Ion N. Oprea

BÂRLADUL ÎN PRESA VREMURILOR

De la revista „Păreri” – la ziarul

„Steagul roşu” – 1932 – 1949

Cu „mărturisiri” de Constantin Huşanu

Iaşi, 2007

De acelaşi autor:

● Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene – 1870-2003, Editura TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2004.

● Bucovina în presa vremii I (Cernăuţi 1811-2004), Edict, 2004.

● Bucovina pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893 – 2004, Edict, 2005.

● Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii, cuprinzând parte din publicistica autorului, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005.

● Mălin, vestitorul revoluţiei – antologie ziaristico-scriitoricească dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv informativ al securităţii din România într-un fel de proces al postcomunismului, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2006.

● Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în presa vremii -1875-2005, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005.

● Dorohoi – Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-2006, Edict, 2007.

● Huşul în presa vremii – de la Melchisedec până în zilele noastre – 1869-2006, Edict, 2007.

Ion N. Oprea

BÂRLADUL ÎN PRESA VREMURILOR

De la revista „Păreri” – la ziarul

„Steagul roşu” – 1932 – 1949

Cu „mărturisiri” de Constantin Huşanu

Iaşi, 2007

Redactor de carte, culegere şi tehnoredactare: Constantin Huşanu. Coperta şi tehnoredactare finală: Paul Bobîrnă Copyright Ion. N. Oprea Observaţii, sugestii şi completări la textul acestei cărţi se pot face prin relaţia cu autorul la tel.0232.237.914 Iaşi – România. Reproducerea interzisă Tipografia P.I.M. Iaşi Apărut în 2007 I.S.B.N.

5

Cuvânt de început A scrie despre „Păreri Tutovene” şi „Lumina”, publicaţii care, una şi-a

făcut apariţia la Bârlad în 1932 şi alta în iunie 1945, ca autor care evocă o epocă, este riscant, dar înseamnă şi o cutezanţă. Mi-ar plăcea să fiu socotit cutezător, pentru că şi perioada de după 1944 a fost o treaptă care trebuie cunoscută, iar despre ea se va tot vorbi.

Unii ar putea crede că o fac din simţăminte nostalgice, ori că a fost timpul răsăririi unor muguri care au degenerat în ceea ce visătorii nu au dorit-o, perioadă la care încă destui fac referiri aducătoare de elogii, dar eu mă refer la ea, pur şi simplu, deoarece trebuie cunoscută şi de unde poţi afla nişte lucruri, dacă nu decât răsfoind ziarele şi revistele acelei vremi. Le răsfoieşti şi constaţi că şi atunci au funcţionat nişte instituţii, multe dintre ele aservite unei anumite puteri – ca de altfel mai întotdeauna la noi, unde ne-am scăldat din tranziţie în tranziţie şi ne-am împuns unul pe altul, fiindu-ne necesară dădăceala consiliantă – au existat oameni care au avut crezul lor şi l-au spus în gura mare ori pe la colţuri sau în surdină, dar au vieţuit şi destui care au făcut administraţie şi cultură, ba chiar şi literatură într-un oraş ca Bârladul, aşezare obişnuită să-şi îndemne oamenii să caute în cărţi sau în stele, să viseze…

Răsfoind ziarele şi revistele vremii, într-un fel fac memorialistică, pun pe hârtie nostalgia şi modul de viaţă al trăitorilor, le sondez trăirile, prospeţimea sau vestejirea simţămintelor, a energiei consumate, pofta de viaţă pe care au avut-o cei pe care îi admir ori îi contest. Pentru că, orice s-ar spune, şi oricât am blama perioada anilor de după 1944 şi până prin 1989, ea a fost totuşi o viaţă din multe puncte de vedere sinistră, dar care s-a constituit în marile sau marea iubire, în prieteniile, vacanţele ori concediile noastre. Atunci ne-am distrat, am învăţat, ori am avut primele peripeţii ale vieţii, marile bucurii – căsătoria, sosirea copiilor, gânguritul lor, momente de care rămânem legaţi.

Nu totul a fost urât sau atât de urât în perioada comunistă. Generaţia noastră recunoaşte, iar celor tineri le rămâne drept moştenire, nu doar sărăcia şi privaţiunile, minciunile care se puneau la cale, noua terminologie, noile relaţii între persoane, între persoane şi instituţii, ci şi bucuriile tinereţii noastre, visele, cântecele şi dansurile care ne plăceau, petrecerile, cum ne costumam hainele pe care le purtam, modul cum ne vorbeam, cum ne respectam profesorii şi noi înde noi, filmele, spectacolele, conferinţele, preţul produselor, nivelul salariilor, cum se făcea literatura, care erau publicaţiile, cine erau participanţii la actul de cultură şi cum se oferea spaţiul publicistic, preferenţialul şi activitatea de gaşcă literară lipsind cu desăvârşire în lumea noastră.

6

Produs al societăţii acelor ani, multă vreme cu carnet de membru P.C.R., până pe la 1978 am trăit şi am încercat să nu ne lăsăm striviţi de tăvălucul ideologic sau de opresiunea securităţii, iar dacă am fost afectaţi am ştiut să renaştem din apăsarea care venea peste noi din toate părţile.

Textele frumoase de odinioară, puse în carte, sunt o dovadă că hrana sufletească cu care ne-am încălzit inimile odinioară nu şi-a pierdut totuşi consistenţa şi vitalitatea. Amintirile, găzduite în ele, rămân mărturisiri nepieritoare, mereu de reîmprospătat, făcându-ne să ne simţim astăzi ca şi ieri, mereu tineri adolescenţi care au înţeles că dincolo de toate, viaţa e o luptă, din care ies învingătoare caracterele mari, cât de cât cultivate.

În ce priveşte iniţiatorii şi întreţinătorii publicaţiilor la care m-am referit atunci ca şi astăzi, merită să le oferim toate elogiile, şi pe ei îi aduc în prim-planul cititorilor mei, pentru că, se ştie, unii dintre ei care au slujit în presa dintre 1944-1989 au fost pur şi simplu excluşi de la existenţa diurnă. Lor le-au dispărut statele de salarii, arhivele le-au înmormântat de mult existenţa, iar Statul român, cu pretenţii europene, prin guvernele şi parlamentarii săi, le-au asigurat pensii echivalent la 100 lei/lună, salariul minim pe economia naţională atunci, deşi se ştie că stăpânii nu-şi plăteau deloc rău slujitorii care încasau în medie salarii de la 800 la 2000 lei lunar. Au fost însă demnitarii noştri destul de generoşi cu o altă categorie a slujbaşilor de atunci – securitatea, care n-a lucrat numai cu creionul în mână şi bloc-notesul, ci şi cu cătuşele, asigurându-le astăzi pensii de zeci de milioane de lei, mult superioare nu ziariştilor de atunci, ci pentru majoritatea salariaţilor, bugetarii de astăzi. Revenind la publicistica veche, cea de dincolo de '89, ea merită cunoscută şi pas cu pas, iar cine are ochi şi urechi reuşeşte să şi vadă, dar să şi audă destul de bine. Judecata perioadei trecute, ca de fiecare dată, o vor face mai cu temei cititorii. Lor şi numai lor le sunt adresate rândurile care urmează. Numai lor, pentru o documentare mai profundă le recomand şi colecţiile, care, spre deosebire de statele de salarii ale celor care s-au ocupat de ele, s-au mai păstrat fie şi incomplete. Aşa că volumul de faţă merită parcurs. Au fost şi atunci oameni de calitate, care, cu multă demnitate, lasă ce au scris, ca o moştenire, copiilor lor.

Autorul

7

Mărturisiri… După ce am pus punct pe finalul acestei cărţi – a opta din palmaresul

autorului – şi în mare parte procesate de mine, ca vechi prieten al domnului Ion N. Oprea, mă văd obligat la mărturisiri, după cum însăşi domnia sa mi-a sugerat titlul confesiunilor.

Pentru început am să-i respect selecţia şi am să redau pe scurt conţinutul unui mesaj trimis prietenului comun: Constantin Clisu, bârlădean neaoş, devenit canadian prin adopţie fortuită, căruia eu îi mai ung inima sângerândă după patrie cu informaţii din ţară, din când în când:

„În fiecare luni dimineaţă, la ora 9, mă văd cu prietenul meu, domnul Ion N. Oprea, în sala de periodice a Bibliotecii universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi. El îmi dă un dosar doldora cu manuscrise şi copii xerox după ziarele vremii pe care, apoi mă întorc acasă şi încerc să le descifrez şi să le pun în pagină. Ţi-a băgat un mic fragment din romanul „Mama nu e vinovată” (şi ce va fi voi mai vedea). Am ajuns la pagina 290 cu cartea lui construită din materiale care au apărut în anii 1933, 1944, 1945-1948 în ziarul „Păreri tutovene” şi revista „Lumina”, dar şi în alte documente ce conţin informaţii cu privire la „trecutul de glorie” al Bârladului lui George Tutoveanu, George Nedelea şi toată pleiada de la „Academia Bârlădeană” – după care – zic eu, viaţa spirituală a intrat în declin din cauza schimbării orânduirii sociale, a migrării „materiei cenuşii”, a dispariţiei celor care i-au ctitorit faima. Oricum, în publicaţiile de la Bârlad au poposit multe creiere luminate şi este meritul lui Ion N. Oprea că le deshumează acum din negura timpului şi le aduce la lumina tiparului pentru a înnobila această urbe cu umbrele trecutului.

M-au surprins două poezii de o profunzime rară scrise de Elena Farago – a cărei fotografie ţi-o trimit chiar acum pentru a vedea şi tu chipul unei poete premiate de Academia Română la vremea respectivă şi care mie mi s-a lipit de suflet”.

Scriam aceste rânduri prietenului meu Constantin Clisu aflat în Canada, la Edmonton – Alberta, şi Ion N. Oprea a găsit cu cale să le pună în cartea sa, obiceiul său fiind de a culege tot ce-i cade sub mână şi având caracter de document autentic. Ca de altfel şi întreaga lucrare de faţă constituie o filă de istorie autentică şi cu îngăduinţa d-sale am să-mi permit să mai adaug câteva impresii la vasta sa întreprindere istoriografică, de care societatea de astăzi are atâta nevoie, măcar pentru a-şi cunoaşte originea ascunsă timp de 5 decenii sub oblocul unei ideologii ce s-a dorit novatoare şi transformatoare de lume, dar care în final, după ce a bulversat o generaţie întreagă în toată fiinţa sa, a ridicat

8

mâinile în sus a neputinţă. Marile transformări de conştiinţă visate şi marile fericiri de natură economică s-au dovedit o utopie.

În schimb, această utopie înnobilată de către oamenii de serviciu ai orânduirii cu titlul de „epocă de aur” a tăiat adânc în firescul românesc şi omenesc, încercând o operaţie fără anestezie pe trupul ţării. Ion N. Oprea face o selecţie din bogata ofertă a presei din acei ani şi textele inserate ne lasă un gust amar. Cuvinte, atunci poleite cu aur, ce au putut să însufleţească masele „largi populare ale celor ce muncesc de la oraşe şi sate” şi să le întărească credinţa într-un viitor „lipsit de grija zilei de mâine” s-au dovedit, după o lungă aşteptare a miracolului socialist, vorbe goale lipsite de un conţinut real. Legile imuabile care guvernează societatea omenească au învins pe atentatorii la libertatea omului şi la înclinarea lui genetică spre proprietate.

Dacă Bârladul a ajuns pe o anumită culme a culturii, şi a fost scos din anonimatul milenar, întunericul şi ruinele lăsate de năvălitorii turci şi tătari, incendii şi cutremure, acest urcuş în timp s-a împlinit prin voinţa unor personalităţi luminate despre care autorul aminteşte în prefaţă: Pălădeştii, Epurenii, Sturzeştii, Cantemireştii, Rosettiştii, Cantacuzinii, apoi Al. Ioan Cuza, Gheorghe Codreanu, Stroe Beloescu, George Tutoveanu şi mulţi alţi latifundiari şi oameni de carte.

Toată această emulaţie pentru înălţarea unei urbe pe culmile civilizaţiei şi progresului, o dată cu perioada istorică de care se ocupă Ion N. Oprea, cade în duritatea unei ideologii dizolvante de trecut. Ultimii mohicani supravieţuitori (George Tutoveanu, George Nedelea, G.G. Ursu) încearcă să mai salveze ce se mai poate din moştenirea culturală a Bârladului cultivată în Academia Bârlădeană şi, pe ici, pe colo, mai fac pact cu diavolul.

În fruntea comunităţii se instalează clasa muncitoare. Preşedinţii consiliilor populare provizorii sunt muncitori ceferişti, ţărani săraci, oameni de bună credinţă pentru regimul comunist care îşi începuse „opera” de transformare a societăţii, dar lipsiţi de cultura necesară. Intelectualitatea veche este decapitată, iar cea colaboratoare suspectată şi supravegheată. În asemenea condiţii, avântul cultural al Bârladului intră într-un con de umbră. Trecutul lui de aur avea să fie recunoscut şi „deconspirat” abia în 1984 prin tipărirea lucrării „Bârladul odinioară şi astăzi, file de istorie", sub redacţia lui Romulus Boteanu.

Dar timpul trecuse, o altfel de cultură se punea la dospit. Învelite în foiţă de aur, cuvintele însufleţeau masele supuse unei îndoctrinări acerbe şi noii oameni de condei, care se năşteau în focul „revoluţiei culturale”, preamăreau munca, pacea şi partidul.

Această perioadă este cercetată de Ion N. Oprea, cu discreţie, cu conştiinciozitate, cu autenticitate, fără comentarii, aşa cum fac eu, lăsând scrierile alese să vorbească de la sine, să ne lovească cu francheţea lor, cu

9

realitatea lor, cu competenţa unui cercetător ce şi-a extins căutările dincolo de ziarele comentate: în Analele Academiei Române, în dicţionare de specialitate, în operele literare ale celor scoşi din anonimatul şi tăcerea vremilor.

Marele merit al autorului constă în aducerea în actualitate a figurilor de seamă ce au vieţuit în Bârladul secolului trecut, făcându-li-se un act de dreptate postumă. Dar dincolo de selecţia materialelor culese din mii de pagini parcurse, cartea de faţă nu este o înşiruire plictisitoare de date şi cifre. Ea oferă cititorului biografii, monografii, ilustraţii, capete de operă, vieţi trecute cu visele lor dintotdeauna intrate acum în pământ. Ion N. Oprea le dezgroapă şi ni le dăruieşte pentru a ne stârni mirarea şi consternarea, oprobriul şi plăcerea în acelaşi timp.

În amintirea doctorului Isac Weinfeld – Ion Palodă, în august 1947, cu ocazia înmormântării acestuia, profesorul G.G. Ursu, care l-a avut drept îndrumătorul primilor săi paşi la Academia Bârlădeană şi ca îndrumător literar, regreta că acesta nu şi-a tipărit lucrările publicate într-un volum, - citând din bucăţile lui originale poemul în proză „Pesimism”, care este un model de operă bună.

Cartea la care ne referim reproduce şi alte lucrări ale lui Ion Palodă: „Bunul Samaritean”, „Condamnaţi la viaţă”, scrisoarea „Scumpă metropolă”, „Jelui-m-aş şi n-am cui”, dar şi alte exemple de lectură din G.G. Ursu, Elena Farago, Felix Aderca, Tudor Teodorescu-Branişte, Tudor Arghezi, Isaiia Răcăciuni, Eugen Relgis, dar şi a mai proaspeţilor C.D. Zeletin, Ion Hobana, Gica Iuteş, Cezar Drăgoi, George Nestor, Constantin Clisu făcând din spusele lor adevărata memorialistică…

Reproducerea poeziilor lui Th. Călin Delapraja este o încurajare pentru începători.

La ultima masă de lectură din sala de periodice a Bibliotecii universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi,(unde-l găsesc întotdeauna) loc de meditaţie asupra istoriei, Ion N. Oprea îşi continuă cu osârdie cercetarea, după ce a făcut un raid prin periodicele Bucovinei, (Cernăuţi-ului, Rădăuţilor Dorohoiului), Vasluiului, Huşilor şi evident Bârladului, aducând trecutul în faţă în cele opt „catastife”(numite aşa de mine în înţelesul cel bun).

La ultima noastră întâlnire m-a avertizat: „O să avem mult de lucru împreună şi de acum înainte” – semn că va urma a 9- carte, a 10-a… carte!

Inserez şi această mărturie, pentru posteritate, ţine-o Doamne, cât mai departe! Pentru că puţini sunt cei ce-şi frig degetele prin dogoarea şi duhoarea veacurilor apuse şi care fac acum o muncă de arheologie socială.

Constantin Huşanu

10

Bârladul „Bârladul reprezintă un nume şi o aşezare cu adânci rezonanţe în istoria

poporului român, existenţa sa pierzându-se în negura vremurilor apuse şi împărţite de istorie în epoci de mii şi zeci de mii de ani.

Numeroase mărturii scoase la iveală de către arheologi, atât în perimetrul aşezării actuale, cât şi în împrejurimi, confirmă existenţa milenară a strămoşilor noştri pe aproape întreaga scară evolutivă a istoriei.

Trecând peste şirul epocilor istoriei vechi, bine reprezentate în sălile Muzeului local „Vasile Pârvan”, Bârladul, ca aşezare atestată documentar, poate fi semnalată, cu siguranţă, în anul 1401, când, la 28 iunie, domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, emite un act de danie în care, printre martori figurează şi un boier, pe nume Negrea din Bârlad.

Acelaşi domnitor acorda negustorilor lioveni, la 6 octombrie 1408, un privilegiu comercial în care, de asemenea, este pomenit numele Bârladului. Şi alte documente, din perioada imediat următoare, vin să confirme existenţa Bârladului.

Strada Republicii din Bârlad prin anii 1946.

11

Este vorba de două documente diplomatice externe: tratatul de la Lublau (1412) şi un altul care confirmă prezenţa unei delegaţii din Bârlad (Burlat), la consiliul ecumenic de la Constanta (Baden).

Este adevărat că s-au mai formulat şi alte puncte de vedere care s-au dovedit a fi neconcludente. Este vorba de „Diploma bârlădeana” din 1134, precum şi de un act datând din 1374 şi publicat de B. P. Haşdeu, la sfârşitul secolului trecut şi faţă de care istoricii au diverse păreri (pro şi contra), dar noi, bârlădenii, am vrea să fie veridice.

De asemenea, este controversată şi „Cronica rusească Ipatievskaia” în care se menţionează, la 1174, existenţa unei formaţiuni statale în sudul Moldovei, a berladnicilor cu centrul la Bârlad.

Se poate, deci, aprecia că geneza oraşului Bârlad s-a desfăşurat într-o perioadă mai îndelungată, dar saltul calitativ spre cristalizarea vieţii urbane s-a produs la sfârşitul secolului al XIV-lea. Apariţia şi dezvoltarea timpurie a târgului Bârlad au fost determinate de aşezarea sa la răscrucea unor importante drumuri comerciale care făceau legătura între centrul şi nordul Europei cu lumea Bizanţului şi cea a Orientului.

Strada Republicii din Bârlad prin anii 1946.

Intensa activitate meşteşugărească precum şi aşezarea geografică a localităţii au favorizat dezvoltarea timpurie şi intensificarea unei apreciabile activităţii comerciale. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), la

12

Bârlad se afla reşedinţa vornicului Ţării de Jos a Moldovei. Aici a funcţionat, temporar, Cancelaria domnească de unde Ştefan a emis unele documente privitoare la Târgul Bârladului.

Şi tot aici, în urma bătăliei cu turcii din ianuarie 1475, Ştefan construieşte o fortificaţie din pământ cunoscută sub denumirea de Cetatea din Pământ de la Bârlad, situată în partea estică a târgului, în lunca râului Bârlad, având rolul de a stăvili puhoiul turcesc aşteptat a se reîntoarce spre a-şi lua revanşa pentru înfrângerea de la Vaslui.

Documentele atestă şi prezenţa altor domnitori la Bârlad (Petru Rareş, Petru Şchiopul, Alexandru Lăpuşneanul etc.).

Printre construcţiile care au dăinuit peste timpuri, ajungând până în zilele noastre, despre a căror existenţă stau destule mărturii documentare, este Biserica „Domnească”, amplasată în actualul Centru Civic al oraşului şi a cărei construcţie datează din timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). Aceasta a suportat mai multe reparaţii şi modificări în urma puternicelor cutremure care au avut loc de-a lungul timpurilor.

Biserica a fost, ca pretutindeni în ţară, centrul în jurul căruia au gravitat primele începuturi spirituale ale Bârladului. Cele dintâi focare de cultură şi învăţătură pe lângă biserici au funcţionat. Cu asemenea învăţătură şi cultură s-au ridicat primele vlăstare boiereşti ale Codrenilor, Epurenilor şi Pălădeştilor. De aici s-a dezvoltat literatura religioasă, de aici a primit impulsul creării institutelor franţuzeşti, a pensioanelor greco-italiene, a şcolilor rurale de mai târziu.

Oraşul a fost devastat şi distrus în repetate rânduri de hoardele năvălitoare ale tătarilor şi turcilor, precum şi a cazacilor şi polonilor. Asupra lui s-au abătut mai multe incendii devastatoare, inundaţii cumplite şi, nu în ultimul rând, zguduiri telurice de mare intensitate care nu o dată, l-au făcut una cu pământul. De fiecare dată însă, aşezarea a renăscut din propria ei cenuşă astfel că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, oraşul îşi reia locul de centru comercial şi administrativ din sudul Moldovei.

Secolul al XIX-lea şi începutul revoluţiei de la 1848 deschid un nou capitol în evoluţia istorică a Bârladului.

Ideile revoluţionare care au cuprins întreaga Europă, la mijlocul secolului al XIX-lea, şi-au găsit un larg răsunet în rândul bârlădenilor în fruntea cărora se aflau Al. I. Cuza, Ion Cuza, Grigore Cuza, Iordache Lambrino, Gh. Sion etc... al căror principal scop erau prefacerile politico-sociale, specifice Moldovei şi, în primul rând, Unirea Moldovei cu Ţara Românească.

Înfăptuirea Unirii a fost obiectivul de luptă care a însufleţit masele, în fruntea cărora se aflau cele mai prestigioase personalităţi din Bârlad, printre

13

care: Manolache Costache Epureanu, Ioan Popescu, Iorgu Radu şi alţii, care au creat acea atmosferă finalizată prin dubla alegere ca domnitor a lui Al. I. Cuza, fiu al Bârladului...

După înfăptuirea Unirii din anul 1859, oraşul Bârlad cunoaşte o dezvoltare pe multiple planuri, alături de celelalte oraşe ale ţării. Rolul însemnat pe care l-a jucat Bârladul este reflectat şi în avântul pe care îl cunoaşte dezvoltarea culturii. Astfel, la l decembrie 1832, ia fiinţa prima şcoală de băieţi din Bârlad. Primul pas în învăţământul secundar este făcut la 2 octombrie 1846 când ia fiinţa „Clasul real Gh. Roşca Codreanu”.

Codrenii au fost printre cei dintâi boieri bârlădeni şi ctitori de lăcaşuri de cultură. Documentele spun că ei îşi au originea în secolul al XVI-lea, că străbunul lor a fost un negustor de frunte al Bârladului, spătar şi oştean totodată, răsplătit de Ştefan cel Mare pentru credinţă şi devotament manifestate faţă de domn şi ţară. După Codreni au urmat Costăcheştii de la Epureni. Cei care l-au dat pe Veniamin Costache, pe Manolache Costache Epureanu, ajuns prim-ministru al ţării în vremea lui Cuza. S-au succedat familiile Pălădeştilor, a Ghiculeştilor, Sturzeştilor, Cantemireştilor, Rosettiştilor, Cantacuzinenilor etc.

