Liviu Maior

ALEXANDRU VAIDA-VOEVODîntre Belvedere si Versailles

»

(însemnări, memorii, scrisori)

ED ITUR A SINCRON

1993

Coperta : Horia Bogdan Brînzaş

723412

Copyright © Sincron Publishing House, 1993

ISBN 973-95714-1-7

Consilier editorial: Dr.Ing.Petru Brânzaş Corectura: AutorulCulegere computerizată : Carmen Ioana Popa

Angela Crişan Călin Florea Simona Fărcaş

Tehnoredactare computerizată : Ing.Corneliu Brânzaş

MOTTO: E greu a f i mai român decît românii f i mai împărătesc decît împăratul...

(Al. Vaida-Voevod, 1912)

Astfel noi nu avem să ne temem de democrafie pentru că democrafia ne poate da totul, dar nu poate lua nimic de la noi.

(Al. Vaida-Voevod, Gazeta Transilvaniei,

11/24 martie 1914)

BCU uj-Napoca

060 005 5037

INTRODUCERE

krintre paradoxurile istoriografiei române a ultimelor decenii se numără şi abandonarea genului biografic în

favoarea unor lucrări pretins “generale”, astfel că numeroase perso­nalităţi remarcabile ale trecutului nostru au rămas de domeniul istoriei “ascunse” sau “tăinuite”. Din şirul, destul de lung, al “uitaţilor”, am ales figura lui Alexandru Vaida Voevod, într-o încercare de reconstituire, de redare către circuitul istoriografie a personajului despre care şi azi se discută în contradictoriu. Am ales modalitatea, poate cea mai simplă, şianume publicarea memoriilor sau însemnărilor sale, oferindu-i şansa de a-şi povesti singur episoade ale vieţii sale atît de frămîntate.

Personalitate remarcabilă în epocă, Vaida s-a distins prin calită­ţile sale de politician în adevăratul sens al cuvîntului. Abil, cu o inteli­genţă aparte, sensibil la fenomenul politic contemporan dar, în acelaşi timp, vizionar, Vaida trebuie, înainte de toate, judecat acordîndu-i-se circumstanţele vremurilor prin care a trecut. “Lumea” sa a fost plină de frămîntări, convulsii sociale şi politice, el găsindu-se totdeauna în mie­zul fierbinte al lucrurilor. Primul război mondial, colapsul imperiului austro-ungar, făurirea României Mari, apoi, a doua conflagraţie mon­dială, “bolşevizarea” centrului şi răsăritului Europei etc. sînt reperele cardinale ce îi marchează viaţa în totalitatea ipostazelor ei.

Este vorba de o dublă reconstituire: prima - a personalităţii sale într-o schiţă biografică, căutînd să oferim cititorului pasionat al cărţii de istorie datele semnificative, coordonatele acţiunii politice, să subli­niem europenismul său etc. Cea de a doua se referă la refacerea, la

5

punerea într-o ordine cronologică a însemnărilor sale, disparate, cu lacune sau repetiţii. Cauzele rezidă în lipsurile istoriografiei noastre preocupată în majoritatea cazurilor de acele personalităţi ale trecutului socotite “imaculate” din punctul de vedere al istoriei oficiale, după criteriile foştilor “diriguitori politici” ai scrisului istoric. Cum Vaida nu se încadra în tiparele binecunoscute, specialiştii nu au avut curajul sau mai bine spus nu au riscat elaborarea unei biografii amputate de raţiuni­le deja precizate. Astfel, o personalitate de talia sa a rămas uitată în dosarele istoriei, fiind cunoscută doar prin menţiunile, fără prea multe detalii, din studiile şi monografiile consacrate unirii de la 1 Decembrie sau a perioadei cînd s-a aflat la cîrma ţării în calitate de prim-ministru. Ce e drept, nici istoriografia interbelică nu a fost prea darnică cu el. Acestea sînt motivele pentru care, în mod paradoxal, de la bun început, încercarea noastră s-a lovit de multe dificultăţi determinate de lipsa unor studii şi articole de natură biografică, bazate pe criterii ştiinţifice. In epocă, Vaida a fost celebrat de către contemporanii săi, mai cu seama de către instituţia politică de care se leagă organic numele lui - Partidul Naţional Român - devenit, după 1926, P.N.Ţ. Cu toate acestea nu a beneficiat de un biograf, singurele informaţii capabile să intre în discuţie provin din articole, interviuri, jubileuri, discursuri politice apărute în presă, cu deosebire în paginile “Patriei”, ziarul organizaţiei ardelene a P.N.Ţ, ce apărea la Cluj. Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile după al doilea război mondial. După cum se ştie, Vaida nu a revenit pe arena vieţii politice. A stat deoparte intuind, probabil, ceea ce avea să urmeze, preferind tăcerea. Cu toate încercările sale de a evita discuţiile publice, nu au lipsit articolele din presa vremii, de stînga sau comunistă, prin care a fost incriminat pentru rolul său politic interbelic. Arestarea la Timişoara , în 1945, a fiului său, a prilejuit “Luptătorului bănăţean" publicarea articolului “Călăul a fost arestat”, autorul punînd în discuţie şi persoana lui Alexandru Vaida Voevod. Chiar şi George Călinescu nu a scăpat ocazia de a-1 incrimina în articolul “O eminenţa cenuşie” apărut în “Naţiunea” la sflrşitul anului 1946. Bineînţeles, şirul unor asemenea atacuri publice este cu mult mai numeros. Desigur, o parte din afirma­ţiile cuprinse în ele conţin şi o doză de adevăr, mai cu seamă referirile la perioada de după 1933. Nici progermanismul său nu a scăpat autorilor de articole, dar nici unul dintre ei nu a relevat rolul său în mişcarea naţională, contribuţia sa excepţională la făurirea României Mari.

De la articole de ziar au urmat apoi “înmormîntarea” sa prin scrisul istoric. Istoriografia cu tentă stalinistă a ignorat în întregime activitatea sa politică de pînă la 1918, contribuţia lui Vaida la înfăp­

6

tuirea şi apoi recunoaşterea pe plan internaţional a statului naţional unitar român. A fost considerat ca unul din liderii extremei drepte, “un naţionalist burghez”, “reacţionar”, “şovin” etc. excelînd din acest punct de vedere Miron Constantinescu în studiul său apărut în “Nouvelles Etudes d’Histoire” (1965). Tonul şi aprecierile autorului l-au catalogat pe Vaida cu o asprime descurajantă pentru toţi cei care ar fi dorit să-i studieze viaţa şi activitatea. “Prohabsburgic” şi “progerman”, “anti­naţional” pentru că a susţinut teza federalistă etc. Vaida a intrat în categoria personalităţilor interzise, a acelora dintre politicienii români cărora multă vreme li s-a prezentat doar faţa “întunecată”, fără nici o apreciere a rolului şi contextului în care viaţa lor s-a derulat. Doar în afara României au fost publicate două lucrări de mai mare întindere consacrate relaţiilor sale cu cercul de la Belvedere. Prima dintre ele, luată în ordine cronologică, reprezintă un interviu din anii războiului (1941) oferit lui Georg Franz şi apărut abia în 1953 în “Siidostfor- schungen” (Miinchen). Este o relatare asupra primirii lui Vaida în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, însoţită de scurte caracterizări ale personajelor pe care le-a întîlnit pe durata relaţiilor sale cu Viena. Mai mult ca sigur, Vaida a revenit detaliind momentul respectiv cît şi aprecierile sale relative la contactele avute în acea vreme. Materialul apărut în prestigioasa revistă muncheneză are multe lipsuri şi o frag­mentare ce lasă la un moment dat impresia unui lucru neterminat.

A doua şi cea mai importantă este cartea lui Keith Hitchins The Nationality Problem in Austria-Hungary. The Reports of Alexander Vaida Voevod to Archiduce Franz Ferdinand chancellery, Leiden, E.I. Brill, 1974, lucrare ce reprezintă corespondenţa trimisă de Vaida can­celariei moştenitorului. Ea cuprinde un material de referinţă de o mare valoare pentru istoria mişcării naţionale româneşti, cartea respectivă intrînd de mult în circuitul istoriografie european. în rest, despre o bibliografie Vaida mare lucru nu se poate spune. Ce e drept, în ultimii ani a fost menţionat în lucrările consacrate luptei pentru unitate na­ţională, dar şi în aceste cazuri în înşiruirile de nume, astfel că deficitul istoriografie faţă de memoria lui Vaida a rămas pînă în zilele noastre situat la acelaşi nivel.

Dar să vedem în continuare cum l-au judecat contemporanii săi pe Vaida, atît în perioada de pînă la 1 Decembrie 1918, cît şi după.

Alexandru Vaida Voevod a fost una din personalităţile cele mai controversate în epocă. Pînă la 1918, odată cu începuturile carierei sale parlamentare în Austro-Ungaria (1906), s-a distins prin curajul său dovedit în confruntările politice cu reprezentanţii partidelor de gu-

7

vernămînt maghiare. Caracterizat în 1907 de Robert Seton-Watson, odată cu ascensiunea şi popularitatea sa în opinia publică din întreaga monarhie, Vaida era: “un inamic periculos, care ştia să folosească ascuţişul cuvîntului. Un inamic periculos, dar un prieten bun. Foarte ambiţios, apt de a fi arogant, dar fără reproş din punctul de vedere al onoarei.” ^ Dezbaterile din parlamentul ungar confirmă întrutotul caracterizarea lui Seton-Watson, valabilitatea ei păstrîndu-se pînă la sfîrşitul vieţii. Dialogurile aspre purtate pe băncile parlamentului în special cu Istvăn Tisza, A. Apponyi şi I. Andrâssy jr. etc., afirmarea fără teamă a drepturilor naţiunii române au dus la evacuarea sa cu forţa din sala de şedinţe. Curajul In exprimarea opţiunilor sale politice a de­clanşat o puternică campanie de presă împotriva sa. La ea s-au asociat, mai tîrziu, ziarele româneşti partizane ale grupării tinerilor “oţeliţi”. Motivul îl constituia legătura şi mai cu seamă credinţa sa în Viena, în sprijinul arhiducelui Franz Ferdinand, în care a văzut o pavăză în calea politicii agresive a guvernelor maghiare. Polemica a depăşit repede limitele decenţei, degenerînd în atacuri la persoană, aşa cum de multe ori s-a întîmplat în viaţa politică românească. Disputele acelor ani (1909-1912) au continuat şi după 1918, autorii fiind în general aceiaşi. Vaida Voevod a suportat în România interbelică violenţa de limbaj a presei, a fost obligat să polemizeze în jurul unor chestiuni personale sau politice ce datau din perioada de pînă la 1918. Fiind angajat politiceşte, prim-ministru sau ministru, adversarii politici, în atmosfera de după Marea Unire, trec la atacuri menite să pună în discuţie credibilitatea sa ca om politic, fiind considerat un politician “pătat” datorită relaţiilor sale cu anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul prezumtiv la tronul imperiului austro-ungar. Bănuiala, născută din ignoranţă, a constituit fundalul atacurilor la persoană amplificate după publicarea memoriilor unor contemporani ai săi, colaboratori ai arhiducelui, nu­mele lui Vaida nelipsind din paginile lor. 2-*

Chiar dacă lucrurile ar fi stat aşa cum “detractorii” au căutat să le acrediteze, Alexandru Vaida Voevod a fost un politician, ca de altfel marea m ajoritate în im periul m ultinaţional, căruia sfîrşitul Habsburgilor, este cazul să o recunoaştem odată, nu i se părea prea apropiat. De-a lungul istoriei marile imperii au pierdut războaie, au cunoscut insuccese politice pe plan intern sau internaţional dar n-au dispărut instantaneu, aşa cum avea să se întîmple la sfîrşitul primului război mondial. întotdeauna, noi, contemporanii, căutăm să îi judecăm pe înaintaşii noştri prin prisma unor scheme aprioric construite, să-i trecem printr-o schemă de gîndire ancorată în actualitatea pe care noi

8

o trăim şi nu a contextului istoric în care personajul discutat a activat.Dar pentru a ilustra modul cum Alexandru Vaida Voevod a fost

reprezentat în ziarele şi revistele din epocă chiar de către unii istorici contemporani cu el, lăsînd să plutească în jurul său suspiciunea, neîncre­derea, vă prezentăm cîteva din piesele numeroase ale dosarului său. Silviu Dragomir, cunoscut pentru aportul său istoriografie remarcabil, cit şi pentru implicarea sa politică în mişcarea naţională, după război s-a raliat adversarilor lui Vaida, lansînd un atac violent, acuzator la adresa sa.

în revista “Ţara noastră”, la începutul anului 1928, Dragomir a publicat un ciclu de trei articole intitulate “Un proces istoric","In la­boratorul lui Francisc Ferdinand“ şi "Eu românul habsburgic“. După cum lesne se poate vedea din titluri, obiectivul lor era determinat de relaţiile lui Vaida cu arhiducele. Deşi autorul lor recunoaşte că la nivelul condu­cerii mişcării naţionale erau ştiute legăturile lui cu Francisc Ferdinand au fost considerate ca o parte a tacticii adoptate de P.N.R. ’’bătrînii noştri păstrau încă lealitatea faţă de Casa domnitoare. Dar această lealitate era o tactică momentană, dictată de împrejurări, era o metodă de luptă, iar nu ţelul final al politicii româneşti din Ardeal. ' Observa­ţia sa este în concordanţă cu realitatea şi deşi Vaida gîndea la fel, încadrîndu-se în afirmaţiile lui Dragomir, acesta însă foloseşte articole din presa vremii pentru a demonstra contrariul. într-un ziar din Bucureşti, la cîteva zile după izbucnirea primului război mondial, Vaida s-a pronunţat categoric împotriva Rusiei şi a eventualităţii angajării României în conflictul militar de partea imperiului ţarist. Reproducînd numai acele pasaje din amintitul articol ce confirmau prezumţiile, Dragomir a lăsat la o parte fragmentul în care Vaida îşi justifica poziţia sa: “Nu mă încumetez să dau sfaturi României sau să fac preziceri, dar cred că e în interesul întregii românimi salvarea românilor basarabeni care chiar în împrejurările de azi sînt iremediabil pierduţi şi vor fi cu atît mai mult în cazul unui triumf al Rusiei. Dimpotrivă, românii din împă­răţia habsburgică sînt destul de tari spre a-şi apăra ei însuşi existenţa lor naţională în sinul monarhiei.” 4) Afirmaţiile lui Vaida în contextul epocii, modul său de a gîndi erau departe de a putea fi considerate “antinaţionale” sau conţinînd în ele izul “trădării” naţionale, aşa cum Dragomir se străduieşte să o demonstreze.

• Asemenea atacuri la persoană au fost mai multe, unele chiar mai grave. Politicianismul perioadei interbelice, ignoranţa etc. sînt marcate de numeroase episoade similare cu cele trăite de Alexandru Vaida Voevod. Confruntat cu o polemică adeseori virulentă, Vaida a căutat să

9

răspundă, să convingă opinia publică despre neadevărurile susţinute de adversarii săi politici. El însuşi polemist, avînd o bogată experienţă ce data încă din anii dualismului austro-ungar, nu a evitat disputele şi nici ripostele pe măsura atacurilor. Interesant, Vaida nu a căutat în memo­riile sale să plătească poliţe unora dintre detractorii săi, în schimb face ca prezenţa lor în desfăşurarea evenimentelor să fie lapidară, sporadică. Bunăoară, Octavian Goga, deşi implicat profund în jocul politic de după 1908, apare în relatările colaterale numai în dialoguri în care se contestă calităţile sale de om politic.

_ -Ascensiunea sa de după 1918 a trezit multe invidii iar con­fruntările politice, de multe ori neloiale, au făcut din Vaida una din personalităţile României Mari prezente pe prima pagină a ziarelor, parcurgîndu-se de la denigrare toată scara evaluărilor, pînă la adulare.’ Exemplul edificator din acest punct de vedere îl reprezintă aniversarea împlinirii în 1932 a vîrstei de 60 de ani. Ziarul P.N.Ţ. din Cluj, “Patria”, ce se bucura de o largă audienţă în Transilvania,5) i-a consacrat un număr special, foarte important pentru biografia lui Vaida. Printre personalităţile europene care trimit articole cu conţinut memorialistic, sau simple telegrame de felicitare, se numărau: Louis Barthou, Lloyd’ George (“Am avut plăcerea să cunosc pe dl. Alexandru Vaida Voevod cînd a fost prim-ministrul României şi am fost impresionat de mărimea spiritului său...”), Robert Seton-Watson (“Alexandru Vaida Voevod - campionul ideii naţionale”), Wickham Steed (“Un apostol al neamului romanesc”), Lutz Korodi (“Vaida Voevod europeanul”), Karl Renner (“In acele zile am dezbătut adeseori împreună cu dl. Vaida ideile noastre comune...”), Louis Eisenman, Iosif Vdszi (redactor şefia Pester Lloyd) etc. La acestea se adăugau aprecierile elogioase ale lui Iuliu Maniu, Ştefan C. Pop (“curaj pînă la temeritate şi sinceritate pînă la brutali-’. tate”), Grigore Gafencu etc. In acelaşi timp, ziare ale opoziţiei folosesc prilejul pentru a readuce în prim plan argumentele contestatare. Nichifor Crainic, Ion Rusu Abrudeanu îl atacă în presa vremii, iar loan Lupaş publică broşura “Un episod istoric din anul 1917"6) scoţînd în evidenţă relaţiile lui Vaida cu Viena şi Berlinul, uitînd însă să ia în discuţie anul 1918 şi, mai ales, participarea sa la Conferinţa de Pace de la Pans, rolul său în recunoaşterea internaţională a României Mari.

Cele două ipostaze prilejuite de acelaşi eveniment sînt conclu­dente, deşi reprezintă doar un episod dintr-un scenariu destul de bogat din acest puncţ de vedere.

Apariţia în decursul anilor a multor articole cu caracter de­nigrator l-a determinat să răspundă, în multe cazuri, publicînd scurte

10

amintiri sau relatări asupra unor evenimente la care a participat direct. Edificator din acest punct de vedere este primul fragment cu tentă memorialistă dedicat mişcării memorandiste. în scrisoarea care-1 în­soţeşte, Vaida scria redactorului clujean: “Atîta va fi de rectificat, de desminţit, incit un biet om ca mine, care am cunoscut oamenii şi am participat în intimă colaborare cu ei, care am stat 50 de ani în prima linie de foc şi am avut ocazie să pătrund în toate ascunzişurile culiselor din Sibiu, Cluj Bucureşti, Budapesta, Viena etc. fără a-mi pierde omenia judecăţii, are dreptul să întrebe: ce să caut eu în treaba asta de syko- phanţi ?” Răspunsul la ultima întrebare şi-l dă singur: “A trezit în mine < vechea patimă de a lupta pentru adevăr.” ’ Avea, în zilele cînd scria acele rînduri, 72 de ani.

Vaida nu se străduieşte să ne ofere o proiecţie personală asupra epocii, o viziune proprie, în schimb se descrie pe el însuşi în relaţia cu un grup destul de restrîns de contemporani. Eul este de aceea prezent, poartă toate dialogurile, oferă soluţiile, sugerează ieşirile din comple­xele probleme ale epocii.

fylemoriile lui Alexandru Vaida Voevod au, cu toată nota de subiectivism, acceptabil, o valoare inestimabilă pentru istoria românilor şi nu numai a lor. Conversaţiile, contactele sale vieneze reproduse pe baza corespondenţei sînt o contribuţie aşteptată de specialiştii europeni interesaţi în continuare de istoria imperiului în preajma declanşării primului război mondial. Vaida ne introduce în relaţia politică cu personalităţile de vîrf vieneze, berlineze, budapestane şi bucureştene: Franz Ferdinand, baronul Maximilian Beck, primul-ministru al Austriei, baronul Alois von Aehrenthal, ministru de externe al monar­hiei, faimosul primar al Vienei, Karl Lueger, în anturajul ultimului Habsburg, împăratul Carol, cu oamenii politici maghiari ai vremii: Istvăn Tisza, Apponyi, Andrăssy, Khuen-H6dervâry, Lukăcs, M. Kărolyi, I. Kristoffy etc. El aruncă în acelaşi timp lumina asupra mane­vrelor politice desfăşurate, cu abilitate, pe multiple planuri, nu o dată în consens sau la sugestia Bucureştiului. La fel de interesante sînt relată­rile privind raporturile româno-germane în timpul primului război mondial, Bethmann-Holweg, von Jagow, Zimmermann etc. figurînd printre personajele pe care Vaida le întîlneşte. Cazul este extraordinar şi denotă capacitatea deosebită a marelui om politic care a fost Ion I.C. Brătianu. Prudent şi abil, premierul român a menţinut ca pe o rezervă necesară, în conjunctura politico-militară de după intrarea României în război alături de Antantă împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, contacte cu tabăra adversă prin intermediul lui Vaida, AC. Popovici,

11

I. Maniu etc. Era o măsură de prevedere logică şi firească.Cititorul va avea ocazia să cunoască şi să înţeleagă mai bine

resorturile ascunse ale legăturilor dintre români, care nu se rezumau doar la latura sentimentală, a dorinţei naturale de înfăptuire a României Mari. Asistăm, astfel, la o conjugare a efortului, la stabilirea unei linii de conduită politică comună, chiar dacă pentru moment unele din personalităţile ardelene îşi pun în joc cariera, popularitatea etc. Carol I, Ion I.C. Brătianu, N. Filipescu etc. sînt factori de decizie care apar frecvent în paginile memorialistului, în complicatul joc politic în care România a intrat pentru a se înfăptui la dimensiunile ei reale, căutind împlinirea identităţii frontierelor politice cu cele etnice.

Interesante, fascinante chiar, sînt relatările din perioada Conferinţei de Pace de la Paris din anii 1919-1920. Atît la Paris cît şi la Londra, Vaida trăieşte un episod politic extraordinar, întîlneşte mai toate personalităţile vremii, constată destinul şi tratamentul inegal la care au fost supuse micile state de către marile puteri. Coroborate cu corespondenţa sa cu Iuliu Maniu, fragmentul referitor la acţiunea poli­tică românească din acei ani, poate, în sfirşit, să ne ofere imaginea reală a momentului politic trăit cu o intensitate fără egal.

Simpla lor înşiruire se constituie într-un atestat incontestabil al valorii acestor memorii care relevă fără îndoială un politician român de calibru european.

Publicarea însemnărilor memorialiste ale lui Vaida Voevod re­prezintă un început menit să ofere viitorului biograf un sprijin, o uşurare a muncii care se va cere îndelungată, statornică şi consecventă.

înlăturat vălul polemistului, defensiv în majoritatea cazurilor, vom putea ajunge mai uşor spre un crez politic care-i marchează viaţa, dragostea faţă de neamul românesc, căruia i-a dăruit întreaga sa viaţă de om politic.

Memoriile lui Alexandru Vaida Voevod sînt dificil de plasat în “literatura de frontieră” între istorie şi literatură, fiindcă ele aparţin într-o proporţie covîrşitoare primeia. Criteriile fixate de istoricii literari îşi păstrează valabilitatea în primul rînd pentru oamenii de litere şi mai puţin pentru politicienii înclinaţi în principal spre justificarea actului politic propriu în dauna reconstituirii epocii în ansamblul ei.

In reconstituirea de factură memorialistă, Vaida caută să uzeze, pentru a simplifica lucrurile, de documentele de epocă aflate în posesia sa, astfel că uneori pagini întregi nu sînt altceva decît parafrazarea surselor primare. Desigur, această modalitate ar părea să diminueze parţial valoarea memoriilor. Probabil că autorul lor a acordat mai

12

puţină importanţă acestei chestiuni, preferind sa marcheze eyenimen- fele istorice la care a luat parte, prospecţia asupra lor fiind in genere destul de obiectivă. De fapt tot acest material de importanţa istorica laşa impresia unei munci neterminate, a unei străduinţe care nu a putut f concretizată aşa cum Vaida şi-a dorit-o. De aceea cititorul nu trebuie sa fie surprins atunci cînd întîlneşte pe parcursul lecturii unele repetiţii, revenirea unor idei etc. Ele nu sînt decît rezultatul lipsei de continuitate a reluărilor tardive şi mai mult ca sigur a presiunii timpului, cu deosebire

P Fragmentele de memorii, disparate, împărţite între Arhivele Statului Bucureşti şi filiala lor sibiană, au fost “întregite” de către noi din notiţe, adesea pe marginea scrisorilor, a anvelopelor de plicuri etc întreaga1 procedură a fost posibilă numai după trecerea in revista a dosarelor ce constituie arhiva sa personală. Lipsa de omogenitate repetiţiile din însemnări, reluările, pe lingă dificultăţile create, au avut si un avantaj. Aducerile aminte se înmulţesc, noi detalii sint adaugate aruneînd lumină asupra unor întîmplări, persoane ce apar pe parcursul desfăşurării istorice. Le-am adăugat şi cîteva documente, scrisori, me- morande politice care întregesc însemnările sale dar vor ajuta mult pe viitorul biograf al acestei remarcabile personalităţi.

Totodată, parafrazarea unor scrisori a permis stabilirea cronol - giei iar însemnările mărunte au denotat intenţia lui Vaida de a-şi scrie memoriile, cel puţin pînă în anul 1920. A fost probabil îndemnat sa o facă de către detractorii săi, poate şi din cauza sugestiilor constante ale autorilor bogatei literaturi dedicate personalităţii arhiducelui Franz Ferdinand. Maurice Muret, Leopold von Chlumecky, Constantin Graur, Milan Hoda etc. aşteptau, după cum singuri °_ mărturiseau, publicarea de către Vaida a documentelor ce atestau legaturile sale cucercul de la Belvedere. ^

Intenţia noastră nu a fost ca prin subiectivitate sa cream o per­sonalitate altfel de cum se prezintă ea însăşi. Minusurile sau, mai bine spus partea negativă a activităţii sale se leagă în principal de perioada interbelică cu deosebire după 1933, cînd a alunecat pe panta unui naţionalism exacerbat, devenind antisemit, atitudine embrionar sesiza­bilă şi în perioada anterioară. A avut şi marea neşansă de a guverna ţara într-unul dintre cele mai dramatice momente, criza din 1929-1933. După trecerea acestei faze de mari confruntări sociale, prin intriga ţesută cu abilitate de regele Carol al Il-lea, prietenia sa cu Iu iu Mamu ia o întorsătură neaşteptată, vina aparţinînd în buna parte lui Vaida. Despărţirea lor l-a afectat în principal pe Vaida, contribuind la

13

autoeliminarea sa de pe arena vieţii politice româneşti.Cu luminile şi umbrele ei, personalitatea lui Vaida merită să fie

reconsiderată. Motivul principal îl constituie dimensiunea sa euro­peană, calităţile de politician şi, nu în ultimul rînd, cea de făurar al României Mari.

Cluj-Luxemburg, 1991

N O TE

iant. ^ ° dea' Hugh Set°n-Watson, R.W.Seton-Watson şi Românii.1906-1920, vol.I, Bucureşti, Edit, ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p.180.

2) Milan Hoda, Federation in Central Europe. Reflections and Reminiscences. Londra, New-York, Melbourne, Edit. Jarrod, 1942;

.. Leopold von Chlumecky, Erzherzog Franz Ferdinands' Wirken und Wollen, Berlin, 1929;

J. Kristdffy, Magyarorszăg kălvăriăja, Budapest, 1927 etc3) Ţara Noastră, (1928), p.1307.4) Gazeta Transilvaniei, LXXVII, nr.165 din 27 iulie / 9 august 1914.5) Ziarul clujean la a cărui apariţie Vaida a contribuit substanţial. A publicat

in cursul lumi februarie 1932 un ciclu de articole consacrat aniversării sale ce se întinde pe 11 numere.

6) I. Lupaş, Un episod istoric din anul 1917, Bucureşti, 1932, p. 19.Broşura a declanşat o polemică cu rezonanţe parlamentare. însuşi

N. lorga s-a implicat în ea. Lupaş îl acuza practic pe Vaida că ar fi încercat în respectivul an detronarea lui Ferdinand şi aducerea pe tronul României a unui membru al dinastiei de Habsburg.

7.) A! '. VAaidTaT Voevod, Martiriul Memorandist. în Gazeta juridică a Transilvaniei, An II (1944), nr.5-10, p.268.

IMPERIUL CU DOUĂ CAPITALE...

0începutul participării lui Alexandru Vaida Voevod la viaţa politică din monarhia austro-ungară coincide în

linii mari cu declanşarea crizei dualismului, ultima înainte de colapsul final al unui imperiu multinaţional confruntat de-a lungul istoriei sale cu probleme pe care s-a dovedit incapabil să le soluţioneze.

Sfîrşitul de secol şi debutul veacului nou, al XX-lea, scoteau tot mai mult în evidenţă insurmontabilitatea unor chestiuni arzătoare atît pentru naţionalităţi cit şi pentru cele două capitale aflate într-un con­flict generat de pretenţiile Budapestei de a obţine un control propriu asupra problemelor interne, de a încerca prin puterile sale să-şi menţină dominaţia asupra popoarelor care numeric îi depăşeau. Habsburgii, pe de altă parte, văzîndu-şi ameninţate poziţiile, recurg la formule politice menite să stopeze tendinţele maghiarilor la care se adăugau cele ale naţionalităţilor. Războiul “intern” bătea la uşa imperiului şi măsurile de prevenire se dovedeau insuficiente cu scurgerea timpului.

Sfîrşitul monarhiei, mai aproape decît îşi imaginau cei mai opti­mişti adversari ai ei, avea să fie rezultatul exploziei butoiului de pulbere acumulat de-a lungul vremurilor şi detonat de primul război mondial.

în acest vast imperiu ce îngloba peste 51 de milioane locuitori erau aproape 10 naţiuni distincte, peste 20 de naţionalităţi aflate fiecare în poziţii divergente cu cele două capitale. Ele constituiau două state, Austria şi Ungaria, 17 provincii sau ţări ale coroanei, una (Croaţia- -Slovenia) asociată Ungariei, un corp separat (oraşul Fiume) anexat

15

Budapestei şi o provincie cu statut colonial (Bosnia-Herţegovina). Fiecare dintre ele avea o ctmştiinţă şi un trecut istoric separat, benefi­ciase pînă la 1867 de autonomie teritorială. Pe durata a aproape patru secole istoria acestui mozaic de popoare s-a caracterizat prin eforturile Casei de Habsburg de a-1 menţine sub controlul său. Rezultatul acestui efort este îndeobşte cunoscut, iar preţul plătit de popoare de asemenea.

Este adevărat că şi Habsburgii au încercat o politică de centra­lizare şi unificare a provinciilor care formau imperiul în timpul Măriei Tereza şi al fiului ei, Iosif al II-lea, dar era prea tîrziu. Naţionalismul cîştigase deja teren şi odată cu manifestările sale a apărut evident eşecul acestor încercări. De aceea perioada care a urmat pînă la dezintegrarea monarhiei s-a caracterizat prin promovarea unei politici bazată pe cultivarea patriotismului dinastic. Imaginea împăratului trăind la Viena într-o incredibilă splendoare şoca imaginaţia ţărănimii needucate, convinsă că stăpînul lor era plin de bune intenţii faţă de categoria lor socială, “bunul-împărat” fiind însă înconjurat de sfetnici “răi”, care îl împiedicau să cunoască realitatea crudă în care erau nevoiţi să existe.

David Prodan sublinia pe bună dreptate loialitatea intelectuali­lor români faţă de dinastie şi resorturile intime ale acestei credinţe. “Iată de ce a fost cucerită de iosefinism, iată originile elogiilor superlative şi unanime cu care preamăreşte în toate împrejurările pe împărat, nu numai în viaţă fiind ci şi după moarte. Despre el, intelectualitatea românească nu vorbeşte decît ca despre cel mai mare binefăcător al naţiunii române. Numai el i-a cunoscut suferinţele şi le-a căutat tămă­duirea, numai el a aşezat-o în rîndul cetăţenilor patriei, numai el a înţeles cu adevărat ’’drepturile omului şi cetăţeanului"1). în numele său Horea s-a răsculat în fruntea ţăranilor la 1784, s-a luptat împotriva lui Napoleon, iar peste mai puţin de jumătate de secol, în vremea revoluţiei de la 1848 românii s-au ridicat la luptă în apărarea dinastiei ameninţată de inamici şi asupritorii lor direcţi, nobilii maghiari. Loialitatea a mers pînă acolo încît au respins şi nu au respectat legile şi deciziile luate în numele regelui Ungariei pe care declarau că nu-1 vor, chiar dacă acesta nu era altul decît “bunul” împărat al Austriei. S-au bucurat cu toţii la vestea victoriilor lui Radetzky în Italia, uitînd că de fapt italienii luptau pentru libertatea pe care şi ei o doreau. Ingratitudinea faţă de ei era trecută uşor cu vederea, pentru că în faţa opresiunii, în manifestările ei cotidiene pentru oamenii simpli, era prezent nu împăratul, ci adminis­traţia şi aristocraţia maghiară pe care o suspectau de rea credinţă şi ostilitate faţă de monarh. Şi nu greşeau prea mult. Era un sentiment care trebuia luat în consideraţie de conducătorii lor politici, constrînşi să

16

aleagă dintre două rele pe cel mai mic, şi acesta era, după 1867, Viena rezidenţei Habsburgilor. Ea nu a însemnat pentru români un duşman în măsura în care era pentru maghiari. Vaida şi-a dat seama de acest faptşi nu era singurul.

Imperiul multinaţional a fost menţinut prin mijloace dintre cele mai variate, prin armată, biserică, birocraţie care au cultivat la unison aşa-numitul “patriotism-dinastic” ce consta în loialitatea faţă de habs- burgi şi nu faţă de stat în sine. Soldâţii proveniţi din mijlocul popoarelor care constituiau imperiul plecau la atac în numeroasele războaie în care monarhia s-a implicat strigînd “Trăiască împăratul” şi nu “Trăiască Austria”. Acest efort educaţional urmărea în ultimă instanţă crearea unui tip uman deosebit, un “Homo Austricus” fidel Habsburgilor. Marele nostru poet Mihai Eminescu, sensibil la fenomenul politic din imperiu,avea să surprindă această încercare şi rezultatele ei schiţînd tipologia acestui gen socio-uman. Scriind despre preotul, catolic subli­nia că acesta nu avea familie, nu avea o limbă naţională, patrie, iar regelesău era papa. Preoţimii îi asociază “beamterul” austriac, “persoană fără nici un neam”-acasă vorbeşte ruseşte, şcoala o face în ungureşte, univer­sitatea e nemţească, ajungînd în final să nu mai ştie nici una bine. Poetul afirma nu o dată că Austria există prin discordia popoarelor sale 2'.

Sistemul educaţional avea ca unic scop cultivarea conceptului dinastic şi patrimonial al statului şi în acest sens predarea istoriei în şcolile din imperiu este o convingătoare mărturie. Istoria Austriei a fost descrisă în aproape toate manualele numai ca o istorie a dinastiei şi a şefilor militari care au servit-o. La terminarea şcolii, cititorul sau elevul trebuia să rămînă cu impresia că tot ceea ce se înfăptuieşte în istoria monarhiei a fost opera exclusivă a împăraţilor Habsburgi. Reproduceri­le, calendarele, almanahurile, cărţile de popularizare etc. erau dedicateaproape în exclusivitate dinastiei. Zilele de naştere ale împăratului, jubileurile încoronării, aniversările marilor confruntări militare, cîntecele, imnul etc. constituiau prilejuri ale glorificării dinastiei. Tabloul înfăţişînd pe împărat era ţinut în fiecare şcoală sau instituţie publică, pe monede de asemenea trona figura sa, o broşură intitulată “Ce a făcut împăratul Franz Iosif pentru popoarele sale” a fost tipărită în tiraj de masă, iar cei ce o citeau aflau prin intermediul ei că tot ce se construise, universităţi, spitale, salubrizarea Vienei, însăşi constituţia ţării au fost opera împăratului. “Testele patriotice” care se dădeau în şcoli căutau să îmbine patriotismul local cu cel dinastic, habsburgic, iar în biserici preoţii în rugăciunile şi predicile lor făceau ample referinţe la împărat şi familia sa.

17

Intraţi în armată, tinerii erau în continuare supuşi prin alte mijloace educaţionale aceluiaşi scop. Faimosul “regulament de serviciu (Dienstreglement) nu era altceva decît o rugăciune de vasalitate către împărat şi generalii săi, fără nici o referire la obligaţiile soldatului faţă de ţară, popor, guvern sau constituţia ţării. Era cu, alte cuvinte, Biblia patriotismului habsburgic", cum o numea plastic un contempo­

ran. Armata propovăduia solidaritatea şi elimina manifestările şovine, naţionaliste.

_ Acest sistem al educaţiei civice a fost subminat după 1867 mai cu seamă în Ungaria, unde întregul program şcolar a fost orientat spre loialitatea faţă de ideea statului naţional maghiar. Maghiarizarea era dezideratul principal al învăţămîntului de stat. El propovăduia şi căuta să convingă generaţii întregi de slovaci, români, sîrbi, germani, croaţi despre trecutul glorios al maghiarilor, despre efortul lor sub conducerea nobilimii pentru apărarea independenţei şi suveranităţii, pentru salva­rea creştinismului european ameninţat de turci. în schimb, referirile lor la istoria naţionalităţilor se concentrau în jurul ostilităţii acestora faţă de maghiari şi ralierea lor la habsburgi. Erau cu brutalitate consideraţi inferiori sub raport cultural, literar şi artistic. Acest mod de concepere a sistemului educaţional a determinat apariţia prăpastiei dintre ma­ghiari şi alte naţionalităţi, a dus la lipsa unei cooperări pe plan cultural. Dar cum existau şcolile confesionale ale naţionalităţilor, acestea contracarau prin cultivarea spiritului dinastic pe cel al loialităţii faţă de “Regnum Marianum”. Faptul în sine nu trebuie să ne surprindă, naţio­nalităţile supuse acestei presiuni, pentru a rezista, au căutat sprijinul dinastiei chiar dacă conducătorii lor erau convinşi că nici aceasta nu reprezenta o soluţie definitivă şi de durată, dar trebuiau să ţină seama de realitatea existentă, să se muleze la factorii decizionali din punct de vedere politic. Pe aceleaşi coordonate se plasează şi Alexandru Vaida Voevod.

Habsburgii au constituit în felul lor un unicat în rîndul marilor dinastii europene, dominînd Centrul Europei între anii 1282 şi 1918. Fiecare Habsburg, de la primul pînă la ultimul, s-a considerat un execu­tor al voinţei divine pe pămînt. S-au caracterizat prin ingratitudine, prin misticism religios, ei fiind campionii contrareformei, prin militarism dispunînd de armată cum au dorit pînă în ultimele momente ale stăpî- nirii lor. Dar, să ilustrăm cele afirmate prin prezentarea a doi dintre cei mai reprezentativi dintre ei, Franz Iosif şi Franz Ferdinand, mai cu seamă că destinul lui Alexandru Vaida Voevod se va interfera cu cel al împăratului şi moştenitorului.

18

Personaj de legendă în lumea europeană, împăratul Franz Iosif a domnit din 1848 pînă în 1916, o domnie lungă marcată de numeroase tragedii personale generate de conservatorismul care i-a caracterizat întreaga viaţă. 4-* Era cunoscut pentru regimul de fier urmat în viaţa personală. Se trezea cu regularitate la 5 dimineaţa, retrăgîndu-se seara la orele 11. Purta uniformă militară simplă şi folosea un pat de campa­nie. Avea o aversiune pentru inovaţiile tehnice, pentru modernizarea modului de viaţă. Ceremonialul medieval de curte spaniol a fost men­ţinut pînă la sfîrşitul vieţii sale. Nu-i plăceau telefoanele, trenul şi îndeosebi automobilele, lumina electrică îi irita ochii. în schimb adora vînătorile şi alpinismul, localitatea preferată fiind Bad-Ischl. Căsătorit din dorinţa mamei sale cu Elisabcta, vară primară cu el, deci o căsătorie în cosangvinitate, aşa cum Habsburgii au practicat-o încă din secolul al XVII-lea, provocînd debilitarea membrilor acestei dinastii. Gregor Mendel încă nu-şi începuse studiile sale de genetică la Berlin. Astfel, nu surprind cazurile din ce în ce mai numeroase de membri ai dinastiei afectaţi psihic, inclusiv arhiducele Rudolf, destul de instabil mental. Sinuciderea fiului său la Mayerling, moartea prematură a celor două fete şi, în fine, asasinatul inutil comis de anarhistul italian Lucheni în 1898, în urma căruia împărăteasa Elisabeta avea să moară, au lăsat urme pe ultima parte a vieţii împăratului. înapoierea culturală, mitul “bunului împărat”, compasiunea din mijlocul oamenilor simpli au făcut ca el să se bucure de respect şi veneraţie pînă la sfîrşitul vieţii. Nu a fost un om politic de excepţie, a avut ca obiectiv prioritar menţinerea cu orice preţ în fruntea imperiului a Casei de Habsburg şi pentru aceasta nu a făcut nici o concesie.

După moartea în împrejurări dramatice, misterioase a tînărului Rudolf, fratele împăratului, arhiducele Karl Ludwig, a fost desemnat moştenitor al tronului. Era tatăl lui Franz Ferdinand (1863-1914). Karl a întreprins în 1896 o călătorie la Ierusalim şi intr-un exces de bigotism a băut apă din rîul Iordan, murind în scurt timp de dizenterie. După acest incident, fiul său a devenit automat succesor la tronul imperial. Şi el, ca şi mulţi dintre urmaşi, membri ai familiei imperiale, a avut probleme de sănătate. între anii 1895-1898 suferă de tuberculoză, motiv pentru care purta, datorită afecţiunii coloanei vertebrale, corset me­dical. Se afirmă că la Sarajevo, în 1914, din cauza acestuia i-a lipsit mobilitatea necesară şi nu a putut evita atacul lui Gavrilo Prinkip.

Educat în tradiţia catolică a familiei de Habsburg, avînd mani­festări religioase exagerate, Franz Ferdinand 5-* a fost o inteligenţă mediocră, un caracter duplicitar, memoriile lui Vaida fiind din acest

19

punct de vedere revelatoare. în 1900, cu toată opoziţia unchiului său, s-a căsătorit cu contesa cehă Sofia Chotek (1868-1914), după ce con- simţise să nu pretindă tronul imperiului pentru copiii rezultaţi din acest mariaj morganatic. Soţia sa, ridicată la rangul de arhiducesă de Hohenberg, era silită să respecte şi să suporte ceremonialul umilitor de la curtea imperială, intrînd ultima, după un şir de ducese şi arhiducese Habsburg, la primirile oficiale.

Ce poate fi mai sugestiv decît felul în care cei doi soţi au fost trataţi după crîncena lor moarte. La Arstetten, sicriul cu corpul neîn­sufleţit al Sofiei Chotek a rămas în afara capelei pînă la terminarea serviciului religios pentru soţul ei, desfăşurat în interior. Abia după aceea, separat, a beneficiat de ceremonial. Copiii care nu aveau dreptul să pretindă tronul imperial nu au fost lăsaţi să asiste la înmormîntare. Prinţul Montenuovo, şambelanul imperial, a supravegheat totul cu inflexibilitate, nefăcînd nici o concesie de la tradiţia spaniolă de curte, împăratul nu a asistat la funeralii şi nu a acceptat prezenţa suveranilor europeni la ele. Acest episod este concludent pentru mentalitatea Habsburgilor.

In plus, maghiarii au avut o atitudine insolentă atît faţă de el cît şi faţă de soţia sa, motiv pentru care manifesta o antipatie publică faţă de politicienii budapestani şi simpatiza cu toţi adversarii acestora. Românii erau printre ei.

După 1901, Franz Ferdinand a început să joace un rol din ce în ce mai activ în afacerile militare ale imperiului, menţinînd un stat major propriu la reşedinţa sa de la palatul Belvedere din capitală. în fruntea lui a stat generalul Franz Conrad von Hotzendorf, după care a recurs la serviciile tînărului şi foarte inteligentului maior Alexander Brosch von Aarenau, partenerul multora dintre dialogurile pe care cititorul le întîlneşte pe parcursul lecturii memoriilor lui Vaida. Relaţia sa cu Brosch a depăşit limita oficială devenind o prietenie reală. îi lega aversiunea faţă de oligarhia maghiară, faţă de intoleranţa de care aceştia au dat dovadă în primele decenii ale secolului nostru.

Pe de altă parte se cuvine să menţionăm şi climatul politic din Ungaria, care a determinat în ultimă instanţă apropierea lui Vaida de Viena.

Spre deosebire de naţionalismul altor popoare din Centrul şi Estul Europei trezit la viaţă de intelectualitate şi cler, naţionalismul maghiar îşi are originile în conştiinţa de clasă a nobilimii. Ideea unităţii teritoriilor Coroanei Sfintului Ştefan, încărcată la început de catolicism, a devenit din secolul al XVIII-lea antihabsburgică şi protestantă fără a

20

pune nici un moment în discuţie caracterul multietnic al statului istoric maghiar.

înainte de 1867, maghiarii au fost una dintre naţiunile privilegia­te ale imperiului habsburgic, iar după 1867 devin stăpînii unei jumătăţi din monarhia denumită austro-ungară. Ungurii aveau o nobilime nume­roasă, formată din cea tradiţională sau creată de habsburgi, constituită intr-un corp social şi politic în interiorul căruia se considerau egali “una eademque nobilitas”. Dacă din punct de vedere social-economic ea era eterogenă, politiceşte lucrurile stăteau cu totul altfel; o significantă egalitate în exercitarea drepturilor publice se poate constata fără dificultate.

Această nobilime, considerată pînă la ridicol depozitara “patrio­tismului maghiar”, a avut la baza conştiinţei ei dreptul inalienabil al cuceritorului care îi conferea şi justifica în concepţia ei calitatea de a stăpîni singură pe cei supuşi prin forţa armelor. Intre această clasă şi ţărănime s-a creat de la început o prăpastie, ultima sesizînd conflictul dintre nobili şi coroană şi în majoritatea cazurilor luînd partea habsbur- gilor. Dispreţul şi neîncrederea exprimate în afirmaţia că omul începe cu rangul de nobil au contribuit la clivajul din societatea maghiară, astfel că atunci cînd parlamentul de la Budapesta, la începutul secolului al XX-lea, impresionînd pe toată lumea prin şovinismul cvasigeneral, a cerut pentru Ungaria drepturi mai mari în raport cu Viena, pretenţiile sale nu au fost susţinute de masa populaţiei. Ameninţată cu votul universal, această aristocraţie s-a retras rapid în spatele vechiului sistem electoral care-i asigura supremaţia politică, abandonînd “patriotismul” de care făcuse atîta caz.

Dispariţia generaţiei liberale de la 1848 (Deâk, ultimul dintre ei, moare la 1876) a adus pe scena politică a Ungariei noi grupări sau partide care au abandonat principiile predecesorilor. în atmosfera de după 1875 şi-a făcut tot mai mult loc ideea asimilării naţionalităţilor, urmărindu-se crearea unui stat naţional maghiar unitar. Funcţionarii proveniţi din mijlocul naţionalităţilor au fost înlăturaţi rînd pe rînd, iar limba maghiară a devenit instrumentul asimilării. Acest curent a luat la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX amploare, prin aderarea la el a unei noi generaţii exclusiviste şi intolerante faţă de naţionalităţi. Făceau parte din aşa-numita “clasă istorică a ţării”, al cărei slogan politic faţă de români, sîrbi şi slovaci a fost, după afirmaţiile luiL. Mocsăry, “Trădătorii ţării sînteţi voi. Mîinile sus”. Pierzînd com­petiţia pe plan economic în faţa evreilor şi a naţionalităţilor care-şi consolidau clasa de mijloc, au ajuns să considere pe toţi cei care nu

21

învăţau ungureşte ca “trădători” sau “conspiratori”, iar cultura ma­ghiară era socotită unică, naţionalităţile abuzînd de magnanimitatea maghiarilor, care le-au oferit o casă în ciuda dreptului de cuceritori ce le revenea lor. Această doctrină a fost însoţită de o politică şcolară menită să transforme învăţămîntul intr-un instrument pentru învăţarea limbii maghiare, în dauna celui de cultură generală. Era vorba în ultim instanţă de preponderenţa lingvisticii asupra celorlalte discipline de învăţămînt. însuşi partidul numit al independenţei sau cel 48-ist, adver­sare ale Austriei, au considerat că o confruntare deschisă, decisivă cu Viena nu va fi posibilă decît în cazul reuşitei maghiarizării, altfel se va repeta experienţa anului 1849.

Atmosfera de şovinism era alimentată de presă, numită pe bună dreptate de contemporani “presă revolver” pentru agresivitatea şi into- leranţa manifestate faţă de naţionalităţi, considerate inamici periculoşi ai ideii de stat al Coroanei Sf. Ştefan. Ea nu a făcut nimic pentru a favoriza un climat politic de convieţuire. Dimpotrivă, a contribuit la adîncirea prăpastiei care se crease în acei ani.

Dorim să oferim spre ilustrare două opinii ale unor personaje pe care le vom întîlni în memoriile de faţă. Coloman Sz611 declara în 1908: “Maghiarii au cucerit această ţară pentru maghiari şi nu pentru alţii. Supremaţia şi hegemonia maghiară sînt total justificate”.7) Istvân Tisza, prim-ministru în mai multe rînduri, afirma în 1910: “Cetăţenii noştri de limbă maghiară trebuie în primul rînd să devină obişnuiţi cu faptul că ei aparţin comunităţii statului naţional, stat care nu este un conglomerat de naţiuni variate”. > Aceste două personalităţi pot fi considerate moderate în comparaţie cu alţi contemporani ai lor, violenţi şi agresivi

faţă de reprezentanţii popoarelor din Ungaria. în acelaşi timp erau susţinători fervenţi ai dualismului, conştienţi că formula din 1867 le asigura dominaţia.

Clasele conducătoare au privit naţionalităţile pînă în ultimul moment de pe aceste poziţii ideologice, promovînd pînă la exasperare supremaţia şi rolul lor conducător. Au fost incapabile să înţeleagă aspiraţiile naţionale ale popoarelor oprimate. Nu au încercat să rezolve această problemă, mai mult, au căutat să menţină privilegiile lor naţio­nale pe care le-au identificat cu interesele statului. Caracteristică şi sugestivă din acest punct de vedere a fost vizita lui Tisza, primul ministru ungar, la 14 septembrie 1918, în Bosnia la Sarajevo, ca trimis al împă­ratului. Cu mai mult de o lună înainte de asasinarea sa, în vîrtejul revoluţiei budapestane, el declara reprezentanţilor slavilor de sud: “S-ar putea ca noi să pierim, dar înainte de dispariţie noi vom avea destulă

22

putere de a vă distruge” 9\ Delegaţii sîrbilor, bosniecilor şi herţegovi- nenilor au înţeles clar ceea ce aveau de făcut.

Politicienii maghiari au gîndit în acest mod pentru ca să-şi poată menţine supremaţia, neluînd în considerare aspiraţiile propriului lor popor, ale oamenilor simpli care nu au intrat niciodată în calculele lor. Vaida a fost un adversar declarat al politicianismului practicat de par­tidele maghiare, a ales căi şi mijloace care să ducă la eliminarea lor de pe scena vieţii politice, a recurs la alianţe şi demersuri subordonate acestui deziderat.

Alexandru Vaida Voevod nu a crezut pînă în toamna anului 1918 că imperiul va colapsa atît de rapid. Au trecut mai bine de 70 de ani de la dispariţia de pe harta Europei a imperiului austro-ungar şi se discută şi astăzi de către istorici şi politologi dacă sfîrşitul a fost intr-adevăr inevitabil 10\

înainte de 29 noiembrie 1918, trupele monarhiei, conglomerat de naţiuni şi naţionalităţi, luptau încă victorioase pe fronturile euro­pene. Croaţii, una dintre cele mai turbulente naţionalităţi, foarte decisă în privinţa drepturilor sale istorice, provocau italienilor umilitoarea înfrîngere de la Caporetto. Soldaţii armatei austro-ungare continuau să ocupe imense teritorii din Serbia, România şi Italia. A urmat apoi brusc debandada, dezagregarea şi dispariţia imperiului în decurs de cîteva zile. De fapt nu se dezmembra o unitate politico-statală ci un mecanism minat din interior cu multă vreme înainte. Imperiul s-a destrămat în părţile lui constitutive pentru că popoarele nu mai doreau să trăiască intr-un cadru statal ostil, neconform realităţilor naţionale şi care nu le oferea nici un moment satisfacţiile necesare, legate de libertate, demni­tate şi prosperitate care să le determine să răspundă apelurilor venite din partea puterii şi să-şi sacrifice viaţa pentru apărarea lui. Exista un pesimism înainte de 1918 în rîndul intelectualilor şi politicienilor cu privire la viitorul imperiului, Vaida nefăcînd excepţie din acest punct de vedere, dar sfîrşitul - în maniera în care s-a petrecut - nu l-a prevăzut nimeni. Colapsul militar şi politic, la care Vaida şi-a avut partea sa, s-a datorat luptei popoarelor, exacerbării confruntărilor naţionale care au subminat statornic ideea de stat.

Dezmembrarea imperiului, operă a principiului naţionalităţilor, care a luat treptat locul echilibrului european, a conferit românilor şi României un loc aparte în procesele istorice intrate într-o derulare rapidă. Alexandru Vaida Voevod a avut rolul său în ciuda afirmaţiilor postbelice, multe incriminatoare. La urma urmelor avea să fie semna­tarul tratatului prin care Austro-Ungaria dispărea ca entitate politică

23

de pe harta continentului nostru.Aceştia au fost factorii politici de care Vaida a trebuit să ţină

seama în conturarea unei direcţii politice realiste ce urma să se des­făşoare într-o perioadă de accelerare pe toate planurile a proceselor istorice.

Opţiunea sa atît de mult comentată şi controversată a fost legată de moştenitorul tronului, Francisc Ferdinand. Motivele care l-au de­terminat să o facă sînt de acum într-o oarecare măsură cunoscute. Detaliile şi precizările ample cuprinse în însemnările sale sînt relevante pentru gradul de implicare în combinaţiile de culise ale anturajului de la Belvedere.

Desigur, dintre aceşti factori de care Vaida a fost obligat să ţină seama nu puteau lipsi România şi relaţiile ei cu monarhia dunăreană, precum şi elementul geopolitic est-european. Formula politică aleasă de el se datora în mare măsură constatărilor sale, contactelor cu perso­nalităţile amintite. Poporul român în ansamblul său se situa la punctul de interferenţă a agresivităţii a două mari imperii Rusia şi Germania între care, mai devreme sau mai tîrziu, un conflict armat era de prevăzut. Contraponderea, în opinia sa, o reprezenta Austro-Ungaria: “primejdia rusească, deznaţionalizarea Basarabiei, interesul vital ca să nu fim stri­viţi de lupta între slavism si germanism în cazul dispariţiei ori slăbirii monarhiei habsburgice.” D | n această conjunctură destul de complica­tă, Vaida susţine apropierea de Austro-Ungaria, fără a minimaliza nici un moment obiectivul urmărit de poporul român şi anume unitatea naţională. Astfel nu a pregetat nici un moment să pună-n balanţa jocului politic destinul României, pe care-1 dorea împlinit în concordanţă cu năzuinţele sale.

Rezultat al profunzimii în cunoaşterea realităţilor europene, a monarhiei austro-ungare cu toate tarele ei generate de insurmonta- bilitatea problemelor cu care ea se confrunta, îl determină pe Vaida să sugereze conducătorilor României orientarea spre Europa, spre Vestul ei, intermediarul fiind în opinia sa imperiul: “Sîntem convinşi scria el că interesul românismului este să se apropie de Apus nu să tindă spre Balcani.” u > * F

ÎNCEPUTURILE CARIEREI POLITICE

■ a t« S lB l e x a n d r u Vaida Voevod s-a născut la 27 februarie 1872

în satul Olpret (Bobîlna de azi) lingă Dej într-o familie veche şi bogată românească. Strămoşii săi, originari din Gîrbou, au fost înnobilaţi de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, la 15 noiembrie 1627, de unde provine şi titlul de Voevod pe care îl adaugă cu multă mîndrie numelui său. Familia sa se înrudea cu mari persona­lităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopul loan Bob şi urmaşul acestuia, loan Lemeny, bunicul său fiind cunoscutul Alexandru Bohăţel, participant la evenimentele revoluţionare de la 1848. Tatăl său, Dionisie Vaida, a luat şi el parte activă la mişcarea naţională, sprijinind-o material şi moral.

Şcoala primară o face la Cluj, după care continuă studiile liceale la Bistriţa şi Braşov, fiind educat în mediul german din aceste două oraşe. Dobîndeşte o formaţie intelectuală originară în lumea germană, consolidată apoi prin înscrierea la Universitatea din Viena, facultatea de medicină. în capitala imperiului intră în contact cu organizaţia studenţească “România jună”, evoluînd de la calitatea de membru ordinar pînă la cea de preşedinte al societăţii respective.

Alături de colegii săi s-a angajat în mişcarea naţională cu entu­ziasmul specific vîrstei, animat la numai 20 de ani de un cald ataşament faţă de poporul său. Asupra sa, ca şi în cazul celorlalţi studenţi, a avut o influenţă aparte contemporanul său, Aurel C. Popovici, aflat şi el la studii în oraşul Graz. Mărturiile foştilor săi colegi îl înfăţişează pe Vaida

25

ca pe un animator al studenţimii, al coloniei româneşti din Viena. A luat parte activă la manifestaţiile dedicate sărbătoririi revoluţiei de la 1848, desfăşurate în fiecare an la 3/15 mai.

Manifestă un interes aparte pentru politică, mai mare chiar decît pentru medicină. Era prezent la conferinţe pe teme de politologie orga­nizate de societatea “Politische Gessellschaft”, unde reputaţi profesori, ziarişti, politicieni ofereau prelegeri apreciate de auditoriul compus în majoritate din tineret. începe să participe la viaţa politică vieneză fiind un suporter înfocat al preşedintelui Partidului Creştin-Social, faimosul Karl Lueger, la alegerea căruia, ca primar al capitalei, îşi va aduce contribuţia prin angajarea directă în campania electorală a acestuia. Doctrina creştin-socialismului austriac nu i-a fost niciodată străină deşi ea nu va constitui dominanta concepţiilor sale politico-naţionale. Oricum, ea a lăsat urme în gîndirea sa, explicînd în bună parte accen­tele de antisemitism ce datează din această perioadă. De fapt, sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului al XX-lea au fost marcate de creşterea numărului de adepţi ai antisemitismului în întreaga zonă Central Est-Europeană.

A ntisem itism ul a cîştigat după 1875 teren în imperiul austro-ungar pe măsură ce economia de tip capitalist înaintează cuprin- zînd sectoare noi şi aducînd în prim plan pe industriaşii şi bancherii de origine evreiască. In plus lumea satului, afectată şi ea de acelaşi proces, avea contacte mai vechi cu evreii, reacţia împotriva lor era originară în poziţia religiei creştine faţă de iudaism. înapoierea culturală, influenţa deosebit de puternică a bisericii în mijlocul populaţiei din domeniul economic agrar a contribuit la apariţia acestui fenomen alimentat în mare măsură de politicieni şi de către proprietarii de moşii, tot mai mult dependenţi financiar de bancheri evrei.

Incapacitatea multora dintre conducătorii politici din monarhie în soluţionarea multiplelor probleme cu care societatea se confrunta, de la inegalitatea socială, economică şi culturală şi pînă la tratamentul diferenţiat din punct de vedere naţional, toate la un loc au favorizat difuzarea antisemitismului, doctrină antidemocratică sau antiliberală. La sfîrşitul secolului al XIX-lea agrarienismul a devenit principalul purtător de cuvînt al antisemitismului. Aproape sincronic el a debutat în această parte a Europei prin apelul la luptă împotriva marelui capital internaţional considerat cu naivitate drept cauza principală a “exploată­rii naţiunilor”. S-a produs, concomitent, o alterare considerabilă a noţiunilor, o schimbare a sensyrilor termenilor din ce în ce mai uzitaţi: “internaţionalism”, “cosmopolitism” erau sinonime cu “evreu”, în timp

26

ce “naţional”, “naţionalism”, “creştin” etc. designa pe “antisemiţi”, în genere pe neevrei. Naţionalismul est-european a avut această com­ponentă antiliberală mai cu seamă după primul război mondial, cînd antisemitismul îl domină.

Curentul antisemitic a prins rădăcini în rîndul intelectualităţii săteşti dar şi al elitelor conducătoare, convinse deopotrivă că amplifica­rea şi dezvoltarea capitalismului duc la distrugerea valorilor tradiţio­nale, distorsionează evoluţia culturii naţionale etc. Cele mai puternice manifestări cu caracter antisemitic au avut loc în Ungaria cu prilejul sărbătoririi Mileniului (1896), în contextul unui naţionalism exacerbat, antidemocratic.

Faptul că o parte a moşierimii ungare, chiar a aristocraţiei, era incapabilă să se adapteze noilor evoluţii din economie, a dus la mariaje mixte, la înnobilarea unor evrei bogaţi, a contribuit în mod cert la apariţia accentelor antisemitice la Vaida. Aversiunea sa faţă de clasa politică conducătoare din Ungaria le-a generat sigur.

Mentorul său sub raport spiritual a fost însă Aurel C. Popovici şi impactul asupra personalităţii în formare a tînărului Vaida s-a produs în timpul elaborării “Replicii”, prilej de a-1 întîlni pe marele său con­temporan. Efectul colaborării cu doctrinarul bănăţean îl recunoaşte chiar în paginile memorialistice. “Aurel C. Popovici folosea orice ocazie ca să completeze educaţia politică a tinerei generaţii, expunînd doctrine, criticînd, scriind. Că era singur cu el, ori mulţi prezenţi, nevoia lui vulcanică izbucnea cu acelaşi patos. Simţeai cum izvora argumentarea din convingerea lui adîncă şi, astfel exercita o forţă irezistibilă, sugestivă asupra ascultătorilor.” 13-*

“Replica” iniţiată de Popovici, după cum titlul ei o mărturiseşte, a fost un răspuns dat “Memoriului” studenţilor maghiari de la universi­tăţile din Budapesta şi Cluj. Printr-un efort memorabil depus de tinerii studioşi români de la universităţile din imperiu, sprijiniţi de colegii lor din România şi Apusul Europei, materializat în colectarea de date şi informaţii “în teren”, acţiune la care participa şi Alexandru Vaida Voevod în anul 1892, ea a fost tipărită în cinci limbi de circulaţie europeană. A fost răspîndită pe continent şi s-a bucurat de un succes remarcabil în rîndul opiniei publice internaţionale. Sub raport politico-doctrinar “Replica” depăşeşte Memorandul, constituindu-se, după mărturiile lui Vaida, într-un adevărat “Curier politic al tuturor intelectualilor români ai vremii” 14-).

Intrat în confruntările politice ale acelor ani, tînărul student se afirmă repede prin calităţile sale indiscutabile. în 1893 a luat parte la

27

Conferinţa naţională a P.N.R.-ului de la Sibiu şi îl întîlnim în manifes­tările socotite de autorităţi “daco-romaniste”. A fost alături de colegii săi din România pe care îi vizitează în acelaşi an. Ataşamentul său la cauza naţională, afilierea la P.N.R. datează din această perioadă, legîn- du-şi practic destinul său de acest partid care-1 consacră pe arena vieţii politice.

Sosirea memorandiştilor la Viena în frunte cu dr. loan Raţiu, preşedintele P.N.R.-ului, a însemnat un episod important pentru tînărul student. Din mărturiile sale tîrzii reiese cu claritate că asistase la elabo­rarea proiectului Memorandului de către Iuliu Coroianu, la Cluj, în casa bunicului său Alexandru Bohăţel, unde aveau loc dese întîlniri şi con­sultări legate de aspectele juridice cuprinse în actul politic ce avea să declanşeze ampla manifestare românească cu efecte pe plan intern şi extern.

Momentele vieneze ale acţiunii memorandiste, amplu relatate în prima parte a însemnărilor sale, au implicat societatea “România Jună” şi odată cu ea pe Vaida. întrunirile publice, ralierea studenţimii, a formaţiunii politice creştin-sociale s-au datorat tînărului ardelean ajuns în fruntea colegilor săi. In acelaşi timp a avut prilejul să cunoască poziţia împăratului Francisc Iosif faţă de români, neacordarea mult aşteptatei audienţe trezindu-i un resentiment faţă de monarh, sentiment care va contribui într-o oarecare măsură la ataşarea sa faţă de moştenitorul tronului.

In perspectiva condamnării memorandiştilor, într-un cuvînt a conducerii partidului, la începutul anului 1894 a avut loc o consfătuire a fruntaşilor politici români, luîndu-se hotărîrea alcătuirii unui Comitet Naţional care să ţină locul întemniţaţilor. Printre cei desemnaţi s-a numărat şi Vaida Voevod, cel mai tînăr membru al noului organ politic. Avea doar 22 de ani. Din acel moment cariera sa politică conţine o notă spectaculară.

în noua sa calitate întîlnim semnătura sa pe manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj (alături de cea a preotului Vasile Lucaciu), intitulat semnificativ “Cuvîntul poporului român din Transilvania”. Dc altfel, în pregătirea opiniei publice şi transformarea procesului într-o mişcare de amplă rezonanţă în ţară şi străinătate, Vaida se dovedeşte foarte activ. A stabilit legături cu studentul George Moroianu pentru a asigura propaganda în Europa, a convocat studenţimea la Cluj şi îşi începe cariera de ziarist I4 “Dreptatea” din Timişoara.15)

In anul 1896 Ungaria sărbătorea, dînd o amploare fără precedent,împlinirea unui mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul ţării.

28

Manifestările organizate de către guvern, propaganda desfăşurata pe toate planurile urmăreau să prezinte opiniei publice mondiale o ţară in vădit contrast cu realitatea. Tineretul studenţesc se afla în fruntea mişcărilor de protest, căutînd să dezvăluie adevărata faţă a stărilor din Ungaria Vaida a jucat din acest punct de vedere un rol de primă importanţă. Conducerea P.N.R.-ului, divizată în urma mişcăm memo- randiste, a reacţionat palid la evenimentele marcate de un puternic naţionalism maghiar. Studenţii au reuşit să organizeze la Paris, Viena şi Bucureşti contrademonstraţii care au atras atenţia opiniei publice europene aSupra insatisfacţiilor prezente în mijlocul naţionalităţilor.

La Universitatea din Viena studenţii erau organizaţi în “Die nazional wiener akademische Jugend” din care făceau parte austrieci, germani, francezi, italieni, ruşi, sîrbi, bulgari etc. Vaida era reprezen­tantul românilor şi a reuşit să-i determine pe colegii săi să pregătească manifestaţiile împotriva Mileniului. Scopul era ca aceste demonstraţii să fie adevărate “serbări de doliu” 1 . Cercurile naţionaliste austriece au sprijinit iniţiativa studenţească, de asemenea presa vieneză de aceeaşi orientare. A.C. Popovici îl îndeamnă din Bucureşti să ia legătura cu loan Raţiu şi cu Iuliu Coroianu pentru a combina eforturile tineretului cu cele ale conducătorilor partidului în amplificarea protestului românesc faţă de sărbătorile preconizate de Budapesta. Ii sugerează lui Vaida organizarea cu ajutorul celor de mai sus a unei adunări populare la Sibiu sau Blaj şi trimiterea unei delegaţii de cel puţin 1000 de persoane la Viena. Din Paris, Jean T. Ghica, organizatorul mitingului din sala Wagram, apelează la Vaida pentru a se solidariza cu acţiunea iniţiată de studenţii români, sîrbi şi slovaci din capitala Franţei.

Vaida a luat legătura cu George Moroianu aflat la Tubingen şi cu organizatorii manifestaţiei similare de la Paris. A solicitat sprijinul dr. loan Raţiu, al “Ligii pentru unitatea culturală a românilor”. In ciuda convocării sale la rectoratul universităţii şi la sediul poliţiei, nu renunţă, reuşind să mobilizeze studenţimea. S-au desfăşurat trei adunări de pro­test, la Universitate, în sala Wimberger, la care au luat parte deputaţi naţionalişti germani şi ziaristul August Schreiber de la Deutsches Volksblatt”, şi în final în Prater, unde prezenţa lui Carol Lueger a făcut o impresie aparte. Rezoluţiile adoptate cu aceste ocazi i. relatările din presa vremii au făcut din Alexandru Vaida Voevod o personalitate foarte cunoscută în imperiu dar şi în afara lui. Ziarele din monarhie l-au prezentat în termeni elogioşi pe Vaida. “II Piccolo” (Trieste), relaţînd despre manifestaţiile din Viena, subliniază rolul jucat de el în pregătirea şi desfăşurarea lor. De asem enea presa germană, “Frankfurter

29

Z eitu ng”, “Schlessische Z eitung”, “Neue Zuricher Z eitung”, “Kolnische Zeitung” etc. au publicat ample relatări asupra adunării din sala Swoboda, situată in Prater, din ziua de 9 iunie 1896. Bineînţeles toate ziarele româneşti din Transilvania au descris evenimentul, numele lui Vaida figurînd la loc de frunte 17l

Desigur, această popularitate a fost dublată, conform obiceiu­rilor, de un interes sporit al poliţiei maghiare faţă de activităţile sale politice. Rapoartele adresate de către detectivii însărcinaţi cu suprave­gherea “propagandei daco-române”, ministerului de interne, relevau legăturile dintre Vaida şi “Liga” de la Bucureşti, precum şi cu Partidul Creştin-Social din Austria. Din această perioadă datează relaţiile sale cu o serie de oameni politici, deputaţi ai parlamentului vienez, partizani de mai tîrziu ai arhiducelui Franz Ferdinand, unii dintre ei facilitînd intrarea lui Vaida în cercul de la Belvedere.

După terminarea studiilor, în 1899 începe practicarea medicinei fără a abandona nici un moment activitatea sa în cadrul Partidului Naţional Român.

în disputele din sinul partidului, pînă la moartea lui loan Raţiu, s-a situat în gruparea care-1 susţinea pe preşedinte, deşi Vaida nu împărtăşea întru totul metodele şi tactica încercatului conducător al mişcării naţionale. El era o expresie fidelă a noii generaţii plină de dinamism, dornică să se angajeze în viaţa politico-parlamentară şi să scoată partidul din inerţia în care intrase după 1895. Avea însă un respect deosebit faţă de Raţiu şi de aceea răspundea sistematic ape­lurilor lansate de venerabilul preşedinte în vederea refacerii unităţii P.N.R.-ului, fiind prezent la adunările restrînse, “confîdenţiale”sau “intime” desfăşurate între 1897 şi 1903. Din păcate fără succes.

închegarea grupării neoactiviste din jurul ziarului “Libertatea”, apărut la Orăştie la 1 ianuarie 1902 marchează trecerea lui Alexandru Vaida Voevod în tabăra curentului politic decis să reorganizeze Partidul Naţional Român, să adopte un program şi o tactică nouă corespunză­toare schimbărilor produse în imperiu şi mai cu seamă în sînul societăţii româneşti.

Pesimismul, urmările Mişcării memorandiste, în special diver­genţele apărute la nivelul conducerii partidului, la care se adaugă mă­surile represive ale autorităţilor maghiare, impuneau cu necesitate schimbări radicale.

Vaida s-a ataşat grupului “Orăştie”, numărîndu-se printre fonda­torii “Libertăţii”, alături de Aurel Vlad, loan Mihu, Victor Bonţescu, Iuliu Maniu, Nicolae Comşa etc., principalii iniţiatori ai renunţării la

30

nasivism. De altfel această grupare a sprijinit în 1903, cu ocazia alege­rilor pentru parlament, candidatura lui Aurel Vlad in circumscripţia electorală Dobra. Victoria obţinută a însemnat intrarea în Parlamentul ungar a unui deputat cu program P.N.R., marcînd un început în reorga­nizarea întregii mişcări naţionale.

în primăvara anului 1904, adîncirea crizei politice dintre Viena şi Budapesta, stările de incertitudine ce planau asupra formulei dualiste au favorizat extinderea influenţei noului activism. Reunirea parlamen­tului în acelaşi an a accentuat confruntările politico-naţionale. Primul ministru ungar Istvan Tisza, într-o încercare disperată de anihilare a obstrucţiei parlamentare, a căutat să modifice regulamentul de funcţio­nare oferind deputaţilor naţionalişti maghiari, în schimbul acceptam schimbărilor, discutarea proiectului de lege şcolară Berzeviczy, mi- < nistrul cultelor, iniţiatorul respectivei legi. Proiectul urmarea acce­lerarea procesului de maghiarizare prin şcoală, transformind practic învăţămîntul într-un instrument de învăţare a limbii maghiare m dauna conţinutului şi îndeosebi a finalităţii sale. în plus, urmărea restrîngerea autonomiei confesionale prin amestecul tot mai insistent al statului într-o categorie de şcoli susţinute de comunităţile române şi nu de guverne sau autorităţi locale. Era de asemenea grav lezat statutul corpu­lui didactic. Astfel, numai acei învăţători beneficiau de ajutor bănesc din partea statului ai căror elevi, la sfîrşitul ciclului primar, ştiau limba maghiară. Chiar şi atestarea dascălilor acestora depindea de cunoaş­terea respectivei limbi.

în mod paradoxal, discuţiile în jurul acestui proiect, mai cu seama în afara parlamentului, au grăbit procesul de reorganizare a Partidului Naţional. Adunările de protest, campania de presă l-au pus pe Alexandru Vaida Voevod în contact mai strîns cu lumea romaneasca asatelor şi oraşelor.

Experienţa politică dobîndită, maturitatea convingerilor sale ca­re îl vor călăuzi în continuare sînt exprimate în discursul rostit la adu­narea populară protestatară faţă de proiectul de lege şcolară Berzeviczy din 22 noiembrie 1904, care a avut loc la Dej. Vaida considera ca respectivul proiect impunea şi uşura în acelaşi timp procesul de re­organizare a P.N.R.-ului, schimbarea tacticii şi a programului: ‘ Şi ceea ce nu au putut ajunge cei mai buni ai noştri: solidaritatea politica a tuturor românilor, dl. Berzeviczy a realizat-o cu o singură lovitura. .Interesante sînt încrederea, optimismul său faţă de capacitatea de rezis­tenţă a poporului român în faţa încercărilor de maghiarizare, toate cuprinse în demonstraţia statistică a acestei imposibilităţi. Vaida a fost

31

conştient şi a argumentat cu acelaşi prilej credinţa sa pe care o reîntîlnim în întreaga sa carieră politică de pînă la 1918, că procesul de demo­cratizare este dificil în Ungaria datorită politicii naţionale a guvernelor maghiare.

în ciuda convingerilor sale ulterioare, de după 1935, Vaida îşi conturează cu claritate în acei ani de început al secolului nostru opiniile sale faţă de poporul maghiar. Disputele, polemicile sale din parlament şi din afara lui s-au purtat cu elitele politice maghiare, avînd o cu totul altă consideraţie faţă de masa poporului maghiar. Cu prilejul amintit, Vaida a făcut ample referiri la această chestiune. O redăm mai pe larg pentru a se înţelege mai bine acest lucru: “Biata naţionalitate maghiară e tot pe atît stoarsă şi lipsită de drepturi din partea detentorilor forţei publice a statului, ca şi oricare altă naţionalitate din patrie, ba în mai multe privinţe ea are chiar o soartă mai vitregă! Dacă nu ar fi aşa atunci nu elementul maghiar ar emigra în număr mai mare, şi nu între maghiari ar cuceri mai larg socialismul internaţional! Nu ! Pe bieţii maghiari de pe Alfold, ori de dincolo de Dunăre, noi nu îi urîm ci din contră vedem în ei soţi de suferinţă tot pe atît pe cît îi compătimim pe nefericiţii de secui, care sînt siliţi să se facă servitori la români, trecînd graniţa ţării noastre, pentru a se ferici în ţara mai liberă şi mai fericită a fraţilor noştri...” \ Separarea, normală pentru orice observator, a stărilor din Ungaria îndreptăţea afirmaţiile sale. “Este însă o specie de oameni în Ungaria care a răpit şi ţine în mină toată puterea statului! ... ei sunt statul, ei sînt naţiunea, ei sînt patrioţi buni şi adevăraţi!” 20). împotriva “oligarhiei”, cum o numeşte pe bună dreptate, această elită conducă­toare, îşi va ridica glasul ori de cîte ori va avea prilejul. Reacţia sa faţă de reprezentanţii aristocraţiei maghiare a stat la baza acţiunilor politice, inclusiv a ralierii la grupul “Grossosterreich”, în care a văzut o pavăză în faţa hegemonismului naţional promovat de partidele din Ungaria. Vaida nu a respins, ba mai mult a invocat şi a argumentat în luările sale de atitudine politică pe marii gînditori liberali ai secolului XIX din Ungaria. Numele şi concepţiile lui Ferenc Deăk, I. Eotvos, Mocsăry L., Wesseldnyi Miklâs, I. Szdcheny, O. Jăszi le-a contrapus sistematic con­temporanilor săi, partizani ai politicii de deznaţionalizare, Istvăn Tisza, Berezeviczy, Andrăssy, Apponyi, Bânffy Dezsd etc.

Discursul său de la Dej din preajma Conferinţei P.N.R.-ului din 10 ianuarie 1905 l-a adus din nou în centrul opiniei publice româneşti, popularitatea sa fiind în creştere.

Alături de Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Nicolae Comşa, Vaida a făcut parte din comisia însărcinată de conducerea P.N.R.-ului pentru

32

elaborarea programului şi a statutului de reorganizare a partidului, căutînd să stabilească o infrastructură capabilă să mobilizeze românii la lupta pentru drepturi naţionale.

în ciuda disputelor care persistau în sinul conducerii mişcării naţionale legate de tactică, Conferinţa din 10 ianuarie 1905 a înscăunat triumful noului val activist.

Vaida s-a numărat printre susţinătorii cei mai fervenţi ai schim­bării tacticii P.N.R.-ului. S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei din 10 ianuarie 1905. Motivele sau mai bine spus argumen­tele sale proveneau din cunoaşterea realităţii din societatea românească aflată la un moment de răscruce. Generaţiei căreia i-a aparţinut îi revine meritul asumării unei responsabilităţi dificile, pe care a dus-o pînă la capăt. Vaida, în campania purtată în favoarea “neoactivismului”, a explicat opiniei publice necesitatea înnoirii atît a partidului cît şi a programului său: “Pînă la 10 ianuarie a.c. mai mult am dorit, decît am voit, numai autonomia Transilvaniei şi nici că ne încumetam a crede că am putut-o dobîndi cu ajutorul articolelor din ziare şi al discuţiilor subtile juridice, de natură de drept public şi istoric în cadrul cărora se învîrtea toată lupta noastră politică.” 21 Perioada premergătoare con­ferinţei sibiene o caracterizează drept “anarhie şi decepţie” în mijlocul conducerii mişcării naţionale, dar în egală măsură şi în rîndul populaţiei româneşti din Transilvania.

în acelaşi spirit a combătut pe cei rămaşi fideli pasivismului, grupaţi în jurul “Gazetei Transilvaniei” din Braşov, pe care îi consideră “dizidenţi” sau contestatari: “fără a indica mijloacele cu ajutorul cărora s-ar putea servi mai bine cauza noastră naţională... Decretarea activităţii i-a zguduit şi zăhăit rău de tot pe aceşti oameni din tihna lor glorioasă, de pasivişti consumaţi.” 22^

ÎN PARLAMENTUL DE LA BUDAPESTA...

4»0^JP}n activitatea sa parlamentară, Vaida s-a distins ca unul ™ dintre deputaţii cu vederi democratice. De fapt, atît el

cit şi ceilalţi colegi români, sîrbi şi slovaci au constituit în parlamentul Ungariei de pînă la 1918 opoziţia reală, democratică. Partidele sau grupările politice cu program progresist, reformator, n-au reuşit să trimită (datorită corupţiei, a brutalităţii şi a prevederilor legii electo­rale) nici un deputat, astfel că în multe ocazii reprezentanţii naţiona­lităţilor s-au transformai în purtătorii de cuvînt ai unor largi categorii sociale, în speţă a muncitorilor industriali şi agricoli. Faptul este scos în evidenţă de “bătăliile” purtate de-a lungul ciclurilor parlamentare cu reprezentanţii partidelor de guvernămînt din Ungaria, confruntări în care Vaida Voevod s-a distins ca un combatant redutabil. Practicînd boicotul prin discursuri lungi şi adesea provocatoare, amintind de prac­tica deputaţilor irlandezi din parlamentul englez, Vaida dobîndeşte în scurt timp o veritabilă celebritate în opinia publică română, în mijlocul naţionalităţilor şi chiar a cercurilor politice vieneze. Dinamismul, tena­citatea, gîndirea sa politică sînt relevante şi definitorii pentru persona­litatea sa ce cunoscuse o maturizare rapidă, chiar dacă sub raportul cunoştinţelor de politologie a fost diletant comparativ cu A.C. Popovici. Are însă un instinct acut faţă de realitatea politică în care-şi desfăşura activitatea.

Alături de colegii săi parlamentari, Maniu, Ştefan C.Pop, V. Goldiş, A. Vlad, T. Mihali, Vaida a produs în rutina vieţii politice

34

budapestane un şoc. Parlamentul s-a caracterizat pînă la 1905 prin confruntarea pentru putere dintre partidele maghiare, avînd ca domi­nante nu problemele interne grave ale Ungariei cit mai ales raporturile dintre Viena şi Budapesta. Apariţia clubului naţionalităţilor a adus cu sine în parlament problema naţională cu toate implicaţiile sale socio-economice şi politice, a generat o confruntare deschisă, fără me­najamente, reprezentînd tf etapă nouă în istoria parlamentarismului maghiar. Tinerii deputaţi români, alături de sîrbi şi slovaci, s-au dovedit foarte critici, au oferit alternative ori de cite ori au avut prilejul, Vaida remarcîndu-se din acest punct de vedere.

După eşecul din prima campanie electorală (desfăşurată în 1905), la mai puţin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate, Vaida a fost ales în parlament, reuşind să-şi menţină mandatul pînă în anul 1918 cînd imperiul s-a destrămat.

Activitatea sa parlamentară poate fi împărţită în două etape distincte, şi anume 1906-1908 şi 1908-1918, chiar dacă ea cuprinde două cicluri parlamentare: 1906-1910 şi 1910-1918. în primii doi ani, pînă la incidentul legat de poeziile citite în parlament, s-a dovedit extrem de activ sub raportul interpelărilor sau discursurilor rostite pe diferite probleme de interes major pentru soarta românilor şi a naţionalităţilor asuprite din Ungaria.

Episodul merită a fi prezentat în detaliu deoarece ne înfăţişează, pe de o parte, modul de desfăşurare a vieţii parlamentare maghiare, in­toleranţa şi violenţa de limbaj, dar şi calităţile de luptător ale lui Vaida, curajul şi intransigenţa în afirmarea dezideratelor naţiunii române.

într-un discurs rostit la 8 aprilie 1907, în care a criticat legile şcolare ale contelui Apponyi pe care Vaida le considera un atentat la autonomia confesiunilor româneşti cu consecinţe incalculabile, în fina­lul intervenţiei sale a recitat conform unei practici a sa două poezii cu un puternic iz politic. Prezidiul Camerei a hotărît ca respectivele poezii să nu fie trecute în procesul verbal al dezbaterilor. La terminarea şedinţei, Vaida a predat stenografilor textele lor; aceştia, nefiind atenţi, nu reţinuseră precizarea preşedintelui Camerei, le-au inclus în ste­nograma discuţiilor. A doua zi scandalul a izbucnit cu o violenţă rar întîlnită în parlament şi în ciuda scuzelor prezentate de Vaida pentru nerespectareâ hotărîrii luate, conflictul a luat proporţii. Agitaţia provo­cată l-a determinat să nu revină în sala de dezbateri pînă la 7 iulie 1907. Prezenţa sa a redeschis conflictul. Deputatul Horvath Josef, după cu­vinte de ameninţare, s-a repezit la Vaida folosind cuvintele: “Am să te pălmuiesc! Cară-te de a ic i! Nu înjosi parlamentul! Am să te strivesc!”

35

După alte cîteva intervenţii, acelaşi deputat a propus ca toţi cei prezenţi să renunţe la mandat “cită vreme acest mişel şade aici”. Preşedintele parlamentului, Justh Gyula, un om ponderat şi conciliant, a întrerupt şedinţa pentru a calma spiritele. Dar faptele s-au petrecut cu totul altfel. Un grup de deputaţi maghiari s-a năpustit asupra lui Vaida pentru a-1 molesta fizic. Iuliu Maniu a sărit în apărarea colegului şi prietenului său, lui i s-a ataşat I. Suciu, Ştefan C. Pop şi Aurel Vlad. Au fost scoşi cu forţa din clădirea parlamentului iar Vaida nu va reveni decît în data de 7 martie 1908 cînd, în ciuda apelurilor unor “colegi” maghiari (Să mergem afară ! Nu-1 ascultăm!), a criticat cu aceeaşi nonşalanţă bugetul propus şi a ridicat din nou necesitatea introducerii votului universal în Ungaria23).

în această perioadă se înscrie şi intensa sa activitate de publicist. Printre deciziile luate de clubul parlamentar la sfîrşitul anului 1906 s-a numărat şi cea a editării sub direcţia lui Alexandru Vaida Voevod a cotidianului “Lupta”, menit să stabilească o modalitate eficientă de cooperare cu opinia publică românească. Iniţial denumirea ziarului a fost “Românul”, dar la cererea justificată a deputaţilor slovaci şi sîrbi, care au sugerat o reprezentare globală a opoziţiei indiferent de naţiona­litate, a fost adoptată noua titulatură. Din mărturii tîrzii ale colegilor lui Vaida, demnă de reţinut este afirmaţia că primele numere erau scrise aproape în întregime de către el. Programul, publicat în primul număr apărut la 1 ianuarie 1907, sublinia că “Lupta” se va situa “pe programul partidului naţional şi pe concluziile conferinţelor electorale ale parti­dului nostru” 24). Noul ziar, în spiritul convingerilor deja exprimate de Vaida încă înainte de 1905, îşi propunea să desfăşoare o susţinută activitate pentru înţelegerea dintre popoare, împotriva confruntărilor naţionaliste. “Poporul român nu s-a ridicat împotriva poporului ma­ghiar care a suferit şi el veacuri de-a rîndul oprimarea nobilimii maghia­re” 25). Distincţia inclusă şi în programul ziarului vine în completarea intervenţiilor pe aceeaşi temă din parlament: “Noi ştim că lupta noastră nu decurge în contra poporului maghiar. Lupta noastră e dată în contra sistemului guvernării de către clasele maghiare şi în contra sistemului oligarhic maghiar”. 26)

“Lupta” condusă de Vaida nu s-a rezumat numai la informaţia de natură politică restrînsă la imperiul austro-ungar. Cititorul din epocă era ţinut la curent cu evoluţia României, cu fenomenele ce aveau loc peste Carpaţi, de la cele sociale pînă la ştiri culturale, încercîndu-se să se aducă în paginile ei condeiele reprezentative ale culturii româneşti de peste tot. A fost fără îndoială una din publicaţiile moderne, foarte

36

bună din punctul de vedere al reflectării realităţilor din Transilvania şi România. Mai mult ca alte ziare româneşti, acorda un spaţiu amplu evenimentelor din partea austriacă a imperiului, contrapunîndu-le de nenumărate ori celor din Ungaria.

După 1908, deci în cea de-a doua etapă, prezenţa sa la Budapesta devine sporadică, determinată în mare măsură de implicarea sa tot mai adîncă în relaţiile cu anturajul politic de la Belvedere, considerînd că parlamentul ungar nu oferea nici o perspectivă de ameliorare a situaţiei românilor. Incidentele petrecute în etapa anterioară, imobilismul şi respingerea sistematică a propunerilor vizînd democratizarea vieţii po­litice a statului, mai mult, discutarea şi votarea legilor cu profund carac­ter antinaţional l-au determinat să se apropie tot mai mult de Franz Ferdinand într-o corelaţie cu politica Bucureştiului faţă de imperiul austro-ungar. Omul politic în sensul real al cuvîntului s-a simţit obligat să exploreze şi să ţină seama de opţiunile internaţionale, de posibilităţile ce se deschideau în faţa românilor.

Vaida a rămas foarte activ în cadrul Clubului parlamentar al naţionalităţilor, unde deţinea funcţia de secretar, participa la viaţa poli­tică a circumscripţiei electorale Ighiu, dările de seamă anuale susţinute în prezenţa a mii de alegători români transformîndu-se în manifestaţii politice de amploare.

Absenţa sa de la dezbaterile parlamentare din cursul anului 1909 au trezit în rîndul politicienilor, mai cu seamă al adversarilor, suspiciuni în legătură cu posibila retragere a sa din viaţa politică. Zvonurile au devenit persistente, determinîndu-1 să ia poziţie publică în legătură cu afirmaţiile apărute în presa vremii. Ocazia i-a fost oferită de înfiinţarea Partidului Moderat Român, organizaţie politică întemeiată cu sprijinul guvernului şi a partidelor din coaliţia aflată la putere în 1909. Criticînd sever de pe poziţia P.N.R.-ului atitudinea lui E. Babeş, şeful noului partid, Vaida afirma într-un interviu reprodus de ziarul “Lupta”: “în ce priveşte retragerea mea din politica militantă, oricît de mult i-ar fi bine venită domnului Emil Babeş şi a tovarăşului său politic Burdea, ea nu corespunde adevărului. Voi continua lupta ca şi pînă acum, cu singura deosebire că în loc de a-mi urma practica medicală în Transilvania, o voi urma în cursul verii la Carlsbad, cind în orice caz sînt vacanţe parla­mentare” 21\

Clubul parlamentar în activitatea căruia are un cuvînt greu, atît prin funcţia ocupată, cît şi prin popularitatea de care s-a bucurat, se suprapunea, în condiţiile interzicerii formale a P.N.R.-ului încă din 1894 de către guvernul ungar, Comitetului Central Electoral, conducînd

37

în realitate partidul. Din acest motiv, atenţia acordată de către condu­cătorii românilor acestei instituţii a fost deosebită. în genere, inspi- rîndu-se din viaţa politică engleză, pe care au încercat să o imite încă din secolul trecut, partidele politice maghiare şi ale naţionalităţilor se bazau în organizarea lor ierarhică pe cluburi parlamentare.

Partidul Naţional Român a fost silit să adopte, în ciuda populari­tăţii sale şi a existenţei unei infrastructuri destul de solide, o formulă similară, prevalîndu-se şi de prevederea Regulamentului de funcţionare a parlamentului ungar, care permitea constituirea de cluburi. Alături de cei 14 deputaţi români, pe baza colaborării tradiţionale, au aderat şi cei 8 slovaci şi cei 4 reprezentanţi ai sîrbilor. Este demn de reţinut faptul că atît slovacii cit şi sîrbii au acceptat programul P.N.R.-ului din 1905, intervenţiile şi interpelările lor înscriindu-se în spiritul acestuia. în cadrul clubului se discutau în prealabil atitudinile ce urmau a fi luate în parlament, alternativele de reformă, interpelările etc., stabilindu-se în comun strategia şi tactica faţă de viaţa politică în ansamblul ei, infor- mîndu-se şi păstrîndu-se o legătură cu ceilalţi conducători ai mişcării naţionale rămaşi în afara parlamentului.

La începutul anului 1908, datorită creşterii în amploare a luptei pentru libertăţi democratice, Clubul a cunoscut un proces de reorga­nizare. în şedinţa comună a Clubului parlamentar şi a Comitetului Central Electoral din 19-20 ianuarie s-a propus transformarea partidului în secţie a Clubului parlamentar al naţionalităţilor. S-a recurs la această formulă pentru a dejuca intenţiile autorităţilor de a lua măsuri punitive împotriva conducătorilor mişcării naţionale. S-a uzat de preve­derea legii electorale care permitea organizarea deputaţilor în cluburi, păstrîndu-se totuşi, atît cît a fost posibil, o separaţie, idee susţinută de către Iuliu Maniu şi aprobată de participanţi. Ca preşedinte al Clubului parlamentar a fost ales Teodor Mihali, care îndeplinea în acelaşi timp şi funcţia de vicepreşedinte al P.N.R.-ului. Ca secretari au fost desem­naţi, cu acelaşi prilej, Alexandru Vaida Voevod şi loan Suciu, primul cu atribuţii speciale vizînd Clubul.

Noua conducere a fixat în continuare modul de desfăşurare, programul şi tactica deputaţilor în parlament. Ca obiectiv principal s-a decis folosirea tuturor mijloacelor ce le stăteau la dispoziţie pentru împiedicarea adoptării unor legi cu caracter antinaţional. Ca metodă de luptă s-a recomandat practica obstrucţiei parlamentare.

în finalul Conferinţei s-a hotărît ca deputaţii să menţină legături mai strînse cu alegătorii, să organizeze turnee politice în circumscripţii, să coopereze mai eficient cu naţionalităţile maghiare, sugerîndu-se

38

organizarea unui congres în această direcţie.Fixarea acestor obiective l-a determinat pe Alexandru Vaida

Voevod să-şi subordoneze în principal activitatea sa de deputat în această direcţie, reducîndu-şi în acelaşi timp, datorită ostilităţii manifes­tate faţă de el, prezenţa în parlament. în schimb devine activ sub rapor­tul participării la adunări populare în diferite zone ale Transilvaniei. Astfel, însoţit de colegii săi Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Teodor Mihali, face turnee de dări de seamă, rosteşte în cadrul întruni­rilor discursuri violente la adresa politicii guvernamentale, criticînd în maniera sa cunoscută guvernele, fără a rosti însă niciodată invective sau aprecieri duşmănoase la adresa poporului maghiar. Continuă să publice articole la ziarul clubului “Lupta”, oferă interviuri, scrie în presa vie- neză, îndeosebi la : “Neue Freie Presse”, “Neues Wiener Tagblatt”, “Reichspost” etc., polemizînd cu ziarele guvernamentale maghiare a căror ţintă a fost nu o dată.

Incriminat de ziarele budapestane în legătură cu vizita arhiduce­lui Franz Ferdinand la Sinaia în 1909 (de către ziarul “Pester Lloyd”), Vaida dă un răspuns acuzaţiilor de trădător al patriei, relevant pentru ascuţişul şi spiritul său înnăscut de polemist. II redăm şi dintr-un alt motiv, care explică prezenţa sa tot mai de durată în capitala imperiului, Viena, confirmat de jurnalul său: “Da, se afirmă că aş fi trădat încă o dată patria. Nu este adevărat şi-mi este imposibil să o trădez, concurenţa este mare şi durere, pînă acuma am observat că Viena îi preferă pe domnii maghiari care sînt ieftini şi oricîtă gălăgie ar face furnizează promt !... N-am ascuns niciodată că-mi place să stau la Viena. Mi-am făcut acolo studiile universitare, şi-am cunoştinţe pe care admit că nu le aleg după gustul celor de la ’’Pester Lloyd"

Un moment dramatic în cariera sa politică l-a reprezentat campa­nia electorală din 1910, alegerile avînd atît asupra sa cît şi a P.N.R.-ului un impact deosebit.

Printr-o hotărîre a conducerii partidului, pentru a se evita eşecul său electoral, s-a decis ca Vaida să-şi depună candidatura în trei circum­scripţii electorale: Ighiu, Şomcuta Mare şi Arpaş. în fiecare din ele a avut contracandidaţi sprijiniţi pe toate căile de autorităţile ce foloseau metodele tradiţionale menite să împiedice alegerea candidaţilor cu program P.N.R. Astfel, la Ighiu candida Szâs Păi, fiul comitelui de Alba, la Arpaş, George Udrea, membru al partidului de guvernămînt, iar la Şomcuta Mare un alt reprezentant al coaliţiei politice maghiare.

Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă încărcată. La Şomcuta Mare au fost concentrate puternice unităţi militare: o

39

companie din Regimentul 58 Stanislaw (Galiţia), trei escadroane de dragoni aduşi de la Przemysl şi 68 jandarmi. Aceste forţe armate au recurs la intimidarea alegătorilor români. La Tulgheş un ţăran român a fost împuşcat iar în centrul de votare zeci de români au fost legaţi ca să nu poată vota. La Ighiu, pe buletinele de vot a apărut şi numele lui Vaida în limba maghiară alături de cel românesc, creînd confuzie. De altfel, rezultatul final al alegerilor în această circumscripţie arăta astfel: Alexandru Vaida Voevod, 412 voturi, Szăsz Păi, 414 şi Vayda Săndor, 24. Comisia electorală l-a declarat pe Szăsz învingător cu majoritate ab­solută (!).

In schimb, va cîştiga alegerile în circumscripţia Arpaş (Făgăraş) cu toate că şi acolo s-a recurs la tot felul de manevre pentru a împiedica reuşita sa. La Scoreiu, autorităţile locale l-au împiedicat să se întîlneas- că cu alegătorii, în alte sate s-a recurs la declararea carantinei pentru ca întrunirile să nu aibă loc. Se părea că autorităţile, la sugestia guvernului, căutau să împiedice cu orice preţ alegerea lui Vaida pentru parlamentul în care se manifestase în spirit critic la adresa guvernanţilor. în plus, relaţiile sale cu Franz Ferdinand erau cunoscute, fapt ce incomoda pe politicienii maghiari. Campania lui Vaida a determinat o mobilizare puternică a conducătorilor români locali, preoţi şi învăţători, care au făcut din reuşita lui o chestiune de prestigiu. Au reuşit, dar nu fără să treacă prin emoţii serioase.29 , \

In noul parlament au intrat alături de Vaida îndlj patru deputaţi P.N.R. şi trei slovaci. Ei vor rămîne în această calitate pula'la sfîrşitul lunii octombrie 1918. Această prelungire de mandat s-a datorat iz­bucnirii primului război mondial, alegerile ce urmau să aibă loc în 1915 au fost amînate din motive lesne de înţeles.

începutul ascensiunii sale în opinia publică românească în an­samblul ei, în mijlocul naţionalităţilor din imperiu şi chiar în afara lui, s-a datorat primilor doi ani ca parlamentar activ. Discursurile şi inter­pelările sale conturează personalitatea sa politică, concepţia şi opţiunea sa legată de destinul poporului său.

Problema principală, din care derivă toate aspectele sociale, culturale, economice, a fost fără îndoială cea naţională, ea determinînd în ultimă instanţă acţiunea politică, formulele la care apelează în vede­rea găsirii unei soluţii acceptabile, chiar trecătoare, urmărind ameliora­rea statutului de inferioritate al românilor din monarhia austro-ungară. Convingerea sa asupra necesităţii democratizării vieţii politice, expri­mată cu insistenţă în parlament, era bazată în principal pe regimul de intoleranţă al clasei conducătoare maghiare, determinat de frica faţă de

40

români, numită de el “morbus specificus transylvanicus chronicus”, care avea la bază aroganţa, dispreţul faţă de naţionalităţi. Politica naţională promovată de cercurile conducătoare maghiare o caracterizează cu multă plasticitate, scoţînd în evidenţă rădăcinile ei istorice, constanţa unei atitudini devenită seculară: “Actuala lege de naţionalităţi e fătul Aprobatelor şi Tripartitului, Corpus iuris a lui Verboczy. Aprobatele au fost mama şi Corpus Iuris tata” 30\ în acelaşi timp apare optimist faţă de tendinţele de asimilare, considerînd că amplificarea şi consoli­darea conştiinţei naţionale erau o piedică de netrecut, cu toate efortu­rile depuse de întreaga politică a statului maghiar. Deznaţionalizarea practicată pe multiple planuri era în opinia sa o stavilă în calea convie­ţuirii, mai cu seamă lipsa de înţelegere a marilor moşieri, cu rădăcini istorice, care a generat şi intoleranţa: “Conştiinţa cea veche rea, încă tot stau pe picior de război cu oamenii noştri în loc să trăiască cu ei în bună prietenie, în înţelegere frăţească” 31\

Soluţia o vede în acordarea drepturilor naţionale, în recunoaş­terea naţiunii române cu toate drepturile ce decurgeau din ea, idee asupra căreia va face dese referiri în parlament: “Şi să ştiţi că pînă nu esoperăm drepturile naţionalităţilor nemaghiare, pace în ţara aceasta nu va fi niciodată” 32\ Modalitatea practică în opinia sa o constituia introducerea şi în partea ungară a imperiului a votului universal, care ar fi permis accesul unui mare număr de deputaţi români în parlament, al reprezentanţilor tuturor categoriilor sociale excluse de la viaţa poli­tică, ceea ce considerau Vaida şi ceilalţi deputaţi români ar fi deschis calea spre un proces real de democratizare, atenuînd stările conflictuale în creştere. O nouă lege electorală, bazată pe votul universal, egal şi secret, ar fi dus în mod cert la reaşezarea întregii vieţi politice pe baze noi, naţionalităţile şi grupările politice progresiste maghiare fiind în aceste condiţii capabile să contracareze atotputernicia aristocraţiei, a “gentry-lor” şi a birocraţiei. Vaida, împreună cu Maniu, a subordonat conducerea partidului acestui deziderat politic, motiv pentru care va fi atacat în presa românească de trecerea pe un plan secundar a celorlalte obiective programatice ale P.N.R.-ului. Din aceste opţiuni diferite s-au născut disputele cu gruparea radicală a ţinerilor “oţeliţi”, al cărei pur­tător de cuvînt a devenit O. Goga Trebuia precizat de la început că orientările diferite au avut loc încadrul partidului şi, în ciuda polemicii virulente (în multe cazuri, Vaida şi Goga înfruntîndu-se în presă, prin broşuri, întruniri publice), se va ajunge la consensul dorit de opinia publică din Transilvania dar şi din România 33l

41

Cu toate confruntările legate de priorităţile politice, lupta pentru vot universal s-a bucurat de multă popularitate în mijlocul românilor. Vaida şi colegii săi considerau o nouă lege electorală ca o modalitate sigură a democratizării parlamentului, pînă atunci expresia cea mai fidelă a dominaţiei elitelor maghiare.

Datele statistice existente indică cu precizie compoziţia parla­mentului ungar, dominat, aşa cum am arătat, de reprezentanţii oligar­hiei. Structura sa aristocratică se oglindea şi în poziţiile cheie ocupate de moşierime şi de “gentry” în aparatul de stat. Incepînd cu anul 1869, schimbările în privinţa numărului de locuri deţinute de această clasă au fost puţin semnificative. Astfel în 1869, “gentry” şi aristocraţia deţi­neau 69,4% din locuri, în 1872 procentajul a crescut la 77,4% şi abia în 1910, ca o consecinţă a schimbărilor de structură social-economică, se remarcă o scădere a ponderii lor, dar fără a pierde majoritatea necesară blocării iniţiativelor legislative care ar fi dus la democratizarea vieţii politice. în ultima decadă a existenţei imperiului, 58,4% din locuri continuau să fie în mîinile gentrylor (42,4%) şi aristocraţilor (16%)34).

