PORUMBUL

● în industrie, boabele de porumb constituie materia primă pentru fabricarea spirtului, amidonului, glucozei şi dextrinei;

● conţinutul ridicat de grăsimi (peste 6%) în germenii de porumb face din porumb o plantă din care se extrage ulei de foarte bună calitate, folosit în alimentaţia dietetică;

● în hrana animalelor porumbul se foloseşte sub diferite forme: boabe concentrate, furaj verde sau însilozat, fân, coceni;

● boabele de porumb conţin între: 11,5-14% apă, 9,5-15% proteine, 5-8% grăsimi, 1,5-2% săruri minerale, 65-72% amidon; 1 kg de porumb are 70-80 g proteină digestibilă şi 1,20-1,30 unităţi nutritive;

● deoarece în compoziţia proteică a porumbului lipsesc unii aminoacizi esenţiali (triptofanul, lizina), hibrizii creaţi în ultima perioadă posedă o genă care determină sinteza acestor aminoacizi (Opaque-2), iar folosirea acestora în hrana animalelor duce la obţinerea unor rezultate spectaculoase;

● folosirea porumbului pentru siloz, considerat ,,păşunea de iarnă” a animalelor, constituie modul cel mai eficient de hrănire a animalelor în perioada de stabulaţie, având un grad foarte ridicat de consumabilitate;

● din punct de vedere tehnologic porumbul se poate cultiva ca şi cultură principală sau în cultură succesivă (dublă), după plantele ce se recoltează mai devreme;

● folosirea unor hibrizi cu perioade de vegetaţie diferite permite o cultivare eşalonată a porumbului, asigurându-se, astfel, furaje verzi în tot timpul perioadei de vegetaţie;

● importanţa porumbului se datorează şi următoarelor însuşiri agrobiologice şi agrotehnice: rezistenţă ridicată la secetă şi cădere, la unele boli şi dăunători, mecanizarea totală a lucrărilor agrotehnice şi de

recoltare, o bună valorificare a îngrăşămintelor organominerale şi a apei de irigaţie, etc. Însuşiri

morfologice şi fiziologice

Sistemul radicular este fasciculat, format din rădăcini adventive propriu-zise, provenite din nodurile subterane ale tulpinii şi din rădăcini adventive aeriene, formate din nodurile de la suprafaţă. Rădăcinile pătrund până la 3-4 m în adâncimea solului.

Tulpina, de înălţimi variabile în funcţie de tipul hibridului, prezintă 8-17 internoduri, formele mai tardive au un număr mai mare decât cele precoce.

Frunzele au limbul lanceolat, de 50-80 cm lungime şi 5-12 cm lăţime, cu marginile ondulate. În epiderma superioară a limbului se găsesc numeroase celule buliforme, care au rolul de a răsuci spre interior limbul foliar, mărind astfel rezistenţa la secetă a porumbului.

Porumbul este o plantă unisexuat-monoică, având florile mascule aşezate în vârful tulpinii, într-o inflorescenţă de tip panicul. Acestea prezintă un ax principal prevăzut cu numeroase ramificaţii laterale, pe care se găsesc spiculeţe biflore, nearistate.

Florile femele sunt grupate în inflorescenţe de tip spic, cu axul îngroşat (spadix). Pe rahisul ştiuletelui sunt aşezate spiculeţe, în rânduri perechi, cu câte două flori: una superioară fertilă şi una inferioară sterilă.

Ovarul este monocarpelar, cu stigmatul filiform, lung de 20-40 cm, bifurcat la vârf

Recoltarea

Maturitatea porumbului se realizează în timp de aproape două luni de la apariţia stigmatelor, cu parcurgerea următoarelor faze:

● coacerea în lapte, când boabele au umiditatea de peste 50% şi acumularea substanţelor organice este finalizată;

● coacerea în lapte-ceară, când boabele au în jur de 40-45%, apă;

● coacerea în ceară, cu umiditatea boabelor de 35-40%, iar acestea devin sticloase;

● coacerea deplină, când boabele sunt tari, iar conţinutul în apă este sub 30%.

Evaluarea producţiei de boabe se poate face după formula:

P (kg / ha ştiuleţi) = Nr. ştiuleţi /m2 x Greutatea unui ştiulete (g) x 10

Când recoltarea se face cu combina echipată cu dispozitivul de recoltare sub formă de boabe, cele mai mici pierderi se înregistrează la umiditatea de 20-24%. La umiditate mai mică unele boabe se pierd de pe ştiuleţi înainte de a intra în aparatul de treierat al combinei.

Recoltarea mecanizată a porumbului se realizează sub formă de ştiuleţi depănuşaţi sau nedepănuşa

1. Importanţa furajer

Centrul de origine al porumbului este America Centrală (Mexic-Guatemala) şi America de Sud (Peru –Bolivia), de unde a fost adus în Europa la sfârşitul secolului al XV-lea de navigatorul Cristofor Columb.

În ţara noastră porumbul se cultivă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Muntenia (pe timpul domniei lui Şerban Cantacuzino), apoi în Moldova şi Transilvania.

Particularităţile biologice şi alimentare deosebite au determinat cultivarea porumbului în diverse zone ale lumii, ocupând locul trei ca suprafaţă (peste 130 milioane hectare) după grâu şi orez. În ţara noastră suprafaţa cultivată cu porumb este de aproximativ 3 milioane hectare.

Importanţa alimentară şi furajeră a porumbului este dată de următoarele însuşiri:

● în alimentaţia omului se foloseşte sub formă de făină de porumb (mălai), fulgi de porumb, floricele, boabe fierte, etc.;

● în industrie, boabele de porumb constituie materia primă pentru fabricarea spirtului, amidonului, glucozei şi dextrinei;

● conţinutul ridicat de grăsimi (peste 6%) în germenii de porumb face din porumb o plantă din care se extrage ulei de foarte bună calitate, folosit în alimentaţia dietetică;

● în hrana animalelor porumbul se foloseşte sub diferite forme: boabe concentrate, furaj verde sau însilozat, fân, coceni;

● boabele de porumb conţin între: 11,5-14% apă, 9,5-15% proteine, 5-8% grăsimi, 1,5-2% săruri minerale, 65-72% amidon; 1 kg de porumb are 70-80 g proteină digestibilă şi 1,20-1,30 unităţi nutritive;

● deoarece în compoziţia proteică a porumbului lipsesc unii aminoacizi esenţiali (triptofanul, lizina), hibrizii creaţi în ultima perioadă posedă o genă care determină sinteza acestor aminoacizi (Opaque-2), iar folosirea acestora în hrana animalelor duce la obţinerea unor rezultate spectaculoase;

● folosirea porumbului pentru siloz, considerat ,,păşunea de iarnă” a animalelor, constituie modul cel mai eficient de hrănire a animalelor în perioada de stabulaţie, având un grad foarte ridicat de consumabilitate;

● din punct de vedere tehnologic porumbul se poate cultiva ca şi cultură principală sau în cultură succesiă (dublă), după plantele ce se recoltează mai devreme;

● folosirea unor hibrizi cu perioade de vegetaţie diferite permite o cultivare eşalonată a porumbului, asigurându-se, astfel, furaje verzi în tot timpul perioadei de vegetaţie;

● importanţa porumbului se datorează şi următoarelor însuşiri agrobiologice şi agrotehnice: rezistenţă ridicată la secetă şi cădere, la unele boli şi dăunători, mecanizarea totală a lucrărilor agrotehnice şi de recoltare, o bună valorificare a îngrăşămintelor organominerale şi a apei de irigaţie, etc.