În anul 1858, „Clasul real Codreanu” se transforma în gimnaziu, Bârladul fiind singurul oraş din Moldova, cu excepţia Iaşului, în care funcţionează o şcoală de acest nivel. În anul 1864 gimnaziul se transformă în liceu, Bârladul numărându-se printre primele oraşe din ţară în care se înfiinţează o asemenea instituţie de învăţământ secundar. Presa locală numără peste 150 de periodice în a doua jumătate a secolului XIX-lea şi până în primele decenii ale sec. XX. Primul spital public se inaugurează în anul 1838 prin contribuţia obştească şi donaţiile unor intelectuali bârlădeni. În anul 1909, profesorul Stroe Belloescu donează oraşului o clădire, construită pe cheltuiala proprie, cu destinaţia testamentară de a fi folosită pentru adăpostirea unei biblioteci publice şi a unui muzeu.

Opera culturală a profesorilor Ioan Popescu, Panait Chenciu, Ştefan Neagoe, Stroe Belloescu a făcut ca reputaţia lor să se ducă dincolo de hotarele Bârladului. Educator ca nici un altul, Ioan Popescu este nu numai clăditorul de şcoală nouă la Bârlad, ci şi al dezvoltării învăţământului rural în judeţ şi chiar în Principate. El a înfiinţat la Bârlad cea dintâi tipografie, cel dintâi ziar local „Semănătorul”

Preluând ceea ce au făcut bun la Bârlad, şi au făcut multe – Ioan Popescu, Ştefan Neagoe, Panaite Chenciu, Stroe Belloescu, alţi intelectuali locali, precum George Tutoveanu, G.G. Ursu, Gh. Vrabie, George Nedelea s-a cimentat personalitatea localităţii.

În anul 1914, un grup de intelectuali bârlădeni, în frunte cu profesorii de la Liceul „Codreanu”, se constituie în Comitetul de fondare a Muzeului bârlădean, muzeu care îşi inaugurează activitatea cu o pinacotecă şi o expoziţie

14

de istorie. Printre societăţile cultural-literare existente în Bârlad, se numără şi „Academia Bârlădeană”, înfiinţată în anul 1915 de un grup de intelectuali, în frunte cu poetul George Tutoveanu, Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile.

Centrul Bârladului după demolările din anii socialismului a vechilor clădiri.

Activitatea teatrală bârlădeană debutează în a doua jumătate a secolului XIX. Aici a existat o clădire a teatrului unde, începând cu anul 1860, trupe de actori conduse de Matei Millo, Al. K. Robescu etc. au prezentat spectacole teatrale... În primele decenii ale secolului al XX-lea a existat un Ateneu Popular şi un teatru muncitoresc a căror activitate a făcut posibil ca, în anul 1955, să ia fiinţa Teatrul de Stat „V. I. Popa” care funcţionează şi azi. După anul 1948, Bârladul este supus unor mari şi profunde transformări socio-economice şi culturale. Se va construi mult, atât spaţii de locuit, cât şi obiective industriale. Dar, acest proces constructiv va fi însoţit şi de mari distrugeri evidenţiate prin demolarea, în foarte multe cazuri nejustificată, a unor monumente arhitectonice de certă valoare.

Astăzi, Bârladul se află într-un proces de tranziţie (ca şi întreaga ţară) de la o societate socialistă la una capitalistă, proces început imediat după producerea evenimentelor din luna decembrie a anului 1989, dar însoţit de un accentuat declin economic şi cultural”.

15

Bârladul cultural «Bârladul cultural», prezentat de d-l Gheorghe Vrabie, ia premiul

Demostene Constantinide, nu este numai o monografie în sensul obişnuit, adică o înşirare de date, cât mai precise şi exacte, cu privire la viaţa culturală a bătrânului târg moldovenesc. Ea este o lucrare, în care, pe lângă aceste date, absolut necesare pentru stabilirea evoluţiei culturale a Bârladului, se evocă, în forme literare cu totul particulare, momentele însemnate, precum şi figurile proeminente care au dat relief şi caracter vieţii spirituale unui târg din provincie, ajuns, tocmai prin aceasta, să capete o importanţă mai deosebită decât multe altele.

Autorul, fiu al Bârladului, ne lămureşte, în preliminarele cărţii sale, tocmai asupra acestui lucru, în cuvinte care impresionează prin sinceritatea şi prin sentimentalismul de care sunt inspirate.

«S-ar fi spulberat, scrie el, toată dragostea faţă de oraşul la soarele căruia mi-am încălzit inima în anii adolescenţei, în care am visat şi mi-am făurit atâtea idealuri, în care am respirat prin toţi porii acel moldovenism pe care 1-am purtat pe meleaguri îndepărtate, ca şi norii la adierea unei boare, dacă, în ceea ce începusem (lucrarea) m-aş fi izbit de altceva, care să mă antreneze într-o muncă, migăloasă şi îndelungată, zi de zi, în biblioteca Academiei Române.

Şi anume: de acel suflu bogat de viaţa spirituală, închegat, cu fiecare perioadă, într-un tot de organicitate rară, ca, apoi, acest tot, care formează cultura bârlădeană, să se integreze perfect în marele fenomen al spiritualităţii româneşti, spre a se vedea că manifestările culturale ale Bârladului n-au fost simple izbucniri izolate, ţâşniri de izvoare, care să-şi irosească apa în sărăcia unei oaze, ci fenomene produse de organica unei culturi.

Perioadele culturale ce se succed de-a lungul anilor în istoria Bârladului dau impresia unor focuri aprinse pe culmi din ce în ce mai înalte. Iar animatorii lor, de lampadofori antici, care treceau din mână în mână făclia aprinsă a harului divin... Et quasi cursores vitae lampada tradunt!

Într-adevăr, astfel este făcută cartea, aşa de frumoasă şi de valoroasă, a d-lui Gheorghe Vrabie. După un scurt capitol despre începuturile vieţii bârlădene şi rolul, comercial şi politic, al Bârladului pe vremea vechii Moldove, capitală a Ţării de Jos, urmează un capitol mai larg: Bârladul ca focar de cultură, în care, sub titlul de «Tradiţionalism cultural»,. se face istoricul a) vechii şcoale bârlădene, de la începuturile sale, modeste şi timide, până ce deveni şcoală publică de Stat; b) fundaţiei boierilor Codreni, Gheorghe

16

începătorul şi Nicolae continuatorul de la «Clasul Codreanului», până la şcoala normală de fete; c) contribuţiei boierilor Epureni, (Manolache C. Epureanu) cu ideologia lui politică şi gimnaziul ce-i poartă numele.

Dar capitolul cel mai frumos, cel mai impresionant, şi, în acelaşi timp, cel mai profund simţit, este acel pe care autorul îl intitulează, pe drept cuvânt, «Mesianism ardelean» şi în care se ocupă de personalităţile şi activitatea marilor şi idealiştilor dascăli şi profesori, veniţi de peste munţi şi care, în Bârlad, ca şi în alte părţi ale patriei mume dar cu deosebire în acest Bârlad moldovenesc, au avut un rol capital în organizarea şi evoluţia învăţământului, ca şi în viaţa culturală şi spirituală a acestui oraş.

Figurile neuitate pentru acei ce i-au apucat şi înscrise cu litere nepieritoare în amintirea urmaşilor: 1) acel vestit Ion Popescu, supranumit, - cu drept cuvânt, Gheorghe Lazăr al Bârladului, care este şi va rămâne, pentru toate timpurile, figura reprezentativă cea mai strălucită a apostolilor culturii române, veniţi din Ardeal în vechiul Regat, în cursul secolului al XIX-lea, ca să îndeplinească funcţiuni atât de necesare pentru împrejurările de aci, din ţară; 2) Solomon Haliţă cu revista lui «Gheorghe Lazăr» - ea însăşi un simbol, prin numele său, al activităţii lui şi semenilor săi în Bârlad; 3) Stroe Belloescu, acel inimos şi neobosit secelean, care, până la adâncile sale bătrâneţe şi la sfârşitul său tragic, şi-a închinat toate puterile sufleteşti, toată bogăţia minţii sale luminate şi toată agoniseala vieţii sale trudnice şi modeste Bârladului său iubit şi instituţiunilor sale şcolare şi culturale; 4) ceilalţi dascăli bârlădeni, de origină ardeleană, ca Ştefan Neagoe, cunoscut şi prin studiile sale de veche literatură românească, cu Simion Mândrescu de la Râpa de Jos, ajuns mai târziu Profesor Ia Universitatea din Bucureşti şi promotor al atâtor acţiuni şi manifestaţiuni naţionale şi ca alţi care au trăit şi profesat, cu ideile şi concepţiile naţionale ale unui Simion Bărnuţiu şi care au impregnat cu spiritul şi patriotismul lor întreaga viaţa a societăţii bârlădene din acel timp. Dovadă caracterul ziarelor şi societăţilor întemeiate şi susţinute de această societate.

Tot aşa de important şi frumos e capitolul pe care autorul îl consacră figurilor de origină bârlădeană, care, prin activitatea lor intelectuală şi publicistică, s-au încadrat, definitiv şi la locuri de onoare, în viaţa culturală a neamului: Alexandru Vlahuţă, C. Hamangiu, Iacob Antonovici şi Al. Philippidi. Urmează capitolul intitulat «Tradiţionalism literar» în care ni se înfăţişează atmosfera literară, cu toate particularităţile ei (reviste, ziare, societăţi etc.) a Bârladului dintre 1890-1910. Cunoscuta revistă, atât de apreciată şi cetită la timpul său «Făt Frumos», a lui Emil Gârleanu şi a tovarăşilor de literatură, G. Tutoveanu, D. Nanu, C. Moldovanu şi A. Mândru, îşi are şi ea, cum se cuvenea un capitol aparte. Asemenea, activitatea, aşa de bogată şi de variată, în domeniul folcloristic şi literar, a lui Tudor Pamfile, cu revistele «Ion Creangă» şi «Miron Costin».

17

Perioada postbelică n-a fost nici ea uitată, prezentată fiind, cu acelaşi interes şi cu acelaşi sentiment, ca şi celelalte, relevându-se toţi acei care, prin scrisul lor, au continuat să dea – şi în această epocă, – atât de grea şi lipsită de preocupări idealistice, manifestări care să menţină tradiţia culturală a Bârladului până în ziua de astăzi la un nivel destul de apreciat.

Cartea cuprinde şi o serie întreagă de ilustraţiuni, ca documente ale vremilor şi ale oamenilor de care e vorba şi care augmentează interesul şi plăcerea cetitorului. Dacă la toate acestea adăugăm spiritul, atât analitic şi, mai ales, sintetic, al autorului, căldura şi iubirea cu care înfăţişează evenimentele şi figurile proeminente ale trecutului bârlădean, ca şi stilul său foarte îngrijit şi deosebit de atrăgător, cred că sunt suficiente motive ca să recomand cu toată căldura a se acorda publicaţiei d-lui Gheorghe Vrabie, premiul Constantinide. Ar fi o mică şi neînsemnată răsplată – morală şi materială».

(Din Analele Academiei Române, Tom LIX, 1938-1939, p. 270-273, şedinţa din 31 mai 1939, premiul Demostene Constantinide, susţinut de academicianul Alex. Lăpedatu).

*

18

Documente bârlădene

P.S.S. Arhiereul Iacov Antonovici – membru onorariu al Academiei Române.

P.S.S. Arhiereul Iacov Antonovici

19

D-l T. V. Stefanelli ceteşte următoarea propunere pentru a fi ales P.S. Arhiereul Iacov Antonovici membru onorariu al Academiei:

«P. S. S. Arhiereul Iacov Antonovici de la Huşi, pe care-l propunem să-l alegeţi membru onorar al Academiei Române, nu ne este necunoscut, pentru că Academia a premiat anii trecuţi «Documentele Bârlădene», publicate de P.S.S.

Acest teolog a înţeles că nu numai cu Crucea şi Evanghelia poţi fi folositor neamului tău, ci şi prin alte mijloace, menite să servească culturii şi luminării neamului românesc, şi astfel s-a pus cu zel şi cu multă trudă să dezgroape o parte din trecutul nostru prin publicarea documentelor emanate de la strămoşii noştri.

Documentele din trecut sunt izvoare nepreţuite pentru cunoaşterea datinilor şi obiceiurilor noastre de demult, a vieţii private a poporului nostru, a întocmirilor sale sociale, politice şi administrative, a dreptului privat român, în scurt a întreg trecutului istoric al neamului românesc, şi cine contribuie să cunoaştem acest trecut şi să întemeiem pe el istoria neamului nostru, a adus servicii reale culturii acestui popor.

Comorile ascunse nu folosesc nimăruia, şi documentele vechi ale neamului nostru sunt comori nepreţuite, dar numai atunci când ajung să fie dezgropate şi date la lumină.

P.S.S. arhiereul Antonovici a dezgropat o mare parte din trecutul nostru istoric prin publicarea de documente ce le-a scos din noianul uitării şi a contribuit astfel la studierea temeinică şi documentară a vieţii din trecut a poporului românesc.

Prin aceasta a adus P.S.S. servicii mari culturii româneşti şi în deosebi istoriei neamului nostru.

Recunoscându-i pe deplin aceste merite, propunem să binevoiţi a-l alege membru onorar al Academiei Române.

Considerând valoarea însemnată a lucrărilor şi publicaţiunilor părintelui Arhiereu Iacov Antonovici asupra istoriei naţionale româneşti, propunem să fie ales membru onorar al Academiei.

- Se procede la vot, al cărui rezultat este următorul: votanţi 20; voturi pentru 19, contra 1.

(Din Analele Academiei Române, şedinţa din 7 iunie 1919)

În şedinţa din 4 iulie 1919, desfăşurată sub preşedinţia lui I. Brătescu-

Voineşti, vicepreşedintele Academiei Române, se primesc scrisori de mulţumire de la I.P.S.S. dr. Vladimir Cavaler de Repta, Mitropolitul Bucovinei, P.S.S. Arhiereul Iacov Antonovici Bârlădeanul, episcopul de Huşi, Sever Zotta pentru alegerea lor de membrii onorari şi corespondenţi.

20

Iată scrisoarea de la Arhiereul de la Huşi: „Mulţumind Onoratei Academii Române pentru proclamarea mea ca

membru de onoare al ei, îi exprim adânca mea recunoştinţă şi o încredinţez că, în curgerea de vreme ce Dumnezeu mă va ţine în viaţă şi voi putea lucra, nu voi înceta de a contribui şi eu cu acelaşi zel, ca şi până acum, la desmormântarea trecutului nostru istoric – făcând astfel şi o neîntreruptă mulţumire acelora care se interesează de modestele mele lucrări.

Să trăiască Academia Română!

(Din Analele Academiei Române, seria a doua, Tom XL, 1919-1920, Bucureşti, p.7)

În volumul „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei

bârlădene – 1870-2003” apărută la editura TipoMoldova Iaşi, scriam despre ziarul „Păreri” de la Bârlad:

„Păreri” şi-a făcut apariţia mai întâi ca ziar de informaţii comerciale, culturale, literare, la 25 septembrie 1932, având ca director pe N.V. Munteanu, iar redactori pe V. Blănaru şi M. Schwartz, iar apoi ca revistă literară, socială şi politică în 1933, fiind o tribună de luptă antifascistă, în jurul căreia s-au ataşat colaboratori precum Stelian Dumbravă, Ion Palodă (dr. I. Veinfeld), Barbu Zaharescu, Gh. Ivaşcu, Atanase Joja, Hari Goldstein, A. Ismail, Herman Schvartz, Perachim, Ion Andronache, Gh. Nedelea, Lazăr Beneş, Nicolae Pandelea, sub direcţia gazetarului M. Negreanu.

Gh. Ivaşcu scotea la Iaşi revista „Manifest”. Perachim era pictor şi procura desene antifasciste pentru „Păreri”; Atanase

Joja desfăşura activitatea de gazetar la Galaţi. Revista începuse cu un tiraj de 500 exemplare şi ajunsese la 2000, dar în

luna iunie a anului 1936, democraţia guvernării liberale i-a suspendat activitatea pentru că: „Consecvent liniei luptei de apărare a drepturilor omului şi a adevăratei democraţii, revista a ridicat glasul său în apărarea celor ce sufereau pentru credinţă şi idealul lor, fiind aduşi şi judecaţi la Tribunalul din Craiova 17 antifascişti”. Iată articolul intitulat „Amnistia o cerinţă populară” din numărul 8 al publicaţiei „Păreri” din anul 1936, după care a fost suspendată.

21

„În iureşul frământărilor politice se ciocnesc astăzi forţele reacţiunii cu cele progresiste, democratice. Având de ales între menţinerea populaţiei noastre într-o stare de inferioritate, asemănătoare cu cea din evul mediu şi cea de rapidă dezvoltare pe toate tărâmurile, într-o deplină libertate civică, noi am ales: optăm pentru cea din urmă, pentru democraţie, pentru adevărata democraţie.

Şi am optat astfel, după o matură chibzuinţă. Am constatat că propuşii naţionalişti ai străzii nu sunt decât trădători de neam şi ţară, punându-se în slujba boierimii, ei vor să lovească în interior populaţia ţării – să ne răpească puţinele libertăţi; să ne facă să strângem şi mai mult cureaua şi în locul deplinei dezvoltări a independenţei naţionale, să ne pună jugul imperialismului hitlerist şi al revizionismului hortist.

Aceasta n-o vrem noi, n-o vor antifasciştii, n-o vrea poporul întreg. Şi n-au vrut-o şi nici nu o vor cei peste 1500 de antifascişti care zac în temniţele ţării româneşti.

Luptătorii pentru interesele mulţimii, intransigenţi atunci când e vorba de dat poporului pâine, pace şi libertate, aceşti antifascişti sunt victimele terorii, a actelor fascizante ale guvernului.

Să se facă dreptate! Să fie redaţi societăţii

deţinuţii antifascişti. Şi în ciocnirea dintre fascism şi democraţie, între barbarie şi progres forţele democratice să fie întărite cu cei care au ştiut să lupte şi să se jertfească pentru apărarea libertăţilor şi nevoilor populaţiei.

Poporul nu are decât să câştige în urma acestui lucru. Şi ca exponenţi sinceri ai cerinţelor populare strigăm: să se deschidă porţile tuturor bastiliilor româneşti, amnistie pentru antifascişti”.

Ziarul „Păreri” reapare în septembrie 1944 ca tribună de luptă democratică şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti, autorizat cu nr. 1/1944 de către onor prefectura judeţului Tutova, proprietar şi redactor M. Negreanu, redacţia şi administraţia în strada Al. Vlahuţă nr. 15 Bârlad cu apariţie zilnică până la 18 noiembrie 1944, când este programat să apară săptămânal, iar de la 23 august 1945, când… „se va putea!”

Din septembrie şi până în 18 noiembrie 1944 ziarul cuprinde 50 de numere, cu apariţie zilnică.

În editorialul primului număr al ziarului „Păreri” din 1944 citim: „După o prea lungă şi înăbuşitoare tăcere, gazeta noastră reapare pentru a putea da glas tuturor aspiraţiilor drepte ale cetăţenilor, aspiraţiuni ce fuseseră sângeros

22

sugrumate de un regim care infectat de otrava hitlerismului fascist adusese dezastrul complet asupra poporului român”.

Din numărul 2 al ziarului aflăm că „Păreri” este tribuna de luptă democratică şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti; că este autorizat de onor Prefectura judeţului Tutova, sub numărul 1/1944, redactor-proprietar este M. Negreanu, redacţia şi administraţia este în Bârlad, str. Alex. Vlahuţă nr. 15, iar tipografia o realizează unitatea lui Lupaşcu, strada Ştefan cel Mare nr. 6.

Joi 7 septembrie 1944, un editorialist într-un „Cuvânt de deschidere” se întreabă: „Un ziar? O gazetă?”

Vineri 8 septembrie 1944, din numărul 3 cititorul află: „secţiunea judeţeană Tutova a P.C.R. şi-a deschis sediul în oraşul Bârlad, str. Regală (casele Pastia) lângă intrarea spre tribunal. Funcţionează acolo secretariatul şi biroul de informaţiuni, între orele 4-6 d.a.

În acelaşi sediu s-a instalat şi Tineretul comunist din judeţul Tutova”. Aflăm că „duminică 10 septembrie, ora 10 dimineaţa, are loc în sala

cinematografului „Scala” un mare concert popular dat de Tineretul comunist – secţiunea Bârlad”.

„A murit scriitorul român Liviu Rebreanu”. Sâmbătă 9 septembrie 1944, în numărul 4, sub semnătura Labeanu, cu

titlul „Un om – un ziar”, se publică: „Cu sacrificii băneşti personale şi aproape singur – într-un oraş unde viaţa

mondenă era în floare – un om: M. Negreanu se dezbară de tot acest aflux de tentaţiuni materiale şi din sudoarea muncii sale investeşte bani pentru a da viaţă unei tribune de luptă între adevăr şi dreptate.

Din cauza crezului său, a luptei sale pentru ridicarea celui oropsit şi umilit are de suportat multe neplăceri – din care ultima e despărţirea de familie şi internarea într-un lagăr de muncă”.

Ultima oră: „Delegaţiei română care se află la Moscova şi e compusă din domnii Lucreţiu Pătrăşcanu şi Barbu Ştirbei i s-a transmis de către generalul Sănătescu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, depline puteri pentru semnarea armistiţiului”.

12 septembrie 1944, numerele 6-7 ale ziarului: „Un prim succes al sindicatelor”: La tipografia Lupaşcu ivindu-se un diferend între lucrători şi procuristul tipografiei, s-a apelat la Sindicatul breslei tipografilor, pentru aplanare.

„Delegaţii sindicatelor, tov. Guţanu Gh. şi I.Kahaner, asistaţi ca martor de directorul gazetei „Păreri”, au tranşat diferendul în sensul că salariile lucrătorilor au fost majorate după cererea şi conform dorinţei lor.

Urmare a conflictului menţionat, în acelaşi număr, profesorul pensionar G.D. Neştian semnează articolul „Organizarea liniştei”.

23

Ziarul din 12 septembrie mai anunţă o veste bună. Sâmbătă 16 septembrie 1944, ora 4 p.m, va avea loc în sala Teatrului judeţean un MARE FESTIVAL organizat de ziarul nostru în cinstea Diviziei de panduri Tudor Vladimirescu.

13 septembrie 1944, numărul 8, în articolul „Primul concert popular” al Tineretului comunist, filiala Bârlad, se arată că Busuioc Maria a vorbit despre „prăpastia în care ne aruncase întunericul hitlerist”; I. Coadă a vorbit „despre democraţie – cum a fost, cum va fi”; M. Negreanu, directorul ziarului, „elogiază activitatea tineretului comunist din localitate şi îşi exprimă nădejdea că spectacolul şi alte manifestări culturale vor avea loc cât mai des”, iar „bătrânul luptător socialist I. Iacomi depănând câteva amintiri din trecutul plin de frământări şi luptă stăruitoare şi-a exprimat speranţa că generaţiile tinere vor apuca acele vremuri frumoase pentru care ei, bătrânii, au luptat, au suferit şi au ajuns să le vadă răsăritul”.

De la sindicatele unite se menţionează: duminică 10 septembrie 1944, orele 4 d.m. a avut loc deschiderea sediului sindicatelor unite la care au luat cuvântul: I. Iacomi, Ciucă, I. Savin, Sandu, M. Negreanu şi M. Grimberg.