După conferinţa din 1905, Partidul Naţional Român s-a angajat într-o campanie marcată de adunări populare, articole în presă etc., în vederea introducerii votului universal, egal şi secret. Guvernul, pentru a potoli mişcarea pentru o nouă lege electorală, l-a însărcinat pe contele Andrăssy Gyula să elaboreze un proiect în această direcţie la începutul anului 1908. Formula propusă avea la bază aşa-numitul vot “plural” şi urmărea privarea pe mai departe a muncitorimii şi a partidelor naţiona­le de dreptul de a alege deputaţi care să lupte pentru democratizarea statului. Conform proiectului, aveau drept la un vot cei cu domiciliul stabil, în vîrstă de minimum 24 de ani. Erau excluşi de la bun început de la vot militarii. Drept de vot dublu îl dobîndeau cetăţenii care absolvi­seră patru clase primare şi împliniseră 32 de ani, avînd minimum 3 copii şi plătind un impozit de 30 de coroane. Trei voturi puteau să acorde aceluiaşi candidat funcţionari din aparatul de stat, absolvenţi de şcoli medii ce plăteau un impozit de 100 de coroane. Analfabeţii îşi alegeau un reprezentant la 10 indivizi, care vota în numele lor. Dintre românii trecuţi de 24 de ani, în număr de 644.000, numai a patra parte putea beneficia de dreptul de vot direct, deoarece existau peste 492.000 de analfabeţi "K Proiectul Andrăssy a generat o puternică confruntare politică cu reverberaţii adinei în toate domeniile, pe toate planurile, angajînd grupările de partide, întreaga opinie publică din Ungaria, bucurîndu-se de un ecou larg în Europa.

42

Alexandru Vaida Voevod a fost unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai votului universal, pentru care a militat în toate ocaziile şi cu toate mijloacele. Prin discursurile sale parlamentare caută să susţină o lege democratică, dar în acelaşi timp va consacra cea mai mare parte a activităţii ca deputat combaterii proiectului Andrăssy.

în cursul anului 1906, mai precis la 10 noiembrie, Vaida rosteşte de la tribuna parlamentului o interpelare adresată guvernului în ches­tiunea votului universal: “Are intenţii guvernul să prezinte pînă la 10 mai 1907 parlamentului proiectul de lege privind votul universal, egal şi secret ?” 36). în continuare a luat poziţie faţă de relaţiile cu alte partide partizane ale aceleiaşi orientări ce vizau democratizarea prin interme­diul unei asemenea legi. După cum lesne se poate constata, Vaida nu respingea posibilitatea colaborării în acest domeniu cu social-demo- craţia: “Partidul naţionalist are simpatii faţă de social-democraţi şi are simpatii şi faţă de partidul ţărănesc maghiar, care cere parcelarea moşiilor, pentru că vrea totodată şi votul universal, secret şi egal la alegeri” 3A Celelalte intervenţii parlamentare, chiar dacă nu erau spe­cial consacrate acestei probleme ce frămînta opinia publică, s-au produs în nota celor de mai sus, fără a scăpa vreun prilej de a afirma nevoia unei asemenea reforme.

Vaida nu a fost numai defensiv în această chestiune; după ale­gerile din 1910, în anul 1914, a supus împreună cu ceilalţi colegi ai săi spre dezbatere un proiect de lege electorală concordant cu cel al social-democraţiei din imperiu. Democratismul iniţiativei româneşti confirma credinţa sa exprimată nu o dată de pe băncile parlamentului: “Altfel, noi nu avem să ne temem de democraţie, pentru că democraţia ne poate da totul, dar nu poate lua nimic de la noi” 38\

Efortul său principal s-a îndreptat, după sancţionarea prealabilă de către Francisc Iosif a formulei amintite, spre obţinerea sprijinului lui Franz Ferdinand 39) în blocarea legii electorale, cerîndu-i în repetate rînduri intervenţia pe lîngă împărat; a purtat numeroase discuţii pe această temă cu baronul Max von Beck, cu Alexander Brosch 40\ Karl Lueger41\ J. Kristdff'y42 etc. Eforturile sale nu au avut succesul la care spera şi atunci Vaida, împreună cu ceilalţi deputaţi şi conducători ai partidului, s-a angajat într-o puternică mişcare în afara parlamentului, prin adunări populare, articole de presă, ameninţînd chiar cu retragerea din viaţa politică a statului pînă-n momentul venirii la tron.a lui Franz Ferdinand. Din acest punct de vedere, cea mai comentată adunare în opinia publică românească a fost cea de la Braşov, desfăşurată la 2 no­iembrie 1908. Cu această ocazie a rostit o cuvîntare foarte importantă,

43

reluată de presa românească din Transilvania şi România. Ecourile ei au ajuns pînă la palatul Belvedere, fiind nevoit să ofere explicaţii lui Brosch şi arhiducelui 43-).

Discursul său a constituit, pe lingă combaterea proiectului Andrâssy, o analiză a relaţiilor dintre români şi dinastia habsburgică, Vaida militînd pentru continuarea politicii tradiţionale faţă de Viena, separînd categoric atitudinea românească faţă de Budapesta şi Casa de Habsburg. “Tot ce avem spunea el am primit de la Viena şi nu de la unguri... Prin urmare nu ne rămîne decît să ne retragem din lupta parla­mentară, pînă cînd se va ivi o nouă persoană din dinastia habsburgică, câte va şti să onoreze credinţa noastră nestrămutată faţă de tron şi patrie” \

Atitudinea sa a fost astfel făcută public prin exprimarea ataşa­mentului la persoana arhiducelui şi respingerea politicii împăratului Francisc Iosif. Aşa se explică notele critice din presa românească la adresa bătrînului monarh învinuit deschis de nerecunoştinţă faţă de români. Ziarul “Lupta”, aflat sub influenţa lui Vaida, a publicat un articol în care ideile cuprinse în discursul de la Braşov erau reluate: “Şi acum să ne ierţi Majestatea Ta, ca să privim şi noi mai aproape tîrguielile pe care le puneţi coaliţiei şi pe care Majestatea Ta le sancţionaseşi” 45). însuşi Vaida, informînd pe arhiduce asupra poziţiei sale, scria referitor la orientarea politică românească, care nu trebuia confundată cu aban­donarea politicii tradiţionale: “Întrucît m-am gîndit din timp la această eventualitate, am profitat de ocazia favorabilă ivită şi mi-am creat în cuvîntarea ţinută la Braşov platforma neapărat necesară pentru intreaga mea politică dinastică. Le roi est m ort! Vive le roi” 46l

Atitudinea sa era rezultatul opacităţii de care s-a izbit în cercurile politice vieneze în încercarea de a obţine respingerea proiectului de lege a lui Andrâssy, de refuz din partea miniştrilor lui Franz Iosif de a aranja măcar o audienţă la împărat pentru a explica consecinţele “votului plural” pentru români. Se pare însă că Franz Ferdinand a fost refuzat de unchiul său în această privinţă. în plus, moştenitorul susţinea extin­derea legii electorale din Austria şi Ungaria, ceea ce ar fi însemnat cu mult mai mult decît propusese Andrâssy.

Votul universal a constituit şi în continuare o preocupa-re constantă din partea lui Vaida Voevod. Ori de cîte ori a avut prilejul, l-a susţinut în parlament sau în presa românească, în cea vieneză şi din afara imperiului. Cert este că întreaga mişcare declanşată în 1908, la care românii au avut un rol deosebit, a dus la amînarea sine die a punerii în aplicare a proiectului Andrâssy.

44

Vaida (şi nu numai el) a acordat o atenţie firească problematicii sociale. După cum se ştie, a făcut parte dintr-o familie cu proprietăţi funciare întinse iar apartenenţa sa la clasa moşierească a contribuit la cunoaşterea stării dificile în care se aflau ţăranii. Nu o dată în parlament a ilustrat în discursurile sale situaţia grea a locuitorilor satului, deter­minată de lipsa pămîntului. S-a folosit de versurile lui Coşbuc, îndeosebi de poezia “Noi vrem pămînt”, pentru a sublinia necesitatea soluţionării acestei chestiuni generatoare de convulsii sociale care, el personal, considera că puteau fi evitate.

Evenimentele din România anului 1907 însemnau un avertis­ment grav pentru că, în opinia sa, soarta ţăranilor din Ungaria nu diferea prea mult, deosebirea constînd doar într-un aparat represiv mai bine pus la punct în partea de răsărit a imperiului. Soarta ţăranilor o prezintă în cadrul unui discurs în termeni dramatici: “Dar cum trăiesc ţăranii ? Mai mult vegetează, mai ales în Ardeal. Iarna rabdă frig şi foame, vara îi coace soarele la munca grea. La noi omul trăieşte mai rău decît vita. Cei mai mulţi nu au decît 1-5 iugăre de^ămînt. Se poate susţine o familie din venitul unei moşii atît de mici ?”

Soluţiile propuse de el recomandau parcelarea şi vînzarea către ţărani a domeniilor statului, extinderea dreptului de păşunat, măsuri chemate în primul rînd să creeze şi să consolideze clasa de mijloc în lumea satului, capabilă să producă un reviriment pe toate planurile, să reducă tensiunile din comunităţile săteşti, cu un cuvînt să stabilizeze ţărănimea şi să prevină răscoalele.

împreună cu ceilalţi români, Vaida a acordat o importanţă aparte îmvăţămîntului, dovedind prin modul de abordare modern şi realist necesitatea întemeierii unui sistem educaţional concordant cu nevoile societăţii de la începutul secolului nostru. In contextul discuţiilor anuale asupra bugetului ţării a susţinut importanţa accesului femeilor în învăţămîntul superior, mai cu seamă în domeniul medical, aducînd ca argument pentru nevoia resimţită de extindere a reţelei sanitare soarta dramatică a bolnavilor mai cu seamă din lumea satului, unde mortalitatea provocată de tuberculoză devenise alarmantă.

Preocuparea firească legată de soarta învăţămîntului a fost ge­nerată de reluarea în 1907, din iniţiativa lui A. Apponyi, a proiectului mai vechi de lege şcolară a lui Berzeviczy, împotriva căruia se mani­festase la începuturile carierei sale politice. Pericolul la care erau expuse şcolile confesionale trebuia evitat cu orice preţ. Afirmaţia sa rostită nu o dată în parlament era că “poporul care tînjeşte în prostie e uşor de guvernat” 48), sau că tratamentul la care erau supuşi elevii români în

45

şcolile de stat maghiare nu putea decît să ducă la neînţelegeri între etniile Transilvaniei. A adus ca argument însăşi experienţa sa de elev la şcoala primară Frobel din Cluj, amintind cu vădită neplăcere pe învăţă­torul său Pataki care, pentru orice greşeală sau abatere, îi molesta fizic şi psihic, folosind expresii jignitoare: “Mă, puiule de valah, mă Niculae!” sau “Mă Iancule! Mă Niculae Valah ! ” Aceste atitudini faţă de eleviiromâni creau încă din fragedă copilărie sentimentul separaţiei, al apar­tenenţei lor la o altă etnie, dispreţuită din toate punctele de vedere.

Pornind de la aceste constatări, atît în parlament cît şi în afara lui s-a implicat în lupta românilor, sîrbilor şi slovacilor pentru apărarea învăţămîntului în limba proprie, a luat parte ca organizator la adunări populare în care se exprima protestul faţă de aceste legi. Ceea ce se poate remarca, şi faptul a fost des menţionat de Vaida, era inutilitatea acestor măsuri legislative, demonstrînd imposibilitatea maghiarizării prin şcoală.

Aflat la Viena la mijlocul anului 1918, resimte împreună cu fami­lia sa greutăţile războiului, lipsurile provocate de penuria de alimente, bucurîndu-se cînd loan Mihu îi trimitea din Vinerea făină şi untură. “Primeşte deci - îi scria Vaida - fierbinte mulţămite, cum numai cea mai fierbinte foame te poate inspira” 5<y).

In prima jumătate a lunii mai 1918 apare hotărît să se întoarcă la Budapesta, pentru a-şi reocupa locul în parlament, cedînd cererilor tot mai insistente ale colegilor săi. în perspectiva reluării activităţii par­lamentare într-o conjunctură politică plină de incertitudini, Vaida se arată preocupat de tactica pe care îşi propune să o urmeze, de data aceasta luînd în consideraţie posibilitatea dezintegrării monarhiei austro-ungare. El preconiza un program prudent, moderat, sugerînd ca prim pas al demersului naţional românesc restituirea autonomiei Transilvaniei: “Cine se ţine destul de profet ca să rişte a susţine de pe acuma că ce va fi mai bine peste 6 luni ori un an ? Cine dintre noi are atîta încredere în infailibilitatea judecăţii sale încît să cuteze a da directivă hotărîtă neamului luînd asupra sa răspunderea ? Şi oare cine ar fi acela care s-ar încumeta la o astfel de păşire ?” 51'). Frămîntat de răspunsul la aceste întrebări, printr-un joc al sorţii, avea să dea singur soluţia la aceste chestiuni pe care un neam întreg şi le punea în aceste zile.

La Oradea, în ziua de 12 octombrie a luat parte la întrunirea conducerii Partidului Naţional Român, unde a fost discutată declaraţia de autodeterminare a Transilvaniei şi ruperea de Ungaria. Fruntaşii mişcării naţionale au desemnat pe Vaida să o prezinte în parlamentul

46

de la Budapesta. Discursul său a fost primit cu vădită ostilitate. Rînd pe rînd deputaţii maghiari îl întrerupeau cu violenţă: “provocare” (Szilăgyi Laios), “fraze goale” (Richter Jânos), “cuvîntare anti-naţională” (B61a Kun), “calomnie ordinară” (Josef Szterdnyi) etc. După acest efort de vîrf al activităţii sale din parlament, Vaida îl părăseşte la 20 octombrie, nu înainte de a rosti o ultimă cuvîntare străbătută de crezul său politic anterior acestor evenimente: “Problema noastră nu e altceva decît o latură a democraţiei: dar adevărata democraţie nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a se soluţiona chestiunile naţionale, pentru că numai pe baze naţionale şi în cadre naţionale e cu putinţă o dezvoltare normală în dorinţa normală a acestei consolidări... Şi, atunci cînd cu drepturi egale fiind, ne vom întîlni ca naţiuni egale, vom putea să ne întindem mina şi pentru viitor, dar între oprimatori şi oprimaţi de cînd lumea n-au putut să fie raporturi sincere” 5 \ Această intervenţie a sa a avut valoarea unui veritabil mesaj politic pentru cei care-i fuseseră ani în şir adversari, lăsînd însă porţi deschise pentru o viitoare colaborare dar de pe cu totul alte baze.

Printr-un complex de evenimente, destinul a decis ca la 18 octombrie 1918 lui să-i revină obligaţia de a prezenta în parlamentul ungar în care suferise nu o dată umiliri şi jigniri declaraţia conducerii P.N.R.-ului de autodeterminare şi despărţire a românilor de Ungaria. S-a spus şi se mai spune că a făcut-o din oportunism, din dorinţa de a nu fi eliminat de pe scena vieţii politice româneşti postbelice. Pe ce se bazează partizanii acestei aserţiuni false ? Pe mărturiile unora dintre oamenii politici contemporani lui Vaida, deveniţi după 1918 adversari politici, pe suspiciunea şi neîncrederea care de atîtea ori în istoria noastră au avut consecinţe greu de estimat. Realitatea se prezintă cu totul altfel. în primul rînd, Vaida se număra printre cei trei deputaţi români ai P.N.R.-ului care mai făceau parte din parlamentul Ungariei în anul 1918, iar misiunea şi-a asumat-o în consens cu colegii săi în acele zile dramatice ale toamnei dezintegrării imperiului. Riscul, temeritatea, dîrzenia şi curajul împins nu o dată pînă la limită l-au făcut să accepte, deşi trăise experienţe dramatice în viaţa sa de parlamentar, de la agre­siunea verbală pînă la cea fizică. Era cel mai frumos şi expresiv moment al carierei parlamentare începută în 1906, punctul culminant al înde­lungatei sale lupte pentru dreptate naţională. Era ora sa “astrală” pe care nu şi-a permis să o piardă.

ÎN ANTURAJUL ARHIDUCELUI FRANZ FERDINAND

mţranz Ferdinand, personaj controversat în epocă dar şi după dispariţia sa de pe arena istoriei, a fost un

Habsburg veritabil, preocupat ca şi predecesorii săi de menţinerea dinastiei la conducerea imperiului. A căutat prin toate mijloacele să consolideze structura statului considerînd dualismul desuet, periculos pentru viitorul monarhiei, de aceea a manifestat un interes spre reforme care nu a scăpat fruntaşilor politici ai naţionalităţilor.

Incepînd cu 1895, Franz Ferdinand a afirmat cu insistenţă că introducerea sistemului din 1867 a avut efecte dezastruoase şi că la urcarea sa pe tron intenţiona să restabilească centralismul ca formă de guvernămînt bazat pe o largă autonomie a naţionalităţilor. Berchtold, ministrul de externe al imperiului, care-1 cunoştea încă din acea perioa­dă, confirmă planurile arhiducelui într-o scrisoare din 1913, în care acesta a declarat că prima măsură după ocuparea tronului va fi înlo­cuirea dualismului cu un federalism neproporţional.53)

Pentru punerea în aplicare a planurilor sale, prin intermediul cancelariei militare, al inteligentului maior Karl von Brosch, arhiducele a atras fără dificultăţi în anturajul său personalităţi de prim rang din rîndul naţionalităţilor. Alături de grupul românesc, cel mai numeros, au mai făcut parte din cercul său intim Milan Hoda, Carol Stodola, J. Frank, C. Zagorac, Lanyi, Linder, precum şi conducerea Partidului Creştin Social al lui Karl Lueger, miniştri şi foşti înalţi funcţionari, generalul Conrad von Hoetzendorf, prelaţi etc.

48

între împărat şi moştenitor, datorită implicării celui de pe urmă in afacerile de natură politică, relaţiile nu au fost prea bune. După măr­turiile marelui istoric Victor Bibi, contemporan cu evenimentele, lupta dintre Schonbrun şi Belvedere “devenise un subiect al bîrfelor”, dispu­ta fiind cunoscută sub numele de “dansul între ouă” Un alt istoric, biograf al arhiducelui, Leopold von Chlumecky, afirma că nu o dată grupul de la Belvedere a intrat în opoziţie cu “funcţionarii împăratului, uneori chiar cu împăratul însuşi.” S5) Reacţia curţii la aflarea veştii des­pre asasinarea arhiducelui este semnificativă. Franz Iosif, după Maurice Muret, a declarat: “Nu înfruntă cineva fără pedeapsă pe Atotputernicul! Ordinea pe care eu n-am avut tăria să o salvgardez, uite-o restabilită prin voinţa Prea-înaltului.” 56-*

împăratul şi sfetnicii săi erau vădit incomodaţi de implicarea politică a moştenitorului, de vehicularea planurilor sale reformiste, de creşterea influenţei grupului Belvedere: “Sub conducerea îndemânatică a lui Brosch, cancelaria militară se transformă curînd intr-un aparat uriaş care dirija înalte acţiuni politice şi astfel deveni un puternic oficiu central. Acolo, fără ca cei avizaţi să bănuiască măcar, oamenii politici ai Austriei şi ai Ungariei erau ţinuţi în evidenţă, urmăriţi în acţiune, în vorbe, în publicaţiile lor.” 58) Din acest punct de vedere, modul în care aveau loc întîlnirile lui Vaida, conspirativitatea determinată de pru­denţă sînt surprinse în însemnările de faţă. Ele îl introduc pe cititor în intimitatea palatului Belvedere, confirmînd observaţiile de mai sus, servind din acest punct de vedere la o eventuală contribuţie româneascăla istoria Habsburgilor.

Apropierea de cercul vienez al arhiducelui s-a produs la în­ceputul anului 1905. Iniţiativa i-a aparţinut lui A.C. Popovici, care reuşise să termine cunoscuta sa carte. I-a chemat la Viena pe T. Mihali şi Alex. V. Voevod pentru a găsi modalitatea de a-i remite lui Franz Ferdinand amplul său studiu încă înainte de tipărirea lui. Popovici era deja cunoscut pentru concepţiile sale federaliste, el se afla în spatele revistei “Gross;Oesterreich”, deşi ca redactor figura un ziarist vienez, Schwanhagen. în locuinţa acestuia a avut loc, în ziua de 27 februarie 1905, consfătuirea la care au mai luat parte Bresnitz von Sydakov (tatăl şi fiul), cunoscuţi în cercurile româneşti prin atitudinea lor anti- dualistă generată de sentimentele pangermaniste exprimate în ziarul “Schwartz-Gelb”, la care au colaborat şi lideri ai mişcării naţionale, în special Vincenţiu Babeş. De fapt, alături de ei se afla şi conducătorul germanilor din Ungaria, publicistul Edmund Steinacker, apropiat lui Vaida încă din perioada studenţiei. Acesta din urmă şi-a asumat misiu-

49

nea de a intermedia trimiterea cărţii lui Popovici cancelariei arhiduce­lui. Intermediarul a fost însă baronul Beck, viitorul prim-ministru al Austriei, pe atunci consilier în ministerul agriculturii. Maximilian von Beck avea în acea perioadă legături foarte strînse cu Franz Ferdinand, al cărui profesor de dr'ept şi consilier juridic a fost încă din tinereţea moştenitorului.

Cei patru au avut o întîlnire la reşedinţa lui Beck, care s-a ară­tat foarte prudent în legătură cu un contact direct Popovici - Franz Ferdinand, propunînd ca el personal să-i înainteze manuscrisul cărţii. Desigur, atitudinea lui Beck, prudenţa excesivă, temerile exprimate vis-â-vis de cancelaria arhiducelui, supravegheată îndeaproape de către poliţia secretă, au determinat renunţarea lui Popovici de a intra în cercul de la Belvedere pentru o perioadă de peste doi ani. în schimb, Vaida îşi continuă aceste legături, mai mult, le permanentizează: “Br. Beck m-a ascultat şi m-a rugat la sfirşit să-i redactez un Aide-Memoire asu­pra chestiunilor discutate. Astfel s-a început legătura mea cu br. Beck. După ce i-am predat Aide-Memoire-ul, mi-a cerut alte şi alte memorii asupra chestiunilor politice din Ungaria.” 59) Prin intermediul lui Beck, Vaida reuşeşte, rînd pe rînd, să cunoască şi alte personalităţi politice vieneze, de preferinţă din cercurile naţionaliste, Albert Gessman, Heinrich Friedjung, Friederich Funder etc., dar şi din stînga politică- Karl Renner, Victor Adler, Karel Kramar etc.

în desele convorbiri cu baronul Beck, Vaida a insistat în conti­nuare să fie primit dîn audienţă de către arhiduce. Precaut, viitorul prim-ministru l-a avertizat asupra relaţiilor proaste dintre moştenitor şi unchiul său, împăratul Franz Iosif. A reuşit să obţină audienţa solici­tată de Vaida, dar acesta a renunţat: “Considerînd însă că, pentru moment, naţiunea mea nu e ameninţată de nici o primejdie excepţională oricît de fericit şi norocos m-aş simţi de a fi primit de AS. Imperială, totuşi, avînd în vedere neplăcerile la care s-ar expune, prefer să renunţ pentru moment, rezervîndu-mi dreptul, acordat de A.S. şi de Excelenţa Voastră, să cer audienţa cînd guvernul ungar s-ar pregăti să ne dea nouă românilor o lovitură mortală.” ' Beck nu a părut surprins, ci mai mult uşurat de poziţia lui Vaida. Se pare că teama de o reacţie a împăratului era foarte puternică; bătrînul Franz Iosif nu era de loc încîntat de planurile urmaşului său privind reformarea imperiului.

Legăturile lui Vaida cu baronul Beck au continuat şi în anii care au urmat, în ciuda dizgraţiei în care căzuse politicianul austriac în ochii anturajului de la Belvedere. Episodul a constituit pentru el o şcoală poli­tică ale cărei învăţăminte se vor regăsi în contactele sale cu arhiducele,

50

deşi primirea lui Vaida, după cum se ştie, nu a fost rezultatul intervenţiei lui Beck. Este adevărat că a menţinut şi legăturile cu omul politic austriac. O mărturiseşte singur: “Cînd Olga Urbaneck era în concediu, rapoartele mele pentru baronul Beck şi pentru Francisc Ferdinand le adresam lui dr. Virgil Ciobanu, preot militar. Domnul făcea copii reţi- nîndu-le pentru mine, iar originalul îl trimiteam mai departe pe adresa lui Brosch.” 61)

Din rîndurile românilor, Vaida şi Popovici s-au bucurat de cea mai mare încredere. Primul a aderat la gruparea respectivă din motive deja cunoscute. în plus, încă din vremea studenţiei sale vieneze, a intrat în contact cu cercurile politice austriece ostile dualismului. Edmund Steinacker, Max von Beck, F.Funder, Weiskirchner etc. sînt cîteva din numele politicienilor austrieci pe care i-a cunoscut încă din tinereţe. Aderenţa sa la aceste cercuri şi apoi din 1907 la anturajul arhiducelui, unde-şi regăseşte vechile cunoştinţe, a constituit, fără îndoială, o moda­litate de exprimare a antihegemonismului, a convingerii sale că starea de inferioritate în care românii erau menţinuţi se datora în exclusivitate cercurilor conducătoare maghiare.

în conjunctura politică de la începutul secolului nostru, plină de vicisitudini, preocupările istoricilor, politologilor, ale oamenilor de cultură pentru reformarea imperiului proliferaseră.

O teoretizare completată de un plan concret a oferit-o prietenul lui Vaida, Aurel C. Popovici, atrăgînd şi facilitînd contactul cu această grupare.

Cartea lui Popovici tipărită la Leipzig în 1906, cu sprijinul fi­nanciar al guvernului României 62\ conţine planul federalizării şi al formulării conceptului cunoscut sub numele de “Statele Unite ale Austriei Mari”; ea a găsit audienţă în cercurile politice austriece şi ger­mane, dar nu a beneficiat niciodată de un sprijin legat de un partid cu o bază electorală serioasă. Adevărul este că nici în rîndul mişcării naţio­nale româneşti nu a avut suporteri prea numeroşi. Ideile lui Popovici erau împărtăşite de toţi cei care-şi dădeau seama că, fără înlocuirea formulei dualiste, soarta popoarelor nemaghiare nu avea prea mari şanse de ameliorare.63^

Opiniile formulate la scurtă vreme de la apariţia cărţii au fost unanime în a aprecia calităţile, larga cultură politică de care a dat dovadă Popovici. Comentariile în rîndul presei austriece au legat planul de posibilitatea punerii sale în practică şi concluziile, deşi în majoritatea cazurilor voalat exprimate, sugerau adoptarea planului de către arhi­ducele Franz Ferdinand. Unul din comentariile cele mai autorizate a

aparţinut lui Karl Renner, autor el însuşi al unui program federalist de nuanţă social-democratică. Viitorul preşedinte al Republicii austriece scria: “Cartea a fost imediat interzisă în Ungaria, ceea ce va contribui mult la răspîndirea ei foarte meritată... materialul trădează un scriitor foarte îndemînatec, cu înaltă cultură, bine informat în literatura politică a francezilor, englezilor, germanilor, maghiarilor şi românilor, aşa cum maghiarii nu au unul la fel.” 64) Interesantă este şi observaţia sa că federalismul lui Popovici era inspirat din doctrina socialistă a vremii, deşi Renner consideră că autorul a alterat caracterul democratic al respectivei soluţii. Afirmaţia este discutabilă.

în România, cartea lui Popovici a beneficiat de un amplu comen­tariu apărut în “Sămănătorul” din 2 aprilie 1906, semnat de Nicolae Iorga. Marele nostru istoric a apreciat cunoştinţele de excepţie ale autorului ei, bogăţia informaţiilor, dar a respins planul propus. Ideea naţională bazată pe reconstituirea “Ţării Româneşti”, înglobînd nea­mul românesc în totalitatea sa, susţinută cu atîta fervoare de învăţatul român, era în flagrantă contradicţie cu soluţia federalistă.

Popovici şi adepţii săi din mijlocul românilor, slovacilor şi germanilor, au căutat sprijinul grupului din jurul arhiducelui Franz Ferdinand. Acest nucleu de politicieni, caracterizat prin conservato­rism şi neîncredere faţă de un program reformator de anvergura celui preconizat de Popovici (care conţinea elemente democratice) a alarmat pe unii dintre ei facîndu-i să-i aducă corecturi. Contele Crenneville, în cartea sa “Grossosterreich” apărută în 1909, deşi ostil dualismului, opune formulei româneşti principiul istoric în federalizarea monarhiei,’ iar baronul von Eichopf atenuează multe din prevederile constituţio­nale rezervate provinciilor în favoarea centralismului dinastic. Franz Ferdinand, la rîndul său, a apreciat mult planul Popovici, pe autorul său acceptîndu-1 în anturajul de la Belvedere. Este însă greu de ştiut dacă în cazul ascensiunii la tron ar fi aplicat conceptul “Statelor Unite ale Austriei Mari”. în repetate ocazii, arhiducele s-a dovedit inconstant. Astfel, se pronunţa cînd pentru federalism, cînd pentru trialism, semă- nînd confuzie chiar şi în mijlocul partizanilor săi.

Planul lui A.C. Popovici a fost îmbrăţişat cu multă căldură de Alexandru V. Voevod. Pe lîngă sprijinul material obţinut din România pentru tipărirea cărţii, el l-a reluat în mai multe articole apărute în reviste şi ziare din Austria, precum şi în paginile “Luptei”. Formula federalistă comentată de Vaida nu aduce numic original. A căutat, în principal, să o popularizeze, să o apere în faţa atacurilor venite mai’cu seamă din partea politicienilor maghiari.

52

Cartea lui Popovici nu s-a bucurat de o primire prea călduroasă în rîndul cehilor şi maghiarilor, care au condamnat-o de pe poziţia concepţiei lor tributară federalismului pe criterii istorice. Parlamenta­rii maghiari au reacţionat imedfat după publicarea studiului. Astfel, contele Bethlen Istvăn, într-un discurs antiromânesc, a considerat pro­punerile de reorganizare pe baze noi, antidualiste, ca o premiză în vederea înfăptuirii unităţii naţionale româneşti: “Cui îi trebuie au­tonomia Ardealului ? Statului maghiar federativ ? Lor le-ar trebui, e drept temporar, pînă vor sfărîma constituţia maghiară, apoi se vor frămînta în continuare pînă se vor muta peste Carpaţi, în statul român, întregul program e o ficţiune şi are drept scop să acopere raporturile lor cu România şi să acopere tendinţele lor revoluţionare.” ' Vaida le-a replicat atît lui Bethlen cît şi celorlalţi deputaţi, la începutul anului 1907, în ziua de 31 ianuarie, cînd îl înfruntă pe ministrul de interne al Ungariei: “Cît despre cartea lui Aurel C. Popovici, scrisă cu mare apa­rat ştiinţific, cum spunea ministrul, părerile sînt diferite: unii aprobă ideile din ea, alţii nu. Faptul însă e, dacă cercurile decizătoare vor voi cîndva să realizeze ideea lui Popovici, o vor face fără să întrebe, nici pe maghiari, nici pe ceilalţi...” ’

După cum lesne se poate observa, Vaida ca susţinător fervent al planului amicului său este preocupat în principal de cîştigarea a cît mai mulţi aderenţi, de obţinerea sprijinului lui Franz Ferdinand. A fost unul din motivele care au dus la ataşarea sa de cercul de la Belvedere.

Vaida nu a negat niciodată public dinasticismjul său şi al popo­rului român din Ardeal. A făcut caz de această convingere în parlament, stîrnind enervarea unora dintre deputaţii maghiari, deşi politica di­nastică la români cunoaşte la începutul secolului mutaţii importante. Atitudinea împăratului faţă de mişcarea memorandistă, refuzul său după 1867 de a trata cu liderii politici ai românilor au dus la apariţia unui curent antiimperial, ceea ce nu însemna totuşi respingerea ideii dinastice în ansamblul ei, din moment ce opţiunea rămînea legată de persoana moştenitorului.

Reafirmarea dinasticismului în noua variantă apare frecvent în parlament şi în presă. Iată cum o sugera Vaida în confruntările sale politice: “Dar credinţa românilor faţă de tron e tradiţională. (O voce: Faţă de împărat). Cîtă vreme n-a fost încoronat ca rege ungar, da, faţă de împărat. După încoronare ne-am conformat.” 67-) Atît lui Vaida cît şi colegilor săi discuţiile asupra acestei chestiuni le prilejuiesc afirmarea nemulţumirii lor faţă de politica imperială: “Să spună M. Sale că şi noi am fost totdeauna supuşi loiali ai M. Sale şi dinastiei, astfel că din noi

53

s-au făurit şi arme, adică din dinasticismul nostru. Şi roagă pe M. Sa şi în numele nostru, că nu numai atunci să-şi aducă aminte de popoarele sale din Ungaria, cînd dă ordine de zi, ca cel de Chlopy, ci aducă-şi aminte de noi şi atunci cînd e vorba de împărţirea drepturilor în ţara aceasta.” 68 Era firească stăruinţa lui Vaida de a lua în discuţie chestiu­nea dinasticismului şi de a trata faptele de o aşa manieră încît să aibă o notă justificativă, accentuînd, în opinia noastră foarte aproape de rea­litatea istorică, acordarea de către Habsburgi a unor libertăţi culturale, religioase, precum şi elementul de echilibru introdus de prezenţa aus­triecilor în raporturile româno-maghiare. Aceasta nu-1 împiedică în repetate rînduri să se exprime violent la adresa acestora, subliniind de acum tipica lipsă de recunoştinţă pe care Casa de Habsburg a dovedit-o în întreaga sa istorie.

Dinastiei&niul lui Vaida şi nu numai al său a fost un sentiment cultivat de-a lungul timpului prin căile de acum cunoscute. Afilierea la Habsburgi a fost puternică şi ea data cu preponderenţă din vreamea lui Iosif al II-lea, foarte popular printre români. Cauza este şi ea cunoscută. Dacă dinasticismul din vremea amintitului împărat a avut elemente instinctive, de raliere la persoana sa fără prea multe intervenţii din partea “pilonilor” monarhiei care-I cultivau, la mijlocul veacului trecut asistăm la intensificarea propagandei menite să aureoleze figura lui Franz Iosif. Cu alte cuvinte, în cazul primului, ataşamentul indiscutabil se resimte aproape spontan nu numai la nivelul elitei româneşti, el coborînd în rîndul membrilor de jos ai societăţii. Nu despre acelaşi lucru putem vorbi după 1848, adică în intervalul îndelungatei domnii a lui Fr. Iosif. Vaida a contrapus pe parcursul însemnărilor sale perso­nalitatea celor doi împăraţi şi înclină de fiecare dată balanţa în favoarea lui Iosif al II-lea. Mai mult chiar, se străduieşte să descifreze în compli­cata şi neclara mentalitate a lui Franz Ferdinand elemente apropiate de Habsburgul său favorit. Se sileşte să-l convingă pe moştenitorul tronului de a-1 lua ca model pe Iosif al II-lea. Motivul principal aparţinea lipsei totale de simpatii a ambilor Habsburgi faţă de unguri. Vaida a subliniat în mai multe ocazii deteriorarea sentimentului dinastic la români după 1867, punînd-o pe seama Budapestei. îşi concretizează afirmaţiile prin exemple din cele mai diverse: manualele şcolare, atitudini publice, declaraţii, presa ungară etc. în schimb, caută să convingă despre pozi­ţia contrară a românilor care-şi legau speranţele de arhiducele Franz Ferdinand.

Lacîteva zile după faimosul său discurs din 31 ianuarie 1907, mai precis la 5 februarie, Vaida rosteşte o cuvîntare în parlament, adevărat

54

rechizitoriu la adresa pretenţiilor coaliţiei de guvernămînt de a trans­forma armata într-un instrument al maghiarizării. Se discuta bugetul armatei, iar guvernul (care avea pregătite legile Apponyi căuta să şan­tajeze curtea imperială sensibilă la orice aluzie cu privire la armată. Au ameninţat că nu vor vota noul buget dacă împăratul nu va sancţiona legile şcolare. Vaida a criticat într-un limbaj agresiv, de pe poziţia unui “Homo Austriacus”, intenţiile oligarhiei maghiare. El a subliniat şi pericolul introducerii la comandă a limbii maghiare, ceea ce reprezenta continuarea procesului de asimilare din şcoală la nivelul armatei. Discursul său nu a fost trecut cu vederea. La 24 februarie, Karl Brosch l-a vizitat la Budapesta, anunţîndu-1 despre dorinţa arhiducelui Franz Ferdinand de a avea o întrevedere cu el. Episodul este pe larg descris în însemnările lui Vaida. Discuţia desfăşurată cu arhiducele la 28 februarie 1907, la palatul Belvedere, a marcat intrarea sa în grupul politicienilor ataşaţi moştenitorului. Discuţiile, relaţiile cu Brosch şi apoi cu în­locuitorul acestuia Berdolff, cu Gessmann, Beck, Lueger, Friedjung, Aerenthal, Funder, cu pater Gallen şi bineînţeles cu Franz Ferdinand sînt revelatoare pentru efortul şi speranţele, nu o dată înşelate, de a contribui la apărarea identităţii naţionale româneşti, la obţinerea pro­tecţiei în faţa politicii de asimilare în continuă escaladare. Planul lui Vaida,aşa cum evoluţia evenimentelor o demonstrează, a făcut parte dintr-o strategie gîndită şi pusă la punct în înţelegere cu factori de putere din România. în ceea ce-i priveşte pe românii transilvăneni, poziţia antimaghiară a arhiducelui genera în mijlocul lor un optimism justificat într-o măsură oarecare.

După vizita la palatul Belvedere, Vaida inaugurează în paginile “Luptei” o campanie de presă chemată să popularizeze în mijlocul românilor personalitatea şi intepţiile arhiducelui Franz Ferdinand. Artcolele apărute au urmărit producerea unei delimitări evidente între persoana împăratului şi a moştenitorului. Aluziile strecurate cu abi­litate lăsau să se întrevadă ataşamentul şi speranţele faţă de o posibilă reformare a imperiului. “Francisc Ferdinand ! Un nume, un simbol. Simbolul viitorului, simbolul speranţei, pentru toate naţiunile mo­narhiei habsburgice. îndeosebi noi românii, care nici prezentul nu ne oferă recompensă pentru tristul trecut, noi sîntem avizaţi să sperăm totul de la viitor şi astfel cu încordată atenţiune ne îndreptăm vederea asupra bunului nostru monarh bătrîn, cît şi asupra viitorului nostru monarh.” 69^

Sistematic sînt publicate relatări despre moştenitor: participarea sa la manevrele militare, convingerile sale privind reforma statului,

55

simpatia sa faţă de români etc. La aceste articole se adaugă în acelaşi scop reproducerile din presa oficială, în care arhiducele era atacat datorită adversităţilor oligarhiei maghiare faţă de el. De asemenea, nu întîmplător ştirile referitoare la bătrînul împărat conţin aluzii abil strecurate cu privire la posibilitatea ca el să decedeze în orice moment din cauza vîrstei sale înaintate. în plus, reluînd articolele din presa ger­mană, preocupate de formula Popovici, în scurte comentarii atribuie lui Franz Ferdinand acceptarea federalismului. Cîteva titluri din “Lupta” sînt semnificative din acest punct de vedere: “Moştenitorul de tron şi coaliţia” (nr.54 din 1907), “Arhiducele Franz Ferdinand între români. Aduceri aminte” (nr.56/1907), “Austria Mare şi statul naţional ma­ghiar” (nr. 70/1908), “Renaşterea Austriei” (nr. 113/1908) etc.

Vaida şi tovarăşii săi de idei au căutat o apropiere între arhiduce şi precursorul său pe tronul Habsburgilor, împăratul Iosif al II-lea, a cărui personalitate era încă prezentă în memoria colectivităţii româ­neşti. Intenţiile lui Franz Ferdinand privind reformarea statului prin federalizare sau centralizare au generat comparaţii cu înaintaşul său, considerat de către conducătorii mişcării naţionale ca un model demn de urmat, de imitat. Mitul “bunului împărat” la români s-a născut şi s-a amplificat în timpul lui Iosif al II-lea tocmai datorită atitudinii sale faţă de nobilimea maghiară, cu care s-a confruntat în timpul domniei şi care, la rîndul ei, l-a detestat după moartea sa timpurie. O atitudine asemănă­toare se profila şi faţă de Franz Ferdinand.

Acreditarea ideii că moştenitorul îl avea ca model pe Iosif al II-lea nu a fost prea dificilă în contextul politic din monarhia care-şi trăia ultimii ani ai îndelungatei sale existenţe. Loialitatea tradiţională, chiar dacă se eroda continuu în mijlocul intelectualităţii româneşti, se men­ţinea aproape intactă la nivelul masei ţărăneşti care vedea în Viena protectorul ei în faţa agresivităţii guvernanţilor de la Budapesta. Oscar Jâszi, probabil cel mai competent observator al stărilor din monarhia austro-ungară, făcea în cunoscuta sa carte o remarcă, ce a scăpat spe­cialiştilor, referitoare la renaşterea iosefinismului: “Noua doctrină, reînnoirea spiritului iosefinismului, a zguduit fundaţia vieţii publice ungare” \ însuşi Vaida, după prima audienţă la Belvedere, constata pe aceeaşi temă: “Impresia mea plină de surprindere a fost: aşa trebuie să fi arătat Iosif al II-lea” 71 \ Cu diferite ocazii, la întruniri publice, el a propovăduit această apropiere în rîndul conaţionalilor săi: “Ţineţi cu tărie la credinţa voastră în împăratul, el va deveni un Iosif al II-lea şi va face mai mult pentru noi decît străbuna sa Maria Tereza.” 72^

56

Personal, Vaida nu a avut convorbiri directe cu Franz Ferdinand de prea multe ori. în genere comunica prin intermediul şefului cancela­riei, maiorul Karl Brosch, căruia îşi permitea, aşa după cum memoriile şi scrisorile o dovedesc, să-i împărtăşească dubiile şi nemulţumirea faţă de duplicitatea arhiducelui. Oricum, a dobîndit foarte repede încre­derea anturajului de la Belvedere, ceea ce i-a permis să recomande şi pe alţi conducători politici ai naţionalităţilor pentru a fi acceptaţi dearhiduce. _

Importante sînt şi informaţiile furnizate de Vaida in legătură cu constituirea cercului de politicieni de la palatul Belvedere, recoman­dările pe care la face şefului cancelariei asupra unor personalităţi aparţinînd diverselor grupări şi formaţiuni ale naţionalităţilor. Se pare că, după 1907, Franz Ferdinand (la sugestia energicului Brosch) înce­pe să-şi pregătească viitoarea administrare a monarhiei, căutînd să-şi asigure sprijinul naţionalităţilor nemulţumite de politica guvernului de coaliţie venit la putere în 1906. Astfel, în toamna anului 1907 mediază primirea slovacului Milan Hodia, membru al Clubului naţionalităţilor din parlamentul ungar, dominat după cum se ştie de către români. După cîteva luni îl recomandă foarte călduros pe E. Steinacker, şefulorganizaţiei germanilor din Ungaria.

în privinţa românilor, după evenimentele petrecute în comuna Cernova (Slovacia), Brosch i-a cerut lui Vaida să propună, pentru a fi invitaţi în audienţă, "pe cine voi crede de bine, din sinul prietenilor mei politici români." ^ Decizia în această privinţă a fost luată de comun acord cu T. Mihali şi I. Maniu, care cunoşteau relaţiile sale cu cancelaria moştenitorului, fără însă ca ei să facă parte din anturajul propriu-zis. La întrunirea care a avut loc pe această temă a mai luat parte şi A.C. Popovici, deja introdus de Vaida la Belvedere. Decizia finală, după consultarea lui Aurel Vlad şi Vasile Lucaciu, s-a oprit asupra a doi ie­rarhi români: Miron Cristea, secretar metropolitan la Sibiu, şi Augustin Bunea, canonic greco-catolic la Blaj. Cei doi prelaţi urmau să se alăture episcopului greco-catolic de Oradea, Demetriu Radu, primit în anturaj încă înaintea lui Vaida. Motivele care i-au determinat să se oprească asupra celor două propuneri şi nu a altor oameni politici sînt clar expli­cate de către Vaida: "trebuia să ne rezervăm un număr suficient de oa­meni politici pentru momentul succesiunii la tron a arhiducelui, ca_să nu ne prezentăm prea sărăcăcios cînd ar trebui să intrăm în acţiune."

Rapoartele, corespondenţa, însemnările lui Vaida sînt pregnan­te în relevarea conlucrării politice dintre conducerea P.N.R.-ului şi "laboratorul" de la Belvedere. Luările de poziţie au fost puse în acord

57

cu intenţiile respectivei grupări vieneze, explicaţiile faţă de orientările politice, consultările care aveau loc cu regularitate demonstrează cu prisosinţă practicarea unei politici, a unei opţiuni româneşti ce urmărea in ultimă instanţă interesele de moment ale P.N.R.-ului, ale entităţii naţionale supuse unei constante presiuni din partea Budapestei. In acelaşi timp, asistăm la continuarea politicii tradiţionale, chiar dacă ea nu era împărtăşită de întreaga conducere a partidului. România a fost m mod sigur implicată şi ea în această orientare. Relaţiile dintre regele Carol I şi arhiducele Franz Ferdinand o probează, ca şi discuţiile pe care Vaida le-a avut cu suveranul român, cu primul ministru Ion I.C.Brătianu şi alte personalităţi de frunte ale ţării. Momentul de vîrf l-a reprezentat calatoria arhiducelui la Sinaia, în anul 1909, dînd curs unei invitaţii primite de la Carol I. 4

Vizita a fost pregătită în opinia publică prin articolele apărute în ziarele romaneşti din Transilvania şi îndeosebi de către "Lupta". Vaida a publicat încă din mai 1909 un şir de relatări despre moştenitor, me­nite sa influenţeze atît credinţa în politica acestuia, cît şi semnificaţia ' contactelor dintre România şi Austro-Ungaria la nivelul Carol I - Franz Ferdinand. In articolul "Vine moştenitorul"75), Vaida afirma pubhc crezul său in arhiduce: "O individualitate hotărîtă pe tronul Habsburgilor - nouă trebuie să ne fie simpatică. E negreşit o mare schimbare şi ne-am săturat de atîta "fortwurstelen” şi de o generozitate închipuită, care se traducea în realitate cu jertfirea noastră". După cum lesne se poate observa, Vaida nu mai concepea relaţiile cu Viena în forma lor tradiţională, ci sugerează opiniei publice o reevaluare a raporturilor, ceea ce presupunea o atitudine nouă faţă de împărat

In preajma plecării spre România a arhiducelui, au apărut în acelaşi ziar două articole dedicate relaţiilor româno-austro-ungare recomandind o politică de apropiere între cele două state şi extinderea legilor adoptate în Austria şi în partea ungară a imperiului, posibilă numai in cazul anulării pactului dualist din 1867. Ele erau în acelaşi timp îndemnuri către populaţia românească să manifeste simpatie faţă de arhiduce în drumul său către Sinaia.

Implicarea lui Vaida în pregătirea vizitei în România a arhi- ducelui Franz Ferdinand a fost revelatoare pentru speranţele pe care el şi ceilalţi conducători ai mişcării naţionale şi le-au pus în ameliorarea situaţiei populaţiei româneşti cu sprijinul regatului român. Pregătirile erau marcate de temeri serioase pricinuite de amplificarea curentului de opinie antiaustro-ungar din ţară, de posibilitatea declanşării unor manifestaţii miţiate în special de Nicolae Iorga. în vederea prevenirii

58

protestelor de amploare, Augustin Bunea, prietenul apropiat al marelui istoric, i-a cerut, la sugestia lui Vajda, să se abţină de la orice acţiuni vizînd prezenţa arhiducelui în ţară \ In acelaşi sens a acţionat Vaida pe lîngă primul ministru Ion I.C. Brătianu, care se arătase osul respec­tivei vizite. Aurel C.Popovici şi grupul său bucureştean au făcut demer­suri insistente pe lîngă premierul român, conVingîndu-1 că dialogul cu Franz Ferdinand poate constitui un mijloc de contracarare a politicii guvernamentale maghiare, subliniind atît el, cît şi Vaida, resentimentele moştenitorului faţă de partidele din coaliţia aflată la putere în Ungaria.

Prin intermediul consulului României la Budapesta, Derussi, Vaida a expediat lui Brătianu un memoriu conţinînd revendicările românilor din Ungaria, pentru a-i servi acestuia în convorbirile cu arhiducele, dar şi sugestii privind relaţiile cu imperiul habsburgic în contextul politic european. Vaida apare obsedat de pericolul rus, de primejdia răsăriteană pentru România şi posibilitatea alianţei ţaris­mului cu slavii din sud, ceea ce ar fi dus la izolarea ţării. In consecinţă susţine, conform credinţei sale, necesitatea unor raporturi bune cu Germania şi Austro-Ungaria. A fost convingerea saxizvorîtă din realis­mul concepţiilor privind destinul naţiunii române. In anul 1909, dar şi în următorii, elitele politice - indiferent de apartenenţă şi ideologia lor - aşteptau moartea împăratului Franz Iosif şi ascensiunea lui Franz Ferdinand. Asta nu înseamnă că românii nu doreau unirea într-un stat naţional unitar român. Vaida era unul dintre ei, fără îndoială, dar, în acelaşi timp, politicianul trebuia să ţină cont de realitatea acelor zile şi ani. De aceea caută să-l convingă pe Brătianu, iar acesta, cu abilitatea şi inteligenţa sa superioară, a înţeles demersul politic venit din parte3 lui Vaida. Memoriile conţin referiri ample la episodul respectiv , dar foarte important este documentul trimis primului ministru român.

Aflat în acele zile la Budapesta (iunie 1909), îngrijorat în legă­tură cu veştile din România, Vaida dictează lui Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu, respectivul memoriu în cafeneaua "Gresham Venezia". După ampla trecere în revistă a sistemului politic maghiar, a legislaţiei cu caracter antinaţional, Vaida face sugestii referitoare la atitudinea României şi a românilor aflaţi sub dominaţia maghiară, oferind un tablou sugestiv al confruntărilor etnografice din Ungaria. Cu tot spriji­nul prohabsburgic care apare evident în paginile memoriului, Vaida afirmă în final: "este o nepermisă naivitate politică, pe care însă, durere, o găsim chiar şi la unii dintre bărbaţii de stat români cu cele mai largi orizonturi, părerea că în caz dacă românilor de dincoace de munţi li se va îndrepta soarta spre bine, ei vor uita că sînt români... Posibilitatea ca

59

m viitor, cîndva, să le poată merge românilor din Ungaria atît de bine incit să uite de datorinţele lor naţionale este tot pe atît de deschisă (exclusă n.n.) pe cit de mult temerea unei astfel de soarte din partea unor bărbaţi de stat ai României dovedeşte cea mai desăvîrşită necu- noştinţă a stărilor reale politice, etnografice şi sociale din Ungaria"79). Vaida a pus mai presus de ameliorarea situaţiei românilor din Ungaria idealul naţional, firesc şi logic orientat spre unitatea naţională, chiar daca formula propusă de el va fi infirmată de spectaculoasa răsturnare din toamna anului 1918.

Vizita lui Franz Ferdinand a avut loc în condiţii bune, eforturile grupului ardelean ataşat arhiducelui reuşind, cu sprijinul regelui Carol I şi a prim-ministrului, care l-au primit pe moştenitorul orgolios al tronului habsburgic dîndu-i onorurile princiare. Pentru prima oară înţeleptul rege al României acordă tratament egal soţiei arhiducelui’ Sofia Chotek, care nu s-a bucurat nici în palatul imperial din Viena de un ceremonial asemănător.

Succesul vizitei în România, atitudinea ostilă a autorităţilor maghiare faţă de demonstraţiile de simpatie desfăşurate pe traseul feroviar din Transilvania au determinat o creştere atît a prestigiului politic al grupului românesc ataşat cercului de la Belvedere, în speţă al Iui Alexandru Vaida Voevod, cît şi a preocupărilor arhiducelui faţă de situaţia românilor. Memoriile sînt din acest punct de vedere conclu­dente. Probabil că dacă autorităţile poliţieneşti ar fi luat aceleaşi măsuri la Sarajevo, atentatul din 1914 nu ar mai fi avut loc.

. Perioada care a urmat vizitei, Vaida a reuşit (şi cu sprijinul României) să determine implicarea lui Franz Ferdinand în tratativele cu guvernul maghiar, dar şi într-un joc politic obscur care a trezit suspiciuni, chiar neîncredere, din partea unora din conducătorii mişcării naţionale româneşti.

Reprezentanţii naţionalităţilor, Vaida, Maniu, HodSa, s-au stră- duit, după 1910, să-l convingă pe arhiduce să recurgă la o acţiune trep­tata in implementarea programului său de reorganizare a statului şi pregătirea ascensiunii sale la tron. Au avansat ideea unificării în primul nnd a forţelor şi a administraţiei pe criterii centraliste, pentru ca apoi sa acorde o largă autonomie pe baze etnice ca o condiţie sine qua non a sprijinului naţionalităţilor. Obstacolul principal îl constituia, afirmau ei dualismul şi poziţia Ungariei adversară a noii formule. Pentru a ™ ra opoziţia ungară, au propus suspendarea legilor votate după . . §1. aPelul 'mediana români, sîrbi şi slovaci - capabili în opinia lor

sa împiedice o încercare de rezistenţă din partea Budapestei.

60

O altă variantă susţinută de către ei, din aceeaşi perspectivă a încoronării lui Franz Ferdinand, era cea axată pe numirea unui guvern fidel coroanei, din care să facă parte, în mod egal, reprezentanţi ai românilor, slovacilor şi sîrbilor. Noul guvern urma să introducă imediat o lege electorală pe baza votului universal, egal şi secret. Această opţiune mai veche, ce data din anii 1908-1909, nu a fost îmbrăţişată de moştenitor, cu toate insistenţele lui Vaida.

Influenţa grupului Vaida s-a menţinut chiar şi după plecarea lui Brosch şi înlocuirea sa cu colonelul Bardolff. O dovedeşte reacţia arhiducelui faţă de înfiinţarea episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog. Vaida şi întreaga conducere a P.N.R.-ului s-au mobilizat foarte serios pentru a împiedica Vaticanul să ia o asemenea măsură, socotită antinaţională. După demersurile întreprinse la Bucureşti şi Roma, la Viena l-au antrenat pe Franz Ferdinand în disputa care tindea să devină din ce în ce mai acută. Deşi, catolic bigot, devotat Bisericii, arhiducele a protestat pe un ton răspicat faţă de intenţia papalităţii. Reacţia sa de-a dreptul pasionantă merită reprodusă mai cu seamă pentru că Vaida a stat la originea ei, demonstrînd o dată în plus influenţa pe care o dobîndise pe lingă moştenitor: "Eu sînt sigur un fiu devotat al Bisericii romane dar atunci cînd problema priveşte cele mai elemen­tare drepturi ale popoarelor, al căror destin într-o zi, cu ajutorul lui Dumnezeu am să-l conduc, eu nu mă voi abţine să tai legăturile mele cu Sfîntul Părinte dacă el îşi va exercita puterile sale într-o directe contrară intenţiilor mele dedicate fericirii viitoarelor mele popoare" K

Evoluţia politică din zona sud-est europeană, implicarea României în războaiele balcanice, semnele prevestitoare ale unei con­flagraţii mondiale i-au determinat atît pe Popovici cît şi pe Vaida să antreneze în soluţiile propuse de ei şi România, de data aceasta aducînd în actualitate planul susţinut în timpul revoluţiei de la 1848 de către loan Maiorescu, trimisul Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşti, la Frankfurt, unde se întrunise parlamentul german. Ei s-au gîndit (la fel ca şi înaintaşii lor) că, pentru a evita o posibilă acţiune agresivă a Rusiei ţariste, idee obsesivă la Vaida, pericolul panslavismului putea fi contracarat prin înfăptuirea României Mari cu sprijinul Germaniei şi Austro-Ungariei. Printre cei care au subscris la această idee, discutată la Bucureşti, s-a numărat Nicolae Filipescu, precum şi un grup de membri ai Partidului Conservator. Faptul nu trebuie să ne surprindă, într-o epocă dominată de ideea României Mari, se căutau soluţii care să ducă la împlinirea acestui deziderat, chiar dacă o parte din atributele suveranităţii naţionale aveau să fie sacrificate. Era o cale de ieşire, o

61

formulă "disperată" mai puţin utopică decît ar părea la prima vedere. Oricum, ea se înscrie pe lista căutărilor chemate să ducă la ameliorarea statului românilor aflaţi sub stăpînirea celor două mari imperii.

Alexandru Marghiloman reproduce discuţia avută la 22 noiem­brie pe tema menţionată mai sus: "Intr-o convorbire de curînd cu Aurel Popovici asupra planului lui loan Maiorescu care visase România sub sceptrul austriac, Filipescu se declară gata să-l reia şi însărcinează ne Popovici să-l transmită prin abatele Gallen, arhiducelui moştenitor"Din fericire Popovici a refuzat, iar cîţiva ani mai tîrziu, în 1915, Filipescu declara că, în contextul internaţional al vremii, ideea a murit. Vaida a fost şi el amestecat în găsirea modalităţilor pentru ca planul să capete viaţă. In timpul vizitelor sale la Bucureşti 824 tatonează terenul, îi întîl- neşte pe politicienii înclinaţi spre această soluţie ce propunea ralierea definitivă a României la Puterile Centrale. Dar, aşa cum spuneam, era o opţiune infirmată de schimbările produse pe plan european.

Moartea arhiducelui, survenită în urma atentatului de la Sarajevo, a şocat opinia publică românească şi pe partizanii săi politici.

întreaga presă românească din Transilvania a fost unanimă în a sublinia speranţele nutrite ani în şir de venirea la tron a lui Franz Ferdinand. "Noi, acest neam, care a trăit numai din nădejdi şi care ţesea în jurul acestui Om cel mai frumos vis, îl plîngem cel mai mult... El ne asculta îndurerat plîngerile noastre, ne da dreptate, era vrăjmaşul oricărei prigoniri, era însufleţit de vitejia şi credinţa ostaşului român, ştia să fie recunoscător pentru serviciile devotate aduse imperiului de neamul românesc, ţinea la o prietenie sinceră cu România. El era prie­tenul şi protectorul devotat al neamului românesc" 83\

Vestea asasinării arhiducelui a aflat-o la Karlsbad, unde se găsea cu soţia sa. Şocul suferit a fost foarte puternic: "Respiraţia mi se opri, simţeam cum mă înprejmuieşte un acces de leşin, cum începe să se învîrtească lumea cu mine... Noaptea aceea şi zilele următoare le-am petrecut într-o stare sufletească de nedescris" 84l

Evenimentul respectiv a determinat schimbări importante pen­tru Vaida şi colegii săi. Deşi au menţinut în continuare legături cu ceilalţi membri ai anturajului de Ia Belvedere, întîlnirile "orfanilor" se desfăşurau într-o atmosferă destul de deprimantă. Noul moştenitor, arhiducele Karl, a fost mai puţin preocupat de problemele care l-au frămîntat pe predecesorul său. După moartea lui Franz Iosif, surve­nită în luna noiembrie 1916, şi încoronarea ca împărat a lui Carol, anturajul se reconstituie parţial, figuri noi, personalităţi legate de aces­ta (şi anume, baronul Hold, Polzer-Hoditz, secretarul particular al

62

monarhului, istoricul Victor Bibi, căpitanul Danzer etc.) sînt noii veniţi în grup. Întîlnirile aveau loc de obicei duminica, la o cafenea de lingă "Burgtheater". Cu o notă de sarcasm, Vaida se referă la acţiunile iniţiate în finalul războiului de către "patrioţii de tristă figură": "Cum, însă, "orfanii" fusesem obişnuiţi cu comploturile politice din înalta şcoală a Belvederului pe început ne-am regăsit şi ne-am pomenit că urzim planuri vrednice de strănepoţi ai lui Metternich" 85l Partea tragi-comică a refacerii grupului o constituie campania care a determinat căderea de la putere a lui Istvăn Tisza şi numirea în fruntea guvernului a contelui Esterhâzy, în septembrie 1918. Era, însă, o măsură tardivă luată sub semnul colapsului iminent al monarhiei. Episodul este interesant în descrierea lui Vaida şi merită să i se acorde atenţia cuvenită din partea istoricilor, chiar dacă trebuie luat în considerare cu o doză de scepticism. Oricum, era finalul relaţiilor dintre Vaida şi Habsburgi, încheierea unei etape din viaţa sa zbuciumată de politician.

TENTATIVE DE RECONCILIERE...

| n conjunctura politică convulsionată de intensificarea mişcărilor naţionale, de accentuarea asimilării pro­

movate de guvern dar şi de implicarea tot mai evidentă a arhiducelui în afacerile politice ale imperiului, Vaida caută, alături de I. Maniu,A. Vlad, V. Goldiş, T. Mihali etc., o cale proprie în hăţişul atît de com­plicat al confruntărilor politice din monarhia habsburgică. Ataşarea sa la grupul de la Belvedere în condiţiile cunoscute de acum nu a scăpat politicienilor maghiari. Iuliu Andrăssy îi declara în martie 1908 lui Iuliu Maniu că era îngrijorat de legăturile colegilor lui români din parla­mentul ungar cu arhiducele Franz Ferdinand şi considera că ele erau o piedică serioasă în calea unei înţelegeri a guvernului de coaliţie cu naţionalităţile. Pînă cînd aceste relaţii se menţineau, politicianul maghiar afirma: "Noi va trebui să luăm măsuri pentru ca cercurile vieneze în care voi speraţi să aibe şanse minime să lupte cu noi”86-1. Aceeaşi îngrijorare o vor manifesta şi alţi oameni politici maghiari, îndeosebi viitorul prim-ministru Khuen-Hedervăry, iar Istvăn Tisza, cunoscînd adversitatea arhiducelui faţă de el, a căutat să-i descurajeze pe românii ataşaţi lui Franz Ferdinand. Mai mult chiar, în timpul dezbaterilor parlamentare, deputaţii maghiari au tăcut referiri directe la legăturile românilor cu Viena, considerate ca o încercare de ocolire a Budapestei şi a închegării unei alianţe cu naţionalităţile peste capul guvernului. Temerile exprimate în mai multe ocazii au determinat pe primul ministru, Wekerle Sândor, să încerce o reconciliere cu fruntaşii politici ai românilor. El a avut în acest sens o discuţie cu Alexandru

64

Vaida Voevod referitoare la condiţiile care ar fi facilitat o ameliorare a raporturilor cu naţionalităţile.

Vaida l-a informat imediat pe şeful cancelariei, maiorul Brosch, asupra intenţiilor lui Wekerle. Ca urmare a demersului său, deputatul român a primit încuviinţarea să trateze cu premierul ungar în numele sîrbilor, românilor şi slovacilor, cu alte cuvinte să reprezinte Clubul parlamentar al naţionalităţilor al căror secretar era Vaida Voevod. Din raportul înaintat cancelariei reiese că Vaida a pus în discuţie un şir de probleme avînd în primul rînd ca scop anularea măsurilor cu caracter represiv luate de autorităţi împotriva conducătorilor mişcării naţionale. Astfel, Vaida a pretins sistarea proceselor penale administrative, a proceselor de presă intentate ziariştilor de la "Tribuna”, "Lupta", "Gazeta Transilvaniei", "Ţara Noastră" etc., precum şi a ziarelor slovace şi sîrbeşti.

In partea a doua a convorbirilor, Vaida a cerut introducerea lim­bii române în administraţie şi justiţie, înfiinţarea unor catedre univer­sitare de limbă slovacă, sîrbă şi română la universităţile din Budapesta şi Cluj, îmbunătăţirea situaţiei materiale a ţăranilor prin atribuirea de loturi din moşiile statului, arendarea pădurilor către comunităţi, eliminarea abuzurilor săvîrşite cu ocazia colectării impozitelor etc. Condiţiile puse de Vaida, deşi nu conţineau nimic exagerat au fost respinse şi cu aceasta posibilitatea unui dialog eficient cu naţiona­lităţile87 . Ce e drept, nici cancelaria arhiducelui nu a sprijinit cu prea mult entuziasm tratativele sortite, în opinia lui Brosch, eşecului încă din momentul declanşării lor.

După eşuarea acestei prime runde, politicienii unguri au recurs la rîndul lor la o soluţie falimentară sprijinind întemeierea Partidului Moderat Român, precum şi pe acele personalităţi româneşti ce înclinau spre o colaborare cu guvernul. Noua formaţiune nu s-a bucurat de popularitate în opinia publică românească şi, în condiţiile crizei de guvern declanşate la începutul anului 1910, s-a încercat un nou dialog cu românii.

Căderea guvernului şi organizarea unei noi campanii electorale a generat o activitate politică febrilă, Vaida împreună cu Brosch şi alte personaje din anturajul arhiducelui pregătind prin jocul de culise adu­cerea la putere ca prim-ministru a lui Lâszlo Lukâcs.

După primirea sa în anturajul arhiducelui Franz Ferdinand, im­plicarea sa în politica promovată de moştenitor devine din ce în ce mai profundă. Atitudinea grupului de la Belvedere faţa de oligarhia maghia­ră a stimulat acţiunile politice ale românilor care, prin intermediul lui

65

Vaida, se amestecă tot mai mult în culisele vieţii partidelor, urmărind înlăturarea cu sprijinul lui Franz Ferdinand a guvernului de coaliţie condus de Sandor Wekerle, formaţiune ministerială cunoscută pentru politica sa de asimilare a naţionalităţilor, dar şi prin atitudinea sa de frondă faţă de Viena. Era pentru prima oară cînd conducătorii româ­nilor căutau printr-o acţiune politică, conjugată cu cercurile vieneze şi cu sprijinitori budapestani ai arhiducelui, să răstoarne de la putere guvernul şi să-l înlocuiască cu o formaţiune favorabilă unor reforme de natură democratică. Atît Vaida cît şi arhiducele îşi bazează întregul plan pe J. Kristoffy şi L. Lukâcs, primul fiind colaborator apropiat al grupului Belvedere, fost ministru de interne şi autor al unui proiect de lege electorală care atrăsese la vremea respectivă (1905-1906) atenţia condu­cătorilor naţionalităţilor. Memoriile conţin ample referiri la manevrele politice, la iluziile şi apoi deziluziile trăite de promotorii întregii acţiuni, mai cu seamă a românilor. Eşecul s-a datorat în mare măsură împăra­tului, conservatorismului care l-a caracterizat dintotdeauna.

Cu tot efortul depus planul nu a reuşit, deşi a avut urmări materializate în tratativele dintre români şi guvern, iniţiate la presiunea arhiducelui şi a guvernului român de la Bucureşti. în paralel, apropierea alegerilor din 1910 a scos în evidenţă ofertele de împăcare cu naţio­nalităţi ale grupării Justh-Mihăly care, din nevoia obţinerii de cît mai multe voturi, a propus încheierea unui pact electoral cu Partidul Naţional Român. Această orientare a stîrnit imediat reacţia negativă a celorlalte formaţiuni politice maghiare ce considerau proiectul de lege electorală ca pe o serioasă ameninţare pentru supremaţia lor în parla­mentul ţării. Istvăn Tisza, Andrâssy Gyula şi Apponyi Albert l-au atacat cu vehemenţă pe Justh în presă sau întruniri publice. Primul a declarat că preşedintele Camerei (Justh) "sacrifică interesele naţiunii maghiare pentru o alianţă cu naţionalităţile”88 , în timp ce Apponyi afirma că modificarea legii electorale "va aduce cu sine noile pături ale ponorului în calitate de posesori ai puterii şi nu doar de participanţi la ea"

Pentru a preveni eventuala coop erare cu gruparea Justh-Mihălyi, Tisza a trecut el însuşi la declaraţii despre o posibilă cooperare electorală şi a preluat iniţiativa unor tratative cu românii. A fost constrîns să o facă şi din alt motiv, mult mai serios decît primul, şi anume conturarea unui pact electoral între formaţiuni politice avînd sprijinul arhiducelui Franz Ferdinand. La scurt timp după întoarcerea de la Sinaia, la sfaturile lui Brosch, Vaida, Funder, Gessman etc., moştenitorul a sugerat încheierea unei coaliţii electorale între P. N. R., P. N. Slovac, Partidul Micilor Agrarieni şi Partidul Creştin-Social.

66

Scopul acestui pact era în principal anihilarea forţelor politice anti- vieneze din rîndul guvernanţilor maghiari. Intermediarul între aceste formaţiuni politice a fost Alexandru Vaida Voevod. El a acţionat ţinînd legătura permanent cu cancelaria de la palatul Belvedere, avînd dese contacte cu oamenii politici vienezi şi maghiari favorabili acestei alianţe. Din păcate Franz Ferdinand, aşa cum apare din relatările lui Brosch şi Vaida, s-a angajat intr-un joc duplicitar, chiar dacă ultimul îi caută circumstanţe atenuante. Desigur, arhiducele sprijină ideea şi dintr-un considerent de natură diplomatică. Este vorba despre relaţiile româno-austro-ungare în continuă deteriorare, motiv de îngrijorare în cercurile politico-militare germane şi austriece. în plus, România înce­puse să facă presiuni asupra aliaţilor săi cerînd cu insistenţă luarea unor măsuri ce vizau ameliorarea situaţiei populaţiei româneşti din imperiu.

în cadrul întrevederilor, destul de frecvente, dintre arhiducele Franz Ferdinand şi împăratul german Wilhelm al II-lea, raporturile cu România au constituit obiectul multor convorbiri. Ambii au căzut de acord asupra importanţei politico-militare reprezentată de menţine­rea României în Tripla Alianţă şi ca un mijloc eficace a fost propusă conjugarea tuturor forţelor pentru a determina revizuirea politicii Budapestei faţă de românii transilvăneni. Intenţia lor a fost comunicată atît lui Istvăn Tisza cit şi lui Alexandru Vaida Voevod de către arhi­ducele personal 90).

Şansele coalizării electorale i s-au părut lui Vaida destul de lim itate, în schimb p osib ilitatea unor tratative cu guvernul Kluen-Hedervăry a fost considerată de el mult mai tentantă. La începu­tul anului 1910, mai precis în februarie, el a înaintat, după consultări cu membrii conducerii partidului şi cu Brosch, primului ministru maghiar un memoriu preconizat să servească drept bază de discuţii. Documentul viza ameliorarea statutului politic al naţionalităţilor în conformitate cu unele prevederi ale programului P.N.R. din 1905. Avînd în vedere apropierea alegerilor, revendicările sînt dominate de dezideratul modi­ficării legii electorale prin introducerea votului universal, egal şi secret, de o nouă arondare a circumscripţiilor, de repartizarea a 33 de mandate pentru români, 16 pentru slovaci şi 4 pentru sîrbi; se pretindea anularea legilor şcolare ale lui Apponyi, sistarea proceselor de presă, legalizarea P.N.R.-ului etc. Dreptul de fncţionare legală a partidului era socotit de Vaida ca primordial în desfăşurarea preconizatelor tratative şi a alegerilor parlamentare. Discuţiile purtate, manevrele discrete, promi­siunile tentante uneori s-au dovedit o înşelătorie politică cu reper­cusiuni grave asupra alegerilor, P.N.R.-ul suferind o înfrîngere grea.

67

Guvernanţii au luat măsuri draconice pentru a împiedica pătrunderea în parlament a unui mare număr de deputaţi români. Ascensiunea partidului, relaţiile cu arhiducele stîrniseră îngrijorare la Budapesta şi s-a acţionat în consecinţă.

Pentru a-şi asigura victoria în alegeri, guvernul a folosit unităţi militare într-un număr atît de mare, încît observatorii străini au rămas cu impresia unei mobilizări generale. Pe lingă trupele staţionate în Ungaria, respectiv 120 batalioane de infanterie şi 72 escadroane de cavalerie, au fost aduse unităţi şi din partea austriacă a monarhiei, mai ales din Austria de Jos şi Styria. în 380 din cele 413 circumscripţii electorale au fost dispersate trupe de jandarmi, intimidînd pe alegători. Abuzurile, falsurile, bătăile au dus la căderea majorităţii candidaţilor români. Un element care a contribuit la eşec a fost desemnarea unor contracandidaţi români din partidele de guvernămînt, sprijiniţi pe toate căile de autorităţi. Vaida - în ciuda măsurilor luate în circumscripţia sa - a reuşit din nou în alegeri, purtînd o bătălie electorală pe măsura calităţilor sale.

Victoria noilor forţe politice a avut consecinţe deosebite asupra mişcării naţionale româneşti. Modul de desfăşurare a alegerilor, înfrîn- gerea candidaţilor cu program P.N.R., reacţia deosebit de puternică a României, unde atît opinia publică, cît şi guvernul au protestat faţă de practicile autorităţilor maghiare, a determinat noul guvern să iniţieze o nouă rundă de tratative cu românii. Iniţial discuţiile s-au purtat între Tisza şi loan Mihu, acesta din urmă ca persoană particulară. Mihu a cooperat pe tot timpul tratativelor cu conducerea P.N.R.-ului, inclusiv cu Vaida, căutînd să informeze prin intermediul lui pe Franz Ferdinand. Rind pe rind vor fi acceptaţi la masa tratativelor Valeriu Branişte, Vasile Goldiş, Teodor Mihali şi în final Vaida.

Astfel, în vara anului 1910, la Karlsbad, unde practica medicina, Vaida a fost informat de Mihu-ashpra propunerilor venite din partea lui Tisza, angajîndu-se să nu implice direct P.N.R.-ul în discuţii. Interesant este faptul că el i se confesează lui Vaida în legătură cu suspiciunile guvernanţilor asupra relaţiilor cu Viena. "în urmărirea acestei intenţii are însă să lupte cu o nouă greutate în urma faptului că mulţi dintre maghiari îl bănuiesc că lucrează la poruncile Vienei"91 . De altfel, Mihu apelase încă din faza pregătitoare la Vaida, pentru a cunoaşte poziţia cancelariei arhiducelui: "Încît pentru Viena, am scris lui Vaida, pe care îl ştiu în bune raporturi cu moştenitorul şi cu anturajul aceluia, rugîndu-1 să caute a afla care este opinia lor cu privire la acţiunea iniţiată de guvernul ungar"9^.

68

La rîndul său, Vaida menţine legături cu guvernul român, cu regele şi cu grupul de ardeleni aflaţi la Bucureşti, cu Aurel C. Popovici. în acelaşi timp comunică sistematic cu Brosch, aflat împreună cu Franz Ferdinand la manevrele ce se desfăşurau la Sarajevo. îl încurajase pe .Mihu să nu renunţe fără motive serioase la discuţiile cu Tisza, deşi se arăta în continuare sceptic: "Ceva real nu ni se va da nici la capătul vremii. Nouă numai o schimbare de sistem ne poate ajuta"93). Dar la aceea dată "schimbarea de sistem" o considera urcarea pe tron a lui Franz Ferdinand, ceea ce era departe de o reformă radicală a imperiului. Totuşi, în ciuda pesimismului, îl încurajează pe Mihu şi dintr-un alt motiv: de teamă că o renunţare a acestuia ar fi dus la angajarea modera­ţilor români în tratative. Vaida a căutat cu abilitatea sa înnăscută să folosească ingenios, ca pe o armă politică, obstinenţa de care guvernan­ţii dădeau dovadă, ca argument în plus atît pe lîngă cercurile vieneze, cît şi pe lîngă autorităţile din România.

Tratativele au eşuat, Tisza neacceptînd pretenţiile româneşti aproape similare cu cele schiţate de Vaida în 1908 şi remise la vremea respectivă lui Wekerle. Ele vor fi reluate în lunile ianuarie-februarie 1911 la insistenţele României, soldîndu-se cu acelaşi rezultat. Tenta­tivele generate de presiunea Bucureştiului, Berlinului şi Vienei s-au mai desfăşurat şi în cursul anilor 1913-1914, rezultatele fiind nule, Vaida exprimîndu-şi de fiecare dată neîncrederea în iniţiativele lui Tisza. Ele nu au făcut decît să confirme scepticismul său iniţial, să-i întărească credinţa intr-o" schimbare posibilă prin democratizarea vieţii politice printr-o nouă lege electorală şi reducerea considerabilă a monopolului puterii exercitate de marea moşierime şi burghezie maghiară.

Ultima fază a tratativelor înainte de declanşarea războiului a stîrnit discuţftaprthse în mijlocul partidelor politice maghiare, al depu­taţilor din parlament. Vaida a fost implicat serios în aceste polemici generate de aserţiunile presei, prin discursuri sau interpelări. S-a încer­cat acreditarea idei conform căreia succesele militare ale României în cel de-al doilea război balcanic au stat la baza redeschiderii tratativelor. Desigur, afirmaţiile nu erau lipsite de adevăr şi îi prilejuiesc o luare de poziţie în parlament, remarcabilă prin conţinutul ci: "noi sînlem mîndri de succesul României, dacă am nega aceasta, ar însemna cea mai mare lipsă de sinceritate. Şi cum să nu fim mîndri, cînd ştim că pacea de la Bucureşti a fost creată de un bărbat de obîrşie ardeleană, dl. Titu Maiorescu94). Cu aceeaşi ocazie îl menţionează pentru contribuţia pe plan militar pe generalul Culcer, originar din Sătmar. Despre am­bii afirmă că, rămaşi în Ardeal, probabil că ar fi ajuns, prin politica

69

discriminatorie practicată de autorităţi, doar subnotari.Succesul României, spunea Vaida cu alt prilej, a avut pentru

mişcarea naţională românească efecte "dătătoare de speranţă", a de­monstrat factorilor politici din imperiu "că trebuie create alte stări pentru popoarele acestei monarhii"

Dar tratativele au stîrnit îngrijorare în opinia publică din Transilvania, motiv pentru care conducerea P.N.R.-ului, Vaida în parti­cular, s-a deplasat în mai multe localităţi după eşuarea lor, transformînd eşecul într-o intensă campanie antiguvernamentală. "Vă este cunoscut - spunea el la adunarea populară de la Alba-Iulia - că stăpînitorii noştri ne-au îmbiat cu pace. Mulţi s-au temut atunci, că vom trăda cauza sfintă a neamului nostru şi şopteau în taină, că ne vom da vînduţi lui Tisza... Avem doar un singur drept şi o singură datorie: să apărăm şi să susţinem drepturile neamului românesc... Guvernul ţării însă nu s-a apropiat de noi cu gînduri sincere, scopul lui a fost să ne ademenească"9'5-’.

Vaida a sesizat apariţia în viaţa politică maghiară a unei orientări democratice, firavă, depozitată în cercurile intelectuale de pe lîngă revista "Nyugat" (Vestul), "Secolul XX" (Huszadik Szăszad), aceasta de pe urmă condusă de sociologul Jăszi Oscar. în general lucrările, artico­lele sale au fost mult apreciate de intelectualii români, Vaida fiind prin­tre cei care recomandau studiile şi articolele acestuia, argumentîndu-şi interpelări sau discursuri parlamentare cu exemple din ideile radicalului maghiar. îl contrapunea sistematic cercurilor guvernante, alături de gînditori progresişti din Ungaria, precum Szecsenyi, Eotvos, Deăk, Mocsâry, Ady Endre. A mizat în mai multe rînduri pe Deesy Zoltăn (fost prefect la Dej pentru un an şi jumătate), politician preocupat de chestiunea română în spirit democratic, motiv pentru care s-a bucurat de stima românilor.

Referirile dese la aceste personalităţi nu erau întîmplătoare. Vaida căuta să demonstreze existenţa unor opinii diferite de cele ale guvernanţilor intoleranţi, nefăcînd greşeala judecării în bloc a popo­rului maghiar. Responsabilitatea pentru crearea tensiunilor naţionale între românii şi maghiarii din Transilvania aparţinea în opinia sa poli­ticii de după 1867, cînd a avut loc un transplant masiv de funcţionari la toate nivelele din Ungaria propriu-zisă, ignoranţi în privinţa ra­porturilor inter-etnice ardelene. Afirmaţia sa este interesantă mai ales că o argumentează: "Maghiarul din Ardeal îi cunoaşte pe români, la cunoaşte mai bine datinile şi le respectă acestea mai bine, decît acela pentru care tot ce există acolo e străin şi barbar, fiind învăţat din copilărie cu un alt popor şi cu alte datini"9 \

70

Vaida, după cum se ştie, a făcut distincţie între politicianismul guvernanţilor maghiari şi masa poporului, nu i-a considerat pe diri­guitorii ţării adevăraţi patrioţi ci pe intelectuali, pe oamenii politici radicali: "E imposibil, ca cel ce într-adevăr îşi iubeşte naţiunea, să nu stimeze şi să nu respecte tradiţiile şi trecutul altei napi"98 (subl.n.).

Relaţiile sale, confruntarea şi polemica cu politicieni maghiari nu trebuie să ducă la concluzii pripite în legătură cu poziţia sa faţă de relaţiile româno-maghiare. Aparticipat la tratative şi le-a încurajat, deşi nu îşi făcea prea multe iluzii. Dar în întreaga lui carieră politică de pînă la 1918 nu am remarcat, şi ţinem să precizăm acest lucru, nici o afirmaţie sau încriminare, o expresie care să jignească poporul maghiar luat ca o entitate. Seton Watson menţiona în 1908, după o discuţie cu Vaida, proiectul acestuia de a întreprinde în putîa ungară un turneu de confe­rinţe pentru a înfăţişa celor pe care-i considera poporul , adevărata situaţie din ţară şi nevoia schimbării în sens democratic a sistemului. Manifestările sale de iz naţionalist de după 1930 vor avea cu totul alte motive.

71

ÎNTRE VIENA ŞI BERLIN. SFÎRŞITUL IMPERIULUI...

m4 ^ i« p z b u c n ir e a războiului, declararea neutralităţii României

a însemnat pentru Vaida, cel puţin pînă la intrarea alături de Antantă, în conflict, o perioadă în care s-a străduit oficial să sprijine curentul progerman militînd pentru angajarea ţării alături de Puterile Centrale.

Declaraţiile sale de la începutul conflictului militar au stîrnit ne­dumeriri în opinia publică românească. Adevărul, dezvăluit însă mai tîrziu, în contextul unei adevărate campanii de presă, consta în ameste­cul Curţii Regale, al lui Ion I.C. Brătianu, care au sugerat această luare de poziţie. Al. Marghiloman a comentat în memoriile sale cazul res­pectiv, subliniind faptul de mai sus. Herescu şi Delavrancea au acuzat pe Vaida pentru scrisoarea sa de loialitate faţă de Habsburgi din 31 iulie 1914. Brătianu i-a mărturisit lui Marghiloman şi acesta consemneazădeclaraţia primului ministru: "Brătianu îmi spusese ieri. Noi i-am cerut o declaraţie aşa!"99-1.

Menţiunea lui Marghiloman avea o valoare deosebită, pentru că relevă implicarea autorităţilor româneşti în deciziile luate de con­ducătorii mişcării naţionale din Transilvania. Pentru Brătianu, şi nu numai pentru ei, ca o alternativă politică în perioada neutralităţii era menţinerea dialogului cu Puterile Centrale, posibil şi prin intermediul conducătorilor P.N.R.-ului, mai cu seamă al acelora dintre ei care aveau acces în cercurile politice vieneze şi berlineze. Vaida a fost unul dintre fruntaşii politici români care trebuia să adopte o asemenea atitudine,

72

pentru a oferi posibilitatea lui Brătianu de a cunoaşte mai bin e imersiile celor două mari puteri.

Contactele sale cu diplomaţii roti. ine r’m Viena şi Bcrlir, infor­maţiile trimise prin Elveţia după intrarea ţării în război confirmi, efortul său de a servi România. O va face împreună cu AureiXLgopovni, cind dovadă de abilitate şi mult tact diplomatic, acoperindu-siT; . oe ina- ncnţă cu declaraţii apărute în presa germană sau austriacă.

Prezenţa sa, alături de a lui Mihali, viad, Goldiş, Lecaciu în capitala României a fost, în perioada neui: a ; b, rrscve.n. “ \stfei, la 6 octombrie 1914 se afla la Bucureşti, unde revine îi- mai m î rînduri. El şi tovarăşii săi au insistat ca România să nu co/epm e- . ntualelc cesiuni teritoriale rcstrînse pe care Austro-Ungaria ie o k .es în schim­bul renunţării la neutralitate: "ori ne luaţi pe toţi, ori nici unul... altfel pierim cu toţii", consemna M-mjhk , declaraţiile lor din timpul convorbirilor u 1 \

La aproape un an de la declanşarea războiului, Vaida împieună cu Popovici erau implicaţi în discuţii cu Berlinul. La Viena, după mărturia lui Mihali V a însemnărilor de faţă, posibilităţile de a acţio­na erau foarte limitate după moartea iui Franz Ferdinand: "nu mai avem nic: o speranţă: nu se mai poate răzbi cu intriganţii din jurul împăratului101".

A urmat o perioadă dificilă pentru Vai iz Participarea sa la con­vorbirile cu germanii a făcut imposibilă şederea sa z Budapesta. Seva stabili împreună cu Popovici in Elveţia. Paşaportu (său, eliberat de auto­rităţile române pledează pentru serviciile aduse statului român în ciuda declaraţiilor acuzatoare apărute în ziare. Motivul şederii sale în ţara cantoanelor rezidă în intrarea României în război, alături de Antantă.

Episodul participării sale la tratativele cu Berlinul, menţinerea contactelor şi după 1916 este explicabil dacă luăm în considerare cele afirmate mai sus.

Deşi la Berlin, ambasadorul României, Beldiman, făcea un yic duplicitar, generator dc dificultăţi pentru grupul ardelean, întîlnirile cu Bethman-Holvvcg, von Jagovv, Zimmermann etc. au permis lui Vaida să sugereze guvernului de la Bucureşti condiţionarea intrării în război de înlăturarea lui Tisza de la putere şi proclamarea autonomiei românilor din Austro-Ungaria, care să nu mai fie subordonaţi Budapestei, ci direct Vienei.

Beldiman a sabotai înţelegerea survenită, informând guvernul german despre iminenţa intrării României în război, alături de pu :.erile Antantei.

73

Legătura cu guvernul de la Bucureşti se făcea prin intermediul ambasadei române din Berlin, dar şi cu al celei germane din capitala României, de unde scrisorile lui Vaida şi Popovici ajungeau la N. Filipescu, precum şi la ceilalţi oameni politici. în genere, corespondenţa cu I C. Brătianu şi regele Ferdinand era transmisă prin Beldiman. O probează însemnarea lui Vaida: "Vineri am scris şi sîmbătă 27/11 i-am predat d-Sui Beldiman un memoriu pentru prim-ministrul I. Brătianu şi pentru Rege',1021 în alte ocazii ocoleşte ambasada română recurgind la sen idile altor oameni de încredere. A fost folosit în cîteva rînduri Coriolan Popescu care a reuşit, în ciuda percheziţiilor "aspre" din martie 1915, să transmită la Bucureşti importante mesaje din partea lui Vaida şi Popovici. Beldiman prezenta din ce în ce mai puţină încredere: "Beldiman îşi bătea joc de noi, pentru atitudinea noastră în faţa lui Bethman-Holweg şi a lui Zimmermann. Noi cerem intervenţii pentru ca Tisza să fie demis. Beldiman îl apăra pe Tisza. în faţa lui Zimmermannapoi, îi acuza pe Brătianu, Tache Ionescu şi Filipescu >.

Perioada de aproape cinci săptămîni, petrecută la Berlin în lunile februarie şi martie 1915, s-a concretizat prin numeroase întîlniri cu personalităţi din cele mai diverse sectoare ale vieţii politice, culturale, militare, financiare germane, a prezentat conferinţe, a dat interviuri pentru presă etc., toate caracterizate de dorinţa sa de a informa opinia publică asupra cauzelor care determină România să rămînă neutră. In primul rînd s-a silit să dovedească că motivul principal rezida în problema românilor din Ungaria, în duplicitatea guvernului maghiar manifestată atît faţă de Viena cit şi faţă de Berlin.

La puţin timp după izbucnirea războiului, grupul Vaida-Popovici a intrat în legătură cu şefii organizaţiilor progermane prin interme­diul dr. Kloos, care le-a facilitat întîlniri cu subsecretarul de stat Zimmermann şi cu cancelarul Germaniei. Planurile lor au fost uşurate de către Beldiman, ambasadorul român la Berlin. Desigur, întîlnirea cu Zimmermann era legată în principal de intervenţia Germaniei pe lingă guvernul ungar în vederea ameliorării soartei românilor din Ungaria în condiţiile declanşării războiului şi a aportului militar adus de ardeleni la armata imperială. Popovici, ca de altfel şi Vaida asemenea altor ocazii, a pledat pentru înfăptuirea acestui deziderat pe care l-au legat implicit şi de ameliorarea relaţiilor dintre Puterile Centrale şi România. Rezultatul demersului berlinez nu a fost cel scontat, deşi trebuie spus că guvernul german a trimis la Budapesta o misiune diplomatică con­dusă de contele de .Moids, pe care Vaida l-a întîlnit la Viena.

74

Emisarul german, foarte bun cunoscător al sifuaţiei din România, a purtat mai multe discuţii cu Vaida, informînJu-1 asupra poziţiei duplicitare a unor ziare româneşti cit şi a multora dintre oa­menii politici bucureşteni: "Mi-a fost nespus de penibil cm l dîtsul expuse detaliat care ziar a fost cumpărat de ruşi şi francezi, care de austro-germani. cite sume şi la care bănci au fost ridicate la Bucuieşîi şi cite de ambasadorul Franţei, Rusiei etc., care bărbaţi politici şi din ce cauze şi-au schimbat ţinuta politică..."10 K

Monts i-a prezentat lui Vaida şi obiectivele urmărite de Germania pentru atragerea României alături de Puterile Centrale: interesele economice şi necesitatea unei legături sigure cu Turcia. Şi el, ca de altfel un mare număr de politicieni germani - erau convinşi dc însemnătatea problemei româneşti din Ungaria, de influenţa ei asupra opiniei publice din România. "Cheia situaţiei e la Tisza. O soluţie echi­tabilă, pe baze largi, a chestiei româneşti din Ungaria ar putea schimba cu totul curentele din ţară. De adio mi-a spus: Să sperăm că împăratul va isbuti să-l înduplece pe Tisza ca să rezolve chestia română105-1. Demersul întreprins la Berlin de grupul Vaida-Popovici nu a avut ecoul aşteptat la Budapesta. Propunerile iui Tisza la presiunea germană erau legate de a satisface pretenţiile românilor ardeleni. Insistenţi, cei doi nu au cedai. Din Zurich şi Geneva poartă o corespondenţă frecventă cu Lutz Korodi şi, prin el, cu cercurile politice berlineze. La începutul anului 1915, Vaida se deplasează la Berlin, întîlnindu-se cu subsecreta­rul de stat Zimmermann, căruia îi expune din nou situaţia şi doleanţele românilor, cerînd intervenţia Germaniei pe lingă guvernul ungar. Diplomatul german care avusese întrevederi cu Tisza era foarte sceptic în privinţa schimbării atitudinii primului ministru ungar. Mai mult, acesta replicase la cererile germane: "Românii sînt mulţumiţi, numai cîţiva agitatori fac gură"106-*.

Interesantă a fost întîlnirea lui Vaida cu reprezentanţii ce eu- rilor naţionaliste germane, discuţiile care s-au purtat în legătură cu folosirea propagandei în vederea subminării forţelor armate ţariste. Dintre sugestiile lansate de către politicieni ale căror contacte erau extrem de ramificate în structurile politico-militare imperiale era şi aceea a distribuirii de literatură socialistă(î) prizonierilor ruşi, folosirea acelora dintre ei, cunoscuţi pentru apartenenţa la mişcarea socialistă rusă, pentru a face propagandă intensă în difuzarea acestei doctrine, în privinţa prizonierilor proveniţi din Letonia, Estonia şi Lituania, diriguitorii propagandei germane urmăreau încurajarea sentimentelor naţionale opuse dominaţiei ruse asupra acestor popoare. O campanie

75

antirusă era în plină desfăşurare în mijlocul ucrainenilor. Aceleaşi scopuri erau preconizate şi în privinţa românilor basarabeni. De fapt, prezenţa lui Vaida la întîlnirea respectivă a adus în discuţie ultima problemă. Propunerea sa era foarte interesantă: "Mai simplu ar fi fost la tot cazul ca românii din Basarabia să fie cit de curînd separaţi şi apoi trimişi în schimbul unui egal număr de prizonieri de alt neam în Transilvania în ţinuturi ca de exemplu Sibiu, Sebeş, Năsăud etc., unde, împărţiţi prin comune, învăţătorii şi preoţii noştri cu cea mai mare dragoste şi pricepere le-ar face educaţie naţională"107-*. Desigur, această sugestie trebuia acceptată de Tisza, or Vaida era convins că acesta "nu va da mina de ajutor să sporească fie măcar în Rusia numărul românilor cu conştiinţă naţională"108 .

Mai pe larg, firesc, a fost luată în discuţie problema poloneză, cu implicaţiile ei pentru Germania. Modalităţile dezbătute erau tipice pentru naţionaliştii germani preocupaţi, în 1915, de trasarea viitoarelor graniţe, de transferuri ale populaţiei în vederea asigurării dominaţiei germane şi anihilarea potenţialului stat polonez. Nici atitudinea lor faţă de francezi în Alsacia şi Lorena nu diferă prea mult de politica naziştilor în timpul celui de-al doilea război mondial.

Vaida a avut şi alte întîlniri interesante. Toate s-au caracterizat prin efortul de a convinge pe interlocutorii săi asupra necesităţii amelio­rării situaţiei românilor din Transilvania. A susţinut, pe aceeaşi temă, şi o conferinţă cu participarea unor reprezentanţi ai cîtorva ziare germane. Modalitatea sugerată de Vaida în rezolvarea problemei naţionale din monarhia austro-ungară o vedea posibilă numai prin aplicarea planului Popovici de federalizare, dar de data aceasta combinat cu programul social-democraţiei austriece în special, teza autonomiei culturale susţi­nută de Karl Renner.

Vaida a propus un program minim de revendicări naţionale al cărui conţinut a fost în general valabil şi pentru celelalte naţionalităţi din imperiu şi anume: acordarea unei autonomii analoage cu a Croaţiei, arondarea comitatelor pe criterii naţionale, numirea de funcţionari români în administraţie şi justiţie, autonomia cultelor şi a învăţămîn- tului suportat financiar de către ele, un ministru român în guvernul central, subvenţionarea de către stat proporţional cu numărul credin­cioşilor şi, în sfîrşit, crearea în zonele cu populaţie românească a.70 de circumscripţii electorale româneşti. După cum lesne se poate observa programul nu avea nimic original, aceleaşi revendicări au fost prezen­tate lui Tisza cu ocazia tratativelor eşuate din anii 1910-1914. Ele se înscriau însă pe linia programului minimal al P.N.R.-ului, Vaida

76

respectînd deciziile conducerii acestuia deşi, în condiţiile războiului, partidul îşi încetase practic activitatea, d^r nu şi existenţa.

Contactele lui Vaida cu cercurile naţionaliste germane nu au nimic întîmplător în ele. El cunoştea preocupările şi activitatea organi­zaţiilor de tipul "Alldeutsch" faţă de situaţia germanilor din Ungaria. Era convins şi nu se înşela prea mult că o soluţionare a acesteia nu se putea face fără măsurile globale, care implicit ar fi adus pe tapet chestiu­nea Transilvaniei. Acesta a fost resortul principal care l-a ataşat politicii germane în care a investit o bună parte din speranţele sale.

Vaida nu ezită să informeze în detaliu guvernul României, pe primul ministru I.I.C. Brătianu asupra demersurilor şi contactelor sale cu reprezentanţi ai Puterilor Centrale. O face prin intermediul amba­sadei române de la Berlin, dar şi pe căi particulare, Beldiman ne- inspirîndu-i prea mare încredere: "La timpuri normale contactul între fruntaşii politici din Ungaria şi Transilvania şi între factorii care la Bucureşti conduc destinele întregului nostru neam erau imediate şi permanente. Acum, chiar şi noi, cei din Transilvania şi Ungaria, numai cu mari greutăţi putem susţine contact unul cu altul"110*.

Informaţiile furnizate prin intermediul lui Beldiman proveneau din cercurile politice vieneze şi berlineze din Transilvania.

Referitor la situaţia din Transilvania la începutul anului 1915, Vaida relevă calmarea spiritelor după primele luni de război, "însu­fleţirii" luîndu-i locul "decepţia şi amărăciunea". Simţămintele generate de poziţia României, care nu intrase în război deşi credinţa românilor era că "armata va intra peste Carpaţi, cucerind cu uşurinţă, în mers triumfal, ţinuturile dintre Carpaţi şi Tisa"111*, îngrijorarea elitei politice ardelene produsă de posibilitatea alierii şi intrării în război a României de partea Rusiei, punînd în cumpănă soarta românilor din Basarabia, dar şi posibilitatea anexării Maramureşului de către Ţarismul rus, iar în vest ocuparea Banatului de către Serbia, puteau genera o serioasă schimbare în opinia publică din Transilvania.

Vaida susţine sistematic necesitatea ralierii României Puterilor Centrale, neintuind finalul primului război mondial. Pe lîngă credinţa sa în victoria coaliţiei condusă de Germania el a sesizat eforturile duse de Rusia în vederea încurajării cercurilor politice ungare partizane ale ideii de independenţă, în special ale grupului condus de contele Karolyi Mihalyi. Ruşii erau suspectaţi de promisiuni în această direcţie, mulţi politicieni unguri fiind tentaţi de această posibilitate care le oferea şansa să "salveze Transilvania de cucerirea română"112-*. A adus

77

ca argumente articolele şi interviurile lui Miliucov apărute în "Secolo", "Morning Post" şi "Novoie Vremia”.

Motivele care-1 determină să manifeste o grijă sistematică la îă de situaţia României erau, după cum singur o mărturisea, generate de vii­torul Transilvaniei: "ca transilvănean însă mă preocupă ziua şi noaptea grija ca, dacă România va ieşi din războiul acesta epocal cu aripile frînte, noi, cei de dincolo de munţi, peste 50 de ani, ori un secol, zadarnic am aştepta răsărirea zorilor libertăţii"113-’.

Ca urmare a deselor sale contacte a reuşit să organizeze intilnirea de la Viena dintre Erzberger, Zimmermann din partea germană, Goldiş, Maniu şi Popovici din partea românilor. Vaida nu a luat parte la respec­tivele tratative din motive pe care singur le expune în însemnările sale. Prefera pentru mai multă siguranţă Elveţia, unde a avu: posibilitatea să se întîlnească cu o serie de fruntaşi politici ai naţionalităţilor siliţi să ia calea exilului.

Autorităţile maghiare, în special ministerul de interne au trimis la Geneva o echipă de agenţi pentru a urmări pe conducătorii naţionali­tăţilor, în special pe Alexandru Vaida Voevod şi Aurel C. Popovici. Concluziile investigaţiei îi prezintă pe cei doi ca "mari români" şi în legătură cu cercurile proantantiste din oraş. Raportul înaintat la 25 Octombrie 1915 ministrului de resort face şi cîteva referiri importante cu privire la contactele lor cu cehii şi sîrbii conduşi de Masaryk. res­pectiv George lovanovici.

Reîntors la Viena lucrează pentru o perioadă la un spital militar, continuînd întîlnirile cu foştii partizani ai arhiducelui. în plus, după mărturiile sale, un interval l-a petrecut în spital, după o intervenţie chirurgicală.

Au fost vremuri grele pentru Vaida din toate punctele de vedere. La Budapesta nu îndrăznea să se întoarcă, avertismentul lui Tisza Istvân fiind foarte limpede, astfel că abia în toamna lui 1918 revine în capitala Ungariei şi în Transilvania, de data aceasta pentru a rosti în parlament faimosul său discurs.

La începutul lunii octombrie, Vaida a luat parte la întrunirea conducerii P.N.R.-ului de la Oradea, din casa avocatului Aurel Lazăr, în calitatea sa mai veche de membru al Comitetului Executiv al par­tidului.

Aflat la Budapesta în zilele critice ale lunii octombrie, după ultimul său discurs din parlamentul Ungariei, Vaida a purtat, alături de ceilalţi deputaţi şi politicieni români, discuţii cu reprezentanţii guver­nului Kărolyi, a avut intîlniri cu fruntaşi ai naţionalităţilor în căutarea

soluţiilor menite să evite conflictele militare. Conducera P.N.R.-ului l-a desemnat să prezinte arhiducelui Iosif Habsburg, a cărui autoritate era recunoscută în continuare de către guvernul ungar, intenţiile românilor. Era de fapt o continuare, respectînd ierarhia budapestană a actului produs în parlament la 18 octombrie 1918. Vaida s-a prezentat în ziua de 30 octombrie la reşedinţa arhiducelui reluînd în prezenţa acestuia principiile Declaraţiei de la Oradea: "Audienţa mea a durat apro­ximativ o oră. Am arătat, printre altele, că de la 1868 sînt primul politician român care se poate prezenta oficial înaintea Habsburgilor, deoarece guvernul care s-a perindat totdeauna a găsit modalitatea ca să ţină departe de tron reprezentanţii popoarelor nemaghiare... Ani arătat că naţiunea română stă pe baza declaraţiei prezentate Camerei deputaţilor”*14-1.

După episodul budapestan din 18 şi 30 octombrie, revine în Ardeal fiind ales printre cei şase membri ai Consiliului Naţional Român de la Arad, adevărat guvern provizoriu al Transilvaniei însărcinat cu pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Alba lulia.

împreună cu T. Mihali se stabilesc la Dej, transformînd oraşul într-un punct de legătură cu laşul, vremelnica capitală a României, menţinînd contacte strînse cu guvernul român. La 10 noiembrie, o delegaţie de 5 ardeleni a dus cu ei, la Iaşi, scrisoarea lui Vaida prin care solicita insistent intrarea armatelor române în Ardeal. Curierii săi au cerut intervenţia armatei datorită detaşamentelor înarmate maghiare, bolşevice sau naţionaliste care acţionau în zonă, jefuind şi ameninţînd siguranţa vieţii şi averile populaţiei.

în prima parte a lunii noiembrie 1918 se găsea, împreună cu familia, la Olpret, îngrijorat de evenimentele care aveau loc, în special conflictele dintre autorităţi şi lumea satului amplifieîndu-se în conti­nuare. Informaţiile din zona Dejului erau într-adevăr alarmante. în mai multe localităţi jandarmii au tras în populaţie înregistrîndu-se victime, împreună cu T. Mihali, aflat şi el în apropiere, au reuşit să determine retragerea jandarmilor din satele româneşti, motiv de confruntări sol­date cu morţi şi răniţi: "La noi, în jurul Dejului - îi scria la 10 nov. lui I. Erddly - au stins peste 10 vieţi; printre ei cei mai mulţi soldaţi reîntorşi de pe front. Poporul e în fierbere". A organizat, în Olpret, garda naţională română care a preluat controlul asupra localităţii.