2. Însuşiri morfologice şi fiziologice

Sistemul radicular este fasciculat, format din rădăcini adventive propriu-zise, provenite din nodurile subterane ale tulpinii şi din rădăcini adventive aeriene, formate din nodurile de la suprafaţă. Rădăcinile pătrund până la 3-4 m în adâncimea solulu

Tulpina, de înălţimi variabile în funcţie de tipul hibridului, prezintă 8-17 internoduri, formele mai tardive au un număr mai mare decât cele precoce.

Frunzele au limbul lanceolat, de 50-80 cm lungime şi 5-12 cm lăţime, cu marginile ondulate. În epiderma superioară a limbului se găsesc numeroase celule buliforme, care au rolul de a răsuci spre interior limbul foliar, mărind astfel rezistenţa la secetă a porumbului.

Porumbul este o plantă unisexuat-monoică, având florile mascule aşezate în vârful tulpinii, într-o inflorescenţă de tip panicul. Acestea prezintă un ax principal prevăzut cu numeroase ramificaţii laterale, pe care se găsesc spiculeţe biflore, nearistate.

Florile femele sunt grupate în inflorescenţe de tip spic, cu axul îngroşat (spadix). Pe rahisul ştiuletelui sunt aşezate spiculeţe, în rânduri perechi, cu câte două flori: una superioară fertilă şi una inferioară sterilă.

Ovarul este monocarpelar, cu stigmatul filiform, lung de 20-40 cm, bifurcat la vârf.

Fructul este o cariopsă, de mărimi diferite, în funcţie de hibrid.

3. Sistematică şi hibrizi

Porumbul face parte din familia Graminaceae, specia Zea mays, care cuprinde următoarele convarietăţi:

● conv. indurata, porumbul cu boabe tari, are endospermul la periferia bobului şi făinos în partea centrală;

● conv. indentata, porumbul dinte de cal, la care endospermul făinos ocupă partea cea mai mare a bobului;

● conv. everta, porumbul pentru floricele, cu bobul albicios, lucios, cu endospermul cornos cu excepţia unei porţiuni în dreptul embrionului;

● conv. amylacea, porumbul amidonos, cu endospermul făinos în întregime;

● conv. saccharata, porumbul zaharat, bogat în hidraţi de carbon şi sărac în amidon, boabele sunt zbârcite la uscare;

● conv. ceratina, porumbul cerat, cu endospermul cornos în întregime;

● conv. tunicata, porumbul ,,îmbrăcat”, cu boabele acoperite de glume.

În aproape toate zonele ecologice de cultură a porumbului din lume nu se mai cultivă soiuri, ci hibrizi, rezultaţi din linii consangvinizate prin autofecundare dirijată.

Primii hibrizi de porumb s-au creat în S.U.A, iar introducerea lor în cultură s-a făcut după anul 1954.

După modul de obţinere, hibrizii se clasifică în

- hibrizi simpli (HS), realizaţi din hibridarea a două linii consangvinizate;

- hibrizi dubli (HD), din hibridarea a doi hibrizi simpli:

- hibrizi triliniari (HT), hibridarea dintre o linie consangvinizată şi un hibrid simplu;

În funcţie de durata perioadei de vegetaţie, hibrizii de porumb se clasifică în următoarele grupe:

Temperatura optimă de germinare a seminţelor de porumb este de 8-100C, iar temperatura de creştere şi dezvoltare a plantelor este de 15-180C. La temperaturi mai mici de 100C creşterea încetează, iar dacă temperatura coboară sub –40C, plantele mor.

Din punct de vedere al fotoperioadei, porumbul este o plantă de zi scurtă, adaptată la o lumină intensă.

În primele faze de creştere, după răsărire, porumbul are o rezistenţă deosebită la secetă, datorită sistemului radicular profund, consumului specific redus de apă. Lipsa sau insuficienţa apei în perioada formării paniculului şi a boabelor are efecte negative asupra producţiei.

Deşi nu are cerinţe deosebite faţă de sol, producţiile cele mai mari se realizează pe solurile cu fertilitate ridicată (cernoziomuri, soluri aluvionare, brun-roşcate), cu pH neutru (6,5-7) şi capacitate mare de reţinere a apei. Nu se recomandă solurile reci, cu exces de umiditate, compacte, tasate.

5. Zonele de cultivare a hibrizilor de porumb

În zonarea hibrizilor de porumb se ţine seama de constanta termică, rezultată din însumarea temperaturilor mai mari de 100C, din timpul perioadei de vegetaţie. În funcţie de acest criteriu s-au stabilit trei zone de cultură pentru porumb, în ţara noastră:

● Zona I, în care suma temperaturilor biologic active este de 1401-16000C, cuprinde: Câmpia din sudul ţării, Dobrogea, Câmpia de Vest, partea de sud a podişului Moldovei;

● Zona II, în care suma temperaturilor biologic active este de 1201-14000C, cuprinde cea mai mare parte a Podişului Moldovei şi Câmpia de nord-vest;

● Zona III, în care suma temperaturilor biologic active este de 800-12000C, cuprinde: zonele subcolinare a Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, Podişul Transilvaniei şi Depresiunea Maramureşului.

În funcţie de constanta termică a acestor zone, ponderea hibrizilor de porumb este următoarea:

- pentru zona I, se va cultiva 75-80% din suprafaţă cu hibrizi târzii şi 20-25% cu hibrizi mijlocii;

- pentru zona II, ponderea este de 20% hibrizi tardivi, 50% hibrizi mijlocii şi 30% hibrizi timpurii;

- pentru zona III, se va cultiva 75% din suprafaţă cu hibrizi timpurii şi 25% cu hibrizi mijlocii.

6. Tehnologia de cultivare a porumbului pentru boabe

Rotaţia

Faţă de plantele premergătoare pretenţiile sunt reduse, de aceea porumbul poate fi semănat mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren, în monocultură (numai în condiţiile unei agrotehnici superioare).

Cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase de toamnă sau primăvară, leguminoasele anuale pentru boabe, floarea soarelui, sfecla de zahăr, plante furajere.

Porumbul nu se recomandă să fie cultivat după sorg, iarba de Sudan, mei, specii care consumă cantităţi mari de elemente fertilizante din sol.

După porumb urmează cerealele de primăvară, culturile furajere anuale, sau grâul cultivat după hibrizi timpurii.

Lucrările solului

Pregătirea terenului, în vederea semănatului, constituie o verigă importantă, deoarece influenţează întreaga tehnologie de cultură a porumbului.