15 septembrie 1944, în numărul 10, ziarul „Păreri” avertizează: „Cetăţeni, când intraţi în birourile instituţiilor de stat nu mai întrebuinţaţi formulele de salut ale sclavului către stăpân: „să trăiţi”, „săru' mâna etc. Salutaţi simplu, demn, cetăţeneşte: „Bună dimineaţa”, „Bună ziua”, „Bună seara”, domnule”.

Scuturaţi-vă de orice urmă de sclavie. Suntem doar cetăţeni liberi, într-o ţară liberă şi slujitorii statului nu sunt

stăpânii noştri. Trăiască România liberă!” La rubrica „Ultima oră” ziarul informează: acordul de armistiţiu din

partea României a fost semnat de domnii Pătrăşcanu, generalul Dămăceanu, Ştirbey şi Pop.”

19 septembrie 1944, numărul 14, manşeta ziarului găzduieşte următoarele semnate de G. Ivaşcu: „La luptă comună împotriva adevăraţilor duşmani ai poporului român, trebuie să participăm însă cu toţii, absolut cu toţii, într-o sforţare supremă, pentru eliberarea Patriei şi o dată cu ea a Europei întregi de tirania hitleristă”.

George Ivaşcu

De la Uniunea Patriotică: Prima mare adunare a Uniunii Patriotice a avut loc în ziua de duminică 17

24

septembrie în sala Teatrului judeţean „Alexandru Vlahuţă”. Nina Dumbravă semnează „Apel către femei”.

21 septembrie 1944, în numărul 16 al ziarului „Păreri” se consemnează: Redactor: M. Negreanu şi Neculai Pandele.

În articolul „Constituirea Comitetului de conducere al Uniunii Patrioţilor, Secţiunea Bârlad”, Gh. Nedelea – în comitet se ocupă cu probleme de presă şi propagandă, articolul fiind semnat de Lazăr Beneş.

Se mai subliniază: „La marea întrunire a Uniunii Patrioţilor din Bucureşti P. Constantinescu-Iaşi a spus: „Blocul naţional-democratic formează o parte importantă – dar numai o parte - din marele front unic patriotic, pe care avem datoria să-l creăm cu toţii, pentru ca actul de la 23 august 1944 să rămână ceea ce am spus – cea mai mare cotitură din istoria poporului român”.

Acelaşi număr mai scrie: „Prima bibliotecă publică a fost redată folosinţei: Biblioteca de la Casa Naţională (strada Regală) care s-a redeschis începând de miercuri 20 septembrie 1944 şi funcţionează între orele 8-13 dimineaţa şi 16-19 după amiază”.

„Sub conducerea dlui dr. I. Weinfeld s-a început şi se lucrează stăruitor la opera de redresare a asistenţei medicale a judeţului Tutova” – este o altă informaţie a momentului.

Cu numărul 19, de la 26 septembrie 1944 „Păreri” se pretinde

„cotidian democrat de luptă antifascistă şi de apărare a drepturilor cetăţenilor” - redactor M. Schvartz- Negreanu.

5 octombrie 1944, în numărul 37, în ziar se consemnează: „Apărarea

Patriotică, filiala Tutova, a pus la dispoziţia cetăţenilor Biblioteca de citire „Casa Naţională”,cu un local foarte curat, luminos, cu mobilierul respectiv, cu câteva mii de volume.

Biblioteca, îngrijită tot timpul de Primăria oraşului, funcţionează azi sub egida Apărării Patriotice şi e condusă de G. Nedelea.

*

Începe şcoala; ●Tovarăşul Ion Savin; ●Colţul ţăranilor; ●Convocarea ziariştilor; ●Marşul Liceului Codreanu; ● Poeziile 1 Mai; ●Germeni ai artei; ●Fabulă; ●Unitate a Armatei Roşii întâmpinată la înapoierea de pe front.

21 octombrie, 1944, nr.42 al ziarului „Păreri” publică articolul: „Nu vă grăbiţi cu deschiderea şcolilor?”, în care aflăm următoarele cu privire la situaţia de la Liceul Codreanu: „Curăţenia s-a făcut în clase, micile reparaţii – pe cât posibil, sub atenta supraveghere a profesorului Gh. Gâlcă, fostul

25

director, ajutat de domnii profesori: H. Zuperman, Paul Constantinescu, Thaler etc. din donaţiile câtorva inimoşi părinţi”.

Citim dintr-un alt articol: „Inaugurarea anului şcolar 1944-1945 la Bârlad”:

„…În aula Liceului Codreanu s-a făcut în ziua de miercuri 18 octombrie 1944 inaugurarea anului şcolar 1944 -1945.

Serviciul religios s-a oficiat de către preoţii Bărbuleanu şi Olaru, fiind de faţă din cei peste 200 de profesori secundari din oraş numai domnii Paul Constantinescu, Cezar Ursu, Gh. Gâlcă, Thaler, Zuperman, Budescu, David, dna Nina Dumbravă, dna Ţiplică, dra Ana Bercu, dna ing.Glasberg, dna şi dl avocat Vasilescu, dl Miron de la şcoala tehnică industrială, dl. Constantinescu, directorul Şcoalei normale”.

22 octombrie 1944, numărul 43 al ziarului cuprinde şi comunicatul: „Se aduce la cunoştinţă pe această cale tuturor membrilor de partid, candidaţilor a fi membri de partid, prietenilor noştri, precum şi autorităţilor militare şi civile, că singurul autorizat a vorbi şi semna valabil, în numele şi pentru Partidul Comunist din România, organizaţia judeţeană Tutova, este tovarăşul Ion Savin”.

Semnează secretarul organizaţiei regionale Dunărea de Jos a P.C.R – Maxim Alexandru.

3 noiembrie 1944, numărul 47 al ziarului „Păreri” la rubrica „Colţul ţăranilor” cuprinde articolul „Înfăptuirile săteşti din comuna Ghermăneşti – încă o dovadă că acolo unde este voinţă este şi puterea” şi citim: „Locuitorii dându-şi seama că primarul Mitriţă Andonie nu corespunde năzuinţelor, s-au adunat într-o consfătuire populară şi după ce l-au izgonit din locul pe care nu-l merita au ales ca primar al poporului pe săteanul Iorgu Toader, bun patriot şi vrednic gospodar al Ghermăneştilor”.

După ce arată situaţia din localitate, articolul continuă: „Administratorul moşiei d-nei Alice Chiricuţă fugise cu tot personalul, lăsând în paragină moşia, cât şi moara susnumitei doamne.

Primarul Iorgu Toader, însă, s-a pus pe treabă imediat. „A chemat toţi sătenii care îl aleseseră şi după ce le-a explicat menirea ce o au, au luat administraţia moşiei şi împreună cu ei au arat 200 hectare”.

18 noiembrie 1944, numărul 50 al ziarului informează că de la zilnic, „Păreri” apare săptămânal. În „Convocarea către ziariştii bârlădeni” aflăm că: „Pentru a ne constitui în sindicat şi apoi a ne înscrie în Uniunea Ziariştilor din România, toţi ziariştii bârlădeni sunt rugaţi a-şi lăsa adresele la redacţia ziarului „Păreri”, strada Regală, lângă depozitul Distribuţia”.

26

Vom face apoi convocarea tuturor colegilor la sediul sindicatelor unite şi vom proceda la constituirea în Sindicatul de breaslă”. Semnau M. Negreanu şi N. Pandelea. Cu N.B.: Redacţia ziarului „Păreri” se află în oraşul Bârlad, strada Regală, lângă Podul de Piatră.

1 Mai 1945, în numărul 51 al ziarului „Păreri” citim: „În dimineaţa zilei de duminică 22 aprilie 1945, la festivalul organizat de Filiala ARLUS din Bârlad s-a cântat „Marşul Liceului Codreanu” de către orchestra ARLUS-ului”.

La rubrica „De la Uniunea Patrioţilor – succesul mare al filmului Curcubeul” se precizează că „în sala Cinematografului Francez, unde a rulat filmul, sub auspiciile Comisiei Locale a Sindicatelor Unite, Liceul de băieţi a răspuns invitaţiei venind în întregime cu Domnii profesori la reprezentarea filmului”.

Sunt publicate poeziile „1 Mai 1945” de Th. Călin Delapraja. „Mi-e foame” de M. Negreanu şi „Strofe la sărbătoarea muncii” de George Nedelea, pe ultima o reproducem:

„Astăzi este ziua muncii! În genunchi ca la altare Să-i aducem închinare Ca s-o ştie pân' şi pruncii… Astăzi este ziua muncii!. Este sărbătoarea sfântă A dreptăţii mult râvnită! Vesel braţele s-agită Buzele binecuvântă Este sărbătoarea sfântă S-o trăim cu tot avântul! Este ziua biruinţei Frânt e lanţul umilinţei Lăudat fie Preasfântul S-o trăim cu tot avântul. Înspre culmi privirea zboare Ura-n inimi amuţească! Altă viaţă să renască În această sărbătoare Înspre culmi privirea zboare!

27

Astăzi este Ziua Muncii Sărbătoarea muncii noastre S-o-nălţăm până la astre Ca s-o ştie mâini şi pruncii Astăzi este Ziua Muncii.

1 Mai 1945

Începând cu numărul 51 ziarul apare „sub conducerea unui comitet.

Director M. Negreanu”.

26 mai 1945, numărul 52, în articolul „Activitatea ARLUS filiala Bârlad” se vorbeşte despre „conferinţa substanţială” a domnului profesor Cezar Ursu („Ziua Armatei Roşii”), iar în „O reuşită şezătoare pentru membrii şi simpatizanţii Uniunii patrioţilor”, „care a avut loc sâmbătă 19 mai 1945, orele 19, că „poetul Gh. Nedelea a citit două fabule, în timp ce domnul I. Weinfeld a făcut lectura unor bucăţi de proză proprii şi a recitat versuri de Topârceanu, în timp ce prietenul artist Popescu Emilian a recitat cu umor „Licurici” de Horia Furtună.

16 iunie 1945 Cu numai un număr în urmă ziarul publicase materialul intitulat

„Condamnaţi la viaţă” de dr. Weinfeld, un fel de comentariu la moto-ul pe care îl purta în faţă: „Nu vă mâhniţi noroade, iar voi bestii mârşave nu vă bucuraţi”, care se bucurase de succes, motiv pentru care îl şi reproducem:

Condamnaţi la viaţă de Dr. Weinfeld

„Şi copiii cunosc povestea nenorocitului celuia care, în drum spre

spânzurătoare, a spus: „Ferească Dumnezeu de mai rău”. Şi în adevăr cu un minut înainte de a fi spânzurat a sosit un călăreţ în goană nebună şi a arătat o carte domnească prin care pedeapsa ticălosului a fost „comutată”. Urma că înainte de a fi ucis, să fie jupuit de viu.

Moartea e o pedeapsă tâmpită. Cum poţi tu bestie să plăteşti cu viaţa ta păcătoasă, viaţa unui om cinstit sau chiar genial, pe care l-ai ucis? Ce plată e puturosul tău duh de fiară, ca să compenseze sute şi mii de vieţi de copii nevinovaţi pe care i-ai sfâşiat, de nenumărate femei pe care le-ai necinstit şi schingiuit înainte de a le face graţia de a le omorî?

Cu o singură viaţă? Într'o clipă? Ieftin, prea ieftin! Un chilipir! De n'ar fi adevărat ceea ce spun eu aici, n'ai fi văzut pe Kilinger, Himler,

Goebels şi alţi criminali dându-şi singuri moartea, o ultimă salvare de marea

28

răspundere în faţa omenirii, o evadare din faţa imensei datorii de a repara ce-au făcut.

La auzul că Mussolini a fost împuşcat, toată lumea a simţit o groaznică dezamăgire.

Cum? Numai atât! Martirii nevinovaţi din vagoanele plumbuite ale trenului fantomă, implorau

cu lacrimi şi cu bani ca să fie împuşcaţi, dar călăii au înţeles ce binefacere li se cerea şi au refuzat.

Din adânca antichitate acesta a fost sentimentul omenirii faţă de crimele prea mari. Kain nu numai că nu e condamnat la moarte, ci aşa a zis Domnul: „Cine va ucide pe Kain va fi pedepsit de şapte ori pe atâta”. Kain să nu moară, să pribegească fără odihnă, încovoiat sub povara Vinei lui şi cu un semn, o dangă (poate chiar o zvastică) în frunte, pentru ca oricine să-l recunoască, să fugă din calea lui şi nu cumva să-l ucidă.

Ahasver rătăceşte de douăzeci de veacuri ducând în spinare povara păcatului său. Vrea să moară, tânjeşte cu sete arzătoare după odihna supremă dar nu poate să moară, nu-i este îngăduit să moară: e condamnat la viaţă!

Moartea ca pedeapsă e tâmpită. Pentru criminali e prea mică iar în caz de eroare judiciară, e o grozăvie, e

ireparabil. Dacă Dreyfuss ar fi fost vinovat de înaltă trădare, moartea ar fi fost o

graţie, iar dacă, cum s'a dovedit mai târziu, a fost victima unei năpaste, judecătorii lui nu ar fi putut plăti moartea lui, până într'a şaptea spiţă şi omenirea nu mai avea chip să repare monstruoasa nedreptate.

Moartea e o pedeapsă tâmpită. Criminaliştii din Anglia s'au convins de mult că pedeapsa cu moartea nu

îngrozeşte pe criminal, care adesea primeşte executarea cu gesturi de erou teatral, aşa că moartea lui nu serveşte ca sperietoare pentru alţii ci mai curând e un îndemn pentru anumite temperamente scelerate care abia aşteaptă să se poată da şi ei în spectacol şi să se răţoiască în faţa unui public interlop admirator al gesturilor cabotine! De aceea au şi introdus, ei civilizaţi şi culţi, bătaia cu băţul de cauciuc, bătaia usturătoare şi umilitoare. Nici un erou al bestialităţii nu e în stare ca trântit cu faţa în jos, cu pantalonii lăsaţi şi primind lovituri la partea cea mai umilă şi ascunsă a trupului, expusă la vedere, să mai facă gesturi de teatru şi să inspire admiraţie fetelor şi flăcăilor de teapa lui.

Moartea e o pedeapsă tâmpită. Este oare o dreptate ca bestii, care au pustiit provincii şi ţări întregi, să fie

sustraşi printr'un foc de armă, într'o clipă, de la repararea oraşelor şi satelor arse şi dărâmate de ei, şi ca, în locul făptaşilor criminali, oameni cinstiţi printre cari chiar şi victime schingiuite de aceste bestii, să muncească decenii, muncă de osândit?

29

Nu, aşa de ieftină nu este viaţa sutelor de mii de femei, copii, bătrâni, savanţi, artişti, muncitori, ca să le aplici criminalilor clemenţa de a stinge într'o clipă tot chinul unei vieţi de remuşcare, muncă silnică şi oprobriu care îi aşteaptă. Să trăiască şi să muncească din răsputeri, pentru repararea şi reconstruirea unei lumi dărâmate de ei, iar în puţinele ore de odihnă să lupte zadarnic ca să gonească amintirea crimelor şi vedeniile victimelor care cer răzbunare?

Bestiile să fie condamnate... la viaţă!” *

În acelaşi număr, la rubrica „Duşman al poporului”, în articolul „Primarul comunei Priponeşti” semnat „Un ţăran din Priponeşti”, adică un anonim, se vorbea despre un anume sătean Petre Scumpu, care „a crezut că şi azi îşi poate îngădui să terorizeze sătenii şi sătencele prin apucături antonesciene”.

Se relata cum au venit oamenii din Priponeşti, la târg, s-au plâns prefectului, s-au plâns la „Frontul Plugarilor”, la poliţie, şi cum peste tot sunt oameni care lucrează pentru popor, s-a făcut dreptate, căci în urma unei percheziţii la domiciliul primarului Scumpu s-au găsit nu mai puţin decât lucrurile care urmează: două arme ZB, un revolver cu şapte focuri, două benzi cu cartuşe antiaeriene cu 7 cartuşe, o mască de gaze, un închizător ZB, diferite cartuşe, o cartuşieră, un val de sârmă învelită , două baionete ZB, 16 saci nemţeşti, una grenadă, jumătate ham şi jumătate şea, toate acestea fiind imediat ridicate de către autorităţile care au făcut descinderea”.

„Suntem siguri că faţă de o asemenea pramatie de primar se vor lua toate măsurile pentru dreapta şi aspra lui pedepsire” – se mai spunea în articolul semnat de… nimenea.

Este adevărat, eram copil şi mi-aduc aminte ca azi că în una din zilele următoare, însuşi prefectul, îmbrăcat în haine albe, de vară, a venit la primăria din Priponeşti şi, în faţa întregului sat, cei mai mulţi fiind noi, copii, că părinţii erau la câmp cu treburile lor, ni s-a adus la cunoştinţă că, gata! Petre Scumpu nu mai este primar iar locul i l-a luat Petre Nacu, notarul. Dar temporar.

Cât despre cele găsite la primar acasă, noi n-am fost deloc impresionaţi pentru că şi noi, restul copiilor, ca şi ai primarului, adusesem prin curtea părinţilor tot felul de „captură de război” cărate tocmai de la şoseaua naţională, cale de 4 kilometri, când ne întorceam cu vacile de la păscut. Că imaşul era acolo, dincolo de apa Paraschivului şi podul cel mare de cale ferată, aproape de apa Bârladului. Ţin minte că, împreună cu fratele, am jumulit de pe caroseria unor camioane părăsite o foaie de cort veche, scorţoasă şi deloc frumoasă la culoare. Atunci am adus în curte la tata până şi o slăbătură de cal pe care oricât am camuflat-o, tata a depistat-o şi ne-a trimis să o ducem de unde am luat-o, că el nu are nevoie să-şi „bată cuie în cap, când capul nu-l doare.” Am dus calul, dar din foaia de cort îmbătrânită, poate înainte de vreme,

30

mama, pentru că în vremea aceea nu prea avea materiale şi nici bani de cumpărat, ne-a şi croit şi însăilat coşcogemitea pantaloni cu care, deşi ne cam deranjau la mers şi la joacă, tare ne mai mândream în faţa fetelor îmbrăcaţi cu ei, căci restul băieţilor, nici pantaloni pe ei nu prea aveau uneori…

Revenind la primarul nostru, adăugăm că în numerele următoare „Păreri Tutovene” relata şi despre alte fapte şi măsuri luate „împotriva primarilor burghezo-moşierimii locale”; la primăria Heleşteni, unde se împărţise „cota de porumb primită de la prefectură, ca urmare a muncii neobosite a Ministerului Economiei Naţionale de sub conducerea domnului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a Ministerului de Interne de sub conducerea domnului Teohari Georgescu” primarul Nicolae Patrazi luase din cota comunei un sac de porumb, pe care l-a dus acasă la el. După controlul făcut, porumbul a fost găsit, sacul a fost pus pe sanie, alături de primar, şi plimbat prin tot satul, în strigătul de pocăinţă a vinovatului: „Cine va face ca mine, ca mine să păţească” – spre râsul satului şi amuzamentul copiilor mai ales.

Costachi Cucu, fost primar la Floreşti, a fost trimis în judecată pentru abuz şi ilegalităţi săvârşite cu ocazia distribuirii porumbului şi a zahărului, Dumitru Vasilache, fost primar la Şerbeşti, a fost trimis în judecată pentru fals în acte publice săvârşite în evidenţele de încasare a prestaţiei.

23 iulie 1945, în numărul 55, ziarul „Păreri” reţine că: „în ziua de 26 iunie 1945 s-a constituit secţia de artă dramatică şi muzică a ARLUS Bârlad din care fac parte prof. Chaim David, dl. dr. I. Veinfeld – violă, dl profesor Ursoiu la flaut”. Anunţă şi constituirea secţiei litere – filosofie a ARLUS Bârlad având ca vicepreşedinţi pe domnii profesori Paul Constantinescu şi Cezar Ursu, iar ca membri, printre alţii, pe dşoarele Tuchilă Veronica, Galiţă Maria, prof. Negură Ştefania, dl. profesor Zupperman Hary, Goldsfard B, dna prof. Maria Gâlcă.

Tot la 23 iulie 1945, dr. I. Weinfeld semna articolul cu titlul „Jelui-m-aş şi n-am cui”… Să-l citim:

„De ziua Sfinţilor Petru şi Pavel 1941, era şi Sfânta Duminică, în ziua aceea la Iaşi, huliganii noştri înfrăţiţi cu bestiile nemţeşti s-au năpustit asupra evreilor şi au făcut măcelul ce va rămâne de pomină câte veacuri se vor mai scurge de aici înainte.

Cu accent zguduitor şi sfâşietor, mult talentatul I. Flavius, evoacă această crimă colectivă, această ruşine pe care bestiile au imprimat-o pe fruntea curată a neamului românesc.

Şi se întreabă cu adâncă obidă tânărul scriitor (mi-l închipui tânăr). De ce? Dar mirarea cea mai dureroasă a tânărului nostru prieten nu este că nimeni nu răspunde la acest de ce, ci se miră că un mare om politic şi mare democrat descriind, acum patru ani, eşafodul în care Hitler prefăcuse pământul Europei,

31

spunea că în fiecare săptămână plutoanele de execuţie ale bestiei Hitler sunt foarte harnic ocupate în vre-o duzină de ţări.

Luni sunt împuşcaţi olandezi, marţi norvegieni, miercuri francezi sau belgieni, joi cehi. Vineri sârbi sau greci, iar şapte zile pe săptămână, polonezi şi nu aminteşte cu un cuvinţel măcar, faptul că toată săptămâna zi cu zi, la orice oră din zi şi din noapte, sunt măcelăriţi evrei: bătrâni, bărbaţi, femei şi copii din leagăne.

Se mai miră că, dacă în Rusia ţaristă când au fost omorâţi 43 de evrei în pogromul din 1903, Lew Tolstoi a protestat printr-o scrisoare adresată „fratelui Nicolae”, în 941 nici un învăţat, nici un poet n-a imitat pe apostolul de la Iasnaia Poliana, nici un glas de protestare nu s-a ridicat, nimeni nu s-a adresat dictatorului...

Iar eu, mă mir de mirarea D-tale scumpe prieten şi nu aprob tânguirea D-tale.

Jălui-m-aş şi n-am cui… cânta poporul românesc, cel mai obidit neam, după cel evreiesc. N-am cui!

Ca să te plângi, trebuie un al treilea, nu te poţi plânge chiar celui care are interes să te împileze. Dar în cazul nostru nu există un al treilea. Hitler n-a fost un accident, Hitler a fost un simptom, un „charge l'affaires” al imperialismului disperat, cum am mai zis şi cu alt prilej.

Ştii desigur că în lumea asta, pe care foarte bine ai numit-o junglă, există societăţi de protecţie a animalelor.

Ei bine, sunt convins că ori cât se vor osteni, aceste societăţi nu vor izbuti să împiedice tăierea vitelor şi păsărilor şi asta pentru că omul se hrăneşte cu carnea lor.

Numai când omenirea toată ar deveni vegetariană atunci, şi fără protestele societăţilor generoase, măcelărirea asta ar înceta.

Până atunci S. P. A. se va mulţumi să protesteze împotriva modului de a ucide, nu însă a uciderii însăşi. S-a cerut doar interzicerea tăierii vitelor rituale, cu generozitatea căruia se lăudau Evreii şi s-a introdus ameţirea animalului cu o lovitură de măciucă în cap, înainte de tăiere. Atâta, nimic mai mult. La fel cu această înduioşare este şi aceea pe care am văzut-o chiar eu la Podu-Iloaiei în iunie 1941. Un neamţ protesta, în gura mare, împotriva „trenurilor fantomă”, zicând că e o barbarie să chinuieşti oamenii, dar fiindcă este absolut necesar (cui?) ca evreii să fie exterminaţi, să li se facă o injecţie sau cel puţin să li se tragă un glonţ în ceafă, la nodul vital (ştiinţific?...).

