csoda este un termen de origine maghiară. Lucrurile nu diferă foarte mult pentru vorbitorul român transilvan care se află în contact cu precedentul. Împrumutînd termenul de la vorbitorul maghiar, el împrumută un termen din limba maghiară. În cazul în care, respectivul termen îi era cunoscut vorbitorului român din Transilvania înainte de a intra în contact lingvistic cu cel maghiar, în urma respectivului contact auzind acelaşi cuvînt (cu acelaşi sens) de la vorbitorul maghiar, prezenţa cuvîntului în limba vorbitorului român se întăreşte, el nefiind concurat de un alt termen, iar ocurenţele sale fiind stimulate. Pentru vorbitorul român din Moldova şi din Ţara Românească, ciudă este împrumutat de la slavi, aşadar de origine slavă. Important este de unde l-au luat vorbitorii, pentru primii etimologia cuvîntului ciudă fiind maghiară, pentru ceilalţi slavă.

De aceea este contraindicat a se privi lucrurile exclusiv dintr-un punct de vedere abstract numit limba română. Într-o astfel de situaţie,

115 Termenul apare în concurenţă cu semn, care are drept corespondent în

textul lat. signum.

Page 143: Norma Literara

Contribuţia surselor

143

chiar din această perspectivă, este greu de susţinut că, acolo, termenul în discuţie ar fi de origine slavă: pentru o comunitate el este de origine maghiară, iar pentru o alta el este de origine slavă116.

Există cuvinte cu etimologie multiplă sau cu etimologie comună în română şi în maghiară, ambele limbi împrumutînd respectivii termeni de la aceeaşi sursă. În astfel de cazuri, este necesar să se aibă în vedere că întărirea uzului, în anumite arii lingvistice, se poate face cu contribuţia sau sub presiunea exclusivă a unei terţe limbi străine (de adstrat, spre exemplu, cea de-a doua fiind de suprastrat). Pentru zona transilvană, o astfel de ipoteză este mai mult decît necesară – ea corespunde realităţii. Acolo, influenţa slavă încetase de mult în secolul al XVI-lea – ajungînd chiar a fi respinsă –, iar influenţa maghiară devenise dominantă şi aproape unică. Dacă se compară forţele de presiune ale termenilor pe care limba maghiară îi avea comuni cu limbile slave (de la care îi împrumutase) cu cele ale termenilor de origine slavă – concuraţi de corespondenţii lor din limba maghiară –, se observă că presiunea cunoştea două direcţii contrare: de impunere a termenilor maghiari şi de suprimare a concurenţilor lor din suprastrat. La acest nivel este mult mai vizibilă acea dimensiune a dinamicii lexicale care face ca, sub forţa concurenţială a unei presiuni destul de puternice, o achiziţie, oricît de veche şi de importantă ar fi, să poate fi împinsă către periferie şi chiar eliminată.

Pe de altă parte, avînd în vedere că influenţa maghiară asupra limbii române (populară şi cultă) precede prima perioadă a vechilor traduceri româneşti, precum şi faptul că elementul maghiar avusese vreme să se răspîndească chiar şi dincolo de teritoriile româneşti pentru care se poate vorbi despre o influenţă maghiară directă, este greu de demonstrat că unii dintre termenii româneşti de origine maghiară ar fi intrat în limba română printr-o anumită traducere. Adesea, lucrul acesta este mai degrabă improbabil. Aceşti termeni, datoraţi influenţei maghiare din Transilvania, erau cunoscuţi şi aveau un grad ridicat de

116 Nu alta este situaţia în cazuri precum: dejmă - dezma, obroc - abrac,

şatră - sator.

Page 144: Norma Literara

De la traducere la norma literară

144

circulaţie, fiind fireşti la un individ care aparţine unei zone de contact şi interferenţă. Faptul acesta înseamnă că unele relaţionări între texte, operate doar pe baza coprezenţei sau doar a simplei prezenţe a unor elemente lexicale, ar fi hazardate şi abuzive.

În aceste cazuri se poate considera, cel mult, că avem a face cu o formă de întărire a existenţei şi utilizării în limba română a unui termen deja împrumutat. Prezenţa sa în textele transilvane – chiar traduceri ale unor texte maghiare – arată că avem a face cu texte provenite dintr-o zonă de influenţă maghiară, dar nu constituie un argument de sine stătător, care să arate că un text maghiar a fost sursa textului transilvan, după cum, de exemplu, un termen de origine slavă, prezent într-un text moldovenesc, nu poate arăta cu necesitate că acel text are ca sursă un text slavon, ci doar că avem a face cu texte provenite dintr-o zonă în care, direct sau mediat, respectivele influenţe acţionaseră (anterior şi pe cale populară sau cultă).

V.4.2. Chiar dacă ajutorul acestor cuvinte în procesul de relaţionare a două texte nu este suficient prin sine117, iar prezenţa, oricît de

117 Simpla coincidenţă a termenilor poate contribui la demonstrarea unor relaţii de filiaţie între texte sau a influenţei unui text asupra constituirii nivelului lexical al altuia sau – în cazul unor cuvinte culte şi rare – chiar la a arăta că acela era momentul în care limba-ţintă a achiziţionat termenul din textul-sursă. În unele cazuri, însă, astfel de deducţii necesită analize atente. Spre exemplu, termenului pagînii (PO, Ex., 34, 26), îi corespunde magh. poganok, (în vreme ce în Vulgata apare gentes). Se poate susţine că termenul românesc apare aici datorită a ceea ce apare în textul maghiar, dar nu şi că termenul din textul românesc este împrumutat din cel maghiar. Mai vizibilă este distincţia sub Gen., 31, 35, unde traducătorul PO urmează textul maghiar: „Drag doamne, nu-ţi fie greaţă cum că nu mă poci scula înaintea ta, că după obiciaiul muierilor mi-e lucrul”, „En édes Vram, ne legye ~ nehez teneked, hogy fel nem kelhetec elötted: Mert az aszszonyállatoc szokasoc vagyon dolgom”, „ne irascatur dominus meus quod coram te adsurgere nequeo quia iuxta consuetitudinem feminarum nunc accidit mihi” (Vulgata) (Aici Septuaginta este mai aproape de textul ebraic: MhV barevw" fevre, kuvrie·ouj duvnamai ajnasth~nai ejnwpiovn sou, oJvti taV ejqismoVu tw~n gunaikw~n moi ejstivn ‘Ne graviter feras, domine: non possum surgerein conspectu tuo, quoniam quae

Page 145: Norma Literara

Contribuţia surselor

145

consistentă, a elementului de origine maghiară din texte precum PO nu demonstrează, prin sine, relaţia PO cu un anumit text maghiar118, cazurile de mai jos sînt în măsură să ofere o imagine asupra procesului prin care s-a constituit o parte a lexicului vechiului aspect literar românesc.

V.4.2.1. Textul PO utilizează un cuvînt precum vb. a celui, termen de origine maghiară în limba română: „Dară, derep ce m-ai celuit?” (Gen., 29, 25), precum: „Tahat miert chaltal meg engemet?”. Verbul apare şi sub Gen., 27, 19, textul maghiar prezentînd şi acolo primitivul verbului românesc. Acelaşi verb apare într-o porţiune de text care a fost secundum consuetitudinem mulierum mihi sunt’.) Deşi, precum păgîn, greaţă este moştenit din latină, nici unul, nici celălalt nu îşi datorează prezenţa în text versiunii latine. Desigur, rom. greaţă, echivalentul magh. nehez, relaţionează textul românesc de cel maghiar.

118 Privind la situaţiile în care textul românesc se edifică pe baza celui latin, dar utilizează elemente de origine maghiară (deşi, pentru a reda corect respectivele sensuri, româna avea la dispoziţie şi material lexical de alte origini), sau, invers, la situaţiile în care, urmînd textul maghiar, traducătorul român utilizează elemente moştenite sau de origine slavă, se poate observa că în procesul de alegere a unui termen din planul paradigmatic, pentru a fi utilizat într-o traducere, acţionează numeroase criterii, dar printre acestea nu se află cel care ar avea în vedere obligativitatea sau simpla electivitate a unui termen ce constituie rezultatul împrumutării unei forme din text. Opţiunea pentru un termen din textul de tradus, şi care deja există în limba-ţintă sau care, astfel, ar urma să apară acolo, este determinată de aceiaşi factori care dau caracteristicile unei traduceri (cele două limbi în contact, traducătorul şi receptorul, fiecare dintre acestea alcătuind un complex, cu presiunile sale, impuse şi suportate). Prezenţa, într-o traducere, a unui termen nu se datorează în mod necesar simplei prezenţe, în textul de tradus, a etimonului său. Chiar atunci cînd, în mod evident, traducătorul operează împrumutul pentru prima dată în limba sa, şi în chiar momentul traducerii, actul acesta nu are la bază obligativitatea de a avea neapărat în rezultatul traducerii acelaşi termen din textul de tradus. Lipsurile limbii în care se traduce, dorinţa de a transmite anumite mesaje către cititor sînt principalele două cauze (fiecare dintre acestea înmănunchind numeroşi factori) care conduc la utilizarea într-o traducere a termenului care apare în textul-sursă.

Page 146: Norma Literara

De la traducere la norma literară

146

construită în limba română urmînd modelul latin. Comparînd secvenţa: „Şarpele ciălui-mă şi mîncai” (Gen., 3, 13), cu porţiunea corespunzătoare a textelor latin şi maghiar – chiar dacă avem a face cu un text construit compilare – se poate spune că, aici, PO urmează Vulgata: „serpens decepit me et comedi” şi nu: „A Kegyo chala meg engemet eképen hogy öm” ‘şarpele mă înşelă astfel încît mîncai’. Într-un text mai timpuriu decît PO, şi anume în CB (1560) – traducere a unui text slavon –, apar situaţii precum: „Cine nu spune di Isus Hristos că vine în peliţă, acela iaste celuitoriu şi Antihristu” (2Ioan, 7) (în CP înşelătoriu), „De ci spune acelora ce-s ca aceia ca celuitori şi porînceaşte nece una cu aceia se aibă soţiie cătră aceaia ce-s ca aceia” (Spunerea la Iuda) (în CP înşelători); „Şi viţel feaceră întru zilele acealea rădicară comîndare cealăului şi veseliia-se întru lucrul mînilor lor” (FA, 41, 7) (în CP idolului)119. Toate acestea sînt în măsură să arate că termenul maghiar fusese împrumutat (probabil pe cale populară), se răspîndise şi pătrunsese şi în texte.

V.4.2.2. Sub Gen., 9, 5, în PO apare: „că printru sîngele trupurilor voastre sta-voiu băsău sau în alean şi pre toate jigăniile sta-voiu băsău, printru viaţa omului, încă şi pre rudele lui”, urmînd „(...) boszszut álloc (...) meg állom boszszut (...)”.

Glosa internă – inexistentă în textul maghiar sau în cel latin –, „sta-voiu în băsău sau în alean”, nu demonstrează în mod obligatoriu că termenul era necunoscut sau nefamiliar unora dintre receptori, sau că traducătorul considera astfel, abia în momentul traducerii intrînd cuvîntul în limba română120. Cuvîntul acesta apare des în textele secolelor al XVI–lea şi al

119 Într-o zonă destul de întinsă din Transilvania actuală, a celui şi celuitor

constituie termeni care încă se înregistrează destul de frecvent la vorbitorii români, ştiutori sau nu de maghiară.

120 Cu adevărat semnificativ în ceea ce priveşte sfera dominantă de influenţă culturală a zonei în care se desfăşoară traducerea este faptul că termenul utilizat pentru glosarea internă este tot unul de origine maghiară. Avînd în vedere că NTB îşi exprimă dorinţa de a se adresa tuturor românilor, la fel de semnificativ este şi cazul în care, deşi termenul utilizat în text nu este de

Page 147: Norma Literara

Contribuţia surselor

147

XVII-lea, inclusiv în documente, ocupînd poziţii pe care ar fi putut sta termeni precum: supărare, necaz, invidie, pizmă, împrotivă: „Cine şti ţineare mîniei tale, de frica ta, băsăul tău cură?” (PS.S B, 89, 11); „Cuntiri-te de mînie şi lasă băsăul, nu revni se lîncoteşti!” (PS.S B, 36, 8); „Opreaşte-te de mînie şi lasă băsăul” (PS.C., 37, 8); „n-au gîndit la paguba ţărîi lui într-atîţia ani şi de chelciugul lui, ce în toate striştile au ispitit îm băsăul turcilor” (DÎ 130, 4-5); „Aşa văzîndu noi perirea noastră şi cugetul lui cel rău, ce ne-am apărat, şi cu ajutoriul lu Dumnezeu ne-am isprăvit lucrul ş-am stătut de băsău păntru strîmbătatea lui, şi n-am rădicat sabiia” (DÎ 143, 1-3); „şi ei încă sîntu creştini şi să nu tragă băsău pre noi” (DÎ 143, 12-13); „Dascale, aceastea zicînd noao, ne faci băsău” (NTB, Lc., 11, 45); „Iară de să va fi omorît de împuţinearea sufletului său, adecă de frică, de scîrbă, sau de băsăul oamenilor (...)” (LEGI Munt., 252, 36-37).

V.4.2.3. În: „Şi Iosif porunci cum sacii lor să-i împlă cu grîu, şi banii lor să-i dea toţi, cineşi în sacul său, asupră de aceasta cum chelciug încă să le dea pre cale” (PO, Gen., 42, 25) termenul chelciug are drept corespondent în textul maghiar forma kölchég, adică etimonul cuvîntului în discuţie.

Şi acesta este un cuvînt frecvent în vechile texte ale epocii: „n-au gîndit la paguba ţărîi lui într-atîţia ani şi de chelciugul lui, ce în toate striştile au ispitit îm băsăul turcilor” (DÎ 130, 4-5); „Nime den călugări să nu ţie al său, nice cal, nice stup, nice altu dobitoc nimică, nice arăturâ, nice din afar[ă] nice din lontru în mănăstire, nemică deosebi să nu ţie, fără numai îmbrăcămente şi chelşug ce va avea dentru rîcodealia sa” (DRB 130, 28-32); „chelşugul mănăstiriei să nu îndrăznească să-l ţie la sine” (DRB 131, 25-26); „Că cine dentru voi va vrea să zidească un turn, anu nu va şădea mainte să-şi numere chelşugul, oare are de-a-l săvîrşirea?” (NTB, Lc., 14, 28); „Cine osteaşte cu ale sale chelşuguri vreodată?” (BB, 1Cor., 9, 7), apoi sub: Ezdra, 4, 56: „Şi la toţi ceia ce păzescu cetatea au scris să dea

origine maghiară, pe margine, glosatorul simte nevoia de a oferi un echivalent de origine maghiară, cum se întîmplă sub FA 10,1: Italii (NTB) (glosat pe margine: Carii să chiamă acum oloşi), şi sub FA 27, 10: Povărîei (NTB) (glosat pe margine: Tărhatului).

Page 148: Norma Literara

De la traducere la norma literară

148

lor sorţi şi chielşuguri” şi FA, 17, 9: „Şi luînd chelşug de la Iason şi de la ceialalţi, au slobozit pre ei” (unde are, mai curînd, sensul ‘mită’).

V.4.2.4. Uneori, este posibil să apară atît substantivul, cît şi corespondentul său verbal, precum în PO, Ex. 23, 10: „Pînă în şase ani tu să samini pămîntul tău şi stringe lăuntru hasna lui”, „be gyütsed annac hasznat”; „folosuri şi hasne” (în Introducere), respectiv: „ce vom hăsnui cu aceea să vom omorî frate-nostru” (Gen., 37, 26), „Mit hasznalunc (...)”.

Nici acest termen nu este necunoscut altor texte vechi româneşti: În NTB, termenul are două ocurenţe, sub Rom., 3, 1 („Ce e, derept aceaia, destoiniciia jidovului sau ce e hasna tăerii împregiur?”) şi la p. 342, 5-6 („Pre Hristos cu mare hasnă-l propoveduiaşte”). De asemenea, maghiarismul hasnă apare într-un compus, hasnă-luotor, care cunoaşte trei ocurenţe în CB, sub 1Cor., 5, 10-11; 6, 10. Termenul apare şi în BB (Judecătorii, 12, 6; 2Macabei, 13, 15).

V.4.2.5. De asemenea termenul din PO, Gen., 29, 13: „Cînd, amu, era auzit oca venitului lui Iacov (...)” (în magh. okat). Acesta apare încă la Coresi121, deci fusese utilizat în limba română anterior traducerii PO, înregistrînd destule ocurenţe în texte. Desigur, prezenţa în PO a subst. ocă este stimulată de ceea ce apare în textul maghiar.

V.4.2.6. Un cuvînt care s-a păstrat pînă în zilele noastre, dar cu unele pierderi de nuanţă semantică, îngustîndu-se şi, aşadar, fixîndu-se, prin uz, în cadrele anumitor contexte este verbul a îngădui. Prin ceea ce apare în PO, Gen., 27, 13: „numai ce îngăduiaşte glasului mieu şi pasă, şi adă”, pentru „engedgy az án szommac”, traducătorul PO se arată a fi un cunoscător al sensului etimologic al cuvîntului, pe care îl respectă. Acelaşi lucru poate fi constatat pentru: „De ar fi, dară, vreo nedireptate sau hîtrie vicleană, o, jido‹v›ilor, după socoteală aş îngădui voao” (BB, FA, 18, 14). În ambele cazuri sensul prim, ‘a consimţi’, alunecă datorită contextului la sensul ‘a urma, a se supune’, în primul caz, şi la ‘a asculta în voie, cu bunăvoinţă’ în cel de-al doilea.

121 Vezi EWUR s.v.

Page 149: Norma Literara

Contribuţia surselor

149

În limba maghiară, cuvîntul acesta avea sensul ‘a consimţi, a permite, a da drumul’, dar acesta era o dezvoltare firească a unui nucleu semantic care avea în conţinut nuanţele ‘a amîna, a răbda, a ierta, a reflecta’, adică se referea la un răgaz, la o distanţă pe care individul o plasează între subiect şi obiect, spre a reflecta în vederea unei mai bune cumpăniri. Fireşte, utilizarea limbii conduce deseori la pierderea nuanţelor de fineţe şi la centrarea pe valorile necesare comunicării (care, pe lîngă concizie şi forţă persuasivă, presupune şi viteză de transfer), astfel încît contextele în care un cuvînt apare pot acţiona precum un pat procustian şi/sau distorsionant. În situaţiile de mai jos se observă cum necesităţile contextelor pot exercita felurite presiuni asupra cuvintelor, chiar şi atunci cînd acestea constituie soluţiile cele mai fericite122. Plecînd de la sensul central ‘a ceda, a consimţi’, care apare în: „Îngăduit-au pre voia împăratului cum să ţie Ardealul cu nume de gobărnator, însă într-acest chip cum să-l ţie pîn în viiaţa domniii-lui” (DÎ 145, 3-5); „Îngădui derept aceaia Domnul cum să nu facă acel rău, care dzisease că va face pre dihanie” (PO, Ex., 32, 14)123, prin uzuri precum

122 Avînd a face cu texte traduse, nu putem neglija nici rolul important

deţinut de presiunea exercitată de către limba sursă, prin intermediul corespondentului străin, care se cerea tradus şi care era astfel echivalat.

123 Prin ceea ce apare în BB, unde se utilizează vb. a se îmblînzi, obţinem o dovadă a faptului că, pe de o parte, textul de la baza traducerii exercita anumite presiuni, dar şi a faptului că, pe de altă parte, traducătorii aveau şi alte raţiuni care îi ghidau. În Septuaginta se utilizează iJlavskomai, verb cu două sensuri principale: ‘a fi binevoitor’ şi ‘a ispăşi’, dar care aveau importante puncte comune. În textul ebraic: ויכחם יה◌וה, se spune că Dumnezeu „a revenit” asupra hotărîrii sale iniţiale, ceea ce survine după un răgaz (în care intră şi discursul lui Moise). (De altfel, faţă de faptele oamenilor, Divinitatea are mereu a se întoarce, într-un nesfîrşit proces de iertare, fapt prezent în mai toate religiile, aşa cum şi omului i se cere adeseori să se întoarcă de pe căile greşite.) Textul latin juxtat în Septuaginta, tradus în Jager, prezintă echivalentul propitiatus, aşadar accentul cade pe mişcarea Divinităţii pe care o sugerează şi textul ebraic. (Propitiare, ca şi peto erau verbe care se utilizau exclusiv pentru Divinitate, abia apoi, prin abuz, au fost întrebuinţate şi cu referire la muritori.) Este vorba despre răzgîndirea de după răgaz, mai exact despre existenţa unui interval de timp în care se produce o mişcare, aceasta avînd drept consecinţă

Page 150: Norma Literara

De la traducere la norma literară

150

în: „Iară cui veţi îngădui ceva, şi eu îngăduesc, că şi eu ce am îngăduit, căruia am îngăduit, pentru voi am făcut, înaintea feaţei lui Hristos, ca să nu fim cuprinşi de Satana” (NTB, 2Cor., 2, 10); „Şi neavînd ei să plătească, amîndurora le îngădui” (NTB, Lc., 7, 42); „pentru că n-au dat lor îngăduială să calce în ţara lui” (BB, 1Macabei, 12, 25) se ajunge la sensuri precum ‘a ierta’, ‘deveni permisiv, îngăduitor’. Uzurile acestui cuvînt în limba română veche reuşesc să surprindă şi unul dintre elementele centrale şi profunde ale sensului acestui cuvînt, ‘răgazul’: „De ci, venind împreună ei aicea, îngăduială nemică făcînd, şi a doa zi şăzînd la divan, porunciiu să să aducă omul” (BB, FA, 25, 17); „de la Tiros am sosit la Ptolimaida şi, sărutînd pre fraţi, am îngăduit o zi lîngă ei” (BB, FA, 21, 7). Astfel de uzuri, însă, dezvoltă şi alte posibilităţi care, în cele din urmă, conduc la alunecări lente ale sensului (principala problemă, de fapt, nu aceasta este, ci aceea că astfel de alunecări pot fi premise ale unor viitoare fixări, prin uz, pe un sens, urmate de abandonul, prin uz, al vechiului sens. De aceea, un enunţ precum următorul deja înglobează, alături de sensul ‘a răbda, a tolera’, şi sensul ‘a îngădui’: „Dragostea mult îngăduiaşte, îmbunează, dragostea nu rîvneaşte, dragostea nu să semeţeaşte, nu să făleaşte” (BB, 1Cor., 13, 4). Tot nucleul de sens ‘răbdare’ poate constitui miza iniţială a utilizării acestui cuvînt şi într-un caz precum: „pentru aceaea rogu-te cu multă îngăduială să mă auzi” (BB, FA, 26, 3), unde, însă, răbdarea solicitată, implică şi îngăduinţă ori toleranţă. De aici la sensul actual nu este decît un pas: „Era acolo o turmă de porci mulţi, păscînd în măgură, şi rugară pre el ca să-i sloboază pre ei să între în ei, şi îngădui lor” (NTB, Lc., 8, 32); „Cînd se va prileji vreun dobitoc să-i fie a făta şi va naşte pre locul altuia, iară acela cu locul nu-i va îngădui, ce o va goni de grabă de o va osteni, sau de o va lovi cu ceva şi dentr-acea osteneală sau lovitură se va

primă o schimbare favorabilă, care poate fi, apoi, percepută ca rezultat prin aceea că Divinitatea a devenit binevoitoare. Pentru acest proces modular se poate utiliza vb. a se îmblînzi, dar această stare este doar rezultatul aparent al proceselor de mai sus, relaţionate după cum s-a văzut. Prin utilizarea termenului placatus, Vulgata prezintă tocmai acest rezultat aparent, Divinitatea fiind văzută aici la nivelul cel mai superficial (după furia iniţială, urmează domolirea, fără a se da semne că interesează procesele profunde de dinaintea şi dintre cele două stări aparente).

Page 151: Norma Literara

Contribuţia surselor

151

prileji de va lepăda, atunce neîngăduitoriul să plătească vita” (LEGI Munt., 286, 12-15). În acelaşi fel, plecînd de la un sens alăturat sensului ‘răgaz’, şi anume ‘a aştepta, aşteptare’, apar uzuri precum: „Îngăduind îngăduiiu pre Domnul şi luo aminte mie” (BB, Psalmi, 39, 1); „Bun iaste Domnul celor ce îngăduiesc pre el, sufletul carele va cerca pre el” (BB, Plîngerea, 3, 25); „Pre mine îngăduiră păcătoşii ca să mă piarză” (BB, Psalmi, 118, 95). Şi în acest caz, uzul apare ca fiind supus oscilaţiilor. Sensul ‘a aştepta’ apare în: „Sîrguiră, uitară lucrurile lui, nu îngăduiră svatul lui” (BB, Psalmi, 105, 14). Remarcabil rămîne un ultim exemplu, unde ‘domolirea’ îşi dezvăluie caracterul ei cel mai profund, ‘stăpînire de sine, ţinerea în frîu a instinctelor, dar şi a judecăţilor care pot conduce la rău’: „Acest lucru stă pre mîna giudeţului să oprească pre bărbatul cel vrăjmaş, ce să porneşte asupra muerii sale, pentru să să veaghe să nu cumva să o strice întru ceva, măcar de-are şi face muiarea pre bărbat să să pornească asupra ei, trebue să-ş îngăduiască firei” (LEGI Mold., 118, 10-13)124.

V.4.2.7. Pentru un cuvînt precum plaşcă, prezent în PO: „Iară Sim şi Iafet luară o plaşcă, puseră pre umere şi înderăt mărgînd, coperiră trupul de ruşine tătîni-său” (Gen., 9, 23); „Luo derept aceaia Răveca plaşca şi se îmbrobodi” (Gen., 24, 65), deşi are drept corespondent subst. palást, nu putem presupune decît, cel mult, că traducătorul s-a hotărît să-l utilizeze pe acesta şi nu un sinonim întrucît el apărea în textul model. Acesta deja este un argument care indică sursa maghiară. Oricum, termenul apare destul de des şi în alte texte vechi româneşti125,

124 Deşi este vorba despre un împrumut din maghiară, prezent în mai multe texte vechi, cunoscînd numeroase ocurenţe şi a cărui provenienţă în limba română nu poate fi pusă pe seama unui traducător identificabil, privind la varietatea valorilor sale de întrebuinţare – care ilustrează procesul de alunecare semantică –, putem crede că vb. a îngădui mai degrabă este propriu normei culte, cunoscut în graiuri, dar necaracteristic acestora prin unele valori de întrebuinţare.

125 Vezi, spre exemplu: „Împărţiră cămeşile meale şie, şi de plaşca mea lepădară sorţi” (PS.S B, XXI, 19); „Împărţiră cămăşile meale loru-s, şi de plaşca mea lepădară sorţi” (PS.C., XXII, 19); „Sacosul iaste plaşca cu carea

Page 152: Norma Literara

De la traducere la norma literară

152

ceea ce înseamnă că este mult mai potrivit să credem că plaşcă era un termen bine cunoscut şi intrat în uzul vechii române – motiv principal pentru care el a fost folosit în PO, chiar dacă sub o uşoară presiune dinspre textul maghiar.

V.4.2.8. Alături de vb. a întoarce, rezultatul unui calc după magh. forditani, ‘a întoarce’, ‘a consacra, a destina’, dar şi ‘a traduce’, care apare în Introducere: „cinci cărţi ale lui Moisi prorocul, carele sîmt întoarse şi scoase den limbă jidovească pre greceaşte, de la greci, sîrbeaşte şi într-alte limbi”; „n-au, iară, întors mînă de înger, ce mînă grea, păcătoasă”126, PO utilizează subst. tălmaciu (Gen., 42, 23) care purtară pe Hristos la groaznecile patime ale lui şi-ş bătea joc dă dînsul” (LEGI Munt., 103, 19-20); „iară după acea-l dezbrăcară şi-l îmbrăcară în plaşcă ierusalemlenească” (VARL, 81, 10-12); „Că acmu cu adevărat eşti împărat, că eşti îmbrăcat cu plaşcă mohorîtă şi ai în cap cunună” (VARL, 81, 18-19); „Podoaba preotului pentru aceaia iaste roşie sau mohorîtă după graiul prorocului (carele face pre îngerii său duhure şi slugile sale foc arzătoriu). Iaste şi pentru aceasta, că plaşca roşie, adecă cu plaşcă îmbrăcară pe Hristos la patimele lui” (LEGI, Munt., 108, 22-25); „luvară despre el plaşca şî-l învescură în veşmintele lui” (EV.SIB., Mt., 27, 31); „Nu ştiţi că cei ce la ţeanchiu aleargă, toţi aleargă, iară unul ia plaşca?” (BB, 1Cor., 9, 24).

126 Pe lîngă valorile cu care acest cuvînt apare în vechile texte româneşti, valabile şi astăzi, prin metafore şi calchiere se mai înregistrează: „Hristos întoarse apa în vin şi făcu începeniia seamnelor lui” (NTB, 267, 33); „Întoarse apele lor în sînge şi omori peştii lor” (PS.S B, 104, 29) „Pănătaţi şi lăcrămaţi şi plîngeţi că rîsul vostru întru plîngere întoarce-se-va şi bucuria întru jale” (CP, Iac., 4, 9), unde ‘a transforma, a preschimba’ se extinde la ‘a răstălmăci’: „slugile îndeamnă-i să să pleace stăpînilor săi, ca întru toate să le fie lor dragi, neîntorcîndu-le cuvintele” (NTB, Tit, 2, 9) (de unde şi sensul ‘a nu se supune’); „O, plinule de toată hicleniia şi de toată răutatea, fiiule al diavolului, pizmaşule a toată dereptatea, au nu te vei părăsi a întoarce căile Domnului cealea dereaptele?” (NTB, FA, 13, 10). Într-un context precum: „Şi să priimască întorsurile cuvintelor şi dezlegările cuvintelor întunecoase, şi să socotească direptatea adevărată, şi judecata a o îndirepta” (BB, Parimii, 1, 1-3) sensul subst. subliniat era unul apropiat de cele de mai sus, dar şi de ‘traducere’, căci este vorba despre explicarea valorilor şi sensurilor profunde şi tainice ale cuvintelor. La capătul acestui şir apare: „Şi arătîndu-ni-să Chiprul, şi lăsîndu-l

Page 153: Norma Literara

Contribuţia surselor

153

redă, prin împrumut, magh. tolmach. Atît substantivul, cît şi verbul, apar în vechea română: „Era acest Gaşpar vodă multă vréme tergiman la împărăţie, adecă tîlmaci tuturor solielor creştineşti ce vin la împărăţiie” (MC, 66, 30-31), dar şi: „Iată, fecioara în pîntece va avea şi va naşte fiiu şi vor chema numele lui Emmanuil, carele iaste tălmăcindu-se: «Cu noi Dumnezău»” (BB, Mt., 1, 23); „Şi în Iopa era oarecarea ucenică, pre nume Tavitha, carea, tălmăcindu-se, să zice Căprioară” (BB, FA, 9, 36). Avînd în vedere situaţia din PO, unde avem a face cu un împrumut din maghiară, apoi cu un calc semantic, urmînd aceeaşi limbă, se observă că, în fapt, ambele demonstrează relaţia (şi orientarea) traducătorului PO şi a mediului din care acesta făcea parte, cu (şi spre) această cultură.

V.4.2.9. O menţiune merită subst. tabără, prezent în: „Şi seara vineră prepeliţe şi acoperiră tabăra şi demîneaţă fu roao pregiur tabără” (PO, Ex., 16, 13). Alături de această formă, apare şi cea din: „Iară carnea giuncului, piialea-i şi rumegătura-i afară de tabăr, cu foc să le ardzi” (PO, Ex., 29, 14)127. Cunoscut în limba română veche, unde avea sensul ‘tabără militară, campament, castru’, precum în: „Porunci căpitanul să-l ducă în tabără, zicînd, cu bătăi să întreabe pre el, ca să înţeleagă pentru ce vină aşa strigară spre el” (NTB, FA, 22, 24) (acelaşi termen apare în locul respectiv din BB), în traducerile Vechiului Testament termenul se referă, fireşte, la o realitate primitivă, trimiţînd la o aglomerare umană (nu neapărat compusă exclusiv din luptători înarmaţi).

Prezenţa, în PO, alături de forma tabără, a formei cu fonetismul etimologic, tabăr (< magh. tabor), ar putea semnifica nu faptul că ne aflăm în faţa unui termen care tocmai se împrumuta (deşi am exemplificat cu un text din secolul al XVII-lea), ci că am avea a face cu încercarea traducătorului de a încadra – în paradigmele limbii române şi

în a stînga, vînslăm în Siriia (...)” (glosat: „Întorsura cea demult zice înotăm, iară noi am scris vînslăm, căci vînsla cu corabiia pre apă”) (NTB, FA, 21, 3), unde întorsură semnifică ‘traducere’.

127 În ambele cazuri, BB utilizează tot tabără.

Page 154: Norma Literara

De la traducere la norma literară

154

cu păstrarea fonetismului etimologic – un termen relativ recent împrumutat. Încercarea atestă şi că aspectul literar românesc avea cadre flexibile, adică era neformat.

V.4.2.10. Deşi poate fi pus atît pe seama versetului latin corespunzător, cît şi pe cea a celui maghiar, termenul evidenţiat din: „Înmulţi-voiu nevoile tale cînd veri fi tăroasă” (PO, Gen., 3, 16), alături de: „Meg sokassitom a te Nyaualyaidat mikor Terhess lesz” şi de: „multiplicabo aerumnas tuas et conceptus tuos”128 aduce în atenţie aceeaşi relaţie dintre două limbi între care au existat contacte la toate nivelele, chiar înainte de a se statornici un contact pe calea acestei traduceri.

Termenul, împreună cu baza sa de formare, nu apare accidental în PO, nefiind străin vechii române. Este unul dintre termenii pe care textul, cel mult, îi întăreşte în uzul lor curent. Astfel, mai apar: tăroasă, alături de terhess (Gen., 16, 11), „fu tăroasă”, după „teréhbe eséc” (Gen., 25, 21) (de asemenea, vezi şi Gen., 3, 16; 4, 1, 17; 16, 4, 5, 10; 19, 36; 21, 2; 25, 21, 21; 29, 32, 33, 35, pentru care BB preferă termeni de origine slavă sau construcţii pe model grecesc: a zămisli şi a lua în

128 Cauza profundă a construcţiei şi a diferenţelor dintre textele maghiar şi

latin se află în felul în care este construit textul ebraic. Acolo, ideea ‘chin’, ‘nevoie’ este urmată în modalitate apozitivă, în juxtapunere, de ideea ‘sarcină’. Întrucît timpul este un dat fundamental, o traducere potrivită ar avea în vedere un anumit grad de explicitare a relaţiei temporale, succesiunea fiind de natură să evidenţieze în mod implicit şi relaţia de cauzalitate (aceasta nefiind, în fapt, una profundă, chiar dacă are un curs natural.). De aici, fiecare a încercat să redea ideea, dar în forme adecvate limbii sale; fireşte că s-au produs pierderi, dar şi adăugiri (cf. şi: Plhquvnwn plhqunw~ taV" luvpa" sou kaiV toVn stenagmovn sou, ‘Multiplicans multiplicabo tristitas tuas, et gemitum tuum’ (Septuaginta). Traducătorul român va prefera o frază în care apare o subordonată temporală, precum în maghiară, explicitînd, şi nu modelul latin, pe cît de plin de valenţe, pe atît de solicitant pentru cititor. Dincolo de această ajustare, versetul românesc se revendică de la cel latin.

Page 155: Norma Literara

Contribuţia surselor

155

pîntece.); au întăroşat, „terehbe esett” (Gen., 38, 24), tarul, alături de terhöt (Ex., 18, 22)129.

Nu pare a fi vorba despre o situaţie a cărei existenţă, dezvoltare şi nevoie de redare să poată fi pusă pe seama unui contact cult, însă modalitatea aceasta de exprimare poate fi considerată ca aleasă, dintre toate celelalte, sub influenţa cultă a unei alte limbi. Deşi se poate presupune că fiecare popor are denumirile sale (în esenţă, nu prea îndepărtate unele de altele) pentru o astfel de realitate (de mare evidenţă şi importanţă)130, în cazul textului biblic, mai ales, se poate constata o nevoie de eufemizare a exprimării, cu atît mai mari cu cît acestea sînt impuse de modelul urmat în traducere.

Faptul se observă şi în cazul exprimării actului din care decurge starea de graviditate. Astfel, în: „Şi Adam conoscu muierea lui, Evva, şi fu tăroasă şi născu pre Cain” (Gen., 4, 1), alături de: „Adam vero cognovit

129 Pentru acesta din urmă, vezi cazuri precum: „Acmu, amu, ce ispitiţi

Domnul de puneţi tarul spre cerbicea ucenicilor, cela ce nece părinţii noştri, nece noi putum purta?” (CB, FA, 15, 10); „bezaconiile meale preanălţară-se capul mieu, că tar greu păsară spre mine” (PS.C., XXVIII, 5); „Nice hiece cal încalecă husarii, ce tot cai mare groşi, să poată birui a purta tarul” (MC, 53, 35-36). De asemenea, vezi şi: „Ziceţi featei Sionului, iaca împăratul tău vine ţie blînd şi şăzînd spre asin şi desupra mînzului a asiniei învăţată supt tărhat” (NTB, Mt., 21, 5).

130 Probabil că în această categorie ar putea fi introduse cazurile următoare: „David îndrăgi pre Virsaveia, muiarea Uriei. Şi dzăcu cu dinsa şi o îngrecă” (CPLR Fl. d., 133, 4-6); „du-te la Elisata, vara ta, să vedzi, că şi aceaea are acmu 6 luni de cînd au îngrecat” (VARL, 379, 24-26); „Fămeaia care se va îngreca şi va naşte făt necurată va fi 7 zile” (BB, Lev., 12, 2); „iară bărbatul se-au culcat cu soacră-sa şi o au îngrecat” (LEGI Munt., 210, 39-40); „Muiarea grecioasă, cînd ia erbi ca să omoară pre cel ce au îngrecat, ucigaşă iaste” (LEGI Munt., 532, 27-28); „pămîntul se îngrecează de vînt, adecă i se umplu vinele lui” (LEGI Munt., 623, 38-39); „Muiarea carea-ş strică la începătura îngrecării, cînd de va strica să nu facă feciori, ucigaşă iaste” (LEGI Munt., 532, 25-26); „Iară vai de greoaelor şi aplecătoarelor, în acealea zile” (NTB, Mt., 24, 19).

Page 156: Norma Literara

De la traducere la norma literară

156

Havam uxorem suam quae concepit et peperit Cain” şi de: „Adam kedig meg ismere Heuat az ö Feleséget: Ki fogada es szüle Caimot”131, este de remarcat utilizarea, în textul maghiar, a unei structuri care se găseşte şi în limba română: „Ki fogada” ‘primi’, pentru a reda ideea ‘deveni însărcinată’. Pentru acelaşi segment, BB prezintă: „Şi Adam cunoscu pre Eva, muiarea lui, şi zămislind, născu pre Cain”. Tot BB prezintă situaţii precum: „şi întră la dînsa; şi luo în pîntece de la el” (Gen., 38, 18); „Şi întră cătră ea şi dormi cu ea. (...) Şi luo în pîntece muiarea” (2Împăraţi, 11, 4); „Şi întră cătră fămeaia lui şi luo în pîntece; şi născu fecior” (1Paralipomenon, 7, 23); „Şi veniiu cătră prorociţă, şi luo în pîntece, şi născu fiiu” (Is., 8, 3), unde, sub influenţa cultă a textului grecesc, apar forme eufemistice sau care doar sugerează realitatea pe căi ocolite.

V.4.2.11. Sub Gen,. 6, 14, Dumnezeu îi indică lui Noe lemnul din care să-şi facă acesta Arca: „Fă ţie o corabie de lemn de brad”. Indiferent de modelul pe care îl urma în acel moment, cu preponderenţă, traducătorul român, avînd de rezolvat problema traducerii denumirii materialului de construcţie, va apela la textul

131 Încă o dată, este de observat şi faptul că traducătorul român utilizează

termenul de origine maghiară acolo unde el nu există în textul maghiar [vezi şi: „Că Sara fu tăroasă şi născu” (Gen., 21, 2), „mert Sara fogada, es szüle” („concepitque et peperit”); „fu tăroasă” (Gen., 4, 17) pentru concepit, dar şi alături de „Ki fogada”]. Dincolo de motivele obişnuite ale unui astfel de comportament (o anumită nevoie şi voinţă de variaţie în exprimare; intenţia de a produce printr-un astfel de lanţ sinonimic un tip de glosă explicativă şi îmbogăţitoare a bagajului lexical al cititorului; exersarea – de către sistem, de către traducător, de către cititor – a noilor structuri şi elemente lexicale împrumutate din textele model), în acest caz se poate observa şi o anumită presiune a nevoii de eufemism. Chiar textul ebraic, cu un simţ al pudorii caracteristic acelei părţi a Orientului, prezintă o structură ce poate fi redată prin „se îngreună”, găsind, aşadar, această modalitate de redare privind procesul la nivelul unei componente a acestuia, dată de consecinţa vizibilă a dezvoltării embrionului, cînd apar modificări sensibile la nivelul anumitor parametri ai viitoarei mame – aşadar, dintr-o perspectivă eufemizată de cunoaşterea şi înţelegerea procesului, privit constatativ, la nivelul viitoarei mame, acum aflată într-o stare aparte.

Page 157: Norma Literara

Contribuţia surselor

157

maghiar, unde apare fenyöfa, pe care îl calchiază. În textul ebraic, este vorba despre „gopher” (גפר).

În ciuda a numeroase încercări de explicare, nu este clar la care specie de lemn trimite ebr. gopher. Unii exegeţi şi traducători cred că este vorba despre coniferul chiparos, soluţie care este reflectată de Biblia lui Luther, unde apare Tannenholz (ceea ce întăreşte ideea relaţiei - de aşteptat - dintre textul maghiar şi cel german). În Septuaginta xuvlwn tetragwvnwn, sintagmă redată în BB prin „leamne în patru muchi”, iar în Vulgata lignis levigatis. În aceste două texte atenţia cade pe lemn după prelucrarea sa. Este interesant cum, neştiind exact despre ce este vorba, unele traduceri păstrează termenul întocmai (K.J., Segond), altele caută soluţii privind la realităţile lumii mediteraneene. În acest caz, în general se are în vedere un lemn răşinos „bois résineux” (B.Jer.), care poate fi cedru sau chiparos. De aici decurge şi soluţia textelor german, maghiar şi a PO. Chiar astfel, rămîne dificil de ştiut dacă în original (textul ebraic) perspectiva are în vedere lemnul viu, privit înainte de tăiere sau dacă se referă la materialul de construcţie prelucrat deja132.

132 Analiza comparată a acestor versiuni arată că fiecare limbă îşi are

cerinţele ei, la care se pot adăuga unele cu care traducătorii creditează pe receptorii textului. Din aceste cauze, ceea ce apare în textul ebraic (secvenţă care, într-o încercare de traducere exactă, poate fi redată prin: „şi s-o lipeşti pe dinăuntru şi pe dinafară cu smoală”) suferă felurite adaptări la respectivele nevoi. Textele latin şi cel din PO sînt cît se poate de apropiate de cel ebraic (unde se folosesc forme nelegate genetic (a clei/ răşină; lino/ bitumen). Textul maghiar este încă mai concentrat căci limba maghiară permite acest lucru, forma de acolo putînd fi redată prin *smoleşte. Invers de textul maghiar, deşi are aceleaşi capacităţi, versiunea grecească, fidel redată în BB, foloseşte un verb şi un substantiv, precum textul ebraic, dar din aceeaşi familie lexicală, ceea ce, în context, devine o explicaţie insistentă, care creează redundanţă - ceea ce se poate afirma şi despre textul german. Fidelitatea acestor din urmă texte faţă de textul ebraic (sursă) este una pur formală; din punctul de vedere al limbilor în care se formează acel conţinut rezultatele prezintă trăsăturile tautologiei.

Page 158: Norma Literara

De la traducere la norma literară

158

V.4.2.12. În acelaşi fel pot fi considerate lucrurile şi în cazul unor termeni precum: adăvăsi ‘a împrăştia, a risipi’ (< magh. odaveszni) (PO, Gen., 49, 7); „nu se amistuia” pentru „nem emésztetneic” (PO, Ex., 3, 2); au amistuit pentru „meg emésztette” (Gen., 31, 15); aş amistui alături de meg emésztenélec (Ex., 33, 3)133; batăr pentru bator (PO, Gen., 30, 15; 34); bărat ‘prieten’ (< magh. barát) (PO, Gen., 38, 12); beteag pentru beteg (PO, Gen., 48, 1)134; „Pistruiele să fie birul tău” (PO, Gen., 31, 8) alături de: „A tarkac legyenec à te béred” şi de: „variae erunt mercedes tuae”; bizuiaşte! pentru bizd (PO, Gen., 47, 6); buduşlău ‘rătăcitor, pribeag’ (< magh. bujdosó) (PO, Gen., 4, 13); chipurele (NTB), dar obrazele (CB, CP), redînd vsl. obraz0, şi tiposurile (BB), redînd gr. touV" tuvpou"; chizeaş pentru kezes (PO, Gen., 43, 9); ciurde pentru chorda (PO, Gen., 31, 43); făgădaş ‘angajament’ (< magh. fogadás) (PO, Gen., 31, 13); hotarăle pentru hataroc (PO, Ex., 10, 19); majă ‘unitate de măsură echivalentă cu un qintal’ (< magh. mázsa)135

În ceea ce priveşte principala discuţie, este de observat că segmentul din

PO este cel mai concentrat din toate, aproape forţînd subînţelesurile limbii române, eliberat de orice tentaţie a redundanţei.

133 După toate acesta, însă, apare şi o situaţie precum: să potopească pentru emészszze (PO, Ex., 32, 10), şi nu să amistuiască.

134 Dar vezi şi situaţia, deloc singulară, în care traducătorul român strecoară în text elemente de origine slavă, într-o ţesătură destul de atent elaborată: boalele pentru betegség (PO, Ex., 23, 25).

135 În Magyar oklevél-szótár, (...) Szamota István (...) Zolnai Gyula, Budapest, 1902-1906, s.v., unde se dau sensurile ‘centenarius, pondo; zentner’, se arată şi că „uulgo masa dicitur”, masa fiind forma care apare în textul lui Heltai. Avînd în vedere că magh. masa ar fi generat rom. *maşă, ceea ce nu apare în PO, se poate presupune că traducătorul român, deşi a utilizat cuvîntul maghiar, ca un cunoscător al normei culte a acestei limbi, nu a urmat umil textul lui Heltai, ci a plecat de la forma cultă, şuierătoarea sonoră din rom. majă datorîndu-se magh. mázsa; (cf., de pildă, situaţia din Ex., 28, 28: „leagă Hozenul cu belciugurele sale de belciugurele Efodului cu şinor de mătase galbină, cum pre acel efod, cu măiestrie făcut tare să se ţine şi cum Hozenul de cătră Ehod să nu se dezleage”, unde rom. şinor prezintă fonetismul determinat de ceea ce apare în textul maghiar: sinnor). Pe de altă parte, însă, vezi şi forma

Page 159: Norma Literara

Contribuţia surselor

159

(PO, Ex., 25, 39; 37, 24; 38, 25; 38, 27); marhă pentru marha (PO, Gen., 14, 12; 16; 21; 15, 14; Ex., 22, 11) ‘bunuri mobile, inclusiv animale’; „marhă de argint şi de aur” pentru „ezüst es arany marhákat” (PO, Gen., 24, 53)136; marha şi ilişul pentru marha et élés (PO, Gen., 14, 11) ‘bunuri şi provizii’137; oraş (cvasi-general în NTB), dar cetate (caracteristic CB, CP şi BB); pogaci pentru pogach (PO, Gen., 18, 6; Ex., 12, 39; 29, 2); sălaş pentru szálás (PO, Gen., 42, 27; Ex. 4, 24) ‘adăpost, loc de refugiu’; „la sălaşu” pentru szálásra (PO, Gen., 24, 25); „am putea sălăşui” (PO, Gen., 24, 23) pentru szálhatnac; şpan ‘ispravnic’ (< magh. ispán) (PO, Ex., 1, 11); viteaz (NTB), dar voinic (CB, CP) şi oştean (BB); zălog pentru zalag (PO, Gen., 38, 17; 18).

V.4.2.13. Judecînd lexicul unui text precum Palia de la Orăştie - la nivel de ansamblu şi la nivel de detaliu -, se constată că foarte puţine dintre elementele lexicale de origine maghiară pot fi utilizate, în sine, ca argumente ce pledează în direcţia sursei maghiare a PO. Oarecum asemănător situaţiei elementului latin sau celui slav, şi aici există doar cîteva cazuri ce indică o relaţie clară între textul maghiar şi cel românesc. În general, textele vechi româneşti din epocă, indiferent de zona de apartenenţă, utilizează destul de mulţi termeni de origine maghiară. Lucrul acesta se datorează caracterului eficient al influenţei maghiare asupra limbii române la nivel lexical (nu atît prin numărul

jimble (foarte probabil pătrunsă şi răspîndită la nivel popular) din sintagma „făină de jimble” (PO, Ex., 29, 40), care urmează magh. pentru „semlye liszt”. Situaţiile acestea, însă, sînt legate de cele evidenţiate la discuţiile asupra numelor proprii. Vezi, s.v., şi bogatele atestări reproduse în EWUR.

136 Dar cuvîntul apare, iarăşi, într-un exemplu repetat de variaţie a textului, şi în poziţii în care corespondentul maghiar era altul, el putînd fi redat şi prin alte forme decît prin marhă: marhă pentru gyanant (PO, Gen., 30, 33) (unde este vorba despre animalele din turma lui Laban); marhă pentru ioszag (PO, Gen., 31, 1) ‘idem’ (magh. ioszag fusese redat prin bunătate, sub PO, Gen., 34, 23).

137 Cel de-al doilea cuvînt ar putea intra în categoria următoare, a termenilor care au mari şanse de a-şi datora prezenţa în limba română traducătorului PO, cel care, aici, a urmat textul maghiar.

Page 160: Norma Literara

De la traducere la norma literară

160

mare de cuvinte, cît prin forţa pe care termenii achiziţionaţi o aveau în a-şi păstra poziţia dobîndită în sistem), pe fondul unei circulaţii – la fel de eficiente – a textelor şi a oamenilor. Pe de altă parte, traducătorul Paliei de la Orăştie –, cel care alături de Vulgata alege să-şi ia ca model o versiune maghiară, şi care trăieşte într-un spaţiu cultural aflat sub influenţă maghiară (în fapt, şi alegerea Vulgatei este determinată de aceeaşi influenţă, ca şi însuşi actul „temerar” al traducerii textului sacru în limba vernaculară) –, stăpînea la un nivel ridicat limba română aşa cum se înfăţişa ea în zona sa de apartenenţă culturală şi – foarte probabil dacă privim la rezultatul muncii sale – chiar diferite straturi ale acesteia, în plan diacronic şi diastratic.

Se înţelege că numai pe baza unor elemente lexicale este dificil de demonstrat o relaţie între două versiuni, mai ales atunci cînd cele două limbi prezintă anterior traducerii contacte de durată şi profunde. În mod firesc, este foarte posibil ca multe dintre elementele lexicale prezente în text să fi fost deja împrumutate anterior traducerii, utilizarea lor de către traducător fiind firească şi neconstituind neapărat un semn al relaţiei de dependenţă dintre o traducere şi sursa ei.

Totuşi, utilizarea într-un text a termenilor de o anumită provenienţă – uneori chiar în lipsa din textul model a reprezentanţilor familiilor lexicale din care aceştia provin, precum şi în cazurile în care traducerea în discuţie provine dintr-o zonă în care acea limbă străină exercită o influenţă notabilă –, fără a demonstra cu necesitate relaţia dintre cele două texte, constituie un indice de relevanţă privitor la relaţia dintre traducător, limba-sursă şi zona de apartenenţă culturală şi spirituală a traducătorului.

V.4.3. Dotate, adesea, cu un grad superior de certitudine sînt situaţiile în care traducerile conţin elemente de origine maghiară, deşi, în acele poziţii, textul maghiar nu prezintă respectivii termeni.

V.4.3.1. Alături de situaţiile în care magh. beszéd are drept corespondent, în PO, subst. beseadă (Gen., 11, 1; 15, 1; 21, 11; 24, 45; 27, 34, 27; 42; 31, 1; 34, 27; 39, 19 etc.), apar şi cazuri precum: „Ascultaţi glasul mieu, muierile Lameh şi luaţi aminte besada mea” (Gen., 4, 23), alături de: „audite vocem meam uxores Lamech

Page 161: Norma Literara

Contribuţia surselor

161

auscultate sermonem meum” şi de: „Tü Lamec feleségi, halyatoc meg az én szomat, es vegyetec eszötekbe aszt a mitt mondoc” ‘ceea ce (vă) spun’. Urmînd textul latin, autorul PO utilizează un împrumut maghiar inexistent în secvenţa tradusă.

V.4.3.2. În acelaşi fel, sub Gen., 3, 1 apare: „Şi şarpele era mai alnic de toate jigăniile pămîntului, carele era făcut Domnul Domnedzeu”. Formei evidenţiate îi corespunde, în textul maghiar, termenul rauasz.

Un alt termen, care poate fi considerat ca fiind „specializat”, este: naşfă ‘pavăză, pafta’ (< magh. násfa), care cunoaşte trei ocurenţe în PO: „Fă şi doo naşfe şi doo lanţure den aur curat” (Ex., 28, 13), „Chinaly két bolgartis, es két lantzot tiszta aranybol”, „facies et uncinos ex auro”; „Aduseră tot, şi bărbaţii şi muierile cărora pre dare bună voie avea: cheotori, cercei, ineale, naşfe” (Ex., 35, 22), „Hozanac mind à firfiac s’mind az aszszonyálatoc, kic az adásra io keduüec valanac, kaptsokat, fülbeuetöket, gyürüket, bolgarokat”, „viri cum muliebribus praebuerunt armillas et inaures anulos et dextralia”; „feaceră şi doo naşfe de aur şi doo verigi de aur pre doo cornure a hojenului” (Ex., 39, 16), „Chinalanac két arãy boglartis, es két arany karikat à Hosennec két szegeletire”, „et dous uncinos totidemque anulos aureos porro anulos posuerunt in utroque latere rationalis”138.

În ambele cazuri, textul românesc utilizează termeni de origine maghiară, cărora, în respectivele locuri, le corespunde cîte un termen pe care româna nu-l deţinea şi, pe cît se vede, nici nu-l prea putea împrumuta. Date fiind unele particularităţi ale actului traducerii – generate de nevoi specifice resimţite de către traducător, dar nu mereu coincidente cu nevoile şi posibilităţile sistemului şi ale cititorului139 –,

138 Magh. boglar, care a fost redat prin naşfă, avea sensuri precum

‘umbilicus, lunula’, ‘funda’. În B.Orth. 2001 se utilizează paftale (notă: „Literal: «paveze»; agrafe în formă de scut”), apoi salbe şi lănţişoare.

139 Este de remarcat că nu sînt rare cazurile în care autorii de traduceri preferă calcul sau felurite echivalări sinonimice (uneori, cu termeni împrumutaţi tot din limba din care se traduce), evitînd să opereze cîte un împrumut (poate necesar) care ar leza sistemul limbii române sau care nu poate

Page 162: Norma Literara

De la traducere la norma literară

162

astfel de situaţii sînt de înţeles. Aceste două cazuri ilustrează orientarea traducătorului către textul maghiar140.

Pe fondul şi în mediul în care a fost tradusă Palia de la Orăştie, utilizarea – reflexă (uneori), conştient dirijată (alteori)141 – a unui termen maghiar indică forţa mediului cultural din care provenea şi în care se afla autorul traducerii, precum şi beneficiarul prim al acesteia. Totodată, prin latura sa conştientă, procesul era orientat astfel încît receptorul textului era condus pe calea acumulării de material lexical, cu constituirea în mintea acestuia a unor reţele sinonimice clare, cu desfăşurarea cîmpurilor lexical-semantice şi punerea în funcţiune a familiilor lexicale. Traducătorul nu forţează lucrurile. Uneori, deşi are la îndemînă un maghiarism, el utilizează termeni de origine slavă,

fi făcut. Un astfel de exemplu apare sub Iac., 5, 1, din versiunile Apostolului din secolul al XVI-lea. În locul respectiv, CB şi CV prezintă: „plîngeţi-vă hlipindu de chinurile voastre”, pentru elementul subliniat CP optînd pentru un termen moştenit: suspinaţi. Verbul din textul slavon era unul imposibil de redat în limba română r dati ‘flere, lugere’. De aceea, CB şi CV optează pentru redarea acestuia printr-un alt împrumut din aceeaşi limbă, a hlipi, provenind din vsl. hlipati ‘singlutire, contorquere’, fiind un sinonim acceptabil. Invers, deşi există şi alte posibilităţi, cel puţin acceptabile, prin cazuri precum: „trăsnăt fu mare ca să colibească-se urziturile temniţiei” (CB, FA 16, 26); „Că văzură ceia de Solun iudei că şi în Ber propoveduise Pavel Cuvîntul lu Dumnezeu, vineră aciia colibind gloatele” (CP, FA 17, 13); „vine multe şi greale aducea spre Pavel, cealea ce nu le putea colibi” (CP, FA 25, 7) aceste texte împrumută verbul a colibi (< vsl. col1biti ‘kinei`n movere’), o formă care nu a rezistat şi pentru a reda sensul pe care îl purta, alte texte au căutat felurite soluţii („vine multe şi grăle aducea spre Pavel, ceale ce nu le putea împenge” (CV, FA, 25, 7); „cutremur fu mare cîtu se legăna temeiul temniţeei” (CP); „Şi deca ştiură ceia dintru Solun ovreai că şi întru Beru spuse-se de la Pavel Cuvîntul Domnului, veniră şi acie plecîndu şi turburîndu gloatele” (CB).

140 Este, însă, de menţionat că sub Gen., 24, 47, magh. naspha este redat prin cercel.

141 În cazul lui alnic, sinonimul cît se poate de la îndemînă şi de aceeaşi origine maghiară, hiclean, putea fi foarte bine utilizat.

Page 163: Norma Literara

Contribuţia surselor

163

căci urmăreşte anumite scopuri, alteori preferă formele familiare, pentru a nu forţa nici pe cititor, nici sistemul. Astfel se explică apariţia, sub Gen., 27, 35, a formei „cu hicleşugul”, în textul maghiar apărînd pentru chalardsaggal, pentru care ar fi putut crea sau utiliza forme precum: „cu celuirea”, celuind, sau o formă pe model popular, „cu celoşagul”.

V.4.4. Traducerea PO utilizează cîteva elemente lexicale care s-ar putea constitui în mărci indicatoare ale faptului, nu doar că între limbile română şi maghiară au existat contacte lingvistice, ci şi ale aceluia că PO a urmat, în respectivele locuri, textul Pentateuhului lui Heltai, adică termeni care pot demonstra relaţia directă dintre cele două texte. Este vorba despre cazurile în care avem a face cu termeni rari, culţi sau populari, a căror prezenţă în limba română se constată pentru prima dată sau exclusiv doar pentru respectiva traducere.

V.4.4.1. Un astfel de termen apare în: „Şi tot acest lucru de-ntreg şi mereu aur era”, „Es mind ez egy mü, egesz es merö aranybol vala”, „et spherae igitur et calami ex ipso erant universa ductilia de auro purissimo” (Ex., 37, 22)142. Posibilitatea ca forma mereu să provină în cel mai direct mod din magh. merö, utilizat în unul dintre textele de la baza PO, are cele mai mari şanse de a fi conformă cu realitatea.

Vezi şi ceva mai sus, sub Ex., 37, 17: „Sfeaşnicul, încă, feace de curat, întreg aur”, redat în textul maghiar prin: „Meg chinala à györtyatartotis tiszta, egész es merö aranybol”, ceea ce a creat oarecari dificultăţi de traducere datorită tăieturii de la interiorul versetului. Astfel, prima jumătate a versetului din textul maghiar (tăietură urmată şi în PO) s-ar reda astfel: ‘făcu şi sfeşnicul din curat, în întregime şi pur aur’. Principala problemă este că magh. tiszta poate fi folosit atît pentru a semnifica ‘curat’, cît şi pentru ‘în întregime’. Utilizarea sa poate conferi

142 Vezi şi ceea ce apare în versiunile Apostolului din secolul al XVI-lea,

sub FA, 23, 3: „Bate-te-va Dumnezeu, păreate spoitu!” (CB), „Bate-te-va Dumnedzeu, păreate vărruitu!” (CV), „A te bate are Dumnezeu, de păreate mereit!” (CP).

Page 164: Norma Literara

De la traducere la norma literară

164

un caracter vag anumitor contexte, de unde şi necesitatea precizărilor ulterioare.

V.4.4.2. Şanse aproximativ egale de a constitui o marcă lexicală a urmării textului maghiar o are un termen precum cel de sub Ex., 33, 11: „Domnul, iară, faţă-făţişi grăiia cu Moisi, cum omul cu priiatnicul său au sucuit a grăi”, după: „Az WR kedig szinröl szinre szol vala Mosessel, mint ember baráttyáual szokot beszelni”.

Deşi urmează textul maghiar, traducătorul român nu o face pe deplin, ci într-un mod în care încearcă să nu aglomereze structuri şi material lexical prin care ar tinctura prea mult rezultatul traducerii cu maghiarisme. De aceea, alături de termenul evidenţiat (prin care se ocoleşte un verb banal precum a obişnui) şi de calcul reprezentat de „faţă-făţişi”, după „szinröl szinre”, apare slavonismul priiatnicul (şi nu maghiarismul bărătaş, deja utilizat în alte locuri: Gen., 26, 26 şi 38, 20), iar magh. „szol vala” nu este redat printr-o formă compusă de tipul „era grăit”, ci prin forma simplă grăiia. Astfel de situaţii, deloc singulare în textul PO, se alătură celor care indică o anumită grijă pentru cititor, atît în sensul că acesta nu este solicitat în procesul de înţelegere a textului, dar şi în sensul existenţei unui proces dirijat prin care cititorul primeşte doze rezonabile de elemente care arată orientarea traducătorului către maghiară, care joacă rolul modelului cult.

V.4.4.3. Ceva mai complicată apare situaţia sub Ex., 15, 27: „Şi tinse Moisi mîna sa pre mare şi se înturnă marea demîneaţă în locul său dentîniu şi de-ainte fugind eghipteanii curseră apele înaintea lor şi văndăgindu-i pre ei Domnedzeu înecă-i în mijloc de unde”, „Es ki nyuyta Moses az ö kezét à tengerre, es à tenger reggel visza tére at ö helyére, es az Egiptusbeliec eleybe futa~ac. / Es ekepe~ szoritabe öket az WR à tengernec kezepibe”, „cumque extendisset Moses manum contra mare reversum est primo diluculo ad priorem locum fugientibusque Aegyptiis occurrerunt aquae et involvit eos Dominus in mediis fluctibus”.

Page 165: Norma Literara

Contribuţia surselor

165

Comparînd cele trei versiuni, primul lucru care se observă este că tăietura versetului diferă în versiunile model143. Faţă de ceea ce apare în textul maghiar: ‘şi întinse Moise mîna sa spre mare, iar marea reveni dimineaţă la locul ei, iar egiptenii fugiră în calea ei / şi în felul acesta îi cuprinse pe ei Dumnezeu în mijlocul mării’, textul românesc se arată a fi apropiat de cel latin. Diferenţele acestea au cauze profunde, provenind din versiunile greacă şi ebraică de la baza traducerilor ulterioare. Textul ebraic s-ar putea reda prin: ‘şi Moise întinse mîna lui spre mare, şi spre ziuă s-a întors marea cu tăria ei144, şi egiptenii fugind o întîmpinară, şi astfel i-a înecat Eternul pe egipteni în mijlocul mării’.

143 Textul lui Luther, cu care cel maghiar coincide, prezintă aceeaşi

tăietură precum Vulgata: „Da reckte Mose seine Hand aus über das Meer, und das Meer kam gegen Morgen wieder in sein Bett, und die Ägypter flohen ihm entgegen. So stürzte der HERR sie mitten ins Merr”.

144 Aceasta este una dintre deosebirile care apar între textul ebraic şi traducerile sale, de la Septuaginta pînă la ediţiile moderne. Credem că precizarea din de Carrières este fundamentală: „Reversum est primo diluculo ad priorem locum. Hebr. ad fortitudinem suam, ad suum vigorem, ut scilicet, sicut prius, aquae tumescerent, et fluctus agerent”. Este o perspectivă profundă, căci decurge dintr-o viziune cosmică asupra principiilor constitutive şi de funcţionare ale uneia dintre componentele importante ale planetei. Precum în cazul următor, astfel de situaţii constituie exemple care ne arată cît de pernicioasă poate fi traducerea atunci cînd, în loc de a face un transfer dinspre limba şi spiritualitatea sursă spre limba şi spiritualitatea ţintă, operează un transfer invers, nevoile de înţelegere a textului de către receptorul spiritualităţii în care se traduce modulînd, adaptînd, aneantizînd adevăratele şi profundele diferenţe specifice.

În fapt, dincolo de eveniment, de unele forme de exprimare şi de cîteva forme particulare de manifestare a spiritului uman, astfel de modalităţi de abordare a traducerii distrug exact elementul pentru care alteritatea este cu adevărat importantă: valorile cultual-spirituale, mentale, umane care, prin aceea că doar ea, alteritatea, le-a putut concepe şi atinge prin creaţie proprie, tot ceea ce constituie partea ei de moştenire divină, partea de umanitate pe care numai alteritatea o putea crea, dar pe care - cu preţul unor strădanii - o pot înţelege şi ceilalţi.

Page 166: Norma Literara

De la traducere la norma literară

166

V.4.4.4. Din prezentările de pînă acum s-au putut observa limitele pe care unele dintre elementele discutate ca mărci le ating. Cu cît complexitatea unei structuri este mai ridicată, cu atît scade posibilitatea ca apariţia acesteia într-un text tradus să constituie efectul unei coincidenţe.

Fireşte că un text tradus urmează mai multe coordonate, urmarea modelului nefiind lineară. De multe ori, deşi redă cu fidelitate un anumit fragment din textul-model, traducătorul operează modificări, determinate de mai mulţi factori, care acţionează cu intensităţi diferite, pe porţiuni diferite. Luînd în calcul toate acestea, este rezonabil să se presupună că marile asemănări dintre un text şi posibiliul său model au şanse reale de a indica relaţia de filiaţie dintre cele două. Dacă privim la diferitele elemente lexicale comune PO, pe de o parte, Pentateuhului lui Heltai şi Vulgatei, pe de altă parte, vom putea extrage concluzii, uneori mai convingătoare, alteori mai nesigure, în ceea ce priveşte relaţia dintre aceste texte.

La un nivel superior se află construcţiile la care participă mai multe elemente şi care, prin anumite particularităţi, aparţin, fie limbii maghiare, spre exemplu, fie altei limbi care a constituit un model pentru maghiară, dar pentru care nu se poate presupune că ar aparţine limbii române ori celeilalte surse. Tot astfel se consideră şi acele situaţii în care cuvintele utilizate într-o traducere au valori şi sensuri de natură să caracterizeze (sau care doar se regăsesc în) presupusul model.

Calcurile de expresie şi cele semantice, aşadar, pot constitui mărci valide în stabilirea relaţiilor de filiaţie dintre două texte, fireşte, cu o condiţie: să nu fie vorba despre structuri cu o mare răspîndire şi viteză de circulaţie, care să se poată datora contactelor la nivel popular sau care să fi putut pătrunde în limba sursă încă înainte de momentul traducerii.

Totodată, traducerea se constituie şi există ca un întreg viu, segmentarea ei în elemente lexicale sau structuri sintactice trebuind urmată mereu de recompunere, într-o continuă alternanţă a perspectivei detaliului cu perspectiva întregului.

Page 167: Norma Literara

Contribuţia surselor

167

V.5. Deosebit de relevante pentru aflarea modelului urmat de către traducătorul Paliei de la Orăştie, precum şi în ceea ce priveşte concepţia sa asupra traducerii, alături de mijloacele sale de traducere, sînt acele situaţii în care, între textul latin şi cel maghiar există deosebiri relevante date de: a) urmarea unor surse diferite, eventual cu înţelegerea sau interpretarea diferită a unor porţiuni de text, ceea ce poate fi reflectat şi de prezenţa sau absenţa dintr-o sursă a unor elemente care lipsesc sau apar în cealaltă, b) diferite comportamente ale traducătorului român, prin care acesta completează sau omite segmente care nu se află, sau se află, în ambele modele.

V.5.1. Situaţiile constituite pe baza diferenţelor dintre două versiuni model permit relaţionarea textului românesc de unul dintre cele două texte. Categoria este bine reprezentată, porţiunile mici de text fiind mult mai uşor de corelat cu un anumit model. Precum în cazul elementelor lexicale, astfel de segmente vorbesc doar despre ele însele, dar cu tărie. Cu cît diferenţele dintre surse sînt mai consistente, cu atît respectivele texte sînt mai particularizate şi, aşadar, mai apte în a dezvolta mărci cu pondere reală. Întrucît elementul marcator este dat şi de felul în care se construieşte enunţul în limba română sau de modul cum se echivalează termenii, chiar cînd apar uşoare diferenţe, asemănările rămîn relevante.

Exemplele următoare au capacitatea de a oferi dovezi în mai multe direcţii. Întrucît ne interesează caracterul şi forţa de marcă a acestora, calea pe care aceste situaţii apar şi felul în care participă textele-model la edificarea textului-ţintă, cele de mai jos se vor înşira conform semnificaţiilor pe care aceste cazuri le au.

Urmarea unor versiuni diferite, importanţa cunoaşterii textelor de bază, precum şi consecinţele ciocnirii mai multor versiuni, dar şi a lipsei acestora, pot fi limpede sugerate de o situaţie mai amplă, precum cea de sub Gal., V, 19-23. Textul grecesc se prezintă astfel: „faneraV deV ejstin taV ejvrga th~" sarkov", aJvtinav ejstin porneiva, ajkaqarsiva, ajsevlgeia, eijdwlolatriva, farmakeiva, ejvcqrai, ejvri", zh~lo", qumoiv, ejriqei~ai, dicostasivai, aiJrevsei", fqovnoi, mevqai, kw~moi (...). oJ deV karpoV" tou~ pneuvmatov" ejstin ajgavph, carav, eijrhvnh, makroqumiva, crhstovth",

Page 168: Norma Literara

De la traducere la norma literară

168

ajgaqwsuvnh, pivsti", prau?th", ejgkravteia” (N.T.gr.)145, ceea ce în textul latin apare sub forma: „Manifesta sunt autem opera carnis: quae sunt fornicatio, immunditia, impudicitia, luxuria, idolorum servitus, veneficia, inimicitiae, contentiones, aemulationes, irae, rixae, dissensiones, sectae, invidiae, homicidia, ebrietates, comessationes (...). Fructus autem Spiritus est: caritas, gaudium, pax, patientia, benignitas, bonitas, longanimitas, mansuetudo, fides, modestia, continentia, castitas”. Textele româneşti redau segmentul după cum urmează: „(...) cealea ce sîntu preaiubire, curvie, necurăţie, mîniecie, ale dracului slujirile, otrăvirile, stricăciunea, vrajbele, rrăzboaele, urrîciunile, urgiile, întărrîtărîle, pîrrîle, rrealele, uciderea, beţia, cu cimpoi glăsirea (...). E plodul de sufletu iaste dragostea, cu bucuria, pacile, cu lungă-răbdare, bunătatea, cu dulceaţă, credinţa, cu blîndeaţe, întru ţineare” (AI), „Că adevărate sînt faptele trupului: ceia ce sparg căsătoriia, curviiă, necurăţiia, spurcăciunea, idoliia, farmăcul, vrăjmăşiia, sfada, mîniia, nepacea, necredinţa, tîlhăriia, beţiia, mîncarea (...). Iară poama Duhului iaste dragostea, veseliia, pacele, răbdarea, dulceaţa, bunătatea, credinţa, smericunea, curăţiia, blîndeaţele, postul” (CP), „Iară faptele trupului aiave sînt, carele-s curviia, necurăţiia spurcăciunea, slujba idolilor, fermecătoriia, pizmele, sfadele, aleanurele, mîniile, urgiile, îndărăptniciile, eresurele, urîciunele, vrăjmăşiile, beţiile, lăcomiile (...). Iară poamele Duhului iaste dragostea, bucuriia, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, milostivniciia, credinţa, blîndeaţele, trezvirea” (NTB), „Iară aiavea sînt faptele trupului, carele sînt: preacurviia, curviia, necurăţiia, pîngăriciunea, închinarea de idoli, fărmecătoriia, vrăjbile, pricile, rîvnirile, mîniile, obrăzniciile, împărecherile, eresurile, zavistii, ucideri, îmbătări, ospeaţe (...). Iară roada Duhului iaste dragostea, bucurie, pace, îndelungă răbdare de mănie, bunătate, destoiniciie, credinţă, blîndeaţe, răbdare” (BB). Privind la primul şir, cel al roadelor trupeşti, se observă că diferă numărul faptelor înşirate în versiunile citate: 15 în greacă, 17 în latină, apoi 17 în AI, 14 în CP, 16 în NTB şi 17 în BB. Diferenţele acestea (care se pot constata şi la analiza comparativă a versiunilor moderne ale

145 O enumerare asemănătoare, caracteristică pregnantă a stilului paulinic,

apare şi sub Col. 3, 5 şi 8.

Page 169: Norma Literara

Contribuţia surselor

169

Bibliei din diferite limbi) se pot explica doar parţial ca datorate textelor traduse şi urmate de către traducătorii şi revizorii români. Aşezarea termenilor într-un tabel sinoptic este în măsură să arate majoritatea cauzelor care au produs această situaţie. Privind, mai întîi, la textele grecesc şi latin, se poate constata că termenii corespund pînă la al treilea, cînd gr. ajsevlgeia îi corespund doi termeni latini impudicitia şi luxuria. Aceştia doi redau împreună termenul grecesc, care avea exact aceste sensuri. Ţine de trăsăturile celor două limbi faptul că latina, spre deosebire de greacă, nu avea un termen sintetic pentru a reda sub o singură formă ‘impudoarea’ şi ‘luxuria’, sau că în latină se făcea o astfel de distincţie. Trecînd mai departe, se observă că termenii corespund pînă la cel de-al treisprezecelea în textul grecesc, şi al cincisprezecelea şi al şaisprezecelea, în textul latin. Pe locul al treisprezecelea al enumerării, textele greceşti prezintă diferenţe, unele texte înregistrînd fqovno" ‘malveillance, esprit de dénigration, jalousie, envie’, altele fonhv ‘action de tuer, meurtre accompli’. Textul latin, aşadar, nu a urmat fidel un tip de versiune, ci a cuprins în sine ambele variante. În concluzie, diferenţele dintre textul latin şi cel grecesc (cel dintîi are doi termeni mai mult decît celălalt) se datorează inexistenţei în latină a unui termen la fel de cuprinzător precum termenul grecesc aflat pe acea poziţie. Soluţia aplicată a fost traducerea completă şi fidelă a termenului grecesc, indiferent de faptul că, astfel, a crescut numărul termenilor enumerării. A doua oară, textul latin mai creşte dintr-o cu totul altă cauză: manuscrisele greceşti se împart în două, în sensul că într-un punct al enumerării, unele înregistrează un termen, altele altul, iar textul latin are ambiţia de a nu opta pentru disjuncţie, ci pentru cumul. Pe acest fond apar textele slavone şi româneşti. Pus alături de textul grecesc, cel slavon prezintă următoarea înşiruire: pr1l6bod1ny2, bl7d0n\ , nek0stota, studoloj 0stv y2, idolosl8 j enye, otrav lenye, procaza, v raj 0de, r0v n0146, zav i di3, 2rosti , raj dej enya, raspr2, eresi , 8 byistv a, pyanstv a, cozloglasav anya. Analiza paralelă a celor două texte arată că primii doi termeni din textul slavon corespund primului termen

146 În textul slavon intercalat în AI apare r\ v enye, ceea ce semnifică ‘puţ,

şanţ, săpătură’. Nu insistăm asupra greşelilor de slavă veche care apar în textele româneşti ale epocii, şi care merg de la precar către mulţumitor (vezi şi pyanstv a).

Page 170: Norma Literara

De la traducere la norma literară

170

din greacă. Diferenţa faţă de situaţia, asemănătoare, a lat. impudicitia şi luxuria alături de gr. ajsevlgeia, stă în aceea că termenii slavoni sînt sinonime parţiale pe cea mai mare parte a sferei lor semantice. Cel de-al treilea cuvînt din textul slavon poate fi acceptat ca fiind corespunzător termenului al doilea din textul grecesc (deşi nek0stota nu înseamnă tocmai ‘ajkaqarsiva’, aşa cum pare, ci, mai degrabă ‘ajsevbeia, ajtivmia, impietas, ignominia’). studoloj 0stv y2 semnifică întocmai ‘ajsevlgeia’, termenul următor reprezintă un calc după greacă, otrav lenye şi procaza sînt, iarăşi, sinonime, şi corespund gr. farmakeiva, v raj 0de, redă fidel gr. ejvcqrai, r0v n0 şi zav i di 3, sînt inversate, în sensul că redau termenul al optulea şi al şaptelea din textul grecesc, următorii doi termeni, 2rosti şi raj dej enya, redau întocmai gr. qumoiv, şi ejriqei~ai, raspr2, este un corespondent aproximativ pentru gr. dicostasivai, eresi , redă gr. aiJrevsei", ultimi doi termeni sînt corespondenţi a ceea ce se află în textul grecesc. Antepenultimul termen, 8 byistv a, redă gr. fovnoi, aşadar, textul slavon se fixează şi merge pe urmele unui tip de manuscrise greceşti, cele care conţin fovnoi, şi le ignoră pe cele care conţin fqovnoi. De la textul slavon se revendică AI şi CP. Dincolo de unele opţiuni, personale şi încadrate între limite acceptabile, ale celor două rînduri de traducători şi revizori români (precum mîniecie, alături de spurcăciune, ale dracului slujiri, alături de idolie, otrăvirile, alături de farmăc - acesta din urmă trădînd cunoştinţe de greacă şi chiar consultarea textului grecesc sau latinesc de către Coresi -, cu cimpoi glăsirea alături de mîncarea), se constată că, pentru primii cinci termeni, textele româneşti corespund între ele, dar şi cu textul slavon. Termenii de pe poziţia a şasea, otrăvirile, respectiv farmăcul, corespund între ei, dar au drept corespondent în textul slavon doi termeni, otrav lenye şi procaza, primul tradus în AI (care îl ignoră pe cel de-al doilea). Urmează cîţiva termeni care, în limba română, se află în strînse relaţii de sinonimie, numai urmarea atentă a textului slavon impunînd traducerea acestora, deoarece, în mod sigur, la receptor, diferenţele dintre aceşti termeni erau minime. Vsl. v raj 0de este mai potrivit redat în AI, prin stricăciunea, decît în CP care se foloseşte de împrumut. Termenii următori se comportă aproximativ în aceleaşi moduri, diferenţele dintre versiunile româneşti evidenţiind aceleaşi tipuri de discrepanţe, nu doar de ordin semantic, ci şi derivate din felurite

Page 171: Norma Literara

Contribuţia surselor

171

modalităţi de urmare a textului de tradus, precum şi diferenţele dintre sursele acestora din urmă147.

V.5.1.1. Secvenţa: „Pre carea cînd o ară fi văzînd Şikhem Heteuşi, ficiorul lui Hemor, carele era domn acelui ţinut” (Gen., 34, 2) reprezintă traducerea întocmai a magh.: „Melyet mikor latott volna Sikhem Heueus Hemornac fia, ki annac à tartomannac feiedelme vala”, textul latin fiind diferit: „quam cum vidisset Sychem filius Emor Evei princeps terrae illius”, apropiindu-se de Septuaginta, unde Emor este numit oJ Eujai~o"148.

V.5.1.2. Sub Gen., 31, 17 textul românesc: „(...) că în şase dzile au rodit Domnul ceriul şi pămîntul, ce în a şaptea dzi se odihni şi se înnoi”, urmează: „Mert hat napon terömte az WR à Mennyet es à Földet: De à hetedic napon meg nyuguuéc, es meg vyula”, ambele deosebindu-se la final de: „sex enim diebus fecit Dominus caelum et terram et in septimo ab opere caessavit”.