în perioada şederii sale la proprietăţile din apropierea Dejului caută să menţină o legătură cit mai strînsă cu Oskar Jazsi, în care avea multă încredere. I-a propus acestuia, pentru evitarea confruntărilor armate, "să dea ordin ca îndată ce într-o comună s-a constituit garda,

79

care garantează în scris că va şti păzi ordinea şi siguranţa, ori îndată ce Consiliul Naţional român şi maghiar comitatens declară că jandarmeria nu e de lipsă în cutare post, ea să fie retrasă (subi. Al.V.V.). Altcum viaţa noastră şi a poporului e insuportabilă. De nu nc A;.e Jazsi acest lucru, nu vom mai sta cu el de vorbă"115 .

Alertat de situaţia care se crease în nordul Ardealului, Vaida şi Mihali au avut opinii diferite de ale celorlalţi membri ai C.f ;.R. ului cn privire la oportunitatea convocării adunării de la Alba iulia. Ei conside­rau că numai în prezenţa armatei române o adunau; de asemenea proporţii putea să aibă loc. Desigur, era o opinie generată de situaţia confuză din Transilvania, unde structurile statale se prăbuşiseră, imi­nenţa unor conflicte militare devenind din ce in ce mai reală Dar, atît Vaida cit şi Mihali s-au subordonat hotărîrit de convocare şi In ziua de 1 Decembrie 1918 se vor afla Ia A"'? Iulia ca participanţi activi la elaborarea şi adoptarea Rezoluţiei ce co: 7 _ unirea Transilvaniei cu România. Vaida a propus cu acel priiej constituit» a Marelui Sfat Naţional şi a Consiliu! ui Diligent ca organisme aie noiipcicri româneşti ce se înfiripa. în cadrul Consiliului a fost desemnai în funcţia de şei ai resortului de politică externă, iar în zilele de 12-13 decembrie a făcui parte din delegaţia Ardealului care a prezentat regelui Ferdinand botărîrea de unire cu România. Era încununarea unei e;ns*e polis see spectaculoase, mai cu seamă că iui Vaida i-a fost hă fă A; ■” continue lupta, de data aceasta pe plan diplomatic.

LA PARIS: 1 9 1 9 - 1921)

a începutul anului 1919, Alexandru Vaida Voevou „ lost inclus în delegaţia română la Conferinţa de Pace

de ia Paris, în calitate de reprezentant a! Consiliului Diligent de la Sibiu pentru a reprezenta interesele Transilvaniei. Delegaţia condusă de primul ministru Ion LC. Brălianu îşi asuma o responsabilitate extrem de dificilă şi anume recunoaşterea de către marile puteri învingătoare a deciziilor populare luate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba lulia, intr-un cuvînt confirmarea pe plan internaţional a României Mari.

Reprezentînd Consiliul Dirigent, Vaida în mod firesc a trimis sis­tematic lungi rapoarte lui Iuliu Maniu informîndu-1 asupra desfăşurării Conferinţei, consultîndu-1 în luarea deciziilor. Documentele respective, de o inestimabilă valoare pentru istoria României, relevă frămîntările, gîndurile sale cu privire la situaţia ţării, efortul depus în vederea atin­gerii ţelului propus. în acelaşi timp ele conţin informaţii fabuloase pentru specialişti, dar şi pentru toţi cei interesaţi în istoria respectivului eveniment, pentru convingerile politice ale lui Vaida şi Maniu în noua conjunctură deschisă de sfârşitul primului război mondial.

După plecarea lui Brătianu de la Paris, conducerea delegaţiei i-a revenit lui Vaida într-un moment dificil determinat de refuzul fostului prim-ministru de a semna tratatul cu Austria de la Saint-Germain datorită impunerii de către cei 5 a statutului minorităţilor. în această situaţie, Vaida se subordonează şi mai mult lui Maniu în privinţa politicii de urmat, deşi a recunoscut importanţa intransigenţei manifes­tate de ion LC. Brătianu care îi uşura mult activitatea în continuare:

81

"Tactica lui Brătianu a fost excelentă. Dacă ar fi fost transigent pierdeam prestigiul ca ţară si nu îi aduceam pe aliaţi acolo incit acuma sînt aplicaţi să discute cu noi"116-1.

Colaborarea sa cu Ion I.C. Brătianu, destul de dificilă datorită fermităţii politicianului român, avea să evolueze pozitiv. Atît primul ministru cit şi Vaida se confruntă cu probleme de maximă dificultate care se cereau soluţionate cu rapiditate şi în folosul cauzei pe care o reprezentau. Cei doi oameni politici şi-au dat seama că două forţe îşi puneau amprenta asupra culiselor conferinţei, şi anume francmasoneria şi presa occidentală. De comun acord, utilizînd sursele financiare destul de limitate de care dispuneau, au căutat să le anihileze, să obţină sprijinul lor. La sugestia lui Ion I.C. Brătianu, Vaida împreună cu încă 7 membri ai delegaţiei române au intrat în francmasonerie. Discuţia cu , Ion I.C. Brătianu reprodusă şi confirmată documentar cu privire la acest act este extrem de interesantă. O reproducem în detaliu, ea fiind generată de apariţia unei broşuri în limba franceză avîndu-1 ca autor pe un general francez, personaj cu o poziţie înaltă în ierarhia francmasonă, referitoare la viitoarele hotare româno-iugoslave:

Brătianu: E scrisă cu multă perfidie, mai cu seamă partea referi­toare la chestia Banatului.

Vaida: Am făcut şi noi destule broşuri, hărţi, în fine tot ce a trebuit şi totuşi sîntem ameninţaţi să pierdem cu dreptul în mînă. Vă rog însă să citiţi cuvîntul şi recomandarea la începutul broşurei. Cauza sîrbilor e prezentată delegaţilor şi experţilor tehnici ai Conferinţei de pace, ca o cauză dreaptă, vrednică de a fi considerată. Generalul francez, care îi ia pe sîrbi sub protecţia sa, semnează ca demnitarul cel mai înalt în grad al francmasoneriei franceze.

Brătianu: Da, dar ce putem face?Vaida: Ce e francmasoneria d-le Brătianu? Oricît am citit căutînd

să aflu nu am reuşit să mă documentez. Sînteţi francmason?Brătianu: Nu, eu nu sînt francmason şi nu ştiu mai mult decît

dumneata în privinţa francmasoneriei. Tatăl meu a fost pe vremea lui Mazzini"117).

Dialogul, reprodus cu mulţi ani după conferinţă, este confirmat de scrisoarea din 25 mai 1919 trimisă lui Iuliu Maniu, în care prezintă data intrării sale in loja "Ernest Renan" condusă de ziaristul Huard, şi anume 21 mai 1919. Motivaţia aşa cum Vaida o înfăţişează la cîteva zile merita~sâîîe reprodusă: "Două mari organizaţii stăpînesc omenirea şi îmbrăţişează tot rostogolul pămîntului... Biserica romano-catolică şi francmasoneria. Cu prima susţine Coltor în mod demn şi agil raporturi

82

intime. Lipsa unei serioase organizaţii francmasonice la noi a avut neslîrşite consecinţe fatale pentru cauza noastră înainte de război, în decursul războiului şi mai cu seamă la pert ractările Conferinţei de pace. în tot momentul dai de situaţii care nu-ţi permit o explicare: putere ne­văzută îţi paralizează argumentele responsabile, logice faptelor, ducînd ad absurdum orice nex cauzal... Maghiarii, evreii şi saşii îşi au lojele. Acestea sînt în strînsă relaţie cu Marele Orient german şi cu toate organizaţiile mari din lume. Posibilitatea de a le controla ne lipseşte şi ne va lipsi şi pe viitor, dacă nu vom căuta să stăpînim şi pe acest teren situaţia. Am căutat să mă informez. Am intrat în legătură cu francma­soni. Ritualul francez nu lucrează cu Biblia pe masă precum e obişnuit la englezi. Am negociat cu ei. Odată organizaţi am putea să ne adap­tăm ritualul conform trebuinţelor şi mentalităţilor noastre specifice. Contactul şi afilierea la marea lojă a Franţei ne-ar putea permite să realizăm prepolenţa francmasoneriei maghiare, evreieşti şi săseşti în interiorul ţării şi să avem un sprijin puternic internaţional...

Intrarea sa în rindul francmasoneriei explică în mare măsură informaţiile de care a beneficiat delegaţia română, dar şi accesul la presa franceză, chiar dacă în multe cazuri argumentul bănesc a fost hotărîtor.

împreună cu Brătianu, Vaida s-a străduit să menţină în măsura posibilităţilor cauza română în atenţia presei europene indiferent de cu­loarea ei politică. Unul din ziarele foarte ostile României, mai cu seamă după intervenţia militară în Ungaria sovietică, a fost "L’HumaniU", cunoscutul organ al comuniştilor francezi. Pentru a determina schimba­rea de opinie a acestui ziar Vaida, a propus chemarea la Paris a lui Ion' Fluieraş şi a altor socialişti români pentru a avea discuţii cu redactorii respectivului ziar. împreună cu Ion Pilat, pe care-1 aprecia în mod deosebit, s-au întîlnit cu Marcel Cachin: "Mai întîi am mers cu Pilat, la şeful ziarului, deputatul socialist Cachin (cu alură bolşevică). Am reuşit să-l înduplec să-i primească"119). Cert este că prin această acţiu­ne au reuşit să determine schimbarea tonului respectivului ziar faţă de problemele româneşti.

Delegaţia română a folosit în acţiunile sale de propagandă cu mult succes personalităţi culturale aflate în capitala Franţei. Vaida, cu sprijinul Elenei Văcărescu, a organizat conferinţe pentru a face cu­noscută România, Ardealul în special, în cercurile culturale franceze. A solicitat în acest sens ajutorul lui Maniu: "Te rog trimite-mi o foto­grafie bună a statuii lui Matia din Cluj, a porţii lui Carol din Bălgrad şi a bisericii din Densuş, eventual şi a altor monumente istorice. D-şoara Văcărescu va ţinea cîte-va conferinţe cu proiecţiuni. E cea mai

83

admirabilă conferenţiară. Pot susţine că mai perfecte conferinţe ca ale ei nu mi-a fost dat să aud. Un stil, o limbă şi o predare la înălţimea clasică"120 .

Un ajutor remarcabil le-a fost oferit reprezentanţilor României de poetul Ion Pillat, se pare principalul traducător în limba franceză al documentelor prezentate de delegaţia ţării noastre. Vaida colaborează cu el perfect, îi apreciază ataşamentul şi puterea de muncă. "Pillat e ca un ardelean ad-hoc vine noaptea cu mine şi cu Caius"121).

Dintr-un adept cunoscut al federalismului şi chiar al confederării înainte de 1918, după evenimentele care au dus la formarea României Mari, Vaida devine un adversar implacabil al acestor teorii considerate de el periculoase pentru noul stat român şi nu numai pentru el: "Cade şi mai greu în cumpănă chestia ’confederaţiei dunărene’. Prostia aceasta agită fantasia multor oameni pe cît de mari pe atît de naivi. Naivi nu numai din ignoranţă dar şi din lipsă de fantezie intuitivă"122). în opinia sa, Franţa şi Anglia doreau o asemenea "confederare" pe care să o contrapună unei Germanii refăcute din punct de vedere militar. Italia căuta să izoleze noul stat iugoslav iar "americanii - scria el - sunt copii! Vreau să exploateze conduşi de egoism neînfrînt copilăresc, tot ce se poate exploata în Europa şi în acelaşi timp - ignoranţi parveniţi în arta politicei cred că ei văd şi judecă mai drept şi mai obiectiv relaţiile europene decît europenii. Nu vreau dinastii nici regate, însă îşi închi- puiesc cu toţii că s-ar putea înjgheba un "Ersatz" pentru monarhie"123).

Conferinţa de Pace, activitatea şi contactele delegaţilor, îl pun pe Vaida faţă în faţă cu foştii săi adversari politici din parlamentul ungar, dar de data aceasta în posturi diferite. în privinţa raporturilor româno-maghiare, a susţinut necesitatea apropierii între cele două popoare insistînd pe lîngă Maniu în această privinţă. "Regret, că nu faceţi nimic spre a pormova apropierea ungurilor de noi"12,1) îi scrie la începutul lui iulie 1919. Prin intermediul biroului de presă din Elveţia oamenii politici maghiari Andrâssy, Windischgratz, Vărsonyi au apelat la sprijinul lui Vaida în această chestiune foarte delicată, căutînd să "modereze" pretenţiile româneşti faţă de Ungaria. în acelaşi timp ex­perienţa politică, cunoaşterea profundă a vieţii politice maghiare l-a ajutat mult în perioada şederii sale la Paris. Interesantă este grija sa pentru acei dintre funcţionarii unguri care manifestaseră înţelegere şi sprijin pentru români. A intervenit pe lîngă Maniu în favoarea lui Kertesz, arestat la Cluj şi întemniţat, "ce e cu Kertdsz? Aud că ar fi deţinut. A fost un om cinstit în zilele grele pentru noi. Dr.Banciu îţi va putea mărturisi la cîţi dintre ai noştri le-a stat în ajutor pe timpul cînd

84

zăceau în temniţele Clujului. Uşurează-i starea dacă se poate \Două sînt problemele eare-f -preocupă în mod special în această

perioadă şi: anume chestittpsamiuarităţilotşiAreformei agrare. Modul cum Vaida concepe soluţionarea lor era menit să contribuie la instau­rarea unei democraţii autentice în noua Românie. în privinţa minori­tăţilor, a presiunilor exercitate asupra României cit şi a celorlalte state europene din est, Vaida propune adoptarea de către parlamentul ţării a unui statut co.nslmd dLn,următoarele prevederi izvorîte dm Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba-Julia: recunoaşterea autonomiei confegfonaSwIap^susţinute_fij^ejur,.de-statul.«)mân^sprijilux^Jiflâfll^[î^£2HÎS^*u"nilor, admiterea liţftb»- minorităţilor în forurile de primă instanţă, libertatS confesiunilor de a catechiza propriii adepţi. Era, desigur, un progîaflrCT v î z T Î ^ libertăţile religioase şi faptul nu trebuiesă ne surprindă dacă luăm în considerare presiunea internaţională, în special, a reprezentanţilor cultelor din Anglia, seduşi de puternica propagandă pe această temă a maghiarilor. Oricum, Vaida a susţinut, în această perioadă, necesitatea recunoaşterii şi adoptării unei soluţii menite să permită o dezvoltare firească, naturală, a minorităţilor din România, împotrivindu-se asimilării lor. Este adevărat că după 1930 atitudinea sa faţă de această problemă s-a schimbat, situîndu-se pe o poziţie prin care îşi renega convingerile sale din perioada anterioară.

în privinţa reformei a g rm e3 f^ â J«UtaL».cou.vingă oamenii politici, pe dSpreTnecesitatea stringentă pentru societatearomânească de a crea o clasă de mijloc puternică, în stare să dea stabilitate vieţii social-politice a statului. "Fără familii de ţărani în stare bună şi de proprietari de mijloc, cum vrei să-ţi creezi familii cu tradiţii şi cultură? Funcţionarii şi proletarii nu pot forma un popor conştient ci numai oameni cu sufletul plecat în jugul statului deci bugetofagi, o ceată de nemulţumiţi accesibili oricăror lozinci demagogice... De la reforma aceasta depinde toată evoluţia noastră viitoare '.

Fragmentul de memorii cuprinde în principal episodul londonez sau perioada cînd deţine calitatea de prim miniştriceea ce îi conferă o libertate mai mare de acţiune. Relatarea personală asupra contactelor diplomatice, a atenţiei şi preocupărilor pentru problemele de ansamblu ale României postbelice sînt revelatoare. Vaida, în ciuda criticilor formulate în presa liberală din ţară, dovedeşte calităţi indiscutabile de politician decis să pună interesele statului naţional deasupra regionalis­mului, de multă demnitate în relaţiile cu oamenii politici ai vremii.

85

Aprecierile presei engleze din epocă au fost extrem de favorabile lui Vaida, iar rezultatele vizitei la Londra după mărturisirea pe care o face lui Maniu, fructuoase: "încrederea unanimă a opiniei publice en­gleze faţă de curentele nouă din România reprezentate prin blocul al cărui miez îl formează ardelenii. Această încredere valorează mai mult decît simpatia, care este numai produsul încrederii. Nu vorbesc numai de demersurile oficiale, ci şi de presă, fără deosebire de partid, confesiune, etc., ci de întreaga opinie publică: biserică, savanţi, financiari, etc"127).

Afirmaţiile sale sînt acoperite de articolele apărute în princi­palele cotidiene britanice: "Premierul român la Londra. Un lider al mişcării de eliberare" (The Times, 29 ianuarie 1920); "Premierul român" (The Observer, 2 februarie 1920); oferă interviuri foarte apreciate la "Daily Telegraph” ("Statul român nu poate tolera ca sub mantaua religioasă să se răspîndească, sau să se predice de pe amvon idei politice subversive, făcînd propagandă pentru integritatea teritoriilor Ungariei vechi"); La "Manchester Guardian" ("Am refuzat să primesc comisia internaţională de anchetă. Nu sîntem o ţară cucerită, ca plîngerile în contra noastră să fie cercetate de Conferinţa din Paris. De ce să apărem înaintea Conferinţei ca un crimi nai pe banca acuzaţi lor? Ce ruşine!")128. Din lectura acestor interviuri apare evidentă "şcoala" politică a lui I.l.C. Brătianu mai ales în manifestarea intransigenţei faţă de presiu­nile exercitate de cercuri politice şi religioase referitoare străine la situaţia din România.

Beneficiind de ascendentul creat prin acceptarea de către Vaida, în calitatea sa de prim-ministru, a semnării Tratatului de la Saint-Germain cu Austria, după refuzul categoric a lui Brătianu, el ridică tot mai insistent problema Basarabiei şi recunoaşterea ei ca parte integrantă a României. Chestiunea s-a bucurat de împrejurări favora­bile determinate de sugestia venită din partea Angliei şi Franţei ca ţările vecine cu Rusia Sovietică să trateze în vederea soluţionării disputelor dintre ele. "Cu bolşevicii - scria el lui Maniu - trebuie să căutăm - fără a ne feri - să încheiem pace. Precum au stăruit încă înainte cu cîteva săptămîni să dăm arme lui Denikin aşa ne îndeamnă acuma pe toţi vecinii Rusiei, ca să ne încheiem noi pacea, iar cei mari să aibă profitul, fără a fi indispus pe bolşevici"129).

Ca un prim contact cu autorităţile sovietice l-a însărcinat pe Ciotori să ia legătura la Copenhaga cu reprezentanţii ruşi, pe motivul aranjamentelor vizînd repatrierea prizonierilor români din Siberia. Abil, Vaida a fost sigur că sovieticii vor aduce cu acest prilej în discuţie relaţiile dintre cele două state, aşteptînd ca oferta să vină din partea lor

86

şi nu a României. Faptele i-au confirmat previziunile.Intenţiile şi atitudinea lui Vaida au fost apreciate de Consiliul

Suprem şi au deschis calea recunoaşterii unirii Basarabiei cu România. Ultima condiţie pusă prin intermediul lui Clemenceanu era cea a eva­cuării trupelor române din Ungaria: "Dacă retrageţi trupele chestiunea Basarabiei va fi favorabil rezolvată" i-a declarat "Tigrul" lui Vaida . La 3 martie 1920, Marile puteri au recunoscut apartenenţa teritoriului dintre Prut şi Nistru la România. Era un mare succes politic pentru Vaida. Evenimentul de la 3 martie, alături de participarea sa afectivă la procesul istoric din toamna anului 1918 din Transilvania îl înscrie printre făuritorii României Mari, poziţie recunoscută de majoritatea contemporanilor săi.

Experienţa sa politică în relaţiile cu liderii mişcărilor naţionale datau din perioada premergătoare a anului 1918, a contribuit mult la eforturile de adaptare a poziţiilor comune a noilor state din Europa Centrală, confruntate cu aceleaşi probleme. Ţările mici indiferent de tabăra din care făceau parte, se confruntă zilnic cu "şovinismul" marilor puteri. Din această cauză se impunea cu stringenţă colaborarea lor în vederea apărării intereselor tinerelor state din zonă, trecînd cu destulă uşurinţă peste diferendele ce se menţineau. Din acest punct de vedere, Vaida reuşeşte să-l convingă fără dificultăţi pe I.I.C. Brătianu asupra necesităţii apropierii de noile state.

Astfel, la începutul lunii mai 1919 au demarat o serie de consul­tări în vederea solidarizării "moştenitorilor" - după spusele lui Vaida - "De două săptămîni ţin conferinţele noastre cu grecii (Politis), ceho­slovacii (Kramar), iugoslavii (Trumbi, lovanovici), polonezii (Grabsky, Paderewski şi Dmowsky), iar din partea română Alexandru V. Voevod, însoţit pe rînd de V. Antonescu şi apoi de C. Diamandy. Un rol impor­tant în închegarea acestor relaţii i-a aparţinut lui Venizelos, pe care Vaida îl aprecia pentru calităţile sale indiscutabile de mare om politic. Discuţiile se pare că au avut rezultate pozitive, pentru că în scrisoarea sa din 1 iunie 1919 se grăbeşte să-l informeze pe Maniu asupra reuşitei în a convinge statele respective să formeze un bloc. "Cei patru moşteni­tori au căzut de acord asupra platformei de postulate". Motivul care a grăbit încheierea preludiilor în fapt ale Micii înţelegeri au fost umi­linţele la care erau supuşi din partea marilor puteri, Vaida fiind unul dintre cei mai severi critici ai politicii acestora faţă de popoarele recent eliberate: "prost ne-ar fi mers dacă învingeau nemţii dar şi aşa nu ne merge prea bine... Toată Conferinţa face impresia unei bolşevizări a sistemului de guv^rnămint. Unul e dictator, 2-3 se împacă cu rolul de

87

hiene. Ceilalţi sunt şacalii care mai prind cite un ciolan spre a-1 duce la culcuş"13 .

Constatările la faţa locului, îngrijorarea sa faţă de modul cum problemele româneşti erau soluţionate în Conferinţă l-au determi­nat pe Vaida să-i sugereze lui Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent de la Sibiu, să treacă la măsuri imediate pentru întărirea armatei, să pună în aplicare programul de reforme pentru a consolida in interior situaţia ţării. El considera pe bună dreptate că aceasta era singura cale de reuşită, de a fi asigurată independenţa Românie! "Doamne să ne vedem odată stăpîni în casa noastră, mîntuiţi de aceşti oameni conduşi de egoism, îngustime şi grandomanie ascunse sub draperia unor fraze demagogice, generoase în a căror seriozitate nici băcanii din Paris nu mai au încredere"1321.

Conferinţa îi oferă posibilitatea de a cunoaşte joeu' -• . cizatpe interesele marilor puteri, îl ajută să dobîndeascăY experienţă politică unică, mai cu seamă că delegaţia română, avîndu-1 în frunte pe ion I.C. Brătianu, era silită de împrejură!! să fie în permanenţă gata să prevină luarea unor decizi; contrare intereselor româneşti. Fra de o importanţă maximă modul în care se percepea situaţia din fostul impe­riu austro-ungar, tratamentul celor două noi state - Austria şi Ungaria,

ouia ne oierâ o explicaţie revelatoare atît pentru puterea sa de surprin- uste a .atitudinilor politice, cit mai cu seamă înţelegerea poziţiiio! r ;

- i controversate în jurul statelor succesorale: "Ei văd în Ungaria si în etna tot vechea monarhie, cu întregul ei prestigiu şi forţă”13*. Pornind de la această constatare reală, Vaida împreună cu întreaga delegaţie caută să prevină tendinţele de restaurare chiar şi sub forma unei confederaţii dunărene, idee considerată în epocă drept o formulă valabilă de refacere cu concursul Franţei şi Angliei a fostei monarhii.

Una din multele probleme ale delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris a constituit-o încercarea de restaurare în Ungaria a Habsburgilor. încă în 1918, arhiducele Iosif a depus jurămîntui de credinţă la Budapesta, motiv care a creat îngrijorare în mijlocul delega­ţilor, ba chiar mai mult, au suspectat şi pe români de a fi fost părtaşi la acest act. Desigur, Alexandru Vaida-Voevod s-a simţit obligat, ţinînd cont de relaţiile sale anterioare cu Viena, să ia o atitudine fermă împotriva încercărilor respective. Discuţiile avute pe această temă cu Andrd Tardieu, cu reprezentanţii iugoslavilor şi cehoslovacilor, Trumb: şi Beneş, sînt revelatoare pentru respingerea formule; de declarare a lui Iosif de Habsburg ca rege ai Ungariei. Vaida s-a străduit prin convor­birile avute să solidarizeze fostele naţionalităţi subjugate din imperiu

88

pentru a da o ripostă colectivă acestei încercări de restaurare. Pro­blema a constituit subiectul discuţiei sale cu cehul Kramar, în timpul căreia Vaida a făcut aprecieri asupra relaţiilor şi atitudinii sale faţă de Habsburgi. "I-am răspuns - scria lui I. Maniu - arătîndu-i cit de adîncă era nemulţumirea noastră în contra acelei familii degenerate şi egoiste, nu numai pentru persecutările ce le-am suferit dar şi pentru că eram siliţi în lipsa unei alternative să jucăm scrîşmnd din dinţi pe ’cei mai loiali şi dinastici supuşi ai M.S...’ dinasticismul nostru, am terminat, n-a fost de aceiaşi calitate ca şi al dv"134).

Convorbirile avute cu Tardieu pe această temă sînt cele mai interesante. în primul rînd Vaida nu i-a ascuns interlocutorului său relaţiile sale cu anturajul politic al arhiducelui Franz Ferdinand. "Am rămas în raport cu el pînă la moarte. Am avut ocazia să cunosc nu numai din istorie ci prin intuiţie proprie pe Habsburgi şi metodele lor... Moartea arhiducelui a accelerat realizarea aspiraţiilor noastre naţio­nale. Un Habsburg şi-ar începe politica meuernichiană, de intrigi şi de cuceriri, antidemocratică. Nu ne putem împăca cu gîndul că chiar democraţiile mari apusene să-i stea intr-ajutor lui Iosif de Habsburg spre a parveni" 135\ Poziţia sa categorică în această privinţă, adoptarea lozincii "Pas des Habsburgs" - cum îi plăcea să o numească - a făcut o impresie pozitivă şi eficientă în acelaşi timp. O mărturisea singur priete­nului său I. Maniu: "Am chemat presa, pe cehoslovaci şi pe iugoslavi, i-am muncit pe italieni etc."136-1 reuşind în final adoptarea unei poziţii comne împotriva încercărilor de restaurare a Habsburgilor în general, suspectînd chiar Franţa de o asemenea intenţie prin trimiterea în primă­vara anului 1919 la Viena a unui emisar în persoana lui Rdne Pinon.

Un gest remarcabil, care contribuie la conturarea personalităţii lui Vaida, s-a petrecut cu ocazia semnării tratatului cu Austria la Saint-Germain. După cum se'şfle, din delegaţia austriacă făcea parte

(K âfn -'pe care Vaida îl cunoscuse personal cu mulţi ani înainte şi pe care-1 respecta în mod deosebit. Ţinînd cont de aceste împrejurări, de a nu-1 pune pe preşedintele Republicii austriece într-o postură neplăcută, Vaida a preferat să nu ia parte la respectiva reuniune. "La Saint-Germain nu m-am dus, căci aveam simţul că aş fi comis o nedeli­cateţe de a da faţă cu Renner, eu în calitate - vezi doamne - de biet, de triumfător, el ca învins. Cunoştinţa mea cu dînsul datează de prin 1898-1899 şi precum ştii ne-a făcut în contra ungurilor de multe ori bune servicii. Am voit să mă cruţ pe mine însumi şi pe dînsul de senzaţiile penibile ale unei revederi într-o asemenea împrejurare"137'1.

89

Misiunea sa atît de complexă S-a încheiat la 13 martie 1920 prin numirea ca prim-ministru de către regele Ferdinand a generalu­lui Averescu. Nu trecuseră decît 10 zile de la recunoaşterea unirii Basarabiei cu România. Schimbarea sa a provocat reac|ii în cercurile politice occidentale în rîndul cărora îşi cîştigase un binemeritat pres­tigiu. începea o nouă epocă pentru politicianul Vaida, la fel de bogată în evenimente, în polemici şi de ce nu contestatară. Destinul său atît de legat de istoria poporului român a avut din multe puncte de vedere elemente inexorabile care l-au urmărit şi după moartea sa survenită la Sibiu în anul 1950, într-un context politic care l-a repudiat pentru multă vreme din istoria neamului.

N O TE

1. D. Prodan, Supplex Libelus Valachontm, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p.244.

2. Mihai Etmnc&cu, Articolepolitice.3. Predicile îl prezentau în finalul lor pe împărat ca pe reprezentantul lui

Dumnezeu pe pămînt alături întotdeauna de Biserică acreditîndu-se pe această cale persoana sa ca sacrosanctă.

4. Viaţa împăratului a fost deseori ameninţată prin atentate, decese în familie, înfrîngeri militare etc., care, toate la un loc, au determinat o lipsă de încredere faţă de colaboratorii săi apropiaţi. Puţini au fost oamenii politici austrieci sau străini care s-au putut considera favoriţi ai lui.

5. Literatura istorică consacrată personalităţii lui Franz Ferdinand esie foarte bogată: Robert A. Kann, Erzherzog Franz Ferdinand, Studien, Vienne, 1976; Theodor Sosnovsky, Franz Ferdinand, der Erzherzog Tronfolger, Berlin, 1929; Friederich Weissenteiner, Franz Ferdinand, der verbinderte Herrscher, Vienne, 1962 etc.

6. Jăszi Oskar, The Dissolution of the Habsburg Monarchy, Chicago and London, The University of Chicago Press, 1966, p.320.

7. Idem, p. 321.8. Ibidem.9. Idem, p. 217.10. Vezi ultima şi foarte cunoscuta carte a lui Francois FejtO, Requiem pour

un empire defunt. Histoire de la destruction de I'Autriche - Hongrie. Paris, Edit. Lieu Commun, 1988.

11. Arhivele Statului, Filiala Sibiu, Arhiva Alexandru Vaida Voevod. însemnare disparată. Dosar 11, fila 5.

12. Ibidem.13. Idem, fila 38-39.

90

14. Idem.15. Ibidem.16. Registrul organizaţiei "Die national Wiener Akademische Jugend17. Vezi, pe larg, Ştefan Pascu, Un meeting de protestation a Vienne, în

"Revue de Transylvanie", Tom V, nr.3,1939, p.361 şi urm.18. Alexandru Vaida Voevod, Din luptele naţionale... Orăştie, 1904, p. 5.19. Idem, p. 24-25.20. Ibidem.21. Vezi anexele.22. Ibidem.23. Episodul a fost amplu comentat în presa vremii. Este reprodus şi Teodor

V. Păcăţian, Cartea de aur sau din luptele politico-naţionale ale românilor de sub coroana ungara, Sibiu, 1916, voi.VIII, p. 566 şi următoarele.

24. Lupta, I, nr. 1 din 1/13 ianuarie 1907.25. Ibidem.26. Ibidem.27. Lupta, III, nr. 163, din 13/26 august 1909.28. Idem, nr. 120 din 8/21 iulie 1909.29. Idem, IV, nr. 47 din 14/27 martie 1910.30. T. V. Păcăţian, op.cit., p. 328.31. Ibidem.32. Idem, p. 273.33. Problema a fost larg tratată în L. Maior, Mişcarea naţională românească

din Transilvania 1900-1914, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 162-175.34. Andrew J., Janos, The Politics of Backwardness in Hungary. 1825-1945.

Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1982, p. 125.35. L. Maior, op.cit., p. 104.36. T.V.Păcăţian, op.cit., p. 402-403.37. Idem, p. 407.38. Gazeta Transilvaniei, nr. 56, din 11/24 martie 1914.39. Vezi însemnările lui Al. V. Voevod, în anexă.40. Ibidem.41. Ibidem.42. Ibidem.43. Ibidem.44. Gazeta Transilvaniei, nr. 235 (1908).45. Lupta, III, nr. 7, din 13/26 ianuarie 1909.46. Keith Hitchins, op.cit., p. 28.47. T.V.Păcăţianu, op.cit., p. 385-386.48. Idem, p. 327.49. Idem, p. 502-503.50.1. Mihu, Spicuiri din gîndurile mele. Ediţie şi prefaţă de Silviu Dragomir,

Sibiu, 1938, p. 354.51. Idem, p. 356.52. Idem.

91

53. Leo Valiani, The End of Austria-Hungary, London, Seeker and Warburg, 1973, p. 23 şi urm.

54. C.f. Constan. Graur, Cu privire la Franz Ferdinand... p. 117.55. Idem, p. 122.56. Maurice Muret, op.cit., p. 286.57. Vezi nota 51.58. Leo Valiani, op.cit., p. 24.59. Arhivele Statului, Filiala Sibiu, Fond. Al.V.Voevod, însemnări despre

Georg von Pottere.60. Vezi anexele.61. Ibidem.62. Afirmaţia îi aparţine lui Constantin Stere şi a fost reprodusă de C. Graur

în cartea sa "Cu privire la Franz Ferdinand..."63. L. Maior, op.cit., p. 154.64. T.V. Păcăţian, op.cit., p. 439.65. Idem, p. 566.66. Idem, p. 342.67. Lupta, II, nr. 47, din 14/27 martie 1908.68. Tribuna, XII, nr. 245, din 3/16 noiembrie 1908.69. Lupta, I, nr. 54,1907.70. O. Jăszi, op.cit., p. 361.71. Vezi anexele.72. Ibidem.73. Ibidem.74. Ibidem.75. Lupta, III, nr. 80, din 6/19 mai 1909.76. Idem, nr. 100 din 7/20 iunie şi nr. 105 din 14/27 iunie 1909.77. N. Iorga, Orizonturile mele...78. Vezi anexele.79. Arhivele Statului Bucureşti, Fond. Alex.V.Voevod.80. Leo Valiani, op.cit., p. 26.81. C. Graur, op.cit., p. 244.82. Vezi anexele.83. Gazeta Transilvaniei, nr. 131, din 17/30 iunie 1914.84. Vezi anexele.85. Vezi însemnările privindu-1 pe Georg de la Pottere.86. Arh. Statului. Fii. Sibiu. Scrisoarea luiDrosch căt)-e Vaida din 19.III. 1909.87. Keith Hitchins, op.cit., p. 32-35.88. L. Maior, op.cit., p. 128-129.89. Ibidem.90. Idem, p. 131.91.1. Mihu, Spicuiri..., p. 24.92. Idem, p. 33.93. Idem, p. 38.94. Gazeta Transilvaniei, nr. 56, din 11/24 martie 1914.

92

95. Idem, nr. 110 din 21 mai/2 iunie 1914.96. Ibidem.97. Vezi nota 94.98. Ibidem.99. Alexandru Marghiloman, Zile trăite, voi. I, p. 242.100. Idem, p. 354.101. Idem, p. 261.102. Arhivele Statului, Fii. Sibiu, Fond. ALV.Voevod, însemnare pe un plic.103. Ibidem.104. Arhivele Statului Bucureşti, Fond. Al.Vaida Voevod.105. Ibidem.106. Ibidem.107. Vezi anexele.108. Ibidem.109. Ibidem.110. Ibidem.111. Ibidem.112. Ibidem.113. Ibidem.114. Interviu în ziar115. Arhivele Statului Bucureşti, Fond. Al. Vaida Voevod.116. Arhivele Statului, Fii. Sibiu, Corespondenţă Vaida Voevod-Iuliu Mania.117. Ibidem.118. Ibidem.119. Ibidem.120. Ibidem.121. Ibidem.122. Ibidem.123. Ibidem.124. Ibidem.125. Ibidem.126. Ibidem.127. Ibidem.128. Arhivele Statului Bucureşti, Fond. Al.Vaida Voevod (Decupaje din

presa vremii).129. Arhivele Statului, Fii. Sibiu, Corespondenţa Vaida Voevod-Iuliu Maniu.130. Ibidem.131. Ibidem.132. Ibidem.133. Ibidem. Observaţia lui Vaida are o valoare deosebită pentru cei ce

studiază această perioadă.134. Ibidem.135. Ibidem.136. Ibidem.137. Ibidem.

93

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

A m inclus, din motive precizate mai sus, atît fragmente din însem­nările lui Alexandru Vaida Voevod, cît şi cîteva scrisori de valoare în lămurirea unor episoade importante din activitatea sa politică. Intenţia noastră a fost aceea de a ilustra însuţi titlul acestei cărţi. Astfel, pentru perioada primului război mondial, a Conferinţei de Pace de la Paris, am considerat necesară includerea cttotva scrisori din bogata sa corespon­denţă cu Iuliu Maniu, dar ţ i cele ce dovedesc, indubitabil, relaţiile sale cu autorităţile din România.

In privinţa ortografiei, am căutat să modernizăm modul de expri­mare, fără a altera însă expresiile proprii vremurilor în care Vaida a trăit ţ i activat.

AUTORUL

94

ÎNSEMNĂRI, MEMORII SCRISORI...

Aurel C. Popovici ne chemase, în februarie 1905, pe Mihali şi pe mine la Viena.v Cartea lui, "Die wreinigten Staaten von Gross Osterreich"2\ apăruse. întrebarea era: Cum să ajungă acea carte pe masa lui Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic? Popovici hotărîse şi editarea hebdomadarului "Gross Osterreich". Redactarea o încredinţase unui gazetar, Schwannhagen, a cărui modes­tă locuinţă din VIII Lange Gasse servea şi de redacţie. Acolo a fost convocată prima consfătuire pe ziua de 27 februarie 1905 ora 5, în mare taină, spre a discuta cele de făcut. Afară de noi trei şi de Schwanhagen erau prezenţi: doi domni, Bresnitz von Sidacov - tatăl şi fiul, gazetari şi publicistul Edmund Steinacker. Schwanhagen şi Bresnitz jun. au parti­cipat mai activ la discuţie. Impresia ce am primit-o a fost însă că, ori nu dispuneau de legături serioase cu Francisc Ferdinand, ori aveau anumite rezerve, fie spre a-şi asigura rolul de intermediari, fie din precauţiune, în faţa noastră, a necunoscuţilor. Cinstitul bătrîn E. Steinacker declară la sfirşit că dînsul crede a fi găsit persoana potrivită spre a-i preda printr-însa, direct moştenitorului, cartea lui A.C. Popovici. A refuzat însă să numească acea persoană. La sfirşit ne-a făgăduit pentru ziua viitoare preciziuni. întreaga atmosferă fusese dominată, în timpul discu­ţiei, de reticenţă, de neîncredere reciprocă, de teamă de trădare, parcă a discuta problema salvării monarhiei habsburgice printr-o reorgani­zare statală sănătoasă şi încercarea de a lua contact cu moştenitorul tronului ar fi însemnat o faptă penală, dacă nu chiar un act de înaltă

95

trădare. Rămaşi singuri, observările făcute în acest înţeles de Mihali şi de mine au provocat izbucniri violente din partea lui Popovici: "Ce vreţi? Cartea mea e rezultatul studiului şi experienţelor de 10 ani, de cînd stau 1a Bucureşti. Politicianismul ne va prăpădi ţara şi neamul. Basarabenii în timp de o generaţie vor fi inexistenţi. Rusia nu poate renunţa la Dardanele. Ii stăm în cale, ne va cotropi. întărind monarhia habsburgică, ne asigurăm viitorul neamului. Ungurii, reduşi la justa lor valoare, rolul determinant al zilei de mîine, în monarhie şi Orientul Europei, îi revine elementului românesc. Se apropie ziua scadenţei pen­tru lupta decisivă între germani şi ruşi. Slavii din Monarhie trebuie satisfăcuţi, altcum vom fi zdrobiţi. Cine şi cum să Iacă acţiunea de salvare? Toată nădejdea mea e, conform informaţiilor ce le am, că Francisc Ferdinand, nu numai că este singurul om care-şi dă seama de situaţia monarhiei, ci că îşi înţelege datoria şi misiunea de a încerca salvarea ei. Am informaţii precise. Ticălosul bătrîn, egoistul acesta mărginit, cu dualismul lui, îşi va îngropa monarhia. Ce mi-ar păsa dacă nu ar fi vorba de viitorul neamului nostru ?! Dar Europa fără monarhia aceasta va fi tărîmul de lupte pentru predominare între slavi şi germani. Şi noi românii ne găsim între ei, ca între două "pietre de moară". în nenumărate rînduri, Popovici ne expunea în decursul anilor aceste îngrijorări ale lui, cu o pletoră de argumente istorice, statistice, etno­grafice etc. Le expunea cu verva sa unică, neîntrecută, cu temperamentul său vulcanic, cu forţa irezistibilă a individualităţii sale cotropitoare.

E. Steinacker se prezentă mime zi şi ne comunică ce isprăvise, în cei doi Bressnitz nu se încrede, nici Swennhagen nu i se pare omul potrivit. Dînsul, Steinacker, vorbise între timp cu consilierul de secţie din Ministerul de Agricultură, Maximilian Vladimir baron Beck. Acesta fusese profesorul în ştiinţele de drept al moştenitorului tro­nului. Francisc Ferdinand ţinea la baronul Beck îndeosebi, fiindcă-i fusese şi sfătuitorul juridic în chestiile sale matrimoniale. Baronul Beck ne va primi în audienţă. Ne-am prezentat toţi patru: Popovici, Steinacker, Mihali şi cu mine, în locuinţa din oraş a baronului

96

Beck (I. Minoritenplatz). Primiţi cu amabilitate distinsă, l-a ascultat pe Popovici, care i-a expus în linii mari concepţia sa. A promis că va preda lui Francisc Ferdinand cartea, după ce va fi cetit-o şi el şi-şi va spune părerea, peste cîteva zile. Ne-a fixat şi ora cînd ne va primi din nou. "Sînt greutăţi multe, trebuie discreţie extremă. Castelele sînt bine păzite, zidurile lor au urechi, însă dacă ele nu sînt accesibile prin intrarea lor principală, totuşi pot fi cucerite prin intrări care scapă ochilor păzitorilor. Asalturile trebuie repetate. Curajul nu trebuie pierdut. Desigur, Maiestatea Sa ţine la dualism, e mîndru că l-a realizat şi dorinţa lui supremă e să aibă linişte. Fiind atît de bătrîn, nu putem avea nădejde că dînsul s-ar hotărî la schimbări atît de radicale, cum le concepi d-ta. Nici măcar la schimbări care ar trebui să premeargă punerea în practică a ideii d-tale. Trebuie cu răbdare pregătit tărîmul. Ar fi o greşală de a încerca o precipitare a evoluţiei..."

Omul îşi lua precauţiunile, îngrădindu-se.Abia ajunşi în stradă, sub impresia atitudinii baronului Beck, s-a

dezlănţuit o izbucnire vijelioasă din sufletul chinuit al lui Popovici: "Poftim, aceştia sînt austriacii, că împăratul e aşa, că e pe dincolo, că trebuie răbdare, precauţiune. Un tîmpit, ca toţi aceşti paladini ai monar­hiei habsburgice, e şi acest Beck. Domnule! e lipsit de orice curaj şi pricepere politică. Auzi d-ta! dualismul e mîndria lui Francisc Iosif "Cătăramă", acest "Prohasca" senil şi idiot, acest criminal ucigător de popoare. Şi d-lui, dl.Beck, mai găseşeste că trebuie să-l ia în apărare. Un ignorant şi acesta, ca toţi ceilalţi." Toate încercările noastre de a-1 calma nu au dat nici un rezultat. Nu l-am putut îndupleca nici măcar ca să se prezinte din nou la baronul Beck în ziua şi la ora fixată: "E vreme pierdută, du-te singur". L-am scuzat că fiind bolnav nu a putut veni. Br. Beck mi-a comunicat că, după ce a citit cartea lui Popovici, i-a predat-o lui Francisc Ferdinand. Ce priveşte părerea lui, a br. Beck:- Da, cartea e scrisă cu multă vervă, larg documentată, logică, însă

opinia publică nici în interiorul monarhiei, necum în străinătate, nu ar avea nici o pricepere pentru o asemenea soluţie. Pe incetul, poate că ar putea fi îndrumată în direcţia aceasta. Dacă s-ar proceda brusc, nu e însă verosimil ca popoarele monarhiei, nepregătite, să accepte soluţia lui Popovici". Crede că ceva similar s-ar putea încerca, pregătind atmosfera, pentru timpul după moartea împăratului. Apoi s-a interesat de stările din Ungaria. Partidele, naţionalităţile, presa. Spre marea mea surprin­dere îmi adresă întrebarea:

"- Dv. aveţi un ziar la Arad, care se zice că ar fi subvenţionat de dl. Sturdza, premierul român. E ziarul partidului dv. ?". I-am răspuns că

97

sînt două nuanţe în partid, cari se datoresc însă unor cauze pur per­sonale. Slavici a fost persecutat de autorităţile maghiare, condamnat pentru activitatea sa publicistică, incit a fost silit să se refugieze la Bucureşti, unde, datorită intervenţiei lui Sturdza, a primit postul de director la Fundaţia Otetelişeanu. El e mai demult timp acolo. Fiind Slavici unchiul lui loan Rusu Şirianu, care este directorul ziarului "Tribuna P op oru lu i" ,se poate că ziarul lui Rusu Şirianu să publice articole de ale lui Slavici inspirate de Sturdza. De altcum, atît Slavici cit şi Sturdza au pledat, totdeauna, în cea ce priveşte pe românii transilvă­neni, pentru perseverarea lor în direcţia politicei tradiţionale, dinastice. De subvenţii nu poate fi vorba, căci ziarul se luptă cu multe neajunsuri şi e deficitar etc., etc.

Br. Beck m-a ascultat şi m-a rugat la sfîrşit să-i redactez un Aide-Memoire asupra chestiilor discutate. Astfel s-a inceput legătura mea cu br. Beck. După ce i-am predat Aide-Memoire-ul, mi-a cerut alte şi alte memorii asupra chestiilor politice din Ungaria. Aveam impresia, ia început, că aceste elaborate erau tot atîtea probe în scris, un fel de teze de examen la care mă supunea, dar curînd m-am convins că ele erau întrebuinţate de dînsul mai mult ca un material de studiu spre a putea judeca problemele ungureşti şi sub perspectiva concepţiei noastre, a contrarilor politicei oligarhiei maghiare şi a duşmanilor ireductibili ai acesteia.

Începînd din anul 1904, vizitasem capitala Austriei în mai multe rînduri, susţinîndu-mi şi sporindu-mi legăturile cu oamenii politici şi publiciştii de toate culorile (dr. C. Lueger, dr.Albert Gossman, dr. K. Renner, dr. Heinrich Friedjung, dr. Victor Adler, dr. Kramor, dr. Friedrich Funder şi alţii ale căror nume s-or ivi în decursul expunerii ce urmează). Rapoartele mele, după cunoştinţa cu br. Beck, le trimeteam pe adresa d-rei Olga Urbanek, dactilografa din serviciul Ministerului de Agricultură austriac, cu care lucra bătrînul E. Steinacker. Acesta le preda adevăratului adresant. De cite ori mă prezentam la br. Beck, stăruiam ca să-mi exopereze o audienţă la Francisc Ferdinand. Dînsul

98

îmi promisese demult, dar ajunsesem să cred că insistenţelor mele le opunea ca scuză faptul că moştenitorul îi făgăduise principial chemarea mea în audienţă, însă e atît de des absent din Viena şi sînt greutăţi în privinţa fixării termenului. în fine, pe la Crăciun 1905 primindu-mă seara, acasă, scoase un plic şi îmi spuse:

Iată, am primit autorizarea să-ţi pot comunica acordarea audi­enţei. Termenul se va fixa după ce vom statori un interval de timp, cînd d-ta vei putea fi la Viena, spre a te prezenta. Ţin să te fac atent, însă, că moştenitorul e înconjurat de iscoade. Ungurii s-au îngrijit ca, prin personalul de serviciu, să fie spionat, pînă şi în odaia de dormit. Nu este interesul nostru ca să-l expunem, de a fi denunţat împăratului. Are şi aşa destule conflicte şi neplăceri cu unchiul său. Stînd astfel lucrurile, evident că trebuie să procedăm cu extremă băgare de seamă." Foarte impresionat, i-am răspuns că ţin, înainte de toate, să-i mulţumesc, nu numai în numele meu, ci mai cu seamă în numele intereselor cauzei româneşti, identice cu cele ale dinastiei, pentru încrederea cu care mă distinge. L-am rugat, totodată, să transmită, A.S. Imperiale, mulţumirile mele profunde. De cînd marele arhiereu Şaguna a putut să expună doleanţele românilor Majestăţii Sale, nu i-a mai fost dat nici unui român să poată da faţă cu monarhul, ori măcar cu vre-un membru al dinastiei, spre a pleda pentru cauza românească. "Datorită E. Voastre, mie mi-ar reveni această onoare. Considerînd însă că pentru moment, naţiunea mea nu e ameninţată de nici o primejdie excepţională - ori cit de fericit şi norocos m-aş simţi de a fi primit de A.S. Imperială, totuşi, avînd în vedere neplăcerile la care s-ar expune, prefer să renunţ pentru moment, rezervîndu-mi dreptul, acordat de A.S. şi de Excelenţa Voastră, să cer audienţa, cînd guvernul ungar s-ar pregăti să ne dea nouă românilor o lovitură mortală".

Spre surprinderea mea, br. Beck, sculîndu-se de pe scaun, veni la mine, îmi strînse mîna şi zise cu vădită emoţie: "îţi mulţumesc, m-ai desărcinat de o grea răspundere. Te-am apreciat şi pînă acuma, ca om înţelept şi cu judecată politică. De acum înainte sînt obligatul d-tale. Poţi conta pe mine. Am să fac totul ca, atunci cînd vrei crede de bine, să poţi lua contact cu A.S. Imperială". Apoi a chemat-o pe doamna şi m-a prezentat. în conversaţia, ce a urmat, am primit informaţii şi indicaţii interesante asupra stărilor de la Curte. Aceste detalii sînt caracteristice pentru ambianţa timpului. Aveam impresia că parcă toţi austriecii de marcă, în frunte cu Beck, Lueger şi ceilalţi, bucuros ar fi acţionat în interesul schimbărei structurei imperiului, dar nu aveau putinţa, cum şi cu cine, să o facă. Toţi erau complotişti, pentru susţinerea împărăţiei

99

Habsburgilor, nu puteau însă acţiona fără sprijinul şi nu cutezau să ia nici o iniţiativă în contra voinţei împăratului. Astfel, nimeni nu cuteza să ia poziţie ori să pledeze în public pentru schimbările necesare. Ca să nu-1 supere pe Francisc Iosif. Iar acasă împilarea maghiară, la Bucureşti tratat secret cu Tripla Alianţă şi reproşuri, că prea o luăm razna cu ac­ţiunile politice iniţiate de partidul nostru naţional român din Ungaria şi Transilvania.

în alegerile generale din 1906, am izbutit să obţinem 19 mandate pentru Partidul Naţional Român (fiind ales Coriolan Brediceanu în 2 circumscripţii. Urmînd alegere parţială pentru mandatul de Bocşa, acesta s-a pierdut. A fost ales, cu mijloacele obişnuite, guvernamentalul Sieghescu). Au fost aleşi totodată şi 7 slovaci şi 4 sîrbi, aceştia din urmă reprezentînd trei partide. în cea mai frăţească înţelegere cu slovacii - ataşîndu-se şi sîrbii - am format împreună Partidul Naţionalităţilor Nemaghiare. Pe lingă lupta organizatorică de ani de zile, rezultatul se datora şi reuşitei intervenţii a br. Beck, în urma căreia, din partea Ministerului comun de Răsboiu, s-a ordonat un regulament rezervat (secret) cu instrucţii date detaşamentelor armatei, care asistau la ale­geri, să nu mai stea la discreţia preşedinţilor alegerilor ci a comandan­tului suprem în grad, al unităţii detaşate, fiind acesta răspunzător pentru ordine. Ordinul acesta mi-a fost arătat de vărul meu, căpitanul de companie. Abuzurile pe care obişnuiau prezidenţii alegerilor să le comită, cu ajutorul forţelor armate, contra alegătorilor noştri, ar merita un capitol special. La alegerea de la Cehul Slivaniei, iarna 1905, prezi­dentul nostru, Gheorghe Pop de Băseşti, şi noi, cei din suita lui, fusesem expuşi bătăuşilor organizaţi de baroneasa Bornemisza, în complicitate cu prezidentul alegerii br. Dioszeghi*). Multor alegători li s-au spart capetele, de asemenea şi prezidentului nostru, pe lingă asistenţa jan­darmeriei şi a unui detaşament de honvezi. Am intervenit la br. Beck, iar dînsul, prin şeful cancelariei militare a arhiducelui Francisc

*). Am descris acea alegere în "Deutsches Valksblatt". Detalii se găsesc în însemnările mele.

100

Ferdinand, a reuşit să exopereze schimbarea regulamentului pînă atunci în vigoare. în 1906 alegerile au avut loc în mai. în iunie br. Beck a fost numit prim-ministru. Pentru mine, de atunci începînd, participînd la Budapesta la dezbaterile Camerei, a devenit vizitarea Vienei un fel de obicei, aproape săptămînal. Din Pesta la Viena distanţa e mică, iar trenuri peste trenuri stăteau la dispoziţie. Br. Beck nu şi-a schimbat, nici în noua demnitate, atitudinea faţă de mine. Interesul lui faţă de cauza românească ori, mai exact, ostilitatea lui contra oligarhiei maghiare au rămas cele vechi. Cu toate că nu întrelăsam să stăruiesc intruna cînd mă primea, ca să-mi exopereze audienţa făgăduită la Francisc Ferdinand. Nu încetam să insist, deşi de multe ori îmi era penibil, mai cu seamă considerînd că, măcar o dată sau de două ori pe lună, repetam să-i amintesc promisiunea ce mi-o dăduse. Fără să-mi comunice adevărata cauză, dînsul motiva în fel şi chip înşirarea greutăţilor de a izbuti să-mi procure audienţa, promisă cu atîta efuziune şi căldură, la timpul său. Aurel C. Popovici şi familia nu conteneau să mă tachineze. Eu, ferm convins că perseverarea mea tot va izbuti, nu încetam să-l asaltez cu stăruinţele mele pe br. Beck. Audienţa la care am fost invitat în martie 1907, totuşi, nu se datoreşte br. Beck, deşi vechea lui iniţiativă atrăsese mai întîi atenţia arhiducelui asupra mea. între timp micul nostru grup parlamentar nu pierdea nici o ocazie, spre a ţine la ordinea de zi chestia naţionalităţilor nemaghiare, desvoltînd o activitate parlamentară excepţional de intensivă. Nu mai puţin se validita partidul în sinul ţărănimei noastre, ţinînd în toate ţinuturile româneşti adunări peste adunări.

Guvernul coaliţiei se apucase de muncă. Printr-o mulţime de anteproecte de legi, pregătea fortificarea inexpugnabilă a prerogative­lor şovinismului maghiar, în lupta lui pe două fronturi: contra Coroanei şi contra naţionalităţilor nemaghiare. După ce, cu ocazia preluării gu­vernului, şefii coaliţiei luaseră angajamentul de a vota bugetele restante şi contingentele de recruţi, pentru trecut şi pentru timpul guvernării lor, au început să elaboreze anteproiecte de legi, cari să asigure oligarhiei maghiare realizarea Ungariei independente, pe viitor. Coroana avea tot interesul să susţină armata la înălţime şi dispunînd de buget suficient, să o dezvolte potrivit cerinţelor moderne. Contele Andrăssy, ca m inistru de interne, pregătea un anteproiect de lege administrativă, în care se lua o dispoziţie specială, conform căreia contingentele de recruţi, nevotate de Cameră, nu puteau fi chemate Ia asentare, dacă consiliile judeţene refuzau colaborarea lor. în acelaşi timp ministrul armatei comune şi al armatei maghiare, prin ordin, au modificat limba de regiment a unită­

101

ţilor din Ungaria, iar contele Apponyi pregătise maghiarizarea şcolilor nu numai a celor de stat care erau şi de altfel maghiarizate, ci şi a şcolilor confesionale, primare, cu limba de propunere nemaghiară. Nexul cauzal între aceste trei legi plănuite era următorul: din moment ce, în urma obligativităţii frecventării şcolilor primare, toţi cetăţenii "beneficiau" de posibilitatea de a învăţa limba maghiară, Coroana nu mai putea să se opună admiterii limbii maghiare ca limbă de instrucţie, în contingentele din Ungaria ale armatei comune, astfel incit premisele, pentru o armată independentă maghiară, pe calea aceasta, deveneau asigurate. Dacă totuşi s-ar fi încercat în cameră o rezistenţă prin obstrucţie din partea partidelor de drept public, ori nemaghiare, iar un guvern serviabil Coroanei ar fi zădărnicit obstrucţia şi ar fi votat, cu ajutorul cloturei, bugetul pentru armată şi contingentul de recruţi, reprezentaţiile judeţe­ne erau puse în situaţie legală ca să zădărnicească punerea în aplicare a legii. Toate aceste dispoziţii însemnau aşezarea de mine revoluţionare, menite să explodeze în viitor, ca o etapă pe drumul cuceririi Ungariei oligarhice, independente. Legea electorală, pregătită de Andrâssy, asupra căreia va trebui să stăruim mai pe larg, încorona acest complot machiavelic.

Secretul acestor pregătiri legislatorice, fireşte, nu putea fi păstrat în aşa măsură ca să nu se răsufle. Reacţiunea, din partea noastră, în cameră, prin presa noastră şi prin cea din Viena ("Reichpost", "Deutsches Volksblatt" etc.), nu întîrzia.

Astfel era avertizată şi opinia noastră publică românească.Dîndu-mi seama că chestiile militare preocupau în deosebi pe

diriguitorii politicei externe ai monarhiei, depinzînd prestigiul ei, în cadrele Triplei Alianţe şi ca factor în politica externă, de forţa armatei ei, luînd eu cuvîntul, am reuşit la 5 februarie 1907 la desbaterea bugetu­lui armatei, un discurs în Cameră din care pentru ilustrarea situaţiei reproduc fragmentar, părţile mai caracteristice:

A.Vaida Voevod: "Pitreich (Ministrul comun de războiu) s-a dovedit un mare meşter în arta cum trebuie traşi pe sfoară oamenii în dreapta şi stînga. V-a tras pe sfoară frumuşel şi pe Dvs., ne-a tras pe sfoară şi pe noi. Astfel limbile noastre de regiment, cari se bucurau de drepturi seculare, pur şi simplu le-a pitraihuit (adică le-a şterpelit). Această împrejurare m-a înduplecat să studiez relaţiile statistice ale armatei, din punct de vedere etnic. Dintre 47 regimente sînt 14-17 regimente, cu majorităţi maghiare, şi sînt cel puţin 30 de regimente, în care nemaghiarii au majoritatea. Fireşte că, la regimentele maghiare, există minorităţi nemaghiare, precum la cele nemaghiare, minorităţi

102

maghiare. Calitatea statisticei noastre o poate dovedi mai bine tabloul etnic al regimentului 32 de Budapesta la care, conform statisticei, 80% sînt maghiari şi 20% germani. întreb, Înainte de toate, dacă evreimea e contată ca maghiară ori ca germană, respectiv dacă în privinţa aceasta criteriul este, ori nu, limba maternă? Mai întreb, apoi, ce e cu slovacii? Doar e de obşte cunoscut că, la acest regiment, sînt recrutaţi şi slovaci. Aceştia sînt maghiarizaţi ori germanizaţi? Nu, aceştia pur şi simplu sînt pietraihizaţi. Dacă ţinem cont de aceste fapte, şi le considerăm, ajungem la convingerea că numai regimentele 68 de Szolnok, 46 de Szeghedin şi 38 de Kecskemdt sînt curat maghiare, prin urmare cu totul 3 regimente... (zgomot, contraziceri).

Prezidentul (sună): Vă rog linişte onorată Cameră!A.V.V.: ...celelalte, nu. Din contra! curat nemaghiare sînt 10,

adică următoarele: 6 ,16 ,29 ,31 ,43 ,53 ,61 ,78 ,79 şi 96. Observ şi faptul că ar fi cu mult mai multe regimente cu totul nemaghiare, dacă evreii de la regimente nu ar fi contaţi ca maghiari (strigăte: Dar sînt maghiari! trebuie contaţi ca atari!)

Nagy Gydrgy: Deosebirea confesională nu e deosebire naţională! (mişcare, zgomot).

A .V V : Onorată Cameră! Această chestie nu doresc să o discut; Din partea noastră, noi , cu plăcere vi-i cedăm dvs, e vorba despre... (mişcare continuă şi întreruperi).

Prezidentul (sună): De a-1 deranja pe orator cu întreruperi este, conform regulamentului, oprit. Dacă nu veţi binevoi să încetaţi de a-1 deranja pe orator cu întreruperi continue, am să-i numesc pe domnii deputaţi cari întrerup.

A .V V : E adevărat, Onorată Cameră, că la cavalerie, la husari, elementul maghiar reprezintă un număr aproape exclusiv dominant, de altă parte însă la vînători şi la artilerie nemaghiarii: românii, germanii şi slavii sînt, la rîndul lor, într-o majoritate desăvîrşită. Şi nu e permis să uităm nici împrejurarea, Onorată Cameră, că la husari, unde ele­mentul maghiar e aproape exclusiv reprezentat, numai şase companii formează regimentul, pe cînd la infanterie regimentul e compus din 16 companii.

"Onorată Cameră, dacă acum veţi introduce din viaţa civilă şi la judecătoriile militare instituţia interpreţilor, noi vom răspunde că, dacă pentru soldaţii noştri e destul de bun şi tălmaciul, dacă limba lor maternă nu se bucură de suficientă cinste din partea armatei, atunci, cînd feciorii noştri ajung la consiliul de război, să poftiţi să trimiteţi şi

103

cînd trebuie să-şi jertfească viaţa şi să-şi verse sîngele, să-l trimiteţi pe interpret pe cîmpul de luptă.

Limbile de regiment au fost din nou stabilite în decursul verii 1906. în consecinţă, cu excepţia Croaţiei şi Slavoniei, la Corpurile întregite din Ungaria se validitează limba maghiară la 37 regimente infanterie, 6 batalioane de vînători, la toate unităţile de artilerie de cîmp şi de fortăreţe şi la toate regimentele de husari. Dvs. veţi maghiariza prin aceasta armata? E absurd de a voi să instruiezi soldatul într-o limbă pe care nu o pricepe. Ce aţi dobîndit prin această idee a lui Pietreich? Aceea că, dacă veţi continua pe această cale, Dvs., în loc să căpătaţi armata maghiară - despre care întruna aţi vorbit şi pe care aţi pre­zentat-o ca o revendicare naţională de realizat - veţi ajunge că nu va mai fi nici armată comună, nici armată maghiară şi veţi putea mulţumi lui Pietreich că, armată nu va mai fi nici comună nici maghiară, ci va fi pur şi simplu o instituţie hermafrodită (zgomot).

"Vă rog să mă credeţi, prea stimate domnule ministru, că fără deosebire naţională nu numai ofiţerii nemaghiari ci şi cei maghiari, cu toţii, sînt nemulţumiţi, iar ostaşii sînt şi mai nemulţumiţi, pentru că pe viitor, în loc să fie instruiţi în limba lor maternă, vor fi chinuiţi cu două limbi străine, adică aceia cari nu ştiu ungureşte cu limba aceasta şi cu cea nemţească. (Contaziceri zgomotoase, strigăte: Limba maghiară nu e limbă străină!)

"Prea fireşte, aceluia care nu o pricepe, îi este o limbă străină, dar Dvs. nu vă este o limbă străină limba română?

Nagy Gydrgy: Nu e străină. (Zgomot)Mârkos Gyula: Discursul acesta ar trebui rostit la Bucureşti.Prezidentul: Rog pe domnii deputaţi Mărkos Gyula şi Nagy

Gyorgy ca să nu-1 deranjeze pe orator cu întreruperile lor continue. Regulamentul o interzice.

A.V.V.: Limba de comandă e un lucru de minimală importanţă, căci e vorba numai de un lucru pur mecanic... Poate şi în limba volapuk s-ar putea da porunca de comandă, ori o pricep ostaşii ori nu, şi totuşi ar executa.

Onorată Cameră, lucrul de căpetenie însă e, pe de o parte, limba de regiment, pe de alta...

Thaly Kâlmân: ... Limba de instrucţie în singuratele regimente.A.V.V . : ... Limba de instrucţie în singuraticile regimente. In ceea

ce priveşte limba de regiment, a fost nespus de păgubitor că Pietreich a zăhăit tradiţia seculară a armatei, acea tradiţie a acelei armate în care

104

şi popoarele noastre nemaghiare găseau scutire, în fine, dinaintea şovi­nismului. (Mişcare).

Căci, în armată, nu a existat pînă acuma şovinism, nu a existat o problemă de naţionalităţi. în loc ca să fi profitat prin inovaţiile lui, nu aţi profitat nimic şi noi nu am pierdut nimic, dar rezultatul a fost că s-a demoralizat armata.

"Repet, onorată Cameră, binevoiţi a cîntări temeinic chestia şi nu ne mai imputaţi întruna că sîntem de partea împăratului, că de ce sîntem... precum aţi afirmat, mai în urmă, amicii armatei nemţeşti şi că de ce o iubim pe aceasta, (mişcare).

Noi iubim această armată, care a fost şi faţă de noi obiectivă, care nici faţă de noi nu a făcut deosebire naţională. O astfel de armată am iubit-o şi o iubim, iar în ceea ce priveşte că, oare cum de a rămas în poporul nostru acea tradiţie faţă de dinastia de Habsburg că: împăratul, (mişcare-zgomot, strigăte în stînga căciulire! asta e necazul! asta e principala vină a armatei comune!) la aceasta pot să vă spun că nu e căciulire slugarnică, ci că această armată şi trecutul secular al acestei armate sînt contopite şi identice cu acelea regimente, cari au fost regimente de grăniceri şi ca atari - despre aceasta aveţi cunoştinţă - au fost împărăteşti. Sub acelaşi steag negru galben, s-au luptat şi românii în decurs de generaţii, şi sînt şi în amintirea lor sfinte tradiţiile cîmpiilor de bătălii unde au purtat la victorie acel stindard, (mişcare). Onorată Cameră vă rog să vă daţi seama dacă după un astfel de trecut istoric - mai considerînd şi faptul că acea graniţă de atunci nu aparţinea propriu-zis teritoriului Ungariei şi nu e decît de timp scurt încorporată în statul ungar - în timp de o generaţie, două, cum ar fi putut să dispară tradiţiile seculare din familiile cari toate l-au servit cu credinţă pe împărat? (zgomot).

Da, aud că îl pomeniţi pe Iosif al II-lea. Să ştiţi că poporul nostru ţine cu sfinţenie la memoria lui Iosif al II-lea. Pentru ce ?, pentru că nimeni nu a făcut atîta pentru poporul nostru ca Iosif al II-lea şi Maria Therezia. Dacă voiţi să ajungeţi ca poporul nostru să se însufleţească pentru armata comandată ungureşte atunci faceţi totul ce Habsburgii au făcut pentru poporul nostru prin veacuri, atunci cred că dragostea şi simpatia poporului nostru se va întoarce spre dvs.

Nag}’ Gydrgy: Vorbeşte despre bacşişurile ce le-au primit de la habsburgi. (zgomot).

Posgay Miklos: Din el vorbeşte bacşişul habsburgic. (zgomot) Ce ai primit? (zgomot).

105

A. V. V.: Dacă voiţi ca acele amintiri să dispară, bine, vă asigur, noi vom fi primii dacă vom vedea manifestîndu-se in dvs. dragostea şi voinţa de a ne ajuta ca să fim şi noi părtaşi ai armatei care este visul dvs. frumos. De aceea ar fi necesar, înainte de toate, ca să se stabilească limbile de regiment astfel, ca regimentele să fie despărţite şi organizate după naţio­nalitate (mişcare), ca feciorii să aparţină aceleiaşi naţionalităţi, după putinţă (mişcare).

Ar fi necesar ca limba de instrucţie să fie aceea pe care o vorbesc cel puţin 20% din unitate, (zgomot) Nici că se poate altfel... Ar trebui mai departe ca, în şcolile militare, să fie primiţi elevi din sinul nema­ghiarilor, în proporţia numărului naţionalităţilor cari trăiesc pe terito­riul respectivului corp de armată. Doar se ştie că s-ar anunţa mulţi tineri, distinşi. La ce serveşte însă, examenul de primire? El serveşte spre a-i refuza pe aceia pe care nu vreau să-i admită. Multe cazuri s-au intîmplat. Voi aduce date statistice, (mişcare).

Nagy Gyorgy: Suspectează comisia de examinare.Mârkos Gyula: Nici nu se pricep la altceva decît să suspecteze.A.V.V.: Sînt preferaţi nemaghiarii pentru copiii maghiari pro­

tejaţi.Pojgoy Miklos: De aceea sînt mai mulţi nemaghiari.A.V.V.: Mi-ar plăcea ca pe viitor să nu am dreptate pe toată linia,

îl rog stăruitor pe domnul ministru ca să creeze şi locuri pentru bursieri în număr proporţional pentru nemaghiari pe teritoriul corpurilor de armată, (zgomot)

Prezidentul: Pe dl. deputat Nagy Gyorgy îl chem la ordine. Dacă va mai deranja pe orator cu întreruperi, voi cere aprobarea Camerei pentru aplicarea art. 255 din regulament.

A .V .V : Mai este o mare anomalie că în şcolile militare nu benefi­ciază elevii nemaghiari de instrucţie religioasă în măsura trebuincioasă. Rog ca să se ia dispoziţii în consecinţă, pe toată linia. Ori din ce punct de vedere şovinist priviţi dvs. lucrurile, trebuie să recunoaşteţi că şi noi avem postulate îndreptăţite şi motivate şi că putem să aşteptăm ca, în armată, care e instituţia mai gingaşă în privinţa naţională, să nu se facă nici deosebiri naţionale nici de clasă socială, ci ca armata să fie (strigăte: Maghiară!) fidela expresie a tuturor popoarelor, sinteza lor în care să se poată validita şi românul, şi slovacul, şi sîrbul, chiar aşa ca maghiarul. Dacă vorbiţi de armata maghiară noi nu ne-am opune ca să o exoperaţi.

O voce: (din stingă) Atunci de ce nu ne ajutaţi?A.V.V.: Cineva zice că de ce nu vă ajutăm. Văd că ne consideraţi

de un factor foarte neimportant, căci chiar din partea aceea auzim atîtea

106

expresiuni insultătoare, care exprimă dispreţ, şi totuşi acuma ziceţi ca să vă ajutăm. Noi v-am ajuta dacă slabul nostru ajutor v-ar fi de folos, însă, mai întîi ar trebui să fim în curat că, oare după aceea, care ar fi soarta naţionalităţii noastre în acea armată maghiară, (zgomot) Dacă aţi primi soluţia aceea ca, de exemplu, la corpul de armată de Budapesta, să fie limba de comandă şi de serviciu cea maghiară, la cel din Sibiu cea română (mare zgomot) şi în toată ţara la Regimentele aflătoare pe teritoriul diferitelor corpuri de armată...

Prezidentul: Stimatul domn orator se vede că uită că limba ma­ghiară este limba statului maghiar (aprobări) şi că nici într-o privinţă nu poate fi numită egal îndreptăţită limba română cu limba maghiară, (vii aprobări şi strigăte de Eljen.)

A. V V. : Eu nu vorbesc acuma despre relaţiile de drept public ale Ungariei, ci analizez problemele armatei şi numai teoretic discut aceea că, înfăţişarea acelei armate maghiare a cărei realizare am putea-o şi noi sprijini, cum s-ar prezenta? Eu descriu un viitor îndepărtat, o ipoteză şi vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Constat prin urmare că, dacă s-ar organiza, pe astfel de temelii armata maghiară, se poate că şi noi am cîntări dacă, şi în ce măsură, am putea ajuta cu slabele noastre puteri realizarea armatei dvs.

Vă prezint o propunere de urgenţă cu toate că sînt sigur că aceste idei, de prezent, sînt încă noi pentru dvs., şi că nu vor primi un sprijin corespunzător, (zgomot) Dar sper că măcar v-am oferit material de idei, în privinţa concepţiei noastre. Se poate că, privind lucrurile din punctul dvs. de vedere, această concepţie să fie greşită...

Nagy Gydrgy: Criminală!A.V.V .: .... poate fi criminală, nepatriotică, trădătoare de patrie,

ce-mi pasă mie ce, dar, la tot cazul, va fi interesant ca să o cîntăriţi şi dvs., să o cîntărim şi noi şi, după ce ne vom fi cugetat asupra ei, să mai vorbim de ea. Propunerea mea de urgenţă e următoarea: (Citeşte)

"Guvernul armatei e îndrumat:1. Regimentele sînt de a se organiza astfel ca soldaţii să aparţină,

pe cît se poate, aceleiaşi naţionalităţi, atît la armata comună, cît şi la armata de honvezi.

2. Ca limbă de regiment e considerată limba maternă, a majori­tăţii soldaţilor.

3. Ca limbă de instrucţie trebuie întrebuinţată fiecare limbă, care reprezintă cel puţin 20% ca limbă maternă, a contingentului de soldaţi, al regimentului.

107

4. în toate şcolile militare, de orice categorie, aflătoare pe terito­riile diferitelor corpuri de armată, limbile de regiment, stabilite conform punctului 1 a propunerei mele de urgenţă, vor fi intensiv învăţate, în aşa măsură incit ofiţerii ieşiţi din acele şcoli, să fie capabili să-şi instrueze şi să-şi pregătească trupa în limba ei maternă.

5. La consiliile de război să fie întrebuinţaţi astfel de judecători, care stăpînesc limba regimentului, şi sînt capabili să corespundă che­mării lor fără interpreţi.

6. în toate şcolile militare, elevii vor trebui primiţi în proporţie cu numărul naţionalităţilor locuitoare pe teritoriul corpului de armată respectiv.

7. De asemenea, vor fi primiţi elevii pentru locurile de bursieri, în proporţie cu numărul naţionalităţilor locuitoare pe teritoriul respec­tivului corp de armată, în institutele de învăţămînt militare, aflătoare pe acel teritoriu.

8. Religia va fi predată fiecărui elev, în şcolile militare, în limba sa maternă.

"Onorată Cameră! Dacă ministrul de război va primi aceste idei şi, dacă, în cadrele unei astfel de armate, ni se va cere ca să votăm, noi, cei din partidul nemaghiar, bugetul armatei şi contingentului de recruţi, atunci şi noi vom vota bucuros un contingent de recruţi oricît de mare. Dar, unei armate pietraichizate, nu-i votăm nici o leţcaie". (aprobări, pe băncile naţionaliştilor).

M inistrul arm atei maghiare (de honvezi), G eneralul Jekelfalussy, în răspunsul său, a fost cît se poate de calm şi, neputînd nega starea reală a datelor înşirate de mine, a evitat să se ocupe de ele. S-a mulţumit cu echivocul că E.S. Pietreich nu a umblat cu trageri pe sfoară, că judecătorii militari sînt obligaţi să ştie limba ungurească ceea ce nu însemnează însă că nu trebuie să ştie şi alte limbi, că la examenele de primire în şcolile militare nu se face protecţie. - Camera, în timpul discursului meu, oricît de revoltată era, totuşi, conform disciplinei tradiţionale ungurească, nu şi-a dat curs liber revoltei patriotice. Garda tînără, a întrerupătorilor şi insultătorilor noştri obişnuiţi, a fost mai moderată ca de obicei. Ea era compusă din deputaţi vădit înţeleşi între sine ca să ne inaugureze activitatea parlamentară şi discursurile: Nagy Gyorgy (săcuiu), Somogyi Alădâr (evreu), Râth Endre (şvab maghiarizat), Keller Istvăn (neamţ renegat), Siimegyi Vilmos (evreu), Mârkos Gyula (corcitură etnică problematică) etc.

în genere, întreaga incintă s-a manifestat moderat cu insulte şi întreruperi, în surdină. Totuşi, prezidentul, spre a evita un vifor, care

108

putea - ca de obicei - să izbucnească instantaneu, în urma unui cuvînt de al meu, a ţinut să-i îndemne pe colegii maghiari la stăpînire de sine. Un scandal mare, la care eram pregătit, ar fi fost greu să fie retăcut în presă, mai cu seamă în cea din străinătate.

Tactica de "totschweigen" era dorită de guvern şi de prezidentul Camerei, de cîte ori erau puse în discuţie lucruri penibile, referitoare la armată, ca şi în cazul celor denunţate de mine.

Proximele săptămîni, după acel discurs, au trecut în felul meu obişnuit de activitate. Ziua, de la ora 10 eram la Cameră, pînă la 2-3 după masă. Apoi, terminîndu-se şedinţa, urma revizuirea stenograme­lor discursurilor, iar după aceea, prînzul. La 6 şedinţă de club, trecea timpul pînă pe la 9-10, cu pertractări. Seara, după cină, mă ocupam cu pregătirea materialului pentru şedinţa din altă zi, cititul ziarelor şi, în fine, pe la 11-12, cîteodată pe la 1, puteam să mă apuc de scrisul artico­lului de fond pentru ziarul "Lupta" al cărui director aveam onoarea să fiu, ajutat, cu toate că era cotidian, numai de trei colaboratori perma­nenţi. între astfel de împrejurări nu ajungeam decît tîrziu de tot în pat.

Dimineaţa în 24 februarie 1907, la ora 8, intră servitoarea anun- ţînd că, un domn doreşte să fie primit. Pe atunci mă vizitau foarte des corespondenţi străini, de-ai ziarelor austriece, germane, franceze, engleze etc. Răspund servitoarei cam somnoros. "Să-şi dea cartea de vizită". Reîntorcîndu-se îmi spuse că dl. nu are carte de vizită, dar vine de la Viena. Scot articolul, pregătit pentru tipografie, din plicul de pe noptieră: "Dă-i plicul, să-mi trimită cartea de vizită". Presimţeam vag ce ascundea misterioasa vizită matinală. Deschizînd plicul, pe care necu­noscutul îl lipise, întinsei soţiei mele biletul şi, sărind din pat, cît dai în pălmi, mi-am terminat sumar toaleta, trecînd la vizitatorul meu discret. Pe cartea de vizită cetisem:

"Hauptmann des Generalstabes Alexander Brosch von Aarenau

Fliigeladjudtant und Schef der Militărkanzlei Seiner K.K. Hohcheit des Hernn E. Erherzog-

Thronfolgers Franz Ferdinand"în birou găsii un domn civil, de statură mijlocie, svelt, blond,

delicat, cu ochi albaştri inteligenţi, îmbrăcat în civil "ca cu furca", evident stingherit în mişcări, fiind obişnuit să poarte uniformă. După prezen­tarea reciprocă, se desfăşură următorul dialog între noi:

Cpt. Brosch:4) Domnule deputat, înaltul meu şef m-a trimis la dvs. ca să vă invit la o audienţă, care poate avea loc în oricare dintre proxi­mele 10 zile, pe care veţi alege-o dvs. adică pînă la 6 martie".

109

Eu: "Domnule căpitan, pe cît sînt de fericit de vizita dvs. şi onorat de cele ce-mi comunicaţi, vă rog să nu interpretaţi greşit precauţiunea mea. Am o situaţie excepţională, în urma activităţii mele politice. Nu o dată se apropie dc mine agenţi provocatori. Veţi scuza, prin urmare, dacă vă rog, ca, înainte de a continua conversaţia, să binevoiţi a vă legitima.

Cpt. Brosch: Departe de a fi supărat, îmi pare nespus de bine că sînteţi atît de precaut. Iată legitimaţia mea.

Eu: Sînt la dispoziţia dvs.Am fixat ziua audienţei pentru 28 februarie, zi de joi, la ora 11

a.m. Mi-a desemnat apoi pe o hîrtie schiţa topografică a cancelariei militare, III. Rennweg 6, a grădinei Belvedere şi a palatului ca, sosind la Viena, să pot merge direct la dînsul.

Mi-a dat şi numărul telefonului cancelariei militare, a Arhidu­celui: 86-50.

Prima mea audienţă la Arhiducele Francisc Ferdinand ^

Prezentîndu-mă, în 28 februarie 1907, la ora 10 jum. la Brosch, eram îmbrăcat protocolar: Redingotă, cilindru. Brosch şi-a încins centu­rionul (Uberschwung) de serviciu şi, ieşind amîndoi pe uşa de sub poarta a doua, prin care se intră în grădina publică Belvedere, ne-am urcat spre castel. Era o zi frumoasă, totuşi, în acel minunat parc, abia se găseau cîţiva copii cu bonele lor. Ajunşi sus, la colţul din stingă al grădinei, Brosch scoase o cheie mărişoară, şi deschise o uşă veche din zidul care desparte parcul public de cel particular, aparţinător castelului. Trecînd la palat, un lacheu ne întîmpină la intrare. Brosch mă conduse, prin culoarul care leagă cele două aripi, într-o sală. Apoi, lăsîndu-mă singur, intră în sala de alături. După cîteva momente ieşi, poftindu-mă să intru.

Francisc Ferdinand, în uniformă de amiral şi cu singura decoraţie a "Linei de aur", veni înaintea mea, salutîndu-mă cu multă căldură. Mă pofti să şed, pe unul dintre fotoliile din jurul mesei.

Cum după moda timpului intrasem cu cilindrul în mînă, zise:"Machen Sie sich begem" la ce eu îmi aşezai cilindrul. M-a impre­

sionat din momentul prim contrastul enorm între ideia ce mi-o făcusem despre acest om, în urma imaginilor cumulate în subconştientul meu, ca rezultat al celor citite, al clevetirilor auzite şi al legendelor ce se şopteau despre dînsul. Mi-1 închipuisem o fire închisă, om scump la vorbă, noros, reţinut, cu mişcări potolite, cumpătate, greoi, ascuns. Şi iată, în faţa mea, un bărbat voinic, cu mişcări mlădioase, rezultatul vlădit

110

al unei educaţii fizice îngrijite, efectul căreia se imprimase fiecărui refex şi mişcări. Mimica vie a feţei întovărăşea gesturile elegante, rotunde. Ochiul era de un albastru atît de deschis, încît plăcile fotografice nu puteau prinde acest mizeriu. Culoarea spălăcită a ochilor, de pe toate fotografiile şi portretele pictate, îi imprimau feţei arhiducelui o expre- siune rigidă de severitate amorfă. Cînd însă vorbea, stînd faţă în faţă cu tine, aceşti ochi primeau o voiciune deosebită. Străfulgerările privirii comentau, cînd cu sarcasm, cînd cu severitate, cînd cu melancolie re­semnată, cuvintele. Sprinten la vorbă, sub impulsul temperamentului său deosebit de animat, folosea cuvintele de o aromă specifică dialectală, însuşite prin Munţii Austriei şi proprii vînătorilor. De asemenea pro­nunţarea. Ea evoca figura unui Oberforster din codrii Stiriei, ori din Munţii Tirolului. în tot timpul audienţei am avut senzaţia clară: Aşa a trebuit să fi fost Iosif al II-lea, despre care, pînă atunci, îmi făcusem aceeaşi imagine falsă, a unui om calm, ca şi despre Francisc Ferdinand.

Sfiala din primele momente m-a părăsit instantaneu, încît, în tot decursul conversaţiei, am putut vorbi fără de nici o reticenţă. Sinceritatea spontană, poate chiar nereţinută a Arhiducelui, nu numai că împrăştia orice rezervă, ci te silea ca, la rîndul tău, să nu exagerezi prin lipsă de sinceritate deferenţa ce i-o datorai. După cîteva cuvinte de mulţumită pentru invitarea şi primirea în audienţă, i-am exprimat gratitudinea mea, mai cu seamă şi în numele naţiunii române, pentru posibilitatea ce astfel mi se oferea ca, după decenii, să poată şi un român expune în faţa viitorului monarh situaţia neamului său. De la Şaguna încoace, mie mi-a revenit, datorită înaltei lui bunăvoinţe şi prevederi, această onoare. Dînsul mi-a răspuns că e foarte firească dorinţa lui de a fi direct informat. A atăruit şi pe lîngă Majestatea Sa împăratul ca să nu se informeze numai prin maghiari. Aceştia au fost, totdeauna, falşi şi rebeli. Ei s-au gîndit la interesele lor de privilegiaţi de castă, organizată în ficţiunea de naţiune maghiară. Sînt nişte şantajişti, cari cu ajutorul unei statistici falsificate şi al jongleriei cu formule de drept constitu­ţional, îşi ameţesc poporul, îl înşală pe M. Sa şi străinătatea, subminînd forţa imperiului şi pregătindu-şi astfel groapa proprie, în care vor fi înmormîntaţi şi ei, dacă vor reuşi să distrugă monarhia. Se tot laudă cu virtuţile lor militare. în realitate, nu regimentele maghiare au fost eroice. "Ai avut toată dreptatea în discursul d-tale." Regimentele româ­neşti, croate, slovăceşti, recrutate în Ungaria, s-au distins, totdeauna, de pe timpul de cînd au eliberat Ungaria de sub stăpînirea turcească oştirile habsburgice. Astfel, în luptele napoleonene şi în toate războa­iele monarhiei aceste popoare au fost credincioase monarhiei şi ideii

111

monarhice. Clica magnaţilor maghiari s-a gîndit numai la sine, cum să exploateze situaţiile, cum să stoarcă mai mult, fără a jertfi, mijlocul lor a fost veşnic şantajul şi trădarea. A citat cîteva cazuri, înşirînd datele istorice, numărul regimentelor etc. Da, ei au jertfit totdeauna sîngele bravilor nemaghiari, făcînd apoi tărăboi mare, spre a-şi însuşi gloria, ceea ce drept şi de fapt se datorea virtuţei acelor popoare pe care le-au exploatat şi le exploatează. Mă revolt de cite ori aud ori citesc cum, în străinătate, se vorbeşte de "Naţiunea cavalerească maghiară". Am în­cercat să-l conving pe împăratul Wilhelm să nu cadă în această greşală. Dar orientarea justă a opiniei publice pretinde multă stăruinţă după ce a fost atît de lung timp şi cu atîta rafinărie înşelată şi mistificată. Maghiarii naţiune alcătuitoare de stat ? Cîţi maghiari sînt ? Ei afirmă că 8-9.000.000. Nu cred să fie mai mult de 5-6.000.000, restul e falsificare. Am văzut ce e în Ungaria. Cînd m-a trimis M.S. împăratul, la manevrele generale din părţile Aradului, cartierul meu era într-un sat şvăbesc. Mi s-a prezentat consiliul comunal în audienţă. Primarul mi-a adresat cîteva cuvinte de bun sosit, în limba germană, dar a terminat cu "Eljen". Le-am răspuns: sînteţi germani! de e nu ziceţi "Hoch", de ce nu vă respectaţi limba părinţilor ? Mi-au răspuns că aşa i-a instruit domnul pretor. Apoi aşa e potemkiniada maghiară. Am traversat Ungaria de-a lungul şi de-a latul la vînători, în excursii. Unde sînt maghiarii ? omul poate călători prin toată ţara fără să dea de maghiari decît pe ici pe colea, în afară de şesul Dunării şi Tisei. Iar în Transilvania, acolo sînt românii şi saşii, afară de cîţiva secui, căci oraşele sînt aglomerări improvizate de elemente iudeo-maghiare ale căror părinţi nu aveau habar că fii lor se vor numi maghiari, după ce ei înşişi nu îngăimau limba aceasta asiatică. De cînd sînt în Europa, se tot laudă cu idei bune ce le au maghiarii. N-am putut descoperii aceste idei. Fapt e că au avut o idee rea, cînd au venit în Europa şi că prima idee bună ar avea-o dacă s-ar reîntoarce iar în Asia. Ştiind eu limba cehă m-am putut înţele cu slovacii, iar cu ajutorul limbii italiene, cu românii. Am văzut la Pecica-română frumuseţea de dansuri, de cusături şi ţesături româneşti şi am avut ocazie să cunosc poporul român în intimitatea lui. Un popor splendid, plin de inteli­genţă, de calităţi artistice, un popor loial care, cu toate prescurtările, a rămas fidel dinastiei. Ştiu cît aveţi de suferit şi, dacă Dumnezeu nu mă va cruţa şi va trebui să golesc potirul amar al sarcinei grele de a-mi face datoria faţă de acest imperiu, o să înlătur nedreptăţile, pe care le suferă vrednicele popoare nemaghiare.

Trebuie ca românii, croaţii, slovacii şi nemţii din Ungaria să per­severeze, să nu-şi piardă încrederea faţă de imperiu şi dinastie şi la

112

timpul său să-mi stea intr-ajutor, să pot aşeza imperiul pe bază nouă şi sănătoasă".

Simţeam din ce suflet chinuit izbucneau, ca un ropot de grindină, mărturisirile şi, oricît de surprins şi de impresionat eram, nu puteam să-mi suprim gîndul: sărmanul de tine cit de singur eşti, cit de mult trebuie că te copleşeşte simţul datoriei de a încerca salvarea acestui stat, pe care popoarele ce-1 compun îl refuză şi chiar împăratul colaborează cu ele, la distrugerea lui. Făcînd dînsul în fine o pauză, am răspuns: "Alteţa Voastră Imperială cunoaşte atît de bine situaţia, incit mie nu-mi rămîne decît să admir preciziunea informaţiilor şi judecăţii A(lteţei) V(oastre). în privinţa istoriei militare, trebuie să recunosc că, despre evenimentele în legătură cu noi românii, cele mai multe îmi erau conoscute.

F.F.: Da, eu am studiat temeinic şi cu mult interes istoria armatei, şi nu încetez s-o studiez.

Eu: Pentru noi, popoarele nemaghiare, conştiinţa că A(lteţa) V(oastră) Imperială se interesează de soarta noastră va fi un imbold moral puternic spre a persevera şi a ne pregăti pentru lupta salvatoare. Faptul că, în sînul nostru, al românilor, nu s-au dezvoltat curente iredentiste se datoreşte mai multor impej urări.6-* Politica noastră, a românilor habsburgici, trebuie să se orienteze după politica Regatului român. în privinţa limbii şi a unităţii culturale sîntem de o perfectă unitate, ca poate nici un alt popor. Politiceşte, făcînd parte România din Tripla Alianţă., şi Maj. Sa Regele Carol I , fiind cel mai devotat amic al Majestăţii Sale împăratului nostru, loialitatea Regatului român faţă de monarhie nu a lăsat nici cînd ceva de dorit. Toţi bărbaţii de stat ai României ne-au sfătuit pe noi, conducătorii românilor habsburgici, să perseverăm în nădejdea că dinastia noastră, mai curînd ori mai tîrziu, ne va face dreptate, ţinînd cont de importanţa elementului românesc.

însuşi M.Sa Regele Carol I, cînd am avut parte de înalta onoare să mă primească în audienţă, ne-a sfătuit în acelaşi sens. Greutatea situaţiei noastre e că, ori cît ar pricepe conducătorii consideraţiile supe­rioare ale politicei mari româneşti: "primejdia rusească, desnaţionali- zarea Basarabiei, interesul vital ca să nu fim striviţi de lupta între slavism şi germanism în cazul dispariţiei ori slăbirii monarhiei habsburgice",1 totuşi, mulţimea, poporul nostru, nu pricepe de ce este jertfit zilnic şi de ce trebuie să sufere atîtea nedreptăţi, cu toate că îşi îndeplineşte pe de-a-ntregul datoriile cetăţeneşti faţă de Patrie şi Dinastie.

F.F.: Fireşte, fireşte, cu drept cuvînt, e nemaipomenit ca rebelii şi conspiratorii să fie veşnic remuneraţi, iar cei loiali şi cinstiţi să fie

113

persecutaţi.Eu: Nu ştiu dacă A.V. Imperială cunoaşte vorba, născută după

înfăptuirea dualismului prin compromisul din 1867, că regele Ungariei i-a pedepsit pe români pentru credinţa lor faţă de împăratul Austriei, iar împăratul Austriei i-a înălţat pe unguri pentru că l-au detronat pe regele Ungariei.

F.F. : Foarte bine, "sehr gut", caracterizează perfect starea lucrurilor.

Eu: Prietenii mei politici, A.Imperială, îi voi pune cu pre- cauţiunea cuvenită în curent cu vederile Alteţei Voastre Imperiale şi vom face tot posibilul ca, la timpul său, conducătorilor românilor. Permite-ţi însă, A. Imperială, să vă rog să-i acordaţi o audienţă lui Aurel C. Popovici, autorul cărţii "Die vereinigten Staaten von Gross Osterreich". Dînsul este exponentul cel mai competent şi mai pregătit al politicii noastre. Toţi îl recunoaştem ca şef ideologic şi principal îndrumător în chestiile mari de orientare politică.

F.F.: Voi dispune să fie chemai fără amînare (după cîteva zile a fost primit într-o lungă audienţă Aurel C. Popovici).

Eu: Popovici ne-a cîştigat pe toţi pentru ideea Gross Osterreich. Dar şi oligarhia îşi face pregătirile. I-a crescut curajul de cînd împăratul l-a primit în Hofburg pe Francisc Kossuth şi l-a numit ministru al său, pe acest fiu al lui Ludovic Kossuth, care a detronat dinastia de Habsburg.

F.F.: Un scandal nemaipomenit. Ei bine, eu cunosc banda aceasta ("Diese Bande"). M.S. a stăruit şi iar a stăruit să-l primesc pe contele Andrăssy. M-am opus, am rezistat, însă în fine, ce puteam face? Am cedat insistenţelor M. Sale. L-am primit. Mi-a vorbit despre planul lui ca să facă o lege, prin care să comploteze, cu privire la modalităţile recrutării, cutare articol. Ca să aibă comitatele dreptul să refuze prezen­tarea listelor contingentelor, cari vin la asentare şi să refuze colaborarea organelor administrative la asentări. Căci asta era intenţia deghizată. A încercat să mă momească, explicîndu-mi că nu ar fi vorba decît de re­integrarea unui vechi drept constituţional şi mai ştiu eu ce. Se înţelege că-i cunosc, ştiu ce se ascunde totdeauna îndărătul cuvintelor constitu­ţional, veche uzanţă etc. Sînt cele mai perfide curse contra intereselor comune, intenţii de a dicta monarhului, răpind ultimele prerogative coroanei prin care mai poate susţinea închegată monarhia. L-am lăsat să vorbească, să-mi spună tot ce se pregătise să expună. Cînd a terminat i-am răspuns: "Astăzi, situaţia vă permite să faceţi tot ce vă place. Puteţi, prin urmare, să legiferaţi ce şi cum voiţi. Nu vă pot împiedica. Să ştiţi însă că, la timpul său, nu voi ţinea deloc cont de tot ce periclitează

114

interesele Monarhiei şi ce vatămă prerogativele Coroanei. Am să înlătur tot ce acuma vă permiteţi să faceţi".

După audienţă Andrâssy a declarat gazetarilor că nu poate comu­nica conţinutul discuţiei din audienţă. Atîta totuşi îşi permite să spună că, l-am primit foarte graţios. "Gnădig empfangen hab ich ihn? (Bătînd cu mina albul de omăt al manşetei sale). So blass war der Kerl, als er hinauseachelte" (Aceeaşi descriere a audienţei lui Andrâssy i-a făcut-o şi unui prieten, a cărui primire reuşisem mai tîrziu s-o obţin, cu singura deosebire că, fiind o coală de hîrtie albă pe masă, a arătat albul hîrtiei, spre a caracteriza paloarea lui Andrâssy).

"După cîtva timp, M. Sa a stăruit din nou ca să primesc şi pe alţii, dintre corifeii guvernului. L-am chemat pe Zichy, ştii, pe Jănos. M-am interesat de sănătatea lui, am vorbit de vreme, atît. în presă, s-a făcut mare zarvă că am luat contact cu lumea politică ungurească. Fie, bine că l-am mulţumit pe M.Sa. Deodată, mă pomenesc cu Polonyi (Ministrul de Justiţie), "Dieser Kerl", se laudă în Cameră că Ungaria, ar avea consideraţii de drept public constituţional faţă de soţia mea şi în chestia căsătoriei mele. Un Polonyi se prezintă, ca protectorul meu, în numele Ungariei. Presa comentează. Atunci am trimis să-l cheme pe Zichy. I-am spus: Cum cutează acest Polonyi*) să se prezinte ca un fel de protector al meu şi cum de guvernul nu pune frîu condeierilor săi jidani (Pressjuden). Ştiu bine că ziarele sînt subvenţionate şi îşi orien­tează atitudinea după cum li se indică în interesul tacticei guvernului. Să comunice Zichy acestei bande că eram pe cale să mai chem pe unul sau altul, spre a mulţumi pe Majestatea Sa. După cele întîmplate însă am terminat cu ei. Să ia la cunoştinţă cu toţii că această casă (palatul Belvedere, zidit de prinţul Eugen de Savoia) îşi are tradiţiile sale, conform cărora, aici, nu au acces decît oameni de omenie ("Bloss anstăndige Menschen Zutritt haben").

Eu: A. V.Imperială văd că-i cunoaşte foarte bine şi este pe deplin documentat asupra sforăriilor şi intrigăriilor lor ("Sciele und Ranke").

*)• D.Polonyi (nume maghiarizat) era mare demagog şi un avocat afacerist de ştii. Ajunsese celebru ca apărător în faimosul proces de omor ritual, care s-ar fi comis la Tisza-Eszlâr. Faima lui era iscusinţa în dobîndirea proceselor cu substrat tulbure, în obţinerea concesiunilor pentru bordeie. (Dr.B.Bero zicea: "Die ungarische Frage, die den Weltkrieg veranlasst hat, muss gelOst werden, sonst gibt es keinen Friechen în Europa. Ein eiserner Tor, muss die Donau durch ein Stamwerk am Abfluss verklinken werden. Donau wird das Mare Pannonicum Ungarorum uberschwemmen. Budapest muss aber erhalten werden als Bordelinsel Europas").

115

Cît timp nu se va face o lege electorală cinstită pentru Ungaria, jocul frivol de duplicitate va continua. Numai cînd monarhul va avea putinţa de a se sprijini pe un grup parlametar destul de puternic de deputaţi nemaghiari, va putea dispune de un instrument sigur spre a putea in­fringe prepotenţa oligarhiei maghiare, căci acel grup, în mod automat, va trebui să apere apărîndu-se pe sine şi interesele dinastiei, contra destrămării armatei, şi să lupte pentru întărirea monarhiei integrale ("Gesamtmonarhie"). Slăbirea feudalismului maghiar înseamnă fortifi­carea nemaghiarilor şi restabilirea puterii monarhice. Mulţimile cetăţe­nilor vor trebui să ştie însă că iniţiativa reformei democratice a lărgirii dreptului electoral emană de la monarh.

F.F. : Sufragiul universal însă nu ar putea da rezultate bune. Ar duce la demagogie excesivă, ar însemna o săritură în întuneric.

Eu : Deptul de vot ar putea fi acordat conform unui cens minimal de proprietate, apoi acelora care au satisfăcut serviciul militar, pe dea­supra acelor cari introducîndu-se certificate pentru şcolile primare, cari cetăţeni, de exemplu ar fi terminat conform certificatului 4 ori 6 clase primare, de şcoli confesionale ori de stat, ori dispun de o proprietate d£ 2 jugh. de pămînt. în acest caz nemaghiarii ar obţine cel puţin 2/5 pînă în 3/5 din mandate, oricum s-ar aplica geometria circumscripţiei electo­rale dacă ar fi votul secret.

F.F.: Vot secret?... dar ce garanţie pentru secretul votului ar oferi un guvern maghiar, ori care ar fi el?

Eu: Trebuie să mărturisesc, A.I., că, după experienţele mele, nu sînt necondiţionat prietenul votului secret. Cu alegeri conduse de guverne ca cele de pînă acuma ar fi o pură iluzie. Votul pe faţă, cum l-au practicat sărmanii noştri alegători, curajoşi şi convinşi, este un mijloc de a combate laşitatea şi corupţia. Dezvoltă caracterele şi face educaţie cetăţenească. Partidele şi candidaţii trebuie să susţină contactul viu cu masele electorale, să le expună şi explice programul să le înveţe a judeca politiceşte. Totuşi, sînt împrejurări cînd secretul votului scuteşte de persecutări convingeri cinstite. Supralicitarea pe teme de drept pu­blic înlesneşte demagogia şi perpetuează tactica partidelor maghiare: "Getrennt marschieren, vereint schlagen”. Numai prezenţa în Cameră, în număr suficient, a nemaghiarilor, va putea da rezultate sigure şi de durată. Considerînd apoi că, peste 80% dintre alegători ar fi ţărani, şi că ţăranul este conservativ din fire - şi cel maghiar - pe lîngă că dispune de un bun simţ şi de omenie, un guvern, ieşit dintr-o astfel de'Cameră, ar oferi toate garanţiile continuităţii muncii pentru consolidarea statu­lui. Iar monarhul ar ţinea cumpăna în mînă între partidele maghiare şi

116

antagoniştii lor, cele nemaghiare.F.F.: Dar socialismul nu s-ar manifesta prea puternic?Eu: Considerînd starea dezvoltării industriei, în Ungaria pe de o

parte, pe de altă parte agrarianismul, va trebui să treacă mult timp pînă ce socialismul să fie în stare să ţină cumpăna intereselor sociale econo­mice legate de mulţimile rurale.

F.F.: Mă încred cu totul în tactul şi în înţelepciunea d-tale. Poţi să le spui, din cele discutate atît cit vei crede de bine acelora dintre prietenii d-tale pe care îi crezi necesar să-i informezi. Te rog să publici şi un articol în ziarul pe care-1 conduci, ca opinia publică românească să fie informată asupra mea.

Eu: Desigur, A.I., am să scriu un articol de fond şi să dau, din cînd în cînd, informaţii corespunzătoare.

F.F.: Te rog spune-mi: cam în ce sens vei scrie articolul şi ce titlu îi vei da.

Eu: Am să-i dau titlul "Francisc Ferdinand". -1 Voi expune că, dintr-o sorginte vrednică de încredere, aflăm asupra A.l. moştenitorul tronului că, are un viu interes faţă de toate problemele de la ordinea zilei. Că se interesează de soarta tuturor popoarelor şi, astfel, şi de soarta românilor...