După recoltarea plantelor premergătoare se execută arătura adâncă de vară sau de toamnă. Aceasta se efectuează la adâncimea de 22-25 cm pe solurile cu textură uşoară şi de 25-30 cm pe solurile grele, argiloase cu plugurile în agregat cu grapa stelată. Suprafeţele arate mai devreme se vor menţine curate de buruieni, până în toamnă, prin lucrări cu grapa cu colţi reglabili sau cu grapa cu discuri.

În verile mai secetoase, când arătura nu se poate executa, se lucrează superficial cu grapa cu discuri, sau se efectuează o arătură uşoară de 18-20 cm adâncime, în agregat cu grapa stelată, iar plugurile vor fi echipate cu scormonitori.

Primăvara, înainte de semănat, terenul se lucrează cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri, perpendicular pe direcţia brazdelor. Numărul lucrărilor este în funcţie de gradul de îmburuienare a terenului.

În primăverile secetoase, şi în condiţiile unui sol mai afânat, se recomandă înlocuirea grapei cu discuri cu cultivatorul, care lucrează în adâncime fără scoaterea la suprafaţă a bulgărilor de pământ, evitându-se evaporarea apei din sol.

În condiţiile unei dotări corespunzătoare, cu utilaje speciale, şi pentru a se evita tasarea solului, prin trecerea repetată a tractoarelor şi utilajelor agricole, se poate practica sistemul de lucrări minime ale solului (minimum tillege).

Fertilizarea

Porumbul face parte din categoria culturilor agricole mari consumatoare de substanţe nutritive. Astfel, pentru realizarea unei tone de boabe, se extrag din sol, în medie, 25 kg N, 10 kg P2O5, 22 kg K2O.

În timpul perioadei de vegetaţie, fenofazele porumbului unde se consumă cea mai mare cantitate de substanţe nutritive sunt: începutul creşterii tulpinii, începutul apariţiei paniculului, perioada de la înflorit până la maturitatea în lapte a boabelor.

Absorbţia azotului decurge intens din primele faze, până la maturitatea fiziologică. Datorită acestei particularităţi insuficienţa azotului, în orice fază de creştere a porumbului, stânjeneşte procesele biosintezei, iar producţia de boabe se reduce până la 70%.

Insuficienţa fosforului, frecventă în primele faze de creştere, determină o slabă dezvoltare a rădăcinilor, o întârziere a apariţiei paniculului, a stigmatelor şi vegetaţiei.

Potasiul se consumă în cantităţi egale celor de azot, dar faţă de acesta măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice se face în funcţie de următorii factori: nivelul producţiei programate, consumul specific al elementelor nutritive şi rezervele existente în sol din aceste elemente.

În privinţa fertilizării cu azot, dozele orientative sunt prezente în tabelul 3.2 (BÂLTEANU şi colab., 1991

Sămânţa şi semănatul

Din punct de vedere calitativ sămânţa hibridă de porumb trebuie să îndeplinească două cerinţe minime mai importante: puritatea de 98% şi facultatea germinativă de 90%.

Pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători, înainte de semănat, sămânţa se tratează cu substanţe insecto-fungicide împotriva bolilor (Fusarium sp.) cu Tiradin 75 (3 kg/t), iar împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis) cu Seedox 80 WP (12,5 kg/t), Furadan 35 ST (2,5 kg/t).

Epoca optimă de semănat este primăvara, în epoca a doua, când temperatura în sol, la adâncimea de semănat este de 8-100C. Din punct de vedere calendaristic, porumbul se seamănă în intervalele: 1-20 aprilie în câmpia sud-estică şi vestică; 15-30 aprilie în zona centrală a Moldovei; 20-30 aprilie în zonele subcarpatice şi nordice.

Cantitatea de sămânţă necesară asigurării densităţii optime oscilează între 15-20 kg / ha, în funcţie de valorile MMB şi densitatea semănatului.

Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate sau irigate prin aspersiune si 80 cm pe terenurile unde irigarea se face prin brazde.

Distanţa între boabe pe rând variază între 22-30 cm, iar numărul de boabe germinabile pe un metru liniar, la distanţa de 70 cm între rânduri, este de 4-5, în funcţie de densitate.

Adâncimea de semănat oscilează între 5-7 cm, pe solurile umede, argiloase şi între 6-8 cm pe solurile cu textură mijlocie.

Semănatul se execută cu semănători combinate pentru semănatul de precizie a plantelor prăşitoare (SPC-6, SPC-8 şi SPC-12), echipate cu fertilizatoare, echipamente de erbicidare şi de aplicare a insecticidelor. Viteza de lucru a agregatului este de 5-10 km / h.

Lucrări de întreţinere

Combaterea buruienilor constituie lucrarea de îngrijire cea mai importantă, mai ales în cazul culturilor neerbicidate. Lucrarea se execută cu grapa cu colţi reglabili (înainte sau după răsărirea porumbului pentru distrugerea buruienilor încolţite şi în curs de răsărire), cu grapa rotativă (SR-4,5) (după răsărirea porumbului pentru distrugerea buruienilor în curs de răsărire) şi prin praşile manuale sau mecanice.

Prima lucrare de prăşit se efectuează la o săptămână de la răsăritul plantelor, iar următoarele la intervale de timp determinate de apariţia buruienilor (10-12 zile la praşila a doua şi 15-17 zile la praşila a treia).

Praşilele mecanice se execută la adâncimi diferite, în funcţie de stadiul de dezvoltare a porumbului: prima praşilă trebuie efectuată la 10-12 cm adâncime, iar următoarele la 5-7 cm adâncime.

Combaterea buruienilor din lanurile de porumb pe cale chimică are cea mai mare eficacitate.

Cele mai bune rezultate s-au realizat când erbicidele se aplică asociat, astfel. Atrazinul + 2,4 D; Diizocab, Dual, Lasso cu 2,4 D sau Atrazin + Butylat + 2,4 D.

Combinarea erbicidării cu aplicarea praşilelor mecanice asigură o combatere integrală a buruienilor.

Porumbul consumă cantităţi mari de apă în timpul vegetaţiei: în medie, în intervalul aprilie-septembrie plantele consumă zilnic cca. 4 mm apă.

În funcţie de metoda irigării, înclinarea terenului şi textura solului, norma de udare variază între 500-1200 m3/ha, iar numărul de udări se stabileşte în funcţie de zonă şi evoluţia vremii.

Recoltarea

Maturitatea porumbului se realizează în timp de aproape două luni de la apariţia stigmatelor, cu parcurgerea următoarelor faze:

● coacerea în lapte, când boabele au umiditatea de peste 50% şi acumularea substanţelor organice este finalizată;

● coacerea în lapte-ceară, când boabele au în jur de 40-45%, apă;

● coacerea în ceară, cu umiditatea boabelor de 35-40%, iar acestea devin sticloase;

● coacerea deplină, când boabele sunt tari, iar conţinutul în apă este sub 30%.

Evaluarea producţiei de boabe se poate face după formula:

P (kg / ha ştiuleţi) = Nr. ştiuleţi /m2 x Greutatea unui ştiulete (g) x 10

Când recoltarea se face cu combina echipată cu dispozitivul de recoltare sub formă de boabe, cele mai mici pierderi se înregistrează la umiditatea de 20-24%. La umiditate mai mică unele boabe se pierd de pe ştiuleţi înainte de a intra în aparatul de treierat al combinei.