V.5.1.3. Sub Gen., 4, 8 apare: „Şi grăi Cain cu Avel, fratele său, şi fu cum că era ei în cîmp, sculă-se Cain spre Avel, fratele său, şi ucise pre el”, ceea ce urmează fidel: „Es szola Cain Habellet az ö Attyafiaual. Es lön mikor a mezön volnanac, Cain Habelre az ö Attyafiara tamada es meg öle ötet”. Faţă de acestea, textul latin prezintă: „dixitque Cain ad Abel fratrem suum egrediamur foras cumque essent in agro consurrexit Cain adversus fratrem suum Abel et interfecit eum”.

Precum se vede, textul latin prezintă un element (care este mai mult decît simplul act al vorbirii directe, „egrediamur foras”) lipsă în textul maghiar. Textul maghiar corespunde întocmai celui ebraic: (...) ין ויקם קין אל־הבל אחיו ויהי בהיותם בשדה în care se spune că Cain s-a ,וי◌אמר ק

147 Situaţii similare apar şi sub: Mt., 15, 19; Iac., 3, 17; 1P, 4, 3. 148 Vezi şi „Şi cînd featele aceaste îndărăptu se înturnară la tatăl său, dzise

tată-său: «Cum aţi astădzi aşa curund venit acasă?»” (Ex., 2, 18), precum: „Es mikor è leanyoc az ö attyokhoz tértenec volna, monda az ö attyoc: Hogy iöttetec ma ilyen hamar haza” şi nu precum: „quae cum revertissent ad Raguhel patrem suum dixit ad eas cur velocius venistis solito”.

Page 172: Norma Literara

De la traducere la norma literară

172

adresat fratelui său, dar nu se spune nici măcar ce anume i-a spus, cu atît mai puţin nu are loc o relatare directă a spuselor lui Cain. În acest loc, Vulgata corespunde Septuagintei: KaiV eij~pe Kavi>n proV" jvAbel toVn ajdelfoVn aujtou~· Dievlqwmen eij" toV pedivon, kaiV ejgevneto ejn tw/~ ei\nai aujtouV" ejn tw/~ pedivw/, ajnevsth Kavi>n ejpiV jvAbel toVn ajdelfoVn aujtou~, kaiV ajpevkteinen aujtovn. Secvenţa apare şi la Luther: „Da sprach Kain zu seiner Bruder Abel: Laß uns aufs Feldes gehen! Und es begab sich, als auf dem Felde waren, erhob sich Kain wider seinen Bruder Abel und schlug ihn tot”, în B.J.: „Cependant Caïn dit à son frère Abel: «Allons dehors», et, comme ils étaient en pleine campagne, Caïn se jeta sur son frère Abel et le tua”, dar nu şi în K.J.: „And Cain talked with Abel his brother: and it came to pass, when they were in the field, that Cain rose up against Abel his brother, and slew him”.

V.5.1.4. În acelaşi sens pledează şi versetul 11, din Gen., 19: „Şi bărbaţii înaintea uşiei fură bătuţi cu orbire, de la mici toţi pînă la mari, aşa cum osteniră, ce uşa nu putură afla”, segment care urmează: „Es a Firfiac az ayto elött vaksaggal verettetenec kitsintölfogua mind nagyig, vgy annyera, hogy meg faradanac, de az aytot meg nem talalhatac”. În Vulgata apare: „et eos qui erant foris percusserunt caecitate a minimo usque ad maximum ita ut ostium invenire non possent”, ceea ce este destul de diferit de corespondenţii maghiar şi român.

V.5.1.5. Textul românesc urmează pe cel maghiar şi sub Ex., 6, 20: „Amraam fu, iară, de o 100 şi 33 de ani”, adică: „Amram kedig lön szaz es harmitz három esztendös”. În textul ebraic, însă ושלשים ומאת שנה׃ ,”în Vulgata „fueruntque anni vitae Amram centum triginta septem ,שבעşi în cele ce decurg din ele este vorba de 137 de ani, în Septuaginta, de doar 132 de ani. Nu putem şti cum s-a întîmplat ca textul maghiar să conţină aici acest număr (ebr. 7‘ שבצ’ neputînd fi confundat cu ebr. שלש ‘3’), dar cu siguranţă din acesta a luat PO vîrsta lui Amram.

V.5.1.6. Sub Ex., 2, 22 apare: „Şi născu un făt, şi puse numele lui Gherson, că dzise aceasta: «Fost-am nimearnic în cest pămînt striin». Şi născu şi alt făt şi-l chiemă numele lui Iliezer şi dzise: «Domnedzeul tătîni-mieu e agiutoriul mieu şi m-au slobodzit den mîna lu Faraon»” (PO), ceea ce corespunde cu: „Es fiat szüle, es neueze ötett Gersonnac:

Page 173: Norma Literara

Contribuţia surselor

173

Mert eszt monda: Idegen voltam es idegen földen. (Màs fiatis szüle, es neueze Eliesernec es monda: Az én atyamnac Istene az én Segitöm, es Pharaonac kezeböl meg szabaditott)”, şi nu derivă din: „quae peperit filium quem vocavit Gersam dicens advena fui in terra aliena”.

În textul ebraic, în acest loc apare doar naşterea şi numirea lui Gherşom. De asemenea, în Septuaginta, în Vulgata, în B.germ. B.Jer. şi K.J. Textul maghiar prezintă, între paranteze, atît naşterea, cît şi numirea lui Eliezer. Segmentul acesta apare în unele ediţii ale Vulgatei, precum şi în unele ale Septuagintei (una dintre acestea – cea de la Frankfurt – fiind probabil, urmată şi de BB). De asemenea, există unele variante în ebraică în care segmentul acesta apare, foarte probabil, ca urmare a unei adăugiri149. Neavînd certitudinea că textul maghiar ar fi urmat sau ar fi avut la dispoziţie şi astfel de variante, se poate presupune fie că segmentul marcat în textul maghiar prin paranteze provine din consultarea textului latin sau a celui grecesc, fie dintr-un comentariu de subsol aflat în ediţia (eventual bilingvă, poate ebraică-latină) pe care se întemeiază textul maghiar. Ca de obicei, traducătorul român a introdus în textul său – fără vreo marcă sau menţiune – segmentul care, în textul maghiar, apărea între paranteze150.

V.5.1.7. Avînd în vedere deosebirile dintre textul latin şi cel maghiar, raportate la felul în care se prezintă segmentul românesc

149 Sub Ex., 18, 3-4 va apărea: „Cu amîndoi ficiorii săi depreună, dintre carii unuia numele era Gherson, că aceasta dzisease tată-său: «Bejenariu am fost eu în pămînt striin», / Iară celuia alalt Eliiadzer, că aceasta dzisease: «Domnul tătîni-mieu au fost agiutoriul mieu şi m-au slobodzit de arma lu faraon»” (PO), „az ö két fiaual egyetẽbe: kic közül egyiknec Gerson vala neue, Mert eszt mondotta vala az atya: Iöueuey voltam idegen földen: / A masiknac kedig Eliezer. Mert eszt mondotta vala: Az én atyamnac Istene volt én segetségem es meg szabaditot engemet // Pharaonac fegyueretöl”, „et duos filios eius quorum unus vocabatur Gersan dicente patre advena fui in terra aliena / alter vero Eliezer Deus enim ait patris mei adiutor meus et emit me de gladio Pharaonis”.

150 O traducere edificată prin consultarea mai multor ediţii ale Bibliei, aşa cum este B.Orth. 2001, prezintă acest segment.

Page 174: Norma Literara

De la traducere la norma literară

174

corespunzător, versetul următor este, în mod vădit, construit pe baza versiunii maghiare: „Şi tot însul, cine rîdica argint şi arame, aducea Domnului în dar. Şi toţi, la cine se afla lemn de setim, ducea pre slujba lu Domnedzeu, usebi-usebi pre toată lipsa” (Ex., 35, 24), „Es minden, à ki ezüstet es értzet emel vala fel, az WRnac hozza vala aiandokba. Es minden, à kinél Setimfa talaltatic vala, viszi vala az Isten szolgalatyanac külemkulemb szükségére”, „argenti et aeris metalla obtulerunt Domino lignaque setthim in varios usus”151.

V.5.1.8. Urmarea versiunii latine este atestată de Gen., 2, 2-3: „Şi împlu Domnedzeu în a şaptea zi lucrul său ce făcu; şi odihni în a şaptea dzi de toate lucrure ce era făcut. / Şi blagoslovi a şapte dzi şi sfinţi ea, căce că în aceaia era odihnit de toate lucrurele sale, ce Domnedzeu rodi şi făcu” unde se redă, pas cu pas, Vulgata: „conplevitque Deus die septimo opus suum quod fecerat et requievit die septimo ab universo opere quod patrarat / et benedixit diei septimo et sanctificavit illum quia in ipso cessaverat ab omni opere suo quod creavit Deus ut faceret”. Deşi destul de asemănătoare cu versiunea latină, cea maghiară diferă sensibil de aceasta: „Es eképen vegezé el az Isten Hetedic Napon az ö Chinalmanyat, mellyet chinal vala, es meg nyuguuec a Hetedic Napon, minden ö chinalmanyatol, kit chinal vala. Es meg álda az Isten a Hetedic Napot, es meg szentöle ötett: miert hogy eyen nyugott vala meg minden ö chinalmanyatol, mellyet terömte az Isten, es chinala”, ceea ce s-ar putea reda astfel: ‘şi în felul acesta încheie Dumnezeu în a şaptea zi creaţia sa, pe care o făcuse, şi se odihni în a şaptea zi de toată creaţia sa pe care o făcuse. Şi binecuvîntă Dumnezeu ziua a şaptea şi o sfinţi pe ea: căci în aceasta se odihni de toată creaţia sa pe care o crease Dumnezeu şi o făcuse’.

V.5.1.9. Consistente apar diferenţele sub Ex., 10, 15, unde este vorba despre aducerea lăcustelor asupra Egiptului: „Şi acoperiră toată faţa pămîntului, tot pustiind, mîncară, derept aceaea, iarba pămîntului

151 Este de remarcat aici şi faptul că structura usebi-usebi, ca soluţie de

redare (prin calc) a structurii külembkulemb, se alătură argumentelor care arată că acest segment urmează textul maghiar.

Page 175: Norma Literara

Contribuţia surselor

175

(...)”, „Mert el lepe è telyes földnec szinét, vgy annyera, hogy meg setetité á földet. Es meg öue à földnec minden füuét (...)”, „operueruntque universam superficiem terrae vastantes omnia devorata est igitur herba terrae (...)”. În primul rînd, textul maghiar conţine un segment, inexistent, ca atare, în celelalte două texte, care se poate reda prin ‘în aşa fel încît se întunecă pămîntul’. Urmînd întocmai Vulgata („vastantes omnia”), textul românesc prezintă, în acest loc: „tot pustiind”. Apoi, „mîncară, derept aceaea, iarba pămîntului”, corespunzînd lat.: „devorata est igitur herba terrae”, are drept corespondent maghiar: „Es meg öue à földnec minden füuét”, adică ‘şi mîncară toată iarba pămîntului’.

Deosebirile acestea sînt profunde şi importante, în măsură să ofere informaţii asupra textelor în discuţie, dar şi asupra unor probleme ale textului biblic, în general. Simpla comparaţie dintre diferite alte texte (cel ebraic, Septuaginta, textul lui Luther şi al regelui Iacob I152) ne arată că dintre textele românesc, maghiar şi latin, textul cel mai apropiat de ceea ce apare în versiunea ebraică este cel maghiar. Textul ebraic spune că lăcustele au acoperit faţa a tot pămîntul şi că lăcustele au mîncat toată iarba pămîntului (precum cel maghiar). În textul latin se vorbeşte doar de suprafaţa a tot pămîntul şi, cel mult, doar se lasă a se subînţelege că lăcustele ar fi mîncat toată iarba. Acest segment apare astfel ca o consecinţă (dar şi ca un exemplu) a felului liber în care s-a edificat Vulgata. Evitarea feluritelor elemente de redundanţă ale textului ebraic, dar şi ale celui grecesc, punerea în act a posibilităţilor de subînţelegere ale latinei, cu obţinerea brevităţii, înlăturarea chiar, a unora dintre imaginile particularizatoare ale spiritualităţii orientale sînt cîteva dintre elementele caracteristice textului latin. De altfel, în acest punct, cele două texte concordă, într-un fel, Septuaginta oferind Vulgatei un model. Astfel, în prima apare: KaiV

152 Aceasta din urmă apare ca fiind conformă cu textul ebraic: „For they

covered the face of the whole earth, so that the land was darkened; and they did eat every herb of the land (...)”, chiar textul lui Luther fiind ceva mai suplu: „Denn sie bedeckten den Erdboden so dicht, daß er ganz dunkel wurde. Und sie fraßen alles, was im Lande wuchs (...)”.

Page 176: Norma Literara

De la traducere la norma literară

176

ejkavluye thVn ojvyin th~" gh~" kaiV ejfqavrh hJ gh~, kaiV katevfage pa~san botavnhn th~" gh~", adică omite a spune că lăcustele acoperiră toată suprafaţa pămîntului, dar dimensiunea plăgii poate fi subînţeleasă din structura părţii de început a versetului, care prezintă forme articulate: thVn ojvyin th~" gh~". Pe de altă parte, se specifică dimensiunea pagubelor plăgii, ce şi cît devoraseră lăcustele: pa~san botavnhn th~" gh~" ‘toată iarba pămîntului’. Celălalt punct deosebitor între textele latin şi maghiar se referă la următoarea secvenţă din textul ebraic: הארץ ᚨותהש ‘încît s-a întunecat ţara (pămîntul)’. Responsabil pentru această deosebire este textul grecesc, care, în acest loc, conţine vb. fqeivrw, un verb bogat sub aspect semantic, ale cărui sensuri acoperă intens un anumit spectru semantic ‘a distruge’, ‘a corupe, a altera’, ‘a tulbura’. Textul latin optează pentru soluţia din textul grecesc, unde imaginea era mult mai subtilă153. La

153 Ceea ce apare în textul ebraic (הארץ ᚨל־הארץכ ותהש şi a‘ ויכם את־עין

acoperit faţa a tot pămîntul încît s-a întunecat pămîntul’) este rod, mai puţin al unui tip de viziune asupra lumii şi, mai ales, al unui mod de exprimare prin imagini. În textul ebraic avem a face cu un soi de repetiţie prin care se accentuează fără ca, pînă în acest moment, consecinţele întîmplării să fie numite ori, măcar, sugerate. În textele grecesc şi latin avem două momente, legate între ele. În prima parte a segmentului (KaiV ejkavluye thVn ojvyin th~" gh~", respectiv: „operueruntque universam superficiem terrae”), indicarea prezenţei lăcustelor într-un număr copleşitor nu constituie decît o formă de a indica, fără echivoc, întunecarea pămîntului. Aşadar, în textul ebraic se prezintă explicit o primă consecinţă care, în textele grecesc şi latin, este indicată în mod indirect, în chipul în care respectivele limbi au capacitatea de a sugera efecte din cauze. Secvenţa următoare, הארץ ᚨותהש, avînd drept corespondente: kaiV ejfqavrh hJ gh~, respectiv: „vastantes omnia”, adînceşte diferenţa dintre cele două grupe de texte. Dacă textul ebraic încă mai stăruie în descriere, insistînd asupra puzderiei de lăcuste, textele celelalte – reluînd, doar vag şi la nivel asociativ, senzaţia de pămînt întunecat – sintetizează rezultatul acţiunii lăcustelor (care urmează a fi detaliat în continuarea versetului). Subtilitatea textului grecesc şi a celui latin stă tocmai în această diferenţă. Receptorul textului ebraic are nevoie de esenţe mai tari pentru a fi impresionat, repetiţia prin gradaţii nuanţatoare jucînd rolul unui stimul cu intensitate crescîndă, în vreme ce receptorul european, cu alte simţuri şi o imaginaţie mult

Page 177: Norma Literara

Contribuţia surselor

177

rîndul său, Palia de la Orăştie, nu optează, precum în alte situaţii, pentru un act compilatoriu (prin care s-ar menţiona atît întunericul, cît şi dezastrul), ci pentru simpla urmare a textului latin154.

V.5.1.10. Un caz în care Divinitatea se autocitează, dar numai în textul maghiar, întăreşte legătura dintre textul românesc şi cel latin: „Că, iacă, eu voiu aduce potopul apeei spre pămînt, să pierz tot trupul în care duh viu iaste de supt ceriu, şi toate ce sînt spre pămînt să piară” (PO, Gen., 6, 17), precum „ecce ego adducam diluvii aquas super terram

mai sensibilă la stimuli interni, nu are nevoie decît de punctarea căii pe care, apoi, o va parcurge umplînd golurile cu ceea ce experienţa, mentalitatea şi posibilităţile limbii îi oferă. Mult mai vag, detaliul relevant se (re)construieşte mental, simţurile fiind doar auxiliare şi nu determinante.

154 Există situaţii în care traducerile unor limbi precum germana, engleza sau maghiara se arată a fi foarte fidele textului ebraic, în detrimentul celui grecesc. Cauzele unei astfel de stări de lucruri sînt numeroase şi, adeseori, întreţesute. Dincolo de cauzele de ordin teologico-dogmatic, cultural, istoric etc., una dintre cauzele majore ale acestor diferenţe (din care, apoi, decurg altele) se află la nivel lingvistic. Traducătorii germani, englezi, maghiari (cei pentru care textul ebraic a constituit principala sursă pe care s-a edificat textul lor) fac efortul de a aduce în limbile respective întregul conţinut al textului ebraic.

De multe ori, însă, pentru aceasta au nevoie şi de formele de acolo, căci limbile lor nu ajunseseră nici la concept şi nici la formă sau nu prezentau încă forme adecvate de exprimare a unor concepte întîlnite în textul biblic. În plus, spiritualitatea ebraică rămînea una exotică şi necunoscută pentru respectivii cititori. Spre deosebire de acest caz, traducătorii Septuagintei, şi uneori Hieronym, par a uita că textul este adresat unui cititor care nu are în faţă textul ebraic şi nici cunoştinţe de ebraică, cu ajutorul cărora, prin echivalări dinspre greacă spre ebraică, ar putea reface cîte o sferă semantică sau un cîmp lexical-semantic.

Comportamentul lor este firesc, însă. Traducătorii Septuagintei vor să înlocuiască textul ebraic, în vreme ce Hieronym vrea să îl transfere integral latinei. Spre deosebire de cazul celor dintîi, însă, limbile în care traduc cei din urmă au mijloace infinit mai mari, iar raportarea la lumea iudaică diferă fundamental.

Page 178: Norma Literara

De la traducere la norma literară

178

ut interficiam omnem carnem in qua spiritus vitae est subter coelum universa quae in terra sunt consumentur”, diferit de: „Mert ime, én mondom én hozoc Özenuizet é földre, hogy minden Húst elueszessen, mellybe élölélec vagyon az ég alat, es minden valami a földen vagyon eluész”, ‘Căci, iată, eu spun: eu aduc apa potopului pe pămînt încît toată carnea se va pierde, (cea) în care este spirit viu sub cer şi tot ceea ce este pe pămînt va pieri’.

V.5.1.11. Un alt loc prin care se arată că textul românesc are la bază şi o versiune a Vulgatei este cel de sub Gen., 47, 30: „Şi du pre mine afară den cest pămînt şi mă îngroapă în mormîntul mai marilor miei” (PO). Textul latin este acesta: „et auferas me de hac terra condasque in sepulchro maiorum”, dincolo apărînd: „Es ki vigy engemet Egiptusbol, es tems engemet az ö koporsoiokba”.

Segmentul face parte din relatarea unei discuţii dintre Iacob şi Iosif, în care tatăl îi solicită fiului să nu fie îngropat în Egipt, ci ‘cînd voi dormi cu părinţii mei, să mă ridici din Egipt şi să mă îngropi în mormîntul lor’. Acest conţinut din textul ebraic este redat aproape în forma de mai sus în Septuaginta, în textul german, în cel englez, în ediţiile franceze, în cele româneşti etc. Textul latin, însă, nu reia „cum patribus meis” întocmai sau printr-un pronume, aşa cum se întîmplă în textele mai sus amintite, ci utilizează o altă formulă, redată şi de autorul PO.

Sub Gen., 25, 8 apăruse: „şi lîngă oaminii săi puse-se”. Alături de textul latin: „congregatusque est ad populum suum” şi de cel maghiar: „Es az ö népéhöz gyüytetéc”, Septuaginta prezintă în acest loc: kaiV prosetevqh proV" toVn laoVn aujtou~ ‘et appositus est ad populum suum’. Toate aceste texte încearcă să redea nu doar un concept, ci o întreagă concepţie asupra unei chestiuni pe cît de importantă, pe atît de tainică şi de neştiută. Locurile în care textul biblic vorbeşte în aceşti termeni sau doar face aluzie la o astfel de concepţie sînt numeroase, remarcabilă fiind unitatea, coerenţa, cu care aceasta se conturează. Deşi ebr. ויאםףאל־צמיו׃ ‘s-a adăugat neamului (poporului) său’ poate fi susceptibil de mai multe interpretări, este aproape sigur că o astfel de expresie reflectă credinţa într-o formă de nemurire a sufletului şi a neamului. Nemurirea nu este

Page 179: Norma Literara

Contribuţia surselor

179

văzută ca individuală, o astfel de expresie referindu-se la un suflet colectiv. Mai mult, neam, popor (sau oameni, precum în PO, unde termenul are accepţiunea ‘neam’) se referă în mod strict la o relaţie de consanguinitate, întărită şi de o credinţă comună. După cum se observă, încă din Pentateuh, istoria aceasta este aceea a unei continue separări în vederea rafinării. Adevăratul lanţ de aur al generaţiilor se referă la un neam care rezultă în urma rafinării, date, în esenţă, de buna relaţie cu Divinitatea. Cîteva versete mai jos, se va stinge şi Ismael care, de asemenea, se va adăuga la poporul său. Nu pare a fi un caz de simplă utilizare a unei expresii, ci o formă prin care se arată că este vorba despre o anumită linie (spiritual-) genealogică.

V.5.1.12 Sub Gen., 16, 12 apare: „mîna lui spre toţi şi va lăcui în aleanul a toţi fraţii”. Palia de la Orăştie urmează aici versiunea maghiară: „At ö keze mindenec ellen, es minden ö attyafianac elenekbe lakic”. Faţă de textul latin: „manus eius contra omnes et manus omnium contra eum et e regione universorum fratrum suorum figet tabernacula” sau de cel german: „seine Hand wider jedermann und jedermanns Hand wider ihn, und er wird wohnen all seinen Brüdern zum Trotz”, textul maghiar prezintă omisiunea celei de-a doua părţi a caracterizării lui Ismael sau, mai degrabă, condensează versetul la modul reducţionist (uneori autorul traducerii dă semne că ar rîvni către brevitate).

V.5.1.13. Deşi banală în sine, greşeala de la începutul Gen., 37, 2 este în măsură să indice sursa: „Cînd Iosif de doispredzeace ani ară fi, oile socotiia cu fraţii săi” (PO), conform: „Mikor Ioseph tizenhét esztendös volna, iuhokat öriz vala az ö battyaiual”. Greşeala doisprezece pentru şaptesprezece155 arată că traducerea a urmat textul maghiar, cu sau fără consultarea unui alt text. În limba maghiară numeralul hét ‘şapte’ (partea finală a numeralului din text) seamănă

155 Vezi textele grecesc şi latin: jIwshVf deV devka kaiV eJptaV ejtw~n hJ~n

poimaivnwn taV provbata tou~ patroV" aujtou~ metaV tw~n ajdelfw~n aujtou~ ‘Joseph autem decem et septem annorum erat, pascens oves patris suis cum fratribus suis’ (Sept.), „Ioseph cum sedecim esset annorum pascebat gregem cum fratribus suis” (Vulg.).

Page 180: Norma Literara

De la traducere la norma literară

180

foarte mult cu un alt numeral care, în respectiva poziţie, are forma két ‘doi’156.

V.5.1.14. Porţiunile de text care prezintă enumerări sînt mai susceptibile de a avea astfel de carenţe. Sub Ex., 21, 24-25, PO prezintă: „Ochiu derept ochiu, dinte derept dinte, mînă derept mînă, picior derept picior, / Arsură pentru arsură, rană pentru rană, vînătare pentru vînătare”, urmînd: „oculum pro oculo dentem pro dente manum pro manu pedem pro pede / adustionem pro adustione vulnus pro vulnere livorem pro livore”. Textul maghiar: „Szömet szömert, Fogat fogert, Kezet kézert, / égetest égetésert, Kéket kékert”, are doar şase elemente, nu şapte, sfîrşitul v. 24 lipsind. Deşi studiul acestui cap din PO arată că, în linii generale, el provine, ca opţiune, din urmarea textului maghiar, prin astfel de exemple se observă că textul latin era urmărit verset cu verset, nu doar ca text martor, traducătorul român încercînd să construiască un text care să-şi înglobeze sursele.

V.5.1.15. Atunci cînd diferenţele dintre limbi se localizează la nivelul modalităţilor şi mijloacelor care le caracterizează, este posibil să se înregistreze situaţii precum cele de mai jos: „Spuse Faraon lu Iosif visul dzicînd” (PO, Gen., 41, 17), alături de: „Meg beszelle Pharao Iosephnec (az álmot monduan)”, dar faţă de: „narravit ergo ille quod viderat”. Porţiunea dintre paranteze nu se află în textul ebraic, însă acesta (precum Septuaginta) permite, şi chiar îndeamnă la subînţelegerea unei secvenţe de acest tip. Paranteza din textul maghiar se adresează cititorului maghiar, în sensul că, avînd în vedere structura acestei limbi, era necesară o astfel de completare. De altfel, şi limbii

156 Chiar şi atunci cînd apar greşeli care ar fi putut fi corectate prin aportul

celeilalte versiuni, trebuie observat că afirmaţia nu poate fi considerată valabilă decît la modul absolut şi din perspectiva unui traducător omniscient (care nu ar mai avea nevoie de o versiune de control), deoarece diferenţele dintre cele două versiuni, deşi uşor de constatat uneori, nu reflectă mereu o greşeală şi nici nu indică textul în care se află greşeala. Practic, autorul PO nu s-ar fi putut orienta evitînd o greşeală pentru că realitatea la care se raporta erau cele două texte, sensurile care decurgeau din traducerea acestora erau plauzibile, în contextul în care rangul celor două texte era egal pentru traducător.

Page 181: Norma Literara

Contribuţia surselor

181

române îi convine o astfel de completare, întrucît ea precizează că despre vis este vorba, motiv pentru care traducătorul român a urmat textul maghiar, dar a introdus paranteza în text.

V.5.1.16. Astfel de interpolări, prin care traducătorul român îşi construieşte versiunea prin introducerea în textul său a unor glose, nu sînt singulare. Uneori, procedează în acest fel nu doar cu secvenţe aflate în text, ci şi cu cele de pe marginea acestuia. Astfel se petrec lucrurile cu: „Sfîrşitul anului, amu, în luna lu septe‹m›v‹r›ie. Chiamă, derept însă, sfîrşitul anului pentru ce atunce se obîrşaşte creaşterea poamelor şi culesul lor” (PO), care nu apare în textul latin (nici în cel ebraic, de altfel). De fapt, este o glosă explicativă, a textului maghiar, care urmează versetului 16 de sub Ex., 23.

Este remarcabil faptul că traducătorul român nu are nici o reţinere în a-şi lua libertatea de a interveni astfel în textul biblic (posibilitatea unei confuzii între text şi glosă nu este de luat în calcul). Totodată, încercările sale de a lămuri cititorul se produc nu neapărat atunci cînd acest lucru este posibil, ci cînd traducătorul îl consideră a fi necesar. Probabil că de accea, ceva mai jos, după versetele 18 şi 19, astfel de glose în text nu mai sînt luate în seamă de către traducătorul român.

V.5.1.17. Sub Ex., 17, 15: „Şi Moisi feace oltariu, şi chiemă acela cu acest nume: Domnul Nişi, amu: «Caută Domnului steagul mieu»” (PO). Pe marginea textului maghiar: „Es moses oltart epite, es neueze aszt è néuel, WR Nissi” sînt glosate cele două interpretări uzuale ale textului ebraic: „(Nissi) azaz, énzazlo~, auagy, én felmagasztalom”, de unde traducătorul PO o alege pe prima şi o introduce în text. (În textul latin: „aedificavitque Moses altare et vocavit nomen eius Dominus exaltatio mea dicens”.)

V.5.1.18. La acestea se mai adaugă numeroase alte secvenţe (din PO) care indică urmarea, fie a textului latin, fie a celui maghiar: „Şi spuseră celui bătrîn” (Gen., 48, 2), urmînd: „dictumque est seni”, însă: „Es meg ielentec Iacobnac monduan” ‘şi-i dădură de veste lui Iacob, spunîndu-i’; „Şi porînci lui zicînd” (Ex., 2, 16), după: „praecipitque ei dicens”, dar: „Es au WR paranchola az Embernec es est monda” ‘Şi

Page 182: Norma Literara

De la traducere la norma literară

182

Domnul porunci omului (sau lui Adam) şi aceasta spuse’; „care se chiiamă cu alt nume Vetleaem” (Gen., 48, 7), după: „quae alio nomine appellatur Bethleem”, dar: „melynec most Betlehem neue” ‘căruia Betleem îi este numele acum’; „Şi dzise” (Gen., 48, 4), după: „et ait”, dar: „es eszt monda ennekem” ‘şi aceasta îmi spuse’; „Şi blagoslovi iale zicînd” (Gen., 1, 22), precum: „benedixitque eis, dicens”, faţă de: „Es az Isten álda ökett es monda” ‘Iar Dumnezeu le blagoslovi şi zise’; „Nu vă teamereţi, staţi şi vedeţi” (Ex., 14, 13), întocmai cu: „nolite timere state et videte”, faţă de care textul maghiar se arată avînd un element în plus: „Ne félyetec, ályatoc veszteg, es nezetec”, unde termenul evidenţiat are valoarea ‘liniştiţi, calmi, fără teamă’; „În zi în care făcu Domnedzeu omul” (Gen., 5, 1), după: „in die qua creavit Deus hominem”, şi nu după: „Mikor az Isten az Embert terömte” ‘cînd Dumnezeu pe om l-a creat”; „în zi în care fură făcuţi” (Gen., 5, 2), precum: „in die qua creati sunt” şi nu precum: „az idöbe, mikor terömte ökett” ‘în vremea cînd i-a făcut’; „Domnul Domnedzeu”, după: „Dominus Deus”, dar: WR (Gen., 2, 7)157.

În acelaşi chip, apar: „rogu-te să nu fie sfadă” (Gen., 13, 8) după: „Kérlec ne legyen versönges”, nu după: „ne quaeso sit”; „putearnic bărbat” (Gen., 10, 8), precum: „hatalmas firfiu”, nu: potens; „care iaste lîngă pustine” (Gen., 14, 6), după: „melly a puszta mellet vagyon”, şi nu după: „quae est in solitudine”158; „Şi zise Domnul lui în somn” (Gen., 20, 6), după: „Es monda az WR álmaba öneki”, nu după: „dixitque ad eum Deus”; „Şi Domnezeu era cu porobocul” (Gen., 21, 20), precum: „Es isten vala a gyermeckel”, nu precum: „et fuit cum eo”; „Şi zise Domnezeu” (Gen., 1, 26), după: „Es monda az Isten”, dar: „et ait”; „den Eghipet”, (Gen., 21, 21), precum: Egyptusbol şi nu precum: „de terra Aegypti”; „Rogu-te, Doamne” (Gen., 18, 3), după: „Kérlec WRam”, nu după: „Domine”; „Şi ziseră lui” (Gen., 18, 9), precum: „Es

157 Alături de coincidenţa totală: „Domnul Domnedzeu” (Gen., 2, 8; 9),

„Dominus Deus”, „az WR Isten”. 158 Textul ebraic justifică versiunea maghiară: אשר על־המדבר׃ adică „care

‹este› lîngă pustiu”.

Page 183: Norma Literara

Contribuţia surselor

183

mo~danac öneki”, diferit de: „cumque comedissent dixerunt ad eum”159; „că încă nu se-au împlut răiia amorreoşilor” (Gen., 15, 16), după: „Mert még az Amorreosoknac gonossagoc benem tellyesedett”, şi nu după: „necdum enim conpletae sunt iniquitates Amorreorum usque ad praesens tempus”; „Şi grăi Domnedzeu cu el, şi aceasta dzise” (Gen., 17, 3), precum: „Es szola az Isten öuele es eszt monda” şi nu precum: „dixitque ei Deus”; „Şi muri în cel oraşu dentîiu, care se chiiamă Hebron, în pămîntul Canaanului” (Gen., 23, 2), după: „es meg hala a fö varosba melly Hebronnac neuesztetic, Canaannac földebe” şi nu după: „et mortua est in civitate Arbee quae est Hebron in terra Chanaan”160; „Şi cînd vădzu ei zise: «Gloata lu Domnezeu aceasta» şi chiemă acel loc Mahanaim” (Gen., 32, 2), precum: „Es mikor latta volnà öket monda: Isiennec Serege ez. Es neueze aszt à helt Mahanaimnac” şi nu precum: „quos cum vidisset ait castra Dei sunt haec et appellavit nomen loci illius Manaim id est Castra”161; „Şi acolo feace o‹l›tariu şi puse numele acelui loc în Vetheal, derept aceaea cum acolo i se-au arătat lui Domnezeu, cînd fugiia de înaintea frăţini-său” (Gen., 35, 7), precum: „Es ot oltart epite, es neueze aszt à helt, El Bethelnec: Ezokaert hogy ot ielönt vala meg öneki az Isten, mikor az ö batya elött futna” şi nu precum: „aedificavitque ibi altare et appellavit nomen loci Domus Dei

159 În această situaţie, textul latin este cel care încearcă să expliciteze,

întrucît textul ebraic este: ויא◌מךו אליו, ceea ce s-ar putea reda prin „atunci spuseră către el”. Aceeaşi este şi traducerea lui Luther: „Da sprachen sie zu ihn”.

160 Ideea de redat era că a murit în oraşul cel mai important, pe atunci, al Palestinei, în Kiriath Arba (‘tetrapolis’) al cărui nume alternativ era Hebron, oraş situat în Canaan. De altfel, acesta este unul din oraşele biblice importante, alături de Sara aici fiind îngropaţi, într-un spaţiu special rezervat, Isac, Rebeca, Iacob, Lia, poate şi mulţi dintre fii lui Iacob. Totodată, acesta este unul dintre oraşele în care s-au stabilit cei care s-au întors din captivitatea babiloniană şi, în general, marchează mai multe evenimente importante din viaţa poporului evreu.

161 Vezi şi: „Şi zise Iacov cînd văzu pre dînşii: «Tabăra lui Dumnezău aceasta»; şi numi numele locului aceluia Tabere” (BB).

Page 184: Norma Literara

De la traducere la norma literară

184

ibi enim apparuit ei Deus cum fugeret fratrem suum”; „Astădzi aţi ieşit afară în luna grîului nou” (Ex., 13, 4), după: „hodie egredimini mense novarum frugum”, nu după: „Ma iöttetecki Abib holnabba”; „Sărbătoarea adzimelor să o ţineţi: în şapte dzile să mîncaţi pîine adzimă (în ce chip am poruncit voao) în vreamea luniei lu Aviv” (Ex., 23, 15), după: „A kouasztalan kenyér innepet meg ilyetec: Hét napig egyetec kouasztalan kenyeret (mikepen meg paranchollam tü néktec) Abib holnapnac ideiebe”, nu după: „sollemnitatem azymorum custodies septem diebus comedes azyma sicut praecepi tibi tempore mensis novorum”; „Praznicul azimelor să socoteşti: în şapte dzile adzimă să mănînci, cum eu ţie am poruncit, în vreamea luniei dentîniu, că în luna primăvăriei ai ieşit afară den Eghipet” (Ex., 34, 18), după: „sollemnitatem azymorum custodies septem diebus vesceris azymis sicut praecepi tibi in tempore mensis novorum mense enim verni temporis egressus es de Aegypto”, nu după: „A kouasztalan kenyérnec innepet meg örizzed: Hétnapon kouasztalan kenyeret egyél (miképen teneked meg parancholtam) Abib holnapnac ideiebe: Mert Abib holnapba iöttélki Egiptusbol”.

V.5.2. Deşi mai greu de hotărît uneori, situaţiile în care sursele se edifică prin interpretări ale textelor de bază, ori prin traducerea diferită a unor segmente, pot oferi indici utili în ceea ce priveşte calea urmată de către textul românesc. În plus, avînd ambele surse înaintea sa, pe această cale traducătorul român observă astfel diferenţele dintre sursele sale şi extrage concluzii care îi servesc unor comportamente ulterioare, prin care se eliberează de litera textului.

V.5.2.1. Versetul: „Domnului războiu bătătoriu şi numele lui iaste Cela ce tot poate” (PO, Ex., 15, 3) apare prin redarea secvenţei: „Dominus quasi vir pugnator Omnipotens nomen eius”. Diferit de acestea este ceea ce apare în textul maghiar: „Az WR hadakazo firfiu: Wr az ö neue” ‘Domnul războinic bărbat (este): Domnul (este) numele său’. La baza diferenţelor dintre textul latin şi cel maghiar par a sta interpretările diferite ale ebr. יהו◌◌ה. Textul grecesc este conform celui ebraic: kuvrio" suntrivbwn polevmou", kuvrio" ojvnoma aujtw/~.

Page 185: Norma Literara

Contribuţia surselor

185

Versetul face parte dintr-o unitate mai amplă, un cînt de bucurie generat de sentimentele produse de o victorie, pe cît de imposibilă şi de nesperată, pe atît de importantă şi de uluitoare. Prima parte a versetului este grevată de tendinţele de a reproduce sau de a imita formula din textul ebraic. Ideea de redat este ‘Domnul este (un) războinic’. Partea a doua a versetului este reluată de Ieremia (33, 2 sau, în unele ediţii care urmează Septuaginta, 40, 2) şi ne spune care este numele lui: „Numele lui este Yahweh” (= Domnul, Eternul). Ceea ce apare aici în textul latin şi, pe urmele acestuia, în PO, se datorează acelor versiuni ebraice în care se spune ‘Domnul s-a arătat (făcut cunoscut) duşmanilor noştri ca un luptător înarmat şi invincibil, Atotputernicul (Eternul) este numele său’. De aici deosebirile formale, conţinutul fiind reductibil la ideea care străbate toate versiunile: ‘Domnul este un războinic invincibil, deci numele său este Atotputernicul’162.

V.5.2.2. Diferenţele de interpretare şi traducere, de la nivelul surselor textului românesc, indică modelul şi într-un caz precum cel de sub Gen., 24, 50: „Aceasta de la Domnezeu iaste, derept aceaea nemică în aleanu-ţi nu putem grăi, neci bine, neci rău” (PO), „Ez Iste ~töl vagyon: Ezokaert semmit ellened nem szolhatunc, sem iót, sem gonoszt”, faţă de: „a domino egressus est sermo non possumus extra placitum eius quicquam aliud tecum loqui”.

Ideea de redat, aşa cum se exprimă în textul ebraic, era: ‘de la Dumnezeu a ieşit lucrul, noi nu putem a-ţi vorbi, nici în rău, nici în bine’. Alături de cele de mai sus, în alte versiuni se înregistrează: ParaV Kurivou ejxh~lqe toV pra~gma tou~to: ouj dunhsovmeqav soi ajnteipei~n kakoVn hjV kalovn ‘A Domino exiit res haec: non poterimus tibi contradicere malum vel bonum’ (Sept.), „Das kommt von HERRN,

162 Situaţia aceasta reia oarecum ceea ce apăruse sub Gen., 46, 3: „Eu-s

putearnic Domnedzeul al tătîni-tău”, corespunzînd lat.: „ego sum Fortissimus Deus patris tui”, ceea ce, în textul maghiar, într-o încercare de a urma fidel textul ebraic, apăruse sub forma: „En vagyoc az Isten à te attyadnac Istene”, adică ‘Eu sînt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău’. Într-un sens, cazul decurge din complexitatea numelui Divinităţii, care singură se prezintă în numeroase situaţii, sub diferite nume, ale căror semnificaţii se întreţes uneori.

Page 186: Norma Literara

De la traducere la norma literară

186

darum können wir nichts dazu sagen, weder Böses noch Gutes” (B.germ.), „The thing proceedeth from the LORD: we cannot speak unto thee bad or good” (K.J.), „La chose vient de Yahvé, nous ne pouvons te dire ni oui ni non” (B.Jer.). După ce recunosc că cele spuse de slugă provin în mod real de la Dumnezeu, Bethuel şi Laban163 observă inutilitatea oricărei dezbateri deliberative, fie ea în favoarea, fie în defavoarea cererii venite de la Avraam. Avem a face aici cu un model de conduită: înţelegînd este voia lui Dumnezeu, omului nu-i mai rămîne decît să se supună şi să acţioneze în consecinţă164. Această idee nu apare astfel şi în mod limpede decît în Vulgata, în B.Jer., eventual în K.J. şi în B.germ. Caracterul soluţiilor din Septuaginta şi din textul maghiar pare a se datora, în primul rînd, sugestiilor din textul ebraic, unde דבר ‘a vorbi’ apare într-un context care sugerează cu putere posibilitatea unei discuţii în contradictoriu165. Accentuarea, aşadar, a acestui aspect – aşa cum, pe urmele textului maghiar, apare şi în textul românesc „nemică în aleanu-ţi nu putem grăi, neci bine, neci rău” – derivă dintr-o trăsătură intrinsecă (şi indispensabilă) a oricărei dezbateri, şi anume, conţine ca o condiţie sine qua non elemente de luptă a contrariilor (la nivelul opiniei, al nuanţei etc); de aici nevoia de simetrie a formei atinge exprimarea pleonastică.

V.5.2.3. Sub Gen., 13, 1, prin: „Vine Avraam, derept aceaea, den Eghipet cătră amiazăzi, cu muiarea şi cu tot ce era a lui, Lot încă, cu el depreună” (PO), textul românesc dă semne ale unei forme de independenţă, dar din aceea cerută de necesara supunere faţă de micile presiuni ale propriei limbi (mai ales acolo unde aceasta îşi avea

163 De fapt, textul sugerează destul de clar, şi chiar insistent, că Laban a

fost principalul actor din partea Rebecăi. 164 Fireşte că acest model rămîne parţial, şiretul Laban încercînd ulterior

să tergiverseze plecarea prea bruscă a Rebecăi şi, mai ales, în versetul 58, o va chema pe aceasta întrebînd-o dacă vrea să plece (nu în acel moment ori mai tîrziu, ci pur şi simplu dacă vrea să plece cu emisarul lui Avraam).

165 Într-o măsură, soluţia Septuagintei este surprinzătoare, cu atît mai mult cu cît nici un comentariu ori vreo explicaţie nu prezintă chestiunea, nu justifică opţiunea şi nu dă de înţeles că autorii traducerii ar fi considerat că este vorba despre un loc care să necesite observarea atentă.

Page 187: Norma Literara

Contribuţia surselor

187

propriile structuri ce exprimau conţinuturile în modalităţi optime). Sursele prezintă: „Feliöve azokaert Abram Egyptusbol dél felé, feleséguel es mind auall a mi öue vala Lothis ö vele egyete ~be”, respectiv: „ascendit ergo Abram de Aegypto ipse et uxor eius et omnia quae habebat et Loth cum eo ad australem plagam”. Magh. feliöve (corespunzînd lat. ascendit) nu este redat prin urcă sau „merse (veni) sus”, ci prin vine. Alături de întregul curs al versetului românesc, edificat pe seama celui maghiar, urmarea textului maghiar este marcată la final cu destulă pregnanţă. Acest verset se încheie în Vulgata prin: „ad australem plagam”, de asemenea în textul lui Luther: „ins Südland”. În Septuaginta apare eij" thVn ejvrhmon, iar în textul ebraic apare הננבה׃ „spre miazăzi” (Negueb). Este vorba despre o porţiune pustie, deşertică (traducerea exactă apare în Septuaginta), situată între Egipt şi deşertul arabic, la sud de ceea ce va deveni teritoriul lui Israel (sens pe care termenul îl capătă treptat). Versetul maghiar nu se încheie astfel, căci este adaptat la cerinţele acelei limbi, corelate cu nevoile de înţelegere a textului de către cititor, în astfel de cazuri traducătorul maghiar manifestînd o mare autonomie faţă de textul ebraic. Aici secvenţa apare în prima jumătate a versetului: „Feliöve azokaert Abram Egyptusbol dél féle”, ceea ce apare şi în PO: „Vine Avram derept aceaia den Eghipet cătră amiazăzi”.

V.5.2.4. Sursa urmată este vizibilă şi în cazul de sub Ex., 13, 9: „Derept aceea fie în semn în mîna ta şi pre pomeană înaintea oamenilor tăi” (PO). În celelalte texte nu apare ceva care să îndreptăţească termenul subliniat: „(...) ante oculos tuos”, „(...) à te szömeid elött”. Situaţia se repetă sub Ex., 13, 16: „Fi-va, derept aceea, ca şi un semn în mîna ta, derept pomeana înaintea oamenilor tăi, prence au adus Domnul în mînă putearnică pre noi afară den Eghipet” (PO), „Es ez legyen iegyül à te kezedbe, es emlekezettül a te szömeid elött, hogy az WR hatalmas kezel hozotki münket Egiptusbol”, respectiv: „erit igitur quasi signum in manu tua et quasi adpensum quid ob recordationem inter oculos tuos eo quod in manu forti eduxerit nos Dominus de Aegypto”.

Cele două exemple indică urmarea, de către traducătorul român, a versiunii maghiare. Datorită faptului că, în maghiară, termenul pentru

Page 188: Norma Literara

De la traducere la norma literară

188

‘ochi; privire; vedere; imagine’, szöm (szëm), participă la felurite sintagme în care are valoare metaforică sau metonimică, desemnînd, mai ales, o fiinţă umană, el a putut fi folosit şi singur cu acelaşi sens. Lucrul acesta nu se întîmplă şi în latină166. În cazul din PO avem a face cu un calc semantic, traducătorul român considerînd că, în context, magh. szöm trebuie să aibă sensul ‘persoană, om’, fiind vorba despre o metonimie, şi a ales să-şi construiască textul pe această cale.

V.5.2.5. Segmentul de sub Gen., 35, 16: „Şi mearseră den Vethealiu, şi cînd ară fi depărtaţi de la Efrata cîtu-i lungul unui pămînt arătoriu, născu Rahila” (PO) urmează: „Es elmenenec Bethelböl: Es mikor egy sza~to föld hoszszanyi volnanac Ephratatol, szüle Rahel”. Faţă de acestea, textul latin prezintă: „egressus inde venit verno tempore ad terram quae ducit Efratham in qua cum parturiret Rahel”. Aducînd în discuţie şi textul grecesc: jApavra" deV jIakwVb ejk BaiqhVl, ejvphxe thVn skhnhVn aujtou~ ejpevkeina tou~ puvrgou Gadevr, jEgevneto deV hJnivka hjvggisen eij" CabraqaV tou~ ejlqei~n eij" thVn jEfraqa~, ejvteke JRachvl ‘Profectus autem Jacob de Baethel, fixit tabernaculum suum ultra turrim Gader. Et factum est, dum appropinquaret in Chabratha ad veniendem in Ephratha, peperit Rachel’ (Sept.), se observă că locul acesta a ridicat probleme în calea traducerii sale, fie datorită diferenţelor dintre textele ebraice, fie datorită interpretărilor diferite167.

166 Situaţia este asemănătoare cu cea a subst. obraz, termen care apare în

vechile traduceri româneşti, cu valoarea, calchiată din textele slave, ‘persoană, individ’.

167 Textul grecesc conţine o secvenţă (ejvphxe thVn skhnhVn aujtou~ ejpevkeina tou~ puvrgou Gadevr) al cărei loc este în altă parte. (Ca şi în alte ocazii, Septuaginta face completări, întregind informaţia prin adunarea ei în anumite locuri din text. Secvenţa aceasta îşi are locul sub 21, după ce se prezintă moartea şi îngroparea Rahilei.) Mai complexă este situaţia segmentului următor: hJnivka hjvggisen eij" CabraqaV tou~ ejlqei~n eij" thVn jEfraqa~. Ceea ce apare în textul ebraic se poate reda prin ‘cînd mai aveau o bucată de drum pînă la’. Se pare că Septuaginta redă ebr. kibrach ‘întindere’, ‘distanţă’ sub forma havrata, socotit apoi de unii traducători ca nume propriu.

Page 189: Norma Literara

Contribuţia surselor

189

Ideea de redat era că pe Rahila au apucat-o durerile facerii înainte de Efrata, cînd mai aveau de parcurs pînă acolo o anumită porţiune de drum. Este ceea ce apare la Luther, la regele Iacob I şi în B.Jer.: „Und sie brachen auf von Bethel. Und als es noch eine Strecke Weges war bis Ephrata, da gebar Rahel”, „And they journeyed fron Beth-el; and there was but a little way to come to Ephrath: and Rachel travailed”, respectiv: „Ils partirent de Béthel. Il restait un bout de chemin pour arriver à Éphrata quand Rachel accoucha”168. Vulgata se deosebeşte de toate celelalte texte: „inde venit verno tempore ad terram quae ducit Efratham”169.

Sub Gen., 48, 7, de pildă, Iacob îi aminteşte lui Iosif de moartea mamei sale, ocazie cu care reia segmentul acesta, folosind ebr. כברה ‘lungime, distanţă’, adică un interval spaţial (de parcurs)170. Şi acolo lasă urme traducătorul PO, deoarece prin: „şi era timp de primăvară” redă „eratque vernum tempus” iar nu: „egy sza ~toföld hoszszanyira volnec” ‘de lungimea unui cîmp arabil’.

V.5.2.6. Finalul Gen., 18, 10, din PO: „«(...) şi, iaca, muieriei tale, ii Sara, fi-va fecior». Şi Sara, după spate, de după uşa cortului, aceasta ‹auzi›” (PO) decurge din textul maghiar: „es ime feleségendec Saranac fia leszen. Sara kedig hata möget a satoraytaya mögül hallaya vala

168 La fel se traduce şi în B.magh. 169 Comentariile ediţiei de Carrieres încearcă să explice sintagma verno

tempore astfel: „Hebraea est כברת chibrath, quod deducitur a radice ברה bara, quae cibare significat, addito caph servili, quod secundum, vel juxta significat, quasi dicat: Juxta tempus quo terra cibum et segetem effert; quod sanctus Hieronymus aliquando vertit, tempus viridationis”. Acesta este un exemplu de greşeală perpetuată în virtutea autorităţii celui care a făcut-o, justificată, apoi, în virtutea aceleiaşi autorităţi supralicitate, şi se datorează unei banale analize care nu trebuia făcută şi care provine din categoria acelor analize false care generează etimologia populară, spre exemplu.

170 Redînd ebr. כברה, szanto föld mai apare în textul maghiar, sub Gen., 23, 9; 49, 29-30; 50, 13, cu referire la ogorul la al cărui capăt se afla peştera pe care Avraam a cumpărat-o de la Efron heteul, cînd a murit Sarah.

Page 190: Norma Literara

De la traducere la norma literară

190

eszt”, şi nu din cel latinesc: „et habebit filium Sara uxor tua qui audito Sarra risit post ostium tabernaculi”. Dincolo de urmarea textului maghiar de către PO, rămîne uşor inexplicabilă omisiunea verbului final (unul foarte important), care se constată în PO.

Sarah rîde cam devreme, dacă privim textul latin alături de cel ebraic, unde se spune doar că Sarah a auzit cele spuse de Dumnezeu, ea aflîndu–se în cort, după uşa acestuia, loc care se afla în spatele celui unde şedea Dumnezeu. Aşa apar lucrurile şi în textul german: „Das hörte Sara hinter ihm, hinter der Tür des Zeltes” (vezi şi Septuaginta: Savrra deV hjvkouse prov" thVn quvra/ th~" skhnh~", ouJsa ojvpisqen aujtou` ‘Sarra autem audivit ad ostium tabernaculi, cum esset post eum’). În ordinea povestirii, Sarah va rîde abia în versetul 12, cititorul asistînd la cele pe care Dumnezeu le spune lui Avraam, apoi fiind înştiinţat că Sarah aude cele spuse la umbra copacului, apoi amintindu-i-se că Avraam şi Sarah erau înaintaţi în vîrstă, din motive de ordin biologic, natural, fiind improbabil ca Sarah să mai poată avea copii, după care, cititorul află gîndurile Sarei, perfect explicabile pentru o fiinţă umană. În fapt, după aceste informaţii, cititorul însuşi poate reacţiona precum Sarah. Privind lucrurile din perspectivă umană, Dumnezeu pare a reacţiona ca şi cum nu ar deţine informaţiile pe care cititorul le aflase în versetul 11 (funcţia de reproducere a Sarei încetase pe cale naturală). Şocul pe care se scontează provine tocmai din această gradaţie şi are rolul de a aminti că lui Dumnezeu toate îi sînt cu putinţă, fundament afirmat cu tărie divină (versetul 14); la sfîrşitul versetului 15, concluzia este că una dintre îndatoririle fiinţei umane este de a crede cu tărie în Dumnezeu. Deşi adecvat contextului (începuturile relaţiei dintre primul om al poporului ales şi Dumnezeu), exemplul constituie un tip de primă „minune” dintr-un lung şir de acelaşi fel, în care Dumnezeu lasă fiinţei umane liberul-arbitru, aşteaptă dezvoltarea şi exersarea capacităţilor acesteia, după care, intervine cînd totul pare pierdut.

Page 191: Norma Literara

Contribuţia surselor

191

Privitor la actul de a rîde al Sarei, vezi şi jocul de cuvinte din Gen., 21, 6: „Rîs au făcut mie Domnezeu, cum tot varecine va auzi rîde-va cu171 mine”.

V.6. În contextul în care cunoştinţele de biblistică, teologie, filosofie, cosmogonie erau sărace, bagajul cultural al traducătorului fiind constituit de una sau două limbi străine, la care se adăuga o cantitate de pioşenie, urmarea unei singure versiuni sau centrarea cu fidelitate pe una din versiunile urmate era calea sigură către traducerea aproximativă sau greşită, către interpretarea unui text bogat în concepte solicitante.

V.6.1. Fidelitatea faţă de textul de tradus poate fi atît de constrîngătoare încît să dispară limitele de prudenţă impuse de propriul sistem, caz în care se poate ajunge la slăbiciuni ale traducerii cum este cea dată de lipsa unei precizări fundamentale. În: „Şi o puse în sîn şi iară o luo afară, iaca era zgăiboasă ca şi neaoa” (PO, Ex., 4, 6) era de redat: „Quam cum misisset in sinum, protulit leprosam instar nivis”. Comparaţia evidenţiază faptul că mîna era nu leproasă aşa cum leproasă

171 Deşi textul maghiar nu îngăduie o altă traducere decît cea de mai sus

(énuelem este cît se poate de neechivoc), prepoziţia aceasta este în măsură să arate că traducătorul PO a înţeles versetul, chiar dacă nu complet, căci este de presupus că îi lipseau cunoştinţele de limbă ebraică. Iţchac יצחק este un nume care provine din (sau doar face un joc de cuvinte cu) rădăcina ‘rîs, a rîde’. Este greu de ştiut dacă asocierea cu rîsul în sine al celor doi soţi nu este o etimologie populară, o explicaţie post factum, cert este că sensul numelui lui Iţchac se referă la bucuria celor doi bătrîni de a avea mult doritul copil. Universal umană şi uşor de regăsit în multe limbi, această modalitate primitivă, prin care o abstracţie este redată printr-o figură, a căpătat vigoare datorită circulaţiei Bibliei, fiind des întîlnită aici.

Astfel, bucuria, sentimentul împlinirii, dar dublat de speranţe neşovăielnice pot avea ca formă simplă de exprimare o reacţie fiziologică şi psihică numită rîs. La acest semn se referă Sarah (care afirmă că Dumnezeu i-a făcut o mare bucurie, iar cunoscuţii care vor afla se vor bucura împreună cu ea) în mod direct, dar el semnifică amestecul de sentimente mai sus schiţat. Centrală rămîne explozia de bucurie.

Page 192: Norma Literara

De la traducere la norma literară

192

este zăpada, ci datorită leprei era albă precum zăpada. Nici textul din BB nu face precizarea: „Şi băgă mîna lui în sînul lui şi scoasă mîna lui den sînul lui şi să făcu mîna lui plină de bubele stricăciunii ca zăpada”, după: kaiV ejxhvnegke thVn cei~ra ajpoV tou~ kovlpou aujtou~, kaiV ejgenhvqh hJ ceiVr auJtou~ wJseiV ciwvn.

V.6.2. Mergînd întru totul pe urmele textului slavon, CV şi CP fac un împrumut172 prin: podnojiia (< vsl. pod\ noj i 3 ‘uJpopovdion, scabelum’, ceea ce şi apare în textele grecesc şi latinesc) (FA, 7, 49; Iac., 2, 3).

Deosebit de acest comportament este cel al preotului Bratul care, atent la inteligibilitatea textului, dar şi căutînd şi găsind o altă cale şi o altă soluţie, prezintă, pe aceeaşi poziţie, dedesuptul. Diferenţa este de natură să arate că opţiunile secolului al XVI-lea nu erau limitate neapărat datorită nivelului de dezvoltare a limbii, ci contribuiau şi intenţiile traducătorilor şi disponibilităţile acestora de a găsi soluţii în propria limbă. Desigur, sporirea contactelor interne (prin circulaţia textelor şi a cărturarilor) putea conduce la observarea şi compararea soluţiilor, urmată de solicitatea şi exersarea capacităţilor limbii, proces generat şi stimulat de însuşi travaliul de traducere, după cum se vede din soluţiile secolului următor, cînd NTB şi BB prezintă, în ambele locuri, forme ale subst. razim.

Exemplul permite să se observe atît disponibilitatea de a urma textul de tradus şi de a împrumuta material lexical de la acesta, cît şi respingerea acestei idei, urmată de căutarea altei căi de soluţionare, prin echivalarea cu un termen românesc, chiar în cazul în care limba română nu oferea prea lesne soluţia optimă (lucru destul de dificil, de altfel, în acest caz).

V.6.3. În tendinţa sa de a supune totul unei analize amănunţite, nelăsînd să treacă în această versiune nimic din ceea ce nu ar corespunde concepţiei autorilor, care era aceea a urmării fidele a textului grecesc, BB poate ajunge la greşeala de traducere.

172 Termenul apare şi în alte texte vechi, precum Psaltirea Scheiană.

Page 193: Norma Literara

Contribuţia surselor

193

Cazul este cu atît mai important de menţionat cu cît cei ce au lucrat la acest text aveau posibilitatea de a reflecta la soluţiile NTB, pe care îl revizuiau, înainte de a le respinge categoric. Sub FA 13, 18, faţă de: „răbdă năravele lor în pustie” (NTB), apare: „i-au purtat cu biruinţă în pustie” (BB), unde se traduce: ejtropofovrhsen aujtouV" ejn th~/ ejrhvmw/, în Vulgata: „mores eorum sustinuit in deserto”173. Verbul de tradus era gr. tropoforevw ‘supporter le caractère de quelqu’un, se plier à ses habitudes’. În loc de aceasta, se pare că autorii BB identifică aici, în mod greşit, elementele compusului. Judecînd după soluţia lor, se pare că au descompus forma în trovpaion ‘trophée’, substantiv care făcea parte dintr-o familie lexicală ce se referea la victoria repurtată în confruntări armate, şi forevw ‘porter ça et là’. Cazul acesta ilustrează tendinţa traducătorului şi a revizorilor BB de a descompune structurile din textul grecesc şi de a le calchia, textul revizuit (NTB) devenind doar text consultat.

Aproximativ în acelaşi fel, în secolul al XVI-lea, Coresi produce greşeli care, comparativ cu cele din CB, aparţin unui alt nivel de cunoaştere. În: „scoală-te dintru aşternutul său” (CB, FA 9, 34), „scoală-te şi te întinde” (CP), adică „surge et sterne tibi”, pentru Bratul, confuzia pleacă de la vsl. postel2, care era un substantiv cu sensul ‘strwmnhv, lectus’, ‘strw`ma, stratum’. Autorul CP, înţelegînd că este vorba despre un verb, a tradus astfel gr. strw`si", însă cu reflexivul în acuzativ, textul grecesc conţinînd pronumele în dativ seautw/, de unde şi diferenţa. În cele din urmă greşeală pleacă de la (şi duce la) neînţelegerea sensului frazei.

V.6.4. Aceeaşi urmare a textului străin poate conduce uneori la apariţia unor structuri şi sintagme incompatibile cu sistemul în care acestea intră. Datorită concepţiei de la baza sa, BB conţine o abundenţă

173 CB şi CP prezintă verbul a hrăni, redînd vsl. pr1pitati . Versiunile

slavone ale secolului al XVI-lea confundă, probabil, verbul din textul grecesc cu trofevuw ‘nourrir’, confuzie permisă, chiar stimulată, de context.

Page 194: Norma Literara

De la traducere la norma literară

194

de calcuri174. Prin dificultăţile ridicate în calea descifrării lor de către cititor, unele dintre acestea arată – mai mult decît altele – că autorii BB erau mult mai legaţi de respectarea textului grecesc şi de voinţa de a transla acele modalităţi de conceptualizare şi de exprimare decît de grija pentru cititor.

V.6.4.1. Astfel apar: „Şi pre-mpăratul Gheii l-au spînzurat pre un lemnu geamăn şi era pre lemnu pînă la vreame de sară (...)” (BB, Iosua, 8, 29). Sintagma în discuţie apare în textul grecesc sub forma: xuvlon diduvmou, ceea ce ar însemna ‘copac al cărui trunchi se bifurcă’. Traducerea românească apare ca fiind fidelă, dar aici calea nu este cea adecvată, efortul fiind ineficient deoarece forma rezultată nu se constituie într-un echivalent de sens acceptabil.

V.6.4.2. Greu comprehensibilă pentru cine nu cunoaşte ce apare în sursă este şi sintagma subliniată în: „Şi tămîia preste ceale înalte, şi preste cerdacuri, şi dedesuptul a tot lemnul des” (BB, 2Paralip., 28, 4), unde se redă astfel gr: xuvlou ajlswvdou", faţă de „arbre vert” (Segond); „arbre verdoynat” (B.Jer.), „green tree” (K.J.), „grünen Bäumen” (B.germ.), versiuni în care traducerea se împlineşte.

V.6.4.3. La fel se întîmplă în cazuri precum: „Să nu sădeşti ţie desiş tot lemnul lîngă jîrtăvnicul Domnului Dumnezăului tău să nu faci ţie” (BB, Deut., 16, 21), adică: „Non plantabis lucrum, et omnem arborem iuxta altare Domini Dei statuam” (Vulg.); „Şi au făcut fiii lui Israil răul înaintea Domnului şi au uitat pre Domnul Dumnezeul lor şi au slujit valimii şi desişurilor” (BB, Jud., 3, 7), adică: „Feceruntque malum in conspectu Domini, et obliti sunt Dei sui, servientes Baalim et Astaroth” (Vulg.); „Greşit-am căci am lăsat pre Domnul şi am slujit la Vaalimi şi desişurilor” (BB, 1Împ., 12, 10), adică: „Peccavimus, quia dereliquimus Dominum, et servivimus Baalim et Astaroth” (Vulg.).

În textul grecesc, pe respectiva poziţie stă forma ajvlso" ‘bois (sacrée); ‘tout emplacement consacré, même sans arbres, enceinte sacrée’. Gr. ajlswvdh" avea sensurile ‘boisé; qui croit dans les bois’.

174 Pentru prezentarea şi explicarea lor, vezi Studiile lingvistice lui Vasile

Arvinte, din MLD I, II, III, IV, V, precum şi din Biblia 1688, I.

Page 195: Norma Literara

Contribuţia surselor

195

Acest termen redă ebr. ascherim ‘idoli’ care se referă de obicei la statuetele închinate Astartei. Este greu de crezut că fără explicaţii suplimentare cititorul român reuşea să înţeleagă despre ce este vorba. Altminteri, desiş s-a încărcat prin calc semantic cu încă un sens, dar care nu a rezistat.

V.6.4.4. Pentru exemplul următor, din PO, nu se poate spune în mod tranşant că ar fi vorba despre o greşeală, chiar dacă este foarte probabil ca lucrurile să se prezinte astfel. Cazul, însă, foloseşte la a sesiza felul în care experienţa traducătorilor îi ajuta pe aceştia în a rezolva (nu mereu cu succes) dificultăţile date de exerciţiul redus al limbii române în direcţia formării ei ca limbă deschisă reformulării şi înţelegerii spiritualităţilor generate de alte limbi. În astfel de cazuri, calcul şi inovaţia semantică par a rezolva, cel puţin pentru moment, problemele traducătorului. Rămîn cele ale textului deoarece soluţiile nu mereu sînt satisfăcătoare. Sub Ex., 3, 7, PO prezintă: „vădzut-am călcătura oamenilor miei în Eghipet şi strigatul lor (...)”, echivalare nepotrivită a magh. nyomorusagat. În Segond apare: souffrance, în B. magh.: nyomorúságát, în textul latin: afflictionem, în cel grecesc: thVn kavkwsin.

Rădăcina termenului folosit în versiunea maghiară este nyomás ‘apăsare, presiune, copleşire’, derivatele putînd forma cuvinte care, pe această bază şi păstrînd nucleul de sens, să aibă variate sensuri, dar care doar precizează felul în care se îngustează sfera nucleului semantic: nyomasztó ‘apăsător, presant’; nyomban ‘numaidecît, îndată’; nyomat ‘stampă, imprimare, tipăritură’; nyomdok ‘urmă’; nyomó ‘apăsător, buton’; nyomos ‘întemeiat, temeinic’; nyomozás ‘urmărire, investigaţie’; nyomul ‘a se înghesui, a înainta’; nyomor ‘mizerie, sărăcie’; nyomorult ‘nenorocit, mizerabil, calic, prăpădit’; nyomorúság ‘mizerie, sărăcie’.

Traducătorul maghiar utilizează termenul în conformitate cu uzurile limbii maghiare şi cu valorile termenului. Traducătorul român, însă, traduce rădăcina, apoi redă intuitiv, încercînd să polisemantizeze astfel cuvîntul, de fapt să-l plieze nevoilor sale. Pare o încercare de calc semantic.

Page 196: Norma Literara

De la traducere la norma literară

196

V.6.4.5. Situaţia este asemănătoare cu cea de sub Ex., 32, 25: „Deaca vădzu Moisi că nărodul fu prădat, că Aaron prădase ei pre ruşinea lor între aleaneşii săi (...)” (PO), în textul maghiar: „Mikor Moses latta volna, hogy à nép meg fosztatot (Mert Aaron meg fosztotta vala öket szegyenségkre, az ö ellenségec közet) (...)”. În textul grecesc secvenţa este: kaiV ijdwVn Mwush~" toVn laoVn oJvti dieskevdastai (dieskevdase gaVr aujtouV" Aarwn ejpivcarma toi~" uJpenantivoi" aujtw~n), formele greceşti subliniate redînd cu putere ideea de dispersie, de răspîndire haotică.

Este o cale prin care se semnifică ruina spirituală şi sufletească cu care s-a confruntat Moise după ce a coborît de pe munte. După toate eforturile şi caznele prin care nu doar Moise, ci şi poporul său trecuseră, totul se năruie şi se spulberă în urma unui singur gest indisciplinat al unui neam ce încă nu cunoştea autostăpînirea şi nu făcuse suficiente eforturi pe drumul de la instincte către principii. Ideea de redat era că poporul ajunsese în stare de haos, iar Aaron permisese această situaţie, spre ruşinea poporului în faţa duşmanilor săi175.

175 Este una dintre acele întîmplări semnificative care arată contrastul, uman în fond, dintre forţa luminii şi a întunericului prin care Israel mereu trece (tăria unui popor monoteist între popoare idolatre, slăbiciunea aceluiaşi popor care adesea cade pradă idolatriei). Întrucît Legea nu decurge din tendinţele naturale şi din ideile poporului, ci este doar creuzetul în care treptat se formează spiritul şi ideile poporului şi se reformează tendinţele acestuia, aplecarea către idolatrie şi politeism va ieşi la iveală periodic (chiar şi sub forma exceselor inverse). Dintr-o anumită perspectivă, istoria poporului evreu este o istoria rafinării. După gestul lui Cain, prin naşterea lui Set, apoi întîmplarea cu cei trei fii ai lui Noe, apoi trecerea în prim-plan a lui Iacov, a unora dintre fiii săi, toate întîmplările din vremea lui Moise etc. nu reprezintă altceva decît motive şi efecte ale unor separări care vor conduce la alegere şi rafinare.

Rămîne lumina ca o constantă întrucît, spre deosebire de alte popoare, revenirea din idolatrie se făcea la aceeaşi religie şi, mai ales, deoarece Moise, eroul civilizator prin excelenţă, cel care a avut tăria absolută de a reuşi singur, doar cu Legea lui Dumnezeu, i-a făcut să înţeleagă că Legea este una morală şi practică, deopotrivă, deoarece caută justiţia lui Dumnezeu, pentru a o înţelege

Page 197: Norma Literara

Contribuţia surselor

197

Dacă – într-un mod care se repetă176 – nu este vorba despre o confuzie între verbele magh. foszt, -ottam, -ott ‘a scărmăna, a desface’ şi fosztogat ‘a prăda, a jefui’, atunci traducătorul român aduce în română un uz caracteristic limbii maghiare, unde corespondentul verbului românesc a prăda este utilizat din plin în acest fel. Este posibil ca această situaţie să fi fost facilitată de interpretarea gestului lui Aaron – care a făcut un idol din aur – ca echivalent cu o înşelăciune, evreii dînd aurul degeaba, întreg poporul fiind înşelat în momentul în care a venerat o astfel de creaţie a omului. Totodată, însă, este posibil ca, fără a se greşi verbul de tradus, a prăda să fi fost folosit pentru că acest proces implică şi ideea de ‘dispersie, dezorientare, deposedare spirituală, sufletească’. Datorită posibilităţii ridicate de confuzie a celor două verbe maghiare, precum şi a existenţei a numeroase astfel de situaţii, rămîne, totuşi, dificil de acceptat această din urmă ipoteză.

De multe ori traducătorii ne procură dovada că, pe anumite porţiuni, sistemul lingvistic şi uzul din limba de tradus erau insuficient stăpînite. Pe de altă parte, adesea, traducătorii erau siliţi să caute în propria limbă ceea ce nu exista acolo, de aceea prelucrau cum puteau materialul pe care îl aveau, orientîndu-se după modelul străin. Faptul este lesne de observat în cazul în care textul de tradus prezintă uzuri metaforice, sensuri figurate ori speciale, echivocuri etc.

Ultima ipoteză a fost totuşi menţionată, întrucît aceiaşi traducători dovedesc uneori că s-au descurcat în faţa unor astfel de probleme, că au înţeles spiritul în care este construit textul de tradus, că au deprins tehnicile de construcţie ale unui text echivalent în limbile lor şi că pot utiliza resursele limbii-ţintă în acea direcţie (uneori chiar în locuri în care în textul de tradus nu există astfel de situaţii ori de construcţii). Oricare ar fi realitatea, cazul permite pătrunderea în adîncimea nivelurilor la care limba se plămădeşte. şi aplica, iar omul, creaţie a lui Dumnezeu, nu a fost creat pentru sine, ci pentru a împlini Legea Eternului.

176 Vezi şi PO, Gen., 42, 36: „Zise, derept aceaia, Iacov, tatăl lor: «Prădatu-m-aţi de cătră feciorii miei. Iosif nu-şi e, Simion încă nu-i acasa, şi pre Veniamin încă vreţi să-l duceţi»”. Vezi şi PO, Gen., 43, 14.

Page 198: Norma Literara

De la traducere la norma literară

198

V.6.4.6. Diferite forme de neînţelegere a textului generează în actul traducerii dorinţa de a-l urma pe acesta îndeaproape sau, uneori, urmarea prea fidelă a texului tradus generează o anume obscuritate la nivel semantic. Scrupulozitatea poate conduce la apariţia unor modalităţi de exprimare ce nu puteau fi viabile ca modele pentru limba română. În: „Fă noao Dumnezei de ceia ce mearge-vor naintea noastră” (CB, FA 7, 40), în CP: „(...) cei ce nainte mearge-vor înaintea noastră”, era de redat ‘qui praecedant nos”, în textul grecesc: oi$ proporeuvsantai hJmw`n, în cel slavon: i j e pr1d idet pr1d namî. Conceptul ‘antemergător’ este înţeles, probabil, de ambii traducători numai că autorul CP traduce cuvînt cu cuvînt ceea ce apare în textul slavon.

V.6.4.7. Desigur, sînt situaţii în care tocmai urmarea textului de tradus conferă garanţia că traducerea este corectă. Dacă traducerea încearcă, în astfel de situaţii, să-şi croiască un drum propriu, nereuşita este aproape garantată. Sub Ex., 1, 19, PO prezintă: „nu sînt aşa evreianele cumu-s muierile eghiptiiane, că iale au mîndrie de-a moşirea şi mainte de ce venim la iale nasc”. Faţă de acesta, BB prezintă: „«Nu-s ca muierile eghipetului ovreaicile, pentru că nascu mai nainte de cum a întra cătră dînsele moaşele;» şi năştea” ceea ce urmează cu fidelitate textului grecesc: Oujc wJ" aiJ gunai~ke" aiJ aijguvptiai aiJ JEbrai~ai tivktousin: tiktousi gaVr proV tou~ eVlqei~n proV" auVta" taV" maiva", kaiV ejvtikton. Pe lîngă faptul că acest verset prezintă o diferenţă formală faţă de corespondentul său din BB, ceea ce surprinde este utilizarea în acea poziţie a subst. mîndrie. Compararea textului grecesc cu cel maghiar arată că diferenţele dintre cele două sînt date de alte cauze decît cele obişnuite. Mai mult decît textul grecesc, dă de bănuit textul latin: „Non sunt Hebraeae sicut Aegyptiae mulieres: ipsae enim obstetricandi habent scientiam, et priusquam veniamus ad eas, pariunt”. Alături de faptul că textul latin diferă sub aspect formal de cel grecesc - ceea ce întăreşte ipoteza că acesta era un punct slab al textului sau că se produseseră unele prelucrări în acest loc -, devine evident faptul că ambele texte, grecesc şi latin, încearcă să eufemizeze o exprimare.

Page 199: Norma Literara

Contribuţia surselor

199

Privind lucrurile din perspectivă hermeneutică, este dificil de crezut că nişte moaşe, aduse înaintea faraonului pentru a da socoteală de faptul că nu duseseră la bun sfîrşit porunca sa, ar fi fost atît de temerare şi lipsite de raţiune încît să-l înfrunte în mod inutil pe acesta, vorbind în mod deschis dispreţuitor la adresa femeilor egiptene şi laudativ la adresa celor din neamul robit; după care să fie lăsate libere, poporul evreu să le construiască case şi să le cinstească apoi, toate acestea sub ochii egiptenilor.

Textul ebraic devine astfel singurul în măsură să lumineze lucrurile. Aici femeile evreice sînt caracterizate prin כי־חיות הנה. Ceea ce apare în textul ebraic corespunde foarte bine cu ceea ce găsim în textele maghiare, spre exemplu. Textul de la baza PO, neurmat cu maximă fidelitate, după cum se va vedea, prezintă: „A Sido aszszonyálatoc nem olyãac, mint az Egiptusbeliec, mert vastagoc (...)”, adică ‘femeile evreice nu sînt precum cele egiptene, (că)ci sînt viguroase’. Versiunea maghiară modernă prezintă, credem, traducerea optimă, care surprinde întocmai ideea care era de redat. Termenul subliniat este înlocuit în B.magh. prin életerősek, ceea ce înseamnă ‘vitalitate’, ‘forţă, capacitate de a trăi, cu tot ceea ce implică viaţa’.

De data aceasta, diferenţa faţă de egiptence ar fi fost datorată propriei concepţii asupra Creaţiei, deci tolerabilă. Considerînd că ideea de redat era aceasta, forma sub care a fost lansată, şi care se observă mai sus, era ceva mai crudă. O soluţie pe deplin satisfăcătoare a fost imposibil de găsit, de aceea traducerile vechi şi moderne nu o prezintă. Fiind greu de îndeplinit toate condiţiile impuse de textul ebraic în ansamblu (ca exprimare, ca sens şi sugestii), probabil că aceea utilizată în vechea traducere maghiară, în unele texte germane şi englezeşti este cea mai apropiată de textul ebraic. Rămîn greu de neacceptat soluţiile eufemizante din textele grecesc şi latin, textul ebraic fiind cît se poate de limpede. Este important de arătat că segmentul acesta de text este caracteristic Elohistului, particularizat prin rigurozitate, stil sobru, sever, o mentalitate tradiţionalistă, proprie mediului profetic, o expresie directă, uneori esoterizantă, dar nu eufemizantă. Mai mult, aceasta este soluţia rabinică, ceea ce, din punctul nostru de vedere, este de natură să

Page 200: Norma Literara

De la traducere la norma literară

200

confere maximum de credit traducerii. Interesante sînt comentariile pe care această soluţie le poate isca177.

Traducerile care nu sînt fidele textului ebraic pierd soluţia rabinică, în fapt nu o interpretare în adevăratul înţeles al cuvîntului, ci o cheie reală de înţelegere a versetului, singura prin care se revelă adevărul şi sensurile profunde ale versetului. Moaşele îi indică faraonului superioritatea neamului lor într-un mod cît se poate de subtil (dintre cei prezenţi, toţi cei care vor înţelege ceea ce ele spun vor rămîne înfricoşaţi pe moment şi nu vor îndrăzni să facă ceva rău moaşelor, cei care nu vor înţelege vor lua cuvintele în sens literal – precum traducătorii şi majoritatea interpreţilor textului biblic) şi prin afirmarea unei relaţii intime cu ordinea Universului.

Date fiind valorile semantice ale termenilor cu care cuvîntul ebraic din text a fost echivalat, precum şi datorită concepţiilor referitoare la relaţia dintre animal şi om, ceea ce spun moaşele a putut părea a fi ‘evreicile sînt ca nişte biete animale şi, datorită robusteţii lor îşi aduc puii pe lume precum acestea, fără a avea nevoie de ajutor uman’.

În realitate, ceea ce spun moaşele are un cu totul alt sens, pe care numai lectura textului în cheie rabinică îl poate dezvălui. Moaşele spun că ‘evreicile au calitatea de a naşte firesc, aşa cum Dumnezeu o rînduit acest proces, neavînd nevoie de ajutor extern’. De fapt, ele afirmă relaţia intimă a neamului evreu cu natura, cu Universul şi cu Divinitatea. Moaşele spun că neamul evreilor nu este unul de rang

177 Comentariul prilejuit de versetul 19 din ediţia bibliei comentate de

Menochius (vezi Bibliografia) este următorul: „Obstetricandi habent scientiam. Hebraice est חיות chaiot, quod vivaces, vel vivificantes significat. Sensus est: ipsae sunt solertes, vivaci et sagaci ingenio, ideoque obstetricandi habent scientiam. Vel, ipsae vivaces, et vedetae sunt, et antequam obstetrix adsit, foetum edunt vividum et validum; vel, ipsae sunt vivificatrices, scientes scilicet partum vivum educere. Nec displicet quorumdam rabbinorum explicatio, qui interepretantur: Ipsae similes sunt bestiis, quae dum pariunt non egent obstetricius. Sic potuerunt loqui obstetrices, odium et despectum Hebraeorum simulantes, et illum, beneficio quod in illas conferebant, praetexentes. Chaiot bestias significat.”

Page 201: Norma Literara

Contribuţia surselor

201

secundar, perpetuarea sa nu este un proces asistat, care să aibă nevoie de ajutor pentru a se produce. Dimpotrivă, nefiind nicicum peiorativ, termenul חיות chaiot, ‘bestie, fiară’ desemnează cea mai înaltă clasă de îngeri, arhetipurile pe a căror bază Dumnezeu a creat lumea şi se referă la primordialitatea (în sensul cel mai elevat şi mai onorant), consubstanţialitatea cu esenţele naturii şi ale Universului, forţa vitală cea mai pură, derivată direct din actul divin creator.

De aceea considerăm că o soluţie precum cea din textul maghiar reuşeşte să sugereze şi să redea în modul cel mai clar şi mai fidel sensul care era de redat, fără a falsifica forma. În fapt, traducerile greacă şi latină sînt, în acest punct, mai degrabă nişte interpretări făcute în funcţie de realităţile sociale, de mentalitatea şi uzurile lingvistice din cele două lumi în care se traducea (ceea care, în sine, nu este de natură să distorsioneze textul), dar fără a ţine seamă şi a păstra relaţia necesară cu textul ebraic, fără a urma sensurile profunde şi reale ale acestuia.