Vezi dar că generozitatea nu lipseşte în nici o epocă, dar necesitatea dictează! Cui vroiai să te plângi? Democraţii erau de mult în mormânt sau în lagăre şi temniţe, iar lumea bună din toată lumea, nu numai nemţii, era silită să ameţească masele şi să le împingă la război şi la măcel, jaf şi bestialitate pentru a câştiga o prelungire a privilegiilor de clasă.

Numai când nu vor mai fi clase privilegiate, când nu va fi imperialism, când nu va fi exploatarea ignoranţei omenirii de către o minoritate de mehenghi,- numai

32

atunci rugăminţile generoase vor fi ascultate… dar nici nu vor avea rost, fiindcă, măcelurile, şovinismele, antisemitismul şi alte frumuseţi ale civilizaţiei capitaliste, vor dispărea de la sine ca nişte organe fără funcţie. Vezi, suntem în plină ştiinţă şi ştiinţa asta se cheamă dialectica materialistă a istoriei.

Crezi în adevăr, stimate prieten că nu au răsunat nici odată cuvinte generoase în apărarea noastră?

Timp de secole suflete alese au strigat împotriva schingiuirii noastre, dar cu acelaşi rezultat ca şi când ar fi strigat lupilor să nu mai sfâşie oile.

Profetul Isaia prezice că va veni o vreme când lupul va paşte iarbă în bună vecinătate şi frăţie cu oaia. Se poate. Dar cred că va mai trece mult timp până atunci.

Ceea ce e mai sigur şi mult mai aproape, e dispariţia şovinismului, războiului şi antisemitismului. Aceasta însă nu se va face prin implorări şi generozitate.

Nu poţi cere claselor privilegiate să arunce, de bunăvoie, armele cu care îşi apără situaţia.

În societatea capitalistă ajunsă în faza celui mai disperat imperialism, să nu te miri că vezi marii antifascişti, antihitlerişti păstrând cu sfinţenie antisemitismul, vorbind de crimele lui Hitler şi uitând a aminti de milioanele de jertfe evreieşti. Ce să-i faci? Nu poate lepăda antisemitismul, acest talisman care atrage atâtea inimi, şi o fi zis ca şi Dandanache din „Scrisoarea pierdută” de Caragiale: „nu rupe scrisoarea, poate mai trebuie ş-altă-dată”.

În U. R. S. S. nu există ură de rasă; cele 50 de naţiuni trăiesc în pace şi armonie. Acolo nu-e urât nici negrul, nici calmucul, nici mongolul, nici jâdanul.

De unde atâta dragoste? În fosta ţară a sotniilor negre şi a pogromurilor? De acolo că, ne mai existând clase parazitare şi exploatatoare, nu mai are nimeni nevoie de diversiune şi atunci tendinţa firească de apropiere între oameni nu e împiedecată.

Şi aşa va fi, nu prea târziu (depinde de noi) în toată lumea. Nu cu plânset şi implorări se va face aceasta, ci în chip ştiinţific prin două

procese paralele: 1. Descompunerea şi degenerarea sistemului capitalist prin însăşi

dezvoltarea lui. 2. Dezvoltarea şi precizarea conştiinţei de clasă a celor ce muncesc. Înţeleg dar că, în loc să ne mirăm, în loc să întrebăm: „de ce?, în loc să ne

lamentăm implorând generozitatea acelor care nu pot fi altfel de cum sunt, să ne aruncăm cu trup şi suflet în lupta pentru emanciparea muncitorilor, alături sincer şi camaradereşte cu muncitorii cinstiţi din toate naţiile şi vom smulge ceea ce nici o dată nu ni se va da din delicateţă.

În astfel de luptă, dacă mori, cazi pentru o cauză dreaptă, ca luptător neprihănit şi viteaz, nu măcelărit ca o vită la abator!

33

Lasă mirarea şi bocetul poporul meu, îmbracă armura democraţiei şi ajută şi tu la distrugerea parazitismului şi la construirea unei lumi în care singurul merit va fi munca”…

* Din acelaşi număr aflăm că profesorul Gheorghe Gâlcă şi doamnele

Tuchilă şi Negură au luat loc în tribuna amenajată în centrul oraşului, alături de alte oficialităţi, în ziua de marţi 7 august 1945, când s-a făcut la Bârlad, cu un fast deosebit, primirea a cinci unităţi din Armata Roşie, glorioasă, ce se înapoiau de pe front.

Cititorii au reţinut că ziarul „Păreri” nu numai că nu mai apărea zilnic, dar nici săptămânal – cum se anunţase -, ci când… se putea.

Cu numărul 19, de la 26 septembrie 1944 se pretindea cotidian de luptă antifascistă şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti, ca redactor M. Schwartz- Negreanu.

În acelaşi număr, din 23 august, dr. Weinfeld publica „Scrisorele din Provincie” – un fel de satiră care viza însăşi Capitala care nu era încă în stare să rezolve probleme ale minorităţilor. Iată scrisoarea:

„Scumpă Metropolă, Reiau, cu multă satisfacţie, corespondenţa cu Tine, după o lungă

întrerupere din cauză de forţă majoră: dictatură, cuzişti, legionari, război „sfânt”... etc.

Ştii doar că noi, iştia din provincie, am aşteptat întotdeauna de la Tine lămuriri la nedumeririle noastre şi iată că iar suntem siliţi să te supărăm.

Dar mai întâi trebuie să constat, spre a mea bucurie, că Te-ai schimbat foarte mult în vremea ce s-a scurs. Prin 1915, când ţi-am scris pentru întâia oară, erai „micul Paris” vesel şi nostim.

Pe atunci noi ne întrebam cu îngrijorare: „intrăm sau nu intrăm”? iar Tu porniseşi o mare anchetă asupra gravei probleme : „pot artistele să se mărite sau nu”?

Azi s-au schimbat vremurile atât de adânc încât, din frumoasa şi zvăpăiata bachantă ce erai, ai devenit o serioasă matroană şi faci mari anchete asupra unor probleme de cu totul altă gravitate, de pildă: „Există o problema evreiască în România?”

Şi iată-ne foarte nedumeriţi. Cum? După 2000 de ani în care evreii, împrăştiaţi în lume, sunt dispreţuiţi, huliţi şi asupriţi în timp de pace, iar la răstimpuri, nu prea rare, sunt măcelăriţi în războaie şi răzmeriţe, se mai întreabă dacă există o problemă evreiască?...

— „Există”, răspunde un distins corespondent al marelui ziar cu ancheta, „există în lume, dar nu în România, ţara ospitalieră şi generoasă”.

34

— „Bine”, zice provincialul naiv „cum se explică atunci, măcelurile şi trenurile fantomă, exproprierile C.N.R., deportările în Transnistria”, „Nu sunt acestea oare elementele unei probleme?”

„Există, răspunde distinsul corespondent, dar e creată de o minoritate”... „Eu”, adaogă apoi, „ştiu că toţi trebuie să se încadreze în massa naţiunei române, în felul acesta nu ar mai exista decât cetăţeni români de alte religii”.

Zice atunci provincialul: „Părerea D-voastră vă face cinste şi arată că sunteţi un suflet ales. Din fericire, suflete alese n'au lipsit niciodată în România, iar poporul Român e, în adevăr, plin de omenie şi generozitate. Dar noi am mai fost nu de mult. „cetăţeni români de altă religie" şi am fost daţi afară, dintr'un condei, din Cetăţenie, din Armată, din şcoli, din profesiuni!”. „Cum a putut o infimă minoritate să-şi bată joc de toate actele de generozitate ale Poporului român şi să-l acopere de ruşine, să-l aducă la marginea prăpastiei?. Parcă asta nu mai seamănă a chestie evreiască, ci face mai curând impresie c'am fi în plină problemă românească.

Ce s'a făcut cu acea minoritate? Unde a dispărut? Ce vrajă i-a dat puterea să stăpânească, timp de zece ani, soarta României? Ce garantează că nu se va mai ivi o astfel de minoritate criminală, înzestrată cu misterioase puteri? Ce măsuri trebuie luate?”

„Dar distinsul corespondent pare a avea impresia că totul depinde de evrei, şi că toată problema evreiască n'ar fi decât un fel de idee fixă a năbădăiosului neam pribeag. Căci iată textual ce zice: „Populaţia evreiască este dominată de ceea ce s'a petrecut în timpul războiului, de suferinţele şi sacrificiile făcute din cauza urii aţâţate de hitlerişti. Ura şi procedeele hitleriste nu sunt specificul românesc ci importate.

Românul e plin de omenie”. Subscriem din toată inima celor de mai sus. Suntem însă nedumeriţi asupra

concluziei practice care pare a se întrezări. Ar fi de-ajuns în cazul acesta, ca evreii să treacă cu buretele asupra celor ce s-au petrecut în timpul războiului şi problema e rezolvată, nu mai există?

Admitem că se poate cere unei populaţii schingiuite şi măcelărite să nu fie dominată de „ceea ce s-a petrecut”, că i se poate cere, pentru pace şi armonie, să nu aibă gânduri de răzbunare, să nu păstreze ura, ba nici resentimentul, faţă de poporul autohton bun, dar amăgit de o minoritate ticăloasă. I se poate chiar cere, la nevoie, să renunţe la reparaţia pagubelor suferite...

Dar poţi oare să-i ceri ca să nu fi învăţat nimic din nenorocirile îndurate? Poţi oare să-i ceri să-şi bizuie viitorul copiilor, pe generozitatea unui alt

popor, ori cât de bun ar fi acesta? Când a fost oare întrebat Poporul? Când a fost ascultat Poporul? Poporul nu şi-a putut ajuta sieşi în 1907, la Atelierele Griviţa, la Tătar

Bunar, în 1941. Poporul n'a fost în stare să-l scape, de la moarte în cazne, pe marele său savant şi patriot Iorga, şi i se poate cere, în starea în care se află, să garanteze bunăstarea Evreilor?

35

Nedumerire! Îmi pare că problema e mai curând, o problemă românească şi nu

evreiască. Se poate oare cere ca aceşti evrei, poporul cărţii,' să nu înveţe nimic din câte au trecut, bune şi rele, peste capul lui? Acest popor a văzut cum în generoasa Franţă s-au declarat în 1789 „drepturile omului” şi cum asta n'a împiedecat ca mai târziu să apară Drumond, Afacerea Drey-fuss, Cagularzi, Petain şi colaboratori ai lui Hitler.

A văzut în Germania lui Herder, Lessing, Kant şi Goethe, apărând Hitler, Rosenberg, Goering şi Himler.

A văzut în România lui Bălcescu, Kogălniceanu, Cuza Vodă... în România care într'un elan de generozitate, a acordat drepturi egale evreilor în 1918, apărând apoi A. C. Cuza, Codreanu, Borşa, Oradea Mare, legionarii, case verzi, despuierea de dreptul sfânt la muncă, deportări, schingiuiri, ucideri în abator (sensu proprio)!

Şi să nu înveţe cel mai elementar principiu social? Şi anume că: ceea-ce ţi se dă din generozitate de către oameni generoşi, ţi se poate lua înapoi, într-o clipă, de o minoritate criminală.

Şi a mai învăţat: că Poporul, oricât de bun şi ospitalier ar fi, nu poate garanta nimănui nimic, câtă vreme nu-i el însuşi stăpân, câtă vreme el însuşi e neîntrebat, împilat şi amăgit de o permanentă clică parazitară.

I se poate cere evreului să nu fi învăţat: că atâta vreme cât „o chestie”, „o problemă” poate servi ca diversiune clasei stăpânitoare, această chestie va exista şi va fi întreţinută?

Şi mai cu seamă i se poate cere să nu vadă că chestia evreiască e factice, artificială şi că dispariţia ei de pe tapet şi din actualitate va fi automată din clipa în care societatea omenească nu va mai avea antagonisme de interes şi de luptă de clasă? Că în realitate problema evreiască e o vechea şi veşnic nouă diversiune de la adevărata problemă: dispariţia parazitismului şi emanciparea omului care munceşte?

Vezi, sunt foarte nedumerit scumpă Metropolă şi te rog din inimă: lămureşte-mă!

Mulţumesc şi te salut cu respectul cuvenit. Provincia

Pentru conformitate Dr.Weinfeld-Bârlad”

23 august 1945, în numărul 56 este publicată fabula „Curcanul şi

cocoşul” de G. Nedelea. Iat-o:

„Să nu te mai prind pe-aice Într-o zi Curcanul zice Unui cocoşel

36

Frumuşel, Ce-şi permise, Pare-mi-se Să-l ciupească-ncetişor De-un picior! „Te-ai privit când bei din teică Apă, mai de-aproape, neică” Să te vezi cam cine eşti Şi atunci să mă ciupeşti? Ştii, eu sunt Curcan sadea Şi n-admit Pe-un pârlit Să m-atingă-n viaţa mea! Cum de nu ţi-a fost ruşine Ca să vii până la mine?” Dându-se un pas-napoi, A tăcut curcanu-apoi. Şi voios că e Curcan S-a umflat în pene Nene Cât cogemitea bostan! Ce-a făcut cel Cocoşel? Întinzând puţin din gât A răspuns numai atât: „Tu, ori eu, ce mai scofală! Ne aşteaptă tot o oală!”

*

Serată intimă;● Mărirea bibliotecii „Stroe Beloescu; ● readucerea

colecţiei de tablouri şi a arhivei; ● Teatru muncitoresc la Bârlad; ● Cerc de studii – ca trebuinţă socială; ● A murit Ion Iacomi; ● Iar versuri; ● Moşii expropriate.

15 octombrie 1945, în numărul 58 la rubrica „De la ARLUS” aflăm din ziarul „Păreri”, cotidian democrat de luptă antifascistă şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti, că în seara de luni 1 octombrie 1945 s-a organizat o serată intimă în sala de festivităţi a prefecturii la care au luat parte printre alţii

37

şi: prof. Gh. Gâlcă cu doamna, dr. I. Weinfeld cu Dna, Dşoarele profesoare Tuchilă, Ghimuş, Marieta Creangă, prof. Negură cu Doamna, prof. Zupperman cu Doamna, prof. Paul Constantinescu”…

23 decembrie 1945, în numărul 60 al ziarului „Păreri”, din articolul „De la Casa Naţională de citire a oraşului Bârlad „Stroe Belloescu” luăm cunoştinţă că în după amiaza zilei de Duminică 9 decembrie 1945, la sediul Casei, a avut loc o consfătuire la care, printre alţii, au luat parte şi prof. Paul Constantinescu, preşedintele Universităţii libere, prof. Gh. Gâlcă, directorul Liceului Codreanu, Dra Tuchilă Veronica, directoarea Liceului de fete „Iorgu Radu”, prof. Zupperman, G. Nedelea, ocazie cu care s-a alcătuit un comitet „cu misiunea de a procura fondurile necesare măririi bibliotecii şi de a se ocupa de readucerea colecţiei frumoase de tablouri şi a arhivei ce se află încă în dispersare la Roşiorii de Vede”.

Din comitet fac parte toţi profesorii mai sus enunţaţi, profesorul Gh. Gâlcă fiind în comitetul de direcţie, iar secretar bibliotecar Gh. Nedelea. „Se stabileşte cotizaţia de susţinere la 200 lei /lună, cei prezenţi achitând pe loc cotizaţia pe prima lună”.

1 ianuarie 1946, numărul 61: Teatrul muncitoresc; „Pe linia frumoaselor înfăptuiri de muncă culturală, din iniţiativa Comisiei culturale locale Bârlad, a luat fiinţă Teatrul muncitoresc, pus sub conducerea sindicalistului Emilian Popescu. Prima piesă ce s-a reprezentat a fost „Năpasta” de Ion Luca Caragiale, în interpretarea: Emilian Popescu, Ion Perianu, Angheluţă, Emilia Popescu”…

31 ianuarie 1946, numărul 62: „De la societatea literar-ştiinţifică „Stroe Belloescu” a Liceului Codreanu Bârlad”: „În scopul de a crea fondurile necesare terminării internatului Liceului Codreanu din Bârlad, Comitetul şcolar al liceului a decis organizarea unei serii de manifestări culturale.

Cea dintâi a avut loc duminică 20 ianuarie a.c. când societatea cultural-ştiinţifică a elevilor liceului a prezentat un reuşit program artistic-cultural şi conferinţa domnului profesor Gh. Gâlcă, directorul liceului, despre „Bomba atomică”.

Dl. avocat N. Vasilescu, preşedinte al comitetului şcolar, a arătat că se doreşte şi se speră că la 1 octombrie 1946, când Liceul Codreanu împlinind una sută ani de existenţă, va fi ridicat la rangul de Colegiu, internatul să fie pus la dispoziţia elevilor săraci şi meritoşi, să poată învăţa şi trăi omeneşte”.

24 februarie 1946, numărul 64: „Un cerc de studii la Bârlad – spune că a devenit o adevărată trebuinţă socială ca în cercuri intime, intelectualii şi toţi cei dornici să se documenteze, să schimbe gânduri, impresii, să se pună la

38

curent cu ceea ce e nou şi de valoare în câmpul vast al ştiinţei, literaturii şi artei, să stabilim mici reuniuni în care să se discute probleme actuale”.

„…Comitetul de conducere şi coordonare a acestui cerc de studii este alcătuit astfel: preşedinte dl. Isac Weinfeld, secretar dl. învăţător Chicoş, membri – dna prof. Nina Dumbravă, domnii inginer Vladimir Cazacu şi profesor Maxim.

Şedinţele cercului de ştiinţă au loc în fiecare miercuri seara, la orele 6,30, şi se ţin la sediul ARLUS din strada Regală”.

21 aprilie 1946, numărul 66, în prima pagină, pe locul articolului de fond, vestea: „Vechiul şi încercatul luptător socialist Ion Iacomi nu mai este printre noi.” Şi mai departe: „Născut în 1883 în comuna Rădeşti, ca al treisprezecelea copil al plugarului Iacomi, fu dat la şcoala primară, urmând ca apoi să fie dat la o şcoală de cântăreţi bisericeşti.

Crescut în cea mai lucie sărăcie, adânc frământat de mizeria pe care a trăit-o din plin în satul şi familia sa, Ion Iacomi pleacă din satu-i natal, vine la Bârlad, intră ucenic la cizmarul Peiu şi învaţă meseria.

…Cunoaşte apoi pe cizmarul Popovici care îi deschide lui Iacomi setea de adevăr, foamea de dreptate, orizonturi noi, prin iniţierea în adâncimile adevărurilor…

…Mai era moş Iacomi şi un împătimit al literaturii sociale şi mai ales al marilor scriitori universali – Gorki, Tolstoi, Dostoievski, Zola, iar de la noi îi iubea pe Topârceanu, Coşbuc, Sadoveanu, Petică, Traian Demetrescu. Neculuţă, Pincio – şi alţii care au ştiut să zugrăvească viaţa, mizeria şi năzuinţele poporului, a celor umiliţi şi obidiţi.

Era o adevărată desfătare să-l asculţi interpretând „Noaptea de Mai” a lui Topârceanu şi când spunea el:

„Sărman cizmar Ce demon te-a ursit să stai Pe trepiedul tău barbar În noaptea limpede de mai?”

Viaţa lui întreagă a fost un lanţ de suferinţă, de sărăcie lucie, de

muncă şi învăţătură, nelipsind nici închisoarea, bătaia zbirilor siguranţei din vremea Grevei generale din 1920, apoi lagărele din Caracal şi Tg. Jiu”…

…Ion Iacomi a fost şi prieten intim al actualului ministru al informaţiilor – profesorul Constantinesacu – Iaşi căruia i-a fost unul din martorii de seamă în procesul de tristă faimă al „democraţiei”…

39

În acelaşi număr de ziar, din articolul „Cum au fost înmormântaţi luptătorii Ion Iacomi şi Neculai Vasiliu” aflăm: „Înmormântarea luptătorului socialist Ion Iacomi s-a făcut cu fastul ce se cuvenea unui luptător ca el. Dacă nu ar fi fost vremea ploioasă – prima ploaie binefăcătoare din primăvara aceasta – apoi, desigur că lumea ar fi fost şi mai numeroasă. Nu au lipsit reprezentanţii tuturor autorităţilor, nici tovarăşii lui de lagăr şi luptă care au venit de la Focşani şi Tecuci să aducă ultimul salut lui Moş Iacomi.

…a vorbit preotul Barbu care a arătat ce a înfăptuit Iacomi pentru mahalaua lui şi pentru cei mulţi. Apoi sicriul a fost purtat de către muncitori şi tovarăşi de luptă, precedat de multe jerbe şi coroane aduse de autorităţi, de Partidul Comunist, Sindicate, Comisia locală, primărie etc.

Au mai vorbit apoi la sindicate delegaţii Focşaniului şi Tecuciului- Mihăileanu şi Voicu, apoi reprezentantul micilor patroni Vasile Petrea.

La primărie a vorbit primarul Paul Constantinescu, care a citit şi o telegramă din partea ministrului informaţiilor, dl. profesor Petre Constantinescu – Iaşi, iar la cimitir a vorbit Zainea Buhuşi şi secretarul celulei Podeni, Căpăţână, care a rostit legământul tovarăşilor lui Iacomi de a continua lupta pentru victoria democraţiei”.

În pagina I se publică: Din ciclul „Figuri bârlădene” următoarele epigrame de V. Cazacu:

„…trei doamne şi toţi trei… iubesc doar lucruri bune trei: vin bun, un cântec şi… femei”.

Apoi epitaf: pe mormântul lui Gh. Placă, contabil la primăria Bârlad:

„Aici zace sub o …placă Chiar… Don' Placă; Când a fost viaţa să-i placă Sfârşi… placa!”

Şi alt epitaf pe mormântul unui cititor al lui G. Nedelea, autor a foarte

multe rondele:

„Citind din rondele Muri pe ne-veste; A spus doar: „Nedele, Sunt prea indigeste!”

Lui Hary Goldstein despre care de o parte se spune că… trage sforile la

Prefectură, iar de altă parte circulă zvonuri referitoare la ciudăţeniile sale:

40

„Dintr-a lumii vorbărie Nimic nu se potriveşte: - Ba că faci „şurubărie” - Ba că… „şuruburi” îţi lipseşte”.

1 mai 1946 pe spaţiul articolului de fond ziarul publică strofe de

„Sărbătoarea Muncii”, bun prilej de edificare a cititorilor asupra ideologiei autorului, dar şi a publicaţiei:

„Astăzi este Ziua Muncii! În genunchi, ca la altare Să-i aducem închinare Ca s-o ştie pân' şi pruncii… Astăzi este Ziua Muncii! Este sărbătoarea sfântă A dreptăţii mult râvnită Vesel braţele s-agită Buzele binecuvântă Este sărbătoarea sfântă. S-o trăim cu tot avântul! Este ziua biruinţei Frânt e lanţul umilinţei Lăudat fie Prea Sfântul! S-o trăim cu tot avântul. Înspre culmi privirea zboare Ura-n inimi amuţească! Altă viaţă să renască În această sărbătoare Înspre culmi privirea zboare! Astăzi este Ziua Muncii Sărbătoarea muncii noastre S-o-nălţăm până la astre Ca s-o ştie mâini şi pruncii Astăzi este Ziua Muncii”.

George Nedelea

41

2 mai 1946, în numărul 67 de joi se publică o epigramă cu dedicaţia: Dlui inginer Vladimir Cazacu, şeful uzinei electrice din Bârlad şi autor de epigrame:

„De când tot faci epigrame Mie, ţie, nu ştiu cui, Am făcut o constatare: În oraş… lumină nu-i!”