Recoltarea mecanizată a porumbului se realizează sub formă de ştiuleţi depănuşaţi sau nedepănuşaţi.

Producţii potenţiale

Potenţialul de producţie al hibrizilor cultivaţi în ţara noastră, în funcţie de perioada lor de vegetaţie, de condiţiile de vegetaţie şi de tehnologia aplicată, oscilează între 3000-5000 kg / ha boabe, la neirigat şi peste 7000 kg / ha la irigat.

Randamentul în boabe, în funcţie de hibrid, este între 75-82%.

7. Tehnologia de cultură a porumbului pentru siloz

Rotaţia

Porumbul pentru siloz are cerinţe scăzute faţă de planta premergătoare, fiind cultivat după aceleaşi culturi ca şi în cazul porumbului pentru boabe.

În cultură succesivă se seamănă după premergătoare care părăsesc devreme terenul: cerealele de toamnă, borceagurile de toamnă, rapiţa furajeră de toamnă, cartoful timpuriu.

La rândul său, porumbul pentru siloz este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară, iar în cazul unor hibrizi timpurii chiar şi pentru grâul de toamnă

Fertilizarea

Realizarea unor producţii mari de biomasă furajeră la porumbul pentru siloz este condiţionată de folosirea unor doze relativ ridicate de îngrăşăminte. Astfel, pentru realizarea unei tone de porumb siloz se consumă, în medie , în jur de 3,5 kg N, 1,5 kg P, 3 kg K, 1,2 kg Ca. Aceasta face ca porumbul pentru siloz să fie considerat un mare consumator de elemente nutritive, mai ales de azot şi potasiu.

În funcţie de hibridul folosit şi condiţiile pedoclimatice dozele de îngrăşăminte chimice recomandate sunt de : N80-100 P60, iar potasiul de K70-100, pe solurile podzolice amenajate.

Deoarece la porumbul pentru siloz se seamănă, de obicei, hibrizi cu perioadă mai lungă de vegetaţie, valorificarea gunoiului de grajd devine foarte eficientă. În acest sens se aplică 20-40 t / ha, o dată cu arătura adâncă, prin încorporare sub brazdă sau la planta premergătoare

Lucrările solului

Pregătirea solului şi a patului germinativ sunt identice ca şi în cazul porumbului pentru boabe.

Sămânţa şi semănatul

În cultură principală, porumbul pentru siloz se seamănă când în sol, la adâncimea de semănat, temperatura este de 8-100C. Aceasta coincide cu perioada 1-20 aprilie pentru zona de câmpie şi 15-30 aprilie pentru celelalte zone.

Distanţa între rânduri este de 70-80 cm, iar adâncimea de semănat de 5-6 cm pe solurile grele şi 6-8 cm pe solurile cu textură uşoară.

Densitatea plantelor este mai mare cu 20-25% faţă de porumbul pentru boabe. Astfel, în funcţie de zona de cultură, desimea de semănat este de 60-70 mii plante / ha, în condiţii de neirigare şi 80-90 mii plante / ha pe terenurile irigate.

Norma de semănat variază între 15-25 kg / ha, în funcţie de indicii de calitate ai seminţelor, zona de cultură, densitate şi hibridul folosit.

Pentru prevenirea atacului agenţilor patogeni se efectuează tratamente la sămânţă, înainte de semănat, cu aceleaşi substanţe ca în cazul porumbului pentru boabe.

În cultură principală se folosesc hibrizi tardivi şi semitardivi, cu creştere viguroasă şi potenţial mare de producţie, iar în cultură dublă şi regiunile colinare, hibrizii timpurii şi mijlocii.

Sorgul, o plantă mult prea rară pe la noi

În condiţii mai puţin prielnice altor culturi se preferă cultivarea acestei specii deoarece:

• fiind de origine tropicală, suportă mai uşor seceta şi arşiţa, motiv pentru care mai este numită şi „cămila vegetală“;

• are un sistem radicular puternic, dispus pe 8 etaje şi prevăzut cu perişori radiculari, dublu faţă de porumb;

• tulpina şi frunzele sunt prevăzute cu un strat de ceară care reduce mult transpiraţia;

• are coeficient de transpiraţie (cantitatea de apă consumată pentru a forma 1 g de substanţă uscată) redus de 158-274 faţă de 597 la ovăz.

În materialul de faţă vom prezenta sorgul pentru boabe, sorgul zaharat şi sorgul pentru mături.

Sorgul are multiple întrebuinţări: în furajare, în obţinerea de amidon, zahăr, alcool, bere, oţet, iar mai nou în obţinerea biocombustibililor. La acestea se mai poate adăuga obţinerea de mături, împletituri, celuloză şi altele.

• Sorgul poate valorifica terenurile nisipoase şi nisipolutoase, cele supuse eroziunii, cele acide (pH 4,5) şi alcaline (pH 8-9).

• Ca plante premergătoare preferă cerealele păioase, porumbul, floarea-soarelui şi cartoful. Se vor evita parcelele infestate cu costrei şi cele tratate cu erbicide remanente (Glean, Pivot, Mistral etc.).

• Lucrările solului. Se recomandă arătura de toamnă la adâncimea de 22-24 cm şi pregătirea patului germinativ cu combinatorul în preziua sau în ziua semănatului.

• Semănatul începe când în sol s-au realizat 12°C.

Se va acorda o deosebită atenţie etanşarii camerelor de absorbţie a seminţei pentru a asigura densitatea stabilită care este de 100-125 mii plante/ha la sorgul zaharat; 125-175 mii de plante/ha la sorgul pentru boabe; 100 de mii plante/ha la sorgul pentru mături.

În condiţii de irigare densitatea va creşte cu aproximativ 20%.

Cantitatea de sămânţă folosită este de 4-6 kg/ha la sorgul zaharat şi la sorgul pentru mături şi de 8-12 kg/ha la sorgul pentru boabe.

Adâncimea de semănat este de 3-4 cm.

Distanţa între rânduri este de 70 cm la neirigat şi 50 cm la irigat.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se asigură prin tratamentul seminţei cu insecto-fungicide, iar în timpul vegetaţiei, când apar afidele, se tratează cu unul dintre insecticidele recomandate.

Recoltarea sorgului pentru boabe se face când umiditatea boabelor ajunge la 15-16%.Sorgul zaharat se recoltează la coacerea în lapte, când tulpinile conţin maximum de zahăr. Se taie tulpinile, se îndepărtează frunzele şi inflorescenţa, se fac snopi şi se transportă la prelucrare.

LUPINUL

Speciile anuale cultivate necesita o temperatura minima de germinatie de 4 - 5°C, optima de circa 25°C si maxima de 38°C. Lupinul alb, la 3°C, incepe germinatia dupa 14-15 zile; la 6 - 9°C dupa 4 zile, iar la 24°C dupa 2 zile, ritmul germinatiei fiind dependent de temperatura (L. MUNTEAN, 1971).