Astfel de situaţii rezultă din reinterpretarea textului prin prisma unor filosofii diferite, prin adecvarea acestuia la realităţi diferite ori modificate, conforme cu cele din culturile în care se traduce, dar neconforme celor din spiritualităţile de la care se traduce.

Un caz de resemantizare a aceluiaşi cuvînt, care capătă, prin traducere, o nouă notă de conţinut apare în: „Muierile încă care era mîndre cu mînule torcea (...)” (PO, Ex., 35, 25) (magh. bölchec ‘înţelept, chibzuit, prevăzător, filosof’), unde ideea de redat era ‘îndemînatic, dotat, măiestru, iscusit’. În vechea română mîndru nu avea printre sensurile sale pe acela de ‘în-de-mînare’, de ‘capacitate ridicată şi abilitate în a executa un meşteşug’, ‘meşteşugar dăruit de Dumnezeu, ager la minte, îndemînatic, capabil să înţeleagă să conceapă şi să făurească’, dar asocierea cu ‘iscusit’ nu este deplasată, dată fiind comunitatea dintre cele două sfere semantice atunci cînd este vorba despre calităţile intelectuale ale cuiva, abia dibaci îndepărtîndu-se oarecum de mîndru. În acest caz (care, de altfel, nu este singular în PO), dacă nu este vorba despre o echivalare mecanică178, ar putea fi vorba despre o încercare de

178 După cum se poate constata din analiza multor situaţii care apar în

vechile texte româneşti (astfel de exemple apar şi în prezenta lucrare),

Page 202: Norma Literara

De la traducere la norma literară

202

calc semantic, după termenul maghiar. În sprijinul acestei valori a termenului în PO vin şi alte situaţii. Astfel, sub Ex., 35, 10, unde este vorba despre construcţia Cortului şi a Arcei Legămîntului, făcîndu-se apel la meşteri, se spune: „Şi cine e dentre voi mîndru să vine şi să facă acealea ce Domnul au poruncit”. De asemenea sub Ex., 35, 31-33, apare: „Şi l-au împlut cu Duhul lu Domnedzeu, cum mîndru, înţelegătoriu şi ştiutoriu să fie, Întru toată măiestriia a lucra den aur, argint şi den arame, Pietri a scobi şi a le încheia, leamne cu măiestrie a ciopli şi a face tot fealiul de lucru”. Deşi, precum se poate şi de mai sus vedea, se utilizează şi termenul măiestrie, mai potrivit pentru a reda ideea ‘îndemînare, abilitate, capacitate de a executa o activitate manuală care poate îmbina şi apoi transforma utilul în artistic’, pe de o parte nu se poate cere prea multă specializare şi nuanţare termenilor pe care limba îi avea la dispoziţie, pe de altă parte, se pot constata diferenţe între mărimea sferelor termenilor utilizaţi179. (vezi şi Ex., 28, 3, unde este vorba despre „cei înţelepţi la

adeseori, traducătorul confruntat cu un termen străin ce avea mai multe sensuri, cărora le corespundeau în română mai multe cuvinte, utiliza în traducere acel termen românesc care echivala sensul de bază sau pe cel mai puternic, al respectivului cuvînt străin. Un astfel de exemplu apare sub Ex., 19, 2, unde lat. „castamentati sunt in eodum loco”, tradus în maghiară prin „tabort iaranac ot”.

Neînţelegînd exact despre ce este vorba, traducătorul PO va echivala prin: „îmblară tabăra acolo”. Aceasta este una dintre acele situaţii în care este dificil de spus cu certitudine că traducerea ar fi greşită. Cu toate acestea, valoarea termenului iaranac din textul maghiar este echivalentă cu cea a verbului din textul latin, dar împreună numai împreună cu subst. tabort, fiind vorba despre ‘aşezarea unei tabere militare’. Fireasca deosebire se referă la aceea că procesul este conceput şi exprimat cu mijloacele limbii maghiare. Verbul magh. jár, derivatele sale, precum şi celelalte cuvinte din familia sa cunosc numeroase contexte, sintagme şi expresii în care apar, cu diferite grade de specializare, în multe dintre acestea fiind vorba despre expresii idiomatice. După cîteva sute de ani, B.Magh., spre exemplu, utilizează, în acelaşi loc, sintagma „Táborukat (...) ütöttek”, care, tradusă în acelaşi fel în care s-a procedat în PO, ar genera structura *„bătură tabără”.

179 În ceea ce priveşte primul aspect, limba română tocmai se exersa în a urma diferenţele, uneori fine, alteori necaracteristice limbii române, pe care

Page 203: Norma Literara

Contribuţia surselor

203

cuget” şi care sînt chemaţi să-i facă „veşmintele lui Aaron”; apoi, în Ex., 31, 3-4, unde Vesaleel este „împlut cu duhul lu Dumnedzeu, cu mîndrie, înţelepciune, cunoştinţă şi cu toată măestriia”180, de asemenea, tot în PO, Gen., 41, 39, unde, după ce Iosif tălmăceşte visele Faraonului şi îi face acestuia recomandări spre aprovizionare, Faraonul consideră că cel mai potrivit pentru a organiza, a conduce şi a exploata noua instituţie este cel care a gîndit-o şi îl numeşte pe Iosif „înţelept şi mîndru” (în magh. „eszess es bölch”). Chiar dacă în exemplele de mai sus este vorba despre obiecte situate în ordinea sacralităţii, a căror realizare conform indicaţiilor divine nu putea fi lăsată la îndemîna unor simpli meşteri, rămîne o realitate faptul că, în concepţia ebraică, înţelepciunea ca trăsătură are o puternică componentă practică, meşteşugarul fiind nu doar îndemînatic şi iscusit, ci şi înţelept181. Pe de altă parte, deşi nu putem nega vechilor traducători şi limbii române capacitatea de a face distincţii fine, cel puţin uneori, nici nu trebuie operate analize ca şi cum atît traducătorii, cît şi limba română ar fi funcţionat mereu la cotele maxime (pe care doar rareori le atingeau).

textul biblic le avea. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, seriile sinonimice care apar în textele româneşti, fără a avea corespondenţi în textele străine de tradus, aveau, uneori, tocmai rolul de a încerca să acopere nevoile semantice ale textului.

180 Vezi şi PO Ex., 35, 31. 181 În spiritualitatea ebraică virtuţile intelectuale sînt preponderent

practice. Înţelepciunea este arta succesului, a reuşitei obţinute prin urmarea întocmai a unui plan bine întocmit. Este nevoie, aşadar, de un plan bine gîndit, coerent articulat, care să prevadă tot felul de posibilităţi, ceea ce înseamnă că acela care întocmeşte planul are capacităţi intelectuale ridicate. Totodată, însă, pasul următor este decisiv: aplicarea planului. Acest pas nu necesită doar procesele de ordin cogitativ, ci şi abilităţi de ordin practic, experienţă asimilată, voinţă, supleţe în gîndire şi în acţiune, instincte bine adaptate la realitate.

Conducătorii, în general, sînt cei care trebuie să aibă neapărat o astfel de înţelepciune, în parte nativă, dar care, în cazuri excepţionale, poate fi dobîndită şi pe alte căi decît cele supuse timpului: „Iosue vero filius Nun repletus est Spiritu sapientiae, quia Moyses posuit super eum manus suas. Et oboedierunt ei filii Israel, feceruntque sicut praecepit Dominus Moysi”.

Page 204: Norma Literara

De la traducere la norma literară

204

În primul cap al Exodului din PO, în versetul 10 noul Faraon spune: „Veniţi cu mîndrie să-i călcăm pre ei (…)”. De data aceasta, textul maghiar prezintă forma ockal, aceasta mult mai potrivită pentru a reda ideea ‘înţelepciune practică’ decît cea utilizată în rest (bölcs).

Din această ultimă perspectivă, se poate considera că traducătorul PO a înţeles şi, în consecinţă, a vrut se traducă ‘femeile evreice nu sînt precum cele egiptene, (că)ci au ştiinţa şi capacitatea de a naşte fără ajutorul moaşei’.

Page 205: Norma Literara

VI. Traducerea prin calc

Datorită unor dominante din epocă, date de caracterul preponderent literal al traducerii, de necesitatea ca traducerea să-şi indice cu oarecare transparenţă sursele, de unele rigori impuse de textul sacru (ale cărui caracteristici formale şi de conţinut era necesar să se regăsească în orice traducere), precum şi de faptul că limbile vernaculare nu aveau mijloace exersate în a reda structuri pentru care nu aveau concepte, traducerile biblice conţin, în mod firesc, destul de multe structuri calchiate. În toate aceste situaţii, acest procedeu de traducere se activează generînd felurite structuri gramaticale şi lexicale, indiferent de limba din care se traduce.

În fapt, în toate cazurile în care apar calcuri avem a face cu translări (mai mult sau mai puţin formale şi reuşite) ale unor modalităţi de a privi lumea, de a o explica şi a o comunica prin limbă. Fie că limba-ţintă nu are o astfel de modalitate de exprimare, fie că respectivul mod de conceptualizare nu face parte dintre cele atinse de către acea comunitate (sau limba-ţintă a dezvoltat mijloace de exprimare diferite de cele ale altei limbi), calcul poate fi o soluţie. Uneori, calcul procură înţelegerea unor concepte, rămînînd ca limba-ţintă să dezvolte alte mijloace de exprimare, alteori se dovedeşte a fi o cale greşită, structura rezultată nereuşind să genereze nici înţelegere, nici un model, şi nici nu generează un impuls la nivelul mecanismelor limbii pentru a găsi soluţii proprii de a exprima acel conţinut (mai ales în cazul conţinuturilor gramaticale).

În ceea ce priveşte modalităţile de conceptualizare şi de exprimare caracteristice limbii-sursă, pe care româna, de exemplu, nu avusese cum să le dezvolte din cauze profunde, ce ţin de structura intimă a sistemului, traducătorii pot opta pentru calchierea acestora spre a reda textul (formă şi conţinut) cu acurateţe şi fără pierderi, dar şi pentru a achiziţiona acea perspectivă şi modalitate de exprimare a ei, îmbogăţind şi capacităţile de exprimare ale aspectului literar şi achiziţionînd noi modalităţi de înţelegere şi conceptualizare ale realităţii şi ale relaţiilor reflectate de limba-sursă.

Page 206: Norma Literara

De la traducere la norma literară

206

Neuitînd o clipă că ne referim la un alt secol decît cel în care ne aflăm, este necesar să subliniem faptul că, atunci cînd sînt reale, toate calcurile sînt justificate din punctul de vedere al celui care le operează (considerîndu-se presat din diferite părţi, traducătorul pune felurite nevoi pe seama: cititorului, a limbii, a nivelului conceptual al textului, a aspectului literar în constituire etc.). Totodată, fiind mai mult sau mai puţin potrivite, ca nevoi reale ale traducătorului, toate calcurile sînt acceptabile. Deşi multe dintre calcurile operate prin vechile traduceri româneşti nu au supravieţuit, ele constituind doar nişte soluţii temporare de traducere, faptul că ele nu au fost reţinute nu înseamnă neapărat că toate calcurile acelea erau contrare spiritului limbii române. De aceea, judecăţile axiologice nu-şi au locul într-o astfel de discuţie, constatarea prezenţei lor, urmată de indicarea rolului lor în text şi a cauzelor lor fiind suficiente.

VI.1. Mulţi dintre traducători, amplificîndu-şi şansele de a cunoaşte - prin comparaţie - realităţile şi posibilităţile limbii române, se comportă ca şi cum ar considera că ar fi cît se poate de benefic ca limba română să împrumute forme şi structuri de la limbile culte cu care intră astfel în contact. Este mai puţin probabil ca acest comportament să decurgă în mod nemijlocit din dorinţa traducătorilor de a îmbogăţi mijloacele de exprimare ale limbii române şi de a sugera receptorului noi modalităţi de conceptualizare. În general, motorul acestui proces îl constituie dificultăţile de traducere, iar travaliul de căutare a soluţiilor de redare a unor conţinuturi facilitează observarea faptului că formele din textele-sursă pot fi mai adecvate, aducerea lor în limba-ţintă fiind utilă acesteia.

Desigur, sînt destul de numeroase situaţiile în care calcurile sînt doar aparente. Numai pentru că în limba-model există anumite structuri nu se poate mereu susţine că limba română le prezintă într-un text (sau chiar le deţine uneori) datorită urmării, la traducere sau la contact, a ceea ce apare în limba respectivă. Sînt suficient de semnificative situaţiile în care o anumită structură poate fi dezvoltată de mai multe limbi – oricît de complexă ar părea acea structură. De pildă, cazuri concrete precum: asupră de ‘pe lîngă’, a creşte ‘a se înmulţi’, rămăşiţă ‘urmaş,

Page 207: Norma Literara

Traducerea prin calc

207

moştenitor’182, a suferi ‘a cuprinde, a ţine’, a afla voie ‘a deveni plăcut cuiva’, a fi deschis ‘a fi clar, sigur’, soţ de căsătorie ‘soţ, bărbat’183. Este dificil de susţinut că într-un caz precum cel de sub Gen., 4, 23 „Ascultaţi glasul mieu, muierile ‹lu› Lameh, şi luaţi aminte besada mea”, unde se urmează cursul din: „audite vocem meam uxores Lamech auscultate sermonem meum” şi doar se consultă „Tü Lamec feleségi, halyatoc meg az én szomat, es vegyetec eszötekbe aszt a mitt mondoc” forma evidenţiată ar rezulta în urma calchierii. O expresie precum „a lua aminte” nu este doar larg răspîndită în limba română veche, dar are o bază de construcţie extrem de accesibilă oricărei limbi (indo)europene. De aceea, apropierea şi chiar identitatea nu constituie probe cu valoare implicită. Nu altfel se petrec lucrurile sub Gen., 10, 9 „De-aicea se începu cuvînt de zicere: «Acesta putearnic vînătoriu înaintea Domnului ca Nimrot»”, „Innen tamada a közbeszed: Ez hatalmas vadasz az WR elött, mint Nimrod»”, „ab hoc exivit proverbium quasi Nemrod robustus venator coram Domino”, caz destul de complex, unde verbul apare ca rezultat al neurmării formale a celor două modele, iar sintagma care urmează nu poate fi considerată un calc. Magh. közbeszed se referea la intervenţia cuiva într-o discuţie şi este echivalentă numai ca valoare cu ceea ce apare în textul german: „Daher spricht man” sau cu lat. proverbium. De aceea, autorul român nu avea cum înţelege textul decît privind la cel latin, acesta fiind singurul motiv pentru care a înţeles corect ceea ce era de tradus. Mai mult, între conceptul ‘se spune’ şi ‘proverb’ dincolo de marea lor apropiere (căci de identitate nu poate fi vorba), există o anumită deosebire. Or, prin cuvînt de zicere, semantica secvenţei este identică cu cea a secvenţei corespunzătoare din Vulgata. Cu alte cuvinte, traducătorul PO ajunge la conţinutul textului prin Vulgata, după care creează o sintagmă avînd scopul de a reda

182 Termen care apare, cu acelaşi sens, şi în: „Fără-legiuitorii pieru

depreură, rămăşiţele necuraţilor potrebescu-se” (PS.S B, 36, 38); „Ascultaţi-mă, casa lui Iacov şi toată rămăşiţa lui Israil, ceia ce să rîdică den pîntece (...)” (BB, Isaia, 46, 3).

183 Caz în care, de fapt, se observă evoluţia semantică a termenului moştenit soţ ‘tovarăş, camarad, companion’. Uzul cu determinanţi înseamnă că termenul are nevoie de precizare, deci valoarea etimologică începuse să coexiste cu cea nouă.

Page 208: Norma Literara

De la traducere la norma literară

208

respectivul conţinut. Fiind vorba despre ‘zicere’, era firesc să apară, în conţinutul sintagmei, termenul cuvînt, prezent de altfel în toate cele trei texte.

VI.2. Fie că se completează prin contactul direct dintre populaţii,

fie că, la fel de direct, contactul se petrece în mintea traducătorului, astfel se deschide o cale pentru ca limba să îşi îmbogăţească mijloacele de exprimare, dar şi să afle noi modele de construcţie a mijloacelor de exprimare. În felul acesta apar în limbă numeroase structuri, pe care autorii traducerilor le propun şi din care norma poate selecta.

VI.2.1. La nivelul PO apar astfel forme caracteristice maghiarei: „rădicară oaste” (Gen., 14, 2), urmînd „hadat tamasztanac” (în textul latin: „inirent bellum”); „nu încungiura sluga ta” (Gen., 18, 3), întocmai precum: „ne keröldel a te szolgadat”, dar alături de: „ne transeas servum tuum”; „doară au cădzut oarece greşală” (Gen., 43, 12), precum: „Talam valami vétség esett”, şi nu precum: „ne forte errore factum sit”; „400 şicluş de arginţi, care îmbla în negoţ” (Gen., 23, 17), după: „(...) ki aruba iár vala”184, vreme ce textul latin vorbeşte despre „monetae publicae”; „Păsaţi, derept aceaea, şi munciţi, ce pleave nu vă vor da, ce derept aceea daţi lăuntru numărul cărămidzilor!” (Ex., 5, 18), după: „Menyetec el ezokaert, es munkalkodgyatoc, de polyuat ne adgyanac: De azert vgyan be adgytoc à teglaknac szokot szamat”, faţă de: „ite ergo et operamini paleae non dabuntur vobis et reddetis consuetum numerum laterum”; „lua-vom sus soro-noastră şi o vom aduce” (Gen., 34, 17), după: „fel veuem à mi Leauyonkat el megyönc”, dar alături de „tollemus filiam nostram et recedemus”.

VI.3. Redarea – în cadrul actului de traducere – a unor concepte poate necesita crearea de termeni capabili să transmită respectivele noţiuni. Poate prima soluţie pe care o limbă care îşi creează mijloace elaborate de exprimare o are la îndemînă, atunci cînd contactul se

184 Este de remarcat, însă, că autorul PO nu urmează textul maghiar pînă la

nivel de detaliu, nealegînd să utilizeze forma de imperfect perifrastic (era îmblînd) la care îndeamnă textul maghiar.

Page 209: Norma Literara

Traducerea prin calc

209

produce prin traducere, este imitarea, prin traducere întocmai, a ceea ce se întîlneşte în textul model.

VI.3.1. Astfel, sub Ex., 12, 23, unde este vorba despre o entitate însărcinată cu executarea celei de-a zecea plăgi care a lovit Egiptul, textul maghiar utilizează forma „az Eluesztöt”, iar cel latin forma percussorem. Neavînd un termen pentru a reda ebr. המשחית, poate şi inspirîndu-se din germ. Verderber, maghiara creează un abstract, foarte probabil, pe baza vb. elvész ‘a (se) pierde, a dispărea, a pieri, a muri’, elvestö. Luîndu-şi ca model forma din maghiară, autorul PO operează un calc – prin urmarea uneia dintre posibilităţile termenului maghiar, întrucît erau mai multe nuanţe de sens de urmat – ajungînd la forma pierdzătoriul.

VI.3.2. Nu doar datorită caracterului sacru al textului, dar mai ales datorită acelui tip de pudoare orientală, prezent, în general, la semiţi, precum şi la egipteni, anumite realităţi se denumesc pe cale metaforică ori perifrastică, avînd caracter eufemistic. Acestei rigori i se supun, în primul rînd, denumirile pentru anumite părţi ale corpului, precum şi cele privitoare la anumite funcţiuni şi acte. Aceste tipuri de denumiri au fost preluate în textul grecesc, apoi în cel latin, după care, toţi cei care au tradus mai departe (din fidelitate faţă de text, din considerente de ordin religios sau dintr-o formă de respect faţă de textul sacru) au păstrat sau au accentuat caracterul obturant al denumirii.

Una dintre denumirile de acest fel este cea care se referă la organul genital masculin. Sub Gen., 9, 23 apare: „Iară Sim şi Iafet luară o plaşcă, puseră pre umere şi înderăt mărgînd, coperiră trupul de ruşine tătîni-său, întorcînd faţa lor cum să nu vază trupul ruşiniei tătîni-său” (PO). În vreme ce textul latin prezintă verecunda, pentru prima poziţie, şi virilia pentru cea de-a doua, textul maghiar prezintă, în ambele situaţii, sintagma szömermes testét. Soluţia românească se arată a fi consecinţă a urmării textului maghiar.

Cele două elemente, trup şi ruşine, sînt destul de utilizate în vechile texte româneşti pentru a denumi realităţi din sfera respectivă. Astfel, denumind organul genital masculin, trup apare în: „Preotul ce va vrea să slujască liturghie şi-i va veni de-i va cură trupul în vis şi va

Page 210: Norma Literara

De la traducere la norma literară

210

şti că-i iaste acela lucru de pohtă muerească, atunce să nu slujască;” (LEGI Munt., 127, 29-31). Deşi unul dintre uzurile vechi ale subst. trup este acesta185, în exemplul următor, trup, într-un context creat de anumiţi determinanţi, se referă la ‘prepuţ’. „Şi a opta zi să taie trupul acoperemîntului marginii lui” (BB, Lev., 12, 3)186. Pe lîngă numeroasele sale valori de întrebuinţare, ruşine cunoaşte sensul ‘organ genital’: „Ruşinea nororii tale să nu o descoperi, că fămeaie fiiului tău iaste” (BB, Lev., 18, 15). Pentru cazul din PO, aşadar, deşi textul maghiar prezintă o construcţie identică şi care se utilizează în ambele poziţii, nu se poate considera fără importante rezerve că respectiva soluţie ar fi apărut abia la capătul lecturii textului maghiar adică ar fi fost inedită sau neaşteptată pentru cititor. Avînd în limbă doi termeni, trup şi ruşine, care puteau trimite către organele genitale187, traducătorului nu trebuie să-i fi fost prea greu să urmeze modelul maghiar pentru a modela o sintagmă pentru ‘prepuţ’. De altfel, aceasta nu este singura soluţie din PO pentru a trimite către un concept din aceeaşi sferă: „Fă lor den giolgiu şi cămăşui, cum să-şi acoapeie pieliţa greţiei lor, den vintre în gios” (Ex., 28, 42). Deşi, în epocă, pieliţă este sinonim cu trup, iar greaţă este echivalent contextual cu ruşine, în acest caz este vorba despre o suprafaţă mai mare (nici nu poate fi vorba despre ‘prepuţ’ la nişte evrei adulţi, şi încă preoţi!). Faţă de textul maghiar: „Chinaly gyolchbol ümegmasokatis nekic, hogy befedezzéc az ö szemérmeket, ágyekioktolfogua mind fachoig”, unde este vorba doar despre ‘ruşine’,

185 Este vorba, în primul rînd, de situaţia din texte. Pe alocuri, însă, sub

influenţa Bisericii astfel de denumiri au pătruns în vorbirea curentă, mai cu seamă la indivizi care, sub aceeaşi influenţă, au adoptat un mod de viaţă şi de a vorbi mult mai reţinut şi mai încărcat de pudoare.

186 Vezi şi: „piialea de nainte” (Gen., 17, 11), întocmai precum: „testetec berénec eleit”, în Vulgata: „carnem praeputii”, în BB: „trupul acoperirei marginii”; ajkrobustiva.

187 Este aproape sigur că termenul moştenit, ruşine, era utilizat în popor pentru a denumi acea parte a corpului.

Page 211: Norma Literara

Traducerea prin calc

211

textul latin prezintă: „facias et feminalia linea ut operiant carnem turpitudinis suae a renibus usque ad femina”, el fiind cel calchiat aici188.

Privitor la acest element al traducerii, este sugestiv un caz precum cel din Gen., 29, 31: „Văzînd, iară, Domnul cum Lie nu-i era dragă, plodnică feace ia, pre Rahila, iară, fără plod” (PO), traducere tipic puritană, precum: „(...) mag hozoua töue ötett, Rahelt kedig magtalanna”, „(...) machte er sie fruchtbar; Rahel aber war unfruchtbar”. Textul englez se arată ceva mai deschis: „(...) he opened her womb: but Rachel was barren”, foarte aproape de cel grecesc: hjvnoixe thVn mhvtran aujth~"∙ JRachVl deV hj~n stei~ra, „aperuit vulvam eius: Rachel autem erat sterilis”. Textul latin merge pe această a doua linie: „aperuit vulvam eius sorore sterili permanente”189. Versiunea din Vulgata este cea care redă foarte bine ceea ce apare în textul ebraic. Situaţia este foarte potrivită pentru a ilustra pierderile pe care le poate cauza reducerea simplistă a unor termeni la sensurile lor comune, fără a înţelege că scopul urmărit de autori poate fi acela de a transmite un conţinut foarte important. În fond, un astfel de mod de a traduce cu pudibonderie nu este decît o formă de manifestare a neîncrederii faţă de textul sacru, deşi este cunoscut respectul faţă de corpul uman, precum şi decenţa de care evreii au dat dovadă190. Astfel, traducătorii refuză autorilor textului biblic anumite forme, doar aparent obscene, modificările care apar conducînd la pierderi de conţinut şi, mai ales, de mesaj. În plus, abia aceste modificări pot da textului o oarecare vulgaritate întrucît, în felul acesta, noua înfăţişare a textului nu mai poate genera vechile asocieri, vechiul conţinut şi nu mai poate vehicula mesajul iniţial, ci numai ceea ce se dorea a fi ocolit.

188 Prin soluţia sa: „ruşinea trupurilor lor”, BB utilizează subst. trup cu

referire la întregul corp uman, abia ruşine făcînd localizarea. 189 În BB apare: „Şi văzînd Domnul Dumnezău cum să uraşte Lia,

deşchise zgăul ei, iară Rahila era stearpă”. Vezi şi Gen., 30, 22. 190 Micile abateri de tip vechi oriental constituie mai curînd nişte

accidente, tot mai rare începînd cu vremea lui Moise şi, în mod hotărît, nu se datorează decît contaminărilor şi influenţelor celor cu care evreii au intrat în contacte.

Page 212: Norma Literara

De la traducere la norma literară

212

Întrucît istoria poporului evreu este aceea a unei selecţii care se petrece permanent, atent supravegheate de Yahweh, controlul acestuia nici nu putea fi decît total, începînd chiar cu actul naşterii, fapt care este perfect ilustrat de istoria naşterii copiilor lui Iacob. Fiecare membru al comunităţii are un destin atent supravegheat, la fiecare pas, Yahweh urmăreşte împlinirea sau modificarea acestuia, abia o mică parte a acestei puteri fiind transferată ca prerogativă tatălui natural (cazul binecuvîntărilor este exemplar, iarăşi perfect ilustrat prin gestul final al lui Iacob, din capul 49 şi mai mult, prin schimbarea de destin a fiilor lui Iosif, din capul 48). Ceea ce textul ebraic, aşadar, vrea să transmită aici este că, pînă la căsătorie, deşi organele genitale - cel puţin cele feminine - pot funcţiona la nivel de suprafaţă, procreaţia nu este îngăduită şi binecuvîntată de Dumnezeu. Abia după căsătoria în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu are loc înlăturarea opreliştilor pe care Dumnezeu le aşază în calea apariţiei unor copii nelegiuiţi. Indiferent de concepţiile epocilor trecătoare pe care textul biblic a încercat să le lumineze, concepţia pe care acesta o afirmă este necesitatea unei depline concordanţe între viaţa şi conduita omului cu legile Creatorului său. Obţinînd validarea dreptului de prim născut printr-un vicleşug (Iacob se prezintă înaintea unui orb, care nu-l aştepta pe el, ci pe fratele său, şi care doar pe baza unor semne falsificabile îl recunoaşte), tot astfel, numai că inversînd rolul, îşi obţine prima soţie (acoperită cu un voal, Leah este introdusă pe întuneric, la cineva care nu o aştepta nicicum pe ea, ci pe sora ei, în acest caz nemaipunîndu-se problema recunoaşterii). Uşor nesăbuit, Iacob aproape respinge darul binecuvîntat, dorindu-şi drept soţie o altă persoană. Pentru acest al doilea gest, Iacob îşi va lua răsplata la fel de repede, în scurt timp constatînd că darul mult dorit este lipsit de suprema binecuvîntare divină: capacitatea de a se înmulţi. Textul Vulgatei este traducerea cea mai bună în acest loc deoarece se încheie prin: „sorore sterili permanente” evidenţiind că starea de sterilitate este cea iniţială, ea fiind înlăturată după căsătorie. Rahila, însă, a fost lăsată cum era, ca pedeapsă pentru graba nesăbuită a lui Iacob191.

191 Privind înainte, se vede că Rahila nu a cîştigat nici o clipă această

competiţie cu Leah. Sora mai mare a avut mereu mai mulţi copii, în final băieţii născuţi de ea fiind de trei ori mai mulţi decît cei ai Rahilei, care, în cele din urmă, îşi găseşte moartea nu în alt moment decît în cel al naşterii unui

Page 213: Norma Literara

Traducerea prin calc

213

Înşelăciunea lui Laban nu este decît aparent justificată prin obiceiul locului. În fapt, urmaşii lui Avraam îşi procură cu constanţă soţii dintr-o linie genealogică paralelă, ceea ce, ca simpu act în sine, afirmă puritatea şi binecuvîntarea de care acel neam se bucură. Altfel spus, Laban însuşi (personaj fundamental pozitiv192) este nu doar un instrument al voinţei divine, ci şi un bun credincios şi un bun cunoscător al acesteia. În acest context, ca instrument, Laban are rolul de a-i reaminti lui Iacob că poziţia sa de prim-născut nu este dobîndită prin naştere, ci printr-o schimbare de destin, la care Yahweh a consimţit, însă, această mutaţie în ordinea naturală trebuie echilibrată prin jertfe corespunzătoare. Ca bun

copil. Chiar dacă, în Gen., 30, 23, Rahila îşi exprimă încrederea că Dumnezeu a ridicat blestemul, în plan strict concret şi cît a trăit, aceasta a fost doar o speranţă neîmplinită. Poate că prin urmaşi, abia, Rahila se va dovedi superioară lui Leah.

192 Laban are o poziţie oarecum paralelă celei a lui Avraam. Laban este custodele casei care va furniza fiului şi nepotului lui Avraam, adică pentru două generaţii care au avut o poziţie şi o importanţă crucială, cele mai valoroase soţii posibile. În plus, Laban este marele educator al lui Iacob, cel care pune bazele reale ale viitoarelor sale abilităţi.

Deşi dotat din naştere (Iacob se naşte ţinîndu-şi fratele de călcîi, preţuieşte dreptul primului născut şi, mai cu seamă, are vigoarea şi tăria morală de a se lupta cu un înger – ultima întîmplare, însă, indică şi o forţă pe care nu o ştie stăpîni, şi, alături de celelalte două, obsesia nedisimulată a binecuvîntării) tînărul părăseşte casa părintească la vîrsta naivităţii. Abia contactul cu Laban îl va dota cu puterea înţelepciunii, la momentul reîntîlnirii cu Isav fiind un demn urmaş al lui Avraam. Toate calităţile native ale lui Iacob sînt scoase din latenţă, modelate, exersate şi potenţate de către şi prin contactul cu Laban. Indiferent de aparenţele educatorului, acesta rămîne un personaj profund pozitiv, el fiind formatorul de eroi, cel cu adevărat imuabil şi veşnic, indiferent de rolul pe care îl joacă şi de calea pe care o adoptă ca unic instrument autentic al Divinităţii. (Acest personaj, prezent în orice bildungsroman, pare negativ în unele, este atractiv în altele, dar numai datorită metodelor şi acelei părţi a caracterului său pe care o scoate la iveală – tot din motive de ordin educativ! Sub acest aspect, complicitatea dintre spîn şi cal este semnificativă, şi este cît se poate de sigur că Harap-Alb nu înţelege nici pe unul, nici pe celălalt şi nici relaţia dintre ei.)

Page 214: Norma Literara

De la traducere la norma literară

214

credincios şi cunoscător al voinţei divine, Laban are rolul de a veghea la menţinerea unei ordini prestabilite de Yahweh. Fii lui Iacob trebuiau, în mod necesar, să se înşiruie într-o anumită ordine (nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că Laban este cel care a dat fetelor sale pe Zilpa şi Bala, pentru ca acestea „să le servească”, slujnice care, la momentul potrivit, vor deveni ţiitoare şi mame a şase dintre fiii lui Israel), într-un joc ierarhic care avea să contribuie în mod determinist la constituirea şi desfăşurarea destinului lor. În sfîrşit, expresia pe care, cu fidelitate, Vulgata o redă prin „aperuit vulvam eius” nu face decît să se alăture altor modalităţi concrete de redare pe care texul biblic le utilizează pentru a semnifica realităţi mai generale, ea însemnînd ‘o făcu fecundă’.

VI.3.3. Următoarele două situaţii reprezintă exemple tipice de calc semantic. Astfel, sub Gen., 15, 16, „Iară ei trecînd 4 urme de om, iarăşi aicea vor veni” (PO). În vreme ce textul latin prezintă forma generatione, textul maghiar prezintă ember nyom, unde nyom este un termen care, ca substantiv193, avea ca nucleu de sens ‘urmă’, în tot polisemantismul său şi cu toate posibilităţile sale de a intra în felurite contexte, de unde valori precum ‘călcătură (urmă de pas), amprentă’, generaţie’. La rîndul său, BB va traduce în acelaşi loc: „Iară în a patra seminţie să vor întoarce aicea”, deoarece urmează textul grecesc: tetavrth/ deV genea/~ ajpostrafhvsontai w|de.

VI.3.4. Al doilea caz apare în Ex., 30, 12, unde sensul textului ‘nenorocire’ este redat, în PO, prin izbeală. Termenul acesta decurge din urmarea textului maghiar, unde apare chapas, cuvînt care, în limba maghiară are sensul ‘lovitură, izbitură’ (chiar acesta este nucleul de sens), dar evoluţiile şi specializările semantice derivate, ‘nenorocire, înşelătorie’, cunosc o mai mare viteză de întrebuinţare. În nici una din cele două situaţii nu se poate considera că traducătorul român ar fi operat aceste calcuri din greşeală, neînţelegînd despre ce este vorba în text, şi echivalînd nişte cuvinte din maghiară cu termenii româneşti care

193 Există şi un verb nyom al cărui nucleu de sens este ‘a apăsa’. De aici şi

valori precum ‘ a trage la cîntar’, ‘a presa’, ‘a tipări’.

Page 215: Norma Literara

Traducerea prin calc

215

corespundeau primului sens al termenilor maghiari. Autorul Paliei de la Orăştie a încercat a găsi acele soluţii de traducere care i se păreau a fi utile textului său, inteligibile pentru cititor şi îmbogăţitoare pentru aspectul literar românesc, aflat în formare.

VI.3.5. Mult discutat şi încă nelămurit, termenul care indică marea sărbătoare a eliberării evreilor din robie (perioadă la a cărei sărbătorire, mai apoi, s-a petrecut un fapt fundamental pentru creştinism – religie care decurge din iudaism –, şi anume Patima şi Învierea lui Isus Christos) apare în PO atît sub forma, foarte probabil, moştenită, cît şi sub forma calchiată. Astfel, forma moştenită apare în: „Aleageţi afară şi luaţi oi, cine pre niştota caseei sale, şi faceţi jirtvă paştile” (PO, Ex., 12, 21), „Valaszszatoki es vegyetec iuhokat, kiki mind az ö haza népe szüksegere, es ölyetec Passahot”, „ite tollentes animal per familias vestras immolate phase”194. Pe urmele textului grecesc, în BB apare pasha.

Mult mai des apare forma calchiată: „(...) mîncaţi grăbind că e paştile Domnului, trecutul Domnului. / Că în aceaia noapte voiu treace prespre pămîntul Eghipetului şi voiu omorî tot născutul de-a prima (...)”(PO, Ex., 12, 11-12), „(...) comedetis festinantes est enim phase id est transitus Domini / et transibo per terram Aegypti nocte illa percutiamque omne primogenitum in terra Aegypti (...)”, „Mert az WRnac passahia, az az, az WRnac altalmenete. / Mert az eyel altal megyec Egiptus földen, es minen elsö születet meg ölec (...)”.

Precum se vede, textul latin conţine o glosă în text, lucru care nu apare în textul maghiar (care urmează textul ebraic, şi în care, desigur, nu apare o astfel de glosă), şi nici în BB, care urmează textul grecesc, şi acesta lipsit de glosă internă: „Şi veţ mînca pre dînsul degrabă, pasha iaste a Domnului. Şi voiu treace în pămîntul Egipetului (...)”, după: kaiV

194 Urmarea, aici, a textului maghiar, este atestată şi de începutul

versetului, unde magh. Valaszszatoki, o modalitate de exprimare caracteristică maghiarei (comună cu ceea ce apare în germană) este urmată întocmai prin: „aleageţi afară”; deosebirea este accentuată de ceea ce apare în latină: „ite tollentes”.

Page 216: Norma Literara

De la traducere la norma literară

216

e[desqe aujtoV metaV spoudh~": pavsca ejtiV kurivw/. kaiV dieleuvsomai ejn gh/~ Aijguvptw/ (...). În legătură cu glosele în text sau interne este precizat că, uneori, acestea sînt doar aparente. În unele cazuri, termenul al doilea, precedat se conjuncţia sau, nu apare în text ca sinonim, ci ca nuanţă. Cu alte cuvinte, traducătorul consideră că limba română nu are un termen potrivit pentru a reda sensul cerut, cel de pe prima poziţie fiind nuanţat sau completat prin cel de pe a doua poziţie. Prin unirea lor, se crede că cititorul va ajunge (sau se va apropia de) la sensul exprimat de termenul din textul-sursă.

Apoi: „jirtva trecutului a domnului iaste aceasta, cînd au trecut prespre casele feciorilor lu Israil în Eghipet, bătînd eghipteanii” (PO, Ex., 12, 27), „victima transitus Domini est quando transivit super domos (...)” „Az WRnac Passah aldozattya, ki az Izrael fiainac hazat el multa (...)”; „Că va treace Domnul cum să bată eghiptea‹n›ii, şi cînd va vedea sîngele în pragul de sus şi pre amîndoi omşorii uşiei, treace-va uşa aceiia case în aceaea laturi, şi pierdzătoriul nu-l va lăsa a întra în casele voastre cum să strice voao” (PO, Ex., 12, 23), „transibit enim Dominus percutiens Aegyptios cumque viderit sanguinem in superliminari et in utroque poste transcendet ostium (...)”, Mert az WR altal megye~ (...) el mulya annac (...)”.

Este momentul de început, imediat dinaintea plecării din Egipt, şi abia apoi (cînd sărbătoarea se va întări195) termenul se va referi şi la perioada de trecere a evreilor către pămîntul libertăţii lor. În punctul său de plecare, aşadar, Paştele se referea doar la momentul unei singure nopţi,

195 Probabil că, în iudaism, cea mai importantă poruncă rămîne prima, cea

în care Dumnezeu îşi afirmă caracterul unic (să nu ai alţi zei, să nu-ţi faci chip cioplit etc., să nu te închini altora), în care, după ce îşi afirmă existenţa (eu sînt) şi esenţa (Yahweh, adică Eternul, semnifică ‘cel care îşi este autosuficient’, căci nu are început şi sfîrşit, nu are nevoie de nimeni pentru a exista, deci este desăvîrşit) subliniază forma fundamentală de existenţă a supremei sale creaţii: libertatea („te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei”).

Page 217: Norma Literara

Traducerea prin calc

217

de mare pericol, aşteptare şi speranţă. În continuare, însă, au avut loc evenimente minunate şi benefice neamului evreu. De aceea, momentul trecerii (sacrificatorului) devine începutul unei sărbători mai ample care înglobează şi trecerea (din Egipt şi prin Marea Roşie). Abia la capătul acestui drum, sub călăuzirea lui Moise, neamul lui Avraam, Isac şi Iacob va învăţa să-şi ia soarta în propriile mîini. Prin urmare, nu se putea ca întreaga perioadă să rămînă nesărbătorită. Era cît se poate de natural ca un neam trăitor în diacronie şi dotat cu simţul devenirii să vadă aici curgerea unui mare eveniment al destinului său şi nu o succesiune de întîmplări.

VI.4. Ebraismele constituie o prezenţă caracteristică traducerilor textului biblic. Avîndu-şi originea în textul ebraic, acestea trec în textul grecesc, în cel latin şi în cele ale tuturor limbilor, direct sau indirect, uneori se înmulţesc, astfel încît existenţa şi proliferarea lor este o realitate, structurată într-o reţea destul de deasă. Unele dintre acestea îşi datorează prezenţa acţiunii traducătorilor în conformitate cu cerinţele limbii-ţintă şi cu cerinţele de inteligibilitate a textului. Fiind uşor descifrabile şi echivalabile, adeseori traducătorii au preferat păstrarea lor, respectînd forma textului-sursă. Alteori au fost păstrate întrucît – alături de toponime, hidronime, onomastice etc., de denumirile realităţilor exotice (obiecte, plante, obiceiuri) – ebraismele reţin textul în spaţiul său şi-i oferă o notă de autenticitate. În alte cazuri, s-a considerat că, în felul acesta, textul nu este privat de o parte a sacralităţii pe care o emană prin astfel de elemente. Adeseori, explicarea acestor structuri putea fi un bun prilej de continuă catehizare a credincioşilor.

De fapt, ca orice clasă decupată pe un astfel de criteriu, categoria ebraismelor cuprinde tot felul de structuri sintactice şi semantice, cauză pentru care motivaţia prezenţei lor în traduceri decurge din felurite considerente, iar utilitatea lor se raportează la variate scopuri. Chiar dacă pot fi considerate a participa la construirea unui text fidel în limba-ţintă, precum şi la obţinerea unei imagini în care lumea din text se construieşte în spiritul aparţinînd acelei lumi, sub aspect lingvistic astfel de măsuri şi probe ale fidelităţii apar adesea ca expresii

Page 218: Norma Literara

De la traducere la norma literară

218

idiomatice, a căror redare întocmai poate conduce la pletore, obscurităţi şi neînţelegeri reale ale textului, care impun adeseori explicaţii ulterioare. De aceea, unii dintre traducători au încercat să echivaleze astfel de elemente cu ceea ce limba-ţintă avea la dispoziţie sub aspect semantic.

VI.4.1. Sub Mt., 5, 2, sensul ‘luînd cuvîntul’ este redat prin: „Şi deşchise rostul său” (NTB), „Şi deşchizînd rostul său” (BB), „Şi deschizîndu-şi gura sa” (B.Orth. 2001), „Und er tat seinen Mund auf” (B.germ.), „Et ayant ouvert la bouche” (Segond), „et aperiens os suum” (Vulg.), kaiV ajnoivxa" toV stovma aujtou~ (Sept.); sub Mt., 6, 8, sensul ‘nu faceţi ca ei’ este redat prin: „Deci, nu va închipiureţi lor” (NTB), „Nu vă închipuireţi lor” (BB), „Deci nu vă asemănaţi lor” (B.Orth. 2001), „Darum solt ihr ihnen nicht gleichen” (B.germ.), „Ne leur ressemblez pas” (Segond), „Nolite ergo assimilari eis” (Vulg.), mhV ou\n oJmoiwqh~te aujtoi~" (Sept.); pentru ‘mustră-l între patru ochi’, sub Mt., 18, 15 apare: „ceartă pre el între tine şi între el sîngur” (NTB, BB), „mustră-l numai între tine şi el” (B.Orth. 2001), „vor zwischen, dir und ihm allein” (B.germ.), „entre toi et lui seul” (Segond), „corripe eum inter te, et ipsum solum” (Vulg.), e[legxon aujtoVn metaxuV sou~ kai aujtou~ movnou (Sept.), astfel de situaţii fiind foarte numeroase.

VI.4.2. Fie pe urmele textului maghiar, fie pe ale celui latin, în PO se întîlnesc structuri care, la origine, se datoresc mentalităţii ebraice şi mijloacelor de exprimare caracteristice acestei spiritualităţi. Astfel apar: „Cu ochii vedem” (Gen., 26, 28), după: „Szömünkel lattyuc”, dar: vidimus. În textul lui Luther şi în Segond apar: „Wir sehen mit sehenden Augen”, dar: „Nous voyons” (Segond). Deşi pare a fi inteligibilă, structura din: „şi amu de dzeace ori au schimbat simbriia mea” (Gen., 31, 7)196, pentru a fi realmente pricepută are nevoie de curajul unui mic pas interpretativ, căci, deşi are sensul banal şi uşor de atins ‘de multe ori’, receptorul nu este dotat cu acele cunoştinţe pentru a putea şti de fiecare dată cînd trebuie făcut pasul respectiv.

196 În textul maghiar apare: „es immar tízszer valtosztatta meg az én

béremet”, în cel latin: „mutavit mercedem meam decem vicibus”.

Page 219: Norma Literara

Traducerea prin calc

219

Alături de acestea există momente în care traducătorul preferă să ocolească astfel de situaţii care, nu de puţine ori, pot fi capcane atît pentru el, cît şi pentru cititor. Este ilustrativ, sub acest aspect, Gen., 44, 21, versetul:ואשימה עיני עליו׃ יאל רדהוהו a cărui traducere conformă textului ebraic ar fi: ‘coborîţi-l pe el la mine ca să-mi îndrept ochiul asupra lui’. Primul verb al enunţului ţine de perspectiva geografică, deoarece este vorba despre venirea din Canaan în Egipt. Majoritatea traducătorilor redau cuvîntul prin forme cu sensul ‘a aduce’, pentru că, realmente, ceea spusese Iosif se referă la aducerea lui Beniamin. Formula „a-şi îndrepta ochiul asupra cuiva” este una dintre expresiile idiomatice pe care diferitele traduceri au echivalat-o cu expresii proprii limbilor în care s-a tradus, sensul acesteia fiind ‘a trata cu bunăvoinţă pe cineva, a face bine cuiva’. Diferitele traduceri şi ediţii tratează în felurite modalităţi acest segment. Astfel: Katagavgete aujtiVn proV" meV, kaiV ejpimelou~mai aujtou~, (Sept.); „adducite eum ad me et ponam oculos meos super illum” (Vulg.), „Aduceţi-l gios pre el la mine cum să-l vădz pre el şi să fac bine cu el” (PO) „Hozzatoc alá ötet én hozzam, hogy lassam ötett es iól tegyec véle” (Pentateuhul lui Heltai), „ringt ihn herab zu mir, ich will ihm Gnade erweisen” (B.germ.), „Amenez-le-moi, que mon regard se pose sur lui” (B.Jer.), „Aduceţi-l pe acela la mine, ca să-l învăluie ochii mei” (B.Orth. 2001) manifestă diferite preferinţe redînd, mai mult sau mai puţin, primul sau al doilea element evidenţiat. Ca de obicei, textul regelui Iacob I reproduce fidel textul ebraic: „Bring him down unto me, that I may set mine eyes upon him”.

VI.4.3. Sub Ex., 22, 29, în PO apare următorul segment: „Împlearea ta şi lacrămile tale să nu laşi a trece. Plinăciunea, amu, den hrana şi poama ta să dai pîrga den primă. Lacrămile, amu, den vin şi den uleiul tău şi den tot ce se scură ce-i al tău, să dai pîrga dentîniu”. În textul latin, secvenţa apare astfel: „decimas tuas et primitias non tardabis offerre primogenitum filiorum tuorum dabis mihi”, în vreme ce textul maghiar conţine: „A te telyességedet se könyuezésedet el ne halaszszad. (Telyessegedet) az az, gabonadbol es gyümölchedbol meg ad az elsö sengét. (Könyuezésedet) az az, borodbol, es olaiodbol, es minden elfolyo állatodbol adki az esösengét”.

Page 220: Norma Literara

De la traducere la norma literară

220

Diferitele versiuni au încercat să redea acest conţinut orientîndu-se către limbile respective197. În textul ebraic, însă, ideea de redat se materializează printr-o formă caracteristică limbii ebraice care, în plus, utilizează expresia metaforică şi reflectă un mod particular de concepere şi de exprimare a realităţii. Vrînd să sugereze: ‘jerfeşte-mi primele produse ale muncii tale – agricole, viticole, zootehnice’ –, textul capătă complexitate, dar şi caracter interpretabil. Elementul de supleţe se referă la faptul că prescripţia nu este directă, în loc de cele de mai sus spunîndu-se: „Iar prinosurile ariei tale şi ale teascului tău, nu întîrzia, nu evita a mi le aduce (acolo unde trebuie = la locul jertfei)”. Deşi exprimarea conţine o doză de eleganţă şi delicateţe, din perspectiva celor care traduc aceasta constituie încă o dificultate cu care au a lupta. Vrînd să aibă caracteristicile unei prescripţii – brevitate, fermitate, claritate –, dar fără

197 Printre modelele cele mai bune stau textul german şi cel englez: „Den

Ertrag deines Feldes und den Überfluß deines Weinberges solst du nicht zurückhalten”, respectiv: „Thou shalt not delay to offer the first of thy ripe fruits, and of thy liquors”. O traducere mai mult decît potrivită apare în B.Orth. 2001: „Nu întîrzia a-mi aduce pîrga ariei tale şi a teascului tău”. În acelaşi verset se află şi porunca referitoare la consacrarea primului născut, versetul următor continuînd cu extinderea acestei prevederi şi la primul născut (viţel, miel, asin) al animalelor importante pentru viaţa comunităţii. Faptul acesta este valabil pentru majoritatea traducerilor importante: Septuaginta, Vulgata, B.germ., K.J., Segond, B.Jer., chiar dacă numărul versetelor acestui cap nu este acelaşi în toate textele.

Se pare că însuşi punctul de plecare principal, textul ebraic, a prezentat unele variaţii, în funcţie de manuscris, ceea ce a creat premisele unor astfel de diferenţe. (De altfel, capul este destul de eterogen, după o primă parte în care se stabilesc regulile în cazul unor pagube suferite, în a doua jumătate prezentîndu-se norme pentru situaţii doar aparent înrudite cu primele.) În unele texte, apar chiar semne care, dacă nu pot fi considerate interpolări, trebuie să fie nişte modificări ori repoziţionări ale elementelor componente ale versetului. Secvenţa care se referă la primii născuţi (oameni sau animale), reapare – dar în forme sensibil diferite – şi în alte locuri ale Exodului (13, 2; 34, 19-20). Tot de această secvenţă, însă, ţine şi cea imediat anterioară, aici în discuţie, referitoare la primele produse, de mare utilitate, ale pămîntului.

Page 221: Norma Literara

Traducerea prin calc

221

a abandona o anumită supleţe (Moise încerca să impună, într-un timp destul de scurt, o reţea complexă de reguli de mare stricteţe, unei comunităţi care suferise privaţiuni serioase şi care, acum, era în pericol de a fi orbită de libertate, deci prezenta tendinţa instinctivă de a respinge orice forme de coerciţie.), formula dobîndea de la sine o doză de echivoc. Ambiguitatea derivă din trimiterea directă pe care ebr. 䑨מלאת o face la conceptul ‘plinătate’. Traducătorul nu va şti precis dacă termenul ebraic se referă la ‘preaplin’, adică la ‘prisos’, sau dacă trimite la ‘fruntea producţiei’, adică la ‘produsele obţinute în primele momente ale recoltei, respectiv după prima tescuire’, adică, la ‘produsele şi subprodusele prime’. Distincţia este importantă întrucît, în primul caz, unii ar fi fost scutiţi de jertfă, iar alţii i s-ar fi putut sustrage, în vreme ce, în al doilea caz, apar probleme în legătură cu cantitatea produselor supuse jertfirii. Probabil că accepţiunea corectă este cea de-a doua, dar cu precizarea fundamentală că primul sens devine nuanţă, căci amendează cantitatea, ajustînd-o la limite rezonabile, în funcţie de realitatea economică a fiecărui individ care oferă jertfa.

În acest loc, textul ebraic se referă la produsele agricole şi viticole (solide şi lichide). Prin utilizarea ebr. 䑨מלאת, cu referire la întretăierea de mai sus (produse agricole şi viticole, solide şi lichide), forma ebraică se cere nuanţată la traducere. De aceea, majoritatea traducerilor utilizează termeni prin care se vizează, explicit, şi starea lichidă: ‘prinos’, ‘plinătate’, ‘lacrimă’. Faptul acesta nu face decît să sporească echivocul conţinut (mai sus prezentat), deoarece metafora din textul ebraic este amplificată. Mergînd pe această cale, traducătorul maghiar va desfăşura termenul ebraic, atît din perspectiva produsului agricol (cereale etc.), cît şi din cea a subprodusului (vin, ulei etc.), aşadar, prin doi termeni: telyesseg, respectiv: könyuezés, construind un text precum cel ebraic, adică: „Plinătatea ta şi lacrimile tale să nu le omiţi”. Enunţul este scurt, aproape imperativ, dar obscur.

De aceea traducerea conţine note explicative, cu referire directă la cei doi termeni-cheie (‘plinătate’ şi ‘lacrimi’), prin a căror explicare se indică sensul celui de-al treilea (‘omisiunea’, ‘evitarea’), luminîndu-se astfel întregul enunţ. Neoptînd pentru note separate, traducătorul român

Page 222: Norma Literara

De la traducere la norma literară

222

– care înţelege că, lăsat ca atare, textul său ar fi la fel de încifrat precum cel maghiar, dar şi precum cel latin – alege să pună la lucru respectivele note, nu topindu-le, ci introducîndu-le în textul său. În felul acesta, după traducerea prin care se redă textul maghiar: „Împlearea ta şi lacrămile tale să nu laşi a trece”, versetul PO se îmbogăţeşte într-un mod prin care separaţia, implicită, din textul ebraic devine explicită: „Plinăciunea, amu, den hrana şi poama ta să dai pîrga den primă. Lacrămile, amu, den vin şi den uleiul tău şi den tot ce se scură ce-i al tău, să dai pîrga dentîniu”.

VI.4.4. Ultimul exemplu este un ebraism transparent şi netransparent deopotrivă, dar care sub aspect formal rămîne mult mai puternic ancorat în lumea care l-a generat ca mijloc de exprimare: „Văzu, derept aceaea, obrazul lui Laban, şi iaca, nu era aşa către el ca ieri şi mainte ” (Gen., 31, 2), „mint tegnap es annac elötte” „sicut hesterna et nudiustertiana die”, „wie zuvor” (B.germ.), „comme auparavant” (Segond). Din cele de mai sus, păstrează ebraismul intact doar Vulgata; Luther renunţă la el, de asemenea, textul francez. Model pentru textul românesc rămîne cel maghiar, unde are loc un soi de îmbinare (este greu de spus dacă traducătorul maghiar deliberează asupra acestui act), căci textul maghiar se poate reda prin: ‘precum ieri şi aceleia (zile) înainte’, dar şi prin: ‘precum ieri şi aceleia (zile, ziua de) dinainte’.

VI.5. Vechile traduceri biblice româneşti prezintă relativ frecvent cîteva tipuri de construcţii calchiate din textele ale căror traduceri sînt. Prin acestea se exprimă felurite modalităţi de conceptualizare a mai multor relaţii centrate pe temporalitate. Deşi este vorba despre conceptualizări care pot fi considerate general-umane, poporul român nu a dezvoltat respectivele modalităţi şi, în consecinţă, limba română nu le-a gramaticalizat decît în forme oarecum marginale. Întrucît respectivele construcţii erau întîlnite într-un text de prestigiu maxim, precum este cel biblic, iar esenţa exprimată în respectivele modalităţi a putut fi atinsă în limba română în forme de exprimare diferite, respectivele modalităţi străine de exprimare au putut fi împrumutate şi utilizate de către limba română, înţelese fiind, apoi, de către receptorul

Page 223: Norma Literara

Traducerea prin calc

223

textului. Acesta este unul dintre cazurile în care se pot constata constrîngerile textului de tradus, dar care se află în concurenţă cu cele ale limbii române ca sistem. Limbi precum greaca, latina, slavona, limbile indoeuropene, în general, prezintă felurite construcţii (genitivul, dativul şi ablativul absolut, dativ şi acuzativ cu infinitiv sau participiu etc.) pe care traducătorii români au încercat fie să le calchieze cumva, fie să le redea prin echivalenţi româneşti acceptabili. Astfel de construcţii constituie nişte indici ideali pentru orientarea cercetării în ceea ce priveşte comportamentul traducătorului.

VI.5.1. Un prim tip de construcţie îl constituie cel alcătuit cu verbul a fi + gerunziul/participiul (kaiV ejgevneto), prin care se exprimă diferite forme de trecut. Construcţiile acestea, de provenienţă ebraică – de unde fuseseră calchiate de către traducătorii evrei ai Septuagintei – au trecut pe calea calcului în toate limbile, însă în proporţii diferite. Foarte fideli textului pe care îl aveau în faţă, traducătorii slavi au găsit resurse în limbă pentru a reda respectivele construcţii, dar, mai ales, au avut voinţa de a produce traduceri fidele, sub aspect formal, faţă de textul grecesc. De aceea, frecvenţa acestor construcţii este foarte ridicată în textul slavon. Asemănător se petrec lucrurile în textul englez, precum şi în cel maghiar. Fără a evita aceste construcţii, alte traduceri reduc numărul de ocurenţe ale acestora, încercînd să pună la lucru mijoacele respectivei limbi, centrîndu-se, aşadar, pe redarea conţinutului, inclusiv a celui gramatical, dar în forme proprii limbii respective sau dezvoltate de către limba respectivă. Exemplar pentru această categorie este textul Vulgatei. Există şi traduceri situate între aceste două tipuri, mai aproape sau mai departe de unul dintre acestea.

În general, se poate spune că, cu cît limba în care se traduce este mai exersată ca limbă de cultură, deţinînd o varietate de structuri şi mijloace de exprimare proprii, la care se adaugă o puternică conştiinţă a valorii şi forţei acestora, cu atît procesul de imitare este mai subtil. Fireşte, această caracteristică este necesară, nu şi suficientă. Este, totodată, necesar ca traducătorii să aibă o anumită concepţie asupra traducerii textului sacru. Astfel, despre limba greacă nu se poate afirma că nu era dezvoltată sub aspect cultural. Traducătorii Septuagintei, fără

Page 224: Norma Literara

De la traducere la norma literară

224

a forţa prea mult această limbă, au încercat să redea conţinutul Torei, dar fără a pierde elementele formale ale acesteia. De aceea, cazul traducerii greceşti diferă de cele ale celorlalte limbi şi, în special, de cel al traducerii latine.

VI.5.1.1. Codicele Bratul, traducere din secolul al XVI-lea a unui text slavon, este unul dintre cele care prezintă această construcţie. Se înregistrează astfel: era (...) durmindu b1 (...) sp™ (CB); era lăcuindu bej e pr1bi v 0 (CB) (în CP: era de lăcuiia); era răbdîndu b1h7 tr0peçe (CB) (în CP: era de răbda); previndu era v \ ziraeçe b1h7 (CB); era răbdîndu b1h7 j e tr0p1çe (CB); era rugîndu-mă b1h7 (...) molis™ (CB); era şezîndu b1h7 s1deçe (CB); era vînzîndu b1h7 proda7çe (CB); era (...) vrăjindu b1 (...) v l\ hv u7 (CB); eraţi (...) rătăcindu b1ste (...) bl7deºe (CB, CV) (în CP: eraţi rătăcite); fu lîngă flămîndu bîst0j e pryalken0 (CB) (în CP: „Fu-i foame şi vrea să guste”); fură (...) a întra (...) şi a grăi (CB) bîst0j e v \ i conyi v \ cup1 v \ ni ti ih v \ s7nm içe; „Şi ca era mergînd el a se apropiia cătră Damasc (CP) id7çu bîst0; „Era unii de feciorii lu Schecu Ovreaiul, maimarii preoţi şapte, ceia ce aceaia era făcîndu” (CB) b1h7 j e n1 ] yi s0nov e scev yi y8 dea arhiere2 sedem0 i j e s\ tv oreçe, (în CP şi CV: făcea); „ceia ce-s neţiindu” nes\ dr\ j eçe (CB) (în CP: „ceia ce nu ţin”)198.

Participiul prezent activ precedat de forma de imperfect a vb. bâti (mai ales cea de persoana a III-a singular, b1ah7 , des întîlnită sub forma variantei contrase, b1h7 ) alcătuia o construcţie activă aptă să redea ceea ce apărea în textul grecesc. Totodată, datorită faptului că aoristul sigmatic al acestui verb putea avea valoare şi uz de imperfect, respectivul aorist se putea utiliza în construcţiile acestea. Exemplele de

198 Chiar dacă astfel de construcţii nu sînt străine textelor vechi româneşti,

se observă că frecvenţa lor în texte este oscilantă, în unele texte apărînd mai des, în altele mai rar, în toate textele alternînd cu formele sintetice de imperfect, mai mult ca perfect etc. (în funcţie de valoarea cerută de context).

Page 225: Norma Literara

Traducerea prin calc

225

mai sus arată că, alături de aoristul de tipul b1h\ , b1 , b1 etc., se utiliza, în acelaşi scop, şi aoristul de tip bâh\ , bâst\ , bâst\ etc.

Construcţia este cunoscută şi altor texte, precum Codex Sturdzanus: „Şi era acela ceas deştins arhanghel Mihail” (16r/15-16”); „Şi salce-l fusese vădzut şi dzise” (59v/9).

VI.5.1.2. Avînd în vedere faptul că textul Paliei de la Orăştie nu este întins, numărul acestor construcţii poate fi socotit ca fiind destul de mare, ele fiind răspîndite de-a lungul întregii traduceri. Se înregistrează astfel: „avuţiia lui carea era dobîndit şi suflete care era rodit în Haran” (Gen., 12, 5), în textul maghiar: „minden ö ioszagockal, mellet kerestenec vala, es a Lelkeket, kiket ne~zettenec vala Haranba”, în poziţiile corespondente ale textului latin apar possederant, respectiv: fecerant”; „Şi soarele era venit pre pămînt” (Gen., 19, 23), în textul maghiar: „es a nap immar fel iött vala a földre”, respectiv „egressus est”; „mearse la loc unde era stătut înaintea Domnului” (Gen., 19, 27), în textul maghiar: „méne a helyre, a holl az WR elött álla vala”, respectiv: steterat; „Şi Domnul căută de Sara, cum era zis, şi aşa făcu cu ea cum era zis” (Gen., 21, 1), în textul maghiar: „Es az WR meg latogata Sarat miképen meg mondotta vala, es vgy chelekedéc ö vele, miképen meg mondotta vala”, respectiv: promiserat, „locutus est”; „în aceaea vreame care Domnezeu era zis lui” (Gen., 21, 2), „az idöbe, mellyet az Isten öneki mondot vala”, respectiv: praedixerat199; „în ce chip Domedzeu era porîncit lui” (Gen., 21, 4), „miképen az Isten öneki meg parantsolta vala”, respectiv: praeceperat. Privind la situaţia din urmă, unde pentru: „Domnul era poruncit” (Ex., 36, 1)200, textul maghiar prezintă: „az WR para~cholt vala”, respectiv: praecepit, încă de pe acum se observă că traducătorul român, deşi dispus să calchieze o

199 Vezi şi Gen., 12, 4; 22, 3. 200 Vezi şi secvenţa identică: „cum Do‹m›nul lu Moisi era poruncit” (Ex.,

39, 5), în textul maghiar: „meg parancholta vala”, respectiv: praeceperat, precum şi Ex., 39, 21, unde textul românesc este identic cu cel de sub Ex., 39, 5, de asemenea cel maghiar, în Vulgata, unde acesta este v. 24, apărînd praecepit.

Page 226: Norma Literara

De la traducere la norma literară

226

astfel de construcţie, nu procedează în mod consecvent, cedările faţă de modelul străin alternînd cu cele în faţa nevoilor limbii române: „Domnul lu Moisi porîncise” (Ex., 39, 1), din: „az WR Mosesnec parancholta vala”, respectiv: praecepit (v. şi Ex., 39, 29), precum şi Ex., 39, 7: „cum Domnul lu Moisi poruncise”, în textul maghiar: „meg parancholta vala”, în cel latin. praeceperat; „Cînd, amu, era auzit oca venitului lui Iacov” (Gen., 29, 13), în textul maghiar: „Mikor kedig Laban meg hallotta volna Iacobnac iöuesenec okat”, în textul latin: „auditis (...) causis itineris”; „Şi deacă era venit o lună” (Gen., 29, 14), în textul maghiar: „Es minekutanna el tölt volna egy holnap”, în textul latin: „postquam expleti sunt dies mensis unius”; „Şi acesta aşa făcu cum Iosif era lăsat” (Gen., 44, 2), în textul maghiar: „Es ez vgy chelekedec mint Ioseph neki meg hadta vala”, în cel latin: „factumque est ita”; (Gen., 37, 1) „Iacov, iară, lăcui într-acel pămînt în carele tată-său era lăcuit ca un venit”, în textul maghiar: „(...) iöueuenyü lakott vala”; peregrinatus est (Vulgata); „Şi deaca trecură 40 de zile, deschise fereastra spre corabie, ce era el făcut” (Gen., 8, 6), urmînd: „cumque transissent quadraginta dies aperiens Noe fenestram arcae quam fecerat”, în textul maghiar: „Negyuen nap vtán meg nyita Noe a Bárkanac ablakat, mellyt chinalt vala”; „soarele era apus” (Gen., 28, 11), în textul maghiar: „à Nap elnyugut vala”, în textul latin: „(post) solis occubitum” (Vulgata).

După cum se observă, autorul PO alege, în cazurile prezentate, să urmeze textul maghiar, cel care conţine aceste construcţii, iar nu pe cel latin.

VI.5.1.3. Alături de acestea se situează şi secvenţa de sub Gen., 24, 30: „Că era vădzut cercelul şi podoaba mînilor în mîna soru-sa şi era audzit Răvecăei, surori-sa, beseada ce aceasta era dzis” (PO), în textul maghiar: „Mart látta vala a Násfát ea a kari ékösséget az ö huganac kezein, es hallotta vala Rebeccannac az ö huganac beszedet, ki eszt mondotta vala”.

Situaţia este cît se poate de bogată în informaţii deoarece arată că, precum textul latin sau alte traduceri, în destul de multe împrejurări, nici textul Septuagintei nu redă întotdeauna şi cu maximă fidelitate ceea

Page 227: Norma Literara

Traducerea prin calc

227

ce apare în textul ebraic. În Septuaginta apare: KaiV ejgevneto, hJnivka eij~de taV ejnwvtia, kaiV taV yevllia ejn tai~" cersiV th~" ajdelfh~" aujtou~, kaiV oJvte hjvkouse taV rJhvmata JRebevkka" th~" ajdelfh~" aujtou~, legouvsh", în Vulgata: „Et factum est, postquam vidit inaures, et virias in manibus sororis suae, et quando audivit verba Rebeccae sororis suae, dicentis (...)”, în vreme ce, în cele trei poziţii, textul ebraic prezintă: ת את־הנזם ׳כרא , ‘după ce era văzut veriga’, וכשמצו, ‘şi după ce fu auzind’ respectiv ר .’era zicînd‘ ,לאמ

Pe de altă parte, este natural să se întîmple astfel deoarece traducătorii Septuagintei erau conştienţi de faptul că, pe lîngă aceea că nu puteau aduce în greacă toate structurile ebraicei, nici nu puteau face acest transfer de fiecare dată cînd acele structuri se manifestau în textul ebraic. Întocmai precum traducerile protestante, Septuaginta a fost o scriere destinată lecturii de către un cititor concret, şi anume evreii grecizaţi şi, eventual, grecii, deci trebuia să îndeplinească condiţia de inteligibilitate. (De aceea, probabil, succesul unor traduceri precum cea a lui Aquila a fost de scurtă durată, limitat la cercuri restînse de cititori, şi numai la cunoscătorii ambelor limbi201.) Totodată, însă, nu trebuie omis că, între Septuaginta şi targum-uri, între Septuaginta şi Biblia Hebraica, există destule deosebiri date, în principal, de manuscrisele aflate la baza celor două rînduri de traduceri. Nu este, aşadar, de mirare faptul că Septuaginta prezintă diferenţe faţă de textul ebraic (acesta din urmă fiind modelul traducerii lui Luther a regelui Iacob I şi al majorităţii textelor maghiare). În felul acesta, alături de modelul constituit de Septuaginta (text care, direct sau prin intermediul versiunilor slavone, a constituit modelul de bază în spaţiul cultural-spiritual românesc), cultura română cunoaşte şi deţine o traducere care se revendică pe bună dreptate de la Biblia Hebraica, aşadar, trecînd pe alături de cealaltă mare sursă: textul grecesc. În fapt, prin PO, cultura română are în prima sa încercare, parţial reuşită, de traducere a Pentateuhului o versiune care, indirect, provine din textul ebraic şi, într-o altă măsură, provine în mod direct din

201 Traducerea Septuagintei de către Aquila este caracterizată printr-o

literalitate excesivă, interesul acestuia centrîndu-se pe forma textului.

Page 228: Norma Literara

De la traducere la norma literară

228

Vulgata. Abia apoi, direct şi indirect, va avea, prin ms. 45, 4389 şi BB, versiuni care provin din Septuaginta.

VI.5.1.4. Asemănător este cazul de sub Gen., 24, 63: „Şi cătră seară era ieşit la cîmp să se roage” (PO), în textul maghiar: „es estuefelé kiment vala a mezöre imadkoznyi”.

În acest loc, Septuaginta diferă sensibil de majoritatea textelor consultate: KaiV ejxh~lqen jIsaaVk ajdolesch~sai eij" toV pedivon toV proV" deivlh" ‘Et egressus est Isaac, exerceri in campo ad vesperam’, în vreme ce, în Vulgata, apare: „et egressus fuerat ad meditandum in agro inclinata iam die”, de asemenea, în textele german, englezesc şi B.Jer.: „Und er war ausgegangen, um zu beten (...)”, „and Isaac went out to meditate (...)”, „Or Isaac sortit pour se promener (...)”. Ebr. שוח era polisemantic, fireşte, dar majoritatea comentatorilor atribuie termenului sensul contextual ‘a medita’, ceea ce în lumea indoeuropeană este potrivit a fi echivalat la nivel semantic prin ‘a se ruga’202. În acest caz, traducerea maghiară şi, pe urma ei, cea românească, procedează invers decît în alte locuri, încercînd să lămurească, dincolo de nivelul aparent şi superficial, un loc mai greu accesibil şi destul de important pentru corecta înţelegere a devenirii personajului biblic.

VI.5.1.5. În: „Aceastea aşa trecînd, spuseră lu Iosif că tată-său ară fi beteag” (PO, Gen., 48, 1) textul latin este cel urmat: „his ita transactis nuntiatum est Ioseph quod aegrotaret pater eius”, dar împrumutînd şi

202 După moartea mamei sale, Isac este arătat aici ca întorcîndu-se dintr-o

plimbare de seară, făcută la Puţul Revelaţiei (Beer Lachai-Roi). Întrucît verbul aici utilizat poate avea şi valoare ‘a jeli’, iar contextul situaţional este potrivit pentru utilizarea acestui sens, şi avînd în vedere că, cîteva versete mai jos, se spune că, prin căsătoria cu Rebeca, Isac şi-a mai domolit dorul de mamă, se pare că, în acest moment, Isac este arătat ca fiind într-o etapă de echilibrare după moartea mamei sale, depăşind etapa jelitului, ajuns în cea de autocunoaştere prin meditaţie profundă, cînd accede la un nivel superior de contact cu Divinitatea. În acest fel, momentul venirii Rebecăi va coincide cu momentul în care Isac va fi purificat de suferinţa morţii mamei sale, capabil să se înscrie pe orbita destinului de urmaş al lui Avraam.

Page 229: Norma Literara

Traducerea prin calc

229

din cel maghiar: „Ennec vtanna meg mondac Iosephnec: Ime á te attyad beteg”, adică: ‘după aceasta îi spuseră lui Iosif: „Iată, tatăl tău ‹este› bolnav’.

VI.5.1.6. În „şi era venit au striin în Gherar” (Gen., 20, 1), pentru: „es iöueueny vala Gerarba”, respectiv: „et peregrinatus est in Geraris”, de fapt, venit, precum striin, trebuie să fie nume şi nu verb, ceea ce, depăşind aparenţa formală a grupului respectiv, face să nu mai fie vorba despre o construcţie verbală din categoria aici discutată, ci despre un predicat nominal. Este de observat şi glosa din text, ca formă a libertăţii.

VI.5.1.7. Această construcţie poate apărea şi în situaţii în care limba română ar fi cerut un verb pronominal. Astfel apar: „Cînd, amu, Iacov era deşteptat din somn zise” (PO, Gen., 28, 16), în textul maghiar: „mikor kedig Iacob felserkent volna álmabol monda”, în cel latin: „cumque evigilasset Iacob de somno ait”; „Cînd văzu Liia cum că era stătută de-a naşterea” (PO, Gen., 30, 9), în textul maghiar: „Mikor Lea lata, hogy szünt volna à szülestöl”, în textul latin: „parere desisset”. Alături de alte cauze (în special urmarea rigidă a topicii din versiunea tradusă – situaţie care, totuşi, nu este caracteristică autorului PO), tendinţa de a calchia astfel de construcţii poate genera mici distorsiuni ale textului: „După aceaea Lot era despărţit de Avraam, zise Domnul lu Avraam” (PO, Gen., 13, 14), după: „Minekvtanna Loth elualt uolna Abramtol, monda az WR ABRAMNAC”, în Vulgata: „dixitque Dominus ad Abram postquam divisus est Loth ab eo”. În acest caz, pe fondul voinţei de a reproduce construcţia din textul maghiar, apoi – considerînd secvenţa ca uşor de tradus –, pe fondul încercării de a păstra topica maghiară, forma minekvtanna nu este redată prin după ce, cum ar fi trebuit în acest caz, ceea ce conduce la o uşoară forţare a limbii române.

VI.5.1.8. Cazurile următoare diferă de precedentele întrucît forme din textul maghiar şi din cel latin, care, în mod obişnuit, sînt echivalate prin forme româneşti compuse, sînt traduse prin forme simple. În aceste situaţii, după ce a comparat sursele şi a observat atît existenţa şi structura construcţiei, dar şi posibilitatea ca aceasta să lipsească, autorul

Page 230: Norma Literara

De la traducere la norma literară

230

PO va alege să nu mai reproducă construcţia, şi va căuta în propria limbă resurse pentru a reda sensurile cerute. Apar astfel: „Şi împlu Domnedzeu în a şaptea zi lucrul său ce făcu, şi odihni în a şaptea dzi de toate lucrure ce era făcut. / Şi blagoslovi a şapte dzi şi sfinţi ea, căce că în aceaia era odihnit de toate lucrurele sale, ce Domnedzeu rodi şi făcu” (PO, Gen., 2, 2-3), unde se urmează atît Vulgata: „conplevitque Deus die septimo opus suum quod fecerat et requievit die septimo ab universo opere quod patrarat / et benedixit diei septimo et sanctificavit illum quia in ipso cessaverat ab omni opere suo quod creavit Deus ut faceret”, cît şi versiunea maghiară, sensibil diferită pe alocuri de cea latină: „Es eképen vegezé el az Isten Hetedic Napon az ö Chinalmanyat, mellyet chinal vala, es meg nyuguuec a Hetedic Napon, minden ö chinalmanyatol, kit chinal vala. / Es meg álda az Isten a Hetedic Napot, es meg szentöle ötett: miert hogy eyen nyugott vala meg minden ö chinalmanyatol, mellyet terömte az Isten, es chinala”. Dintre cele patru forme subliniate în cele două versete, doar ultima poate fi considerată ca inspirînd (sau chiar generînd) ceea ce apare în textul românesc. Formele din textul latin, însă, deşi pot fi redate în limba română prin forme simple (fapt care, după cum se va vedea mai jos, se petrece destul de des), au, în asemenea traduceri, corespondente compuse. Cu toate acestea, autorul PO preferă, aici, doar în două rînduri astfel de forme, în celelalte două cazuri traducînd secvenţele respective prin forme simple.

VI.5.1.9. Acelaşi amestec de forme apare şi în: „Şi cînd ară fi deşchizînd vădzu porobocul şi, iaca, porobocelul plîngea. Lăsă-i-se milă de el şi dzise: «Dentre porobocii jidovilor iaste»” (PO, Ex., 2, 6), verset care urmează versiunii maghiare: „Es mikor meg nytotta volna lata à gyermetsket, es ime à gyermetske sir vala: könyerüle rayta es monda: à Sidoc gyermekec közzül valo”, şi nu celei latine: „aperiens cernensque in ea parvulum vagientem miserta eius ait de infantibus Hebraeorum est”. Deşi urmează textul care prezintă o formă vizibil analitică (sir vala), textul românesc preferă imperfectul sintetic plîngea, combinînd cele două modalităţi de redare. De asemenea, sub Gen., 37, 2: „Cînd Iosif de doispredzeace ani ară fi, oile socotiia cu fraţii săi”

Page 231: Norma Literara

Traducerea prin calc

231

(PO), „Mikor Ioseph tizenhét esztendös volna, iuhokat öriz vala az ö battyaiual”.

Secvenţele care conţin forme de tipul celor în discuţie arată că textul maghiar prezintă două rînduri de astfel de forme (analitice): unele create cu ajutorul formei vala (cele ce exprimă un preterit), altele cu ajutorul formei volna (cele ce exprimă un perfect). La rîndul său, textul latin poate prezenta – în funcţie de anumite circumstanţe pe care respectivul context le are de exprimat – forme verbale de indicativ imperfect şi perfect, de conjunctiv imperfect, participii, gerundive, construcţii cu ablativul etc. Această complexitate reflectată de către textul latin se datorează, în special, la două caracteristici: a) o anumită independenţă pe care, datorită concepţiilor şi cunoştinţelor sale, autorul traducerii o manifestă faţă de textele pe care le are de tradus; b) tendinţa accentuată de a reflecta asupra rezultatului traducerii (asupra textului care apare ca urmare a traducerii), dată de faptul că la baza respectivei traduceri nu se află un singur text, ci două sau mai multe. Probabil că acest element este mult mai important decît pare, avînd o pondere incalculabilă în travaliul actului de traducere, precum şi în rezultatul final203.

Avînd ca model două texte (maghiar şi latin), urmînd o concepţie care aşează destinatarul concret al textului într-o poziţie centrală şi care, totodată, se interesează de eficienţa rezultatului traducerii din perspectiva sistemului limbii române, traducătorul Paliei de la Orăştie

203 Un traducător care are în faţă un singur text, sau care doar consultă

sporadic unul sau chiar mai multe texte, nu numai că este stimulat doar într-o singură direcţie: urmarea fidelă a textului de tradus aşa cum este el, dar nici nu are cum să-şi dezvolte spirtitul critic necesar unei traduceri de calitate. Centrîndu-se pe singurul text pe care îl are şi care, ca sursă unică, devine reper, traducătorul lipsit de perspectiva comparativă rămîne lipsit de numeroase elemente necesare actului traducerii. Celălalt traducător, care are în faţă două sau mai multe texte, pe care le urmăreşte sau doar consultă, dar în mod constant, deşi riscă să problematizeze fiecare secvenţă a textului, observă mult mai lesne problemele textelor model, ale limbii în care traduce, precum şi posibilităţile pe care care le dezvoltă textul care iese din mîinile sale, alături de posibilităţile sale de libertate faţă de forma textului de tradus.

Page 232: Norma Literara

De la traducere la norma literară

232

optează pentru combinarea celor două modele, maghiar şi latin, de unde un anumit amestec al formelor, care dă impresia de inconsecvenţă. Privind la situaţia din cele două texte străine, relativ la rezultatele care apar în textul românesc, se pot face constatări pline de semnificaţii pentru înţelegerea caracteristicilor acestei traduceri.

VI.5.1.10. Exemple precum: „Lot, iară, şedea în poarta Sodomului” (PO, Gen., 19, 1), dar: „Loth kedig ül vala Sodomanac kapuyaba”, „sedente Loth in foribus civitatis”; „vadră ducea pre umăr” (PO, Gen., 24, 15), dar: „es egy vedret viszen vala válan”, „habens hydriam in scapula”; „Şi cînd rădică ochii săi şi căută, iaca, înaintea lui trei bărbaţi stau, şi deaca văzu pre ei” (PO, Gen., 18, 2), dar: „Es mikor ö szömeit felemelte volna es nezne: Ime elötte harom firfiu ál vala. Es mikor öket latta volna”, „cumque elevasset oculos apparuerunt ei tres viri stantes propter eum quos cum vidisset”, ilustrează acele situaţii în care textul românesc prezintă imperfectul în forma sa simplă, textul maghiar prezintă forme compuse, în vreme ce textul latin nu poate fi socotit ca model pentru textul românesc.