G. Nedelea

În acelaşi număr George Nedelea mai semnează:

Pentru 1 mai „O, oameni buni, o, oameni buni Din orice plai, Veniţi să împletim cununi Din albe flori, din gânduri noi, Din tot ce e mai sfânt în noi, Pentru 1 Mai! Voi fraţii mei, cu mâini crăpate De muncă şi de suferinţe, Voi palizi sfinţi Ai luptei pentru libertate, Voi, toţi acei care-aţi trudit Călind plămada altei vieţi Pe care astăzi o vedeţi Crescând din plin sub cerul pur, Veniţi, veniţi Voi fericiţi Şi vă-nchinaţi! Minunea s-a înfăptuit De jur în jur! Tu ură ce ne-ai scrijelat Tot sufletul neîncetat Din neam în neam, ţară de milă Făcându-ne chiar gândul silă, Rămâi un vis urât de-acum!

42

Alt drum porneşte mândru-n zare Mai larg, mai mare Şi mai blând, Aşa cum n-a mai fost nicicând, Pe care oamenii-şi zâmbesc De câte ori se întâlnesc! E drumul păcii! Suntem tari! Mai tari decât e mugetul În codrul de stejari Când fugăresc în el furtuni! O, oameni buni, o, oameni buni Din orice plai, Sus cugetul E întâi Mai!”

Din articolul „Reforma agrară din 1945” semnat de Ion I. Căpăţână,

secretarul comisiei de îndrumare şi definitivare a reformei agrare din judeţul Tutova, printre altele aflăm: numărul moşiilor mari şi mici ce au fost expropriate în judeţul Tutova: în plasa Criveşti 27; în plasa Puieşti 37, în plasa Murgeni 38 şi în plasa Zorleni 39.

Printre moşierii expropriaţi figurează următorii: N. Chrissoveloni 1261 hectare, fraţii Ivanciu 1.109 ha, C. Ţăranu 284 ha., Gh. Pohrib 211 ha., Virginia Dimopal 255 ha, Adolf şi Leon Rozenberg 290 ha, D. Constandache 325 ha, Dr. Negulescu 450 ha, V. Georgescu – Bârlad 160 ha, Aurel Popescu-Necşeşti 280 ha, Romeo Vidraşcu 500 ha, fraţii Eremia 640 ha şi alţii ca Taşcă, Neştian, M. Dimopol, Jurava etc.”

* Cu 10 iulie 1946 „Păreri” devine „Păreri Tutovene” – ziar independent-

democrat. Iată-i frontispiciul:

● Expoziţie de cărţi ● Dr. D. Bagdazar a murit ● Ţăranii vânduţi băncilor● Basmul ● Salariile cadrelor didactice.

43

Din articolul semnat de I. Savin aflăm că „În judeţul Tutova 139 moşii cu o suprafaţă de 19.696 ha au fost expropriate” şi îndemnul: „Citiţi în fiecare marţi dimineaţa „Păreri Tutovene”!

Tot la 10 iulie este publicat articolul „Congresul Partidului Naţional Popular din judeţul Tutova – Dl ministru profesor P Constantinescu-Iaşi ales preşedinte activ” care conchide: „…publicul bârlădean a asistat la importantul congres şi întrunirea publică a Partidului Naţional Popular care a avut loc în ziua de 23 iunie a.c.”

17 iulie 1946, în numărul 71 al ziarului „Păreri Tutovene” în articolul „O frumoasă expoziţie de cărţi” se menţionează: „În localul asociaţiunii „Casa Naţională” de citire „Stroe Beloescu” s-a deschis printr-o solemnitate o expoziţie de carte.

…Expoziţia a fost orânduită cu multă pricepere de către bibliotecarul casei de citire G. Nedelea. La inaugurarea ce a avut loc duminică 7 iulie au luat cuvântul d-nii: primar profesor Paul Constantinescu, Dr. I. Weinfeld, G. Tutoveanu şi M. Negreanu”.

* 24 iulie 1946, în numărul 72, din articolul: „Profesorii secundari din

Bârlad au pornit pe drumul cel bun”, redăm: „…din iniţiativa dlui profesor Gh.V. Gâlcă, directorul Liceului Codreanu şi preşedinte al comitetului interşcolar şi a unui grup de profesori şi democraţi, a avut loc sâmbătă 13 iulie a.c. în aula liceului Codreanu o adunare generală a profesorilor secundari.

Încercând şi de data aceasta să provoace dezordine prin vociferări şi instigaţii, reacţionarii Necula, Luca şi Ştefănescu au primit deîndată din partea profesorilor adunaţi acolo votul de blam ce meritau şi întreaga adunare s-a desolidarizat de acţiunea lor provocatoare.

Faţă de această atitudine hotărâtă a profesorilor cinstiţi, cei trei scandalagii au părăsit sala. S-a ales un Comitet de iniţiativă alcătuit din dnii profesori Ştefan Negură, Ch Tomescu şi Marcel Demetrescu cu sarcina de a lua legătura cu Comisia locală şi Confederaţia Generală a Muncii în vederea alegerii unui comitet sindical al profesorilor secundari din Bârlad”.

În acelaşi număr, sub semnătura „Păreri Tutovene” este consemnată moartea doctorului Dimitrie Bagdasar, ministrul sănătăţii în guvernul dr. Petru Groza, cel „care a avut un rol de seamă în desfăşurarea evenimentelor care au dus la actul de la 23 August 1944”, „unul din întemeietorii Uniunii Patrioţilor şi un aprig luptător pentru instaurarea adevăratei democraţii în ţara noastră, marele savant care şi-a trăit anii de studii la Liceul Codreanu”.

Referitor la personalitatea respectivă, Dicţionarul Enciclopedic Român, 1962, reţine: „Bagdasar Dumitru (1893-1946), neurochirurg român, creatorul şcolii române de neurochirurgie, membru de onoare post-mortem al Academiei

44

RPR. În cercetările sale a îmbinat în mod armonios studiul clinic cu cel experimental. Patriot şi democrat, luptător antifascist, D. Bagdasar a fost numit ministru al sănătăţii în guvernul democrat condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), funcţie pe care a ocupat-o până la moartea sa. Opera principală: „Tratat de neurochirurgie”.

31 iulie 1946, în articolul de fond „Ceva despre ţărani” semnat de Gh. Nedelea în „Păreri tutovene” nr. 73, se scrie:

„…Nu ştiu pentru ce încerc întotdeauna un sentiment de tristeţe, oridecâteori mă gândesc la ţăranii noştri. Aceasta, probabil, unde am observat că, mai niciodată în trecut nu s-a făcut şi pentru ei ceva serios, ceva bun şi trainic, ci numai jumătăţi de măsură, numai lucruri de mântuială şi lăsaţi apoi să se descurce singuri.

Pentru cine a avut prilejul să colinde satele noastre, cu unele excepţii, n-a avut de văzut decât anomalii. Dacă într-un sat, de exemplu, biserica şi şcoala se bucurau de cinste, celelalte instituţii funcţionau în nişte adevărate cocioabe şi viceversa. Cât priveşte traiul zilnic al populaţiei nu-l mai descriu, fiindu-mi ruşine. Şi cu toate acestea, ţăranilor le-am datorat întotdeauna, noi toţi cei de la oraşe, buna noastră prosperare şi dulcea noastră tihnă! Dar nu numai de noi este vorba, ci de însăşi starea economică a ţării întregi, la care ei, ţăranii, îşi dau tributul cu prisosinţă.

În faţa acestui adevăr evident, mă întreb, atunci pentru ce guvernele şi oamenii politici mari şi mici de odinioară nu şi-au întors faţa spre ţăran, cu toată sinceritatea, ci dimpotrivă, au căutat să-i şicaneze de câte ori le surâdea ocazia?

Pentru ilustrarea celor de mai sus, voi atinge o singură chestiune, de fapt cea mai vitală dintre toate cele ce privesc ţărănimea noastră şi anume aceea a împroprietăririi, spre a se vedea cu câtă uşurinţă a fost privită în fondul ei în trecut.

Orice minte ştie că pământul singur, atâta timp cât el nu este pus în exploatare, constituie pentru deţinătorul său un capital mort. Deci nu-i suficient să ai pământul dacă nu ai totodată şi inventarul agricol. Odată împărţirea pământului terminată, trebuia să se pună la dispoziţie şi creditele necesare din care să fi putut alimenta şi completa inventarul agricol pentru cei împroprietăriţi.

Ce s-a întâmplat din lipsa creditelor, se ştie. Ţăranii au invadat băncile – şi multe mai erau atunci! Numai aici, la Bârlad, apăruseră încă alte 4-5 pe lângă cele 2-3 cu un trecut mai vechi. Cu ce scop a apărut pe întreg cuprinsul ţării acest potop de bănci, credeţi? Cu acela de a învârti treaba, adică de a

45

face să se reîntoarcă pământul la acei de la care plecase, ceea ce s-a şi întâmplat, cu vremea, într-o mare măsură.

Copleşiţi de camătă, mulţi din cei împroprietăriţi nu şi-au mai putut achita datoriile contractate şi deci pământurile lor au fost vândute de bănci la mezat, fie marilor proprietari, fie celor cu rezerve băneşti. Frumos, nu-i aşa? Tare frumos! Totuşi aceasta a fost realitatea în toată duritatea ei”…

Succint, ziarul, în acelaşi număr, notează că „Vasile Georgescu-Bârlad este vicepreşedinte al P.N.Ţ. Tutova”.

7 august 1946, numărul 74: „Grefa Tribunalului Judeţean Tutova, secţia I, prin deciziunea civilă nr.32 din 19 septembrie 1945 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia I, învestită cu formulă executorie la nr.30/1946, reînnoieşte calitatea de persoană juridică şi morală a „Federaţiei vânătorilor tutoveni” cu sediul în oraşul Bârlad, strada Ştefan cel Mare nr.10 şi conform articolului 91 din Legea persoanelor juridice, s-a înscris în registrul de persoane juridice, de la acest tribunal la nr. 1/1946 conform încheierii nr. 4876 din 29 iulie – preşedintele acestei federaţiuni fiind dl profesor Cezar Ursu. Dosar nr. 805/1946”.

14 august 1946, numărul 75, la rubrica „Discuţii” prof. Şt. Negură semnează articolul „Despre statutul funcţionarilor publici” în care pledând pentru introducerea imediată a acestui instrument menit să curme „odată basmul armonizării salariilor care durează de aproape 30 de ani, aduce drept argument spusa unui coleg de-al d-sale, dar ar putea fi chiar susţinerea sa pusă în gura altuia” -: „Am intrat în învăţământ acum aproape 30 de ani şi am găsit discutându-se salarizarea, iar azi ies la pensie şi tot salarizarea se discută. Este dureros!”

În continuare profesorul nostru de la Liceul Codreanu dând cu tifla motivelor puse de Ministerul Finanţelor că nu ar avea cele 200 de miliarde necesare sporirii salariilor, indică şi resursele (apucarea de gât şi scuturarea tâlharilor care la „baza de vite” au făcut operaţii frauduloase cu câştiguri de miliarde investite în blocuri sau în viaţă de lux şi risipă sau în schimbarea destinaţiei unor fonduri alocate bugetului de stat), resurse care, folosite chibzuit, ar preveni corupţia funcţionarilor, „plata serviciilor legalmente datorate”, făcând ca „profesorul să vândă nota”, „magistratul să împartă dreptatea după alte criterii”.

G. Nedelea semnează informaţia: „O importantă şedinţă a Sindicatului salariaţilor comunali din Bârlad”.

Pe prima pagină relatarea „Cetăţenii oraşului şi judeţului nostru au ascultat cuvântul Partidului Comunist Român pe care o inserăm în continuare:

46

„Cu toată arşiţa şi seceta ce a transformat oraşul şi judeţul nostru într-un imens cuptor, în care plantele sunt arse, vieţuitoarele sunt înfometate, iar populaţia de la sate şi oraşe este cu feţele supte de lipsuri, piaţa Primăriei a devenit neîncăpătoare pentru miile de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi să asculte cuvântul de îmbărbătare şi îndemn la luptă a Partidului Comunist.

În mulţimea adunată acolo, se vedeau mii de ţărani şi muncitori în hainele lor modeste sau chiar zdrenţuroase, dar pe feţele lor supte de muncă şi lipsuri se vedea limpede nădejdea în zilele mai bune pe care le pregăteşte poporului român muncitorimea încadrată în cele două mari partide muncitoreşti, care stau la temelia Blocului Partidelor Democrate.

Zeci de placarde şi lozinci, portretele dragi muncitorimii şi ţărănimii, ale conducătorilor actualului guvern, steagurile mândre ale Patriei, Naţiunilor Unite, ale muncitorimii, dau mulţimii adunate în piaţa

primăriei, un aspect de sărbătoare şi entuziasm. O fanfară intonează Imnul Regal Român şi

Internaţionala, amândouă ascultate cu respect şi smerenie de adunare. Apoi încep cuvântările”.

Ioan Savin

* Şcoala; ● Canalizarea; ● Scriitor în mizerie; ● Izvorul sacru al cărţii; ●

Prima femeie ministru în România; ● „Ajutaţi studenţii ieşeni!” ● Colegiul Roşca Codreanu; ● Alt comitet de redacţie, apariţia bisăptămânală a ziarului „Păreri Tutovene”.

28 august 1946, numărul 77, cu rubrica „Puncte”… de G. Nedelea: „Ziarele din capitală ne aduc vestea că manualele didactice pentru anul

şcolar 1946-1947 sunt în curs de tipărire, că la începutul lunii septembrie vor apare în librării şi că datorită importantei subvenţii pe care Ministerul Educaţiei Naţionale a acordat-o în acest scop, preţul lor va fi scăzut, aceasta cu toată scumpetea de astăzi a hârtiei.

Salutăm cu toată bucuria această veste bună! Era, de altfel, şi cazul ca şi în acest compartiment să se pună rânduială, deoarece să nu uităm, că în marea noastră deşteptăciune, până şi cărţile de şcoală ajunseseră să le considerăm ca o marfă şi vândută ca atare la preţuri de speculă, dacă este îngăduit să divulgăm această tristă constatare.

47

Pentru ca acest capitol însă, care este şcoala, să fie lichidat pentru totdeauna spre binele general, s-ar mai impune acum şi o reglementare a taxelor şcolare. Spuneam o reglementare, pentru că nu ştim pe ce criteriu anume s-au stabilit întotdeauna aceste taxe. De ce nu ar fi şi acestea socotite ca şi impozitele, de exemplu, după puterea de plată a celor ce au fii la învăţătură? De aceea ar fi nimerit ca în comitetele şcolare să intre părinţi cu situaţii materiale modeste care au copii la şcoli şi care să stabilească taxele şcolare în mod progresiv şi să găsească mijloacele necesare creării de fonduri care să dea posibilitatea unor cât mai multe scutiri de taxe. Ar fi şi just şi omenesc.

De altfel, „Platforma Program a Blocului Partidelor Democrate”, la capitolul „Cultură Naţională” prevede preocuparea serioasă a Blocului pentru carte:

„Asigurarea învăţământului primar gratuit şi obligatoriu; generalizarea pe tot cuprinsul ţării a gimnaziului unic cu gratuitate pentru toţi elevii lipsiţi de mijloace materiale”.

„Reorganizarea şi dezvoltarea învăţământului profesional”. „Acordarea de înlesniri pentru studii secundare şi universitare

elementelor înzestrate, fii de muncitori, ţărani şi funcţionari, dar lipsite de mijloace materiale, prin ajutoare, burse, cantine, căminuri”.

4 septembrie 1946, numărul 78, în articolul „ Blocul Partidelor Democrate luptă pentru reconstrucţie la Tutova. Un proiect de mare însemnătate: „problema canalizării” – citim textul memoriului „pe care dl inginer Vladimir Cazacu, director al întreprinderilor comunale Bârlad l-a depus Comitetului Central al Blocului Partidelor Democrate, Prefecturii şi Primăriei asupra problemei canalizării:

„Am onoarea a vă înainta aici anexat un memoriu referitor la alimentarea cu apă şi canalizarea oraşului Bârlad din care rezultă următoarele:

1. Că oraşul Bârlad este actualmente lipsit de apă potabilă, nu are instalaţii moderne de alimentare cu apă şi nici canalizare. Toate acestea datorită delăsării regimurilor politice din trecut.

2. Că pentru rezolvarea definitivă a problemei alimentării cu apă a oraşului Bârlad, întreprinderile comunale Bârlad au contractat cu dl. ing. Henri Theodoru, profesor la Politehnica din Bucureşti, facerea studiilor şi elaborarea unui proiect de alimentare cu apă a oraşului Bârlad contra unui onorariu de lei 9.000.000, din care i s-a avansat până acum suma de lei 3.000.000.

3. După studiul preliminar al dlui ing. H. Theodoru, întreaga instalare de alimentare cu apă va costa 9 miliarde lei, lucrarea fiind împărţită pe tranşe, din care trebuie realizată pe jumătate în 3 ani, pentru care ajung 4,5 miliarde lei, iar restul s-ar completa treptat cu nevoile şi mijloacele financiare.

48

4. Că până la definitivarea şi realizarea acestui program de lucru pentru a se asigura pentru moment alimentarea cu apă a oraşului, trebuie începute şi executate, chiar în această toamnă, următoarele lucrări care intră în cadrul proiectului de alimentare cu apă:

a). Punerea în bună stare de funcţionare a captărilor de izvoare de la Dealul Mare şi Trestiana, inclusiv conductele lor de aducţiune pe o distanţă de 4 kilometri, precum şi cişmelele şi sondele arteziene din oraş, lucrare care se ridică la suma de lei 715.000.000;

b). Formarea unui puţ artezian de mare adâncime (200-270 m.l.) în cartierul înalt din partea de Nord-Vest a oraşului, lucrare care se ridică la suma de lei 3.000.000.

Total lei 1.000.000.000. Suma de lei un miliard depăşind mijloacele noastre financiare, înseamnă

că aceste lucrări nu se pot executa decât prin acordarea unei subvenţii din partea Statului…

Având în vedere că proiectul de alimentare cu apă a oraşului Bârlad se află în faza finală şi definitivarea lui depinde numai de executarea forării pentru studii a puţului artezian menţionat mai sus şi că aceste întreprinderi au şi angajat o echipă de săteni şi oameni fără lucru la curăţirea captărilor de izvoare de la Dealul Mare şi Trestiana, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a interveni pe lângă Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Finanţelor Locale, pentru a ni se acorda din fondul pentru ajutorarea regiunilor secetoase subvenţia necesară executării planului de alimentare cu apă a oraşului Bârlad şi în primul rând lei un miliard pentru lucrările care trebuie executate chiar în această toamnă”. Directorul Întreprinderilor comunale Bârlad, ing. Vl. Cazacu.

În următoarele numere ale ziarului „Păreri Tutovene” (nr.79/11 septembrie 1946 şi nr. 80/18 septembrie 1946) este publicat studiul întocmit de dl. ing. Henri Theodoru asupra alimentării cu apă şi canalizarea oraşului Bârlad.

Din pagina întâi „Păreri Tutovene” asigură: „În România nu va muri nimeni de foame! Pe la

răspântii, prin cafenele, prin localurile unde cheltuiesc fără margini banii adunaţi de pe urma muncii altora, boierii, speculanţii, moşierii expropriaţi, clienţi, membri şi cozile de topor ale partidelor „istorice" încearcă să lanseze fel de fel de zvonuri mincinoase.

Pe lângă atâtea alte clevetiri mincinoase prin care ei încearcă să amăgească oamenii care îşi caută de munca lor, cozile de topor spun că la iarnă, vom muri de foame.

49

Ei uită toată vina ce o poartă pentru lipsurile de pe urma cărora suferă azi ţara şi întreg poporul muncitor de la sate şi din oraşul nostru. Bandiţii nu vor să înţeleagă că în vreme ce autorităţile şi Guvernul se străduiesc să procure pâine pentru populaţie, tocmai ei şi neamurile lor „istorice”, ascund grâul şi alimentele prin gropi ca să le poată specula. Cetăţenii ştiu că autorităţile noastre fac toate eforturile ca să se asigure hrana populaţiei.

Guvernul Groza, organizaţiile muncitoreşti şi patriotice îşi fac un punct de cinste în vederea creării rezervelor pentru ajutorarea regiunilor lovite de secetă”…

11 septembrie 1946, numărul 78 din „Păreri Tutovene”: „Scriitorul ieşean C. Săteanu se află în mizerie”. Reproducem dintr-o carte poştală adresată prietenului său bârlădean Dr. Weinfeld următoarele:… „Îţi fac cunoscut că după moartea năprasnică a soţiei mele, decedată în aprilie a.c., zac grav bolnav în acest spital, gol, desculţ, flămând, paralizat de zece ani, spitalul neavând fonduri pentru alimente şi medicamente. Rog a mă ajuta cu un mandat telegrafic pe numele meu, pe adresa spitalului izraelit, str. Elena Doamna, Iaşi”.

Redându-i literele, „Păreri Tutovene” scrie în continuare: „Nu e oare o ruşine ca un harnic truditor al cărţii, un cinstit cercetător şi adunător de comori ale literaturii noastre, cum e C. Săteanu, să zacă în mizerie, într-un spital?

Oamenii de inimă, acei care au preţuit cărţile lui C. Săteanu, ca şi articolele sale din ziarele româneşti au datoria să-l ajute.

Dar şi Societatea Scriitorilor români nu trebuie să-l uite pe C. Săteanu”. *

Născut la 23 ianuarie 1878, C. Săteanu (pseudonim Carol Schönfeld) a învăţat în oraşul natal şi a făcut o largă publicistică: „Lumea ilustrată” (1894); „Pagini literare” (1899-1900, 1902), „Evenimentul” Iaşi (1899-1903), 1905-1906, 1916, 1921), „Opinia” Iaşi (1899, 1908, 1924-1925, 1929, 1931-1940), „Noua revistă română” (1900-1901), „Carmen” (1902), „Revista modernă” (1901), „Universul literar” (1902, „Pagini alese” (1902), „Epigonii” şi „Scena” (1903), „Adevărul” /1903, 1926, 1931-1937), „Gazeta Moldovei” Iaşi (1906), „Pagini libere” Galaţi (1908), „Viitorul” (1912-1913, 1915-1916, 1918-1919, 1925, 1935), Cuvântul liber” (1920), „Lumea literară şi artistică (1923-1925, 1929-1930, 1934-1935, 1937) etc.

A lucrat la „Revista ilustrată” în 1908-1910, unde a fost şi redactor, la „Mişcarea” în 1909-1929, 1934, 1938, unde a fost şi secretar de redacţie, la „Teatrul” Iaşi în 1912-1913, unde a făcut parte din colegiul redacţional.

*

50

Caragiale profesor Răsfoind în presa vremii, în revista Elanul, nr. 62 din aprilie 2007, Ion

N. Oprea publica „Şcolăreasca cerere a lui I.L Caragiale – începutul literaturii maestrului, probând însuşirile native ale preacunoscutului.

Cum timpul a trecut iar I.L. Caragiale a făcut de toate în viaţă, iată-l şi profesor, ipostază oferită nouă de scriitorul C. Săteanu în volumul său „Muşchetarii literaturii române moderne”, Iaşi, 1939, p. 19:

„Făcând într-o zi o lecţie de Istorie şi vorbind şcolarilor săi de Mihai Viteazul, Caragiale, observase că unul dintre elevi se uita mereu pe fereastră, dus cu gândul aiurea şi fără nici o atenţie pentru explicaţia sa.