F.F.: (Întrerupîndu-mă) Nu! te rog să scrii că iubesc poporul român, că am fost crescut de fericitul în Domnul meu tată (Arhiducele Carol Ludovic, care pe vremuri primea an de an protectoratul balurilor renumite româneşti din Viena anilor 1870-80) cu simpatie faţă de popo­rul român şi-n admiraţia bravurei soldaţilor români. Apoi, într-o formă potrivită că, la timpul său, voi face tot ce-mi va sta în putinţă, spre a recompensa suferinţele şi nedreptăţile pe care le îndură azi românii.

Eu: Voi căuta să mă comformez dorinţei A lteţei Voastre Imperiale.

F.F: Să-mi trimiţi prin Brosch articolul. Ar fi bine, dacă-ţi per­mite timpul, să-mi trimiţi memorii despre tot ce se întîmplă în Ungaria şi ce vei crede că e bine să-mi fie adus la cunoştinţă.

Eu: Vă mulţumesc, Alteţă Imperială, pentru această înaltă în­credere.

Dînsul se ridică, mă petrece pînă la mijlocul sălii şi, dîndu-mi mîna: "Auf Wiedersehen"! Din uşa de vis ă vis oprindu-se, ieşind, m-a salutat cu mîna.

Brosch mă aştepta. Ne-am reîntors, pe calea pe care venisem, la cancelaria militară. Am căzut de acord ca dînsul să semneze scrisorile ce mi le va trimite cu pseudonimul "Cari", iar eu pe ale mele cu "Fidus".

117

Pentru Francisc Ferdinand am stabilit să scriem litera "H", din cauza scurţimei. Decursul audienţei şi impresiile mele le-am comunicat numai lui T. Mihali, I. Maniu şi M. HodXa, dintre colegii deputaţi. Vlad era absent din Budapesta. La Viena, fireşte, lui Aurel Popovici şi bă- trînului Steinacker. în acord cu Aurel C. Popovici, am lansat, încă înainte de audienţă, ideile Gross Ostereich în cadrele unui discurs la bugetul Internelor, cu precauţiunea impusă de împrejurări, polemizînd cu Ministrul de Interne, contele Iuliu Andrăssy.

Articolul "Francisc Ferdinand”, apărut în "Lupta", şi stenograma discursului, le-am trimis arhiducelui. Brosch mi-a comunicat mulţumi­rea lui. Ca să nu afle redacţia că e scris de mine, îl bătusem la maşină şi l-am predat într-un plic sosit din provincie. Cum în privinţa limbii, stilului şi ortografiei îi dădusem un colorit latinist, spre a-1 prezenta delfinului, "ad usum delfini", ştiind Francisc Ferdinand italieneşte, a trebuit să depun stăruinţe pentru ca corectura să nu se facă prea exact, sub pretextul că colaboratorul ocazional un respectabil fruntaş bătrîn din provincie, ţine la arhaismele sale; totuşi, scretarul de redacţie, Iosif Şchiopul, nu a putut rezista să-şi facă măcar parţial datoria de corector.

De cîte ori mergeam la Brosch, schimbam trăsura undeva unde nu puteam fi observat şi, descinzînd în apropierea numărului 6 pe Rennweg, într-o stradă laterală, intram pe poartă pîndind să nu fie figuri suspecte în apropiere. Precauţiune inutilă căci, precum am aflat mult mai tîrziu, agenţii informatori erau în măsură de a-şi face mult mai uşor serviciul decît hoinărind pe stradă în ploaie şi vînt.

Cînd Olga Urbaneck era în concediu, rapoartele mele, pentru baronul Beck şi pentru Francisc Ferdinand, le adresam lui dr. Virgil

118

Cioban, preot militar. Dînsul făcea copii reţinîndu-le pentru mine, iar originalul îl trimeteam mai departe pe adresa lui Brosch. Copiile acestea sînt în mare parte în arhiva mea. Se întîmpla că, săptămîni de-a rîndul, nu trimeteam nici un raport. Vizitîndu-1 cu o ocazie, mi-a spus Brosch: "De ce n-ai trimis nimic în vremea din urmă? Şeful meu întreabă într-una: nu a sosit nimic de la dr. Vaida?"

Eu: Nu pot să vin cu fleacuri ca să-l plictisească. Nu o să fac dare de seamă despre micile scandaluri în cutare adunare judeţeană, ori că preotul cutare l-a aruncat afară ori i-a dat un picior unui reclamant. Dar important e dacă, în genere, arhiducele citeşte sau nu rapoartele mele.

Brosch: Din moment ce se interesează atît de stăruitor dacă ţi-a sosit raportul evident că le citeşte. Pentru mine important e ca, după ce le primesc, să las să le bată la maşină ca să le pot citi (ironie la adresa scrisului meu), iar apoi să i le predau. Pe cît am exprimat, îl interesau pînă şi cele mai mici detalii.

Brosch îmi cerea de multe ori informaţii precise. De exemplu cînd a fost condamnată doamna Anuţa Aurel Vlad la închisoare pentru agitaţie, cînd au fost relegaţi din seminarul de la Munkăcs teologii ro­mâni pentru că au cîntat ca demonstraţie, după ce colegii lor maghiari şi ruteni cîntaseră "Kimnusul" unguresc, la rîndul lor, ripostînd cu cîn- tarea "Deşteaptă-te române", apoi cînd au fost cazurile de la Panade şi măcelul de la Cernova. La Panade, sat în jud. Alba, s-a întîmplat în timpul manevrelor că a fost, peste noapte, încartiruită o unitate de honv6zi-săcui, cari au brutalizat populaţia română, violînd domiciliile şi căsăpind mulţi dintre locuitori. Am compus un întreg dosar, cu toate dovezile, procurate de Maniu. O zi întreagă am dictat traducerea actelor şi descrierea revoltătoarei întîmplări.

Străduinţele mele ca să fie primiţi şi alţii de moştenitorul tronului au dat rezultate. în scrisoarea din 5 dec. 1908 îmi comunică Brosch că a primit autorizarea să fie chemat la audienţă cinstitul moş Steinacker.

în toamna 1907, cu ocazia instalaţiei de preot a părintelui Hlinca, s-a întîmplat în comuna slovăcească Cernova un măcel, cauzat de jan­darmi maghiari cari au tras în ţăranii slovaci. Scurt timp după aceea primesc o scrisoare ca să-l avizez pe deputatul slovac Milan Hodja că să se prezinte pentru audienţă la Francisc Ferdinand. De atunci începînd am lucrat cu dînsul în cea mai frăţească armonie, fireşte ocupîndu-se dînsul cu chestiile slovăceşti şi slave, precum Steinacker se ocupa cu cele referitoare la nemţii din Ungaria. Armonizarea nu era întotdeauna prea uşor de realizat. Tot după măcelul din Cernova, am primit autorizarea să propun pentru a fi invitaţi în audienţă pe cine voi crede de bine, din

119

sînul prietenilor mei politici români.Pînă în acel momentanii comunicasem decît lui Mihali şi Maniu

relaţiile mele cu Belvedere. în sfat cu ei doi, şi cu Aurel C. Popovici, am hotărît să-i consultăm şi pe dr. Aurel Vlad şi pe dr. Vasile Lucaciu. După discuţii temeinice am decis ca să propun spre a fi primiţi doi reprezentanţi ai bisericilor noastre: dr. Augustin Bunea8) şi dr. Nicolae Cristea. Primul canonic la Blaj, al doilea secretar metropolitan la Sibiu. Consideraţiile cari au determinat hotărîrea noastră au fost următoarele: Trebuia să ne rezervăm un număr suficient de oameni politici pentru momentul succesiunei la tron a arhiducelui, ca să nu ne prezentăm prea sărăcăcios cînd ar trebui să intrăm în acţiune. Puteau însă lucrurile şi relaţiile noastre cu Francisc Ferdinand, ajuns împărat, să ia o altă nepre­văzută, dacă nu chiar o inversă întorsătură, decum speram.

Cum "honores mutant mores" s-ar fi putut întîmpla - "quod dii avertant" - să nu fie zis într-un ceas rău, ca în urma unor complicaţii externe şi interne, să ne ajungă decepţii şi dezamăgiri contra voinţei şi intenţiilor lui Francisc Ferdinand, în aşteptările şi speranţele ce le clădeam pe firea dreaptă a viitorului împărat. Pentru cazul acesta era pentru cauza românească de preferat să rămînem compromişi numai Aurel C. Popovici şi cu mine. în interesul cauzei româneşti, în acel moment, era de importanţă mai mare ca moştenitorul tronului să aibă contact direct cu două feţe bisericeşti de viitor. Prin aceasta se crea posibilitatea ca, în afară de episcopul Radu*), pe care-1 primise moşte­nitorul şi care era român excelent şi om întreg, dar fire apolitică, să li se deschidă calea lui Bunea şi Cristea de a căror judecată politică legam nădejdi mari, pentru timpul cînd vor dobîndi cîrjile arhiereşti. Bunea era pe lingă toate marile lui calităţi şi intimul apreciat al lui Iorga, cu toate că era şi dînsul istoric şi cu toate că mai era şi unit. Iorga combătea cu uşurinţă demagogică, la toate ocaziile, politica dinastică, începînd cu

*). Episcopul Radu vizitîndu-1 împreună cu Mihali, spre a-i comunica sfatul ce i-l trimitea prin mine regele Carol I, ca să ia contact cu Ministrul de Externe contele Goluchowski, lui cunoscut, ne-a comunicai mai multe experienţe politice de ale sale. Era în 1905. Mai tîrziu, fiind primit de Francisc Ferdinand, pe cind Popovici şi cu mine desfăşuram o intensivă activitate la Viena, mi-a spus: ”I-am spus A.S.I. şi Regale: Noi, sărmanii români, ne dăm seamă că nu putem aspira să conducem statul; dorinţa noastră este să ne salvăm bisericile şi şcolile cu ajutorul A.V.I." etc. La ce noi cu Mihali: "Cum ai putut vorbi aşa Ilustritate? Noi trebuie să-i fim trupa de asalt, iată cum lucrăm cu Aurel C. Popovici". Radu nu a priceput să se lase capacitat: "Cum să ne arogăm aşa un rol?". A rămas în ale lui. Ce epitete veritabile regăţene i-a mai administrat Aurel C. Popovici episcopului cînd i-am comunicat discuţia avută cu el.

120

evenimentele din 1848 în fruntea cărora stătuseră Bărnuţiu şi Iancu şi pînă la politica preconizată şi urmată de Şaguna (Vid. "Histoire de la Transylvanie"). Cristea, contemporan şi prieten de la universitate cu noi, ştiuse să se ţină departe de culisele călugărilor aspiranţi la ascen­siuni arhiereşti cari adesea se găseau în anticamerele Ministerului de Culte din Budapesta.

Hotărîrea noastră am adus-o la cunoştinţă lui Brosch. Dînsul, militarul, a dat din umeri: Preoţi ? Şi încă doi deodată ? ("Pfaffen, und zwei auf einmahl ?") I-am explicat consideraţiile noastre şi importanţa bisericilor din punctul nostru de vedere naţional şi al interesului dinastic Gross Osterreichist. Brosch, cu talentul său excepţional politic, a înţeles numaidecît.

Brosch: - Cum o să organizăm însă ordinea audienţelor ? Ca să nu se simtă jignit nici unul dintre domni.

Eu\ - Bunea e mai bătrîn şi mai înalt în gradul ierarhic. Cristea e însă ortodox! Românii ortodocşi sînt majoritatea. Amîndoi sînt candi­daţii noştri de viitori episcopi şi metropoliţi.

Va fi mai bine ca, Alteţa sa Imperială, să-i primească simultan şi împreună (sic !). Prin aceasta va dezminţi toate zvonurile tendenţioase şi ar fi contra bisericilor acatolice. Ar dovedi că ţine la fel de mult la amîndouă bisericile româneşti fiindcă sînt româneşti.

Brosch: - Idee excelentă. Am să i-o propun.E u :-C e subiect frumos pentru un pictor mare românesc al viito­

rului, pentru un tablou istoric: Francisc Ferdinand primindu-i împreună pe reprezentanţii celor două biserici româneşti discutînd cu ei nu dogme ci binele neamului lor.

A rămas să-mi comunice telegrafic ziua audienţei, ca să-i pot aviza pe cei doi domni.

în 8 Martie 1908 Brosch îmi ceru adresele lor, spre a le putea telegrafia ziua audienţei lor iar mie-mi comunică, rugîndu-mă să-i avizez că, între 26 şi ultima zi a lunei martie să fie pregătiţi pentru a se prezenta la Viena.

Cum plecasem din Viena şi stătusem o zi la Budapesta, scrisoarea lui Brosch am primit-o în ziua sosirii mele acasă la Cluj. I-am telegrafiat îndată lui Bunea prin Maniu, iar lui Cristea direct, să plece în aceeaşi zi. Sosind acceleratul în gara Cluj i-am găsit pe amîndoi în acelaşi compar­timent. Le-am dat toate lămuririle. Se convinse astfel şi Cristea că se găseşte în faţa realităţii. înainte de aceea cu cîteva săptămîni, fiind la noi la masă la Cluj, cu asesorul N. Ivan, l-am căutat noaptea spre a putea vorbi singur cu el, la hotel New York.9-* Stăteam întinşi, el pe pat, eu

121

pe canapea, ascultînd dînsul rezumatul celor petrecute între Francisc Ferdinand, Brosch, Beck şi mine.

- peodată mă întrerupe:" - Va să zică, tu umbli, pe acolo, ca la tine acasă l

Eu: - Cum ca la mine acasă ? Fireşte că s-a dezvoltat o relaţie intima, prin colaborare între Brosch şi mine, însă de ...! ca la mine acasă?” I-am comunicat că trebuie să fie pregătit, avînd eu nădejdea că mai curind sau mai tîrziu, va fi chemat la audienţă. Dînsul, şi a doua oara, a făcut o observare în sensul că, se vede că eu aş fi, "va să zică intim cu cei de sus". Numai ajuns acasă, după ce mă culcasem, mi-am dat seama ca bietul om rămăsese tîmpit de cele auzite, incit credea că fantazez, dacă nu cumva, chiar că îl port cu minciuna. Interpelîndu-1 după audienţa lui şi a lui Bunea, mi-a recunoscut că, intr-adevăr i s-a părut atît de neverosimil ca un român să poată avea relaţiile mele cu cei de la Belvedere, incit, cu toate că era convins că nu sînt nici fantast nici mincinos, cunoscîndu-ne de mult şi fiind prieteni de la universitate totuşi era nedumerit. Era un tip care reoglinda orizontul political frun­taşilor noştri de pe atunci. Cristea pendentul ortodox al unitului Radu Toţuşi, intre ceilalţi arhierei - exceptîndu-1 pe dr. Vasile Hossu, om de calităţi superioare - Radu şi Cristea erau luceferi. Nenorocul era în tagma călugărilor noştri de ambele confesiuni, că rîvna îndreptată spre obţinerea unei mitre le uza toate energiile, fiind ele concentrate, de cînd erau tineri, asupra sforăriilor în cadrele organizaţiei bisericeşti, spre a-si înlătura concurenţii şi a-şi deschide prin clica de reasigurări reciproce de sprijin şi prin lichelism puţin acoperit spre piaţă "în sus" şi spre "în jos , calea spre postul de arhiereu. Cristea mai suferea de o meteahnă. Nu pricepea să fie discret, incit zadarnic îl obligasem la desăvîrşită tăcere. Cind m-am urcat în gara Cluj în tren, spre a pleca împreună cu Bunea şi cu dînsul la Budapesta, am observat, din atitudinea lui Goga care cobora din compartimentul lor, că acesta era în curent cu scopul’ călătoriei or. Dimineaţa, la Cafee Jăgerhorn se găseau domnii din Directoriul Fundaţiei Gojdu. Salutîndu-ne cu Partenie Cosma - socrul lui Goga pe atunci, el îmi strînse mina şi făcu un semn, prin care îmi dadea sa înţeleg: "Felicitări, ştiu totul". Ne-am dus la cameră, acolo m-a uat mai intîi Cristea de o parte. II interesa cum vor fi primiţi: Pe rînd ?

împreună ? - "Ştii", zise, "mi-ar plăcea să-i pot vorbi Arhiducelui despre chestia autonomiei noastre bisericeşti. între patru ochi omul e mai la largul lui decit cînd discuţia şe desfăşura între trei". - "Nu am idee ce dispoziţii vor fi luat, căci, la procedeele etichetei de Curte nu mă pricep hint mulţumit ca v-am putut exopera audienţa. Rolul meu s-a terminat"

122

Scurt timp, în urmă, mi se ataşă Bunea, şi plimbîndu-ne de-a lungul culoarului, după cîteva vorbe indiferente, mă întrebă şi el:

- "Cum vom fi primiţi, unul după altul ori deodată ? Dacă ne-ar primi separat aş avea ocazia să-i vorbesc despre autonomia Bisericii noastre, încălcată acum prin Hajdudorog". I-am răspuns şi lui că nu ştiu.

Francisc Ferdinand a priceput însă mai bine decît prietenii noştri călugări că toată audienţa nu a avut alt rost decît de a demonstra că dînsul cinsteşte la fel ambele biserici româneşti, primindu-i pe cei doi preoţi şi că aprobă punctul meu de vedere expus lui Brosch ca ei, la timpul său, să obţină cîte o mitră. Bunea a trecut la cele eterne prea de timpuriu, lăsînd un gol dureros ce se resimte şi astăzi. Pe Cristea l-a favorizat soarta. Vacanţa Episcopiei de Caransebeş a dat loc la fră- mîntări îndelungate. Ales, mai întîi vicarul episcopesc Filaret Musta, această alegere a refuzat guvernul unguresc (Appony) să o supună apro­bării regale; cauza? intrigi din partea unor feţe bisericeşti ortodoxe. Urmînd a doua alegere în iunie J.909, a obţinut majoritatea voturilor protosincelul, asesor consistoriaidr. Traian Bădescu. Nici această ale­gere nu a fost supusă spre aprobare regală. Atunci, ne-am sufulcat toţi prietenii lui Cristea, Maniu, Mihali, Vlad, Ştefan C. Pop, Branişte, Brediceanu, Dobrin şi am reuşit, paralizînd contraacţiunea arădanilor Oncu, Goldiş, Suciu, care stăruia, în ultimul moment, pentru candida­tura lui Olariu, să-l scoatem din urnă pe Cristea. Ivan, marele sforar de la Sibiu, venise în două rînduri la Cluj. Mai întîi spre a stărui pe lîngă mine, după ce Bădescu fusese ales, ca să mai fac ce voi face pe la Viena, ca să se refuze confirmarea alegerii, deschizîndu-i-se astfel calea lui Cristea. I-am răspuns: "eu stăruiesc la cei de sus veşnic pentru res­pectarea Statutului organic, nu mă pot preta oricît aş ţinea la Cristea, să mă abat de la această tactică a mea". Şi l-am rugat pe Brosch să intervină la H. pentru confirmarea lui Bădescu. Nu s-a putut angaja, necunoscîndu-1 H. personal pe Bădescu.

A doua oară venise Ivan în preajma alegerii lui Cristea comuni- cîndu-mi că nu l-a găsit pe Maniu la Cluj, voind să-i ceară sfatul şi apro­barea într-o chestie destul de importantă. Anume protopopul Pepa, om de influenţă şi elector rutinat, şi-ar pune votul său la dispoziţia noastră pentru Cristea, garantînd pe deasupra, încă cîteva voturi, însă nu o lasă mai prejos de 500 de coroane. I-am răspuns: - "Ştii şi d-ta, ca şi mine, anticipat, răspunsul lui Maniu: "Decît o cîrje episcopească, obţinută cu ajutorul unor voturi cumpărate, mai bine călugăria". Micul Machiavelli a priceput, a plecat, iar protopopul Pepa şi-a ţinut angajamentul.

123

Întîmplarea norocoasă pentru Cristea a voit că între timp, după alegerea Iui, s-au tărăgănat lucrurile în urma evenimentelor politice, din sinul guvernului coaliţiei. Alegerea fusese la 3 Decembrie 1909. Omul protejat de Tisza şi de Wekerle, Constantin Burdea, ajungînd Ladislau Lukăcs şi contele Khudn Hddervâry în planul prim, a preferat să-şi abandoneze pe candidatul dr. Olariu şi să-şi facă compromisul cu nou alesul membru al Partidului Naţional Român. Burdea, din măestru mă­celar, ajunsese primarul Caransebeşului şi deputat guvernamental Era sprijinit de consilierul ministerial dr. Petre Ionescu şi de fratele acestuia dr. Nicolae Ionescu, advocat în Caransebeş. Apponyi, plictisit de toate intrigile în jurul acestor trei alegeri, l-a primit pe candidatul nostru impacindu-se cu declaraţiile lui de loialitate şi de supunere în obser­varea relaţiilor legale faţă de guvern.

Intre timp, pe cînd lucrurile nu se dezvoltaseră încă pînă la com­promisul cu Burdea, Ivan îmi trimise numărul Telegrafului Român" cu discursul pe care îl rostise secretarul metropolitan, Nicolae Cristea' cu ocazia logodnei lui Octavian Goga cu d-ra Hortensa (Toni) Cosma la Bucureşti, în pavilionul ardelenesc al expoziţiei jubilare. Discursul era inspirat de "genius lo c i". Conţinea aluzii, destul de străvezii, la un anumit ideal naţional. Vanitatea omului nu i-a îngăduit să şi-l publice în foaia arhidiecezei. Aplicînd toate abilităţile de care dispunea limba germană datorită cuvintelor sinonime şi subtilităţilor stilare, am sca- motat la o traducere în "uzum delfini", care atenua suficient asperităţile originalului, ca să nu indispună pe vînătorul ahtiat de a găsi români devotaţi Habsburgilor. Pe lingă un raport corespunzător, arătînd cine e Burdea şi oamenii lui, am trimis textul tradus lui Brosch. De atunci mrepînd, în fiecare raport, îi aduceam aminte chestia confirmării nu- mmi lui Cristea. De asemenea, ori de cite ori îl vizitam, stăruiam ca să faca el pe lingă Francisc Ferdinand şi imposibilul pentru ca "Episcopul arhiducelui" sa primească aprobarea prea înaltă. Plictisit de stăruinţele mele, intr-o scrisoare din 13 decembrie 1909 Brosch îmi răspundea:

"Desigur că voi face tot ce pot ca episcopul Cristea să fie confir­mat, sa nu crezi însă că H. se poate amesteca în toate, parcă ar fi deja stapm omnipotent. Nu corespunde uzanţelor constituţionale că dacă guvernul nu spune ceva despre sancţionare, aceasta totuşi să fie dată. Din contră, aşa ceva e cu totul exclus, ceea ce d-ta, ca deputat şi cunos­cător al legilor, trebuie să ştii cu mult mai bine decît mine. Nu cere prin urmare imposibilul. O sancţiune se poate refuza, dar niciodată aproba in contra propunerii guvernului răspunzător. Singura posibilitate e să se amine chestia, pînă ce vor urma situaţii schimbate. Iar acestea nu vor

124

întîrzia să urmeze etc.".Prevederile lui Brosch s-au împlinit.Pe timpul scurt, cit a tras sforile Khu6n H6dervâry, cerîndu-i

acestuia, într-o audienţă Francisc Ferdinand^ el a prezentat spre înalta aprobare lui Francisc Iosif confirmarea ca episcop de Caransebeş a lui MironjCristea.

Indiscreţia lui Cristea era nemărginită. Am avut norocul că faptul invitaţiei lui la audienţă, dînsul îl prezenta unora şi altora ca o inspiraţie a lui Francisc Ferdinand, fără a pomeni de mine. Reîntors din Viena şi-a convocat prietenii, şi le-a etalat larg cele ce se petrecuseră, expunînd şi în scris conversaţia din audienţă (toată audienţa durase, după cum îmi comunicase Brosch, 20-25 minute). Era vorba de o simplă formalitate, prin care Francisc Ferdinand ţinuse să facă gestul ce-1 cerusem, că cins­teşte bisericile româneşti fiindcă sînt româneşti şi că nu face deosebire între ele.

Indiscreţia lui Cristea răspîndise legenda Francisc Ferdinand mai mult decît tot zvonul mistic de pînă atunci, căci eu, precum am mai spus, obligasem la tăcere pe puţinii mei colegi deputaţi şi ei au ştiut să păs­treze secretul.

Nu mai puţin îl păstrase şi Ion I.C. Brătianu. Mai întîi am fost pus în curent de prietenul meu vechi şi sincer dr. Nicolae Comşa din Sălişte. în mare taină, ţinînd să nu rămîn neinformat, îmi destăinui cum Cristea într-un conventicol le descoperi senzaţionala lui călătorie şi audienţă devotaţilor săi, convocaţi după reîntoarcerea la Sibiu. Preotul din Poiana Sibiului s-a grăbit să-l informeze pe Comşa.

Interpelat de mine, Cristea îmi răspunse cu candoare că da, îşi informase prietenii şi - Doamne - cîţi prieteni avea. Afară de preotul din Poiană, toţi cei cu vot şi greutate din arhidieceză în frunte cu Ivan. Acesta a şoptit gloria lui Cristea altor conliturgisitori din Arad, Caran­sebeş, Oradea Mare, astfel încît după 10 zile şi Mangra conliturgisitorul era perfect în curent. Dr.Vaier Branişte aflase de la dr. loan Mihu, iar Branişte se grăbi să-i comunice telefonic lui Alexandru Mociony. Nu numai amatorul de pertractări, dr. loan Mihu, ci şi intransigentul teoretician al pseudokoşutismului de pînă atunci, Alexandru Mociony, şi-a schimbat numai-decît toată concepţia politică. Dînsul susţinea teza - aceasta însemna "mocionismul" - că trebuie să ne dăm toată silinţa, sprijinind acţiunea partidelor maghiare care tind spre Ungarie inde­pendentă, ca ele să-şi poată realiza postulatul. în cadrele unei Ungarii independente, importanţa elementului românesc va fi teoretic hotărî- toare, practic evoluînd naţiunea noastră îi va creşte importanţa. Am

125

avut şi eu ocazie să discut cu dînsul. I-am obiectat. Dacă împăratul i-ar oferi, pe tavă de aur, independenţa statului lor, ungurii ar găsi formule ca să poată deveni şi mai agresivi, dar ar întocmi-o astfel ca să nu renunţe la toate avantagiile politice, economice, financiare, datorită comunităţii de stat cu Austria. Sub scutul armatei comune, fiind Austria avizată la armata ungară, şi pe deasupra al armatei germane, ei şi-ar putea în linişte executa programul de maghiarizare a popoarelor nemaghiare, cit şi exploata, prin oligarhia lor privilegiată, atît popoarele nemaghiare, cit şi poporul lor propiu, beneficiind nestingheriţi de avantagiile gu­vernării. O Ungarie independentă ar deveni o minge de joc în mîinile nemaghiarilor numai dacă şi aceştia ar dispune de o oligarhie închegată şi de firea perfidă a acestei oligarhii, fire însuşită prin generaţii.

Ei îşi dau perfect seama. Cum să ne închipuim că i-am putea duce pe povîrnişul independenţei fără ca ei să observe că ţinta noastră finală, cu această tactică, este ca mai înlîi să le slăbim prepotenţa, spre a-i putea apoi nimici. De aceea se opun şi se vor opune, pînă la extrema posibi­litate, contra reformei agrare şi contra sufrajului universal.

Alexandru Mociony rămase intransigent pe punctul său de ve­dere, pînă ce a aflat de audienţa lui Cristea.

Branişte, cu oarecare satisfacţie, îmi comunică răspunsul ce îl dăduse la te le fo n M ociony. "Da bieten sich vollstăndig neue Moglichkeiten: wenn es sich bestătigt werden miissen wir unsere Politik einer grundlichen Revision unterziehen".

A conduce politica în interesul cauzei româneşti oferea, mai oferă şi astăzi, destule colţuri de bizarerie, şi inconştienţă, de răutate, pismă, intrigării sinucigaşe, de care acei cărora li se impune conducerea momentană trebuie să ştie să nu se lase demoralizaţi. Unul dintre repro­şurile principale ce i s-au adus lui Cristea nu a fost faptul că, în urma indiscreţiei sale, ajunsese dependent de voinţa unor oameni ca Burdea, ci faptul că alegerea sa s-a datorat şi stăruinţelor prietenilor săi uniţi. Ca membrii ai Partidului National Român, şi prieteni personali ai lui Cristea, voind să servim cauza românească, servind interesele Bisericii surori ortodoxe, nici prin gînd nu ne putea trece că comitem prin aceasta, fapte compromiţătoare, pentru viitorul arhiereu ortodox.

"Voinţa Banatului", în numărul 153, din 24 februarie 1922, îl apostrofa: "Bine cunoscut uniţilor nu i-a lipsit nici sprijinul lor". Pe înalt Prea Sfinţitul Miron Cristea l-a înalta treaptă arhierească a vlădiciei Caransebeşului nu puţin l-au ajutat pe vremuri, prietenii uniţi ai comi­tetului naţional insistînd pe lingă electorii îndreptăţiţi, iar după alegere tocmai cuvîntul unitului Alexandru Vaida a fost hotărîtor la Burgul din

126

Viena, să-l întărească pe scaunul vlădiciei".Ion Rusu Abrudeanu în opul: "Patriarhul României Dr. Miron

Cristea etc." (informat de însuşi Patriarhul) scrie: "Nou-alesul episcop a trebuit să facă 12 drumuri la Budapesta şi numai după ce arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul Tronului, a cerut actele la Viena ca să le studieze, şi după intervenţia personală a acestuia pe lingă împăratul Francisc Iosif, alegerea a fost în sfirşit întărită (s-a datorat angajamen­tului luat de contele Ku6hn Hddervăry).

N. Iorga, voi. II, pag. 305 scrie (31 decembrie 1919): "Miron Cristea a fost ales azi Mitropolit primat. A vorbit cu mai puţină energie de cum se aştepta. Vaida îmi vorbeşte de o donaţie pentru noul mitro­polit primat." ("Tot sprijinit unit") ("Observare sub linie", citat, ca toate aceste observări, după "Monografia metropoliei ortodoxe române a Ardealului, contribuţii istorice de dr. Eusebiu R. Roşea, fost director al seminarului teologic pedagogic andreian şi fost rector al Academiei teologice Andreiene din Sibiu 1937").

Zadarnic a voit însă unitul Vaida să-i asigure mitropolitului, pri­matului şi patriarhului, cît şi tuturor arhiereilor ortodocşi o donaţie demnă şi suficientă pentru a putea satisface, independenţi de subzidii din partea guvernelor, înaltei lor vocaţiuni ortodoxe pentru că, la 18 decembrie 1931, sub guvernul regretatului N. Iorga, s-a votat un proiect de lege prin care pensia de fost Rosenta Patriarhului s-a suprimat. Dar să continuăm: în nr. 23, din 6 iunie 1925, "Unirea" din Blaj scrie într-un articol:

"Fericitul episcop Vasile Hossu a avut o trecere fara pereche in cercurile conducătoare. Influenţei lui se datoreşte că actualul primat,M. Cristea, a fost întărit în scaunul episcopal al Caransebeşului (citat din Monografia în care a reprodus cu tendinţa de a-1 compromite pe mitropolitul primat, fiindcă episcopul Vasile Hossu a fost unit). Ca români, nu ştiam, conducătorii de pe vremuri, să facem deosebiri pe teme meschine confensionale. Alegerea mitropolitului dr. Victor Mihali de Apşa s-a datorat nu numai stăruinţelor fruntaşilor Bisericii unite, ci şi solidarizării, întru sprijinirea alegerii lu i, a fruntaşilor orto­docşi mireni din Banat. La instalarea lui a prezidat la o masă fruntaşul ortodox Coriolan Brediceanu, la altă masă persecutatul pe acel timp de guvernul unguresc, pentru naţionalismul lui intransigent, ortodoxul că­lugăr, profesorul de la seminarul din Arad ortodox, Vasile Mangra. Ajutî'ndu-ne reciproc în viaţa bisericească, împlineam şi unii şi alţii o înaltă datorie de adevăraţi români. Ce caracterizare merită acel român fie mirean, fie faţă bisericească, care în discursuri prin fraze, face apel

127

la această solidaritate, iar în ascuns caută, exploatînd prostia indivizilor ori a colectivităţilor, să profite In beneficiul ajungerii unui scop şi interes personal, prin insinuări, pe cit de perfide, pe atît de imbecile, confe­sionale.

Iniţiativa pentru vizita arhiducelui Francisc Ferdinand şi a duce­sei de Hohenberg la Sinaia a fost verosimil sugerată parte direct, parte indirect, prin Aurel Popovici. Ajungînd chestia să fie oficial soluţionată, din partea noastră, a celor grupaţi în jurul arhiducelui, s-a făcut tot po­sibilul pentru ca rezultatul întîlnirii perechii moştenitoare cu perechea regală română să poată fi urmată de rezultate cît de avantajoase pentru cauza românească.

Plecînd Mihali la Sinaia, a luat contact cu perechea regală şi cu Ion I. C. Brătianu. Brătianu era cel mai înţelegător al situaţiei noastre, de dincoace de munţi, între toţi şefii de partid. Totuşi, reîntorcîndu-se Mihali la Budapesta, îmi comunică foarte deprimat că avusese o luptă grea cu Brătianu, cînd l-a rugat să facă totul ca H. să fie cît se poate de mulţumit.

Brătianu şi-a exprimat nedumerirea că noi, transilvănenii, prea ne încredem în Habsburgi care, întotdeauna, numai ne-au tras pe sfoară. Stăruind Mihali şi afirmînd că Francisc Ferdinand e om drept, condus de idei mari, l-a întrebat că de unde ştie ? (pe atunci, nu-i comunicasem încă lui Brătianu relaţiile mele şi ale lui Aurel Popovici. Ştia despre ele numai prin faime). Mihali a răspuns că e informat din partea unor oameni de toată încrederea, care nu se lasă conduşi de iluzii ci judecă cu sînge rece problemele politice, oameni care au vorbit cu H. Ne-a numit pe Aurel Popovici, pe mine şi pe episcopul Radu. L-a rugat ca să facă tot posibilul pentru a-1 mulţumi pe H.

Dacă şi acest Habsburg ne-ar decepţiona, ori ne-ar trage pe sfoa­ră, atunci şi aşa va urma iredentismul. Pînă atunci însă, avînd speranţa că prin Francisc Ferdinand soarta noastră se va putea îndrepta, sîntem datori ca să facem totul spre a-1 cîştiga. Pînă la sfirşit Brătianu s-a lăsat convins, promiţînd că va satisface dorinţele noastre.

Mihali mi-a comunicat că s-a convins despre lipsa de informaţii precise asupra fondului problemelor transilvănene, precum şi la cei mai mulţi fruntaşi de dincolo de munţi, astfel chiar şi la Ionel Brătianu.

Acesta l-a rugat să-i trimită un Aide-Memoire, expunînd grava- minele noastre cele mai urgente, pentru a fi pregătit în faţa discuţiei pe care va avea-o cu Francisc Ferdinand. Era în 4 iunie 1909, zi de vineri. Mîine zi, în 5, pleca la Bucureşti consulul României la Budapesta, Derussi, cu trenul de amiază. Pînă atunci ar trebui să fie gata elaboratul

128

cerut. Toată după amiaza a trecut cu căutarea unui student român, căruia să-i pot dicta acest memoriu urgent. De dactilografă română la Budapesta nu putea fi vorba. Seara, tîrziu, în fine, s-a prezentat stu­dentul în drept Ionel Pop, nepotul lui Maniu, şi aşezîndu-ne pe terasa cafenelei "Gresham Venezia", i-am dictat pînă tîrziu după miezul nopţii, scriind dînsul în trei exemplare, un original, 2 cu indigo, cu ajutorul unei peniţe de sticlă, o dare de seamă asupra doleanţelor noastre de ordin principial, cît şi ale celor de actualitate urgentă.

Originalul se găseşte la mine fiindcă unul din exemplarele cu indigo a fost mai citeţ, pe acesta l-a dus în altă zi consulul Derussi spre a-1 preda primului ministru român. Ar ocupa prea mult loc să reproduc cele 11 pagini. Redau în următoarele numai sfirşitul:

- "Este o nespusă naivitate politică, pe care însă, durere, o găsim chiar şi la unii dintre bărbaţii de stat români, de cele mai largi orizonturi, părerea că, în caz dacă românilor de dincoace de munţi li se va îndrepta soarta spre bine, ei vor uita că sînt români. Istoria tuturor popoarelor ne dovedeşte, în toate epocile, de cînd ideea naţională determină acţiu­nile politice ale neamurilor că avîntul şi mărimea idealurilor unui popor cresc, în raport direct cu stările lui economice, culturale, şi cu maturi­tatea lui politică. Un veşnic adevăr, dar, pe semne, nebăgat în seamă de sus-numiţii bărbaţi politici, rămîne şi pentru românii asupriţi vorba "en mangeant vient l ’apetif. Posibilitatea ca în viitor, cîndva, să le poată merge românilor din Ungaria atît de bine încît ei să uite de datorinţele lor naţionale, este tot pe atît exclusă pe cît de mult temerea unei astfel de derute, din partea unor bărbaţi de stat ai României, dovedeşte cea mai desăvîrşită necunoştinţă a stărilor reale politice, etnografice şi so­ciale din Ungaria".

Pe cînd zilele vizitei de la Sinaia abia se terminaseră, primii de la Brosch o scrisoare adresată la Olpret.

Acest om, atît de precaut şi prevăzător, din moment ce ajunsese în atmosfera liberă de dincolo de munţi, şi-a pierdut în cel mai scurt timp instinctul precauţiei de obicei atît de pronunţat, în toate acţiunile lui. îmi scria, pe hîrtia Castelului Pcleş, din 12 iulie 1909, următoarele:

"Extrem de încîntat de primirea de aici, aflu din ziarele bucureş- tenecă, din partea populaţiei româneşti din Transilvania s-a intenţionai să-l salute pe A.S.I. în parcursul călătoriei sale la gări că, însă, din partea autorităţilor ungureşti s-a Scut totul spre a o împiedica, ba că, în unele localităţi, populaţia care totuşi s-a prezentat a fost ticsită, ca animalele în sălile de aşteptare, pentru ca nu cumva să i se audă glasul. înaltul meu şef e din cauza aceasta revoltat şi ar fi foarte recunoscător dacă i s-ar

129

putea pune la dispoziţie date autentice, despre acest abuz al puterii guvernanţilor care se încumetă să-şi permită să împiedice manifestaţii patriotice. După ce în 16 l.c. îmi încep concediul de 7 săptămîni, vă rog să aveţi bunătatea de a trimite eventualele informaţii contelui Gallen, cu referire la scrisoarea mea. Dînsul le va transmite lui H. Ar fi foarte bine dacă aceste procedee ar fi stigmatizate în ziarele româneşti şi vie- neze în mod corespunzător, fără a se provoca la aceea cum s-a pronunţat H. asupra acestei chestii, totuşi ar trebui să se lase înţeles că lui H. i-ar fi făcut desigur cea mai mare bucurie ca să-i poată vedea pe bravii şi credincioşii săi români. Şi în popor trebuie această atitudine a autorită­ţilor ungureşti exploatată, în mod potrivit. H. a primit aici o deputăţie a românilor, cu toate că s-a încercat ca aceasta să fie împiedicată. Sînt în genere de părere că această vizită, de care H. e cu totul încîntat, va avea consecinţe politice importante. Dorindu-vă, etc. Karl".

Omul, precaut, a iscălit ca de obicei cu iniţiala Karl, spre a-şi ascunde numele adevărat, conţinutul scrisorii însă îl trăda îndeajuns pentru cazul dacă poşta ungurească nu ar fi observat secretul cores­pondenţei.

Întîlnindu-ne după aceea, în 15 iulie 1909, mi-a mai comunicat: "perechea moştenitoare autro-ungară a fost foarte impresionată de toate cele văzute şi expediate, ca oaspeţii familiei regale române. Dragostea şi intimitatea cu care au fost primiţi, atît de perechea regală cît şi de intelectuali şi popor, le-a făcut cea mai adîncă impresie. La imnul imperial al Habsburgilor "Gott erhalte". Mergeam la mici excursiuni din jurul Sinaiei. în mijlocul unei poiene încîntătoare plină de flori de munte, deodată ne pomeneam înconjuraţi de o mulţime de băieţi şi fete în costumele lor pitoreşti, care ieşeau din tufiş, ne încon­jurau şi începeau să cînte Inmul Casei de Habsburg şi - de necrezut - îl cîntau cu textul nemţesc original. Fel de fel de astfel de surprinderi au urmat, evident organizate de delicateţea reginei Carmen Sylva".

"Pe şeful meu l-a scandalizat ţinuta presei maghiare îndeosebi. Deputăţiei ardelenilor i-a spus mai mult decît s-a publicat. Nu-i pasă că s-au răspîndit vorbele lui. I-a autorizat pe cei trei delegaţi (Dr. Dumitrache şi Popovici, Ion Scurtu şi droghistul Ion Teţu) să le spună oamenilor lor, transilvănenilor, conservaţia". Doreşte ca în presa noas­tră românească să se scrie cît de mult asupra mulţumirii ce o are pe urma vizitei din Sinaia, că are simpatii pentru români, că e revoltat contra maghiarilor. Chiar şi ştirile aduse de presa maghiară asupra căruţatului lui, între două trenuri, prin Pesta, a voit să le dementeze ca să nu aibă maghiarii nici măcar satisfacţia că stătuse la Pesta. Numai stăruinţei

130

lui Brosch i-a succes să-l înduplece să renunţe. De Brătianu a rămas Francisc Ferdinand încîntat (entziickt). Dar şi Brătianu s-a amorezat de şeful meu, incit i-a declarat: "Dass er ein Sklave H.’s sein wolle, und, dass er den einzigen Wunsch habe: Gelegenheit zu haben, zu beweisen, dass er alles zu tun und zu vollstrecken bereit ist was H. fordert".

Şi dînsul, Brosch, a vorbit cu Brătianu şi a rămas impresionat de el. Este un om de mare calibru politic, nespus de simpatic etc.

Regele e un om de o înaltă înţelepciune. Rezultatele politice ale vizitei, de prezent, nu e posibil să le putem aprecia îndeajuns. Vor fi însă extraordinare. Un lucru e cert: că, dacă maghiarii ar cuteza să încerce un "Putsch" vreodată, ei vor fi zdrobiţi cu ajutorul României, ca şi în 1849, prin cel rusesc. Aceasta dovedeşte şi ar dovedi mai eclatant abso­luta şi nemărginita încredere între Habsburgi şi între români, respective între Habsburgi, România şi dinastia ei.

H. s-a convins cît de mult ţin românii transilvăneni, dar şi cei din ţară, la dinastia de Habsburg. Eu am făcut observarea:

"Logic ar fi fost ca maghiarii să-şi ia pălăriile cînd, la primirea lui H. în Sinaia, s-a cîntat imnul Habsburgic, iar românii ardeleni să rămînă nu numai cu pălăriile în cap, dar să însceneze mari demonstraţii iredentiste".

Cînd la adeca s-a întîmplat chiar invers. Maghiarii, desmerdaţi de 40 de ani de Habsburgi, au rămas cu capetele acoperite pe cînd cei persecutaţi, prin politica împăratului, în calitate de rege al Ungariei, şi-au descoperit nu numai capetele lor, ci şi ale maghiarilor. E dea- dreptul paradox acest lucru: "Brosch va putea pricepe acuma cum de mulţi oameni cu singe iute găsesc că noi, românii, sîntem slugarnici. Adevărul este însă că, nici despre noi cei de dincoace de Carpaţi, nici despre exilaţii noştri din ţară, ori de oamenii de stat ai României, nu se poate susţine că am proceda din slugărnicie.

Sînt două motive care ne-au condus şi ne conduc să susţinem politica tradiţională. Este firea românului că nu uită binefacerile. Habsburgilor intr-adevăr avem să le mulţumim în trecut foarte mult, apoi rămîne cîntărirea rece a relaţiilor politice europene, cît şi a forţelor reale de care dispunem. Toată ţinuta românilor, din orice parte ar fi fost ei, cu ocazia vizitei la Sinaia, dovedeşte că românii sini oameni de tact politic şi de înnăscut talent politic. Brosch mi-a mai spus că H. s-a convins, şi Brătianu ia spus-o verde, şi lui H. şi dînsului (lui Brosch), că toată lumea în ţară are cele mai mari simpatii pentru Habsburgi şi pentru Austria, dar îi urăşte pe maghiari.

131

Pe dînsul H. nu a voit să-l ducă cu sine la Sinaia. Atunci şi-a oferit demisia. După aceea, tot H. a fost vesel că l-a luat cu sine, căci în tot momentul avea trebuinţă de el. La pus să depeşeze răspuns mitropo­litului primat, să-mi scrie mie şi altora, după ce s-a scandalizat, văzînd în gara Braşov felul ticălos cum a fost tratat publicul românesc etc.

Că toate au reuşit atît de perfect, se datoreşte felului cum românii, de la vlădică pînă la opincă, pricep să se încadreze în aceeaşi disciplină, cînd prin instinct, ţin că e un interes colectiv naţional în joc.

Aurel C. Popovici sosise de la Viena la Bucureşti cu cîteva zile înainte de vizita la Sinaia şi a reuşit să-i solidarizeze, mobilizîndu-i, pe numeroşii români transilvăneni din toate straturile sociale, aflători la Bucureşti şi pe Valea Prahovei. Aceştia, adunaţi la Sinaia, au format de ambele părţi ale drumului, de la gară pînă la Castelul Peleş, un impozant cordon festiv, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu steaguri şi fanfare şi ovaţio- nînd fără încetare pe înalţii oaspeţi. Din partea sa, Francisc Ferdinand, cu toată opoziţia şi stăruinţele depuse de ministrul plenipotenţiar austro-ungar din Bucureşti, nu s-a lăsat înduplecat să renunţe la pri­mirea unei delegaţii trimisă spre a-i bineventa din partea românilor transilvăneni, emigranţi în România. îndată ce am aflat linia pe care avea s-o parcurgă moştenitorul, scrisesem prietenilor din toate centrele principale, ceea ce a fost suficient pentru a mobiliza românii ca să se prezinte la gări.

Pentru a înţelege situaţia perechii moştenitoare austriece trebuie să ne dăm seama de următoarele:

Din cauza căsătoriei sale declarată morganatică, Francisc Ferdinand şi Sofia, ducesă de Hohenberg, aveau să suporte umiliri excepţionale. La festivităţi, mese, recepţii oficiale ori familiare de la curte, dînsul, ca primul om după împăratul, conducea la masă pe prima doamnă, conform protocolului şi etichetei spaniole. în acelaşi timp, dînsa, urma ca cea din urmă, după cea mai mică în grad şi vîrstă arhidu­cesă. La masa de gală aceeaşi situaţie penibilă. Fireşte că sentimentul de a fi numai o tolerată o obseda în permanenţă, iar dînsul, foarte sensibil, suferea înzecit umilirea în urma umilirii soţiei sale. Principele de Montenuevo, favorit al lui Francisc Iosif şi mare maestru de ce­remonii, condus de grandomanie seniorială şi de contra lui Francisc Ferdinand, dădea permanent dispoziţii protocolare care ofensau pînă în fundul inimii viitorul împărat-rege.

Din acest mediu îmbîcsit al ceremonialului intransigent vienez, pentru prima dată a scăpat perechea moştenitoare şi a avut parte la Sinaia de toate onorurile şi fasturile datorite viitorului monarh al unui

132

mare imperiu şi soţiei sale, emancipată de senzaţia de a nu fi recunoscută şi cinstită ca "ebenbiirtig". Pe deasupra, drăgălăşenia primitoare, senti­mentul manifest fără de nici o reticenţă a dragostei din partea reginei, a atenţiei înţelepte din partea regelui, şi de naturaleţa specifică româ­nească, cu care românii pricep, totdeauna - cînd vreau - să-şi incinte oaspeţii din străinătate, toate au contribuit ca să se sedimenteze în sufletele chinuite mulţumirea neştearsă.

în legătură cu vizita de la Sinaia merită să fie reţinute urmă­toarele episoade:

De cite ori mă concedia Francisc Ferdinand, la sfîrşit de audienţă, nu întrelăsa să mă întrebe dacă în zilele apropiate nu cumva călătoresc la Bucureşti, adăugind: "Dacă vei merge la Bucureşti, te rog să-i trans­miţi domnului Brătianu salutările mele călduroase. E un om foarte deştept ("Wenn Sie nach Bucarest fahren iibermitteln Sie meine wăresten Griisse an Herrn Brătianu. Er ist ein sehr gescheiter Mensch" şi continuînd, facînd un gest omagial cu capul "Und wenn Sie den Konig Carol sehen, meine omagialsten Empfehlungen. Er ist der weisseste Monarch".

De altă parte, fiind la Bucureşti şi comunicîndu-i unele lucruri de importanţă şi dîndu-i informaţii lui Ion I.C. Brătianu, la sfîrşitul expunerii mele, am zis: "Domnule Brătianu, în urma relaţiilor mele cu cei din anturajul moştenitorului, aş putea, în anumite situaţii care se pot ivi, influenţa indirect, dar şi direct, prin rapoartele mele şi prin conver­saţii în audienţă, în sensul intereselor româneşti, combinaţiile politice ale viitorului monarh. Vă rog să-mi arătaţi care este politica externă urmărită de România. La aceasta, Brătianu îmi răspunse:

"Indiferent care e politica externă a României, dvs. trebuie să urmăriţi un singur scop: să întăriţi încrederea lui Francisc Ferdinand faţă de dvs. şi să nu pierdeţi bunele lui graţii".

- "Domnule prezident, ştiu foarte bine că politica externă a României o face regele Carol. Ştiu că România e ataşată Triplei Alianţe, cu toate acestea se pot ivi momente în care s-ar putea desfăşura o influ­enţare în sensul politicii româneşti şi al intereselor mari româneşti în concepţiile şi planurile moştenitorului".

- "Domnule Vaida, indiferent de orice consideraţie, căutaţi să păstraţi bunele graţii ale lui Francisc Ferdinand pentru cauza româ­nească. Aceasta e mai corespunzător intereselor politicii externe a României".

Cînd cu anexiunea Bosniei şi Herţegovinei, ne-am pomenit într-o atmosferă de război, fiind pusă la ordinea de zi votarea legii referitoare

133

la anexiunea în cameră, din partea noastră, a grupului nemaghiar, a trebuit să se ia o atitudine. Consultîndu-ne, s-a hotărît ca în numele nostru să ia cuvîntul Vasile Goldiş. Colegul nostru deputat sîrb (liberal) Mihai Polit a protestat cu extremă revoltă aupra anexiunii, ceea ce însemna, susţinea el, o lovitură mortală dată sîrbilor. L-a combătut Goldiş, aprobat de noi, deputaţii români şi slovaci prezenţi, pe cînd colegii sîrbi radicali, Manoilovici D. şi Mujiţchy, au preferat să nu par­ticipe la discuţie, precum ulterior au găsit pretexte ca să absenteze de la şedinţa camerei, în care Polit luă cuvîntul pentru a protesta.

Punctul nostru de vedere, al românilor şi slovacilor, era că sporind elementul slav în monarhie, acest fapt în sine va contribui la slăbirea politică a elementului maghiar. Polit, septuagenar, de mare experienţă politică, şeful partidului liberal al sîrbilor din Ungaria, dis­punea, cu toată vîrsta, de înaltă putere oratorică, sprijinit nu numai pe o vastă cultură, ci şi pe trecutul şi experienţa unei vieţi de luptător. Majoritatea coaliţiei maghiare a trebuit să se supună forţei majore şi să voteze anexiunea, de silă ca de voie bună. Cu toate că sub altă perspec­tivă decît cea a maghiarilor, totuşi discursul lui Polit a fost întrerupt de tinerii smei cu observări lipsite de seriozitate, precum le era obiceiul. Zvonurile de un război cu Sîrbia nu încetau. Căutînd să mă informez, l-am cercetat pe Lueger. îngrijorat şi el de complicaţiile externe şi aflînd de la mine că Andrăssy, folosindu-se de împrejurări, va pretinde drept contravaloare pentru votarea anexiunii sancţiunea prealabilă pentru legea lui electorală, cu vot plural, vot intelectual etc., ceea ce ar însemna întărirea şi lărgirea potenţială a oligarhiei maghiare nu numai în contra naţionalităţilor şi a coroanei, ci şi în contra intereselor armatei comune.

Marele burgermeister mi-a promis că va interveni, sprijinind demersurile mele direct la Francisc Ferdinand. Cum însă acesta era la vînătoare cu regele Spaniei, zise cătrănit şi cu resemnare:

- "Da, dragă domnule coleg, noi ne trudim să salvăm această monarhie, pe cînd domnii cei mari îşi văd de vînătoare".(Ja, wir bemuhen uns, lieber Herr Kollega, diese Monarhie zu retten, wărend die hohen Herrn jogern).

Brosch era pentru război preventiv. Necăjit îmi spuse:- "Ducesa de Hohenberg cu gîndul la mame şi soţii se închină

toată ziua ca D-zeu să ne ferească de război. Stăruieşte şi pe lingă dînsul, încercînd să-l demoralizeze. Dacă nu vom şti alege momentul potrivit, vom fi lichidaţi. Slavii şi germanii se vor împărţi pe pradă. Nu ai idee cît de pregătită e Germania, iar noi... E o mizerie de care publicul mare nu-şi face idee. Pe deasupra rugăciunile ducesei. Dar i-am spus, de a

134

înţeles, cu toată forma potrivită indirectă, că femeia îşi are locul în odaia copiilor şi în bucătărie nu în politică. H. însă e fericit, că soţia lui prin rugăciuni a reuşit să înlăture războiul". Eu mi-am exprimat mirarea pen­tru că opinia publică chiar pe moştenitorul îl ţinea de şeful partidului de război. Brosch mi-a răspuns:

- "Şi cu chestii mari, cum e aceea a războiului, H. e chiar aşa ca şi cu chestiile politice şi cu relaţia lui faţă de oameni. Eu îl iubesc şi bucuros mi-aş jertfi viaţa pentru dînsul şi pentru ideea pe care dînsul o întrupează. Insă nu poate fi om pe lume mai necruţător(“rucksichtslos”) mai şovăitor şi schimbăcios decît H. Iar ce priveşte curajul lui, dînsul e, ca să nu zic altă vorbă, omul cel mai timid (“furchtsam”)."

După votarea şi ratificarea anexiunii, trecînd primejdia războiu­lui, l-am felicitat pe Brosch într-o scrisoare la această învingere diplo­matică, în care cu siguranţă şi el şi-a avut partea de merit. La aceasta îmi răspunse, în 4 aprilie 1909, următoarele;

- "Cu mulţumită confirm primirea valoroasei d-tale scrisori. Felicitările pentru învingerea diplomatică, din partea mea, trebuie, cu toată modestia, să le refuz, cu atît mai mult că, mie, această soluţie nu-mi place deloc. Rusia îşi pregăteşte răzbunarea şi Sîrbia nu a fost strivită, rămîne prin urmare şi pentru viitor un vecin neplăcut. îndată ce Rusia se va întări, va voi să-şi ia revanşa pentru înfrîngere, chiar aşa ca Prusia pentru Olmutz 1850."

"Atunci, însă, din nou va izbucni lupta dusă totdeauna pe două fronturi, vezi 1848/1849 Italia, Ungaria, 1859 Italia şi Franţa, 1866 Italia şi Prusia."

"Pînă la sfirşit ispăşeşte brava armată, pentru că diplomaţia'a lucrat atît de “reuşit”.”

"Nici situaţiei interne nu i-a adus nici un profit aranjarea conflic­tului. Din contră! Domnii maghiari vin acuma să-şi încaseze remunera­ţia pentru atitudinea lor patriotică şi vor găsi cea mai puternică protecţie în năzuinţele lor, din partea miniştrilor comuni. Mă tem foarte mult că, inevitabil, criza de guvern ungară nu va da ca rezultat realizarea drep­tului electoral universal, nefalsificat, ci mult mai curînd va da naştere la un pact care, fireşte, va fi încheiat în paguba armatei. Că aici (la Belvedere) se va face totul, spre a împiedica acest lucru, se înţelege de sine. Cu expresiunea etc.".

Vorbe profetice!După scandalul din aprilie 1907, care în urma hotărîrii clubului

nostru, la propunerea făcută de sîrbii Manoilovici şi Musiţchi, hotărîse să mai absentez de la şedinţele Camerei, am primit de la Brosch o scri­

135

soare în care îmi anunţa că va veni să-mi facă o vizită la Budapesta, în acea scrisoare scria:

- "Deocamdată doresc să vă comunic că ultima afacere nu a influ­enţat cîtuşi de puţin încrederea faţă de d-ta".

Asupra acestor scandaluri voi reveni intr-un capitol special dacă îmi va fi dat să pot scrie amintirile din vremea activităţii mele parla­mentare.

In legătură cu relaţia între mine şi Belvedere trebuie să mă re- strîng la faptul că, dacă s-a intenţionat din partea maghiară să i se dea lui Francisc Ferdinand un avertisment, prin felul cum s-a procedat în contra mea, nu numai că acest scop nu s-a ajuns, ci din contră încrederea lui faţă de mine s-a consolidat definitiv. După ce din aprilie pînă în iunie n-am participat la şedinţele camerei, am ţinut, ca în faţa lumii întregi, să fac şi eu act de prezenţă, ca supus leal al lui Francisc Iosif, la jubi­leul încoronării sale de 40 de ani, ca rege “constituţional” al Ungariei. Serbările aniversării erau anunţate cu întregul program de fasturi. Te Deumuri, discursuri solemne, şedinţe etc. pe 2 iunie 1907. în preseara zilei, după şedinţa clubului nostru parlamentar, i-am reţinut pe Mihali şi pe Maniu. Planul meu nu-1 comunicasem pînă atunci cu nimeni. Rămaşi singuri, le-am spus că nu mai suport situaţia de absenteist şi că, în altă zi, am să mă prezint la şedinţa Camerei. Amîndoi au aprobat argumentele mele. Atunci am deschis pupitrul mesei şi am scos registrul de socoteli, în legătură cu administrarea şi editarea ziarului “Lupta” şi, comunicîndu-i lui Mihali, ca prezident, că o sumă de cîteva mii a fost avansată de mine, am adaus: "Am cheltuit şi energie şi bani, nu aş voi însă ca să-mi păgubesc copiii. Voi o să faceţi socoteala şi îţi rebonifica familiei mele suma pe care am avansat-o. Aici e cheia" - şi am închis pupitrul. Atunci, Mihali mi-a răspuns, secondat de Maniu:

- "Ce vorbeşti, fii om serios" şi a refuzat să primească cheia.La aceasta eu, luînd cheia, am observat:- "Dacă voi sînteţi pe deplin liniştiţi, cunoscînd atmosfera din

cameră că mîine, pe această vreme, vom putea vorbi tot aşa de teferi ca astăzi, reţin cheia, dacă nu aveţi această convingere, atunci vă spun cu vorbele voastre: Fiţi serioşi."

I-am întins cheia lui Mihali din nou, cu un gest. Prietenii mei au tăcut, iar Mihali a luat cheia şi a pus-o în buzunar.

Atîta pentru caracterizarea ambianţei.După scandalul aruncării mele afară de majoritatea patrioţilor

revoltaţi, care şi-au improvizat o extra şedinţă solemnă în onoarea lui Francisc Iosif, am primit, cu data de 8 iunie 1907, o scrisoare de la Brosch

136

din care citez următoarele;- Euer Hochwolgeboren, Hochverehrter Herr Doctor, mittler-

weile werden Sie bereits die Ansichtskarte als Empfangsbestătigung erhalten haben; die Verspătung hatte darin ihren Grund, dass ich einige Tage verreist war. Ich bitte iiberhaupt diesbezuglich ohne Sorge zu sein; viei heilkler als die Wien eintreffende Post ist die an Sie adresierte.

Uber den Skandal von 2 d.M.war man emport; man fand es be- sonders gravierend, dass dieses Bild der Verfolgung der Nationalităten gerade zum Kronnungsjubilăum Sr.Majestăt demonstriert wurde.

Die Anwesenheit H.s. in Pest wird gewiss glossiert werden; bitte klăren S ie Ihre L andsleute daruber auf, dass deshalb kein Umschwănken eingetreten ist und sie nach wie vor felsenfest auf eine bessere Zukunft vertrauen konnen. Auch die vorangegangenen sattsam bekannten Zeitungsartikel sind unwahres Geflunker, nur bestimmt H. aus seiner Reserve herauszulocken. Dies ist aber ganzlich misslungen.

Haben Sie eine Ahnung, wo Professor P. weilt? Ich wăre sehr dankbar, Bestimmtes zu erfahren, da ich ihm nicht aufs gerade Wohl einen Brief an die mir wohl bekannte Auslandadresse senden mochten.

Indem ich Ihnen, hochverehrter Herr Doktor, weiteres tapferes Ausharren im schweren Kampfe wunsche und Sie bitte, im Interesse des grossen Gesamtreiches in Ihrer patriotischen Tătigkeit nicht zu erlăhmen, bin ich mit den besten Grussen Ihr ergebenster Carl".

în 1909, august 24, din Salzburg, rezidenţă îmi scrie Brosch."în zilele din urmă au apărut articole în ’’Vaterland” şi în

“Reichpost”(Grijeam ca să apară) despre asuprirea românilor în şcolile lor confesionale, prin faptul că se pretinde predarea instrucţiei religioa­se în limba maghiară. Contele Apponyi pare că vrea să se supraliciteze pe sine însuşi. H. se teme ca nu cumva episcopii români să cedeze şi m-a însărcinat să stăruiesc să ţină la poporul lor în această luptă grea. Nu ştiu dacă aş putea să comunic acest lucru cîtorva dintre eclesiasticii conducători de exemplu Cristea ori Popea (ori cum se cheamă al doilea domn pe care l-a primit H?) şi de aceea vă rog ca cu întorsul poştei să-mi comunicaţi dacă credeţi că acest demers e consult şi indicat ori că ar fi suficient dacă dvs. în numele lui H. le-aţi transmis această comunicare.

H. e simplaminte revoltat pentru ticăloşia lui Apponyi."Pentru articolele din ziarele maghiare cu ocazia călătoriilor lui

H. acesta din urmă e foarte revoltat. Ar fi nespus de recunoscător dacă în ziarele româneşti şi slovăceşti, dar şi în ziare mult citite din străinătate ar apărea articole asupra libertăţii presei ungare. Ar trebui aproximativ

137

să se spună că legea de presă ungară permite ca scriitorii şi ziariştii dinastici să fie pedepsiţi cu amenzi în bani şi condamnare la temniţă, dacă cutează să exprime un singur cuvînt contra asupririi maghiare, că de altă parte însă, împărat, moştenitor de tron şi dinastie, sînt cu totul Vogelfrei’ şi nu beneficiază de nici un scut din partea guvernului regal, care invocă numaidecît completa libertate de presă din Ungaria. E aproape de înţelesul omului că chiar guvernul este acela care lansează cele mai ticăloase articole contra împăratului şi moştenitorului de tron, îndeosebi în contra acestuia din urmă, pentru a-1 intimida. Dar d-zeu va ajuta ca aceasta să nu reuşească".

Eu am răspuns că ar fi mai bine dacă metropoliţii noştri ar fi avizaţi printr-un trimis special ca să meargă la Viena, să ceară audienţă la majestatea sa şi la H. în care însă H. la tot cazul să-i primească şi dacă majestatea sa nu i-au primit. Altcum s-ar putea uşor compromite cauza şi H.

H. nu a riscat să-i cheme, că dacă majestatea sa nu le-ar fi acordat audienţă nici H. nu putea să-i primească. Arhiereii noştri, informaţi, au opus rezistenţă, iar intervenind prin septembrie-octombrie grijile guvernului cu rezolvarea crizei, dorinţele lui Apponyi au căzut de pe planul prim al preocupărilor.

Intre timp plana asupra noastră grija cu instituirea ducesei de Hajdudorogh. Eu a trebuit să elaborez în total vreo 5 diferite memorii în chestia aceasta.

Pentru Francisc Ferdinand, vreo 2 la Bucureşti pentru a fi trimis după ideea lui N.Filipescu vărului său monseniorul Ghica, care trecea de persona gratissima la Vatican, alte două pentru mitropolitul gr.cath. rutean Todorovici, pentru Pater Fischer S.I. şi pentru provincialul de pe vremuri al ordinului iesuit din Austria.

în cele de mai sus voi schiţa pe baza însemnărilor mele contem­porane chestia Hajdudoroghului.

Francisc Ferdinand a trimis memoriile la Roma, a intervenit prin favoritul său conte Pater Benedictin August Galen direct la Vatican. Intre timp n-am întrelăsat să mă prezint şi la cardinalul principe de Viena, Piphl. I-am expus greşala imensă, pe care e pe cale s-o comită papalitatea în urma stăruinţelor cardinalului secretar de stat Merry del Val, cedînd guvernului maghiar comune româneşti pentru a fi, pe calea bisericii, maghiarizate.

Fireşte că nerezistînd Roma, va urma ca a doua etapă crearea unei dieceze greco-ortodoxă maghiară la graniţa etnică a românismului.

138

între aceste împrejurări, dacă nici Roma nu are priceperea şi se pretează autoritatea papală ca instrument de maghiarizare, în sinul românilor s-au născut curente care pledează pentru trecerea greco-catolicilor la biserica greco-orientală. Piphl. a rămas surprins şi a început să-mi argu­menteze cu obişnuitele consideraţii dogmatice, bisericeşti etc.

La aceasta eu, ca să subliniez mai mult pericolul, i-am spus: "La noi românii ideea naţională şi interesele acestei idei primează".

Guvernul coaliţiei suferea de lipsa experienţei de a guverna. Diferiţii conducători practicau în opoziţie politica mai mult ca un sport. Erau magnaţi, grandseigneuri, ca, conţii Andrăssy, Apponyi, Kârolyi, Zichy, or ca reprezentanţii clasei de gentry, ca prototipul acestora Iuliu Justh, Navay. Ca un apendice al majorităţii în confraternitate îşi făceau treburile marii capitalişti evrei, A. Wadianer, Hatvany-Deutsch, S. Komfeld, L. Lanczy, toţi aceştia membri ai Casei Magnaţilor ori poli­ticieni de carieră şi tovarăşi de afaceri cu oligarhia conţilor, ca deputaţii evrei V. Văszonyi, Eber, S. Ferkoshăzy, S. Fenyvessi, E. Brody etc. (care de care cu nume mai neaoş maghiar).

Numirea guvernului coaliţiei venise atît de surprinzător incit prin alegerile din mai 1906 au pătruns în Cameră o mulţime de elemente nedisciplinate, care erau obişnuite să-şi lase frînele gurii libere în unghe­rul lor din provincie, pe tema revendicărilor 48-iste.

înşişi şefii lor, Andrăssy, Apponyi, Kossuth, Zichy, Justh, Hadik etc., obişnuiţi să scandeze politica guvernelor liberale de sub şefia de peste 15 ani a bătrînului Col./omen/ Tisza prin intransigenţa susţinerii postulatelor naţionale, nu se puteau adapta de a fi, de azi, pe mîine serviabilii “împăratului” votînd “necesităţile de stat”, contingentele de recruţi, bugetele restante, reînnoirea Ausgleichului pe 10 ani, cu armată comună, teritoriu vamal comun, bancă de stat comună etc. Toată pute­rea viitoare a clasei diriguitoare din Ungaria depindea de legea şi proce­dura electorală. Bagheta magică, cu ajutorul căreia puteau scoate din urne bine dozate cockteilul numit Cameră, depindea de legea electorală.

139

împăratul făgăduise în mesajul de tron votul universal. îl pre­linseră cu violenţă toate partidele coaliste, înainte (subl. A1.V.V.) de a obţine puterea. în Austria sufragiul universal, direct, secret era introdus. Cum să scape Ungaria pseudo-feudală de pericolul mortal? Guvernul a continuat să promită şi să susţină nevoia sufragiului univer­sal, dar contele Andrâssy studia asiduu cum să-l falsifice spre a nu comite o sinucidere oligarhia maghiară.

Singura opoziţie reală şi de principii o reprezentau cei 25 de deputaţi nemaghiari. Casa magnaţilor era tot pe atît de omogenă în privinţa concepţiei sale conservatoare, pe cit de pestriţă se prezenta compunerea Camerei.

Magnaţii şi arhiereii latifundiari erau contrarii oricăror reforme care se atingeau de situaţia lor privilegiată. Ştiau să împiedice orice iniţiative, fie venite de sus, fie de jos, pentru înfăptuirea unei serioase reforme agrare, a introducerei dărilor progresive, a întărirei armatei comune şi, înainte de toate, a introducerei sufragiului universal, egal, direct şi secret, care ar fi distrus fundamentele Ungariei feudale me­dievale.

D e aceea contele Andrâssy, ca ministru de interne, dîndu-şi seama de arma puternică pe care coroana o ţinea, ca o sabie de-a lui Damocles deasupra guvernului, prin făgăduinţa făcută în mesajul de tron, de a introduce sufragiul universal, a chibzuit cu asiduitate meto­dele prin care putea să încurce iţele şi să compileze un anteproiect care, păstrînd aparenţele universalităţii şi ale democraţiei, să asigure şi pe viitor perpetuarea politicei tradiţionale maghiare contra coroanei şi contra naţiunilor nemaghiare. Fireşte că, oricît de tainic lucra Andrâssy, totuşi printre uşile capitonate s-au strecurat, curînd, tainele despre unele dintre ideile ministrului de interne.

Acestea erau: pluralitatea, adecă dreptul de mai multe voturi conform unui criteriu de calificaţie, apoi dreptul avitic, un fel de majo­rat, dreptul de vot ereditar, pentru protejaţi, dovada cunoştinţelor în arta scrisului şi cititului cît şi a unor anumite “cunoştinţe generale” etc. De secret nu era vorba, din consideraţii de “echitate” faţă de analfabeţi, bătrînij, necunoscătorii limbii statului etc.

îndată ce am aflat despre aceste planuri, am dat alarma. Rapoarte peste rapoarte, anteproiecte variate cu expuneri de motive, statistici etc., discuţii cu Brosch, Lueger, Gessman, Aerenthal, Funder, articole în “Reichpost”, “Deutsche Volksblatt” etc. Am mişcat toate pietrele. Trebuie să existe un teanc întreg de expuneri de ale mele undeva (Artstătten?) trimise pentru H.

140

Zadarnic. La 10 mai 1908 Brosch îmi scrie:

Domnia voastră,Mult stimate domnule doctor!

Vă mulţumesc foarte mult pentru scrisoarea dv. dragă din Abbazia; am primit şi ultima scrisoare fără a răspunde însă la ea deoare­ce conţinutul ei nu necesita un răspuns. Trebuie, mult stimate domnule doctor, să ştiţi că nu scriu decît atunci cînd am ceva de comunicat, căci după cum vă puteţi închipui sînt atît de ocupat încît nu am nici un minut liber şi mi-e groază deja de cerneală şi de toc.

Noutăţi nu sînt în afară de faptul că proiectul de reformă electo­rală a ajuns deja la Viena dar a fost respins de maiestatea sa în forma aceasta (pluralitate, vot public, nu secret). Mă prea tem că nu va fi posibilă obţinerea unui exemplar al acestui proiect la Viena. Mi s-a spus de curînd că la Pesta se poate găsi totul, că acolo se poate obţine de la patrioţi â la Polonyi etc. orice pe aur. Poate că la Pesta se poate procura mai uşor proiectul decît la Viena. Cum spuneam, primul proiect al lui Andrâssy a fost respins pentru a fi prelucrat. Să sperăm că va fi menţinut acest punct de vedere.

Maiestatea sa este complet sănătoasă şi am avut eu însumi pri­lejul să constat marea prospeţime şi înfăţişarea foarte bună; orice afirmaţii contrare nu sînt decît manevre de bursă din partea unor evrei răuvoitori.

Mulţumindu-vă frumos pentru celelalte informaţii din ultima dumneavoastră scrisoare şi dorindu-i soţiei dv. însănătoşire grabnică şi completă, rămîn cu expresia profundei mele stime,

al domnului doctordevotat

CariViena, 10 mai 1908.

Sărmanul Brosch îşi dădea toată silinţa să fie bine şi la timp informat. Afară de informatorii voluntari cei din jurul lui, care făceau ce puteau, dar fireşte stăruiau mai mult pentru chestiile care priveau politica noastră. Un serviciu politic de informaţii nu-i stătea la dis­poziţie.

Pe cînd ajunsese anteproiectul lui Andrăssy la Viena, frămîn- tasem demult şi temeinic pe H. şi pe toţi care erau consultaţi de dînsul. Poate că stăruinţele lui contra concesiunilor militare şi tîrguiala pe tema

141

unui iuncţiu între acestea şi reforma electorală a putut să-i servească lui H. O platformă vremelnică pentru obţinerea refuzului sancţiunei prealabile.

In tot cazul, începîndu-se declinul coaliţiei şi al guvernărei lui Weckerle, din legea lui Andrâssy nu s-a mai ales nimic.

Odată însă ajunsă la ordinea de zi ea a rămas o preocupare per­manentă (pentru toţi oamenii politici care încercau să rezolve criza politică cronică) pînă la izbucnirea războiului mondial din 1914.

Kristoffy colabora cu noi şi încerca să tragă sforile şi la Budapesta nu numai la Viena. Se trudea să ajungă la guvern, spre a se reabilita. Intre timp se desemna tot mai mult situaţia favorabilă fostului ministru de finanţe Lad. Lukăcs, faţă de care Francisc Iosif avea încredere. L-a şi numit în cîteva rînduri de “homo regim”, apoi şi de prim ministru.

L-am descris pe acest armean din Zlatna, la alt loc. El departe de a fi fost un “bărbat de stat”, el nu dispunea nici de superioritate intelec­tuală şi culturală în comparaţie cu Andrâssy, Apponyi şi ceilalţi corifei maghiari ai timpului. Nu dispunea nici de o personalitate ademenitoare. Din contră, mai curînd avea ceva respingător, făcea impresia de senil, cu faţa lui urîtă, suptă, cu gîtul acoperit de o piele zbîrcită, gît care făcea impresia că abia poate purta capul, care vibra, mişcat de un tic, perma­nent în dreapta şi stingă. Era cel mai drastic contrast al lui Weckerle. în privinţa şireteniei bătea recordul. Totuşi Lukăcs ajunsese succesorul. Fireşte că pentru Lukăcs toată comedia cu funcţia de “homo regius” şi cu preşedinţia de consiliu nu însemna decît mijlocul care îi oferea ocazia să se mute la Viena, conform dorinţei soţiei sale. Aceasta, o femeie de o frumuseţe excepţională, rămăsese văduvă. La întoarcerea din cimitir a întovărăşit-o în cupeul ei generalul baron Fehdrvâry, fost preşedinte al guvernului. Cerîndu-i mina, văduva i-a răspuns că spre regretul ei, deja fusese peţită.

- Cînd?- Pe drum spre cimitir.- De cine?- De L. Lukăcs.Dorinţa doamnei de a locui la Viena, a servit în vara 1909 ca

momeală pentru încheierea aşa-numitului “pact din iunie”. Ce nu ar fi făcut Lukăcs de dragul soţiei tinere, el, omul bătrîn cu copii adulţi! A şi încercat dar cu rezultat aproape negativ. Zadarnic am stăruit, arătînd că toate planurile politice care se întemeiau pe capacitatea şi lealitatea lui Lukăcs faţă de H. sunt iluzii. Din contra lui H. toţi şefii budapestani erau înţeleşi. Totuşi s-a manevrai cu Lukăcs, apoi cu con-

142

tele Khuen-H6dervăry, înţeles şi el cu Tisza şi apoi iar cu Lukâcs, pînă Tisza a luat frînele în mină.

Voi reproduce cronologic părerile lui H. şi Brosch din acel timp. Paralel se desfăşura acţiunea de “pacificare” a lui Tisza, mai întîi cu Mihu, apoi prin arhierei şi, în fine, cu comisia de 10, respectiv de 3, emisă de Comitetul Partidului Naţional. Pe de?lături memoriul lui Babeş şi acţiunea lui Burdea. Kristoffy, îndată ce a încheiat cu Lukăcs, “pactul din iunie” de la Gastein, se simţea în şa. A trebuit să-l calmez prin Lueger. Brosch mă asigura de lealitatea lui Kristoffy. De fapt Khuen H6dervăry luă conducerea momentană, spre “dezlegarea crizei”. Zadarnic repetam că el este înţeles cu Tisza şi că la sfîrşit tot cu Tisza îşi vor face “palatiştii” înţelegerea. Cum de o parte le era răcoare ca noi să ne înţelegem cu Justh şi 48-işti de altă parte după plecarea lui Brosch s-au lăsat ademeniţi prin contele T. Batthyâny care pîndea între culise demult

în 19^gam reuşit să obţin agregarea lui H. ca, decît să fie naţia noastră demoralizată prin atîtea oferte mincinoase de “pace” să luăm noi oamenii lui “H ” în mină negocierile de pace, spre a le duce ab absurdum, dovedind falsitatea ofertanţilor. Că Khuen e direct înţeles cu Tisza, iar Kristoffy prin Lukâcs şi Khuen, nu am putut reuşi să-l conving nici pe Brosch. Poate numai Lueger dispunea de experienţă cu ungurii şi de clarviziune încît a prevăzut.

Am jucat apoi comedia de pertractări de pace cu Khuen şi ulte­rior, făcînd acesta loc lui Tisza, cu Tisza. Numai astfel s-a convins H. dar mai cu seamă şi opinia noastră publică ahtiată de pace şi posturi că totul fusese o sforărie a lui Tisza, în colaborare cu Lukâcs şi ceilalţi spre a putea obţine aprobarea unei legi electorale falsificată cu mare artă, în schimbul votării a tot ce cerea Camera.

Toate firele Tisza le ţinea în mînă şi le încîlcea cu dibăcie. Precum am mai spus, avertismentele mele, la cei din Belvedere au rămas zadar­nice. Pînă şi Kristoffy s-a lăsat întrebuinţat ca instrument. Tisza îl ame­ninţase pe Lukâcs că dacă s-ar angaja să execute programul lui H. îl va declara de trădător şi va îngriji să nu găsească prefecţi. Retrăgîndu-se Lukâcs, Tisza şi-a continuat jocul cu contele Khuen-Hâdervâry. Kristoffy zadarnic s-a agăţat de “pactul- din iunie” de la Gastein. Toţi l-au lăsat baltă. După ce îşi luase angajamente şi datorită colaborării cu mine şi a garanţiei morale ce o luasem prin angajarea “pactului din iunie”, devenise fudul. Făcea aluzii că dacă noi nu primim ofertele lui electorale, sunt alţi români Babeş, Mangra, Burdea etc., care stau gata. Pînă atunci aspira la un mandat cu ajutorul nostru. Se lega de Bocşa,

143

fieful lui Branisce, incit nu putea fi cedat lui. Acum se puse dînsul de către pădure.

Odată mă ameninţă cu tineretul, în frunte cu Goga. Apoi optă în faţa lui Maniu şi a mea aceeaşi ameninţare. Ne spuse că prea sîntem pretenţioşi. Sunt membri în conducerea partidului, care sunt oameni politici mai reali. Arătîndu-i că e greşit informat el ne-a comunicat că îl vizitase Goga şi în numele grupului tînăr a acceptat în principiu numărul mandatelor vechi. Am rămas consternaţi, dar i-am ripostat că lucrul e lipsit de seriozitate. Atitudinea arădenilor grupaţi în jurul “Tribunei” ca “tineri oţeliţi” sub conducerea lui Goga cit şi faptul că Goga nu se mai arăta printre noi, enunţînd atacuri demoralizatoare contra Comitetului partidului, m-a înduplecat să intervin contra lui Kristoffy. Mai întîi la Lueger. Nu puteam continua tratative pentru 15 mandate şi 500.000 coroane fond electoral, cu care jongla Kristoffy, crezînd că ne poate ispiti.

Aflasem prin Hod2a că spera să obţină două milioane de la firma Meinl. Nu ştia nici Hod2a că în ce consta afacerea, dar mă rugase să spun lui Funder din partea lui Kristoffy numai atîta că îl roagă “să nu uite de chestia Meinl. Despre o discuţie cu Kristoffy din 5 ianuarie 1909, mi-am notat: Hod2a a fost la Cari în zilele din urmă din decembrie, Karl spunea, că despre planul din iulie nu mai poate fi vorba. Kristoffy e impasibil la M. Sa iar H. nu voieşte să-şi jertfească pe amicul său.

Luni în 3/1, 1910, Hod2a din nou a fost la Karl ducîndu-i vorba lui Kristoffy că dacă H.nu se ţine de pact, Lukăcs va renunţa la mandatul lui de prim-ministru. în aceeaşi seară sosind la Viena, Lukăcs a fost la Karl. Karl, convins prin Hodfca, l-a liniştit şi marţi în 4/1, Lukăcs a primit însărcinarea de premier...

în 5/1 seara am fost cu Maniu, două ceasuri la Kristoffy. El a confirmat toate spusele lui Hod2a. Cum m-am mirat că stau în contra­zicere cu scrisoarea lui Karl prin care îmi promite că va stărui pentru realizarea “pactului din iunie”. Kristoffy spunea că Mihali i s-a anunţat la el, ca să-i intermedieze o întîlnire cu Lukăcs. Noi i-am dat să priceapă că Lukăcs trebuie să-l cheme pe Mihali. Fără pact nu am putea vota indemnitiul. Kristoffy pentru alegeri susţine că Lukăcs nu ne va asi­gura decît statu-quo-ul mandatelor. El nici cît Lukăcs nu ne-ar da. Şi după o discuţie de o oră rămîne intransigent, motivînd că de altcum dacă s-ar spori deputaţii nemaghiari s-ar imputa guvernului trădare. Creştinii-sociali iar alege în cercurile partidului poporal. Mandate mai multe de atît nu i se pot acorda, căci cercurile din ţinuturile nemaghiare sunt mai sigure pentru guvern. Şi la Viena s-ar supăra pe noi văzînd că

144

umblăm numai după mandate. Discuţia era aprinsă, noi i-am replicat că dacă am umbla după mandate am primi pactul pe baza statu-quo-ului etc. O să-i aprind focul la tălpi. Că îi aprinsesem fundului de armean- -gentry focul sub tălpi o dovedeşte scrisoarea lui Brosch din 20/2,1910:

Mult stimate,

Mulţumesc cordial pentru ultimele două scrisori ale dv.; găsesc că propunerile făcute de dv. grafului Khuen sînt cu adevărat moderate şi nu voi neglija să le sprijin pe lingă autoritatea hotărîtoare, precum şi pe lingă graful Khuen.

în ce priveşte îngrijorarea dv. că graful Kh/uen/ duce negocieri serioase cu oamenii lui Babcş, pot să vă asigur că nu e nicidecum cazul. Nici Kh/uen/şi cu atît mai puţin Lukăcs, care are totuşi influenţa decisi­vă, nu se gîndesc să sprijine un partid moderat al românilor; ca adesea, şi în această privinţă dv. vedeţi cam negru lucrurile, ceea ce de altfel găsesc foarte explicabil, ţinînd seamă de speranţele dumneavoastră atît de des înşelate.

Cu d-1 v.X. am discutat în ultimul timp amănunţit situaţia, în special problema naţionalităţilor şi am ajuns la convingerea că el nu se gîndeşte “să vă tragă pe sfoară”. Aş recomanda iarăşi mereu să-l întîmpi- naţi pe K. cu încredere corespunzătoare şi cu deplină sinceritate; el s-a plîns cu amărăciune aici că în mod direct nu i se spune nimic, iar în spatele lui se fac plîngeri la Weissk., dr.L., Gl. Bm. etc.

El asigură din contra că i s-a îngreuiat foarte mult situaţia pe lingă graful Kh/uen/, după ce a fost direct dezavuat.

în orice caz, d-1 v.K. este avocatul dv. cel mai fierbinte, rol pe care l-a jucat şi pe lingă d/uce/. în politică nu există niciodată numai o voinţă, trebuie să ajungi la înţelegeri, apoi însă trebuie să rămîi la ceea ce ai stabilit şi să nu te mulţumeşti azi cu pretenţii mai mici, pentru ca mîine să ridici altele mai mari şi apoi să te plîngi că ai fost iarăşi înşelat.

Aşadar, vă rog, păstraţi măsura, dar apoi nu cedaţi nimic din pretenţiile dv. bine chibzuite. M-aş teme în mod serios că K. şi graful Kh/uen/vor căpăta cu vremea îndoială în ce priveşte încrederea pe care o merită partidul dv.

Deocamdată totul merge bine şi pentru că graful Tisza să nu fie acela care în cele din urmă recoltează succesul, lăsaţi liniştit să poarte de grijă nu numai noi, ci şi Luk., K. şi Justh, care în orice caz este înfierbîntat de noi.

145

Asigurîndu-vă de deosebita mea stimă,semnez cu totul devotat,

Cari

Spre a caracteriza atmosfera acelei epoci dintre 1909 şi 1912, voi reproduce unele scrisori ale lui Brosch. Ele fac dovada că s-a încer­cat totul cu logică însă haosul provocat de cursele şi conflictele oligar­hiei magnaţilor s-a dovedit ca în timpul generaţiilor precedente ale Habsburgilor mai puternice ca logica şi omenia.

în 28 iunie, i-am scris lui Brosch, după ce în 27 fusesem cu Hod2a la dînsul. Situaţia era ameninţătoare ca să-şi ia coroana refugiul la Tisza. Contraargumentele noastre erau bagatelizate de Brosch.

La întrebarea mea dacă contele loan Zichy nu cumva e favori­zatul Arhiducelui pentru prezidenţia Consiliului de miniştri pe viitor, conversaţia cu Brosch s-a desfăşurat în felul următor:

Brosch: în privinţa predilecţiei ce o are H. pentru contele Zichy, lucrul se prezintă astfel că, H. îl agreează binişor, precum în genere iubeşte oamenii cari sunt dinastici şi gata să facă ceea ce li se cere. în acest sens are simpatii pentru Zichy, dar în rest lucrul e fără importanţă.

Eu: în fine, cei mai mulţi oameni, care între 18 şi 26 de ani au fost republicani sau socialişti devin, de obicei între 30-32 ani deja monarhişti convinşi. Omul se dedă să privească lucrurile cu ochi mai experţi.

Iată ca o pildă plină de avertismente soarta Franţei. Dacă fran­cezii, poporul cel mai dotat cu judecată politică şi nu sînt totuşi destul de copţi pentru republică nu e de mirare dacă la noi în ţară toate capetele trecute prin fermentare devin monarhice. îmi permit întrebarea: Dacă H. ar ajunge în situaţia să poată exersa o influenţă asupra guvernului coaliţionist, oare ar promova cauza noastră în privinţa sufragiului uni­versal? Nu a fost H. capacitat de maghiari?

Brosch: H. e neschimbat de părerea că în Ungaria trebuie intro­dus sufragiul universal nefalsificat, cum îl avem în Austria. Adevărat că în ceea ce priveşte problemele ungare e cu totul disperat. S-a exprimat faţă de mine că s-a săturat de 3 ani să-şi afirme părerea în chestiunile ungare la M/ajestatea/ S/a/ şi să nu fie niciodată considerată. Mi-a spus că în genere nu mai vrea să întrepună în vreo afacere ungară, pentru că totdeauna numai se blamează. Totuşi însă, cu siguranţă îşi va prezenta părerea în chestia legii electorale la M/ajestatea/ S/a/ şi va lua o atitudi­ne foarte energică contra proiectului lui Andrăssy. Mai mult nu poate face. Dacă va fi ascultat ori nu, nu poate şti. De la M/ajestatea/ S/a/

146

a primit direct poruncă să primească pe contele Andrăssy şi pe alţi miniştri din guvernul coaliţionist, cu ocazia cînd va veni la Budapesta pentru vizita regelui Spaniei. Verosimil are să o facă. (Le-a tras chiulul.) La ocazia aceasta îşi va spune fără înconjur părerea contelui Andrăssy ca, la timpul său, în chestia garanţiilor constituţionale, adecă va pretinde o lege electorală cu sufragiu universal egal şi secret.

Eu: D-le maior, permiteţi-mi să vă exprim cu totul liber părerea mea şi să vă descriu stările faptice. Toate arguităţile juridice de care s-a folosit Andrăssy cu ocazia răspunsului ce l-a dat la interpelarea lui Vlad şi pe cari întreaga presă pauşelată coaliţionistă i-o serveşte opiniei publice nu izbutesc să convingă lumea că M/ajestatea/ S/a/ nu şi-ar fi angajat cuvîntul pentru introducerea sufragiului universal, secret, nefalsificat prin mesajul la tron şi prin pactul încheiat cu guvernul coaliţionist.

Popoarele nemaghiare şi cel maghiar, precum şi toată străină­tatea sînt de convingerea că M/ajestatea/ S/a/ a promis introducerea dreptului electoral în Ungaria, pe aceeaşi bază ca şi în Austria. Acum, vă rog să vă imaginaţi ce enorm s-ar întări ideea dinastică în Ungaria dacă M/ajestatea/ S/a/ ar satisface aşteptările poporului. De altă parte, vă rog să cîntăriţi ce dezamăgire s-ar provoca prin acordarea sancţiunei prealabile pentru proiectul lui Andrăssy. Adevărat că neokossuthismul lui Francisc Kossuth e cu totul compromis, însă vechea idee kossuthistă mai este şi astăzi puternică tot ca mai înainte.

Dacă straturi largi ale poporului ar fi excluse de la dreptul electo­ral prin votul plural şi prin sistemul monstruos al alegătorilor de drept străbun (Urwochler-system) ar profita tîrziu kossuthismul şi socialis­mul la maghiari. Nemaghiarii ar ajunge să stea şi mai rău decît astăzi. De 60 de ani susţinem bazele aşa-numitei politice tradiţionale dinastice. Cu toate decepţiile nu ne-am lăsat abătuţi de pe aceste baze. Acuma veni promisiunea M/ajestăţii/ Sale că, dînsul, în fine, ne va face şi nouă drep­tate prin introducerea sufragiului universal. Am păşit în faţa poporului nostru şi în decursul ultimilor 3 ani ne-am lăudat că politica noastră, cu toate afirmările contrare din partea maghiară, şi-a găsit deplina confir­mare, după ce, împăratul, ca odinioară străbunii săi, va răsplăti credinţa şi lealitatea românilor şi slovacilor. Dacă însă însuşi împăratul ne-ar face de minciună în faţa maselor noastre şi ar încuviinţa folosirea dreptului electoral universal secret, politica noastră dinastică ar fi, prin însuşi împăratul compromisă pentru totdeauna. Cum aş mai putea eu şi colegii mei cuteza să păşim în faţa ţăranilor noştri şi să pledăm pentru politica tradiţională dinastică? Am fi siliţi să ne dăm de o parte, poporul

147

nostru ar asculta de alţi conducători, socialişti, kossuthişti căci guvernul lucrează sistematic în direcţia aceasta.

Foi slovăceşti şi româneşti sunt subvenţionate, spre a propaga cultul lui Kossuth şi ideea antidinastică în popor.

Astăzi nu prind însă aceste idei. Ce se va întîmpla însă cînd nimenea dintre noi va cuteza să le combată şi să pledeze pentru dinastie? Şi ideile sînt contagioase ca epidemiile. Dacă încep să se împrăştie e greu ori cu neputinţă să opreşti hypertrofierea lor. (Brosch zîmbeşte ironic, pe cînd eu vorbeam din ce în ce cu vocea mai ridicată şi tot mai cu foc. Observînd zîmbetul lui, deodată mi-am întrerupt expunerea.) Scuzaţi, d-le maior, dar dacă vă plictisesc?...

Brosch: Dar deloc, d-le dr. Nu ştiu însă că, pentru ce mi le spui toate acestea, după ce ştii că sunt cu totul de aceeaşi părere de d-ta? Pe mine nu trebuie doară să mă convingi. Dacă însă îţi provoacă o uşurare, te rog să continui. Ştii, d-ta şi cu mine şi ca alţii, care văd clar, noi suntem idealişti. Omul trebuie să fie idealist, ca să nu despereze şi să nu piardă speranţa cu totul. Să mă crezi, mie nu-mi rămîne decît alternativa ori să rămîn idealist, ori să mă spînzur de cel dintîi arbore. Şi, într-adevăr, m-aş fi spînzurat demult dacă nu aş spera totuşi într-o schimbare spre bine. Te rog însă să continui.

Eu: Voi continua, pentru că nu am pe nimeni cui să-i pot spune tot ce mă apasă pe inimă, fără nici o reservă, care să aibă adevărată pricepere pentru îngrijorările mele. D-le maior, sînt un om sănătos. Chiar şi pe timpul “afacerii Vaida” (cînd am fost aruncat afară din Cameră) am dormit bine. De cînd însă se discută proiectul Andrăssy nu mai pot dormi şi mă chinuiesc noaptea întreagă cu griji. Tot ca şi mine vor fi păţind şi colegi de ai mei.

Grija că am putea fi maghiarizaţi nu mă paşte. Prea cunosc re­laţiile exact decît să nu-mi dau limpede seama că, noi românii, cu toate piedicile şi persecutările, nu mai putem fi opriţi în desvoltarea noastră. In timp de 20-30 de ani, vom fi destul de tari ca, dacă nu se poate altcum să-i înlăturăm pe maghiari din Transilvania, cu forţa.

Camera şi o lege electorală, pe departe nu e în stare să determine evoluţia istorică a unui popor. Ceea ce mă îngrijorează este însă întreba­rea că, în ce direcţie se va dezvolta naţiunea mea în privinţa aspiraţiilor ei politice. Pînă acum, nici un om politic serios la noi, ori în România, nu s-a gîndit la o politică iredentistă. Ne dăm seamă de imposibilitatea creării şi susţinerii, din punct de vedere strategic, a unui imperiu (Reich) cu o frontieră atît de vastă şi de expusă. Sîntem convinşi că interesul românismului este să se apropie de apus, nu să tindă spre Balcani. Am

148

putea fi un factor determinant în monarhie şi să ne reedităm nu numai cultural şi economic ci şi politiceşte. Şi românii din Regat ar avea, desi­gur, un interes îndată ce soartea noastră s-ar fi schimbat spre bine, să intre într-o relaţie (de drept public) cu monarhia noastră ca, bunăoară, Bavaria faţă de Prusia, respectiv faţă de Reichul german.

Prin mulţumirea slovacilor din Ungaria s-ar simţi atraşi slavii balcanici spre Monarhie şi, prin noi, ar deveni macedoromânii un pion de încredere al imperiului în Balcani. Ce perspectivă mare s-ar deschide pentru politica viitoare a dinastiei de Habsburg. Şi, zău, o dinastie are mii de mijloace şi căi pentru a-şi dobîndi şi asigura fidelitatea şi ataşa­mentul popoarelor. Pe noi românii ne are de mult de partea sa dinastia. Pe noi nu trebuie să ne cîştige. Dacă însă primim întruna numai lovituri cu piciorul nu e cu putinţă să se împiedece răcirea sentimentelor cultiva­te din bătrîni. Dar nu din punct de vedere sentimental ci chiar din punct de vedere al politicei reale este indicat să nu fie vătămate cele mai sfinte sentimente ale unui popor de trei milioane şi făcută de minciună credin­ţa lui în dinastie. Cum voi putea însă cuteza, dacă proiectul lui Andrăssy va primi sancţiunea prealabilă, să mă prezint de e/xemplu/ în Sălişte în faţa celor 5-6000 de ţărani şi să le spun: ţineţi cu tărie de credinţa voastră în împăratul, el va deveni un Iosif al II-lea şi va face mai mult pentru noi decît străbuna sa Maria Terezia? Oamenii m-ar întrerupe şi după cîţiva ani...

Brosch: Te-ar numi trădător de neam, nu e aşa?Eu: Nu, ci m-ar alunga cu îmblăcii ca pe un agent plătit al Vienei.

Căci nici un om cu gîndire normală nu ar putea să creadă că un om dezinteresat ar putea fi condus de sentimente atît de slugarnice să ceară fidelitate pentru un împărat care s-a lăsat înduplecat să nu-şi ţină promi­siunea dată poporului.

Un socialist, un kossuthist ori un demagog care va predica prin fraze acoperite iredentism, va găsi desigur urechi mai dispuse de a-i da crezare. Deja astăzi am ajuns acolo, încît elementele conducătoare din provincie, preoţi, învăţători, proprietari în camera caritatis, după termi­narea adunărilor poporale ne spun nouă deputaţilor: “Că puneţi la cale să se trimită telegrame omagiale împăratului, înţelegem. E o tactică. Dar ce rost au aceste exagerate asigurări de devotament? A lăsat chiar destul să fim insultaţi, timp de 60 de ani”.

Doamne, unde vom ajunge, dacă se va continua în direcţia aceasta, în loc să ni se măsoare şi nouă cu aceeaşi măsură.

Brosch: Da, d-le dr., eu recunosc tot ce îmi expui d-ta. Precum ţi-am mai spus, concepţia mea e cu totul aceeaşi cu a d-tale. D-tale însă

149

îţi esle mai uşor, căci d-ta priveşti lucrurile din punct de vedere curat politic. Dar eu trebuie să mă ocup şi cu afacerile militare. Nu de mult am fost şi eu la manevre în Germania. Ei, dacă le vede omul toate acelea ca om de specialitate... Ce nu ar trebui reformat la noi şi cite nu ar trebui introduse! Eu trebuie să mă ocup cu chestiile personale, cu reformele tactice şi cu o mie de alte lucruri. Şi văd ce şi cite toate ar trebui făcute şi că nu se pot face... Da, crede-mă, dacă stă omul pe gînduri şi nu şi ar putea păstra idealismul, atunci intr-adevăr, de fapt, nu i-ar rămînea altceva decît să se spînzure de primul arbore.

Eu: Am avut intenţia să intervin pentru o audienţă la H. Cred însă că, între aceste împrejurări, mai bine să renunţ, după ce sancţiunea prealabilă ori îi este deja aprobată lui Andrăssy, pînă ar fi să primesc audienţa, ori, dacă nu, după informaţiile ce ai binevoit să mi le dai d-le maior, ar rămînea fără rezultat.

Brosch: Sunt de altă părere. Trebuie să ceri audienţă. Eu te rog să o ceri. Căci, nu-i aşa, e necesar ca H. să audă adevărul? Dacă îi spun eu tot ceea ce mi-ai dezvoltat, voi primi pur şi simplu un picior şi-mi pierd postul şi cariera. în formă deghizată, în aluzii, am făcut-o doar destul de adesea. Ori, d-ta însă, d-le doctor, eşti un om liber, indepen­dent. D-tale nu mult îţi poate păsa şi dacă ai cădea în dizgraţie, pentru că-i faci un serviciu cauzei bune, lămurindu-1 pe H., conform adevărului, asupra situaţiei politice.

Eu: Nu ştiu, dacă pot cuteza să vorbesc cu H. atît de liber, precum am făcut-o cu dta, d-le maior.

Brosch: Desigur că o poţi. Fireşte în limitele consideraţiei şi bunei cuviinţe obligatorii, în ceea ce priveşte forma.

Eu: Se înţelege de la sine.Brosch: Şi o să faci. îmi scrii o scrisoare aşa şi aşa etc.Eu: Am să o fac. Şi cam pe cînd aş primi audienţa?Brosch: Că vei primi-o e cert. însă cînd? Aceasta nu o pot şti. La

tot cazul, nu curînd.Eu: Atunci o să vă trimit scrisoarea fără amînare. Permiteţi-mi

încă cîteva întrebări. Opinia publică e împărţită cu privire la capacitatea politică a M/ajestăţii/ Sale. Eu cred ca mulţi alţii că M/ajestatea/ Sa e primul cap politic în monarhie. De e/xemplu/cînd a fost numit guvernul coaliţiei, am crezut cu toţii că aceasta ar fi fost o mare greşeală politică. Toată lumea înjura şi, astăzi, trebuie să recunoaştem că aceasta a fost cea mai cuminte trăsătură politică de şah.

Brosch: Da, aceasta i-a fost inspirată împăratului de Kristoffy. D-ta ai avea dreptate, dacă, după aceea ar fi fost trase şi consecinţele.

150

Dar, precum vezi, de cînd cu numirea coaliţiei nu se mai cutează nimic ce ar servi scopul (wird nichts zillbewusste, wehr gewacht). La tot pasul se şovăieşte şi se comit o mulţime de greşeli, cari fac ca opinia dumitale să apară neîntemeiată. în chestia reformei electorale, astăzi încă nime­nea nu poate şti cum va fi ultima hotărîre a împăratului.

Eu: Şi nu ar fi cu putinţă de a-1 îndupleca pe H., la o păşire hotărî tă?

Brosch: Ei, de ai şti, die dr., ce m-am chinuit...doar săvîrşesc în­tocmai o muncă de Sisyphus. îl imping pe H. cu trudă, în sus, însă, tot mereu, din nou, lunecă iarăşi îndărăt...

I-am spus apoi că voiesc să vorbesc cu Gessman, Lueger şi alţii, ceea ce el a aprobat, comunicîndu-mi că şi Gessman îşi dă silinţa să-l înduplece pe H. la o păşire mai hotărîtă şi că îi expune lui (lui Brosch) planuri de acţiune.

L-am făcut atent asupra pericolului că, azi, mîine, se poate întîm- pla ca să iasă în public relaţia noastră cu H. Guvernul unguresc pare a şti că, deşi nu nouă, dar poate lui Kristoffy îi va fi dat de urmă, prin detectivi. Simptome sînt în presa maghiară, de e/xemplu/ în “A N6p”. Ce să facem dacă, deodată, s-ar denunţa lucrul în vreo foaie?

Brosch: De la sine se înţelege că vom nega cu toţii şi vom dezminţi, începînd cu H., noi cu toţii.

Eu : Va să zică şi H.?Brosch: Da, desigur, faţă de toţi, cu excepţia împăratului. Mi-a

comunicat deja că, în cazul nostru va lăsa să se dezmintă, însă că, în acelaşi timp, se va prezenta la M/ajestatea/ Sa şi îi va recunoaşte deschis. O să-i spună: “Da, am primit pe reprezentanţii naţionalităţilor, pentru că mi-am ţinut de datorie să faci totul ce îmi permiteau puterile, pentru ca să nu le mai piardă dinastia şi popoarele acestea. Am încercat să salvez ceea ce mai putea fi salvat”...