VI.5.1.11. Cele de mai sus arată că traducătorul PO, consultînd ambele texte-model, a observat că textul său, precum cel latin, poate conţine, în poziţiile respective, o formă obişnuită de imperfect. Alături de această constatare, urmată de o acţiune în acest sens, prezenţa în Palia de la Orăştie şi a celuilalt tip de formă derivă dintr-un raţionament mai complex. În primul rînd, textele traduse din slavonă (sursă declarată, dar fără suport real), în spaţiul românesc, prezintă această construcţie ca pe o caracteristică marcantă. Era, deci, necesar, ca traducătorul PO să-şi legitimeze, şi în acest fel, lucrarea. Fiind vorba despre o construcţie provenind din limba de cultură în spaţiul românesc, relativ curentă în vechile traduceri religioase, confirmată şi de Vulgata, şi de Pentateuhul lui Heltai, traducătorul român trebuia să ţină seama de această tradiţie (care nu va fi ignorată nici mai tîrziu, de către autorii unei tipărituri de mare prestigiu, precum NTB, chiar dacă semnalul lor va fi mai ponderat).

Totodată, felul în care se constituie PO arată un traducător dispus şi competent în a reda structuri caracteristice textelor model, dar şi capabil

Page 233: Norma Literara

Traducerea prin calc

233

să promoveze structuri ale limbii române, chiar să creeze structuri în spiritul acestei limbi. În felul acesta, chiar într-o porţiune de text românesc care, nicicum, nu poate fi pusă pe seama influenţei latine, PO nu conţine nici măcar o singură formă de imperfect perifrastic, deşi acestea abundă în textul maghiar, cel pe care se edifică respectivul verset: „Şi tot însul, cine rădica argint şi arame, aducea Domnului în dar. Şi toţi, la cine se afla lemn de setim, ducea pre slujba lu Domnedzeu, usebi-usebi pre toată lipsa” (Ex., 35, 24), „Es minden, à ki ezüstet es értzet emel vala fel, az WRnac hozza vala aiandokba. Es minden, à kinél Setimfa talaltatic vala, viszi vala az Isten szolgalatyanac külemkulemb szükségére”, „argenti et aeris metalla obtulerunt Domino lignaque setthim in varios usus”.

VI.5.1.12. În secolul următor, textul românesc în care această construcţie este cel mai bine reprezentată este Biblia de la 1688204, mai ales datorită fidelităţii traducătorului, Nicolae Milescu, faţă de text, apoi celei a revizorilor munteni, conduşi de către fraţii Greceanu. Provenind din acelaşi secol, dar din altă arie culturală românească şi avînd ca model Vulgata, Noul Testament de la Bălgrad este reprezentativ pentru categoria textelor culte care utilizează mai degrabă rar construcţiile a fi + gerunziul/participiul, adică fără a crea o astfel de abundenţă în limba română.

Sub FA, 9, 28 se întîlneşte perechea: „Şi era cu ei întrînd şi eşind în Ierosalim” (NTB), alături de: „Şi era cu ei întrînd şi ieşind în Ierusalim” (BB). În textele de referinţă apare: Paragenovmeno" deV eij" JIerousalhVm ejpeivrazen..., (Sept.) şi: „Et erat cum illis intrans et exiens in Ierusalem...” (Vulg.). Concordanţa demonstrează că şi autorii NTB puteau fi determinaţi să opteze pentru introducerea de astfel de structuri în textul lor şi în limba română. Studiind comparativ cazurile în care ei fac acest lucru, se observă că formele perifrastice din NTB, cum este acest imperfec,t pot apărea doar atunci cînd şi textul latin le conţine. Astfel se petrec lucrurile şi sub FA, 2, 2: „împlu toată casa unde era

204 Vezi studiile lingvistice la Biblia de la Bucureşti, ediţiile MLD (1988-

1997) şi Biblia 1688, elaborate de Vasile Arvinte.

Page 234: Norma Literara

De la traducere la norma literară

234

şăzînd” (NTB), alături de „umplu toată casa unde era şăzînd” (BB), redînd hjsan kaqhvmenoi, adică „erant sedentes”; FA, 5, 25: „Iaca, bărbaţii ce-i puset în temniţă, sînt în besearică, stînd şi învăţînd pre oameni” (NTB), alături de „Iată, bărbaţii pre carii aţ pus în temniţă sînt în besearecă stînd şi învăţînd pre norod” (BB), în textul latin „sunt in templo stantes, et docentes populum”.

VI.5.2. Construcţiile intensive sînt un alt tip de ebraism caracteristic traducerilor biblice. Tiparul acestora este simplu, uşor de remarcat şi de reprodus, impunîndu-se conştiinţei aproape instantaneu, căci se adresează mai degrabă compartimentului afectiv decît celui raţional, ceea ce face ca, o dată impus, să activeze generînd noi forme concrete, precum şi variante ale tiparului iniţial.

VI.5.2.1. Astfel de situaţii pot fi ilustrate prin exemple precum: „mie făgădaş făgăduişi” (PO, Gen., 31, 13), „ennekem fogadast fogadal”, „votum vovisti mihi”; „Şi Iacov făgăduită făgădui şi zise” (PO, Gen., 28, 20), „Es Iacob fogadast fogada es monda”, „vovit etiam votus dicens” (Vulgata)205; „cu moarte veri muri” (PO, Gen., 2, 18), care nu poate urma magh.: „Halalnac Halaláual halsz”, ci: „morte morieris”206. Deşi construcţiile intensive în care verbul la un mod personal este reluat prin forma de gerunziu a aceluiaşi verb se înregistrează destul de rar în Noul Testament, ele nu lipsesc nici de aici: cu jurămîntu jură-se (CB, FA 2, 30), cu blăstăm jură-se (CP), cu

205 În textul Septuaginta: KaiV hujvxato jIakwVb eujxhVn, levgwn, „Et vovit Iacob votum, dicens”.

206 Vezi, însă, şi situaţiile în care textul românesc este fidel celui maghiar, neurmînd Vulgata: „cu moartea morţiei veri muri” (Gen., 20, 7), „halalnac halalaual halsz”, „morte morieris” şi: „cu moartea morţiei va muri” (Gen., 26, 11), „halalnac halalaual hallyon”, „morte morietur” (Vulgata), qanavtw/ ejvnoco" ejvstai, „morte obnoxius erit” (Septuaginta), cazuri în care construcţia intensivă, prin exagerare, devine un nonsens, apoi: „tot oarecine va face lucru sămbăta, cu moarte să moară” (Ex., 31, 15), „Minden valaki dolgot teszen szombaton, halállal hallyon”, „omnis qui fecerit opus in hac die morietur”. Pentru situaţia din NTB şi din BB, vezi BB 2001-2002, I, p. XLII, XLVII, L-LI şi II, p. LXXIV-LXXV.

Page 235: Norma Literara

Traducerea prin calc

235

giurămînt să giură (NTB), cu jurămînt au jurat (BB), în gr. oJvrkw/ wjvmosen, în sl. cletvo7 clets™ ; cu contenemîntul se cuntenim (CB, FA 4, 17), cu oprire să oprim (CP), cu certare să contenim (NTB), cu înfricoşare să înfricoşem (BB), în gr. ajpeilhswvmeqa, în sl. pr1çenyem0 zapr1tim ; cu continimîntu cuntinim (CB, FA 5, 28), cu oprire oprim (CP), cu contenire am poruncit (NTB), cu poruncă am poruncit (BB), în gr. paraggeliva/ parhggeivlamen, în sl. zapr1çenye zapr1tihom 207.

VI.5.2.2. Pentru unii traducători, o astfel de construcţie este deosebit de importantă, astfel că pînă şi în situaţiile în care modelul cult asumat nu o conţine, ei găsesc surse care o conţin şi pe care le urmează. „Şi ei au luat cîte au făcut Miha şi pre preotul carele era lui şi au venit asupra Leasii, preste norod ce odihniia şi nedejduia pre nedeajde;” (BB, Judecătorii 18, 27). În textul grecesc este vorba despre: laoVn hJsucavzonta kaiV pepoiqovta; într-o traducere modernă, spre exemplu, redat prin: „un peuple tranquille et confiant” (B.Jer.). În acest caz, textul slavon este cel de la care se inspiră traducerea românească. Cazul arată cum traducătorii deprinseseră structurile şi puteau găsi căi de a ebraiza, sub aspect formal, segmente de text.

VI.5.2.3. Rigoarea formală a BB, aparent mai apropiat de textele secolului al XVI-lea, este mai degrabă respinsă de NTB, în favoarea fluentizării textului. În general, traducerea din NTB este mai aproape de limba română, se ridică la un nivel de înţelegere mai general, fiind şi mai potrivită sub aspectul sensului, BB punînd preţ pe fidelitatea faţă de forma textului grecesc. Faptul se observă şi din analiza unui alt tip de construcţii.

VI.5.3. Construcţiile pasive se constată ca o prezenţă masivă în BB, dar nu şi în NTB.

207 Sl. zapr1 [ tati avea sensuri precum ‘diastevllesqai, iubere’,

‘ejpitavssein, paraggevllein, praecipere’, iar sl. zapr1 [ teni3 avea sensul ‘ejpitivmhsi", ejpitivmion, obiurgatio’ (în BB, sub Iez., 13, 14, apare „vă veţi conceni cu mustrări”).

Page 236: Norma Literara

De la traducere la norma literară

236

VI.5.3.1. În felul acesta, se pot înregistra cazuri precum: „Atuncea Iisus dus fu de Duhul în pustie, să să ispitească de diavolul” (NTB, Mt. 4, 1), „Atuncea Isus aduse-să de Duhul la pustie să să ispitească de diavolul” (BB)208. Elementul evidenţiat redă gr. ajnhvcqh, în textul latin: „ductus est” (v. şi FA 8, 32, unde apare „dus fu” (NTB), faţă de „să aduse” (BB), hjvcqh „ductus est”, în CB: aduse-se, în CP: purtă-se); „Şi adusără capul lui în blid, şi-l deade featei şi ia-l duse mîne-sa” (NTB, Mt. 14, 11), alături de: „Şi să aduse capul lui în blid, şi să deade featei şi-l duse mîne-sa” (BB), ceea ce redă gr. kaiV hjnevcqh hJ kefalhV aujtou ejpiV pivnaki kaiV ejdovqh tw/ korasivw/..., în textul latinesc: „Et allatum est caput eius in disco, et datum est puellae...”.

VI.5.3.2. Aoristele pasive ajnhvcqh, hjvcqh, hjnevcqh, ejdovqh sînt redate cu consecvenţă în BB prin forme de reflexiv pasiv. În vreme ce revizorii BB au optat pentru îmbogăţirea limbii române literare cu o structură dedusă din aoristele pasive greceşti, se pare că NTB a primit sugestii din partea versiunii latine. Alături de cele de mai sus, o situaţie precum cea de sub FA 8, 32: „Ca o oae spre giungheare dus fu” (NTB), alături de: „Ca o oaie spre jungheare să aduse” (BB), ceea ce, în textele de referinţă, apare astfel: wJ" provbaton ejpiV sfaghVn hjvcqe, respectiv: „Tamquam ovis ad occisionem ducuts est”, indică foarte probabil că, la nivelul NTB, corespondentul fidelităţii BB faţă de text îl constituie – într-o măsură mai mică, desigur – fidelitatea faţă de textul latinesc ori sugestiile din această direcţie.

VI.5.4. Prezenţa acestor construcţii în vechile traduceri româneşti ale textului biblic constituie o marcă a faptului că traducătorul (pe lîngă o incontestabilă tendinţă de a nu se abate prea mult de la forma textului

208 O discuţie separată merită partea a doua a frazei, în care cele trei texte

ating identitatea. Traducînd NTB astfel structura peirasqh`nai uJpo tou dibovlou, în textul latin: „ut tentaretur a Diabolo”, revizorii BB nu vor avea nici o ezitare în a copia întocmai varianta NTB. Este un caz în care, datorită traducerii fidele a textului grecesc de către NTB, BB se arată lipsit de orice rezerve sau întîmpinări, foarte prompt în a opera modificări în situaţiile în care NTB se abate de la textul grecesc.

Page 237: Norma Literara

Traducerea prin calc

237

sursă şi model) este conştient de valoarea şi semnificaţia respectivelor structuri. Comportamentul general al traducătorilor arată că ei sînt conştienţi de solicitările pe care astfel de construcţii le ridică asupra limbii şi a cititorilor. Totodată, însă, ei sînt conştienţi şi de presiunile pe care aceste structuri le exercită asupra traducerii şi a traducătorului. Neprezenţa acestor construcţii în toate situaţiile în care un model sau altul ar fi cerut-o indică, în primul rînd, capacitatea traducătorului de a discerne asupra modelelor, extrăgînd din acestea elemente şi sugestii în măsură să îmbogăţească realmente rezultatul muncii sale. Practic, în felul în care resimt şi gestionează aceste presiuni, se află şi deosebirile dintre traducători şi dintre rezultatele actelor lor.

Prezenţa construcţiilor pînă acum prezentate este supusă nivelului de dezvoltare a compartimentului sintactic al limbii române vechi. Constrîngerile literalismului îşi găsesc o supapă în posibilităţile unui sistem în care topica era destul de liberă, între formă şi conţinut neexistînd mereu o relaţie foarte strictă. În plus, punînd limba pe hîrtie, scrisul oferea posibilităţi nelimitate de punere în act a realizărilor concrete ale vorbirii şi ale normei incipiente. Această concurenţă, abia, va putea degaja, din întregul tumult al secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, norme şi principii de selecţie, chiar dacă destul de slabe, mai ales dacă privim la nivelul global al limbii române.

Lipsa de uniformitate a realizărilor concrete ale vechiului aspect literar românesc (fiecare arie cultural-geografică încercînd să forjeze, să deţină şi să impună propriul rezultat) este susţinută şi de manifestarea cu putere a unor tendinţe contrarii [de a imita un model (CB), de a urma graiul local pînă la a încerca producerea unei norme literare în concordanţă cu acesta (CV, CS), de a împrumuta elemente ale altor graiuri spre a produce un text inteligibil tuturor românilor (PO, NTB, VS), de a produce o normă literară în concordanţă cu un model cult de prestigiu (BB), de a produce o normă literară, atît pe baza graiului local, cît şi pe cea a unui model străin (VS, CP)]. Tendinţa generală este de a produce forme marcate [+cult], traducătorul generînd astfel de forme şi cînd sursa nu îl constrîngea în această direcţie, imitînd un model deja

Page 238: Norma Literara

De la traducere la norma literară

238

deprins şi conotat ca fiind cult, la care se adaugă tendinţa de a menţine astfel de construcţii din cauze de ordin stilistic.

Desigur, există destul de multe situaţii în care traducătorii aceştia traduceau cuvinte, în înşiruirea lor din textul de tradus, ceea ce reflecta o „tehnică de traducere” primitivă, un nivel. Cel mai adesea, însă, construcţiile în discuţie sînt cunoscute traducătorului, chiar dacă nu-i sînt familiare nici lui, nici limbii române. De aceea, reticenţelor începutului, le urmează uzul, abuzul şi abandonul. Traducătorul PO, de pildă, utilizează construcţiile în mod deliberat şi chiar interesat (el avea de demonstrat unei părţi a Bisericii că este adevărat ceea ce s-a scris în Prefaţă: traducerea urmează textete declarate în prefaţă, texte recepte pentru Biserica Ortodoxă, fiind din categoria celor care prezintă aceste construcţii din abundenţă). Performanţele sale, însă, arată că acestea nu erau indispensabile limbii române, posibilităţile sintactice ale limbii române oferindu-i libertăţi, atît pentru a transla construcţiile şi a le pune la lucru, cît şi pentru a le echivala cu forme în spiritul limbii române. Posibilitatea traducătorilor de a produce aceste construcţii, alături de neutilizarea lor sistematică demonstrează, în esenţă, relaţia dintre posibilităţile limbii române şi propensiunile naturale ale acesteia. Utilizarea unei astfel de construcţii în textele româneşti rămîne o problemă de opţiune, determinată de anumiţi factori, dar care nu au forţa unui act coercitiv căruia traducătorul nu i s-ar putea sustrage.

În esenţă, deşi necaracteristice limbii române, astfel de construcţii aveau particularităţi ce permiteau reproducerea şi funcţionarea lor în diferite limbi. Reproduse ca urmare a manifestării unor procese conştient orientate, aceste construcţii derivau, parţial, din dorinţa de a reflecta caracteristicile formale ale textului sacru şi formele textului-sursă, uneori poate şi din convingerea că o astfel de fidelitate atrage cu sine şi acurateţe în redarea conţinuturilor, alteori pentru că erau socotite ca mărci ale unor modalităţi superioare de exprimare. În ultimă instanţă, reproducerea lor a constituit un util proces de exersare a valenţelor şi capacităţilor limbii române în direcţia dezvoltării aspectului literar.

Page 239: Norma Literara

VII. Traducerea prin compilaţie Aceasta este o modalitate de traducere stimulată de prezenţa mai

multor surse, conjugată cu dorinţa de a le îngloba. Existenţa mai multor surse continuu consultate sporeşte şansele ca traducătorul să înţeleagă realmente conţinutul textului totodată, astfel se dezvoltă şi pun în act capacităţile de exprimare ale limbii-ţintă, textul crescînd pe seama surselor sale, prin lectura paralelă a acestora, urmată de construcţia noului text.

Desigur, fiind o activitate umană vie, procedeul compilaţiei cunoaşte grade. Între cazul edificării versetului ca rezultat al reconstruirii acestuia prin urmarea întocmai a celor două versiuni puse la contribuţie şi cazul în care versetul rezultă din contopirea inextricabilă şi fără urme a ceea ce apare în versiunile model se află cîteva trepte intermediare între care dificultăţile de a diferenţia sînt depăşite doar de riscurile unei astfel de operaţii, precum şi de inutilitatea practică a rezultatelor astfel obţinute209. De aceea, în cele ce urmează, situaţiile concrete aparţinînd acestei categorii vor fi prezentate succesiv, înşiruindu-se gradat, dar într-o singură categorie.

VII.1. Un prim exemplu – pe cît de banal, pe atît de clar – care ilustrează contribuţia explicită a ambelor versiuni străine la obţinerea unei traduceri româneşti apare sub Ex., 6, 9. Secvenţa: „Moisi aceastea spuse ficiorilor lu Israil toate” (PO) reuneşte elemente din: „Moses ezeket meg mo~da az Izrael fiainac”, precum şi din: „naravit ergo Moses omnia filiis Israhel”. După cum se vede, uneori, compilaţia nu consistă în a face din două versiuni una singură care să cuprindă tot ceea ce

209 Uneori – datorită conţinutului de exprimat, precum şi datorită posibilităţilor limitate de a exprima acel conţinut în feluri variate (chiar în cazul sistemelor lingvistice diferite) – asemănările dintre textele maghiar şi latin sînt atît de mari încît posibilităţile concrete ale unei terţe limbi de a exprima variat acele conţinuturi sînt foarte reduse. În aceste cazuri, este dificil să se vorbească despre o compilaţie propriu-zisă, textele model semănînd foarte mult, textul terţ cuprinzînd în mod firesc şi inevitabil ceea ce cuprind modelele sale.

Page 240: Norma Literara

De la traducere la norma literară

240

apare în cele două (din textul latin, ergo nu trece în cel românesc), ci doar în alcătuirea unei traduceri care să selecteze în modul cel mai armonios elementele care, puse împreună, pot oferi cititorului o imagine completă asupra conţinutului textului. Chiar dacă uneori este nevăzută, contribuţia celor două surse la edificarea textului este mult mai împletită decît pare. După ce contribuie împreună la formarea înţelesului textului biblic în mintea traducătorului, cele două texte participă, în variate moduri, separat şi împreună, la transformarea sensurilor înţelese în forme de exprimare a lor, prin care se redau, la nivelul cerinţelor normei literare, conţinuturi şi forme gramaticale şi lexical-semantice.

VII.2. La alte dimensiuni se petrec lucrurile în cazul Ex., 12, 24. După lectura ambelor versiuni străine şi înţelegerea în conţinut a versetului, traducătorul român s-a folosit de elemente ale ambelor texte pentru a croi textul românesc210. Astfel că: „Socotiţi, derept aceaea, acest cuvînt de leage tu şi feciorii tăi pănă în vecie” (PO) se arată a fi un verset apărut ca urmare a unui proces de întrepătrundere secvenţelor: „custodi verbum istud legitimum tibi et filiis tuis usque in aeternum” şi „Örizzetec meg ezokaert eszt è dolgot, tü es à tü fiaitoc öreckivalo meg tartassal”.

Asemănarea textului românesc cu cel latin şi cu cel maghiar - fără ca între surse să existe o asemănare proporţională - face adesea să lipsească certitudinea că textul românesc s-ar fi construit (exclusiv) pe seama unuia dintre cele două. Netraducînd mereu cuvînt cu cuvînt, compilînd, traducătorul român putea să aducă modelului său, în cadrul procesului de traducere, modificările de ordin formal cerute de limba română. În astfel de cazuri, mai degrabă decît a spune că aceste segmente pot decurge din oricare sursă, trebuie spus că ele sînt construite prin observarea, cîntărirea şi compararea soluţiilor din surse, cu curăţarea nuanţelor cu care structurile idiomatice încarcă, spre a înţelege şi reda esenţele.

210 Vezi şi Ex., 12, 25.

Page 241: Norma Literara

Traducerea prin compilaţie

241

VII.3. Adeseori textul de tradus ridică dificultăţi în calea înţelegerii (adesea, el însuşi rezultat al compilării nereuşite sau al unor surse contradictorii) ori conţine modalităţi de exprimare metaforică, formule idiomatice care duc la obscuritate semantică. Apelul la mai multe surse şi compilaţia pot ajuta la depăşirea respectivelor dificultăţi. Astfel par a se prezenta lucrurile în cazul unuia dintre cele mai importante, dar obscure segmente din Geneză: „Au nu aşa? Să veri face bine lua-veri plată. E să rău, aşi naintea uşei păcatul tău va fi. Ce nu te lăsa voiei lui, ce tu domneşte lui” (PO, Gen., 4, 7). În textul maghiar apare: „Nem de igy vagyoné? Ha lót chelekedel, kedues vagy: De ha nem iol chelekedel: Az Azto elött Nyugszic a Bün. De te ne tedd ö keduét, hanem vralkodgyal rayta”, Vulgata prezentînd: „nonne si bene egeris recipies sin autem male statim in foribus peccatum aderit sed sub te erit appetitus eius et tu dominaberis illius”.

La început, versetul echivalează expresia din textul maghiar. Apoi se îndreaptă către textul latin, după care versiunea latină începe să sufere aportul lămuritor din partea celei maghiare. Acesta este un exemplu de traducere în care textul latin a primit ajutor din partea celui maghiar, dar ponderea ajutorului a devenit mai mare decît cea a versiunii ajutate. Principala cauză se află în aceea că versetul era unul dificil de tradus la un nivel de înţelegere adecvat cititorului.

De altfel, acest verset ridică mari probleme de traducere, în opinia unor traducători fiind corupt sau compilat. Faţă de aceea ce apare în textul ebraic: תשוקתו ואתה תמשל־בו׃ 䑨אם־תיטיב שאת ואםלאתיטיב לפתחחטאת רבץ ואלי Oare nu este aşa? Dacă faci bine, faţa ta se ridică211, iar de nu faci‘ הלואbine, păcatul la uşă zace. El te doreşte, dar tu trebuie să-l domini’, Septuaginta prezintă o interpretare: Oujk ejaVn ojrqw~" pro"enevgkh/", ojrqw~" deV mhV dievlh/", hJvmarte"; hJsuvcason: proV" seV hJ ajpostrofhV

211 În versetul precedent, Yahweh îl întrebase pe Cain: „De ce te-ai mîniat

şi de ce a căzut faţa ta?”. Dacă în loc de căderea feţei se traduce prin: „(...) de ce te-ai posomorît?”, sensul părînd a fi acesta, atunci, în versetul următor, se utiliza o formă cu valoarea ‘luminat la faţă’, adică ‘binedispus’, precum în textul maghiar.

Page 242: Norma Literara

De la traducere la norma literară

242

aujtou~, kaiV suV ajvrxei" aujtou~, ceea ce se poate reda astfel: ‘Oare, dacă oferi corect, dar nu faci împărţeala drept, nu ai păcătuit? Fii împăcat: către tine tinde el, dar tu îl vei avea în stăpînire’. Privind lucrile din această perspectivă, interpretarea din comentariul care apare în de Carrières capătă temei212. Soluţia completă se află tot în textul ebraic, fiind vorba despre una dintre cele mai preţioase dezvăluiri asupra mecanismelor de funcţionare a lumii şi de unul dintre cele mai pline de esenţă sfaturi pe care, de timpuriu, Divinitatea îl oferă omului.

VII.4. Destul de bine întreţesute la nivelul textului românesc apar sursele străine în Ex., 16, 15. Secvenţa: „dziseră unul cătră alalt: «Manahu», carea seamnă: «Ce e aceasta?» Că nu ştiia ce ară fi” (PO), are porţiuni degajate atît din: „mondanac egymasnac: Es Ma~n: Mert nem tudgyac vala michoda”, cît şi din: „dixerunt ad invicem man hu quod significat quid est hoc ignorabant enim quid esset”. Cînd textul pare a fi construit prin urmarea versiunii maghiare, apar indicii care indică orientarea către textul latin, ceea ce arată nu doar că traducătorul român consulta ambele texte, ci şi că nu avea reţineri în a le pune pe ambele la contribuţie, şi încă pe porţiuni foarte scurte.

212 „Nonne si bene egeris, recipies. Tum quietem, et gaudium

conscientiae, tum favorem meum, utque simili signo, et igne nimirum de coelo misso, attester te tuaque munera mihi placere. – Inforibus peccatum aderit. Id est poena peccati, quae quasi canis au cerberus cubans fores obsidet peccati vindex. Canis hic est vermis conscientiae, mentis turbatio et indignatio, ira Dei, omnesque aerumnae praesentes, et aeternae, quibus Deus peccata punit. *Culpam poena premit comes, ait Horatius. – Sed te erit appetitus ejus. In hebraeo, et apud LXX est: Ad te conversio ejus, sensus est: peccatum ejusque appetitus, et concupiscentia te sollicitabit ad consensum, sed ita ut ad te converti, et a te consensum petere et impetrare debeat. Id noster interpres ad sensum clare vertit: Sub te erit appetitus ejus. *Dici etiam potest cum D. Chrysost., hom. 18 in Genesim, toV ejus, referri ad Abelem, ut sit sensus: Si bene egeris, Abelis voluntas tuo imperio subjecta erit, ut fratris minoris; quodam enim naturae jure natu majores auctoritatem quamdam in minores obtinent”.

Page 243: Norma Literara

Traducerea prin compilaţie

243

VII.5. Asemănător se petrec lucrurile sub Ex., 1, 5: „Era, derept aceaea, toate sufletele lor carii întrase lontru den trupul lu Iacov şaptedzeci; Iosif, iară, încă ainte de-aceea era în Eghipet” (PO), „Es mind a lelkec kic Iacobnac derekatol szakattanac vala, hétuenẽ valanac. Ioseph kedig még az elöt Egiptusba vala”, „erant igitur omnes animae eorum qui egressi sunt de femore Iacob septuaginta Ioseph autem in Aegypto erat”. Prima parte a secvenţei urmează textul latin, nu doar prin fidelitatea, în general, faţă de acesta, ci şi sub aspectul pe care îl capătă traducerea. Textul maghiar, urmîndu-l pe cel ebraic, spune că ‘toate persoanele care descindeau (lit. s-au rupt din şalele) din Iacob erau şaptezeci’. De aici doar se subînţelege că aceştia sînt cei care au intrat în Egipt. Textul românesc vorbeşte despre cei care au intrat în Egipt, oameni din neamul lui Iacob, şaptezeci. Această ambiguitate (lectura versiunii româneşti de către cititorul care lua atunci cunoştinţă de textul biblic permite, în egală măsură, ambele căi: toţi cei care au mers în Egipt erau din neamul lui Iacob, 70; toţi cei 70 din neamul lui Iacob au mers în Egipt)213 decurge din urmarea textului latin. Finalul versetului, însă, este dator versiunii maghiare. Oscilaţiile acestea, de la un model către altul, sînt de natură să nutrească tendinţele spre lejeritate, spre traducerea aproape liberă. Tot acesta, însă, este punctul de plecare şi al forţelor centripete care duc către fidelitatea maximă – cu consecinţele ei, dorite şi nedorite.

VII.6. Felul în care traducătorul român încearcă să pună la contribuţie ambele texte pe care le are ca model este evident sub Gen., 2, 6, unde apare: „Ce o fîntînă sau negură den pămînt stropind şi udînd toată faţa pămîntului” (PO). În Vulgata apare: „sed fons ascendebat e terra inrigans universam superficiem terram”, iar în textul maghiar: „De Köd megyen vala fel a Földröl, es neduesiti vala mind az egész Földett”. Există aici o aparentă contradicţie între lat. fons ‘izvor, sursă’ şi magh. köd ‘negură, ceaţă’. Termenul latin se justifică dacă ne

213 Situaţiile de acest fel sînt inevitabile. Însuşi textul ebraic prezintă

elemente de ambiguitate, interpretabile, uneori cu diferenţe majore între soluţii şi cu repercusiuni în consecinţe.

Page 244: Norma Literara

De la traducere la norma literară

244

raportăm la textul grecesc, unde apare phghv – acesta fiind mult mai generos sub aspect semantic214. Termenul maghiar indică faptul că această versiune decurge din cea ebraică, unde apare: ואד יצלה מן־הארץ, adică ‘Ci un abur urca din pămînt’. Aşadar, textul românesc redă ceea ce apare în cel latin, fons, dar nu abandonează ceea ce apare în textul maghiar, köd, şi încearcă să le înglobeze pe ambele, conjuncţia nemarcînd o glosă în text, ci mai degrabă nedumerirea traducătorului.

Deşi dă dovadă de atenţie, traducătorul român nu redă predicatul (cu toate că era legată de propoziţia anterioară, cea de aici îşi avea propriul predicat: verbul a fi; e drept, fără a fi nepotrivit, el nu era nici cel mai indicat aici). Nu apar nici ascendebat, nici „megyen vala fel”. În schimb, apar două verbe la modul gerunziu, care redau, în ordine, inrigans, respectiv neduesiti vala. Mai este de remarcat că traducătorul român păstrează gerundivul şi nu urmează forma maghiară, de imperfect.

VII.7. Un amestec, aproape confuz, între cele două versiuni de la baza PO apare sub Ex., 1, 17. Principalul text urmat pare a fi cel latin, dar cu participarea sugestiilor dinspre textul maghiar. Chiar astfel, amestecul dintre versiuni face ca anumite elemente explicative să transforme sfîrşitul versetului într-un loc ambiguu. Faţă de textul românesc: „şi nu făcură după porunca împăratului Eghipetului, numai carii era feciori ei ţinea şi-i lăsa să viiadze” (PO), a cărui primă parte decurge din textul latin: „et non fecerunt iuxta praeceptum regis Aegypti sed conservabant mares”, textul maghiar apare astfel: „es nem chelekedenec à kepen, mint az Egiptusnac kiralya hadta vala, hane ~ à firfiu magzatotis élni hagyac”.

Textul românesc pare a fi destul de neglijent construit în acest loc, deoarece, după ce arată că moaşele nu au făcut cum le spusese faraonul

214 În de Carrières apare următoarea explicaţie: „Sed fons. Quidam

vaporem intelligunt. August., 5 de Gen., c. 10, ait, fortasse fontem pro fontibus positum. Cornelius putat vocem אד ed significare inundationem, hoc est abyssum illam primigeniam aquarum, de qua dixit c. a. n. 2; haec enim e terra videbatur emergere et ascendere, irrigabatque et tegebat totam terram”.

Page 245: Norma Literara

Traducerea prin compilaţie

245

(să omoare toţi nou-născuţii de sex masculin), dă de înţeles că păstrau în viaţă doar nou-născuţii de sex masculin. Urmarea pînă la capăt a textului latin i-ar fi permis traducătorului român evitarea acestei traduceri. Segmentul maghiar corespunzător, „hane~ à firfiu magzatotis élni hagyac” spune acelaşi lucru: ‘căci şi odraslele bărbăteşti le lăsară să trăiască’, însă într-o formă mai complicată decît cea latinească. Traducătorul român a ales urmarea textului maghiar, dar nu a fost atent. El a absolutizat magh. hane~ – element ce leagă părţile enunţului, conţine o negaţie, dar nu una restrictivă precum în textul românesc. Apoi, a fost neglijent faţă de magh. magzatotis, considerînd finala ca pe o conjuncţie copulativă, iar nu ca pe un adverb. De fapt, aceste două elemente susţin incluziunea pruncilor de gen masculin (precum în latină şi în maghiară), şi nu pe cea a exclusivităţii lor (precum în română). Spre deosebire de textele model, PO conţine două verbe în partea finală, modalitate de redare a lat. conservabant (ţinea) şi a magh. „élni hagyac” (a lăsa să viiadze)215.

VII.8. Pe de altă parte, consultarea atentă şi la tot pasul a ambelor modele străine este o constantă care face ca traducerea românească să fie superioară unei traduceri ce urmează unui singur text. Este adevărat că, aici, lipseşte nivelul primitiv – precum în CV – de unitate a textului, de asemenea, în acest fel apar unele erori de traducere, date tocmai de bogăţia informaţiilor şi de pregătirea traducătorului, care nu se arată a fi un profund cunoscător al textului şi care nu reuşeşte mereu să atingă nivelul ridicat al celor două versiuni străine. La scara evoluţiei actului cultural al traducerii în limba română, însă, felul în care se desfăşoară traducerea unor texte precum Palia de la Orăştie şi Noul Testament de la Bălgrad este, în mod hotărît, rezultat al unui progres remarcabil în planul aplicat al traducerii.

215 Vezi şi „şi socotiţi această dzi în seminţele voastre cu ţietură de

vecie” (PO, Ex., 12, 17), alături de: „tü es à tü vta ~atoc valoc örecke valo meg tartassal” şi de: „et custodietis diem istum in generationes vestras ritu perpetuo”.

Page 246: Norma Literara

De la traducere la norma literară

246

O astfel de combinare apare evidentă sub: Ex., 34, 29: „şi nu ştiia cum obradzul lui luciu ară fi de besuduitul şi soţiia ce fu cu Domnul” (PO). Segmentul acesta pune la contribuţie aproape în mod inextricabil, lat: „et ignorabat quod cornuta esset facies sua ex consortio sermonis Dei” şi magh.: „es nem tudgya vala, hogy az ö ortzainac Böre fénleneiec, ezért, hogy az Istennel szolot vala” (care redă întocmai ceea ce apare în textul ebraic ‘şi nu ştia că pielea feţei sale străluceşte, de aceea, căci discutase cu Dumnezeu’). Traducerea românească a acestui verset a fost făcută urmînd textul latin. Obişnuita lectură paralelă a celor două texte a evidenţiat diferenţa, din diferite motive traducătorul român preferînd soluţia din textul maghiar, cea pe care a integrat-o în versetul construit pe baza Vulgatei. Este de remarcat că traducerea românească nu optează pentru urmarea lat. cornuta, ci a magh. fénleneic, însă opţiunea se face doar la nivel semantic, deoarece luciu este o formă adjectivală, iar nu una verbală216.

Textul ebraic este: הומש לא־ידע כי קרן עו◌ר פניו ‘şi Moise nu ştia că străluceşte pielea feţei sale’, celelalte traduceri folosind aici termenii proprii pentru conceptul ‘strălucire’ kaiV Mwush~" oujk h/[dei oJvti dedovxastai hJ o[yi" tou~ crwvmato" tou~ prwswvpou aujtou~ ejv tw~/ lalei~n aujtoVn aujtw~/ (Septuaginta), „(…) die haut seines Angesichts glänzte” (B.germ.), (the skin of his face shone” (K.J.), „arcának bőre ragyog” (B.magh.), „la peau de son visage rayonnait” (B.Jer.). Situaţia din textul latin pare a se datora unei opţiuni a lui Hieronym. Ebr. qeren avea ca sens de bază ‘corn, excrescenţa de pe osul frontal al

216 Această situaţie arată că textul românesc nu se edifica prin urmarea

obedientă a unui model. Autorul PO arată că, după ce citeşte textul de tradus, încearcă să pătrundă şi să redea conţinutul, construieşte în limba română o frază căreia încearcă să-i confere unitate şi coerenţă, în felul cerut de limba română. Sub acest aspect, texte precum PO şi NTB se prezintă în destul de multe locuri comportamente care arată că nu erau simple traduceri ale unor texte străine, ci rezultate ale încercării de a avea în limba română conţinutul de gîndire aflat în textul sacru. Fireşte, această intenţie era copleşită uneori de feluriţi factori concreţi, de la neînţelegere pînă la constrîngeri de ordin lingvistic.

Page 247: Norma Literara

Traducerea prin compilaţie

247

cornutelor’. De aici se dezvoltă direct şi firesc sensuri datorate întrebuinţărilor date de om cornului de animal: ‘instrument de cîntat’, ‘recipient’. Prin asocieri şi metaforizare, termenul capătă sensuri figurate precum: ‘rază de lumină, strălucire’ şi ‘putere’217. Corespondentul grecesc, kevra" (kevra), era încă mai bogat în sensuri figurate, de la sensul figurat ‘excrescenţă, proeminenţă’ ajungînd să se refere la extremităţile diferitelor realităţi (ape, munţi, felurite obiecte cu ascuţişuri, dispunerea unei armate, nave etc.) sau chiar la concepte mai abstracte (‘un anumit tip de sofism’). De asemenea, termenul se specializase prin intermediul a nenumărate derivate şi compuse, care aveau a exprima numeroase sensuri, mai ales figurate, uzuri pe care şi latina le adoptase pentru cornu, urmînd modelul grecesc. Cu toate acestea, nu există dovezi care să arate că gr. kerav" şi lat. cornu ar fi avut valori care să permită asignarea sensului ‘strălucire’. Avînd în vedere ceea ce urmează în continuare: „videntes autem Aaron et filii Israhel cornutam Mosi faciem timuerunt prope accedere / vocatique ab eo reversi sunt tarn Aaron quam principes synagogae et postquam locutus est / venerunt ad eum etiam omnes filii Israhel quibus praecepit cuncta quae audierat a Domino in monte Sinai / impletisque sermonibus posuit velamen super faciem suam / quod ingressus ad Dominum et loquens cum eo auferebat donee exiret et tunc loquebatur ad filios Israhel omnia quae sibi fuerant imperata / qui videbant faciem egredientis Mosi esse cornutam sed operiebat rursus ille faciem suam si quando loquebatur ad eos” (Ex., 34, 30-35), este greu de susţinut că Hieronym a făcut o confuzie semantică între ‘coarne’ şi ‘strălucire’, crezînd că în urma discuţiei cu Yahweh şi, mai ales, a faptului că îl văzuse pe acesta, lui Moise îi apăruseră coarne pe faţă şi nu că faţa sa dobîndise o strălucire supraumană218. De altfel, mai multe zeităţi ale Orientului Mijlociu erau reprezentate cu coarne, dar, precum metafora din limbaj, rolul acestei imagini era de a figura strălucirea şi puterea. Credem că nu aici este vorba despre o confuzie a lui Hieronym, despre o

217 Verbul corespunzător, qāran, avea sensuri precum ‘a avea coarne’, ‘a

radia, a străluci’, ‘a fi puternic’. 218 Explicaţia din subsolul ediţiei de Carrières este cît se poate de

grăitoare şi de firească: „Ignorabat quod cornuta esset facies sua. Quod fulgor emicaret, et quasi radii ac cornuta de capite ejus erumperent”.

Page 248: Norma Literara

De la traducere la norma literară

248

echivalare eronată a unui termen polisemantic. În fapt, ebr. qeren nu era un termen cu mai multe sensuri diferite, ci unul care de la sensul de bază dezvoltase mai multe valori şi conotaţii ale căror relaţii cu sensul fundamental erau cît se poate de transparente. Oricare din sensurile derivate trimitea la imaginea vizuală a cuvîntului, percepută fie la modul concret, fie la cel abstract. Este mai probabil ca, în acest caz, Hieronym să fi oferit echivalentul formal al termenului din textul ebraic încercînd să opereze un calc semantic.

VII.9. Un alt tip de compilaţie apare sub Gen., 4, 26: „Şi Sit încă făcu un fecior, care chiamă Enos. Acela începu a chema într-ajutoriu numele Domnului; în acea vreame începură numele Domnului a propovedui”, derivă atît din: „sed et Seth natus est filius quem vocavit Enos iste coepit invocare nomen Domini”, cît şi din: „Sethis nemze egy fiat, es Enosnac neueze: Ackor kezdetéc az Istennec Neus segetsegül hiuatnyi”. Ambele modele prezintă elemente proprii. În urma consultării celor două, traducătorul român, din motive care nu pot fi argumentate, căci alteori nu procedează în acelaşi fel, hotărăşte să înglobeze în textul său ceea ce apare în ambele modelele, dar şi să combine acele elemente (ideea de ‘ajutor’ lipseşte din textul latin, ea este luată din textul maghiar, dar dusă într-o porţiune care lipseşte din acesta).

Ideea textului ebraic (ששי) אז הוחל לקר◌א בשם יהוה׃ era: ‘atunci se începu a se chema (idolii) cu numele Eternului’. Unele versiuni interpretează în acest loc sau îl lasă ca atare (în Septuaginta: OuJ~to" hjvlpisen ejpikalei~sqai toV ojvnoma Kurivou tou~ Qeou~), ‘hic speravit invocare nomen Domini Dei’, în vreme ce de Carrières comentează: „Sensus est, tunc temporis, auctore et suasore Enos, coepise homines passim, et publice certis caeremoniis, et conceptis precum formulis, Deum colere”. În versiunea maghiară, la „segetsegül hiuatnyi” apare următoarea notă marginală: „Nem hogy annac elötte is segetsegül nem hittac volna. De miert hogy a Cainnac gonassagaert meg küssebedet vala, eckor vyonan meg epittetéc” ‘nu în sensul că pînă atunci ei nu ar fi crezut. Ci pentru că, după ce datorită răutăţii (păcătoşeniei) lui Cain scăzuse, de atunci s-a întărit (au întărit-o) iarăşi’. (Enos semnifică ‘muritor’.)

Page 249: Norma Literara

Traducerea prin compilaţie

249

VII.10. În acelaşi fel rezultă şi ceea ce apare sub Ex., 21, 3: „Cu ce veşmînt va întra la tine, cu acela iasă, să fără muiare au mers la tine, fără muiare să meargă de la tine, iară să au venit cu muiare, cu muiarea-şi iasă afară”. Partea de început a versetului nu există în textul maghiar, dar apare în Vulgata: „cum quali veste intraverit cum tali exeat si habens uxorem et uxor egredietur simul”. După aceea, însă, traducătorul român nu continuă acelaşi text, ci trece la cel maghiar: „Ha feleségnékül ment hozzad, feleségnékül me~nyenki: Ha kedig felességel iöt, mind felességestöl kime~nyen” 219.

M. Roques, st.cit., p. 530-531, consideră ca fiind surprinzătoare o astfel de situaţie de juxtapunere a celor două texte. Plecînd (datorită unui astfel de exemplu) de la ipoteza că modelul latin al PO trebuie să fi fost un text de tipul celui imprimat de Osiander, M. Roques nu reuşeşte să găsească respectivul text. Fără a nega o astfel de posibilitate, privind la ansamblul Paliei de la Orăştie şi observînd felul în care aceasta se construieşte prin continua lectură paralelă a Pentateuhului lui Heltai şi a unei ediţii a Vulgatei, se impune prin evidenţă ideea că tendinţa principală a unor traducători care aveau două modele era de a compila. Două modele constituie îndemnul suficient şi posibilitatea optimă de a observa textele-sursă şi de a le pune la lucru. În plus, astfel, traducătorul observă virtuţile şi slăbiciunile modelelor şi se eliberează de a concepe modelul ca pe o realitate mistică şi imuabilă, văzînd textul sacru ca pe un text care poate cunoaşte variaţii şi variante, în funcţie de limba în care apare şi de traducătorul care îl furnizează. Din această perspectivă, este cît se

219 Precum în alte situaţii, între textele de bază există diferenţe, preluate

apoi de traducerile ulterioare. În textul ebraic – cel puţin în versiunile pe care am avut posibilitatea de a le consulta – secvenţa iniţială din Vulgata nu apare. Textul maghiar, aşadar, este conform cu cel ebraic. La rîndul său, textul german se alătură acestora: „Ist er ohne Frau gekommen, so soll er auch ohne Frau gehen; ist er aber mit seiner Frau gekommen, so soll sie mit ihn gehen”, de asemenea B.Orth. 2001: „Dac’a intrat singur, singur va ieşi; dac’a venit cu femeie, odată cu el va pleca şi femeie sa”, care urmează Septuaginta: EaVn aujtoV" movno" eij"evlqh/, kaiV movno" ejxeleuvsetai: eaVn deV gunhV sunei"evqh/ met j aujtou~, ejxeleuvsetai kaiV hJ gunhV aujtou~.

Page 250: Norma Literara

De la traducere la norma literară

250

poate de naturală încercarea sa de a îngloba în text toate elementele care, împreună, nu dăunează textului ca traducere.

VII.11. Există situaţii în care compilaţia poate fi demonstrată prin greşelile de traducere. Astfel, simpla comparaţie a versiunilor latină şi maghiară: „factumque est diluvium quadraginta diebus super terram et multiplicatae sunt aquae et elevaverunt arcam in sublimae a terra / vehementer enim inundaverunt et omnia repleverunt in superficie terrae porro arca ferebatur super aquas / et aquae praevaluerunt nimis super terram operitque sunt omnes montes excelsi sub universo coelo” (Gen., 7, 17-19), respectiv: „Es iöue az Özönuiz negyuen napig é földre, es a vizec meg áradanac, es a Barkat felemeléc s’ a föld fölett viselec. / Es a vizec el hatalmazánac, es igen meg neuekedenec é földen, vgyannyera, hogy a Barka láb vala a vizeken. / Es a vizec olly igen eláradanac, hogy minden Hegyenec mind az egész ég allat befedeszteténec”, cu cea românească: „Atunce vine potopul 40 de zile pre pămînt şi înmulţiră-se apele şi rădicară corabiia şi o înălţa în sus spre apă. Aşa crescură apele tare spre pămînt şi acoperiră-se toţi mu‹n›ţii înalţi de supt tot ceriul” (PO) arată că scurtimea celei din urmă are cauze datorate greşelii care urmează compilaţiei.

După cum se prezintă lucrurile, se pare că autorul PO a consultat ambele surse şi a citit o porţiune de text mai mare decît întinderea unui verset. Este foarte probabil ca pentru această porţiune a textului, versiunea maghiară să fi fost aleasă – datorită posibilităţilor mai mari pe care le oferă – spre a fi bază a unei traduceri. Părăsind temporar bunele deprinderi pe care le-a demonstrat pînă acum şi citind mai mult decît un verset, se pare că traducătorul s-a încurcat atît datorită sensurilor, cît şi datorită formelor. Astfel, versetul 17 este incomplet, după care urmează finalul versetului următor. Practic, versetul 17 are ca final sfîrşitul versetului 18: „Atunce vine potopul 40 de zile pre pămînt şi înmulţiră-se apele şi rădicară corabiia / şi o înălţa în sus spre apă”. Textul încadrează temporal potopul propriu-zis, după care descrie gradat creşterea apelor, cu efectele cele mai vizibile pe moment (creşterea apelor care ridicară arca de pe pămînt, creşterea tumultuoasă a apelor pe care arca plutea, acoperirea tuturor munţilor de ape).

Page 251: Norma Literara

Traducerea prin compilaţie

251

Similitudinea celor trei versete nu este doar de conţinut, căci textul maghiar chiar îşi începe versetele 18 şi 19 cu aceleaşi cuvinte. Deşi, pentru versetul 19, autorul PO pare a urma textul latin, căci cele două propoziţii sînt legate prin conjuncţia şi, ceea ce nu apare decît în textul latinesc „operitque”, în vreme ce textul maghiar prezintă în acel loc hogy, ceea ce se reda prin că, încît, dacă lucrurile ar sta astfel, greşeala ar fi fost aproape sigur evitată. Asemănarea dintre conţinutul versetelor, precum şi identitatea constatată la începutul versetelor maghiare 18 şi 19, pot arăta că, în principiu, avem a face cu două tipuri de abatere: homoeoteleuton şi anamneză eronată (două tipuri de greşeală caracteristice cazului în care autorul unei traduceri de tip compilatoriu, care urmăreşte constant cel puţin două texte, întîlneşte segmente similare ca formă sau/şi conţinut). Citind versetele 17 şi 18, şi considerînd că este mai potrivit a fi traduse pe urma versiunii maghiare, autorul PO nu a încheiat versetul 17 prin ideea textului: ‘apele ridicară arca deasupra pămîntului’. Modalitatea în care Vulgata şi textul maghiar încep versetul 18, printr-un intensificator („vehementer enim”, respectiv: „Es (...) olly igen”) reluat mai jos: „Et aquae praevaluerunt nimis super terram”, „Es a vizec el hatalmazánac, es igen meg neuekedenec é földen”, creează o relaţie în mintea traducătorului român, care notează doar: „Aşa crescură apele tare spre pămînt” etc.

Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, traducătorul român s-a încurcat în acest loc, tocmai datorită consultării ambelor versiuni care, o dată, s-au amestecat în mintea sa, apoi, datorită porţiunilor asemănătoare de la interiorul fragmentului, s-a ajuns la confuziile observabile la nivelul rezultatului traducerii. Probabil că autorul PO a urmat textul latin, dar a încercat să nu piardă unele secvenţe din textul maghiar.

Versetul continuă ideea celui precedent (unde se arată cîte zile şi nopţi a plouat). Dacă ar fi vrut să urmeze întocmai cursul relatării din Vulgata, autorul PO ar fi trebuit să înceapă acest verset cu un gerunziu.

VII.12. Alteori, compilaţia încearcă evitarea neînţelegerii (deşi rezultatul acesta nu devine implicit). Sub Ex., 1, 11: „lu Faraon dzidiră ceaste oraşe: Fitomul şi Romoşişe, de-a ţinearea corturile” (PO) finalul se construieşte atît prin contribuţia textului latin: „aedificaveruntque

Page 252: Norma Literara

De la traducere la norma literară

252

urbes tabernaculorum Pharaoni Phiton et Ramesses”, cît şi prin a celui maghiar: „Mert Pharaonac epitec è varosokat Pithont es Raemsest tárhaznac”. Este greu de ştiut ce a înţeles traducătorul român, şi, apoi, receptorul român, din sintagma „de-a ţinearea corturile”. Dificultatea în care s-a aflat traducătorul se reflectă în faptul că sintagma combină sugestiile celor două modele, magh. tárház ‘magazie, depozit, tezaur’, fiind completat cu lat. tabernaculum. În textul ebraic apare מםכנות ‘oraşe de provizii, oraşe-depozit’ (redat prin lat. tabernaculum)220.

După ce se spune că, prin muncă silnică, evreii au construit pentru faraon două oraşe, urmînd sugestia textului maghiar, traducătorul ne arată destinaţia lor „de-a ţinearea” ‘depozite’. Avînd în componenţă segmentul ház ‘casă’, termenul maghiar îl îndeamnă pe autorul PO către o completare, dar acesta o preia din textul latin, motiv pentru care apare cort. Se vede că traducătorul român nu a reuşit să ajungă la înţelegerea deplină nici urmărind textul maghiar, nici urmărindu-l pe cel latin. Apoi, acesta din urmă era de natură să-l încurce, prin comparaţie cu cel maghiar, datorită brevităţii sale, căci Vulgata nu reia termenul pentru ‘oraş’ (Limpede este textul german, care urmează întocmai pe cel ebraic, fără ignorarea anumitor elemente de redundanţă tipic orientală pe care, adeseori, încearcă să le menţină fără a incomoda prea mult textul german, într-o traducere atent elaborată: „Und sie bauten dem Pharao die Städte Pithom und Ramses als Vorratsstädte”)221.

220 Conform descoperirilor arheologice, se pare că era vorba despre un

singur oraş, Pi Ramesses, nu un simplu depozit fortificat, ci o adevărată capitală, foarte prosperă din punct de vedere economic, oraş a cărui existenţă a încetat relativ brusc.

221 Un secol mai tîrziu, BB va reda secvenţa prin: „(...) pre Pitho şi pre Ramesi, şi pre On, carele iaste Iliupolis”, întrucît astfel urmează textul grecesc: (...) thvn te Piqw kaiV Pamesh kaiV Wn, h{ ejstin JHlivou povli", din care lipseşte conceptul aici discutat, dar apare o adăugire finală.

Page 253: Norma Literara

VIII. Traducerea ca opţiune şi ca libertate În perioada de formare a normei literare, timp de cîteva generaţii,

traducătorii nu se aflau în situaţia de a deprinde şi folosi o normă literară deja constituită, ci de a participa activ la crearea acesteia. Ei nu aveau a transporta conţinuturi în cadrele unei norme, folosind un dat existent – eventual ajustabil în spiritul unor principii deja stabilite şi funcţionale. În încercarea lor de a reda texte culte, ei se aflau în situaţia de a face eforturi în vederea înţelegerii propriului sistem – privind la structura incipientă a aspectului literar, la cea a aspectului popular local şi la modelul străin – spre a crea ei înşişi principii de selecţie a materialului lingvistic, totodată apte pentru a asigura reproductibilitatea realizărilor lingvistice, în limitele rigorilor unei norme literare.

Întrucît sistemul nu-şi crease cadrele şi mijloacele de a se manifesta în modalităţile caracteristice unui aspect literar, în acea perioadă, presiunile pe care traducătorii şi revizorii le aveau de suportat decurgeau din interacţiunile petrecute între particularităţile aspectului popular local, caracteristicile lingvistice ale modelelor străine cu care relaţionau şi – pe fondul circulaţiei textelor şi a indivizilor – rezultatele la care ajunseseră diferitele variante literare locale.

Aceste presiuni se desfăşurau într-un cadru tensionat de două dominante: urmarea textului-sursă şi a limbii-sursă şi obţinerea înţelegerii textului de către receptor. Prima cale avea a asigura încheierea lucrului în conformitate cu anumite principii din epocă, fiind capabilă să asigure corectitudinea traducerii. Cea de-a doua, fără a ignora textul-sursă, urmărea un scop mai dificil de atins, dar care, în esenţă, era principala miză a traducerii. Aceste două mari dominante erau modulate de felurite alte scopuri derivate, precum şi de condiţiile particulare generate de universul cultural şi social în care se desfăşura traducerea.

În unele cazuri, ascultînd de necesitatea de a reproduce textul întocmai, dar avînd în minte că acel text ar trebui înţeles de un receptor concret – lucru care se petrecea prin intermediul unei limbi reale –, traducătorii se vor concentra şi în direcţia edificării unui aspect literar

Page 254: Norma Literara

De la traducere la norma literară

254

apt de a îndeplini acest deziderat. Apoi, conform cu trăsăturile definitorii ale mediului cultural, traducătorii vor opta pentru o sursă sau pentru mai multe, eventual cu consultarea şi a unor versiuni româneşti deja existente. Folosind mai mult decît o sursă, traducătorii pot dobîndi nivele superioare de înţelegere a procesului de traducere, croindu-şi calea către independenţa oferită de acest procedeu. Aici se află unul dintre motivele pentru care traducerile din spaţiul cultural românesc al secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea prezintă destule diferenţe sub aspectul concepţiei şi execuţiei, cu implicaţii asupra configuraţiei aspectului literar rezultat în fiecare dintre acestea.

Astfel, există traducători şi revizori care urmează cu destulă fidelitate modelele străine. În general, aceştia folosesc modelul în mod creativ, se inspiră din acesta, îi urmăresc construcţia şi funcţionarea pentru ca, apoi, observînd configuraţia şi posibilităţile propriului sistem, să edifice aici o normă echivalentă celei observate la model. Alţii observă modelul străin, aspectul literar şi pe cel popular românesc, dar numai pentru a afla căile pe care ar putea concepe şi pune în act mijloace adecvate de a exprima – în modalităţi culte şi inteligibile pentru cît mai mulţi utilizatori ai sistemului limbii române – respectivele conţinuturi.

Toate acestea, însă, nu pot fi mereu duse la capăt. Fie că se află sub imperiul unei concepţii, fie că este forţat de neajunsurile limbii române, prins între incompatibilităţile dintre limba română şi limba-sursă şi avînd de făcut faţă unor mize complexe şi divergente, traducătorul va prefera să se concentreze asupra mijloacelor şi modalităţilor de construcţie şi exprimare caracteristice limbii române sau să reproducă sugestiile şi chiar imaginea modelului. Precum se observă, în activitatea de traducere, încercîndu-se construirea unui aspect literar, sistemul este pus la lucru în funcţie de posibilităţile şi de capacităţile traducătorilor, de concepţiile şi scopurile lor, în relaţie cu rezultanta interacţiunilor dintre sistem şi modelul străin.

Deşi textele acestea se construiesc cu materialul lingvistic procurat de aspectele populare locale, adică pe baza unui sistem comun, nesemnificativ diferenţiat în plan local, concepţiile de la baza

Page 255: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

255

traducerilor determină multe dintre soluţiile de traducere alese, acestea avînd consecinţe asupra procedeelor lingvistice aplicate şi, aşadar, asupra rezultatelor. Vechea normă literară românească va purta urmele acestei baze diferenţiate, dar şi pe cele ale influenţelor exercitate de către sursele devenite modele, modulate de concepţiile şi nivelele de competenţă ale traducătorilor. De aceea, aspectele literare locale vor prezenta rezultate asemănătoare, dar neidentice ca formă, eficienţă şi posibilităţi. Cauza stă în ponderile diferite ale factorilor implicaţi în tot acest travaliu.

Cele care au permis, în primul rînd, ca aspectul literar românesc să se contureze în modalităţi diferenţiate au fost diferenţele dintre caracteristicile lingvistice ale modelelor urmate. Flexibilitatea modelelor, sugestivitatea şi capacitatea lor de a indica posibilităţi au contat mai mult decît alţi factori precum vechimea sau stabilitatea acestora.

Cu alte cuvinte, calitatea de model se află în capacitatea sa de a-şi plia sugestiile, în mod eficient, nevoilor structurale şi funcţionale pe care cealaltă limbă le are, adică de a se constitui în model şi călăuză pentru a genera un aspect literar constituit în chipul celeilalte limbi, iar nu în autoreproducerea sa riguroasă în formele celeilalte limbi (uneori, şi acestea modificate în chipul limbii-sursă), adică nu de a se constitui în tipar pentru a genera o replică fidelă.

De aceea, limbi precum slavona şi greaca nu au putut oferi limbii române sugestiile eliberatoare necesare pentru ca aceasta sa-şi găsească un drum propriu, nu i-au putut dezvolta capacităţile necesare pentru a-şi găsi în sine resursele şi modalităţile de constituire a unui aspect literar autonom. Contactul cu slavona şi cu greaca, luate ca modele, nu putea îndemna decît la încercarea de reproducere a acestora prin materialul limbii române. Contactul cu o limbă precum latina putea fi util nu prin aceea că oferea modelul unei structuri cimentate cu peste o mie de ani în urmă, ci prin sprijinul de natură genetică, care facilita regăsirea unor tipare şi utilizarea unor resurse compatibile la modul cel mai intim cu structurile de bază ale românei, în măsură să le hrănească pe acestea.

Page 256: Norma Literara

De la traducere la norma literară

256

Contactul cu o limbă precum maghiara sau cu limbile slave vii – care reuşiseră să facă paşi importanţi pe calea edificării unui aspect literar –, adică cu limbi avînd aspecte literare proaspete, generate pe calea unor procese aplicabile şi în cazul românei era mai în măsură să stimuleze şi să faciliteze procesele iniţiatice necesare dezvoltării unui aspect literar.

Dintre două modele acceptabile şi asumabile, şansele cele mai mari le are cel mai adaptabil la condiţiile concrete şi la nevoile de moment ale limbii în formare. În general, modelele cizelate şi statornicite în timp sînt mai rigide şi tind să-şi impună caracteristicile fără a se plia nevoilor structurale şi funcţionale ale limbii în formare, pe cînd modelele recent formate prezintă mai slabe şi mai puţine tendinţe de a-şi transla caracteristici asupra imitatorilor.

În al doilea rînd, scopurile au avut o mare capacitate în a determina şi orienta rezultatele. Ca rezultate imaginate, scopurile au nevoie de acţiuni care să le împlinească. Tipurile de acţiuni şi căile pe care acestea se desfăşoară pot duce la îndeplinirea scopurilor, însă generează şi felurite alte consecinţe, iar unele dintre acestea pot deveni scopuri aparente.

Textele concepute pentru a ajunge la înţelegerea unui public concret, variat sub aspect diastratic şi diatopic, în mod necesar au pus în act posibilităţi mai vaste, mai dinamice şi mai eficiente în a genera înţelegere. În felul acesta, o dată cu aspectul literar s-a dezvoltat şi publicul, care a avut posibilitatea ca, prin pătrunderea structurilor şi sensurilor texului, să participe realmente la o parte a procesului. În momentul în care textele dobîndesc capacitatea de a interacţiona profund cu publicul, relaţia dintre limbă şi receptor se desfăşoară în ambele sensuri, ambii poli căpătînd valenţe formative. Încercînd, cu deosebire, obţinerea unui text care să conţină mesajul la un nivel calitativ comparabil cu cel al versiunilor străine, aceşti traducători vor fi mai puţin preocupaţi de compatibilitatea textului românesc cu configuraţia modelului şi mai mult de găsirea unor modalităţi de exprimare care să fie inteligibile pentru publicul larg.

Page 257: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

257

Desigur, modalităţile concepute trebuiau să fie adecvate pentru redarea nuanţată a unor conţinuturi conceptuale complexe, turnate în forme adeseori complexe. Aceşti traducători vor apela la toate resursele posibile (venind dinspre aspectele literare local şi paralele, dinspre aspectul popular local, sugestiile modelelor străine, toate acestea oferite de versiuni româneşti şi străine ale textului, precum şi de alte texte).

Textele concepute spre a edifica un aspect literar, prin urmarea unui model cultural, fără preocupări constante şi profunde pentru obţinerea înţelegerii la nivelul cititorului, adică neadresate în mod real unui cititor, nu pot avea această trăsătură, de aceea limba pe care o creează rămîne un construct abstract. Din acest motiv, la această categorie de texte, edificarea aspectului literar se obţine pe căi mult mai greoaie. Încercînd să se sincronizeze cu ceea ce se întîmpla în epocă, mai puţin atenţi la receptor, aceşti traducători vor avea ca scop mai degrabă reproducerea, iar nu traducerea textului sacru. Chiar dacă vor urmări obţinerea unui text conform cu cel oglindit de model, aceşti traducători se vor lovi de necesităţile limbii şi vor căuta modalităţi prin care limba română să reflecte în chip potrivit ceea ce apărea în limba-sursă. Obţinerea înţelegerii la receptor nefiind decît un scop de rang secund, aspectul lingvistic obţinut va fi mai degrabă comparabil cu cerinţele şi structurile limbii-sursă decît cu cele ale limbii-ţintă.

Chiar dacă aceste două situaţii nu există în stare pură, în perioada vechii române literare, în spaţiile estic şi vestic ale teritoriului dacoromân, datorită ponderii diferite pe care cele două dominante le-au avut, rezultatele la care s-a ajuns erau sensibil diferite.

Fiind un act conştient, deliberat, traducerea se constituie şi ca urmare a unui şir de opţiuni. Opţiunea pleacă de la scopurile traducerii acelui text concret – prin care se constituie şi principiile traducătorului asupra traducerii în general şi asupra traducerii la care lucrează –, trece prin constrîngerile limbii în care traduce şi prin cele ale modelelor, şi revine la scopul de a obţine un text inteligibil pentru cititor sau de a reproduce textul-sursă în limba-ţintă.

Principiile traducătorului nu pot depăşi anumite limite ale epocii şi decurg din rezultatele pe care aceasta le-a obţinut în astfel de

Page 258: Norma Literara

De la traducere la norma literară

258

întreprinderi, la care se adaugă elemente pe care traducătorul le-a observat sau dedus din lucrări similare, precum şi urmărind construcţia modelelor sale, şi pe care şi le-a însuşit considerîndu-le aplicabile şi potrivite pentru propriile scopuri. Avînd mai mult de o sursă, presiunile dinspre acestea se diversifică, dar devin mai lejere, mai ales cînd între ele există diferenţe, iar tentaţia compilaţiei devine predominantă.

Întrucît scopul principal, prin acţiunile traducătorului şi prin căile pe care acesta le adoptă, poate ajunge să genereze alte scopuri secundare (de exemplu, translarea conţinuturilor are nevoie de mijloace lingvistice dezvoltate, ceea ce se poate obţine prin orientarea asupra limbii, fapt ce poate deveni scop în sine), avînd în vedere mai multe modalităţi de a obţine anumite rezulate, dar şi mai multe rezultate, traducătorul poate manifesta de-a lungul aceluiaşi text comportamente variate, aparent contradictorii. Precum se observă, opţiunea sau alegerea nu reprezintă un act lipsit de cadru şi de forţe determinative, ci o rezultantă a acţiunii anumitor factori care se ierarhizează. În acest fel, opţiunea, sau alegerea, se încarcă de semnificaţii.

Dezvoltîndu-se sub imperiul unor modele străine şi pe calea încercării de a reproduce acele modele mai degrabă decît de a le folosi orientativ, aspectul literar din ariile moldoveneşti şi munteneşti va evolua lent, păstrînd urmele tiparelor sintactice, de construcţie a cuvintelor şi lexical-semantice imprimate de modele. În Transilvania, mediul cultural dominat de alte concepţii va face ca limba română să fie stimulată spre a-şi rafina mijloace de expresie pe care le va dezvolta cu propriul material, punînd în act propriile tendinţe, orientîndu-se prin observarea modelelor şi încercînd să atingă performanţele acestora în chip propriu, nu prin reproducerea lor în sînul ei.

Acestea sînt principalele cauze pentru care textele moldoveneşti şi cele munteneşti sînt mai relaţionate cu formele modelelor străine, cu modalităţile de conceptualizare ale acestora, aspectul literar de aici fiind mult mai puţin exersat în direcţia valorificării valenţelor propriei limbi. Orientate către cerinţele limbii române şi lipsite de corsetul limbilor străine, suple şi îndreptate spre a obţine înţelegerea lor de către receptor, textele transilvane au folosit modelul pentru a privi la

Page 259: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

259

posibilităţile căii mai degrabă decît la tiparele acesteia, la limbă ca la un mijloc şi nu ca la un scop, la rezultatul comunicării, iar abia în subsidiar la cel al procesului – chiar şi atunci doar pentru a îmbunătăţi comunicarea şi eficienţa transmiterii mesajului.

Întrucît limba română era lipsită de un aspect literar, în zona estică – unde tendinţa a fost păstrarea limbii aristocraţiei alogene, ca limba cultă –, la momentul primelor traduceri s-a încercat constituirea unui aspect literar conform modelului slavon. Abia constrîngerile generate de necesitatea înţelegerii textului – la care se vor alătura rezultatele obţinute succesiv – vor conduce la utilizarea resurselor şi posibilităţilor oferite de limba română. În zona vestică, sub influenţa ideologiei protestante, tendinţa dominantă a fost de valorificare a resurselor limbii române, de creare a unei căi standardizate prin care receptorii de toate categoriile să ajungă la înţelegerea conţinuturilor. De altfel, procesul acesta a fost stimulat şi încurajat de procesul paralel prin care maghiarii înşişi, aflaţi în proces de construcţie a normei culte, îşi degermanizau limba.

Chiar dacă, în esenţă, toate soluţiile de traducere decurg din opţiuni făcute de traducător, în conformitate cu diferite tipuri de posibilităţi, cu concepţia acestuia şi cu scopurile traducerii, în cele ce urmează vom urmări cîteva situaţii în care opţiunile (gramaticale, lexicale şi de traducere) indică atît situaţia în care se afla sistemul paradigmatic (unde trebuie să existe cel puţin o altă soluţie echivalentă, ori ca nivelul de dezvoltare a sistemului să permită deja posibilitatea creerii mai multor forme de exprimare pentru acel conţinut) al limbii române, utilizat în vechile traduceri de texte religioase, cît şi modalităţile în care vechiul aspect literar românesc îşi constituia un sistem paradigmatic.

Multe dintre exemplele care urmează ilustrează procesul de eliberare a traducătorului de modele – interne sau externe –, rolul acestora devenind doar consultativ sau orientativ. Prezenţa acestor situaţii este sugestivă şi relevantă în ceea ce priveşte mentalitatea în schimbare a traducătorilor şi revizorilor, importanţa crescută acordată necesităţilor limbii române şi cerinţelor receptorului. Observînd că opţiunea este posibilă şi îngăduită, precum şi că aceasta poate genera

Page 260: Norma Literara

De la traducere la norma literară

260

mijloace de exprimare adecvate cerinţelor limbii, uşurînd transmiterea mesajului, încercînd să întărească aceste două achiziţii şi să atingă rangul surselor şi modelelor urmate, traducătorii vor fi stimulaţi să găsească noi soluţii de traducere. Paşii de început sînt mici, desigur, iar realizările pe măsură, însă eliberarea de modele rămîne un element ce a contribuit la edificarea aspectelor literare ale limbilor vernaculare.

VIII.1. La nivel gramatical, în condiţiile în care sursele nu prezintă diferenţe în măsură să inducă deosebiri între rezultatele traducerilor, acestea derivă din felul în care traducătorii înţelegeau să utilizeze resursele oferite de limba română pentru a reda anumite conţinuturi. Diferenţele de topică, mici deosebiri de paradigmă, modul de a concepe enunţul (în legătură şi cu contextul mai larg din care acesta face parte) arată nu doar nefixarea structurilor limbii, ci şi valenţele acesteia: „tîmplatu-mi-se-au” (CB), „mi se-au tîmplatu” (CV), „mi se-au tîmplat” (CP), „mi să tîmplară mie” (NTB), „s-au întîmplat mie” (BB); „se puteare fure lui” (CB), „se are puteare fi lui” (CV), „să ară putea să fie el” (CP), „de ară putea el” (NTB), „de va fi cu putinţă lui” (BB); „zidindu sineşivă” (CB), „zidindu-vă voişi” (CP), „întrămîndu-vă” (NTB), „zidindu-vă pre voi” (BB); „vrea se iasă spre demîneaţă” (CB), „că demîneaţă vrea se iasă” (CV), „vreare-aş să ies de demîneaţă” (CP), „vrînd să iasă a doao zi” (NTB); „vrînd să iasă a doa zi” (BB); „cine teame-se de Zăul” (CB), „cei ce vă teameţi de Dumnezeu” (CP), „carii vă teameţi de Dumnezău” (NTB), „ceia ce vă teameţi de Dumnezău” (BB).

Tot aici se încadrează şi situaţiile în care, pe lîngă reproducerea diferitelor tipuri de construcţii (mai ales a celor de tipul kaiV ejgevneto), traducătorii, avînd mai multe surse, aleg să ignore prezenţa acestora şi să ofere cititorului echivalenţii gramaticalizaţi de propriul sistem.

VIII.2. La nivel lexical, opţiunile traducătorilor decurg din ofertele sistemului sau ale surselor urmate, în funcţie de concepţia de la baza traducerilor. În cazul împrumuturilor există o relaţie de dependenţă între valoarea termenilor din română şi cea a primitivilor din limbile din care româna a împrumutat, şi cu care încă era în contact (cultural sau popular). Totodată, sub influenţa textelor-sursă, termenii

Page 261: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

261

româneşti pot dobîndi valori prin care să recreeze, să imite sau doar să sugereze valorile pe care traducătorii le găsesc în acele texte. În consecinţă, uzul termenilor împrumutaţi ori resemantizarea lor putea provoca mişcări la nivelul cîmpului lexical şi în reţeaua de relaţii dintre membrii familiilor lexicale, de unde şi dinamici destul de vii în cadrul lexicului românesc, date de solicitările semantice ale textului-sursă şi de instabilitatea unui aspect literar românesc insuficient exersat.

Fie că se au în vedere împrumuturi, fie se au în vedere termeni mai vechi, eventual aflaţi în fondul lexical al aspectului popular, cel mai adesea, alegerile şi uzurile sînt supuse factorilor ce ţin de mediul natural şi cultural al traducătorului şi revizorului, precum şi de intenţiile acestora, puse în mişcare de felurite calcule şi mize. Precum în alte situaţii, nu mereu se poate considera că un anumit termen derivă fără echivoc dintr-o anumită tendinţă, acţionînd singură, încadrîndu-se în mod categoric într-o clasă dată. Principala cauză a acestei stări este de ordin obiectiv, întrucît unul şi acelaşi termen poate servi la fel de bine atingerii mai multor scopuri, el fiind încărcat cu mai mult valenţe şi fiind situat în mai multe sfere ale sistemului lexical.

Clasificarea exemplelor de mai jos, operată pe baza unor criterii stabilite în funcţie de caracteristicile termenilor intraţi în relaţie, este conformă cu ceea ce s-a considerat a fi preponderent în fiecare din situaţiile cu care s-a exemplificat. De aceea, anumite uzuri pot avea anumite semnificaţii într-o anumită situaţie sau într-un anumit text, şi altele într-o altă situaţie şi într-un alt text. Neavînd o normă deja creată şi funcţională, căreia să i se conformeze, prin opţiunile sale, traducătorul nu dezvăluie doar concepţiile care îl animau şi scopurile pe care le urmărea, ci şi felul în care percepea elementele diferitelor norme cu care intra în contact, dar şi felul în care acestea se aflau în limbă unele faţă de altele. În general, nu problema cunoaşterii acelor elemente constituia factorul care ar fi împiedicat adoptarea şi utilizarea lor, ci tocmai felul în care erau percepute (ca fiind culte, populare, regionale etc.). Situaţiile care reflectă aceste diferenţe au în vedere relaţia arhaism / cultism / termen uzual, din zona proprie sau dintr-o altă zonă. Uneori, elementele lexicale apar în text doar ca reflex al unor

Page 262: Norma Literara

De la traducere la norma literară

262

deprinderi de echivalare a termenilor traduşi cu termeni uzuali în sistemul lexical al mediului scriptorului, alteori, acesta putea utiliza termeni care-i erau mai puţin familiari, dar pe care îi învestea cu felurite valori, după cum îi simţea ori după cum îi considera sub aspectul adecvării la contextul de tradus. Deşi nu se poate considera de fiecare dată că opţiunile cărturarilor sînt încărcate cu maximum de conştienţă, sau că o astfel de delimitare era clar trasată şi operaţională în epocă, la aproape orice text ne-am referi, este dificil să se treacă cu vederea peste anumite situaţii, în mod rezonabil încadrabile în categoria opţiunilor. Avînd în vedere că, uneori, scriptorii se gîndeau la gradul de cizelare a textului treptat constituit prin traducere, iar alteori erau concentraţi asupra utilităţii acestuia (dată mai cu seamă de inteligibilitate), această distincţie devine pe alocuri relativă şi greu de tranşat.

Existenţa elementului de origine slavă este o realitate caracteristică limbii textelor româneşti provenind din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Ca element popular, acesta este răspîndit în toate zonele dacoromâneşti, dar avînd o pondere mai mare în Moldova şi în Ţara Românească. Ca element cult, prezenţa sa în Moldova şi Ţara Românească este obişnuită, iar în Transilvania este determinată mai degrabă de nevoia traducătorilor de aici de a demonstra caracterul ortodox al textelor sacre, provenienţa textelor de bază din spaţiul slav-ortodox. Elementul latin moştenit este mai răspîndit în zonele Transilvaniei, mulţi termeni de aici avînd corespondenţi de origine slavă peste munţi. Timp de cîteva sute de ani, începînd cu secolul al IX-lea – după creştinarea slavilor – în Moldova şi în Ţara Românească, elementul latin a suferit unele dizlocări sub presiunea elementului slav. Incomparabil mai slab, acelaşi tip de presiune l-a suferit limba românilor din Transilvania, după secolele XII-XIII. În ceea ce priveşte elementul latin cult, acesta este mai uşor de găsit în textele transilvane, pînă în secolul al XVIII-lea prezenţa sa în Moldova şi Ţara Românească indicînd influenţe dinspre Transilvania. În secolul al XVII-lea, textele moldoveneşti şi munteneşti prezintă urme consistente ale unei influenţe culte de origine grecească, prin împrumuturi, dar mai ales prin calcuri.

Page 263: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

263

La nivelul tuturor textelor se poate identifica un efort de punere la contribuţie a elementelor lexicale deja existente în limba română: termeni moşteniţi din latină, elemente de suprastrat, împrumuturi mai vechi din greacă, din limbile slave, din maghiară. De asemenea, nici unul din aceste texte nu ocoleşte împrumuturile recente şi cultismele epocii, ori pe cele provenind din textele-model. În general, aşadar, există un fond pe care cu toţii îl utilizează, dar ale cărui elemente nu erau încadrate ori ierarhizate (nici pentru toţi şi, aproape sigur, nici măcar la interiorul fiecărei arii locale). Din acest motiv, diferitele texte vor apela în măsuri diferite la elementele acestui fond comun, ceea ce, sub acest aspect, va genera diferenţe între texte. Ascultînd, într-o anumită măsură, de factori supraordonaţi şi imperativi, precum mediul cultural în care s-au dezvoltat, felurite presiuni (textul în sine, limba sursă, limba ţintă, receptorul) şi fiind supuşi inerentelor limitări ale propiilor cunoştinţe, traducătorii optează, între anumite limite, cu mai multă sau mai puţină forţă, succesiv, către anumite categorii de termeni.

VIII.2.1. Cît se poate de relevant este cazul în care două versiuni - între care există relaţii de filiaţie, dar care sînt construite avînd la bază concepţii diferite şi surse de bază diferite – prezintă elemente concordante, dar fără ca, în acel loc, acest lucru să decurgă dintr-o relaţie directă. Fără a fi o coincidenţă întîmplătoare, o astfel de situaţie este rodul altor procese decît cele care, aparent, ar lega direct cele două texte.

VIII.2.1.1. Comparaţia dintre „avînd mărturie de la toată sămînţa jidovilor” (NTB, FA 10, 22) şi „mărturisindu-se despre toată limba jidovilor” (BB), alături de textele grecesc şi latinesc marturouvmenov" te uJpo oJvlou tou ejvqnou" (...), respectiv „testimonium habens (...)”, sau cea dintre „căzu şi răpăosă” (NTB, FA 5, 5), faţă de „căzînd au murit” (BB), în textul gr.: peswVn ejxevyuxen, dar în cel lat.: „cecidit et expiravit”, conduce la concluzia că, dacă BB practică urmarea textului grecesc222, NTB, în preferinţa sa pentru structuri şi forme de exprimare

222 De fapt, Noul Testament din BB este revizia NTB, dar avînd drept

călăuză textul grecesc, de aceea concordanţele dintre BB şi NTB reflectă nu

Page 264: Norma Literara

De la traducere la norma literară

264

apropiate sistemului şi spiritului limbii române, recurge la textul latin şi încearcă în acest fel să participe la edificarea normei literare româneşti, dar prin adoptarea unui model aflat în ascendenţa românei şi nu a unuia cu totul exterior.

VIII.2.1.2. Seria: fereastră (CB, NTB, BB, FA 20, 9), zăbleală (CV), ocnă (CP) reprezintă în mod cert rezultatul unor opţiuni care decurg din posibilităţile sistemului paradigmatic conjugate cu impulsuri diferite la nivelul traducătorilor. CB şi NTB optează pentru termenul moştenit, probabil întrucît acesta era bine cunoscut cititorilor, pe fondul faptului că aceste două texte, de regulă, preferă termenii moşteniţi. Avînd în vedere centrarea BB pe text şi nu pe receptor, opţiunea de aici nu se judecă la fel. Mai probabil este că, în epocă şi pe teritoriul muntenesc, prin caracteristicile sale fonetice, cuvîntul era recomandat pentru a participa la constituirea normei literare. Apelul lui Coresi la împrumutul diminutivului slav ocno nu este neobişnuit pentru cineva care combină termeni moşteniţi şi populari, împrumuturile şi calcurile din limba de cultură, termenii împrumutaţi din maghiară, într-o ţesătură uneori reuşită. Soluţia din CV poate fi dată de urmarea unei versiuni slavone care, pentru ocno prezenta zabralo. În ultimă instanţă, şi acest text, precum CP, urmează modelul străin, încercînd să aducă în limba română un împrumut generat de model223.