- Bine, măi băiete, îi zise Caragiale, eu vorbesc de aproape un ceas şi ţie nici nu-ţi pasă! Spune, încotro te uiţi şi la ce te gândeşti?

- Ascultam mierloiul din pom! răspunse elevul sincer, dar destul de emoţionat.

Caragiale tăcu o clipă, fixă pe băiat şi îşi continuă apoi cursul de istorie. Elevul însă nu-şi lua ochii de la fereastră. Explicând mereu şi observând că elevul continuă a privi pe fereastră cu încordată atenţiune, Caragiale îşi întrerupse explicaţia şi apropiindu-se de elev îi zise:

- Măi băiete, ştii una? haidem în grădină cu toţii să ascultăm mierloiul din pom, ş-om vorbi despre Mihai Viteazul lecţia viitoare.

Ceea ce făcu cu întreaga clasă - şi ceea ce aminteşte minunata pedagogie a lui Ion Creangă”.

* C. Săteanu se stinge din viaţă, probabil la Bucureşti în ziua de 28

februarie 1949, ziarul Păreri Tutovene de la Bârlad consemnând dispariţia lui. Publicist prin dăruire şi meserie, scriind la o sumedenie de publicaţii,

intervenţiile sale publicistice strânse cu destoinicie sunt cuprinse în volumele Carnaval literar (1923), Anecdote literare (1930), Figuri din Junimea (1936), Caragiale în anecdotă (1937), dar şi în Muşchetarii literaturii române moderne (1939), cu „titlu nepotrivit", spune Florin Faifer în Convorbiri literare nr. 5/mai 2006, în care înmănunchează medalioane - figurile literare ale cvartetului A. Vlahuţă, I.L. Caragiale, Delavrancea şi G. Coşbuc.

„Sărutarea” o disertaţie care se vrea „plăcută, atractivă şi amuzantă” oferită „cu mai puţină timiditate” sfârşeşte în reflecţii „romanţioase” atât în viaţă cât şi în literatură. „Pictorul Octav Băncilă” (1930)?, extras din revista „Arta şi arheologia” este o micromonografie asupra căreia nu trebuie trecut prea grăbit, autorul dovedindu-şi priceperea în prevalarea operei şi a autorului ei.

Că este aşa, Caragiale profesor, sper, a convins, scriam în aceeaşi revistă „Elanul” de la Giurcani.

*

51

18 septembrie 1946, numărul 80 al ziarului informa că: „În urma impresionantelor fragmente de scrisoare disperată a scriitorului C. Săteanu din Iaşi, publicată în numărul trecut al ziarului nostru. am primit adeziuni şi ajutoare de la domnii: Primarul oraşului dl. prof. Paul Constantinescu, scriitorul G. Tutoveanu, dr. I Weinfeld, Iosif Epştein şi Max Făinaru care s-au oferit să vie în ajutorul scriitorului C. Stăteanu – azi în mizerie”.

La rubrica „Puncte”… G. Nedelea notează: „Îmi place să cred că fiecare cetăţean

care se respectă din această urbe a Bârladului, ştie că la Casa Naţională”, ctitoria lui Stroe Belloescu, există o bibliotecă publică şi o sală de arte, cum puţine se găsesc, astăzi mai ales, în lungul şi în latul ţării. Cu alte cuvinte o instituţie care face şi va continua să facă mândria de totdeauna a acestui bătrân oraş moldovenesc.

Stroe Belloescu

Şi dacă, în adevăr, această presupunere a mea este întemeiată, mă întreb, pentru ce atunci, toţi aceşti „oameni care se respectă”, nu au căutat să se intereseze niciodată din ce fonduri anume se alimentează această nobilă instituţie de cultură, unde tineretul şcolar vine să se adape, în mod cu totul gratuit, la izvorul sacru al cărţii?

Crede cineva oare că tot ceea ce se face acolo, în numele şi pentru cultură, este apanajul numai al câtorva şi ca atare nu trebuie să intereseze pe nimeni? Nu, onorabili cetăţeni! Tot ceea ce se face acolo se face în numele unui oraş întreg, în numele dvs. al tuturor şi deci, este de la sine înţeles, că trebuie să vă interesaţi şi să puneţi umărul laolaltă, ajutând la bunul mers al acestui aşezământ.

Nimic nu vă îndreptăţeşte să faceţi altfel. Numai cu ce poate da Primăria şi din când în când unele instituţii şi autorităţi, nu-i suficient pentru înzestrarea sa cu publicaţiile ce apar, mai cu seamă, când preţul acestora ne este aşa de bine cunoscut. Se găsesc totdeauna banii necesari pentru a ne împlini anumite capricii de moment dar nu aruncăm niciodată nici un leu pentru susţinerea instituţiilor de utilitate publică.

Este o crimă, o crimă de neiertat. Trăinicia unui neam rezidă în aceea a instituţiilor sale. Cu cât acestea

vor fi mai solid înălţate, adică se vor bucura de sprijinul şi dragostea tuturor, cu atât acel neam va dăinui mai mult timp. Să nu uităm că în viaţa aceasta de aici păşim o singură dată. Atât! Cu ce vom dovedi trecerea noastră prin ea,

52

celor ce vor veni după noi? Cu averea care am acumulat-o? Cu zilele, nopţile şi banii pierduţi înaintea meselor de joc? Nu! Vom dovedi-o numai cu urmele pe care le-am lăsat, adică cu tot ceea ce vom fi putut înfăptui pentru bine şi progres. Şi ce satisfacţie mai mare este îngăduită cuiva decât aceea de a şti că a contribuit într-o cât de slabă măsură, la trăinicia acestui edificiu! De aceea refuz să cred, că rândurile însemnate aici vor rămâne fără ecou!”

*

G. Nedelea avea dreptate când era îngrijorat de soarta bibliotecii şi a cărţilor. Încă de la 14 mai 1866, cu nr.3933, în Monitorul, jurnal oficial al Principatelor Unite Române, C.A. Rosetti, ministru secretar de stat la Departamentul Instrucţiunii publice şi cultelor, se adresa Comitetelor bibliotecilor:

„Legea specială a bibliotecilor (exista o astfel de lege iar Bârladul era nominalizat ca având bibliotecă publică, nu cu local, pe care l-a făcut şi pus la dispoziţie în 1906 Stroe Beloescu n.n.) prevede la art.21 obligaţiunea pentru comitetele lor de a face raport către minister, la cele dintâi zile ale lunii noiembrie despre starea bibliotecilor centrale şi comunale.

Acest raport, din motive necunoscute ministerului, nu s-a prezentat nici până azi.

Compus din bărbaţi eminenţi şi speciali, Comitetul bibliotecii înţelege, fără să mai insist, de câtă importanţă este pentru ţară, ca bibliotecile noastre să ia o dezvoltare mai mare, şi cât de important ar fi lucrul comitetului care ar tinde a înmulţi bibliotecile comunale, poporane.

Aştept de la ele dară, cu deplină încredere nu numai raportul anual cerut de art. 21 din Regulamentul la lege, dar încă şi propunerile în respectul înfiinţării importantelor biblioteci poporane”.

Deci apeluri pentru bibliotecă şi carte existau şi atunci, lipseau interesul şi adesea seriozitatea.

25 septembrie 1946, numărul 81 la rubrica „Cum a ajutat Guvernul Groza şcolile din Bârlad” aflăm că „…pentru burse acordate elevilor şcolilor secundare s-au trimis de către Ministerul Educaţiei Naţionale, de la 23 august 1944 până azi, următoarele sume:

(Total 88.313.892 lei) din care: Liceul teoretic de băieţi „Gh. Codreanu”: 1944/1945 =21 burse lei 554.400; 1945/1946 = 27 burse lei 5.305.500; 1945/1946 Gimnaziul unic, 19 burse = 3.600.500 lei ……………………………………….. 9.460.400 lei

53

Ministerul de interne a acordat şcolilor din Bârlad următoarele fonduri pentru anul 1945 – 9.000.000 lei, total, din care Liceului teoretic „Gh. Codreanu” 2.000.000 lei.

Ministerul Educaţiei Naţionale a mai acordat următoarele fonduri pentru anul 1946, total 66.000.000 lei din care Liceului teoretic de băieţi „Gh. Codreanu” – 10.000.000 lei.

2 octombrie 1946, numărul 82: „Prima femeie ministru în România” în persoana d-nei dr. Florica Bagdasar – înainte de a avea femeie deputat, soţia regretatului profesor dr. D. Bagdasar.

La rubrica „Puncte”… Gh. Nedelea se ridică împotriva falşilor „patrioţi”, a acelora „care se laudă zi şi noapte că vor binele şi fericirea ţării”, dar în realitate „sunt numai nişte bieţi oameni”.

16 octombrie 1946, în numărul 84 din „Păreri tutovene”, Gh. Nedelea are cuvinte acuzatoare împotriva „speculei şi a speculanţilor”, „specula - spune el – fiind… o mare pacoste”.

21 octombrie 1946, în numărul 85, profesorul Cezar Ursu semnează articolul de fond „Prietenia româno-sovietică”, ziarul menţionând că duminică 20 octombrie în sala Teatrului Vlahuţă a avut loc un festival artistic-muzical, unde, „în faţa unei săli pline până la refuz, dl. profesor Cezar Ursu a rostit o documentată conferinţă despre temeiurile relaţiilor de prietenie între România şi Uniunea Sovietică, conferinţă completată cu alocuţiunea susţinută de Prea Cucernicul preot Mântulescu din partea Ministerului Cultelor, de dl Ministru al Informaţiilor Publice Petre Constantinescu – Iaşi.

Ziarul publica fotografiile alăturate ale lui I.V. Stalin şi a M.S. Regele

Mihai I, cu prilejul zilei onomastice a M.S. Regelui Mihai I şi a aniversării a 25 de ani a Revoluţiei Socialiste din octombrie 1917.

54

26 octombrie 1946, numărul 86, în articolul „Ajutaţi studenţii ieşeni” după ce sunt prezentate consecinţele războiului, ale celor doi ani de secetă, greutăţile prin care trec studenţii Universităţii din Iaşi, reţinem…:

„…Frontul Democrat Universitar Iaşi, organizaţie studenţească de ajutor naţional, a pornit o vastă acţiune pentru ameliorarea grelei situaţii în care se găseşte studenţimea, prin colectarea de fonduri şi alimente de către studenţii fiecărui judeţ. În acest scop s-a deplasat şi la Bârlad o delegaţie a F.D.U. Iaşi, în frunte cu dl. Loghin Aurel vice-preşedinte, care a ţinut o întrunire cu studenţii Bârladului la Colegiul Codreanu, în ziua de 19 octombrie 1946, formând un comitet F.D.U. care să coordoneze această acţiune pentru strângerea de fonduri şi alimente, prin organizarea de chete, festivaluri, baluri etc. în timpul de la 21 la 28 octombrie în cadrul „Săptămânii Studentului Ieşean”, acţiune menită să ajute studenţilor tutoveni care studiază la Iaşi”.

Alt articol informează despre „O importantă consfătuire a reprezentanţilor guvernului cu profesorii secundari din Bârlad, care a avut loc luni 21 octombrie în aula Liceului Codreanu, în cadrul căreia „D-nii profesori Şt. Negură şi Cezar Ursu au asigurat pe reprezentanţii guvernului că între 1-15 noiembrie urmează să se facă alegerea unui nou comitet sindical al profesorilor secundari precum şi despre faptul că „Liceul Codreanu din Bârlad împlineşte un veac de existenţă” la 3 noiembrie 1946 devenind Colegiu.

„Cu acest prilej se va sărbători evenimentul printr-o mare festivitate care se va desfăşura în Aula Liceului. Şi-au dat întâlnire la acea dată o serie de foşti colegi ai acestui glorios Liceu, azi personalităţi de frunte în viaţa politică, socială şi culturală a ţării”.

1 noiembrie 1946, numărul 87, Comitetul de redacţie care va face de la 1 noiembrie 1946 ziarul „Păreri tutovene” să apară de două ori pe săptămână, lunea şi vinerea: farmacist M. Băcăoanu, L. Beneş, Nicoleta Candel, Mihaela Costinescu, ing, Vladimir Cazacu, Gh. Dănăilă, dr. H. Herşcovici, slt. Şt. Iorgulescu, Gh. Iamandi, Gh. Nedelea, M. Negreanu, învăţătoarea Elena Taşcă.

4 noiembrie 1946, numărul 88, în articolul „Liceul Codreanu îşi sărbătoreşte centenarul” citim cuvinte de apreciere cu privire la „Anuarul Liceului Codreanu pe anul şcolar 1923-1924 alcătuit de dl Cezar Ursu, director al liceului”, cuprinderea unor preţioase informaţii referitoare la istoricul unităţii, anuarul conţine şi articolul „Activitatea Societăţii elevilor de curs superior „Stroe Beloescu” pe anul 1923-1924 semnat de profesorul Petre Constantinescu – Iaşi, articol ce se termină cu următoarele cuvinte, crezul de totdeauna al autorului: Un mic bilanţ pentru un an, unul din cele mai rodnice dar nu şi singurul în trecutul Societăţii.

55

Constantinescu-Iaşi, cu i

iembrie 1946, numărul 90 este dedicat „Centenarului Liceului Codrea

i solemnităţi deosebite s-a făcut în ziua de 3 noiembrie 1946 an

rigore al Huşulu

ciul religios l-a oficiat P.S.S. Grigore al Huşului înconjurat de un sobor de preoţi. A urmat apoi seria cuvântărilor.

Nu ne îndoim că pilda celor de azi va fi urmată şi întrecută de cei de mâine; nădejdea aceasta ne-a hotărât a da luminii tiparului munca făcută, munca noastră.”Mai departe, în acelaşi articol, se mai spune:

„Mai găsim în dările de seamă ale Societăţii „Stroe Belloescu” o minunată împletire a muncii profesorilor şi a elevilor, în scopul promovării gustului pentru literatură, muzică, artă, printre numele celor ce au muncit atunci aflându-se mereu pomenit numele profesorului Petre Constantinescu – Iaşi, prof. Cezar Ursu, prof. P. Todicescu, elevii Manta Roşie (azi magistrat la Tutova), Octav Gheorghiu, G. Damaskin, P. Drangă, fraţii Leon şi Iancu Aron, Mircea Pavelescu, B. Barbălată, Nicu Tailer, C. Chirulescu, N.G. Patriciu”.

Repetate sunt numele dlui profesor Petre nteresante conferinţe şi prezidări de şedinţe şi a

elevului Manta-Roşie cu conferinţe, studii, schiţe literare…

12 nonu din Bârlad”. „…În cadrul uneiversarea Centenarului Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu”. A luat parte întreg corpul didactic şi Prea Sfinţitul Episcop Gi, Vicar Ambrozie Filiuţă, revizor eparhial Grigore Dimitriu, protopop

Haralambie Bărbuleanu şi Ştefan Vasilescu şi protodiacon Clement Gheorghiu, prefectul judeţului Ion Andronache, primarul oraşului, profesor Paul Constantinescu, dr. Tomoşoiu, poliţai Nicolae Pandele, din partea guvernului dnii ministru profesor Petru Constantinescu-Iaşi, inspector general şcolar prof. Petre Drăgoescu şi inspector şcolar I. Gherincea, prim-consilier C. Dolinescu, colonel Bălăşescu, comandantul Garnizoanei, Ion Savin, secretar P.C.R. Tutova, profesorii I. Ursoiu, Gh. Gâlcă, Marcel Demetrescu, N. Sachelarie, dl. Macovei din Direcţia Presei Bucureşti, Gh. Dănăilă, responsabilul Ministerului Informaţiilor la Tutova, dnele profesoare Negură, Ghimuş, Tuchilă, Iosipescu, Dumbravă N.,inspector şcolar Pânzaru, preşedinte, şi Zainea Buhuşi, secretar al Blocului Partidelor Democrate, dr. Dan Duda, dr. Achile Dimitriu, prim-procuror, I. Cavăt, M. Negreanu, L. Beneş, G. Nedelea, Gh. Iamandi, ziarişti, un număr impresionant de elevi, profesori şi profesoare de la toate şcolile locale, ofiţeri, magistraţi, funcţionari superiori, toţi foşti elevi ai Liceului Codreanu”.

Servi

56

Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca-Codreanu” şi bustul fondatorului

şi a zugrăvit în cuvinte impresionante întreaga evoluţie a şcolii devenită dintr-un simplu

ii şi celor ce au venit să culeagă lumină

luptă şi suferinţe pe care i-a îndu

le, să se aplece sârguitori şi ascultă

P.S.Sa Episcopul Grigore al Huşilor a făcut istoricul liceului

„Clas al lui Codreanu” – Colegiul Codreanu. Dl. profesor Cezar Ursu, directorul liceului, a rostit un entuziast discurs în care amintirile, emoţia, dorinţa de a spune întreg adevărul, bucuria de a putea lua parte la un eveniment atât de măreţ s-a îmbinat atât de măestru încât a impresionat mult întreaga asistenţă. D-sa a stăruit mult asupra trecutului acestui liceu, la care mulţi din oamenii de seamă, de azi, ai României au petrecut tinereţea, pe care, spunea dl. director Ursu, „Liceul a adunat-o de la toţi cei care au trăit cei mai frumoşi ani din viaţă pe băncile acestui liceu”.

A luat apoi cuvântul elevul Nicola din clasa VIII-a care a vorbit despre binefacerile pe care acest liceu le-a adus cultur

de la acest liceu cu veche faimă. Dl. inspector general şcolar Drăgoescu Petre, preşedinte al Consiliului de inspectori şcolari, a făcut o frumoasă şi caldă profesiune de credinţă, asociindu-se din toată inima la măreaţa sărbătoare de a azi a bătrânului Liceu Codreanu, azi devenit Colegiu.

Dl ministru al Informaţiilor Petre Constantinescu – Iaşi, fost profesor la acest liceu, a depănat o serie din amintirile anilor de

rat şi aici din cauza convingerilor sale democratice şi a arătat frumoasa contribuţie pe care Liceul Codreanu din Bârlad a dat-o progresului ţării prin dăruirea atâtor mari oameni de stat ai României.

A făcut un călduros şi părintesc apel la elevii de azi ai liceului ca să înţeleagă spiritul înnoitor al vremurilor actua

tori asupra învăţăturii şi să urmeze pildele bune ale atâtor înaintaşi

57

tit apoi câteva telegrame, scrisori şi felicitări primite

rtistic executat de elevi ai liceului. Corul şi orchest

ela când, aplecându-se asupra condici

escu-Iaşi, însoţit de d-nii prefect Andronache, primaru

al arestulu

zar Ursu, prof. matematică Ştefan Negură

luminaţi, scuturându-se de otrava ce le-a fost şi poate le mai este şi azi picurată în suflet de duşmani ai poporului.

Dl director Cezar Ursu a ci de la diferiţi absolvenţi ai liceului, astăzi aflaţi în Capitală ori în alte

oraşe din ţară. Un grup de absolvenţi din Bucureşti au trimis o sumă de bani cu care să se ajute un elev merituos.

A urmat apoi programul ara, sub conducerea profesorului Ştefănescu, au executat piese de concert

mult aplaudate de asistenţă. A urmat masa pentru oaspeţi şi pentru un elev al liceului, ca reprezentant al tuturor elevilor, ales în persoana „modestului, cumintelui şi harnicului elev”, cum l-a caracterizat directorul pe Dimitriu Radu din clasa a VIII-a. Masa s-a servit în localul Şcolii de menaj, de sub conducerea d-nei profesoare Ştefania Negură. Oaspeţii au fost cu deosebire impresionaţi de curăţenia exemplară, de gustul cu care este amenajată sala de mese a Şcoalei de gospodărie şi de sobrietatea şi delicateţea cu care masa a fost servită de elevii de curs superior ai şcolii.

Un moment impresionant a fost aci ca să noteze aprecierile, dl. inspector şcolar general Drăgoescu a dat

peste rândurile frumos caligrafiate şi ponderate ale regretatului savant dr. D. Bagdasar, aşternute în această condică în urmă cu un an, la 31 octombrie 1945. Toţi cei de faţă au păstrat atunci un moment de pioasă reculegere pentru acela care a fost doctorul Bagdasar.

Dl. ministru Constantinl prof. Paul Constantinescu, inspectorul general şcolar Cherincea,

Zanea Buhuşi, I. Savin, Gh. Dănăilă şi alţii au vizitat localul internatului liceului din care numai o aripă este în parte ridicată şi a făgăduit sprijinul pentru a se reîncepe în primăvară ridicarea întregii clădiri a internatului.

Tot aici, dl ministru a ţinut să stea de vorbă cu actualul directori preventiv Enache Ciucă, fost coleg de închisoare în vremea prigoanei,

cu care prilej şi-a amintit de lunile petrecute în închisoare la Bârlad, pentru convingerile sale democratice. Socotim interesant să notăm mai jos cine sunt actualii profesori ai Colegiului Codreanu:

Director şi profesor de istorie Ce, Grigore Ionescu; prof. istorie: Ioachim Georgeta, C. Luca; prof.

geografie: I. Ursoiu; prof. ştiinţe naturale: Velicu Vasile; prof. fizico-chimice: Ecaterina Ciocan, Gavăţ Silvia, inginer Mastacan, Gh. Gâlcă; prof. română: prof. Marcel Demetrescu, Hary Zuperman; prof. religie: preot I. Busuioc; prof. franceză: Ion Budescu, Alexandru Balaban (şi limba română); prof. latină: I. Thaler (şi limba greacă), prof. Iancu; prof. higenă: dr. Marcel Veinfeld, dr. Finkelstein; prof. filozofie: N. Iachim; prof. limba rusă: N. Dulamangiu; prof. lucru manual: Daneş Vasile; prof. desen: I. Corpaci, Marcel Guguianu; prof.

58

orim din toată inima, ca şi cei care au luat parte la serbare şi care au avut c

gospodărie:

de Gospodărie, care sub conducerea pricepută şi energic

coala coresp

Dr. D. Bagdasar ospodărire

din Bâ

oiembrie 1946, P. Constantinescu

maţiilor

Blocul Partidelor Democrate – campanie electorală;● Sindicatul artiştilo

16 noiembrie 1946, numărul 91, prezintă candidaţii de deputaţi ai Blocul

nistrul informaţiilor, profesor univers

în Lista Blocului Partidelor Democ

etre Drăgoescu, inspector general şcolar, al treilea candidat pe lista Blocului;

educaţie fizică: Vasile Bădărău; prof. muzică: Stoenescu; prof. italiană: Florica Vasiliu.

Duvântul, ca vechiul aşezământ de învăţătură, care este Colegiul

Codreanu, să devină un focar de lumină, omenie şi bunătate pentru toţi fiii de muncitori, ţărani, intelectuali ai ţării noastre, pentru binele nostru al tuturor şi pentru propăşirea poporului român”.

Însemnări din condica Şcolii de31 octombrie 1945 „Am vizitat Şcoala ă a d-nei profesoare Ştefania Negură, face o impresie excelentă. Dormitoare curate, ateliere în plină activitate, eleve active. Ş

unde în totul scopului pentru care a fost creată. Dna directoare merită toate elogiile”.

„Am fost primit cu multă atenţie şi bunăvoinţă la şcoala de g

rlad condusă cu vrednicie de Dna Negură; mulţumesc pentru atenţie şi felicit conducerea şcolii pentru tot „frumosul” şi buna orânduire de care a dat dovadă”.