Rasarirea lupinului este epigeica. Dupa rasarire intervine stadiul de 'rozeta', care este mai scurt la lupinul alb (doua saptamani), ceva mai lung la lupinul albastru (trei saptamani) si de circa cinci saptamani la lupinul galben.

Radacina este de tipul I, patrunde in sol pana la 180 cm (lupinul galben), 200 cm (lupinul alb), insa peste 50% din radacini se gasesc in stratul de la 0 - 20 cm. Nodozitatile sunt mari, dispuse mai mult pe radacina principala, in zona coletului. Bacteria specifica: Rhyzobium lupini se dezvolta la o reactie a solului usor acida pana la acida. Radacina are o mare capacitate de absorbtie a apei si de utilizare a elementelor greu solubile.

Tulpina este cilindrica, - fistuloasa, cu inaltimea de 60 - 150 cm la lupinul alb, 50 - 120 cm la lupinul galben si albastru, avand cresterea terminala. Formele anuale ramifica, Ia inceputul infloritului, de sub racemul tulpinii, iar cele perene de la baza tulpinii.

Frunzele sunt palmat compuse, cu 5 - 9 foliole alungit-ovale la lupinul alb, lat-lanceolate la lupinul galben si liniar-lanceolate la lupinul albastru.

Florile sunt dispuse in raceme terminale, in varful tulpinii principale si al ramificatiilor, avand culoarea alba-fildesie sau albastruie la lupinul alb; galbena-aurie si dispuse sub forma de verticile la lupinul galben si culori diferite (albastre, roze, violete) la lupinul albastru, inflorirea incepe de Ia baza racemului tulpinii principale si continua cu cele de pe ramificatii. Polenizarea este autogama la lupinul alb si cel albastru si, in buna masura, alogama la lupinul galben si peren. Desi s-a dovedit ca toate florile racemului sunt la fel de fertile, ca si la alte leguminoase, o mare parte din flori nu leaga din cauze fiziologice si datorita conditiilor de clima la inflorire. De pilda, la lupinul alb se formeaza 50 - 60 flori din care aproape jumatate sunt pe racemul tulpinii principale, iar celelalte pe ramificatii, din care leaga 8-10 pastai (circa 16% din flori), 4-5 fiind pe racemul principal, iar celelalte sunt situate in special pe primele ramificatii de ordinul intai ale tulpinii (L, MUNTEAN, 1971).

Pastaile sunt galbene, drepte, cu 4 - 8 seminte si indehiscente la lupinul alb; brune-inchis, paroase, usor curbate, cu 4 - 5 seminte si dehiscente la lupinul galben; brune, drepte, cu 4 - 7 seminte la lupinul albastru.

Semintele sunt albe cu nuante roz si MMB de 300 - 400 g la lupinul alb; marmorate pe fond albicios, cu MMB de 100 - 180 g la lupinul galben; marmorate pe fond inchis, cu MMB de 150 - 200 g la lupinul albastru si brune-marmorate, cu MMB de 20 - 25 g la lupinul peren.

Perioada de vegetatie este de 120 - 140 zile la lupinul alb, 110 - 130 zile la lupinul galben, 120 - 140 zile la lupinul albastru si 70 - 75 zile la lupinul peren (la aceasta specie o cultura dureaza 8-10 ani)

1.6. Cerinte fata de clima si sol

Cerintele termice ale lupinului sunt moderate, fiind ceva mai mari la lupinul alb decat la cel galben si albastru. Se poate cultiva pentru productia de boabe pana la latitudinea nordica de 52° lupinul alb, 55° lupinul galben si 58° lupinul albastru. Pentru masa verde toate trei speciile se pot cultiva pana la 60° latitudine nordica. Ca latitudine sudica, lupinul merge pana la 30 - 35° in Africa si 35 - 40° in Australia. Ca plantula suporta geruri de -2°C - -5°C, mai rezistent fiind lupinul albastru. Spre maturitate suporta -6°C lupinul alb, -7°C lupinul galben si -9°C lupinul albastru, iar formele perene chiar mai mult.

Suma de grade este de 1.800 - 1.900°C la lupinul galben, aceeasi la lupinul albastru si ceva mai mare la lupinul alb.

Lupinul este, in general, rezistent la seceta. Cel mai rezistent este lupinul galben, mai putin rezistent lupinul albastru, iar lupinul alb „cere” o primavara umeda si calduroasa, apoi rezista bine la seceta.

Cat priveste lumina, speciile anuale sunt de zi lunga. Lupinul alb reactioneaza mai putin la lungimea zilei decat cel galben si albastru.

Cerintele lupinului fata de sol sunt relativ reduse, datorita dezvoltarii sistemului radicular (chiar peste 2 m), a puterii mari de solubilizare a fosforului si a altor elemente din combinatii greu solubile pentru alte plante. Lupinul valorifica solurile cu reactie acida si cele nisipoase.

1 7. Zone ecologice

Lupinul alb da rezultate bune in zona solurilor brune si brune podzolite din Transilvania, brun-roscate din Muntenia, zone in care a realizat productii mai mari decat alte leguminoase, precum si pe nisipurile Olteniei. Lupinul galben valorifica bine solurile nisipoase din nord-vestul Transilvaniei, iar lupinul albastru solurile podzolice din zonele mai racoroase.

2.1. Rotatie

Lupinul nu este pretentios fata de planta premergatoare, putandu-se cultiva dupa orice planta si se autosuporta un numar mare de ani. Se evidentiaza cazuri cand s-a cultivat 25 ani in monocultura, fara mari neajunsuri. Lupinul nu trebuie sa revina dupa alte leguminoase, nici dupa el insusi, deoarece sunt multe alte plante care valorifica bine efectul favorabil al acestei culturi ca premergatoare. Dupa lupin se pot cultiva toate plantele, cu exceptia, desigur, a altor leguminoase, din considerentele cunoscute.

Ca ingrasamant verde, lupinul se poate cultiva ca planta principala sau ca a doua cultura in miristea unei plante care elibereaza terenul timpuriu.

2.2. Fertilizare

Pentru 100 kg seminte, plus paiele respective, lupinul extrage circa 6,5 kg N; 2,0 kg P2O5; 3,8 kg K2O; 1,8 kg CaO etc. Din aceste elemente, 45% K si 35% P sunt absorbite pana la inflorirea racemului principal, iar pana la inflorirea racemelor laterale plantele preiau 80% potasiu si 70% fosfor.

Dozele indicate la lupin sunt: 30 - 60 kg/ha P2O5 si 60 - 90 kg/ha K2O. S-a constatat ca fosforul si potasiul stimuleaza, iar azotul inhiba formarea nodozitatilor la lupin, ca si la alte leguminoase.

Microelementele Mo, Cu, B, Co influenteaza favorabil biochimismul plantelor de lupin, contribuind la sporirea cantitatii de azot fixat. Ca mod de aplicare se recomanda fie imbibitia semintelor, fie stropiri pe planta, dar cea mai economica metoda este aplicarea lor in amestec cu in gras aminte le de baza. fosfatice si potasice.