VIII.2.1.3. Chiar dacă NTB prezintă o preferinţă evidentă pentru termenii de origine maghiară, prezenţa în text a unui astfel de termen nu reflectă neapărat şi exclusiv această preferinţă. Astfel, sub FA 5, 16, seria: beteagi (NTB), faţă de lîngezii (CB, CP), bolnavi (BB) pare a arăta că NTB preferă termenul împrumutat din maghiară, că textele secolului

neapărat urmarea NTB de către BB, ci adeseori concordanţele dintre Vulgata şi Septuaginta.

223 Tendinţa lui Coresi de a face împrumuturi din textele slave, iar a lui Bratul de a utiliza material moştenit, apare şi în: „Să lucrăm şi se păzimu sineş” (CB), „să robim şi să ne ferim cineş sine” (CP), unde se redă vsl. rabotati ‘douleuvein, servire’, cel din urmă fiind un împrumut de origine slavă, din aceeaşi familie (este semnificativ că nu traduce prin a roboti).

Page 265: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

265

al XVI-lea preferă termenii moşteniţi şi populari, că BB preferă termenii de suprastrat deja consacraţi prin uz.

În fapt, dominanta lexicală a textelor din secolul al XVI-lea este elementul slav calchiat (la nivel de expresie sau la nivel semantic) sau împrumutat. Pe fondul, cît se poate de firesc, al imposibilităţii de a renunţa la materialul lexical românesc obişnuit şi cunoscut de toţi receptorii, apariţia situaţiilor în care textul punea probleme de traducere majore se putea conjuga cu dobîndirea unei ponderi mai mari de către dominanta care avea în vedere înţelegerea textului de către cititori. În general, în porţiunile în care – prin complexitatea conţinutului sau prin structurile limbii-sursă – textul ridică probleme de înţelegere majore, traducătorii au tendinţa de a utiliza mai mult material lexical autohton (ei înşişi fiind primii care pot resimţi acest neajuns). De aceea, aici, CB şi CP preferă forma populară larg cunoscută.

Fiind lipsiţi de determinarea de a opera un împrumut din limba greacă – absolut inutil şi împovărător, de altfel –, avînd la dispoziţie un termen popular larg întrebuinţat şi apt pentru a pătrunde în norma literară, revizorii BB vor utiliza termenul cel mai la îndemînă, respingînd termenul din NTB din motivelele mai jos prezentate.

La rîndul lor, traducătorii NTB vor face un raţionament similar, însă din propria perspectivă. În urma contactelor cu slavii, românii au preluat un termen precum bolnav, pe care l-au folosit pentru a denumi felurite tipuri de afecţiuni. Treptat, acesta a înlocuit elementul moştenit, lînged, care a devenit regional şi, apoi, arhaic. În urma contactelor cu maghiarii, românii din respectivele zone au dobîndit un termen precum beteag, pe care, de asemenea, l-au aplicat pentru a denumi orice fel de afecţiune. În ariile transilvane, de contact cu maghiarii, acest termen a intrat în concurenţă cu bolnav care, treptat, şi-a restrîns ocurenţele, dar fără a dispărea – mai ales datorită neizolării, adică a contactelor cu restul românilor. Cu toate acestea, datorită contactului continuu cu maghiarii, beteag şi-a păstrat valoarea semantică şi forţa în sistem. În celelalte zone, unde termenul a pătruns indirect şi, mai ales, unde a lipsit presiunea de contact dinspre maghiari, deşi s-a păstrat, beteag nu a rezistat concurenţei lui bolnav. El nu a fost înlăturat, ci s-a specializat

Page 266: Norma Literara

De la traducere la norma literară

266

cu sensul ‘infirm, persoană care suferă de o infirmitate (în special la unul dintre membre)’. În acest fel, pentru traducătorii NTB, beteag se afla pe aceeaşi poziţie pe care o ocupa bolnav pentru revizorii BB. Utilizarea acestuia este determinată de contactul cu maghiara, dar nu neapărat în sensul simplei preferinţe a termenului maghiar, ci în sensul, mai complex, că, în urma contactului cu maghiarii, modificările la nivelul lexicului acelei zone au adus un anumit termen pe poziţia dominantă. Practic, şi unii şi ceilalţi, nu neapărat datorită provenienţei termenului, introduc în text cuvîntul care era mai recomandat în acest sens, datorită răspîndirii sale în propria zonă. În plus, şi unul şi celălalt putea fi înţeles de către toţi românii.

Marcat regionale, deşi datorită unor cauze diferite, apar şi seriile: iacă (general în NTB), faţă de iată (general în BB); crai (general în NTB), faţă de împărat (general în BB); astruca (NTB, FA, 5, 6), faţă de îngropa (BB) (dar îngropa în ambele sub FA, 5, 9;10224); a învita (NTB, FA, 6, 12)225, faţă de a întărîta (BB), loc în care CB şi CP utilizează verbul a rădica (CB şi CP cunosc şi folosesc vb. a întărîta, el apărînd, spre exemplu, sub FA 17, 16, precum în BB, în vreme ce NTB utilizează vb. a înfierbînta).

VIII.2.1.4. Sub FA 20, 19 apostolul Paul spune că a trebuit să depăşească multe încercări, datorate uneltirilor evreilor. Pentru ceea ce în textul slavon se numeşte prin nas\ v 1t, CB întrebuinţează sveature, CV sveatu, iar CP feleluit (< magh. felel ‘antworten, haften’). Termenul sveat este un slavonism (< vsl. s\ v 1t), în secolul al XVI-lea fiind cunoscut şi utilizat. Aparent, el ar fi trebuit să apară mai degrabă în CB şi CP, decît în CV, însă putea apărea la fel de bine în toate trei. Înţelegînd că, în mod firesc, nu se poate presupune că traducătorii şi revizorii tratau cu egală atenţie toate segmentele de text, după cum nici nu li se pot atribui în mod arbitrar stări de neatenţie, vom presupune că

224 A astruca apare în Vechiul Testament din BB (Tovit, 12, 14; Sirah, 38,

17). În CB şi CP apare constant a îngropa. 225 Termenul acesta apare în CP sub FA 14, 19, unde NTB prezintă a amăgi,

iar BB a îndemna. În CB apare o creaţie precum a înrosti.

Page 267: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

267

apariţia formei în CB se datorează urmării textului slav, pe fondul realităţii că termenul era bine cunoscut şi uzual în zonă. Fie sub acest impuls, fie considerînd că termenul slav era mai aproape de norma literară, autorul CV foloseşte acelaşi termen. Prin soluţia din CP (feleluit) se încearcă punerea în uz a unui maghiarism, poate creat de către vorbitorii români ai limbii maghiare, poate creat de Coresi.

În secolul al XVI-lea, cuvintele întrebare şi răspuns apar utilizate în contexte în care este vorba despre consfătuiri animate, discuţii în contradictoriu, polemici aprinse etc., termeni care, în funcţie de context, pot fi sinonimi cu cel din CP. Avînd în vedere versetul aşa cum apare în CP: „Voi ştiţi că dentru întîia zi de cînd veniiu întru Asia, cum cu voi în toţi anii fui lucrînd Domnului cu toată smerenia mîndriei şi multele-mi lacrîmi şi năpăstile-me ce mi se-au tîmplat de jidovi spre feleluit (...)”, se pare că diaconul Coresi a semnificat prin spre feleluit faptul că, faţă de activitatea înşirată în prima parte a frazei, evreii i-au oferit drept răspuns necazurile înşirate în partea a doua. Multe dintre opţiunile coresiene, de altfel, se justifică prin raţionamentele pe care acesta le face la nivel semantic, uneori greşite, mereu plauzibile.

VIII.2.1.5. Cînd redarea sensului devine primordială – mai ales în cazul unui traducător orientat spre cititor – este posibil ca importanţa altor mize să scadă sever. Astfel, sub Mt., 14, 5, NTB prezintă: „se temea de dihanie căce ca un proroc avea pre el”, opţiune aparent surprinzătoare, cu atît mai mult cu cît însuşi textul BB va refuza (probabil deoarece, din perspectiva normei culte, dihanie avea o poziţie inferioară comparativ cu gloată) această soluţie, dar va adopta tot un slavonism (mai frecvent utilizat): „se temu de gloată, căci ca un proroc îl avea pre el” (BB). Oricare ar fi fost considerentele opţiunii din BB, soluţia gloată este mult inferioară celei a NTB, mai ales că apărînd prin refuz, înseamnă că decurge dintr-un raţionament care trebuie să fi cîntărit şi motivele pentru care în NTB s-a folosit dihanie.

Privind la textele grecesc şi latin, unde apar toVn ojvclon, respectiv populum, se înţelege care era valoarea cerută de context. Termenul din BB, congruent cu sensul cerut, era generic şi avea un sens larg, fiind interpretabil. Termenul din NTB avea sensul ‘suflare’, cu referire la o

Page 268: Norma Literara

De la traducere la norma literară

268

adunare (de oameni), fiind cît se poate de indicat pentru a reda sensul din context. Adeseori, diferenţele dintre soluţii decurg din diferenţele dintre mizele pe care de traducătorii le aveau în vedere. Acest caz, însă, mai dezvăluie un aspect deosebit de important. Este aproape sigur că revizorii BB nu au utilizat termenul datorită valorilor pe care acesta le căpătase printr-un intens uz la nivel popular, ceea ce a condus la o anumită incapacitate a acestuia de a concura pentru dobîndirea statutului de termen aparţinînd aspectului literar. În NTB, el este utilizat cu valoarea sa etimologică, ceea ce arată că, deşi cunoscut, frecvenţa sa scăzută în uz îl păstrase în conştiinţa vorbitorilor culţi din Transilvania ca pe un termen străin, neasignat lexicului popular.

VIII.2.1.6. Sub FA, 21, 31, textul grecesc prezintă sintagma ciliarcw/ th" speivrh", ‘tribuno cohortis’, redată în textul slavon prin: ti [ nicu spir1 . Aceasta este redată în textele româneşti după cum urmează: „miiaşul zborului” (CB), „miiaşul gloateei” (CV), „miiariul spirea” (CP) „căpitanul şireagului” (NTB), „căpitanul polcului” (BB).

Foarte probabil, opţiunea din CP decurge dintr-o confuzie generată de impresia că vsl. spir1 (redînd gr. speivra ‘cohors’) este nume propriu.

Opţiunile din CB şi CV reflectă limitele epocii şi ilustrează comportamentele generale ale autorilor celor două texte. Este vorba despre termeni de origine slavă, larg cunoscuţi în română datorită caracterului lor popular. La modul rezonabil, nici nu se pot imagina alte posibilităţi pentru aceşti autori. În chip firesc, NTB optează pentru un termen de origine maghiară, nu doar frecvent în aria transilvană, cunoscut şi utilizat uneori şi în celelalte arii româneşti, dar şi bine relaţionat semantic cu sensul cerut de context. Întrucît BB succede NTB în timp şi, mai ales, datorită faptului că BB se constituie prin revizia NTB, ca de fiecare dată cînd procedează altfel decît NTB, opţiunea din BB semnifică respingerea soluţiei textului transilvan. În acest caz, BB pare a alege termenul specializat (pentru sensul ‘unitate militară’).

VIII.2.1.7. Asemănător se petrec lucrurile şi în cazul opţiunii de sub FA, 10, 1, unde NTB traduce: „Cornilie, sutaş den şireag, carea să

Page 269: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

269

chiema a Italii” (NTB), faţă de: „de gloata ce chema-se italiiască” (CB), „den gloata ce se cheamă Talia” (CP), „din ceata ce să chema Frîncească” (BB). Pentru textele secolului al XVI-lea, exemplul indică polisemantismul lui gloată, care îşi lărgise paleta de sensuri prin repetate extensiuni, precum şi faptul că acest termen popular era larg răspîndit şi uzual226. Pentru NTB, exemplul poate arăta că rom. şireag avea valori ce gravitau sub forţa centripetă a termenului maghiar, beneficiind, totodată, de nuanţele şi uzurile acestuia (prin sensul ‘mulţime’ cu valoarea ‘popor, neam’), precum şi preferinţa autorilor NTB pentru acesta. În plus, prin respingerea sa, concomitent cu utilizarea lui ceată, de data aceasta, autorii BB nu aleg un termen mai adecvat normei literare şi nu obţin limpezime ori nuanţare semantică ori stilistică, ci doar aleg slavonismul.

VIII.2.1.8. Sub Gen., 2, 1, textul ebraic este: השמים והארץ וכל־צבאם׃ ,’avînd ca nucleu de sens conceptul ‘oaste, armată (tsābā) צבא .ebr ,ויכלוcare presupune şi nuanţa ‘ordine. Termenul utilizat în textul maghiar de la baza PO, sereg, surprinde în mod potrivit ceea ce apare în textul ebraic. Alături de sensurile de mai sus – şi în legătură cu ele, deoarece se poate constata un nucleu de sens comun – cuvîntul maghiar avea sensuri precum ‘adunare’ în general, ‘armată, oaste’, implicînd nuanţa ‘ordine’. Mergînd pe urmele textului latin, care conţinea ornatus, PO utilizează podoabă, termen ales şi de BB, pe urmele textului grecesc, în care apare oJ kovsmo". Precum se observă, textele latin şi grecesc

226 Termenul apare în PO, sub Ex., 17, 1: „Toată gloata fiilor lu Israil afară

purceaseră den pustinea Sinului, cineşi după şireagul său, cum Domnul lor lăsase” (PO), „AZ Izrael fiainac minden gyülekezete kiindula à Sin neuü pusztabol az ö amegszálásockal, mit az WR nekic meg hadta vala”, „igitur profecta omnis multitudo filiorum Israhel de deserto Sin per mansiones suas iuxta sermonem Domini”. Privind la valorile corespondenţilor utilizaţi prin traducere şi alăturînd versiunile se observă o paletă de nuanţe, dependente într–o măsură de ceea ce a înţeles traducătorul, în altă măsură de sistemul paradigmatic al limbii-ţintă. Totodată, privind la uzurile şi valorile unui anumit termen, precum şi la echivalenţii săi, nu se pot aştepta corespondenţe sau suprapuneri prea consecvente.

Page 270: Norma Literara

De la traducere la norma literară

270

accentuează nuanţa ‘ordine, aranjament’227. Dacă BB traduce ceea ce găseşte în textul grecesc, traducătorul PO avea la dispoziţie două modele, aşadar se poate presupune că şi-a pus unele întrebări privind calea pe care ar trebui să se înscrie. Aceasta este una din situaţiile în care un traducător avînd două surse poate să se afle într-o situaţie comparabilă cu a traducătorului avînd o singură sursă. Diferenţele dintre două surse pot fi variate: a) o sursă poate avea un segment de text care nu apare în cealaltă, b) o sursă poate conţine un alt sens decît cealaltă, c) sursele pot avea în comun doar o nuanţă de sens, cu alte cuvinte o sursă poate tăcea, poate spune altceva sau poate spune doar parţial altceva.

În aceste cazuri, traducătorul poate contopi informaţiile celor două surse, dar acesta nu este un comportament potrivit decît în situaţii speciale. În mod normal, traducătorul va trebui să opteze pentru urmarea unei singure surse. Avînd în vedere că, pentru primele capitole ale Genezei şi Exodului, PO prezintă urme destul de evidente ale urmării textului latin, precum şi faptul că traducerea nu urma unei lecturi amănunţite a întregului text - prin care traducătorul ar dobîndi o bună cunoaştere a textului –, se pare că, urmînd textul latin, şi observînd că punctul comun al celor două surse stă în nuanţa de sens ‘ordine’, traducătorul român şi-a întărit astfel opţiunea şi hotărîrea de a urma textul latin.

Termenul este cunoscut limbii române vechi, el circulînd în texte. Traducătorul PO îl utilizează, dar ceea ce nu părea a şti acesta este că adeseori termenul ebraic (prezent şi în sintagma şebā haššāmayim) are valoarea ‘corpuri cereşti’, ‘îngeri’, că, în fapt, acesta este sensul de bază al cuvîntului – în concepţia ebraică îngerii (mai exact, unele clase de îngeri) reprezentînd atît corpurile cereşti, cît şi trupele celeste. Pe urmele magh. sereg, sub Gen., 14, 15, PO va utiliza şireag, cu sensul ‘armată’, dar cu referire la nişte trupe terestre228.

227 Pentru relaţia dintre ornatus (care redă sensul pregnant şi etimologic al

gr. kovsmo"), vezi Bailly, Chantraine, GEW, Liddel Scott s.v. 228 Pentru etimologia rom. şireag, vezi EWUR.

Page 271: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

271

Sensul ‘armată’, sireag apare destul de frecvent în vechile texte româneşti (NTB, BB, Mt., 15, 16; VS febr. 15, unde se glosează astfel steag ‘oştire’; NTB, Ap., 9, 16, pentru care BB prezintă oaste). Sensul ‘armată cerească’ este prezent în NTB, sub FA, 7, 42: „deade pre ei să slujască şireagului ceriului” (glosat: „ce se zice soarele, luna şi stealele”). În BB apare: „deade pre ei a sluji oştii ceriului” (BB), textele secolului al XVI-lea redînd sensul prin sintagma voinicii ceriului (CB, CP) pentru vsl. v oem0 n bnîn0 ‘îngeri’, traducere a gr. ‘stratia`/ tou` oujranou ‘militiae coeli’. Este posibil ca în aceste cazuri traducătorii să se fi gîndit la îngeri (precum şi în versetul din Apocalipsă, dar nu putem şti dacă s-a făcut identificarea şi cu corpurile cereşti. Avînd sensul ‘grup de oameni’, cu referire la familia (în sens antic şi larg) lui Iacob, PO prezintă şireag sub Gen., 33, 8, pe urmele textului maghiar, unde apare sereg. În textul latinesc apare turma.

VIII.2.1.9. Termeni precum: dezlegămu-ne (CB), mutămu-nă, descărcămu-nă (CV), purtămu-ne, vînslămu-ne (CP), vînslăm, mearsem (NTB), mergînd, am mers, (BB) au drept corespondente, unitare, în textul slavon vb. ot\ v esti ‘navi discedere’, în cel latin vb. navigare. În textul grecesc, sînt utilizate vb. ajpoplevw, care indică ‘acţiunea de îndepărtare sau de apropiere pe mare’ (aşadar, indiferent de direcţia faţă de privitor ori de un punct fix, o ‘deplasare cu un vas’), respectiv ajnavgw, care indică ‘deplasarea pe mare’, dar cu accentul pe sensul ‘înaintare în larg’.

Verbul slavon menţionat purta ambele valori, slavona neavînd aici diferenţieri prea atente. Cazul arată dificultăţile legate de redarea unui conţinut care nu este foarte familiar şi frecvent în toate limbile, în contextul în care traducătorul este mai concentrat asupra desfăşurării firului epic, neafectat de imprecizia termenilor229. Textul grecesc foloseşte termeni nuanţaţi, cel latin o formă nediferenţiată, iar cel slavon o formă diferenţiată semantic. Limba română se centrează pe

229 Întrucît textul menţionează doar faptul că corabia s-a desprins de mal,

punîndu-se în mişcare şi că se deplasa, traducătorii se vor concentra asupra sensului ‘deplasare’.

Page 272: Norma Literara

De la traducere la norma literară

272

sensul ‘deplasare’, cu slabe precizari – prin specializarea termenilor – privitoare la deplasarea pe mare. Probabil că autorii traducerilor mizează pe desluşirile pe care le procură contextul. Astfel, termenul lui Bratul indică, în context, punctul iniţial al unei deplasări pe mare. De asemenea, acest traducător repetă forma (fără temei în model, deoarece textul slavon – precum în greacă şi în latină – conţine timpuri diferite). Cauza repetiţiei ar putea sta în dezinteresul pentru precizia semantică - favorizat de limpezimea contextului, dar şi de faptul că nu a găsit în limbă un termen care să indice într-un mod adecvat deplasarea pe mare şi înaintarea în larg, după cum o cere textul. Celalalt factor favorizant pare a sta în modelul slavon care, şi acesta, utilizează tot o singură formă. O dată găsit acest cuvînt, Bratul nu mai renunţă la el, însuşi textul slavon operînd tot cu un termen.

Verbul din BB, mai puţin recomandat pentru a semnifica deplasarea pe mare, este suficient în context. În plus, se pare că BB nu optează pentru termenul din NTB datorită caracterului său popular.

CP şi NTB folosesc o singură dată vb. a vînsla230 cel mai legat de navigaţie, dar nu foarte adecvat sub aspect semantic. Cele două alegeri se judecă diferit, în primul caz, grija pentru norma literară fiind mai mică decît în al doilea, proprietatea semantică din grijă pentru cititor, în ambele, fiind motorul acestor alegeri.

Situaţia aceasta arată că, atunci cînd limba română este lipsită de mijloace adecvate, iar modelele nu furnizează material lingvistic ori sugestii şi nu îndeamnă în mod obligator la fidelitate semantică, traducătorii români ai secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea apelează la termeni ale căror valori generale procură înţelegere, dar fără nuanţe.

VIII.2.2. La fel de relevante precum precedentele sînt situaţiile în care traducătorii caută să găsească modalităţi de a reda anumite concepte (mai dificile sau pentru care limba-ţintă nu prezintă mijloace de redare adecvate). În general – mai ales în cazul textelor cu sursă unică – textul de tradus este cel care oferă sugestiile şi modelul. Lucrul

230 Uz pentru care autorii NTB se simt datori să furnizeze cititorului o

glosă prin care să-şi motiveze alegerea.

Page 273: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

273

acesta nu se întîmplă mereu deoarece în mintea traducătorilor interacţionează rezultatele căutărilor lor lingvistice cu cele ale precunoştinţelor sau asocierilor conceptuale. De altfel, un prim mobil în calea asumării de libertăţi a fost nevoia stringentă de a transla conţinuturi dificil de exprimat sau pentru care limba-ţintă nu avea mijloace rezonabile de exprimare. La acest pas a contribuit mai mult dorinţa de a transmite mesajul textului decît cea de a construi mijloace de exprimare.

VIII.2.2.1. Traducerile de sub Gal. 5, 20 pentru termenul vsl. idolosluj enye „ale dracului slujirile” (AI), idoliia (CP), lat. „idolorum servitus” „slujba idolilor” (NTB), gr. eijdwlolatreiva „închinarea la idoli” (BB), situabile între limitele rezonabile ale calcului (AI, NTB, BB), respectiv ale creaţiei lexicale (CP), sînt opţiuni valide, plasate între presiunile textului străin, cerinţele conţinutului şi posibilităţile limbii române, toate modulate de competenţele şi concepţiile traducătorilor. Deşi în general riscante – întrucît folosesc material familiar receptorului, aşadar deja conotat, termenii utilizaţi neavînd mereu valenţe libere ori posiblitatea de a dobîndi noi valenţe –, atît calcurile de expresie, cît şi cele semantice, sînt des folosite mai ales datorită presiunilor de ordin formal. Situat în secolul al XVI-lea, mai degrabă mizînd pe implicarea afectivă231, decît din neîncredere în capacităţile receptorului, autorul AI, spre deosebire de cei din secolul al XVII-lea, foloseşte un termen moştenit (drac), în vreme ce Coresi, fidel textului slavon, încearcă să îmbogăţească limba română cu un abstract, creat pe baza unui împrumut din slavonă. Chiar dacă limba a permis crearea termenului, norma nu l-a păstrat. Un secol mai tîrziu, atenţi la text, autorii NTB şi BB vor utiliza, în cadrul unei sintagme, termenul deja învechit şi specializat (idol). Urmînd înţelegerii a ceea ce era de tradus, toate aceste opţiuni reflectă nu doar căi şi concepţii diferite în funcţie

231 Din motive de ordin retorico-persuasiv, un secol mai tîrziu,

mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în texte adresate marelui public, va utiliza acelaşi termen. În alte texte, acelaşi mitropolit va face un împrumut, utilizînd pluralul articulat idoloslujitelii.

Page 274: Norma Literara

De la traducere la norma literară

274

de structura şi sensul conceptului, dar mai ales strădania de a găsi soluţia optimă pentru limba română în sine şi pentru receptor.

VIII.2.2.2. Un caz tipic de explicare în text a unui concept dificil apare în seria de sub FA 11, 5: „văzuiu întru blăguit vedeare” (CB), „văzuiu întru ducere vedeare” (CP), „văzuiu, în răpirea minţii, vedeare” (NTB), „văzuiu în somn vedeare” (BB), ceea ce, în textul slavon, apare ca: i v i d1h v \ i st7pleni v i d1nye, în cel latinesc ca: „excessu mentis”, iar în cel grecesc: ejvkstavsi". Soluţia coresiană este compatibilă cu ceea ce apare în textul slavon (la rîndul său, bine poziţionat faţă de textele grecesc şi latinesc), deoarece termenul de acolo avea sensul ‘egressio’. Bratul, însă, – în deplină coerenţă cu propriul comportament – încearcă să explice şi să redea o trăsătură de bază a conceptului pe care îl are de translat către cititor şi în limba română. Precum în alte situaţii, cînd încearcă să explice folosind procedee care merg de la simpla substituţie sinonimică, la perifraze ce desluşesc termenii obscuri ori interpretabili, NTB alege calchierea sintagmei latine232. La rîndul său, BB alege neurmarea căii alese de NTB – căci nu era compatibilă cu principiile de la baza BB – dar, incapabil de a opera un împrumut şi nereuşind sau nevrînd să opereze un calc, încearcă o echivalare care, deşi nu este total nefericită, reduce tocmai notele distinctive ale noţiunii233.

232 Se observă că, deşi rezultatul nu a fost unul cu şanse de supravieţuire,

traducătorii l-au introdus în text. Lucrul acesta arată că, pe lîngă dominanta centrării traducerii pe cititor, traducătorii aceştia aveau şi o anumită conştiinţă istorică, în sensul că, preocupaţi de cititor, nu încercau cu tot dinadisnul să găsească o soluţie „definitivă”. În situaţiile dificile se mulţumeau cu obţinerea înţelegerii mesajului de către cititor, lăsînd următorilor traducători sarcina de a găsi, pentru limba română, structurile şi formele optime de redare a unui conţinut. Nu mereu traducătorii înţelegeau să sacrifice sau să abandoneze conţinutul pentru a prezerva şi oferi imaginea formei.

233 Starea de extaz era concepută ca fiind în legătură cu postul, ori cu somnul (propriu-zis sau la limită cu starea de veghe), dar avea două dominante: cea evidenţiată în CB era indusă la iniţiativa divinităţii, cea din NTB se caracteriza printr-un alt tip de ordine mentală, din perspectiva „normală”

Page 275: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

275

Urmînd versiunile străine, textele prezentaseră acelaşi tip de opţiune ceva mai devreme (FA 10, 10), unde starea apare şi în altă dimensiune: ejgevneto ejp * aujtoVn ejvkstasi", ceea ce, în textul slavon, se traduce prin: napade nan0 8 j as0234, în română prin: „căzu spri-nsul spaimă” (CB), „căzu spre el spaimă” (CP), „i să răpi mintea” (NTB), „căzu pre el năucire” (BB)235.

VIII.2.2.3. La fel de provocatoare apar încercările de sub FA 5, 18: „şi-i puseră pre ei în păzitură, în prinsoarea cea de pază” (NTB), faţă de „şi-i puseră pre dînşii în paza temniţei” (BB), unde se încearcă redarea conceptului ‘custodia publica’, în textul grecesc: ejn thrhvsei dhmotiva/. Avînd în vedere că, ceva mai jos, sub FA 5, 21, toV desmwthvrion, în versiunea latină, „ad carcerem”, este redat unitar prin temniţă, termen împrumutat din limbile slave şi larg cunoscut, devine evident că expresia grecească din versetul 18 oferă şansa (pentru NTB, care se arată doritor de astfel de libertăţi) sau provoacă dificultatea (pentru BB, urmăritor constant al literei) unei opţiuni. Precum se vede, NTB devine redundant deoarece, concomitent cu dorinţa de a explica cititorului cu limpezime un concept, găseşte prilejul de a încerca translarea aceluia în cultura română, o dată cu crearea unei forme acceptabile. Şi de data aceasta, BB se arată extrem de conservator. Încercînd să urmeze textul

percepută ca o dezordine, ca o ieşire din tiparele fireşti de percepţie şi de comportament.

234 Este greu de ştiut ce s-a înţeles aici, cel puţin în CB, deoarece slavona deţinea atît termenul 8 j as\ ‘ejvkstasi", stupor’, cît şi termenul 8 j as0 ‘fovbo", timor’. Cu toate că, date fiind caracteristicile stării de extaz, dintre care, în primul rînd, aceea că nu era o stare obişnuită, ci una în a cărei apariţie divinitatea se implica, se poate presupune că o doză de spaimă nu este exclus să fi însoţit această stare, probabil că mai aproape de adevăr ar fi ipoteza că, în acest caz, preotul a greşit, iar diaconul l-a urmat.

235 Şi de această dată, traducerea din NTB evidenţiază opţiunea acestuia către sugestiile textului latin, unde apare: „cecidit super eum mentis excessus”. Mai mult decît sensurile ‘deviaţie, rătăcire’, pe care termenul grecesc le conţinea, lat. excessus avea tocmai sensul ‘retragere, ieşire şi deplasare, îndepărtare, părăsire’.

Page 276: Norma Literara

De la traducere la norma literară

276

grecesc, dar privind insistent şi la NTB, versiunea pe care o revizuia, greşeşte în partea a doua a sintagmei, căci nedesprinzîndu-se de termenul consacrat, temniţă, devine mai redundant decît NTB, neaducînd vreo notă de conţinut în plus236.

În acest loc, textele secolului precedent conţin o greşeală de traducere. Aceasta apare în CB şi în CP, care merge pe aceeaşi cale cu Bratul, dar fără a face o minimă verificare. Astfel apar: „şi puseră ei întru prevegheare depreună” (CB), respectiv: „şi-i puseră ei întru pază împreună” (CP). În versiunea slavonă intercalată în CB: i postav i [ 7 ih v \ s\ bl6denye wbçe, în ambele cazuri, cuvîntul ultim provine din neluarea în calcul a posibilităţii ca vsl. wb0ç0 să fi avut un sens determinat de nevoile termenului precedent cu care constituia o sintagmă. Astfel că, în loc să fie dezvoltată valoarea ‘public, comunitar’, s-a cultivat o nuanţă – fundamentală, ce-i drept – a acestei valori: ‘împreună’. Pentru cealaltă ocurenţă, în versiunile secolului al XVI-lea apare, iarăşi unitar, legături, respectiv legătoare. Un efort prin care s-ar accepta, la limită, că traducerea este metaforică – mai ales pentru versiunea coresiană – nu ar fi indicat deoarece, apărînd în textul slavon ™zîliçe, înseamnă că Bratul şi Coresi confundă subst. 7za ‘desmov", vinculum’, sau 7zl\ ‘desmov", vinculum’, cu subst. 7ziliçe ‘desmwthvrion, carcer’. Ceva mai jos, sub FA 5, 21, CB şi CP operează un calc de semnificat prin: „tremeaseră întru legături se aducă ei”, faţă de: „tremiseră întru legătoare să-i aducă ei” (CP). Elementul subliniat traduce vsl. ™zîli[te care, la rîndul său, redă gr. desmwthvrion. Precum în limba greacă, termenul slav este construit pe o bază avînd sensul ‘vinculum’237, ceea ce pare a genera în traducerea românească o confuzie potenţată şi de sensul general, ce duce şi la utilizarea greşită a prepoziţiei. Deşi se poate accepta că diaconul a tradus corect, cel puţin la nivel de efect, foarte riguros vorbind, este de spus că, avînd în faţă textul slavon, a păstrat singularul de acolo, fapt ce a salvat traducerea. Nu se poate crede că

236 În Vechiul Testament, sub Ier. 37, 20, Nicolae Spătarul tradusese:

„casa cea de pază” şi „curtea temniţii”. 237 Vezi Miklosich sv 7za şi urm., de asemenea Bailly sv desmov" şi urm.

Page 277: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

277

plecînd de la textul slavon, cel puţin un moment, preotul nu a avut în minte forma care apare în CP. Modul de conceptualizare din limba greacă, preluat şi de slavonă, sprijină termenul din CP.

VIII.2.2.4. În cazul în care un împrumut nu există sau nu se poate face, traducătorii pot fi nevoiţi să creeze termeni pe modelul a ceea ce apare în sursă. Astfel, autorii AI şi CP vor reda vsl. da v \ s n3ni3 pryem0 (Gal. 4, 5) prin: „se întru fiire priimim” (AI), respectiv: „cînd întru noi luo coconiia” (CP). Urmînd lat. „ut adoptionem filiorum reciperemus”, autorii NTB vor crea forma fiiesc, adoptată şi de autorii BB (în textul grecesc era: i@na thVn uiJqeseivan ajpolavbwmen). Deşi pleacă de la textele-sursă, AI, NTB şi BB creează pe baza unei forme larg cunoscute, în vreme ce Coresi preferă să nu solicite toate resursele limbii române.

VIII.2.2.5. Perechea soţie / împreunare (CB / CP), redînd vsl. prywbçenye, constituie rezultatul aceluiaşi tip de soluţionare, chiar dacă, aparent, diferenţele formale par a sugera diferenţe de abordare a textului şi a limbii române. Ambele soluţii sînt corecte şi satisfăcătoare, termenii fiind sinonimi şi moşteniţi. Primul, însă, este un echivalent românesc al termenului slavon, în vreme ce al doilea, mai degrabă un imitator.

VIII.2.2.6. Sub FA 19, 13 apare o situaţie precum: „unii de ceia ce schitociia-se ovreai descîntători” (CB)238, termen pentru care CV prezintă se nevoiia, iar CP se ticăiia. În NTB şi BB apare: „unii den ceia ce îmbla împregiur, jidovi fărmăcători”, respectiv: „oarecarii den jidovi cei ce umbla împrejur jurători”. Pe baza comparării acestor texte, precum şi a situaţiei din alte traduceri: „quelques exorcistes juifs ambulants” (Segond, B.Jer.), „A vándorlo zsido ördögűzők” (B.magh.), „Then some of the itinerant Jewish exorcists” (N.T.engl.), „einige von

238 Nu se pot spune prea multe asupra etimologiei în limba română a acestui cuvînt. DLR consemnează forma adjectivală schitoci1, cu circulaţie în Transilvania şi Banat, utilizată cu referire la fiinţe umane şi avînd valori precum ‘vioi, sprinţar, iute’; ‘fluşturatic, zvînturatic’; ‘isteţ, deştept’. Sursa lexicografică citată derivă cuvîntul din srb. skitač.

Page 278: Norma Literara

De la traducere la norma literară

278

den Juden, die als Beschwörer umherzogen” (B.germ.), jEpeceivrhsan deV tine" kaiV tw~n periercomevnwn jIoudaivwn ejxorkistw~n (Sept.) se observă că este vorba despre nişte exorcişti iudei itineranţi. Faţă de soluţiile acceptabile din NTB şi BB, situaţia textelor secolului al XVI-lea este ceva mai complexă. Lipsit de posibilitatea de a crea sau utiliza o formă cunoscută cititorului, Bratul va împrumuta cuvîntul. Împrumutarea termenului slavon (sctati s™ ‘perifevresqa, vagari’) nu semnifică neapărat că acesta era cunoscut cititorului, şi nici măcar că, înţelegînd despre ce este vorba, Bratul nu a găsit în limbă un termen propriu, care să redea respectivul sens. Este foarte posibil ca neînţelegerea termenului din textul slavon să fi fost extinsă astfel de la traducător la cititor. Împrumutarea a putut servi doar efectuării traducerii complete şi evitării unei greşeli, iar nu lămuririi unui sens.

În CV şi CP se asumă răspunderea descifrării sensului încifrat de textul străin. CV pare a proceda ca o revizie ce nu ţine să se îndepărteze prea mult de textul revizuit, deşi are în vedere cititorul. Nu se poate spune că a se nevoi este greşit. Centrarea pe trăsătura ‘dificultate (în a-şi agonisi traiul)’, cu omisiunea specificaţiei ‘ambulant’ constituie cel mult o forţare, operată, probabil, în procesul de traducere, pîndit de imperfecţiune şi greşeală.

După cum se prezintă, în acest punct, CP apare ca revizie a unui text precum CV. Faţă de textul slavon sau grecesc, CP nu prezintă apropieri, nici măcar privit ca abatere. Privind la CV, însă, a se ticăi, din CP, apare ca sinonim parţial al vb. a se nevoi. Precum în alte cazuri din CP, şi precum în cazul textelor care sînt revizii prin excelenţă, aici se utilizează un sinonim care dă textului aparenţa originalităţii, conferă o oarecare individualitate versiunii şi, eventual, relaţionează textul cu zona căreia i se adresează, prin utilizarea de substanţă lexicală de provenienţă accentuat slavă. Soluţia din CP este o deviaţie ce urmează celei din CV. Avînd în vedere că soluţia din CV era deja uşor forţată, accentuarea în continuare a notei ‘dificultate’ cu îndepărtarea nuanţei ‘în a-şi agonisi traiul’ – căci este aproape metaforică utilizarea lui a se ticăi în acest scop – constituie o exagerare care nu poate fi luată în

Page 279: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

279

calcul nici pe departe ca soluţie de traducere viabilă. Fără alte date, nu se poate susţine că autorul reviziei CP ar fi înţeles despre ce era vorba.

VIII.2.2.7. Sub FA 12, 23 este vorba despre felul în care a murit Irod. În încercarea de a traduce vsl. porazi ego, textele secolului al XVI-lea prezintă: „frămîntă elu” (CB), „ucise-l el” (CP). În slavonă existau două verbe, porazbiti ‘frangere’ şi poraziti ‘ferire, percutere’, dar între ale căror rădăcini exista o relaţie foarte strînsă, ambele avînd largi porţiuni de suprapunere semantică indicînd ‘dizolvarea, pulverizarea’, aşadar ‘fragmentarea’ urmată de ‘disipare’. Termenul din textul grecesc, forma ejpavtaxen susţine din plin direcţia pe care merge Bratul, care oferă o traducere fidelă, nu doar în raport cu textul slavon, ci şi dacă se face compararea cu ceea ce era de redat. Cuvîntul utilizat ar putea fi acceptat, mai ales dacă s-ar lămuri valoarea sa etimologică239. Important la Bratul este că, prin elementul lexical ales, urmează în mod corect calea textului şi nu pierde acea nuanţă importantă, mai sus arătată. În plus, introducerea acestui cuvînt românesc în contextul respectiv nu produce pierderi de sens ori dislocări în sistemul lexical al limbii române etc.

În planul concepţiei asupra traducerii, acest tip de acţiune indică limita rezonabilă pînă la care se poate asuma fidelitatea faţă de textul de tradus, avînd doar scopul de a aduce, în stare cît se poate de genuină,

239 Rom. a frămînta a beneficiat din partea istoricilor limbii de două

soluţii, în ceea ce priveşte etimologia sa. Pe de o parte, S. Puşcariu, în PEW sv. frămînt, susţine provenienţa acestuia din etimonul lat. fermentare. Alături de acesta se situează şi A. Ciorănescu, care speculează latura semantică a termenului discutat şi a posibilelor etimoane. A. Scriban, după ce derivă rom. fragmenta din lat fragmentare, sv. frămînt, dă etimonul fermentare, precizînd „mai degrabă de cît de la fragmentare”. Şi acest autor dă explicaţii care se sprijină pe aspectul semantic. TRDW susţine acelaşi etimon. Celălalt etimon, lat. *fragmentare, este avut în vedere în CDDE şi în DA. Alături de argumenul fonetic, unul care explică mai bine evoluţia şi rezultatul în cauză, cele două lucrări lexicografice utilizează şi explicaţia semantică, una care nu este potrivnică etimonului avansat. Cu valoarea actuală, termenul mai apare în CB, 1Cor., 5, 6, 7.

Page 280: Norma Literara

De la traducere la norma literară

280

spiritul şi conţinutul textului de tradus în limba-ţintă. Opţiunea din CP, apoi din NTB: „îl bătu pre el” şi BB: „l-au lovit pre el”, sînt acceptabile.

Sînt necesare unele precizări legate de contextul în discuţie. În text este vorba despre unul din momentele în care Irod a prigonit pe apostoli. Astfel, a fost ucis Iacob, fratele lui Ioan, iar Petru a fost întemniţat spre a fi, la rîndul său, ucis. Datorită prezenţei unui înger care îi îndrumă paşii, Petru va reuşi să iasă din temniţă, motiv pentru care Irod va tortura paznicii închisorii. Capul 12, însă, nu se încheie aici, în următoarele patru versete fiind descrise două întîmplări din viaţa lui Irod, fără nici o legătură cu cursul FA, precum şi destinul final al acestuia, concluzia şi morala pe care voia, de fapt, să le fixeze Luca în descendenţa acestor întîmplări. Al patrulea verset este în mod voit ambiguu. Irod moare mai tîrziu. Nu în acel moment şi nu subit. El suferă de o boală cumplită, care îl macină descompunîndu-l treptat. În ordinea acestei stări se află şi precizarea care urmează şi conform căreia Irod a fost mîncat de viermi şi a murit. Autorul FA, Luca, sugerează că acea moarte este consecinţa faptelor sale şi provine de pe urma unei teribile lovituri, o lovitură ineluctabilă, fulgerătoare, aplicată cu hotărîre de către Dumnezeu, prin intermediul unui înger. Prin ejpavtaxen, textul grecesc prezintă şi tipul de lovitură, cu caracteristicile şi consecinţele ei.

Revenind la cuvîntul utilizat în CB şi privind la etimoanele avansate pentru acesta, este necesar să completăm că, probabil, preotul a utilizat vb. frămînta nu (doar) pentru valorile pe care le-am văzut mai sus. Este posibil ca acest caz să fie unul care să sprijine explicaţia etimologică oferită de către A. Scriban, adică să avem a face cu atestarea valorii ‘a fermenta, a putrezi’ pentru rom. a frămînta.

Studierea cazului de sub FA 12, 23 permite observarea – mai uşor decît în alte locuri – unor tipare comportamentale cărora le este supus traducătorul şi revizorul, dar şi cel ce studiază comparativ traducerile. În situaţii precum aceasta, traducătorul sau revizorul are atît posibilitatea de a oferi o traducere fidelă, dar şi de a face o echivalare reducţionistă. Practic, Bratul a redat în limba română, cît se poate de direct, ceea ce a întîlnit în textul slavon. Textul latin, precum celelalte texte româneşti cu care s-a exemplificat, alte texte (B.magh., Segond, N.T.engl.) par a fi

Page 281: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

281

făcut acelaşi lucru, după care au mai procedat la o operaţie: termenului rezultat i-au găsit un echivalent care să redea acţiunea respectivă la modul cel mai inteligibil şi direct. Avantajul lipsei oricărui echivoc, însă, rămîne umbrit de „scurtcircuitarea” semantică astfel produsă, deoarece acţiunea este prezentată la modul cel mai general (lovitura), lipsită fiind de trăsătura ei cea mai pregnantă şi determinantă (risipirea prin fragmentare). Dacă traducătorul sau revizorul ar fi produs în altă parte o astfel de traducere internă, probabil că ar fi fost mult mai greu de acceptat. Acelaşi procedeu, aşadar, ar fi avut parte de o judecată diferită, cu toate că, în esenţă, o traducere internă rămîne ceea ce este, o dezambiguizare trădînd nu atît litera textului (cum pare), cît spiritul acestuia (cum nu pare).

VIII.2.2.8. Pentru „contra decreta Caesaris faciunt” (FA 17, 7), CB prezintă „drăceştile ziceri ale lu Chesaru facu”, CP „împrotivă zisei lu Chesar”, alte texte: „împrotiva rînduialelor împăratului fac” (NTB), „împotriva poruncilor lui Chesariu fac” (BB). Dacă traducerea din CP poate fi acceptată, de asemenea redarea vsl. bel1nyem0 ‘dovgma’ prin zicere, CB pune problema felului în care a fost tradus adverbul proti v no. Aici s-a confundat adverbul cu un adjectiv care avea sensul ‘oppositus, eJnantivo"’ şi, pe această bază, a făcut asocierea cu substantivul slavon proti v 0stbo ‘adversarium’. Astfel se ajunge la conceptul ‘diabolos’240, care a putut fi redat în limba română aşa cum apare el în CB.

În CB, un rol important l-a avut felul intercalat în care a fost redactat manuscrisul. Deosebirea principală dintre Coresi şi Bratul pare a sta în faptul că primul avea ceva de demonstrat cititorilor şi mai ales Bisericii în legătură cu caracterul ortodox al muncii sale241, în vreme ce al doilea

240 Vezi A. Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, p.

348-349. 241 În acest sens, pare a fi semnificativ şi faptul că, la Coresi, numele

divinităţii apare în mod consecvent sub forma Dumnezeu, în vreme ce la preotul (N.B.!) Bratul nenumăratele ocurenţe ale formei Zeu copleşesc pe celelalte.

Page 282: Norma Literara

De la traducere la norma literară

282

este lipsit de asemenea complexe şi atent doar la actul traducerii. Deşi este foarte probabil ca CB, CV, precum şi o versiune slavonă şi chiar grecească să fi stat la dispoziţia diaconului, soluţiile pe care acesta le promovează merg în direcţia redării textului biblic în aşa fel încît, la o eventuală verificare, influenţa exercitată de textul slavon asupra sa ar fi fost lesne sesizabilă. De asemenea, este semnificativ faptul că diferenţele lexicale din CP faţă de celelalte două texte, în general, merg în direcţia introducerii în limba română de împrumuturi din slavonă renunţîndu-se la termeni moşteniţi sau chiar la alţi termeni de origine slavă, sinonime, dar care nu figurează în acel punct în textul slavon. Astfel, Coresi se prezintă ca unul care încearcă să fie fidel textului slavon la nivel lexical, făcînd munca unui agent care introduce termeni de origine slavă în limba română242.

VIII.2.2.9. Rezultat al unor procese de traducere mai complexe este sintagma cu cimpoi glăsirea, din AI, Gal., 5, 21. Termenul grecesc aici utilizat, kwmoi, avea semnificaţii care trimiteau la sărbători şi practici populare şi păgîne. Termenul utilizat în textul slavon, cozloglasov anya, este un compus care semnifică ‘kwmo", tragw/diva’, şi care este creat pe baza vsl. coz0l\ ‘travgo", hircus, kavpro", caper’. Calcul a avut în vedere nu neapărat faptul că banchetele păgîne se petreceau în sunete lascive de cimpoaie, ci asocierea între cei doi termeni cu interpretarea relaţiei dintre ei, cimpoiul fiind un instrument făcut din piele de caprine. Sintagma pare a decurge din neînţelegerea sensului compusului slavon de către traducătorul român, însă prima parte a sintagmei – care nu redă întocmai sensul de bază al primei părţi a compusului – arată că avem a face cu o aproximare. În ceea ce priveşte CP, unde apare termenul mîncarea, se poate crede că diaconul cunoştea sensul ‘banchet, petrecere’ cerut de text, poate cunoscînd

242 O explicaţie, deloc neglijabilă, pentru această stare ar putea fi şi aceea

că, uneori, diaconul utiliza termeni literari din punctul de vedere al epocii sale, eliminînd elemente curente în limba română, dar care nu ţineau de aspectul literar.

Page 283: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

283

sensul compusului slavon, poate din altă versiune, motiv pentru care nu încearcă calchierea.

VIII.2.2.10. Din Gal., 3, 23, AI nu păstrează decît „credinţa se descoapere”. În CP, versetul proV tou deV ejlqein thVn pivstin uJpoV novmon ejfrourouvmeqa sugkleiovmenoi eij" thVn mevllousan pivstin ajpokalufqh`nai a fost tradus prin „Mai de-nainte de cînd vine credinţa, noi eram încurcaţi şi încuieţi; pre creadere ce va să se adevăreaze”. Comentariul legat de acest fragment se referă la verbul ultim se descoapere, respectiv să se adevăreaze.

Raportarea la conceptul ‘adevăr’, aşa cum apare acesta în limba greacă, arată că gr. ajlhqhv" semnifica ‘adevărul’, în opoziţie cu ‘falsul’, însă adevărat era ceea ce fusese des-coperit, dez-văluit, scos de sub un con de umbră, revelat243. Observînd traducerea grecească – de la care cea slavonă nu se îndepărtează –, se vede că AI face o traducere simplă, dar exactă (ca şi în textul latin, de altfel, unde apare „quae revelanda erat”). Coresi creează un verb cu mijloacele de derivare ale limbii române, avînd în minte nu atît un model (limba greacă nu avea un derivat de la subst. ajlhqhv", care să semnifice ‘ajpokaluvptw’), cît un sens pe care, însă, nu-l putea aduce în limba română sub forma din textul grecesc, precum şi modul de a concepe o acţiune, cel din gr. ajlhqhv". Coresi creează astfel un verb încărcîndu-l cu sensul din text, servindu-se de modul grecesc de a concepe ‘adevărul’244.

VIII.2.2.11. Textul grecesc de sub Gal., 6, 1 este: uJmei" oiJ pneumatikoiV katartivzete tou toiouton ejn pneuvmati prau~thto", ceea ce, în vsl., se redă prin: v î j e d8 hov 0nic\ s\ v r\ [ ai te tacocago d8 hom0 crotosti , adică ‘vos, qui spirituales estis, huiusmodi instruite, in spiritu lenitatis’. Faţă de AI, care redă acestea prin: „e voi, duhovnicilor, sfîrşiţi acela cu duhul blîndeaţelor”, CP traduce: „e voi

243 Vezi Chantraine, sv lanqavnw. 244 În aceeaşi direcţie vezi şi „eu de-aciia mă duş pre o adevărătură” (CP,

Gal., 2, 2), adică: „Ascendi autem secundum revelationem”, redînd astfel gr. ajpokavluyin, unde adevărul este conceput ca revelaţie, dezvăluire, scoatere din starea de ascundere.

Page 284: Norma Literara

De la traducere la norma literară

284

sufleteaşte să-l învăţaţi, care voi seţi ispăsiţi”. Vsl. d8 hov 0nic\ este tradus printr-un adverb în CP şi printr-un substantiv în AI.

Sintagma nu-i aparţine lui Paul, ea apărînd la Osea: „Sosit-au zilele de pedeapsă, venit-au zilele de răsplată. Israel strigă: «Profetul este un nebun, omul inspirat245 aiurează!» Da, desigur, din pricina mărimii nelegiuirii tale, din pricina mărimii răzvrătirii tale. Prorocul află pretutindeni laţuri întinse. Ei întind curse pe toate drumurile, capcane în casa lui Dumnezeu” (Osea, 9, 7-8). De aici, întrucît este vorba despre un tip de conduită caracteristic profilului oricărui creştin, Paul extinde conţinutul noţiunii numindu-i spirituali pe cei dominaţi în acţiunile şi în gîndurile lor de grija pentru urmarea poruncilor lui Dumnezeu, acestora opunîndu-li-se cei dominaţi de instincte.

Chiar dacă se poate considera că traducătorul AI nu a înţeles pe deplin acest segment, traducerea sa rămîne nimerită. În general, ea este conformă cu sensul textului, fiind vorba despre încheierea, desăvîrşirea unei acţiuni de învăţare a celor „nespirituali” într-un mod blînd, iar nu printr-o metodă abruptă, brutală. Traducerea din CP ar putea arăta că diaconul nu a înţeles textul biblic. Pentru acest verset există două posibilităţi de interpretare a CP. Se poate considera că avem a face doar cu o problemă de ordin sintactic, localizabilă la nivelul topicii: „e voi, care voi seţi ispăsiţi, sufleteaşte să-l învăţaţi”, unde cei ispăsiţi ar sta pe poziţia sensului ‘spirituali’, iar sufleteaşte pe cea a sensului ‘cu duhul blîndeţii’. Deşi o asemenea interpretare îl eliberează pe Coresi de bănuiala neînţelegerii textului, datorită faptului că, de obicei, acesta nu merge cu traducerea pînă la asemenea modificări, nu poate fi pe deplin înlăturată cealaltă interpretare. Conform acesteia, Coresi ocoleşte capcana traducerii prin duhovnic al vsl. d8 hov 0nic\ , dar nu găseşte un echivalent corespunzător greşind prin apelul la un adverb, blocat în această sferă prin aceea că nu operează opoziţia suflet / spirit246. Coresi,

245 În textul grecesc: avjnqrwpo" oj pneumatofovro", în cel latin: virum

spiritualem. 246 Blocaj facilitat de faptul că spirit era un termen utilizat în lumea

catolică, aşadar era încărcat cu anumite conotaţii de care Coresi avea a se feri.

Page 285: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

285

însă, înţelege mai bine şi tălmăceşte în consecinţă vsl. s\ v r\ [ ai te prin învăţaţi şi nu traduce rigid ca în AI. Această cale de explicare întîlneşte o piedică aparentă în lămurirea felului în care s-ar fi tradus secvenţa finală, mai cu seamă vsl. crotosti , care redă gr. prau'th". Pare de neînţeles motivul pentru care acest cuvînt cu sensul ‘mansuetus’ se traduce prin „care voi seţi ispăsiţi”. Alături de ipoteza unei alte versiuni traduse, ipoteză mai puţin probabilă, se poate – dacă se merge pe această cale de explicare a traducerii coresiene – să avem a face, de data aceasta, cu o răstălmăcire a unui segment care a părut obscur revizorului, într-un context pe care singur şi l-a creat. Gr. prao", pra/ovth", cu întreaga familie lexicală, se raportează la sensul ‘liniştit, împăcat’247. În acest context, vsl. d8 hom \ crotosti poate fi redat prin izbăvit, mîntuit, înţelegînd prin aceasta persoana care a ajuns la o anumită înălţime morală şi spirituală, fiind împăcată sufleteşte şi, ca atare, mîntuită. Această explicaţie o exclude pe cea dintîi, însă trebuie observat că nici una dintre cele două nu beneficiază de argumente care ar elimina definitiv cealaltă ipoteză248.

VIII.2.2.12. Încercarea de a reda în limba română valori rezultate în urma rafinării şi specializării unor concepte, ceea ce, în textul slavon, apare ca rezultat al unui calc, poate genera apelul la structuri dezvoltate la nivel popular. Chiar dacă, în acest fel, cititorul nu rămîne în obscuritate, iar între structura de calchiat şi rezultatul traducerii diferenţele de ordin semantic sînt minore, din punctul de vedere al normei literare, expresiile de acest fel pot constitui forme de exprimare vagi în comparaţie cu nevoile reale ale textului. O astfel de situaţie se

247 De altfel, Coresi prezintă deseori tendinţa de a interpreta textul

(probabil cu bune intenţii). În Gal. 5, 19 diaconul începe prin: „Că adevărate sînt faptele trupului”, ceea ce indică un uşor abuz de interpretare a textului, deoarece era de tradus gr. fanerw'" ‘manifestus’.

248 De altfel, în altă parte, unde contextul nu permite altfel, Coresi va reda vsl. crotost0 precum AI, adică prin blîndeaţe. Cu toate acestea, traducerea din CP a versetului respectiv ridică unele probleme, căci se poate considera că termenul slavon este redat prin smericiune.

Page 286: Norma Literara

De la traducere la norma literară

286

identifică în CB, FA 10, 28: „Nu fromos iaste a bărbatu ovreescu a se lipi (...)”. Segmentul subliniat ar fi avut rolul de a transmite conţinutul ‘illicitum est’. În textul grecesc, acesta apare sub aceeaşi formă negată printr-o particulă restrictivă: ajqevmitovn ejstin. Slavona a tradus prin nel1po, operînd un calc destul de util înţelegerii, în această limbă, a textului biblic. Româna, neavînd un termen pentru conceptul ‘licitus’, a apelat la un termen general, iar urmarea atentă a versiunii traduse a condus la utilizarea aceluiaşi mod de a reda un concept negativ, prin negarea calităţii pozitive. Soluţiile secolului al XVII-lea se dovedesc aproape perfecte: „nu se cade” (NTB), „necuvios” (BB).

VIII.2.2.13. După cum obscuritatea versiunii revizuite poate duce la apelul la alte versiuni aflate la dispoziţia revizorului, tot astfel neînţelegerea versiunii traduse poate duce la încercarea unor soluţii care înseamnă fie redarea cuvînt cu cuvînt a structurii din textul de tradus, fie potrivirea traducerii în funcţie de ceea ce sugerează alte versiuni româneşti sau străine ori chiar contextul şi experienţa traducătorului.

Variate traduceri apar sub FA 19, 21, unde se întîlnesc: „zise lu Pavel Duhul” (CB)249, „dzise lu Pavelu Duhul” (CV), „băgă-se în duhul lu Pavel” (CP), „Pavel gîndi în duh” (NTB), „pus‹e› Pavel în duh” (BB). Strădania de a transla acest segment într-un mod în care textul să apară lămurit a condus CB şi CV către o astfel de redare a vsl. v \ zloj i ti ‘ejpitiqevnai, imponere’. La rîndul ei, versiunea din NTB prezintă o traducere care se dovedeşte a fi inspirată de textul maghiar, unde se întîlneşte: „Pál föltete magában” (B.magh.). Întrucît în textul grecesc apare: ejvqeto oJ Pau~lo" ejn tw/~ pneuvmati, iar în cel latinesc: „proposuit Paulus in Spiritu”, sub aspect formal, traducerea din BB poate fi considerată ca fiind cea mai apropiată de text. Aici se află şi deosebirea

249 În CB, zise este adăugat ulterior, pe un spaţiu insuficient, după ce mai

înainte fusese notată o cruce, semnul obişnuit pentru situaţiile în care se observase o omisiune, ulterior înlăturată. Faptul că, în textul slavon, verbul apare notat corect, situează dificultatea la traducătorul român. În cazul în care CB este rezultatul unei revizii, este posibil ca revizorul să nu fi fost mulţumit de soluţia traducătorului, intervenind cu soluţia pe care o vedem astăzi în CB.

Page 287: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

287

constantă dintre NTB, la care se adaugă CB şi CV, faţă de BB, cel dintîi încercînd să aducă textul la cititorul român, celălalt încercînd să refacă tiparele limbii române.

Substantivul corespunzător, v \ zloj enye, ejpivqesi" ‘imponere’, nu a întîmpinat dificultăţi în a fi corect redat, el apărînd în CB printr-un calc de semnificant: prepusul (FA 8, 18), şi printr-un calc de semnificat în CP, NTB şi BB: punerea.

VIII.2.2.14. Un caz sugestiv în ceea ce priveşte mizele pe care le puteau avea în vedere autorii BB atunci cînd se îndepărtau de NTB este reprezentat de: „amăgiia oamenii Samariei” (NTB, FA 8, 9), faţă de: „răzvrătind limba Samariei” (BB). Se redă astfel: ejxistavnwn toV ejvqno", în textul latinesc: „seducent gentem”. Cum se vede, NTB traduce, ca de obicei, mai puţin îngust, lipsa de grijă faţă de rigorile limbii din care se traduce, combinată cu grija faţă de limba în care se traduce şi faţă de cititorul român, ducînd la înţelegerea directă a textului. Totodată, însă, traducerea NTB indică implicarea traducătorului în text, cu scopul de a orienta cititorul.

Forma verbală utilizată aici în textul grecesc, ejxistavw, este o variantă a vb. ejxivsthmi, care avea un nucleu de sens mai complex. Prin valori precum ‘déplacer, faire sortir de’, ‘s’éloigner de, s’écarter de, éviter qulelqu’un’, apoi ‘perdre l’esprit, la raison, être hors de soi, en extase’ şi ‘être frappé d’étonnement, de stupeur’, ‘être changé’, opţiunea din BB poate să-şi găsească o explicaţie. Cu toate acestea, vsl. razbratiti , etimonul cuvîntului utilizat de fraţii Greceanu, avea sensurile ‘ajnarevpein, evertere’, ‘diastrevfein, distorquere’. Deşi ar fi lesne de susţinut că este vorba despre o greşeală, avînd în vedere că, de fapt, NTB lămurise sensul secvenţei – care nu pusese probleme nici traducătorilor slavi şi nici celor români de mai înainte250 – o astfel de

250 Prin variantele: „minuna limba samariiască” (CB) şi: „se mira limba

samariască” (CP), redînd verbul 8 di v l2ti ‘stupefacere’, textele secolului al XVI-lea sînt superioare ambelor versiuni.

Page 288: Norma Literara

De la traducere la norma literară

288

concluzie ar putea fi pripită. Mai curînd s-ar susţine ideea că fraţii Greceanu au încercat utilizarea unui verb care, alături de sensurile sale obişnuite, să exprime prin înglobare ideea de tulburare de ordin mental şi sufletesc, cerută de context.

Caracterul neunitar sub aspect lingvistic al textelor secolului al XVI-lea sugerează cu tărie că unele fragmente se copiau mecanic, în vreme ce acelea a căror dificultate era sesizată de către traducător rezultau dintr-un proces de traducere elaborată, mai ales cînd nici una dintre versiunile copiate sau consultate nu oferea soluţii acolo unde revizorul ar fi avut nevoie datorită obscurităţii textului slavon.

VIII.2.2.15. Deşi este greu de spus care dintre cele două versiuni este urmată de către traducătorul PO sub Gen., 3, 7, (totuşi, probabil că aceea latină), finalul atrage atenţia. Ideea de redat era că Adam şi Eva făcură şorţuri din frunze de smochin, cu care se acoperiră de jur împrejur, pe o anumită porţiune a corpului. Toate acestea apar în textul latin sub forma: „consuerunt folia ficus et fecerunt sibi perizomata”, iar în cel maghiar prin: „Es figefa leuelet fonanac öszue, es magoknak Környülkötet chinalanac”. Autorul PO – care nu poate fi suspectat de neînţelegere, o presupusă neînţelegere a termenului din textul latin fiind compensată de prezenţa unui compus cît se poate de transparent în textul maghiar – nu optează pentru a căuta sau construi o cale de exprimare a lat. perizomata (< gr. perizwvmata) sau a magh. környülkötet (acesta, probabil, inspirat după Vulgata, căci Luther spune: „und flochten Feigenblätter zusammen und machten sich Schurze”), ci se foloseşte, întrucîtva asemănător lui Luther, de prima parte a secvenţei: „şi rupseră frundze de smochin”, după care continuă: „şi puseră pre trupul lor”.

Soluţia aceasta este expresia unui moment de libertate pe care traducătorul român şi-l ia în încercarea de a oferi cititorului un text clar şi care să nu-l solicite. Se vede cu acest prilej felul în care amănuntele şi nuanţele iniţiale se pot pierde la traducere, în fapt, felul în care în actul de comunicare fiinţa umană evită detaliile pe care nu le poate exprima în modalităţi directe şi care i-ar cere lămuriri suplimentare. Considerînd că efortul nu ar fi răsplătit sau că ar îngreuna chiar simpla înţelegere a

Page 289: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

289

textului, traducătorul ajustează particularităţile conţinutului după măsura mijloacelor de expresie pe care le are şi care sînt de natură să transmită ce a considerat a fi esenţa conţinutului respectiv.

VIII.2.3. O categorie interesantă de termeni o constituie elementul de origine maghiară. Pătrunşi pe diferite căi, în esenţă, prin contacte directe, unii dintre termenii de această origine sînt destul de larg răspîndiţi pe întregul teritoriu românesc, alţii sînt frecvenţi doar în zona de contact şi în zonele prime de iradiere. Deşi astfel de termeni erau bine cunoscuţi în zonele de contact, prezenţa lor nu este consecinţa primă a acestei realităţi.

Este important de subliniat mereu că perspectiva din care se discerne asupra unor astfel de situaţii este dată de relaţia dintre cele două dominante mai sus menţionate şi de ponderile lor în ecuaţie: orientarea traducerii către cititor şi edificarea unui aspect literar care să vehiculeze acel text, în modalităţi cît mai eficiente şi cu posibilitatea ca acel aspect să fie util unei construcţii culturale de durată. În zonele de contact, prezenţa elementului maghiar decurge, în primul rînd, din influenţa cultă maghiară, deci se poate socoti ca fiind rezultatul şi marca unei influenţe de mediu cultural. Desigur, contactele populare directe au constituit o realitate, însă, ca opţiune, acestea au fost condiţionate de mediu. În alte zone, prezenţa unor astfel de termeni este rezultatul unei influenţe suferite dinspre o zonă în care românii se află în contact cu maghiarii. Mult mai puţin limitată, o astfel de opţiune este semnificativă deoarece, fără a se afla sub influenţa cultă maghiară, traducătorii şi revizorii altei zone puteau considera că un astfel de termen poate fi apt să participe la lexicul aspectului literar românesc.

Cu alte cuvinte, lupta pe care o avea de dus un termen pentru a obţine un loc în sistem era mai acerbă dacă ea se ducea într-o zonă necaracteristică influenţei din care acel termen provenea. În mod simetric, ceea ce se petrecea cu elementul maghiar în Moldova şi în Ţara Românească era comparabil cu ceea ce se întîmpla cu elementul

Page 290: Norma Literara

De la traducere la norma literară

290

slav în Transilvania251. Desigur, lucrurile nu stăteau mereu astfel. În unele cazuri, după cum am arătat, elementul slav era promovat doar pentru a semnala conformitatea surselor şi a traducerii cu textele recepte în lumea ortodoxă.

Cel mai ades, trăsăturile particulare ale unui grai sau chiar ale unei norme literare sînt inacceptabile pentru o comunitate vecină (în primul rînd datorită aspectului fonetic, apoi datorită uzurilor şi conotaţiilor, eventual datorită apartenenţei termenului la nivelul aspectului popular). Neajunsul formal poate fi înlăturat, însă lucrul acesta nu serveşte prea mult, deoarece traducătorul are nevoie de un termen care să exprime în modalităţi optime un anumit conţinut, fără a crea legături nedorite în conştiinţa receptorului252.

Pe lîngă aceste situaţii există şi cea în care un termen, popular sau literar, aparţinînd unei alte zone să nu fi fost grevat de incompatibilităţi supărătoare cu cerinţele fonetice ale zonei primitoare. În cazul în care, în plus, acesta nu avea circulaţie acolo, nu era perceput ca popular, şi nu era conotat cu valori nepotrivite pentru uzul literar, el putea fi ales ca soluţie. Altfel spus, este foarte posibil ca elemente din norma celuilalt să fie percepute ca apte sau recomandabile pentru a constitui aspectul literar propriu. Ceea ce este neuzitat (adică nu are o istorie în

251 Totuşi, proporţiile erau destul de debalansate. Cei din est şi sud erau

mult mai receptivi faţă de elementul maghiar provenit de la românii din vest decît erau aceştia faţă de elementul slavon. Cu excepţia unor termeni populari şi vechi de origine slavă, pe care influenţa maghiară nu i-a putut elimina, aici mai pătrund doar termeni aduşi de textele estice şi sudice sau care s-au menţinut în cadrul slujbei religioase.

252 Acesta este unul dintre motivele pentru care, la trecerea creştinismului în lumea greco-latină s-a recomandat în mod expres (în primul rînd de către Sfîntul Paul) ca, pentru a vehicula conceptele creştine, să fie utilizaţi termeni greceşti şi latineşti neîncărcaţi de conotaţii anterioare. Mai mare decît miza înţelegerii noii ideologii de către toate categoriile de receptori era miza de a nu tinctura – pe cale lingvistică – conceptele prin asocierile pe care nişte termeni bogaţi în conotaţii le-ar fi generat în mod instantaneu.

Page 291: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

291

graiul sau în norma proprie) şi are forme necontradictorii cu propria normă poate fi perceput ca solemn şi utilizat ca atare.

Unele din exemplele care urmează sînt în măsură să ofere lămuriri asupra situaţiei, destul de des întîlnite, în care elemente caracteristice unor norme locale, eventual populare, apar şi sînt selectate într-o normă literară vecină. Cauzele pot fi complexe, însă ele ţin de nevoile traducătorului sau revizorului şi de felul în care acesta percepe respectivele elemente în raport cu imaginea sa despre norma la a cărei creare participă, eventual cu nevoile pe care le atribuie receptorului şi, desigur, cu mizele textului său.

VIII.2.3.1. În limba română circula un termen de orgine maghiară, precum chelşug. Acesta prezenta avantajul de reda în mod potrivit conceptul ‘cheltuială’. Sub aspect fonetic, nu ridica probleme de incompatibilitate cu uzurile vreunei zone româneşti, nu dobîndise conotaţii, caracterul său neutru recomandîndu-l pentru a apărea destul de des, atît în documente253, cît şi în traducerile de texte culte: „Şi Iosif porunci cum sacii lor să-i împlă cu grîu şi banii lor să-i dea toţi cineşi în sacul său, asupră de-aceasta cum chelciug încă să şe dea pre cale” (PO, Gen., 42, 25) (magh. kölchégettis; provisions ‘vivres’)254; „Că cine dentru voi va vrea să zidească un turn, anu nu va şădea mainte să-şi numere chelşugul, oare are de-a-l săvîrşirea?” (NTB, Lc., 14, 28); „Cine osteaşte cu ale sale chelşuguri vreodată?” (BB, 1Cor., 9, 7); „Şi luînd de chelşug de la Iason şi de la ceialalţi, au slobozit pre ei”. (BB, FA, 17, 9); „Şi rămase Pavel doi ani deplin cu al său chelşug şi priimiia pre toţi ceia ce întra cătră el” (BB, FA, 28, 30); „chelşugul mănăstiriei să nu îndrăznească să-l ţie la sine” (DRB 131, 25–26); „Nime den călugări să nu ţie al său, nice cal, nici stupi, nici altu dobitoc, nemică, nici arătură, nici din n-afară, nice dinlontru în mănăstire, nimică deosebi să nu ţie,

253 Prezenţa sa în documente îl arată apt de a face parte din limbajul

juridico-administrativ. 254 După cum se observă, fonetismul cu africată nu arată decît dificultatea

unui bun cunoscător al limbii maghiare de a se desprinde de fonetismul etimonului.

Page 292: Norma Literara

De la traducere la norma literară

292

fără numai înbrăcămente, şi chelşug ce va avea dentru răcodélia255 sa să ţie” (DRH XIX, 150, 24-27).

Pe calea mai sus descrisă va apărea în BB forma verbală corespunzătoare, rarissimă după ştiinţa noastră, în limba română: „Şi cîndu-l vei trimite pre el slobod de la tine, să nu trimiţi pre el deşărt; cu chelşug să-l chelşuguieşti pre el den oile tale şi den grîul tău şi den teascul tău” (BB, Deut., 15, 13). O astfel de creaţie, într-un text precum BB, trebuie pusă pe seama preocupării autorilor acestei revizii de a edifica un aspect literar, prin intermediul textului sacru (precum în cazul celorlalte limbi indoeuropene) şi pe model grecesc, cu participarea unor termeni provenind din toate zonele româneşti (sau creaţi pe baza acelora), cu îndeplinirea anumitor cerinţe (circulaţie largă, lipsa fonetismelor populare). Este foarte probabil ca verbul să fi fost creat şi sub impulsul textului grecesc (ejfovdion ejfodiavsei" aujtoVn), caz în care alegerea termenului maghiar şi, apoi, construcţia structurii pe baza acestuia devine încă şi mai semnificativă.

Aceeaşi este situaţia şi pentru verbul a tăbărî, cu sensul ‘a campa’, frecvent întrebuinţat de autorii BB: „Şi să rîdică Avram şi mergînd, tăbărî în pustiiu” (BB, Gen., 12, 9) (în PO întîlnim o traducere uşor diferită, influenţată de textul maghiar şi care arată diferenţele dintre versiunile de bază: „De-aciia purcease mai încolo Avram, şi mearse cătră Amiadzăzi”); „Şi să mută de acolo Isaac şi poposi la rîpa Gherarilor şi tăbărî acolo” (BB, Gen., 26, 17) [în PO: „Duse-se, derept aceaia, de acolo Isac şi întinse cortul în zăpodiia Gherarului, şi acolo lăcui”, exemplu în care, practic, se observă o parte importantă a procesului de ‘tăbărîre’ (aceea care, în mod firesc, din cauze de ordin extralingvistic, nu s-a păstrat în actualul sens al cuvîntului românesc)]; „Şi rîdicîndu-se fiii lui Israil de la Sochoth, să tăbărîră la Othom, lîngă pustie” (BB, Ex., 13, 20) (în PO: „ Şi purcedzînd den Sohot, descălecară în Etman, lîngă marginea pustiniei”), unde este vorba, precum mai sus,

255 Este de remarcat acest compus luat direct din slavonă (calcul

corespunzător era „lucrul mîinilor”, sensul fiind ‘produsul propriu’, ‘cîştigul sau profitul generat de munca proprie’).

Page 293: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

293

despre camparea întregii comunităţi nomade. În: „împrejurul cortului mărturiei vor tăbărî fiii lui Israil” (BB, Num., 2, 2) este vorba despre un plan primitiv al aşezării umane. Referirea exclusivă la ‘tăbărîre’ ca acţiune militară apare în: „şi ceaialaltă oaste a asiriianilor s-au tăbărît la cîmpu, şi au acoperit toată faţa pămîntului, şi corturile şi povărăle lor s-au tăbărît întru mulţime multă foarte” (BB, Iudith, 7, 16); „Şi văzu Iuda şi fraţii lui că s-au înmulţit răutăţile şi puterile tăbărăsc în hotarăle lor” (BB, 1Macabei, 3, 43); „Şi porunci Iuda să strige în tabără ca să să tăbărască fieştecarele în care loc iaste; şi s-au tăbărît bărbaţii puterii şi au dat războiu cetăţii toată zioa aceaia şi toată noaptea” (BB, 1Macabei, 5, 51). Se înţelege că ‘tăbărîrea’ este un proces prin care un grup de oameni (înarmaţi sau/şi neînarmaţi) se opreşte şi poposeşte undeva, întinzîndu-şi corturile, închegînd şi constituind vremelnic o aşezare. Acesta este procesul prin care se constituie şi tabăra militară: „Şi să suiră cu el cară şi călăreţi şi să făcu tabără mare foarte” (BB, Gen., 50, 9). Ceea ce limba română a reţinut din toate acestea este elementul cel mai frapant pentru simţuri, dinamica din momentele iniţiale ale procesului.

VIII.2.3.2. Sub FA 7, 35 vechile traduceri româneşti prezintă: „jude sau judeţu” (CB), „jude sau judecătoriu” (CP), „domnu şi giudeţ” (NTB), „biruitoriu şi judecătoriu” (BB) ‘stăpînitor’256. Pe lîngă faptul că textele secolului al XVI-lea nu utilizează slavul cneaz, ci termenul moştenit jude, iar NTB preferă tot un termen moştenit, dar unul larg cunoscut (chiar dacă mai general şi, aşadar, mai vag), este de remarcat opţiunea din BB. Această orientare ar putea arăta că termenul era perceput de către autorii BB ca fiind compatibil cu norma cultă, eventual specializat. Se vede că termenul din NTB era considerat a fi mai puţin preferabil, în vreme ce termenul din CB şi CP se arhaizase prin caducizarea relaţiei şi conţinutului instituţiei respective. În acelaşi fel apar şi situaţii precum: „ţinearea limbilor” (NTB, FA 7, 45), dar: „biruinţa limbilor” (BB); „era în putearea ta” (NTB, FA 5, 4), dar: „întru a ta biruinţă era” (BB), şi

256 În textul slavon apare: cneza ili s7dy7 , în cel grecesc: ajvrconta kaiV

dikasthvn.

Page 294: Norma Literara

De la traducere la norma literară

294

chiar: „Dumnezău biruitoriu” (BB, FA 7, 35), lîngă: „Domnul Dumnezău” (NTB).

VIII.2.3.3. În cazurile în care româna nu deţine un termen acceptabil257 pentru a reda o anumită realitate, opţiunile din texte nu sînt unidirecţionate, ci sînt determinate de felul în care autorii văd compatibilităţi între formele din sursele preferate sau din cele consultate şi limba română. În general, NTB apelează mai lesne la maghiară, în vreme ce BB preferă textul şi limba greacă. Astfel se întîmplă sub Mc. 6, 27, unde se utilizează regionalismul henghiariu (NTB), respins în BB, care preferă împrumutul: speculator (conceptul necesar a fi redat aici era ‘paznic, temnicer’, ceea ce în textul grecesc este numit spekoulavtora).

Pe de altă parte, încercînd să redea un termen de sub FA, 20, 19, din contextul „ex insidiis Iudaeorum”, NTB utilizează maghiarismul, hicleşugul, preferat termenului grecesc, ejpiboulhv de către revizorii BB (dar după ce vor opera modificări formale prin care îl vor aduce la un aspect lipsit de caracter „regional şi popular” – în realitate, prin falsă regresiune). Aşadar, dincolo de constrîngerile semantice, în lipsa unui termen propriu, capabil să exprime sensul cerut, româna va face împrumuturi (speculator) sau va apela la termeni deja împrumutaţi (hengheariu, hicleşug). Traducătorii, însă, vor proceda conform concepţiilor care-i animă: vor acorda prioritate sursei şi vor căuta ca termenii să păstreze forme acceptabile normei pe care o construiau (BB) sau vor face tot ceea ce cred de cuviinţă pentru ca înţelesurile textului să ajungă la cititor (NTB).

VIII.2.4. Preferinţa pentru termenii de o anumită origine, fie populari, fie moşteniţi reflectă, în general, presiunea culturală dominantă în zona din care provine textul. Deşi relaţia cu latina este

257 Problema acceptabilităţii, în sine, rămîne una încărcată cu o doză

consistentă de relativitate. Fie că se ajunge la un astfel de calificativ dinspre individ, fie dinspre colectivitate, punctul de referinţă este unul intern şi dependent de trăsăturile constitutive şi circumstanţiale ale individului ori ale colectivităţii.

Page 295: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

295

genetică, pe teritoriul românesc, care s-a aflat cîteva sute de ani sub influenţa politică, socio-economică, militară şi cultural-religioasă slavă, dincolo de dizlocările lexicale care s-au petrecut, în epoca formării aspectului literar românesc s-au manifestat tendinţe de restrîngere a ponderii elementului latin. Termenii moşteniţi aveau caracter popular, motiv pentru care doar cei din lexicul fundamental au fost reţinuţi. Slavona fiind limba de cultură, tendinţa secolului al XVI-lea a fost de a împrumuta termeni culţi sau avînd a exprima concepte complexe şi de a calchia forme şi sensuri de la aceasta, abia incompatibilităţile structurale şi de conţinut dintre cele două limbi şi tipuri de mentalitate limitînd acţiunea acestei tendinţe. Chiar astfel, însă, tendinţa aceasta a fost puternic susţinută de însuşi textul sacru, pătruns prin forma sa slavă.

În zona vestică a teritoriului dacoromân, dizlocarea materialului lexical moştenit a fost incomparabil mai slabă, în plus, traducătorii nu evitau termenii populari (adică moşteniţi), cu atît mai mult cu cît limba de cultură era latina. Apartenenţa culturală a traducătorilor face ca termenii de anumite origini să aibă şanse mai mari decît alţii. Plasate sub forţa voinţei de a oferi cititorului un text lămurit, respectiv a celei de a fi fidel modelului grecesc – spre consolidarea firavei tradiţii munteneşti existente şi cu încercarea de a aduce progrese la nivelul normei culte, NTB, respectiv BB, vor prezenta tendinţele generale sensibil diferite.

VIII.2.4.1. Sînt relevante în acest sens seriile: păgîni (cvasi-general în NTB), faţă de limbi (cvasi-general în BB) (NTB apelează la un termen moştenit, pe înţelesul cititorului român şi nu la un calc de semnificat după slavonă), oameni (general în NTB), faţă de nărod (general în BB); rînduialele (NTB), faţă de eresul (BB) (termen împrumutat deja în secolul al XVI-lea din textele slave, aici, probabil, reîmprumutat din greacă).

VIII.2.4.2. Versetul 25 din FA, 3 apare după cum urmează: „Şi în sămînţa ta să vor blagoslovi toate fămeile pămîntului” (NTB), faţă de: „Şi semenţiei tale să vor blagoslovi toate neamurile pămîntului” (BB).