4 n

Iaşi, ministrul infor*

r, scriitorilor şi ziariştilor; ● Apel către bârlădeni; ● Conotaţiile hormonale ale sexualităţi feminine; Avertisment cititorilor: Dl. Marcu Schvartz – Negreanu nu mai face parte din comitetul de redacţie al ziarului „Păreri tutovene”; ● A murit dr. I. Weinfeld; ● Schimbată conducerea administraţiei locale.

ui Partidelor Democratice din Bârlad: 1. Petre Constantinescu-Iaşi, miitar, din partea Partidului Naţional Popular; 2. Ioan Guriţă, avocat, candidat pe locul 2 ratice, ca preşedinte la Tutova al Partidului Naţional Liberal al dlui Gh.

Tătărăscu; 3. P

59

avocatul Sterian Dumbravă şi Alecu Jugănaru ia poziţie împotriva partide

e, actualul prefect al judeţului Tutova. Imediat după 23 august

ova:

4. Gh. Pruteanu, al patrulea candidat pe lista de Tutova: „În 1938, alături de

lor istorice care pregăteau calea fascismului şi a războiului împotriva Uniunii Sovietice.

La începutul anului 1944 face parte dintr-o grupare patriotică condusă de Ion Andronach

1944 este ales primar al comunei Popeni”. Rezultatul în cifre al votului exprimat la alegeri a fost următorul: în

oraşul Bârlad şi comunele din plăşile judeţului Tut

31 decembrie 1946, numărul 95: „La Bârlad s-a constituit secţia de

artişti, scriitori, ziarişti a Sindicatului mixt”…, afiliat Uniunii Sindicatelor dinRomân

Din i: Gh. Nedelea, Lazăr Beneş, Gh. Iamandi, in I. Weinfeld (Ion Palodă), Ion Perianu, Emilia

eatrul Muncitoresc „Gh. Apostol”, recent înfiinţat la Bârlad

, preşedinte activ Viorel Şuluţiu, actor şi scriitor; vicepreşedinte Emilian Popescu, actor. Secretar – Ion Perianu, actor probist.

ia, de sub preşedinţia maestrului Mihail Sadoveanu. Comitetul secţiei Bârlad s-a alcătuit precum urmează;

- preşedinte scriitorul-actor Viorel Şuluţiu; - vicepreşedinte, dr. Nicu Herşcovici – Nican; - casier, Zaharia Similache; - secretar, M. Negreanu.

comitet mai făceau parte dnig. Vladimir Cazacu, dr.

n Popescu ş.a. S-a hotărât ca activitatea culturală să înceapă deîndată, în care scop îşi

va da concursul şi T. Comitetul pentru teatru este alcătuit din: preşedinte de onoare dr. I.

Weinfeld

60

giului Codreanu, prof. M

largi populare.” Redacţia publică în acelaşi

atât de năpăstuit!”

n, alta de Martha de Flatov şi romanţ

O altă ştire: „O frumoasă manifestare culturală a sindicatului sanitar la Bârlad

rostit o doc

:

ost spirit şi mâncare Şi-ntr-a lumii desfătare

Vladimir Cazacu

S-a mai ales un Comitet de lectură, alcătuit din intelectuali: profesori, ziarişti, poeţi bârlădeni, între care G. Tutoveanu, G. Nedelea, ing. Vl. Cazacu, dra prof. Marieta Creangă, prof. Cezar Ursu, directorul Cole

aricel Demetrescu, M. Negreanu. Programul de activitate se rezumă în următoarea admirabilă realiere

căreia înţeleg să i se dedice toţi cei încadraţi în acest teatru: „manifestări cultural-artistice gratuite pentru masele

număr şi un apel „către bârlădenii din Capitală şi alte oraşe”: „Ziarul nostru îşi face plăcuta datorie de a menţine legătura sufletească dintre oraşul de baştină şi fiii săi răspândiţi pe întinsul ţării. Ar constitui şi o mai temeinică cimentare a acestor legături de colaborare şi sprijinire a acestui ziar de către bârlădenii plecaţi de acasă.

De aceea, scrieţi-ne, sprijiniţi-ne şi nu uitaţi că Bârladul are nevoie să fie ajutat, în primul rând tocmai de acei care au atâtea legături şi amintiri în oraşul care a fost şi este încă

Ziarul emite aprecieri şi despre un spectacol: „dna Carmen Beldeanu, acompaniată discret la pian de dl. farmacist Marcel Aron, a cântat cu vocea caldă şi cu un fin dozaj de duioşie o arie de Chopi

a românească „Du-mă vântule departe” de Ely Roman”.

15 ianuarie 1947, numărul 97: „A apărut numărul 23-24 al revistei bârlădene „Lumina” de sub conducerea colaboratorului nostru L. Beneş”.

” a avut loc în sala Colegiului „Gh. Codreanu” în ziua de 11 ianuarie 1947 în cadrul căreia dl. profesor universitar dr. Gh. Plăcinţeanu – Iaşi a

umentată conferinţă despre „Corelaţiile hormonale ale sexualităţii feminine”, după care au urmat recitări de Emilian Popescu, Viorel Şuluţiu şi Pricop, agent sanitar, dansuri executate de elevele Liceului „Iorgu Radu”, canto de dna Carmen Beldeanu şi dr. Croitoru, acompaniaţi la pian de dl, farmacist M. Aron, muzică instrumentală de dna dr. N. Herşcovici, Gică Petrescu şi Jean, lectură de I. Perianu.

* Dlui învăţător Şuşnea care spune că la o masă a dlui Gâlcă s-ar fi servit

comesenilor epigrame

„L-a lui Gâlcă masă mare A f

Fiecare-a dat… ce are!”...

61

La rubrica „ onsemnând că „în cursul lunii escu” din

localita a fost frecventată de 451 cititori, care au consultat 582 volume, se indigne

i face parte din comitetul de redacţie al iarului „Păreri Tutovene”.

„A încetat din viaţă la 70 de ani drul Weinfeld, cunoscut în public

i de ani pe diferite ogoare, ilustrându-se ca unul din cei mai iscusiţ

– Theodor glimbea, decanul Baroului, organizator cultural Ion Manta Roşie, preşedinte,

delega

reşedinte Emilian Popescu”, dl. ing. Vladimir Cazacu a ţinut o interesantă conferi

Primar al oraşului Bârlad – avocat Ioan Bontaş;

Deschiderea expoziţiei cărţii”.

Puncte”… Gh. Nedelea cdecembrie 1946 Biblioteca publică a Casei Naţionale „Stroe Bello

tează şi înfierează pe „cei bogaţi şi mai ales îmbogăţiţi” care nu-şi leagă

cu nimic „numele de o operă valabilă”, argumentând: „Stroe Belloescu fără să fi fost nici bogat, nici îmbogăţit, ci un simplu profesoraş, a făcut atâtea binefaceri şi a ridicat atâtea altare”.

28 februarie 1947, numărul 100: „Aducem la cunoştinţă cititorilor că dl Marcu Schvartz-Negreanu nu maz

12 martie 1947, numărul 101: „A murit o figură a Bârladului: dr. I. Weinfeld”.

istica românească sub pseudonimul Ion Palodă. Ca intelectual a acţionat zec

i cercetători ai ştiinţei antice şi moderne. Medic, literat, filosof, muzician orator etc. La înmormântarea sa au asistat multe sute de cetăţeni, precum şi două detaşamente de ostaşi, în frunte cu ofiţerii lor, defunctul fiind colonel în rezervă. Au asistat, de asemenea, reprezentanţii tuturor organizaţiilor politice şi patriotice, autorităţile, şcolile”.

13 aprilie 1947, numărul 103: „La Tribunalul Tutova a luat fiinţă cercul ARLUS, comitetul de conducere este compus din: preşedinte S

t la acest Tribunal”.

Marţi 7 aprilie 1947: „la secţia sindicală a administraţiei financiare Tutova a avut loc o şedinţă de reorganizare a comitetului secţiei, fiind ales p

nţă despre „Originea familiei” de Engels. Marcel Guguianu – spune „Păreri Tutovene” nr. 103, semnează

gravurile în lemn din ziarul anterior (nr. 102) la rubrica „Pentru plugari”.

10 mai 1947, numărul 104: prefect al judeţului Tutova – avocat Manole Zolotovici;

Şeful poliţiei – Z. Buhuşi. 31 mai 1947, numărul 105: „Cronică literară.

62

În localul bibliotecii Casei Naţionale de citire „Stroe Belloescu”, frumos

hiderea „Expoziţiei cărţii”.

ar, diriginte P.T.T. Andronache, Avocat Dornes

perioada fraţilor

În acelaşi număr George Nedelea semnează:

e,

„ aranjată cu cărţi, reviste şi documente vechi româneşti şi străine, a avut

loc descDin asistenţă remarcăm: poetul George Tutoveanu, d-şoarele Nina

Dumbravă, Marieta Creangă şi Iosipescu, d-nii Ion Savin, secretarul PCR Tutova, avocat Bontaş, fost prim

cu, Lazăr Beneş, ziarist, Mihăilă, secretarul primăriei Bârlad. Dl. G. Nedelea, apreciat poet, face un scurt istoric în legătură cu viaţa

culturală a Bârladului, care întotdeauna s-a ilustrat ca o citadelă a culturii şi zice că acesta s-a dezvoltat în trei etape: prima etapă culturală în

Neculai şi Gheorghe Roşca Codreanu, întemeietorii Colegiului de astăzi, a doua etapă culturală – în perioada Popescu, întemeietorul Şcolii normale, şi Stroe Belloescu, ctitorul aşezământului cu acelaşi nume, iar a treia etapă a fost „Academia Bârlădeană – societatea literară care a făcut faimă în Moldova. În continuare poetul Tutoveanu deapănă amintiri personale în legătură cu personalităţile care s-au ilustrat în viaţa literară a oraşului şi încheie aducând calde elogii prietenului G. Nedelea care zi de zi se străduieşte cu conservarea şi păstrarea operelor literare ale bibliotecii „Stroe Belloescu”. El cere bârlădenilor ca această bibliotecă să fie oaza în jurul căreia să se învârtească întreaga viaţă a oraşului.

După festivitate asistenţa vizitează standul cu cărţi, expoziţia de tablouri ale pinacotecii locale unde se află pânze semnate de Grigorescu, Luchian, Tonitza etc.

Dintre cărţile mai vechi cităm Vechiul Testament, o ediţie apărută în limba germană la Berna în anul 1684, precum şi altele româneşti apărute în 1810.

Biblioteca „Stroe Belloescu” numără peste 15.000 de volume şi avea 300 colecţii de reviste româneşti şi străine ea fiind zilnic deschisă cititorilor”.

IMN PLUGARULUI „Frate, plugar, frate Din oraşe, sate, Gândul meu cel bun Ca pe-un snop l-adunŞi ţi-l trimit ţie Când munceşti de zor Pe al tău ogor Îndurând de toatFrate, plugar, frate.

63

ul l,

Să-ţi l mine casa,

ul

e

i eşti ţării scutul

are

”.

* Piatră cultural; ● Al patrulea an de activitate al

ziarului „Păreri Tutovene”; ● G. Tuto nu deapănă amintiri; ● Alte gânduri despre Bârlad.

c solemnitatea depunerii pietrei funerare la mormântul luptăto

del din partea Comitetului antifas

fost tovarăş de luptă şi de suferinţă cu defunctul, person

Când te-o bate vântSă-ţi încorde-avântu

uCând ţi-i pune masa, Ş-apoi când trudit Vei dormi tihnit, Să-ţi vegheze somnul Implorăm pe DomnSă-ţi dea sănătate Frate, plugar, frate. Tu care-mi dai pâinAstăzi ca şi mâine ŞDe când e-nceputul, Binecuvântat Fii din leat în leat. Ţie –nalţ cântare Sus până la soŞi umil mă-nchin Ca un beduin În Sfânta Cetate Frate, plugar, frate

funerară; ● Bârladulvea

25 iunie 1947, numărul 106: „Punerea pietrei funerare a luptătorului democrat Ion Iacomi”; duminică 22 iunie a.c. la cimitirul „Eternitatea” din

ârlad a avut loBrului pentru democraţie Ion Iacomi. Piatra funerară a fost pusă din iniţiativa comuniştilor ce fac parte dintre

funcţionarii primăriei. …au luat cuvântul d-nii E. Ciucă şi Gh. Can

cist de pe lângă Apărarea Patriotică. S-a scos în evidenţă, mai ales de către dl Gh. Candel,

alitatea originală a lui Ion Iacomi, care deşi absolvent a numai patru clase primare poseda o cultură serioasă, mult apreciată de către cei care l-au cunoscut.

64

Bârlad a existat în urmă cu un sfert de veac o Academie Bârlăd

ră al Casei Naţionale au păstrat însemnătatea oraşului ca centru cultura

care au con

şi 110 ale ziarului „Părer

erea sa în organizaţia „Frontul Plugarilor.” Se menţionează că şi in

berg despre „Refacerea oraşului Bârlad”.… În aula Liceului „Codre

ăcut apariţia sub formă de revistă literară, socială

au adunat în jurul acestei reviste un mănunchi de colaboratori democraţi care căutau să împiedice tragedia şi

16 iulie 1947, numărul 107: „Bârladul cultural” de Nina Dumbravă, profesoară:

„Laeană care împreună cu cele şapte şcoli secundare şi cu aşezământul de

artă şi cultul. … Aceste instituţii au evoluat în activitatea lor spre necesităţile

vremurilor de astăzi, luând formele noi cerute de transformările suferite. …Se cuvine să menţionăm activitatea cultural-sportivă a şcolilor, în

special a celor de la Liceul „Iorgu Radu”, Liceul „Gh. Roşca Codreanu” şi Şcoala Normală de băieţi care prin serbările cât şi prin numerele alese cu

tribuit la completarea programelor de la diferite festivaluri, au adus un aport binevenit la întreţinerea vieţii culturale bârlădene”.

7 august 1947, numărul 108: „Instalarea noului primar al oraşului Bârlad: Vasile Petrea, maistru cizmar; serialul „Energetica şi viitorul ei în

RSS” de ing. Vladimir Cazacu în numerele 108, 109 Ui Tutovene”. Tot în ziarul din 7 august în anunţurile de la „Frontul plugarilor”: „Dl.

profesor Ştefan Negură, un intelectual bine cunoscut şi apreciat în oraşul nostru, a cerut înscri

g. Vladimir Cazacu este secretar al Judeţenei Tutova a Partidului Social Democrat”.

23 septembrie 1947, numărul 110: „În cadrul Săptămânii Universitare organizată de F.D.U în aula Liceului „Codreanu” a conferenţiat dl. inginer

ebastian GrumSanu”, în prezenţa a peste 100 de membri ai sindicatelor profesorilor

secundari a avut loc conferinţa dnei prof. Nina Dumbravă despre: „Însemnătatea alegerilor sindicale”.

28 octombrie 1947, nr. 113: „Politica de pace a URSS” de ing. Vl. Cazacu.

14 noiembrie 1947, nr.114: „Partidul unic - garanţia victoriei clasei muncitoare” de ing. Vl. Cazacu.

25 decembrie 1947, nr. 117: În preajma celui de al patrulea an de apariţie a ziarului „Păreri Tutovene”:

„…Ziarul „Păreri” şi-a f şi polemică în 1933. Ce reprezenta acea revistă atunci? O tribună de

luptă antifascistă. De la început s-

65

valuril

r pe M. Negrea

. Când

era o adevărată feerie… De jos, de la gară, de pe val

mai mu

asub pseudonimul M.S. Cobuz ş„Şoimii”; şi din tânărul avocatdin când în când Nicolae D. Be

e de ură ce se abăteau asupra omenirii. Şi printre aceşti colaboratori enumăr pe Stelian Dumbravă, Ion Paloda (dr. I. Weinfeld), B. Zaharescu, Gh. Ivaşcu, care scotea atunci revista „Manifest” la Iaşi, Atanasie Joja, ziarist de la Galaţi, Hari Goldstein, A. Ismail, Herman Schwartz, pictorul Perahim, care ne procura desene antifasciste, Constantin Pintilie, Ion Andronache, L.B. Lupescu, H.G. Gorun, G. Nedelea, Lazăr Beneş şi bineînţeles şi… subsemnatul, Nicolae Pandelea (sub direcţia gazetarului M. Negreanu).

…În luna iunie a anului 1936 „Democraţia guvernării liberale” i-a suspendat apariţia. „Tirajul revistei care începuse cu 500 de exemplare ajunsese la 2000 de exemplare”. „…în cursul lunii septembrie 1944 „Păreri” apare din nou, de astă dată sub formă de ziar cotidian, având ca directo

nu, iar ca redactor pe subsemnatul. … Ziarul îşi completează titlul, schimbându-şi-l în acel de „Păreri Tutovene” iar prin directivele unui comitet larg de redacţie, la care se mai adaugă Al.D. Balaban, Lazăr Beneş, M. Aron, V. Şuluţiu şi A. Săidăcaru porneşte la o luptă necruţătoare împotriva reacţiunii şi la popularizarea tuturor reformelor şi instituţiilor regimului actual”…

În „Pagini literare” a aceluiaşi număr citim: „Bucurii scriitoriceşti” de G. Tutoveanu:

„Sunt mai bine de 45 de ani de când am fost transferat la o şcoală din Fălticeniam sosit acolo, prin mai, 1902, oraşul întreg

ea Şomuzului, tot dealul dinspre apus părea un amfiteatru măreţ de livezi în floare, din mijlocul cărora se zăreau, ici-colo, acoperişurile ţuguiate ale caselor.

Aşa mă fermecase priveliştea aceasta, încât era gata-gata să uit de nostalgia care mă purta cu înverşunare spre Bârlad şi să mă încetăţenesc în târgul lui Creangă. Nu trecuse

lt de o săptămână de la descălecătoare, când am şi înfiripat un mic cenaclu alcătuit din doi sublocotenenţi, Petru Isac şi Iulian Marinescu, a căror îndeletniciri nu-i împiedica deloc să mai rătăcească şi pe la librării, din se câteva schiţe prin revista „Pagini literare”, i care scria tocmai atunci, primul său roman Dionisie Zaharescu; …la care se mai adăugau ldiceanu, care trăia la Bucureşti, şi substitutul

de procuror Constantin Moscu, un minunat făuritor de versuri.

Mihail Sadoveanu, care public

66

ii. În cenaclul nostru

ovestitor, şi… cânta din ceteră. Într-o duminică ne-am dus cu Dionisie la Dol

care m-a st

scu. Pe când vorbeam cu Matei despre bibliot

şi în zare, a tinereţii, lăutare”…

Şi astfel, în camera scundă, cu bagdadia de lemn, a caselor d-nei Elena Stratilescu, unde fusesem găzduit, ne întâlneam aproape în fiecare seară, făcând să dârdâie ferestrele de veselia furtunoasă a tinereţ

, acela care îi făcea tot farmecul, era Dionise Zaharescu. Vlăstar al unei familii de răzeşi din Boroaia, Dionisie era un flăcău înalt, mare, spătos, bine legat, cu mersul domol şi ochii lucitori,… vorbea puţin, dar făcea pe alţii să râdă mult… Din îmbrăcămintea strămoşilor, nu mai păstra decât pălăria cât o roată de car, de sub streşina căreia nu i se mai vedeau niciodată privirile şirete.

Bun şi prietenos, mai avea încă două daruri binecuvântate de Dumnezeu: ştia să spuie jitii şi anecdote, aşa cum n-am mai întâlnit de atunci un alt p

heşti, unde am umblat pe la toate autorităţile; iar după masă, mi-a şoptit misterios: „Avem să mergem şi la prietenul Matei… stă tocmai la poarta ţarinii, trăieşte aici de câteva luni la nişte rude… îi de prin Bucovina… el zice că-i student… dar după câte-mi pare, nu se prea frânge cu învăţătura”…

Ajungând acolo, la Matei, ne-a întâmpinat un tânăr chipeş, în port ţărănesc, înalt şi mlădios, cu părul dat pe spate şi ochii ca două sfredele de foc… Odaia lui Matei, frumos împodobită cu lăicere noi, avea şi o mobilă

rigat de departe: era o poliţă de lemn pe care se odihneau, aşezate cu multă grijă, vreo 200 de cărţi…

Se întâlniseră acolo, în bună tovărăşie: Alecsandri, Odobescu, Bolintineanu, Ispirescu, Slavici, Eminescu, Creangă, Alexandrescu, Coşbuc, Vlahuţă, Delavrancea şi Maiore

eca lui, la spatele nostru, Dionisie alerga neastâmpărat de la un perete la altul, pufnind pe nas şi sporovoind: „A, stai, încă una!... Ia te uită frate!... n-aş fi crezut cât lumea!… ştii că are haz!… această halima!... Tii, comedia dracului!”...

Apoi, deodată, luându-mă de umeri, se răcătueşte la mine: - Ia poftim, domnişorule!... Ia citeşte aici…

„Coboară-te asupra-mi iubire Din slăvile bolţii senine. A gândului chinuri mi-adoarme De-a pururi şi du-mă cu tine”… - Şi colea!...

Pe vioară pleacă-ţi capul, „Şi cu ochii du

ântă-mi horC

67

Treceam pe luncă singurei trăvezie;

rau aglice, pe sub tei

A mele-s câmpurile toate sunt ai mei,

e când m-a prins în vrăji seninul

April a nins livezile cu floare de i-a îmbrăcat

unând iubire în razele de soare …

Mă simţeam, tr-adevăr, înfiorat de emoţie şi ochii mi se înfierbântau

de lacrimi… Aproap ” apărut de curând, era ris, cu cărbune de d ţilor…

Î

s cu och

Dincolo de sat, în lumina cântătoare a primăverii, am rătăcit apoi alături

de cleştar… câte împărăţii scăldate de soare şi de flori…

- Şi dincoace!... „Sub bolta clară, sEŞi-n aer zvon de ciocârlie”… - Şi încă una!... „Şi munţi şi codriDDin ochii ei”… - Şi încă una!… „Şi codrii toţi cu verPŞi-n ochii tineri dor de sărutat” - Ei, ce zici de trebuşoara asta?

îne întreg volumul meu „Albastruesemn, pe varul proaspăt al peresc

ndreptându-se către Matei, Dionisie l-a împuns cu privirea, spunându-i: „Îmi închipui că nu ţi-ar părea tocmai rău să cunoşti pe autorul acestor

poezii pe care ţi le-ai zugrăvit în preajma patului”… - Ce să ne mai gândim la asta!... parcă eu mă pot duce la Bucureşti!... - Aşa! Apoi, află cavalerule că dumnealui e făptaşul! Îl vezi? Uită-te

bine! Matei a tresărit şi aşezându-se grabnic pe marginea unei laiţe, a rămaii pironiţi la mine…

, tustrei, ceasuri întregi, până departe, spre malul Siretului, ca-ntr-o vrajă de basm. Câte palate

câte Consânzene… n-am înfiripat noi atunci… tinereţă! tinereţă! La despărţire, Matei mi-a dat un mănunchi mare de bujori sălbatici.

68

i când a înce i-a zis, ap

morile pământului”.

ste numai o zădărnicie; că sufletu

i Lupesc

Pe drum, spre casă, Dionisie n-a mai scos nici un cuvânt. Şedea cuminte lângă mine, privind îndelung la zările viorii ale înserării. Numa

put a se vedea crucea strălucitoare de pe clopotniţa „Adormirii” mucându-mă de mână: „Asta-i singura mângâiere a voastră, a scriitorilor!.. Să ştii că vei trăi

măcar o clipă în sufletele altora… iată bucurii pe care nimeni şi niciodată nu şi le va putea plăti cu toate co

Întâmplarea de la Fălticeni, ca şi altele de felul ei, ca şi lumina strălucitoare de bunătate, din sutele de ochi, care mă privesc în clipa aceasta, m-au convins încă odată, că viaţa scriitorilor nu e

l lor înfloreşte şi în alte suflete şi că pentru strădaniile lor li se dă o răsplată, care într-adevăr nu poate fi preţuită cu toate bogăţiile pământului”.