Efectul inocularii semintelor cu Rhizobium lupini este foarte bun pe terenurile in care nu s-a cultivat lupin. Reactia la inoculare este dependenta de tulpina bacteriana si de soi. Din determinarile efectuate la U.S.A.M.V. Cluj-Napoca, rezultate mai bune s-au obtinut cu tulpina bacteriana LP-16

2.3. Lucrarile solului

Sunt cele aratate la plantele semanate in prima urgenta. Daca se seamana in miriste, lucrarile de pregatire se fac imediat dupa recoltarea plantei premergatoare cu polidiscul in agregat cu grapa, afanand solul la 12 -15 cm.

2.4. Samanta si semanatul

Samanta trebuie sa aiba peste 96% puritate si peste 80% germinatie. Se va face corect tratamentul cu nitragin, dupa instructiunile care insotesc preparatele. Semanatul trebuie facut la desprimavarare, avand in vedere cerintele mari fata de apa si mai reduse la temperatura (3-4°C).

Ca a doua cultura (in miriste), lupinul trebuie semanat cat mai timpuriu posibil, imediat dupa recoltarea plantei premergatoare. Dupa cereale timpurii, daca precipitatiile sunt suficiente (sau in sol irigat), lupinul realizeaza o productie de peste 20 t/ha masa verde.

Densitatea la semanat pentru productia de samanta este: la lupinul alb de 50 - 60 boabe/m2, pentru lupinul galben si albastru 70 - 80 boabe/m2, iar pentru lupinul peren circa 150 boabe/m2.

Distanta de semanat depinde de scopul culturii si modul de intretinere.

Pe terenuri cu grad de imburuienare mai redus, sau in cazul combaterii buruienilor pe cale chimica, lupinul se poate semana in randuri dese (15 cm), pentru o repartizare mai judicioasa a plantelor, pentru simplificarea tehnicii de cultura (renuntandu-se la prasile) si realizarea unei uniformizari a maturarii. Pe soluri mai imburuienate, lupinul se insamanteaza in benzi la 25 cm intre randurile apropiate si 60 - 70 cm intre benzi, sau in randuri simple, distantate la 60 cm, pentru a se putea prasi.

Pentru masa verde, lupinul se insamanteaza la distante de 15 - 20 cm intre randuri, facandu-se o suplimentare a densitatii cu 25 - 30% fata de cea de la productia de boabe.

Adancimea de semanat, la speciile anuale, este de 3 - 4 cm pe solurile lutoase, de 5 - 6 cm pe cele mai usoare, iar la lupinul peren de circa 2 cm.

Cantitatea de samanta la hectar, la densitatile aratate, pentru productia de samanta este de: 200 - 240 kg/ha la lupinul alb, 100 - 130 kg/ha la lupinul galben, 130 - 160 kg/ha la lupinul albastru, 20 - 40 kg/ha

la lupinul peren, iar pentru productia de masa-verde (furaj sau ingrasamant verde) cantitatile se maresc cu 25 -30%.

2.5. Lucrarile de ingrijire

Constau in distrugerea crustei solului cu grapa, cu sapa rotativa, inainte de rasarire si pana ce plantele au 8 - 10 cm, cand se combat si buruienile in curs de aparitie. La culturile semanate rar se executa 2-3 prasile mecanice intre randuri.

Combaterea chimica a buruienilor se face cu erbicidele Triflurom (4-5 l/ha), Eptam 6 E (6 - 8 l/ha) sau Balan (6-8 l/ha) incorporate o data cu pregatirea patului germinativ. Dupa rasarirea lupinului se poate aplica Dikotex (3-4 l/ha) + Fusilade (1,5-21/ha).

2.6. Recoltare

Maturarea lupinului este neuniforma, ca si a celorlalte leguminoase. Recoltarea se face cand pastaile racemului tulpinii principale ajung la maturitate.

Recoltarea se face fie in doua etape (secerat si la 4 - 6 zile treieratul), fie direct cu combina. Recoltarea direct cu combina este posibila la lupin, deoarece are tulpina erecta pana la maturitate si inflorescentele dispuse terminal. La lupinul alb pericolul de scuturare este minim, avand pastaile nedehiscente. O atentie deosebita trebuie sa se acorde lupinului galben, care are pastaile dehiscente la maturitate.

Pentru ingrasamant verde lupinul se incorporeaza in sol la formarea pastailor, dupa taierea cu combinele de siloz sau dupa tavalugire, caz in care nu infunda plugul, in cultura a doua (in miriste) lupinul se incorporeaza, numai la venirea primelor ingheturi, daca urmeaza dupa el culturi de primavara. Pentru cereale de toamna folosirea lupinului ca ingrasamant verde in cultura a doua merge numai dupa premergatoare foarte timpurii (iunie), iar incorporarea masei verzi trebuie tacuta cu doua saptamani inaintea semanatului graului.

Lupinul realizeaza productii de 20 - 30 q/ha boabe, mai productiv fiind lupinul alb. Productia de masa verde la ha este de 25 - 60 t, in functie de specia de lupin, de sol si de tehnologia de cultivare (in cultura succesiva sau ca planta principala).

LUCERNA

Rădăcina lucernei este pivotantă, profundă, (poate   ajunge   la    2m adncime   in   sol)   fapt ce   explică rezistenţa deosebită la secetă.

In  primul  an  de  vegetaţie  se formează aproape intreaga masă de rădăcini.   Pe   rădăcini   se  

formează nodozităţi,   ca   urmare   a   simbiozei lucernei cu bacteriile de tip Rhizobium meliloti.

Frunzele sunt formate din trei foliole obovate sau lanceolate, dinţate, in   treimea   superioară,  

foliola   din mijloc  are  peţiolul  mai  lung  dect celelalte două laterale.

Florile de culoare violacee la specia Medicago sativa galben inchis, la Medicago falcata pestriţă

(verzui- violacee) la Medicago varia sunt grupate in raceme axilare prelungite. 

Fructul  este  o  păstaie  polispermă,  glabră, răsucită.  Caracteristicile  seminţelor:  reniforme,

culoare galben- verzuie, cu luciu slab. 

Sistematică şi soiuri Genul Medicago face parte din familia Fabaceae, subfamilia Papilononoidae,

tribul Trifolieae. Lucerna   cultivată     (Medicago sativa L.) . In ţara noastră s-au realizat numeroase

souri de lucernă: 

Fundulea 652 primul soi creat in Romnia;   Luxin,   Luteţia,   Gloria, Triumf, Adonis, Topaz, Selena,

Sigma, Magnat 

Cerinţe  faţă  de  factorii  de vegetaţie

Temperatura  minimă  de germinaţie a seminţelor este de 1oC, iar cea maximă de 37oC. 

In  cazul  lucernei  semănate primăvara, temperaturile mai mici de  -5oC  pot  distruge  in  totalitate

tinerele plante. 

Plantele  tinere  de  lucernă, acoperite cu zăpadă, pot rezista la temperaturi de pnă la -40 grade C.

In general lucerna, realizează cele mai mari producţii  in  zonele  unde  suma  anuală  a

precipitaţiilor este de 550-600 mm şi cu o repartizare  uniformă  a  acestora  in  timpul perioadei de

vegetaţie. 