Page 296: Norma Literara

De la traducere la norma literară

296

De dată veterotestamentară, promisiunea aceasta (al cărei corespondent neotestamentar apare cel mai bine exprimat sub Mt., 25, 34) este făcută lui Avraam în mai multe rînduri şi sub diferite forme. Forma cea mai apropiată de cea din Faptele Apostolilor apare în PO şi în BB astfel: „Şi prin sămînţa ta blagoslovi-se-vor toţi oamenii pămîntului” (PO, Gen., 22, 18), apoi: „Şi prin sămînţa ta blagoslovi-se-vor toţi oamenii pre-pămînt” (PO, Gen., 26, 4), pentru care BB prezintă o unică variantă: „Şi se vor blagoslovi întru seminţia ta toate limbile pămîntului” (precum textul grecesc: taV e!qnh, cel latin: gentes şi cel maghiar de la baza PO: nép) şi: „în sămînţa ta blagoslovi-se-vor toate rudele pre pămînt” (PO, Gen., 28, 14), respectiv: „se vor blagoslovi întru tine toate neamurile pămîntului şi întru seminţia ta”(BB) (în textele străine: aiJ fulaiV, tribus, respectiv: nemzetség).

În CB se înregistrează: „de sămînţa ta blagoslovi-se-va toată ocina pămîntească”, ceea ce redă vsl. w s1meni tvoem blagoslovits™ v \ s1 wtk0stv ya zemnaa”. Vsl. ot0k0stv i3 avea sensul ‘patria’. Conceptul se referea la ‘moştenire’, privită ca un întreg complex de elemente de natură materială şi spirituală produs succesiv de generaţiile unui neam şi care, o dată constituit, ajunge să caracterizeze şi să definească esenţa şi individualitatea acelui neam. Deşi face parte din acest complex, datorită caracteristicilor sale şi a modului în care sînt ele percepute, un element de mare importanţă pentru existenţa unei comunităţi naţionale, şi anume teritoriul pe care acel neam dăinuie, este perceput în mod distinct. De aceea vor apărea două sensuri pentru acest cuvînt.

Datorită caracterului unic şi indispensabil, concret la modul material, vital pentru individ şi pentru comunitate, iese în evidenţă nuanţa ‘pămînt’ a sensului ‘moştenire’. Restrîngerea de sens în direcţia valorii concrete se datorează şi grijii pe care fiecare membru al comunităţii trebuia să o aibă faţă de partea sa de proprietate care trebuia transmisă intactă mai departe. Totodată, nu dispar valorile abstracte. Întrucît un neam are nevoie de un teritoriu geografic contiguu pentru a exista ca atare, între neam şi teritoriu se produce o identificare ce poate fi marcată prin metonimie. Este greu de ştiut dacă Bratul înţelege prin ocină ‘neam’, însă textul slavon la acest sens al cuvîntului face referire.

Page 297: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

297

Cazul apare şi în: „Pomenescu-se cătră Domnul toate cumplitele pămîntului şi închiră-se într-însu tot ocinele limbiloru” (PS.S B, 21, 28), ceea ce redă: „reminiscentur et convertentur ad Dominum universi fines terrae et adorabunt in conspectu eius universae familiae gentium” (B.Osb., Sept.), „recordabuntur et convertentur ad Dominum omnes fines terrae et adorabunt coram eo universae cognationes gentium” (B.Osb., Hebr.), sintagmă care, în BB, apare tradusă prin: „neamurile limbilor”. Aceeaşi Psaltire, însă, prezintă şi sensul concretizat la maximum: „Ceare de la mene şi da-ţi-voiu limbile ocinele tale, şi ţinuturile tale în sfîrşitul pămîntului” (PS.S B, 2, 8), adică: „postula a me dabo tibi gentes hereditatem tuam et possessionem tuam terminos terrae” (B.Osb.), ceea ce, în BB, apare tradus prin moştenire.

Opţiunea din NTB confirmă faptul că valoarea etimologică a urmaşului lat. familia, ‘familie’, ‘neam’, încă mai avea curs. Avînd în vedere că textul grecesc conţinea termenul aiJ patriaiV, este interesant că, refuzînd soluţia din NTB, BB nu preia termenul din modelul grecesc, ci utilizează un termen de origine maghiară.

VIII.2.4.3. Arătîndu-se deschis faţă de termenii moşteniţi din latină, NTB se arată uşor refractar la cei de origine slavă, preferaţi, însă, în BB. Astfel apar sintagmele „neam preoţesc” (passim NTB), alături de „rod vlădicesc” (passim BB); „Au nu e acesta feciorul cela al rotariului?” (glosat: cioplitoriului) (NTB, Mt. 13, 55), faţă de: „Au nu e acesta feciorul teslariului?” (BB); „şi se mirară credincioşii tăiaţi împregiur” (NTB, FA 10, 45), faţă de: „şi se ciudiră cei den obrezanie credincioşi” (BB); „credincioşii tăiaţi împregiur” (NTB, FA 10, 5), faţă de: obrezanie (CB, CP, BB); „deaca împlură toate care sînt scrise despre el” (NTB, FA 13, 29), faţă de: „deaca au săvîrşit toate ceale ce era pentru el scrise” (BB)258, cazuri în care, tendinţei NTB de a nu deprinde ori surprinde cititorul cu termeni de origine slavă acolo unde limba română se poate descurca singură, i se alătură şi influenţa modelului259.

258 Acelaşi verb este utilizat şi în CB şi CP. 259 Nu se poate presupune că principala cauză a unor astfel de opţiuni ar

sta în criterii de ordin semantic care, în contexte culturale sensibil diferite, ar fi

Page 298: Norma Literara

De la traducere la norma literară

298

VIII.2.4.4. O situaţie complexă apare în legătură cu un concept care înregistrează mai multe ocurenţe pe o întindere de treisprezece versete din Faptele Apostolilor. Sub FA 8, 27; 34, 37, 39, CP şi NTB întrebuinţează termenul famăn. CB prezintă cuvîntul doar în versetul 27, în următoarele trei versete apărînd scopit. Faţă de acestea, BB prezintă hadîm (v. 27), apoi scopit (v. 34, 37) şi famăn (v. 39). Textele grecesc şi latinesc prezintă, în mod constant: eujnou~co", respectiv: eunuchus. În textul slavon, în v. 27 apare: ev n8 h, în celelalte trei: caj nic0. Vom observa, mai întîi, că avem a face cu un caz tipic de coreferenţialitate, termenii referindu-se la acelaşi concept şi chiar la aceeaşi persoană aflată în respectiva situaţie. Constatăm, apoi, că, indiferent de ceea ce apare în oricare dintre textele străine ce puteau fi consultate, CP şi NTB, după ce înţeleg despre ce este vorba, redau conceptul în mod constant, prin termenul ales (precum în greacă şi latină). Acesta este moştenit, adică popular.

Complexitatea cazului este dată de ceea ce apare în celelalte două texte. CB pare a urma modalitatea din textul slavon intercalat, în sensul că redă ev n8 h prin famen (precum CP şi NTB), dar cînd textul-model schimbă termenul, notînd caj nic0, autorul CB face la fel, folosind un termen popular: scopit. Aparent de neînţeles este comportamentul revizorilor bucureşteni, în contextul în care ei aleg să urmeze modelul grecesc. Termenul hadîm, prezent şi în traducerea Faptelor Apostolilor din 1683, este caracteristic ariei munteneşti şi se justifică în măsura în care utilizarea termenului eunuc nu fusese încă luată în considerare (ceea ce este greu de crezut, deoarece termenul fusese împrumutat de slavonă, exista în greacă, şi circulase, prin texte, pe teritoriul românesc). În acest loc, toate textele utilizează termenul care, din punctul de vedere al autorilor, este mai potrivit sub aspectul capacităţii de a transmite cititorului conţinutul de redat. În următoarele două versete se manifestă influenţa consultării unui text slavon (singurul

cunoscut compliniri precum cele de mai sus. În modul cel mai firesc, CB, CP şi BB au preluat sau utilizat cuvîntul din slavonă, în vreme ce NTB a utilizat, la fel de firesc, o structură moştenită din latină.

Page 299: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

299

dintre cele trei care schimbă termenul). Atît gestul de a urma textul slavon, cît şi termenul folosit constituie opţiuni. BB, însă, mai optează încă o dată, hotărînd să utilizeze termenul moştenit, pe cel din NTB, textul a cărui revizie Noul Testament din BB era.

Analizînd situaţia, cauza acestei ultime duble opţiuni se arată a sta în simpla posibilitate de a produce variaţii de ordin lexical, dată de faptul că norma literară nu îşi găsise încă un termen pe care să îl instituie sau doar să-l prefere pentru a reda respectivul conţinut. Abaterea BB de la NTB şi de la modelul grecesc nu constituie, însă, în totalitate, un caz prin care BB se singularizează printr-o alegere proprie. Numai cunoaşterea textului slavon putea furniza prudenţilor autori ai BB modelul şi, mai ales, temeiul că nu smintesc textul tradus. Avînd în faţă un termen ce trebuia repetat de mai multe ori într-un interval destul de mic, pentru care limbile greacă şi slavonă nu ofereau forme de împrumut convenabil, singura soluţie fiind libertatea de a utiliza oricare termen deja existent în română, autorii BB aleg – pe model slavon – varietatea expresiei: în primul caz, precum celelalte trei texte, folosesc un termen uzual şi cunoscut în aria căreia i se adresa textul, în cazul al doilea, precum textul slavon, BB schimbă termenul, alegînd unul care redă conceptul dintr-o altă perspectivă, precum în slavonă şi nu ca în greacă (gr. eujnouco" ‘gardien de la couche’, are în comun cu lat. *feminus faptul că denumeşte, în mod eufemistic poate, rezultatul unei acţiuni, în vreme ce vsl. caj nic0 - cf. caj eni3 ‘contusus testiculis’ -, sau scopit, participiu al verbului a scopi < vsl. scopiti ‘evirare’, se referă la acţiunea în urma căreia se ajunge la acel efect şi la primul efect de durată al respectivei acţiuni.). Probabil că, avînd în vedere că noţiunea reapare în versetele 37, 38260 şi 39 autorii BB optează pentru

260 Mai este de semnalat faptul că versetul 38 constituie o caracteristică a

versiunilor occidentale care se întemeiază pe un grup de manuscrise, multe anterioare secolului al VI-lea. În general, acesta apare, în întregime sau parţial, în textul acestora şi este numerotat. Celelalte ediţii, după versetul 36, prezintă versetul 38 (în această numerotare) şi doar menţionează (majoritatea) la subsol, eventual cu citare, că unele texte vechi prezintă în acest punct un verset. Din

Page 300: Norma Literara

De la traducere la norma literară

300

încă o schimbare a termenului. De aceea, în versetele 37 şi 38 aceştia vor păstra termenul (o dată pentru că limba nu avea termeni cîte ocurenţe avea noţiunea, apoi pentru că, dat fiind intervalul scurt, varietatea expresiei părea a fi recomandată), fără a apărea riscul neînţelegerii textului. În plus, întregul context considerat, cititorul, dar şi textul, erau satisfăcuţi tocmai de expresia variată, schimbările repetate dăunînd amîndurora. Din acest motiv, BB alege (şi aceasta constituie adevărata şi marea opţiune a BB în acest caz) ca în versetul 39 să introducă al treilea termen, poate ultimul pe care îl mai avea la dispoziţie, pe cel moştenit şi prezent în NTB. Argumentul poate fi întărit şi observînd NTB, unde, în versetul 38, personajul nu mai este numit din perspectiva aceasta, ci din aceea a atribuţiunilor sale: vistiiarnicul261.

VIII.2.4.5. Alteori, autorii NTB introduc în text cultisme. Astfel se petrec lucrurile sub Iac. 1, 12, unde termenului moştenit, popular, din BB, cunună262, în NTB îi corespunde neologismul neadaptat corona. Opţiunea din BB este remarcabilă într-o anumită măsură, deoarece

această perspectivă, este important de văzut că versiunile secolului al XVI-lea şi NTB nu numai că prezintă versetul în text, dar îl şi numerotează corect. Spre deosebire de acestea, BB prezintă întregul verset, dar numerotarea este defectuoasă întrucît versetul 37 începe cu o propoziţie mai devreme. Este aproape sigur că versiunea grecească pe care s-a întemeiat BB avea numerotarea 36-38 (cu prezenţa la subsol sau chiar în text a versetului 37), iar revizorii BB deşi au trecut versetul în text, precum NTB, nu l-au numerotat datorită semnalului mai puternic, dat de textul grecesc. Aflaţi în faţa unui punct asupra căruia versiunile de tip oriental se arată a fi nesigure, şi pe care versiunile occidentale îl abordează cu hotărîre, autorii BB aleg să urmeze versiunile care prezintă întregul text, precum NTB, dar părînd a se socoti liberi să aleagă locul în care începe versetul 37 (versiunile greceşti consultate, care amintesc cumva de acest verset şi care prezintă numerotarea 36-38, nu oferă indicii clare asupra tăieturii versetelor).

261 Este vorba despre secvenţa în care apostolul Filip se întîlneşte cu trezorierul Candachiei, regina Etiopiei.

262 Elementul moştenit apare şi în CB, CV şi CP.

Page 301: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

301

textul nu merge pe calea încercării de a utiliza un termen din greacă ori slavonă, ci se plasează pe terenul solid al limbii române263.

VIII.2.4.6. Tot aici se încadrează şi încercările de sub Mt. 4, 6, unde apare publicanii (glosat: „ce era atuncii vameşii”) (NTB), faţă de vameşii (BB) (NTB încearcă să introducă un neologism latin, dar fără a lipsi cititorul de înţelegerea textului, prin glosă) şi de sub Gal. 4, 2, unde NTB prezintă titori (< lat. tutor), BB ispravnici, AI zicătorii, iar CP îndemnători.

VIII.2.4.7. Un termen precum mandragora (PO, Gen., 30, 14-16) are drept corespondent popular cuvîntul mătrăgună. Avînd în vedere că textul maghiar utilizează un termen împrumutat din ebraică, dudaim264, pare sigur faptul că textul românesc operează un împrumut cult din Vulgata, unde apare mandragora. Acelaşi termen este utilizat şi de către BB, dar urmînd textul grecesc, unde apare mandragovra. Evitarea termenului popular s-a datorat mai ales valorilor semantice ale acestuia, corespondenţa dintre cei doi fiind doar aproximativă.

VIII.2.4.8. Aceeaşi este situaţia şi pentru sintagma „pîine adzimă” (PO, Ex., 29, 2), care se deduce din lat. „panes azymos”. Interesant este că, în acest caz, BB alege să explice sintagma – deşi se poate crede că nu era strict necesar –: „pîine nedospită”, în textul grecesc apărînd a!rtou" ajzuvmou".

VIII.3. În cazul structurilor mai ample, analizate din perspectivă traductologică, se observă mai bine realitatea cu care avea a face traducătorul şi pe care o prelucra. În fapt, elementele pînă acum evidenţiate îşi trag particularităţile nu atît din existenţa lor izolată cît din cea înglobată în structuri de o anumită întindere şi complexitate. De aceea, vom observa cîteva situaţii, concentrîndu-ne asupra cauzelor pentru care soluţiile de traducere se diferenţiază.

263 Este foarte probabil ca opţiunea BB să derive dintr-un recul faţă de forma din NTB. Privind la forma neologică, care putea apărea uşor pretenţioasă, revizorii BB au reacţionat izbiţi fiind de diferenţele dintre forma moştenită (bine răspîndită pe teritoriul dacoromân) şi cea latinească. De altfel, autorii BB s-au ferit de a promova elementul cult latin.

264 În textul german apare subst. Liebesäpfel.

Page 302: Norma Literara

De la traducere la norma literară

302

VIII.3.1. În „(ei aştepta elu) se aprinză-se” (CB, FA 28, 6), „că se va aprinde” (CV), „vrea se arză” (CP) se încearcă a se reda vsl. v \ zgor1tise.

Deşi redată în trei formulări diferite, ideea de viitor este conţinută de cele trei texte. Primele două folosesc acelaşi element lexical, CP utilizînd un termen mai puţin adecvat contextului265. Ideea de redat se referea la un proces latent, aflat în desfăşurare, încă neexteriorizat la nivelul percepţiei celorlalţi, şi al cărui început sesizabil era aşteptat de către atenţii observatori, pe baza precunoştinţelor pe care le aveau. Analizînd distribuţia celor două verbe în limba română veche, se poate considera că soluţiile decurg din uzurile populare ale celor două verbe (nordic şi sudic), dar nu este de neglijat nici faptul că a se aprinde se referă la iniţierea stării, a arde la primele consecinţe. Chiar astfel, deosebirea semantică dintre cele două verbe nu este în măsură să genereze neînţelegeri (cititorul pricepe, intuitiv şi printr-o cvasiidentificare266 cu maltezii, pericolul care-l păştea pe Sfîntul Paul). Ea decurge din analize diferenţiate ale situaţiei descrise, pe fondul deosebirilor areale dintre uzurile populare a doi termeni.

Faţă de acestea, NTB şi BB optează pentru evidenţierea tumefierii, cauză pentru care, ambele utilizează urmaşul lat. infleo, a umfla267.

VIII.3.2. Compararea următoarelor soluţii de traducere: „Ceia ce veniră, în săboru mearseră ovreescu” (CB, FA 17, 10), „Ca şi vineră, mearseră în zborul iudeilor” (CP), „carii venind, întrară în sinagoga jidovilor” (NTB), „carii mergînd, la adunarea jidovilor s-au dus” (BB),

265 Ajuns în Malta, în prezenţa cîtorva localnici, apostolul Paul a fost

muşcat de mînă de o viperă. Aceştia aşteptau ca apostolul să manifeste primele simptome ale contactului cu tîrîtoarea: tumefierea şi febra.

266 Deşi receptorul textului se află de partea Sfîntului Paul, prin ipostaza pasivă de lector sau de auditor, el are o poziţie aproape identică cu cea a maltezilor care erau simpli privitori, neputincioşi în faţa voinţei divine.

267 În textul latinesc se utilizează subst. tumor, care înglobează cele două simptome, solidare de regulă, iar cel grecesc utilizează verbul pivmprhmi care, pe lîngă sensul ‘brûler, incendier’, cu referire la răni, avea sensul ‘être enflammé’.

Page 303: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

303

redînd vsl.: I j e priid[ e[ e v \ s0bor0 idosta y8 deiscyi , respectiv lat: „Qui cum venissent, in synagogam Iudaeorum introierunt” şi gr.: oiJvtine" paragenovmenoi eij" thVn sunagwghVn tw~n jIoudaivwn ajphv/esan, ar putea permite mai multe observaţii.

În primul rînd, textele româneşti îşi urmează modelele. Bratul urmează cu fidelitate textul slavon, Coresi revizuieşte respingînd topica străină, NTB dă un bun prilej pentru a întări argumentele că acest text a fost construit şi cu aportul unei versiuni latine, iar BB urmează cu atenţie modelul grecesc.

Sînt situaţii care ne arată că traducătorul era depăşit de cerinţele limbii române, ale actului de traducere, de cerinţele cititorului (chiar cele pe care şi le imagina însuşi traducătorul ca provenind de la cititor sau fiind ale acestuia), precum şi de text. Astfel, nu vom şti dacă traducătorul a înţeles corect textul de sub Ex., 6, 13: „Şi grăi Domnul lui Moisi şi lu Aron şi deade poruncă lor cătră feciorii lu Israil şi cătră faraon, cătră craiul Eghipetului, cum ficiorii lu Israil den pămîntul Eghipetului să-i ducă afară”. Privind la textele maghiar şi latin: „Eképen szola az WR Mosesnec es Aaronnac (...)”, „locutus est Dominus ad Mosen et Aaron (...)”, caz în care devine limpede că, din această traducere, nici traducătorul, nici cititorul nu au reuşit să înţeleagă exact esenţa versetului, încît ne putem întreba cum era înţeles acest verset în epocă. În acest verset are loc o discuţie între Dumnezeu, Moise şi Aaron, una tainică şi al cărei conţinut nu ne este relatat. Tainica discuţie nu are rolul de a-i linişti pe cei doi şi de a le da încredere în Divinitate şi în propriile forţe (aceasta este doar o consecinţă inerentă), ci este unul dintre primele locuri în care, se pare, Dumnezeu prezintă un plan amănunţit a ceea ce urmează şi, aproape sigur, în care furnizează celor doi informaţii importante despre principalii actori ai jocului: poporul israelit şi faraonul. Alături de cunoaşterea amănunţită a planului divin, informaţiile privind însuşirile, slabiciunile şi tăria, caracterul şi dinamica neamului israelit şi a faraonului, asupra cărora Moise şi Aaron urmau să acţioneze, erau fundamentale pentru reuşita acţiunii. Ce-i drept, textul este ambiguu şi sensurile pot scăpa înţelegerii. De aceea, cătră din textul PO este aproape la fel de nepotrivit precum ad din Vulgata şi proV" din Septuaginta. Mai mult, ediţiile Septuagintei care ne-au stat la dispoziţie prezintă o traducere defectuoasă a textului ebraic:

Page 304: Norma Literara

De la traducere la norma literară

304

Eij~pe deV Kuvrio" proV" Mwu>sh~n kaiV jAarwVn, kaiV sunevtaxen aujtoi~" proV" FarawV basileva Aijguvptou, wJvste ejxapostei~lai touV" uiJouV" jIsrahVl ejk gh~" Aijguvptou, „Dixit autem Dominus ad Moysen et Aaron, et praecepit eis ad Pharaonem regem Aegypti, ut dimittat filios Israel de terra Aegypti”. Fireşte, textul ebraic poate fi adus la acest conţinut, dar el spune cu totul altceva: מצרים להו◌ציא את־בני־ישראל מארץ מצרים׃ ᚨמל adică: ‘(Atunci) ,וידבר יהוה אל־משה ואל־אהרן ויצום אל־בני ישראל ואל פרע◌הvorbi Eternul către Moise şi Aaron şi le porunci (despre) fiii lui Israel şi (despre) Farao, regele Egiptului, ca să scoată pe fiii lui Israel din ţara Egiptului’. Aşadar, Dumnezeu le vorbeşte celor doi conducători despre israeliţi şi despre faraon, dîndu-le informaţii care urmează să aibă drept rod scoaterea israeliţilor din Egipt.

VIII.4. Traducerea ca libertate asumată. Studiul felului în care a fost tradusă Palia de la Orăştie arată că, fie urmînd textul latin, fie urmîndu-l pe cel maghiar, fie compilîndu-le, traducătorul nu înţelegea prin traducere o activitate de înlocuire a unor cuvinte scrise într-o limbă cu cuvintele corespondente ale românei. Datorită faptului că avea la dispoziţie două surse pe care era hotărît să le utilizeze din plin, concepţia sa asupra traducerii îi permitea să se supună cerinţelor limbii române, să asimileze şi să adapteze elemente deprinse din studierea celor două modele, şi chiar să recreeze în formele limbii române conţinuturile la care ajungea prin intermediul surselor sale.

Avînd în vedere cazul concret al unui fragment de text biblic, de întindere rezonabilă, se observă că era extrem de dificilă consultarea paralelă, cu o constanţă absolută a mai multor texte, mai ales datorită următoarelor circumstanţe: a) entuziasmul iniţial, de a lucra la o astfel de întreprindere, putea fi treptat colpeşit datorită feluritelor dificultăţi şi estompat de scopul practic al întreprinderii: rezultatul traducerii era destinat lecturii spre înţelegere de către nişte cititori concreţi; b) consultarea paralelă a textelor şi găsirea de soluţii acceptabile sau chiar foarte bune constituie, după o anumită perioadă, factori de încredere în sine, activitatea traducătorului fiind minată de rutină; c) constatarea că efortul, consistent, de a consulta versiunile paralele rămîne nerăsplătit;

Page 305: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

305

d) inexistenţa unor tehnici de traducere bine conturate la nivel teoretic şi temeinic trecute în reflexele traducătorului.

Probabil că astfel se explică anumite variaţii şi schimbări – aparent aleatorii şi inexplicabile – la nivelul comportamentului general al traducătorului, ca şi cum acesta ar fi acţionat sub imperiul unor forţe haotice şi necunoscute. De aceea nu se poate idealiza procesul, judecînd traducătorul ca şi cum ar fi fost un cunoscător perfect al limbilor în contact, capabil să aplice în mod desăvîrşit tehnici impecabil construite şi la fel însuşite. Desigur, această realitate este de natură să pună piedici serioase oricărei analize ştiinţifice. Cu toate acestea, variaţiile vechilor traduceri româneşti constituie o realitate deosebit de semnificativă sub multe aspecte şi care trebuie raportată la mai multe seturi de cauze. Vechile traduceri prezintă numeroase cazuri de sinonimie, atît la nivel gramatical, cît şi la nivel lexical. Studiind, spre exemplu, Psaltirea lui Coresi, Codicele Bratul, Palia de la Orăştie, Noul Testament de la Bălgrad, Biblia de la Bucureşti, alte traduceri avînd surse cunoscute, se poate observa că, deşi textele străine astfel traduse pot prezenta reţele de relaţii sinonimice, acestea nu coincid decît rareori cu cele care ar fi trebuit să le corespundă în traducerea românească. În plus, sînt destul de multe situaţiile în care sursele străine prezintă un grad ridicat de uniformitate a expresiei, atît la nivel gramatical, cît şi la nivel lexical, lucru pe care textele româneşti corespunzătoare nu-l reflectă.

Textele grecesc şi latinesc se edifică în limbi exersate ca limbi de cultură, capabile de a reda conţinuturi complexe. Astfel de sisteme lingvistice îşi dezvoltă reţele complexe şi ierarhizate, ceea ce în planul expresiei se traduce printr-o relaţie intimă între uniformitate şi variabilitate. Există cazuri în care, în mod repetat, textele au a reda concepte şi relaţii clar definite, entităţi, cadre şi funcţii foarte precise. În acest caz, elementele lexicale şi gramaticale tind spre specializare şi instrumentalizare, fiind cu atît mai utile cu cît semnifică mai limpede, mai exact şi mai direct. Alteori, sînt de redat concepte complexe, care necesită nuanţări, relaţii şi entităţi greu definibile, ori care nu pot trăi decît într-o aură de vag. La acestea se adaugă situaţiile în care, în locuri

Page 306: Norma Literara

De la traducere la norma literară

306

în care textul nu prezintă altfel de impuneri, motive de ordin retoric solicită expresia variată (repetiţia însăşi fiind stimulativă în acest sens).

Altfel spus, limbile exersate în plan cultural au capacităţi ridicate de a conceptualiza în modalităţi nuanţate şi exacte concepte, valori şi conţinuturi complexe şi de mare fineţe. Totodată, ele îmbină modalităţile disciplinate cu cele suple şi creative în redarea de forme, a conturării de semnificaţii, pentru a sugera sensuri prin forme, pentru a comunica metatextual, pentru a construi un edificiu în vederea transmiterii de sens şi de semnificaţie.

VIII.4.1. Pe fondul activării pe un teritoriu cultural şi lingvistic situat într-o zonă de confluenţe culturale şi, într-o măsură, lingvistice procesul de constituire a aspectului literar al limbii române se derula cu oarecare dificultate. Deşi dominate de literalitate, vechile traduceri româneşti ale textului biblic prezintă numeroase situaţii în care se abat de la termenii sau formulele pe care înşişi traducătorii le-au găsit (în surse sau în limba română). De aceea se constată coliziunea concurenţială a elementelor aparţinînd limbii vorbite, utilizarea în exces a seriilor sinonimice – în fapt, mai întîi un procedeu de rafinare a realităţii şi abia apoi expresiv – sau a sintagmelor echivalente. Se poate spune că, mai cu seamă la nivelul secolului al XVI-lea românesc, există o tendinţă acută de a nu utiliza acelaşi cuvînt sau aceeaşi structură gramaticală de două sau de mai multe ori, succesiv, la intervale scurte. Atunci cînd au posibilitatea, traducătorii încearcă aproape cu orice preţ să utilizeze expresia variată. Fie că sînt lungi, fie că sînt scurte, seriile sinonimice lexicale se succed ca nişte pete de culoare, ceea ce adesea generează alterări ale sensului. Studiind cazuri precum cele date de: antepunerea şi a postpunerea elementelor din jurul formei verbale, apariţia formelor verbale perifrastice în opoziţie cu cele neperifrastice, posibilitatea prezenţei mai multor forme de auxiliar, de imperativ, ori existenţa a două sau mai multe sinonime lexicale, se observă că, la nivelul aceluiaşi text, uneori la intervale foarte mici, ambele situaţii posibile apar.

Desigur, cauzele primare ţin de posibilităţile oferite de o limbă nenormată, avînd mai multe variante locale, dominate doar de uzul

Page 307: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

307

cutumiar. Contactele dintre graiurile locale şi normele ce se conturează extrăgîndu-se din acestea pun utilizatorii limbii în situaţia de a avea la dispoziţie o varietate de mijloace de exprimare, toate valide, diferenţiate doar de obişnuinţele generate de uzul graiului local. Prin travaliul solicitat de procesul de traducere şi datorită solicitărilor actului receptării, aceste posibilităţi compatibile între ele ajung să capete realizări succesive. Abia într-un moment ulterior, principiul economiei mijloacelor şi constituirea principiilor normei literare vor opera selecţii.

VIII.4.1.1. Pentru un caz precum: „Mie, ce sînt de 100 de ani, să nască ficior, şi Sara 90 de ani avînd, să plodească?” (PO, Gen., 17, 17), unde se traduce: „Ennékem szaz esztendösnec születtetnéke gyermec? Es Sara kile~tzuen esztendös koraba szüle?”, dar observînd şi textul latin: „putasne centenario nascetur filius et Sarra nonagenaria pariet”, se poate considera că traducătorul român încearcă să opereze o distincţie pe modelul celei din textul latin. Acest lucru nu este foarte sigur, însă, după cum o arată cazurile care urmează, în care soluţiile din textele româneşti nu urmează unor distincţii din textele-sursă şi nu îşi găsesc justificări acolo, deşi traducerea se împlineşte la nivel semantic.

VIII.4.1.2. Un segment mai amplu, situat sub Ex., 29, 15-27, utilizează de opt ori termenul berbeace şi de trei ori arete, ambii moşteniţi din latină. Pentru situaţiile corespunzătoare, textul latin prezintă exclusiv termenul aries, uneori înlocuit cu un pronume, iar cel maghiar prezintă subst. kos. Coreferenţialitatea şi relaţia sinonimică a termenilor sînt cel mai bine reprezentate în: „Să iai, derept însă, şi unul de areţi şi Aaron cu feciorii săi depreună pre capul acestui berbeace să-şi pune mînule” (PO, Ex., 29, 15), „Dup-aceasta ia seul areatelui, coada-i şi grăsimea de pre maţe-i, şi cei doi rărunchi cu grăsimea de pre înşii depreună, şi spetia dereaptă, că e berbeacele sfinţituriei” (PO, Ex., 29, 22).

VIII.4.1.3. În: „Laban, iară, era mers a tunde oile lui, şi Rahila pre idolii tătîni-‹s›ău furase” (PO, Gen., 31 19), „Laba~ kedig az ö iuhai nyírni mẽt vala. Es Rahel az ö attyanac Baluanyit el oroza ”, „eo tempore Laban ierat ad tondendas oves et Rahel furata est idola patris sui”, alături de: „Însă preastoalele acelora zdrobeaşte-‹l›e şi bozii lor

Page 308: Norma Literara

De la traducere la norma literară

308

frînge şi bercurele taie” (PO, Ex., 34, 13), „Hanem azoc Oltarid le rontsad, es Képeket eltöryied, es Berkeket ki irchad”, „sed aras eorum destrue confringe statuas lucosque succide”, s-ar părea că textul românesc urmează unele distincţii mai complexe, prezente şi dacă se consideră situaţia din fiecare limbă-sursă, dar şi dacă se priveşte în ansamblu (din perspectiva traducătorului român), la nivelul ambelor surse. Cu toate acestea, este posibil ca aceste cazuri să nu indice că traducătorul român a avut în vedere o realitate nuanţabilă, ci doar că el a folosit posibilitatea utilizării mai multor cuvinte care intră într-o relaţie de sinonimie totală, fără a implica nuanţări. În acest caz, etichetele sale au doar două roluri: acela de a varia expresia şi cel de a introduce în text termeni de mai multe provenienţe. În această direcţie pledează exemplele de mai jos, corelate cu cele anterioare: „Să nu faci legătură cu oamenii acelui ţinut, cum, cînd vor înceape a curvi cu domnedzei lor şi bodzilor săi făcînd jirtvă, să nu te cheame cineva dentre ei şi să mănînci den jirtvele idolilor săi” (PO, Ex., 34, 15), „Ne tégy Kötest annac à földnec népéuel, Ezért, hogy mikor az ö Istenec vtan paraznalkodnac, es az ö Isteneknec aldoznac, ne hiyianac tégedet vendégségbe, es hogy ne egyél az ö aldozatokbol”, „ne ineas pactum cum hominibus illarum regionum ne cum fornicati fuerint cum diis suis et adoraverint simulacra eorum vocet te quispiam ut comedas de immolatis”, sau: „Şi muiare încă să nu iai dentre featele lor feciorului tău, cum, cănd vor curvi aceastea după idolii lor, să nu curvească şi feciorii voştri după bodzii lor” (PO, Ex., 34, 16), „es ne végy à te fiadnac feléséget azoknac Leanyi közzül, hogy mikor ezec paraznalkodnac az ö Istenec vtã, ne paraznalkodtassas à tü fiaitokatis, az ö Istenec vtan”, „nec uxorem de filiabus eorum accipies filiis tuis ne postquam ipsae fuerint fornicatae fornicari faciant et filios tuos in deos suos”.

VIII.4.1.4. Un termen precum tîrnaţ (< magh. tornatz) alternează în PO cu un sinonim de origine slavă: pridvor, care apare sub Ex., 27, 9; 27, 12; 27, 16-17; 38, 11; 38, 14-18; 38, 20; 38, 31; 39, 1; 40, 8, în ultimele două cu cîte două ocurenţe. Împrumutul de origine maghiară apare sub Ex., 27, 18; 35, 18; 38, 9, 35; 17; 38; 31 şi 40, 33 în ultimele

Page 309: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

309

trei cu cîte două ocurenţe. Faţă de numărul mare al ocurenţelor cumulate ale celor două forme, distribuţia este semnificativă în ceea ce priveşte modalităţile de acţiune ale traducătorului. Ponderea uşor ridicată a termenului de suprastrat se datorează faptului că acesta era cuvîntul uzual, cunoscut cititorilor. După ce el apare de cîteva ori, pentru ca fiecare cititor să înţeleagă despre ce este vorba, încep apariţiile alternante ale celor doi termeni, fapt propice achiziţiei de către cititor a termenului mai puţin stăpînit. În felul acesta, lexicul activ al receptorului dobîndeşte două cuvinte care intră în concurenţă, presiunile ulterioare ale mediului urmînd să hotărască asupra elementului care va rămîne (tindă în CB şi CP, şi boltă în BB).

VIII.4.1.5. În PO apare o alternanţă aleatorie precum: „aur curat”, alături de „curat aur”, deşi în textul maghiar apare doar „tiszta aranny”. Fie că traducătorul încă nu înţelegea pe deplin importanţa comportamentului consecvent (percepîndu-l ca monotonie a textului sau/şi formă de obedienţă faţă de textul străin), fie că acesta înţelesese că traducerea are nevoie de consecvenţă, însă nu în sensul simplei urmări a unor structuri – motiv pentru care nu mereu reuşea să găsească situaţia în care trebuia să fie consecvent sau creativ –, acest tip de comportament constituie o formă de eliberare a traducătorului de sub presiunea modelelor sale.

VIII.4.1.6. După ce crease forma feleluit, în FA 20, 19, unde CV prezintă „locu de feleleatu”, autorul CP va reda conceptul prin „loc de răspuns”, precum în CB şi BB. Este drept că, de data aceasta, textul slavon nu mai conţine termenul sv 1t, ci un calc (m1sto wtv 1ta) după tovpon te ajpologiva". La rîndul lor, textele româneşti vor calchia structura, însă fiecare în chipul său: CB, CP şi BB vor folosi echivalentul popular românesc, constrîngerile dinspre textul slavon (grecesc, în cazul BB) fiind satisfăcute prin calchiere (care trebuia să ofere şi înţelegerea conţinutului), în vreme ce CV va opera calcul cu ajutorul

Page 310: Norma Literara

De la traducere la norma literară

310

unui termen de origine maghiară, limba dominantă în mediul său cultural268.

VIII.4.2. Întrucît, ca orice activitate umană, actul traducerii – un tip complex de activitate, cu implicaţii de asemenea complexe – constituie un efort concret îndreptat spre scopuri concrete, realizat de către oameni concreţi, supuşi naturii umane, nu se poate trece peste faptul că acei oameni, cu modul lor de acţiune, erau pîndiţi de felurite capcane, dar, mai cu seamă, erau supuşi la felurite încercări, inerente oricărei activităţi umane. De aceea, nu putem judeca acest întreg proces dintr-o perspectivă ideală, fără a ne asuma pe deplin rezultatele defectuoase ale unui astfel de raţionament. Acesta este motivul pentru care, alături de traducători şi de mijloacele lor reale, de mediul din care aceştia făceau parte şi de influenţele cărora le erau supuşi, apoi de limba în care se traducea şi de limbile din care se traducea, precum şi de situaţia reală a destinatarului versiunii româneşti, trebuie avute în vedere trăsăturile general umane cărora aceia le erau supuşi şi care erau modulate în chipul situaţiei concrete din respectiva epocă.

În acest sens, este de remarcat faptul că traducătorul, pe lîngă situaţiile în care nimic nu îl împiedica (din perspectiva cea mai importantă: a sa) să urmeze unul dintre modele, precum şi pe lîngă situaţiile în care traducerea punea la contribuţie ambele modele (cazul cel mai frecvent, deoarece punerea la contribuţie se făcea nu doar la nivel formal, ci şi la nivel de conţinut), apare şi un al treilea caz, cel în care traducătorul îşi asuma libertăţi faţă de versiunile traduse. Sub acest aspect este de menţionat că, deseori, majoritatea traducătorilor se comportă după un tipar de felul următor. Întîlnind relativ constant în textul de tradus structuri şi sensuri străine limbii în care se traduce, dar nu total incompatibile cu aceasta, traducătorul ajunge să se familiarizeze cu ele, să le asimileze şi să dobîndească capacitatea de a le reproduce. Întrucît constată utilizarea relativ constantă a acestor structuri şi sensuri de către textul biblic, probabil că se poate considera

268 Urmînd textul latinesc: „locumque defendendi (...) ad abluenda

crimina”, NTB va reda secvenţa prin: „loc să se îndereapte de vină”.

Page 311: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

311

că traducătorul le percepe pe acestea ca fiind caracteristici intrinseci, mărci ale textului sacru. De aceea, învăţînd să reproducă respectivele mărci astfel conotate, traducătorul îşi ia deseori libertatea de a presăra astfel de structuri şi sensuri în textul pe care-l produce, nu doar oferind cititorului garanţia că textul tradus este încărcat de sacralitate, dar, probabil, căpătînd el însuşi această convingere.

Pe de altă parte, ca o consecinţă a constantei consultări a surselor sale, adeseori, traducătorul deprindea modalităţi de exprimare pe care, după ce ajungea la conţinuturile semantice ale textului, le putea utiliza în construirea textului românesc, mai cu seamă în cazul în care îşi atingea unele dintre scopuri, în ciuda lipsurilor limbii române269.

VIII.4.2.1. Exemplele următoare pot indica posibilitatea existenţei unor momente în care traducătorul român nu consulta minuţios ambele versiuni: „et quae ingressa sunt masculus et femina ex omni carne introierunt” (Gen., 7, 16), respectiv: „Es ezec valanac himoc et nöstenyec mindenfele husbol es bemenenec”, alături de: „Şi era bărbătuşi şi muieruşi şi întrară” (PO); „faciamque mirabilem in die illa terram Gessen in qua populum meus est” (Ex., 8, 22), precum: „Es chodalatossa tesze~ az nap Gosennec földet, melyen az én népem lakic”, dar: „Şi voiu face minunat pămîntul în carele sînt oamenii miei” (PO); „et ait Moses egressus a te (...)” (Ex., 8, 29), respectiv: „Monda Moses: Ime ki megyec (...)”, dar: „Ieşind afară de la tine (...)” (PO); „egrediente autem anima prae dolore et inminente iam morte vocavit nomen filii sui Benoni id est filius doloris mei pater vero appellavit eum Beniamin id est filius dexterae” (Gen., 35, 18), respectiv: „Es mikor à lélec ki menne

269 De altfel, dacă luăm cazul traducerii lui Luther, se cunoaşte foarte bine

faptul că textul acestuia (atît Noul Testament, publicat în 1522, cît şi Vechiul Testament, apărut după alţi 12 ani) a avut nevoie de serioase revizii, din perspectivă strict lingvistică, dar şi sub aspect stilistic. Luther şi-a luat libertăţi greu de imaginat, intervenind în text, construind imagini şi forme inexistente acolo, ca un coautor, practic călcînd toate principiile pe care el însuşi le inventase. Probabil că numai reviziile echilibratului şi învăţatului Phillip Melanchthon au fost cele care au adus textul la nivelul înalt, la fidelitate şi în limitele sobre pe care acesta le are.

Page 312: Norma Literara

De la traducere la norma literară

312

belöle, es meg halna, neueze ötet Benoninac: De az ö attya neueze Beníaminnac”, dar: „Şi cînd sufletul ară fi ieşind den ia, şi ară muri, puse numele lui Veniiamin” (PO)270.

Este greu de crezut că, la consultarea mai multor versiuni, este posibil să se omită, din neatenţie, exact acelaşi segment. Mai curînd, aceste situaţii se datorează intenţiei traducătorului român de a sacrifica traducerea întocmai, spre a obţine inteligibilitate de conţinut, chiar dacă acest lucru însemna, uneori, renunţarea la anumite elemente de conţinut. Ca traducător, dar şi ca cititor, autorul PO era în măsură să constate că traducerea unui anumit segment de text ar fi putut crea mult mai multe dificultăţi decît valoarea informaţiei conţinute de acesta. De altfel, din cele de mai sus s-a putut observa că practica aceasta poate fi dedusă (chiar dacă nu mereu în cadrele unor raţionamente corecte) din chiar textele urmate în constituirea traducerii româneşti. Diferenţele dintre cele două versiuni modele au fost unul din factorii catalizatori ai tendinţei traducătorului român de a lua în calcul şi abaterea conştientă, cu un scop precis.

Sub Gen., 24, 41 apare: „Atunce să fii mîntuit de credinţă: cînd la rudele meale veri sosi, să nu vor da ţie, mîntuit să fii de credinţă”, ceea ce redă magh.: „Ackor ment légy a hittöl, mikor az én rokonsaghimhoz iutz: Ha nem adgyac teneked, ment legy a hittöl”. În alte texte, secvenţa aceasta apare după cum urmează: Tovte ajqw~o" ejvsh/ ajpoV th~" ajra~" mou·(...) kaiV ejvsh/ ajqw~o" ajpoV tou~ oJrkismou~ mou ‘Tunc innocens eris a maledicto meo: (...), et eris innocens a juramento meo’ (Sept.), sau: „Dann sollst du deines Eides ledig sein: Wenn du zu meiner Verwandtschaft kommst und sie geben sie dir nicht, so bist du deines eides ledig” (B.germ.), adică urmînd textul ebraic, unde apare o frază în două părţi, în care sluga condensează condiţiile în care va fi eliberată de jurămînt: onorarea angajamentului, concretizată prin depunerea tuturor eforturilor posibile

270 Versetul acesta, de altfel, prezintă diferenţe de la o versiune la alta

(greacă, latină, moderne), în sensul că unele traduc numele (subst. sg. şi pl.) copilului, altele nu. Pe de altă parte, faptul acesta este irelevant pentru discuţia noastră care se referă la traducătorul PO. Ceea ce, însă, a putut acesta observa, a fost faptul că, între cele două surse ale sale existau diferenţe.

Page 313: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

313

şi indiferent de rezultat - dacă acesta este complet independent de vreun aspect al prestaţiei slugii271. Spre deosebire de acestea, Vulgata prezintă: „innocens eris a maledictione mea cum veneris ad propinquos meos et non dederint tibi”, cu alte cuvinte nu prezintă reluarea, redundantă din perspectivă occidentală, a consecinţei. Chiar dacă nu a văzut decît textele maghiar şi latin, şi chiar dacă (din motivele sale) a ales să-l urmeze pe cel complet, traducătorul român a putut lua notă de faptul că, din moment ce un text de prestigiul Vulgatei, poate omite o astfel de reluare, şi el s-ar putea prevala de un astfel de precedent în cazul în care (din considerente proprii şi care îl privesc) ar fi într-o situaţie în care s-ar simţi îndreptăţit să apeleze la un astfel de procedeu.

VIII.4.2.2. Tot astfel, sub Ex., 5, 17 apare:„Că set leatnici, derept aceaea dziceţi” (PO), faţă de: „Hiuolkodóc vadtoc, mondom hiuolkodoc, ezert mondagyatoc”, dar precum: „qui (...) vacatis otio et idcirco dicitis”. Versiunea maghiară, precum cea germană („Ihr seid müßig, müßig seid ihr”), cea engleză („Ye are idle, ye are idle”), Septuaginta („Scolavzete, scolastaiv ejste”), B.Jer. („Vous êtes des paresseux, des paresseux”), B.Orth. 2001 („Sînteţi nişte leneşi!; nişte trîntori sînteţi”), prezintă această formă de întărire, prin care faraonul spune că evreii au şi pierd prea mult timp, fiind leneşi, deci nepreocupaţi de munca lor şi ineficienţi. Textul latin prezintă dubletul, însă destul de ambiguu. Fie că traducătorul român a considerat că în textul maghiar apare un insert afectiv care nu este necesar a fi redat, fie că a văzut acolo o repetiţie din greşeală, cu oarecare sprijin în textul latin, el şi-a luat libertatea de a nu traduce ambele elemente ale părţii de început a ceea ce faraonul spune.

VIII.4.2.3. Felul în care acţionează modelul asupra traducătorului român, în caz de divergenţă între cele două surse, poate fi observat şi sub: Gen., 48, 1: „Aceastea aşa trecînd, spuseră lu Iosif că tată-său ară fi beteag” (PO), faţă de: „Ennec vtanna meg mondac Iosephnec: Ime á te attyad beteg”, adică ‘după aceea îi spuseră lui Iosif: Iată, tatăl tău este

271 Acesta poate fi tradus prin: „Atunci vei fi liber de jurămîntul meu, cînd

vei merge la neamul meu; şi dacă nu vor da ţie vei fi liber de jurămîntul meu”.

Page 314: Norma Literara

De la traducere la norma literară

314

bolnav’, dar inspirat de: „his ita transactis nuntiatum est Ioseph quod aegrotaret pater eius”.

VIII.4.2.4. Un caz interesant apare sub: Gen., 4, 16, unde PO se relaţionează de Vulgata în urma unei interpretări. Astfel, secvenţa: „Şi ieşi Cain de înainte feaţiei Domnului şi lăcui în pămînt de cătră răsărita laturiei lui Edem”, merge cu: „egressusque Cain a facie Domini habitavit in terra profugus ad orientalem plagam Eden”, în vreme ce textul maghiar prezintă: „Ekepen mene el Caim az Wrnac szine elöl, es lakic Nod földen, Edennec napkelet fëlöl valo reszben”, adică ‘astfel ieşi Cain dinaintea feţei Domnului, şi locui în Ţara Nod, în partea dinspre răsăritul Edenului’. Sub Gen., 4, 14 apăruse forma profugus şi fusese redat în PO printr-un termen împrumutat din textul maghiar. De data aceasta, apărînd aceeaşi formă, neechivalată în textul maghiar, traducătorul român a omis redarea termenului latin. Singura explicaţie ar fi aceea că traducătorul observă diferenţa dintre textul latin şi cel maghiar şi înţelege că este un punct de posibilă disensiune între diferitele ediţii ale Bibliei, în consecinţă, deşi a urmat textul latin, a ales să îl emendeze. În text era vorba despre faptul, necontradictoriu doar la nivel de nuanţă, că fiul mai mare al lui Adam s-a stabilit undeva. Precizarea din textul latin arată că Hieronym credea că acesta era fugar sau rătăcitor. În acest context, este posibil ca traducătorului român să-i fi fost destul de uşor să renunţe la precizare (Cain, fugar fiind, s-a stabilit într-un anumit loc), menţionînd doar că, după plecarea sa, Cain s-a stabilit undeva, trăsătura ‘fugar’ fiind deja implicitată de începutul versetului şi stabilită, mai cu seamă, prin Gen., 4, 14. Precum textul ebraic: וישב בארץ־נוד, Septuaginta: kaiV w/jvkhsen ejn gh/~ Nai<d, Biblia lui Luther: „und wohnte im Lande Nod”, textul maghiar prezintă „es lakic Nod földen”. Dacă traducătorul PO ar fi ştiut ebraică (sau dacă vreunul dintre textele pe care le-a avut la dispoziţie ar fi oferit vreo explicaţie referitoare la acest cuvînt Nod – care, trimite la ideea de viaţă nomadă, căci avea sensuri precum ‘exil’, ‘pribegie’, ‘rătăcire’ –, probabil că ar fi constatat relaţia de sens dintre textul ebraic şi cel latin, acţionînd în consecinţă, adică încercînd să redea cumva lat. profugus.

Page 315: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

315

De fapt, este aproape sigur că forma aceasta din textul latin se datorează neînţelegerii (sau neacceptării) faptului că textul indică numele unui ţinut, al unei localităţi (neidentificată pînă astăzi). De aceea, Hieronym nu ia în seamă gr. Nai<d şi traduce ebr. נוד. Cu siguranţă, are temeiuri pentru a face acest lucru, deoarece, în plus faţă de cele de mai sus, sub Gen., 4, 14, unde Vulgata tradusese prin profugus, textul ebraic prezenta acelaşi radical ונד. Probabil că Hieronym consideră că soluţia textului grecesc decurge de pe urma unei confuzii, un adjectiv (sau adverb) fiind confundat cu un nume propriu, deci acţionează în consecinţă.

VIII.4.2.5. În sfîrşit, relevantă este situaţia şi într-un caz precum cel de sub Gen., 1, 24, care se încheie, în Vulgata, prin „factumque est ita”. Textul maghiar prezintă, la începutul versetului 25, „Es igy iön”, ceea ce se poate reda prin: „şi aşa se întîmplă” sau „şi aşa fu”. Tipăritura românească, în care versetele nu sînt numerotate, nu prezintă această propoziţie nici unde ar fi sfîrşitul versetului 24, nici unde ar fi începutul versetului 25. Situaţia se corelează cu altele, fapt ce se observă din traducerea de sub 1, 25. După ce, în 1, 24, se spusese: „Şi zise Domnezeu: «Rodească pămîntul jigănii, după firea sa, dobitoace, jigănii şi fieri după fealiul lor»” (PO), ceea ce este conform cu Vulgata şi cu textul maghiar, 1, 25 apare: „Şi văzu Domnedzeu că e bine”. În textul latin, însă, apare: „et fecit Deus bestias terrae iuxta species suas et iumenta et omne reptile terrae in genere suo et vidit Deus quod esset bonum”, iar în cel maghiar: „Es igy iön. Es keszite az Isten a Földi Vadakatt az ö Nemec szerent, a Barmokattis az ö Nemec szerent, es mindenféle Férget az ö Nemec szerent. Es láta az Isten, hogy ió volna”.

Cazul pare a se datora unei observaţii pe care traducătorul român o face (o observaţie care are fond, dar care poate fi aplicată în contexte superficial studiate şi doar aparent echivalente cu „modelul”). El constată că, nu rareori, diferite segmente de text se repetă. Acestei observaţii îi urmează o alta, făcută asupra traducerilor de tip protestant. Pentru a face textul mai fluent, pentru a nu repeta inutil segmente tocmai intrate în text, aceste traduceri, efectuate într-un alt spirit decît cel care a generat textul biblic, practică felurite tipuri de simplificare a

Page 316: Norma Literara

De la traducere la norma literară

316

textului, operînd – în diferite feluri – sinteza şi omisiunea. Deprinzînd acest model (sau îndrăznind să practice omisiunea unui segment de text, practic intervenind în textul biblic), traducătorul român va proceda, nu de puţine ori, în consecinţă. În acest caz, probabil că este vorba despre un soi de false recollection deoarece versetul 25 este similar celui anterior din punctul de vedere al termenilor cuprinşi şi al realităţilor şi proceselor la care se referă. Fiind cele două versete în succesiune este de neconceput ca traducătorul român să fi crezut că este vorba despre o simplă repetiţie în text (ipoteza este inacceptabilă atunci cînd se pune la contribuţie mai mult de o sursă). Fie fidel, fie optînd, traducătorul a urmat textul de tradus, cînd a optat, însă, a putut sări segmente de text de diferite mărimi, în funcţie de anumite considerente proprii, în special legate de cititor şi de nevoile limbii române.

VIII.4.2.6. Tot un moment de libertate este şi acela în care echivalenţi deja achiziţionaţi sînt utilizaţi în poziţii în care ei nu apar în surse. Astfel, faţă de: „haec est religio phase” (Ex., 12, 43), „Ez à Passahnac meg tartassnac modgya” şi de: „phase Domini” (Ex., 12, 48), „az WRnac à Passahot”, PO prezintă: „Aceasta e slujba de sfinţie a trecutu‹lu›i a Domnului”, respectiv: „trecutul Domnului”.

Atrage atenţia faptul că traducătorii nu dau semne că ar sesiza poate cel mai important loc din Exod, în care Dumnezeu îşi anunţă intenţia de a trece prin Egipt: „În miiadză-noapte întra-voiu în Eghipet” (PO, Ex., 11, 4), „Eyfelikor ki menyec Egiptusba”, „media nocte egrediar in Aegyptum”, cînd textul ebraic spune foarte clar: „pe la miezul nopţii voi trece prin mijloc de Egipt”. Ceea ce apare în textul maghiar pare a se datora Vulgatei, deoarece textul german ar fi permis utilizarea altui verb: „Um Mitternacht will ich durch Äegyptenland gehen” (B.germ.). Şi versiunea K.J. accentuează momentul şi locul trecerii272: „About midnight will I go out into the midst of Egypt”.

272 Se pare că locul trecerii „prin mijlocul Egiptului” nu este decît o

expresie ce nu trebuie luată în sens literal, şi care, pentru limbile ce nu cereau altfel, era mai nimerit a se traduce simplu: „prin Egipt”. În acelaşi fel, deşi se exprimă după cum se vede, textul ebraic nu foloseşte această formă pentru a preciza exact momentul trecerii. Dimpotrivă, Yahweh se exprimă destul de vag

Page 317: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

317

Privind în ansamblu la toate locurile din text în care se face referire la această sărbătoare, se observă că nu era foarte limpede cine trecea (totodată, se poate crede şi că mai multe redacţii s-au succedat, ca rezultat al mai multor concepţii –, ceea ce pledează în aceeaşi direcţie a caracterului tainic al informaţiei asupra trecerii, de unde şi caracterul vag al textului). Textul pare să îndreptăţească toate direcţiile exegetice. Astfel, cel care trece este: fie însuşi Dumnezeu (de multe ori Pentateuhul se referă la o acţiune ca şi cum ar fi produsă în mod nemijlocit de către Divinitate, dar, apoi, se precizează în mod expres că există un mediator - în persoana unui înger), fie un înger în slujba Divinităţii, fie un înger dintre cei căzuţi (cel al morţii, care nu face diferenţa dintre evrei şi egipteni decît urmărind evitarea unui semn ritualic sacru - o mică jertfă de sînge).

VIII.4.2.7. Exemplele de mai sus ilustrează situaţiile în care traducătorul român sintetizează exprimarea, elimină elementele pe care le consideră în măsură să ridice probleme de înţelegere pentru cititor, evitînd supraaglomerarea de informaţii pe care el, traducătorul, le considera puţin sau deloc relevante pentru cititor. Fie plecăm de la premisa suprapunerii şi a reducerii celor două modele – la nivelul segmentului respectiv –, fie de la cea a acţiunii remanente a modelelor, cert este faptul că situaţiile de mai sus arată că avem a face cu încercări ale traducătorului român de a construi un text românesc eliberat de modelul imediat, exemplele acestea nefiind neapărat nişte mostre de brevitate, cît rezultate ale strădaniei traducătorului român de a oferi cititorului un text inteligibil273.

şi nu anunţă nici ziua, nici momentul exact al trecerii (cîndva, pe la miezul nopţii).

273 Fireşte, s-ar putea avea în vedere şi ipoteza că, cel puţin unele dintre situaţiile de aici constituie efecte ale neatenţiei, pe fondul oboselii ori al lipsei de concentrare; o anumită coerenţă internă a situaţiilor concrete, precizia tăieturii secvenţelor eliminate, coincidenţa acestora, efectele obţinute, însă, nu au cum să sprijine ipoteza care are în vedere că situaţiile de mai sus sînt rezultatul acţiunii hazardului, ori a acţiunii prea puţin deliberate a traducătorului.

Page 318: Norma Literara

De la traducere la norma literară

318

Este important de subliniat că, adesea, deşi deprinde modele de exprimare dintr-un anumit loc al textului, nu le utilizează neapărat în porţiunile corespondente ale textului pe care îl construieşte. Altfel spus, chiar dacă tehnicile deprinse pot fi utilizate în secvenţele româneşti corespunzătoare celor care au procurat respectiva cunoaştere, relaţia aceasta nu este strictă, traducătorul utilizînd procedeele achiziţionate conform nevoilor pe care el le resimte.

Chiar dacă, sub aspect formal, prezintă situaţia inversă, exemplele de mai jos pledează în aceeaşi direcţie cu precedentele.

VIII.4.2.8. Cît se poate de simplu şi de sugestiv este cazul reprezentat de: „lău-se şi se rase” (Gen., 41, 14), alături de: „Meg borotualkozec” ‘îl bărbieriră’ şi de: totonderunt (unde se poate crede şi că adăugirea din textul românesc este una de tip educativ şi civilizatoriu). Dincolo de aceasta, însă, prin augmentarea elementelor textului, de data aceasta, traducătorul încearcă acelaşi lucru ca şi mai sus: construirea unui text inteligibil, coerent şi complet pentru mentalul cititorului său. Tot astfel se petrec lucrurile şi în secvenţele de mai jos: „Şi du Aron şi ficiorii lui la uşa cortului şi spală ei cu apă” (Ex., 29, 4), faţă de: „(...) cumque laveris patrem et filiis aqua” şi: „(...) es mosd meg öket vizzel” ‘şi spală-i pe ei cu apă’; „Şi dzise lor, muierilor” (Gen., 31, 5), faţă de: „dixitque eis” şi de: „es monda ö nekic” ‘şi le spuse el lor’; „Şi întrînd la el Iosif dzise Iacov lu Iosif” (Gen., 48, 3), faţă de: „es monda Iosephnec” şi de: „et ingresso ad se ait”; „Şi făcu Domnezeu mari peşti, ce se chiamă chitul” (Gen., 1, 21), alături de: „creavitque Deus cete grandia” şi de: „Es terömte az Isten nagy Cethalakatt”274; „Iară să o vor fora de la dinsul, plătească stăpînu-său acel dobitoc ce au furat” (Ex., 22, 12), faţă de: „quod si furto ablatum fuerit restituet damnum domino” şi de: „Ha kedig elortandgác töle, fizesse meg as WRnac” ‘şi dacă au luat-o de la el, să o plătească stăpînului’; „Şi voiu învărtoşa inima lu faraon cum să meargă după voi, şi mă voiu slăvi în

274 În textul românesc, nu doar aparent, ci realmente avem a face cu o glosă internă. Deosebirea de textul maghiar (deoarece, în textul latin nu apare nimic de acest fel) stă în aceea că termenul utilizat acolo s-ar putea reda prin ‘peşti Chit’, sau ‘peşti de tipul, din categoria, Chit’.

Page 319: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

319

faraon şi în toată gloata lui” (Ex., 14, 4), unde termenului subliniat nu-i corespund, în textele maghiar şi latin, decît nişte pronume (ö, respectiv eius), abia a doua ocurenţă fiind realizată prin nume.

VIII.4.3. O categorie destul de bine reprezentată cuprinde situaţiile în care traducătorul îşi construieşte textul intervenind în mod deliberat pentru a face felurite mici completări care au rolul de a explicita textul pentru cititor, creînd astfel diferenţe minore faţă de versiunile model. Urmărind permanent două versiuni care prezintă, una faţă de cealaltă, destule deosebiri de tot felul, traducătorul român ajunge la înţelegerea clară a faptului că textul poate prezenta felurite diferenţe, datorate surselor, traducătorilor şi limbilor. Observaţia aceasta îl inspiră, devenind model de acţiune. Situaţiile următoare sînt indici ai unei anumite independenţe a traducătorilor, ce selectează, combină şi chiar crează spre a-şi edifica propriul text. Întrucît un astfel de tip de acţiune nu poate fi eficient fără o bună stăpînire a unui aspect literar apt să permită asemenea prelucrări ale textului, se înţelege şi că traducătorul român dobîndise, prin observaţie şi exerciţiu, ştiinţa utilizării instrumentelor de exprimare, în chipul modelelor sale şi în acord cu cerinţele (scopurile) traducerii sale.

VIII.4.3.1. Sub Gen., 8, 6 apare: „Şi deaca trecură 40 de zile, deschise fereastra spre corabie, ce era el făcut” (PO) alături de: „cumque transissent quadraginta dies aperiens Noe fenestram arcae quam fecerat” şi de: „Negyuen nap vtán meg nyita Noe a Bárkanac ablakat, mellyt chinalt vala”. Se vede că traducătorul român învăţase deja că, pentru a-şi împlini nevoile referitoare la relaţia cărţii cu cititorul şi cu auditoriul, nu este strict necesar să traducă cuvînt cu cuvînt (motiv pentru care numele Noe lipseşte, şi a cărui subînţelegere în limba română este implicită).

VIII.4.3.2. Mult mai amplă apare implicarea traducătorului PO sub Gen., 8, 7: „Şi slobodzi un corb a zbura, care ieşi şi nu se turnă pînă nu secară apele spre pămînt”. În textul latin apare: „dimisit corvum qui egrediebatur et non revertebatur donec siccarentur aquae super terram”, iar în versiunea maghiară: „es egy Hollot bochataki: Melly idestoua iara, mind addig, mig elszaradanac a vizec a földröl”, ceea ce

Page 320: Norma Literara

De la traducere la norma literară

320

corespunde mai bine textului ebraic: ויצא יצוא ושוב ‘(acesta) zbură încoace şi încolo’275. A zbura din textul românesc, aşadar, este o precizare a traducătorului român, textele latin şi maghiar prezentînd forme ale unui verb de deplasare utilizat mai ales pentru animale terestre, care se deplasează aproape exclusiv prin păşire şi nu pot zbura. Mai este de remarcat şi prezenţa negaţiei duble, populare.

VIII.4.3.3. Pe aceeaşi linie merge şi Gen., 7, 21: „Şi se strică tot trupul ce se leagănă spre pămînt, pasările, şi vitele, dobitoacele, în jigănii, şi oameni” (PO), care urmează versiunea latină: „consumptaque est omnis caro que movebatur super terram volucrum animantium bestiarum omniumque reptilium quae reptant super terram universi homines”, versiunea maghiară fiind, precum cea a lui Luther, mai directă: „Es minden Húss meg hala, melly a földen iár vala, a Madarakba, a Barmakba, a Vadakba, mind azokba, kic mozognac é földe~, es minden Emberekbe”276. Rom. a se strica nu poate reda magh. meg hala ‘muri’, ci lat. consumo, de asemenea, rom. a se legăna redă lat. movere şi nu magh. jár ‘a umbla, a merge’. Fără a fi singular acest procedeu, PO prezintă o abatere destul de însemnată de la litera textului (atît latin, cît şi maghiar), căci nu mai explicitează caracteristica fundamentală a reptilelor, aceea de a se tîrî pe pămînt. Gestul de a omite această caracteristică poate fi interpretat ca unul de independenţă faţă de litera textului sacru şi faţă de traducerile model, în vederea

275 În traducerea lui Luther apare: „und ließ einen Raben ausfliegen; der

flog immer hin und her, bis die Wasser vertrockneten auf Erden”. Privind la textul grecesc: kaiV ajpevsteile toVn kovraka. KaiV ejvxelqwVn oujk ajnevstreyen ejvw" tou~ xhranqh~nai toV uJvdwr ajpoV th~" gh~", se vede că soluţia de aici diferă radical de precedenta. Totuşi, soluţia Vulgatei pare mai curînd una de compromis, la nivel formal conţinînd o negaţie care nu există în textul ebraic („non revertebatur”), dar care trimite către Septuaginta, la nivelul sensului general, prezentînd aceeaşi imagine a unui corb, rătăcitor, dar nu pierdut.

276 „Da ging alles Fleisch unter, das sich auf Erden regte, an Vögeln, an Vieh, an wildem Getier und an allem, was da wimmelte auf Erden, und alle Menschen”.

Page 321: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

321

adecvării la uzurile limbii române, cititorul român obţinînd înţelegerea fără a fi necesară respectiva precizare277.

VIII.4.3.4. Structura: „muierile ficiorilor lui” (PO, Gen., 7, 13), faţă de: „tres uxores filiorum” şi de: „az öfiainac harom Felesegiuel” ‘ale feciorilor săi trei soţii’ se arată a fi lipsită de precizarea, nenecesară (întrucît, în acelaşi verset, numele fiilor lui Noe fuseseră deja menţionate), a numărului soţiilor fiilor lui Noe.

VIII.4.3.5. Invers, sub Ex., 12, 37: „bărbaţi pedestri, fără pruncii şi muierile”, faţă de: „gyalog firfiac, gyermeknekül” şi „peditum virorum absque parvulis”, PO aduce o completare, necesară din perspectiva traducătorului278.

VIII.4.3.7. Precum se observă, în precedentele situaţii autorul traducerii româneşti adaugă de la sine elemente care nu apar în nici unul dintre cele două modele. Probabil că, în opinia sa, aceste elemente aveau darul de a face textul limpede, ferind cititorul de eventuale

277 Cu toate acestea, trebuie menţionat că, alături de o situaţie precum

„jiganii vii” (Gen., 1, 20), unde este vorba despre „reptile animae viventis”, în magh.: „Chuszo Maszo eleuen Allatokatt”, sau jigănii (Gen., 1, 30), corespunzînd lat. reptilia şi magh. férget, în alte locuri apare acelaşi cuvînt dar cu un sens mult mai generic: jigănii (Gen., 1, 24), adică: „animam viventem”, în magh.: „èlö Allatokatt”, culminînd cu locul în care Adam dă nume tuturor animalelor de pe pămînt: „că oare cum au chemat Adam toate jigăniile aşa li-e numele” (Gen., 2, 19), „omne enim quod vocavit Adam animae viventis ipsum est nomen eius”, „Mert valamint neuezneye az Ember az élö állatokatt, a lenne neuec”, unde textul latin şi cel maghiar vorbesc despre ‘vietăţi’. Există, însă şi situaţii încărcate de ambiguitate la nivel formal, cea mai semnificativă fiind cea de sub Gen., 3, 1: „Şi şarpele era mai alnic de toate jigăniile pămîntului”, „ES A Kegyo rauazb vala minden mezei Vadnal”, „sed et serpens erat callidior cunctis animantibus terrae”, unde este vorba tot despre ‘vietăţi’.

278 Este evident că la exod au participat, în afară de barbaţii al căror număr se dă, nu doar copiii, ci şi femeile, lucru nemenţionat în mod explicit în celelalte texte. Avînd, însă, în vedere, că acest lucru nu putea scăpa nici celor ce au scris textul ebraic, nici tuturor traducătorilor care au urmat, fiind o chestiune de logică elementară, dintr-o perspectivă mai severă, această precizare poate fi considerată ca o imixtiune a traducătorului în text.

Page 322: Norma Literara

De la traducere la norma literară

322

neînţelegeri. Fiind actul traducerii, prin sine, un proces complex şi solicitant, pîndit de numeroase inconsecvenţe, lipsa de regularitate la nivelul întregului text, a unei astfel de activităţi reparatorii şi preventive este explicabilă. Simpla prezenţă a unor astfel de procedee – însoţite de toate eforturile şi, precum se vede, destul de bine susţinute prin cunoştinţele şi abilităţile necesare –, este în măsură să arate un traducător cît se poate de orientat către cititor.

Page 323: Norma Literara

IX. Traducerea ca literă, glosa ca spirit IX.1. Dincolo de situaţiile în care traducătorul greşeşte deoarece nu

a înţeles textul, şi nu devine conştient de propria greşeală sau rămîne neputincios în faţa acesteia, există şi situaţii în care traducătorul sau cîte un revizor capătă dubii faţă de primele certitudini. Trecerea de la siguranţa ignoranţei la îndoiala cunoaşterii a fost un pas care a avut drept cauză - dar şi drept catalizator - comparaţia textelor, facilitată de circulaţia intensă a acestora. În acel moment a devenit evident că activitatea de traducere nu constă într-un simplu proces de echivalare, ci necesită un efort mult mai laborios.

Fiind dominate de literalitate, vechile traduceri şi compilaţii româneşti ale textelor religioase ofereau rezultate ce nu reuşeau să acopere prea bine nevoile limbii, ale textului şi pe cele ale receptorului.

Precum în cazul oricărei traduceri, prima problemă vizibilă şi cu care traducătorul are de luptat decurge din diferenţele şi incompatibilităţile dintre limbile în contact. În mod firesc, între nivelurile morfo-sintactic şi lexical-semantic ale românei şi ale limbilor din care se traducea existau diferenţe de organizare şi de funcţionare. Prin traducerea literală, aceste deosebiri organice puteau genera un text conţinînd structuri, forme şi valori aflate în poziţii de compatibilitate precară sau de incompatibilitate cu cerinţele de sistem ale românei, cu modalităţile fireşti de exprimare ale acesteia. Lucrul acesta putea genera în text zone ambigui ori obscure, receptorul rămînînd mai mult sau mai puţin nelămurit şi neajutorat.

Al doilea aspect se referă la complexitatea textelor de tradus. Fie că se are în vedere textul biblic ori alte categorii de text religios (predici, omilii, hagiografii etc.), fie că se are în vedere textul juridic, avem a face cu texte dificile, atît în ceea ce priveşte formele sub care acestea se înfăţişează, cît şi în ceea ce priveşte conţinutul lor. Prin caracteristicile informaţiei, ale organizării şi prezentării acesteia, aceste texte prezintă un nivel conceptual deosebit de complex.

În plus, dacă ne referim doar la textul religios, în calea travaliului traducerii apare o dificultate caracteristică, şi anume sacralitatea cu care

Page 324: Norma Literara

De la traducere la norma literară

324

acest tip de text era învestit279. Respectul pentru formă, în general, mult mai puternic în cazul unei limbi avînd un aspect literar în formare (deoarece ea nu avea nici măcar tipare culte, în stare să opună oarecare rezistenţă), era amplificat în cazul unui text sacru – de aici derivînd, în principal, tendinţa către literalitate. Acest al doilea aspect a crescut şansele de producere a unor traduceri care nu puteau acoperi toate nevoile limbii, ale receptorului (în plan diastratic, diatopic, al expresiei etc.) şi nici toate ambiţiile traducătorului (care nu mereu era vinovat pentru expresia mai puţin bine sau mai puţin plăcut construită).

Greutatea celor doi factori de mai sus este sporită de aceea că, prin caracteristicile şi prin exerciţiul lor, limbile din care româna a tradus (în special slavona, greaca şi maghiara) erau avansate sub aspectul nivelului de dezvoltare a aspectului literar. Astfel, efectele constrîngerilor directe, exercitate de textul sacru, în condiţiile diferenţelor şi incompatibilităţilor dintre limbile în contact – creatoare de confuzii şi nedumeriri –, erau augmentate de presiunile exercitate de către textul străin, „soluţia” fiind aceea a urmării atente a acestuia.

Convertirea textului de tradus în model face ca, în plan concret şi imediat, să apară numeroase segmente de text românesc care poartă amprenta a ceea ce apare în textul de tradus. Chiar dacă, uneori, se pot identifica diferenţe între soluţiile găsite de traducători şi revizori – date de presiunile exercitate de compartimentele sintactic şi lexical-semantic, de felul în care presiunile limbii-model se exercită şi se resimt, de felul în care textul de tradus a fost înţeles, precum şi de nevoile şi posibilităţile percepute şi stăpînite în actualizarea

279 Libertăţile care apar cu timpul la nivelul traducătorului nu semnifică

neapărat desacralizarea privirii care se îndrepta spre text, ci că nevoile limbii-ţintă sau ale cititorului devin priorităţi, dar mai ales că exerciţiul limbii ajunsese deja să poată oferi posibilităţi de edificare a unor texte ce aveau capacitatea de a reface şi reda mesajul textului-sursă. Lucrul cu limba şi asupra limbii – aşa cum se desfăşoară acesta în cadrele procesului de traducere – permite să se observe că aceea care primează este comunicarea, precum şi că, prin exerciţiu şi prin adoptarea înţeleaptă a unor modele, limbile pot dezvolta posibilităţi superioare de exprimare.

Page 325: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

325

respectivelor forme şi valori –, textul-sursă este urmat precum un model. În plan profund, textul străin devine modelul parţial pe care limba română îşi edifică aspectul literar, efectul conjugat al acestor trei factori fiind, iarăşi, literalitatea.

Ultimii doi factori ţin de posibilităţile şi concepţiile traducătorului, şi de nevoile şi limitele receptorului. În calea celui dintîi apăreau felurite dificultăţi care priveau înţelegerea şi construcţia textului. Traducătorul este, înainte de toate, un individ al epocii sale, dotat cu o concepţie asupra traducerii, dar care cunoştea severe limitări date de posibilităţile şi nevoile sistemului limbii române, de configuraţia aspectului literar – la a cărui edificare contribuie prin actul traducerii –, precum şi de cerinţele traducerii unui text sacru. Fiind rezultanta conjugării limitelor proprii cu cele externe, care se întîlnesc cu aspiraţia către o translare totală – adeseori, cu conştiinţa acută a feluritelor neputinţe – şi, ceva mai tîrziu, cu conştiinţa importanţei nevoilor receptorului, traducătorul începuturilor rămîne supus constrîngerilor generate de acţiunea vectorială a celor trei forţe de mai sus.

Receptorul se confrunta cu elemente de ambiguitate, de obscuritate, ce îl duceau la nesiguranţă şi confuzie, fapt ce deschidea calea către neînţelegere şi interpretări. În funcţie de text şi de zonă acesta îşi poate găsi loc în preocupările traducătorului. Chiar dacă tendinţa dominantă este aceea de adecvare la limba-sursă, traducerea literală fiind rezultatul unei concepţii prin care se încerca redarea fidelă a conţinutului pe calea prezervării formei, sînt semne că există şi acţionează conştiinţa faptului că, alături de sacralitatea textului, receptorul devine treptat o miză reală a traducerii.

De aceea, în momentul în care manuscrisele încep să prezinte, în interior sau marginal, mai multe variante de traducere, deducem că faptul acesta reprezintă efectul conştientizării posibilităţii de existenţă a mai multor căi reale de a reda un conţinut, dar şi efectul observării că unei structuri dintr-o limbă îi pot corespunde, în mod rezonabil, într-o altă limbă, mai multe structuri, elemente ce se corelează cu conştiinţa existenţei unui destinatar concret.

Page 326: Norma Literara

De la traducere la norma literară

326

Deşi s-a putut înţelege că şi în limba din care se traducea era posibil ca structura din text să fi avut structuri sinonime, practicile arată că devenise limpede că între două limbi nu există corespondenţe de 1:1; aşadar este nevoie de permanenta regîndire a conţinutului şi a formei, urmată de necesare ajustări, într-un proces de rezonabilă echivalare formală şi de conţinut. În acest fel, actul traducerii devine unul care, cel puţin în anumite puncte ale sale, solicită utilizarea unor procedee de mare fineţe.

IX.2. Acţiunea factorilor de mai sus putea fi atenuată pe anumite porţiuni ale textului, a celor care prezentau în mod vizibil dificultăţi de natură să afecteze calitatea mesajului. Soluţia era o traducere nuanţatoare şi lămuritoare sub aspectul conţinutului, care să ajusteze şi să completeze textul sub aspect informaţional, respectînd anumite elemente de formă ale textului-sursă. Altfel spus, constrîngerile traducerii literale fac ca echivalenţele să nu fie mereu satisfăcătoare, acestea nereuşind să poarte conţinutul contextual necesar. Libertăţile traducerii literare stimulează producerea de variante şi soluţii formale şi de conţinut, ceea ce creează concurenţă şi stimulează discursul metatextual. De aici rezultă glosele280.

Glosa constituie o modalitate punctiformă, dar perfecţionată de împlinire a textului în limba-ţintă. Concentrîndu-se asupra modalităţilor de exprimare proprii limbii-ţintă şi asupra solicitărilor formale, de sens şi de uz ale acesteia, glosa aduce corecţii şi nuanţări textului – atît la nivel gramatical cît şi la nivel lexical-semantic –, conducînd către înţelegerea reală şi deplină a textului.

Urmărind obiective multiple, glosa cunoaşte mai multe căi de dezvoltare şi mai multe forme de existenţă. O tipologie de bază ar avea

280 Situaţia aceasta derivă din notele exegetice, interpolările lămuritoare,

din massora şi targum-uri, în fapt, dintr-un întreg complex de astfel de practici caracteristice nu doar textelor religioase. În esenţă, însuşi actul comunicării, ca act uman, aşadar imperfect, poate necesita un discurs paralel; la această premisă, desigur, se adaugă cauze precum trecerea timpului, diferenţele spaţiale, cultural-spirituale, esoterismul voit etc.

Page 327: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

327

de împărţit glosele în trei categorii cuprinzătoare: glose explicative, completive şi orientative.

Glosele explicative sînt cerute de diferite carenţe ale traducerii, care decurg din probleme ale limbii (situată în inferioritate sub aspectul adecvării mijloacelor de exprimare sau de conceptualizare, în comparaţie cu limba în care textul a fost deja generat atît de bine încît să fie punct de plecare al unei traduceri), ale conţinutului textului (se referă la explicarea terminologică şi conceptuală pentru sferele în care limba ţintă şi cultura acesteia sînt insuficient exersate, la realităţi necunoscute în aria în care se traduce, precum şi la explicarea de figuri de stil din textul de tradus, greu sau imposibil de transferat în limba ţintă), ale contextului general (care ţine de nevoile resimţite de traducător sau de revizor în legătură cu contemporaneitatea sa, caz în care glosele au a corecta felurite greşeli, interpolări sau interpretări produse de-a lungul timpului, uneori revelate la confruntarea mai multor versiuni şi texte-sursă).

Glosele completive au rolul de a întregi textul, fiind cerute de limba în care se traduce, dar pot fi generate şi de nevoi, mai mult sau mai puţin subiective, resimţite de către traducător sau revizor. Dacă există importante diferenţe de ordin sistemic între cele două limbi, revine acestui tip de glosă netezirea căii care duce la înţelegerea textului, cel puţin la nivel de conţinut, dacă redarea formală este de nerealizat. În cazul, firesc, în care subînţelesurile unei limbi nu sînt şi ale celeilalte, o astfel de glosă are rolul de a face necesarele completări. Tot prin acest tip de glosă se rezolvă consecinţele neplăcute ale unei traduceri prea literale. În sfîrşit, glosele completive pot încorpora sinonime (sau doar pot fi reprezentate prin acestea), care au sarcina de a lămuri felurite aspecte (formale şi de conţinut) ale textului.

Glosele orientative ţin de componenta persuasivă a textului şi apar atît în texte laice (corpusuri de legi), cît şi în cele religioase (textul biblic, hagiografii, cazanii etc.). Aceste glose susţin componenta moralist-educativă şi ideologică, printr-un discurs adresat receptorului în modul cel mai direct.