Era pe timpul cînd legea electorală cu vot plural, prin care intenţiona să şantajeze contele 1. Andrâssy, ameninţa să primească “sancţiunea prealabilă” din partea lui Francisc Iosif. Am alergat la

151

Viena, la baronul M. VI. Beck. Deşi de cînd devenise prim-ministru era de la 8 h dimineaţa, pînă după 12 h noaptea ocupat, totuşi, de cite ori îi telefonam, îşi rupea mereu spre a mă primi cu aceeaşi amabilitate ca pe timpul cînd încă fusese prezidentul consiliului. Nici cea mai mică schim­bare de atitudine ori a tonului familiar nu se ivise. Nimic nu îndreptăţea de a putea descoperi, ca la atîţi parveniţi, lipsiţi de merite şi de adevărată cultură, urme de “honores mutant mores De obicei mă primea la prezi­denţia consiliului de miniştri, în Herrengasse, cîteodată la 12 şi 1/2 noaptea. De altă dată, tot acolo, în decursul zilei, ori în locuinţa sa particulară pe Minoritenplatz. S-a întîmplat că m-a invitat, pe la ora 7 şi 1/2 dimineaţa, la vila lui din Hitzing şi scuzîndu-se m-a primit în halat. (Pe cînd sunam la poartă, se oprise tramvaiul, vis-â-vis. Doamna M. Dr.A. Popa din Speising mă văzu. Soţul ei, amicul meu dr. Alex. Popa aflînd, mi-a comunicat cum, prin acea întîmplare, a descoperit cine e “die Wahre Perle” despre care Dr. Beck îi vorbise amicului său - clientul lui Popa - f/ostul/ provincial al Ord. Jesuiţilor).

Cu ocazia îngrijorării mele din cauza legei ce o pregătea Andrăssy m-a primit în casă. Abia fusesem introdus la 4 1/2, cînd intră dr. Beck. “Liber Freund”, zice, “trebuie să mă scuzi cinci minute. La ora 5 am audienţă la M/ajestatea/ S/a/. Trebuie să schimb toaleta. Peste cîteva minute intră, în frac, şi îşi aranjează lănţugul, punînd ceasul de buzunar pe masă. ”Am 25 de minute la dispoziţia d-tale; dacă nu terminăm, vom continua căci trebuie să contez de aici pînă la SchOnbrun 30-35 minute. (Nu erau încă automobile.)

Eu: Exc. V/oastră/ sunteţi în curent, Andrăssy stăruieşte să pri­mească autorizarea M/ajestăţii/ Sale pentru pregătirea legii electorale bazate pe dreptul de vot plural.

Beck: Am cetit raportul dumitale. Sunt în clar cu toate perfidiile intenţionate. Ce e de făcut?

Eu: D e aceea, m-am grăbit să vă cer intervenţia pe lingă M/ajestatea/ S/a/ca să nu admită acest şantaj care asigură un nou privile­giu oligarhiei maghiare dar, lovind în noi, în nemaghiari simultan ar face şi mai insuportabilă dependenţa coroanei faţă de Ungaria...

Beck: îmi dau perfect seama de toate consecinţele, însă mă gă­sesc în imposibilitatea de a putea împiedice prin intervenţia pe lingă M/ajestatea S/a/ aprobarea prealabilă. Lumea nu-şi dă seama de situaţia unui prim-ministru austriac. Cînd e ceva important, cer audienţă M/ajestăţii/ Sale în scris şi se primeşte răspunsul tot în scris. în audienţă trebuie să mă ţin strict de obiectul pentru care am cerut să fiu primit. Numai dacă M/ajestatea/ S/a/ îmi adresează întrebări, referitoare la alte

152

chestii, pot să-mi permit să mă abat de la temă. Aşa cere protocolul. în ceea ce priveşte însă chestii care ating Ungaria, îţi dai d-ta seama, M/ajestatea/ S/a/nu admite amestecul primului său ministru austriac. Aşa ceva este apriori exclus.

Eu: O situaţie paradoxă şi absurdă...Beck: De acord, dar nu e de schimbat.Eu: Dar, Excelenţă, s-ar putea ca membrii dinastiei să atragă

atenţiunea M/ajestăţii/ S/ale/ asupra lentei demoralizări, care, mai curînd sau mai tîrziu , devine tot mai periculoasă prin “Monarchiemudigkeit”-uI, care cuprinde toate popoarele şi toate clasele sociale...

Beck: Dinastia? Membrii dinastiei? Ce e aceea “dinastie”?Eu: Arhiducii, rudele apropiate ale împăratului...Beck: Care arhiduce ar cuteza să îşi permită critică ori observări

faţă de M/ajestatea? S/a/? Dinastie? Aşa o noţiune de drept nu există. Cel puţin eu nu am cunoştinţă despre existenţa ei. M/ajestatea/ S/a/, e “Dinastia”. Altă dinastie? Iluzii. Voi căuta pe altă cale să găsesc mijloa­ce, spre a-i crea obstacole lui Andrăssy. Vorbeşte d-ta şi cu Lueger". (Am înţeles: trebuie rezistenţă din partea Camerei şi a “delegaţilor” pe care Beck să şi-o aranjeze intuind tactica guvernelor ungureşti. Intre dr. Beck şi dr. Ferdinand relaţia veche se stricase, ceea ce numai în urmă am aflat, de la dr. Brosch. Fireşte că am mobilizat apoi pe Lueger, pe Brosch şi pe alţii.)

mPe timpul “delegaţiilor” întrunite la Viena (1908), îmi spuse dr.

Beck: “închipuieşte-ţi acest coleg şiret Weckerle.Jn mijlocul unei con­versaţii oficiale, întrerupîndu-mă în mijlocul propoziţiei, m-a întrebat, voind să mă blufeze “îl cunoaşteţi pe deputatul Vaida”? M-am uitat la el şi i-am răspuns liniştit: Vaida? E oare un avocat din Gratz? “Nu”, continuă Weckerle “ci pe deputatul din camera maghiară”... “De unde să-l cunosc, cînd nici chiar pe deputaţii din Reichsrat nu-i cunosc, pe cei mai mulţi”. Crezuse vulpoiul şiret că mă va prinde".

153

într-un rînd îmi fixase pe ora 11 a.m. audienţe, la preşedinţia din Herrengasse. Sosind cu 5 minute mai curînd, în etajul I, servitorul mă introduse într-o cameră din stingă. După vreo 10 minute veni şi, con- ducîndu-mă printr-un culoar, mă introduse, deschizînd o uşă de tapet în biroul primului ministru. Dr. Beck, venind să mă întîmpine, zise: “închipuieşte-ţi, Weckerle venise pe neaşteptate pe la 10 1/2. M-am temut să nu vă întîlniţi chiar pe treptele principale. De aceea am dispus să fii introdus în acea odaie şi l-am ţinut cu vorba pînă ce servitorul mi-a anunţat că eşti la adăpost”.

■I« ■ II

în urma scrisorii primite de la Hodia joi dimineaţa (15/4,1909) telefonic şi telegrafic i-am chemat la Cluj pe Mihali şi pe Maniu. La Hotel “New-York” ne-am sfătuit. Mihali deprimat, ca şi mine, Maniu de părere: la proximele alegeri vom avea contracandidaţi kossuthişti, respectiv guvernamentali. Puţini vor ajunge în parlament dintre noi. Dacă însă nu va fi ales decît unul, acesta trebuie să ducă lupte. Kossuthiştii opoziţionali şi de ar face cauză comună cu noi, ne-ar trage pe sfoară cînd ar învinge să ajungă la guvern. Putem merge deci cu kossuthiştii guvernamentali căci profităm de libertatea organizării şi a altor acţiuni. Să plec fără amînare la Viena spre a încerca o influenţă în favorul nostru la H. şi să caut a ajunge la Aerenthal spre a-i expune situaţia noastră şi punctul nostru de vedere.

La amiazi în 16/1V am plecat. Seara l-am aşteptat în zadar la Caf6 Jăgerhorn pe Hodia.Nu-mi primise telegrama. Sîmbătă dimineaţa l-am întîlnit chiar cînd plecam din locuinţa lui. Era grozav de deprimat,

154

neurastenic grav. Am plecat cu trenul de 9,20 spre Viena (12/IV). Pe drum mi-a spus că, după ce Carol îi comunicase că H. i-a scris unchiului său scrisoarea prin care renunţa la sufragiul universal pentru Ungaria şi că H. e hotărît să primească şefi ai coaliţiei, ieşind la stradă era să ameţească incit a trebuit pe stradă să se rdzime de părete. El şi Kristoffy au expediat momentan cite un expozeu prin Cari lui H. Sosind la Viena el a tras la hotel" Sudbahn", eu la pension “Aurora”.

Dr.Funder era absent la riviera dalmatină. Ministrul dr. Weisskirchener de asemenea şi dr. Gessmann. Şeful secţiei Riedl se afla la Bucureşti spre a iscăli tratatul comercial. Cari era absent. Dr. Lueger pe Semmering. Chiar şi Steinacker era dus în Ungaria. Baronul Beck plecase de asemenea din Viena. I-am telefonat şi lui dr. Friedjung. Găsindu-1 acasă, mi-a dat întîlnire pe altă zi. Dumineca, 18/1V, la 11 ore a.m. la el acasă, Harmoniegasse... Restul după amiezii l-am petrecut la “Arcaden” cu băieţii, Eftimiu, Boilă, Bascow, Brauer etc. Cu Brauer am discutat chestia angajării unui serviciu sistem atic de ştiri prin “Sudslawische Korespondenz” al ziaristului Otto,care să aibă în Budapesta şi Bucureşti reprezentanţi. (Întîlnindu-mă marţi cu Otto, am stabilit detaliile; el cere între altele să-i abonăm un exemplar a 1200 coroane, de asemenea al doilea, cînd pe răspunderea lui va apărea şi la Berlin. în schimb eu aduc toate ştirile ce i le vom lifera noi.)

Seara am mers cu Hod2a la Apollo Theather. Cu încetul începu a se recreia sufleteşte bietul băiat.

Dumineca, 18/1V, am mers la Friedjung. Am stat pînă la 1 1/2. Pe la 111/2 deja veni un şef de birou ori de secţie în Ministerul de Agricultură, amic al d-rului Friedjung. După ce acesta mă provoacă să vorbesc fără jenă am continuat. Friedjung credea că kossuthismul şi-a trăit traiul în Ungaria şi că nu va mai cîştiga putere spre a fi periculos.

Crede că se va dezlega criza cu orice preţ spre a cîştiga în schimb necesităţile de stat, contingentul de recruţi ridicat, milioanele spessate prin pregătirile războiului contra Serbiei, cit şi cele necesare în viitor pentru modernizarea armatei şi flotei.

Eu i-am spus că kossuthismul nu are să dispară. Şefii coaliţiei voiesc să asigure posibilitatea unei economii de schimb politice. Partidul kossuthist devenit guvernamental să poată demisiona pe o temă populară, întărindu-şi reputaţia şi făcînd urmaşului său guvernul Zychist, probabil prin opoziţie, să stoarcă de la coroană tot mai mult. Pîndind momentele de conflicte externe în 10-20 ani desigur vor putea oligarhii maghiari să-şi realizeze postulatele - uniunea personală. Ideile lui Mocsonyi par a se realiza, respectiv a să împlini profeţia lui.

155

Perspectiva unei confederaţii balcanice, de altă parte, sub conducerea habsburgică, uniune vamală, apoi relaţia de Statenbund între România şi Austro-Ungaria. De ce dinastia să nu lovească două muşte cu o lovitu­ră: asigurarea tuturor urgentelor necesităţi de stal, posibilitatea evitării conflictelor cu parlamentul ungar în viitor? Ce simplu şi uşor se poate ajunge acest scop. Kossuthiştii fac orice spre a menţine puterea. Vor face şi o lege electorală ca cea din Austria.

într-un parlament unde noi vom fi 100-150 inşi nemaghiari - chestiile de drept public nu o să mai poată fi obiect de ceartă între kossuthişti şi coroană, căci noi vom paraliza - dîndu-le ungurilor destul de lucru - astfel de veleităţi. Acelaşi lucru va urma referitor la armată în care susţinerea statu-quo - ului va fi un interes vital pentru noi. “Trăsătura caracteristică a unui astfel de parlament va fi o luare la între­cere în sus între maghiari şi noi pentru cîştigarea favorurilor coroanei.

Numai atunci vor putea avea timpuri liniştite între coroană şi parlamentul ungar cînd partidele maghiare vor avea un contrapond în noi, care avem conflict real cu ei, iar nu numai conflicte fictive ca şi ei între ei.

Clericalismul - dr. Friedjung spunea că pe baza sufragiului universal ca în Austria ar ajunge la majoritate parlamentară Partidul Popular - nu va avea majoritate, nici socialiştii nu vor avea mai mult de 20-25 mandate.

Pericolul legii lui Andrăssy care chiar pe ţărani, elementul mai dinasticşi mai conservativ vrea să-l excludă de la viaţa parlamentară prin examenul de scris şi citit, l-am expus de asemenea detailat. Friedjung a declarat că nicicînd nu a priceput chestia ungară plnă acuma, dar prin explicările mele el vede clar. Friedjung a zis: - “Da, domnul dr. Vaida m-a convins şi pe mine în întregime de justeţea punctului său de vedere. Nemaghiarii n-ar putea găsi nici un reprezentant mai tolerant şi mai strălucit al intereselor lor. A fost intr-adevăr o expunere excelentă.”

Eu atunci: Mă simt foarte onorat, domnule doctor, că mă lăudaţi în acest fel. Permiteţi-mi însă acuma ca, pe baza simpatiei pe care mi-o purtaţi şi care mă flatează, să vă adresez o rugăminte ?

El: Ei bine ascult.Eu: Dumneavoastră, ca istoric care serviţi cu atît de mult profe­

sionalism şi obiectivitate trecutul monarhiei, aveţi după părerea mea şi faţă de prezent şi viitor obligaţii. Vă rog să puneţi influenţa dum­neavoastră în sprijinul cauzei noastre ale cărei interese sînt pe deplin congruente cu interesele monarhiei, ale dinastiei şi chiar ale poporului maghiar. Şi în al doilea rîndr vă rog să aveţi bunăvoinţa de a-mi înlesni

156

o audienţă la domnul Aehrenthal.Omul meu a rămas surprins. Mi-a spus apoi că, întruclt are dînsul

influenţă, desigur va pleda pentru rezolvarea crizei în înţelesul inte­reselor noastre. La Aehrenthal va încerca să-mi esopereze audienţă printr-un cunoscut. Crede că va reuşi. (De ce să nu vă primească el, ministrul comun, dacă bărbaţi politici austrieci riscă să întreţină relaţii cu mine, am întrebat eu.)

Aehrenthal de frica coaliţiei nu ştie, căci el nu s-a temut de întrea­ga Europă. E un bărbat de extraordinar curaj. Dacă m-ar primi, mă face atent, ca să nu fiu neplăcut surprins, că ministrul de externe are alură foarte domnească, e rece, rigid, aproape respingător. La început deci să nu fiu deprimat, căci poate mai tîrziu, în decursul conversaţiei se va mai încălzi. El nu minte nicicînd, caracter drept. Nu te numeşte trezindu-ţi iluzii deşarte. '

I-am spus despre memorandul ce, provocat prin Riedl, l-am dictat la maşină pentru Aehrenthal. El m-a asigurat că şi Riedl i-ar fi comunicat acest lucru.

Pe altă zi, luni 19/IV, la 12 ore m-a poftit din nou la sine. Am stat pînă la 2. Am vorbit despre procesul din Agram. El admitea că nu e permis să fie persecutat un popor întreg. In contra lui Andrâssy şi celorlalţi oameni politici ai coaliţiei, care au fost provocatorii mişcării pansîrbe nu începe acţiune, pentru că nu ar putea dovedi cu acte şi documente vina lor. Era de altcum rău în strîmtoare dumnealui, cînd eu stăruiam că oamenii politici maghiari sunt mai vinovaţi decît oamenii lui Paşici.

Mi-a spus că cu Aehrenthal nu are relaţii intime, ci numai discu­ţii, mai mult ştiinţifice, sunt cauza pentru care convin (Cum în mine eram destul de naiv a crede că materialul în contra sîrbilor Friedjung îl are chiar de la Aehrenthal, dînsul se vede că a simţit că eu cred, ceea ce de altcum eu voiam să simtă.) Mi-a spus să-i telefonez zilnic între 4-6 pînă ce îmi va putea comunica ceva pozitiv în chestia audienţei mele la Aehrenthal.

Marţi, 27 aprilie - după ce pînă atunci zilnic îmi spunea că nu are încă răspuns, m-a poftit “auf einen Plansch” la sine, pe 8 ore seara. Mi-a spus: Am fost în persoană la Aehrenthal. Mi-a spus că o să te primească la Budapesta cînd vor fi delegaţiile - cu cea mai mare plăcere, căci e şi dorinţa lui să primească pe orice delegat. Acum, şi în Viena, nu ar fi bine să te primească. Nu pentru că îi e teamă de coaliţie, căci frică nu cunoaş­te, ci pentru că s-ar putea - dacă ar afla maghiarii să ia criza un mers nefavorabil.

157

Apoi am povestit despre saşi. El nu aproba politica lor. îl cu­noaşte pe G. Neugeboren care în vara trecută l-a vizitat şi pe el spre a-1 informa. îi laudă inteligenţa. Eu am expus cauzele de ce saşii e greu să facă altă politică. I-am luat în apărare condamnînd însă multilatera­litatea lor care în loc să admită o grupă naţionalistă, prin care ar putea trezi şi organiza germanismul din Ungaria, stăruieşte pe lingă conti­nuarea solidarităţii guvernamentale.

Luni, 19/IV, la ora 4 m-am întîlnit cu Schreiber de la “Deutsche Volksblatt”. Nu ştia nimic interesant. Cei doi articoli de fond îi ţinea gazeta spre publicare. Dar “Schwerbund der ungarischer Krise” a apărut în nr. din 20/IV. “Ein Historischer Moment” mai tîrziu. (Şi dr. Funder publica pe rînd articolele trimise de mine, iar în parte preluase ideile.)

La 5 h. am fost la Cari. Mi-a spus că se va retrage la toamnă, învins, la regiment. L-am găsit grozav de slăbit, desperat, neurastenic. Mi s-a plîns că H. nu mai dă nimic pe el. Sub influenţa magnaţilor, în zori vînează, a devenit contrarul sufragiului universal pentru Ungaria. A scris scrisoarea faimoasă, în butul sfaturilor lui Carol. Va primi corifei coaliţionişti - poate, poate nu. Cînd a plecat de la Konopist era hotărît să nu-i primească. De atunci eventual iar se va fi hotărît altcum. Aşa a fost şi cu chestia războiului. Ziua în care s-ar fi putut şi ar fi trebuit a trecut, căci H. a şovăit. Diplomaţia strică totul. Să încerce să ajungă la Aehrenthal, pe care şi el, Cari, îl ţine de un om foarte cinstit, care nu minte.

Influenţa lui H. este desigur mare. El, Cari, însă şi-a atras mînia lui Aehrenthal. Din Saint-Moritz i-a scris H. o scrisoare, în care îi porun­cea să meargă la Aehrenthal să-i spună cutare lucru. Cari a executat porunca în termeni civilizaţi, evitînd grosolăniile ce le scria H. Cînd apoi Aehrenthal s-a plîns lui H. acesta a pus vina pe Cari, l-a certat, încît el a trebuit să scoată scrisoarea lui H. şi să-i spună că a fost mult mai calm de cum ar fi trebuit să fie dacă ar fi ascultat strict de porunca lui H.

H. are obiceiul că îl pune pe Cari să le spună oamenilor în numele lui lucruri neplăcute. Dacă duc la scop e bine, dacă nu, atunci se scuză înaintea oamenilor cu aceea că Cari îşi arogă o rolă fără autorizare. Cari devine urgisit, pe cînd H. joacă pe omul cel bun şi corect. Aşa a ajuns să fie urît de tot anturajul împăratului, de Bolfrass, contele Beck, de baro­nul Beck, de Aehrenthal etc. etc. Chiar şi principesei Hohenberg îi este un spin în ochi de cînd cu războiul. Atunci anume şi-a permis a-i spune verde că putea să-şi vadă de copii şi bucătărie şi să lase politica în pace. Nu chiar cu aceste cuvinte, dar drastic destul, acest înţeles au avut cuvin-

158

tele lui. H. însă e fericit că soţia lui prin rugăciuni a reuşit să delăture războiul.

Eu am dat expresie mirării mele, căci opinia publică chiar pe H. îl ţinea de şeful partidei de război. Cari mi-a răspuns:

Şi cu chestii mari, ca şi cea a războiului H. e chiar aşa ca şi cu chestii politice şi cu relaţia lui faţă de oameni. Eu îl iubesc şi bucuros mi-aş jertfi viaţa pentru dînsul şi pentru ideea pe care dînsul o întru­pează. Insă nu poate fi pe lume om mai necruţător, mai şovăitor şi schimbăcios decît H. Iar ce priveşte curajul Iui H. dînsul e - ca să nu zic altă vorbă - omul cel mai timid ce se poate. Pe mine m-a făcut de nenu­mărate ori de minciună pentru că i-a lipsit curajul, în chestii chiar baga­tele de a rămîne consecvent. în fine de ce să susţin eu interesul lui dacă lui nu-i place un om cinstit ci lichelele. Eu nu pot zice la toate “da”, ci* cutez să-i spun sincer părerea şi să-i fac critică. Răsplata îmi este duşmă­nia unei lumi întregi şi de un timp încoace lipsa de încredere a lui H. Pe toamnă plec la regiment unde voi fi om liber nu slugă călcată în picioare."

Cînd am plecat îmi venea să plîng, căci un om mai de inimă şi de caracter decît Cari, care pe lîngă o temeinică cunoştinţă a relaţiilor politice să fie cu trup şi suflet dinastic şi “Grossoesterreicher” în sensul ideilor lui Aurel C. Popovici nu există astăzi în Austria.

Am luat o birjă şi am plecat de-a dreptul la primărie. Kanzelai director Maier, care de pe o zi pe alta pare a mă evita, s-a lăsat înduplecat prin stăruinţele mele şi m-a condus îndată la dr. Lueger. Bătrînul m-a primit jovial şi drăguţ ca totdeauna. I-am spus că H. va primi oameni politici de ai coaliţiei maghiare şi că este pericolul iminent, ca să-şi fi schimbat vederile relativ la sufragiul universal în Ungaria. Dr. Lueger a fost foarte surprins şi vădit deprimat. Totuşi mi-a răspuns că nu crede să fie cu putinţă. L-am asigurat că informaţiile mele sunt absolut sigure şiautentice. El a declarat că deja peste un an nu a mai vorbit cu H., însă că se va anunţa îndată după reîntoarcerea lui H. la audienţă şi are'să-şi expună părerile sale spre a-1 readuce la ţinuta veche, intransigentă.

159

L-am rugat să fie cu băgare *de seamă, căci H. uşor ar putea din vorbele lui dr. Lueger deduce, prin cine am găsit despre schimbarea lui la faţă şi astfel am periclita pe omul cel mai de valoare în existenţa sa, expunîndu-1 mîniei lui H.

Dr. Lueger m-a liniştit, declarînd că vom prezenta tot lucrul astfel, parcă dînsul din proprie iniţiativă ar fi aflat de bine să discute cu H. chestia angajării crizei ungare.

De altcum în faţa lui s-a expectorat H. plin de ură în contra maghiarilor şi conducătorilor coaliţiei. îndeosebi pe Andrăssy îl urăşte grozav; nu l-a mai scos din “informer Herl”, l-a asigurat pe dr. Lueger, că el H. la vîrsta lui nu se mai schimbă.

I-am replitat că aceleaşi experienţe le-am făcut şi eu în cele 3 audienţe la H., aceleaşi cuvinte la adresa maghiarilor, conducătorilor coaliţiei şi îndeosebi lui Andrăssy le-am auzit; de asemenea referitor la statornicia ce rezultă din etate. însă cu toate acestea s-a putut întîmpla schimbarea.

Maghiarii feudali la vînători au priceput să i-1 prezinte pe Kristoffy, pe noi, pe toţi aceia, în fine, care pledează pentru introdu­cerea şi în Ungaria a sufragiului universal ca în Austria drept socialişti.

Dr. Lueger m-a asigurat din nou că va interveni urgent. Cu Aehrenthal e în conflict, deci nu poate nici să-l capaciteze, nici să-mi expozeze o audienţă. Am stăruit că decît o lege ca a lui Andrăssy ori una pe altă bază verificată, mai bine să se introducă censul de 5 fl., un curs clar care reduce posibilitatea falsificării listelor electorale. De asemenea să li se dea drept electoral tuturor care au servit la miliţie. Aceasta este minimul ce un domnitor datoreşte acelora care i-au slujit cu credinţă. Primarul a acceptat ideea aceasta ca un expedient de natura unui rău mai mic între multele posibilităţi rele. A împărtăşit de asemenea con­vingerea mea că partidul kossuthist, dacă ar fi ameninţat cu sabia lui Damocles a “dorobanţilor”, s-ar angaja să facă o lege electorală ca cea din Austria, pe lingă că ar vota tot ce li s-ar cere în interesul monarhiei.

160

Noaptea pe la 11 1/2 am mers la redacţia ziarului “Reichpost” unde mă chemase dr. Funder, care în ziua aceea se reîntorsese la Viena. I-am expus situaţia. Era ca lovit de fulger. Am hotărît să-l cheme telegra­fic la Viena pe contele-pater benedictin August Gallen.

Acesta, de origine din Westfalia, este unul dintre cei mai de încredere oameni ai lui H. Dînsul a studiat relaţiile clerului catolic din Ungaria şi i-a referat lui H. care ştia despre toate infecţiile bubicilor şi parvilor (Episcopii romano-catolici Bubics şi Părvy). Eu îi făcusem cunoştinţă la Dipsi cînd, înainte cu 2 ani, mă reîntorsesem de la prima audienţă la H. spre a-i refera lui Dipsi.

Prin contele Gallen speram cu dr. Funder să putem influenţa la H. în favorul unei reforme electorale cinstite şi în favorul lui Cari. Salva­rea şi redobîndirea influenţei lui vechi mi se părea cu tot dreptul ca un lucru de extremă importanţă pentru viitorul monarhiei şi al popoarelor.

Dr. Funder se oferi să-i scrie contelui Ottokor Czernin, un intim a lui R , cerîndu-i pentru mine o întîlnire.

în chestia fondului de stipendii a năsăudenilor îmi spuse că contele Walterschirchen e la Viena şi să-l caut a doua zi.

Miercuri 21/IV la 12 ore în hotelul Matschasbhof ducîndu-mi memorandul în chestia fondurilor de stipendii. Cel prin contesa de Bombelles, doamna de curte a arhiducesei Maria Valeria va încerca să o intereseze pe aceasta iar printr-însa pe împăratul.

Fiind absent dr. Gessmann, a rămas ca dr. Funder să-mi procure o audienţă la Weiskirchner spre a-i cere intervenţia pe lîngă Aehrenthal.

Ulterior am schimbat planul referitor la contele Czernin. A rămas să-i scriu o scrisoare adresată d-rului Funder asupra broşurei contelui Czernin “Politische Betrachtungen”. în scrisoare să cer sfat cum l-aş putea întîlni pe autor. Dr. Funder va expedia de-a dreptul contelui scrisoarea mea, cerîndu-i pentru mine o întîlnire.

Miercuri 21/IV, l-am găsit pc contele Welterskirchen la hotel. Am stat un ceas la el. Cunoştea deja afacerea dar eu i-am expus clar şi detailat. Mi-a promis că va face un mic extras, un memoriu, căci nu ar voi să dea pe mînă de damă de curte memorandul năsăudenilor şi al meu.

161

Ajuns odată pe mînă de femeie cine ştie ce soartă ar avea. Dînsul vede grava nedreptate şi pericolul pentru dinastie, dar nu poate face nimica direct. In genere nimenea nu poate în chestii ungare interveni de-a dreptul la M. Sa. Mi-a cerut să-i caut date referitoare la cărţi prin biblio­tecile honvezilor, cinstite, cit şi a cărţilor de istorie din şcolile de cădeţi. El ar voi în delegaţiuni să facă chestie pe tema aceasta. I-am spus ce greutăţi sînt la mijloc, dar că voi încerca lot ce se poate.

Dr. Funder m-a sfătuit să-l caut pe Ebenhart, fostul ministru de agricultură. L-am căutat, dar nu l-am găsit. A doua oară nu am mai apucat să-l caut. Cari mi-a spus că va scrie lui H. cerînd ca el să intervină la Aehrenthal să mă primească. în chestia năsăudenilor mi-a spus că H. a zis:

- Văd că e o flagrantă nedreptate şi un pericol mare, dar nu pot vorbi cu M. Sa în chestia aceasta.

La observarea mea că atîta muncă zadarnică ce am făcut noi toţi, fără de nici un rezultat, te deprimă de la un timp, Cari a răspuns:

- Adevărat că rezultate pozitive nu am ajuns, dar dacă nu am putut nimic realiza, măcar atît am ajuns, că am împiedicat o mulţime de pericole. Şi aceasta e mult în împrejurările date.

Mi-a spus că rapoartele trimise de noi H. de multe ori le citeşte tîrziu de tot şi atunci exclamă: “colosal de interesant”," ori foarte impor­tant, admirabil". De multe ori însă prea tîrziu spre a putea face ceva.

Deaici trei teancuri. Sunt trei exemplare identice. Le-am compus din rapoartele Dv. spre a le preda prin H., unul M. Sale, unul lui Aehrenthal. Nu am putut însă ajunge ca H. să le predea pentru că nu le-a citit încă. Ştiu, după ce le va fi citit va zice că ar fi trebuit mai de mult predate etc. Mă tem numai că şi atunci nu vor mai fi actuale.

162

Sosind în timpul acesta dr. Gessmann la Viena, l-am căutat. Dr. Funder anunţase deja venirea mea. Am stat în 24/1V de la 1-2 aştep- tîndu-1 în salon la el. în fine pe la 2 a sosit. I-am declarat că nu am să-l molestez şi nu am să-i spun nimica, pînă nu va prinzi. A mers să mănînce, dar şi în timpul mesei primea la vizitatori. După masă l-am petrecut pînă la Herrengasse expunîndu-i pe drum situaţia, în scurt ca şi la Friedjung + Lueger + Funder. M-a chemat pentru ziua proximă.

Duminecă 25/1V am stat de la 1-2 la el. Dînsul mi-a spus că ideea ce o atinsesem în discuţie cu contele Gallen, referitor la secularizarea moşiilor episcopeşti, apărată şi de Kristoffy, nu ar fi agreată de H. deci trebuie să pledăm pentru arendă de moştenire Ersbpacht. Eu am repli­cat că, spre a împiedica învingerea ideii secularizării, e mai avantajos pentru cler să cerem răscumpărarea moşiilor lui prin stat şi parcelare între ţărani. Ţăranul va fi scutit de degenerare, emigrare etc. Pămîntul va produce înzecit iar clerul va avea de asemenea dobîndă dublă în comparaţie cu dobînda ce astăzi produce pămîntul.

în urma urmelor tot acolo vor ajunge lucrurile, că pămîntul să poată fi al acelora care îl muncesc. “Dar desigur - răspunse el - dar doamne-dumnezeule doar trebuie să fim atenţi şi să pregătim terenul pînă cînd înalţii domni învaţă să priceapă că nu merge altfel”.

Despre Aehrenthal mi-a spus că el, Gessmann, nu stă în raporturi amicale cu el şi are de gînd să-l atace în proximele delegaţii. Va pune însă la cale o întîlnire între deputatul Axmann şi mine, căci Axmann e emisarul Partidului Creştin-Social pentru că el e în relaţii foarte bune cu ministrul de externe.

- Eu însumi n-am chef să merg cu o rugăminte la Aehrenthal pentru că după părerea mea ăsta-i un ticălos încrezut şi arogant.

Susţinea hotărît tot ce îi spusesem eu în ziua precedentă, că dacă numai prin o lege electorală care ar introduce în parlamentul ungar pe nemaghiari în număr considerabil se poate evita izbucnirea crizelor ungureşti în viitor.

Ca M. Sa să denumească guvernul kossuthist ţine de posibil dar se teme, că nu ar rămînea consecvent şi înainte de alegeri pe baza sufra­giului universal nu le-ar da drumul.

(

163

Joi în 22/IV, la 91/2 a.m. am fost la contele Gallen. La început a fost de faţă şi unchiul acestuia, un bătrîn simpatic cu ochii vii. Contele Gallen, în haina lui brună de benedictin, cu ochii inteligenţi după oche­lari, este un bărbat tînăr, cam de 36 ani, de statură înaltă, robustă şi fire energică, vie. I-am expus situaţia politică analog ca şi la ceilalţi. Am arătat pericolul ce rezultă din crearea Partidului Moderat între români; români guvernamentali, kossuthişti pe faţă ori în inimă şi coruperea în această direcţie a maselor, pe de altă parte elementele radicale şi naive minate în braţele iredentismului.

I-am cerut să intervină, ca maiorul să capete concediu ori o deco­raţie, după ce, din cauza vîrstei, nu poate fi avansat. Apoi, ca să facă legea electorală, cu cursul de 5 fi. plus cei ce au servit la miliţie. Dacă vor fi primiţi oameni politici de diferite partide prin M. Sa şi H., să fie chemat şi Mihali. I-am arătat importanţa primirii lui Mihali, care fapt ne-ar da nouă forţă în lupta cu program dinastic. De altă parte democratizarea, dacă am fi şi acuma preferaţi.

Intre vorbe am arătat pericolele legii lui Darânyi şi necesitatea ca să fie răscumpărate de stat moşiile clerului. I-am expus conţinutul articolului lui Stere şi experienţele ce le-a făcut acesta umblînd prin Lugoj. I-am arătat efectul colosal ce l-a avut chiar şi între slovacii pro­testanţi reabilitarea lui Hlinka prin Roma, scutul ce l-a găsit Lucaciu în Roma, cînd era persecutat de Szab6. Perspectiva ce s-ar deschide catolicismului în România şi Macedonia dacă noi, cei din imperiul Habsburgic, am avea o viaţă cinstită de stat. Aici mi-a reflectat că şi Aurel C. Popovici e de aceleaşi vederi. (Mi-a dat adresa lui Dipsi şi arhimandritul Dionisie prin care i-am depeşat să vină la Viena îndată. A şi venit.)

Gallen, un însufleţit adept al programului lui Popovici, mi-a promis că va face tot ce zace în putere.

Dumineca în 25/1V la 11 ore din nou am fost la el. Era de faţă unchiul său şi contele Beaufort, un tînăr de tipul celor din foile umo­ristice cu ăh, ăh.

I-am descris lui Gallen şi celor prezenţi discuţia dintre Andrăssy şi Maniu. Apoi mi-a cerut o caracterizare a episcopilor noştri. Am făcut-o pe cît se poate de fidel însă după cîte am putut fără a fi demon­strat prin fapte - tendenţios în favoarea lor. La întrebarea dacă din punct de vedere canonic nu sînt excepţii în contra oarecăruia, am răspuns că nu am auzit nimic. Hossu Vasile şi Radu sînt oameni care ar putea face mult, dar se tem de guvern. Firea lor e de aşa încît dacă prin nunţiu şi prin H. li s-ar porunci ei ar deveni cei mai buni români şi cei mai dinastici

164

în toată ţinuta lor politică. Mult le-a plăcut că Radu nu-şi reneagă originea ţărănească, să pozeze alături de părinţi, merge în trăsură cu părinţii, sora sa face onorurile damei casei la festivităţi etc. I-a scanda­lizat însă micimea programului pe care l-a expus lui H. “Vedem noi că maghiarii sînt chemaţi să aibă hegemonia, căci ei au trecutul lor istoric, aveau cultura de partea lor. Atîta numai ar dori H. ca şi noi să ne păstrăm bisericile şi şcolile. Ştim noi că statul nu se poate conduce cu noi”.

Pe dr. A. Bunea l-am descris ca pe omul cel mai de valoare, în toate privinţele superior şi mare! Am raportat asupra alegerii din Caransebeş unde sperăm totuşi că va reuşi Cristea, în care caz inter­venţia lui Gallen, ce el îmi permite. De adio, pe trepte, îmi spune că nu cu programul: satisfacere şi prelucrarea domeniilor clerului, ca în programul “Erbfsacht” trebuie să lupiăm. Ne-am despărţit zîmbind.

Telegrama arhimandritului Dionisie la Sinaia să-l avizeze pe Dipsi, ca să plece fără amînare la Viena. El veni. Marţi, miercuri, joi şi vineri am fost împreună la masă. După masă îl petrecem acasă.

Marţi, 27/IV, la 3 p.m. am fost la şeful de secţie Riedl, în locuinţă. Am stat pînă la 4. I-am comunicat că A.C. Popovici e la Viena şi că doreşte să se întîlnească cu dînsul, la care Riedl a propus să stăm diseară intr-un reservd la Deutsches Haus, împreună la cină. Mi-a comunicat impresiile din Bucureşti. La început i s-a părut totul foarte oriental, parvenit. Case îngrămădite cu ornamentică fără gust lămurit, proten- heft, de ex. palatul Sturdza în care este ministerul afacerilor străine, palatul Cantacuzino din Calea Victoriei etc. A descoperit apoi şi zidiri în care se arată deja un fond estetic cultural dezvoltat în stil naţional aparte. Pe lingă mult parvenitism oriental şi începuturile unei culturi serioase. Lăudă mult muzeul zoologic aranjat de Antipa, ca şi ceva ce nu a mai văzut. Pe lingă palavragii a găsit oameni foarte pricepuţi, cu temeinice cunoştinţe. Zadarnic a încercat să-i convingă pe români că nu este în interesul consumanţilor, ca să scutească cu vămi înalte torsul de lină fină, căci cele cîteva fabrici de postav produc şi de altcum numai postavuri mai ordinare. Acelaşi lucru cu fierul. Unul dintre domnii

165

români i-a spus, după încheierea tratatului, că şi ministrul Costinescu are fabrică de cuie etc.

Spre acasă a călătorit cu Sztereny şi deputatul Miksa. Riedl a constatat greutăţile n egocierilor pentru reprezentanţii Austro-Ungariei. Pe cînd alt stal, de ex. România, are cite un minister pentru fiecare resort, exmişii austro-ungari depind în tot timpul nego­cierilor de 3 ministere, trebuind întruna să ia instrucţii sunt în mare dezavantaj faţă de partida străină. Ar trebui să se facă un for pentru toate chestiile economice şi de politică externă. Miksa a declarat că maghiarii vor independenţa, uniunea personală etc.

Părerea lui Riedl este că la 1917 se va ivi cu necesitate inevitabi­lă conflictul între Ungaria şi Austria, cînd apoi se va tranşa definitiv chestia. Cu România şi mai apoi cu celelalte state balcanice ar trebui încheiată o uniune vamală stadiul principal spre un Statenbund. Românismul, maghiarii şi elementul german trebuie să-şi dea mina spre a răzbi în contra cotropirei slavismului. O Bulgarie cu capitala la Constantinopol, vechiul vis bulgar, ar avea conflicte de interese cu Rusia. De asemenea s-ar putea cîştiga cehii şi slovacii izolaţi eventual polonezii şi rutenii. La ţară nu l-au dus domnii români cu toate că mai mulţi inşi aveau automobil şi Riedl îşi exprimase dorinţa să vadă Curtea de Argeş. Se jenau să-şi arate ţăranii!

I-am spus ce am făcut şi vorbit la dr. Friedjung. El a aprobat. Memoriul meu l-a predat la Weiskirchner. în chestiile economice şi militare nu crede să li se facă maghiarilor concesiuni de seamă.

Seara am stat cu el şi cu Dipsi în separeul din “Deutsches Haus” pînă la 111/2. Dipsi şi-a expus vederile conservative. Riedl a repetat cam cele ce le-am discutat după amiază.

După ce l-am petrecut acasă ne-am plimbat cu Dipsi pînă după 1 1/4. I-am comunicat îngrijorările mele şi impresiile ce le-am cîştigat la H. Dinsul speră că firea impresionistă, vehementă a lui H. va pro­voca mai curînd sau mai tîrziu conflictul cu maghiarii. Foaia “Grossosterreich” e foarte necesară. Vom face totul spre a putea el scoate din nou, punîndu-i la dispoziţie îndată ce vom putea suma de 20.000 coroane.

Audienţa de 3 ceasuri, ce o avusese Weckerle în după amiaza aceea la H., mă deprimase grozav, căci Weckerle e charmeur şi mincinos fără pereche, iar H. e om sugestibil, impulsiv. Dipsi era şi el îngrijorat, dar se mîngîia chiar cu firea schimbăcioasă a lui H.

Popovici: - “Dacă ne-am înşela şi în H. atunci el ar începe lupta hiare, după ce s-ar face cetăţean român. Filipescu l-a rugat să se

166

împămîntenească, dar dînsul mai aşteaptă.Am stăruit şi eu să mai aştepte deşi au dat expresie temerei că va

tot aştepta poate zadarnic. Iar cînd ar fi să înceapă lupta va fi bătrîn.Ne-am înţeles de altcum perfect de bine. Dipsi discuta cu o calmi-

tate rară. Adevărat că mi-a făcut mie reproşuri pentru limbuţia lui Goga şi eu în zadar am încercat să-i dovedesc absoluta mea inocenţă. Şi cu vechea recriminare, că eu aş fi fost în contra venirei lui Scurtu la “Lupta” în zadar m-am apărat provocîndu-mă la faptele petrecute: că i-am oferit lui Scurtu putere deplină, sprijinul meu, etc. şi că la sfirşit, după ce la stăruinţele mele aproape umilitoare, îmi promisese că vine, m-a lăsat în momentul din urmă în baltă scriindu-mi pe o carte de corespondenţă că el nu se poate compromite participînd la o intreprindere unde şi Birăuţiu e părtaş. Dipsi nu a voit să admită netactul şi impertinenţa lui Scurtu.

Tot miercuri, 28/IV p.m. pe la orele 5 am fost la Cari. L-am rugat să stăruiască pentru primirea lui Mihali, dacă nu ar putea exopera primi­rea lui Hod£a şi a mea. în contra lui Mihali uşor s-ar putea intriga pe tema relaţiilor lui de dincolo, ceea ce ar periclita reputaţia noastră la ceî din Viena; aceasta a fost adevărata cauză. Lui Cari însă i-am adus alte argumente. El a spus ceea ce i-a succes cu Kristoffy, azi nu mai are speranţă să succeadă. Să mă adresez contelui Gallen, ca acesta să intervi­nă la H. Gallen desigur va alerga la Cari iar el o să-l prevadă cu sfaturi. A lucrat din răsputeri contra primirei lui Weckerle.

L-am rugat să-mi comunice dacă va afla ceva despre decurgerea audienţei. Cari nu s-a mai întîlnit apoi cu H. căci acesta a plecat îndată după sfirşitul audienţei. Numai la cîteva zile a aflat despre cele petrecute la audienţă. Mai remarcabil e că H. l-a lăsat pe Weckerle să vorbească. Aide memoriul, ce i l-a pregătit Cari l-a folosit, adresînd mai multe întrebări decît vorbind însuşi. Cînd Weckerle i-a expus condiţiile pe lîngă care dînsul ar putea primi şefia guvernului H. i-a răspuns că nu e vorba de persoane, căci partea aceasta uşor se poate rezolva, ci îl roagă să exprime principiile. Cînd Weckerle a expus modalitatea unui

167

deznodămînt prin care s-ar putea pentru o generaţie garanta pacea cu Ungaria, H. a replicat: - la ce Weckerle a izbucnit în rîs, dimpreună cu H.

Cari ne-a rugat să nu mai facem nimica în interesul lui, pe lingă H. A protestat în contra unei prietenii, care voieşte să-i procure conce­diu, cînd el vrea să lucre şi a stăruit ca să nu facem nimica prin Gallen.

Miercuri am stat numai spre a-mi primi paralele de acasă. Seara mi-a adus Ciurcu o scrisoare de la Lencica la cină, la “AltPilsenlrer” unde mă găseam cu Dipsi şi Hod2a.

îmi scria ca să vin în fine acasă, căci ea e de tot singură, nu are pe suflet de om care să vină la dînsa, fiind Alexandrina dusă, Morăreştii la Racoş, Sandu acasă, la mamă-sa bolnavă. Copiii o necăjesc iar eu bat drumurile zadarnic. Toţi cunoscuţii rîd de mine, că umblu după pot­coave de cai morţi. Plecînd de la cină Dipsi începu să mă înjure, că sunt kossuthist. Fără să mai pot ajunge la cuvînt m-a tot înjurat pe tot drumul, pînă la Herrengasse, cînd se repezi răcnind şi cu pumnii încleş­taţi la mine, încît lumea se uita la noi. Atunci i-am întors spatele şi am plecat la “Arcadon”.

Hod2a după ce l-a petrecut pe Popovici a venit şi el acolo şi mi-a spus că pe tot drumul, pînă la hotel “Goldene Ente”, Dipsi răcnise ca scos din minţi. Bietul om era şi el iritat pentru audienţa lui Weckerle şi toate cele auzite despre H. Mînia adunată şi-a descărcat-o în contra mea în lipsa altui obiect mai acomodat.

Ziua proximă, dimineaţa veni Maniu la mine. Minat de nelinişte sosise şi el în persoană la Viena, spre a afla ceva nou. Am stat la masă împreună cu el, Hod2a şi Dipsi. După masă ne-am dus la odaia mea spre a discuta înainte de plecarea mea. Era pe la 1 1/2 cînd deodată intră servitorul de la “Reichpost” aducîndu-mi ştirea de la dr. Funder, că nici la un caz să nu plec, ci ori telegrafic ori vizitîndu-1 să vorbesc cu dînsul, avînd să-mi comunice un lucru foarte important. La moment am ştiut că desigur e vorba de primirea mea la baronul Aehrenthal în urma intervenţiei deputatului Axmann. Am discutat deci cele ce voiau să le spun lui Aehrenthal.

1 6 8

Mergînd la dr. Funder, el îmi spuse că Axmann i-a cerut pentru mine audienţă la Aehrenthal, în numele Partidului Creştii.-Social. Mîine zi, vineri la 11 a.m. să merg la ministerul de externe. Seara a.n petrecut-o cu Maniu, Dipsi şi Hod2a. Mergînd apoi acasă mi-am compus în scurt alăturatul program pentru expozeul meu de mîine zi.

Mă agita mai mult decît oricare audienţă, audienţa la Aehrenthal. Mai mult decît cele 3 la H.

Poate de la audienţa la regele Carol nu am mai fost aşa agitat.Grijă îmi mai făcea mai cu seamă dacă voi fi în dispoziţie bună

de a vorbi elegant, scurt şi acomodat, căci reuşita depinde în cazuri de acestea absolut numai de dexteritatea dialectală momentană iar aceasta rezultă din dispoziţia imponderabilă sufletească, asupra căreia nimeni nu este stăpîn.

La 11 a.m. mă găseam ca scos din cutie în sala de aşteptare dinministerul de externe. Servitorul îmi luă cartea de vizită “dr. A. de V.V. deputat”, înadins tipărită în româneşte, şi-mi spuse că în odaia minis­trului de externe se găseşte arhiducele Leopold Salvator. Am aşteptat citind ziarul de pe masă: “Neue Freie Presse”, “Magyar Hirlap”, “Temps”, “Fremdenblatt”. Pe la 11 1/2 a ieşit arhiducele petrecut prin Aehrenthal. Salutîndu-1 cu un compliment el zise “Guten Tag”. La usa sălii s-a despărţit de Aehrenthal dîndu-mi mina. Acesta făcu un comple­ment de tot profund, apoi se întoarse în odaia sa urmat de servitor. Ieşind îndată servitorul, mă conduse printr-o sală mai mică în cabinetul de lucru al ministrului de externe.

Aehrenthal îmi dădu mina şi-mi oferi scaunul de lingă masa de scris, aşezîndu-se el la masă.

Eu\ “Mulţumesc Excelenţei voastre cu respect pentru mărinimia dv. şi vă rog să nu consideraţi ca o obrăznicie din partea mea faptul că am făcut mai multe încercări de a fi primit de Excelenţa voastră. Acordarea audienţei din partea Excelenţei voastre în urma intervenţiei deputatului Axmann mi-a venit ca un dar din cer deoarece mă resem­nasem deja”.

169

El: “Dr. Friedjung mă rugase să vă primesc la Budapesta cu ocazia delegaţiilor, ceea ce i-am şi promis bineînţeles. Dar deoarece deputatul Axmann a insistat ca eu să vă primesc acuma, am făcut-o. Desigur este de dorit să se păstreze în această privinţă tăcere deplină. Cred că vă daţi seama de ce şi de altfel cred că e chiar mai mult în interesul dvs. decît într-al meu.”

Eu: “Desigur, Excelenţă. Comitetul restrîns al partidului m-a însărcinat să fac tot ce se poate pentru a fi primit de Excelenţa voastră. Sîntem de părere că este de datoria noastră să informăm pe Excelenţa voastră în legătură cu concepţia partidului nostru faţă de criză. Credem totodată că v-ar interesa ce gîndeşte partidul nostru despre criză, mai ales că în caz contrar Excelenţa voastră primeşte doar informaţii unila­terale şi tendenţioase din tabăra maghiară şi coaliţionistă. Sîntem de părere că după victoria strălucită pe care aţi repurtat-o aveţi intenţia în calitate de ministru al Casei imperiale şi al afacerilor interne să conso­lidaţi această victorie.

Acest lucru nu se poate obţine decît atunci cînd prin introducerea votului universal ca în Austria se va produce o deplasare a raporturi­lor de forţă între partide. Proiectul de lege electorală a lui Andrăssy urmăreşte alte scopuri, cum şi întreaga criză a fost provocată doar cu intenţia de a înlesni o gospodărie parlamentară pe două parcele, o regie parlamentară interschimbabilă între partidul kossuthist devenit apt de a guverna şi de a se prezenta la Curte şi partidul lui Andrăssy care urmăreşte aceleaşi ţeluri de drept public.

Dacă ar învinge ideea lui Andrăssy atunci s-ar schimba puţine lucruri în raporturile de partid ale parlamentului. Poate că am cîştiga cîteva mandate, dar am fi totuşi prea slabi pentru a forma o contrapon­dere împotriva tendinţelor de independenţă. Coroana ar plăti scump renunţarea la votul universal. însă pentru noi se naşte tot mai mult o mare primejdie. Nu e vorba că ne temem să fim maghiarizaţi. Nu există nici un român maghiariza! înafară de cei care au fost maghiarizaţi pe cale naturală, prin asimilare. Nici maghiarizarea şcolilor medii pe care vrea să o impună contele Apponyi nu ne va maghiariza. Tatăl şi bunicul meu nu numai că au absolvit în exclusivitate şcoli maghiare ci au benefi­ciat şi de o educaţie de tip gentry. Cu toate acestea ei au fost români radicali. însă primejdia care ameninţă poporul nostru este faptul că prin crearea Partidului Român Moderat guvernul vrea încetul cu încetul să infecteze poporul nostru cu ideile kossuthiste.

Guvernul subvenţionează o presă care apare în limba română şi cu care vrea să ne discrediteze pe baza concepţiei noastre că interesele

1 7 0

poporului nostru sînt identice cu cele ale monarhiei şi dinastii i.Printre românii care vor fi numiţi drept candidaţi ai găvanului

împotriva noastră cu prilejul următoarelor alegeri există ce-i drept m dţi ţipi criminali, oameni care ar trebui să fie la închisoare. Dar sînt şi oameni foarte respectabili cărora nu li se poate reproşa nimic altceva decît că vor să-şi mai asigure prin leafa de deputat o sursă de venituri pi lîngă pensia de funcţionari. Contracandidatul meu va fi un astfel de om. Circumscripţia mea electorală se află în Munţii de Fier ai Transilvaniei, în patria lui Iancu. Excelenţa voastră ştie cine a fost Iancu (Aehrenthal a dat afirmativ din cap). în 34 de comune există aproximativ de alegători. Am comune cu doar 3 voturi şi în comunele Buciumano ce circa 6000 de suflete există 52 de alegători. Iar pentru că alegătorii mei cei mai fideli trebuie să parcurgă o distanţă de 60-80 Km pentru a se prezenta la locul de alegere este suficient ca veterinarul să constate oficial existenţa răpciugii printre caii acelor comune pentru ca eu să fiu învins. Toată majoritatea mea românească constă în doar 100-150 de voturi. La fel stau lucrurile şi în circumscripţiile colegilor mei ardeleni Maniu, Vlad, Mihali. Contracandidatul meu nici măcar nu va trebui să lucreze cu astfel de mijloace, fiind candidatul oficial al guvernului. Noi am accentuat mereu în timpul campaniei electorale aspectul dinastic. Şi atunci contracandidatul meu va spune: “Viena i-a înşelat mereu pe români; recunoştinţă din partea Casei Habsburg nu o cunoaşte nimeni mai bine/dccît voi în mijlocul cărora Iancu, victima Habsburgilor, a rătăcit nebun din sat în sat. Domnul dr. Vaida vrea să vă ademenească la continuarea acestei politici. Dacă memoria lui Iancu nu vă avertizează atunci aminiiţi-vă că Majestatea Sa a lăsat să fie introduse legile şcolare ale lui Apponyi, i-a acordat legii electorale a lui Andrâssy presancţir- nea şi învăţaţi ce înseamnă să serveşti Viena”.

în acest mod, Excelenţă, poporul va fi împins încetul cu încetul în braţele partidului paşoptist. Aceasta este o mare primejdie pentru noi, pentru că credinţa poporului în dinastie devine astfel tot mai slabă. Pe de al tă parte însă elemen tele radicale şi iresponsabile sînt seduse prin agitaţia lui Iorga - Excelenţa Voastră ştie cine este lorga (Aehrental a dat afirmativ din cap) - la sentimente iredentiste pe care din aceleaşi motive le considerăm ca fiind un mare pericol pentru poporul nostru. Insă pacea dintre noi şi maghiari pe care noi ne-o dorim mult de tot nu va putea fi realizată printr-un partid moderat creat de către guvern. Acest lucru l-au încercat cu totul altfel de oameni decît pigmeii din coaliţie. Bătrînul Tisza care sigur a fost un om de stat de mare calibru - nu ca fiul său care a dat dovadă de totală incapacitate nu numai prin

171

faptul că s-a făcut imposibil şi că s-a blamat dar şi prin faptul că şi-a distrus partidul şi-l sprijină acuma pe adversarul său Andrăssy în proble­ma pluralităţii - i-a cîştigat pentru politica sa de pace pe arhiepiscopi şi episcopii noştri cit şi pe membrii Casei Magnaţilor, dr. Gali, pe George Şerb, pe Mocsonyi, cu toţii oameni de prestigiu responsabil care s-au bucurat de multă reputaţie în faţa românilor. Pacea eşuase însă pentru că Tisza ceruse supunere necondiţionată fără nici o recompensă. Recu­noaşterea statului unitar maghiar înseamnă confirmarea interpretării oficiale că trebuie să ne lăsăm maghiarizaţi fără a opune rezistenţă. Tot astfel se întîmplă şi cu steagul unguresc. Noi îl recunoaştem cu plăcere ca simbol al statului însă ni se cere să-l recunoaştem ca simbol al maghia- rităţii şi se face abuz de el folosindu-1 în chip de pălărie de a lui Gessler. Prin aceasta el devine odios pentru noi."

Aehrental: “Cunosc destul de bine situaţia de cînd am fost amba­sador la Bucureşti. Pe atunci am făcut şi excursii în Ardeal. Dar aveţi acolo şcoli elementare româneşti ?”

Eu: “Da, Excelenţă, dar de cînd au intrat în vigoare legile lui Apponyi cu privire la şcolile elementare nu se mai predă decît religia şi limba română în româneşte. Toate celelalte obiecte sînt predate în limba maghiară, drept de stat, geografie etc.”

Aehrental: “I-am sfătuit deja de pe atunci pe politicienii unguri să se împace cu românii care cred că sînt în număr de 3 milioane.”

Eu: “2.700.000 conform statisticii oficiale din anul 1900. Putem considera 3 milioane mai ales pentru că statisticile oficiale ungureşti sînt astfel făcute incit politicienii se tem că în caz că va fi introdus drep­tul de vot nefalsificat ca în Austria alegătorii nemaghiari vor poseda majoritatea.”

Aehrental: “Tocmai de aceea ar fi înţeleptă o împăcare cu româ­nii. Ar trebui să li se dea posturi de funcţionari.”

Eu: “Nu, Excelenţă, prin aceasta nu s-ar putea atinge scopul. Excelenţa voastră trebuie să vă imaginaţi situaţia unui funcţionar român intr-un oraş unguresc. Chiar şi oraşe care sînt considerate mari, cum ar fi Oradea, Cluj etc., sînt de fapt nişte cuiburi sărăcăcioase. Aici i se cere funcţionarului român să-şi renege naţionalitatea, să vorbească chiar şi în familie în limba maghiară, să-şi educe copiii în spiritul maghiar. Am oameni care sînt funcţionari superiori. Aceşti oameni fac un adevărat martiraj în tot timpul vieţii lor. Ei trebuie pe de o parte să-i mulţumească pe maghiari pentru a nu fi denunţaţi ca nepatrioţi iar pe de altă parte ei trebuie de exemplu să-şi educe fiicele totuşi româneşte căci tot nu le pot mărita cu maghiari. Sigur că nu au voie să-şi educe copiii la şcoli

172

româneşti pentru că asta ar fi nepatriotic. Pacea dintre noi şi maghiari nu poate fi realizată decît pe bază de instituţii, şi anume cînd vom fi recunoscuţi ca factori egali de către partidele nemaghiare într-un parla­ment ales pe baza dreptului de vot universal.”

Aehrental: “Vi se reproşează că mereu veniţi la Viena pentru a căuta aici aliaţi”.

Eu: “Excelenţa Voastră, ce să facem ? Dacă în Ugaria nu găsim pe nimeni care să aibă înţelegere pentru cerinţele noastre drepte, dacă acolo nu întîlnim decît duşmănia şi persecuţia atunci ne căutăm prieteni acolo unde îi găsim. Nu că ne-ar fi de exemplu mai dragă limba germană decît cea maghiară la armată. Dar noi am preluat ca şi în acest caz la mijloc. Gruparea partidelor va fi condiţionată de două mari direcţii spirituale: cea liberală şi cea conservatoare. La prima ar adera toate partidele agrariene, clericale etc. O solidaritate între diferitele grupări ale acestor coaliţii care susţin două concepţii diferite despre lume este foarte improbabilă. Noi românii sîntem doar 14 inşi dar şi pe noi ne obligă numai pasiunea condiţiilor politice să fim solidari pentru că sîntem elemente foarte eterogene în ceea ce priveşte concepţia despre lume, educaţie, poziţia socială etc. Acelaşi lucru s-ar întîmpla şi în cazul raporturilor între partidele din parlamentul ales pe baza dreptului de vot universal. (Servitorul anunţă pe dr. Weisskirchner). Acum eu aş avea mare rugăminte la excelenţa voastră şi sper că, avînd în vedere dificultăţile poziţiei noastre, Excelenţa voastră nu va considera că este o lipsă de modestie sau o îndrăzneală prea mare din partea mea această rugăminte. N-ar fi posibil ca excelenţa voastră să intervină pe lîngă Majestatea Sa pentru ca să fie invitat şi preşedintele partidului nostru, dr. Mihali, în faţa Majestăţii Sale deoarece sînt primiţi de către acesta politicieni de toate nuanţele de partid şi nu doar din cadrul coaliţiei? Această invitaţie ne-ar uşura şi stimula nemaipomenit politica noastră dinastică. Noi am făcut în interiorul şi în afara parlamentului de 40 de ani o politică dinastică. Excelenta voastră ştie cel mai bine că între noi n-au existat niciodată iredentişti. Există desigur oameni tineri, nişte visători, aşa cum există studenţi cu înclinaţii naţionale germane care practică cultul lui Bismark şi al lui Schonerer, dar care după aceea devin cei mai buni funcţionari austrieci. Dar Excelenţa voastră ne veţi certifica desigur că printre politicienii noştri reali nu există decît bărbaţi dinastici dar nici un iredentist. Noi nu putem face nici politică kossuthistă. De aceea trebuie să ne continuăm politica dinastică. Primirea preşedintelui nostru de partid ar avea un efect nemaipomenit de favorabil.”

173

Aehrenthai. “Eu nu pot să fac absolut nimic deoarece, după cum ştiji, această treabă nu face parte din resortul meu şi eu trebuie să mă feresc cu stricteţe să-mi depăşesc sfera de competenţă. Acest lucru cade în raza de acţiune a lui Wekerle, aşa că trebuie să vă adresaţi lui.”

Eu: “tocm ai acesta-i lucrul fatal şi anume faptul că ne-am adresat degeaba la dr. vVckerlc. El ar fi primul care ar face totul pentru a evita acest lucru. Pot să vă rog să-mi spuneţi ce am putea face în aceste condiţii?”

El: “Nu s-ar putea face aşa ca preşedintele vostru să se adreseze direct cancelariei cabinetului pentru a cere audienţă?”

E:r ‘Asta ar merge destul de greu, pentru că în caz că n-ar reuşi problema ar provoca mult singe rău în opinia noastră publică.”

Aehremal: ‘Dar cum s-ar putea face aşa ca preşedintele vostru să sondeze doar şi în caz că n-ar fi nici o speranţă de a fi primit de către Majestatea Sa, să tăinuiască toată afacerea.”

Eu: “Asta n-ar prea fi posibil, Excelenţă.”El: Ei, ne vom mai sfătui.” (El se scoală spunînd că îl aşteaptă

ministrul Weisskirchner.)Ev Mulţumesc Excelenţei voastre din inimă pentru primirea

amabilă şi pentru sfaturile binevoitoare pe care Excelenţa voastră mi le-aţi dat. Pot să sper că Excelenţa voastră îmi va permite să mă înscriu şi altă dată în audienţă?”

Aehremal: “Da, dacă vă anunţaţi la Budapesta, la biroul (?) meu sau dacă mai veniţi o dată la Viena. Dar tocmai asta este, ce vi se ia atît de mult în nume de rău, faptul că întreţineţi relaţii în Viena.” (Stăteam gata să plec la uşă.)

Eu: “Pînă cînd nu putem încheia cu maghiarii o pace cinstită sîntem nevoiţi să venim la Viena. Nu de mult ni s-au pus din nou condi­ţiile de pace. Contele Andrăssy i-a declarat colegului meu că toate legile promulgate împotriva noastră vor fi tratate ca inexistente şi ni se va asigura libera dezvoltare culturală şi economică dacă vom renunţa la relaţiile noastre vieneze şi ca dovadă a respectării cinstite a acestei condiţii de bază a pactului de pace vom intra în diferitele partide ale coaliţiei pentru a lupta împreună cu partidele maghiare pentru indepen­denţă economică şi pentu cererile privitoare la o armată naţional-ma- ghiară. Vă rog, Excelenţă, putem face o astfel de politică sinucigaşă?”

Aehrenthai: “Asta nu prea merge, eu nu v-aş sfătui să faceţi asta, ar fi primejdios.”

Mi-a dat mina şi a plecat.

174

Temerea mea că, după cum îmi descrisese pe Aehrenthal, dr. Friedjung, dr. Gessmenn şi dr. Funder, acesta va fi brusc cu mine a fost nemotivată. Primirea a fost rece, formală, firească la un om care prin poziţia sa trebuie să fie foarte rezervat. Felul cum vorbeşta face impresia că intenţionat vorbeşte cu jumătate gura, neglijent, indiferent. De trei ori a zîmbit ori rîs în timpul cit am vorbit şi a fost purtarea lui de o com- plezanţă ireproşabilă. în glas nimic respingător, rigid ori chiar brusc. Eu am vorbit cit de repede am putut, dîndu-mi seama că nu va avea timp mult pentru mine. Am stat la el 25-30 minute. Rezultatul principal e că pentru viitor voi mai putea să fiu primit de el. Dispoziţia mea a fost excelentă, incit am vorbit fluent, rotunzînd bine frazele şi modulînd glasul după trebuinţă. Deşi nu chiar verbal, dar în general luînd, totul a decurs precum am descris.

Baronului Aehrenthal i-am mai spus că deşi noi ne dăm seama că în politica mare momentele ethice nu pot fi considerate totdeauna dar totuşi aflăm îndreptăţită aşteptarea poporului nostru, ca M. Sa să ne facă printr-o lege electorală dreaptă posibil să silim guvernele, ca legile sancţionate prin M. Sa şi pentru noi să fie executate. Nu cerem protecţie dar cerem ca să ni se facă posibil a fi cetăţeni, care nu sînt scoşi afară din cadrele legilor, ca să fim trataţi ca oameni iar nu mai rău decît animalele vii în epoca cînd e plină lumea de Trierschutzevereine. Dar poporul nostru e Vogelfrci; jandarmii pot să-l împuşte fără ca ulterior să fie găsiţi vinovaţii şi pedepsiţi. Pe noi deputaţii orice organ subaltern al administraţiei ne poate insulta cu pumnii sub paza jandarmilor Iară să putem afla scut de drept undeva.

I-am spus: - S-a colportat vestea că Excelenţa voastră nu aprobaţi politica noastră radicală şi că aţi afla de mai înţelept să ne împăcăm cu coaliţia. Va şi fi nespus de mulţumitor dacă mi-aţi permite să vă întreb cum credeţi că ar trebui să procedăm. Dacă aţi binevoi să mă primiţi la altă ocazie mi-aţi permite a vă cere binevoitorul sfat. El mi-a răspuns că mă va primi.

175

Hod2a mi-a comunicat că a aflat de la un deputat ceh că Aehrenthal {ine un stenograf în apropierea odăii sale, care toate conver­saţiile le stenografiază. Se poate, căci la spatele mesei de scris e un paravan înalt şi lung incit nu am putut vedea ce e după el. Putea cit de bine sta un om la o masă ascuns indărăptul acestui paravan, care, în odaia mare nu pare a avea nici un rost.

Cînd m-am plîns lui Cari că nu am avut nici un rezultat pozitiv după munca noastră obositoare şi intensivă de 3 ani, el mi-a răspuns: “E drept că nu putem prezenta rezultate pozitive, dar trebuie să fim totuşi mulţumiţi cu ceea ce am obţinut. Chiar dacă nu am realizat nimic am stabilit şi am împiedecat să se facă multe lucruri rele şi acest rezultat nu este chiar atît de neînsemnat”.

I

Dr. Lueger mi-a spus: Nici nu poale fi vorba de concesii în ceea ce priveşte armata. Aici am face cea mai energică opoziţie şi socialiştii ar trebui vrînd, nevrînd să colaboreze.

/

Dr. Funder mi-a spus că Sieghart a propus concesiuni: panglici tricolore la steaguri şi o modificare a emblemelor pe bază de paritate. Acestea dacă ar fi primite de coaliţie ar face-o de-a dreptul ridicolă.

176

mDr. Riedl mi-a comunicat că din partea reprezentanţilor

României s-a făcut lotul, în decursul negocierilor pentru tratatul co­mercial, că interesele oierilor mărgineni din Transilvania să fie scutite. Guvernul ungar însă nu a voit să cedeze cu nici un chip.

La baronul Aehrental i-am spus că pericolul legii lui Andrăssy nu e pluralitatea, mici votul pe faţă nici urbancensus, ci condiţia scrisului şi cititului. Amploiaţii comitatenşi, care vor fi în comisia menită să compună listele electorale, vor supune pe ţărani la examen, căci atestate a 6 clase absolvite nu vor putea produce neexistînd 6 clase. Vor fi de ajuns, ca pe 1-2 dintre fruntaşii satului cu point d’honeur-ul ţărănesc desvoltat să-i respingă spre a reţinea lot satul de a se anunţa în faţa comisiei. Vor prefera să nu fie alegători, decît să se lase batjocoriţi de d-nii din comisie. Se va naşte paradoxul că, în ţinuturi, unde avem 60-80% de ştiutori de carte trecuţi de 24 de ani, vom avea 4-5% alegă­tori. Aici e adevărat pericol pentru dinastie, căci chiar elementul mai conservativ, mai dinastic, ţărănimea, va fi răpită de dreptul electoral prin legea lui Andrăssy. Ceva clar trebuie. Aehrenthal făcea din cap şi din toată mimica şi gesturile lui vedeam că ştie şi pricepe pericolul. Că îl aprobă ori nu proiectul lui Andrăssy nu am pulul citi nimica din mimica lui.

177

Marţi, 22 iunie 1909 spre miercuri noaptea am călătorit la Braşov, la înmormîntarea lui dr. Aurel Mureşianu. Miercuri spre joi îndărăt. Am stat la Olpret pînă vineri cînd plecai spre Viena.

Sosit la Viena vineri seara am mers la R/eich/p/ost. Dr. Funder era încîntat de acţiunea lui Lukăcs, ca “homo regius Avea convingerea că Lukăcs a procedai conştient spre a-i blama mai întîi iar apoi a-i dezbina pe kossuthişti. M-am culcat pe la 2 din aceeaşi noapte.

Duminică l-am căutat pe Hod2a, care şi el locuia la hotel “Sudbahn”. Dînsul avea încredere în acţiunea Lukăcs. Pe la 11 ore a mers la acesta să discute. Lukăcs l-a asigurat că în caz dacă negocierile lui nu ar aduce rezultat şi dînsul ar face cabinetul de luptă natural contează la sprijinul nostru.

La masă ne-am întîlnit cu Gratz Gustav, coresp. “N/euc/ Fr/eie/ Pr/ess/” şi cu Lânyi, ziaristul de casă al lui Lukăcs. Ambii îi înjurau grozav pe kossuthişti dar să temeau că Lukăcs nu ar face cabinetul de luptă.

După audienţa de după amiazi a lui Lukăcs din nou i-am întîlnit pe aceşti doi ziarişti la hotel Bristol. Situaţia era neschimbată. Gratz zice că saşii numai atunci ar intra în partidul nostru, cînd am avea deja şi şvabi şi am fi puternici. Ideile lui Renner dînsul nu se simte chemat să le lanseze, cu toate că admite că sînt avantajoase pentru saşi. Lănyi nu crede că noi îi vom putea da lui Lukăcs destul sprijin spre a putea izbuti.

Sosind în 27 iunie Cari Brosch, în 28 am fost împreună cu Hod2a la dînsul. Se temea că Lukăcs va deveni slab. înjura pentru că forţează cabinetul kossuthist “a tout prix”. Regreta că Kristoffy nu are curaj. Despre Tisza spunea că e singurul bărbat politic cu orizont larg, în Ungaria. I-au adus amîndoi o sumedenie de argumente contra lui Tisza. Zădarnic, Cari dădea numai din umeri.

- încă tot nu m-aţi convins, trebuie să găseşti argumente mai bune. Pînă la urmă Tisza nici n-a omorît nici n-a furat. Kossuth este un ticălos, Andrăssy, Apponyi, Wekerle la fel. Lukăcs este slab, Kristoffy imposibil - dar cu cine va trebui să guvernezi şi deoarece deocamdată nici unul dintre d-voastră nu are o majoritate care să fie în stare să guverneze nu poate fi nici unul dintre dvs. numit ministru.

Am vorbit apoi despre pregătirile vizitei lui FI. la Sinaia, despre agitaţia lui lorga. Despre Dipsi a zis:

- Tocmai cînd FI. se pregăteşte să demonstreze regelui României prietenia intimă, P/opovici/ îi oferă lui H. coroana regală română.

Eu am replicat cu pregătirea relaţiei de Staatenband între România şi Austro-Ungaria. De adio l-am rugat să stăruiască pe lingă

178

Lukâcs în caz dacă ar forma cabinet de luptă, ca să cedeze 30 de mandate nouă şi 20 slovacilor. La acestea Cari a izbucnit:

- Dragă domnule doctor, sînteţi mereu prea modest. Sînteţi întot­deauna dispuşi să vă împăcaţi cu 50%. Aşa a fost şi cu una din ultimele dvs. propuneri. Dacă nu se poate institui dreptul dc vot uni ,-rr.al, ei bine atunci să fie introdus un sistem electoral censitar cu cens scăzu ’ şi să [sc] dea drept de vot tuturor soldaţilor care şi-au satisfăcut stagiul militar. Atunci înaltul meu domn fireşte că spune: Ei vedeţi că românii nici nu cer chiar atît de intransigent dreptul de vot universal. Nici dr. Vaida nu este un luptător cu orice preţ pentru dreptul de vot un: >rsal. Acum din nou vă mulţumiţi cu 30 de cercuri electorale. U,uiv. U> cereţi cel puţin 50. Atunci Lukâcs va spune: Da, dr. Vaida e nebun, dar vă v acorda 30 dacă stăruim puternic. Dar dacă cereţi numai 30 atunci nu le veţi primi cu siguranţă.

Eu i-am răspuns că întotdeauna am ţinut să fiu real şi cinstit în raportul meu cu H. şi cu Cari. Eu nu cer imposibilităţi. Dînsul mi-a răspuns ca să nu fiu modest ci obraznic, căci numai aşa se poate ajunge ceva de la domnii mari. (Un lucru care şi eu îl ştiam dar care nu îl poţi aplica totdeauna cu succes.)

Cari l-a rugarea mea în glumă mi-a promis că dacă va deveni canţelar imperial mă va denumi ministru, o promisie uşor de dat, pentru că e sigur că nu va ajunge canţelar.

Pe drum de la Cari am comentat cu Hod2a, că amîndoi am primit impresia că Cari dorea să aibă astfel argumente contra lui Tisza care să prindă la H. şi că de aceea forţa să scoată din noi ceva de efect, fiindu-i şi lui cunoscute cele expuse prin noi ca nesuficiente pentru convertirea lui H. în contra lui Tisza. Hodia a stăruit să nu mă sfiesc a-1 caracteriza pe Tisza din punct de vedere confesional, c a ......

La proxima mea vizită la Cari, în 4/VII/1909, a.m. i-am predat o caracteristică a lui Tisza din punct de vedere confesional (Copia se găseşte la Virgil). I-am spus:

- Deja cu ocazia ultimei mele vizite am fost gata să spun lucrurile pe care acuma le-am aşternut pe hîrtie, însă am avut impresia că este josnic să lucri împotriva unui om cu denunţuri confesionale. Cînd băia­tul meu mic îl părăşte pe fratele său trebuie să spună drept pedeapsă: “cel mai mare ticălos din toată ţara este şi rămîne denunţătorul” şi mi-a fost ruşine faţă de mine însumi să vă spun lucrurile pe care acuma le-am redactat în scris. Mă mai gîndeam că ar fi bine pentru popă decît pentru soldat. Dar deoarece se pare că aveţi nevoie de argumente pentru neu­tralizarea lui Tisza, această impresie am avut-o amîndoi, Hod>a şi cu

179

mine, şi deoarece şi Hod?.a, care este protestant, m-a sfătuit să-l descriu pe Tisza aşa cum este în realitate am făcut-o.

El: - Da, nu trebuie să fim delicaţi în alegerea mijloacelor. Domnii lucrează împotriva noastră cu cele mai josnice arme. Aşa că nici noi nu trebuie să-i menajăm ci trebuie să folosim aceleaşi arme împotriva lor.

L-am căutat pe dr. Friedjung. Dînsul nu crede că ar putea, cu ajutorul nostru, Lukăcs, alege în 200 cercuri şi între 100 să îi frîngă pe kossuthişti. Ar fi foarte urît să se facă alegeri după sistemul Banffy. Eu am stăruit că, cu cît se va amina mai mult soluţia radicală, coroana cu atît mai mult va avea de luptat cu greutăţi.

în misiunea lui Lukăcs nu are încredere. Fehdrvăry, cu care am vorbit înainte cu 2 săptămîni, nu crede nici el în succesul lui Lukăcs. Kristoffy crede. Acest din urmă nu are de gînd să se expună nu-şi crede timpul de sosit. I-am expus, fără a preciza planul lui Kristoffy, de a lăsa să se aleagă - usu maiorum - deputaţi prin plebiscit în comitete, care peste 1000 de inşi ar avea să hotărască în numele naţiunei dacă voiesc ori nu sufragiul universal, direct şi secret. Numai atîta.

Friedjung a declarat că aceasta ar fi numai o complicare a chesti­ei, pe lîngă că M.S. nu s-ar învoi cu plebiscit, fiind în contra tradiţiilor habsburgilor. Spunea că are impresia că lui Kristoffy îi lipseşte curajul de a se pune în fruntea unei soluţii de luptă:

- Cred că dacă l-ar convinge cineva că Camera are nevoie de bunele sale servicii şi l-ar ruga frumos, el s-ar lăsa înduplecat să înceapă lupta cu succes, am zis eu.

Dînsul: - Ei, nu trebuie să uitaţi că nu se obişnuieşte să fie rugat cineva să preia un astfel de rol. Nici n-ar prea folosi la ceva. Cel care simte imboldul şi se simte în stare să conducă o acţiune mare trebuie să se sbată singur pentru a prelua conducerea. Pe urmă mai trebuie să aveţi în vedere că Majestatea Sa este un om în vîrstă. La vîrsta aceasta puterea iniţiativei de obicei s-a stins. Acesta e cazul şi la Majestatea Sa. Trebuie înaintate Majestăţii Sale planuri bine gîndite care poartă în sine pro­babilitatea succesului. Atunci te poţi aştepta ca el să se decidă pentru un plan. Modul în care conform relatărilor dr. Kristoffy vede problema n-o consider potrivită pentru a obţine sancţiunea Majestăţii Sale.

L-am căutat şi pe Ebenhart dar nu l-am găsit acasă. Nici pe Axmann. Lui Gessmann i-am expus ideea lui Kristoffy pe la 1 ore, iar el, fără de a primi sau refuza ideea, s-a lăsat uşor convins ca după un eventual fiasco al lui Lukăcs numai Kristoffy mai rămîne, cu care îm­păratul poate executa o asanare a stărilor din Ungaria. Pe la 5 a vorbit Kristoffy cu el. Aceasta a fost în 1/VII, 1909.

180

în aceeaşi zi pe la 4 ore l-am întîlnit pe deputatul, profesor Redlich (der Christlich - soziale Jud.) în parlament unde Gessmann mă făcu cunoscut cu el. Am mers într-o cofetărie din apropiere. I-am expus situaţia din Ţară, agitaţia lui Iorga în contra primirei lui H. Am stăruit ca ministrul de externe să intervină pe lingă cel de interne ca ordinul de expulzare să fie retras.

Redlich - om de casă la Aehrenthal - mi-a dovedit imposibilitatea. Iorga a ştiut cu 3 luni înainte de expulzare despre ceea ce îl aştepta, dacă ar voi să treacă în Austria. Totuşi a înscenat chiar în preajma vizitei lui H. cu mare aparat expulzarea. A fost o greşeală că a fost expulzat pentru totdeauna, însă acum în timpul scurt care mai rămîne pînă la vizita lui H. la Sinaia, nu se mai poate retrage ordinul de expulzare.

Referitor la chestiile din Ungaria este Redlich cît se poate de perfect informat şi contrar absolut al hegemoniei maghiare. Prea opti­mistic judeca şi el situaţia numai în acea privinţă, că cultul lui Kossuth şi kossuthismul vor decădea şi dacă s-ar denumi cabinet kossuthist. Mi-am dat toată silinţa să-i dovedesc greşeala părerei sale.

în 3 iulie seara, pe la 8 ore am mers cu dr. Funder la Gessmann. Şi dr. Funder era foarte deprimat şi revoltat prin ţinuta slăbănoagă a lui Lukâcs. Era deja foarte sigur că vineri va fi primit Wekerle la M.S. spre a fi din nou încredinţat în conducerea afacerilor pînă în toamnă.

Gessmann era extrem de furios. Venea chiar din “Ministerats- presidium”. A zis ca următoarele:

- E scandalos cum a dat chix Lukâcs. In ultimul moment s-a speriat şi a dat înapoi. (Tisza îi declarase că nu va găsi fispani, căci dînsul, Tisza, va începe lupta în contra lui, dacă ar cuteza să facă cabinet de luptă ca în contra unui trădător de neam şi de patrie.) I l-a propus împăratului pe Khuen-Hădervăry ca premier. însă împăratul a răspuns: - Nu, de acela nu am nevoie. Acela mereu dă chix în situaţiile mai grele şi fuge la mine pentru a-mi oferi portofoliul. Prin urmare împăratului într-adevăr nu i-a mai rămas nimic de făcut decît să-i încredinţeze cabi­netul Wekerle cu conducerea provizorie a afacerilor..

Acum chiar că nu mai rămîne decît Kristofiy. Totul mersese strună. Şi atunci Lukâcs îşi face în pantaloni şi indivizii cîştigă timp pînă la toamnă pentru a-şi face apariţia cu şi mai multă forţă. însă concesii nu se vor mai face. Orice guvern care va ceda începerea plăţii în bani lichizi va fi răsturnat. Dacă împăratul vrea să facă concesii atunci să le facă, dar atunci vom cere imediat uniunea personală. Să li se dea maghia­rilor armata şi independenţa economică căci pentru noi tot e mai bine decît să plătim din buzunarul nostru pretenţiile maghiare.

181

Observînd dr. Funder că dacă creştinii-sociali ar propaga uniu­nea personală şi ea ar deveni fapt, s-ar prăpădi monarhia, Gessmann a izbucnit:

- Ei, atunci se va destrăma toată istoria. Mie nu-mi pasă. Pînă la urmă nu putem fi tot timpul mai imperiali decît împăratul. Da, de 40 de ani nu se face decît o politică a tîmpeniei, nu, deja de 50 de ani se face o tîmpenie după alta. Aceasta trebuie să se răsfrîngă pînă la urmă în mod negativ. Dacă li s-ar fi dat naţionalităţilor din Ungaria măcar cîteva drepturi, cel puţin un minimum pentru a se putea dezvolta, atunci am avea acuma cu cine să-i înfrîngem pe maghiari. Dar aşa trebuie să cerşim, desigur ca Wekerle şi ceilalţi excroci să binevoiască a prelua guvernul.

Ce vrei să fac? Să mă duc la Aehrenthal? Acela-i o vită umflată care », va da afară, bineînţeles că nu fizic ci cu cuvinte politicoase.

Da, voi merge ia el, dar ce poate să facă? Doar s-a ţinut destul de bine în toată chestiunea. Nici el nici împăratul nu au nici o vină că Lukâcs a făcut în pantaloni în momentul decisiv. Fără însărcinare de la Belvedere nu pot să cer nimic de la Aehrenthal iar K.H. este acum pe mare.

Am stăruit apoi dimpreună cu dr. Funder să se întîlnească cu Cari. Dînsul a primit rugîndu-mă pe mine să intermediez întîlnirea.

Lui Cari (adecă Brosch' :-am telefonat în seara reîntoarcerii lui la Viena, adecă deja în 3 (pe la 10 ore seara) iar în 4/VII pe la 9 1/2 am fost la el. Dînsul, telefonînd la Gessmann a primit răspuns că acesta e dus în excursiune. A rămas ca să-l informez pe Gessmann că Cari îi stă la dispoziţie, să-l caute la dînsul acasă pe Gessmann. Luni în 5 iulie, Cari pe la 12 a mers la Bienarth. Am căzut de acord ca să stăruim pe lîngă Kristoffy să se pună în fruntea acţiunei la toamnă. Cari opta că părintele conte Gallen a stricat rosturile lui Kristoffy prin uşurinţa cu care a vorbit faţă de Weisskirchner despre afacerea de finanţă Meindl (caÎL en gros), un lucru pe care-1 ştiam de la dr. Funder.

Am plecat şi am mers cu contele Gallen la dr. Lueger. Acesta, ca de obicei, m-a primit foarte afabil şi a promis că el şi partidul lui vor fi la locul lor şi nu crede cît negru sub unghie maghiarilor. S-a plîns de slăbirea vederei:

- Dragă domnule dr. Vaida, eu sînt deja complet orb.Eu: - Şi totuşi Excelenţa Voastră vede mai clar decît oricine din

Austria. Cuvîntarea de la Eisenstadt la mormîntul lui Haydn ne-a elec­trizat pe toţi iar furia maghiarilor ne-a dublat bucuria.

El a rîs şi după ce a constatat că “indivizii parcă erau turbaţi”, a povestit cum l-au primit nemţii din Eisenstadt de bine şi că erau

i

1 8 2

organizaţi să-i bată pe studenţii care ameninţase că vor demonstra în contra lui dr. Lueger, dar care au preferat să nu meargă la Eisenstadt. De-abia mi-a zis:

- Cînd m-am plîns odată la Roma cardinalului (...) cu privire la mizeria din Viena acesta mi-a spus: “Curaj dr. Lueger, curaj”. Ei bine, mie din fericire nu mi-a lipsit curajul. Eu vă spun acuma dv. acelaşi lucru: “curaj dr. Vaida, curaj” atunci va merge. Am plecat.

După amiază, pe cînd din întîmplare mă găseam la Ricdlof pe 1/4 de ceas spre a mă schimba, de îndată intră Aurel C. Popovici. Am mers împreună la “Venedig im Wien”. Pe drum mi-a povestii cum studenţii din Bucureşti aţîţaţi prin Iorga voiau să demonstreze contra lui H. dar venind la el, la Dipsi, după un ceas, i-au pus întrebarea dacă nu ar fi bine oare să se ţină un meeting spre a-şi demonstra alipirea către Habsburgi. Că românii transilvăneni vorsă meargă în deputăţie la H. Ce zic eu, e bine? Mie mi-a plăcut mult ideea aceasta. Mi-a spus conversaţia lui cu H. în grădina din Belvedere, pe o bancă, la care conversaţie făcea aluzie Cari. In “Venedig im Wien” ne-am întîlnit cu Cari şi ne-am salutat. Cînd ne-am aşezat după mult căutat la o masă liberă dintr-un colţ în grădina dinaintea lui “sala romană” Aurel Popovici (el şi dr. Ciurcu erau cu noi) l-a descoperit la masa vecină pe dr. Gessmann. La plecare, oprindu-se la masa noastră i-am spus că mîne-zi Cari îi stă la dispoziţie. Aşa-i vine întîmplarea omului adeseori întrajutor mai mult decît toată mintea şi toate mijloacele tehnice moderne.

în 5 am mai stat la Viena, căci numai p.m. l-am găsit pe Virgil. In 6 la 5 p.m. am plecat. înainte de a pleca am fost cu Hod2a în odaie la Dipsi (Hotel Regina etajul ultim spre curte) şi am statuat proximi paşi ce sunt de făcut.

Dipsi a accentuat că, după toate cele întîmplate, trebuie să ne concentrăm acţiunea spre a-1 ridica pe Kristoffy în fruntea guvernului la toamnă. Să stăruim în această direcţie atît pe lingă Kr/istoffy/ cit şi pe lingă H.

Miercuri p.m. la 4 am fost la Kr/istoffy/ în vila lui din Labancz ut. Am vorbit mai bine de 1 1/2 oare. I-am expus situaţia din Viena şi am stăruit ca el să se pună în fruntea naţiunei căci cită vreme el aşteaptă şi lucră numai pentru alţii cei din Viena cred, că îi lipseşte curagiul.

- Pe lingă aceea trebuie un om de convingere tare, că numai sufragiul electoral poate regenera Ungaria şi face pace între dinastie şi ţară. Dînsul mi-a spus că pe el îl reţine nesiguranţa dacă M.S. l-ar denu­mi şi dacă H. este ori nu p/entru/ dînsul. Pentru eventualele alegeri, care le-ar face el, contează la învingere sigură în 150 de cercuri. Mi-a răspuns

183

pe un petec de hîrtie statistica acestor cercuri. 85 ar fi în care românii hotărăsc precumpănind, că ar fi sprijiniţi de guvern. Zadarnic am stăruit, că proiectul lui de lege elect/orală/ cu censul cultural din nou creează clase privilegiate, respective clasele acestea, care au putut să înveţe. El s-a declarat categoric în contra oricărui curs, fiind censul un lucru reacţionar. Reforma socială, pacea cu nemaghiarii, înfrîngerea kossuthismului va fi programul lui. Nemaghiarii vor fi pe pace intr-un parlament al sufragiului (pseudo)universal contemplat de el.

Teorii sociologice nemistuite par a forma un haos în capul lui. în chiţibuşurile administrative şi ale artei de guvernămînt maghiar este însă incontestabil un maestru. Ne-am despărţit rămînînd ca duminica - pînă clnd se va mai socoti - să-l căutăm cu Mihali şi cu Vlad, Maniu. De adio m-a asigurat că are curajul să preia guvernul dacă cei din Viena îl vor primi.

Am plecat seara spre Olpret. Sîmbătă din nou am plecat spre Pesta, cu Mihali. Vlad era şi el acolo. Maniu nu venise.

Pe la 11 1/2 am sosit la Kr/isloffy/. Am stat pînă la 2 ore. L-a rugat pe Mihali să-i răspundă lui Lukâcs, în caz că i s-ar adresa lui, cerînd sprijinul partidului, că avem deja acord cu Kr/istoffy/, să vor­bească cu el.

Dînsul s-a săturat să tot ridice pe alţii, care nu fac apoi ispravă. Trebuie un om cu convingeri ferme.

El contemplează, că dacă Lukâcs va face cabinet să ofere garanţii personale, că va realiza proiectul elect, al lui Kr/istoffy/ (Eu am făcut observarea: Kafka, min. de interne şi el Kr/istoffy/, presidentul camerei, ce el a admis). Dacă însă nu s-ar realiza combinaţia, Lukâcs, dînsul speră că va veni la rînd, pentru care eventualitate doreşte să-şi asigure sprijinul nostru. Mihali şi noi i-am promis. Am vorbit detalii, candidaţii de fişpani

Cînd ne-am ridicat spre a pleca, m-a rugat să mai stau. Am mai stat ca 1/2 de ceas. Rămaşi singuri mi-a declarat franc că e aplicat să preia conducerea afacerilor, căci nu are nici o încredere în Lukâcs, pe care Tisza l-a speriat, incit de teama să nu capete fişpani şi de teama că Tisza îl va denunţa ca trădător de neam şi de patrie, şi-a făcut în pantaloni.

Vorba e cum s-ar putea ajunge, respective exopera denumirea lui, a lui Kr/istoffy/ în Viena.

Lukâcs aspiră la postul de minister comun de finanţe, după căde­rea lui Burian, care la toamnă va urma cu siguranţă.

184

Dacă H. ar primi să-l protejeze pe Lukâcs la ajungerea acelui post, atunci el ar fi aplicat să îl recomande la M.S. drept necesar al său pe Kr/istoffy/.

Mi-a dictat o întreagă listă de candidaţi de miniştri, m-a asigurat din nou, că în 250 de cercuri va reuşi, că va avea în momentul cînd va fi denumit de min. president cîteva milioane la dispoziţie pentru alegeri etc. M-a rugat să fac în acest înţeles un raport şi propunere lui H. şi să merg pe miercuri, 14 l.c. la Viena, cînd Cari şi H. sosesc din Sinaia.

I-am promis, dar mă cam codeam să^plec la Viena fiind sătul de atîta călătorit, mai cu seamă tot noaptea. în fine stăruind dînsul l-am asigurat că voi fi pe miercuri seara la Viena.

Am luat masa la “Szaros vend6glo” unde mă aştepta Mihali care era foarte vesel, cînd i-am comunicat dorinţa lui Kr/istoffy/oricît era de obosit, după ce ne-am întors la “Jăgerhorn”, am scris raportul-memoriu şi o scrisoare către Cari şi le-am expediat deja pe la 7 ore (copia e la Virgil).

Noaptea ne-am reîntors cu Mihali şi luni pe la amiazi am sosit iar la Olpret. Marţi în 13/VII am plecat spre Viena, unde am sosit miercuri seara. Lui Hod2a i-am lăsat vorbă la hotel “Sudbahn” eu am tras la “Reidhof”. Pe la 11 noaptea am mers pe capul lui dr. Funder.

Dînsul mi-a comunicat că Gessmann fusese la Aehrenthal şi că acesta făcuse tot posibilul în favorul lui Lukâcs, fără de a-i păsa de lipsa de curaj a armeanului.

Planul de deznodămînt cu Kristoffy în fruntea guvernului, iar cu Lukâcs ca min. de finanţe comun, l-a aprobat şi aflat bun, promiţînd că va lucra şi el în această direcţie.

Fiind pe masa lui harta lui Mazăre despre relaţiile etnice din Transilvania, el şi-a arătat surprinderea asupra amestecului grozav de popoare. I-am dat unele explicări referitor la “maghiarii” de prin Făgăraş, Szolnok-Dăbîca şi “germanii” din Maramureş etc.

Dr. Funder - cu drept - accentuă că nicicînd nu a fost monarhia mai departe de federalism. Evoluţia tinde spre autonomii naţionale etc. - aflasem de la “Korespondent Austria” - Selig, pe care îl cunosc de cînd era redactor şef la “Deutsche Z/eitun/g”, că Banffy s-a apropiat de Gessmann şi Funder şi că a izbutit să-i înduplece, să nu-i facă greutăţi la Belvedere. L-am strîns cu uşa pe dr. Funder, spunîndu-i că pe Banffy îl caracterizează îndeajuns faptul că după ce a pus la punct broşura, Teisig, nu s-a jenat să scrie, respective să înşire broşura “Der wahre Franz Kossuth” apărută în editura “Reichpost”-ului.

185

Dr. Funder deşi nu a admis aceasta direct, dar nici nu a negat, ci s-a grăbit să mă asigure, că el o singură dată a convenit la “Sacher” cu Bânffy, ca din întîmplare fiind la dorinţa lui Bânffy astfel această întîlni- re - şi că Bânffy i-a făcut impresia unui om naiv, care crede în tiradele sale cunoscute să poată găsi naivi, cari să îi dea crezămînt.

Am vorbit apoi de trebuinţa ca să facă ceva pentru Kristoffy spre a-1 sprijini. Totodată l-am rugat că, dacă ar reuşi afacerea Meindl, să nu fie obligaţi lui Kristoffy ci mai bine celor din Viena - astfel să se repartizeze. I-am spus că nu Aurel C. Popovici ci Dumitrache a condus deputăţia la H. I-am descris toate infamiile care le-au comis autorităţile ungureşti cînd cu trecerea lui H. prin Ardeal.

Cum îndată după sosirea mea telefonasem la 86-50, aflasem că Cari va veni la 7,50 seara. Deci nu l-am molestat în acea seară, ci i-am scris din “Arcaden” o scrisoare pneumatică, anunţîndu-i că mîne-zi o să-l caut dimineaţa prin telefon, cerîndu-i o întîlnire.

Joi în 15/VTI, 1909, pe la 9 1/2 dimineaţa Cari mi-a răspuns prin telefon, că tocmai a lăsat să-mi copieze propunerea de deznodămînt, ca să poată apoi scrie cu maşina (aluzie la scrisoarea mea mizerabilă), că pe la 11, va prezenta memoriul la H., pe la 3 p.m. va merge după răspuns, astfel încît mai bine va fi să merg pe la 5 la el, cînd o să-mi poată da răspuns lămurit.

De cele petrecute în Ţară era încîntat “a fost minunai, încîntător” etc.

Cu Hod2a şi cu Steinacker ne întîlnisem la cafea. Pe la 11 ore l-am căutat pe contele Gallen. I-am expus planul. Am adaus că dr. Funder mi-a pomenit de contele Zichy Jânos ca aspirant la postul lui Burian. Totodată am lămurit necesitatea ca H. să şi-l rezerve pe Zichy, pentru timpul cînd Kristoffy va fi creat reforma electorală, căci pe atunci va fi necesar un conducător de vază pentru coaliţia conservatoare, care desigur se va forma în parlament. Am stăruit din punct de vedere al autonomiei bisericii gr. ort. a ordinei răsvrătite din dioceza Caranse­beşului şi a moralei poporului pentru întărirea lui dr. Bădescu. Gallen şi-a făcut notiţe. Pe cînd abia fusesem de 1/2 ceas la el de îndată veni “Hausmeisterul” şi îi comunică contelui că au telefonat după el din Belvedere. Nu ştia însă sigur pe cînd. Deci îl chemă şi pe croitorul (care locuieşte în casă şi are telefon) care stătea în antişambră la capătul din sus al tunelului prin care trec treptele. Croitorul desluşi chestia: “- înălţimea sa imperială a ordonat să fie chemat telefonic domnul consilier intim pentru a veni de îndată la Belvedere”.

186

După ce au plecat cei doi agenţi diplomatici, contele îşi aşeză în buzunar notiţele şi după ce, la întrebarea lui am zis, că va fi mai bine să nu vorbească despre chestia Kristoffy numai dacă H. l-ar întreba direct, fiind deja maiorul în plin lucru, şi-a luat pălăria şi am plecat, rămînînd ca poimîine să ne întîlnim din nou.

La 5 ore am mers la Cari. Mi-a spus următoarele:- H. a acceptat propunerea dumneavoastră dar a aprobat şi pro­

punerea mea de modificare care constă în următoarele: Kristoffy să sprijine acţiunea lui Lukăcs, pentru ca Lukăcs să i se dedice cu trup şi suflet. Dacă vreau să traversez aici un rîu pentru a-1 ataca pe duşman (arată pe masă poziţiile), atunci pun pe cineva să atace aici. însă coman­dantul acestei trupe n-are voie să ştie că îl pun să atace numai din motive tactice. Trebuie să fie convins că trebuie să treacă dincolo chiar dacă piere cu soldaţii săi pînă la ultimul om. Numai atunci poale îndeplini în întregime scopul tactic cu care l-am încredinţat. Atunci el şi oamenii săi luptă cu entuziasm şi îşi mobilizează toate forţele. Prin aceasta îmi este posibil, dîndu-i duşmanului acolo de lucru, să traversez aici rîul. In conformitate cu această regulă tactică elementară în Lukăcs trebuie susţinută credinţa că activitatea sa este luată în serios.

Bineînţeles că nu va obţine nimic pentru că nu va putea aduce concesii, puteţi fi foarte liniştiţi în această privinţă, nu se va mai face nici cea mai mică concesie. După ce vor eşua toate încercările sale Lukăcs se va duce mai întîi la H. H. îl va prelucra şi îi va pune în gură ceea ce îi va avea de raportat Majestăţii Sale.

Printre altele va trebui să se angajeze să-l propună pe Kristoffy drept succesorul său. în schimb H. îi va garanta numirea sa ca succesorul lui Burian. însă daca postul de ministru menţionat se va elibera abia la iarnă, ceea ce este probabil deoarece delegaţiile cu probabilitate că se vor întruni abia în decembrie-ianuarie, fapt cu care lumea s-a obişnuit deja în ministerul afacerilor externe, atunci Lukăcs va trebui să preia pînă la noul termen un portofoliu în cabinetul Kristoffy.

Dacă aranjăm aşa lucrurile, atunci numirea lui Kristoffy poate fi considerată ca şi sigură. Căci dacă îl propune pe Lukăcs, faţă de care atît Majestatea Sa cît şi Aehrenthal au încredere deplină, atunci probabil că Andrăssy şi ceilalţi domni vor intriga degeaba împotriva lui.

Plini de bucurie am aprobat ideea aceasta, declarînd că dînsul, Cari, totuşi este nu numai un strateg militar, dar şi un om politic, cel mai iscusit între noi. I-am expus însă insuficienţele proiectului legii electorale al lui Kristoffy rugîndu-1 ca prin H. să-l silească pe Kristoffy să facă ori o lege electorală ca şi cea din Austria ori să primească pe lingă

187

censul intelectual, admiterea dreptului electoral şi alegătorii pe baza vechiului cens şi a celor care au servit la miliţie şi un cens de 10-20 coroane. Cari însă mi-a răspuns - înţelept ca totdeauna:

- Nu avem voie să-l facem /.../ nici pe H. nici pe Kristoffy deja acuma printr-o critică a proiectului de lege elctorală al lui Kristoffy. După ce va fi deja desemnat Kristoffy este timpul potrivit pentru a exercita cu succes presiune asupra lui de sus şi de jos în scopul expus de dv. H. este foarte suspicios. După ce i-am prezentat azi dimineaţă propu­nerea dvs. el şi-a exprimat cîteva temeri în sensul că dacă se va realiza sistemul de vot al lui Kristoffy nemaghiarii ar putea încheia pace cu maghiarii şi ar putea acţiona împreună împotriva coroanei.

L-am întrerupt expunîndu-i şi cu exemple eclatante cît de im­posibilă este vreodată o pace şi cu atît mai puţin o acţiune comună a maghiarilor şi nemaghiarilor în contra coroanei.

El a continuat:- Toate acestea le ştiu. însă eu am primit următorul ordin:

“întrebaţi-1 pe dr. Vaida dacă există această primejdie sau nu”. Strict tehnic şi fizic mi-a fost imposibil să vă găsesc pînă la ora 3 cînd trebuia să fiu din nou sus. Dar nici n-am avut nevoie să vă cer părerea deoarece vă cunosc pe dv., pe Hod2a şi pe Kristoffy deja atît de bine încît ştiu deja dinainte ce veţi răspunde la o întrebare sau alta. De aceea nici nu v-am deranjat ci am mers liniştit la H. la ora 3 şi i-am declarat: “Dr. Vaida m-a liniştit complet, el mi-a declarai că din cutare şi cutare motiv după introducerea dreptului de vot universal o conciliere între maghiari şi nemaghiari este şi mai exclusă decît acum”. în urma acestei declaraţii H. s-a liniştit şi şi-a dat acordul.

Comunicaţi totul lui Kristoffy, adică ceea ce îl priveşte, dar obli- gaţi-1 să nu trădeze nimic lui Lukăcs pentru ca omul să se poată simţi pînă la urmă ca homo regius.

Faptul că vreţi să procedaţi în înţelegere cu Kristoffy nu mă bucu­ră deloc, pentru că acel divide et impera se poate aplica mult mai bine dacă fiecare relatează fără să ştie de celălalt".

Am observat că numai întîmplător au fost la fel rapoartele şi propunerile noastre în decursul crizei ultime, care au avut de rezultat demisia lui Lukăcs. El:

- Este cu atît mai bine dacă atunci toţi cei trei domni susţin acelaşi gînd fără să se fi înţeles dinainte.

I-am arătat că pericolul unei desăvîrşite armonii între Kristoffy şi noi este tot aşa de deschisă ca şFpacea între maghiari şi noi.

188

I-am spus că Kristoffy mi-a comunicat că H. îl iubeşte mult pe Dipsi, la care Cari a răspuns:

- H. îl consideră pe Popovici drept un impulsiv iar în rest îi e destul de simpatic.

Am discutat apoi lista de candidaţi de miniştri ai lui Kristoffy. Pe Szapăry Lâszld l-a excepţionat, fiind compromis prin încercarea de a-1 corupe pe Pap Zoltăn pe timpul lui Hddervâry. Eu am ripostat:

- Nu putem fi atît de delicaţi, domnule maior, în judecarea politi­cienilor unguri. Dacă ar fi să punem pe vechii liberali pe cîntarul de aur, atunci nu rămîne nici unul din domnii care intră în discuţie care să fie demn de a guverna.

Vina contelui Szăpary este că a solicitat o muncă prea mică. Contele H6dervâry, care a dat suma, este omul de încredere al coroanei, însă vinovatul a fost Hddervăry deoarece a taxat surprinderea lui Pap ‘ Zoltăn doar cu 10.000 în loc de 50.000 de kr.