Faţă de sol  lucerna are cerinţe foarte ridicate. 

Cultivarea   lucernei   se   face   numai   pe solurile cu reacţie neutră-slab alcalină in limite de pH

6,2- 7,4.

Zonele de cultură

Zona   foarte   favorabilă: 

cuprinde    zona    solurilor cernoziomice intlnite in Campia Dunării, Dobrogea sudul şi vestul

Moldovei, centrul Campiei Transilvaniei,   centrul   şi   estul Campiei Banatului. 

Zona    cu    favorabilitate medie  cuprinde:  

zona  solurilor aluvionare din luncile principalelor ruri (Oltull, Mureşul, Prutul, Jiul, Siretul); zona

cernoziomurilor slab sărăturate din nord-estul Campiei Bărăganului şi in Campia Banatului;   zona  

solurilor   brun-roşcate   din   nordul   Campiei Romane, centrul    Moldovei, Centrul  Transilvaniei, 

Campia  de Vest. 

Zona    cu    favorabilitate scăzută  cuprinde zonele cu soluri brune din Oltenia şi Muntenia, in nordul

şi estul Campiei Transilvaniei   şi   in   nord-vestul Campiei de vest.

Tehnologia de cultură Rotaţia 

In cazul semănatului in perioada vară-toamnă cele mai bune premergătoare sunt culturile care

eliberează terenul pană la sfarşitul lunii iulie, cum sunt: cerealele de toamnă (grul, orzul, secara),

cartoful timpuriu. 

Lucerna semănată primăvara poate fi cultivată atat după cerealele de toamnă şi primăvară, cat şi

după unele prăşitoare: porumb, floarea- soarelui. 

De asemenea nu se recomandă semănatul lucernei după ea insăşi timp de o perioadă de 4-6 ani.

Acest interval de timp se datorează fenomenului de oboseala solului. 

Lucerna este considerată o bună plantă postmergătoare pentru majoritatea culturilor anuale:

structurează solul, prin dezvoltarea microorganismelor simbionte de fixare a azotului atmosferic.

Lucrările solului 

Nivelarea se execută vara sau toamna, după o prelucrare a solului, in prealabil cu grapa cu discuri.

Această lucrare se efectuează, de regulă la 3-4 ani, cu 2-3 săptămani inainte de pregătirea patului

germinativ. 

Adancimea de arat este de 23-25 cm şi calendaristic se execută pană la 25 octombrie pentru

lucerna semănată primăvara şi 1 august pentru lucerna semănată la sfarşitul verii. 

Inainte de semănat, pregătirea patului germinativ pentru lucerna semănată primăvara se face din

toamnă cu grapa cu discuri in agregat cu grapa cu colţi. In cazul unui sol bulgăros se foloseşte

combinatorul. 

Pentru a  se  asigura o bună răsărire a plantelor şi ct mai uniformă se recomandă efectuarea

tăvălugirii terenului inainte de semănat, de regulă cu tăvălugul inelar. 

IARBA DE SUDAN – Sorghum sudanense Stapf

1. Importanţa furajeră

Originea acestei specii se află în regiunile din Africa Tropicală, respectiv Podişul Sudanului, de unde s-a răspândit în zona temperată, din emisfera nordică şi sudică.

Introducerea ierbii de Sudan în structura plantelor furajere se datoreşte următoarelor însuşiri:

● rezistenţă deosebită la temperaturile ridicate din timpul vegetaţiei şi la secetă;

● productivitate ridicată şi capacitate mare de regenerare, realizând 3-4 recolte în timpul perioadei de vegetaţie;

● în hrana animalelor se foloseşte sub formă de masă verde proaspătă, fân, semisiloz sau siloz;

● este considerată o specie importantă în conveierul verde din zonele secetoase, asigurând furajul necesar pe o perioadă lungă de timp;

● rezistă la păşunat, de aceea poate fi valorificată direct de către animale printr-un păşunat raţional;

● valoarea nutritivă a furajului este ridicată: fânul conţine în medie, 11% proteină, 3 % grăsimi, 26 % celuloză.

2. Însuşiri morfologice şi fiziologice

Sistemul radicular este fasciculat, puternic ramificat şi profund, ajungând la peste 2 m adâncime în sol, ceea ce explică rezistenţa deosebită la secetă.

Tulpinile, formate din noduri şi internoduri, ajung la maturitate la peste 2 m înălţime, iar frunzele lanceolate au o poziţie alternă pe tulpină.

Inflorescenţa este un panicul dens, aşezată la extremitatea tulpinii, formate din spiculeţe uniflore grupate câte trei.

Fructul este o cariopsă ovoidală, acoperită de palee şi glume. La maturitate coacerea boabelor este neuniformă.

3. Sistematică şi soiuri

Iarba de Sudan face parte din familia Gramineae, genul Sorghum, specia Sorhum sudanense Stapf., secţia Arundinacea, cu două serii: spontanea şi sativa. Seria sativa include numeroase specii cultivate (pentru furaj, boabe şi mături), caracterizate prin inflorescenţe cu

densitate variabilă, cu spiculeţe sesile, persistente la maturitate, fapt ce înlătură pierderile prin scuturare.

În ţara noastră se cultivă soiurile Sirius şi Sonet, create la ICCPT Fundulea.

4. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Face parte din grupa plantelor care are nevoie de multă căldură, fiind o plantă termofilă, având constanta termică de 2500-3200ºC. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 12-13ºC, iar în timpul vegetaţiei, temperatura optimă de creştere a plantelor este cuprinsă între 25-30ºC. În acest interval de temperatură plantele au un ritm de creştere de 7-9 cm/zi.

Rezistenţa la secetă foarte ridicată este dată de sistemul radicular profund, prin care apa este absorbită de la mari adâncimi, şi de aparatul foliar care, în orele calde ale zilei, elimină cantităţi scăzute de apă. În aceste condiţii, pentru realizarea unui kilogram de substanţă uscată, iarba de Sudan consumă cca. 270 l apă, cu 30 – 40% mai puţin decâtporumbul pentru siloz.

Iarba de Sudan, ca şi sorgul, este o plantă de zi scurtă şi reacţionează puternic la termoperioadă.

Nu are pretenţii deosebite faţă de sol, valorificând atât solurile uşoare cât şi grele, cu ph-ul cuprins între 4,5-8,5.

5. Zonele de cultivare

Cele mai favorabile zone pentru cultivarea ierbii de Sudan sunt zonele cu soluri cernoziomice cambice situate în Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei şi Câmpia Banatului, unde cantitatea anuală de precipitaţii este de 450-550 mm, iar temperatura medie anuală de peste 10ºC.

Iarba de Suda poate fi cultivată şi în celelalte zone agricole, unde perioada de secetă din timpul verii este de lungă durată.

6. Tehnologia de cultivare

Rotaţia

Iarba de Sudan nu are exigenţe deosebite faţă de planta premergătoare. Dintre premergătoarele cele mai bune, leguminoasele anuale şi cerealele de toamnă eliberează terenul la mijlocul vremii şi permit o acumulare mai mare de apă şi de azot până la semănatul ierbii de Sudan.