Page 328: Norma Literara

De la traducere la norma literară

328

În ceea ce priveşte necesitatea unui discurs lămuritor, explicativ, care, de pe margine, să ghideze cititorul, considerăm ca avînd o reală forţă ilustrativă situaţia mai jos schematizată. Alături de Torah, există o tradiţie orală care, se consideră, a fost păstrată de la Moise la Iosua, de la acesta la bătrînii poporului, care au transmis-o profeţilor care, la rîndul lor, au transmis-o scribilor. Această tradiţie orală, constituită pe marginea Torei avea două direcţii principale: una teoretică şi una practică. În aflarea căii drepte pe care trebuia să o urmeze, credinciosul era, totodată, edificat şi sub aspect teoretic281. (De altfel, în mod implicit, jurisprudenţa a generat o întreagă învăţătură din care se puteau extrage numeroase principii cu valoare practică, dar şi teoretică.) După dezastre repetate, culminînd cu cel din vremea lui Titus, şi datorită feluritelor degradări suferite de texte, dar şi de limbă, Rabi Iuda ben Simon, urmaş al lui Rabi Johannen, care a refăcut Sanhedrinul, va pune bazele Talmudului ‘învăţătură’, fixînd în scris Mishna, care pînă atunci fusese păstrată oral. Limba utilizată este ebraica, într-un amestec de expresii aramaice, greceşti şi latineşti. Fixarea în scris a Mishnei face ca tanaiţii ‘repetitorii’, doctori care citeau Legea, să dispară, locul acestora fiind luat de către amoraiţi, ‘înţelepţi’. Opera acestor interpreţi ai Mishnei, este Ghemara, ‘comentariul’. Se observă cum trecerea timpului, dar şi complexitatea intrinsecă, de formă şi de conţinut, a unei învăţături (Torah şi tradiţia orală) necesită o scriere lămuritoare. Cînd aceasta, însă, este încheiată se constată că şi acest text este obscur, accesibil doar iniţiaţilor în rabinism, de unde apare necesitatea unei alte scrieri, explicative, pe marginea celei dintîi. În acest chip, Talmudul, constituit din Mishna şi Ghemara, are

281 De aici vor decurge ulterior cele două rînduri de exegeză, legală şi

omiletică: Halakha ‘cale’, aceea care indica evreului calea pe care trebuie să se conducă în acţiunile, şi evreului Haggadah ‘se spune’, al cărei scop e de a edifica cititorul, prin apelul la autoritate. Aceste comentarii, care au ca principal scop edificarea, se numesc Midraschim (Distingînd sensul literal: Maschmah, de cel spiritual: Midrasch, Şcoala iudeo-palestiniană aduce în faţă Midraschim ‘căutătorii, cercetătorii’, comentatorii Pentateuhului. Aceştia îşi propun să găsească soluţii reale la probleme concrete, dar şi să le prezinte oral, spre edificare.) Mishna şi Ghemara sînt scrierile rabinice cele mai importante privind Halakha.

Page 329: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

329

următoarea alcătuire: în mijlocul paginii, este tipărită Mishna, în ebraică; ea este încadrată de Ghemara, scrisă în caldaică, şi înconjurată de explicaţii ce au rolul de a-i lămuri sensul. Mishna, ca o a doua lege, explică legea mozaică. La rîndul ei, Ghemara este explicarea Mishnei, comentariul celei de-a doua legi. Aşadar, sub aspect formal, Talmudul este constituit din Mişna, legea orală culeasă de Rabbi Juda, şi din Ghemara, comentariile rabinilor (efectuate aproximativ între anii 200 şi 500 e.n.) pe marginea Mişnei. Din punctul de vedere al conţinutului, Talmudul este constituit din Halakha şi Haggadah.

IX.3. Pe baza studierii unor astfel de însemnări, prezente în mai multe texte vechi româneşti din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, vom încerca să găsim elemente ce ar putea ajuta la aflarea de premise şi de concluzii privitoare la complexul de structurare a vechilor traduceri româneşti, precum şi la calea pe care, astfel, vechea normă literară românească s-a edificat282.

IX.3.1. Chiar dacă înregistrează o frecvenţă relativ ridicată, glosele de care ne vom ocupa nu apar ca urmare a unor principii (pre)stabilite de către glosatori. De aceea, textele nu deţin un sistem al gloselor, care să aibă coerenţă internă (glosele nu se corelează între ele şi nu apar în

282 Discuţiile asupra gloselor în vechile texte româneşti nu lipsesc din literatura de specialitate. O necesară menţiune o merită Mario Roques, cel care în ediţia Paliei de la Orăştie, publicată în 1925, pune la lucru informaţii extrase din analiza actului glosării extrăgînd de aici premise şi concluzii în ceea ce priveşte mai multe aspecte importante legate de geneza şi de particularităţile acestui text. Cu oarecare insistenţă s-a aplecat asupra gloselor D. Şesan, în Noul Testament de la Bălgrad (1648), Braşov, 2002, după ce G. Ţepelea considerase (în Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970, în special p. 13-51) excerptase în mod exhaustiv glosele NTB, făcuse clasificări, pe caza cărora extrăsese unele concluzii, totul dintr-o perspectivă centrată exclusiv asupra NTB, fără a privi procedeul ca pe o componentă organică a activităţii de traducere şi interpretare, ca factor creator de normă literară. De asemenea, în volumul Contribuţii la istoria culturii româneşti, în secolul al XVII-lea. Studii filologice (Iaşi, 2003), N.A. Ursu se foloseşte de glose în analiza filologico-lingvistică a textelor spre a afla paternitatea unor traduceri.

Page 330: Norma Literara

De la traducere la norma literară

330

toate locurile în care – privind din perspectiva celui care a făcut respectivele glose – ar fi putut să apară). Ar fi inutil, aşadar, să se observe că glosatorilor le-au scăpat felurite probleme, pe care nu le-au identificat şi semnalat283. Principala cauză a acestui fapt stă în aceea că, lipsind o teorie (dar şi un exerciţiu suficient de constant) în domeniul traducerii, astfel de glose nu se constituie în conformitate cu nişte tipare ori scheme minuţios raţionate în prealabil şi nu urmează unor canoane deduse din experienţe anterioare; ele doar răspund unor nevoi ale traducătorului şi unor nevoi pe care acesta le putea pune pe seama receptorului. Nefiind normat, procesul prin care glosele apăreau era unul care se desfăşura în mod liber, dar şi grevat de variate inconsecvenţe.

Prin modalităţile diverse prin care se constituie şi prin funcţionalităţile multiple pe care le au, glosele se arată a apărea ca urmare a unor nevoi proprii traducătorului, pe care acesta le resimte în contact cu textul, dar şi raportîndu-se la posibila relaţie dintre text şi cititor. Sub acest aspect, glosele decurg nu doar din urmarea a ceea ce apărea în textul-sursă (care, şi el, îşi putea avea glosele sale), ci şi din sesizarea de către traducător a conflictului dintre limbile în contact, precum şi din anticiparea – produsă în mintea sa – interacţiunii dintre traducere şi receptor, şi constituie modalităţi prin care traducătorul îşi creează posibilitatea de a accentua participarea sa la înţelegerea orientată a textului284.

283 Tot astfel cum, de exemplu, s-ar cere unitate internă şi coerenţă la

nivelul aspectului literar textelor din perioada constituirii normei literare. 284 Sînt destul de numeroase situaţiile în care traducătorul se comportă ca

şi cum s-ar adresa unui cititor avizat, cunoscător al elementelor utilizate în textul traducerii. Pe de altă parte, însă, în alte locuri, acelaşi traducător, faţă de acelaşi cititor, are un cu totul alt comportament. Alternanţa acestui tratament pare a arăta că traducătorul furnizează receptorului cunoştinţe (şi exerciţiu), dar în doze rezonabile, pe fondul preocupării centrale – aceea de a furniza un text inteligibil – aducînd în text atît elemente familiare receptorului, cît şi elemente pe care acesta trebuia să le achiziţioneze.

Page 331: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

331

IX.3.2. Multe dintre glose sînt cerute de limba română, care nu deţinea termeni pentru a denumi anumite realităţi, cele în care referentul era necunoscut în spaţiul şi/sau timpul românesc. Totodată sistemul limbii române putea cere cu necesitate o altfel de modelare a expresiei sau nivelul semantic şi cel conceptual puteau fi incompatibile cu alcătuirea sferei semantice a termenilor din textul de tradus. În acest caz erau necesare nuanţări, precizări care să direcţioneze cititorul pe coordonata de sens necesară înţelegerii întocmai a textului şi nu pe direcţia pe care uzul limbii române o cerea îndeobşte respectivului termen sau acelei structuri. Unele glose sînt preluate din textul străin, mai ales atunci cînd ele oferă informaţii sau căi de interpretare a textului.

IX.3.3. Avînd în vedere felul în care – în cadrul complexelor interacţiuni dintre limbi – limba română se recreează generînd treptat textul traducerii, relaţiile dintre modelele străine şi cele româneşti deja existente, precum şi nivelul traducătorului (revizorului), împreună cu eventualele concepţii şi constrîngeri pe care aceştia nu le puteau ignora, este de înţeles caracterul polifuncţional al gloselor. Desigur, termenii nu reuşesc mereu să delimiteze şi să definească realitatea, adeseori mult mai complexă decît cea descrisă prin cuvînt (glose explicative, completive şi orientative). Multe dintre glose pot întruni caracteristicile tuturor tipurilor de glose, fiind posibil ca în orice moment al (re)producerii textului glosatorul să ofere explicaţii complexe.

De aici decurge şi faptul că multe dintre ele nu se supun unei tipologizări prea riguros concepute. Încercînd să evităm clasificări care ar distruge surprinderea coerenţei unor procese organice ale actului gîndirii din timpul traducerii şi reviziei, în cele ce urmează vom grupa exemplele conform unei distribuţii care caută să înţeleagă nevoile ce

Într-un sens, autorul traducerii acţionează pe calea filosofiei pe care o

prezintă Sfîntul Paul în 1Cor., 3, 1-3. Desigur, avînd în vedere eterogenitatea publicului, precum şi decalajele dintre membrii comunităţilor în care se prevedea că va fi citit acest text, un astfel de comportament alternant este întrutotul de înţeles, constituind strategia cea mai adecvată.

Page 332: Norma Literara

De la traducere la norma literară

332

trebuie să fi generat acele glose şi funcţiunile pe care le vor fi îndeplinit.

IX.4. O categorie relativ compactă de glose, marginale sau în text, este cerută în mod firesc de situaţiile în care textul cuprinde termeni din alte limbi (slavonă, greacă, latină). Fiind puternic individualizat şi conotat, insertul cultural – sub formă de citat, formulă sau xenism – este favorizat, în general, de către omul de cultură, care preferă să îl lase ca atare în text. Tentaţia de ordin cultural, însă, este învinsă de constrîngerile realităţii pragmatice în care cititorul beneficiar al traducerii aşteaptă un text inteligibil, fluent şi convingător. Adesea, înainte ca respectivul segment să devină un punct de atracţie sau de explicare al predicii, el face obiectul unor glose a traducătorului sau revizorului.

Simpla existenţă a unor astfel de inserte culturale arată că traducătorul era conştient de dubla perspectivă în care se afla. Pe de o parte se comporta ca un de om de cultură poliglot, sau doar cunoscător al unei limbi străine, care resimţea plăcerea accesului direct la unele segmente ale textului, arătînd că accesul la respectivul conţinut s-a făcut în mod optim prin limba textului original iar traducerea nu s-ar ridica la nivelul cerut – ceea ce, în esenţă, echivalează cu afirmarea limitelor oricărui act de traducere. Pe de altă parte el cunoştea nevoile receptorului şi înţelegea că accesul acestuia la text necesită găsirea unei căi de a ajunge la respectivul conţinut prin limba-ţintă.

Fără a fi utilizat în exces, acest procedeu poate fi ilustrat prin cazuri precum: Ba9eos ricaos g. Rîpa adîncă (VS, sept., 7); v a9eos Ricaos g. Adînca Rîpă (VS, sept., 27); „Et dum cogitaret qvid esset facturus, nox supervenit et dormienti Christus apparuit cum signo qvod vidit in ţelo iussit qve fieret eius signi figuraţio qvod foret avxilion in prelio”285g. Şi-ndată, cugetînd ce-a face, noaptea sosî şi, dormind,

285 În mod firesc, conform situaţiei din epocă, acest enunţ este notat cu

slove chirilice. Cu excepţia introducerii literei q, transcrierea noastră este o transliteraţie. În cazul în care textul VS conţine segmente în limba greacă, datorită faptului că, oricît de elaborată ar fi o muncă de stabilire a unor

Page 333: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

333

Hristos i s-au ivit cu sămnul ce vădzusă în ceriu şi-l învăţă să fie a ei închiunuciune, ca să-i fie agiutoriu la război (VS, sept., 14); „Hristos adevereaşte de dzice: az\ esm0 dv er0 Eu sînt poarta” (VARL., 156, 9-10); „De-acia mai închipuesc aceaste leaspezi, însă ceale de jos pr1ide s1n\ zacona, adecă trecu umbra legii; iară ceale dă pre piept blg[d]ti pri [ e[d] [ i , adecă bunătatea veni”. (VARL., 104, 10-12); „Tu 9eu logu Sofya, adecă «Svînta Sofiia», în Ţarigrad” (VS, nov., 17); Or9î pantes g. sculaţi dirept toţi! (VS, nov., 23)286; „Carii ţîpînd striga: «Kirie eleison» adecă «Gi pom ilui !»” (VS, dec., 29); „şi cădzînd la pămînt striga Kirie eleison!, Doamne miluiaşte-ne!” (VS, mart., 17); o, Gi , pom ilui ! (VS, sept., 26) neglosat, dar şi „Kirie eleison” (nov., 23)287. corespondenţe, rezultatul nu ar fi de prea mare folos, ori estetism, am lăsat segmentele de text grecesc precum în original.

286 Cîteva rînduri mai sus, aceeaşi formulă fusese tradusă direct în text. 287 Fiind vorba despre formule destul de des repetate în biserică, scurte şi

care nu puteau scăpa curiozităţii credincioşilor – cu toate că există numeroase dovezi că, în popor, acestea erau reluate sub forme stîlcite şi în mod glumeţ – se poate presupune că, în general, fie şi vag, sensurile acestora nu erau cu desăvîrşire necunoscute credincioşilor. În: Dumnădzăul-om Isus g. Bg\ i klv ec0 I s (VS, nov., 30), unde simpla formulă rezumă o concepţie profundă şi cu implicaţii majore, probabil că glosa avea caracter imperativ, transferînd traducerii credibilitatea şi canonicitatea, necesare nu numai credinciosului de rînd dar, mai cu seamă, canonicilor ştiutori de slavonă. În: Întîi strigatul g. Pîrvozvanul (VS, nov., 30), doar aparent este vorba despre un calc, readus la forma din slavonă prin glosă. În realitate, cele două sintagme nu aveau absolut nici o valoare în limba română, prima putînd părea chiar suspectă.

Chiar singure, aceste două exemple ilustrează felul în care termenii slavoni aparţinînd lexicului religios, pătrunzînd în română, devin denotanţi de referinţă, forma slavonă rămînînd un punct de referinţă, învestit cu sacralitate. Din această perspectivă, construcţia textului făcea ca, în astfel de situaţii, lectura glosei să devină obligatorie, ea nemaifiind un simplu adjuvant, ci un adevărat garant.

Situaţia din: „Iară într-acela loc ce să chema Svînta Svenţilor, adecă sv™tîh sv™taa , nime nu cuteza să între” (VARL., 335, 16-18), unde avem a

Page 334: Norma Literara

De la traducere la norma literară

334

IX.5. O categorie largă de glose se îngrijeşte de explicarea termenilor care, în mod previzibil, din diferite motive, nu sînt cunoscuţi sau sînt puţin cunoscuţi publicului românesc. Mergînd pe calea literalităţii şi păstrînd în textul românesc unii termeni ai textului-sursă, traducătorul se arată a fi conştient de faptul că este vorba despre termeni comuni mai multor limbi, adică fac parte din sfere terminologice care circulă dincolo de graniţele unei singure limbi288.

Prin faptul că termenii aceştia sînt adaptaţi la nivel fonetic şi morfologic, prin faptul că, cel mai ades, glosele se comportă ca un dicţionar explicativ, dar fără a neglija echivalarea prin sinonime, precum şi prin faptul că explicaţiile au darul de a-l forma pe cititor (prin sine, dar şi prin conotaţiile sugerate), intenţia traducătorului pare a urmări extinderea sferei compartimentului lexical românesc, îmbogăţirea inventarului lexical propunînd limbii şi vorbitorului neologisme.

IX.5.1. Se înregistrează astfel: „sinagoga carea să chiamă a livertinilor” g. Livertinii era carii îi făcea, den slugi, slobodaşi (NTB, FA, 6, 9); jălearii g. Zicu-să carii veniia den păgîni, de să făcea jidovi, şi toate ţeremoniile lui Moisi le lua sus (NTB, FA, 2, 10)289; „duh pitliv” g. Pitliv iaste porecla lui Apolo, carele era dumnezeul păgînilor, carele da răspunsu celora ce-l cerea, carele era şi într-această fetişoară (NTB, FA, 16, 16); ga[n]grena g. Gangrena iaste boală ce mănîncă carnea omului (NTB, 2Tim., 2, 17); „Şi fu tatăl lu Poplie cuprindu de friguri şi

face cu un ebraism real, de formă şi de conţinut, transmis în toate traducerile, poate pleda în acest sens. Este o situaţie care permite observaţia că forţa formulei din limba sfîntă constituie un factor în măsură să impună procedeul ca uzanţă.

288 În fapt, probabil că acesta este locul care permite cel mai bine să se observe felul în care textul biblic – datorită unor particularităţi şi cerinţe proprii şi caracteristice în cel mai înalt grad – a condus la conturarea unui fond terminologic comun, dar şi la cea a unui fond de cuvinte care nu aparţin neapărat unui lexic specializat, şi care a pătruns în majoritatea limbilor care au tradus Biblia.

289 Glosa aceasta pare inspirată de o traducere maghiară a Bibliei.

Page 335: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

335

de vintre zăcînd” g. Cînd face omul sînge, unii zic inima cea rea, aceii boale (NTB, FA, 28, 8); „şireag, carea să chiema a Italii g. Carii să chiamă acum oloşi (NTB, FA, 10, 1)290; „venim la un loc ce-l chiamă Vad” g. Era loc de-a lega corabiia. Greceaşte îl chima acel loc, Pulcru (NTB, FA, 27, 8) („qui vocatur Boniportus”; tinaV kalouvmenon KalouV" limevna")291; ostrac g. Ostracele-s găocile de ou şi hîrburile şi vase mari de lut ca albiile şi scoice (VS, sept., 3)292; „siropitatel, adecă hrănitoriu săracilor, orfanotrof” (VS, iul., 4); ilectrul g. bruştin, chihribar (VS, oct., 1)293; „nuci mînca ce le dzîc ishas” g. smochine uscate (VS, febr., 15); „carte scrisă cu trei selide” g. foi, selis, liber, paghina (VS, oct., 15); cavza g. vina (VS, dec., 13); „trăcheariile, adecă lumina făcliei carea iaste la dînsul, închipuiaşte darul arhieresc carele-l dă pre la creştini, la preoţi, la mireani” g. „sveaşnicul, iar [t]rechiria închipuiaşte sfînta troiţă” (LEGI Munt., 104); „rudă mare şi lustrată” g. luminată (VS, dec., 29); „fu scos naintea senatului” g. boierilor celor de divan (VS, ian., 21); sinagoga g. Unde să strîngea jidovii, să auză cuvîntul lui Dumnedzeu. Noi zicem beseareca (NTB, Mt., 4, 23); raha g.

290 Vezi nota precedentă. 291 Se observă, în acest caz, că glosa propriu-zisă este completată de o

informaţie prin care traducătorul vrea să inducă ideea că textul grecesc a fost, cel puţin, consultat.

292 Glosă care trebuie considerată avîndu-se în vedere evoluţia respectivului termen în vremea lui Dosoftei, precum şi accepţiunile şi extensiunea la care, în aceeaşi vreme şi în anumite medii, termenul ajunsese.

293 Tipăritura prezintă forma iaectrul0. Plecînd de la faptul că iaectrul ar fi un hapax legomenon inexplicabil, cercetînd, apoi, precizarea oferită de glosă, credem că trebuie avută în vedere uşurinţa cu care culegătorul putea confunda slova l cu slova a. În plus, nu se poate trece peste aceea că Dosoftei este unul dintre puţinii care reuşesc să respecte cu stricteţe regulile ortografice ale vremii. Pe acest fond, ar fi mai greu de explicat cărui fapt i se datorează prezenţa, înainte de slova vocală a, a slovei i şi nu a slovei y. Culegătorul, aşadar, a cules i , care preceda o slovă consoană, apoi, rutinat sau dimpotrivă, dintr-o greşeală de ordin vizual sau tactil, în loc de l a cules a.

Page 336: Norma Literara

De la traducere la norma literară

336

Ce să zice: Tu, om fără minte (NTB, Mt., 5, 22) (lat. raca, gr. rJaka)294; publicanii g. Ce era atuncii vameşii (NTB, Mt., 5, 46); „atunce au făcut chivotul, cum s-ari chema besearica, şi casă lui Dumnedzău” (ms. 3517, B.A.R., 44v); „lăsă loc de feace încursoarea cea de cai, adecă loc larg ce-ş încura caii împăratul, şi boierii, şi slujitorii, ce să cheamă greceaşte ipodromion, iară turceaşte atmeidan şi pînă astădz” (ms. 3517, B.A.R., 181v); boieria lui să dzîcea patrichiu, cum am dzîce dvornic mare” (ms. 3517, B.A.R., 410r); „un luceafăr comit, cum am dzîce cu chică” (ms. 3517, B.A.R., 452v); „Irod tetrarha biruitoriu” g. Al patru biruitoriu de lume (NTB, Mt., 14, 1)295; denar g. Denariul face zeace bani (NTB, Mt.,

294 Termenul ebraic sau aramaic (< rêqā ori rêqâ), des utilizat în literatura

rabinică, poate fi echivalat prin ‘cap sec, nebun’. 295 În textele secolului al XVI-lea apare „Irod A-patra-parte

despunetoriul” (CB FA, 13, 1); „Irod Al patrul deregătoriu” (CP) redînd vsl. irodu ketv r0toblastnî. În textele lat. şi gr. apare Herodes tetrarcha, respectiv JHrwv/dh" oJ tetraavrch". După cum se observă din forma grecească, acesta este un cuvînt compus, cu sensul ‘guvernator al uneia din patru provincii‘, sau ‘conducător, împreună cu alţi trei’. O traducere a textului grecesc sau latinesc ar fi avut doar două soluţii: împrumutul sau calcul explicativ, care apare în CB şi CP. În textul NTB, însă, tetrarha (formă ce pare să fie generată de un text latin) este urmat de biruitoriu. Ideea unei duble glosări (apoziţie orientativă în text şi glosă explicativă marginală) nu poate fi exclusă. Pe de altă parte, este sigur că s-a consultat cel puţin o traducere a secolului al XVI-lea (poate CV, poate CP, poate amblele).

Traducerea latină, care conţine un împrumut, a putut furniza NTB forma, dar nu avea cum să ofere sugestia şi nici soluţia biruitoriu. Textul grecesc nu putea nicicum oferi mai mult decît cel latinesc întrucît cuvîntul în discuţie era unul grecesc şi foarte probabil că, în greacă, nici nu mai era simţit ca fiind compus. Irod este identificat simplu, printr-o singură formă. Traducerea slavă, însă, deşi calchiază fidel forma grecească, dobîndeşte o formă nouă, cu referire la o realitate exotică, ambele avînd nevoie de explicaţii sau măcar de o privire atentă.

De aceea, se poate crede că prin consultarea unei versiuni slave se putea ajunge cel mai uşor la soluţia notării în text a celei mai importante trăsături de conţinut a cuvîntului, chiar dacă astfel apare un semipleonasm. Opţiunea finală

Page 337: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

337

20, 2); sichera g. Beutură de beţie (NTB, Lc., 1, 15); isop g. Trestie (NTB, I., 19, 29); preazviteri g. Preazviterii să zic popii, diaconii şi toţi ceia ce-s în cinul besearecii (NTB, FA, 14, 23); Preazviterul g. Bătrînul (NTB, 3I, 1); Preazviter g. Cîrstnic au ţîrcovnic (NTB, 2I, 1); teatron g. Ce să zice greceaşte teatron, ce e loc de luptă, în mijlocul oraşului, unde să strîngea oamenii, să vază lucruri de minune (NTB, FA, 19, 29); sicari g. Sicarii sînt lotri, tîlhari (NTB, FA, 21, 38)296; ariopag g. Ariopag iaste casa oraşului, unde să strîngea deregătorii (NTB, FA, 17, 19); urătoriu g. Carele e grăitor sau procatăr (NTB, FA, 24, 1) (oratore; rJhvtoro"); chimvol g. Chimvol, canon sau harfă cu strune (NTB, 1Cor., 13, 1); sărăcin g. arap (VS, oct., 9); „lăsînd hereghiia legii tătîne-său” g. neamul (VS, nov., 3) (< magh. eredni); s-au oglăşuit g. creştinat (VS, febr., 26); „ceale cinci canonice” g. canonice cumu-s călugăriţele ce li-i viaţa cu pravilă” (VS, mart., 22); diiaconii g. Diacon să zice vistiiarnicul besearecei (NTB, Filip., 1, 1) (explică sensul termenului în contextul vremii la care fusese scrisă epistola; diaconii erau servitorii supraveghetorilor, care se numeau episcopi); „Hinul, a patra parte unui pint sau 2 cupe” (PO, Ex., 29, 40)297; „Rodiia poama grană cu alt nume”

rămîne motivată de aceleaşi nevoi de lămurire şi pusă în mişcare pe un traseu care include textul slavon. În acelaşi loc din EV.SIB., apare Irod patru-puternic, redînd sl. ketv \ rtov lastnic0.

296 Sicarii constituiau o facţiune extremă a naţionaliştilor iudei, denumirea fiind echivalentă cu ‘răzvrătiţi care poartă pumnal pe sub haină’. Lat. sica ‘pumnal’, pe baza căruia s-a format cuvîntul, cu ajutorul suf. -arius, pare a fi, însă, de origine tracă, unde desemna un pumnal. În greacă şi, mai ales, în latină cuvîntul (probabil împrumutat de la traci) capătă o valoare peiorativă, de la ‘purtător de pumnal’ ajungîndu-se la ‘ucigaş, criminal’ (Este posibil ca al doilea nume al lui Iuda Iscarioteanul să fi fost un atribut care să fi făcut referire la faptul că acesta era zelot).

297 Notă lipsită de corespondent în textul maghiar. Acest tip de abatere este caracteristic pentru mentalitatea celor din spaţiul transilvan – traducători şi revizori de texte de provenienţă occidentală. Nu rar se întîmplă ca glose din textul maghiar să nu fie redate în traducerea românească a aceluiaşi text, deşi acele nu erau dictate de nevoile exclusive ale cititorilor maghiari, după cum nu

Page 338: Norma Literara

De la traducere la norma literară

338

(PO, 312); „Hozenul, cu alt nume pieptari” (PO, 272); „şase sute de stadii” g. Stadii, 125 de paşi, 1600 de stadii fac 50 de mii de mile de pămînt nemţeşti (NTB, Ap., 14, 20) (se observă că glosa face apel, în primul rînd, la un anumit cerc de cititori); dzeace stadii g. o mie de stînjeni (VS, mart., 1).

IX.5.2. Acest tip de glosă poate fi întîlnit şi în cazul numelor proprii: „Teofan poeticul” g. tvoreţul (VS, ian., 27); Augusta g. împărăteasa (VS, febr., 26); „o călugăriţă Melanthiia, ce să tîlcuiaşte Negreaea” g. neagră femeaie (VS, dec., 24); „Toma, carele să chiamă «geamăn»” (NTB, I., 11, 16) („Thomas, qui dicitur Didymus”; Qwma~" oJ legovmeno" Divdumo")298; „Simon, ce să zice Pătru” (NTB, Mt., 4, 18) („Simonem, qui vocatur Petrus”; Sivmwna toVn legovmenon Pevtron); „Tavitha, carea, de veri tîlcui, să zice „capră sălbatecă” g. Greceaşte, Dorcas (NTB, FA, 9, 36)299; „Ioan Lecanomadul, adecă midelnico

rar se întîmplă ca acolo unde textul maghiar nu prezintă glose, traducerea sa românească să le creeze.

Tot astfel se întîmplă şi în text (deşi cu o amploare redusă, dar, comparativ cu ceea ce se înregistrează în traducerile din slavonă, fenomenul iarăşi este semnificativ), unde traducerea simplifică şi adaptează pliind textul la unele cerinţe ale cititorului şi ale limbii. De altfel, acest model de procedeu este preluat de către traducătorii transilvani de la traducătorii textelor pe care, acum, ei le traduc în română.

298 Numele apostolului care se îndoieşte, Toma, este ebr. t’âmā şi are sensul ‘geamănul’; termenul al doilea, aşadar, nu face altceva decît să îl traducă, repetîndu-l, pe primul. Gr. Divdumo" redă sensul numelui Toma, motiv pentru care nu era necesar să fie menţionate amîndouă (fie se împrumută, fie se traduce). Traducerea, însă, (începînd cu cea grecească) se încarcă cu termenul din ebraică (Toma), după care îl traduce (caz care nu este singular, de altfel: „Ravvi, învăţătorule!”, „Avva, tată!”). Nevoia de motivare poate crea, apoi, situaţii interesante. Astfel, în CB, spre exemplu, se înregistrează: „øoma blizne] ”, explicat apoi: „căce-i fu doao deagete îmbinate” (CB, 424, 1-2).

299 Traducerea în greacă a numelui ebraic a făcut ca textul biblic să se încarce cu o glosă explicativă, pe care o înglobează, şi care, ulterior, făcînd parte din textul sacru, trece în latină şi slavonă (Tabeiqav, h~ diermhneuomevnh

Page 339: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

339

v al[ ebnicul” g. Cearopnicul (VS, febr., 11); Mamon g. Sirineaşte: Lăcomiia lumii (NTB, Mt., 6, 24); Betfaghiia g. Ce se zice Casa Izvorului (NTB, Mt., 21, 1); Decapolia g. Noi zicem 10 oraşe (NTB., Mt., 4, 25); „la Mesopotamia, adecă unde să dzîce Între ape” (ms. 3517, B.A.R., 439v); „şi născu pre Emmanuil, carele să înţăleage «cu noi Dumnedzău», că emmanuil aşe să înţăleage în limbă jidovească” (ms. 3517, B.A.R., 527v)300; Ataliia g. Atalia iaste oraşul Pamfilii, lîngă mare, aproape de Lichineia (NTB, FA, 14, 25); Dianei g. Greceaşte, Artemida, dumnezăoaia Asiei (NTB, FA, 19, 24); Liva g. Carele-i spre amiazăzi şi spre apus (NTB, FA, 27, 12) (africum; livba); Euroclidon g. Numele vîntului despre răsărit, cu vicol reapede (NTB, FA, 27, 14) (euroaquilo; eujrokuvlwn); Xirolofon g. Dealul săc (VS, dec., 15); Hrisostom g. Zlatoust (VS, nov., 13).

IX.5.3. Sugestive pentru concepţia glosatorului sînt situaţiile inverse, în care textul cuprinde termenul presupus a fi cunoscut receptorului, iar glosa termenul din textul-sursă: prăvirişte g. teatrum, meidan (VS, ian., 29); vină g. cauză (VS, ian., 1); Care lucru iaste al său g. proprium (VS, ian., 17); „aveare de stătut” g. depozitum (VS, ian., 19); muncitoriului g. tiranului (VS, ian., 15); „Sevastian Duxul şi Victor Voievodul” g. stratilatul (VS, febr., 26); „s-au spodobit episcop” g. hirotonit (VS, nov., 10); „Carele s-au aflat de faţă la întîiul săbor ce s-au făcut în Nichea, îmvăţînd datul credinţii ceii bune” g. dogma (VS, iun., 4); rudeniei începătoriu g. Rodonakalnica (VS, dec., 13); „scriitoriu de

levgetai Dorkav"; „Tabitha, quae interpretata dicitur Dorcas”; ( av i 9a, 2j e scazaema glet ~s~™ sr0na). (Faptul că textul latin nu procedează precum cel grecesc şi nu traduce substantivul Tabitha, ci dă termenul întîlnit în versiunea grecească este semnificativ pentru a arăta măsura în care textul sacralizat înglobează glosa transmiţîndu-i astfel întreaga sa sacralitate; este de menţionat că traducerile româneşti din secolul al XVI-lea vor proceda precum textul grecesc şi cel slavon, redînd cuvîntul în română, respectiv slavonă.)

300 Credem că ar fi exagerat ca pe această bază să se considere că traducătorul acestui text a avut vreun fel de acces la textul ebraic.

Page 340: Norma Literara

De la traducere la norma literară

340

iscălitură” g. notariu, şliahtici (VS, dec., 18); „izbăvitoarei de otravă” g. farmacolitriia (VS, dec., 22).

Aceste glose depăşesc unele neajunsuri ale lexicului limbii române, lipsit de termeni care exprimă concepte la a căror profunzime şi complexitate o cultură şi o civilizaţie pot ajunge doar în urma unor stăruinţe consistente. Prin intermediul traducerilor care conţin astfel de glose, cititorii ajung să cunoască astfel de concepte, iar limba îşi aproprie respectivele forme şi conţinuturi301.

De asemenea, într-un sens, prin prezenţa în text a unor astfel de termeni, traducătorul încerca să ofere proba de veracitate a traducerii sale.

IX.6. Categoria cea mai importantă, mai bogată şi mai largă totodată cuprinde situaţiile în care, datorită încercării de a oferi o traducere literală, textul se încarcă de elemente al căror uz obişnuit în limba română nu era compatibil sau era mai puţin compatibil cu valorile pe care contextul le cerea în acel moment respectivelor elemente. În felul acesta, textul românesc dobîndea zone ambigue ori obscure.

301 Atunci cînd, în esenţă, este vorba despre recuperarea, în cadrul unei

culturi, a unui set de cunoştinţe, care numai acumulate şi puse laolaltă pot procura o înţelegere reală (corectă şi de nivel superior) a unui conţinut, pot apărea dificultăţi în a reda anumite conţinuturi, chiar aparent banale. Acesta este cazul în: filosofilor g. Vălsvilor (NTB, 117); maghi g. Filosofii (NTB, Mt., 2, 7); maghi g. Gîcitor (NTB, 2, 16). În mod constant, în lat. apare magi, iar în gr. mavgoi. Fireşte, în aceste cazuri, traducătorii încă mai căutau termenul adecvat, în principal datorită faptului că realitatea la care acesta trebuia să trimită, destul de complexă şi obscură totodată, avea nevoie de toate nuanţările deodată, fiind total necunoscută şi nefamiliară în spaţiul românesc. Traducătorul avea de adus la cunoştinţa cititorului o anumită realitate nuanţată, iar limba română trebuia să-şi găsească mijloacele pentru a o exprima, ceea ce, fireşte, implică şi lipsa unui termen convenţionalizat şi care, indiferent de mărimea sferei sale sau de mulţimea notelor de conţinut, ar fi fost utilizat pentru a reda o noţiune deja construită şi cunoscută.

Page 341: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

341

Fie că este vorba despre structuri sintactice, fie că este vorba despre structuri lexicale, fie că este vorba despre cuvinte şi valori semantice, în exemplele care urmează, tendinţa către literalitate şi de a urma un anumit model este evidentă. Era o cale pe care limba şi receptorul se exersau, chiar dacă multe dintre aceste încercări nu supravieţuiau căci nu erau reluate, fiind incompatibile cu modul de conceptualizare302, de asociere, de exprimare etc. al limbii române.

Avînd a face cu nişte traduceri ale unor texte cu un nivel conceptual complex şi ţinînd seama de faptul că limba română încă nu deţinea importante resurse interne care să fi generat structuri gramaticale şi valori semantice de complexitatea şi nivelul celor din textele de tradus, este de înţeles că presiunea modelului străin era atît de însemnată, încît cu greu apar segmente de text care să nu poarte amprenta a ceea ce apare în textul de tradus.

Prin glose traducătorul încearcă să calibreze soluţiile din text, acomodînd forma şi conţinutul la realităţile unei limbi aflate în tensiune, între realitatea situaţiei din compartimentele sintactic şi lexical-semantic ale limbii române, nivelul şi posibilităţile aspectului literar românesc şi presiunile limbii-model.

IX.6.1. Un prim set de exemple cuprinde situaţii în care traducerea urmează textul-sursă, ceea ce generează structuri care în limba română nu au aceleaşi valori cu cele din limba-sursă. Echivalentul din text este doar corespondentul termenului utilizat în limba-sursă, dar el nu generează valoarea cerută, uzul impus de context nefiind decît, cel mult, periferic pentru sfera sa semantică. Situaţia aceasta era de natură să genereze multe tipuri de probleme, lucru pe care, de altfel, destule traduceri (din categoria celor mai puţin reuşite, mai rigide şi cu traducători care păstrează echivalenţa fomală) îl reflectă.

Oferind echivalentul dinamic românesc, practic, glosa furnizează cititorului nu doar înţelegerea sensului real, ci şi traducerea adecvată. În

302 Dacă, pentru edificarea aspectului literar, această concurenţă dintre calcuri era importantă, strict din perspectiva traducerii importantă era înţelegerea corectă a fragmentului respectiv de text, fapt lipsit de o relaţie strictă cu procesul de reţinere a acestor inovaţii de către aspectul literar.

Page 342: Norma Literara

De la traducere la norma literară

342

subsidiar, aceste glose pot servi şi persuadării cititorului, căruia i se impun anumite tipare mentale şi căi de interpretare a textului, eventual întăririi anumitor cunoştinţe.

Pe cît de variată, pe atît este de consistentă această specie de glose: nu era g. Că era omorîţi (NTB, Mt., 2, 18) („quia non sunt”, gr. oJvti oujk eijsivn); „ce e noao şi ţie” g. Ce treabă avem cu tine (NTB, Mc., 1, 24) („Quid nobis et tibi”); „să-l prinză cu cuvîntul” g. Să-l amăgească (NTB, Mc., 12, 13) („eum caperunt in verbo”; iJvna ajutoVn ajgreuvswsin lovgw/); Den rodul lor g. Di[n] învăţătura lor (NTB, Mt., 7, 16) (fructibus, ajpov tw~n karpw~n); „Ia-l pre el” g. Omoră-l pre el (NTB, FA, 21, 36) („Tolle eum”; aiJ~re aujtovn); „s-au întorsu de la mine” g. S-au lepădat de mine (NTB, 2Tim., 1, 15) („aversi sunt”; ajpestravfhsavn me); „nu-i pune Domnul păcatul” g. Nu i-l bagă în samă (NTB, Romani, 4, 8) („non imputavit (...) peccatum”; ouj mhv logivshtai (...) aJmartivan); „om tare” g. Fără milă (NTB, Mt., 25, 24) („homo durus”, sklhroV" ajvnqropo"); „de eşirea lui” g. Ce să zice, de moartea lui (NTB, Lc., 9, 31) („excessum eius”; thVn ejvxodon aujtou~); „Mînule curund nu-ţi pune pre nime” g. Sau nu popi pre nime (NTB, 1Tim., 5, 22)303; „Iară de nu voiu şti putearea glasului” g. Înţelesul (NTB, 1Cor., 14, 11) („Si ergo nesciero virtutem vocis”; ejaVn ouj~n mhV eijdw~ thVn duvnamin th~" fwnh~"); „împărţirile Duhului Sfînt” g. Darurile (NTB, Evr., 2, 4) (pneuvmato" aJgivou megismoi~"); „nece unul nu-i mut” g. Fără înţeles (NTB, 1Cor., 14, 10) („nihil sine voce est”, oujdeVn ajvfwnon)304; „au împărţît toată fiinţa lor la săraci” g. avearea (VS, oct., 21)305; „în cinul cliricesc fu

303 Acesta este sensul impunerii şi, în greacă, acesta este sensul

termenului aici utilizat. În textul grecesc se utilizează vb. ejpitivqhmi. Gr. ceirotonevw redă la modul special actul ritualic al impunerii.

304 Este un caz care sprijină actul glosării, în contextul în care traducerea urma fidel textul. După ce se traduce traducînd, se explică glosînd.

305 Avînd în vedere faptul că este un text care aparţine lui Dosoftei, creator de limbă, neobosit căutător şi şlefuitor de normă, nu se poate omite ipoteza ca mobilul unor astfel de calcuri fidele să fie teama de a nu pierde

Page 343: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

343

înşirat” g. numărat (VS, ian., 20); „scriindu-i în obraz stihuri” g. înherîndu-l306; „strigînd împărat pre hiiu-său cel mai mic” g. puind (VS, nov., 1); „Du-te, episcope, la vad, la curabiia aceaea şi-i caută la rît, că-i afla cutare şi cutare marmure” g. pisc (VS, oct., 26); „grăitoriu avăm la Părintele, pre Iisus Hristos cel derept” g. Împăcătoriu (NTB, 1I, 2, 1) (advocatum; paravklhton).

IX.6.2. Există şi situaţii inverse, în care textul conţine echivalentul (autosuficient), iar glosa conţine traducerea literală (care girează privitor la conformitatea respectivei versiuni): „aceasta nu să poate” g. Neputinţa iaste (NTB, Mc., 10, 27) („impossibile est”; ajduvnaton); „Împărăţiia ceriului silescu” g. O iau cu putearea, o răpescu (NTB, Mt., 11, 12) (rapiunt; aJrpavzousin).

IX.6.3. Cele două rînduri de exemple de pînă acum arată că traducătorul prezenta un comportament inconsecvent, altfel spus, că el nu acţiona pe baza unui set de principii coerent şi sistemic elaborat, cu caracter imperativ. De aceea, uneori, traducerea este literală, ajungînd să conţină structuri vagi sau ambigue din punctul de vedere al limbii române, iar alteori ea conţine echivalente acceptabile sau chiar reuşite.

La rîndul ei, glosa ajunge să reflecte traducerea în mod invers. Dacă este firesc ca o traducere literală să urmeze textul străin, iar glosa să ofere forme şi conţinuturi care au darul de a lămuri pe receptor, situaţia în care glosa este cea care preia presiunea textului străin şi asigură conformitatea cu textul de tradus este de natură să arate cît de puternic era resimţită în epocă necesitatea supunerii la litera textului de tradus elaborat într-o limbă care deţinea un aspect literar bine dezvoltat.

IX.7. Un alt set de exemple este dat de cazul în care traducătorul, după ce a urmat cu fidelitate textul de tradus, are grijă să nu apară confuzii nedorite. Glosele acestea sînt cerute de limba română

nuanţele prin echivalare, ratîndu-se astfel îmbogăţirea limbii, conjugată cu teama de a nu se pierde înţelesul de dragul nuanţei.

306 Este vorba despre o tortură, prin care martirilor li s-a scris cu fierul roşu pe faţă. Nu este exclus ca, în intenţia glosatorului, să fie vorba despre o completare explicativă.

Page 344: Norma Literara

De la traducere la norma literară

344

deoarece, în respectivele cazuri, modalităţile de exprimare din limba-sursă nu sînt corespondente cu cele ale limbii române, traducerea literală fiind posibilă, însă neoferind rezultate lipsite de ambiguitate ori inteligibile. Întrucît elipsele, subînţelesurile uzitate de o limbă nu sînt neapărat şi întocmai corespondente cu cele ale altei limbi, glosatorul simte nevoia predicatului, a unui atribut, a reluării unui substantiv, a explicitării unui pronume, a unei completări, toate acestea eliminînd echivocul, focalizînd sensul, lămurind receptorul. Unele dintre aceste precizări sînt realmente fundamentale, lipsa lor împiedicînd înţelegerea corectă a textului.

Aceste glose constituie şi un exerciţiu prin care traducătorii vor observa cu timpul că traducerea literală poate fi înţeleasă şi dintr-o perspectivă nerigidă, chiar suplă, adevărata echivalenţă dinamică nefiind obţinută prin trădarea sensurilor, dar nici a formei. Practic, avînd forma şi sensul din limba-sursă în minte, vor încerca să regăsească acel sens, dar prin intermediul modalităţilor proprii limbii-ţintă, eventual orientîndu-se după soluţiile şi modalităţile folosite de limba-sursă.

Apar astfel: sloboziră-o g. Corabiia (NTB, FA, 27, 40); „Că întru el bine vru” g. Tatăl (NTB, Col., 1, 19); „l-au dus la-mpăratul” g. Ianuş Ianni (VS, apr., 27); „au tăiat capetele lor” g. adecă a lui Evsebie şi Filic (VS, oct., 7); aceaia zi g. Zuoa de giudeţ (NTB, Evr., 10, 25); „Deci călugăriţa ce face?!” g. Melanthiia (VS, dec., 24); „Şi certă Iisus pre el” g. Pre dracul (NTB, Mt., 17, 18); „Slugă eşti chemat? Nu gîndi, ce să poţi fii şi slobod, mai bine trăiaşte cu aceaia” g. Adecă cu slujbă (NTB, 1Cor., 7, 21); „petrecea acolo” g. în Sina (VS, ian., 14); „Iară de verguri (…) bine iaste omului a fi aşa” g. În vergurie (NTB, 1Cor., 7, 26); „Cu lapte hrăniiu pre voi, nu cu bucate, că încă nu puteaţi ce nece acum încă puteţi” g. Suferi (NTB, 1Cor., 3, 2), („lac vobis potum dedi, non escam: nondum enim poteratis: sed nunc quidem potestis”); „Bucatele a pîntecelui şi pîntecele a bucatelor, iară Dumnezău (…)” g. Îs rînduite (NTB, 1Cor., 6, 13) („Esca ventri, et venter escis”); „Ce încă ai cîteva nume în Sardiia carii nu şi-au spurcat veşmentele sale; pentr-aceaia vor îmbla cu mine în albe, că-s destoinici” g. Veşmente (NTB, Ap., 3, 4)

Page 345: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

345

(„Sed habes pauca nomina in Sardis, qui non inquinaverunt vestimenta sua: et ambulabunt mecum in albis”); „trăim nemîncaţi, şi nemică luînd” g. De mîncare (NTB, FA, 27, 33) („exspectantes ieiuni permanetis, nihil accipientes”); „glasurele prorocilor care le să cetiia în toata sîmbăta, giudecînd pre el, împlură” g. Tot ce era scris despre Hristos (NTB, FA, 13, 27) (unde precizarea, prin limitare, lămureşte sensul, în contextul general); durearea mueriei g. Cînd naşte (NTB, 1Sol., 5, 3) („dolor in utero habenti”); „Aceştea-s carii s-au despărţit” g. De la săborul credincioşilor (NTB, Iuda, 19); Epafra iubitul soţul nostru” g. În slujba Evangheliei (NTB, Col., 1, 7); „Filipp Evanghelistul (carele era unul din cei şapte)” g. Diiaconi (NTB, FA, 21, 8); „să va fi altui bărbat” g. Muiare (NTB, Romani, 7, 3); scauna g. Crăeşti (NTB, Col., 1, 16) (throni307).

IX.8. Cel de-al treilea set de exemple are în vedere situaţiile în care, utilizînd corespondentul sau echivalentul termenului din textul de tradus, în limba română se ajunge la valori şi nuanţe de sens neidentice cu cele cerute în acel caz pentru respectivul context.

Urmărind traducerea literală şi obţinînd adecvarea formală la textul-sursă, traducătorul glosator va ajusta valoarea curentă sau paradigmatică a termenului din text, prin utilizarea în glosă a unui termen ce focalizează sensul pe nevoile contextului, obţinînd echivalenţa dinamică cu textul-sursă.

Avînd în vedere că termenii din text reprezentau cuvinte care, luate izolat, făceau parte dintr-un fond bine cunoscut cititorului, se poate spune că, pe lîngă faptul că oferă valorile contextuale ale acestora, glosele dezvoltă valorile termenilor din text servindu-se de respectivele contexte, oferind astfel cititorului român noi posibilităţi de conceptualizare, în chipul celor din limba-sursă.

De asemenea, uneori, încercarea de a explica valorile contextuale ale termenilor conduce la tîlcuirea unui scurt segment de text. În acest

307 Limba română deţinea termenul tron, dar sensul său era nepotrivit în

acest context: ‘ladă, sicriu’.

Page 346: Norma Literara

De la traducere la norma literară

346

caz, glosa nu mai este doar o modalitate de ajustare la valorile contextuale ale unui termen, ea devenind o mică explicaţie.

Situaţiile care se înşiră în cele ce urmează sînt de natură să dezvăluie gradul de înţelegere a textului de către glosator, precum şi unele procese intime de extindere şi consolidare a nivelului lexical al vechiului aspect literar românesc. Metafora, metonimia, sinecdoca, jocul dintre denotaţie şi conotaţie, re-creaţia reprezintă caracteristici particularizante ale limbilor, după cum asocierile – din planul limbii şi din cel al gîndirii – între sensuri, forme şi realităţi, pot genera valori semantice şi de întrebuinţare în relaţie cu anumite contexte, precum şi posibilităţi şi disponibilităţi de actualizare proprii. Contactul dintre limbi reflectă cu pregnanţă particularităţile limbii române şi diferenţele de conceptualizare şi de reflectare a realităţii.

Oferind excplicaţii şi valori contextuale, glosele încearcă să lămurească receptorul, dar, în mod implicit, deschid uzului căi noi de reconsiderare a relaţiilor dintre limbă, gîndire şi realitate.

IX.8.1. Astfel de cazuri sînt destul de numeroase, chiar dacă, şi aici, se pot decela subcategorii: „Şi atunci să va arăta sămnul Fiiului omenesc” g. Sămnul Fiiului iaste putearea şi slava lui, cu carea va veni (NTB, Mt., 24, 30); „ce fac carii să botează pentru morţi” g. Botezul să zice spălarea trupului mort, adecă scăldarea deaca moare (NTB, 1Cor., 15, 29); „Iară acum ne-am slobozit de leage, murind el, întru carea eram ţînuţi să slujim noi întru noirea duhului şi nu întru vechitura scripturiei” g. Pre scrisoare înţelege-să păcatul (NTB, Romani, 7, 6); „Că unulu-i Dumnezău, carele îndereptează tăiarea împregiur den credinţă şi netăiaria împregiur pren credinţă” g. Jidovul, să înţeleage tăiarea împregiur, iară netăiarea împregiur, păgînii (NTB, Romani, 3, 30); „mearsără den jidovi şi credincioşi” g. Ce să zice, carii veniia den păgîni, de să făcea creştini (NTB, FA, 13, 43); mortăciuni g. Au jărtvelor, ce să zice, carele sînt sugrumate, şi nu le slobod sînge (NTB, FA, 15, 20); „în zilele scrisoarei” g. Cînd să scriia jidovii, să dea dajde (NTB, FA, 5, 37) („in diebus professionis”; ejn tai~" hJmevrai" th~" ajpografh~") (traducerea coincide cu cele din CB, CP şi BB); „Ştiind că curund mi-i a pune cortul mieu” g. Cortul iaste trupul; înţeleage că va

Page 347: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

347

muri (NTB, 2P, 1, 14); „Însă voi unsoare aveţi de la cel sfînt” g. Unsoarea, să înţeleage darul Duhului Sfînt (NTB, 1I, 2, 20); „Şi întră în casa Zahariei, şi să închină Elisaftei” g. Ce să zice că-i voi bine, şi-i zise bineţe, au zua bună (NTB, Lc., 1, 40); „mai lesni iaste cămilei pren uriachea acului a treace” g. Cămila să zice că-i funea corabii, iar în cest loc, să înţeleage cămila (NTB, Mt., 19, 24); sfinţilor g. Credincioşilor ce era în Ierosalim (NTB, Romani, 15, 25); „Şi adusără asina şi mînzul şi pusără desupra lor veşmintele sale, şi-l pusără spre iale” g. Tîlc: Hristos n-au şezut pre amîndoao, numai pre mînzu, cum arată ceialalţi evanghelisti; că face pomeană Sfînta Evanghelie de amîndoao, iară într-un loc au fost (NTB, Mt., 21, 7); „nu numai cu pîine va trăi omul, ce cu tot cuvîntul carele iase den gura lui Dumnedzeu” g. Ce să zice: Săva cu ce voiaşte Dumnedzeu să-l hrănească (NTB, Mt., 4, 4); „Au nu avem puteare pre o sor uiare a o purta” g. Muerii îi zice sor, nu pentru frăţia, ce pentru cinste muerească (NTB, 1Cor., 9, 5); „a fi destoinici slugi Legii ceii, noao, nu slovelor, ce sufletului, că slova omoară, iară Duhul înviiază” g. Slova, să zice Leagea (NTB, 2Cor., 3, 6); „cînd să ceteaşte Moisi” g. Leagea (NTB, 2Cor., 3, 15); „Galilea limbilor” g. Ce să zice păgînilor (NTB, Mt., 4, 15) (lat. „Galilaea gentium”, gr. Galilaiva tw~n ejqnw~n; mîţe g. Mîţele de fier, carele ţîn corabiia în loc, de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (NTB, FA, 27, 29); „eu mă jărtvesc” g. Înţeleage-să moartea lui (NTB, 2Tim., 4, 6); Isus g. Isus Naviin (NTB, Evr., 4, 8) (precizare nu doar corectă, dar foarte necesară); „meargerea grăiaşte-se: viaţă cu frică şi cu cinste”; „«Cine va creade întru mine, cum zice scriptura, rîuri vor cură den maţele lui ape vii». Maţele amu acicea inemă se grăiaşte (ce se zice, cugetele cuvintelor sufletului)” (CCÎ, 191, 28-31); „Numele îngerului să înţeleage purtătoriu de veaste” (VARL, 330, 4-5); „Pre scurt, Evangheliia iaste învăţătura acelora lucruri ce-au învăţat şi au făcut Hristos”. (NTB, 116); besearecile g. Săboarăle (NTB, Romani, 16, 16); beseareca g. Adunarea (NTB, FA, 5, 11); beseareca g. Adunarea credincioşilor iaste beseareca (NTB, FA, 20, 28)308; sinagoghiile g. Pre

308 Avînd în vedere faptul că, în limba română veche, besearecă se putea

Page 348: Norma Literara

De la traducere la norma literară

348

unde sînt strînşi, de ascult cuvîntul lui Dumnedzău (NTB, Mc., 13, 9); sinagoga g. Unde să strîngea jidovii, să auză cuvîntul lui Dumnedzeu. Noi zicem beseareca (NTB, Mt., 4, 23); şireagul ceriului g. Ce să zice soarele, luna şi stealele (NTB, FA, 7, 42) („militiae caeli”; th~/ strati~/a tou~ oujranou~)309.

Fără a exista o glosă în textul maghiar, în locul corespunzător, PO prezintă sub Gen., 31, 54: „Şi Iacov giură lu Laban pre frica tătîni-său, lui Isac”, glosat: Frica, amu teamerea domnezeiască.

Referirea la „cel de care se teme Isac” apare deja sub Gen., 31, 42, însă majoritatea diferitelor traduceri nu prezintă glosa în acel loc, ci aici, eventual cu o trimitere înapoi, către versetul 42. Textul maghiar a cărui traducere este PO prezintă sub Gen., 31, 42 următoarea glosă cu referire la termenul felelme, cel care a fost redat în PO prin frica: „Iacob neuesi itt az Istent Isaknac felelmenec. Miert hogy Isaac Isten felö es tisztellö vala”. După cum se observă, PO nu numai că nu a preluat glosa pe poziţia pe care aceasta apare în textul lui Heltai, dar a tradus în mod incomplet, obturînd ceea ce era mai important; aceasta era una dintre modalităţile de a concepe Divinitatea: teama împletită cu respectul. Lectura Vechiului Testament (într-o anumită măsură, şi aceea a Noului Testament) arată – prin termenii-atribute prin care Divinitatea este denumită preponderent într-un anumit moment – nu doar felul în care omul se raporta la aceasta şi modul în care o percepea, ci şi tipul dominant de relaţie la un moment dat. Mai este de notat că, B.magh. prezintă glosa la v. 42310.

referi, precum în zilele noastre, atît la clădire, cît şi la adunarea credincioşilor, lucru pe care săbor nu-l făcea, în afară de faptul că glosele au rolul de a arăta cu claritate despre ce anume este vorba în acel moment în text, opţiunea de a nu utiliza direct în text termenul din glosă arată aici şi că traducerea încerca să utilizeze termeni echivalenţi, la nivel formal, cu cei din textul de tradus.

309 În lipsa precizării (foarte probabil generată de experienţa traducătorilor) ar fi fost extrem de dificil să se intuiască sensul sintagmei care s-ar putea înţelege şi altfel (‘îngerii’, spre exemplu).

310 Majoritatea textelor prezintă, pe urma celui grecesc, termeni care se centrează pe sensul cel mai cunoscut (nu cel mai vechi) al gr. fovbo". Termenul

Page 349: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

349

O precizare a valorii contextuale a unui termen apare şi în glosa internă din: „ţietoriul lumiei (ce se zice. vrăjmaşul)” (CCÎ, 127, 29), unde primul termen al sintagmei primeşte prin glosă sensul contextual exact, pentru ca auditoriul să nu înţeleagă altceva (era vorba despre Isus, care spunea despre sine că a învins lumea şi pe stăpînitorul acesteia).

IX.8.2. Alături de acestea stau şi două glose în care se face apel la autoritate: „Mielul paştelor. Mielul, ce sămn mielul, ne învaţă sfînt Pavel apostul la Corint, unde dzice: mielul paştelor noastre Hristos, cine derept noi se-au aldovănit” (PO, Ex., 12, 5) (glosă preluată din textul maghiar); „în hrăboriia sa cea orbitoare omorîră pre taore” (PO, Gen., 49, 6) g. Taore iaste Sikhem, cela ce au ruşenat pre Dina. Aşa ceteaşte Ion Zlatoust.

Este de remarcat sugestia implicită conform căreia glosa apare ca reflex al unei lecturi. Ultima propoziţie nu este neapărat semnul prudenţei glosatorului care ar indica în mod onest sursa fără a-şi lua răspunderea celor de acolo; poate fi o formă de legitimare prin apelul la autoritate. În alte texte apare: „gőgjükben bikákat szelidítettek meg” (B.magh.); „in their selfwill they digged down a wall” (N.T.engl.); textele latinesc şi grecesc prezentînd: „in voluntate sua suffoderunt murum”; respectiv: oJvti ejn tw/~ qumw/~ aujtw~n ajpevkteinan ajnqrwvpou", kaiV ejn th/~ ejpiqumiva/ aujtw~n ejneurokovphsan tau~ron. Verbul din versiunea grecească avea sensul ‘estropier en coupant les nerfs’. Nu este lipsit de importanţă faptul că gr. tau'ro" nu are doar sensul ştiut, ori poate căpăta sensuri figurate precum ‘bărbăţie, vigoare (sexuală)’, ci şi sensul ‘perineu’.

IX.8.3. În cazul în care termenul românesc ce putea fi utilizat era prea bogat în accepţiuni şi, aşadar, putea deveni prea vag, iar un alt termen, deşi cunoscut, avea accepţiuni prea restrînse ori îşi pierduse valorile abstracte pe care contextul i le impunea, glosarea putea încerca să introducă anumite echilibre prin care limba îşi solicita resursele, iar grecesc, însă, are şi sensul ‘cel care eliberează de teamă, cel puternic’. Totodată, unele versiuni, cum este B.magh., pledează pentru termeni cu sensul ‘rudă, afin, ocrotitor (mai puternic)’.

Page 350: Norma Literara

De la traducere la norma literară

350

utilizatorul putea ajunge la înţelegerea textului: „Aşa şi noi, cînd eram poroboci, supt leagea lumiei eram puşi supt slujbă” g. Stihiia (NTB, Gal., 4, 3) („elementis mundi”; taV stoicei~a), stihii g. Leagea (NTB, Gal., 4, 9) şi „Păziţi-vă să nu vă înşale cineva pre voi, cu filosofie şi cu înşălăciune deşartă, după rînduialele omeneşti, după stihiia lumiei, iară nu după a lui Hristos” g. Stihiia să înţelege obiceaiul Legiei supt carele îndereaptă Dumnezău Beseareca lui, în Leagea Veache, ca şi suptu un dascal (NTB, Col., 2, 8).

Cu un primitiv grecesc plin de sensuri, intermediat de slavonă, unde termenul este, iarăşi, destul de încărcat în plan semantic, rom. stihie nu putea reda acceptabil ceea ce avea de redat. Soluţia găsită de traducător este echivalarea în text prin termenul românesc care ar corespunde mai bine sensului contextual, dar menţionînd în paralel termenul din original. În al doilea caz, cînd se revine la traducerea literală, are loc o inversiune, nedictată de cerinţe ale traducerii, dar caracteristică oarecum NTB. Acest text conţine şi alte situaţii în care, la intervale rezonabile, doi termeni se permută din text în glosă şi invers.

Scopul principal pare a fi încercarea traducătorului glosator de a facilita înţelegerea textului de către cititor, cu îmbogăţirea lexicului limbii, dar şi a cititorului. În cel de-al treilea caz, cînd se depăşeşte simpla echivalare practicată în primul caz, glosa conţine o explicaţie mai amplă care fixează sensul contextual în cadre restrînse.

IX.9. Alte categorii de glose arată că traducătorul dobîndise deprinderea de a mînui acest procedeu în modalităţi destul de complexe. Glosele care urmează nu se mai centrează pe forma ori pe conţinutul textului, ci vizează scopuri mai îndepărtate şi, oarecum, mai subtile.

IX.9.1. O primă categorie de glose avute aici în vedere decurge din faptul că traducătorul glosator încearcă să se adreseze românilor din toate zonele teritoriului dacoromân, în contextul în care limba română prezenta diferenţieri sub aspect diatopic şi diastratic. Fiind destinate unei largi circulaţii, aceste scrieri încearcă să depăşească consecinţele faptului că vechiul aspect literar românesc a cunoscut dezvoltări paralele în diferite arii ale teritoriului dacoromân şi s-a întemeiat pe

Page 351: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

351

graiuri populare local-regionale. Soluţia traducătorilor şi revizorilor a fost introducerea în discurs – prin intermediul gloselor – a unor termeni care constituie sinonime diacronice, diatopice sau diastratice. Aceste glose sînt aproape exclusiv lexicale, reflectă evidenţa şi gradul diferenţierilor areale, cu eventuale consecinţe în ceea ce priveşte înţelegerea textului.

Seminficativ este faptul că aceste glose nu sînt unidirecţionate, adică ele nu apar exclusiv din perspectiva glosatorului aparţinînd unei anumite arii lingvistice, ci sînt create din perspectiva cunoscătorului limbii române, dincolo de particularităţile unei anumite arii lingvistice. În felul acesta, glosatorul îşi arată intenţia de a se adresa tuturor românilor şi facilitează accesul acestora la un text scris într-o anumită zonă a teritoriului dacoromân.

Aceste glose mai arată că traducătorul privea lucrurile din perspectiva limbii ca sistem, formele utilizate avînd pentru el ranguri posibil egale, cu alte cuvinte, el acţiona ca şi cum ar fi considerat că este mai avantajoasă existenţa unui singur aspect literar şi nu a mai multor variante regionale sau ca şi cum ar fi socotit ca necesară înlăturarea sau depăşirea amprentei regionale a materialului lexical. Afirmaţia este întărită şi de faptul că adesea termenii puşi în coocurenţă nu constituiau neapărat nişte necunoscute pentru vorbitorii de rînd şi nu apar ierarhizaţi. Mai degrabă, este vorba despre termeni cunoscuţi, dar asupra cărora diferitele arii lingvistice româneşti optaseră în mod diferit, unele zone actualizînd în mod curent un termen, alte zone pe celălalt.

Glosele acestei categorii, şi ale căror raţiuni preponderente sînt cele mai devreme enunţate, se înşiră după cum urmează: casnic g. lăcuitoriu (VS, predosl.); secrie g. visteare (VS, predosl.); corturi g. sălaşe (VS, predosl.); moştii g. rămăşiţe (VS, predosl.); rămăşiţe g. moştiile (VS, nov., 9); înfocării g. arderii (VS, sept., 1); „înfocară un coifu de her” g. înferbîntară (VS, sept., 1); cămin înfocat g. cuptoriu de foc (VS, sept., 2); cămin g. cuptoriu (VS, sept., 2); spată g. sabie (VS, sept., 1); untură g. undelemn (VS, oct., 12); mărturie g. măcenicie (VS, oct., 17); măcenicie g. mărturie (VS, nov., 24); „ca herile în viedzuni” g. cuiburi

Page 352: Norma Literara

De la traducere la norma literară

352

(VS, oct., 23); sufruncealele g. sprînceane (VS, oct., 23); trîntiţi g. oborîţi (VS, oct., 23); „toiage de trandafiri” g. ruje (VS, nov., 3); pumnii g. buşii (VS, nov., 5); lîndu-să g. scăldîndu-să (VS, nov., 16); pieile g. meşinuri (VS, nov., 24); „iubitul mieu fiiu” g. dulcele (VS, nov., 25); pîntece g. vintre (VS, nov., 26); „ceatere şi psăltire” g. cobuz (VS, dec., 4); unsori g. balsame (VS, dec., 12); mărgînd g. trecînd (VS, dec., 14); mergea g. purcedea (VS, dec., 16); sluga g. robol (VS, dec., 15); murind g. răpăosînd (VS, dec., 16); ol g. oală (VS, ian., 5); să ivi g. vădi (VS, ian., 8); dărîmat g. surupat (VS, febr., 4); fiară g. gadina (VS, ian., 21); doică g. mamcă (VS, mai, 4); lumînarea g. fecliia (VS, febr., 26); verguriia g. fetiia (VS, mai, 4); tîrg g. Piaţă (NTB, Mt., 11, 16); colibi g. Corturi (NTB, Mt., 17, 4; Mc., 9, 5); minta g. Izma (NTB, Mt., 23, 23; Lc., 11, 42); lămpaşăle g. Fănărele (NTB, Mt., 25, 1); rotariu g. Cioplitor (NTB, Mc., 6, 3); călători g. Au surumani (NTB, 1Tim., 5, 10); stomahul g. Au rînza (NTB, 1Tim., 5, 23); într-alean g. Împrotivă (NTB, Col., 2, 14); povărîei g. Tărhatului (NTB, FA, 27, 10); „cărora de nou veţi să le slujiţi” g. de iznoavă (NTB, Gal., 4, 9); „Ce fum lini întru voi” g. blînzi (NTB, 1Sol., 2, 7); „stăpînii lor”g. Au domnii lor (NTB, 1Tim., 6, 1); aua g. poama (NTB, Ap., 14, 18); o cetate g. un oraş (VS, oct., 5); „Dară cînd postiţi, nu fireţi, ca cei făţarnici, trişti” g. Mîhniţi (NTB, Mt., 6, 16); loc cîmpiiu g. de şes (VS, ian., 4); săhăstrească g. postnicească (VS, ian., 10); sămăluinţei g. de giudecăţîi (VS, ian., 19); gîciia g. prorociia (VS, ian., 19); verdeţi g. chiurechiuri (VS, febr., 14); curechiu g. veardze (VS, dec., 11); meniră g. numiră (VS, febr., 18); „trăgîndu-ş ruda” g. naştere (VS, febr., 18); „Şi cu multă ţîneare şi cu întinsă rugă, a chinurilor măiestrii au răsîpit” g. a patimilor (VS, febr., 21); vistearele g. cămările (VS, febr., 25); vas g, Urcior (NTB, Mc., 14, 13); stricatul g. gubavul (NTB, Mt., 26, 6); „Că acesta-i sîngele mieu, a Legii noao” g. Testament nou (NTB, Mt., 26, 28); „Testament nou” g. Ce să zice a Legii Noao (NTB, Mc., 14, 24); haina g. hlamida, plaşca (VS, oct., 26); Rîm g. Roma (VS, dec., 19); rumân g. rîmlean (VS, dec., 16); mitnicii g. vameşii (VS, oct., 30); vetrile g. jărtăvnicile (VS, oct., 21); vatra g. trebnicul (VS, oct., 21); „Spălătoriul, cu altu nume medelniţă” (VARL, 283).

Page 353: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

353

IX.9.2. A doua categorie de glose din această clasă cuprinde situaţiile în care apare un discurs paralel, de esenţă persuasivă, prin care se inserează în text felurite indicaţii ce au rolul de a orienta receptorul.

Cîteodată, traducătorul se adresează în cel mai direct mod cititorului, sfatuindu-l, oferindu-i informaţii, avertizîndu-l cu variate mijloace: „Semnează, să ştii” (LEGI Munt., 574); „Caută dă vezi răspunsul patriarşesc” (LEGI Munt., 230); „Caută, o, preote” (LEGI Munt., 92); „Caută dă vezi aicea lucru minunat şi te îngrozeaşte” (LEGI Munt., 94); „Aceastea toate de afurisanie se-au aflat într-o carte a sfintei Sofii de la Solun” (LEGI Munt., 92); „Amar de urgie. Cinsteaşte de tot şi foarte vei jeli şi-ţi va părea rău” (LEGI Munt., 366); „adecă satan începu a mă ispiti” g. să-ş facă pururea tot omul svînta cruce (VS, oct., 23); „Acesta svîntul au făcut şi molitva de la Pavecerniţă g. adevărat am aflat (VS, ian., 28); „Atunce ş-feace sînta cruce preste tot trupul” g. vadză vrăjmaşii crucii (VS, apr., 1); „Iară vasul ce era cu trupul svîntului au mărs la viia văduvei aceiia” g. Spun istoricii cum corabiia au despicat viia văduvei în doao şi să veade pînă astădzi la Ţarigrad (VS, ian., 27).

IX.9.3. A treia categorie de glose ilustrează centrarea traducătorului glosator pe actul traducerii. Discursul din glosă încearcă să promoveze o opţiune de traducere, să justifice o situaţie apărută, sau să aducă la cunoştinţa cititorului unele informaţii pentru ca acesta să aibă o imagine completă asupra situaţiei din textul de tradus. Aceste glose sînt interesante şi întrucît, dincolo de informaţiile oferite cititorului – prin care traducătorul construieşte un mic discurs persuasiv spre a căuta şi obţine adeziunea receptorului –, încearcă să instaureze o relaţie între traducător şi cititor, acesta din urmă fiind sustras de la discursul textului şi invitat să ia parte la micile necazuri ale traducătorului. Astfel, cititorul iese din lumea imaginară a cărţii şi ia cunoştinţă de caznele realităţii prin care cartea pe care o citeşte se edifică.

Este un tip superior de glosă, de ordin cultural, prin care se conştientizează un proces cultural, împreună cu unele dintre componentele sale.

Page 354: Norma Literara

De la traducere la norma literară

354

În această categorie se pot enumera: smochin g. Alţii zic că-i mur (NTB, Lc., 19, 4); „în formă de nucă de migdeală” g. Migdală unii dzic că-s dafine (PO, Ex., 37, 19); „în vreamea lui Constantin Împărat Bărbos, ficiorul lui Iraclie” g. într-altul dzîce „în dzîlele lui Marchian împărat, 5908” (VS, mart., 4); „Bine e a nu mînca carne şi a nu bea vin, nece a face ceva întru caria să poticneaşte fratele tău, au să sminteaşte sau slăbeaşte” g. Aici, neci în greceasca mai mult nu aflăm, ce ceaialaltă rămăşiţă caut-o la 16 cap, la sfîrşit, afla-o-veri (NTB, Romani, 14, 21); „Că cine iaste Pavel şi cine e Apolos, numai slugi” g. Chifa nu-i în grecească (NTB, 1Cor., 3, 5); „După aceaia, fiţi toţi depreună, răbdînd supărările cu dragostea fîrtăţiei, smeriţi şi plecaţi” g. Greceaşte, aşea-i cest verş (NTB, 1P, 3, 8); sau un caz extrem de semnificativ, prin care traducătorul îşi motivează o opţiune, apoi îl şcoleşte subtil pe cititor, dar îi şi induce ideea consultării unor traduceri româneşti anterioare : „Şi arătîndu-ni-să Chiprul şi lăsîndu-l în a stînga vînslăm în Siriia” (NTB, FA 21, 3) g. Întorsura cea demult zice înotăm, iară noi am scris vînslăm, căci vînslá cu corabiia pre apă (NTB, FA, 21, 3)311.

Glosa aceasta este plină de sugestii. Autorii NTB au consultat texte româneşti mai vechi, în principiu, nefiind refractari la soluţiile pe care acestea le-ar fi furnizat versiunii lor, dacă ele ar fi fost compatibile cu viziunea lor asupra traducerii. Aparent, raţionamentul pe scurt expus indică voinţa de a furniza o traducere riguroasă, dar în condiţiile limbii române. Privind la textul din BB: („Şi ivindu-ne la Chipros şi lăsîndu-l pre el în stînga mergeam la Siria”), nu se poate admite că autorii acesteia nu au acceptat soluţia argumentată a NTB. Sub FA 21, 2-3, textele secolului al XVI-lea prezintă o situaţie oarecum complexă: „Şi aflămu corabie ce trecea întru Finichia şi întrămu, descăramu-ne. E-nde rădică-se Chiprulu şi lăsemu elu de-a stînga, notămu întru Sirie” (CB), „Şi aflămu o corabie ce trecea întru Finichiia, întrămu de vînslămu. Şi nă apropiem de Chipru şi lăsămu-l elu de-a stînga, de aci nutămu întru Siriia” (CV), „Şi afl[…] corabie trecînd în Finichia, şi întrăm, vînslămu-

311 Sub Fapte, 20, 15, aşadar mai sus, în NTB apare: „a doao zi vînslăm”,

fără vreo precizare; în locul respectiv, BB prezintă: „mergînd a doa zi”.

Page 355: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

355

ne. Scorni-se în Chipr[u] şi lăsă-l el de-a stînga, notăm în Siria” (CP). Aşadar, pe poziţia vb. a vînsla din NTB, textele vechi pe care le avem la dispoziţie prezintă a nota. În finalul versetului anterior, unde ntb prezintă a purceade, acestea utilizează a descăra (CB), a vînsla (CV, CP). Aceste texte traduc astfel sl. plav ahom , formă a verbului plav 0stv ov ati ‘navigare’. Cauza reală a opţiunilor diferenţiate în NTB şi BB stă mai degrabă în sursele diferite pe care le preferă cele două rînduri de cărturari. În textul grecesc apare aoristul ejplevomen al verbului pevlw. După cum se observă, întrucît acest verb indica mişcarea, deplasarea, Vulgata preferă să fie mai explicită, motiv pentru care va utiliza verbul navigare, exemplu urmat de versiunea slavonă. Nu este sigur că revizorii BB ar fi avut în faţă vechile texte româneşti ori vreo versiune slavonă, dar acest exemplu poate fi o dovadă a voinţei autorilor BB de a nu se abate de la textul grecesc, indiferent de situaţia prezentă într-un eventual model românesc.

IX.10. Precum actualele note de subsol, adică sinonimice, explicative, metadiscursive, persuasive, culturale, glosele constituie un act lingvistic şi cultural. În condiţiile încercării de a oferi o traducere literală, într-o limbă care îşi forma aspectul literar tocmai prin astfel de acte de cultură, şi sub presiunea unor modele culte evoluate, glosa constituie un element de ajustare şi de acomodare a textului rezultat în urma traducerii, la valorile de sens existente în textul-sursă. Supusă rigorilor literalităţii şi constrîngerilor lingvistice, situată la intersecţia a două sisteme lingvistice – diferite prin structură şi rang – traducerea nu putea genera prin sine soluţiile optime pentru a transla şi obţine conţinuturile echivalente.

Liberă să se edifice în conformitate cu nevoile complexe ale textului şi ale receptorului, glosa reprezintă procesul de finisare şi ajustare prin care se va ameliora traducerea, pe porţiuni mici, dar importante şi semnificative.

Prezenţa în text a unor inserte culturale ori xenisme impune apariţia unei glose care să rezolve problema înţelegerii sensului sintagmei sau a termenului respectiv. Prezenţa în text a unor neologisme impune apariţia unor glose care să ofere explicarea

Page 356: Norma Literara

De la traducere la norma literară

356

termenilor respectivi sau, cel puţin, echivalarea lor prin sinonime ori structuri larg cunoscute receptorului.

Prin intermediul acestor glose – prin care cititorul poate pătrunde într-o civilizaţie cu o altă mentalitate – receptorul se îmbogăţeşte sub aspect cognitiv dar, în primul rînd, dobîndeşte acces la niveluri de profunzime ale textului prin care îşi clarifică imaginea de ansamblu şi de detaliu asupra conţinutului celor citite.

Uneori, punctul de plecare al unor astfel de glose îl constituie un segment de text, pretext pentru ca receptorului să i se furnizeze informaţii noi, care-i lărgesc orizontul sapienţial şi de gîndire. Alături de rolul lămuritor şi îmbogăţitor, glosele din această categorie pot avea rolul de a atrage cititorul spre text, de a-l instrui şi forma în sensul şi pe baza textului, subliniind importanţa cîte unui verset sau a unei idei.

Utilizarea corespondenţilor româneşti ai termenilor din textul-sursă nu rezolvă mereu problema înţelegerii, motiv pentru care apare nevoia de a restrînge sfera valenţelor termenului în context, de a-l fixa pe un singur sens, cel din textul-sursă. Acest tip de problemă se poate rezolva prin definiţii, dar şi prin apelul la sinonime potrivite prin uzurile lor predilecte şi prin valorile lor curente, adică la termeni în măsură să procure echivalenţa dinamică.

Alteori, dezambiguizarea poate lua forma unei întregi explicaţii referitoare fie în mod direct la cuvîntul problematic, fie la întregul context, sau glosa poate ridica vălul de pe o metaforă. De asemenea, caracteristici ale limbii-sursă pot genera în textul românesc nevoia de completări lămuritoare sub aspect lingvistic. În acest fel apar completări care par a continua textul pînă la obţinerea înţelesurilor lingvistice din punctul de vedere al limbii române. Aceste glose, determinate de factori de ordin lingvistic, lămuresc contextul degajînd sensurile din sintagme şi din termenii utilizaţi în text312.

312 Orice discurs necesită (în interior sau marginal) un metadiscurs (care,

oricum, rămîne incomplet), esenţial fiind felul în care se desfăşoară relaţia simbiotică dintre limbă şi gîndire. Faptul acesta se poate foarte bine observa în discursul specializat (religios, juridic, de pildă) unde mereu sînt necesare

Page 357: Norma Literara

Traducerea ca literă, glosa ca spirit

357

Atunci cînd privesc şi pe cititorii din alte zone ale teritoriului dacoromân decît cea a destinatarului principal, conţinînd o varietate de termeni (neologisme ale epocii, elemente de limbaj religios, popular, neutru, supradialectal, elemente ţinînd de diastraturi diferite) glosele îl ajută pe acesta să depăşească viziunea local-regională, îngustă, percepînd sistemul în varietatea sa, aducîndu-l la conştiinţa unităţii supradialectale.

În sfîrşit, glosele pot avea în vedere însuşi procesele în urma cărora actul traducerii se constituie, oferind receptorului posibilitatea de a înţelege modalităţile prin care, în urma interacţiunii dintre limba-sursă şi limba-ţintă, textul trece dintr-o parte în cealaltă, suferind felurite constrîngeri şi supunîndu-se anumitor cerinţe.

Prin producerea şi prin receptarea lor, glosele declanşează procese complexe în plan mental, la nivelul sistemului limbii şi al creării normei, fiind un instrument prin care limba se exersează – ca sistem şi ca vorbire – şi se edifică – ca normă. Aceste procese au darul de a restructura (mai mult sau mai puţin profund) gîndirea şi limba, de a le stimula în ceea ce priveşte formele şi conţinuturile lor. La nivel lingvistic, aşadar, glosele pun în mişcare mecanismele limbii, fructifică valenţele limbii, ameliorează posibilităţile acesteia de a se modela ca structură aflată într-un proces de creştere a coerenţei sistemice, de expansiune şi de perfecţionare structurală şi funcţională, trec din potenţă în act valenţele acesteia şi le fortifică, facilitează unele procese formative ale aspectului literar, care, astfel, se edifică (la nivelul lexical şi sintactic). Ele pun în concurenţă elementele şi forţele sistemului şi, apoi, cern sensuri şi forme, în cadrul unui discurs paralel care îmbogăţeşte nivelul lingvistic, mental şi cultural al unei epoci, exersînd toţi factorii implicaţi.

Dincolo de acestea, glosele detensionează limba supusă torsiunilor traducerii literale, eliberează sensurile şi călăuzesc publicul prin sfera conceptuală a textului, un public nu doar adus la înţelegere, ci şi dăruit

predicile, explicaţiile, interpretările, adeseori neînţelegerile ducînd chiar la anularea discursului principal (ceea ce poate genera erezii sau ilegalităţi).

Page 358: Norma Literara

De la traducere la norma literară

358

cu un sistem rezonabil solicitat. Totodată, este semnificativ faptul că prin glose se pot depăşi incompatibilităţile dintre limbi, confuziile şi obscurităţile, cu păstrarea caracterului literal al textului.

La nivel conceptual, glosele uşurează pătrunderea într-o civilizaţie, într-o cultură, precum şi accesul la o mentalitate mai puţin sau deloc cunoscută receptorului, restructurînd nivelul mental al acestuia. Astfel, după ce, prin glosă, cititorul pătrundea un conţinut de gîndire, prin întoarcerea la traducere reuşea să înglobeze un alt mod de a conceptualiza, pătrunzînd mecanismele unui sistem lingvistic diferit, precum şi relaţia acestuia cu gîndirea, totul cu efecte benefice asupra structurii şi conţinutului, atît la nivelul limbii române, cît şi al gîndirii respectivului cititor.