Afacerile murdare ale lui Hieronymi le cunoaşteţi. în ciuda pro­cesului său ca secretar de stat, el a devenit ministru şi consilier secret adevărat. Şi azi e considerat ca şi candidat de ministru permanent. Lukăcs a divorţat ca un bătrîn în ciuda copiilor săi maluri şi s-a căsătorit cu evreica lui. Fejervâry a scăpat de aceeaşi soartă doar din întîmplare.Pe drumul de întoarcere de la înmormîntare Fejervâry s-a urcat in cupeul văduvei care i-a refuzat însă cererea în căsătorie pentru că Lukăcs o ceruse deja în căsătorie pe drumul spre cimitir şi obţinuse dulcele da.

Kossuth şi ceilalţi consilieri intimi ai Majestăţii Sale nu sînt mai puţin vulnerabili de îndată ce le este cercetată viaţa particulară. Aşa ceva n-ai voie să faci dacă vrei să constitui în Ungaria un minister.

Dînsul a continuat:- în ceea ce îl priveşte pe ministrul honvdd vă mulţumim din

inimă excelenţă Kristoffy, dar îl vom alege noi înşine pe respectivul om. Nyry este un om moale.

Eu: - Vă gîndiţi cumva la Hoffman, d-le maior?El: - Nu, nu, acela în nici un caz. Aceluia i se va suci cit de curînd

gîtul. E totul deja pregătit pentru ca să-ţi ceară pensionarea. Vom găsi noi, nici o grijă, pe un om energic. Domnul Kristoffy dispune de o mulţime de generali.

Eu: (După ce i-am caracterizat pe rînd pe cei mai mulţi ca oameni politiceşte incolori ori plini de datorii, care trebuie să asculte de porun­cile primite spre a-şi putea achita datoriile, rămînînd miniştri) - Magnaţi vor fi buni pentru portofoliul ministerului cultelor şi învăţămîntului cit

189

şi al agriculturii din cauza educaţiei însă celelalte portofolii au nevoie de oameni care se pricep în domeniu şi lucrează.

El: - Pentru ministru ad latere este nevoie de asemenea de un conte sau baron. 3 vor fi tocmai de ajuns. Da, pentru a vă face o bucurie Tisza e mort, complet mort. Descrierea dvs. l-a făcut imposibil. Nu ştiu pentru cit timp dar cu siguranţă pentru vreme îndelungată.

Eu: (nu mi-am putut stăpîni rîsul cu toate că de altă dată sînt stăpîn chiar şi asupra celui mai mic gest în conversaţii de acestea) - Dar pentru numele lui Dumnezeu, domnule maior, doar v-am prezentat o sumedenie de argumente împotriva lui Tisza. Şi Hod?.a. Fiecare din ele a fost din punct de vedere politic mult mai serios decît descrierea mai mult sau mai puţin sociologic-confesională a lui Tisza. Arar n-am enunţat într-însa nici un fapt obiectiv.

El: - Da, dar aţi grupat lucrurile logic şi le-aţi prezentat foarte convingător. Aceasta a avut la H. un efect hotărîtor.

Am trecut la chestia vizitei din Sinaia. Mi-a spus că H. a fost încîntat de toate cele văzute şi experiate. Dragostea familiei regale române, a intelectualilor şi poporului l-au umplut de foarte mare bucurie. “Gotterhalte” la tot pasul. Copiii şi copilele de ţărani au cîntat imnul austriac nemţeşte. L-a revoltat mult pe H. ţinuta scandaloasă a presei maghiare. Deputăţiei ardelenilor le-a spus mai mult decît ce s-a publicat. Nu-i pasă că s-au răspîndit vorbele lui. I-a autorizat pe cei 3 delegaţi să le spună oamenilor lor conversaţia. Doreşte ca în presa noastră să se scrie cît de mult asupra mulţumirei ce o are cu vizita din Sinaia, că are simpatie pentru români, că e scandalizat de maghiari.

Chiar şi ştirile aduse de presa magh. asupra căruţatului prin Pesta, a voit să le dementeze, ca să nu aibă maghiarii nici cea mai mică satisfacţie. Numai stăruinţei lui Cari i-a succes să-l reţină de la acest dementi. (?).

De Brătianu a rămas H. încîntat (entzuckt) dar şi Brătianu s-a amorezat de H. incit i-a declarat “că ar vrea să-i fie supusul lui H. şi că singura dorinţă ce ar avea-o ar fi aceea de a avea prilejul să demonstreze că este dispus să facă tot ce-i cere H.”

Şi Cari a vorbit cu Brătianu şi a rămas impresionat dc el. Este un om de mare calibru politic, nespus de simpatic etc.

Regele - un om de o extraordinară înţelepciune. Rezultatele politice ale vizitei de prezent nu e posibil să le putem aprecia îndeajuns. Vor fi însă extraordinare. Un lucru e cert, că dacă maghiarii ar cuteza să încerce un ’Putsch’ vreodată ei vor fi zdrobiţi prin ajutorul românilor, ca şi la 1849 prin cel rusesc. Aceasta dovedeşte şi ar dovedi mai eclatant

190

absoluta şi nemărginita încredere între Habsburgi şi între România, respective a Habsburgilor faţă de România şi dinastia ei.

S-a convins H. cit de mult ţin românii transilvăneni dar şi cei din Ţară la dinastia de Habsburg.

Eu am făcut observarea: - Logic ar fi fost ca maghiarii să-şi ia pălăriile cînd la primirea lui H. în Sinaia s-a cîntat imnul habsburgic, iar românii ardeleni să rămînă nu numai cu pălăriile pe cap dar să însceneze mari demonstraţii iredentiste. Cînd la adecă s-a îhtîmplat chiar invers. Maghiarii desmerdaţi de 40 de ani de Habsburgi, respective de capul familiei au rămas cu capetele acoperite şi cei persecutaţi prin politica împăratului şi-au descoperit nu numai capetele lor şi ale maghiarilor. E de-a dreptul paradox acest lucru. Cari va putea pricepe acuma, cum de mulţi oameni cu sînge iute găsesc că noi românii suntem slugarnici. ‘ Adevărul este însă că despre noi, care dincoace de Carpaţi, cit şi despre exilaţii noştri din Ţară ori de oamenii de stat ai României nu se poate susţinea că am procedat cu slugărnicie.

Sînt două motive care ne-au condus şi ne conduc să susţinem politica tradiţională. Este firea românului, că nu uită binefacerile Habsburgilor intr-adevăr avem să le mulţumim în trecut foarte mult. Apoi rămîne cîntărirea nu a relaţiilor politice europene, cit şi a forţelor reale de care dispunem. Toată ţinuta românilor din orice parte cu ocazia vizitei lui H. la Sinaia dovedeşte ca românii sînt oameni de tact politic şi de înnăscut talent politic.

Cari mi-a mai spus că H. s-a convins şi Brătianu i-a spus-o franc şi lui H. şi lui Cari că toată lumea în Ţară are cele mai mari simpatii pentru Habsburgi şi pentru Austria, dar urăşte pe maghiari.

Pe Cari nu a voit să-l ducă la Sinaia. Atunci Cari şi-a oferit demi­sia. După aceea H. a fost vesel, că l-a luat cu sine, căci în tot momentul avea trebuinţă de el. L-a pus să depeşeze răspuns mitropolitului primat să-mi scrie mie după ce s-a scandalizat, văzînd la Braşov felul ticălos cum a fost tratat publicul românesc la gară etc. Acum Cari e în graţie ca nicicînd mai înainte. Eu am observat: - “Deci sînt totuşi şanse acuma ca domnul maior să devină cancelar imperial” la care el a răspuns: - “Da, da, şansele s-au îmbunătăţit considerabil dar totuşi lucrul e departe de a fi sigur”, (tot zîmbind şi glumind ambii).

- L-am rugat să stăruiască la H. să intervină în interesul întărirei alegerii lui dr. Bădescu, motivînd tot ca la contele Gallen. Dînsul mi-a răspuns că nu crede că H. se va interpune, căci nu-1 cunoaşte pe dr. Bădescu în persoană! Dacă M.S. l-ar întreba că de ce îl doreşte pe dr. Bădescu şi dacă îl cunoaşte ce să răspundă H.

191

- De adio m-a rugat să-i comunic multe salutări şi complimente lui Kristoffy. - Lui Hod2a îi pot spune ce am vorbit.

Mîne-zi am plecat la Pesta împreună cu Hod2a, la 9 a.m. Mă culcasem la 3 noaptea căci i-am dat lui dr. Brauer interviul apărut în “Tribuna” şi “convorbirea cu un bărbat din anturajul lui H.” apărută tot în acelaşi număr al “Tribunei”. Pe acestea le-a scris atunci noaptea dr. Brauer iar eu am aşteptat spre a le revinde.

P.m. la 5 am fost la Kristoffy, după ce, în cafenea, i-am spus lui Bolcaş să scrie în “Lupta” despre vizita din Sinaia. Am mers cu Hod2a.

La întrebarea lui Kristoffy: “Ce noutăţi aduc de la Viena?” i-am răspuns: “într-un buzunar prim-ministeriatul Excelenţei Voastre, în celălalt portofoliul ministerului de finanţe pentru Lukâcs Lâszl6. Asta e veste bună?”

I-am referat apoi lui Kristoffy detailat. Dînsul a zis că nu ştie cum să-l facă pe Lukâcs să creadă că totul e asigurat, ca el să poată ajunge ministru comun de finanţe. După mai multe idei abandonate am propus să-i scriu lui Kristoffy la Bad Gastein o scrisoare scrisă cu maşina, datată din Viena, în care să fie totul spus. (I-am expediat-o din Dej în 20/VII, 1909 prin intermedierea lui dr. Ciurcu.)

Kristoffy a primit vesel acest mod de procedare: “Cum să-l prin­dem de guler pe armeanul viclean”.

Eu am replicat: Degeaba are acestea, candidatului la ministerul de finanţe îi trebuie “scrisoare”, altfel nu se încrede în omul mincinos.

Apoi a referat Hodia asupra chestiei Meindl. Kristoffy spunea că are lipsă foarte arzătoare de parale, ca să nu scape din mină cîteva organizaţii din provincie. Va merge mîne zi şi va face 10.000 c. cu un cambiu, la vreo bancă, în nădejdea zilelor mai mănoase.

Servitorului lui Kristoffy - fecior de român din Craidorolţ - i-am dat bacşiş de 3 cr. de adio: - în rîndurile celelalte am uitat să-ţi dau. El:

- "Nu face nimic, că domnii numai cînd sînt la prînz şi cină în vindişag, au obiceiul să deie".

Noaptea am călătorit la Cluj şi la amiazi am fost la Olpret.

192

Mihali mi-a spus că a avut cu Brătianu luptă grea, cînd l-a rugat să facă totul ca H. să fie mulţumit. Brătianu i-a exprimat nedumerirea, că noi prea ne încredem în “neamţul” cu toate, că numai ne-a tras pe sfoară. Mihali a stăruit spunînd că H. e om drept, cu idei mari. Brătianu l-a întrebat că de unde ştie. Mihali i-a spus că de la oameni de toată încrederea şi judecata rece, care au vorbit cu H. S-a rugat ca să facă totul Brătianu spre a-1 mulţumi pe H. Dacă şi H. ne va trage pe sfoară, atunci şi aşa va urma iredentismul. Pînă atunci însă sperăm în el, trebuie să facem totul spre a-1 cîştiga. Brătianu a promis, apoi şi l-a ţinut minunai.

9

Marţi seara în 21 /XI (1910) am plecat la Pesta. Miercuri, vineri seara am stat acolo. Vineri-sîmbătă noaptea în Viena.

în Pesta am discutat cu Mihali, Maniu, Scurtu despre reorga­nizarea “Luptei”. Scurtu era gata să vină şef red/actor/ la “Lupta”. Ulterior s-a hotărît altfel. (Văd scrisoarea lui adresată din Bucureşti lui Mihali.) Hod2a îşi vede de foi şi de afaceri. Lui Cari îi scrie numai cînd îl întreabă ceva. “Pacea” o intermediază cu slovacii fişpanul Csaplovics. “Pacea” e că în cîteva comitate să-i persecute ceva mai puţin pe slavi. Mihali e supărat pe Maniu p/entru/ că nu a luat de la început poziţia contra “tinerilor oţeliţi”. Maniu se va declara curînd.

în 25/XI dimineaţă sosind la Viena i-am dat comunicat lui Cari pneumatic că sunt la dispoziţia lui. Duminecă la telefon mi-a spus că-mi va comunica datul audienţei îndată ce-1 va şti.

Luni am primit de la el o cartă pneumatică iar marţi a.m. telegra­ma prin care ni se anunţa că H. mă va primi marţi 28/XI la ora 4. Prin telefon ne-am înţeles să fim la 4 fără 1/4 la Cari.

Sosind, l-am găsit deja gata de plecare. Am trecut prin grădina publică, a deschis uşiţa din zidul din stînga şi m-a condus la intrarea principală a castelului. Se învăluia ziua cu noaptea. Candelabrele elec­trice ardeau deja. Blana şi cilindrul le-am depus pe sofa lingă intrarea în sala mare. Lacheul merse înainte, Cari cu mine după el. Am trecut prin sala mare şi prin sala a doua din stînga, în care m-a primit H. la alte ocazii. Lacheul a trecui mai departe şi ca unul se întoarse anunţînd că

193

H. îşi cere scuze pentru întîrziere, face toiletă. Au trecut vreo 10 minute. Cari, în timpul acesta mi s-a plîns că este cuprins de apatie, după ce iar a trecut prin stadiul desperării.

Dorinţa lui cea mai fierbinte e să poată ajunge la regiment, ca să fie om liber. Speră ca prin mai, cel mult noiembrie 1911, să scape de serviciul greu de adjutant.

In “Reichpost” apăruse un articol în contra Min/isterului/ de război Schoneich, p/entru/ care contra lui Cari a fost instituit juriu de onoare. A declarat pe parolă de onoare că nu el a trimis articolul, împăratul, cu toate acestea, crede că el, Cari, a scris acest articol. H. s-a purtat ca de obicei. Cari l-a rugat să-i permită, ca la alte ocazii, cînd ar fi întrebat că cine a scris ori a pus la cale un lucru să poată răspunde: întrebaţi-1 pe H. H. însă i-a refuzat împlinirea rugărei.

Eu am stăruit să nu-şi piardă curajul, căci H. desigur mai trebuie să ţină cont de Cari atunci cînd va începe realizarea planurilor sale mari. Cari însă cu resemnare îmi răspunse: Nu, de ministru de război mă va găsi prea tînăr - parcă în Anglia nu au fost destui miniştri de 30 de ani. De servitor da sunt bun, ca să te conduc pe d-ta şi pe alţii şi să prestau toate lucrurile grele răspunzînd în locul stăpînului meu. Aş fi bun şi cînd va deveni împărat, dacă aş fi în stare să ascult orbiş, să spînzur fără milă, fără a căuta dacă e cu dreptate. Dar cînd aş zice: omul acesta nu merită să fie spînzurat la moment aş fi demisionat cu distracţie. Eu deci mai bine să dispar în mulţimea necunoscuţilor şi să trăiesc şi eu ca om liber, pentru mine. D-tale ţi uşor, căci nu eşti dependent de nimeni, dai deci uşor sfaturi bune. Am apelat la sentimentul lui de datorinţă faţă de viitorul monarhiei etc. El, ca de altă dată, mi-a răspuns că lui H. îi plac oamenii cari ascultă, nu cei ce discută. Apoi mi-a spus să stăruiesc la H. asupra faptului că el e cel mai temut om înaintea ungurilor, că Tisza de frica lui a oferit totul în delegaţii etc. să-i spun totul şi lui H. ce i-am spus lui Cari. Căci H. îşi ia avînturi mari, dar nu are curaj destul spre a rămîne consecvent pînă la sfirşit. Va fi bine să-l încurajăm.

Lacheul anunţă sosirea lui H. Cari intră. Mi s-a părut iar că aud şi glas de femeie pe lingă cele 2 voci bărbăteşti, în sală. Candelabrele de asupra mea umpleau sala de lumină, prin fereastră mă uitam la grădina publică acoperită alocurea cu zăpadă. în gînd mi-am recapitulat încă o dată cele ce aveam să i le spun lui H. Trecură 2-3 minute. Cari ieşi, poftindu-mă să intru.

H. era cam în mijlocul salei. N-am putut face de-a binelea com­pliment, cînd el venind în felul său spre mine îmi întinse mîna şi cu deosebită căldură mă conduse spre fotoliul din stînga biroului zicînd:

194

“îţi mulţumesc mult că ai venit. Doream mult să te văd” etc. Eu mul­ţumesc, aşezîndu-mă, pentru graţia că mi-a dat audienţa, spunînd că tratativele de pace dintre Tisza-Khuen şi dr. Mihu m-au înduplecat să solicitez audienţa. H. mă întrerupsă înainte de a-mi termina vorba spunînd că e cu toate în curent “aus Ihren sehr interessanten und geistreichen Berichten”. Totul e comedie veche. Maghiarii voiesc să-i tragă pe sfoară pe români şi pe ceilalţi nemaghiari pentru că au observat că dînsul, H., e în contra politicei de maghiarizare. “Tisza ist binterrlististiger als ein Teufel”, ar voi să ne angajeze şi pe noi pentru politica lui antidinastică.

Cînd făcu o mică pausă am luat şi des întrerupt prin observările â propos ale lui H. am expus următoarele: Khuen, în urma stăruinţelor lui H., a intrat înainte de alegeri cu noi în tratative, cu intenţia de a ne trage pe sfoară voind să ne ofere 8 cercuri, pentru candidaţi designaţi şi 1/2 milion pentru scopuri culturale. Dacă am fi primit rămîneam blamaţi spre în sus şi spre în jos, pe lingă că pactul nu ar fi fost ţinut de guvern. (H. “Zum Khuen habe ich niemals rechtes Vertrauen gebost. Ich habe eine dunkle Ahnung, ein Geftihl gahabt, dass er nicht ehrlich ist, trotzdem er in einem fort seine dynastischen Gefuhle betont hat. Ich habe seine Ernennung nicht vorgeschlagen, aber nicht hindern konnen).Tisza nu vrea să aibă de-a face cu un factor, ci cu învinşi. Deci ne-a strivit la alegeri, ca trecînd peste noi să nu negoţieze cu egali ci să dicteze pacea la cei învinşi, să dea graţie, nu să facă pact. Partidul şi comitetul nostru au fost ignoraţi şi s-au început cu dr. Mihu pertractările de pace. Dr. Mihu e un om foarte corect, grand seigneur etc. Dar sufere de naivitatea credinţei că s-ar putea face pace între maghiari şi noi. Singer, şef redactorul de la ”P/ester/ Ll/oyd/" a spus lui Maniu, că acuma nu va face pace din cauză că H. o doreşte şi nici un guvern ungar nu se va expune să facă pace cu noi cit timp opinia publică nutreşte credinţa că pacea s-ar face “auf Wiens und besonders auf E/xcellenz/ K/huen/ H/6dervăry/ Befehl”.

H . : “Ştiu cum procedează domnii, cunosc această tactică. Recent croaţii au făcut o prostie. Atunci l-am chemat pe unul din domni la mine şi acela mi-a spus: păi noi ştim că este dorinţa lui E.K.H. Bineînţeles că tocmai contrariul a fost dorinţa mea. Aşa se procedează şi cu dv. Pentru ca dv. să încheiaţi pacea vi se spune că ar fi dorinţa mea.”

Pentru noi e foarte grea situaţia. Am sperat că Zichy va fi mai bun dar el continuă pe calea lui Apponyi, ba a început să execute cu forţa legea azilelor de copii, ceea ce nici Berzeviczy nici Apponyi nu a făcut.

195

(“Ja, in Zichy habe ich mich getăuscht, er ist ein Chauvinist wie die anderen”.)

Tisza a pits chestia faţă de dr. Mihu aşa, că dacă va succede pacea, pactul cu noi M/ajestatea/ S/a/ îl va sancţiona fie intr-un consiliu de Coroană, fie în faţa reprezentantului românilor. S-a lansat prin foi ro­mâneşti ştirea că M/ajestatea/ S/a/ doreşte pacea. Astfel se poate ivi o situaţie care, spre a nu fi traşi pe sfoară de maghiari, respective de Tisza, ne va impune tactica ca noi, Maniu, Vlad, eu şi ceilalţi oameni dinastici dintre conducători să ne punem în fruntea acţiunei de pace. Astfel tot noi am rupe în momentul potrivit pacea cu maghiarii şi ne-am pune cu tot poporul la dispoziţia coroanei.

H Am planurile mele pentru viitor căci mai devreme sau mai tîrziu va veni clipa pe care aş dori ca providenţa s-o amine cit mai mult, cînd voi fi chemat prin mila lui Dumnezeu să conducdestinul monarhici. Vreau să am o monarhie şi o armata puternică. Tot ceea ce li se cuvine de drept maghiarilor pot avea dar să domine şi dinastia şi toate popoa­rele monarhiei aşa cum preconizează ei, asta nu are voie să se întîmple. Vreau să fiu tuturor popoarelor mele un tată şi nu voi tolera ca nema­ghiarii să fie trataţi ca animalele sălbatice. Românii sînt împuşcaţi ca animalele de pradă în vizuină. Mi-s dragi mai ales românii pentru că sînt un popor cuminte şi dinastic care a rămas mereu fidel dinastiei. (Eu: însă maghiarii exercită presiuni asupra noastră şi încearcă să-i zdrun­cine fidelitatea dinastică motivînd mereu actuala situaţie cu “presiune din partea casei Austriece”. In planurile mele el va iniţia “rezistenţa naţională împotriva E.K.H. De aceea are nevoie de pacea cu noi) şi de aceea lasă să fie brutalizat poporul nostru de către jandarmi. ”într-o mînă, pacea şi în cealaltă baioneta" este deviza lui faţă de noi.)

H.: “Pe Tisza şi pe ceilalţi i-am dibuit deja de mult. Chiar dacă eu n-aş fi eu ci Mitică Popescu şi tot mi-aş da seama ce au de gînd aceşti oameni. Că doar a fost exact acelaşi joc ca atunci cînd ăştia, ei, cum s-a numit gaşca, coaliţia a vrut să rămînă la putere. O, eu îi cunosc pe maghiari. Sînt ca şi italienii. Italienii sînt oameni foarte cuminţi dar cîteodată îi apucă damblaua şi fac iredentism. Atunci trebuie să le dai una la cap şi după aceea sînt iarăşi buni patrioţi. Tot astfel va fi nevoie să se procedeze şi cu maghiarii. Iar cum se comportă faţă de români, slovaci, germani şi alţi nemaghiari este revoltător. Dv. va trebui să in­formaţi tot timpul presa străină. (Eu: Facem tot posibilul K.H., iar dr. Funder scrie zilnic în ’’Reichpost" despre abuzurile maghiarilor.) Da, ştiu, e foarte bine. Şi celelalte popoare trebuie să se bucure de drepturile lor, nu ca maghiarii să aibă totul şi ei nimic. (Eu: Maghiarii

196

procedează ca derbedeul rău care le mănîncă totul fraţilor săi cu moti­vaţia următoare: în numele egalităţii în drepturi totul ne aparţine nouă tuturor dar eu îmi iau totul pentru că eu sînt cel mai lipsit de respect.) Desigur, ar vrea să comande şi coroanei. Ei bine, eu iubesc toate po­poarele dar pe români îi îndrăgesc în mod deosebit. Am cea mai mare încredere faţă de ei şi cred în fidelitatea lor şi de aceea ştiu sigur că mă voi putea baza pe ei în viitor. Numai de n-ar fi duşi în eroare de ispite".

Eu: Pentru generaţia actuală K.H. pot garanta. Mai sînt vii ve­chile tradiţii imperiale. E drept că maghiarii încearcă să ne zdruncine opinia noastră publică amintind mereu faptul că cu toate că românii au jertfit în anul 1848 aproximativ 40.000 de oameni, nu s-au ales decît cu mulţumirile din partea casei austriece. Dar vechea şcoală îşi mai mani­festă efectul. în urmaşii foştilor grănicieri mai trăieşte vechiul spirit imperial. Generaţia ufmătoare, desigur, este educată din grădiniţă pînă la universitate în spiritul “patriotic” maghiar. Copii în vîrstă de 3-4 ani învaţă “ne băntsad a magyart”, cîntecul lui Kossuth, iar în şcolile prima­re este afişat imnul maghiar în loc de “Gott erhalte”. Pe vremea mea am mai învăţat imnul popular. La Viena şi în străinătate oamenii noştrii tineri nu pot veni să frecventeze universităţile pentru că diploma şi notele nu sînt recunoscute. Asta e foarte dăunător căci în 1-2 semestre cît pot rămîne la Viena cîţiva din oamenii noştri tineri mai bine situaţi ei nu pot fi pătrunşi atît de mult de - aş vrea să spun - spiritul imperial şi vienez ca şi cum ar fi cazul dacă şi-ar începe şi şi-ar încheia aici studiile. Ştim din proprie experienţă ce înseamnă să fi studiat la Viena. Ori de cîte ori vin la Viena mă apucă plînsul şi mă simt ca şi cum m-aş întoarce în adevărata mea patrie. însă cel care a studiat tot timpul numai în Ungaria devine în ceea ce priveşte concepţia lui despre viaţă şi menta­litatea sa un maghiar. în locul “imnului” ar trebui afişat în sălile şcolilor primare acel “Gott erhalte”. Căci altminteri ţăranul va fi educat în aşa fel încît va deveni o vită care votează partidul paşoptist. (H.: Mi-aţi comunicat informaţii foarte valoroase despre învăţămînt. Şcoala este intr-adevăr lucrul cel mai important. Vă rog să-mi atrageţi în rapoartele dv. cît se poate de des atenţia asupra şcolii.) Anarhia ideilor care bîntuie prin toată Europa îl stăpîneşte şi pe tineretul maghiar. Şi deoarece ideile sînt contagioase a fost cuprins de ele şi tineretul nostru universitar. Avem o poziţie grea deoarece trebuie să le amintim mereu studenţilor noştri: pentru numele lui Dumnezeu, daţi-vă seama că sînteţi reprezen­tanţi ai unor popoare de ţărani, cari de la Bunda pînă la Orsasa /!/ maghiarii, slovacii, germanii, românii şi celelalte popoare ale Ungariei sînt popoare de ţărani.

197

Dînsul aproba într-un “aber natiirlich”, “so ist es” etc. Dar la ţărani eşti rău văzut dacă le vorbeşti de Ferrerkultur /!/ şi religiositate. V-aţi putut convinge şi dv. E.K.H. cit de departe s-a ajuns în Ungaria. Asociaţia pe ţară a învăţătorilor cere deja desfiinţarea orelor de religie, în această privinţă avem mare noroc că poporul nostru are cel mai bun pedagog de masă pe care-1 poate avea un popor. (H. se uita cu atenţiune, întrebător la mine.) Mă refer la Aurel Popovici. (H.: “ja, der ist ein ganzer Mann” (vioi şi cu multă căldură în glas). Popovici a pornit cu cea mai mare energie în lupta împotriva social-democraţiei şi a liberalis­mului. A publicat deja două cărţi groase; în ciuda faptului că e încă foarte contestat, se poate prevedea că ideile sale vor ieşi învingătoare.

I-am spus apoi cum Cassiu Maniu, fratele lui Iuliu, a cerut o graţiere cu ocazia jubileului de 60 de ani a M/ajestăţii/ S/ale/dar, nefîind recomandat, nu a primit. H. era în curent şi a accentuat că cît sunt de mici la suflet oamenii politici maghiari cînd ne şicanează cu astfel de împunsături de ace.

L-am rugat pe H. ca dintr-o vorbă ori faptă să-şi demonstreze simpatia în public pentru noi, ca astfel desperarea apatică, ce ne va duce la demoralizare, să dispară ca prin farmec. Dînsul a răspuns că apreţiază pe deplin necesitatea unei astfel de vorbe ori fapte. Dar cum să o facă? Dacă va face-o, ziarele maghiare imediat îl vor lua la goană şi va avea cu M/ajestatea/ S/a/ neplăceri, fără de a ajuta, căci Khuen la moment va alerga la M/ajestatea S/a/ dînd informaţii tendenţioase. M-a întrebat dacă nu-i pot face o propunere cum s-ar putea îndeplini din partea lui cererea mea. Eu am declarat că nu ştiu. Stătea H. în gînduri iar eu atunci îmi cerui voie să pot cuteza a-i spune ideea lui Maniu. Prin împăratul Wilhelm, aliatul şi prietenul M/ajestăţii/ S/ale/ şi a lui H., s-ar putea face ceva în favorul nostru. Dacă Wilhelm i-ar spune numai atît M/ajestăţii/ S/ale/că este deja un scandal european felul cum sunt trataţi nemaghia­rii în Ungaria desigur M/ajestateta/ S/a/ ar face ceva în favorul nostru. H. a stat şi s-a gîndit zicînd: “Ich werde liber die Form nachdenken, in der ich dies dem Kaiser Wilhelm mitteilan konnte” etc., adecă trebuie nimerită forma, că va mai cugeta, poate că ar avea efect etc.

La sfîrşit din nou adusă H. vorba asupra împăcării noastre cu maghiarii asigurîndu-mă că, deoarece are cea mai mare încredere în mine şi eu l-am convins că va fi bine, din punct de vedere tactic, să facem eventual o pace fictivă, H. îşi dă învoirea.

Eu la rîndul meu l-am asigurat că nu cred în realizarea păcii, că-1 voi ţine în curent adecă voi refera despre fiecare fază a acţiunii de pace

1 9 8

şi nu vom întreprinde nimic definitiv fără sancţiunea prealabilă a lui H.Ridicîndu-să H. de pe divan, m-am sculat şi eu mulţumindu-i

pentru graţioasa bunăvoinţă ce mi-a arătat. H. să opri în mijlocul salei şi zisă: “Ich komm jetzt noch nichts tun. Es wird aber die Zeit kommen, da ich Ihnen beweisen werde, dass ich Ihnen sehr dankbar bin”.

M-a petrecut apoi pînă la uşă şi dîndu-mi mina m-a concediat. Cari aştepta în sala cealaltă. Intrînd mi-a şoptit: “also morgen um 1/2 11 auf Wiedersehen”. Am ieşit trecînd prin sala mare. în antreu lacheul, mai puţin prevenitor decît cum ar aştepta cineva nu ar fi experiat încă lucrul acesta, a venit încet să-mi ajute la îmbrăcatul blanei. Eram însă deja gata. Am ieşit pe poarta principală în Herren Gasse şi urcînd tramvaiul am mers la “Arcaden” unde i-am găsit pe d-nul Ciurcu, cîntăreaţa Mărcuş, tînărul Boian şi pe Loghi. Boianu voia un interviu asupra acţiunii lui dr. Mihu, pentru “Tribuna”. L-am refuzat, dar spre informarea lui i-am comunicat starea lucrurilor, că adecă dr. Mihu pare deziluzionat.

N.B. Audienţa aceasta, a 4-a, a durat 55 minute.Descrierea decursului audienţei a 4-a e numai schiţată. H. deja

la început a vorbit foarte mult, caracterizînd felul tacticei maghiare faţă de dinastie şi faţă de noi. E foarte viu, foarte vorbăreţ. Pe maghiari îi titulează în fel şi formă. De împăratul vorbeşte totdeauna cu cea mai mare reverenţă şi stimă, “der Seine Majestăt” ori “der Kaiser”. Pe mine totdeauna m-a primit în uniformă de marinar (cred că va fi de amiral). In rîndurile precedente nu am observat ceea ce acum mi-a bătut la ochi, că avea vreo 5 decoraţii de dreapta şi ordinul “Goldenes Fliess” de a stînga (ori va fi fost invers).

Ca de importanţă mai trebuie să adaug următoarele: Vorbind de dinasticismul generaţiei de astăzi, i-am spus că cea mai puternică gene­raţie a persistării noastre în direcţia politicei tradiţionale e că nu numai noi dar şi şefii politici din ţară şi regele Carol sunt oameni politici mai reali decît maghiarii căci au recunoscut că numai o monarhie habsbur- gică puternică asigură existenţa neamului românesc. “Dariiber herrscht bei alien rumănischen massgebenden Faktoren, hiiben und druben eine Meinung”. H. m-a întrerupt viu, spunînd că întradevăr aşa este, el s-a convins cînd a fost în ţară despre aceasta.

Continuînd am arătat că nu numai nu să gîndeşte nimenea la iredentism ci în Ţară toţi factorii competenţi doresc o ataşare cît mai strînsă a României către Habsburgi. H. m-a întrerupt cînd vorbeam de conducătorii românilor în comparaţie cu maghiarii spunînd că românii

199

sînt cu mult mai cuminţi (“sind viei kliiger”).I-am arătat că pentru noi este un interes să rămînem dinastici “în

timp ce maghiarii ar trebui să-şi sacrifice o parte a propriului avut dacă ne-ar face o concesie oricît de mică, dinastia le-ar lua fără a-i nedreptăţi, numai ceea ce şi-au însuşit în mod abuziv din avutul nostru, procedînd astfel ca un cap de familie drept. De aceea nu de la maghiari ci numai de la dinastie ne va veni izbăvirea. (Acestea le-am spus cînd H. a declarat că vrea să fie ”ein Vater meinen Volkern".)

Vorbind de şcoli, am zis că prin şcoli s-ar putea din nou infil­tra nu numai nemaghiarilor periclitaţi prin educaţia şovinistă pentru generaţia viitoare în sentimentele lor dinastice, ci şi maghiarilor dinas- ticismul.

în 28 seara i-am referat lui dr. Funder stăruind ca dr. Gessmann să pună la cale prin Cari să fie chemaţi dr. Weisskirchner şi ceilalţi şefi ai creştin-socialiştilor la H. care să le poruncească pace, căci fără de un partid puternic, imperialist în Austria nu se va putea face mult în cazul unei succesiuni la tron a lui H. Dr. Funder a aprobat ideea. Totodată mi-a promis că va face tot ce va putea ca să abstea Cari de la planurile lui de retragere.

în 29/XI la 101/2 am mers la Cari. Dînsul m-a întrebat mai întîi de impresiile mele. l-am spus că am fost primit deosebit de graţios, încît de-a dreptul am simţit că prestaţiile mele nu m-au învrednicit la atîta bunăvoinţă din partea lui H. Poate voi fi greşit în contra etichetei, căci de mai multe ori l-am întrerupt pe H. cu observări şi m-am surprins gesticulînd, dînd cu tăişul palmei deşi lin, pe masa de lîngă mine. Cari mi-a răspuns: Asta sigur n-o să v-o reproşeze, probabil - că nici n-a băgat de seamă. Nici eu nu pot vorbi fără mîini şi H. la fel, aşa că e obişnuit cu aşa ceva.

Eu: Şi ce v-a spus domnule locotenent colonel H.?Cari. “în această privinţă puteţi fi foarte mulţumit. Mi-a spus că

dv. i-aţi cerut permisiunea de a încheia pacea şi că el v-a dat această permisiune, deoarece are încredere deplină în dv. şi că oricum sînteţi un om foarte inteligent.

Despre planul cu creştin-socialii şi dr. Gessmann a zis că e “Pech”, că dr. Gessmann ca persoană nu e simpatic. Despre intervenţia la împăratul Wilhelm mi-a spus că nu crede să se aleagă ceva din lucru, căci H. nu să poate expune ca Wilhelm să-l refuze. împăratul nu suferă amestec străin. Dacă Wilhelm i-ar spune că e scandal european cum ne tratează maghiarii pe noi, Francisc Iosif i-ar răspunde că e şi mai mare

2 0 0

scandal cum sînt trataţi polonezii în Posen. La observarea mea că legea despre exproprieri nu a fost nici intr-un singur caz executată, Cari îmi replică: dar bătăile aplicate copiilor poloni spre a-i sili să se închine în limba nemţească? Am dat expresiune bucuriei mele pentru că H., pre­cum m-am convins, ceteşte rapoartele mele. Cari a zis să scriu numai tot ce îmi zace la inimă. Observînd eu că nu aş voi să îi dau şi eu de lucru pe lingă multele afaceri ce le are el mi-a răspuns: “nu mă cruţa, căci dacă mă cruţi d-ta alţii nu mă cruţă şi tot acolo sunt deci cruţarea d-talc ca şi fără de ea. Apoi lucru mult nici nu-mi dau rapoartele d-tale. Le citesc, le dau la copiat şi le expediez.

L-am făcut atent să-şi pună un covoraş gros la picioare şi un ţol de lină gros la fereastră, căci masa lui de scris e într-o odaie spre amiază noapte, fără soare, între 3 uşi, un pas de fereastră. De aceea să răceşte într-una. El a mulţumit şi m-a zeflemizat spunînd că nu e destul că părinţii îl şicanează să-şi grijească de sănătate şi să fie cuminte, acum mai încep şi eu. Dar în zădar, căci el e un uşuratic, care deşi apreţiază intenţiile binevoitorilor săi nobili, dar oricît de bune ar fi nu le ascultă din causa fîrei uşuratice incorigibile. (într-una din scrisori mi-a comu­nicat apoi că şi-a procurat covoară).

In 29/XI pe la 12, mergînd la parlament, l-am întîlnit pe dr. Gessmann; chiar pleca. L-am petrecut acasă. Mi-a spus: Ai dreptate că fără un partid puternic în Austria nu va putea face H. lucruri mari. Dacă noi vom fi dezbinaţi, cu cine va face politică? Un partid puternic nou nu să poate crea de azi pe mîine. Pe socialişti nu se va putea răzima. Voi căuta să ajung la H. Dar trebuie să găsim procedeul. Căci impresia, parcă m-aş îmbulzi, nu vreau să o trezesc. în fine, eu sunt un om bătrîn sătul de scîrbe. De ce să vă ofer eu serviciile mele? “fur nichts und wieder nichts”. Apoi H. e un om curios. Pe ţăranii de pe moşiile sale din Boemia i-a revoltat în contra sa, căci îi pedepseşte într-una fără milă pentru tot fleacul de. perversităţi. Bureţi, fragi, uscături nu e permis să ducă din pădurile lui. în Tirol (ori Austria de sus) vrea să-i oprească pe ţărani să umble pe drumul, care eu cînd eram ministru am lăsat să-l facă la castelul lui. De cînd e lumea a fost acolo drum public. El vrea să închidă comuni­caţia prin valea aceea, ca să “poată spori feara în linişte”. De, vînatul, afurisitul de vînat! Noi sîntem deja atacaţi la toată ocazia, că facem totul la porunca lui H. Apoi bine, toate ce le face dînsul nu le putem acoperi cu reputaţia partidului. Mai mare rău e, că depinde în cele materiale “von alten”. Nu ne face posibil să punem mîna pe bani, iar fără bani nu se poate face politică.

201

mf M i

Carl mi-a spus că H. a încredinţat pe un jurist foarte potrivit din Austria să îi elaboreze un plan de acţiune. Acel jurist e un temeinic cunoscător al dreptului public unguresc şi al stărilor din Ungaria. Numele (Prof. Turba - adaugă cu creionul Al. V. Voevod) mi-a declarat că nu e permis să mi-1 spună, căci şi atîtea îmi spune în cea mai mare discreţie. La observarea mea că pentru a atrage atenţia acelui jurist asupra imponderabilelor stări specifice ungureşti ar fi bine, ca oarecum dintre noi să primească de la H. autorizarea de a discuta cu el. Cari mi-a spus să elaborez şi un plan de acţiune, dînsul va fi predat omului respectiv. Acesta e destul de priceput ca din simple “şlagvaturi” să-şi scoată tot ce îi trebuie. Referitor la venirea ducesei în Ungaria spre a deschide un azil de copii, ca patroană mi-a spus că încă nu e sigur lucrul. Hotărît a accentuat că H. stăpîn în casă pe care ducesa nu-1 poate deloc influenţa, chiar şi dacă Zichy ar şti să-i cîştige oricît de mult prin linguşiri graţia ei.

0Primind de la canonicul dr. Vasile Suciu invitare să particip la

conferinţa mixtă, vineri, în 16 febr. 1912am plecat la 2 h p.m. la Blaj.La Maniu în casă ne-am sfatuiTBadea George, Mihali, Hossu-

-Longin, Coriolan Pop, Isidor Pop, Maniu şi eu. Maniu a fost însărcinat să redigeze declaraţia pe care badea George a făcut-o apoi altă şi .în numele mirenilor uniţi.

Badea George era peste revoltat şi era hotărît să declare că după ce Roma vrea să ne scoată “din vechile noastre aşezăminte” şi noi ne vom trage consecinţele. Eu eram informat din Pesta prin dr. Radu şi

2 0 2

dr. Suciu şi văzusem din conversaţia avută cu Rossi că prin ameninţări nu mai ajungem la nici un rezultat. A începe o mişcare de trecere nu ar fi avut înţeles, nu pentru că şi chestia înfiinţării diacezei gr. orient, maghiare e hotărîtă, dar mai cu seamă din alte consideraţii. Mai mult de cîteva mii de suflete nu putem avea nădejde să putem trece la ortodo­xie. Şi chiar comunele ameninţate să fie încorporate în diaceză maghiară gr. cat. verosimil nu ar putea fi îndemnate să treacă. Astfel ar trece mai cu seamă cărturari, fruntaşi şi în loc să întărim pe cei ameninţaţi de maghiarizare, slăbind contingentul elementului unit din părţile cele mai expuse, am expune desnaţionalizării chiar pe românii care dau zilnic lupta cu maghiarii, lipsindu-i de conducători.

Sîmbătă în 17/11, la 10 ore, a avut loc conferinţa, primul “Sinod mixt” în sala de la et. I, al reşedenţiei metropolitane. Mitropolitul a făcut un excelent expozeu asupra situaţiei. A arătat cum provincia metropoli­tană de Alba-Iulia şi Făgăraş a fost instituită de M.S. drept recunoştinţă pentru virtuţile românilor din anii 1848-1849. Cum apoi s-au schimbat vremurile şi oamenii. Acum gr. cat. maghiari, în memorandul lor înaintat la Roma, accentuează că această provincie metropolitană a fost dăruită duşmanilor naţiunii alcătuitoare şi susţinătoare de stat drept recunoştinţă pentru că s-au ridicat împotriva naţiunei.

A vorbit apoi Eppul Radu, badea George, Eppul Hossu, pre- pozitul Georgiu, Boroş, canonicul dr. Suciu şi mai mulţi protopopi. Toţi au fost amărîţi şi din cuvintele lor se reoglindea o revoltă profundă. Numai protopopul Corăilor a fost mai molăeţ spunînd că ar fi mai bine să scăpăm de comunele mitene din diaceza Orăzii. Era desigur pus la cale de Eppul Radu. Protopopul Tuţa (Guţa) din părţile ungurene şi dacă-mi aduc bine aminte de unul protopop Cîmpianu din Săcuime au declarat verde că Papa multe poate să poruncească şi să hotărască pe socoteala noastră, dar noi voim să rămînem români şi nu ne vom supune la porunci cari ar atenta la existenţa noastră naţională. Cam aşadar pe tema inversă va fi fost dispoziţia sufletească a sobrului prezident Atanasie ori de Baranyai. Cum atunci bieţii protopopi reprezentînd un popor chinuit pînă la sînge au hotărît trecerea la unire, astfel acuma ar fi fost de ajuns ca Metropolitul să zică “trecem la ortodoxism”, ca toţi cei prezenţi să primească cu însufleţire.

Dar Atanasie avea ce cîştiga, pe cînd metropolitul Mihali nu putea expune perderei toate instituţiile şi averile unite care deşi confe­sionale totuşi sunt româneşti. A urmat banchetul. S-au ridicat mai multe toasturi. Am vorbit şi eu, arătînd că mireanul unit e ca frunza pe apă. De-a binelea nu are nici o datorie faţă de biserică şi drepturi nu are

203

deloc. Tradiţiile mai legate de numele lui Klein, Şincai, Petru Maior, Bărnuţiu, Şiuluţiu, Vancea etc., e ce încheagă conştiinţa că nu e ruşine ci mîndrie să fii unit. Dadă vom şti să ne arătăm vrednici de trecut - vom fi vrednici de viitor. Metropolitul şi Eppii să se lupte aşa încît numele lor şi după sute de ani să fie pronunţate ca nume sfinte, cum pronunţăm noi cei de astăzi numele lui Klein, Şincai etc. Dr. Radu, Eppul Orăzii Mari, a ţinut un toast avîntat, asigurînd că “în vinele noastre ale episco- pilor nu curge zăr, ci singe”.

După ameazi ne-am plimbat cu badea George, Mihali, Maniu şi I. Pop prin grădina metropolitană, A venit şi metropolitul. Impresiile mele cîştigate atunci le-am redat în articolul din “G. Trans.”, “Desrobiţi biserica unită”.

Seara am discutat apoi pînă la 7 în prezenţa metropolitului şi apoi singuri cu cei 2 episcopi paşii ce trebuie făcuţi spre a împiedica realiza­rea Eppiei gr. cat. maghiare. S-a hotărît ca dr. Radu să plece la Roma ducînd memorandul ce să va face în sinodul metropolitan. Eu voi merge la Bucureşti şi la Viena.

Pe la 11 ore ne-am reîntors la Maniu. Pe la 1 1/2 am plecat cu acceleratul spre Bucureşti. La nunta lui dr. Vaier Muşte a luat dr. Cor. Pop, cu gentileţă asupra sa substituirea mea ca naş.

Duminecă în 18/II am sosit, pe la ameazi, în Bucureşti. După ce am luat masa la gară m-am dus la otelul Regal şi de acolo, depunîndu-mi geamantanul la Aurel C. Popovici. Mi-a comunicat că primise de la contele P. Gallen scrisoare, în care îi dădea detalii referitoare la chestia diecezei gr. cat. maghiare după ce din scrisoare, pe care i-o scrisesem eu din B/uda/pesta, cerîndu-i intervenţia, lipseau unele detalii. Precum mi-a telegrafiat din Agram astfel i-a scris lui Popovici că va face tot ce îi va sta în putere spre a împiedica ori a esopera măcar amînarea înfiinţării diecezei gr. cat. maghiare.

între 4-5 am mers la ministerul de război dl. N. Filipescu, acasă. Era la dînsul generalul Averescu, pe care însă l-a lăsat în odaia de lucru, după ce ne făcuse cunoscuţi şi a trecut cu noi în sală. Cu agerimea şi căldura proprie lui Filipescu la moment a priceput situaţia. Mi-a spus să fac un mic memorand asupra chestiei pe care îl va trimite printr-un curier la Sofia, vărului său, prinţul Ghica, care ca singur romano-catolic român este persoana gratissima la Vatican. A. Popovici să vorbească cu T. Maiorescu, ministrul de externe, cerîndu-i ca să şifreze o depeşă ambasadorului din Sofia rugîndu-1 să-i comunice lui Ghica să nu plece, ci să aştepte curierul şi să facă tot ce îi va sta în putere în afacere, plecînd momentan la Roma.

2 0 4

Eu să merg la palat să cer o audienţă pentru mîine. Mi-a dat un bilet către Mavrogheni, mareşalul curţii.

După 6 ne-am despărţit de Dipsi. Luînd o birjă am dat ocoale spre a-mi face perdută urma, dinaintea detectivului care şi de astă dată mă urmărise din Predeal şi apoi oprindu-mă la Palat am intrat.

Mareşalul era deja dus, adjutantul de serviciu la cină. L-am aştep­tat şi, prezentîndu-mă, i-am dat biletul d-lui Filipescu. L-am rugat ca despre ora audienţei să fiu avisat la A.C. Popovici, str. Biserica Popa Chiţu, şi nu la otel. Am stat apoi cu Dipsi pînă la 10 1/2.

Reîntorcîndu-mă la otel de la 11 pînă la 1 am scris memorandul alăturat.

Luni dimineaţă m-a trezit d-1 Stere, bătînd la uşa mea. Sosise de la Iaşi primind depeşa mea dată în Predeal, prin care îl invitam la Bucureşti. M-am îmbrăcat şi după ce am luat cafeaua am mers ambii, către 11 ore, la Aurel C. Popovici. D-şoara Veturia, fiica lui mai mare a copiat memorandul în 2 exemplare. Pînă atunci noi am stat de vorbă, am stat şi la masă acolo iar la cafea a venit şi Victor Verzea, directorul poştelor. Cetind memorandul redigerat de mine înainte de a-1 fi dat spre copiere, Stere şi Popovici l-au găsit bun.

Restul discuţiei s-a învîrtit pe lîngă acţiunea de pace pe care Stere venea să o înjghebeze, plecind peste cîteva zile la Arad. Stere stăruia ca să îi permitem să-i facă lui Ciorogaru promisia ca în cazul unei vacanţe de eppie. Comitetul îi va sprijini candidatura şi să primim ca şi “Românul” să fie sistat deodată cu “Tribuna”, apărînd apoi ziarul parti­dului sub alt nume. Toate celelalte idei ale lui Stere care au fost realisate ulterior în condiţiile de pace de la “Arad” le-am primit. Aceste 2 însă le-am refuzat cu toate că Popovici stăruia şi el să primesc. Era frumos să vezi cum Stere şi Dipsi şi mai tîrziu şi Verzea, trei antagonişti politici exacerbaţi, stăteau şi discutau ca cei mai intimi prieteni.

Pe la 2 1/2 a plecat Stere, pe la 3 1/2 Vetgea.Terminîndu-se capitolul memorandului d-na Popovici a făcut

un plic, l-a aşezat şi noi am plecat la parlament spre a-1 preda d-lui Filipescu.

Stăruinţele lui Popovici pe lîngă T. Maiorescu nu au dus la rezul­tat. Bătrinul a refuzat cu motivarea că nu se poate amesteca în afacerile unui stat străin. Filipescu aflînd telefonic de la Popovici acestea încă în decursul dimineţii a şi expediat de la ministerul de război o telegramă şifrată ambasadorului din Sofia pe seama prinţului Ghica.

- La parlament, primind memorandul s-a adresat, în prezenţa noastră min. Delavrancea şi acesta imediat i-a pus la dispoziţie pe un

205

şef de birou ca curier pentru Sofia. în sala paşilor perduţi s-au adunat pe lingă noi o mulţime de oameni de seamă. Filipescu, Delavrancea, miniştri in funcţie, Vlădescu, fostul min. de culte, I. Grădişteanu, f. ministru de domenii, Antonescu, deputat şi profesor universitar şi alţi deputaţi, prefecţi şi primari cari erau întîmplător acolo. Antonescu l-a întrebat pe Popovici că ce mai face Grossostereich. Şi s-a încins apoi o discuţie foarte interesantă susţinînd Antonescu că decît fictiva suvera­nitate de stat a României mai bine ar fi, după ce românii din Ungaria ar fi mulţumiţi pe bazele ideilor lui Aurel C. Popovici, ca şi România să intre într-o relaţie de stat aparţinător imperiului Habsburgic. Toţi cei din jur aprobau cu excepţia lui I. Grădişteanu care, precum mi-a comu­nicat el în 1907 stînd la Baden lîngă Viena, odată noaptea în cafenea, are ideea destul de bine motivată că România ar putea căuta alianţă şi cu Rusia şi cu Bulgaria.

Din parlament am mers la colonelul V. Verzea, la palatul poş­telor. Acolo am stat de vorbă discutînd miseriile de la noi, pînă după 5 ore.

Fiind chemat printr-o scrisoare (alăturată) de mareşalul curţii pe la 7 1/2 la audienţă, am mers să iau o cafea la Riegler (ordonanţa mă aşteptase deja la 11 cînd am sosit cu Stere la Dipsi, cu invitarea la audienţă).

- Abia sosisem la otel, Stere veni în odaie la mine, încît mi-am schimbat toaleta de la frac pînă la ciorapi în prezenţa lui. Mi-a spus că a vorbit cu Bibicescu ca să scrie lui Ciorogariu că trebuie să se supună lui Stere. De asemenea a pus la cale ca asupra lui Bianu să se exerseze o presiune să scrie şi el la Arad. (Au scris amîndoi.)

Pe la 7 1/2 am fost primit de M.S. Regele. L-am găsit îmbătrînit din 1905 dar totuşi foarte ager şi bine informat.

A venit înaintea mea şi dîndu-mi mîna mi-a oferit un scaun vis-â-vis cu fotoliul în care se aşeză. M-a întrebat cum de vin aşa de rar la Bucureşti şi de ce nu am mai fost în audienţă. Am răspuns că noi, cei ce conducem dincolo de munţi afacerile neamului românesc, ne-am împărţit rolurile. Mihali vine în România pe cînd eu, avînd de-a face cu Viena, evit să vin prea des în Ţară. M-a întrebat dacă mai am relaţii cu moştenitorul, cum e urmaşul lui Brosch12), cum am corespondat, după ce poşta din Ungaria nu prea respectă secretul. I-am răspuns că moşteni­torul este şi acum foarte binevoitor faţă de noi, că trimit şi acum rapoarte şi cînd are trebuinţă cer şi primesc audienţă, că Berdolff este un om excelent, militar din creştet pînă în tălpi, că Brosch a avut calităţi extra­ordinare a se jertfi pentru interesele stăpînului său dar şi curajul de a îi

2 0 6

spune Iară înfrumuseţare adevărul asupra stărilor şi oamenilor. I-am spus cum cînd cu vizita clironomului la Sinaia, în cerul României libere şi Brosch a uitat de diplomăţie şi mi-a adresat de la poşta “castelului Peleş” o scrisoare la Olpret în care îmi comunica revolta şefului său pentru că autorităţile maghiare i-au oprit pe români să-şi manifeste loialitatea pe la gări şi a stăruit ca să fie în presa noastră şi cea din Viena înfierată ticăloşia aceasta.

I-am spus cît de încînlaţi au fost cu toţii de recepţia de la Sinaia. Regele mi-a spus că corespondează cu Fr. Ferdinand în ton familiar. S-a extins asupra raporturilor intime ce există între ei. Apoi m-a întrebat cc e cu Goga, fost-a ori nu la K/risto/ffy? Eu am răspuns că K/risto/ffy faţă de 5 oameni a susţinut că Goga a fost la el dar că după ce el acuma declară că un alt individ a abuzat de numele lui Goga, eu am primit această declaraţie şi în urma intervenţiei d-lui Stere am încheiat pace. I-am spus că nu aş fi publicat articolul dacă nu aş fi aflat că se făceau pregătiri ca să se denunţe că noi am fi fost ajutaţi din ţară. La aceasta bătrînul a observat: “aceasta a fost dementată pe timpul alegerilor din 1910". M-a întrebat cum de Goga, un poet, face politică, poeţii nu se pricep la politică. Am expus cum Goga ajungînd la 26 ani la un renume în ochii românilor ca şi Goethe abea cu 40 la germani şi-a pierdut modestia judecăţii şi tindea să ajungă în politică ce în literatură nu mai trebuia să năzuiască a ajunge.

M-a întrebat că cine poartă vina la grandomania lui Goga, cei de dincolo ori cei din ţară? Nu i-am putut răspunde că în primul rînd M.S. Regina şi Academia Română şi am răspuns deci că şi unii şi alţii. Adat expresiunea revoltei sale pentru tonul murdar în care este redigea- tă “Tribuna” şi în contra tendinţei de a provoca desbinare pe tema “tineri oţeliţi” şi “bătrîni ramoliţi”. Întrebînd că are isbutire dl. Stere să facă pace la Arad am răspuns că desigur. Pe Goga îl va aduce în ţară şi astfel rămînînd “Tribuna” şi oţeliţii fără cap o să se predea. Cînd a auzit că Stere îl va aduce pe Goga în România m-a întrerupt: "ca să facă politică?" la ce eu am răspuns: “Nu, Majestate, ci ca scoţîndu-1 din politică să-l salveze pe seama literaturei. Avem aşa de puţine talente literare îneît e păcat să le pierdem prin politică. în mediul nostru social din Transilvania este cu neputinţă să se ţină un om de temperament departe de afacerile politice. Astfel şi Goga, care-1 imitează pe Iorga la noi, nu se poate salva decît scoţîndu-1 din acel milieu. S-a plîns de Iorga că face mult rău zăpăcind capetele tineretului, distrugînd fără a căuta să zidească. A trecut peste 3/4 -1 oră tot cu discuţii pe tema crisei de la noi. în tot timpul acesta m-am mirat de exactitatea cu care regele era infor­

207

mat asupra celor mai mici detalii ale relaţiilor de la noi. Temîndu-mă să nu se ridice spre a mă concedia, m-am folosit de pauză şi am cerut permisiunea să predau causa gravă pentru care am venit. M-a întrebai dacă nu e chestia celor 16 teologi alungaţi din seminarul romario-catolic maghiar din Oradea Mare. Am răspuns că aceasta e numai o zală în lanţul tragediei mari ce ni se pregăteşte prin instituirea diecezei gr. cat. maghiare. Ep/isco/pi noştri au fost surprinşi prin ştirea ce li-au adus-o... Rossi, că crearea diecezei maghiare este hotărîtă la Roma şi împăratul şi-a dat învoirea. Radu pleacă la Roma, eu am venit încoace să cer M.S. ca direct ori indirect să intervină, să împedece crearea diecezei ungu­reşti. Am desfăşurat primejdiile mari cari ne ameninţă, cum cit timp a trăit Leo XIII şi a guvernat Rampolla toate încercările maghiarilor au fost zadarnice, cum actualul Papă condus de Merry del Val s-a lăsat prins de Jessenszky. Mi-a răspuns că nu mai are nici un fel de legături cu Vaticanul de la botezul prinţului Carol încoace. S-a plîns de micimea şi îngustimea judecăţii celor ce azi conduc în Vatican. Mi-a dat sfatul - permiţînd-mj să mă provoc la M.S. - să-l caut pe arhiepiscopul Netzhammer. în fine mi-a promis că tot ce va putea va face. Conce- diindu-mă, mi-a dat mina spunîndu-mi ca să cer audienţă cînd voi mai merge la Bucureşti.

Erau 9 ore cînd am coborîl treptele. Schimbîndu-mă la otel am mers la bodega Mircea unde l-am găsit pe Dipsi, conform înţelegerii. Am stat pînă cătră amează noaptea împreună.

Marţi pe la 11, am fost primit de Netzhammer. I-am spus ce au făcut ep/isco/pi noştri plnă la acel moment. Că i-am scris lui Gallen, care e din acelaşi ordin (Benedictin) cu Excel. Sa. Am arătat pericolul nu numai din punct de vedere naţional pentru noi dar şi pericolul p/entru/ biserica catolică în Orient, inevitabil provocat prin instituirea diec. gr. cat. maghiare. Era deja informat asupra celor ce sc pregătesc. S-a plîns şi el în contra stăpînilor actuali din Roma. S-a plîns că precum Metro- politul şi pe Ep/isco/pi noştri nu-i ţin de catolici veritabili la Roma astfel şi el e denunţat şi are miserii, că ar fi un catolic care trensigează în favorul ortodoxiei. De cîte ori a rugat pe nunţi şi pe alţi dignitari bisericeşti, cari nu cunosc relaţiile din Orient şi nu pot judeca obiectiv situaţia, să vină incognito măcar pentru 8-10 zile la Bucur/eşti/. Zădarnic. Să fac greşeli mari de Merry del Val. Rampolla era alt om. Mi-a promis că va scrie fără întîrziere la Roma cardinalilor lui cunoscuţi (Vanulelli şi Yves y Tuto.) M-a rugat de absolută discreţie. (Primeşte ajutor de la guvernul ungar.) (Ep/iscop/ul Hossu mi-a spus în 24/IV că Netzhammer a făcut ce promisese, intervenind energic.)

2 0 8

Sîmbătă în 2 martie 1912 am sosit dimineaţa la 7 (via Arad-Pesta) la Viena. Abia luni am putut vorbi cu dr. Funder. El mi-a dat sfatul să merg la pater Fischer, duhovnicul moştenitorului şi să caut prin el a vorbi cu pater Wimmer, provincialul iezuiţilor. M-am informat la dr. Florian. Şi el mi-a confirmat cele auzite de la dr. Funder, că de prezent la Roma au influenţă franciscanii şi capuţinii, pe cînd iezuiţii sînt cam izolaţi. Aceste ordine nu au în Viena nici un om de seamă. Miercuri în 6 martie la 7 1/2 dimineaţă m-am prezentatla claustrul iezuiţilor. Pater Fischer - m-a informat prin dr. Funder şi fără multă vorbă, cînd i-am spus dorinţa mea de a vorbi cu provinţialul, m-a dus la pater Wimmer. Amîndoi aceşti iezuiţi - primii pe care i-am cunoscut în viaţă nu au nimica din tipul iezuitului, cum şi-l imaginează omul după multele des­crieri nefavorabile. Pater Fischer un om vioi şi jovial, cu ochi albaştri, plin de bunătate, vioiciune şi umor, cu glas plăcut şi maniere simple mi-a făcut cea mai bună şi simpatică impresie. Peter Wimmer, un bărbat bine făcut şi el, cu ochi albaştri şi cu voce blîndă, cu o privire deosebit de inteligentă, nu are nimic făţarnic şi nici urmă de fanatism ori de îndîrjire în faţă. M-a primit foarte bine şi mi-a recomandat să fac un memorand asupra chestiei diecesei gr. cat. maghiare, pe care să i-1 trimit, şi să trimit un exemplar şi Ep/isco/pului gr. cat. Teodorovici din Lemberg, care este persoană gratissima la Roma. Interesant a fost că el a aprobat cînd i-am spus că Mitropolitul nostru i-a găzduit pe arhierei gr. or. astă vară la sine şi a dat din cap dezaprobînd, că la Roma episcopul maghiar a putut să ne denunţe cu succes pe tema aceasta. De asemenea a aprobat că neavînd biserica română unită la Braşov elevii gr. cat. merg la biserică gr. ort. şi nu la cea romano-cat. maghiară. Eu am expus că între relaţiile naţionale de la noi nu e cu putiinţă ca cineva fiind român să-şi trimită copiii la biserica maghiară cit timp există biserica română gr. or. în loc. Astfel dacă Mitropolitul unit ar forţa ca copiii să viziteze biserica rom-cat. el ar fi înfierat ca un renegat pe cînd tolerînd ca copiii să viziteze biserica reunită face gr. cat. un bun serviciu, dovedind cit de tolerantă ştie să fie biserica catolică. Sub acest raport a aprobat. Lui P. Wimmer i-am scos în relief faptul că pentru iezuiţi ar trebui să fie o chestie de interes viaţa românilor, după ce Baranyai a inventat-o şi el iezuit.

Vineri în 8/III am dictat Olghei Memorandul alăturat din care i-am predat lui dr. Funder un exemplar pentru pater Wimmer, iar unul pentru Ep/isco/pul Todorovici şi unul l-am expediat lui P. Gallen pentru Moştenitorul.

Marţi, 5/III am stat la masă la Altpilsentzer cu Dipsi, Hod2a, Watson, dr Somassa, Brantsch şi Moroianu. (Dipsi = Grossoesterreich,

2 0 9

Hod2a = slovacul, Watson = Scotus Victor, dr. Sommasa = exponentul Altdeutsche Verband-ului în Viena, Brantsch = sasul din Transilvania).

Miercuri seara a dat Moroianu un banchet intim, în onoarea lui Watson la Grosse Tabaks’pfeife intr-un separde unde am fost cu Steed, corespondentul ziarului “Times-”, Mme Rose = Morning Post, Steinacker bătrînul agitator agil, Dipsi, profesorul Nistor, Watson cu doamna şi Moroianu.

Vineri, 19/IV 1912, la 6 dim/ineaţa/ am plecat cu acceleratul. La 4 am sosit la Oradea Mare. Cu dr. Cor. Pop am mers pe la 5 la Ep/isco/pul Radu. Am stat pînă la 11 cînd am plecat spre Pesta.

D. Radu mi-a spus că la Roma a fost la Papa, în 2 rînduri la Merry del Val, la Rampolla, Yves y Tuto, Vanutelli etc. Cei de la “Propagandă” i-au spus că Roma în rindul acesta a dus negocierile peste capul şi fără ştirea lor, cu toate că afacerile bisericilor de rit oriental aparţin sferei de activitate a “Propagandei”. Papa i-a promis că va lăsa să fie studiată chestia. I-a reproşat că de ce nu a putut merge nu numai p/entru/că nu avea autorisarea dar fără a primi invitare, mergînd ar fi apărut ca o manifestaţie de neîncredere faţă de Papa şi ca o denunţare în contra Ep/isco/pului latin.

La imputarea lui Merry del Val, de acelaşi cuprins tot aşa a răs­puns. Slabă acuză. Vina e durerea Metropolitului şi Ep/isco/pilor căci ei aflînd deja în noiembrie despre planul Romei de a înfiinţa Ep/isco/pia gr. cat. maghiară, au tăcut pînă în februarie 1912 şi numai cînd i-a ars mucul la degete ne-au comunicat şi nouă.

Radu nu-şi face iluzii. Oricît le suceşte totuşi se vede din vorbele lui că e convins că Papa va edita bulla de constituire. El zice: “am făcut tot ce am putut, prin urmare mi-am îndeplinit datoria”, la ce eu i-am răspuns că în politică eu urmez principiul fac tot pînă ce ori înving ori sînt strivit. Mi-a spus că nici el nu stă cu mîinile în sîn. A pus la cale prin Coriolan Pop în comunele ameninţate ca să i se trimită proteste pe seama papei. El le traduce şi le expediază la Roma, la adresa “Propagandei”. Mi-a arătat şi citit mai multe proteste de acestea. Mi-a citit şi memorandul dus de el la Roma în numele sinodului provinciei Metropolitane. E bine pusă chestia dar şi aici presiune fatală strică totul. Nu vrea să admită în principiu înfiinţarea Ep/isco/piei gr. cat. maghiare şi să intre în dezbatere că oarecari comune să nu fie încorporate din provincia noastră metropolitană.

Să nu-i dea un exemplar nu a voit declarînd că aşa au hotărît în sinod episcopesc.

2 1 0

Neîncrederea se vede şi de acolo că nimica nu mi se comunică din partea prelaţilor cu toată sinceritatea ci numai pe jumătate sincer, refăc- îndu-se unele detalii care sînt puţin măgulitoare pentru iscusinţa lor tactică şi p/entru/curajul erou despre cari se tem să nu se sufle în public.

D.c. Radu mi-a retăcut, dar o ştiam de la Cor. Pop şi am aflat-o de la Ep/isco/pul Hossu că episcopatul catolic a falsificat procesul verbal al şedinţei pe care ep/isco/pii noştri au protestat în contra înfiinţării diecezei gr. cat. maghiare. Dr. Radu numai întorcînd şi sucind cu vorbe mi-a mărturisit că a dovedit la Roma lui Merry del Val prin înşirarea cronologică a evenimentelor că ei nu au fost puşi în cunoştinţă de cauză în noiembrie 1911 ci abia în februarie 1912. Am discutat şi chestia adu­nării de protestare, care se va convoca la Alba-Iulia. Dr. Radu avea gata scris proiectul textului rezoluţiei.

Era foarte popesc incit şi dr. Coriolan Pop mi-a spus ulterior că e imposibil, şi după a lui părere, ca plenul mirenilor să se mărginească la o hotărîre atît de platonică. I-am spus şi eu lui dr. Radu ce am făcut la Buc/ureşti/ şi la Viena, cum am încercat să-i ambiţionez pe iezuiţi, mă provocase la faptul că uniaţia a fost direct invenţia unui Iesuit etc. La conferinţa episcopatului cat/olic/ din 25 apr/ilie/ în contra căreia scrise- scroarticolul “Dezrobiţi bis/erica/unită” din “Gazeta Transilvaniei”, nu va participa acuzînd boală. L-am rugat să meargă la Viena, să intre în relaţii cu episcopul Todorovici. A refuzat, declarînd că nu poate angaja factori din altă ţară. (Cobe, limboţi, semidocţi diplomatici lipsiţi de curaj am făcut cont-ul mentalităţii iobăgeşti).

Sosind la 7 dimineaţa la Pesta (20/IV), cum nu prea putusem dormi în tren am luat o baie. Pe cînd mă scăldam veni Hodla şi îmi comunică că dr. Funder ne-a invitat pe mîne-zi, dumineca 2 ore la sine, avînd să ne comunice unele lucruri importante în legătură cu denumirea lui Lukâcs de ministru president.

Pe la 11 ore am ţinut o şedinţă particulară - nefiind destui membri ai comitetului de faţă - cu badea George, Mihali, Ştefan Pop, Maniu, Boilă, dr. Lucaciu, Miki Popovici. Le-am referat ce am făcut în Bucureşti şi la Viena. Am discutat ce e de făcut. Cei mai mulţi erau de părere că trebuie ţinut meetingul de protestare contra înfiinţărei diecezei gr. cat. maghiare la Alba-Iulia şi că dr. Lucaciu trebuie să plece numaidecît la Roma. Seara am participat la seara de cunoştinţă organizată de “Petru Maior” cu ocazia jubileului de 50 de ani al societăţii. Pe la 11 am plecat, de la staţia Kelenfold, spre Viena.

Sosind dimineaţa pe la 7 am tras la otel “Regina” unde m-am întîlnit cu prepositul Georgiu şi cu dr. Ciuta. I-am jucat lui dr. Ciurcu o

211

festă telefonîndu-i din “Arcaden”, parcă aş fi vorbit din Pesta şi în- tîlnindu-mă apoi cu el la biserică. In biserică a cîntat Pavel, fratele doctorului din Bistriţa. Are o voce deosebit de puternică, de un timbru foarte plăcut şi de un registru intens incit ca tenorist va duce-o departe - dacă va avea noroc.

Cu Hod2a, cari sosi pe la lh , ne-am întîlnit la Alt-Pilsenetrer. Pe la 2 ore am mers cu un autotaxi la Funder, hansmeisterul ne aştepta cu o scrisoare. Dr. Funder ne ruga să venim numai la 3, avînd el acuma la sine în vizită pe cineva, cu care nu am dori să ne întîlnim.

Hod?.a încă în decursul mesei îmi spusese că a călătorit cu contele Theodor Batthiany care i-a spus că merge la moşia sa din apropierea graniţei austriece să vadă de semănătura de napi. La gară însă l-a văzut dîndu-se jos din tren. Cum i-am spus că desigur a venit la Funder, Hod2a susţine că la Bardolff.

Cînd am cetit scrisoarea la portarul lui dr. Funder am zis: “No also, was ist der Langburt? ” Hod2a tot nu voia să creadă. Am pîndit în cafeneaua de alături. Pe la 3 l-a trimis pe porterul la dr. Funder să întrebe dacă putem veni. S-a reîntors cu multe scuze din partea lui Funder ca să poftim pe la 4. Ne-am pus din nou la pîndă în cafenea. Pe la 4-1/4 de odată trecu contele Batthany cu o taşcă mare de acte subsuoară, într-o manta verde, ataşat de un domn pe care nu l-am putut cunoaşte nici Hod2a nici eu.

Am mai aşteptat un sfert de oră şi am hotărît că nu îi vom zice lui dr. Funder că l-am spionat, dacă dînsul nu ne va comunica numele misteriosului său visitator.

La 4 ore ne-am prezentat la locuinţa lui dr.Funder. Fiind şi dna de faţă la sosirea noastră am trecut la ordinea zilei, cu uşurinţă asupra cauzei amînării vizitei noastre.

Dr. Funder mi-a comunicat că Bardolff fiind absent, l-am rugat pe el să se informeze asupra situaţiei. Lukăcs a primit marşrută legată. Va trebui să se rezolve în parlament chestia reformelor militare. în schimb va oferi partidului Justhist o lege electorală care, pe lîngă susţi­nerea actualei legi, va da dreptul electoral “universal” tuturor care ştiu scrie şi ceti. Aceştia vor forma o curie şi vor alege 100 de deputaţi în 100 de cercuri. Moştenitorul îngrijorat pe de o parte pentru soarta armatei, pe de alta fiind interesul lui ca să nu se facă o lege electorală bună, ca astfel el să o poată ciunti la timpul său poporului Ungariei, s-a învoit. Monarhia trebuie să grijească de armată căci pericolul războiului e permanent. Să luăm deci la cunoştinţă că Moştenitorul nu şi-a schimbat deloc vederile, planurile şi simpatiile lui p/entru/ noi şi să vă declarăm

2 1 2

dacă sentimentele şi tradiţiile dinastice la români şi la slovaci nu vor fi slăbite şi dacă da că putem noi spori acest proces sufletesc, cînd popoa­rele noastre vor avea impresia că împăratul iar le-a dat interesele lor pradă maghiarilor, admiţînd crearea unei legi electorale avantajoasă maghiarismului. Hod2a a răspuns mai întîi. Pînă vorbia el, eu, nemai- putînd sta liniştit, m-am sculat de pe scaun şi mă plimbam prin odaie, cerîndu-i, se înţelege, permisia dr-ului Funder.

Hod2a a expus că un pact pe bazele acestea, cu partidul lui Justh îl ţine de verosimil, aproape sigur. Pe Batthyâni l-a caracterizat ca pe omul cel mai oportunist, care de dragul puterei va vota orice şi va fi chiar gata să rupă cu Justh în care caz acesta va pleca la Batonia să-şi vadă de cartofi.

Noi vom căuta prin presa noastră să slăbim efectul demoralizator pe care îl va produce incontestabil o asemenea învoială între maghiari şi coroană. Era însă foarte penibilă situaţia lui. Unii prieteni foarte buni şi devotaţi i-au făcut deja de nenumărate ori imputare că şi el va păţi ca unchiul său. Acela anume la 1848 a fost cel mai fervent schwarz-gelb între slovaci. Împăcîndu-se apoi împăratul cu maghiarii a fost silit să se refugieze în Moravia şi nu a putut să-şi esopereze un salvus conductus spre a-şi putea aranja afacerile de acasă şi nici pe seama tovarăşilor săi din exil, refugiaţi şi ei dinaintea furiei maghiare nu a putut suporta nimica la Viena cu toate stăruinţele. “Şi tu vei păţi aşa cu Habsburgii ca şi unchiul tău” îmi zic prietenii. Cu toate acestea speră că va putea calma spiritele şi susţine nădejdea în zile mai bune. A arătat apoi inconvenien- ţele unei legi electorale pe baze proiectate de Lukăcs atît din punctul nostru de vedere cit şi din punctul de vedere al dinastiei. A accentuat că, conform vechilor noastre convingeri, de atîtea ori expuse, nu a permis să fie bruscate şi nefolosite masele conservative ale ţărănimei, răpin- du-li-se dreptul electoral. Legea electorală care se va face trebuie să fie aşezată într-o ogaşă sănătoasă. Expozeul lui Hod2a a fost cît se poate de temeinic şi clar, precum ştie el, cu firea lui calmă şi cu baritonul lui plăcut, să dezvolte şi să aprofundeze ideile.

Am expus apoi eu următoarele: “Voi începe, d-le doctor, cu tra­diţiile. Avem şi noi românii tradiţii habsburgice, tot aşa de frumoase, dar poate mai bogate ca slovacii. Numai în treacăt amintesc faptul istoric că episcopul nostru Inocenţiu Micu după ce a fost aproape aruncat afară de staturile transilvănene din dietă, pe fereastră, pentru că a cutezat să pretindă recunoaşterea românilor ca a IV-a naţiune şi a sfirşit zilele în exil, la Roma, căzînd în disgraţie la marea împărăteasă Maria Theresia. Şi tot în treacăt constat că Horea şi Cloşca au fost frînţi în roată după

2 1 3

ce, punîndu-şi nădejdea în Iosif al II-lea că va dezrobi poporul românesc au răsculat ţărănimea noastră.

La anul 1848 trebuie să mă opresc mai mult. Da, cînd prin anii 1850, Iancu fu chemat la Viena, bunăoară ca şi noi acuma, atunci în pieptul lui trebuie că se sbăteau sentimentele de o mîndrie mult mai mare decît pe cari le-am simţit noi astăzi, pe drum către D-ta.

Căci noi, după ce 6 ani de zile am alergat aproape în toată luna la Viena şi am antişambrat şi am dat sfaturi bune, cu vorbe vii şi stricînd o mulţime de hîrtie, să înţelege că am fost copleşiţi de mîndrie cînd în fine în loc să ne îmbulzim iar noi, am fost invitaţi să ne prezentăm.

Dar Iancu nu a făcut numai vorbe ci el a avut fericirea să poată vărsa sîngele celor zeci de mii de români pentru dinastie. Şi cînd a venit încoace el a venit cu conştiinţa că împăratul va răsplăti credinţa româ­nească tradiţională. Aici i-a oferit, nu ştiu cancelarul ori vreun subaltern al Habsburgului, recompensa. O sinecură pe viaţă, rebonificarea perde- rilor suferite în revoluţie - cîteva mii de fl. dacă nu mă înşel, şi un post de K.K. ofiţer şi o cruciuliţă de aur. El a luat cruciuliţa - era “ein Wilder Walach” pe semne - şi i-a aruncat-o domnului aceluia înaintea picioa­relor zicînd: “nu aşa ne-a fost vorba”. El anume nu aspirase pentru sine la nimica şi să luptase în credinţa că împăratul va renumera jertfele poporului românesc dînd poporului drepturi şi nu particularilor bani şi cruciuliţe. Puterea lui Iancu nu a fost deloc conform etichetei de curte şi astfel e prea firesc că el fu provocat prin poliţie ca să părăsească în timp de 24 ore Viena, de altcum ar fi fost escortat, desigur. S-a întors în munţii săi şi acolo s-a cam expectorat, cu toate că numai mai tîrziu a înnebunit, fără tact, în contra Habsburgilor, pomenind fără a-1 fi citit cîndva pe Wallenstein de Schiller, prea cu lipsă de respect: “den Dank von House Osterreich”. Şi atunci ca şi astăzi locul agitatorilor era în temniţă. Astfel Iancu, ca să nu mai poată agita, fu închis în fortăreaţa de la Alba-Iulia. Dar nici aici nu să astîmpără ci continuă să dea espresiune părerilor sale asupra Habsburgilor cam fără rezervă astfel încît coman­dantul fortăreţei, un K.K. ofiţer, jignit în sentimentul său de devotament faţă de înalta casă imperială s-a văzut constrîns să-i aplice cîteva palme şi, precum susţine legenda tradiţiilor noastre dinastice, să-l scuipe şi în faţă.

De aşa fel sunt, d-le dr., tradiţiile noastre dinastice, Vlad, Maniu, Bontescu, eu şi mulţi alţi români din generaţia mea avem fiecare mica noastră tradiţie familiară care deşi nu este chiar aşa de grozavă tragedie ca şi păţaniile lui Iancu şi ale poporului românesc întreg cu Habsburgii totuşi conţine detalii foarte penibile.

2 1 4

Părinţii noştri cu toate aceste ne-au crescut în spirit dinastic şi noi le binecuvîntăm memoria. Ne creştem şi noi copiii lot în spirit dinastic, dar nu ştiu că oare şi ei vor binecuvînta memoria noastră. Căci astăzi sunt deja 3 curente cardinale cari să manifestează în sinul po­porului românesc. Noi, oficialitatea Partidului Naţional Român, stăm intransigenţi pe baza politicei tradiţionale dinastice. Cu maghiarii nu credem că s-ar putea ajunge la o înţelegere cinstită ci ei ne-ar esploata în contra dinastiei şi în contra Austriei şi cînd ar fi la adecă din nou ar încheia un pact, ca la 1868 cu dinastia, pe pielea noastră. Iredentism nu putem face căci şi noi sîntem prea slabi şi România e prea puţin con­solidată şi prea mult lipsită de sentimentul naţional. Iar regele şi şefii de partide nu au alt ideal decît să-şi păstreze situaţia de vasali obedienţi faţă de Austro-Ungaria şi Germania. Dar şi dacă mine Europa s-ar gîndi la crearea unei Românii pînă la Tisa, un astfel de stat prin slăbiciunea lui internă şi în urma extinsei linii de graniţă nu s-ar putea susţinea. Ar fi o imposibilitate strategică. Spre a asigura existenţa elementului etnic românesc la noi şi în România factorii conducători cu toată seriositatea fac propagandă ca primind noi românii habsburgici odată garanţii reale pentru desvoltarea şi libertatea noastră naţională, să intre şi România într-o relaţie de drept public şi într-o alianţă pe baza comunităţii vamale şi militare cu monarhia noastră. V-am povestit cum în sala paşilor pier­duţi a parlamentului din Bucureşti vreo 2-3 miniştri, numeroşi deputaţi, profesori universitari etc., discutam cu simpatie, aprobînd ideea aceasta, cu Aurel C. Popovici şi cu mine. Acum vă puteţi închipui, d-le dr., că ce deprimător a fost efectul expunerilor dv. asupra mea. Cînd noi ne vom face ilusia că în fine să va găsi şi în Viena energia necesară pentru înfrîngerea maghiarilor cu ajutorul nostru, ca apoi toată politica externă a monarhiei va intra în cadre largi, ne pomenim că aici să iscodesc tertipuri pentru calmarea d-lui Justh. Am ajuns deci acolo unde mi-am permis deja de mult, pe vremea guvernului coaliţionist şi pe vremea denumirei lui Khuen, să prorocesc că vom ajunge. V-am spus de nenu­mărate ori şi am expus şi în memorande numeroase trimise la Belvedere, că toată tactica maghiarilor să învîrteşte în jurul singurei chestii: să creeze coroanei o situaţie, tărăgănînd cu anii rezolvirea chestiei milita­re, care în momente de complicaţii externe să le asigure stoarcerea sancţiunei pe seama unei legi electorale prin care noi, nemaghiarii din nou să fim excluşi din parlament. Să vede că în urma scăderei prestigiului nostru în Germania şi în urma războiului italo-turc acest moment a sosit. Noi neavînd ce face vom declara din nou, ca şi cînd cu acordarea sancţiunei prealabile p/entru/ proiectul de lege elect/orală/ a lui

2 1 5

Andrâssy, că Moştenitorul nu este de vină, că el va aduce fericirea şi dreptatea pe seama noastră. Maghiarii au abuzat de bătrîneţele împăra­tului etc. Creditul nostru scade însă din zi ce merge. Sunt simptome elocvente care dovedesc că moştenitorul are influenţă mare: căderea lui Petreich, Schoneich, cazul cu rezoluţia, demisia lui Khuen etc. Curentul grupei dintre noi care să aibă încredere în Tisza şi pledează pentru o transacţiune cu maghiarii va cîştiga aderenţi. Noi vom fi dezavuaţi tot mai mult prin evenimente. Mai vine apoi în considerare curentul din sinul generaţiei tinere, care nici cu maghiarii nu vrea să pacteze nici în dinastie nu mai are încredere. “Prin noi înşine” e lozinca, şi nimenea nu poate prevedea că unde va duce acest curent.

Sînt convins că şi de data aceasta vom mai isbuti să susţinem în poporul nostru ilusia ce ne leagă de moştenitorul. Vom expune şop­tind din ureche în ureche că situaţia externă impune compromisul cu maghiarii, că moştenitorul are toate simpatiile pentru noi şi ură contra maghiarilor. Astfel numai silit de forţa majoră ne-a jertfit rezervîndu-şi posibilitatea ca el să ne dea o lege electorală cinstită, ca el să ne fie eliberatorul. Rău mă tem însă că-mi va răspunde cutare preot român: bine, pricep. Dar ce garanţie avem că ajungînd pe tron Fr. Ferdinand nu să va ivi o situaţie şi mai periculoasă în politica externă de e/xemplu/ că nu va fi numai iminent războiul, ci va fi chiar isbucnit cînd maghiarii vor pretinde jertfirea noastră şi în schimb vor vota soldaţi şi bani plus schim­barea succesiunii la tron în favorul primogeniturei descendenţilor lui Frantz Ferdinand? Iar împăratul, cu inima plină de jele, căci pe noi ne iubeşte, iar pe maghiari îi urăşte, va fi silit să ne jertlească conform tradiţiei înaintaşilor săi, urmînd necesităţilor pe cari rezonul mai înalt de stat îi le impune?

Ca să nu fim siliţi a minţi prea de tot în contra convingerilor noastre şi spre a evita o reacţiune prea radicală în sufletul poporului, totuşi ar trebui să se facă prin Lukăcs o lege electorală, care să nu ne strivească şi mai grozav decît cea în vigoare. A nu exploata tensiunea grozavă ce există astăzi în Ungaria în urma postulatului legii electorale pe baza sufragiului universal, aşteptată de popor, ar fi cea mai grea greşală de tactică politică. Zadarnic va reveni moştenitorul asupra sufra­giului universal după ce va fi slăbit această tensiune. Nu va produce nici un efect. Şi nu e permis ca să ne învoiască cu deplasarea legei pe o ogaşă greşită ci trebuie să o aşeze pe o astfel de temelie îneît dezvoltîndu-se în mod organic mai departe să ajungem la o lege corespunzătoare dinas­tiei, convergente cu interesele noastre. Anume ca să putem intra atîţi nemaghiari în parlament îneît să încătuşăm forţele maghiarilor prin

2 1 6

lupte interne ca să nu poată ataca prerogativele coroanei şi interesele monarhiei.

Elementul ţărănesc nu a permis deci să fie eschis de la dreptul electoral. După ce însă nu să poată astăzi realiza o lege cu adevărat dreaptă şi bună să se pună măcar temelia viitoarei legi corespunzătoare.

Am căzut apoi de acord ca să i se impună lui Lukâcs ca şi analfa­beţii care dispun de 3-5 iughere să poată fi alegători, rămînînd ca moşte­nitorul să extindă acest drept şi asupra celor cu 1-2 iughere.

Dr. Funder în sfîrşit stărui ca să nu plecăm din Viena pînă nu vom fi vorbit şi noi cu dr. Bardolff. La început voise el să joace rolul de intermediar ca şi cu Batthyăny, care încă nu a răsbit să fie primit nici de Bardolff. La sfîrşitul discuţiei însă se vede că nu i-a venit la socoteală să ia răspunderea singur asupra sa. Ne-a promis că va cuprinde intr-un scurt memorand esenţa discuţiei avute cu noi, trimiţînd-o lui Bardolff. De abia i-am spus: cit timp vorbea Hodia m-am gîndit cum să-ţi pot reda mai fidel dispoziţia sufletească ce domneşte între români. Aveam de gînd să o fac în formă de dialog între un preot român şi între mine. Ar fi fost însă prea greoaie forma din punct de vedere tehnic, dialectic. De aceea am preferat să joc rolul preotului lăsînd pe dr. Funder să joace rolul meu de “Beschreidich timgshofrat”... Eu am declarat că nu cred în pacea dintre Justh şi Lukăcs şi cred că Lukâcs, după un timp oarecare, să va retrage ca min. preş. în pensie. Astfel să vă mai fi înşelat încă o dată Viena, trasă pe sfoară de iscusinţa balcanico-asiatică maghiară. “Cererii d-tale de european-german sunt prea logici şi cinstiţi în judecata lor, d-le dr., decît să nu fie traşi pe sfoară de perfidia balcanico-asiatică maghiară condusă de un armean şi un evreu altoit în ţigan, precum se zice la noi”, i-am spus lui Funder. Batthyany de asemenea îi va trage pe sfoară, i-am spus, căci orice ar promite şi ori ca ce să vor angaja totuşi cînd va fi la adecă va face ca unchiul său. Pentru maghiari nu există nici cinste, nici credinţă, nici jurămînt cînd e vorba de conservarea intere­selor lui naţionale, identice cu interesele lui de clasă socială.

Conştiinţa maghiarului aşa e alcătuită încît cu o formulă patrioti­că ştie să şi-o liniştească atît “pro foro externo” cît şi “pro foro interno”.

în 21/IV, telefonîndu-i colonelului dr. Bardolff, am fost invitaţi pentru 22/IV la 11 ore la el. Întîlnindu-mă cu Hod2a la Cafd Schwartzenberg am mers la Bardolff.

Primindu-ne, după ce am fost de cîteva ori întrerupţi în discuţie prin telefon şi prin vizite, a dat ordin să declare că nu este acasă. Am discutat apoi în tihnă pînă către 1 oră. Hod£a a expus mai întîi vederile noastre. El a susţinut că pacea între Lukâcs şi Justh să va face votîndu-se

2 1 7

reformele militare. A stăruit pentru acordarea dreptului electoral pe baza cursului iugherelor. Decît o lege electorală rea mai bine nici una. Precum In amor astfel şi în politică anticipaţiile strică iluziile. Să nu-şi slăbească H. nimbul învoindu-se cu ticăloşirea legii electorale. Eu am declarat că nu cred în pace nici în votarea definitivului ci cred că Lukâcs cel mult un provisoriu va putea ajunge.

Am expus mai pe scurt şi mai lapidar decît la Funder reacţiunea nefavorabilă care ar urma în sînul românilor dacă s-ar admite jertfirea noastră cu ocazia creării legii electorale. Noi am aşteptat că în urma influenţei lui H. să se rezolve altcum chestia. Interesul lui H. este ca să dispună de un parlament în Ungaria, în care să poată fi paralizată prepotenţa maghiarilor prin un partid nemaghiar destul de puternic. Aceasta prin o lege electorală ca şi cea contemplată de Lukâcs nu se poate ajunge. Secretul votului în Ungaria nu va fi respectat ci să va pro­duce ca şi în alegerile p/entru/ congregaţie, unde votul e secret. Censul intelectual este un homburg. Alegătorii vor fi denumiţi de administraţie. Ţărănimea analfabetă, conservativă, trebuie considerată şi impus lui Lukâcs să dea dreptul de alegător tuturor proprietarilor de la 3-5 iughe- re de asemenea celor ce au servit la miliţie. Numai la aparenţă este interesul lui H. ca să nu să facă o lege electorală bună, cit timp trăieşte Francisc Iosif. Căci nici un parlament maghiar nu va face o lege aşa de bună încît să nu poată apoi H. juca rolul desrobitorului, prin acordarea sufragiului universal. Interesul bine priceput al lui H. pretinde ca să ni să facă şi nouă posibil să intrăm 100-200 de nemaghiari în cameră, cît timp trăieşte împăratul. Astfel ni s-ar oferi ocazie să facem şcoală poli­tică şi H. ar dispune de o ceată disciplinată de veterani. Altcum ne expunem că cei cîţiva oameni cu experienţe politice să nu putem discipli­na partidul compus din recruţi politici, atunci cînd H. ar crea o lege elect/orală/ corespunzătoare. Căci numai faptul intrării multor novici politici în parlament ar îngreuna disciplina partidului naţionalist- -nemaghiar, ci şi compoziţia lui din elementele etnice eterogene care trebuie adresate ca să coopereze în solidaritate. Oferindu-ni-se deci ocazia să facem şcoală parlamentară de pe acuma i s-ar face cel mai bun serviciu politicei lui H. Colonelul Bardolff.ne-a expus în felul lui catego­ric milităresc situaţia. împăratul Germaniei şi domnii din anturajul lui sunt conduşi de cele mai sincere şi călduroase sentimente de prietene şi de alianţă faţă de monarhia noastră. Cînd cu vizita împ/ăratului/ Wilhelrn la Brioni a ayut ocazia să se convingă H. şi B/ardo/lff despre aceasta. însă şi ei (nemţii) sunt foarte serios îngrijoraţi de soarta armatei noastre. Astfel dacă nu să va putea asigura reforma militară valoarea

2 1 8

monarhici noastre ca aliat scade pe zi ce merge. Pierdem prestigiul şi greutatea ca aliat. Chiar de aceea împăratul stăruieşte pentru rezolvarea definitivă a reformei militare. Lukâcs are marşrută legată. Trebuie să observe termenii fixaţi. El este ultimul şi singurul om politic în Ungaria, altul nu a rămas. Orice jertfe s-ar pretinde trebuie aduse pentru întărirea armatei. Cînd soartea armatei va fi asigurată H. va putea vorbi mai uşor. Eu am replicat că nu cred în energia lui Lukâcs şi astfel sînt convins că nu va face ispravă. Pe un om îl conduce în năzuinţa sa de a deveni ministru prezident ori dorul de a stăpîni, ori interes de ambiţie nobilă, ori de interes material, ori vanitatea. Lukâcs e armean, evreu altoit în ţigan, mentalitate de comerciant. Rîvnă de a stăpîni nu are. Bogat este, ambiţia de a fi parvenit îi este peste orice aşteptare săturată. Nevastă-sa va putea veni acum la Viena, ca soţie de min/istru/ preş/edinte/ în retra­gere. Vanitatea e satisfăcută. Ambiţia nobilă de a realiza idei, de a sta in serviciul unor ideale pe Lukâcs nicicînd nu l-a îndemnat la acţiuni politice. El în fundul sufletului e armean, cu ură în contra claselor feudale şi nu are nici o dragoste faţă de popor. Idealele maghiare îi sînt tot aşa de indiferente ca şi scopurile mai înalte ale dinastiei şi ale monar­hiei. De aceea, eu cred că va reedita tertipurile lui Khuen. Va oscila încoace, încolo, cîtva timp şi apoi va depune mandatul primit în mîinile împăratului. Dacă el este cartea ultimă în Ungaria atunci nu pricep de ce H. nu stăruieşte intr-acolo ca deja Fr. Iosif să procedeze energic în contra maghiarilor. Croaţia este o parte integrantă a Ungariei, constitu­ţia croată o parte a constituţiei ungare. Dacă Croaţia a primit comisar regesc şi poate fi guvernată perfect nu pricep de ce nu s-ar extinde comisariatul asupra întregii Ungarii. Atunci H. ar ajunge în situaţia plăcută ori să găsească la încoronare stări liniştite ori ciuntind Ungariei viaţa constituţională să poată păşi la tron ca un binefăcător mărinimos al Ungariei şi nu ca un despot fie declarat, fie scutit în susţinerea absolu­tismului prin formule constituţionale.

Colonelul a răspuns: dacă Lukâcs nu ar izbuti să facă rînduială atunci într-adevăr nu rămîne altceva. Ideea, cum o prezinţi d-ta, e bună şi “hat vieles fiir sich. Der...”

Eu: Ce va fi cu recrutările?El: Da, aici e greutatea.Eu: D-le colonel, dacă se va găsi un ministru president â la

Fej6rvâry, care să aibă nume bine sunător maghiar, da altcum să fie un “pictus masculus”, şi un ministru de interne mai loial decît Kristoffy, un om gata să servească sincer şi fără rezervaţie mentală maghiară, interesele dinastiei, atunci lucrul e foarte simplu. Fişpanii vor fi înlocuiţi

2 1 9

cu oameni care vor avea să asculte şi să execute orbiş poruncile. Funcţionarii administrativi care nu să vor supune vor fi înlocuiţi.

Proletariat intelectual cit în Ungaria nu mai este în lume. Să vor bate după posturi. Dacă se va încerca şi energic şi consecvent şi cu tact lucrul. Preoţii şi matriculanţii de stat vor pune la dispoziţie listele celor ce ajung sub asentare. Mijloace de a-i sili pe remitenţi sînt destule. Recrutările să vor face mai repede şi mai bine decît astăzi.

Comitatele? Sub Fejdrvăry-Kristoffy din 63 de comitate au opus rezistenţă pasivă cu totul 13 şi între acestea jumătate erau în ţinuturi nemaghiare. D/e/ e/xemplu/ Szolnok-Dăbîca, unde sunt eu acasă, cu 80% români. Evrei, armeni şi gentry maghiari decăzuţi au proclamat rezistenţa pasivă, dar au hotărît totul odată că pe comisarul regesc res­pective guvernial numai în cazul acela îl vor primi la gară cu solemnitate dacă va pretinde.

Evreii din congregaţia comitatului Arad mai alaltăieri s-au pro­nunţat pentru “rezoluţia” Partidului Muncii, votîndu-i lui Khuen încre­dere. Mîine vor condamna cu aceeaşi însufleţire politica revoluţionistă dacă va cere Lukăcs. Funcţionarii administrativi nu voiesc să-şi piardă leafa, pensia, comercianţii au interes să nu-şi strice interesele cu guver­nul. Multimilionarul Neuman din Arad preferă să voteze împreună cu toţi evreii lui orice ar pretinde guvernul decît să-şi expună la un control prea sever din partea finanţelor fabrica de spirt. Aşa e în toată ţara. Apoi congregaţiile pot fi strict constituţionale şi dezvoltate şi funcţionarii lor suspendaţi.

H odîa : Decît experimentări cu civilişti ar fi de preferat denu­mirea unui general care ar şti să facă, fără să fie declarată chiar pe faţă, dictatura militară.

Colonelul Berdolff: Dacă nici cu Lukăcs nu s-ar putea ajunge la un rezultat, atunci într-adevăr nu ar rămîne altceva de făcut. împăratul e sătul de concesiuni. De cînd a venit Khuen la putere M.S. nu a mai cedat nici o chestie. Toate tîrcoalele lui Khuen au fost zadarnice. Cu audienţa faimoasă a minţit Khuen, căci în realitate lucrurile s-au pe­trecut altcum. Gestul pe care l-a făcut împăratul nu a fost gest de re­semnare, nici nu a plîns M/ajestatea/ S/a/. Adevărat că nu a fost nimenea al treilea de faţă. Dar cine cunoaşte intim ţinuta de 2 ani încoace a M/ajestăţii/ S/ale/ trebuie să fie convins că gestul a fost un categoric “hinaus”!

Oricum a încercat Khuen să sucească lucrurile M/ajestatea/ S/a/ a avut un răspuns: “Nein, nein, nein, nein, nein”, şi pe urmă un “hinaus”! Sunt convins că M/ajestatea/^S/a/ nu va ceda nici lui Lukăcs şi că dacă

2 2 0

nu s-ar ţinea de termine va fi aruncat de-o parte şi el.în fine l-am rugat pe colonelul să stăruiască la Lukăcs să-l cheme

la sine pe Mihali ca astfel să-i dea şi partidului nostru atenţiunea cuve­nită. (S-a întîmplat în ziua cînd Lukăcs a răspuns în Parlament, 8/V, 912 la 1 oră). Să primească Lukăcs ordin ca să facă înlesniri maghiarilor, fondul de stipendii de la Năsăud, fişpanii ticăloşi delăturaţi etc., tărăgă­narea înfiinţării ep/isco/piei gr. cat. maghiare.

(La Pesta referat lui Mihali şi Maniu) Şi Maniu de părere că dacă nu vine cursul o schimbare către bine, la proxima conferinţă va trebui să aranjăm aşa lucrurile ca acţiunea partidului nostru să fie îndreptată spre o transacţie cu nemaghiarii, sub conducerea lui Vlad. Noi ne-am retrage şi am aştepta momentul cînd naivii şi ticăloşii noştri ar fi dat faliment cu această tactică pe întreaga linie. Atunci ar veni iar rîndul tacticei noastre intransigente pe baza politicei dinastice. Azi mîine nh mai ştii cine e naiv şi cine e mişel. Faptul e că Goga, care lucrează în numele ridicalismului cu lozinca din “XX szâzad” ' e tratat cu multă simpatie de presă şi de scriitorii maghiari. Despre acţiunea lui Stere la Pesta (Goga-Vaida) şi la Arad (sistarea “Tribunei”) presa maghiară a tăcut ca la poruncă. Iessensky e omnipotent. De la “B/uda/p/esti/ H/irla/p pînă la ”A N6p", toate ziarele maghiare lucră uniform tratînd în acelaşi cor chestia naţionalităţilor. Cînd şeful Partidului Naţional Liberal din Moldova, Stere stă cu lunile abstrăgînd de la 2-3 întreruperi în Ungaria, foile maghiare nu răcnesc ci tac. Tac şi despre rolul lui Krisstoffy în afacerea Goga-Vaida. Tac despre dispariţia “Tribunei”. Rămîne singura explicare că francmasonismul are putere internaţio­nală.

Ţinuta lui Goga în procesul din Cluj, lăudată în B/udapesti/ H/irlap/ de Gyulai Farkas, şi replica demagogică a lui după ce scăpase de pericol. Elogiile din “XX szăzad” de la începutul anului 1912 (or finea lui 1911) ce i se aduc ca demverat, laudele lui în interviuri prin foi maghiare cu traducerea lui Madâch şi Petofi. Declaraţiile lui Tăslăuanu faţă de Goldiş că numai printr-o tactică de translaţie vom putea înainta, în ce să deosebesc toate în fond de vederile lui Mangra şi ale mitropoli­tului Meţianu, Vlaicu, Cosma şi Mihu?

Băncile nu sprijinesc presa noastră prin înserate şi publicarea bilanţelor. în acelaşi timp se face reclamă “Fundaţiunei Mihu”. Mihu a donat 25 mii coroane pe seama unui fond al ziariştilor, îndată după începerea negoţierilor cu Tisza. De atunci bieţii noştri ziarişti tac cu reverinţă despre politica lui Mihu, făcînd elogii integrităţii sale perso­nale. Haos şi duh de sclavi.

2 2 1

La jubileul lui “Petru Maior”, Cosma cu toată hada lui de adicţi şi de robi a absentat demonstrativ. Nici măcar depeşă nu a trimis. Meţian şi toată organizaţia oficială a bisericii gr. cat., organizaţia noastră econo­mică “Solidaritatea” condusă de Cosma, “Astra” lui Tăslăuanu, lucră în contra comitetului unde nu mai pot. Zăpăcesc oamenii. Episcopatul gr. cat. să sbate în lupta contra ep/isco/piei gr. cat. maghiare şi joacă pe factorul neutral, pasiv faţă de partid. Numai cerbicia mitropolitului Mihali îi reţine să lunece pe panta lui Meţianu, Mangra şi Cristea. Iar Viena pactează cu Justh prin Batthiany. E greu a fi mai român decît românii şi mai împărătesc decît împăratul.

în 28 iulie 1914, zijsplendidă de duminică, făcui împreună cu soţia mea o excursie din &arlsbad la Johanngeorgstadt, în Saxonia. La re­întoarcere am luat cina la gara din Karlsbad şi, lăcînd glume, treceam în bună dispoziţie pe strada gărei, spre acasă. Intrînd soţia mea într-o cofetărie, pentru a cumpăra cîteva prăjituri, observai că publicul citeşte un afiş mic, fixat în vitrină. Plictisit, mai mult spre a face ceva, mă apropiai şi cetii şi eu “telegrama” afişată. în partea primă spunea că s-a comis un atentat contra moştenitorului de tron Francisc Ferdinand la Sarajevo şi că atentatorul a fost prins. Absurd. Duminică seara la orele 9, depeşa, în vitrina unei cofetării, desigur va fi vreo născocire de la “Frankfurter Zeitung” ori o manevră de bursă. Fără a-mi pierde calmul mă stăpînea numai senzaţia: E absurd tot lucrul. în timpul acesta de secunde, plecînd omul care stătuse înaintea mea, mă apropiai de afiş şi cetii partea a doua: “Moştenitorul de tron şi soţia sa, nimeriţi de cîte un glonţ, au rămas morţi”. Respiraţia mi se opri, simţeam cum mă împrej- muieşte un acces de leşin, cum începe să se învîrtească lumea cu mine. Eşind soţia mea şi văzîndu-mă, mă întrebă speriată: “Ce e cu tine? Eşti galben ca ceara”. Fără a zice o vorbă, am arătat cu mîna asupra depeşei.