La rândul său, iarba de Sudan este o slabă premergătoare pentru aproape toate culturile, deoarece  solul în care s-a cultivat rămâne cu un deficit mare de apă şi în elemente nutritive, mai ales în azot. Porumbul pentru boabe sau pentru furaj poate fi cultivat după iarba de Sudan.

Lucrările solului.

Sistemul radicular foarte dezvoltat impune acordarea unei importanţe mai mari lucrărilor solului, asemănătoare cu cele ale porumbului, având ca scop acumularea în sol a unor cantităţi mari de apă, o descompunere totală a resturilor vegetale şi stimularea activităţii microbiene din sol.

Lucrarea de arat se efectuează toamna cu plugurile în agregat cu grapa stelată, la adâncimi de 20-22 cm pe solurile uşoare şi 23-25 cm pe solurile grele.

Înainte de semănat pregătirea patului germinativ se execută cu grapa cu discuri, la adâncimea de 8-10 cm.

Fertilizarea.

Iarba de Sudan este o plantă mare consumatoare de azot şi potasiu, dar consumă cantităţi moderate de fosfor. Astfel, la o producţie de 10 t/ha S.U., exportă din sol: N 160-170, P60-70, K280-300, Ca90—100 (MOGA şi colab., 1996).

Din cercetările efectuate se consideră că doza eficientă economic este de N 100-120, la care 1 kg de substanţă activă realizează 20-22 kg de substanţă uscată. Din această doză jumătate se aplică înainte de semănat, iar cealaltă jumătate după prima cosire, pentru realizarea mai multor recolte în timpul perioadei de vegetaţie.

În cazul fertilizării cu fosfor se recomandă aplicarea unei doze de P50-60 pe cernoziomuri şi soluri aluvionare şi P60-70pe soluri brune.

Iarba de Sudan foloseşte eficient efectul remanent al aplicării gunoiului de grajd la plantele premergătoare, mai ales în anul al doilea de la aplicare. Când  iarba de Sudan urmează a fi cultivată după premergătoare care au fost fertilizate cu gunoi de grajd în doze de 30-40 t/ha, în regim neirigat şi 50-60 t/ha în regim irigat, nu se mai recomandă folosirea îngrăşămintelor cu azot.

Sămânţa şi semănatul.

Epoca optimă de semănat se stabileşte în funcţie de temperatura da la nivelul adâncimii de încorporare a seminţelor, care la iarba de Sudan este de 10-120C. Din punct de vedere calendaristic, în zonele de câmpie se seamănă spre sfârşitul lunii aprilie, iar în celelalte zone la începutul lunii mai.

La semănat se va folosi o sămânţă de calitate care să îndeplinească câteva cerinţe minime: puritatea de 97% şi germinaţia de peste 75% şi să fie lipsită de seminţe de costrei (Sorghum halepense).

Pentru producerea de masă verde sau fân, iarba de Sudan se seamănă cu o normă de 30-35 kg/ha, la o densitate de 600-700 plante/m2 şi 12,5 cm între rânduri.

Cultura pentru siloz sau pentru boabe se seamănă cu o normă de 15-20 kg/ha, la o densitate de 150-200 plante/m2 şi 50-60 cm între rânduri.

Adâncimea de semănat este de 3-4 cm.

În anii secetoşi se recomandă tăvălugitul terenului după semănat, pentru punerea seminţelor în contact cu solul.

Lucrări de întreţinere.

Ritmul lent de creştere după răsărirea plantelor conduce la o îmburuienare, în anumiţi ani, a culturii de iarbă de Sudan. În acest caz, la sfârşitul fazei de înfrăţire – începutul alungirii lăstarilor, se recomandă combaterea chimică a buruienilor dicotiledonate prin aplicarea erbicidului SDMA, în doză de 1,5-1,7 l/ha. În urma acestui tratament plantele au o creştere intensă, buruienile care răsar ulterior sunt stânjenite puternic şi erbicidarea nu mai este necesară nici la ciclurile următoare de producţie.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face ca la sorg.

În condiţii de irigare, iarba de Sudan realizează producţii mari, numai dacă aceasta se efectuează, cu norme de udare de 500-600 m3/ha apă, la 8-10 zile după recoltarea plantelor, când vegetaţia s-a refăcut.

Recoltarea şi conservarea.

Deşi între conţinutul în proteină brută şi celuloză brută există o relaţie inversă, în cazul ierbii de Sudan s-a constatat că deşi, în faze mai avansate de vegetaţie, conţinutul plantelor în celuloză brută a crescut, gradul de consumabilitate a continuat să se menţină ridicat. Acest fapt se explică prin acumularea unor cantităţi mai scăzute de lignină.

În comparaţie cu sorgul, iarba de Sudan acumulează cantităţi mai mici de săruri ale acidului cianhidric. În acest sens, cercetările efectuate la ICCPT Fundulea au arătat că în faze foarte timpurii de dezvoltare a plantelor, conţinutul de acid cianhidric are valori mai mici de 30 mg/100g S.U:, neexistând pericolul intoxicaţiei cu această substanţă la rumegătoare (MOGA şi colab., 1996).

În situaţia exploatării culturii pentru masă verde, recoltarea începe când plantele au 70-80 cm înălţime şi se continuă, timp de 20-22 zile, până la începutul înspicatului.

În condiţii de păşunat, acesta începe la înălţimea de 30-35 cm, iar intervalul de refacere a plantelor după păşunat, pentru o nouă recoltă, este de 24-26 zile.

Recoltarea pentru fân se face la apariţia paniculului, iar pentru însilozare la începutul formării boabelor.

În toate cazurile de valorificare, înălţimea de recoltare, de la nivelul solului, trebuie să fie de minimum 10 cm, pentru a stimula capacitatea de regenerare a plantelor.

Conservarea ierbii de Sudan prin însilozare se realizează în bune condiţii datorită conţinutului ridicat în zaharuri solubile (peste 20% din S.U.). În acest sens un siloz de bună calitate se produce când umiditatea plantelor însilozate este de 60-65%, iar conţinutul în S.U. de 35-40%. Pentru încadrarea în aceşti parametrii, plantele recoltate cu cositorile sau vindroverele se lasă în brazde timp de 24-48 ore, după care masa vegetală se toacă cât mai mărunt, se transportă la locul de însilozare, se tasează în straturi succesive şi în final se acoperă cu o folie de polietilenă de culoare închisă.

Producerea de seminţe se realizează în exclusivitate la prima coasă, iar recoltarea se face în două faze: tăierea plantelor cu vindroverul, la înălţimea de 40 cm de la sol, când 85-90% din seminţe au consistenţă tare şi sunt închise la culoare, lăsarea acestora în brazde pentru uscare, timp de 3-4 zile, după care treieratul se face cu combine echipate cu ridicător.

Producţii potenţiale.

În condiţii favorabile de cultură se pot realiza 30-40 t/ha masă verde, 8-10 t/ha fân şi 40-50 t/ha siloz.

Producţia pentru sămânţă variază între 1500-2000 kg/ha.