Glosele reflectă şi servesc procese de nevoi intrate în relaţii complexe: dinamica aspectului literar şi cea a receptorului, nivelul de dezvoltare al activităţii de traducere, toate activate în urma contactului cu o limbă mai exersată şi un text complex. Procesele şi rezultatele acestea reflectă nevoile şi tendinţele factorilor ce le solicită şi generează. În cadrul acestei dinamici complexe, plasat în punctul în care limbile în contact, textul de tradus şi rezultatul traducerii se conjugă, cititorul este ajutat, prin glose, în a-şi acomoda performanţele şi înţelegerea la realitatea textului.

Datorită faptului că textul se constituie – pe cît poate mai mult – în imagine a originalului tradus, glosa împlineşte textul servind înţelegerii acestuia sub aspect conceptual deoarece încearcă să reflecte cu supleţe doar conţinutul. Fiind un instrument prin care, după ce se traduce traducînd, se explică glosînd, după ce traducerea apare ca literă, glosa se edifică ca spirit.

Page 359: Norma Literara

X. Greşelile de traducere Acestea constituie o categorie de situaţii care reflectă unele dintre

modalităţile în care, prin intermediul traducătorului, limbile şi culturile în contact interacţionează. Fie că greşeala se află în textul-sursă, fie că este produsă de traducător, ea furnizează felurite informaţii legate de interacţiunea complexă mai sus menţionată, legînd uneori textul-sursă de textul-ţintă.

X.1. Greşelile datorate confuziei formelor au ca punct de plecare confuzii pe baze formale care, în mod inerent, au consecinţe în plan semantic. Majoritatea acestor carenţe provine, în principal, din neconsultarea (cu consecvenţă) a altor versiuni sau se datorează unor cunoştinţe de limbă aflate sub nivelul celor cerute pentru o asemenea întreprindere.

X.1.1. Prin: „Ce cum înşelatu-vă voi a ispiti Duhulu Domnului?” (CB, FA 5, 9), se face o confuzie, după cum o atestă şi celelate versiuni româneşti: „Ce cum vă grăit a ispiti Duhul Domnului?” (CP), „Ce e de v-aţi tocmit între voi” (NTB), „Pentru ce s-au tocmit între voi” (BB), dar şi textele latin şi grecesc: „Quid est quod convenit vobis tentare”, respectiv: tiv oJvti sunefwnhvqh uJmin peiravsai... . Confuzia din CB se referă la două verbe, şi anume: vsl. sl0gasise din text este tratat ca o formă a verbului s\ l\ gati ‘mentiri’ şi nu a verbului s\ lagati ‘componere’, cum este, de fapt313.

X.1.2. În acelaşi mod se întîmplă şi în situaţiile de sub FA 13, 27 şi FA 21, 4. În prima dintre acestea, nu-l înţeleaseră din CB, faţă de: nu-l cunoscură (CP), rezultă de pe urma unei confuzii prin intermediul formei nerazum1 v [ e ‘ignorare’, a vsl. raz8 m1 v ati ‘intelligere’ cu vsl. raz8 m1ti ‘cognoscere’. În NTB şi BB se utilizează verbul a cunoaşte

313 Acelaşi tip de confuzie apare şi în CP: delucreaze-mi (FA 13,2), faţă de

despărţiţi-mi (CB), aleageţi (NTB), osebiţi (BB), unde imperativul d1litem i , care aparţine vb. d1liti ‘merivzein, dividere’ a fost considerat ca aparţinînd vb. d1lati ‘ jergavxesqai, pravttein, laborare’.

Page 360: Norma Literara

De la traducere la norma literară

360

precedat de negaţie. În cealaltă situaţie, vsl. i i zwbr1t[ e 8 kenyci ‘inventis autem discipulis’ (FA 21, 4), este redat în CB prin: „şi dintru aflăm ucenici”314. Cauza pare a sta în confuzia verbului izobr1sti ‘invenire’ cu o construcţie iz ‘ex’ + obr1sti ‘invenire’315.

X.1.3. Asemănător se desfăşoară lucrurile în FA 19, 36, unde fragmentul evidenţiat din: „oportet vos sedatos esse et nihil temere agere” este redat după cum urmează: „nemică spre sărire se nu faceţi” (CV), „nemică nu sărireţi a face” (CP), „nimică spre spunere a face” (CB). Traducerea gr. mhdeVn propeteV" pravssein este corectă în textul slavon: niktoj e nascacanye tv oriti . traducerea din CV este acceptabilă, cea din CP ar putea fi considerată aproximativ corectă, socotind că redă printr-o imagine concretă ideea de acţiune precipitată. Traducerea din CB este total deplasată şi se datorează unei greşeli de copiere a textului slavon, în care, în loc de nascacanie ‘ejpiphda`n, insilire’ apare nascazanie.

X.1.4. O confuzie care ar oferi indicii şi asupra felului în care era lecţionat textul se înregistrează în CB (FA 21, 23) „rugăciune aibîndu usebi”, „rrugăciuri au de sinre” (CV), „rugăciuni au de sine” (CP). Lectura neatentă aparţine celui care a scris CB, şi care nu a observat limita dintre textul slavon şi cel românesc, o succesiune precum wseb1 fiind considerată un verb românesc şi nu un pronume slav precedat de prepoziţie. Că este vorba despre o neînţelegere a celui care a scris textul o arată şi implicarea conştientă confirmată prin modificarea fonetică de la iniţială, prin care forma este adusă la cerinţele normei traducătorului sau revizorului.

X.1.5. Variantele din CB şi CV: „abia aleasemu marginea” (FA 27, 8), doar aparent concordante cu NTB şi BB: „şi abia trecînd pe lîngă ea”,

314 În celelalte texte comparate, cu toate diferenţele care apar, segmentul este redat corect: „Şi aflămu acie ucenici” (CV), „Şi aflăm ucinici” (CP), „Şi aflînd ucenicii” (NTB), „Şi aflînd ucenici” (BB).

315 Tot o analiză inutilă şi incorectă stă şi la baza greşelii din CP: afară ziseră (Iuda, 4) - pentru care CB prezintă: vîrriră-se -, şi unde se analizează vsl. v 0nr1 [ e, în v \ n\ ‘foras’ + re[ ti .

Page 361: Norma Literara

Greşelile de traducere

361

respectiv: „şi abia abătîndu-ne de la ea”, par a se revendica de la o formă verbală a vsl. izbirati ‘ejklevgein, eligere’316. În mod cert, prin: „abia înfrînse la margine”, Coresi redă vsl. izbiti , care sugerează destul de îngust ceea ce apare în textul grecesc: movli" te paralegovmenoi aujthVn. Verbul grecesc se referea la o deplasare razantă, aproape prin fricţiune, ceea ce îndreptăţeşte opţiunea coresiană, cel puţin în raport cu cele din CB şi CV. Pe de altă parte, însă, felul în care este redată acţiunea în BB, ca o abatere, ar putea conduce la acceptarea soluţiei CB şi CV.

X.1.6. Sub FA 16, 16, în CB se găseşte: „duh dumesticu” faţă de „duh pitliv”, din CP. Textul slavon conţine: pitli v i , formă a adjectivului piton0sc\ ‘spiritu divinatorio’, confundat în CB cu pitom ic\ ‘alumnus’. Este posibil ca în această sferă să fi intrat, la

316 Rom. a alege (< lat. allegere) (pentru etimologie, valori şi atestări vezi

PEW sv aleg, CDDE, DLR, DER, TRDW sv alege), alături de sensurile cu care, de obicei, apare în secolul al XX-lea, avea în limba română şi sensul ‘separare’, care apare la comparaţia dintre: „Fu amu pîră ca să împarţă-se de sineş” (CB, FA 15, 39), „Fură amu în pîră ca să se aleagă ei a dinşi ei” (CP), Acest sens apare astăzi, mai rar şi regional sau în expresii (forme care, în sine, reprezintă elemente conservatoare), precum „a alege grîul de neghină”. Trecerile între sensul ‘separare’ şi ‘alegere’ şi fixarea uzului pe acest sens au fost înlesnite şi de întrebuinţarea verbului şi a substantivului în contexte precum: „aleaseră bărbaţi” (CB, CP, FA 15, 22), „e Pavel alease Sila” (CB, CP, FA 15, 40), „Au nu Dumnezeu alease mişeii lumiei bogaţiloru întru credinţă” (CB, CP, Iac. 2, 5), unde ‘separarea’ de ceilalţi se face în vederea unui scop, a extragerii celui separat, din rîndul mulţimii din care a fost ales. Avînd în vedere cele de mai sus, traducerea comună CB şi CV nu poate fi respinsă categoric: fie, pe fondul unei flagrante neînţelegeri a repectivului segment de text, traducătorul a nimerit un termen care nu este complet nepotrivit cu contextul, fie traducătorul a interpretat alegînd o altă direcţie formală sau de sens, dar care nu este perfect conformă cu ceea ce era de tradus.

Page 362: Norma Literara

De la traducere la norma literară

362

nivelul sugestiei, vsl. pitati ‘alere, educare’, pitv a ‘dokhv, convivium’317.

X.1.7. Este dificil de arătat dacă este vorba despre o greşeală de traducere datorată confuziei formelor şi amplificată de lipsa unei părţi a textului sau despre pătrunderea unui sens mai vechi, din slavonă în română, în segmentul care apare la sfîrşitul versetului din 1P 3, 1: „cu viaţa fără-cuvintelor prădatu fi-va” (CB), „ci viaţa, fără cuvîntu, vînratu la credinţă fi-va” (CV), „fără cuvînt prădat fi-va” (CP) unde, este probabil ca, în loc de pl1niti ‘aijcmalwtivzein, captivum abducere’318, să se fi înţeles pl1n\ ‘pronomhv, praeda’. Vsl. pridati , însă, avea sensul ‘ejpitiqevnai, addere’, ceea ce a permis dezvoltarea nucleului de sens ‘a convinge printr-o formă de coerciţie întemeiată pe o acţiune paşnică dar constantă şi sigură ca rezultat’. Exemplul este relevant întrucît e greu se spus dacă e o opţiune validă sau una greşită, textul fiind tradus între limitele corectitudinii de sens. Termenul slavon aici utilizat a determinat hotărîtor cursul traducerii, prin întrebuinţarea corespondentului împrumutat sau moştenit, sensul pe care a prăda sau a vîna îl capătă astfel fiind ‘a fi copleşit’, ‘a fi supus unei acţiuni persuasive irezistibile’. Echivalarea din CV, este un indiciu important asupra acestei direcţii în care s-a mers cu înţelegerea textului biblic. Totuşi, metafora din Epistolă era în măsură să ridice probleme de înţelegere.

X.1.8. O parte a versetului 13 din Epistola lui Iuda apare redată, în CB, prin: „Undele fricoase ale mariei aspumîndu ale sale răcori”, în CP

317 Textele NTB şi BB prezintă, unitar, „duh pitliv”, primul dintre acestea,

utilizator al procedeului glosării, notînd pe margine: „Pitliv iaste porecla lui Apolo, carele era dumnezeul păgînilor, carele da răspunsu celora ce-l cerea, carele era şi într-această fetişoară”.

318 Este o metaforă pentru a reda un sens mai delicat. Întregul verset, după Segond, este acesta: „Femmes, que chacune soit de même soumise à son mari, afin que, si quelques-uns n’obeissent point à la parole, ils soient gagnés sans parole par la conduite de leur femme”, din care ultima parte, marcată aici, nu apare în textul slavon şi nici în cele româneşti.

Page 363: Norma Literara

Greşelile de traducere

363

prin: „Valurile sfereape aspumînd a sa răceală”. Textul slavon, care avea de redat gr. kuvmata aJvgria qalavssh" ejpafrivzonta taV" eJautwn aiJscuvna", adică ‘fluctus feri maris despumantes suas confusiones’, conţine: v \ lni sv 1r1pi mor1 v 0sp1n17º7 sv o7 st8 di . Trecînd peste deosebirea unde / valuri, se remarcă împrumutul sfereape, din CP, un posibil cultism, neasumat de alte texte, aşadar un hapax. NTB şi BB redau secvenţa după cum urmează: „Valurile măriei groaznici, aspumîndu-şi necurăţiile lor”, respectiv: „Valuri sălbatece ale mării, spumegînd ale lor ruşini”. Termenul corespunzător din CB s-ar putea datora unei greşeli, lesne de pus pe seama unui copist neatent: fricoase pentru furioase, vsl. sv er1p\ avînd sensurile ‘aJvgrio", ferus’, ‘saveus’, dar nu trebuie eliminată posibilitatea ca el să rezulte din confuzia cu un adverb, vsl. sv er1p1 ‘ferociter’. Oricum, partea aceasta a versetului rămîne lipsită de un sens acceptabil. Ultimul termen al citatului, concordant în primele două versiuni, pe de o parte, şi în următoarele două, pe de altă parte, se arată greşit, în primul caz, la compararea cu versiunile străine. Consultarea unei versiuni, greceşti, latine, sau maghiare ar fi dus la evitarea confuziei. Astfel de confuzii apar şi sînt favorizate de faptul că termenul fals nu este total nepotrivit sintagmei în care intră sau chiar contextului319. Traducerea preotului şi cea a diaconului au fost generate de confuzia vsl. st8 d\ ‘aijscuvnh, pudor’

319 Această categorie de accidente este foarte relevantă în ceea ce priveşte

modul de a gîndi al traducătorilor şi revizorilor, în general. Conştiinţa existenţei posibilităţii de a rata vreun sens, precum şi cea a incongruenţelor semantice dintre limbi (doi termeni echivalenţi pot avea, în propriile limbi, datorită contextului şi a uzului, capacităţi diferite de a actualiza variatele sensuri pe care le poartă, sau de a genera, într-un context dat, un anumit sens) face, uneori, ca traducătorul şi revizorul să fie hiperatent şi excesiv de înclinat spre a găsi sensuri dincolo de cele evidente, şi care le par acestora doar aparente, ori de-a dreptul capcane ale traducerii. Comportamentul acesta (de natură să provoace victime) este mult estompat în cazul în care se urmează mai mult decît o sursă.

Page 364: Norma Literara

De la traducere la norma literară

364

dar şi ‘ajnaiscuntiva, impudentia, confusio’ cu omonimul său, care avea sensul ‘frigus’.

X.1.9. Partea a doua a versetului 22, din FA 17, apare în textul slavon astfel: m7 j yi atineisti i , pov \ semu 2co h\ doj ai [ i v îzr, iar în cel grecesc: ajvndre" jAqhnai~oi, kataV pavnta wJ" deisidaimonestevrou" uJma~" qewrw~320. Textele româneşti ale secolului al XVI-lea redau segmentul astfel: „Bărbaţi atineeşti, pre tot ca mai măestri vă văzu” (CB), „Bărbaţii atineeşti, prespe tot ca deşertaţi vă văz” (CP), ceea ce diferă sensibil de traducerile secolului următor: „Bărbaţi atineani, preste toate văz pre voi mai cinstitori dumnezeilor” (NTB), respectiv: „Bărbaţi athinei, întru toate mai temători de Dumnezău pre voi văz” (BB)321. Dubla problemă a primelor două traduceri derivă din termenul slavon h\ doj ai [ i , care trebuia să poarte valoarea ‘superstitiosus’. Nu mereu uzurile pe care le avea termenul în slavonă aduceau cu sine, pe deplin, sensul cerut de textul grecesc. Diferenţa dintre CB şi CP, deşi fundamentală, nu scoate nici una dintre versiuni de sub imperiul greşelii. În slavonă existau doi termeni, destul de asemănători: h7doj 0n\ ‘artificialis, ambidexter, superstitiosus, deisidaivmwn’, şi h7doj av \ ‘peritus’. Astfel că, în CB se traduce termenul corect, dar luînd de la acesta alt sens decît cel pentru care cuvîntul fusese utilizat în context, în vreme ce, în CP, se traduce un alt cuvînt decît cel de la care se revendică forma din text322.

320 „Viri Athenienses, per omnia quasi superstitiosiores vos video”

(Vulg.). 321 Ca traduceri, ultimele două sînt, aşadar, valide; poate mai potrivit

„întru toate” (BB), faţă de „preste toate” (NTB). Perechea cinstitori / temători este, şi ea, acceptabilă, primul termen fiind, probabil, mai cuprinzător, cel de-al doilea fiind îngust supus textului grecesc.

322 Este de notat că, transcriind textul slavon, copistul CB înlocuieşte 7 cu \ , operînd o echivalare pe baza aceleia dintre sunetele reprezentate de cele două semne în contemporaneitatea sa. De altfel, la acest nivel se petrec multe asemenea „echivalări”, unele dintre acestea fiind surse pentru noi confuzii, toate la un loc reflectînd nivelul de pregătire al scriptorilor.

Page 365: Norma Literara

Greşelile de traducere

365

X.1.10. La unele greşeli pot participa mai mulţi traducători. Contextul „Atinii toţi ceia ce venia striinii, nece întru ceva aimintre şi deşerta-se alegîndu a grăi ceva sau se auză noita” (CB, FA 17, 21)323 reprezintă, prin cele două elemente subliniate, un caz de înţelegere (sau de redare) aproximativă. Alegerea celor două elemente subliniate, care au a traduce vsl. praj n1ah7se razv 1 , poate evidenţia efortul traducătorului de a reda nişte sensuri urmînd sursa îndeaproape. Traducătorul român a ajuns în această situaţie deoarece s-a făcut o confuzie de sens la traducerea din greacă în slavonă. Ceea ce era de tradus era următorul conţinut: ‘Athenienses autem omnes et advenae hospites ad nihil aliud vacabant nisi aut dicere aut audire aliquid novi’. Termenul subliniat este redat în versiunea grecească prin hujkaivroun. (Mai trebuie spus că aliquid novi este redat în aceeaşi versiune prin ti kainovteron.) În situaţia dată, traducătorul va reda gr. eujkairevw ‘avoir du temps, du loisir, avoir le temps du’ prin vsl. prazd0niti ‘kenouvn, evacuare’, verb a cărui rădăcină conţine prazd0n\ (adj.) ‘vacuus’; (subst.) ‘otium’. Soluţia nu lasă traducătorului român o cale de opţiune324. În limba română, însă, vsl. razv 1 ‘praeter’ a fost confundat cu o formă a verbului razv esti ‘separare’, confuzie care aparţine traducătorului român.

X.1.11. O greşeală cu rădăcini adînci, de care versiunile care nu fac apel la textul ebraic al Vechiului Testament nu pot scăpa, apare sub FA 2, 24. Acest verset cuprinde „Ce-l Dumnezeu-l învise, dezlegă-lu din durerea morţii lui” (CB), „Ce elu-l Dumnezeu învis[e] şi dezlegă boala cu moartea lui” şi redă egoj e b0 v \ scr1si razdr1[ 0 bol1znî s\ m 0rtî ego. Dincolo de diferenţele care apar între traducerile româneşti,

323 Traducerea din CP este identică, din punctul de vedere al termenilor utilizaţi, cu cea din CB.

324 Traducerile secolului următor, avînd alte repere, vor prezenta în acest loc: „Că atineanii toţi şi nemearnicii şi streinii nu era cuprinşi într-altă nemică, fără numai să zică şi să auză ceva de nou” (NTB), „Iată athineii toţi, şi streinii ceia ce veniia, la nemică alta îşi pierdea vreamea, fără numai a zice cîte ceva şi a auzi mai nou” (BB).

Page 366: Norma Literara

De la traducere la norma literară

366

la nivelul primului termen al elementelor evidenţiate, datorate faptului că vsl. bol1zn0 avea atît sensul ‘dolor’, cît şi ‘morbus’, este de evidenţiat că traducerea slavonă urmează gr. taV" wjdiva"tou qanavtou ‘dolentibus mortis’. Abaterea pleacă de la versiunea grecească, unde s-a utilizat wjdiv" care avea sensul ‘douleur de l’enfantement’. În LIDDELL

& SCOTT (sv) se face referire la acest verset şi se arată că traducerea din greacă se datorează confuziei dintre ebr. hēbel ‘pang’ şi hĕbel ‘cord’, petrecută, foarte probabil, la traducerea Psalmilor, şi anume 18, 6 şi 116, 3, unde apare wj dine" qanavtou a/Jvdou ‘the bonds of death’325. Este posibil ca perpetuarea greşelii în ediţii de prestigiu, chiar cele care au verificat textul ebraic, să fi fost facilitată de valoarea ‘a elibera, a absolvi’, cu care s-a încărcat în mentalul, de asemenea în teologia creştină, termenul a dezlega.

X.1.12. Fragmentul de sub FA 25, 16: „locu de răspunsu priimi-va” (CB), în CP: „loc de răspuns să priimească”, redînd m1sto wtv 1ta, are nevoie de o discuţie în context. Versiunile secolului al XVI-lea redau conţinutul din: „non est consuetudo Romanis donare aliquem hominem, priusquam is, qui accusatur, praesentes habeat accusatores locumque defendendi se ab accusatione accipiat” după cum urmează: „nu leagea rimleanilor să dea carevare om spre piiardere ainte pînă e neclevetitu naintea feaţeei vedea-ş-va vadnicii locu de răspunsu priimi-va de greşală la judeţu” (CB), „nu iaste nărav rimleanilor să dea cineva om spre perire ainte pînă clevetnicii înainte faţă să se vază de ce clevetesc loc de răspuns să priimească greşală spre judeţ” (CP). Cum se observă

325 În N.T. engl. apare „the pangs of death”, cu specificaţia „Some

witnesses read of Hades”. Este interesant faptul că B. Jer. traduce prin „les lacets de la mort” (Ps. 116, 3), iar în Ps. 18, 6 se vorbeşte despre „les filets de Shéol” şi despre „les pièges de la mort”, în vreme ce, în FA 2, 24 apare „des affres de l’Hadès”. Mai atentă este traducerea din Segond „les liens de la mort”, în vreme ce B.germ. prezintă „die Schmerzen des Todes”. B.Orth. (1968) conţine: „Pe care Dumnezeu l-a înviat, dezlegînd durerile morţii”, iar B.Orth. (2001) nu scapă, nici ea, de această sintagmă, greşeală greu de îndreptat datorită diferitelor forţe inerţiale.

Page 367: Norma Literara

Greşelile de traducere

367

din versiunea latină, „locum defendendi”, în versiunea grecească tovpon te ajpologiva" este o formă de exprimare pentru ‘prilej; putinţa, posibilitatea de apărare’. La această traducere şi, probabil, interpretare (dacă nu cumva acesta a rămas pentru traducător şi pentru cititor un loc obscur), contribuie din plin compusul din textul slavon, care este un calc. Din punct de vedere formal, calcul este corect, dar la nivel semantic îmbinarea nu reuşeşte să închege sensul de care era nevoie. Din acest exemplu, se observă că, precum în Epistole326, anumite fragmente din Fapte, devin mai dificil de tradus datorită lipsei de exerciţiu a limbii în această direcţie. Este greu de spus dacă cel care a tradus din limba greacă nu a înţeles acest fragment327. Este cert, însă, că soluţia din textul slavon, în contextul în care acesta nu a putut fi înţeles, a generat greşeala din textul românesc, traducătorul român neavînd posibilităţi de opţiune. Calcul lexical de expresie, împreună cu sensul care a derivat de aici nu a putut reprezenta în limba română o structură dotată cu semnificaţiile pe care textul biblic le conţine în acest loc.

Fragmentul de mai sus ar putea fi considerat ca ţinînd de stilul juridic, un stil în care latina şi greaca erau extrem de exersate. Lipsa, atît în română, cît şi în slavonă, a altei legislaţii decît cea de obşte, întemeiată pe coduri primitive şi nescrise, a putut perpetua starea de nedezvoltare a

326 Probabil că acolo este mai evident, datorită abundenţei situaţiilor în

care neînţelegerea textului conduce la traduceri din cele mai aberante. Spre deosebire de textele cu caracter de povestire a unor evenimente, Epistolele deţin un caracter cvasi-legislativ, vehiculînd numeroase concepte abstracte şi care utilizează, ca mijloc plastic, parabole ce folosesc uneori un limbaj mai complex.

327 Traducerile secolului al XVII-lea nu lămuresc această chestiune deoarece autorii NTB traduc corect: „Cărora am răspunsu că nu iaste obiceaiul rimleanilor să dea pre vrun om la pierzare, pînă nu va avea mainte cel pîrît pîrîşii lui de faţă, pînă nu vor da şi lui loc să se îndereapte de vină”, în vreme ce autorii BB, obedienţi faţă de textul grecesc, nu oferă certitudini: „Cătră carii am răspuns că nu iaste obiceaiu la rimleani să dăruiască pe vrun om la perire, pînă nu va avea cel ce să pîraşte de faţă pre pîrîş, şi loc de răspuns va lua pentru vină”.

Page 368: Norma Literara

De la traducere la norma literară

368

unui limbaj lipsit de exerciţiu în construirea şi denumirea conceptelor abstracte (mai ales descrieri de procese efectuate de inculpat şi de justiţie), constituite în raţionamente coerent structurate sub forma unor legi. Consecinţa directă a fost vulnerabilitatea limbii în general la structuri care descriu abstracţii328. Şansa slavonei a fost dată de traducerea din limba greacă, adică dintr-o limbă matură, care a stimulat crearea structurilor necesare dezvoltării limbi de cultură.

X.2. Greşeli datorate confuziei sensurilor aceluiaşi cuvînt. X.2.1. Un caz relevant apare sub FA 1, 21 unde, atît în CB, cît şi în

CP, se traduc două din cele trei sensuri ale vsl. l1to, fără ca vreuna dintre versiuni să opteze pentru al treilea, cel corect în cazul respectiv. Sintagma evidenţiată din: „Oportet ergo ex his viris, qui nobiscum congregati erant in omni tempore (...)” (Vulgata) apare în textul slavon astfel: v \ v 0s1co l1to, ceea ce reda gr.: ejn pantiV crovnw". Vsl. l1to avea sensurile ‘qevro", aestas’, cel tradus în CB, ‘ejnianto", annus’, cel tradus în CP, dar şi crovnw", tempus’, cel valabil în acest context şi care apare în NTB şi BB, unde se traduce aici prin vreamea.

X.2.2. O traducere ce poate servi drept model pentru a urmări felul în care se desfăşoară procesul echivalării sensurilor, sugerînd transformările cărora le este supusă o limbă în devenirea ei ca limbă literară, apare sub Gal. 4, 4: „E cîndu veni sfîrşitul anului” (AI), faţă de „Iar deaca se împlu vreamea”, din CP329. Traducerea are la bază utilizarea, în textul slavon, a unui cuvînt polisemantic, vsl. l1to, care avea sensurile ‘aestas, annus’ şi ‘tempus’. Acesta din urmă era sensul propriu contextului, precum o atestă şi textul grecesc: gr. toV plhvrwma tou crovnou. În alt, loc (Gal. 4, 1) exagerînd puţin, Coresi insistă în

328 Cf. şi „fără tot răspunsul, amu, fiindu aceaste” (FA 19, 36), în CP „fără

tot, amu, răspunsul” redînd bez v \ s1cogo wtv 1ta, adică „his contradici non possit”.

329 NTB şi BB utilizează aici termenul vreame.

Page 369: Norma Literara

Greşelile de traducere

369

aceeaşi direcţie şi traduce v \ nelico lt1 prin „atîta de mult”, pentru ‘cîtă vreme, atît timp cît’330.

X.2.3. Asemănătoare este situaţia sub 2P 3, 14 unde, prin „se aflămu-ne întru lume” atît CB, cît şi CP, încearcă redarea vsl. m ir\ ‘eijrhvne, pax’, confundat, însă, cu omonimul său, care avea sensul ‘kovsmo", mundus’. Aceeaşi confuzie a sensurilor unui termen se înregistrează şi în 1Cor. 7, 15. Tot aici se încadrează şi traducerea din Iuda, 6: „a sa viaţă” (CP), care are la bază confuzia vsl. (sv oe) j i li [ e, cu j i ti 3, corect tradus în CB: „a sa lăcuită”, NTB: „locul său”, şi BB: „al lor lăcaş”.

X.2.4. În Iac. 3, 5 se întîlneşte lucrure (CB, CV), respectiv fire (CP) încercînd să se redea vsl. v e[ t0 ‘pragma, res; fuvsi", natura’. Aici, însă, era de redat gr. uJvlhn ‘bois, forêt’ (în textul latin silva), cum se procedează în NTB: pădure. Întrucît termenul din versiunea slavonă avea şi sensul ‘matériaux de construction, résidu matériel, partie substantielle’, traducătorul slav, complicînd lucrurile, a considerat că acesta ar fi sensul de tradus, cale pe care se merge în BB: materie.

X.2.5. „Umbra mărturiei” (CB, CP, FA 7, 44) are a reda vsl. s1n0sb1nya, caz în care se produce o traducere greşită prin lăsarea deoparte a primului sens al vsl. s1n0 ‘ JH skhnhv, tabernaculum, tentorium’ şi întrebuinţarea celui de-al doilea, ‘umbra’. Deşi echivalarea aceasta nu este singulară în vechile texte româneşti, textele secolului următor, NTB şi BB, vor prezenta sintagma „cortul mărturiei”. Două versete mai jos, atît CB, cît şi CP prezintă termenul mutare, în „mutarea Zeului” (CB, FA 7, 46), „mutare Dumnezeului” (CP), redînd substantivul vsl. sel3ni3 ‘habitatio, tentorium, migratio’. Greşeala, care nu apare în NTB şi BB, unde se înregistrează loc, respectiv lăcaş, constă în traducerea celui de-al treilea sens, în locul celui de-al doilea (în textul grecesc apare: skhvnwma, în cel latin: tabernaculum).

330 În NTB: „pînă cînd”, în BB: „În cîtă vreame”.

Page 370: Norma Literara

De la traducere la norma literară

370

X.2.6. Încercînd, uneori, să descifreze şi să redea subtilităţi, Coresi (poate şi nemulţumit de traducerile româneşti pe care le revizuia pentru tipar) prezintă tentaţia de a interpreta textul şi de a elimina unele obscurităţi ale acestuia. De aici apar unele exagerări şi forţări ale sensurilor pe care cîte un termen le putea avea ca virtualitate, dar fără a le avea în context. Astfel, mai subtil este nivelul confuziei de sens din FA 8, 6 unde alături de: „auzindu şi văzîndu” (CB,), diaconul prezintă: „auzind şi învăţînd” pentru „audientes et videntes”. Confuzia lui Coresi se referă la sensurile vsl. v i d1ti , utilizat aici şi avînd şi sensul ‘qewrein’ (versiunea grecească conţine verbul blevpein).

X.2.7. O situaţie în care orientarea spre unul dintre sensurile termenului slavon este favorizată şi de nuanţele celui de-al doilea sens al respectivului cuvînt se întîlneşte la redarea unui conţinut precum: „Et lingua ignis est, universitas iniquitatis” (Iac. 3, 6), ceea ce apare redat în CB prin: „Şi limba şi focul frumseţea nedereptăţiei”, în CV prin: „Şi limba este focu, frumseaţea nedereptăţiei”, iar în CP prin: „Şi limba frumseţei dereptăţiei”. Elementul subliniat are drept corespondent în textul slavon abstractul l1pota ‘wJraiovth", pulchritudo’, dar şi ‘kovsmo"’, element folosit în acest loc în textul grecesc. Mai este de remarcat intervenţia greşită a autorului CP, foarte probabil fără consultarea unei versiuni de control, intervenţie prin care nedereptăţie este înlocuit cu dereptăţie, într-un efort de înţelegere şi „armonizare” a termenilor segmentului tradus. Termenul corect apare în NTB: „Limba focu e, şi-i lumea nedereptăţiei”, în vreme ce termenul din BB doar fereşte această versiune de exprimarea categorică a unei opinii negative: „Şi limba, focul, podoaba nedireptăţii”.

X.2.8. Sub Iac., 3, 8 apare: „limba niminilea nu poate din oameni a cunteni” (CB), pentru care CV prezintă vb. a munci, CP a muia, NTB a ogoi, iar BB a domoli. Verbul folosit în versiunea slavă din CB este 8 m7kiti ‘turanivzein, tyrannice tratare’, dar şi ‘damavzein, domare’. Acest din urmă sens îl are şi verbul 8 m7kati . Dar verbul care apare în CB mai are şi sensul ‘tapeinoun, humiliare’, timwrein, castigare’.

Page 371: Norma Literara

Greşelile de traducere

371

Eroarea din versiunea CV provine din adoptarea acestei din urmă direcţii331.

X.2.9. O situaţie destul de complexă apare în CB şi CP sub FA 7, 51, unde „dura cervice, et incircumcisis cordibus, et auribus”, în textul slavon intercalat: j estocov i inî i newbr1zani sr\ d0] e i 8 [ i si , apare redat astfel: „hitleani voi alţii şi netăiaţi cu inimile şi cu urechile” (CB), „iuţi voi şi alţii şi netăiate inimi şi urechi” (CP). În secolul al XVII-lea apar: „Tari în cerbice şi netăiaţi împregiur în inimă şi în urechi” (NTB), „Nesilnici la cerbice şi neobrezuiţi cu inima şi cu urechile” (BB). Problema segmentului se localizează la nivelul primului concept, şi constă în a reda conţinutul termenului slavon j estov ` i n\ .

În CB, cuvîntul apare sub forma j estocov i inî. Pe fondul unor insuficiente cunoştinţe de slavonă, fie că forma este punctul de plecare al unei traduceri defectuoase, fie că forma este modelată plecînd de la o parte a ei, ambele traduceri ale secolului al XVI-lea arată că s-a urmat calea analizării formei slavone în j estoco v i i nî332. Dincolo de analizele din CB şi CP, precum şi de cauzele respectivelor segmentări, cu adevărat importantă rămîne problema felului în care s-a tradus prima

331 Variatele soluţii ale diferitelor traduceri, în asemenea cazuri, reprezintă

în sine şi opţiuni, mai ales în măsura în care traducătorul sau revizorul încearcă să lămurească un sens recurgînd la perifraze, metafore etc., aşa cum se vede în seria CP, NTB, BB.

332 În urma redării „cu acurateţe” voi şi alţii, din CP, este de observat că textul aflat la dispoziţia diaconului conţinea, în acest punct, aceeaşi greşeală. Pare aproape improbabil ca un copist să fi intervenit în forma j estov ` i n\ , pe care să o fi „refăcut” pe baza (corectă, de altfel) vsl. j estoco, considerînd că lipseau ultimele două slove, deoarece, în acest caz, ar fi putut uşor observa că părţile finale ale celor doi termeni nu-şi corespundeau: j estocov i i nî şi j estov ` i n\ . Totuşi, dacă presupunem – şi o astfel de presupunere este perfect îndreptăţită dat fiind rezultatul traducerii, precum şi numeroasele greşeli din text, privitoare la traducerea şi la copierea textului slavon – că era vorba despre un revizor neatent şi cu imperfecte cunoştinţe de slavonă, un asemenea tratament de „refacere” a formei nu este cu totul improbabil.

Page 372: Norma Literara

De la traducere la norma literară

372

parte, după ce a fost considerată ca termen separat. Prima menţiune esenţială este aceea că ambii autori, atît Bratul, cît şi Coresi, au înţeles că aici este vorba despre o metaforă, despre utilizarea figurată a unui termen (înţelegere facilitată de conţinutul întregului verset, de altfel), iar înţelegerea textului în limba română necesita mai mult decît simpla traducere, şi anume echivalarea cu un corespondent românesc care să aibă, în limba română şi, eventual, în uzul cititorilor români, valoarea a ceea conţinutul contextual al termenului de tradus voia să reprezinte. Vsl. j estoco avea sensul ‘sklhrov", durus’, ceea ce, în limba română se putea foarte bine reda prin tare, aspru. Valorile sintagmatice ale acestor cuvinte, însă, nu se suprapuneau satisfăcător cu valorile impuse de context. Termenii hitlean şi iute redau la un nivel oarecare ceea ce au înţeles cei doi. Privind situaţia în sine, pentru primul caz, se poate susţine că interpretarea merge destul de departe şi conferă traducerii un caracter aberant. Întrucît, la nivelul vechii române, exista o relaţie între iute şi ‘dur, rigid, aspru’, soluţia CP nu poate fi calificată precum cea din CB. Dacă, însă, privim la nivelul celor două texte (dar şi la situaţia din limba română veche), vom observa că, între hiclean, hicleni şi iute, iuţi exista o relaţie la nivel paradigmatic, cele două familii de cuvinte avînd note comune, cu zone comune în sferele lor. Faptul este confirmat atît de analiza situaţiei din vechile texte româneşti, cît şi de valorile cu care cei doi termeni apar în cuprinsul CB şi CP. Astfel, sub FA, 19, 9, unde în textul slavon apare vb. j estokati ‘sklhruvnesqai, obdurari’, CB prezintă verbul a hitleni, iar CP verbul a iuţi (în CV apare un termen împrumutat din maghiară şi cît se poate de potrivit contextului: a izecleni), sub Iac., 3, 4, unde este vorba despre forţa vîntului de pe mare, în a cărui voie se poate afla o corabie, formei j estoco, din textul slavon, îi corespunde, în CB rău, în CP iute (în CV, iarăşi izeclianu), în sfîrşit, sub Iuda, 15, pentru acelaşi termen slavon, CB prezintă iute, CP rău. Avînd stabilite aceste principii de corespondenţă între termeni (corespondenţe validate şi curente în epocă), este lesne de înţeles forţa inerţială care a condus la respectivele opţiuni de traducere.

Page 373: Norma Literara

Greşelile de traducere

373

Textele secolului al XVII-lea arată că problema redării acestui termen este, de fapt, problema redării unui concept. Termenul slavon amintit nu este altceva decît un calc după un termen grecesc, care apare în Septuaginta, şi anume compusul sklhrotravchloi. Prima parte a acestuia avea sensul ‘rude, âpre, hérissé’, de unde ‘piquant’. Numeroşi autori antici, reprezentativi pentru limba greacă veche, folosesc această primă parte în combinaţii ce formează diferiţi compuşi. De regulă, principala valoare cu care sklhro- participă la termenul compus este cea concretă, fiind vorba despre sol, frunze, piele, ceară, păr, stomac, pat, carne etc., sau cu referire la diferite situaţii concrete în care ceva îşi schimbă calităţile fizice şi, eventual, ca o consecinţă, alte proprietăţi, prin uscare şi întărire. Lăsînd deoparte cazurile în care, în stare liberă, termenul poate avea valori figurate, uneori apar forme a căror valoare, plecînd din acelaşi punct, reprezintă o extensiune, dar pe baze cît se poate de justificate, fiind exagerat să se considere că este vorba despre o metaforă. Astfel apar: sklhrodivaito", cu referire la asprimea vieţii, sklhrokoivlio", cu referire la stomac, sau sklhrovstomo", cu referire la dificultatea de a pronunţa anumite sunete. La autorii greci apare sklhr-auvchn ‘cu ceafa tare’, de unde ‘îndărătnic’. În greacă mai apar: sklhrokardiva şi sklhrokavrdio", cu referire la inimă, dar exclusiv în sens figurat, precum şi sklhrotravchlo" ‘cu gîtul tare’, de unde ‘încăpăţînat, îndărătnic’. Ultimii trei termeni, însă, aparţin textului biblic, vetero- şi neo-testamentar, reprezentînd forme de conceptualizare caracteristice mentalităţii semite. Comparînd sklhr-auvchn cu sklhrotravchlo" se observă că este vorba despre două forme destul de diferite în concepţie, care redau aceleaşi sensuri. În cazul termenului caracteristic limbii greceşti, cel de-al doilea element formativ al compusului se referă la porţiunea ce leagă capul de trunchi privită din spate. În cazul termenului biblic, pe care greaca l-a calchiat din ebraică, referirea se face la aceeaşi parte a corpului, văzută în întregul ei, diferenţa dintre partea anterioară şi cea posterioară fiind contextuală, puternică şi nemarcată lingvistic. De altfel, o astfel de

Page 374: Norma Literara

De la traducere la norma literară

374

diferenţă, deşi importantă, nu se face în mod tranşant, îndeobşte contextul general fiind de natură să orienteze receptorul333. În majoritatea limbilor europene, după cum se observă şi din situaţia românei, termenul gît se referă la întregul complex, dar numai întrucît nu se simte nevoia acută a unor denumiri speciale pentru ambele părţi, cea dinspre ceafă şi cea de sub bărbie. Expresia, însă, „i-a tăiat capul”, dă de înţeles că decapitarea s-a produs dinspre coloana vertebrală spre trahee, în vreme ce, expresia „i-a tăiat gîtul” duce la ideea că mişcarea a fost făcută în sens invers.

333 În acest sens este interesantă variaţia din PO, între cerbice şi grumaz: „cu vîrtoasă cerbice nărod eşti” (PO 33, 3) (magh.: „kemény nyaku nép vagy”), faţă de „cu grumadzi vîrtoşi oameni seţi voi” (PO Ex., 33, 5) (magh.: „kemeny nyaku népec vadtoc tú”). Judecînd după uzul celor doi termeni româneşti, aşa cum apare el în textele vechi, deşi se pot decela anumite valori separate pentru fiecare dintre aceşti termeni de provenienţe diferite, singura concluzie care se poate susţine pe bază de exemple este că grumaz şi cerbice nu aveau valori şi roluri net diferenţiate sau, poate mai exact, acestea nu s-au păstrat atît de bine şi atît de multă vreme încît să avem dovezi peremptorii în acest sens. Cunoscînd sensul primitivului latin (care se referă la partea posterioară, musculoasă a colului), dar necunoscîndu-l pe cel al termenului din substrat, putem face unele presupuneri. Probabil că termenul moştenit din latină l-a întîlnit pe cel moştenit din substrat, iar între cei doi termeni s-a stabilit astfel o relaţie de sinonimie perfectă (situaţie intolerabilă pentru un sistem economic cum este limba, care nu tolerează luxul); cazul păstrării ambilor termeni, pe o arie atît de întinsă cît este cea care se poate documenta, nu putea fi posibilă decît dacă între cele două cuvinte s-ar fi produs o diferenţiere semantică, oricît de minoră. Este la fel de probabil ca cei doi termeni să fi avut dintru început valori diferite (spre exemplu, unul referindu-se la partea anterioară a colului, celălalt la partea posterioară, fapt care poate fi acceptat, alături de presupunerea că, moştenind din substrat cuvîntul ceafă, româna moşteneşte din substrat ambii termeni ai unei perechi referindu-se la cele două părţi ale colului). Pentru ambele ipoteze, se poate afirma că, pentru o vreme, româna a cunoscut respectiva diferenţiere. Situaţia actuală reflectă o evoluţie reperabilă în mod obişnuit, şi anume ştergerea unei diferenţieri în cazul în care aceasta nu mai este importantă, intrarea în sinonimie cvasitotală a termenilor, trecerea unuia sau a ambilor în rîndul regionalismelor sau chiar al arhaismelor.

Page 375: Norma Literara

Greşelile de traducere

375

În Biblie, poporul evreu este deseori calificat ca îndărătnic, încăpăţînat, rebel, începînd cu Pentateuhul şi încheind cu Noul Testament. După ce a stat patruzeci de zile cu Yahweh şi a primit Tablele Legii, pregătindu-se să coboare de pe munte, Dumnezeu îl înştiinţează pe Moise că poporul pe care l-a eliberat tocmai îşi făcuse un idol căruia i se închina, prilej cu care Dumnezeu spune că acel popor era unul îndărătnic (Ex., 32, 9). Aprecierea este reluată, apoi în multe locuri, precum Ex., 33, 3; 34, 9; Deut., 10, 16; 31, 27, ea trecînd şi în Noul Testament (FA, 7, 51). Sub alte formule, aceeaşi idee apare destul de des în textul biblic (cf. FA 28, 27). Această trăsătură este denumită de obicei printr-o expresie, precum în: „cu vîrtoasă cerbice nărod eşti” (PO Ex., 33, 3), în textul maghiar tradus în Palie: „kemény nyaku nép vagy”, „norodul acesta iaste tare la cebice” (BB), toV laoVn sklhrotravchlovn se eij~nai (Septuaginta), „populus durae cervicis es” (Vulgata).

Punerea mîinii pe capul cuiva este un gest cu o semnificaţie fundamentală destul de transparentă. Gestul acesta, însă, a fost repetat şi în scopul de a se încărca şi a transmite alte semnificaţii. Deşi a devenit un gest cu multiple semnificaţii, nereductibile între ele, şi a dezvoltat variante, şi acestea încărcate cu propriile semnificaţii, esenţa gestului a rămas neatinsă şi nedivizată, în sensul că toate variantele de gest, orice (nuanţă de) semnificaţie ar avea acestea, conţin în sine, ca pe o genă recesivă, sensul primar. Trimiterea apostolilor în misiune, ungerea sacerdoţilor sînt precedate de impunerea mîinilor, binecuvîntarea părintească a fiilor sau ginerilor, înainte ca aceştia să înceapă o acţiune importantă (mai cu seamă avînd ca punct iniţial o formă de plecare în lume), se produce prin impunerea mîinilor, ungerea nobililor, orice fel de binecuvîntare a sacerdoţilor către mireni, felurite gesturi dinspre „dascăl” către „învăţăcel”, în cadrul unui proces de urmare a paşilor maestrului, se fac de sus, plasînd centrii energetici ai palmei iniţiatului deasupra locului în care, cîndva, se situa fontanella neiniţiatului. Toate aceste gesturi, aparent diferite ca sursă şi ca sens, au ca trăsătură comună învestirea, transferul unei energii dinspre cel căruia îi aparţine palma spre cel căruia îi aparţine creştetul capului.

Page 376: Norma Literara

De la traducere la norma literară

376

Ritualul imolării este atent prezentat în diferite locuri din Pentateuh, unde Moise este învăţat rigorile acestui act sacru334. Sub Lev., 1, 4 se primeşte sfatul ca sacrificatorul să pună (sau să-şi sprijine) mîna pe capul victimei, pentru ca jertfa să fie primită pentru ispăşire, gest care implică şi o rugăminte în acest sens. Indiferent de formulările care apar în numeroase locuri (din Biblie sau din alte texte antice), ideile care se desprind se înmănunchează într-una: o jertfă care consistă într-un sacrificiu animal (raţional sau nu, animal în sens etimologic), orice tip de jertfă ar fi, după îndeplinirea cerinţelor de puritate formală, are ca primă cerinţă transformarea obiectului jertfei din individul concret care se află legat lîngă altar în vehicul capabil să poarte cu sine un anume grad de sacralitate. Această ultimă cerinţă, complexă şi de ordin mistic, înseamnă că animalul jertfit trebuie să dobîndească cumva calităţi care: a) să-l facă depozitar al unor acte aparţinînd comunităţii şi al unui mesaj pe care să-l poarte dinspre comunitatea de credincioşi către divinitate; b) să fie acceptat de către divinitate, ca jertfă: purtător şi mesager, deoarece capacitatea jertfei se referă doar la estomparea, acoperirea păcatelor şi nicicum la radierea lor. Aceste calităţi se capătă în urma rugăciunilor sacerdotului şi, eventual, ale comunităţii, precum şi ca urmare a unor acte ritualice cu conţinut mistic, dintre care cel mai important este punerea mîinii pe capul victimei. În felul acesta se produce o transmitere de însuşiri de sus în jos [în această măsură, şi numai în această măsură, poate fi vorba despre identificare între victimă şi cel (cei) care o jertfeşte (jertfesc)] şi, apoi, o separare netă între cele două entităţi, victima fiind îndepărtată din sînul comunităţii şi, astfel învestită, este transferată divinităţii. Deşi diferite organe interne (ficatul, inima) s-au bucurat în antichitate de o simbolistică privilegiată (care, de altfel, nu a dispărut nicicînd), capul a fost mereu considerat sediul şi centrul fiinţei, elementul reprezentativ şi vital în cel mai înalt grad. Singura modalitate prin care omul – şi nu doar cel primitiv – se

334 Tipicul după care diferitele popoare ale antichităţii aduceau jertfe de sînge apare, mai mult sau mai puţin detaliat prezentat, în nenumărate locuri la autorii antici (dintre acestea, cel mai cunoscut şi mai des citat, poate, este cel din Herodot, Euterpe, 38-40).

Page 377: Norma Literara

Greşelile de traducere

377

putea asigura pe deplin că un pericol de orice fel, reprezentat de un animal vertebrat, a fost complet şi definitiv înlăturat, îl reprezenta separarea capului de trup. Probabil că ceva mai tîrziu, şi mai ales acolo unde lucrul acesta era fizic posibil, procedeul începe să fie concurat de un derivat al său, avînd acelaşi efect asigurator: ruperea vertebrelor cervicale şi separarea (invizibilă dar perceptibilă şi nu mai puţin reală) a capului de trunchi.

Abia pornind de la această realitate indubitabilă – care instituie o practică, apoi ritualuri, adică o practică eficientă apărută pe cale empirică –, se produce încărcarea gestului cu simbolistica unei practici ritualice. Acestui stadiu secund îi urmează cel al explicaţiilor raţionalizante de tot felul. De altfel, acesta este cursul evolutiv al unor astfel de procese: observarea realităţii, procesarea datelor şi utilizarea acestora. După apariţia procedeului, prin imitaţie, acesta se instituie ca ritual. Rămîne terţiară fundamentarea raţionalistă a procedeului ritualic, şi este dată de evoluţia componentei raţionale în dauna celei mistice, însoţită de pierderi masive (sau caducizări) ale semnificaţiei originare.

Relaţionînd, aşadar, trunchiul de cap, cerbicea este punctul nodal în asigurarea integrităţii anatomo-fiziologice a corpului. Sub acest aspect, cerbicea este elementul cel mai important (şi vulnerabil) sub aspectul supravieţurii vertebratelor. Compusul gr. sklhrotravchlo" este, la rîndul său un calc după ebr. עם־קשד־צ◌רף, ceea ce se redă exact prin tare de cerbice, cu cerbicea tare. Sensul acestei expresii derivă tot din limbajul sacerdotal335. Tot în cartea Exodului se vorbeşte despre răscumpărarea primului născut (asin, în unele texte animal înjugat, sau om) care se face printr-un miel. Cel care, însă, nu va răscumpăra pe primul născut al unei asine va trebui să-i frîngă acestuia gîtul (Ex., 13, 13; 34, 20). Această eliminare din lume constituie o formă cvasi-profană (căci nu necesită un aport sacerdotal) de jertfă. La animalele mici şi la păsări, adică la acele vietăţi a căror constituţie în raport cu forţa umană obişnuită permitea un astfel de procedeu, ruperea gîtului se

335 Vezi şi explicaţiile care apar în Ernout-Meillet, sv ceruix.

Page 378: Norma Literara

De la traducere la norma literară

378

făcea cu mîinile goale. Procedeul consta în frîngerea vertebrelor cervicale (în fapt, dislocarea uneia sau mai multor vertebre cervicale, adică o întrerupere a coloanei vertebrale) prin apăsarea cu degetele opozabile pe respectivele vertebre, după ce victima fusese prinsă dinspre partea posterioară (păsările fiind mult mai mici, deci şi mai neimportante ca jertfe, gîtul suferea răsucirea). Plecînd de la această realitate concretă, dar încărcată de sacralitate, formula ebraică, tare de cerbice înseamnă în fapt ‘nesupus sacrificatorului’. Pentru o astfel de comunitate, care nu poate fi modelată pe căile obişnuite (şi de la care Yahweh aştepta eficienţă) este nevoie să se ia măsuri drastice, de alt tip [gestul radical din vremea lui Noe a fost reiterat sub forme la fel de puternice, chiar dacă mai restrînse ca arie (Sodoma şi Gomora) şi, în destul multe situaţii a stat în intenţia lui Yahweh, începînd chiar cu Ex., 32, 10-14, cînd doar gestul-ameninţare, la fel de radical al lui Moise (Ex., 32, 33), domoleşte temporar mînia distructivă a Creatorului, şi pînă la întîmplarea cu Iona, cînd, în cele din urmă, divinitatea îşi manifestă la un alt nivel iubirea faţă de propria creaţie]. Această nesupunere semnifică, totodată şi o anume vitalitate, una primară, nedomesticită. Din pespectiva civilizatorului, calitatea aceasta este pozitivă doar la modul natural, nu şi în cel cultural.

X.2.10. Textele PS.C şi PS.S B prezintă o traducere precum: „Anii noştri ca painjina învăţară-se” (Ps., 89, 9), pentru ceea ce Septuaginta şi Biblia Hebraica redau prin: „anni nostri sicut aranea meditabantur” (B.Osb., LXX); „consumpsimus annos nostros quasi sermonem loquens” (B.Osb., Hebr.). În textul slavon, apare: l1ta na[ a 2co pa7kin7 po8kah7c™ , numai că, deşi vsl.po8 kati avea sensul ‘didavskein, docere’, forma reflexivă a acestui verb avea sensul ‘meleta~n, exerceri, meditari’, ‘parainei~n, hortari’. Numai apelul la textul grecesc, va ajuta BB să ocolească această capcană inocentă şi să ofere sensul real al enunţului: „Anii noştri ca painjinul socotiiam”.

X.2.11. În destul de multe situaţii, traducătorul şi revizorul sînt, în mod inevitabil, supuşi opţiunii (în cazul unei bune cunoaşteri a textului sau textelor grecesc, latin şi slavon, precum şi a termenilor implicaţi în discuţie) şi pîndiţi îndeaproape de greşeală. În Sp. la Iuda, vsl. kin0

Page 379: Norma Literara

Greşelile de traducere

379

‘ordo’ dar şi ‘temporis momentum’, este redat în CP prin început (210/14), iar în CB prin cinu (379/20). Pare că diaconul a făcut o confuzie de sens, mergînd pe sensul al doilea, fapt evitat de preot, care a operat împrumutul lăsînd ambiguitatea şi răspunderea descifrării pe umerii cititorului (în speranţa că era şcolit, desigur), precum în cazul unei transcrieri prin transliteraţie. Locul acesta al Spunerii, însă, se referă la Iuda, 6, unde este vorba despre „angelos vero, qui non servaverunt suum principatum” sau: ajggevlo" te touV" meV thrhvsanta" thVn eJautw~n ajrchVn. În text, CP va păstra termenul din Spunere, notînd „al său început”, lucru care se constată şi în CB, unde apare „al său începutu”, corespunzător la ceea ce apare în textul slavon: sv oego nakelstv a. Textele NTB şi BB nu validează această soluţie, aici întîlnindu-se: „destoiniciia sa”, respectiv: „a lor diregătorie”.

Textul slavon a utilizat un termen ce corespundea întocmai gr. ajrchv (care avea sensul ‘commencement’, realizat prin: ‘principe, origine, fondement, point de départ’, dar şi sensul ‘commandement, pouvoir, autorité’, realizat prin: ‘charge, magistrature’). Aproape ideal este termenul din textul latin, principatum, cuvînt ce are ca fundament un element al cărui sens esenţial se referă la primordialitatea spaţială şi/sau temporală a ceva şi/sau a cuiva. În CB, aşadar, Spunerea prezintă termenul cin (termen care, în epocă, trimitea în primul rînd şi direct la sensul ‘ordo’), iar textul epistolei un termen moştenit din latină care, încă şi mai univoc, trimite către sensul care se referă la [temporalitate]. În ambele cazuri, însă, textul CB urmează urmează cu fidelitate textul slavon. Ca urmare a consultării mai multor versiuni, ori a unei lecturi mai atente înainte de tipar, CP se îndreaptă spre unul dintre cele două sensuri, pe care îl alege prin utilizarea aceluiaşi cuvînt. NTB şi BB merg spre celălalt sens, ‘ordo’, utilizînd termeni lipsiţi de echivoc.

X.2.12. Multe dintre exemplele din această categorie permit evidenţierea cu claritate a unei trăsături dezvoltate de către limbile care – ca urmare a procesului de traducere – intră în contacte cu alte limbi. Această trăsătură decurge, printre altele, şi din modalităţile în care o limbă dată conceptualizează realitatea şi o exprimă lingvistic, precum şi din felul în care acea limbă se structurează prin exerciţiu. La nivel

Page 380: Norma Literara

De la traducere la norma literară

380

lexical, se constată că unele limbi sînt preponderent polisemantice, în vreme ce altele prezintă un număr mai mare de unităţi lexicale, numărul de sensuri pentru un cuvînt fiind, în acest caz, redus. În ambele cazuri ale acestei distincţii grosiere, fixînd termenii în contextele în care cu preponderenţă ei apar, uzul hotărăşte posibilităţile lor de a apărea în noi contexte. Cu cît un concept este mai rafinat, sensurile şi nuanţele sale beneficiind de forme de exprimare (elemente lexicale, structuri şi expresii) mai variate şi mai numeroase, cu atît posibilităţile cuvîntului ce-l poartă, de a apărea în mai multe situaţii diferite, sînt mai reduse. Dacă, într-o limbă dată, un termen polisemantic poate apărea în mai multe contexte diferite, la traducerea lui într-o limbă în care respectivul termen nu are un corespondent (aproape) exact, ci mai mulţi termeni care acoperă cîte un sens sau nuanţe de sens astfel încît abia împreună toţi aceştia vor putea semnifica ceea ce, în prima limbă, termenul dat semnifică el singur, atunci traducătorul va trebui să se centreze pe traducerea conceptuală şi nicidecum pe cea formală, literală. Inerentele dificultăţi vor fi amplificate în cazul în care limba în care se traduce nu prezintă o normă literară în care uzurile să se fi fixat relativ ferm.

În cele din urmă, capitolul acesta arată că realitatea pe care o numim greşeală este parte integrantă a realităţii umane, că limitele dintre greşeală şi negreşeală – în mod nediscriminat, precum în cazul tututor celorlalte realităţi – sînt friabile şi, adesea, greu decelabile. În plus, greşeala are a participa mereu şi în mod intim în amorsarea, desfăşurarea, încetarea şi repercutarea oricărui proces uman, după cum observa retoric Alexandru Philippide în Principii de istorie a limbii: „Cine se poate lăuda că a găsit greşeli în lumea din afară de voinţa noastră?”. Avînd în vedere că scopul activităţii umane este împlinirea unor deziderate, iar nu eliminarea componentelor intime ale procesului însuşi – greşeala fiind unul dintre nodurile ţesăturii –, astfel de activităţi au a găsi calea echilibrată prin care toate componentele să participe armonios şi imponderabil la reuşita acţiunii vizate.

Page 381: Norma Literara

Concluzii

Lucrarea de faţă a încercat să observe, să înţeleagă şi să prezinte ceea ce am socotit a fi cea mai importantă şi mai consistentă cale de formare şi evoluţie a vechiului aspect literar românesc.

Plecînd de la unele date cultural-istorice concrete, analizînd sub aspect traductologic şi lingvistic diferite texte, şi raţionînd asupra întregului complex de manifestări culturale şi lingvistice din epoca situată între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, am constatat că încercarea de a traduce anumite texte a declanşat, în principal, două mari procese a căror principala natură era de ordin lingvistic. Întrucît actul traducerii, în cadre culturale, organizate, ca preocupare constantă, repetabilă şi centrată asupra unor multiple rezultate, reprezenta un travaliu aflat la începuturile sale, aceste două mari procese decurg din (şi vin să complinească) două tipuri de carenţe.

Cultura română nu deţinea modele care să poată furniza informaţii călăuzitoare celor ce se încumetau să traducă. Procesul traducerii de texte începe ca o activitate firească, neguvernată de norme şi principii traductologice, şi, desigur, nici măcar de simpla experienţă anterioară a traducătorilor. Din acest motiv, traducătorii se vor lăsa în voia mai multor tendinţe care vor acţiona asupra lor. În conformitate concepţiile dominante în zonele culturale în care activează, aceştia se vor centra, în principal, asupra textului străin şi a limbii din care traduc sau asupra cititorului şi a conţinutului de redat. Desigur, nici cei din urmă nu vor putea ignora presiunile surselor, sub forma textului şi a limbii-sursă, dar, în cazul lor, sursele vor deveni modele cu putere doar orientativă, de la care, mai degrabă vor învăţa aproape la modul maieutic, iar nu imitîndu-le ori reproducîndu-le. În felul acesta, fără a apărea o teorie a traducerii, se vor institui nişte practici curente. În zona moldovenească şi muntenească, traducerea va avea în vedere redarea textului sacru în forme apropiate de cele reflectate de modelele slavon şi grecesc, pentru ca textul românesc rezultat să ofere imaginea textului-sursă, în vreme ce, în zona transilvană, traducerea va încerca să aducă la înţelegerea de către receptor a unui conţinut epic şi conceptual.

Page 382: Norma Literara

De la traducere la norma literară

382

În al doilea rînd, limba română nu avea încă un aspect literar format, funcţional şi edificat pe fundamentul unor principii de producere, autoreproducere şi evoluţie. Din acest motiv, traducătorii întîmpină felurite dificultăţi, ei neavînd a aduce un text sau formele şi conţinuturile unei limbi, ori un anumit conţinut epic şi conceptual în formele şi conţinuturile unui aspect literar deja existent, format şi funcţional. Oricare dintre cele două concepţii ar fi urmat, ei aveau a construi un aspect literar, în chiar momentul desfăşurării procesului de traducere. Desigur, urmînd prima cale, rezultatul firesc va fi edificarea unui aspect literar românesc pe modelul tiparului slavon sau grecesc, urmînd cealaltă cale, sînt solicitate şi promovate capacităţile şi resursele limbii române.

Prin activitatea de traducere a unor texte (în special, religioase), cultura română îşi iniţializează şi pune în funcţiune capacităţile de a exersa actul de traducere a unor texte, în cadre culturale, precum şi procesele constitutive ale unui aspect literar. Întrucît această activitate nu a fost precedată de existenţa unei teorii sau a unor practici de traducere şi nici de aceea a unui aspect literar, acestea două fiind consecinţe, în principal, ale activităţii de traducere, în mod natural, felul în care ele se amorsează şi capătă formă şi funcţionalitate este determinat de modalităţile în care însuşi actul traducerii este conceput şi concretizat. De aceea se poate spune că activitatea de traducere constituie unul dintre cele mai importante procese care au solicitat limba română în direcţia constituirii unui aspect literar. Desigur, acest aspect nu a apărut exclusiv ca urmare a traducerilor şi, implicit, el nu a apărut pe un loc gol. În mod firesc, limba română îşi crease deja variante diastratice, prin intermediul variantelor sale diatopice. Pe baza, însă, a nevoilor de exprimare variată, nuanţată, relativ specializată, aceste variante diastratice aveau un prea slab exerciţiu întrucît decurgeau din solicitări prea puţin imperioase. Contactul cu limbi avînd un astfel de exerciţiu (greaca, latina şi slavona) a putut aduce cu sine cunoaşterea faptului că limbile au posibilităţi de reconfigurare, de funcţionare şi de exprimare. Contactul – mult mai important – cu limbi vii, ceva mai avansate în acest sens decît romana (limbile slave vii,

Page 383: Norma Literara

Concluzii

383

maghiara, germana), a putut genera înţelegerea clară a faptului că nu doar marilor limbi le este îngăduit a deţine un aspect literar, că limbi precum româna au capacitatea de a-şi construi un astfel de aspect. Cel puţin iniţial, contactul cu cele dintîi oferea imaginea unui ideal ce nu putea fi decît reprodus întocmai, doar sperînd că receptorul va putea pricepe ceva din acel mod de translare a limbii sacre. Contactul cu celelalte era de natură să procure calea prin care, cu mijloace proprii, limba română să-şi creeze – singură, dar şi inspirîndu-se, cu supleţe şi adaptativ, din ambele tipuri de modele. Înţelegerea acestor lucruri, împreună cu consecinţele ei practice se produce în toate zonele româneşti, dar în măsuri diferite, date de dominanta culturală, doar constrînsă, iar nu orientată de dominanta confesional-cultuală.

Page 384: Norma Literara

Sigle şi Bibliografie

1. Ediţii ale textului biblic B.germ. = Die Bibel, oder die ganze Heilige Schrift des altern und neuen

Testaments. Nach der deutschen Uebersetzung Martin Luthers, Stuttgart, 1970

B.Hebr. = Biblia Hebraica ex recensione Aug. Hahnii cum Vulgata interpretatione Latine, 1 Genesis - II Regum, Lipsiae, MDCCCLXVIII

B.Jer. = La Bible de Jérusalem traduite des textes originaux (...) par B. et L. Hurault, J. Van Der Meersch, Paris, 1994

B.magh. = Biblia (…), Budapest, 1976 B.Orth. 1968. = Biblia (...), Bucureşti, 1968 B.Orth. 2001 = Biblia (...), Bucureşti, 2001, versiune diortosită după

Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania. B.Osb = Biblia sacra iuxta Vulgatam versionem (...) recensuit et brevi

apparatu instruxit Robertus Weber Osb, editio altera emendata, Stuttgart, 1975

B.P. = La Sainte Bible Polyglotte, contenant le texte hébreu original, le texte grec des Septante le texte latin de la Vulgate et la traduction française de M. L’Abbé Glaire avec les différences de l’hébreu, des Septante et de la Vulgate; (...) par F. Vigouroux, Ancien Testament, tome I Le Pentateuque, Paris, 1900

de Carrières = Sainte Bible contenant l’Ancien et Nouveau Testament avec une traduction française en forme de paraphrase, par le R.P de Carrières, et les commentaires de Menochius, tome premier, Lille, 1843

K.J. = The Old Testament The Authorized or King James Version of 1611 (...), Cambridge, 1996

Lagarde = Librorum Veteris Testamenti canonicorum, pars prior, graece, Pauli de Lagarde (...) Gottingae, 1883

N.T. engl. = The New English Bible New Testament, Oxford, Cambridge, 1961 [şi Greek-English New Testament, Greek text Novum Testamentum Graece, in the tradition of Eberhard Nestle and Erwin Nestle, edited by Barbara and Kurt Aland (...), Stuttgart, 1994]

Novum Testamentum Graece et Latine. Textum graecum post E. Nestle et E. Nestle (...), Stuttgart, 1984

Page 385: Norma Literara

Sigle şi bibliografie

385

Segond = La Sainte Bible traduite sur les originaux hébreu et grec par Louis Segond, avec les parallèles chaînes de références, notes explicatives et commentaires de C.I. Scofield, Paris, 1989

Sept. = H PALAIA DIAQHKH KATA TOUS EBDOMHKONTA / VETUS TESTAMENTUM GRAECUM juxta Septuaginta interpretes, ex auctoritate Sixti Quinti Pontificis Maximi Editum juxta exemplar originale Vaticanum. (...) Cum latina translatione, animadversionibus, et complementis ex aliis manuscriptis. Cura et studio J.N. Jager (...) tomus primus, Parisiis, M DCCC LXXVIII [şi Septuaginta. Id est Vetus Testamentum Graece ixta 70 interpretes (...), Stuttgart, 1935]

Vulg. = Novum Testamentum Graece et Latine. Textum graecum post E. Nestle et E. Nestle (...), Stuttgart, 1984 (şi Biblia sacra secundum Vulgatam clementinam (...), Ratisbonae, 1922)

2. Ediţii de texte

AI = Apostolul Iorga, în Nicolae Iorga, Câteva documente de cea mai veche limbă românească. (Sec. al XV-lea şi al XVI-lea), în AA XXVIII (1905-1906), p. 99-115

BB = Biblia (...), Bucureşti, 1688 BB 2001-2002 = Biblia 1688, ediţie întocmită de V. Arvinte, I. Caproşu, Al.

Gafton, Laura Manea, N.A. Ursu, 2. vol., Iaşi, 2001, 2002 BBMLD = Monumenta Linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, vol. I Genesis,

Iaşi, 1988, vol. II Exodus, Iaşi, 1991, vol. III Leviticus, Iaşi, 1993, vol. IV Numerii, Iaşi, 1995, vol. V Deuteronomium, Iaşi, 1997

CB = Codicele Bratul, ediţie de text de Al. Gafton, Iaşi, 2003 CCÎ = Coresi, Carte cu învăţătură (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi

Alexie Procopovici, vol. I, textul, Bucureşti, 1914 CDDE = I.A. Candrea, Ovid Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii

române. Elementele latine, Bucureşti, 1914 CP = Texte de limbă din secolul XVI reproduse în facsimile îngrijite de I.

Bianu, membru al Academiei Române. IV. Lucrul Apostolesc. Apostolul tipărit de diaconul Coresi la Braşov în anul 1563, Bucureşti, 1930

CPLR Fl.d. = Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, I, Floarea darurilor, text stabilit (...) de Alexandra Moraru, Sindipa, text stabilit (...) de Magdalena Georgescu, Bucureşti, 1996

CS = Codex Sturdzanus, Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte de Gh. Chivu, Bucureşti, 1993

Page 386: Norma Literara

De la traducere la norma literară

386

CV = Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureşti, 1981

DRB = Documente româneşti reproduse după originale sau după fotografii sub supravegherea bibliotecarului Academiei Române Ioan Bianu, partea 1, epoca dinainte de Mateiu Basarab (1632) şi Vasile Lupu (1634), tomul I fasc. 1-2, Bucureşti, 1907

DRH XIX = Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. XIX (1626-1628), volum întocmit de Haralambie Chirca, Bucureşti, 1969

EV.SIB = Evangheliarul slavo-român de la Sibiu 1551-1553, studiu introductiv filologic de academicianul Emil Petrovici, studiu introductiv istoric de L. Deméni, Bucureşti, 1971

LEGI Mold. = Carte romînească de învăţătură 1646, ediţie critică, (coord. Andrei Rădulescu), Bucureşti, 1961

LEGI Munt. = Îndreptarea legii 1652, ediţie coordonată de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962

MC = Miron Costin, Opere, ediţie critică (...) de P.P. Panaitescu, 1958 NTB = Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de

către Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei, reeditat după 350 de ani cu binecuvîntarea înalt prea sfinţitului Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, Alba Iulia, 1998

Palia d’Orăştie 1581-1582, I (...), préface et Livre de la Genèse publiés avec le texte hungrois de Heltai et une introduction par Mario Roques, Paris, 1925

PO 1968 = Palia de la Orăştie 1581-1582, text-facsimile-indice, ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968

PO 2005 = Palia de la Orăştie (1582), vol. I Textul, vol. II Studii, Iaşi, 2005, 2007

PS.C = Psaltirea publicată românesce la 1577 de diaconulu Coresi, reprodusă cu unu studiu bibliograficu şi unu glosaru comparativu de B. Petriceicu Hasdeu, ediţiunea Academiei Române, tomulu I, textulu, Bucuresci, 1881 (s-a consultat şi utilizat şi Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589), Text stabilit, Introducere şi Indice de Stela Toma, Bucureşti, 1976)

PS.H = Psaltirea Hurmuzaki I, Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediţie de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu, II, Indice de cuvinte de Rovena Şenchi, Bucureşti, 2005

Page 387: Norma Literara

Sigle şi bibliografie

387

PS.S = Psaltirea scheiană comparată cu celelalte Psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, ediţiune critică de I.-A. Candrea, Bucureşti, 1916

PS.S B = Bianu, Ion, Psaltirea Şcheiană, t. I, Textul în facsimile şi transcriere, Bucuresci, 1889

VARL = Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note şi comentarii, glosar şi bibliografie de Manole Neagu, Chişinău, 1991 (s-a consultat şi Varlaam, Cazania (1643), ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti, 1965)

VS = Dosoftei, Viaţa şi petreacerea svinţilor, Iaşi, 1682-1686

3. Dicţionare Bailly = A. Bailly, Dictionnaire Grec-Français, édition revue par L. Séchan et

P. Chantraine, Paris, 1996 Bensew J.L., Ozar heschoroschim hebräisch-deutsches & deutsch-hebräisches

Wörterbuch über das alte Testament, Wien, 1864 CADE = I.-Aurel Candrea, Gheorghe Adamescu, Dicţionar enciclopedic

ilustrat, Bucureşti, 1931 Chantraine = Pierre Chantraine, Dictionnaire étymologique de la langue

grecque. Histoire des mots, Paris, 1983 DA = Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913–1949 DEF = A. Dauzat et alii, Nouveau dictionnaire étymologique et historique,

Paris, 1977 DER = Alejandro Cioranescu, Diccionario Etimológico Rumano Laguna, 1958 Dicţionar biblic I, Oradea, 1995 Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române (1374-1600)

(redactor responsabil Gh. Bolocan), Bucureşti, 1981 DLR = Dicţionarul limbii române, serie nouă, Bucureşti, 1965 ş. u. DLRLV = Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon,

Dicţionarul limbii române literare vechi (1640–1780) Termeni regionali, Bucureşti, 1987

DLRV = G. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfîrşitul sec. X -începutul sec. XVI), Bucureşti, 1974

Douglas, J.D. et alii, The New Bible Dictionary, London, 1962 Ernout-Meillet = A. Ernout, A Meillet, Dictionnaire étymologique de la

langue latine. Histoire des mots, Paris, 1932 EWDS22 = Fr. Kluge, Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache,

Berlin, New York (22. Auflage) 1989

Page 388: Norma Literara

De la traducere la norma literară

388

EWOU = K. Lokotsch, Etymologisches Wörterbuch der europäischen (germanischen, romanischen und slavischen) Wörter orientalischen Ursprungs, Heidelberg, 1927

EWUR = Lajos Tamás, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im rumänischen, Budapest, 1966

Fuerst J., Hebräisches und chaldäisches Schulwörterbuch über das Alte Testament, Leipzig, 1897

Gesenius W., Hebräisches und chaldäisches Handwörterbuch über das Alte Testament, von ~, Leipzig, 1825

GEW = H. Frisk, Griechisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, I, 1960, II, 1970

Leopold E.F., Lexicon hebraicum et chaldaicum in libros Veteris testamenti ordine etymologico compositum in usus scholarum, Lipsiae, 1910

LEW = A. Walde, J.B. Hoffmann, Lateinisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg

Lexicon linguae palaeoslovenicae, J. Kurz (red.), Praga, 1958-1977 LIDDELL & SCOTT = A Greek–English Lexicon compiled by Henry George

Liddell and Robert Scott, revised and augmented throughout by sir Henry Stuart Jones, with the assistance of Roderick Mckenzie (…) Oxford, 1996

Miklosich = Miklosich Fr., Lexicon palaeoslovenicum-graeco-latinum, emendatum et auctum, Vindobonae, 1862-1865

PEW= Sextil Puşcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinisches Element, Heidelberg, 1905

Scriban = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, 1939 TRDW = H. Tiktin, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, Wiesbaden, 1985 (cu

etimologii revăzute de Vasile Arvinte) Zonlai G., Szamota I., Magyar oklevél-szótár (...), Budapest, 1902-1906

4. Lucrări teoretice şi aplicate Arvinte V., Normele limbii literare în Biblia de la Bucureşti (1688), în Biblia

1688, Iaşi, 2001, vol. I, p. I-CLXXXIV Bacuez L., Manuel ou Cours de l’Écriture Sainte, Nouveau Testament, Paris,

1886-1888 Barr J., The typology of literalism in ancient biblical translations, Göttingen,

1979 (extras) Bogdan I., Scrieri alese, prefaţă de Emil Petrovici, ediţie îngrijită, studiu

introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, 1968

Page 389: Norma Literara

Sigle şi bibliografie

389

Bogdan, D.P., Glosarul cuvintelor româneşti din documentele slavo-române, Bucureşti, 1946

Brown F. et alii, A hebrew and english lexicon of the Old Testament, with an appendix containing the biblical aramic. Based on the lexicon of William Gesenius as translated by Edward Robinson, Boston, 1906

Brown, Raymond E., Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, Introducere şi comentariu la Sfînta Scriptură, vol. I, trad. P. Dumitru Groşan, ed. Silviu Hodiş, Tîrgu Lăpuş, 2005

Corniţescu E., Abrudan D., Limba ebraică biblică, Bucureşti, 1996 Costinescu Mariana, Biblia lui Luther, unul din izvoarele Apostolului coresian,

în LR XXVIV 1980, p. 127-138 Cruchet N., Histoire de la Sainte Bible. Ancien et Nouveau Testament, Tours,

1891 Dauzat A., La géographie linguistique, Paris, 1922 Dauzat A., Les patois. Évolution, classification, étude, Paris, 1927 Densusianu O., Istoria limbii române, ediţie de J. Byck, Bucureşti, 1961, vol.

I-II Diculescu C., Originile limbii române. Studii critice — Rezultate nouă, în AA,

XXIX (1906-1907), p. 513-673 Djamo-Diaconiţă Lucia, Construcţii prepoziţionale slave calchiate în limba

română (în documente de cancelarie din Ţara Românească, secolul al XVI-lea), în SCL, XXIV (1973), p. 389-406

Ferrière E., Paganisme de Hébreux jusqu’à la captivité de Babylone, Paris, 1884

Frâncu C., Formarea şi dezvoltarea timpurilor verbale supra-compuse în limba română: mai mult ca perfectul condiţional, mai mult ca perfectul conjunctiv, viitorul III, în ALIL, XXIX (1984), p. 23-62

Gesenius W., Geschichte der hebräischen Sprache und Schrift, Leipzig, 1815 Istoria limbii române literare Epoca veche (1532–1780), de Gheorghe Chivu,

Mariana Costinescu, Constantin Frâncu, Ion Gheţie, Alexandra Roman Moraru şi Mirela Teodorescu, coordonator Ion Gheţie, Bucureşti, 1997

Ivănescu G., Istoria limbii române, Iaşi, 1980 Ivănescu G., Problemele capitale ale vechii române literare, în BIFR, XI-XII

(1944-1945), p. 1-412 Ivănescu G., Storia delle parlate popolari e storia delle lingue letterarie, în

„Philologica”, II, 1972, p. 5-25 Kiraly F., Contacte lingvistice, Timişoara, 1990

Page 390: Norma Literara

De la traducere la norma literară

390

Millord A.R., La Bible devant notre ere. Le témoignage de l’archeologie., Laussane, 1983

Munteanu Ştefan, Ţâra Vasile, Istoria limbii române literare. Privire generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

Niederle, L., Manuel de l’antiquité slave, Paris, 1927 Olteanu Pandele (coord.), Slava veche şi slavona românească, Bucureşti, 1975 Olteanu Pandele, Contribuţii la studiul elementelor slave din cele mai vechi

traduceri româneşti, în LL, VIII (1964), p. 67-97 Petrovici E., Studii de dialectologie şi toponimie, Editura Academiei,

Bucureşti, 1970 Philippide A., Istoria limbii române, ediţie critică de G. Ivănescu, Carmen-

Gabriela Pamfil şi Luminiţa Botoşineanu, Iaşi, 2011 Philippide A., Originea Romînilor, Iaşi, vol. I 1925, vol. II 1927 Philippide A., Principii de istorie a limbii, în Alexandru Philippide, Opere

alese, ediţie îngrijită de Gheorghe Ivănescu şi Carmen Gabriela Pamfil, Bucureşti, 1984

Popovici, Iosif, Scrieri lingvistice, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Maria Purdela-Sitaru şi Livia Vasiluţă, Timişoara, 1979

Puşcariu S., Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1973 Randell K., Luther şi reforma în Germania 1517-1555, Bucureşti, 1994 Simenschy Theofil Gramatica limbii greceşti, partea I-a: Fonetica şi

Morfologia, Bucureşti, 1935 Szabédi L., A magyar nyelv a finnbegar és az indoeuropai myelvek közös

eredetének bizonyitékai őstörténete, Bukarest, 1974 Vigouroux F., Les Livres saints et la Critique rationaliste, Paris, 1885-1898 Vigouroux F., Manuel ou Cours de l’Écriture Sainte, Ancien Testament, Paris,

1888-1889 Wegener G.S., 6000 years of the Bible, New York, 1963 Wendt Heinz F., Die türkischen Elemente im Rumänischen, Berlin, 1960 Zacordoneţ Alexandru, Curs de limba slavă veche, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1962

Page 391: Norma Literara

În aceeaşi colecţie au apărut:

Eugen Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală

Carmen-Gabriela Pamfil, Timotei Cipariu – lingvist şi filolog

Ioan Milică, Expresivitatea argoului

Michael Metzeltin, Gramatică explicativă a limbilor romanice.

Sintaxă şi semantică

Dumitru Irimia, Curs de lingvistică generală (ediţia a III-a)

Petronela Savin, De gustibus disputandum...

Frazeologia românească privitoare la alimentaţie

Claudia Tărnăuceanu, Gramatica limbii latine. Morfologia cu aplicații pe texte juridice

Marius-Radu Clim, Neologismul în lexicografia românească


Recommended