Noaptea aceea şi zilele următoare le-am petrecut într-o stare sufletească de nedescris. Atunci mi-am luat refugiul, din nou, la fumat după o abstinenţă de 6 luni. în 4 iulie, sîmbătă seara, am plecat la Viena, spre a asista la înmormîntare. Simţeam că sînt dator cu acest act de

2 2 2

pietate faţă de memoria lui Francisc Ferdinand. Acolo, m-am întîlnit cu Mihali şi cu Aurel C. Popovici. Eram cu toţii revoltaţi pentru ticăloşia sufletească ce s-a arătat, prin felul nedemn în care s-a făcut înmormîn- tarea. Principele Montenuovo, maestrul şef de ceremonii, favorit al lui Francisc Iosif, a primit ulterior o adresă prea înaltă, autografă, de la împăratul, prin care îi aducea mulţumite pentru activitatea dovedită cu ocazia înmormîntării, constatîndu-se astfel că servitorul a executat numai poruncile stăpînului său.

Lipsiţi de putinţa de a găsi vreo nouă orientare politică eram cu toţii foarte deprimaţi, numai Aurel C. Popovici repeta întruna:

- “Forţa lucrurilor e mai mare decît voinţa unui om. Monarhia tot va trebui organizată pe baze nouă, dînd drepturi tuturor negurilor. Un om e un om. Moare, se stinge. Neamurile trăiesc înainte.”

Spre a continua cu organizarea forţelor grossosterreichiste s-a şi improvizat o întîlnire, într-un separeu la Stefanskeller. Au participat: con tele Pater G allen (Popa), contele Beaufort, deputatul Dr. Friedmann (mare advocat, deputatul centrului Vienei), redactorul Poesbauer, Cornel Stodola (slovac), Mihali, A.C. Popovici şi eu. ^

în 20 septembri©4914 Aurel C. Popovici a plecat la Berlin Se făcuse înţelegere între noi şi cîţiva fruntaşi, dr. Kloss, preşedintele Verbandului etc., ca să i se intermedieze o întrevedere cu s/ub/secretarul de stat Zimmermann şi eventual cu cancelarul. Întîlnindu-l la Berlin pe dl. Beldiman acesta, cu cel mai mare zel, se oferi să intermedieze întîl- nirea cu dl. Zimmermann. Expunînd d-lui Zimmermann, în prezenţa domnului Beldiman, vederile sale politice acesta îl rugă să elaboreze în puncte precise acele postulate care, acordîndu-se din partea guvernului ungar, respective din partea coroanei, în urma stăruinţei Germaniei, ar putea satisface pe românii ungureni şi astfel contribui la ameliorarea raporturilor dintre Puterile Centrale şi opinia publică din România. Popovici a formulat aceste postulate. Dîndu-le lui Beldiman, acesta le-a găsit exagerate şi a stăruit ca să fie şterse acele dintre ele care după pă­rerea d-sale nu ar fi putut fi acceptate de contele Tisza. Cedînd Popovici

2 2 3

stăruinţelor d-lui Beldiman au fost prezentate d-lui Zimmermann cunoscutele 14 puncte.

în ziua plecării lui din Viena am avut o discuţie de 2 ore cu contele de Monts. Dînsul fusese trimis cu misiune specială la Viena, ca să stăru- iască energic pe lingă Tisza pentru concesiile cunoscute. Avea să meargă şi la Budapesta. Tisza, aflînd de bună vreme de misiunea contelui, a aranjat repede călătoria sa la împăratul.

în contele Monts am găsit un om perfect informat asupra stărilor din România şi a celor din Ungaria. Mi-a fost nespus de penibil cînd dînsul expunea detailat care ziar a fost cumpărat de ruşi şi francezi, care de austro-germani, cite sume şi la care bănci au fost ridicate la Bucureşti şi cite de ambasadorul Franţei, Rusiei etc., care bărbaţi politici şi din ce cauze şi-au schimbat ţinuta politică; ce mijloace au fost aplicate spre a face posibil Germaniei importul unor atticole din ţară etc.

Contele Monts mi-a făcut impresia că îi cunoaşte temeinic pe unguri şi că are aversiune contra lor, în acelaşi timp că îi cunoaşte tot aşa de temeinic şi pe românii din Ţară. Despre aceştia mi s-a desluşit ca părere a lui: popor talentat, care încă nu a ieşit din obiceiurile orientale, uşuratic, corupt. Ca rezumat mi-a spus: Germania are cel mai mare interes ca să cîştige România de partea ei. înainte de toate din 2 conside­raţii. Are foarte mari interese economice în România, mari capitaluri investite etc. Tot aşa trebuie să ţină cont de dinastia înrudită cu casa împărătească germană. Dacă însă România nu se hotărăşte, atunci Germania va fi silită, spre a putea asigura contactul cu Turcia să ia lupta contra sîrbilor spre a cuceri Kraina. Astfel s-ar asigura comunicaţia directă cu Turcia prin Bulgaria. România ar fi apoi fireşte paralizată. Ba eventual Germania ar fi silită să ia şi în contra ei o atitudine ostilă, în Banat sunt deja cîteva sute de mii trupe germane concentrate. I-am răspuns că cu acestea nu s-ar putea în România ajunge la nici un rezultat. Şefii opoziţiei sunt de părere că Germania nu poate nici nimici România, nici nu are interes să o slăbească în cazul dacă, în urma unui război, ar birui-o. Căci slăbind România, Germania s-ar slăbi pe sine însăşi. Cheia situaţiei e la Tisza. O soluţie echitabilă, pe baze largi, a chestiei româneşti din Ungaria ar putea schimba cu totul curentele din ţară. De adio mi-a spus: Să sperăm că împăratul va isbuti să-l înduplece pe Tisza ca să rezolve chestia română. Eu i-am replicat: Excelenţă, pe împăratul Wilhelm nu-1 cunosc decît din diferitele manifestaţii ale indi­vidualităţii sale. Pe Tisza însă îl cunosc temeinic. Ca toţi oligarhii ma­ghiari, pe care îi cunoaşteţi atît de bine, şi contele Tisza are 2 mentalităţi: una europeană, cealaltă balcano-mongolică. După trebuinţă o aplică ori

2 2 4

una ori alta. De aceea sînt convins că nu împăratul va reuşi să-l capacite- ze pe Tisza, ci Tisza va pricepe să prezinte sub o astfel de perspectivă chestia, incit va izbuti să-l cîştige pe partea maghiarilor pe M/ajestatea/ S/a/.

Din Zurich şi Geneva am corespondat într-una cu Lutz Korodi, pe care îl sfătuiam să fie în contact cu Beldiman. Acestui din urmă i-am trimis prin intermedierea d-lui Pâcleanu o scrisoare dto 9/11915 în care îi atrăgeam atenţia asupra tendinţelor separatiste reprezentate prin contele Mihail Karolyi. După multe corespondări a sosit în 11/11 o depeşă de la Korodi, prin care îl invita pe A.C. Popovici şi pe mine să mergem la Berlin. Sfătuindu-ne cu dl. Pâcleanu dînsul a depeşat d-lui Beldiman întrebînd în numele nostru dacă este vorba de ceva pozitiv ori numai de informaţii. Sosind răspunsul că e vorba să dăm informaţii, Popovici a renunţat să plece. Eu cu Lencica plecînd am sosit pe 18 februarie, joi dimineaţă la Berlin. Vineri am fost invitaţi la dl. Beldiman la ceai. D-sa spunea că cu Tisza nu e de făcut nimic. E un om cerbicos. Toate stăruinţele celor din Berlin au rămas zadarnice. Pe altă zi ne-a invitat la prînz iar după prînz, pe la 4 a venit subsecretarul de stat p/entru/ externe, dl. Zimmermann. Am discutat 1 1/2 ore. I-am expus toată chestia română aşa cum o vedeam eu. Am arătat că Tisza nu numai nu vrea dar împiedică cu multă şiretenie cooperarea României cu Puterile Centrale. (în interviul spus de mine e expus punctul de vedere ce l-am reprezentat.)

D-l Zimermann mi-a răspuns că Germania a făcut tot ce a putut. Nu numai că contele Tisza nu a făcut încă nimica în chestia celor 14 puncte, dar întorcîndu-se din Cartierul General dînsul, Zimmermann, a stăruit ce să facă măcar încă o declaraţie de îndulcire la adresa româ­nilor, că ei, nemţii, să poată manevra cu ea. I-a promis după multă stă­ruinţă, dar, precum văd, nu a făcut nimic “Er ist ein sehr eigensinniger bensch”. Pentru Germania e foarte greu să-i indispună pe unguri. Sunt aliaţi, s-au purtat bine. Dacă Germania s-ar amesteca în afacerile lor interne, ei ar veni cu reproşuri pe tema chestiei poloneze din Prusia. După încheierea păcii, desigur, cît se va putea, totul ce vor permite împrejurările, Germania are toate simpatiile pentru români...

Dl Beldiman îmi expusese aceste argumente de 2 ori. După pleca­rea d-lui Zimmermann le repetă din nou. D-l Zimmermann îmi spuse că vorbind cu Tisza despre chestia noastră acesta i-a spus: “dv. trebuie să vă încredeţi în noi în toate chestiile interne, căci acestea nu pot fi pricepute de străini. Românii sînt mulţumiţi; numai cîţiva agitatori fac gură”. La acestea Zim/mermann/ i-a răspuns: aş crede şi eu Excelenţă

225

că sunt informat exagerat de d-nii români, dar din întîmplare chiar un german din Ungaria mi-a descris cu mult mai drastic soarta românilor decît românii înşişi. Acestuia trebuie să-i dau crezămînt.

Tisza: Cine e acel domn?Zimmermann: Korodi.Tisza: Hoten sie sich war dem ...Caracteristic pentru relaţiile politice dintre români, unguri şi

germani e că dl. Beldiman s-a adresat b/aronului/ Burian, cerîndu-i au- torisarea ca să mă cheme la Berlin spre a conferă cu mine. Acesta în răspunsul său a spus că el nu are nimic în contra deşi nu află necesară o astfel de conferinţă.

Sîmbătă 20/11 seara m-am întîlnit în biroul din Fontoneschule al lui Korodi cu 4 amici de ai lui. Preşedintele secţiei Berlin al Alldeutsche Verbandului, kapităn (de marină) Brull, fost preşedinte al secţiei Alldeutsche Verbandului, Berlin, dr. Geiser secretarul general al socie­tăţii “Verbund Deutschtum im Ausland” şi autorul cărţii apărute la Velhagen Klasing, “Das perfide Albion” carte care a făcut mare zarvă şi în fine dr. A. Breckner.

Korodi pe rînd le-a cerut fiecăruia dn. cuvîntul de onoare, că despre cele ce le vom vorbi nu vor pomeni nimănui, nici despre presenţa mea în Berlin. Fiecare în cea mai mare seriositate, aproape solemn a dat mîna cu Korodi. Nici unul nu a ţinut să zică “Lasă frate dar nu ne cunoaştem? Ce faci asemenea comedii?” Am putea şi noi să imităm acest obicei serios nemţesc.

Marţi 23/III am cunoscut tot la Korodi, pe Axei Ripke, directorul revistei “Der Panther” (după numele vasului de răsboi german de la Agadir), un german din provinciile baltice ruseşti şi pe dr. phil. Kemp. Acesta e secretar la societatea p/entru/ colonizări interne germane (Freie Schule) al cărei preşedinte este, de nu mă înşeală memoria, contele Munster.

S-a discutat chestia cum să se procedeze cu prisonierii din Rusia. Ruşii vor primi literatură socialistă şi toate lucrările apărute în Rusia

2 2 6

ale autorilor ruşi. Din rîndul lor vor fi aleşi subofiţeri, învăţători, socia­lişti etc. şi aceştia vor fi instruiţi ca să facă propagandă. Intre leţi 15\ livlandezi 16\ eşti17 să va propaga ideia naţională prin conferinţe isto­rice, organizarea de coruri p/entru/ cîntece naţionale, predici în limba fiecărui grup. Propaganda ucrainiană antirusă e bine organizată între prizonierii ucrainieni care mai toţi au fost separaţi de ceilalţi. Pentru românii din Basarabia se va organiza după ce vor fi separaţi o asemenea instrucţie spre trezirea şi întărirea conştiinţei naţionale. întrebarea e cum?

Eu am spus: trebuie înainte de toate instruiţi să citească în litere latine ca astfel să vadă şi să priceapă deosebirea dintre ei şi ruşi. Nici nu avem la dispoziţie cărţi potrivite tipărite cu cirilice. Mai simplu ar fi fost la tot cazul ca românii din Basarabia să fie cit de curînd separaţi şi apoi trimişi în schimbul unui egal număr de prisonieri de alt neam în Transilvania în ţinuturi ca de exemplu Sibiu, Sebeş, Năsăud etc., unde împărţiţi prin comune învăţătorii şi preoţii noştri cu cea mai mare dra­goste şi pricepere le-ar face educaţie naţională. Dar desigur Tisza nu se va învoi. Dr. Kemp şi el a obiectat, că Tisza nici la un caz nu s-ar învoi şi ceea ce nu a surprins, a motivat luîndu-mi argumentul din gură, dova­dă că încep şi nemţii a-i cunoaşte pe unguri oricît de absurd ar părea, Tisza nu va da mina de ajutor să sporească fie măcar în Rusia numărul românilor cu conştiinţă naţională.

S-a discutat detailat greutatea resolvirei p/entru/ Germania a problemei poloneze. Să organizeze un stat polonez ar însemna să îşi creeze un adversar p/entru/ viitor. Gurile Vistulei nu le poate ceda Germania unei viitoare Polonii. Industria poloneză ar face celei germa­ne concurenţă etc. etc. Austria nu vrea să-şi sporească polonii. Aceştia toţi rîvnesc din cauza cunoscutelor consideraţii economice şi naţionale la unire naţională sub Rusia. Germania ar trebui să colonizeze cu nemţi provinciile baltice, va trebui să facă o zonă etnică germană între Polonia şi Rusia, colonizîndu-i pe nemţii din Rusia acolo, cit şi pe cei din Polonia rusească, iar în locul acestor din urmă colonizînd poloni din Poznania şi din Prusia orientală. Va să zică toate ideile de comasare naţională, pe care mi le expusese dr. Somann la începutul războiului, le-am auzit din n o u .

în Lorena şi în părţile ocupate de nemţi ale Franţei de răsărit populaţia e evacuată cu forţa, satele şi oraşele distruse. Francezii după război vor fi buni bucuroşi dacă Germania biruitoare le va da o despăgu­bire p/entru/ casele şi proprietăţile devastate şi fiind anexate acele ţinu­turi către imperiu, ei vor emigra în Franţa. în locul lor vor fi colonizaţi

2 2 7

nemţi, rasă viguroasă; francezii sînt şi aşa nişte degeneraţi. Asfel vor fi scutite pentru totdeauna hotarele Germaniei prin valul etnic ce se va ridica.

Aceleaşi idei vor fi puse în practică şi contra lituamlor, leţilor şi eştilor. Fiind o mare parte dintre ei lutherani, desnaţionalizarea va merge mai uşor. Toate aceste planuri ni le-a desvoltat apoi cu detaliate cunoştinţe şi argumente şi cu toată temeinicia metodică nemţească foarte frumos.

Joi 4/III seara un şef de secţie din ministerul de agricultură, al cărui nume îmi scapă. Nu am putut să-l înduplec nici la cea mai mică concesiune. Ceream de e/xemplu/ să admită că ar fi mai uman ca nemţii să-i asimileze pe lituani, leţi şi eşti prin superioritate culturală, econo­mică etc., observînd faţă de ei cea mai largă toleranţă şi cîştigînd astfel inimile. Metoda aceasta de uşoară nu i se părea de loc acceptabilă. Acest dn. este un tip al speciei oamenilor politici gînditori din Germania. Ei nu admit nici o consideraţie umanitară ori de etică burghezească îndată ce e vorba de interesele rasei lor. Principiile luptei pentru existenţă din natură au fost de cînd lumea determinante şi în relaţiile dintre popoare. De ce să ne sfiim a fi sinceri şi cinstiţi recunoscînd că interesele unei rase fatal pretind nimicirea celeilalte. Aşa judecă şi făptuitorii ei.

în 24/11 am fost la prînz oaspetele preşedintelui “Alldeutsch Verbundului”, dr. Class care îl invitase şi pe amiralul von Grumme- -Douglass, om de casă la marele amiral von Tirpitz, fost adjutant al lui(?...?)

Le-am expus toată situaţia. (In esenţă era în interviu.)Joi 25/11 am prînzit iar cu amiralul la Kaiserhof şi i-am expus pînă

la 4 p.m. chestia. El s-a oferit ca atunci cînd vom crede de bine să intervină la Tirpitz, ca acesta să ne primească şi să îi exopereze lui A. C. Popovici o audienţă mai lungă la împăratul.

Vineri am scris şi sîmbătă 27/11 i-am predat d-lui Beldiman un memoriu pentru prim ministrul I. Brătianu şi p/entru/ Rege. Totodată o scrisoare pe care dînsul plecînd la Viena i-a predat-o lui dr. Sime pentru Maniu.

Luni l/III am ţinut o conferinţă de la 9-12 într-o săluţă separată de la “Rheingold” asupra chestiei naţionalităţilor şi îndeosebi a chestiei româneşti din Ungaria şi Transilvania. Pe o masă am întins harta etno­grafică mare a Austro-Ungariei, ediţie Altdeutsche Verbundului. Masa era aşezată astfel în capătul mesei eliptice în jurul căreia şedeau încît în tot timpul expunerilor mele ascultătorii au trebuit să se uite la hartă. Au participat: contele Westorp membru în casa seniorilor, H. Riepler,

2 2 8

directorul ziarului “Tăgliche Rundschau”, Paul Becker, redactor la “Deutsche Tageszeitung”, contele Rewentlow, publicist şi redactor la “Deutsche Tageblatt”, Wendland de la “Kreuzzeitung”, prof. univ. Otto Moetsch (colab. permanent pentru chestii politice în Orient, Balcani etc. la “K reuzzeitung”), Dr. Rossike, deputat, Massman, de la “Akademische Blătter”, von Dalvitz, mare proprietar, conducător în “Bund der Landwiste”, dr. Brechner, Korodi şi cîţiva minorum gentium.

Prof. Hoetsch mi-a pus întrebarea, după ce terminasem, că oare dîndu-se autonomie neamurilor din Austro-Ungaria şi federalizîndu-se monarhia nu ar fi slăbită. Ungaria unitară a dat dovezi de forţă. I-am arătat ce ficţiune este în această forţă şi cum îi trag pe sfoară ungurii pe nemţi.

Becker m-a întrebat cum să fie rezolvată, în comune, justiţia, administraţia, problema naţională din punct de vedere al intereselor minorităţilor. I-am răspuns conform planului lui A C. Popovici din “V. St. în Grossâstereich” şi a lui dr. Renner. Contele Reventlow a ascultat tot timpul şi a stat pînă la sfîrşit. Korodi şi Breckner m-au solicitat cînd am rămas singuri spunînd că faptul că a rămas Reventlow dovedeşte că l-a interesat foarte mult conferinţa mea şi că am priceput să măresc tema.

Greutatea era pentru mine că erau de faţă tot oameni necu­noscuţi despre care nu ştiam ce punct de vedere reprezintă în chestia austro-ungară. Am tratat deci toate problemele din punct de vedere al intereselor şi al viitorului Germaniei, a germanilor, maghiarilor şi românilor, singurele popoare neslave dintre Marea Nordică şi Marea Neagră.

Miercuri 3/III a plecat Lencica în acelaşi tren cu Beldiman.4/III joi. L-am invitat pe deputatul Sudekum. Mi-a povestit

impresiile lui din Bucureşti fără a-mi face vreo confidenţă, destăinuiri. L-am sfătuit să-l cheme pe dr. Renner la Berlin spre a expune lumii politice problema naţională în Austro-Ungaria, căci de altcum vor fi nemţii traşi pe sfoară de unguri. Mi-a spus că îmi va plasa articole în “ Vossische Zeitung” şi în celelalte ziare mai cu seamă în presa socialistă. M-am ales cu nimica toată, căci cine să scrie articole pe care leva cenzura mai întîi Sudekum, apoi cenzura de stat.

5/III. I-am predat pentru orice eventualitate lui Korodi interviul. Seara la cină am stat cu un dr. Zimmer. Klein-Arien, cum stă pe cartea lui de vizită. Lui îi trebuia un confident român, căci avea să lucreze la Bucureşti în secţia ucrainiană. îndată ce am făcut cunoştinţă mi-a spus că vede că eu nu sînt omul pe care îl caută, dar să îi dau un sfat cui să se

2 2 9

adreseze la Bucureşti, unde va pleca poimîine. I-am dat adresa lui Stere. Am avut imediat impresia că va fi bine ca acest om să nu fie pierdut din ochi.

Blond ca paiul, cu nasul în vînt, ochii albaştri, barbişon galben, mîinile dure, arse de soare, dacă ar fi lucrat într-un port rusesc nimenea nu ar fi crezut că nu e mujic de sînge curat.

El a avut misiunea ca din Asia Mică să organizeze răscoale în Caucaz. în timpul din urmă a lucrat din Constantinopol.

Acum avea să organizeze din Bucureşti mişcări în sînul popu­laţiei ucrainiene din Rusia de Sud.

Vorbind despre mişcările antigermane din România, drăguţul băiat, naiv de tot m-a întrebat că oare nu ar fi cu putinţă să se organizeze o răscoală agrară în România. I-am arătat, fără a trăda cea mai mică surprindere ori revoltă, că fiind toată populaţia adultă sub comandă militară nu se poate face o astfel de mişcare. Nici nu ar fi în interesul Germaniei, căci slăbind România etc., etc. Se vede că el se gîndea să-şi continue specialitatea sa şi în Ţară.

De sine se înţelege că am atras atenţia d-lui Beldiman asupra acestui bun amic al României, comunicînd lucrul tînărului Victor Beldiman. (Cu atît mai mare mi-a fost surpinderea cînd în 23 iunie dl. Beldiman spunînd eu că Filipescu, după impresia mea nu va ezita să provoace o răscoală dacă nu va obţine nimic în chestia naţională, mi-a răspuns “poate că e mai bine să trecem acum peste această fază de evoluţie căci odată tot trebuie să se facă ordine, impunîndu-se voinţa statului şi a factorilor răspunzători).

m“Restituite18) mie de ginerele lui Pâcleanu după moartea aces­

tuia. Liniile roşii în scrisoarea ce i-o adresesem din Geneva asupra impresiilor mele din Berlin, sunt ale lui Pâcleanu.

C orespondenţa lui A .C. Popovici mergea prin curierul Germaniei, împreună cu a lui Beldiman la legaţia din Bucureşti, germa­nă şi ajungea în mîinile lui N. Filipescu. De asemenea a mea.

2 3 0

Din Berlin a dus corespondenţă în două rinduri Coriolan Popescu, la Bucureşti, reuşind, cu toate percheziţiile aspre din martie 1915 să treacă şi să contrabandeze tour-retour.

La Berlin, Beldiman mi-a procurat de la autorităţile germane paşaportul diplomatic, dar pe a lui A.C. Popovici a lăsat să scrie “heimatlas”. Furia lui Popovici nu a cunoscut margini. Am reuşit, mergînd la Beldiman să îi obţin lui Popovici alt paşaport, fără de batjocura “heimatlas”. Beldiman îşi bătea joc de noi, pentru atitudinea noastră în faţa lui Belhman-Holweg şi a lui Zimmermann. Noi ceream intervenţia pentru ca Tisza să fie demis. Beldiman îl apăra pe Tisza. în faţa lui Zimmermann apoi, cînd îl auzea pe Brătianu, Take Ionescu, şi Filipescu, cînd apărarea noastră l-a enervat tot mai mult, Beldiman a exclamat: “Filipescu rnusste gehăngt merden, damm wiirde Ruhe sein”. Atunci Popovici care fierbea de furie i-a replicat: “Exzelenz vergessen dass der Minister Rumăniens sind und nicht des Grofen Tisza”.

Excelent !

/Geneva, 3/I| 1915

V

Vă19) rog să primiţi mulţumirile noastre călduroase pentru ziare­le pe care continuaţi a ni le trimite. Se vede că lumea a început în ţară să se mai calmeze, văzînd nesuccesele ruşilor în Carpaţi şi concentrarea noilor forţe austro-germane la hotar.

Pentru România e extrem de greu a lua o poziţie hotărîtă într-o direcţie ori alta. Ungurii la tot cazul îi pot strica socoteala. Dacă s-ar decide pentru Rusia, ungurii tot aşa ar face o pace separată pe contul României cu ruşii ca şi dacă ar merge cu Germania. în cazul din urmă, dacă ruşii ar învinge, maghiarii s-ar grăbi înainte de învingerea finală să părăsească şi pe germani şi pe români, salvîndu-şi pielea lor.

Dacă însă Rusia ar ajunge în pericolul de a fi bătută, maghiarii tot pe contul României ar pacta cu ca abandonînd pe nemţi şi pe români. Căci de cît să ne dea o autonomie largă - de cedare a părţilor româneşti

231

nu poate fi vorbă - ungurii vor prefera să-i aibă pe ruşi de vecini şi o Românie slăbită.

Aceste griji mă preocupă şi aştept zilnic cu mare nerăbdare “Corriere”. Nu am abandonat nădejdea să-mi fie posibil a merge la Berlin. Acolo cel puţin m-aş putea informa exact asupra situaţiei.

Rugîndu-vă să binevoiţi a-i transmite Excelenţei Sale, doamnei respectuoasele mele sărutări de mină, iar drăgălaşei domnişoare afec­tuoasele mele complimente, Vă rog să primiţi asigurarea înaltei stime şi devotament ce vă păstrează,

dr. Al. Vaida-Voevod

0SECRET

Scrisoarea D-lui Dr. Al. Vaida-Voevod către D-nul Ministru Beldiman

Berlin, 14/27. Fevr. 1915

201Excelenţă! '

Scuzaţi, vă rog, că vă incomodez cu o rugare. Vina nu este a mea ci a timpurilor extraordinare prin care trecem. In timpuri normale con­tactul între fruntaşii politici din Ungaria şi Transilvania şi între factorii care la Bucureşti conduc destinele întregului nostru neam erau imediate şi permanente. Acum chiar şi noi, cei din Transilvania şi Ungaria, numai cu mari greutăţi putem susţine contact unul cu altul. Eu m-am găsit în situaţia excepţională că am cîştigat impresii şi am primit informaţii imediate nu numai despre cele ce se petrec dincoace de munţi ci şi despre multe chestii din ţară cit şi, stînd o lună la Geneva, despre unele lucruri destul de semnificative din Franţa şi Italia. în Viena şi Budapesta am putut rămînea neîntrerupt în curent cu evenimentele care se desfăşurau în publicitate cit şi cu chestiile care se discutau după culise. In Berlin am avut în fine ocazie să controlez informaţiile şi impresiile mele.

2 3 2

Viu să vi le comunic, rugîndu-vă ca să binevoiţi, Excelenţă, a face uz de ele, dacă le atribuiţi vreo importanţă, aducîndu-le pe acelea care pot fi de vreun folos pentru cauză la cunoştinţa M.S. Regelui şi a E.S.D-lui Prim-Ministru Brătianu. Aş fi adresat rugarea mea colegului E.V. din Viena dar halul în care se găseşte chiar şi în timpurile acestea istorice Legaţiunea Română de acolo m-a reţinu să fac o astfel de încercare, dîndu-mi seama de zădărnicia ei.

Valurile însufleţirei naţionale, care la noi îşi ajunse culminaţia prin Septemvrie, Octomvrie s-au calmat. Astăzi din ce în ce sufletele sunt tot mai mult copleşite de amărăciune şi de decepţie.

Credinţa delirantă că armata română va intra peste Carpaţi, cuce­rind cu uşurinţă, în mers triumfal, ţinuturile dintre Carpaţi şi Tisa s-a spulberat.

în locul ei s-a încuibat îngrijorarea că România, aruncîndu-se în braţele Rusiei, se va mulţumi, cu riscul viitorului ei şi al întregului Românism, ca să primească din graţie Ţarului numai “ţinuturile locuite de Români”, acceptînd, silită de anarhia internă şi de insuficienta pregă­tire externă a problemei, că Rusia să cucerească Maramureşul, iar Serbia Banatul Timişan.

Maramureşul în părţile sudice este curat românesc, Banatul Timişan este locuit de Români, Germani şi Şerbi. Aceştia din urmă sunt împrăştiaţi printre cei dintîi şi formează numai majoritatea relativă a populaţiei. Astfel, respectînd Rusia “principiul etnic”, lansat de Lordul Churchill într-o formă atît de potrivită spre ameţirea şi ademenirea sufletelor credule şi naive, faţă de maghiari, cu cari puterile înţelegerei au susţinut de la începutul războiului contactul, este gata să-l încalce cu consentimentul României faţă de Români. Dar abstrăgînd de la princi­piul naţional şi lăsînd de o parte cîntărirea consecinţelor unui triumf hotărîtor al armelor ruseşti pentru soartea viitoarei României Mari, o astfel de Românie ar perde cel puţin 500.000 de Români, contînd, afară de Maramureş şi de Comitatele Timiş şi Torontal, şi enclavele numeroa­se şi puternice româneşti care se întind în ţinuturile etnice maghiare din Comitatele Ugocia, Sătmar, Bihor, Sălagiu, Arad, Bichiş etc. spre Tisa. Este de prisos să stăruiesc că graniţele strategice unui astfel de Stat ar f i : înconjurat spre răsărit de la Marea Neagră pînă la Sătmar de Rusia, care ar trece Carpaţii, spre apus de Maghiarii, cari ar perde la 800.000 de conaţionali, iar la sud de o Serbie mare care, trecînd din graţia Rusiei Dunărea, ar îmbrăţişa Coasta României. O astfel de Românie-Mare ar fi mai mult o iluzie decît o realitate, chiar şi dacă Marea Neagră

2 3 3

nu ar deveni un mare clausum rusesc şi dacă o Rusie învingătoare s-ar grăbi să realizeze ideea bună a D-lui profesor Seulescu, cedînd controlul Strîmtorilor, într-un elan de mărinimie, României.

în Budapesta şi Viena se vorbeşte în cercurile politice, comer­ciale şi ziaristice despre felul cum să poate exporta orice cantitate de cereale din ţară. Aranjamentul este simplu. Se dă cutărui Ministru atît şi atît pe vagon de grîu, porumb, secară etc. Ori cutărei nurori de Ministru. Aceasta, afară de cereale, are puterea magică să cxporteze chiar şi mult apreciata fasole şi mazăre. Bacşişul pentru vagonul de mazere e însă stabilit de aceea doamnă în suma fixă de 1500 lei. în două rînduri am fost rugat şi eu să intervin, făgăduindu-mi-se, pe seama Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, în schimb o dată 6000 Cor. de altădată 300 000 Cor. Numai răspunsul meu că aceste faime sunt născociri ticăloase m-au salvat de asemenea asalturi ulterioare. Vă puteţi Insă imagina, Excelenţă, ce adîncă întristare şi greaţă îi cuprinde pe Românii de dincolo de munţi, cînd ved, că ovreilor din Budapesta le dă mîna să vorbească astfel de Miniştrii români în funcţie - de unii foşti Miniştrii să colportează şi mai scandaloase lucruri - cît timp bieţii ro­mâni asupriţi erau obicinuiţi să vadă în acei înalţi demnitari din ţară pe cei mai fervenţi apostoli ai idealului naţional. în acelaşi timp poporul nostru este silit să cumpere bucatele scumpite prin bacşişurile ministe­riale, ca să nu moară de foame. Ovreii şi Maghiarii cu tot din adinsul respăndesc printre Români aceste svonuri cari, oricît le-am dezminţi, cu încetul se lăţesc în straturi tot mai largi, otrăvind sufletul Românilor de dincolo de munţi.

Unul din momentele cele mai triste a vieţei l-am avut când un fruntaş politic din Austria mi-a spus: “ Viu de la Primărie. L-am vezut pe Primarul Weisskirchner, făcând socoteala cu un funcţionar spre a constata dacă oraşul Viena poate fi aprovizionat din România. S-a cons­tatat că bacşişul Doamnei scumpeşte astfel vagonul, încât e mai eftin să comandăm în Italia. D-ta ai avut deci dreptate, nu Ministrul primeşte bacşişurile ci o Doamnă înrudită cu el de aproape.”

Contele Tisza, prin felul cum a manuat concesiile, cari în realitate nu sînt decât o încercare de tragere pe sfoară a Românilor'de dincoace şi de dincolo de munţi, a voit în adins să zădărnicească o apropiere a României de Puterile Centrale, spre a evita, ca la încheierea păcei, România, eşind cu prestigiul mărit, să poată stărui la mijlocirea pe temelii largi a chestiunei naţionalităţilor din Ungaria.

2 3 4

“Acţiunea Naţională” pe de o parte şi atacurile lipsite de demni­tate la adresa Germaniei şi a împăratului Wilhem, a presei rusofile, care exploatează zilnic situaţia creată prin intransigenţa contelui Tisza in chestiunea naţională, pe de altă parte, lipsa de disciplină a unor bărbaţi politici şi chiar a unor ziare guvernamentale au trezit cele mai serioase îngrijorări in sînul românilor de dincolo de munţi. Toate semnele arată, şi cine cunoaşte Germania nu a putut sta la îndoială un singur moment, că Germania nu numai că nu va fi frântă in rezboiul actual, ci va reuşi să iasă cel puţin în aşa măsură biruitoare, incit să şi asigure rolul hotă- rîtor la statorirea condiţiilor de pace. In Franţa se manifestează tot mai mult curentele de nemulţumire. Dorul păcei nu mai este legat de nădejdea că Franţa să invingă ci ca “Les Boches” să părăsească teritoriul ţărei. Faptul că Ruşii neîncetat le fac Maghiarilor avansuri pentru înche­ierea unei păci separate, în care caz li s-ar garanta independenţa statului ungar şi care ar fi “ singurul mijloc spre a salva Transilvania de cucerirea română” (vid. articolul lui Miljucow, reprodus in “ Secolo” din 15 Febr. a.c. articole şi interviuri din “ Nowoie Wremia”, “ Morning Post” etc.) dovedeşte o slăbire a Rusiei (Domnii de la Acţiunea Naţională, ca bărbăţi serioşi ar avea datoria să viziteze nu prin delegaţi, ci în persoană nu numai Parisul ci şi Berlinul, ca să se convingă că Germania nu va fi bătută.) Nici la un caz nu Rusia, Franţa şi Englitera singure vor dicta pacea. Fără a putea dobândi astfel o întărire a României şi o rezolvire echitabilă a chestiunei naţionalităţilor din Ungaria cu ajutorul puterilor înţelegerei, ne vedem în faţa catastrofei că România să-şi pearză tot prestigiul dobândit prin pacea de la Bucureşti şi să-şi atreagă antipatia Germaniei. De aceea Românii din Austro-Ungaria se tem că România necum să poată să creeze România-Mare, nu va dobândi nici teritorii noue româneşti, ba nu va izbuti nici măcar să exopereze întemeierea unei autonomii naţionale pe seama lor. Vă puteţi imagina Excelenţă, ce reacţiune s-ar naşte în sentimentul Românilor de dincolo de munţi în acest caz. O prăpastie i-ar despărţi pentru generaţii de fraţii lor din ţară.

Este evident că România nu poate căuta o apropieră şi o rezolvire a chestiunei Românilor din Austro-Ungaria nici la Budapesta nici la Viena. Contele Tisza este astăzi dictatorul monarhiei. Cheia situaţiunei este însă la Berlin. Să nu-mi o socotiţi ca o lipsă de modestie, Excelenţă, îndrăzneala de a-mi permite şi cu privire la stările de aici o vorbă cu desăvârşire sinceră. îmi dau seamă că nu eu, ci Excelenţa Voastră sunteţi cel chemat a judeca şi a conduce. Ca transilvănean însă mă preocupă ziua şi noaptea grija că, dacă România va eşi din războiul acesta epocal

235

cu aripile frânte, noi, cei de dincolo de munţi poate 50 de ani, ori un secol, zadarnic am aştepta răsărirea zorilor libertăţei.

Germanii din Germania sunt cu totul o altă speţă de oameni decât aşa-numitul Austriac, care este un soiu de oameni fără caracter. Am experiat că bărbaţi de greutate de aici iubesc sincer România şi ţin cont de interesele, cari ar trebui să-i lege pe Români şi pe Germani, reciproc, în faţa actualei şi viitoarei primejdei ruseşti. Pretutindeni însă acelaş refrain: “Maghiarii ştiu ce vor, Românii nu ştiu. Nu putem alerge după Români când aceştia nici nu vor să stea cu noi de vorbă. Să riscăm a-i perde pe Maghiari ori măcar a-i indispune, fără a-i câştiga pe Români, ar echivala cu o incercare de sinucidere în situaţia actuală”. In discuţiile mele, de sine se înţelege, am pus toată vina în cârca lui Tisza. La tot cazul insă el nu ar fi reuşit, dacă din partea României s-ar fi pro­cedat cu mai mare prevedere. Vă rog să nu credeţi că prin aceasta mi-aş permite vre-o critică fie la adresa Guvernului, fie la adresa Excelenţei Voastre. îmi dau seamă de toate marile greutăţi. Dar cu toate acestea Germania a fost prea, ori cu totul neglijată de România după impresiile şi informaţiile ce am câştigat aici. România are o singură alternativă: Trebuie să aleagă între Rusia şi Germania, căci ori-câte simpatii ar fi pentru Franţa la Bucureşti, ea nu va putea fi pentru Românism nici periculoasă ca duşman nici de valoare ca amică. In acelaş timp în Austria şi în Germania tot mai serios se discută problema Austro-ungară, pen­tru cazul învingerei Germaniei, cu care toată lumea contează ca, cu un lucru cert. Ca un punct al programului de acţiune al “Alldeutsch”-ilor, vezuţi de membrii “Acţiunei naţionale” prin ochelarii celei mai ridicole ignoranţe, se prezintă: Rezolvirea chestiunei româneşti din Ungaria spre a-i elibera astfel şi pe Germani din sclăvia maghiară. Numai din vina României s-ar putea că Maghiarii să izbutească a împiedica realiza­rea acestei probleme pentru care se lucrează din partea organizaţiunei pangermane cu cea mai mare stăruinţă, onestitate şi zel. De asemenea se urmăreşte de pe acuma realizarea unei legături strânse între Monarhia Habsburgică şi între Imperiul German. Rezistenţa pe care vor opune-o Maghiarii ar trebui să o exploateze România de cu timp. Căci nu încape nici o îndoială că în cazul biruinţei Germaniei, Austro- -Ungaria nu mult timp se va bucura de situaţia ei de mare putere. Când conflictul se va înteţi, va sosi momentul ca Hohenzollernul de la nord să dea mâna cu cel de la sud. Temeliile unei politici in direcţia aceasta ar trebui însă aşternute deja de pe acum, căci nu există popor mai recu­noscător şi mai admirator a credinţei şi prieteniei, decât Germanul din Imperiu şi îndeosebi Prusianul.

2 3 6

Desbaterile din Duma rusească şi învingerile lui Hindenburg au dovedit că România nu poate avea speranţă să obţină cu ajutorul Rusiei Transilvania şi teritoriul Ungariei pănă la Tisa. Vă rog şi vă conjur, Excelenţă, ca să stăruiţi pe lăngă factorii hotărîtori, M.S. Regele şi E.S.D-ul Prim-Ministru, ca măcar executarea celor 7 puncte, pe cari în 5 Oct. le-a trimis cancelaratul din Berlin la Viena şi la Budapesta stăruind, ca să li se asigure dreptul Românilor de dincolo de munţi, să fie garantată de Germania, în schimbul cooperărei active ori in schimbul neutralităţei pe viitor corecte a României.

Dacă guvernul român întîmpină greutăţi, din cauza agitaţiei pe tema iredentistă, suntem gata 5-10-20 de fruntaşi de dincolo de munţi să plecăm la Bucureşti spre a provoca o schimbare a opiniei publice. De sine să înţelege că o astfel de acţiune a noastră numai în deplin acord cu guvernul român şi numai în acel caz am fi hotărîţi să o întreprindem, dacă am primi mai întăi asigurarea că din Berlin să garantează rezolvirea satisfăcătoare a chestiunei Românilor din Austro-Ungaria. Această rezolvire ar trebui să fie o autonomie naţională pe seama Românilor din Austro-Ungaria uniţi într-un singur corp (Ardeleni, Ungureni, Bănăţeni şi Bucovineni). Situaţia lor de drept public ar fi analoagă cu a Croaţiei. Dacă acest rezultat ar fi prea tîrziu obţinut, atunci, ca mini­malul concesiilor ar trebui fixate următoarele:

1) Arondarea comitatelor după naţionalităţi.2) Administraţia în aceste comitate să se facă de funcţionari ai

respectivei naţiuni în limba naţională.3) Acelaş procedeu în justiţie.4) Autonomia naţională şcolastică - bisericească, fiind dreptul

fiecărei naţiuni de a-şi crea câte şi ce fel de şcoală află de bine de la cele primare înccpend pănă inclusiv universităţile.

5) Un Landsmannministru român.6) Participarea la subvenţiile de Stat a bisericilor române în pro­

porţia numărului credincioşilor şi în proporţia în care bisericile confe­siunilor neromâne (calvini, rom.calolici, luterani, ovrei etc.) beneficiază de ajutorul statului.

7) 70 de cercuri contingentate româneşti (după chipul cum în Moravia cercurile electorale sunt alcătuite pe temeiul colegiilor naţionale).

în tratativele pe cari România le-ar începe cu Germania nu ar trebui pretins numai rezolvirea chestiunei româneşti din Ungaria, ci a

237

întregei chestiuni a naţionalităţilor nemaghiare. Prin aceasta România şi-ar asigura rolul generosului protector faţă de toţi nemaghiarii şi senti­mentele lor de gratitudine. Totodată ar exersa, cu provocare la soartea germanilor din Ungaria o presiune morală asupra Germaniei şi i-ar deschide putinţa ca intervenind în acelaş timp în favorul şi a cona­ţionalilor proprii, să poată mai stăruitor pretinde rezolvirea întregei probleme naţionale din Austro-Ungaria. Dar asumăndu-şi România rolul protectoarei tuturor nemaghiarilor nu numai din consideraţiuni sentimentale ci cu motivarea că Austro-Ungaria să poată deveni un stat puternic şi un aliat de valoare, ca şi-ar asigura pentru viitorul congres de pace atât sprijinul Germaniei cât şi sprijinul reprezentanţilor Puterilor inţelegerei care au accentuat de atâta ori în mod solemn făgă­duinţa lor de a desrobi popoarele asuprite ale Austro-Ungariei.

La Paris a apărut o broşură despre chestia Românilor din Ungaria. Prefaţa este iscălită de Dr. I. Cantacuzino. Broşura vrea să dovedească dreptul României asupra părţilor locuite de Români ale Austro-Ungariei. Datele statistice de cari să foloseşte sunt cât se poate de grăşit grupate, căci în loc de a lua ca bază teritoriul românesc ele amestecă şi teritorii etnice curat maghiare. Astfel dovedeşte că pe terito­riul pănă la Tisa Românii nu formează decât 49,2% a populaţiunei, că în Bucovina “Ies Ruthens sont done en majorit6” că nu există comitat curat românesc etc. Maghiarii nu ar fi putut cu mai mare succes com­pune o broşură prin care să dovedească netemeinicia revendicărilor româneşti. Harta etnografică alăturată broşurei convine de asemenea pe oricine că Românii nu formează decât pete, limbi şi puncte albe intr-o mare neagră de Maghiari, Slavi, Nemţi etc. Este un păcat de neiertat ca în timpurile acestea atât de critice pentru viitorul neamului nostru să se comită astfel de greşeli ireparabile. Dacă am fi fost consultaţi cei căţi-va oameni, care de decenii scriem pentru străinătate şi cari cunoaştem temeinic problema naţionalităţilor din Ungaria se putea nu numai evita paguba incalculabilă ce va rezulta pentru cauza noastră pe urma broşu­rei în chestie, ci edita o lucrare de valoare, precum a fost de exemplu “Replica”. De existenţa noastră, durere, nu se ţine însă seamă.

Excelenţă!Mănat de dorul de a contribui şi eu la lămurirea chestiunei naţio­

nale şi în nădejdea că nu am pierdut încă şi ultimul tren mi-am permis să vă molestesc cu expunerile de sus. Vă cer scuze dacă în alocurea voi fi mers prea departe în sinceritate. Prea multe suferinţe am văzut, prea

2 3 8

mult am suferit şi am jertfit şi eu însu-mi pentru cauză decât să nu-mi revendic dreptul şi datoria de a-mi ridica în zilele acestea cuvintul. Trebue să fim ascultaţi şi consideraţi şi noi, Românii din Ungaria şi Transilvania. Şi soartea şi viitorul nostru este în joc. Sper, Excelenţă, că ţinînd cont de aceste consideraţiuni veţi binevoi a stărui la locurile competente ca şi glasul nostru să fie auzit şi rugămintele noastre ascultate.

(s:) Dr. Alexandrii Vaida Voevod

Geneva, 16/VII, 1915j/

Excelenţi

Reîntors 21 \ vin să vă dau un rezumat al celor petrecute la Berlin. Popovici venea din Viena, unde fusese chemat de dr. Funder, directonll ziarului “Reichpost” şi omul de încredere al primarului. Cu el am stat în corespondenţă spre ai face posibil lui Popovici trecerea în ţară. Alătu- rîndu-se deputatul Erzberger, şeful centrului catolic din Reichstagul german la Viena, spre a se orienta asupra chestiei româneşti, dr. Funder a convocat o conferinţă. La aceasta au participat: Erzberger, dr. Gessmann, fost ministru, prinţul Alois Lichtenstein, şeful part. creşt. social, Sighart, fost secretar general în min. presidiu (mb. Korber, Gautsch şi br. Beck) de prezent guvernatorul Bodenkredit Anstalt-ului etc., iar din partea noastră Popovici, Maniu şi Goldiş. Pe mine nu a cutezat să mă cheme dr. Funder, aflînd că Tisza e foarte furios în contra mea pentru că “am intrigat la oficiul de externe din Berlin” în contra lui, cu toate că sînt deputat în camera ungară. Pe dl. Mihali îl invitase, dar pe cînd acesta călătorea spre Viena a fost avertizat de un om de încredere trimis de Tisza ca “să nu cuteze a participa la conferinţă cu factori străini de Ungaria, căci altcum va aplica în contra lui toate mij­loacele de represiune de care dispune.”

2 3 9

Erzberger, d t şi toţi cei prezenţi la conferinţă unanim au adoptat punctul de vedere că numai oferirea autonomiei pe seama românilor din Austro-Ungaria ar putea schimba în favorul Puterilor Centrale opinia publică din România.

Acesta, ca şi toţi bărbaţii politici cu care am avut ocazia să dis­cutăm la Berlin, erau de părere că dacă Tisza nu cedează trebuie înlo­cuit, ca să nu se repete păţania cu Italia. în faţa d-lui secretar de stat Zimmermann, în faţa cancelarului şi a tuturor celorlalţidoi cu care am vorbit ambii, ori a acelora cu care a avut Popovici, ori eu singur, întreve­deri tot numai acest punct de vedere l-am desvoltat. Toţi erau furioşi contra lui Tisza. Nu făceau nici o taină din faptul că numai cerbicia lui e de vină la războiul Italiei. Arătau necesitatea ca România să fie cîşti- gată pentru neutralitatea binevoitoare în sensul ca să permită libera trecere de muniţii pe seama Turciei “închizînd ochii”.

în discuţiile acestea un singur lucru mi se părea straniu. Dl. Beldiman, care ne-a intermediat întîlnirile cu d-nii Zimmermann şi Belhman-Holweg, de cite ori unul ori altul din aceştia era să intre în discuţii concrete asupra eventualei concesii a autonomiei, luînd cuvîntul stăruia să nu pretindem lucruri exagerate şi să ţinem cont de greutatea situaţiei contelui Tisza. De nenumărate ori s-au repetat ase­menea scene. Astfel eu am cîştigat impresia că Exc. Sa, dl. ministru Beldiman, în adins să sforţa să evite, ca prin străduinţele noastre even­tual factorii răspunzători germani să se lase persuodaţi de a-1 înlătura pe Tisza în interesul unei transacţiuni cu România. Căci nici dînşii, nici dl. Beldiman nu puteau să-şi facă iluzia că contele Tisza, cit timp stăpîneşte monarhia habsburgică şi terorizează Germania, nu va şti să împiedice ca din partea Austro-Ungariei să i se facă României un astfel de ofert, pe care să-l poată primi fără a se umili şi a trăda în acelaşi timp şi interesele Regatului şi viitorul românilor de dincoace de munţi.

Pentru mine explicarea ţinutei d-lui Beldiman nu poate fi alta decît că d-nia Sa are convingerea că România e hotărîtă să meargă în contra Puterilor Centrale şi de aceea a ţinut să nu împiedice de a ne prea avînta şi totodată a ţinut condus de sentimentele de loialitate faţă de România şi Germania, ca să nu o ducă pe aceasta din urmă în situaţia de a-1 da de o parte pe Tisza, de a oferi autonomia şi de a nu putea totuşi asigura ataşarea României de Austro-Ungaria şi Germania. Adevărat că această explicaţie mi-a fost tulburată prin declararea d-lui Beldiman, că dl. Brătianu i-a declarat d-lui br. Von dem Busche că negocierile cu Antanta au fost puse de D-sa pe o astfel de bază încît condiţiile nu vor putea fi primite, ceea ce îi garantează Germaniei cooperarea României

2 4 0

alături de Austro-Ungaria-Germania. Toate aceste impresii, experienţe şi fapte m-au zăpăcit în fine cu totul. Căci dacă România e hotărîtă să intre alăturea cu Austro-Germania în luptă, atunci cum de dl. Brătianu face şi poate face declaraţia de mai sus cit timp nu e stabilit că anume sub ce condiţii primeşte România cooperarea. Un lucru mi se pare cert. Cit timp Tisza va stăpîni e cu desăvîrşire exclus ca România să poată coopera cu Austro-Ungaria-Germania fără a abandona viitorul români­lor din monarhia habsburgică şi fără a se expune pe sine după încheierea păcii şi cu ocazia tratativelor de pace la cele mai fatale deziluzii şi trageri pe sfoară. Căci Tisza stăpîneşte astăzi nu numai Ungaria în mod absolu­tists ci şi Austria fiind întregul oficiu de externe a monarhiei compus din unelte maghiare de ale lui care nu fac şi nu pot face un singur pas fără porunca lui Tisza. Bărbaţii de stat ai Germaniei sunt oameni oneşti, care nici nu miroase măcar trucurile rafinate cu ajutorul cărora Tisza de pe acum scontează succesele armelor germane în favorul omnipotenţei oligarhiei maghiare. Şarlatania maghiară nouă atît de bine cunoscută şi pentru voi, în toată manifestaţiile ei atît de străvezie nu poate fi pri­cepută şi simţită de nemţi care, precum dovedeşte experienţa seculară cu Austriecii vecini traşi pe sfoară de unguri, sunt incapabili de a se apăra în contra rafineriei maghiare.

Ca exemplu îmi permit să citez ofertul Austo-Ungariei făcut României. Austro-Ungaria e aplecată să facă cesiuni teritoriale - părţile româneşti ale Bucovinei, să dea Basarabia în caz că va ieşi învingătoare iar pe seama Românilor din Ungaria oferă micile “concesii” care sînt pentru orice cunoscător al relaţiilor politice o umilire şi o palmă apli­cată României, considerînd situaţia ei importantă militară, politică şi economică. Ungaria astfel refuză să le acorde sclavilor ei români măcar atîtea drepturi cite le au de mult pînă şi cele mai neînsemnate naţiuni din Austria, pe cînd Austria condusă de Tisza e gata să ofere cesiuni teritoriale!

România are cel mai mare şi mai real interes, ca să obţină 2 rezultate politice: 1). Să fie înlăturat contele Tisza, 2). Să cîştige simpa­tiile, eventual ajutorul dacă nu activ măcar pasiv, al Germaniei, pentru orice eventualitate. îndată ce factorii răspunzători germani să vor fi convins că Tisza nu numai nu e aliat leal, dar că e gata să pericliteze interesele Germaniei, Austriei şi ale României, orbit de egoisq^il maghiar, să pot obţine automatic cele 2 rezultate precizate mai sus.

Cheia, spre a dovedi îngustimea de judeca tăşi loialitatea lui Tisza faţă de Germania, o are România în mină. Pe cit de absurd s-ar părea e absolut sigur că dacă România ar răspunde efortului Austro-Ungariei

241

în următorul sens, Tisza ar prefera să cadă şi să facă opoziţie decît să cedeze. Alăturea cu el toată oligarhia maghiară! România nu ar avea decît să răspundă: Remiterea trecerii munţilor pentru Turcia e primul pas spre o cooperare cu Austro-Ungaria-Germania. E abandonarea pe faţă a neutralităţii. De asemenea furnizarea materiilor prime trebuin­cioase Germaniei.

Nu cerem cesiune de teritorii în schimb, ci numai proclamarea autonomiei pe seama Românilor din Austro-Ungaria (deci inclusiv Bucovineni uniţi cu cei din Ungaria) ca corp autonom investit cu toate atributele autonomiei.

Acest corp autonom va fi supus de-a dreptul Austriei precum au fost dependenţi grănicerii români direct de la împăratul. Deputaţii lor vor fi aleşi prin dieta naţională română şi trimişi în Reichsrat, iar nu la Budapesta în parlament etc. Dacă e ca România să poată colabora cu Austro-Ungaria-Germania, ca să cucerească teritorii ruseşti, ca să devină aliata Puterilor Centrale, atunci chestia românilor din Ungaria trebuie definitiv rezolvată. Cum să-şi atragă România ura şi dorul de revanţă al Rusiei şi să se lege de o Austro-Ungarie biruitoare cită vreme aceasta nu înlătură pentru totdeauna cauzele iredentismului?

Conflictele între România şi Austro-Ungaria ar fi în permanenţă fără autonomie largă pe seama românilor din Monarhie. îndată ce din partea României s-ar pune astfel chestia, Tisza ar încerca să ofere şi părţile muntene ale Bucovinei şi cite toate alte concesii, un lucru pe care nici nemţii nu l-ar putea privi ca inofensive, pe cit de paradoxal s-ar părea intransigenţa lui Tisza în chestia autonomiei. Acesta însă nu ar transiga o dată cu capul. Ba indată ce din partea germană s-ar începe negocieri şi tîrguri pe baza aceasta, Tisza retrăgîndu-se ar începe cea mai dîrză opoziţie. Situaţia României şi a elementului român numaide- cît s-ar uşura şi România ar putea profita de toate avantajele rolului prin ce i-ar reveni după paralizarea omniprezenţei maghiare, în orice direcţie i-ar fi venit să se angajeze.

Excelenţă!Punctul de vedere autonomistic l-au acceptat austriecii înşiraţi

mai sus, apoi Erzberger, şeful centrului din Reichstagul german, dr. Naumann, şeful partidului, Freibinige, Naţional Partei din Reichstag, dl? de Jagow, şeful pol. din Berlin, dl. de Maltzahn, omul de încredere al Kronprinţului, contele Reventlow, cunoscut publicist şi nenumăraţi bărbaţi politici, publicişti, militari etc. L-a primit şi reprezentantul statului major, Cancelarul şi dl. Zimmermann au intrat în discuţii şi

2 4 2

aveam cele mai bune şanse să-i cîşligăm pentru ideea autonomiei. Era pregătită calea ca să i se exopereze lui A.C. Popovici o audienţă mai lungă la împăratul (prin intermedierea stalului major, căci văzusem că dl. Beldiman era intransigent) cînd deodată s-a produs o schimbare la toţi d-nii din Berlin. Spuneau că au din cel mai sigur şi autorizat izvor de informaţii că România va fi de partea Puterilor Centrale! Dl. Beldiman, pînă atunci agitat, făcea impresia omului mulţumit. Iar noi am căutat să plecăm cit mai repede din Berlin. Astfel Tisza zilnic îşi bate joc de România şi de Românism în ziarele maghiare, în expuneri politice care fireşte nu se publică în România şi România ajunge în pericolul ca azi mîine să fie silită să se angajeze alături de Austro-Ungaria, condusă dictatoric de către Tisza, la luptă.

Ca un lucru bagatel dar inexplicabil îmi permit să vă amintesc că dl. Nanu, min. plenip. şi secr. gen. în min. de externe, se găsea la Berlin. Spre a nu face impresia de iloialitate l-am rugat pe dl. min. Beldiman să ne permită o întîlnire cu dl. Nanu, pe care îl întîlnisem chiar la D-nia Sa. Excelenţa Sa cu atîta stăruinţă ne-a sfătuit să nu discutăm chestia cu dl. Nanu, care e cu totul străin de afacerile politicei externe române, îneît spre a nu-1 indispune pe Ex. Sa dl. min. Beldiman, am renunţat să-i vorbim d-lui Nanu.

Excelenţă!închei! Nu ştiu ce informaţii şi din ce izvoare va fi primind dl.

Brătianu şi M.S. Regele cu privire la dispoziţiile şi stările din Germania. Este însă cert că aceste informaţii nu corespund stărilor faptice, dacă ele au putut îndupleca pe factorii hotărîtori Români să se angajeze cu statul de sub dictatura contelui Tisza, fără a salva viitorul românilor din Austro-Ungaria şi demnitatea şi prestigiul României, a bărbaţilor ei politici şi a Regelui ei. Căci situaţia României a caracterizat-o mai nimerit dl. dr. Ruppel, redactorul berlinez al ziarului “Kolnische Zeitung” şi om de încredere al oficiului de externe. El a zis: “Chestiunea, că ce va face România pentru Germania nu e o chestiune, ci e ches­tiunea în sine!”

Nu vă voi mai plictisi Excelenţă cu multele şi multele experienţe şi impresii ce le-am avut în cele 5 săptămîni petrecute la Berlin. Nu voi întrista arătîndu-vă cum tot mereu din nou dădeam de părerea, că atitu­dinea ţării româneşti, în definitiv, fie în chestii de export, de transport de muniţii, de cooperare etc. depinde numai de la bacşişurile care se aplică miniştrilor şi şefilor de grupări politice. Nu mă voi tîngui nici arătîndu-vă jalea şi desnădejdea de care sînt cuprinşi bieţii români din

243

Transilvania, Ungaria şi Banat. Nici nu voi demonstra simptomele ger­manilor de aversiune şi ura care se manifestează în contra României dincolo de Carpaţi. Aurel C. Popovici e la Torasp (?), dar pleacă zilele acestea la St. Moritz.

Ne-a fost anunţată vizita d-lui Stere. Tot nu vine. Dl. Missir, preş. senatului, precum citesc în “Indep” e în Elveţia. Nu ne-aţi putea inter­media o întîlnire? Poate că preş. senatului român va fi avînd totuşi oarecare interes pentru politica externă, nu ca dl. Nanu!

Eu m-am îndreptat într-atîta că în fine am putut să vă scriu. Pentru ziare primiţi Excelenţă, cele mai vii mulţumite şi vă rog să-i predaţi Excelenţei Sale d-nei respectuoasele mele sărutări de mîini.

Primiţi, vă rog, Excelenţă, asigurarea înaltei mele stime şi consideraţii.

Dr. A. Vaida28/VII1915

Pe de Pottere (nume flamand - Olariu) l-am cunoscut pe timpul după demonstraţiile 1896/97 contra Mileniului. Eram încă student. Dînsul fiind în “Academia Orientală”, fusese trimis de fratele meu loan la mine. Se interesa de chestia românească.

Era bănăţean dintr-o familie de colonişti. Am ajuns curînd a fi într-o relaţie destul de intimă, punîndu-i eu la dispoziţie literatura poli­tică (Replica, Memorandul etc.) şi dîndu-i explicaţii verbale.

Nu ne-am mai întîlnit apoi ani de zile. Prin 1915 m-a căutat şi, fiind un hotărît “Grossostereicher”, a intrat în cercul nostru restrîns. Am colaborat împreună intim. De acel cerc se ţineau şi dr. Funder, ba­ronul Hold, Polzer-Hoditz, Hod2a, Stodola Cornel (slovaci), Brandsch (sas), bătrînul Steinacker (neamţ) şi fiul său profesor universitar la Innsbruck, prof. Turba, prof. Bibi, căpitanul Danzer, colonelul Brosch iar apoi colonelul Bardolff în frunte. Pe unii nici nu-i cunoşteam în persoană şi nu se conoşteau nici ei între ei. Alţii, ne întîlneam săptă- mînal la “Stammtisch”.

2 4 4

Fireşte nimenea nu mai avea nici un elan. Stăteam de vorbă ca nişte veterani, căindu-ne pe ruinele cetăţii din nori.

Totuşi Pottere a finanţat tipărirea unei broşuri scrisă cu multă pricepere şi juridică, şi gazetărească, de Szablozai. Ea atacă problema dualismului dovedind că aceasta va duce la prăbuşirea monarhiei, în urma politicii nefaste a oligarhiei maghiare. Cu mult curaj şi brutalitate sinceră distrugea aureola de bărbăţi de stat a oamenilor politici ma­ghiari, reducîndu-i la justa lor valoare. Tisza şi Andrăşşy au fost disecaţi mai straşnic.

într-un timp ne întîlneam în fiecare săptămînă la Pottere, fiind garcon, nu deranjam pe nimeni şi nu aveam nici cu eventualitatea indiscreţiei servitorimei de contact. Mica noastră tovărăşie de complo­tişti era compusă din de Pottere, baronul Hold, Milan Hodia, Cornel Stodola şi mine.

Curînd am ajuns la părerea unanimă că Tisza trebuie înlăturat din preşedinţia Consiliului de miniştri. Baronul Hold, prof, universitar delăsat pe lingă ministerul de externe, fusese profesorul particular de drept internaţional al fratelui împăratului Carol, arhiducele Maximilian. Dînsul era în legături de intimă prietenie personală cu contele Polzer-Hoditz, secretarul civil al împăratului Carol.

Odată constatat că Tisza e cel mai primejdios om pentru existenţa monarhiei, preocuparea discuţiilor noastre ajunsese să fie întrebarea: cum să procedăm spre a-1 înlătura, convingîndu-1 pe M.S. împăratul.

Am desfăşurat atunci, secondat de Hod2a următorul plan: împăratul trebuie să-l pună la încercare pe contele Tisza. Se va convinge apoi însuşi că trebuie să-l demită pe primul său sfetnic maghiar.

Considerînd că în toate straturile populaţiei nemulţumirea creş­te iar în Ungaria nu s-a făcut nimica pentru mulţumirea poporului, M.S. să-l invite pe Tisza, ca să-i prezinte 3 anteproiecte de legi: 1) Reforma electorală; 2) Reforma agrară; 3) Dări progresive. M.S. prin aceasta voind să-şi dovedească recunoştinţa faţă de popoarele sale pentru jert­fele mari de sînge şi avere, primul ministru, dacă e condus de gînd curat, se va grăbi să satisfacă dorinţele M.Sale. Prin aceste reforme popula­ritatea M. Sale s-ar mări extraordinar, forţa de rezistenţă şi a armatei şi a civililor, în primul loc al ţărănimii maghiare şi nemaghiare din Ungaria s-ar potenţa. Numai dacă egoismul de castă şi şovinismul maghiar, al lui Tisza, ar fi mai mare decît patriotismul său şi devotamentul faţă de inte­resele monarhice, s-ar putea întîmpla ca să refuze împlinirea dorinţei M. Sale, ori să încerce să falsifice, pe calea abilităţilor redactării legilor, intenţia nobilă şi atît de urgent necesară de realizat a regelui Ungariei.

2 4 5

Şi înlr-un caz şi intr-altul M.S. se va găsi în situaţia profesorului care vrea să trîntească la examen un candidat. Cunoscînd noi cinci şi contele Poltzer-Hoditz pe Tisza nu ne putem îndoi că seva oferi în largă măsură motive M.S. ca să-l demită.

Discuţiile s-au învîrit apoi în jurul substratului legilor propuse. Cei doi domni nu erau suficient orientaţi asupra legii şi a stărilor în vigoare în Ungaria. Referitor la legile impozitelor şi a stărilor agrare aveau şi mai palide cunoştinţe.

S-a discutat, apoi, ce ar fi de făcut după demiterea lui Tisza, împreună cu HodSa am propus: Să fie chemaţi, pe rînd, la audienţă, corifeii partidelor maghiare, mai întîi Andrâssy, Nâvay, Varkonyi ele. apoi Alex. Erddlyi junior, fiul fostului ministru de justiţie Erddly. Acesta era din grupul lui O. Jăszi, avocat în Budapesta coleg deputat. Om de convingeri democratice, tolerant şi clarvăzător în chestiile de naţiona­lităţi şi sociale. Doctrinar. Alcătuirea guvernului ar trebui încredinţată lui A. Erddlyi. Dacă s-ar ivi greutăţi să mai fie chemat un sas şi Mihali în audienţă.

Dacă s-ar burzului Camera, contra unui guvern care ar veni cu programul celor 3 reforme populare, să se facă alegeri. Cu toate că e război, poporul ar răspunde cu însufleţire apelului M.S.

De la sine se înţelege că aceste discuţii au ţinut o dată pe săptă- mînă, cîteva luni, cînd întîlnindu-ne seara pe la 9 rămîneam împreună pînă la 1-2.

Rezultatul la care ajungeam, forma substratul discuţiilor pe care Hold le avea cu secretarul M. Sale. In fine sosi momentul că, la sfîrşitul unui astfel de conventical dr. Hold se adresează către mine.

(Aceasta era totdeauna greutatea tehnică: scurt, scurt, căci domnii cei mari nu citesc bucuros, se plictisesc repede şi nu ne ajungem scopul. Dar cînd sînt coloane de dale statistice, depoziţii, expuneri de motive cu material documentar etc ?) Mă mai rugă baronul Hold să fac elaboratul cît mai repede.

Cam înainte de amiazi eram ocupat cu “ Ambulatorul terapeutic” iar după masă cu alte preocupări şi întîlniri politice, ba cu prieteni şi cu oameni necăjiţi care mă vizitau, nu am apucat să bat la maşină elabora­tul. L-am scris pe o faţă de coală germană, adecă, desfăcînd coala de-a latul. Cînd mai aveam cuvinte spre a termina manuscrisul sosi dr. Virgil Ciobanu, de la Praga. I l-am dat să-l citească, să fac o copie nu am mai apucat. Apoi m-am grăbii să-l întîlnesc pe Hod2a. Dînsul a aprobat întocmai textul, iar după aceea i l-am predat baronului Hold. Trecuseră 8-10 zile, cînd, desfăcînd într-o dimineaţă “Neue Freie Presse”, am citit

2 4 6

cu surprindere: “Lieber Graf Tisza”, o adresă prea înaltă prin care îm­păratul îl ruga pe Tisza în public să-i prezinte reformele voind să-şi manifeste gratitudinea faţă de popoarele sale etc. Semnat Carol. Se făcuse mai mult decît am propus şi aşteptat.

Nu cu mult după această senzaţie urmă alta.în Gyongyos izbucnise un incendiu, care pustii aproape întregul

oraş. împăratul cu împărăteasa plecă numaidecît cu tren regal la locul catastrofei (Karl der Plotrieche, Carol pripitul). în aceeaşi seară, se ştia în cercurile politice vieneze că Tisza, primind invitare să se prezinte la gară la Budapesta cu legile dorite de M.S. s-a urcat în trenul regal şi a vroit să facă un referat împăratului. Acesta însă l-a rugat să-i predea lucrarea, rămînînd ca după ce o va fi citit să discute.

Sosind la Gyongyos, i-a spus lui Tisza că elaboratul nu cores­punde intenţiilor sale. Atins în orgoliul său, Tisza nu a şovăit un moment să-şi ofere demisia, pe care regele constituţional al Ungariei - precum plănuisem şi dorisem, dar nu cutezam să credem că vom reuşi, pînă ce nu fu fapt împlinit - a primit-o numaidecît.

Apoi au fost invitaţi în ordinea cum o propusesem, diferiţi oa­meni politici maghiari. în preziua începerii audienţelor, îmi telefonează baronul Hold, rugîndu-mă să îl avizez şi pe Hod2a. Ne-am întîlnit în Caf6 Kaisergerten pe Ring, seara pe la 10. Baronul Hold ne-a comunicat că în ziua următoare se vor începe audienţele. Chemaţi sunt Andrăssy, Năvay, Vâszony etc. Dînsul a fost rugat de Polzer Hoditz săi comunice unele date, spre a le pune la dispoziţia M.S. ca să-i poată strîmtora pe d-nii unguri. Să-i comunicăm fapte concrete în ceea ce priveşte nedreptatea în privinţa impozitelor.

După ce ambii, Hod2a şi eu, i-am înşirat cazurile flagrante de exemplu cu dările directe pe proprietăţile minuscule şi pe latifundii, apoi cu impozitele comunale etc., Hold îşi aduse aminte, din cele discu­tate cu noi, de alte cazuri. îndeosebi dorea să aibă dovezi că noile linii ferate nu au fost trasate în interes economic ori strategic, ci din conside­raţii faţă de latifundiile pe care le atingeau. Eu i-am indicat linia ferată Cluj-Ghiriş (Cîmpia Turzii) care trece şerpuind peste un subsol labil din cauza sării, traversînd tunele, ca să atingă proprietăţi ale magnaţilor ca Bâko, Tisza, Ddgenfeld (mama lui Tisza născută D6genfeld) etc.

Linia ar fi trebuit să treacă prin Turda, însă prin aceasta s-ar fi deschis accesul spre lume populaţiei române din Munţii Apuseni. I-am amintit linia Sătmar-Baia Mare, Şomcuta Mare, care face o curbă imen­să în interesul latifundiilor conţilor Teleky. Aceste două cazuri i-au fost suficiente, dorea însă să se poată provoca şi la hartă. Am căutat în

2 4 7

enciclopedia mare “Mejer” harta Ungariei, care se făcea la raftul cu cărţi al cafenelei şi Hold s-a putut pe deplin convinge despre izbitorul fapt ce-1 reprezintă curbele liniilor menţionate.

Hod2a, la rindul său, i-a înşirat cazuri analoage din slovăcime, demostrîndu-le de asemenea pe harta din “Mejer”. Conversaţia noastră decurse pînă pe la orele 1 noaptea. Baronul Hold, fără a întrerupe discuţia, scria. Pe cînd am terminat, dînsul era gata cu referatul şi ni l-a citit. Era o mică capodoperă ca expunere şi stil concis.

Cînd ne-am întîlnit cîteva zile ne-a povestit următoarea păţanie care caracterizează mai bine ca orice studiu, analitic,savant, birocra­tismul austriac, anchilozat în corectitudine imbecilă: “Sosind acasă - povestea baronul Hold - am chemat la telefon Cartierul General din Baden şi-am început să-i citesc lui Polzer notiţele pe care dînsul le stenografia.

După 3 minute stop, eram întrerupt. Anume telefonul meu e în asociaţie cu alţi 3 abonaţi. Astfel o conversaţie nu poate dura mai mult de 3 minute cînd legătura se întrerupe în mod automat. Dacă între timp nu s-a anunţat altul dintre ceilalţi, eu ca al 4-lea cerînd iarăşi legătura, o primesc numaidecît, din nou. Cum acest joc m-a plictisit curînd, pre­cum vă puteţi închipui, l-am rugat pe Polzer să cheme şi el funcţionarul de serviciu, pe care la rîndul meu l-am cerut şi primit şi eu la telefon. Am insistat: “Domnule, iată vorbesc cu d-1 secretar particular al M. Sale, care se găseşte la Baden, în Cartierul General, locuinţa M. Sale. Te poţi convinge. Acum, noaptea, nici unul dintre ceilalţi 3 abonaţi ai telefo­nului meu nu cere legătură telefonică. Dacă nu o cere nimeni, vă rog să dispuneţi să nu mai fiu întrerupt. Ceea ce am de comunicat e urgent, e pentru M. Sa. Funcţionarul însă a rămas intransigent, declarîndu-mi că, după ce conform regulamentului abonaţii asociaţi nu pot vorbi mai mult de 3 minute, spre regretul său, nu poate să îmi satisfacă cererea.

Acest “sfînt birocratic” a susţinut Austria, dar tot el a contribuit, în mare măsură, la prăbuşirea ei. A “mecanizat” funcţionarii.

Audienţele s-au desfăşurat timp de mai multe zile. Noi serveam material informativ referitor şi la biografiile, mai mult, mai puţin com­promiţătoare ale oamenilor politici maghiari, care se prezentau în faţa M. Sale împăratul:

-"Weisst du dass ich hab einen guten Minister-prăesidenten furdich?”

-"Wen denn ?"-"Den kleinen Eszterhăzy, seine Mutter ist die Schwartzenberg."-"Das ist eine gute Klass."

2 4 8

Astfel a ajuns Eszterhăzy preşedintele consiliului de miniştrii şi s-a răsturnat planul nostru cu Alexandru Erddlyi.

Eszterhăzy, crescut în Englitera, era străin de viaţa politică din Ungaria, nici fizicul nu-1 ajuta să suporte slujba grea de premier. S-a dovedit cu totul incapabil de a face faţă situaţiei excepţional de grea şi a contribuit astfel la accelerarea debacului. Să fie binecuvîntat inspira­torul camarilei care l-a protejat la împărăteasa Zita. Cînd ieşeau de la împărat, rînd pe rînd declarau gazetarilor: “nu putem comunica cele petrecute în audienţă. Trebuie însă să constat că M. Sa este extraordinar de temeinic informat”.

Complotiştii întîlnindu-se aproape zilnic, am început să ne încre- dem că toate se vor desfăşura pînă la sfirşit cronologic şi efectiv dupăparadigma elaborată de mine, în acord cu ei.

Deodată ne pomenirăm cu surprindere că fu numit de prîm- -ministru principele Eszterhăzy Mauriţiu. Am aflat apoi unele intimităţi de exemplu că împăratul şi împărăteasa ar fi făcut haz mare între ei, rîzînd cu poftă de contele Andrăssy, care fusese chemat ca primul la audienţă. /

£Olpret (Alpardt)

10/XI, 1918

Iubite ornice!

Nu am apucat de cînd am venit acasă un moment spre a-ţi comu­nica cele ce se petrec aici. Fişpanul joacă mai departe rolul ca la alegerea din cerc. Jandarmii împuşcă fără milă cîţi români pot. Toată străduinţa mea, a lui Mihali şi a celorlalţi de pe aici a fost ca să retragă jandarmeria din comunele noastre. E prea puţină la număr spre a putea susţine siguranţa publică. Dovadă multele revolte, jafuri etc. care şi pe aici s-au ivit. Jandarmii provoacă poporul sub diferite pretexte, ţinta lor e însă să-şi dovedească atotputernicia. La noi în jurul Dejului au stins peste 10 vieţi. între ei cei mai mulţi soldaţi reîntorşi de pe front. Poporul e în

2 4 9

firbere. Se aruncă bombe (Handgranaten) şi ciocnirile sîngeroase sunt inevitabile. După sforţări de o săptămînă am reuşit ca postul de jan­darmi din Olpret să fie retras. Garda pe care am organizat-o susţine ordinea. Feciorii (15) au puşti. Ordinul Min. de Război ca să servească feciorii noştri alăturea cu jandarmii e absurd. Nici sub conducerea lor nu se poate, căci jandarmii i-ar desarma şi ciocnirile ar fi inevitabile. Acum vreau să readucă jandarmii la mine în sat. Aceasta ar însemna ca eu să plec cu familia cu tot, căci ei au declarat “Vaida Şăndor trebuie să plece.”

Vorbeşte cu Jâszi să dea ordin ca îndată ce într-o comună s-a constituit garda, cara garantează în scris că va şti păzi ordinea şi sigu­ranţa, ori îndată ce Consiliul Naţional Român şi Maghiar comitatens declară că jandarmeria nu e de lipsă în cutare post, ea să fie retrasă. Altcum viaţa noastră şi a poporului e insuportabilă. De nu ne face Jâszi acest lucru nu vom mai sta cu el de vorbă.

La Pesta nu cutez să plec cît timp nu-mi ştiu familia şi satul sigur de omorul jandarmilor.

Te rog răspunde-mi. Te îmbrăţişează,

Alexandru

Paris, 20.III.1919

Iubite Iuliu!

Am primit curierul trimis prin dl. Băicoianu: ziare, interviul cu line, lista atrocităţilor noi şi scrisoarea ta în care-mi descrii multele mizerii.

De asemenea, am primit scrisorile lui Mihai. Neavînd posibili­tatea fizică să-i scriu şi lui Ştefan, respective lui Mihai, şi considerînd că în interesul cauzei ţin, ca exclusiv ţie să-ţi comunic totul. Te rog ca ceea ce afli de bine să comunici cui şi cînd vei ţinea de necesar.

2 5 0

Crişan ţi-a referat desigur pe larg despre toate cile le ştie, cite le presupune şi cile i-au împărtăşit spre a ţi le spune.

Brătianu se află chemat telegrafic - de vreo 5-6 zile la Londra. Pe mîine seara îl aşteptăm să se întoarcă. în absenţa lui a sosit generalul Văitoianu, luni a fost la Foch. A stăruit: daţi-ne echipamente, alimente, locomotive. Dacă Polonia şi noi nu vom putea rezista bolşevismului, şi voi sunteţi ameninţaţi. A ilustrat situaţia cu harta şi datele asupra dislo- cărei şi numărul trupelor maghiare şi ucrainene. Colonelul Dumitrescu, ataşat pe lîngă Marele Cartier de aici, l-a secondat. Acesta e un băiat excelent, care şi în Versailles a expus perfect punctul de vedere militar în 25.II-a.

Foch a declarat că e pe deplin convins şi că acuma vede cit de adevărate erau rapoartele lui Berthelot. A promis că va lua dispoziţii urgente. în ceea ce priveşte alimentaţia şi echipamentul să vorbească cu Clemenceau. Englezii şi americanii fac greutăţi.

Pe subşeful lui Foch, gen. Weigand, l-a găsit gen. Văitoianu bine informat şi dispus, confirmîndu-se din vorbele lui că Foch a luat dispozi­ţii serioase. Noi am cerut demult ca să i se încredinţeze gen. Berthelot comandarea frontului nostru.

Subşeful statului maj. al lui Franchet d’Esperey este aici. El se interpune pentru şeful său. între Berthelot şi d’Esperey se dă astfel o luptă pe care noi o plătim. Rezultatul se va vedea curînd dar nu-1 pot prevedea.

Astăzi la 10 h. 10’ am intrat cu gen. Văitoianu şi cu min. Antonescu în cabinetul lui Clemenceau. Un moş grăsuţ, cu paşi cam greoi, dar cu eleganţă uşoară în mişcări şi gest proprii francezului, ne primi. Pe cap are o şepcuţă de casă cu marginea suflecată, de postav negru, pe care în decursul conversaţiei o ridică şi şi-o aşează iar pe capul lui cam' chel. Sprînccnele stufoase acopăr ochii de voiciune şi agerime surprinzătoare pentru un om aşa bătrîn. Glasul e sonor, tonul în care se întreţine cu noi e amabil şi călduros. Mi-a făcut o impresie deosebită de ceea cc mi-o făcusem văzîndu-i portretele, cetindu-i biografia şi discursurile.

Ascultă ceea ce-i spune Văitoianu şi ce adaugă Antonescu şi eu, în linişte, făcînd numai ici-colea o observare ori punînd o întrebare. Respiraţia cît timp tace e sacadată, astmatică. îndată ce începe să vor­bească nu se observă nici un simptom de boală sau bătrîneţc. Ne spune: Da, aşa este, le ştiu toate. Franţa a făcut tot ceea ce a putut pentru România şi vrea să facă tot ce va putea. Franţa este însă epuizată de resurse materiale; nu mai poate da împrumuturi. Echipamente ? Da, dar în locul lor trebuie să ne prevedem cu altele. Este deci o chestiune

251

de parale. Noi v-am susţinut şi în Consiliul Militar şi în Consiliul Conferinţei. S-au opus însă d-1 Lloyd George şi dl. Wilson. Căutaţi să-i convingeţi pe ei, noi o să vă susţinem pe viitor.

Ara aruncat observarea că ungurii au tot materialul de război depus de armata Mackensen între Szolnok şi Budapesta şi că dispunînd şi de materialele din arsenale îşi pregătesc o armată mare. Au peste 2000 locomotive etc. El a răspuns: ştiu, ştiu şi a repetat, concediindu-ne, să stăruim pe lingă americani şi englezi.

Cînd intrasem ieşea Pichon, moşneagul obosit cu un teint de om tînăr. Ne-a dat mina şi a ciosăit spre ieşire. Moşi la francezi, moşi la enlgezi, la americani, la italieni. în comisii apoi mulţi oameni sub 30 de ani. Dar moşii au votul.

Nu e nici rea voinţă, însă fiecare îşi păzeşte interesele, gelos să nu-i ia celălalt înainte. Franţa e într-adevăr epuizată. Burghezul francez, ţăran sau orăşean, milionar ori muncitor are în ladă hîrtii de valoare. Vrea să-i schimbe cuponul, dar nici dările să i se ridice nici din avere să nu renunţe la o parte. Plătească neamţul! Că nu are de unde, de aceasta nu-i pasă. Opoziţia în loc să îndrume şi să calmeze agită în sensul acesta. Astfel vei înţelege că şi guvernul francez a contras cu împrumut în Englitera. (în ziare, se înţelege, nu se pomeneşte nici un cuvînt. Cenzura este foarte severă).

Americanii ar voi - după ce generoşii de ei au primit să fie “naşii” la reclădirea cîlorva comune distruse de nemţi - să primească reedifica- rea părţilor distruse ale Franţei. Ministrul francez vrea să reconstrueze Franţa spre a evita reîndatorirea şi minarea ţării. Francezii ar voi să fie ei şi belgienii mai întîi despăgubiţi de nemţi. Englezii şi americanii sunt generoşi: ei vor să-i pună pe nemţi întîi în situaţia de a putea produce spre a avea ce stoarce de pe ei frumuşel, pe încetul, împărţind frăţeşte - la timpul său. (Creditînd în timpul acesta francezilor, italienilor şi Europei sărănloace).

Grupa de gazetari, care vor veni să ancheteze la noi, e compusă: sînt vreo 8 ziare şi între ele birouri mari de corespondenţă.

îţi voi depeşa plecarea şi le rog să dispui ca la Copşa să-i aştepte un tren special. Te sfătuiesc să faci - ca primind prea tîrziu telegrama mea - neavînd timp să mai trimiţi înaintea lor trenul special şi putînd numai în momentul ultim dispune: de la Copşa pînă la Sibiu să meargă într-un vagon clasa primă cu perniţe rupte şi cu bănci de lemn. Din Sibiu încolo apoi fă-le un tren comod. Compunc-le itinerarul cum crede de bine. Mai întîi Săliştea-Poplaca' (arsă de nemţi), Răşinari, apoi un sat săsesc-românesc pacinic, apoi Brandsch şi Dorr. Se înţelege după ce vor

2 5 2

fi aşezaţi la hotel, ori pe la familii, să-i primeşti solemn, Moroianu va face pe interpretul. Va fi bine să-l ataşeze pe Racoţi pe lingă ei. Viziteze necondiţionat secuimea. De se poate să li se prezinte deputaţii de ma­ghiari, ovrei, saşi mulţumiţi cu stăpînirea străină. Brandsch vorbească-le de şvabi şi de Banat.

Viziteze şi ancheteze în comunele în care maghiarii au comis atrocităţi. Ei vor trimite telegrame. Dispuneţi la Bucureşti in acest sens. Reîntorşi vor descrie cele experiate şi vom scoate o carte pe cînd vor veni ungurii. Nu pot sta decît 10-15 zile, în care timp e cuprinsă şi călătoria încolo şi încoace. Bine ar fi să fie conduşi la Bologa şi la Siria (în casa familiei Hotăran).

Am discutat o mulţime cu dr. Kramar. Pe ei aliaţii îi tratează tot aşa de prost ca şi pe noi. Mai mult, afară că îi lasă să fie ucişi de maghiari, nici ei nu pot căpăta din locomotivele furate de pe teritoriul lor şi Antanta i-a oprit să furnizeze nemţilor articole în schimbul unor măr­furi indispensabile de care avem lipsă. Cum Wilson forţează “pace pre­liminară” ca apoi “tribunalul Ligei Naţiunilor” să aranjeze detaliile (!), l-am întrebat pe Kramar cum îşi închipuiesc americanii şi englezii “pacea” cu o Germanic recalcitrantă şi o Rusie nepacificată.

El mi-a răspuns: prin voluntari pe care îi vor trimite în Rusia vor să pacifice. Eu am observat: dar aşa o să ne lasă în plină anarhie. Ce va să zică o asemenea pace ? Ce e cu domnii aceştia, de care avem noi aşa mari iluzii: “mais ils sont des foux”, sunt nişte nebuni, mi-a răspuns. Şi apoi, cu o flacără în ochii lui inteligenţi, cu tăietură mongolică: Domunle, să ne vedem odată scăpaţi de ei, ca să ne putem vedea de ale noastre ! Am discutat cu el raporturile noastre politice şi economice viitoare. în chestia valutei şi a împrumuturilor de război vom proceda în perfect acord. (Cei mari ar voi ca lichidarea averilor duşmane de pe teritoriile noastre să nu fie ale noastre, ci ale Antantei şi apoi - la paştile cailor - să ne primim şi noi cuota, după ei cuota lor folosi-o spre a ne “industrializa”).

Kramar mi-a expus şi reforma agrară după cum o contemplează pentru ceho-slovăcime. Pe moşiile mari vor face colonii. Vor crea o puternică clasă de mijloc, cu proprietăţi pînă la 200-500-1000 iugere, după bunătatea pămîntului. Ţărani cu stare bună, maiorate ţărăneşti. Vor reţine mai multe latifundii spre a avea ce parcela mai tîrziu şi vor bate pămîntul ca obiect de comerţ liber. Au greutăţi cu ţăranii, care toţi vor voi să cumpere cît de mult pămînt, dar speră să. răzbească. Ei au de gînd să aranjeze mai întîi chestia financiară şi chestiunea averei, apoi, pe încetul reforma agrară, căci pripindu-o ar risca să bolşevizeze poporul.

2 5 3

“Trebuie, zicea el, să evităm ca în ţărănime să se nască credinţa că reforma agrară se va face spre a lua de la cel ce are spre a-i da celui ce nu are. Să va da aceluia căruia în interesul statului să va găsi de bine să i se dea”. Am comentat relaţiile din slovăcime, analoage cu ale noastre. Mi-a răspuns că speră să izbutească în ciuda agitaţiei maghiare. (A mea părere e, după discuţia cu Kramar, Brătianu şi alţii, că ar mai trebui să facem doi paragrafi în chestia reformei agrare: 1) statul are dreptul în timp de x ani să exproprieze orice moşie de peste x hectare pînă la minimul de x hectare cu scopul de a o parcela; 2) banca ţărănească se instituie spre a înlesni cumpărările din mînă liberă şi spre a sta în ajutor ţăranilor care participă la cumpărarea moşiilor expropriate).

Determinarea loturilor în minimale şi maximale o ţin de o catas­trofă tot aşa de mare ca şi opreliştea de liberă vînzare. Polonia 20 de ani, cînd pînă şi în România numai 10 au prevăzut.

Fără familii de ţărani în stare bună şi de proprietari de mijloc, cum vrei să-ţi creezi familii cu tradiţii şi cultură ? Funcţionari şi proletari nu pot forma un popor conştient ci numai oameni cu sufletul plecat în jugul statului, deci bugetofagi şi o ceată de nemulţumiţi, accesibili orică­ror lozinci demagogice. Nici nu vorbesc de scăderea producţiei şi de stagnarea creărei unei clase de muncitori industriali etc. De la reforma aceasta depinde toată evoluţia noastră viitoare. Ceea ce de la Grachi pînă la Lenin nimenea nu a putut rezolva bine, dă-mi voie să dubitez că oricît ar fi de ager şi chemat în chestii agrare, nici Osvadă nu va izbuti să rezolve în timp de 2 luni de studiu întrerupt prin recidive comerciale.

El va pleca pe ici colo, răspunderea morală rămîne însă pe veci pururi legată de numele tău !

Cînd i-am spus lui Kramar că unii (nu am cutezat să zic Bontescu) contemplează să expropriem taxînd în valoarea din 1913 pămîntul şi plătindu-1 în coroane din 1919, a început să rîdă şi a zis: “dar atunci ar fi mai bine să ziceţi o răpim, o confiscăm”. Noi vom plăti ce vom lua omeneşte. Dar pe Czernin ? - Şi pe el, nici a lui nu o vom confisca-o, a nimănui, căci nu putem să ne expunem să ne pierdem reputaţia bună în ochii lum ei!

I-am spus că eu aş fi fost de părerea ca moşia lui Sz611 să o confis­căm şi am motivat, dar el mi-a replicat că folosul nu e în proporţie cu pierderea morală. (De atunci am reflectat şi îmi dau seama că ungurii ar instiga toată orbis terrarum în contra noastră dacă am realiza ideile lui Victor Osvadă. Te rog, deci, ca înainte de venirea lor încoace să nu se comită indiscreţia ca să afle cumva despre conţinutul proiectului reformei agrare).

2 5 4

Cu Kramar am mai vorbit de Hodia. îmi spunea că a făcut un chics cînd cu negocierile din decembrie. Eu am căutat să-i dovedesc că cu maghiarii nu se poate opera decît după medota lor.

L-am vizitat azi pe Tache Ionescu. Am sperat să-l pot îndupleca să primească o invitare unde să stăm la masă numai trei inşi: Brătianu, el şi eu. Nu am reuşit, căci se teme de partizanii săi. De altcum cred că am reuşit să îl conving, că a-1 scăpa pe Brătianu astăzi înseamnă a aspira la o moştenire a cărei ipotecă încărcată pe timpul agitaţiei opoziţionale cu atît mai imposibil ar fi să o achiţi cu cît nu ar putea oferi nici cît oferă actualul guvern.

Mi-a promis nu numai o neutralitate binevoitoare faţă de Brătianu - adecă faţă de pertractările de pace - ci şi tot sprijinul “neofi­cial”. Exact ca Goga, care alaltăieri, în fine, pentru prima dată de cînd ' sunt aici, m-a vizitat. Spunea că îşi va aduce nevasta din Milano, apoi pleacă la Sibiu. Va ţinea o mare adunare în piaţa Clujului spunîndu-le ungurilor: Vin din lumea mare. Trebuie să vă împăcaţi cu soartea. Aici să ne înţelegem.

I-am arătat că Cons. Dirig. şi noi cei de dincolo nu putem să ne amestecăm în afacerile de partid, nici să primim portofolii într-un cabi­net “naţional” înainte de constituantă. (Ar fi bine dacă C. Dirig. ar publica o dată pentru totdeauna în presa din ţară o hotărîre spre orien­tare, că acesta este punctul nostru de vedere, ca să înceteze acuzarea ba a lui Stroescu, ba a unuia dintre noi.)

Tache Ionescu, în fine, mi-a promis că îşi va calma partizanii din ţară şi că nu va pleca la Bucureşti.

Graniţele noastre par a fi stabilite în comisia de 10.Din Sătmar, Sălagiu, Bihor nu pierdem ţinuturi româneşti deşi

s-a tras linia mai spre est de linia din tratatul din 17 august 1916.în T orontal vor să dea ungurilor colţul de sus, inclusiv

Kikinda-Mare. Nouă o fîşie pînă-n Tisa de vreo 6-10 km lăţime ca să avem port. Restul, sîrbilor.

Eu rămîn intransigent, cu atît mai mult cu cît aflai că proiectul acesta s-a făcut cu intenţia ca renunţînd noi la partea de amează-zi în favorul sîrbilor să ni se cedeze ceea ce vreau să le dea maghiarilor.

La tot cazul mă tem că, atunci cînd vor veni ungurii, vom mai avea din greu de luptat în contra intrigilor sprijinite de acţiunea lor militară de acasă. Chiar de aceea zi de zi am făcut şi am făcut toţi care au putut face totul, spre a exopera retragerea trupelor maghiare şi înaintarea noastră. Pentru Sătmar-Carăi-Oradea-Arad să va mai da aici de maghiari o luptă disperată. Tema: păduri, mine, căi de comunicaţie.

255

Americanii sunt foarte accesibili ideilor generoase sprijinite de argu­mente de ordin economic. Englezii le seamănă la nărav. De aceea am cerut prin radiogramă să-mi trimiţi 5 (cel puţin) oameni pricepuţi în chestii de statistică (Iosif?), mine (?), silvicultură (Marţian ori altul), finanţe de stat, comunicaţie. Nu am nici un răspuns. Cînd vor veni? Te rog trimite-i curînd! Pe Horia Petrescu l-am chemat telegrafic. Nu am pentru cănţălărie şi pentru pregătirea materialului pentru curier şi îmi trebuie un cronicar, căci nu e cine să facă raport pentru “Patria”.

Lui Brătianu i se par totdeauna prea mulţi. Nu ai idee ce lipsă de organizare şi de împărţire de muncă stăpîneşte în toate corporaţiunile fraţilor din ţară. Eu nu pot munci aşa. Şchiopul, Ghiţă Pop şi Crîşmariu au plecat cu Comnen la Berna. Pe Esca l-am reţinut şi l-am mai angajat pe prof. Nic. Bogdan (bărbatul Tincuţei). Ei şi Mocioni îmi extrag din ziarele ungureşti insultele la adresa Antantei. Va fi o broşură de “bine aţi venit”. Vuia traduce de se rupe. Caius îmi aranjează vizitele, mesele, referate, aleargă la Brătianu, la legaţie. Coltor frecventează popii. Moroianu adună gazetarii. Eu mă rup în zece. Pentru comisii am rămas cu Şerban. Noroc că omul acesta face o pasiune de a se sinucide pe încet muncind ziua, noaptea, ca un semizeu dar în iluzia că slăbuţul lui organism ar dispune de forţe fizice bovine. Vezi deci cit de mare lipsă am de forţe nouă. Brătianu e zgîrcit, căci aici nu a putut stoarce nici 10 milioane pînă acuma.

Am discutat cu Danielopol, Creangă şi Şerban. Dacă ne-ai trimite cîteva milioane în aur le-am amaneta pe lingă triplu numărar. Finan­ciarii de aici numaidecît ar începe să ne îmbie. Alaltăieri s-a svonit că totuşi ne va credita Franţa. America numaidecît ne-a deslegat creditul depunerei de 50 milioane.

Fă cum vei crede, dar emancipează-mă de vecinica cerşitorie căci fiind creiţăroşi riscăm să ne bată alţii, sărăntoci şi să ispăşim cu milioane şi sute de milioane, pentru că am cruţat la timp nepotrivit cîteva zeci ori sute de mii.

America ne va furniza sămînţa de bucate. Pe la finea lui april va sosi la Constanţa. De nu vom mai putea semăna, vom mînca-o.

Anecdote caracteristice, detalii foarte interesante, legături im­portante (contract cu popii prin Coltor, eu cu francmasonii). Ţi le voi raporta de altă dată, căci iar e la 24 după miezul nopţii. Ţin să-ţi spun ce cuget în continuare despre conferinţă.

Să sbat ca cîinii pentru ciolan în curte. Pe stradă dau din coadă generoşi. Nu au nici un metod în chibzuirea programului de muncă. Schimbă ordinea de zi fie din lipsă de claritate ce a stăpînit cînd s-a

2 5 6

stătorit, fie că se poticnise de o întrebare la care nu au fost pregătiţi. Ţinînd la prestigiu îşi dau aerul parcă ar pricepe toate chestiile, dar mai cu seamă americanii şi în multe privinţe şi englezii nu au habar nici de imponderabilele psihice nici de raporturile sociale, politice şi econo­mice de pe continentul nostru. Informaţia de azi, te pomeneşte că o răstoarnă pe cea de cri, cea de mîine pe cea de astăzi.

Repet: nu reavoinţă faţă de noi, ci suma tuturor acestor insu­ficienţe produc zăpăceala ale cărei jertfe sîntem noi, polonezii, ceho-slovaeii, iugoslavii şi grecii dar şi italienii şi francezii.

Nu ne rămîne decît să ne pregătim în cele economice tot aşa ca şi în cele militare pe cit numai se poate din puterile noastre. Pe încetul vom stoarce cite ceva de aici, dar trebuie să fim pregătiţi, ca luînd lupta să ne facem înşine dreptate apărîndu-ne de bolşevici spre Ucraina şi dîndu-i pe unguri peste Tisza iar pe sîrbi peste Dunăre, în momentul potrivit. Si vispacempara bellum. Sîrbii, aşa balcanici cum sînt le impun cu nesupunerea lor mai multor babe în pantaloni decît noi ca element de ordine şi de disciplină. Maghiarii cu fanfaronadele, corupţia şi pozele lor belicoase azi mîine vor fi trataţi ca aliaţi, de nu le vom şti da vreo două peste ţeastă. Ei vor fi chemaţi numai să iscălească dar ştii-tu cum ştiu ei să sucească şi să răsucească vorbele. Pe atunci îmi prepar arse­nalul de hîrtie, tu prcgăteşte-1 cel de oţel căci acela procură respect şi acestuia.

Te îmbrăţişez cu mult dor şi drag, nevastă-mea îţi trimite respec­tuoase complimente. Al tău iubitor,

Alexandru

Paris, 20/III. 1919

Iubite Iu liit!

Paris, 14/1V. 1919 52, Rue Francois ler

Grupa dc gazetari români condusă de Moroianu, înfinc, e la dispoziţia la. D-zeu să vă ajute să-i conduceţi cu succesul dorit.

Biroul de presă din Berna sub conducerea lui Comnen lucrează excelent. Toate ziarele elveţiene le stau la dispoziţie. De asemenea, agenţiile Havas, Reuter şi Radio, care le publică toate ştirile trimise. Din sursa acestor agenţii se adapă presa mondială.

Aproape tot ce găseşti referitor la chestia noastră în presa mon­dială - pe care vi le trimitem cu fiecare curier - sunt date de noi iar în timpul mai nou luate, în mare parte, după şti rile plasate la marile agenţii prin biroul nostru din Berna. La finea lui mai prevăd, fondul pus la dispoziţie pentru acest birou de dl. Brătianu se va epuiza. Pînă atunci voi putea acoperi din el şi lefurile gazetarilor noştri. Ghiţă Pop lucrează cît se poate de bine. Sunt foarte vesel de rapoartele pe care le primesc de la Comnen asupra activităţii lui. De asemenea, Şchiopul, care e la înălţime şi plin de rîvnă. Cu Isac s-au ivit greutăţi. Nu se lasă disciplinat la o colaborare cu ceilalţi. Voi mai încerca iar de nu voi reuşi să-i mulţu­mesc pentru servicii - trei luni i s-au împlinit - şi o să-l pun la dispoziţia colegului Flueraş.

Alaltăieri am participat cu dl. Brătianu la şedinţa plenară a confe­rinţei. E o farsă. Şezi acolo biet european amestecat cu negri, galbeni, bruni, o adevărată cloacă gentium în miniatură.

Wilson are un fotoliu cu spate mai marc decît ceilalţi premieri iar noi, minorum gentium scaune. Aşa se simbolizează egala îndrep­tăţire democratică şi autodeterminismul.

Afară de referentul englez a vorbit Wanderwelde, excelent, a mai luat cuvîntul Wilson, un englez, iar în rest cubanul, haitianul, 2 ma- haradjahi indieni, reprezentantul Panamci şi alţi exotici. Europenii, minorum gentium, au participat la farsă prin tăcere. Gîndul adevărat nici unul nu cutează să şi-l spună spre a nu strica cauzei ce o reprezintă. State ale căror graniţe şi instituţii nu sunt staloriie necum necunoscute de conferinţă participă prin delegaţi recunoscuţi şi iau prin tăcere hotă- rîri unanime care impun angajamente forurilor viitoare constituţionale care şi de ar voi, nu vor putea ţine cont de angajamentele acestea. O comedie şi stearpă, şi goală !

Planul final, mă tem, nu se va putea emite decît reluînd, conform unui program de muncă logic şi fără atîtca gînduri rezervate, lucrările.

258

Ca şi tind o să sc nască un copil. în loc să iasă cu capul înainte, iese cu braţul sting. O moaşă nepricepută hăţeşte de braţ. Va ucide şi mama, şi copilul.

Numai un obstclician pricepui mai poate ajuta. Fără jenă, lege ortis, cu multă răbdare şi iscusinţă, trebuie mai întîi să repună braţul să întoarcă fătul iar apoi să-l scoată.

Doamne, să ne vedem odată stăpîni în casa noastră, mîntuiţi de aceşti oameni conduşi de egoism, îngustime şi grandomanie aristocra­tică ascunsă şi sub draperia unor fraze democratice, generoase, în a căror seriozitate nici băcanii din Paris nu mai au încredere.

Ieri am prînzit cu Franklin Bruillon, Burie, omul de încredere a lui Briand şi generalul Iliescu. Azi la amiază cu generalul Coandă şi Mişu, împreună cu 2 americani. Seara cu Steed, M-me Rose, Geraud (“Echo de Paris”) Stroiescu, Pelivan etc. cu totul 16 inşi. Masă de revanş care a costat aproape 1000 fr., dar n-am ce să fac! Mîine seară banchet de adio gazetarilor care pleacă cu Moroianu. Va participa, mi-a promis, şi Brătianu.

Ieri după-amiază am participat la şedinţa solemnă a Uniunei Latine - a vorbit şi Brătianu. De acolo am mers la jourul lui Steed, inundai de iugoslavi masculini şi feminini. Deci: primirea deputăţiei maccdo-române, masă cu Franklin-Bruillon, unio latina, Steed, bilete de operă de la Stroescu deci du-te la operă, la 12 1/2 vii acasă, pînă la 3 lucrezi materialul admirabil ce mi l-ai trimis. Azi împărţirea materia­lului de tradus (Pillat a dictat toată după amiaza deşi a fost duminecă). Prînz cu americanii, apoi discuţie cu Mişu. Punere de punct al materia­lului şi al memorandului ce-1 pregătim cu Caius, 2 scrisori, cina, acum e deja după 12 1/2. Aşa trece ziua.

Iosif speră să fie la înălţime. Deocamdată cred că trebuie să-i ofer ocazia să se convingă cît de temeinic dacă încrederea mare pe care o are în cunoştinţele sale este întru toate îndreptăţită ori nu.

Fii bun caută să-i găseşti lui Moroianu o funcţie acomodată cunoştinţelor şi experienţelor sale speciale şi limbistice. Ştiu că ţii la el, ştiu că nu e avisal la recomandaţia mea, după ce îl apreciezi nu de cri, alaltăeri. Dacă, totuşi, îţi atrag atenţia asupra lui, o fac pentru că omul a fost de multe ori expus la multe nedreptăţiri şi chiar şicane, mai cu seamă pentru că a fost prea intransigent în afirmarea sa de transil­vănean.

Te îmbrăţişez cu drag,

Alexandru

2 5 9

Paris, 24-29 septembrie 1919, 52, Rue Francois Ier

Iubite lu liu !

Sosind Cherciu aseară, în 23 l.c. mi s-au completat informaţiile pe care le-am primit de la tine în scrisoarea dto. 13 l.c. din Bucureşti. Mi s-au completat prin cele ce mi le comunică, în numele tău, Moroianu ca răspuns la mai multe întrebări. Şi de la Viorel Tilea mi-a adus Cherciu scrisoare în care îmi descria discuţiile pe care le-a avut cu diferiţi englezi, îmi pare bine că, dacă nu mă înşel, băiatul pare a fi devenit mai precaut în privinţa delapidării încrederei sale faţă de străini de distincţie. De data aceasta nu a mai repetat faţă de Leeper efuziunile de însufleţire prădate în onoarea lui Madge. E păcat însă, că dintr-un egoism, pe care îl pricep şi apreciez, tu îl ţii pe Tilea în serviciul tău, în loc să-l ambiţionezi ca să-şi facă studiile. Păcat pentru el şi viitorul lui. Băieţii de calitate nu e permis să rămînă neisprăviţi. Anii trec şi în loc de a face carieră, într-o bună zi, se va pomeni că a rămas din vina ta, un neisprăvit. Nepotul d-rului Raţiu merită altă soartă.

Mult m-am bucurat văzînd din scrisoarea ta d-to 15 l.c. cît de clar ai pătruns situaţia şi oamenii din ţara veche. Nu am putut crede nici un moment că tenacitatea convingerei tale şi logica ta impecabilă vor sucomba ispitei care ţi s-a prezentat în toate variantele fregeliene ale iscusinţelor bizantine. “Ansagalaşurile” celor cu şeptăcile şi cu crăiţele în mînă nu puteau reuşi să te prostească să pierzi jocul, avînd toţi aşii. Momentul ca să intri pe scenă va fi sosit cînd vei avea la spate un partid parlamentar puternicei bine închegat, pe baza solidă a unui program principial şi înţelept. îţi gratulez din tot sufletul la “succesul mare ce l-ai repurtat neisbutind să formezi guvernul. “Şefii” se vor împăca astfel şi pe viitor mai uşor cu tine, iar M.S. va mai avea ocazie să-ţi fie recunos­cător, cînd îşi va lua, ca rezultat pozitiv, refugiul la tine.

2 6 0

în 18 l.c. am fost chemaţi cu dl. Mişu la Pichon. Discuţia a fost foarte amabilă. Moşul, cu tipul antropologic al unui vechi gal - numai costumul de războinic de pe timpul lui Cezar îi lipseşte. Era în toane bune. Şi-a făcut o mulţime de notiţe referitor la faptul că, pe cînd en­glezii permit traficul de mărfuri cu România, francezii interpretează opreliştea Consiliului Suprem astfel incit nu numai exportul de arme dar, în general, orice export pentru noi au oprit, păgubindu-se. Apoi: ca voluntarii şi prizonierii noştri din Siberia să fie luaţi sub scutul Franţei şi repatriaţi deodată cu cehoslovacii şi cu ceilalţi soţi de suferinţă. Niţescu a făcut tot ce omeneşte i-a fost cu putinţă în interesul tovarăşilor săi din Siberia.

Bine ar fi ca să stăruiţi fără mănuşi ca ministerul de externe şi de război să dea ordin categoric, ca legaţiunea de aici să facă tot ce e de lipsă spre a-i repatria pe băieţii noştri din Siberia. Contract cu francezii, japonezii etc. punînd la dispoziţie sumele necesare şi să le trimită celor din Siberia măcar o sumă de 3-400 mii fr., căci sini lipsiţi de toate. De luni de zile să tot tărăgănează o chestie care ar fi putut fi aranjată în 10 minute. Ataşatul militar scrie la Bucureşti. Cei de la Min. de Ext. întreabă: cîţi oameni sînt în Siberia (după ce Niţescu de 4 luni le-a referat). V. Antonescu nu poate lua angajamente necum lichida parale pînă ce nu e acoperit printr-un act. Ataşatul militar nu poate da act neavînd poruncă din Bucureşti. Şi aşa în infinit. Acum am ajuns că actele s-au scris. Totuşi nu ar strica o telegramă căci de altcum mă tem că iar să va ivi vreo piedică formală... şi băieţii noştri pier în Siberia.

Sîmbătă în 20 sept. ne-am prezentat cu dl. Mişu în biroul proto­colului la Quai d’Orsay, spre a iscăli tratatul încheiat între toate statele “Ligei Naţiunilor” referitor la exportul şi importul mijloacelor de război. Afară de reprezentantul republicei Haiti ori a Cubei numai noi nu iscăliserăm. Articolele tratatului sînt stilizate fără echivoc, astfel încît le poţi interpreta - dacă ai putere! - după plac şi aplica aşişderea. Colonelul Toma Dumitrescu referase la Bucureşti şi ne comunică şi nouă că din punct de vedere militar nu pot fi invocate excepţii. Un bine va rezulta la tot cazul: vom fi siliţi ca punînd de o parte indolenţa orientală să ne apucăm cu posibilă grabă de a ne face fabrici de muniţii, tunuri, puşti, cu un cuvînt arsenale, spre a fi dispensaţi de importul din străinătate.

Danielopol a exprimat nedumerirea, fiind guvernul în stadiul demisiei, să cerem autorizarea şi sub acest pretext să intrăm în discuţie cu Consiliul Suprem spre a obţine declaraţia în scris că România nu aparţine ţărilor puse sub un oarecare protectorat.

261

Eu am stăruit să nu ne căcăstorim cu chiţibuşerii de aceştea. Ne-am agrava situaţia şi ne-am prezenta în lumina unor oameni ocotioşi care caută cu orice preţ nod în papură. Toţi au semnat tratatul acesta. Noi suntem într-o situaţie genantă faţă de aliaţi refuzînd iscălirea trata­tului cu Austria. Să dăm dovadă că nu am renunţat a face us de dreptul nostru ca părtaşi în “Liga Naţiunilor”. Să semnăm tratatul acesta tot aşa ca şi acela cu Bulgaria. Dl. Mişu nu s-a pronunţat. Ziua viitoare, sîmbătă, în 20 l.c. pe la 11a venit însă dl. Mişu la mine, spunînd că va fi bine să mergem să semnăm. Şi astfel am făcut.

Reprezentantul lui Petliura la C.P. e contele Tiszkiewicz. Cu unul din consilierii lui, dl. Halip, am avut mai multe întîlniri. Ţinem cu ei relaţii bune şi îi încurajăm. Cînd şi unde putem îi sprijinim. Ne-am angajat, la rugarea lui Tiszkiewicz, să intermediem o apropiere între ei şi iugoslavi şi polonezi. Pasic ne-a promis că-i va primi. (A propus Pasic să exmitem şi noi şi ei cîte 1-2 domni spre a discuta acordul de procedere în chestia tratatului cu Austria. Ne-a declarat că ei nu vor iscăli. Toto­dată a atins chestia Banatului spunînd că linia de frontieră e imposibilă, ar trebui să căutăm - pe calea acelei comisii - modalităţile de a tranşa litigiul). S-a plîns şi el în contra omniprezenţei evreieşti care a încurcat toate iţele conferinţei.

Dl. Mişu şi eu am declarat că suntem gata a numi doi reprezen­tanţi; că în privinţa atitudinei noastre cu privire la chestia minorităţilor trebuie încercată o acţiune solidară rămînînd să găsim apoi între noi modalităţile prin care minorităţile să fie întărite în drepturi, pe bază de reciprocitate; că va fi bine ca din exmişi să discute şi chestia Banatului etc. Fiind atît Pasic cît şi Trumbic chema ţi subit la Belgrad au plecat ziua viitoare şi astfel totul a rămas baltă. Ar fi bine ca pe cale diplomatică să se caute o soluţie. Reprezentanţi iugoslavi şi ai noştri ar putea să se întîlnească la Pesta, Viena ori în alt oraş neutru.

Dmowsky ne-a invitat la masă. Ne-a spus că interesul polonezilor e să ţină relaţii bune cu Denikin, spre a împiedica reuşita unei influenţe prea mari a Germaniei în Rusia. Cu Germania caută să găsească un modus vivendi ca vecini. O misiune de evrei din America nu a obţinut de la guvernul polonez permisia de a vizita ţara. (Morgenthal, fost mi­nistru al Americei la Constantinopol a fost lunile trecute prin Polonia şi a făcut un raport favorabil polonilor şi nefavorabil evreilor. Acest raport a fost publicat şi în ziare. Morgenthal aparţine aripei evreilor antisionişti. Combate pe susţinătorii jargoului, stăruind pentru asimi­larea naţională, id est limbistică, a coreligionarilor săi, şi să străduieşte ca să asigure avantagii economice Americei şi evreilor din diferitele ţări

2 6 2

cu “interes limitat”).Dmowsky a dat evreului care voia să “studieze” şi el chestia evrei­

lor din Polonia răspunsul: “Cu 1/2 sunt prea mulţi în proporţie cu popu­laţia noastră. Această 1/2 va trebui să plece”. (E vorba de glumă).

Nu prea voia să-l primească pe Tiszkiewicz, dar cedînd insis- tărilor noastre s-a învoit să-i invităm la masă pe ambii. Ne-a comunicai că se găseşte la Paris o deputăţie de 2-3 slovaci care cer autonomie. “Condusă de Hlinka?” - observai eu.

- Nu ştiu cum îi cheamă, s-au prezentat la delegaţia noastră cu rugarea să-i primesc.

Ii voi primi căci, în fine, trebuie omul să primească pe oameni veniţi de aşa departe.

Eu: “Va fi şi un deget mic polonez în afacere?”El: “Nu. Am fost surprins devenirea lor, care în definitiv nu are

mare rost.”Ulterior am aflat că Hlinka, dimpreună cu alţi 2 slovaci, locuieşte

chiar în hotelul polonezilor.Polonezii lucrează la naţionalizarea Bisericei lor. în Boemia de

asemenea să continuă discuţia pe această temă. în Croaţia preoţii rom. cat. stăruiesc pentru admiterea căsătoriei şi alte reforme.

Coltor, în primul rînd, dar şi Caius şi eu am avut aici diferite discuţii cu factorii competenţi, căutînd a găsi mijloacele pentru parali­zarea şovinismului maghiar în sînul Bisericei romano-catolice de la noi. Autonomiile confesionale trebuie să le lăsăm neatinse, ba să dăm depli­nă libertate ca fiecare confesiune să-şi contureze cum îi place organiza­ţia bisericească. Statul să contribuie cu sume proporţionale numărului sufletelor la salariile preoţilor etc.

Averea funciară bisericească să răscumpără. Şcolile sunt de stat. Confesiunile, din propriile mijloace, au dreptul de a-şi susţinea şcoli. Planul de învăţămînt, cărţile didactice etc. le prescrie statul. Catechi- zarea o fac confesiunile. Minorităţilor le susţine statul şcoalc primare! Secundare au dreptul să-şi susţină ele pe banii lor. Nici proiectul de tratat pentru scutirea minorităţilor nu pretinde mai mult! Nedreptate nu e permis să facem, dar trebuie să ne ferim de sinucidere, acordînd privilegii. Grea problemă e naţionalizarea confesiunilor neromâneşti. Cu rom.-cat. s-ar putea uşor găsi o soluţie satisfăcătoare.

Roma să-i înlocuiască pe franciscanii de la diferitele gimnazii rom.-cat. maghiare cu călugări francezi. De asemenea, pe călugăriţele care conduc diferitele şcoale şi internate. Caius Brediceanu are un întreg plan spre a înlocui în acord cu Roma şi cu guvernul francez şi episcopii

2 6 3

maghiari prin francezi. Şvabii sînt de origine franceză. Li s-ar oferi oca­zia să-şi facă educaţia în vechia lor limbă. Astfel am putea mai repede ajunge să dispunem de numărul suficient de preoţi catolici pe seama comunelor maghiare şi şvăbeşti. Temîndu-mă că episcopul Radu să nu stăruiască prea unilateral pentru susţinerea şcoalei confesionale îl voi trimite pe dr. Coltor la Roma. Dînsul cunoaşte mai bine culisele con­ferinţei şi îşi dă scamă că a susţinea şcoala confesională nu înseamnă pentru confesiunile româneşti un cîştig dar pentru interesele noastre naţionale un permanent pericol. Căci pe cînd noi am rămînea cu iluzia, maghiarii s-ar putea organiza sub pavăza confesională şi ar găsi un adă­post în şcoala confesională şi pentru nutrirea ideilor iredentiste. Sper că eşti pe deplin de acord. Cehii şi iugoslavii regretă nespus că nu s-au gîndit din bună vreme să-şi facă în ţinuturile alipite consilii dirigente. După multe zbuciumări şi lupte interne ajung acuma la convingerea că numai o soluţie similară cu cea găsită şi aplicată de noi va putea să paralizeze curentele separatiste provocate prin centralizarea pripită şi superficială...

Generalul Le Roud face parte din comisia de 10 pentru deli­mitarea frontierelor nouălor state, respective ale statelor întregite. în urma rangului dînsul a prezidat în mai multe rînduri. E om încă tînăr, foarte deştept. Guvernul l-a întrebuinţat în diverse rînduri pentru mi­siuni speciale în Japonia, Maroc etc. Trei rînduri de panglice de război îi împodovesc mîneca în număr de vreo duzină. Ce om de mare influenţă pe lîngă şefii conferinţei. Locuieşte 11 bis Rue Morbeau, în etajul V. Ce soartă tragică au toţi aceşti generali! După război şi după încheierea păcii fatal ajung la pensie. Din semizeii omenirei ajung burghezi paci- nici. Intelectul, energiile, experienţele lor? Republica nu-şi bate capul cu necazul marilor ei servitori. Ei însă nu se împacă toţi cu soartea banală. Atîl spre priceperea celor ce urmează.

Pe 24 l.c. generalul Le Roud ne-a invitat la masă,j>e d-nii Mişu, colonelul Toma Dumitrescu, col. Antonescu şi pe mine. In preziuă m-a vizitat sub pretext ca să o invite, în numele nevestei sale, pe nevastă-mea. Am discutat cam o oră. Mi-a expus:

România are tot interesul să-şi exploateze bogăţiile naturale. Interesul Franţei este să-i stea într-ajutor. Relaţiile economice sunt precursoarele alianţelor politice şi cea mai sigură garantă a acestora. în Franţa s-a format o mare societate financiară pentru Europa orientală. Şefii acesteia vor fi mîne-zi la masă. Astfel a vrut generalul să ne ofere şi nouă şi lor ocazie să discutăm. Ar fi de mare importanţă pentru România ca să nu fie avizată în privinţa armamentului la import.

2 6 4

>Uzinele de la Reşiţa ar trebui numai dezvoltate spre a să emancipa de străinătate producînd tot armamentul de care are trebuinţă ea însăşi etc. etc.

I-am spus că găsesc ideea foarte bună, îi sînt nespus de recunos­cător pentru interesul ce ni-1 poartă. I-am arătat ce bogăţie însemnează sursele de gaz metan din Transilvania şi ce perspective economice şi industriale ne deschid. L-am făcut să îi lase gura apă după fabrica de azot aerian de la Sf. Martin şi să-i sclipească ochii, vrăjindu-i înaintea fantesiei bogăţiile subsolului nostru. Fiindu-ne Franţa ţara mai apro­piată de inimi şi mai puţin periculoasă ca creditor şi tovarăş de sine, se înţelege că voi face tot ce să va putea ca să promovez reuşita înţelegerii economice. Este însă un inconvenient destul de mare faptul că, pe cînd în tratatul cu Germania să admite lichidarea averilor străine, pe atunci în cel cu Austria lichidarea e oprită şi în cel cu Ungaria se pregăteşte aceeaşi dispoziţie. Neputînd noi lichida băncile, fabricile etc. societăţile pe acţii şi întreprinderile private maghiare de pe teritoriul Transilvaniei, capitalul străin amic găseşte o concurenţă formidabilă, iar noi rămînem cu o mulţime de cuiburi inamice în sînul teritoriului nostru. în dosul tuturor acestor întreprinderi stă via Budapesta-Viena, direct ori indi­rect, bine mascat ori abea acoperit, capitalul german.

Industria noastră de mine, de lemne, de gaz etc. etc e.în mîini străine. Cazul Reşiţa e tipic. Francezii au cam 1/3 parte a capitalului. Cum să şicanăm societăţile ori - neputînd printr-o Lansee ajunge re- , zultat - provocînd o baisse să-i păgubim şi pe acţionarii francezi. Căci îngreunînd producţia - prin şicane administrative, destul de reduse în , munca greutăţilor cu muncitorii, ne-am păgubi înşine interesele cele mai vitale de stat. în cazul Reşiţei am putea sili pe acţionarii străini să-şi vîndă acţiile, fiind vorba de interese militare. Ce ne facem însă în celelal­te nenumărate cazuri? Ce greu va fi şi pentru noi şi pentru capitalul amic să răscumpere acţiile şi cît de avantajos ar fi putut să le cîştige, dacă ni s-ar fi permis lichidarea, Iară a da piept cu concurenţa firmelor deja reputate şi fără a provoca cea mai mică stagnare a producţiei. Generalul întruna mă întrerupea: dar de ce nu v-aţi adresat către mine? cu cine aţi vorbit dintre domnii din comisii? etc.

I-am răspuns că pe lîngă membrii comisiei de desdăunare şi a celei financiare etc. s-a intervenit din partea noastră cu toată stăruinţa; fără rezultat însă. Dînsul întruna repeta că de ce nu l-am informat. Eu i-am răspuns precum e - că pe atunci nu eram încă în relaţii aşa de bune cu el şi că făcînd dînsul parte din comisia de delimitare nu ne-a venit aminte că incomodîndu-1 am putea ajunge ceva. Atunci mi-a răspuns:

265

D-ta, în decursul lunilor de zile de cînd s-a început conferinţa ai avut pcazie să cunoşti temeinic şi intim relaţiile şi oamenii. Ştii tot aşa de bjjie ca şi mine ce va să zică conferinţa, Consiliul Suprem etc. în definitiv abia cîţiva oameni lucrează şi cunosc, fiindcă au studiat chestiile despre care e şă se aducă hotărîri. Dacă v-aţi fi adresat către mine poate că aş fi reuşit. Cred că aş fi reuşit să schimb lucrurile.

- Poate, d-le general, după ce şi aşa vor urma tratative ca să iscălim tratatul cu Austria, că s-ar putea modifica dispoziţia prin care suntem opriţi de a lichida averile străine.

- Aceasta nu va fi posibil căci nu să pot face, după ce tratatul a fost ratificat de Austria şi iscălit de toţi, afară de dvs. şi de sîrbi, modifi­cări atît de radicale. Dar dvs. sînteţi mai interesaţi în Transilvania decît în Bucovina. S-ar putea obţine sper ca în tratatul cu Ungaria să se ia aceeaşi dispoziţie ca şi în cel cu Germania. Am ajuns unde am voit. I-am mai descris avantajiile enorme care ar rezulta şi pentru noi şi pentru aliaţi dacă am putea sechestra şi lichida averile străine. Apoi l-am pe­trecut pînă la modestele mele trepte din al IV-lea etaj şi l-am rugat, mulţumindu-i încă o dată, ca să transmită omagiile mele doamnei.

Minezi, miercuri, ne-am prezentat toţi cei invitaţi la masă. După masă, la cafea, s-a condensat discuţia răsleaţă. Generalul ne-a poftit în căsuţă, rămînind damele în salon. D-l Mişu, 3 din şefii societăţii pentru Europa orientală, generalul, colonelul Toma Dumitrescu şi eu ne aşe­zarăm intr-un colţ şi se repetă în esenţă toată conversaţia din preziuă. în decursul conversaţiei le-am spus: am stăruit de luni de zile ca Consiliul Dirigent să lichideze averile străine, fără a mai aştepta hotărî- rile conferinţei. Durere, nu s-a putut face, nedispunînd noi de sumele necesare, iar capitaliile aliate preferind în loc de a intra cu noi în relaţie să acapareze, pe sub mină, în ţările neutre, acţiuni, făcînd de multe ori tovărăşie cu nemţii şi cu maghiarii. Ce bine ar fi fost dacă am fi lichidat fără a mai aştepta hotărîrea conferinţei.

Generalul: "Nu pol zice că aş aproba o astfel de procedare, dar pot declara că nu aş fi dezaprobat-o."

A rămas că domnii să elaboreze un plan de acţiune care, după ce va fi studiat de experţii noştri de aici, să fie supus generalului român.

După ce am plecat, Mişu: - "Ar vrea să acapareze şi ei ceva, las că vom refera şi guvernul va decide" (din tonul ironic, “ad calendas graecas ”).

Col. Dumitrescu: "Va fi bine să ne aranjăm o fabrică de armament, trebuie cîntărit care va fi mai avantajoasă soluţie" (nu riscă să avanseze o părere care eventual ar colida cu a guvernului).

2 6 6

Col Antonescu: "Mai întîi să vedem cum stăm, ce avem, ce putem face cu materialul luat de la unguri. Apoi vom vedea."

Eu am renunţat avînd experienţă şi cunoscîndu-i pe domni - de a discuta. Ţie însă ţin să-ţi atrag atenţia asupra părerii mele. Prevăd că rezolvarea unui aranjament cinstit, din care am profita şi noi, ca stat, cel puţin atîta cit ar fi cîştigul francezilor, să va tărăgăna la infinit. Brătianu ia hotărîri numai cînd îi arde mucul la deget. Ceilalţi sunt toţi oameni de paie, nici unul nu cutează să aibă o convingere, iar cînd se avîntă şi şi-o formează, e destul să-l vadă pe “şeful” ori pe “patronul” că şovăieşte ca să renunţe de a o susţinea. Spune drept, cunoşti tu măcar unul care să aibă o individualitate? Azi, mîine vor veni ungurii încoace. Pînă atunci ar trebui să lucrăm, ca să-i aştepte lucrul gata. Cum vrei ca fran­cezii să ne apere mai mult pe noi decît pe unguri cînd aceştia le oferă şi le dau şi lor şi celorlalţi aliaţi tot ce doresc, pe cînd noi persistăm a ne susţinea reputaţia că România nu face nimica definitiv şi clar?

Să-ţi exopereze grupul interesat francez şi reprezentantul lui la conferinţă cîştigul de sute şi sute de milioane, plus profitul politic prin acordarea dreptului de lichidare, dacă tu şovăieşti să faci măcar o afacere de care şi aşa nu vei scăpa fiind 1/3 capital francez în Reşiţa? Şi cei ori cel ce ţi-ar exopera acest cîştig să ţi-o facă de dragul ochilor tăi frumoşi? Sîrbii au ştiut, cu toată sărăcia lor, proceda mai larg.

Publicistul Darnard, care s-a expus cu toată tăria în interesul sîrbilor, a locuit deja în vara aceasta pe moşia lui din Sîrbia, dimpreună cu întreaga lui familie. August Gauvain, de la “J. des D6b” a scris nenu­mărate articole de fond, aproape zi de zi, pentru iugoslavi. Va primi şi el o moşie în Sîrbia. Vorbeşte, te rog, cu M.S. Daţi ordin delegaţilor de aici să procedeze astfel încît să se obţină în tratatul cu Ungaria dreptul de lichidare a averilor străine. Ordinul să conţină şi instrucţiuni ca să se poată negocia în chestia cu Reşiţa, să se poată oferi acţi şi beneficii în bani dacă cere interesul reuşitei. Ori, dă-mi ordin şi mijloace să fac ce vor cere împrejurările, chestia e pe cît de urgentă, pe atît de importantă.

Astăzi a sosit din Bucureşti un ordin absurd la adresa Comisiei de ravitaiare. E iscălit de un domn Anghelescu de la Min. de finanţe, de ravitaiare ori de comerţ. Zice ca delegatul Bucovinei, care va sosi şi va avea să coopereze, dar procedînd independent, cu comisia ardelenească de ravitaiare, să i se pună din cele 40 de milioane de lei puşi la dispoziţia Ardealului, suma de 10 milioane de lei. Alăturată e o listă care dovedeşte o superficialitate de-a dreptul imbecilă prin care se prescrie ca bucovi­neanul ce şi cu cît să cumpere, de ex. părechea de ghete cu 20 lei, zahărul cu 2 lei per kg., orezul cu 1 leu etc. etc. L-am rugat pe prezidentul

267

comisiei de ravitaiare, pe dl. Zaharide, care şi el e revoltat de acest mod de procedare, ca să-mi adreseze o scrisoare comunicîndu-i conţinutul fiţuicei oficiale. Eu o să-i fac un răspuns ca d-nii din Bucureşti să aibă ce pune la oglindă. Voi declara: După ce eu am primit autorizare de a dispune punînd la dispoziţia comisiei de ravitaiare ardeleneşti suma de 40 milioane de franci - nu de lei - nu iau la cunoştinţă această ingerinţă necompetentă. Suma de 40 milioane nu e suficientă pentru Ardeal. Să nu facă batjocură cu Bucovina şi cu Ardealul. Să ia la cunoştinţă acel funcţionar că bonuri de tezaur nu să pot emite în lei pentru piaţa din Paris fără a păgubi enorm statul etc., etc. Te rog, dacă vreai să fie Ardealul aprovizionat să exoperezi o urcare a sumei puse la dispoziţie. 6 milioane au cheltuit deja Oţoiu şi Vulcu la Milano. Acum sunt împre­ună cu Crişan la Londra, spre a studia piaţa de acolo.

Sper că pe Coltor şi pe Şchiopul nu ai uitat să-i candidezi. Ambii ne-au făcut excelente servicii, primul prin susţinerea relaţiilor cu italienii, minorum gentium, al doilea la biroul din Berna.

Eram hotărît să plec cînd am primit scrisoarea lui Moroianu prin care-mi trimiţi vorbă să stau. Sînt cuprins de mult de nostalgie turbată. De la copii primesc rar ştiri, dejiverea mea grijeşte bunul Dumnăzău, de Conferinţă ne-am ciumurlit. îmi dau însă seamă că dacă am stat pînă acuma trebuie să dau faţă şi cu situaţia actuală şi să-i aştept pe unguri. Te rog, însă, dacă nu vrei să-ţi fac o surprindere neplăcută apărînd deodată acasă, să ţii seamă de următoarele: să fiu a 5-a roată nu mă pot obicinui nici alăturea cu Brătianu, necum în tovărăşia lui Antonescu- -Mişu. De acest din urmă nu mă pot plînge în ceea ce priveşte contactul personal. Faptul că umblă la unul şi la altul, fără a mă chema, fără a-mi spune ce a discutat, poate avea numai urmarea că nu sunt în situaţie de a te informa despre toate, deşi aproape nimica nu-mi scapă din cele ce le face şi zice dl. Mişu, aflînd pe alte căi.

Pe Antonescu îl caracterizează următoarea întîmplare. Marţi după amiază, la 6 h a sosit prinţesa Mărioara şi prinţul Nicolae. Dl. Mişu mi-a comunicat sosirea lor înainte de amiazi şi pe la 5 a venit să mă ia, mergînd împreună la gară. Colonelul T. Dumitrescu a mers cu noi. Acolo i-am aflat pe d-na şi dl. V. Antonescu, pe secretarii de la legaţie Popovici şi Stoicescu, acest din urmă cu doamna, şi pe d-na Catargiu (a mareşalului) şi d-na Catargiu (a lui Lăscăruş). Pînă am aşteptat, d-na şi dl. V. Antonescu, stînd intr-un grup, l-au invitat pe dl. Mişu la masă pe altă zi, ceea ce dînsul a refuzat, fiind invitaţi la generalul Le Roud. Apoi l-a invitat la ceai.

2 6 8

Miercuri, cînd mi-am luat adio de la dl. Mişu, acesta l-a invitat pe colonelul Antonescu la ceai cu prinţul (era pe la 4 ore), iar pe colonelul Dumitrescu şi pe mine a uitat să ne invite, cu toate că ne găseam tuspatru în automobil. Joi ori vineri au plecat copiii regali. Nu ştiu cînd, căci nimeni nu mi-a încunoştinţat. Vizitîndu-mă ieri colonelul Dumitrescu, s-a încins între noi următoarea conversaţie:

Eu: L-ai mai văzut pe prinţul?El: Nu.Eu: Cum?El: Nu m-a chemat la masă Anfonescu.Eu: Nici pe mine, dar sunt obişnuit şi nu mă supăr de loc. Mi-e

penibil numai că copiii regali ar putea crede că e din vina mea că nu m-am dus să-i văd.

El: Am să fac un raport. Căci datoria ministrului român e să mă invite. Sunt în calitate oficială aici, nu ca persoană privată tot aşa şi d-ta., ca membru în cabinet, nu poţi fi trecut cu vederea, nici ca delegat.

N.B. Nu am comis nicicînd nici o greşeală de etichetă în contra lui Antonescu nici eu, nici Dumitrescu. E pe ducă, speră să prindă un portofoliu şi un post de director la Banca Naţională. Va pleca miercuri seara. Nu ar fi bine să fie schimbat acuma. E în curent cu toate chestiile personale şi de culise. Candidatul lui Tache e Ghica de la Roma. Dacă rămîne însă Antonescu ar trebui să primească poruncă să se poarte omeneşte şi să colaboreze cu noi sincer, nu tot de capul lui şi căutînd numai atunci tovărăşia noastră cînd îi trebuie acoperire.

Ca tactică în chestia tratatului cu Austria propun: Să intrăm în negocieri. E de extremă importanţă ca pe cînd vor veni ungurii să fim în rînd cu conferinţa. Daţi-ne însă plină putere. Cadrele în care ar trebui să se mişte discuţia şi ţinta care am avea să o ajungem le-am schiţat în raportul precedent. Nu ştiu cum să va rezolvi cursa în favoarea cabinetu­lui. “Journal de Debates” dto. 28 sept.1919 aduce ştirea că Manolescu- -Rîmniceanu nu a reuşit să formeze cabinet opunîndu-se şefii ardeleni Goga şi Maniu, din cauză că acest cabinet era să fie o simplă deghizare al celui vechi, cu Brătianu la spate. Apoi că, Tache Ionescu şi Averescu şi-au oferit regelui serviciul, garantînd alegeri libere. Să poate că vor fi chemaţi la putere. Ştiu prea bine fiindu-mi specialitatea, cum să fac ştirile din Bucureşti, pentru presa străină. Dau chiar cu socoteală cine a lansat ştirea aceasta. Bine ar fi totuşi să fiu ţinut în curent. Nu e permis să ne dăm prea ieftin platonici, mai cu seamă considerînd că şi aliaţii au şi vor avea din zi în zi ce merge tot mai multe mizerii între ei şi cu foştii inamici. Qui habet tempus habet vitam! Cum se va rezolva crearea ca­

2 6 9

binetului nu pot prevedea de aici, dar parlamentul şi un guvern parla­mentar sunt trebuinţe vitale.

Dacă s-ar hotărî negocierile trebuie aranjat: 1) Antonescu să obţină ordin ca să colaboreze în bună înţelegere cu ceilalţi delegaţi.2) Dl. Mişu ca I delegat e bun, e om înţelept, cu multă experienţă, infi­nite cunoştinţe şi relaţii personale, simpatic tuturor. Trebuie însă pre­văzut cu marşrută căci de altcum greu ar cuteza să ia deciziuni. Bine ar fi să fie ataşat. 3) Un delegat tachist (d.e. Titulescu), unul basarabean (Pelivan care cunoaşte deja stările şi oamenii şi pe care, durere, Brătianu a întrelăsat să-l numească delegat) şi unul bucovinean (d.e. N.Flondor, care a fost aici).

La tot cazul ar trebui compusă astfel delegaţia nouă ca să fie cu putinţă o înţelegere perfectă între ei. Vine şi Goga ca delegat.

Moroianu să-mi scrie verde: să primesc sau nu condiţiile profe­sorului Levaditti. De 2 luni nu pot obţine un răspuns net.

Pentru Mihai Şerban te rog să rezervi postul de director la Cluj Mănăştur însă, dacă numai se poate, să-i dai concediu pînă în 1 nov., căci voi avea lipsă de el fiind acum în preparare tratatul cu Ungaria. Fii bun pune-1 pe Moroianu să-mi depeşeze în numele tău. Şchiopul mi-a scris că va rămîne pînă la 1 novem. în Berna. Ghiţă Pop a plecat şi prevăd că nu se va reîntoarce. Mi-a scris Şchiopul că Pop va căuta să trimită oameni potriviţi. Am reuşit să-l înduplec pe Voţi Constantinide să plece la Berna. E ca făcut pentru postul şi rolul ce-1 aşteaptă. Cu ziarişti de seamă de aici a legat şi ţinut relaţii bune, a publicat numeroase articole excelente la loc de frunte. Stăpîneşte franceza, germana, italiana şi ma­ghiara cu aceeaşi perfecţiune şi abilitate ca româna. Mai presus de toate însă are sînge de gazetar. Cred că ajutorul lui Şchiopul va putea susţinea nivelul biroului nostru de presă. Nu e zi să nu apară în foile mari din ţările Antantei, în cele elveţiene şi nemţeşti, ştiri lansate de A. de Pr. R. din Berna. Sumele necesare nu le-am putut trimite căci nu am reuşit încă să plasăm bonurile de tezaur. Derussi a avut însă pricepere destulă pentru importanţa biroului şi a avansat cele mai urgent trebuincioase.

Te rog autorizează-mă ca din fondurile pe care mi le voi putea face pentru trebuinţele propagandei de presă să pot da, după trebuinţă cîtorva persoane de importanţă subvenţii.

Ţin să te rog ca lui Horia Petrescu să-i reservi postul de biblio­tecar la Cluj. Modest cum e, dacă el nu-şi ştie face rosturile trebuie să avem noi conştiinţa datoriei de a-1 pune la locul potrivit, care-i compete. Aud că Agîrbiceanu şi Ciura ar concura şi ei. Totuşi sper că va fi loc şi pentru Horică. Nu ar fi-mai vrednic post de talentul lui Agîrbiceanu să

2 7 0

fie inspector şcolar general, ori inspector leilor - averea privată a studen­ţilor - în franci.

Te rog expediază telegrafic un ordin lui V. Antonescu prin minis­trul de culte ordonînd să pună la dispoziţie suma. Fiindcă Antonescu pleacă, depeşaţi legaţiunei şi mă avizaţi şi pe mine ori trimiteţi suma de-a dreptul pe adresa mea. Cum a putut Ghibu uita de băieţii aceştia creîndu-le cele mai penibile perplexităţi?

Moroianu să mă informeze: ce e adevărat cu svonurile că Tache Ionescu ar fi ameninţat cu demonstraţii antidinastice? Nu pot crede că ar fi drept, căci după o viaţă de politică conservatoare un om cu minte ca Tache nu-şi va fi schimbat şi năravul şi firea de azi pe mîine.

Să fie un rece în dosul spaimei: Grigore Filipescu, în urma unui articol suprimat de cenzură dar ajuns la cunoştinţa reginei ar fi fost chemat de dînsa în audienţă. Rezultatul acestei audienţe ar fi fost pleca­rea în ruptul capului în străinătate a prinţului Barbu Ştirbei.

A propos “Hlinka” şi autonomia slovăcimei. Cehii sînt cei mai intransigenţi panslavi ori recie panruşi. Tind ca menajîndu-i pe rutenii din fosta Ungarie să le creeze dificultăţi polonezilor şi să ajungă prin Ucraina din Cehoslovacia şi cea din Galiţia, fuzionîndu-le cu timpul la o legătură directă cu Rusia.

A doua zi după sosirea mea încoace am discutat cu Beneş chestia Maramureşului. Mi-a declarat că e gata să negocieze cu noi referitor la graniţă. Mai tîrziu la o ocazie mi-a spus că cehii nu pot discuta, ci ar trebui să discutăm chestia cu ruşii (care nu existau şi nu există) din Ungaria veche. Apoi a reuşit să obţină în Maramureş graniţa imposibilă cu ruperea liniei ferate şi încorporarea Apşelor, cît şi să treacă Tisa la apus de Sighet.

Ar trebui de urgenţă prin oameni de încredere din Maramurăş, provocată o mişcare vie între rutenii din Ungaria, Bereg, Maramureş, Ugocia etc. pretinzînd ei ca să fie provincia lor autonomă alipită către România. Pe calea aceasta sper să-i putem sili la tratative pe fraţii cehi, care sunt cei mai zgîrciţi şi fără scrupule de cîte ori trebuie să aleagă între a spune un adevăr ori un neadevăr, dînd preferinţă acestuia din urmă.

Bine ar fi dacă între maghiarii dintre graniţa noastră şi Tisa s-ar putea provoca un curent puternic care să ceară de la conferinţă alipirea către noi ca provincie autonomă. Formaţi un guvern care să ia poziţie în contra reacţionarului Friederich, să depeşeze la Paris prin generalii din Pesta etc. Pe calea aceasta putem paraliza postulatele maghiare asupra oraşelor din apus - încă tot periclitate şi putem adăuga încă un

271

nucleu de dezbinare între ei. caută însă să se facă de urgenţă ca să putem profita.

Te rog trimite-mi o fotografie bună a statuei lui Matia din Cluj, a porţii lui Carol din Bălgrad şi a bisericei din Densuş, eventual şi ale altor monumente istorice. D-şoara Văcărescu va ţinea cîteva conferinţe cu proiecţiuni. E cea mai admirabilă conferenţieră. Pot susţine că mai perfecte conferinţe decît ale ei nu mi-a fost dat să aud. Un stil, o limbă şi o predare la înălţime clasică. Fotografiile cu subiect istoric îi trebuiesc de data aceasta. II rog pe Moroianu să mi le procure şi să mi le trimită.

Caius va pleca în 28 sept. la deschiderea tîrgului Lyonului. Are să ne reprezinte acolo. E un eveniment de mare importanţă deschiderea acestui tîrg mondial, deschidere deosebit de importantă prin faptul că e prima după pace.

Ni se oferă zahăr. Avem trebuinţă? Dacă da, de ce cantitate? Pînă la care preţ, socotind în lei şi franci, per kg. Te rog răspuns telegrafic. Să se facă ceva pentru bunul D-zeu, în chestia organizării unui consulat la Paris cu agenturi în oraşele principale de post ale Franţei. Necazu­rile cu românii din America cresc zilnic. Din America primesc depeşi prin care să pretinde rechemarea lui Pantazi şi a oamenilor ataşaţi lui. Răspund calmînd. Dar e un scandal că nici în America, nici aici nu să face nimica.

îmi pare bine că precum aflu din mai multe părţi, Goga e înţeleg şi să înţelege bine cu tine. Numai dacă vom şti cu toţi să ne apărăm în contra centralismului anticat bucureştean, prin solidaritate deplină, pu­tem nădăjdui să realizăm unificarea naţională fără zguduiri. De altcum unitatea nu ar fi desăvîrşită. Unificarea prin instituţii şi prin închegarea sufletească trebuie să dea viaţă unităţii.

Repet: 1) Trebuie să căutăm să aplanăm tensiunea dintre conferinţă şi noi, prin aranjarea conflictului ivit din cauza ocupărei Budapestei, respective a rechiziţionărilor. Răutatea americanilor se va potoli mult prin raportul lui Clark, nouă destul de favorabil. Tot va trebui să contribuim şi noi prin intervenţii personale.

2) Trebuie să tindem prin negocieri să obţinem posibilitatea de a iscăli Tratatul cu Austria înainte de sosirea ungurilor. Gradul de intransigenţă ori transigenţă trebuie să ni-1 orientăm după dezvoltarea evenimentelor în America, Italia etc.

3) Trebuie să cîştigăm sprijinul acelora care ne pot fi de ajutor, căutînd să obţinem şi comunele româneşti rămase la unguri şi oraşele cu hinterlandul lor, cît şi ca cehii să nu treacă Tisa după cum e proiectat.

2 7 2

4) Omiterea preambulului din tratatul referitor la universităţi (Tratatul de la Berlin, contestarea independenţei).

5) în chestia Banatului prin discuţii cu sîrbii un aranjament, crescîndu-ne astfel valoarea faţă de Italia.

6) Recunoaşterea dreptului nostru asupra Basarabiei fie măcar prin cedarea unei fîşii locuite de bulgari şi turci, în favorul Bulgariei. Prin gestul acesta am cîştiga mare simpatie şi influenţă la Consiliul Suprem, Incit nu avem şanse ca în schimb să putem dobîndi în celelalte puncte d.e. Omiterea paragr. 12 şi modificarea paragrafelor referitoare la dreptul de cetăţean, cît şi a celor referitoare la statutul minorităţilor.

7) Neiscălirea tratatului nu ne-a adus nici un rău pozitiv pînă acuma, dar tactica Cons. Suprem e să aştepte, ştiind că nu vom putea lăsa în infinit nearanjată în mod legal chestia proprietăţii teritoriilor nouă.

8) Politica lui Brătianu a fost excelent condusă. Rezistenţa pe viitor va trebui însă interpretată în sensul ca prin negocieri să obţinem maximul posibil cu minimul de jetfe.

9) Formarea unui cabinet de urgenţă extremă, spre a evita ca mai tîiziu să fim siliţi a cerşi ceea ce azi am putea, chiar mulţumită rezistenţei prevăzătoare şi prudente a lui Brătianu, obţine mai uşor.

Stăm iarăşi fără a şti asupra evenimentelor de acasă. Nu s-ar putea - dacă nici o altă soluţie nu s-ar găsi, ca să primeşti alcătuirea guvernului compunîndu-1 exclusiv din funcţionari care nu aparţin nici unui partid? Ştefan Pop ori Goldiş ar putea lua conducerea Consiliului Dirigent, ori poate s-ar hotărî Vlad. îmi dau seama că jocul e periculos din cauza alegerilor, dacă nu ai reuşi. Dacă ai reuşi însă să alegi un parlament bun, totul ar fi cîştigat. Tu vezi mai bine greutăţile şi te rog să nu-i atribui acestei păreri a mele altă importanţă decît ce necesită un suspin de îngrijorare. Numai cînd ai fi sigur de rezultat ar fi permis să intri în horă. Nu ar putea însă în cazul extrem să încerce Goldiş?

Ori cum s-ar rezolva fomarea guvernului, te rog să nu uiţi a lua dispoziţii ca să nu rămîn cu curu-n baltă, adecă: ori să fiu rechemat înti-o formă europeană, ori să fiu numit din nou ca delegat, dacă e de lipsă, o nouă numire. Atîta consideraţie oi fi meritînd.

Bine ar fi dacă mi-ai exopera dreptul şi autorizarea ca să intru în discuţii asupra concordatului. Nu ai idee cît s-ar putea face spre a prepa­ra rezolvarea favorabilă a problemei acesteia grele pentru statul nostru. Iţele se pot urzi de aici poate mai bine chiar şi decît la Roma. Fără a lua vreun angajament aş negocia referindu-ţi, tot pasul şi toată vorba. Cu ajutorul unor francezi de cea mai mare influenţă am putea pregăti un

273

proiect, fără a lua angajamente.Să aşteptăm pînă ce la Bucureşti şefii partidelor “istorice” vor

găsi timp să “studieze” chestia cred că ar fi extrem de periculos. în timpul însă pînă ce o să primesc autorizarea îmi voi lua libertatea de a nu mai sta cu mîinile în sîn.

Vorbeşte cu M.S. şi trimite-mi o carte cu sigil. Mai tîrziu va trebui trimis Diamandy, prin care se va putea mai lesne face un lucru bun. Nici la un caz să nu fie însă însărcinat cu o asemenea misiune Vladimir Ghica. Opinia publică vede cu drept cuvînt pe om nepotrivit întrînsul. Condus de ideea fixă a cîştigării de proseliţi ar pierde interesele naţionale din vedere cu atît mai sigur că e străin de stările complicate confesionale din Transilvania.

Despre cele întreprinse şi discutate de mine referitor la chestia concordatului cu oamenii de primă importanţă, îţi voi refara pe larg îndată ce voi prisosi timp.

Iubite Iuliu! Te rog 2 şire dacă îţi permite timpul. Mai bine insă pînă mănînci lasă-te pisat de Moroianu, dîndu-i ordin ca să-mi răspundă la singuraticele chestii atinse în acest raport. îi trimit lui, ca citindu-1 să-şi facă notiţe, de altcum uşor s-ar putea întîmpla ca să eziţi a-mi răspunde la vre-o întrebare. Afară de defectul secretomaniei, Moroianu îmbrobodit de o grădină de virtuţi, în care şi acel defect devine virtute, contribuind prin disharmonie la înfrumuseţarea potenţială a grădinei de virtuţi. Astfel, deşi nu e încă deputat de 7 sate - pendant la 7 pantaloni, am convingerea că e vrednic să-i avansăm ambii încrederea.

Nevastă-mea îţi trimite afectuoase salutări. Eu te îmbrăţişez cu vechea dragoste. Al tău iubitor,

Alexandru

2 7 4

P aris, 2 9 .IX .1 9 1 9

Iubite Iutiu!

Rezultatul călătoriei mele la Londra este: încrederea unanimă a opiniei publice engleze faţă de curentele nouă din România reprezen­tate prin blocul al cărui miez îl formează ardelenii. Această încredere valorează mai mult decît simpatia care este numai produsul încrederei.

Nu vorbesc numai de cercurile oficiale ci şi de presă, fără deo­sebire de partid, confesiune etc. şi de întreaga opinie publică, biserici, savanţi, financiari etc.

Cedînd stăruinţelor lui Lloyd George trebuie să stau aici şi la Lordra pînă după terminarea discuţiei cu ungurii.

Apoi voi pleca la Roma. De altcum, italienii s-ar supăra foc.Pe cînd englezii vreau să-i ia pe francezi ca “lingăi” în cucerirea

economică a Europei şi pe italieni ca frătuţi, pe atunci Briand doreşte crearea unui bloc european continental.

Cu bolşevicii trebuie să căutăm - fără a ne oferi - să încheiem pace. Precum am stăruit încă înainte cu cîteva săptămîni ca să dăm arme lui Denikin, aşa ne îndeamnă acuma pe toţi vecinii Rusiei ca să ne încheiem nci pacea, iar cei mari să aibă profitul, fără a fi indispus pe bolşevici.

Eu le reclam intervenţia diplomatică măcar indirectă. Ciatori e pe drum la Copenhaga, pentru a discuta repatrierea prizonierilor noştri - pretext - şi a aduce de va putea lucrurile la un ofert de pace prin bolşevici.

La Roma vor fi multe de aranjat şi cu Quirinalul şi cu Vaticanul. Bine ar fi dacă înţelegîndu-te cu Cristea el ar propune Regelui numirea luid.e. Penescu ca înalt emisar şi ulterior ministru pe lingă Vatican, spre a pregăti concordatul. Chestia minorităţilor confesionale mi-a consu mat mai mult timp şi energii la Londra decît toate celelalte chestii, aşa de importante împreună.

Alătur în traducere angajamentele, ori dacă vrei, acordul între mine ca reprezentantul guvernului român şi al Cons. Dirig. şi între oficialitatea politică şi confesională engleză.

Am avea un profit moral şi material neînchipuit de mare dacă am înmatricula un § în Constituţie - de altcum de sine înţeles - asigurînd tuturor confesiunilor egala îndreptăţire, şcolile primare pe cheltuiala lor, subvenţii în proporţie cu nr. sufletelor, desăvîrşita libertate a cultu-

275

lui şi autonomia în cadrele statului român. Nu-ţi poji închipui cu ce neîncredere am fost la început întîmpinat şi ce succes enorm morsl am obţinut, cîştigînd în fine absoluta încredere a tuturor cercurilor mult mai fanatice şi dîrze în chestii confesionale decît catolicii.

De nespus ajutor mi-a fost Cozens Hardy. E om de mare energie, mare talent organizatoric, bine apreciat atît la lumea politică hotă îtoa- re cit şi la lumea financiară.

Deputat şi fiu de lord - viitor lord, trece ca unul din bunii cmos- cători ai României. El împreună cu Boerescu şi cu Tilea au pregătit programul primirei şi al vizitelor mele. Boerescu şi Tilea mi-au ficut, de asemenea, nepreţuite servicii. De dimineaţa pînă la 3 ore noaptea mi-au stat în ajutor zi de zi. Tilea are excelente calităţi politice şi e tiuit mai matur decît numărul anilor săi.

Cu oferta de împrumuturi am fost îmbulzit şi la Paris şi la Londra, împrumutul extern nu se rentează să facem sub 2 1/2 miliarde franci francezi. Avem peste 2 miliarde datorie flotantă în bonuri de tezaur. Cumulînd-o ne-am putea scuti de speculă. Restul ar fi suficient ci să putem da faţă pînă la aranjarea finanţelor noastre (buget, dări unitare etc., unificarea valutei).

Atunci condiţiile ni s-ar oferi mult mai favorabil. Pînă ce ror decurge negoţierile la Bucureşti - unde i-am îndrumat pe toţi - voi cîşt ga cîteva zeci de milioane pentru trebuinţele cerute (studenţi, lefurile funcţionarilor de la legaţii, plăţi scadente, propagandă).

Nu e adevărat - o cerusem şi eu - că Tache ar avea simpatia şi respectul englezilor şi francezilor. întreabă-1 pe Cozens Hardy care identic acelaşi lucru mi l-a spus ca şi Steed - fără să fie cunoscuţi.

In contra observărilor maliţioase ale lui Lloyd George şi a criti­cei altor bărbaţi de stat englezi şi francezi am fost silit să-i apăr şi pe Brătianu şi pe Tache.

Ar trebui să-ţi scriu volume spre a-ţi refera în detalii şi ştii cîtde măsurat îmi este timpul.

Deci primiţi-1 princiar pe Cozens Hardy! Ne poate fi foarte folo­sitor, dar şi strica ne poate, dintr-o vorbă, din cale afară.

Proiectul lui aşa cum e ar trebui încă mult modificat, însă ciă-ţi silinţă ca măcar o afacere să-i reuşească. Englitera de va voi se va putea gîtui şi şicana şi dacă vom fi datoraşii Belgiei, Elveţiei ori ai altui stat unic. Avînd interesele ei economice legate de ale noastre mai curîrd ne va susţinea şi în politică. De la noi depinde să nu ne lăsăm copleşiţi. Locomotive numai Anglia poate furniza. Belgia oferă cele comandate la englezi, nu ale ei.

2 7 6

Reţeaua de linii şi şosele trebuincioase Basarabiei, spre a nu pierde zeci de milioane pe an din cauza defectuoasei comunicaţii, nici peste 20-30 de ani nu vom putea să o clădim din mijloacele şi cu perso­nalul propriu.

Văzînd că în chestia Basarabiei vom fi abandonaţi, l-am interesat pe Cozens Hardy în înţelegere cu Pelivan - pentru concesionarea even­tuală la o companie anglo-franceză a acestei întreprinderi. El se gîndeşte la minele din Ardeal, la codri, la gaz etc. Poate s-ar putea uşura cu ajutorul englez lichidarea băncilor ungureşti de la noi. Nu-1 lăsaţi să plece desamăgit la nici un caz, căci voind să păpăm prea mult sîntem ameninţaţi să pierdem însutit, cînd pînă şi Franţa a fost silită să pri­mească condiţii de-a dreptul umilitoare de credit de la America, atunci să nu fim prea cu nasul în nori.

Chestia Consiliului Dirigent, respective lupta în contra lui, atunci cînd aceeaşi oameni se îndîrjesc pentru dreptul relativ mic a statutului organic, îţi mărturisesc, nu aş pricepe-o dacă nu aş cunoaşte oamenii.

Griji pentru Dumnezeu! Ne ameninţă peste 1/2 an aceeaşi desbi- nare care îi roade pe iugoslavi şi pe cehoslovaci, dacă nu vom rezerva un drept oarecare destul de larg pentru perioada de tranziţie provinciilor nou-alipite.

Nu susţinea o solidaritate artificială. E mai rea decît secesiunea unui grup relativ mic şi lipsit şi de principii, şi de pricepere politică. Cu persuasiuni nu vei susţinea nici disciplina de partid, nici autoritatea ta. Trebuie în fine să dovedeşti că ştii să fii energic pînă la necruţare, de altcuma îţi vor distruge prin forma că “Maniu e prea moale” toată repu­taţia şi tot prestigiul. Cu Iorga şi cu ţărăniştii vei găsi înţelegerea tot aşa de uşor ca şi cu basarabenii şi bucovinenii, mai cu seamă pe tema regio­nalismului descentralizator.

Că nu se găseşte nici un autocandidat în contra lui Tache, te asigur e o mare greşeală politică, care să va răsbuna amar. Nu te grăbi a introduce în Ardeal calul troian. Corupţia va urma prin mii de canaluri.

Constantinescu precum şi oamenii lui Tache-Blank în mod artifi­cial au provocat o scădere a cursului la bursa din Paris prin speculaţii clandestine. Contraacţiunea mea iar a ridicat în 5 zile cu 4 puncte cursul.

Solidaritatea de bandiţi e perfectă între cei care se tem că nu vor mai putea face afaceri dacă nu vor reuşi să se impună ca “guvern naţional”.

Azi am fost la Millerand. în chestia trupelor dînsul nu insistă, dar nu se poate apăra faţă de englezi şi americani. L-am rugat să trimită la

277

B. Ceaba un general ori colonel fr. din Beghedin ca să aibă cum să i se adreseze poporul pentru scut.

Bine ar fi ca comandamentul suprem al nostru să ceară da la generalii aliaţi din Budapesta ca să exmită o comisie de experţi spre a vă convinge şi a refera la Londra şi Paris despre greutăţile de neînvins pricinuite de iarnă, cerînd amînarea evacuării.

Neevacuînd oferim pretext maghiarilor, iar englezii, acceptînd argumentele ca juste ne vor lăsa în o mulţime de chestii.

A şi primit toată presa pariziană (ziarele mari) avis secret de la guvern să nu se ocupe cu chestiile din Europa orientală. A urmat tăcere - cu atît mai mult că nu am încă fondurile necesare la dispoziţie. Cit timp nu voi aranja chestia aceasta nu pot pleca, iar ea numai după vizita mea la Roma - după terminarea conferinţei de la Londra - să va putea aranja. Stau ca pe ace. Nevastă-mea a intrat în luna a 8-a, incit abia aştept să o ştiu acasă în tihnă şi linişte. De asemenea, ar trebui să-ţi stau intr-ajutor ca să faci rînduială. Dar pe de altă parte e cu totul precis să nu termin ceea ce am început cu atîta succes.

Dar ne va mai ajuta Dumnezeu.Te îmbrăţişez cu drag al tău iubitor,

Alexandru V. V.

Paris, 8/II, 1920

N.B. Prostiile pe care mi le impută în mod perfid “Viitorul” din 3/II, poţi fi liniştit, nu le-am zis.

/

în 3 martie, 192025\ am fost convocat pentru ora 6 la şedinţa Consiliului Suprem, în Downing Street. în jurul mesei verzi imense, şedeau dictatorii de atunci ai lumii. Lloyd George presida, aşezat la mijloc, de cătră intrare. Mie mi s-a rezervat locul la convexitatea mesei, din şase stingă de la president.

2 7 8

Aveam, ca de obicei, la asemenea şedinţe, senzaţia inculpatului. Mai întîi am fost torturat, din nou, pe tema retragerii trupelor, pe linia fixată de Conferinţă. Mi-au înşirat iarăşi obiecţiunile, luînd angajamen­tul de a da ordin în sensul dorit de Cons/iliul/Suprem. Am expus chestia rechiziţiilor. Am atins chestia Basarabiei. în fine, am stăruit asupra cedării B. Ciabei (Bekescsaba). Pe tema aceasta s-a născut discuţie între domni. Mi-am permis să propun trimiterea generalului Franchet D ’Eperay (sic), ca expert, fiind un temeinic cunoscător al situaţiei (Dînsul mă visitase, cerînd să stăruiesc p/entru/ el). Lloyd George mi-a tăiat-o scurt, declarînd că asupra persoanei vor avea să discute şi să decidă membrii C. Suprem. Precum am aflat ulterior, şi chestia aceasta provocase un litigiu între englezi şi francezi. Englezii au isbutit, fiind trimis generalul Ironside. După ce m-au concediat, am plecat la masă. Pe la 91/2 -10 m-am dus la redacţia “Times”-ului, la Steed. M-am plîns că Lloyd George, cînd şi-a luat adio, din nou a stăruit că trebuie să rămînem la Londra pînă la sosirea ungurilor.

Dacă crede că voi putea fi înduplecat să cedez, se înşală. Prefer să-mi dau telegrafic demisia. Nu pricep de ce e aşa amabil cu mine premierul englez. Ce scopuri urmăreşte. Steed a rîs şi mi-a răspuns: “D-ta ştii că eu sînt un contrar political lui Lloyd George. Totuşi judeca­ta mea e obiectivă. Te înşeli crezînd că Lloyd George ar avea de gînd să-ţi facă curte spre a te trage pe sfoară în interesul unui scop ascuns. Judecata dumitale are felul de gîndire a omului din Orient, tras pe sfoară, care a avut de a face totdeauna cu contrari şi prieteni care una spuneau şi alta gîndeau. Departe de Lloyd George asemenea tactică şi intenţie. Explicarea atitudinii lui e foarte simplă. S-a convins că d-ta eşti un sincer, că spui adevărul, că cunoşti temeinic situaţia din fosta monar­hie habsburgică, din toate punctele de vedere. Dînsul e un ignorant în ce priveşte statistica, etnografia, istoria etc. Nu vrea să se expună să fie dus în eroare de Apponyi şi tovarăşii săi. Bazîndu-se pe d-ta, va putea controla spusele contrarilor d-tale. Atîta e totul: se încrede în cuvîntul d-tale la Londra. Ce crezi, Lloyd George, care s-a luat cu Clemenceau la harţă, spunîndu-i destule banalităţi tigrului, s-ar sfii să te brutalizeze şi pe d-ta? Ce i-ar păsa în definitiv de primul ministru al României. Adă-ţi aminte cum i-a tratat de la Brătianu pînă la Wilson pe toţi domnii de la Conferinţă”.

Pe la 11 am sosit la otel. Intrînd în salonul de primire aflai pe chemineu un plic de la oficiul de externe. Spre marea mea surprindere el conţinea actul recunoaşterei, prin C. Suprem, a aparţinerei Basarabiei şi scrisoarea comitivă semnată de Lloyd George.

279

Acţiunea mea urmărită consecvent şi stăruitor, la Paris şi Londra, dîndu-se rezultatul dorit. înainte de a mă reîntoarce din Bucureşti, în preseara plecărei mele, fusesem la I. Brătianu. Cînd m-a petrecut în fine la uşe, şi-a dat învoirea da, dacă nicicum nu s-ar putea dobîndi recunoaş­terea, să pot în schimbul Basarabiei consimţi la o cedare din Cadrilater, în favorul Bulgariei.

Conferinţa avea punctul de vedere că nu poate ceda din teritoriu unui fost aliat, Rusia. Dacă însă România s-ar învoi ca, prin hotărîrea conferinţei, să cedeze teritor unui fost contrar, Bulgariei, atunci s-ar înlesni situaţia, ca în schimb, să ne recunoască Basarabia. Brătianu s-a învoit. (Nu mi-a spus pe atunci şi nu ştiam că dînsul făcuse această ofertă, fără a isbuti. Iar mie mi-a făcut comunicarea, după multe ezitări).

Cînd Lloyd George m-a primit împreună cu Bversen, în prezenţa lordului Harding a lăsat să mi se citească telegrama lui Cicerin, adresată Poloniei pentru a încheia pe mine m-a întrebat că ce aşi răspunde dacă aşi primi şi eu o asemenea telegramă. Am priceput situaţia. Le trebuia un cobai de experienţă celor mari, spre a-şi obişnui opinia publică - montată contra Rusiei comuniste cu posibilităţile de a găsi cu ea un angajament. Am exploatat această situaţie.

De altă parte aflînd că ministrul de instrucţie publică, prof, de istorie, este sfetnicul lui Lloyd George cu toate chestiile care cer cunoş­tinţe etnografice, geografice, istorice, am isbutit să-l cîştig pentru teza mea în chestia recunoaşterii Basarabiei.

M-am introdus la dînsul, cerîndu-i să ne dea profesori de limba engleză şi propunînd să întemeieze la noi în ţară colegii, ca cel al ameri­canilor la Constantinopol. I-am vorbit apoi de Basarabia şi, în fine, i-am dat în scris formula, care a servit ca bază la redactarea actului Cons. Suprem.

Acum ţineam în mînă rezultatul atîtor stăruinţe şi acţiuni de culise... Era pe la miezul nopţii, totuşi am reuşit să-l găsesc pe Tilea şi Lugojianu. Ei s-au apucat şi au cifrai pînă dimineaţa actul recunoaşterii şi comitiva lui Lloyd George. Telegrama cifrată a plecat în 4 martie. Tot în 4 martie am obţinut învoirea lui Lloyd George, prin Boerescu, spre a expedia “en claire” textele. Un exemplar l-am pus la dispoziţia lui D ichter corespondentu l “D a c ie i” (editată de Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, col. Zăvoianu, Deşcovici), care l-a expediat la Bucureşti. Eu am trimis apoi telegrafic, pe adresa lui St. Cicio-Pop şi “en claire” ambele documente. Ştefan C. Pop era prim-ministru şi minis­tru de externe ad-interim, în absenţa mea. Nici una din aceste telegrame nu a fost primită de adresanţi. Le-a sustras G. Marinescu din ordinul

280

I.I.C. Brătianu de la min. de externe, unde secretarul de stat, Docan (liberal şi pe deasupra burlac mopoman), îi le punea zilnic toate rapoar­tele la dispoziţia lui Marinescu spre a le prezenta lui Brătianu.

De ce am mai stat la Londra? Prin negocierile cu guvernul încre­dinţat cu reorganizarea traficului feroviar în Europa am dobîndit valori de sute de milioane în material de locomotive, vagoane etc. Cu generalul Ironside am aranjat la o masă amicală inspecţia lui la Ciaba. Anume dînsul spontan mi-a promis ca să plece prin Olanda, Germania etc. La Bucureşti, profitînd noi asfel timp, pentru a ne aranja. (Ce folos dacă ai noştri nu au făcut nimic!).

S-a renunţat la trimiterea unei anchete spre a controla “rechizi- ţiile” anumitor ofiţeri la Budapesta, în beneficiul propriu. Am avut astfel norocul să scap faţa curată a armatei, ameninţată să fie blamată prin purtarea incalificabilă a cîtorva indivizi.

Am apelat în tratativele mele cu grupuri financiare atît de noro­cos, încît cu 2-3 zile înainte de a fi demis, mi s-a făcut printr-un domn Schwob, un ofert extrem de avantajos din partea unui trust al miliar­darilor americani, pentru consolidarea tuturor datoriilor flotante şi a unui împrumut de învestire.

Cozens Hardy oferea refacerea şi completarea prin Basarabia aC.F.R.-ului, pe lîngă amortizarea în 30 de ani. Se înţelege că, exper­tul tehnic Caracostea, omul lui Brătianu refuza chiar şi să discute: “Avem noi inginerii noştri”... adecă liberalii ceea ce atunci nu pricepeau. (“Inginerii noştri” 22 de ani nu au făcut nimic pentru Basarabia. Toate stăruinţele au rămas zadarnice). Am discutat chestia schimbului banc­notelor spre a evita pauamele (care apoi s-au făcut după căderea mea).

Am primit ofertă de instalare a telefoanelor în ţară şi apoi a telefoniei fără fir în proporţia perfecţionărei invenţiei, pe lîngă cointe­resarea societăţii Marconi etc. etc. Comisia Dunărei - realizată.

Discuţiile şi ţinta lor erau de importanţă, pentru că ele dovedeau reabilitarea reputaţiei ţării.

Voi descrie trei dintre conversaţiile cu financiari. Ele reoglin- desc atmosfera acelor momente. înainte de a pleca la Londra, Philippe Berthelot m-a primit cu amabilitate surprinzător de călduroasă mai cu seamă considerînd firea rece şi reţinută a omului. Evident se convinsese despre adevărul celor comunicate de mine, referitor la livrarea de arma­ment din arsenalul din Viena, aranjat de contele Schonbron (austriac) şi d-şoara Gyorfy (unguroaica), armament ce unguri era să-l plătească, predînd Vienei transportul de cartofi cumpăraţi în România, pe care armata română nu permitea să fie transitaţi.

281

între alte chestii am discutai recunoaşterea unirei Basarabiei. Berthelot mi-a dat asigurarea că Franţa mă va susţinea, să caut să dobîndesc sprijinul englezilor. Avînd de discutat plăţile scadente pentru comenzi arvunite şi în parte plătite de guvernul I. Brătianu, aveam trebuinţă urgentă de un împrumut de 5-10 milioane. Pe deasupra mi­nistrul Victor Antonescu ridicase în preziua sosirei mele la Paris, pînă la ultima centimă fondurile asupra cărora putea dispune. Astfel nu rămăsese la dispoziţia mea decît un milion. Acest milion îl pretindea presa (5 mari cotodiene parisiene). Zadarnic am lăsat să prezinte C. Brediceanu bilanţul cassei noastre. Dl. administrator al ziarului “Le Temps” reprezentînd şi celelalte ziare mari, refuză să ni se pună la

• dispoziţie coloanele lor. în preajma venirei ungurilor la Paris nu puteam plasa un şir în presa franceză.

După infinite stăruinţe şi apeluri, am reuşit în fine să deschid coloanele pe seama noastră, achitînd prin bon 500.000 franci. Frăţie­tate? Cauză dreaptă? Mofturi. Punctul de vedere de neschimbat era, spun cu toată sinceritatea, de sfîrnari: “presa franceză e organizată pe baze comerciale. Situaţia momentană e favorabilă bilanţului nostru. Trebuie să folosim momentul...”

Cum rămăsesem cu 500.000 disponibili, numai ce nu putea nici pe departe acoperi cheltuielile scadente, îmi trebuia urgent un împru­mut. Mic, deoarece nu voiam să creez o reputaţie neprielnică guvernărei mele, alergînd după un credit mare, suficient pentru consolidarea dato­riei flotante în bonuri de tezaur.

Cînd i-am expus lui Ph. Berthelot situaţia, dînsul mi-a răspuns: "5-10 milioane? O sumă modestă. Se va aranja uşor. D-ta coboară la etajul I, la dl. Komerer (un nume german, alsacian-loren), şeful contabi­lităţii ministerului de externe. Am să-i dau un telefon. Chestia se va aranja". A telefonat. Eu i-am mulţumit. M-a petrecut pînă afară, repe- tîndu-şi sfatul să caut să-i cîştig pe englezi căci reprezentanţii Franţei la Londra mă vor susţine în Chestia Basarabiei.

Ajuns la etajul 1, în faţa uşei din dreapta mă aştepta şeful con­tabilităţii dl Kamerer, poftindu-mă cu toată complezenţa franceză în biroul său. I-am expus cererea mea. M-a ascultat, fără a mă întrerupe. Cînd am terminat, invocînd şi asigurările binevoitoare ale lui Ph. Berthelot, aşteptam rezultatul, fiind sigur că va fi pozitiv. Dînsul însă mi-a răspuns, foarte prieteneşte, calm dar categoric: "Evident, e vorba de o sumă mică. Spre regretul meu, însă, nu sînt în măsură să recomand creditarea ei, pentru România. Veţi aprecia situaţia mea. Noi, francezii, în tot timpul războiului i-am furnizat României tot ce a cerut. Primeam

2 8 2

telegrame, cutări materii, armamentul cutare, orice se cerea, numaidecît ordinul se executa. Se învagona şi expedia marfa pe credit. Dl. colonel Rudeanu poate mărturisi cu ce promptitudine ne-am îndeplinit datoria de aliaţi. Războiul s-a terminat. D-l Brătianu a stat luni de zile la Paris. Situaţia mea c grea, căci sistemul nostru parlamentar îmi impune să dau socoteală în faţa comisiei bugetare. Am alergat pe la dl. colonel Rudeanu, i-am cerut nu achitarea sumelor ce ne datoriţi pentru fur­niturile livrate, ci o adeverinţă, pe baza facturilor că am expediat tot materialul pe care armata română, guvernul român, l-a comandat prin d-ta, în timpul războiului.

Mi-a promis că îmi va pune la dispoziţie acest document, ca să mă pot justifica în faţa comisiei. Nu s-a ţinut de cuvînt. M-am adresat, în fine, d-lui prim-ministru Brătianu. Mi-a făgăduit că va da ordin d-lui col. Rudeanu, ca să-şi facă datoria. Am mai încercat cu dl. Brătianu. Zadarnic. Odată era la Londra, apoi la Bruxelles, apoi, dacă izbuteam să dau de el, se scuza în fel de fel de pretexte spre a începe jocul din nou. Plîngîndu-mă d-lui Brătianu, obţineam vorbe bune, dar, pînă la plecarea sa, “il nous a menti saus hont6”. Astfel nu am putut obţine pînă astăzi nu plată, ci recunoaşterea, pe baza furniturilor ce am expediat României comenzile făcute.

Eu: Dar ştiţi că multe din ele s-au pierdut prin Rusia ori la Arhanghelsc, izbucnind revoluţia bolşevică. Colonelul Rudeanu şi dl. Brătianu, desigur, au dat ordin să se constate care livrări s-au pierdut pe drum...

El: Mie îmi trebuie lista livrărilor. Rămîne ca ulterior să se cons­tate care nu au sosit şi care au fost primite şi ca, în cazuri de forţă majoră, la plata cărora va trebui să renunţăm. Dar am mai făcut şi alte experienţe dureroase cu dl. Brătianu. Există o societate de export pentru România. Cînd e lichidat s-a primit arbitrajul de ambele părţi, Franţa, România, iar dl. Albert Thomas ca arbitru. Aşa a fost la Iaşi şi a hotărît că România datora vreo 10 milioane de franci. Nu am cerut şi nu cerem achitarea sumei. Ştim cîte necazuri are România. Am cerut numai o piesă justifi­cativă ca să nu stau neacoperit în faţa comisiei bugetare. Am cerut ca dl. Brătianu să-mi pună la dispoziţie o recunoaştere oficială că România, conform arbitrajului, recunoaşte că, datorează acea sumă. Mi-a tot promis, dar a plecat fără să-şi fi ţinut promisiunea.

Veţi recunoaşte că, după asemenea experienţe, oricît am dori să-i dovedim României bunăvoinţă, nu suntem în stare să-i împrumutăm nici un franc.

2 8 3

Eu: Voi vorbi cu dl. colonel Rudeanu şi voi face tot posibilul ca să vi se pună la dispoziţie documentele, cari, desigur, nu din necredinţă ori neglijenţă, nu a fost în stare să le provoace nici col. Rudeanu nici dl. Brătianu, cu toate stăruinţele ce desigur le-am depus.

mEram pentru prima oară la Londra în ianuarie 1920. După pri­

mirea oficială la gară, am luat masa la Cozens Hardy (tăieţei cu lapte, Irischsteak, mîncăruri naţionale). Apoi am primit gazetari, de la 11 h - 2 1/2 h. De la reprezentanţa marilor ziare pînă la acei ai revistelor economice, confesionale, feministe etc.

Expuneam fiecăruia punctul meu de vedere programatic. Astfel în ziua următoare toată Englitera a fost inundată cu interviurile mele. Faptul că ele au făcut impresia sincerităţii mi-au atras simpatiile engle­zilor.

A treia zi s-a prezentat în audienţă Chrisoveloni cu sir Samuels şi cu un al treilea domn. Samuels era un evreu de statură mică, grăsun, cu ţvicher.

I-am poftit pe divan pe Samuels şi pe Chrissovelloni iar tovară­şului lor i-am oferit un scaun, însă vis ă vis cu ei. Eu m-am aşezat de-a stingă divanului. Tilea la stingă mea.

Conversaţia între Samuels şi mine a decurs în limba franceză. Dînsul a deschis vorba: “Am fost supărat pe România din cauza politicei sale antisemite. Legea comercială era antisemită, îngreuna putinţa de a intra în relaţii de afaceri cu România. Astfel m-am obţinut şi eu de a mă apropia de ţara dv. Eu sînt presidentul societăţii Royal Dutch. Societa­tea mea s-a înţeles cu Standard Oii, astfel încît dominăm piaţa mondială. Văzînd programul d-tale, m-am convins că pe viitor, se va putea lucra cu România, şi după ce mi-a trecut supărarea, am ţinut să te cunosc şi să deschid discuţia pentru colaborare voind să vă stau într-ajutor...”

Am încercat să-i dovedesc că legea comercială nu era nici antise­mită, nici xenofobă ci ea caută să asigure şi elementului românesc munca în industria de petrol. Dînsul a făcut un gest elocvent şi mi-a răspuns că trecutul e trecut, iar ceea ce priveşte viitorul, o să-mi dea relaţii dl.

2 8 4

- arătînd spre cel de vis â vis - care e procuristul lor. “A preferat, după ce a fost ministru de război în Olanda, să devină procuristul nostru” (Mie începuse să mi se întoarcă rînza).

M-am întors către procurist. Acesta îmi răspunse că deşi pricepe limba franceză, ar prefera să-şi facă expunerea în limba germană.

Şi apoi a început: “Societatea noastră doreşte să lucreze în România şi să vă asigure sprijin financiar. De aceea ne-ar interesa ofer­tele şi propunerile dv. şi ceea ce aţi dori să obţineţi... Cînd a pronunţat aceste cuvinte, mi-a sărit ţăndărea. Samuel a iertat România. E stăpînul petrolului în lume. Ne învredniceşte să voiască să lucreze cu noi. îşi bate joc cu un zîmbet de ironie demonstra tivă, de fostul ministru care preferă ministeriatului postul de procurist. îl pune pe bietul om de omenie să întrebe pe primul ministru al României că ce oferi face, cît ajutor doreş­te în numele ţării agraţiate de evreul omnipotent... Era prea mult.

L-am întrerupt pe procurist: Am înţeles. Iată răspunsul meu. România are greutăţi fără sfîrşit. înainte de toate greutăţi financiare. Nu cred totuşi că vom ajunge la un faliment de stat. înaintea noastră ar trebui să dea faliment alte vreo 4-5 state. Noi am fi cam a şasea ţară. Cine ar suferi însă mai mult? Mai întîi toate băncile şi industriile mari, de la voi. Acestea au capitalişti în străinătate. E în interesul lor să depu­nă toate stăruinţele ca să se evite falimentul de stat.

Clasa socială care ar pierde mai puţin şi ar fi mai superficial atinsă de un faliment de stat ar fi clasa ţărănească. Aceasta îşi are averea în pămînt şi în munca sa.

Avem norocul că industria de casă, la noi în ţară, nu a fost ucisă de marea industrie. Din lîna oilor noastre ţăranca română, ţese o îmbră­căminte de postav călduros pentru iarnă. Pieile oilor ne pun la dispoziţie blănuri. Cînepa serveşte pînză pentru albituri. Mieii ne dau căciulile pentru iarnă, paiele pălării pentru vară. Vitele produc piei suficiente pentru încălţăminte, codrii de stejar şi brad tanină pentru a le argăsi. Viermele de mătasă se îngrijeşte de podoabele costumelor ţărăncilor noastre. Hrana? Avem destulă, cereale, carne, fructe, miere, vin, ţuică, ouă, legume, lapte etc. Locuinţe? Piatră, lemn, var în abundenţă. Fier? Avem şi fier în schimbul aurului, petrolului şi cerealelor etc., ne va da străinătatea atît cît trebuie ţăranului pentru plug şi unelte.

Dacă s-ar ivi un faliment de stat, ţăranul român, 80% din popu­laţie se va îneca în belşug. De rest puţin îmi pasă. Sunt şi eu ţăran, cu toate că această haină e din stofă englezească. Am mai purtat şi voi purta haină din stofa de casă, făcută in satul meu natal. Văzînd eu astfel problema financiară îţi declar: “Nu s-a născut încă acel prim-ministru

2 8 5

român, care să facă el ofertă oricărei puteri financiare fie ea cit de mare. Aştept oferta dvs...”

Intre timp (după ce la început vorbisem calm şezînd) mă scula­sem şi îmi continuam expunerea făcînd cîţiva paşi în dreapta, cîţiva în stingă. Sam uels nu pricepea spusele mele, neştiind nemţeşte. Chrissovelloni îi traducea, şoptindu-i la ureche.

Cînd am terminat mă adresai domnilor, schimbînd, brusc, diapa­zonul din patetic în amabil, continuînd în franţuzeşte: “Vă mulţumesc că m-aţi onorat cu vizita dv. am fost enchantd de a vă fi făcut cunoştinţă. Dar vă rog să scuzaţi, sunt silit să plec avînd ora fixată la lordul Harding (fost vicerege al Indiei, alt evreu, care cu sila silelor încerca să ne feri­cească ţara cu un vas de instrucţie, plus o seamă de ofiţeri instructori gras plătiţi de noi). Era o supralicitare între francezi şi englezi, voind, care de care, să ne fericească spre a putea să devenim marinari. Harding îmi arăta că francezii nici nu sînt marinari, că flota lor nu e flotă, iar St. Aulaise (min. Franţei la Bucureşti) îmi destăinuia cum englezii umblă să mă tragă pe sfoară. Eu trebuia să fac pe prostul amabil, ca să nu-1 supăr pe nici unul şi să scap fără a lua vreun angajament).

Cînd am închis uşa după Samuel şi soţii, V.V. Tilea a început să rîdă: “Ştiu că ia-ţi spus buchile”.

- La aşa aroganţă îngîmfată s-a cuvenit aşa răspuns.După cîţiva ani, luînd masa la G afencu împreună cu

Chrissovelloni care venise la Bucureşti mi-a comunicat, spre surprin­derea mea, efectul ripostului meu dat lui Sir Samuels. Cînd se coborau pe treptele otelului, Chrissovelloni i-a rezumat cele spuse de mine, al căror conţinut îl prinsese din traducerile fragmentare şoptite în surdină.

Samuels era entuziasmat: - “Omul acesta e un om politic real. Cu astfel de om sunt gata să fac orice afacere” etc. în clubul lui şi între financiarii mari mi-a cîntat elogii. Bine înţeles, eu nu aveam idee de acest rezultat, ci credeam că îmi creasem un adversar. De aceea, cînd, la începutul lui martie, mă întorsesem la Londra, nu-mi puteam da seamă, că, pe lingă multe alte conversaţii, serviciul hotărîtor, după spusele lui Chrissovelloni, mi l-a făcut reputaţia pe care mi-o crease Samuels, cu privire la creditul meu moral în chestii de transacţii financiare-eco- nomice.

Primind pe doi americani, port parolul dintre ei un domn Schwabîmi presentă un prospect, în numele membrilor unui trust, între care se găseau de acelea de membri deobşte cunoscuţi dintre miliardarii ameri­cani: “Schwab” ? l-am întrebat dacă nu cumva dînsul e însuşi regele “oţelului”. “Schwab” - Nu, ci un nepot al lui. I-am întrebat cu ce îi pot

2 8 6

- Noi prezentăm cu pline puteri acest trust şi am venit să vă oferimcredit nelimitat pentru România.

- în ce condiţii? Pe lingă ce garanţii? Doriţi să vă oferim sursele noastre de petrol, pădurile statului ori să fie scadenţele introduse în bugetul statului la locul prim, înainte de sumele lefurilor etc. ?

- Nu! Pentru noi România însăşi e suficientă garanţie, căci e un stat cu astfel de posibilităţi de desvoltare economică, incit va putea cu uşurinţă să-şi satisfacă angajamentele.

- Dar, domnilor, noi avem o datorie flotantă, mai cu seamă în bonuri de tezaur de multe sute de milioane. Am luat dispoziţii să preci­zăm suma, căci nu ştie nimeni exact cit e de mare. Dv. îmi oferiţi credit nelimitat. Daţi-mi voie să fac o hipoteză exagerată în plus ori în minus. Să presupunem că spre acoperirea bonurilor de tezaur ne trebuie 1-2 miliarde de franci şi tot atîta pentru investori. Dv. ne oferiţi fără de nici o altă acoperire un împrumut?

- Da, noi am studiat chestia şi suntem gata să vi-1 oferim, reco- mandînd de bună semnătura României.

Discuţia s-a continuat, pînă ce, de adio, i-am rugat pe domni ca, îndată ce vor afla că m-am reîntors la Bucureşti să poftească să se pre­zinte. Voi numi o comisie de tehnicieni, cu care dînşii vor duce - să sperăm - la bun sfîrşit afacerea.

între timp am pacificat definitiv agitaţia contra noastră pe tema intoleranţei confesionale. Arhiepiscopul de Canterbury mi-a promis că pe viitor orice plîngeri ungureşti le va îndruma să se adreseze guvernului englez. L-am convins că în dosul jalbelor maghiare se ascund agitaţii şi comploturi iredentiste, deghizate în dosul citatelor biblice, regnum Marionum = Sf. Maria patroană Ungariei, Sf. Ştefan = primul rege al Ungariei etc. De asemenea am obţinut de la cardinalul de Westminster făgăduinţa că toate plîngerile ungureşti le va trimite la Roma.

Marele rabin al Londrei, după ce îl vizitasem, s-a prezentat la mine împreună cu prof. Gaster. Ei au stăruit ca să mă angajez ca în constituţie să introduc şi o dispoziţie prin care să se asigure evreilor numirile în toate funcţiile publice, subvenţii etc., adecă ceea ce nu accep­tase nici Brătianu, nici eu în tratatul minorităţilor. Le-am arătat franc, cum egala îndreptăţire fiind asigurată tuturor cetăţenilor fără deosebire de limbă şi credinţă în constituţie, o reliefare specială a drepturilor evreilor ar provoca, avînd caracterul unui privilegiu, un antisemitism de nepotolit. In timp de 1/2 de oră am izbutit ca să-i înduplec să renunţe la cererea lor neprecugetată. Cinstitul Gaster, cunoscător al împrejură­rilor din ţară, mi-a stat leal într-ajutor.

2 8 7

rilor din ţară, mi-a stat leal intr-ajutor.Primului ministru Milleraud i-am expus cum interesul aliaţilor

ar fi ca să creeze un stat ucrainian. Desigur ar fi şi interesul României spre a nu avea în spate forţa unitară a republicei sovietice. Audienţa mea a avut loc pe la ora 3 p.m. Sărmanul Milleraud mă asculta luptînd cu somnul.

La lordul Curzon am avut mai mult noroc. Mi-a obiectat că ucrainienii nu au o clasă suficientă de intelectuali, astfel administraţia ar întîmpina greutăţi. I-am răspuns că ceea ce a reuşit să facă contele Czernin, ar şti să infăptuiască şi Englitera care a priceput să adminis­treze sute de milioane de popoare cu un strat foarte subţire de intelec­tuali (El fusese Viceregele Indiei). M-a ascultat şi a discutat, cerîndu-mi să-i elaborez un memoriu asupra celor expuse. (Am început să elaborez memoriul îndată a doua zi, dar după 4 ore (3 martie) am fost demis.)

Ministrului aerului, Churchill, i-am cerut aeroplane. Mi-a răspuns că nici ei nu au. Aflînd că sînt ardelean, a găsit faptul foarte interesant şi a început să critice metodele aliaţilor, aplicate contra bolşe­vicilor. Pe un sector lupte, pe altul armistiţiu adesea chiar şi trupele aceleiaşi naţii au două atitudini optice. E o pradă de energii zadarnică, fără comandament unic şi fără de acţiune concentrică, simultană. Aşa a mers încă în tot timpul războiului etc. Nu şi-a impus nici o rezervă în critică.

Diferite banchete, mese, invitări, ceaiuri. Mare ajutor mi-au dat informîndu-mă asupra oamenilor şi împrejurărilor Steed, Madge, Cozens Hardy, Seton-Watson şi Tilea. Acesta din urmă reuşise să se documenteze perfect asupra stărilor din Englitera şi dobîndise foarte multe simpatii şi toată încrederea multor bărbaţi ai elitei politice britanice.

Madge venea la mine zilnic, după şedinţele sfatului Consiliului Suprem, şi îmi comunica toate secretele care îmi puteau fi de folos.

Prietenia lui Tilea cu Nicholson contribuia deasemenea la spo­rirea mijloacelor mele de posibilităţi tactice.

Banchet la Lord Meinz. Conversaţie cu doamna. Masa la guver­natorul băncii Angliei, în familie: guvernatorul, nepoată-sa, bărbatul acesteia, speakerul Camerei, Boerescu şi eu. La Cameră speakerul purta perucă, toiag.

Lloyd George, întrerupt, se aşeza şi pînă ce deputatul X vorbea, primul ministru îşi aşeza picioarele pe masă, alăturea cu ale lui Balfour.

Vizită la Lloyds, la o fermă, ta Cambridge (observatorul), British Museum, teatru (“Iuliu Cezar” şi “Negustorul din Veneţia”) etc. la

2 8 8

Masă la M.S. Regele şi Regina, fiind numai ei şi fiica lor de faţă.Vizită la pensionul A/lteţei/ S/ale/ R/egele/, principesa Mărioara.

Pe drum la Londra a condus prinţul Nicolae maşina pînă la un loc. Eu lingă el. Masă în onoarea pr/inţului/ Nicolae.

Cum acasă grupul bănăţean se agita, i-am lăsat vorbă lui Maniu să-i trimită pe cei mai doritori de a fi in treabă la Paris. I-a trimis pe Niţă Sîrbu şi pe Avram Inbiroane. Fireşte că supunîndu-le tot materialul înaintea Conferinţei în chestia Banatului, lipsindu-le şi cunoştinţa am­bianţei şi de limbi (cu germana nu puteai să căşti gura) s-au convins că nimica nu a fost uitat ori întrelăsat de la afirmarea că în mănăstirile bănăţene s-a născut tot ce e cultură (aceeaşi teză ca a sîrbilor referitor la cultura lor etc.) şi politica românească, pînă la broşurile şi hărţile de propagandă. Cînd am plecat la Londra nu eram încă gata cu memoriul lor. Au venit cu o săptămînă, după mine. Nu s-au împăcat cu transmi­terea lucrării lor, ci stăruiau să-i introduc la Lloyd George, ceea ce întrecea putinţa mea. Cu mare greutate au renunţat, convingîndu-se că delimitarea frontierelor e definitivă şi că nu puteam să mă expun la un refuz. Mai aveam pe lingă grijile mari, altele mărunte, între ele situaţia ce mi-a creat-o Toni Goga. Sărmana femeie, ca să-i fie serviabilă lui Goga a făcut ultimele încercări de a evita divorţul. Ne-am pomenit cu ea la Paris, şi apoi în tren, spre Londra.

Cum la masă, fiind singura doamnă, îi ofeream locul în fruntea mesei, situaţia era penibilă, căci sala mare a otelului era plină de lume. Deja a treia zi Madge mă făcu atent că englezii au anumite prejudecăţi. Cînd apar cu suita mea în sala restaurantului otelului lumea se intere­sează cine e doamna şi aflînd că sunt căsătorit şi că doamna nu e soţia mea etc. etc.

I-am răspuns că îmi dau seama de situaţie însă că, dînsul, Madge, cunoaşte culisele. Goga a stabilit politica noastră oficială. Toni face pe informatoarea lui. Toată ziua îşi caută de lucru prin biroul lui Tilea şi Lugojeoanu, ca să afle material de interes pentru Goga, prezentîndu-mă pe mine şi colaboratorii mei ca pe nişte proşti. Nu am nimic de ascuns, ceea ce nu e de nasul ei şi aşa nu află.

Cu prezenţa ei la masă e lucrul încurcat. Vrea să prindă material de informaţii din conversaţie pentru Goga spre a evita divorţul. Soluţia a fost că am luat dispoziţii ca masa să fie aşternută în odaia lui V. Branişte. Apoi ne furişam cu toţii, pe rînd, din birou. Astfel, Toni pe viitor rămînea cu N. Sîrbu şi cu A. Imbroane, în restaurantul otelului. Pretextul prezenţei ei la Londra era să caute albituri pentru nu ştiu ce orfelinat ori internat. Cum însă toată ziua o petrecea în biroul nostru

2 8 9

nu găsise albiturile căutate nici pînă în ziua cînd ne-am reîntors cu toţii la Paris şi apoi acasă.

Principala mea preocupare în timpul vizitei a doua la Londra a fost cauza Basarabiei.

Că Brătianu nu avusese mai mare succes cu Banatul şi nu izbutise să urnească din loc recunoaşterea Basarabiei, se datora mai multor împrejurări. Pacea de la Buftea şi revenirea ca parte beligerantă a României cu 24 de ore înainte de armistiţiul franco-german slăbise poziţia lui Brătianu. Jocul cu înlocuirea lui vrem elnică prin Marghiloman, Coandă, cît şi toate culisele de alcov, erau de obşte cunoscute. Nu mai credea nimeni în “trădarea” primului ministru Marghiloman numite de regele Ferdinand cu asentimentul şi al lui Brătianu, nu numai al ocupanţilor germani. Felul atitudinii veşnic echi­vocă, ascunsă a lui Brătianu lăsa impresia că umblă să-şi asigure refugii pentru a trage pe sfoară schimbîndu-şi tactica. (La o ocazie i-am adus aminte: - "D-le Brătianu, dar ne-am înţeles în acest sens; acum afirmaţi contrariul". El: - "Da, pentru că a persevera ne ar fi nici prudent nici patriotic..." Şi era vorba de un mic şi neînsemnat interes de partid, al partidului liberal).

Avea în atitudine şi privire un ce arogant, privea în anumite momente pe om peste umăr. Personal nu mă pot plînge. Am fost tratat de el întotdeauna cu amabilitate, ba cu simpatie. Insă în conversaţia cu Pichon, ba chiar şi cu Clemenceau, străfulgera cîte o astfel de privire şi atitudine de superioritate şi direct secundată de modularea corespunză­toare a vocii lui, de obicei cam stinse (voalate), încît Pichon se ascundea între umeri pe cînd Clemenceau rîdea. Spre a demonstra cumva că nu contra românilor, ci contra lui Brătianu fuseseră aplicate şicanele, voi fi avut eu parte de un tratament cu totul amabil şi binevoitor.

Poate să fi fost şi contrastul între tactica lui Brătianu şi a mea. Dînsul nu se încredea în nimeni, ceea ce se simţea de la distanţă. De aceea era silit să creeze în discuţii contradictorii atmosfera, de exemplu cu Clemenceau ori Lloyd George. Intermediatorul pe lîngă primul era Victor Antonescu. “Tigrul” cunoştea toate “şmecheriile” acestuia ştia că, nu e decît un ecou intercalat al lui Brătianu cînd exprima neîncre­dere, nemulţumire ori revoltă. Interpretul lui Brătianu cu englezii, astfel şi cu Lloyd George, era Mişu. Mişu, om de largă cultură, vechi diplomat de carieră, dar cu o fire care nu emana nici o căldură. Băgător de seamă scrupulos ca să fie la înălţime şi perfect exact, ca interpret. în rest “je m’enfichist” “totul e deşertăciune”, “vanitatum vanitas”.

2 9 0

Anii mei de ucenicie cu atîţia oameni politici austrieci mă obişnuiseră să-mi adaptez conversaţia cu fiecare, astfel ca argumentele mele să corespundă felului de a vedea şi a simţi şi interesului insului. Astfel, fireşte, pe cehul de ex., nu-1 puteai angaja să combată dualismul şi pe unguri cu aceleaşi argumente, pilde, anecdote etc. ca pe şeful Alldautschilor. Nici pe Lueger după acelaşi calapod ca pe Kadisch evreu sionist, director de revistă sionistă.

Ambianţa unei conversaţii cu omul de temperamentul lui Lueger ori lordul Curzon trebuia să fie cu totul altfel regizată decît aceea cu sanguinicii Lloyd George, Clemenceau, Nitti, Barthon etc. Trebuia cunoscut şi felul de gîndire, trecutul politic al omului şi considerată încadrarea sa în mozaicul politic al ţării sale şi în relaţiile lui, senti­mentele faţă de “aliaţii” săi.

Toate abilităţile lui Brătianu şi ale noastre ale colaboratorilor săi nu răzbeau să schimbe spre bine pentru cauza noastră dispoziţia poten­taţilor Conferinţei.

Am atribuit, timp de cîteva luni acest fenomen contraacţiunei dîrze pe care o desfăşura Take Ionescu, sprijinit de Goga, contra a tot ce încerca Brătianu.

Vechi prietenii cu bărbaţi politici de diferite neamuri care aveau rol determinant în conducerea treburilor Conferinţei de Pace îi înlesneau rolul lui Take Ionescu. Goga îi servea ca reprezentantul Ardealului. “Poetul pătimirei noastre”. Presa cu toate subvenţiile lui Brătianu sprijinea foarte molcuţ cauza noastră. Clemenceau oprise să apară nu numai rapoarte asupra chestiei Banatului în coloanele zia­relor, dar nici măcar cuvîntul “Banat” în legătură cu România. Totuşi Auguste Gauvin, ziarist de notorietate publică în fiecare săptămînă în “Jurnal des D6bots” măcar 3 articole de fond, favorabile Jugostoriei. Falanga lui Tache Ionescu - Goga nestînjenită de câtuşi oficiale putea zburda în dragă voie. Banchetele în onoarea oamenilor politici membri ai Conferinţei şi pentru publicişti reprezentanţi ai ziarelor mondiale, se ţineau lanţ. La ocazii de acestea “Tăchiţă gură de aur” strălucea prin expozeuri politice, ridiculizînd intransigenţa lui Brătianu. Goga mai adăuga ca “tehnician” în numele Ardealului drojdii de maliţie iar Aristide Blanc, care finanţa acţiunea, lucra în culise.

La început nu pricepeam înverşunarea reciprocă între cele 2 gru­puri. Am încercat - fără succes - să împac pe cei doi şefi duşmani. Cum să poate ca un Brătianu şi un Tache Ionescu să ofere această ţiganiadă pe scena internaţională?! Cum se poate alîta lipsă de patriotism atîta pornire politicianistă, importată din Bucureşti la Paris, cînd e în joc

291

viitorul românismului ?!încetul cu încetul am pătruns misterul şi am găsit explicaţia. Cu

mare greutate am reuşit să-l înduplec pe Brătianu să primească urmă­torul procedeu: îi voi invita pe Tache Ionescu şi pe dînsul la masă. în momentul potrivit îi voi lăsa singuri ca să se explice. Nu va observa Tache că am asentimentul lui Brătianu ca să nu refuze primirea invitaţiei spre a-1 umili astfel. în două rînduri l-am ascultat pe Take. Zadarnic. “Domnule Vaida, oricît apreciez intenţia d-tale, dar nu pot primi. Va veni timpul cînd vei înţelege cauzele, cînd voi putea să ţi le expun”. A doua oară: “De două ori m-am lăsat tras pe sfoară de Brătianu. S-a purtat cu totul necorect faţă de mine. A treia oară nu va izbuti. Va veni timpul cînd o să-l cunoşti şi d-ta”.

Ce să fie?Prima dată s-a încheiat o înţelegere la Iaşi între cei doi şefi mari,

peste care Brătianu a trecut la ordinea de zi. A urmat apoi plecarea “trenului Tache Ionescu” cu misiunea de a activa la Paris şi Londra. Tache Ionescu a ajuns cu Paşici la o formulă de înţelegere în chestia Banatului. Am căzut de acord să reprezinte la Conferinţă împăcaţi, sîrbii şi românii astfel incit cei dinţii să se mulţumească în faţa Belgradului cu un sector cap de pod, pe ţărmurele sting al Dunării, iar restul să ne rămînă nouă.

Brătianu, sosind la Paris, a evitat să dea faţă cu Tache Ionescu. I-a trimis o cartă de visită la hotel. La sfidarea aceasta Tache i-a trimis şi el o cartă de visită. Şi apoi s-a început lupta între culise şi pe scenă între delegaţia română condusă de Brătianu şi între Tache şi Goga.

în definitiv, toată tactica lui Brătianu contra contra lui Tache Ionescu avea ca ţintă crearea atmosferei acasă, datorită căreia Tache să poată fi timbrat de “trădător al Banatului” şi nimicit politiceşte.

De aceea cînd l-a întrebat pe Brătianu, Tardieu, preşedintele comisiei de delimitare a frontierei: “Dar care ar fi d-le Brătianu linia între Regatul Sîrb, Croat, Sloven şi România, care aţi preferi-o ca frontieră?” Brătianu a răspuns: “Cu cît mai mult veţi da din Banat sîrbilor, cu atît mai curînd ne va da istoria nouă satisfacţie”. Presa liberală din Ţară ataca cu violenţă pe Tache Ionescu, acuzîndu-1 că pactizînd cu Paşici şi cedînd capul de pod în faţa Belgradului, a comis trădarea Banatului.

Brătianu era de o pătrundere politică şi de o judecată prea clară decît să nu-şi fi dat seamă de ruşinosul şi dăunătorul spectacol ce-1 ofereau românii lumei internaţionale de la Conferinţa de Pace, prin meschinăriile de intrigi pe tema Banatului. Cînd a luat apoi puterea, a

2 9 2

prezentat legea noii frontiere şi a bătut liniştit ţăruşii (bornele) de hotar între Ţară şi Banatul “răpit”.

De nenumărate ori fruntaşi, membri ai conferinţei îmi spuneau: “Toate bine, dar d-1 Brătianu e lipsit de autoritatea ce i-ar da sprijinul unei adunări naţionale. De ce nu face alegeri”? Că una, că alta, abia am scăpat de trupele de ocupaţie în noile provincii au fost alte legi electo­rale, cetăţenii sunt încă la armată, demobilizarea nu se poate improvisa etc.

La tot cazul, faptul că eu mă prezentam cu un program, acceptat de marea majoritate a adunării naţionale mi-a înlesnit situaţia şi mi-a dobîndit la mulţi factori hotărîtori ai Conferinţei încrederea.

I

N O T E

1. Fragment din manuscrisul C/268 din Arhivele Centrale ale Statului Bucureşti. Precizăm încă o dată că, datorită menţiunilor lui Vaida asupra unor personalităţi, nu am considerat necesar să dăm note explicative.

2. Cartea lui Popovici a apărut în 1906. Vaida se referă la terminarea ei de către autor şi pregătirea lansării ei.

3. “Tribuna Poporului” devenise din 1904 “Tribuna” pentru a exprima continuitatea popularei publicaţii ce îşi încetase apariţia în 1903.

4. Datorită faptului că numele lui Brosch apare insistent în însemnări, am considerat că este necesar să prezentăm pe scurt cîteva date biografice. Alexandru Brosch von Aarenau s-a născut la 8 octombrie 1870 la Timişoara. Tatăl său era la acea dată colonel, comandantul şcolii militare din oraş, mama sa, Elisabeta, baronesă de Schweyer-Lerchenfetdv A urmat cariera militară, fiind remarcat pentru calităţile sale de Franz Ferdinand, care i-a încredinţat conducerea can­celariei sale. Incepînd cu anul 1912 revine în cadrul armatei active. A căzut la 7 septembrie 1914, în bătălia de la Huitze din Galiţia, unde comanda regimentul 2 vînători din armata austro-ungară.

293

2 vînători din armata austro-ungară.5. Asupra primei vizite la palatul Belvedere există mai multe variante. Una

a fost publicată de G. Frantz op. cit. pe baza unei descrieri din 1941. Textul pe care-1 reproducem l-am considerat cel mai bun.

6. Era firesc, ca într-o convorbire purtată cu un asemenea personaj, Vaida să nege existenţa curentului unionist în rîndul romanilor transilvăneni. A mai făcut-o şi cu alte prilejuri, după cum se poate constata din însemnările sale, deşi crezul său era cu totul altul.

7. Articolul a apărut în ziarul “Lupta” cu acelaşi titlu, Vaida respectîndu-şi promisiunea făcută.

8. Confuzie de nume. Este vorba de Miron Cristea, viitorul episcop ortodox de Caransebeş şi patriarh al României.

9. Azi, hotelul “Continental” din Cluj-Napoca.10. Aici se termină fragmentul Mss C/268. Continuarea lui este mai restrînsă

decît fragmentele care urmează şi în care Vaida revine şi cronologic, dar şi explicativ, asupra unor momente a evenimentelor, detailindu-le.

11. Celebra firmă, distribuitoarea cafelei în imperiu. S-a implicat şi în viaţa politică declanşînd un scandal de proporţii.

12. După 1912, locul lui Brosch a fost încredinţat colonelului Bardolff. Relaţiile lui Vaida cu el nu au avut anvergura celor cu predecesorul său.

13. Revista “Secolul XX” editată de Oscar Jâszi, precum şi cercul radicalilor maghiari din jurul ei, a însemnat abordarea realistă a situaţiei naţionalităţilor din Ungaria, motiv pentru care s-a bucurat de audienţă în mijlocul elitei româneşti. A avut legături cu loja francmasonică “Martinovics”, de fapt şi “Cercul Galilei” făcea parte din francmasoneria maghiară.

14. Mai pe larg, informaţii în fragmentul dedicat lui Georg von Pottere.15. Letoni.16. Lituanieni.17. Estonieni.18. însemnare pe un plic. Arhivele Statului Sibiu, fond Al.V.Voievod, Nr.44.19. Arhivele Statului Sibiu, fond Al.V.Voievod, Dosar 13, fila 42.20. Arhivele Statului Bucureşti, Fond Al.V.Voevod. Dosar 26/1915.21. Arhivele Statului Sibiu, Fond Al.V.Voevod. Dosar 13, fila 27.22. Text neterminat.23. Arhivele Statului Bucureşti, Fond Al.V.Voevod.24. Scrisorile către Iuliu Maniu provin din Arhivele Statului Sibiu. Noi am

dat aceste cîteva documente ce depăşesc epistolele obişnuite. în fond sînt veri­tabile rapoarte trimise din Paris lui Maniu. Vaida reprezenta Consiliul dirigent al Transilvaniei şi era firesc să trimită asemenea materiale. în ele se regăseşte şi preocuparea pentru noua Românie a celor doi mari politicieni ardeleni.

25. Fragmentul nu este decît un memoriu politic tîrziu, justificativ, scris de Vaida. Se află la Arhivele Statului Sibiu.

2 9 4

CUPRINS

Introducere p.4 Imperiul cu două capitale... p.15

începuturile carierei politice p.25 în parlamentul de la Budapesta... p.34

In anturajul arhiducelui Franz Ferdinand p.48 Tentativa de reconciliere... p.64

între Viena şi Berlin. Sfirşitul imperiului... p.72 La Paris: 1919 -1920 p.81 Notă asupra ediţiei p.94

însemnări, memorii, scrisori... p.95

! BIEL. UNI” . : : BJ-L

j N r . 1^ ^

Comanda nr. 164/1993 Tiraj : 3.000 exemplare

Tiparul executat la : „Imprimeria Ardealul” Cluj