Mulţi ani mai târziu, în „Iaşul literar” din septembrie 1957, aveam să citesc „Însemnări despre Artur Gorovei” de Al. Bardieru, referitoare la

rietenia şi munca cunoscuţilor Tutoveanu – Gorovei – T. Pamfile – Mihapu: „Pe Artur Gorovei scriitorul, l-am cunoscut cu mult înainte de a-l

cunoaşte personal pe Artur Gorovei omul. Întâmplarea s-a petrecut aşa: eram prin ultimele clase primare, când

într-o zi de primăvara, învăţătorul nostru ne opri într-o după amiaza pe câţiva şcolari mai răsăriţi să-l ajutăm la aranjarea bibliotecii.

Drept mulţumită pentru serviciul adus, bătrânul dascăl ne-a dat voie să alegem fiecare câte trei cărţi de citit. Eu am ales la întâmplare un volum din poeziile lui Tutoveanu, nişte amintiri de I. Dragoslav şi un volum semnat de Artur Gorovei. La vârsta şi la vremea aceea, însă, nici un nume şi nici un titlu nu-mi spunea nimic.

De ce anume, din mulţimea atâtor volume am ales tocmai pe acelea şi nu pe altele, nu mi-am putut lămuri nici atunci şi nu-mi pot lămuri nici azi. Un lucru doar ştiu limpede, fiindcă mi se desprinde luminos şi-mi apare stăruitor în mint

ar nu mi-am putut imagin

ine şi el era mare,

e ori de câte ori încerc regruparea amintirilor, ştiu bine atât că cele trei cărţi mi-au prilejuit emoţii pe care nu le-am simţit de atunci şi nu le voi mai simţi niciodată cu acea primitivă şi nevinovată imensitate.

Zile şi săptămâni în şir am purtat la subţioară şi în trăistuţă cartea scriitorului Artur Gorovei. I-am citit şi răscitit rândurile; mi-l imaginam totdeauna ca un cercetător descifrând taina veacurilor, d

a niciodată că va veni vremea când în locul cărţii la subsuoară, voi merge la braţ ani şi ani în şir cu însuşi autorul acelei cărţi.

Despre el scrisesem un articolaş într-o gazetă de provincie şi Artur Gorovei citise articolul osebit că mai citise ş: alte bucăţi de ale mele şi după nume mă cunoştea. Deoarece disproporţia de vârstă între m

69

m-am

Artur Gorovei auzind

icei potrivit firii lui, dar destul de bizar p

la Băncuţă, la Buciumeni, la Clopoţel, în Oprişeni, la Tâmpeşti şi în al

maestrului Sadoveanu, Dragoslav, Tutove

opa măestrit din ceaţa

ezătoarea” de la Fălticeni, fie de „Ion Creangă” de la Bârlad

hotărât cu mare greu să-i calc pragul. Totuşi am îndrăznit. L-am găsit uşor, pentru că în Fălticeni îl cunoştea toată lumea. Locuia pe strada Mare, în casa unde s-a născut, şi-a copilărit un alt scriitor de mare talent, prozatorul Nicu Gane cu care se şi înrudea şi de la care a cumpărat casa.

Am bătut la uşă şi în prag s-a ivit un omuleţ potrivit ca statură, bine legat, destul de gros, cu o mustaţă tuşinată, cu nişte ochi mici, albaştri şi cu o gură mică, ţuguiată şi cărnoasă. I-am spus cine sunt şi

u-mi numele, s-a bucurat de cunoştinţă şi m-a poftit înăuntru. Am stat câteva ceasuri de vorbă şi din clipa aceea, potrivindu-ne-n

gând şi în păreri, ne-am împrietenit şi am rămas prieteni până în ziua când s-a mutat pentru totdeauna din mijlocul nostru.

Eram dascăl la un liceu în Fălticeni. Plecam dimineaţa la şcoală şi veneam acasă pe la vremea amiezii. Artur Gorovei, sau, cum îi spuneam noi după moda veche „conu' Artur”, avea un ob

entru noi ceştilalţi: scria seara până la unu după miezul nopţii, iar dimineaţa dormea până pe la unsprezece înaintea amiezii. De cum se scula şi dejuna, o-lua încetişor spre mine, şi tocmai când eu mă hodineam mai bine, numai ce mă pomeneam că-mi bate la uşă : - Hai leneşule! Ajunge! Ce atâta somn?! - zicea el în glumă. Cucoană - se adresa soţiei mele - am venit să-ţi răpesc soţul.

Scena asta - în afară de iarnă şi vreme urâtă - se petrecea aproape în fiecare zi. Eu mă sculam îndată şi la braţ cu conu' Artur colindam împrejurimile:

te locuri frumoase şi încântătoare. După ce ne săturam de plimbat, ne retrăgeam într-o odăiţă dosnică de

la crâşma lui Hoişil de pe uliţa Rădăşenilor, unde pe vremuri Artur Gorovei petrecuse ceasuri plăcute în prietenia

anu, N. Beldiceanu şi a altor mulţi scriitori care fie că s-au perindat în treacăt, prin Fălticeni, fie ca s-au statornicit vremelnic acolo.

Aici, în faţa unui păhărel de profiriu şi a unui blid învârvonat cu pastramă gustoasă de căprioară, stăteam la taifas până pe după apusul soarelui, ascultam amintirile conului Artur pe care şi le dezgr

vremurilor îndepărtate, evocând prietenia cu Creangă, Vlahuţă, Şt. O. Iosif, Anghel, Eduard Gruber, N. Beldiceanu, Artur Stavri şi alţi mulţi şi nenumăraţi condeieri străluciţi care s-au călătorit de mult de pe ţărmurile noastre pământene”.

Dar importante mi se par şi părerile exprimate despre Artur Gorovei, cel care a dat ţinută şi conţinut publicisticii culturale şi a promovat folclorul, fie că e vorba de revista „Ş

. Astfel, folcloristul Tudor Pamfile remarca: „Sunt împrejurări când nu poţi spune despre un om – se înţelege, atunci când trebuie şi ai ce – prea

70

isesc pentru aceasta – care a cotropit atâţia bătrâni şi tineri d fruct al acestei îndrăgostiri şi cu

d, sfătuindu-se cu tipo

6 de primăveri – a fost de

: 1864-1951 – deci 87 de ani dintre care, mai bine ca la 60 i-a pus în sluj

multe, fiindcă toate aceste „multe” sunt atât de strâns legate între dânsele, atât de încrucişate, încât e greu să le desfaci pe câte una, să le scuturi frumos şi să le pui la rând după o socoteală” (T. Pamfile în revista „Ion Creangă” nr. 3 din 1912, pagina 66).

Şi tot Tudor Pamfile, tot în „Ion Creangă”: „De la Artur Gorovei aveam un spor şi tot de la d-sa a pornit dragostea

nebună – însumi mărture la ţară… revista „Ion Creangă” este un

smerenie se pleacă astăzi înaintea celui mai sârguitor al ei părinte sufletesc Artur Gorovei” (T. Pamfile în „Ion Creangă” nr. 3, an 1912) Mihai Lupescu un iscusit şi talentat scriitor popular, în acelaşi număr din „Ion Ceangă” mărturiseşte: „Închin acest număr – acest exemplar - celui mai scump prieten şi frate, celui mai vechi coleg de şcoală, celui mai cinstit sfătuitor, acelui care m-a îndrumat să adun comori populare în semn de adâncă şi neprihănită dragoste, în semn de cinstire şi veche prietenie”.

Despre activitatea depusă de A. Gorovei, Mihai Lupescu scrie: „a muncit prietenul Gorovei muncă de rob, jertfindu-şi clipele slobode „Şezătoarei”, fără nici o plată, alergând, prescriind, cercetân

graful şi cu ucenicii săi, nişte băieţi care nici nu puteau citi bine şi adesea era tehui de cap, de muncă, de ciudă şi de necaz”.

Colaborator atât la „Şezătoarea” cât şi la „Ion Creangă”, Al. Vasiliu-Tătăruşi vorbea despre cel căruia îi datora începutul lucrului său: „Cunoştinţa făcută cu domnul Gorovei – pentru mine care număram 3

mare folos moral, căci m-a scos din rândul tinerilor care se lăudau cu mergerea la baluri şi cu cunoştinţa multor fetişcane, şi m-a dat în rândul celor care trăiesc nu numai cu zburdăciunea şi pânea trupească ci şi pânea sufletului.” Şi mai departe adaugă: „Mulţi din cei ce au publicat material în „Şezătoarea”, l-au avut pe domnul Gorovei un dascăl înţelept şi un bun sfătuitor asupra chipului cum trebuie să se culeagă tot ceea ce priveşte folklorul. Şi, datorită sfatului domniei sale, mulţi dintre vechii colaboratori ai „Şezătoarei” au prins o adevărată dragoste pentru ştiinţa poporului, au cules material mult, au făcut o seamă de studii pe care le-au dat publicităţii. În ce mă priveşte… zice el – mărturisesc cu inima curată că puţinul ce am cules şi am publicat îl datorez mai mult sfaturilor şi îndemnurilor luminate ale d-lui Gorovei”.

Prietenia dintre Artur Gorovei şi Al. Bărdieru are valori mărturisite până către trecerea în Eternitate a venerabilului: „Natura l-a dăruit cu o viaţă îndelungată

ba scrisului. Până în ultimele clipe ale vieţii sale a scris. Bătrân, cu vederile slăbite, cu mersul anevoios, abia, abia târându-şi picioarele, Artur Gorovei înfrunta cu dispreţ bătrâneţea. La orice oră m-aş fi dus la el, îl

71

1951 l-a lovit o conges

găseam la măsuţa lui din mijlocul casei, de multe ori cu două perechi de ochelari pe ochi, alteori chiar şi cu lupa întru ajutor şi scria, transcria însemnări mai vechi, îşi revizuia manuscrisele, îşi punea în ordine corespondenţa, descifra documente, citea, stătea mereu la datorie. Aşa a rămas de când l-am cunoscut şi până în ultima clipă a vieţii.

În iarna lui 1950 a plecat la Bucureşti să-şi caute de sănătate. Avea de gând să se opereze de o cataractă înaintată care-i stingherea vederea, N-a apucat însă a se opera fiindcă în noaptea de 15 martie

tie cerebrală, şi-a pierdut conştiinţa şi până la ziuă s-a stins. A fost înmormântat la Bellu în parcela scriitorilor”.

A. Gorovei A fost prefect al judeţului Suceava şi primar al oraşului Fălticeni. Ales membru coresponndent al Academiei Rom or Honoris Causa de la Universitatea din Ce ăuţi, senator legion . În 1892 a fondat revista

it şi a scris Artur Gorovei. Într-una din odăile sale – poate

âne (1915), Doctarrn

de folclor „Şezătoarea” care a apărut regulat timp de 26 de ani. Ultimul număr scos în anul 1931 cuprinde indicele analitic şi alfabetic al celor 25 de volume ale preţioasei reviste.

Evocând portretul lui Artur Gorovei, îndrăznim a însemna unele sugestii: Bine ar fi să se pună o placă de bronz – alături de cea a lui Nicu Gane

pe peretele casei unde a tră– în salonul din faţă – să se aranjeze un „muzeu Artur Gorovei”, în care

să se expună colecţia revistei „Şezătoarea”, gazeta „Răvaşul poporului”

72

i pagină din „Păreri tutovene” nr. 117, Hivernale de ing. Vladimir Cazacu:

gheaţă

umai soarele s-alintă

adă ă;

intre ele, cel mai hâtru,

e asme.

oar biserica stă straje

şii,

a fierlozi din altă vreme

redactată în tovărăşia maestrului Sadoveanu, cărţile pe care le-a tipărit în cursul vieţii sale, manuscrisele, cărţile din biblioteca personală, corespondenţa legată în câteva volume, precum şi volumele cu însemnările zilnice. Ţinem să se ştie că Artur Gorovei, printre alte multe obiceiuri bune, avea şi obiceiul de a-şi însemna zilnic impresiile, prinzând sub ascuţişul penei sale diferite fapte trăite, auzite sau petrecute. Aceste însemnări se află adunate în câteva volume masive. De asemenea obişnuia să adune în volume şi corespondenţa pe care o primea, fie că prezenta sau nu interes literar. De oriunde ar fi venit o cât de mică şi neînsemnată scrisoare, carte de vizită, carte poştală sau chiar un simplu bileţel, Artur Gorovei le păstra cu cea mai mare grijă – îşi încheie Al. Bărdieru consideraţiile, în septembrie 1957.

*

Iar mai departe, în aceeaş

„Pe poiană-n Cotu-Morii, Peste laptele ninsorii, Negre şi cârâitore, Ciori s-adună-n şezătoare… Strâns încătuşată-n Moara pare fără viaţă; NÎntr-a geamului oglindă. Cârd de vrăbii pus pe sfÎşi împarte-n drum o pradDVrăbioiul - e arbitru… Prin copaci albi ca fantasmSatul doarme somn de bDCa un vechi castel cu vraje… Dar deodată… prea zeloTrâmbiţaşi de argint, cocoşii, CAu pornit sfatul să-şi cheme!

73

e când fumul des al iernii

Şi acuUna c us sub teascuri înainte de stabilizare:

„De mai zăboveşti sub teascuri l:

(Candel)

Dlui. i„EpigrNe produc un râs homeric:

„uzină” c?”

Acelu,

i să nu luaţi în seamă… ci scrie inginerul

Ion Şuşnea

În do – două gravuri:„În repaus” de

Şi pornind ca la răscoală S-aud cânii-ntr-o mahală; PPeste case se aşterne”…

*m câteva epigrame: u Moto: Capitalul a fost p

Îţi prevăd debut fataTe vom admira-n vitrine Din lipsă de Capital”.

ng. Vl. Cazacu: amele matale

Au fost scrise la Sau făcute pe-ntuneri iaşi: „Când lumina ni se stingeVoAtunCea mai bună epigramă”.

uă pagini de literaturăMasereel şi „Mărind producţia” de Maxy.

74

Th. Călin-Delapraja semnează „Spovedanie”

Născut în sat, la margine de luncă Cu braţele'ncordate pentru muncă, Am strâns de coarne plugul în bătaie De soare, vânt şi burniţă de ploaie. Am scormonit brazda'ndoit de spate Cu degetele aspre şi uscate, Şi-am frământat ţărâna pe ogoare Cu fruntea mereu plină de sudoare. Am mers pe câmp sfărmând bolvanii

ă, Desculţ, prin glod, alături cu plăvanii, Şi'n nopţi de vară aprinse de căldurDormeam trudit pe paie'n bătătură.

75

.

ăşind încrezător şi plin de vlagă

.

ns

Şi „Câ espre bârlădeni” de Barbu Zaharescu:

„Priete vor să cunoască şi părerile mele asupra oraşul trecut copilăria şi adolescenţa. Î lad, amintirile trecutului mă opresc adesea oraşului. Cred, de altfel, că nu aspectul ex ăzi, deşi edilii oraşului se preocupă tocmai de ac rlădenii de astăzi însă trebuie să-i intereseze ma făcut în legătură cu acest viitor. Pe această chesti vene ar putea interesa pe cititorii gazetei.

În trec gea ca o ventuză tot ce era mai bun în t un trecut frumos, mai ales cultura

Plecam apoi cu noaptea'n cap de-acasăLa secere, la praşă sau la coasa. PCu mămăliga rece în desagă. Am îmbrăcat cămaşă ţesută din tortCa toţi ţăranii simpli la vorbă şi port

i-am legănat în visurile mele ŞOgrăzile cu ţarcuri de nuiele... Am făurit cu palmele crăpate Viitor de aur - zile'mbelşugate, Şi din munca vieţii, brâu roş am înciÎmpletit din floarea macului aprins...

* teva gânduri despre Bârlad şi mai ales d

nii mei de la „Păreri Tutovene” ui în care m-am născut, am învăţat, mi-amn rarele clipe când pot să vin pe la Bâr

ezentă a să mă pot gândi la înfăţişarea prtterior interesează atât de mult as

st aspect şi au dreptate. Pe bâei mult viitorul şi ceea ce au deune cred că părerile mele netuto

ut, Capitala ţării era o caracatiţă care oată ţara. Bârladul nostru un oraş cu

sue

l. Până la urmă însă tradiţia culturală a oraşului a fost înăbuşită de tentaculele Capitalei, oamenii cei mai activi au plecat, viaţa economică însăşi a căzut, înghiţită fiind de Molo-hul nesăturat bucureştean. Aceasta a fost nu numai soarta Bârladului, ci a celor mai multe oraşe din provincie, care nu se mai menţin decât ca centre administrative. Această situaţie a creat la cei mai activi dintre bârlădeni, o concepţie de emigranţi care mai persistă încă şi astăzi.

Toţi vor, toţi speră să părăsească oraşul, să meargă într-un centru mai mare, dacă nu chiar la Bucureşti. Ei se cred îngropaţi de vii în oraşul lor şi sortiţi, dacă mai rămân aici, să ducă o viaţă pur vegetativă, fără speranţă şi fără perspective. Acest lucru m-a izbit mai mult din tot ce am văzut la Bârlad şi socot că e bine ca chestiunea să fie discutată şi să se vadă dacă nu e momentul ca mentalitatea de emigrant să fie combătută şi să dispară din rândurile tutovenilor.

Peste ţara noastră au trecut în ultimii ani încercări foarte grele şi înfrângerea fasciştilor de la noi, falimentul politic şi ideologic al grupărilor „istorice”

76

noi, se vor crea posibil

ştere, care nu pot ascunde viitorul strălucit ce se deschide înaintea întregii

pozitivă nu mai au de ce să opteze pentru

74) şi membru al Comisiei Ce e de Revizie (1974-1984).

reacţionare, grupări care nu au păstrat din istoria poporului nostru decât ceea ce era retrograd şi au lepădat ceea ce era progresist, falimentul acestor grupări zic, a însemnat de fapt şi falimentul noţiunii de Capitală-caracatiţă. Noua Românie nu poate să mai sugă toată vlaga ţării în folosul câtorva îmbuibaţi cu poziţii înalte la Bucureşti.

Pentru ca democraţia noastră populară să poată căpăta rădăcini solide trebuie ca ele să fie întărite în popor, în cel mai mic orăşel, în cel mai neînsemnat cătun de pe întinsul ţării. Capitala României de azi nu mai poate şi nu va mai continua să exploateze ţara întreagă. Aşadar pentru toate oraşele şi satele din ţară se ridică perspective noi şi foarte promiţătoare.

Se va ridica producţia, se vor construi întreprinderi ităţi nemărginite de muncă rodnică, de muncă plăcută deşi grea (sau poate

pentru că va fi grea) în toate domeniile de activitate. Pe această bază materială va trebui să înflorească şi va înflori o cultură nouă, liberă, plină de avânt, care va atrage nu numai tineretul dar pe toţi oamenii preocupaţi până acum de problema cum să-şi omoare timpul.

Greutăţile zilei de astăzi nu pot orbi decât pe cei ce nu vor să vadă. Ele sunt greutăţi de cre

ţări şi deci şi a oraşului nostru. Oamenii vor avea treabă până peste cap: să construiască, să producă, să se cultive şi pe sine şi pe alţii. Bârladul nu va mai fi un oraş provincial. Aceeaşi viaţă va fremăta aici ca şi în marile centre, ca şi în Capitala ţării.

Acei care iubesc munca şi iubesc opera Bucureşti. Aici unde este totul de făcut pot face mai mult decât în altă

parte”. *

Prin Decretul nr.155 din 17 martie 1966, publicat în Buletinul oficial al R.S.R., Consiliul de Stat conferea Ordinul 23 August clasa I lui Barbu Zaharescu, pentru activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani.

* Barbu Zaharescu (pe numele său real Bercu Zuckerman) (n. 17 martie

1906, Bârlad; d. 2000) a fost un evreu comunist care a îndeplinit mai multe funcţii în timpul regimului comunist, cum ar fi: rector al Institutului „Maxim Gorki” (1952), ulterior ambasador în Argentina (1955-1956), Turcia (1956-1959), China şi RPD Vietnam (1959-1961). A fost membru al CC al PCR (1955-19 ntral

A fost printre cei admişi să prezinte teza de doctorat fără să îndeplinească cerinţele. A fost membru al Academiei Române.

(De la Wikipedia, enciclopedia liberă) *

77

pă Botoşani şi Iaşi, Bârladul este considerat ca al treilea oraş cultural al Moldovei. Şi dacă am medi mai profund asupra acestui atribut se va ved

evoie de oamen

preget pentru acelaşi lucru spre cinstea lor…

Singură „Academia Bârlădean a militat într-o oarecare măsură prin şezăto culturale la car

de progres.

t condusă de G. Tutoveanu eanu şi Anastasie Mândru.

aşcu – Bârlad.

bilunară, are în comitetul de e, M. Lungeanu.

„Ceva despre viaţa culturală a Bârladului” de G. Nedelea:… „Du

ta ea că îl merită cu prisosinţă. Având încă din 1846 un liceu căruia pe

atunci i se spunea modest „Clasul lui Codreanu”, devenit cu vremea „Liceul Codreanu” iar anul acesta „Colegiul Codreanu”, pentru ca mai târziu, adică începând cu anul 1870 să existe şi o Şcoală Normală, era natural să înflorească zi de zi aici, o astfel de mişcare culturală care să-l ridice la rangul de oraş cultural. Natural pentru a se ajunge la aceasta, a fost n

i cu dragoste de atari preocupări, de oameni care au înţeles pasul vremii, aşa după cum astăzi, la fel, alţi oameni ostenesc fără

ă” rile sale publice pentru cultivarea maselor, astăzi manifestărilee asistăm şi destul de numeroase, de altfel, tocmai pe aceasta pun

accentul.… O altă instituţie care a stat neprecupeţit la îndemâna tuturor, contribuind cu mult temei la ridicarea maselor, a mai fost, de asemenea, Biblioteca publică de la Casa Naţională care, cu siguranţă, n-ar fi existat dacă sufletul nobil a lui Stroe Belloescu nu ridica pe a sa cheltuială imobilul Casei Naţionale, pentru care bârlădenii trebuie să rămână totdeauna recunoscători, instituţie căreia conducătorii de azi din fruntea treburilor obşteşti, îi acordă o mare grijă, înzestrând-o cu cărţi şi publicaţii care să strecoare în suflete dragostea de muncă, de popor şi

…Dacă în trecutul său Bârladul a reuşit să pună în circulaţie unele publicaţii de înaltă ţinută literară, ca revistele „Făt Frumos” şi „Scrisul nostru” şi de cultură generală ca „Răzeşul” şi altele, din paginile cărora s-a ridicat o serie de talente, nu înseamnă că noi, şi alţii ca noi, vom rămâne mai prejos, adică nu vom crea aşa ceva mai ales astăzi”…

Făt-Frumos, revistă literară, apare la 15 mdirecţia unui comitet, dar se ştie că la început a fosşi Dimitrie Nanu, iar mai târziu de Corneliu MoldovRedacţia şi administraţia: Tipografia C.D. Lup

artie 1904, bilunar, sub

Florile Dalbe, revistă literară cu o apariţie redacţie pe G. Tutoveanu, V. Voiculescu, T. Pamfil

78

culescu, D. v, I.U

* În cele 19 numere apărute în 1919, aflate la Biblioteca „Gh. Asachi” din

Iaşi, semnează: G. Tutoveanu, M. Lungeanu, T. Pamfile, V. VoiIo . Soricu, Nică Romanaş, Nadejda Ştirbey, Ştefan Băbeşti, I. Ojog, Ştefan Petică, Maria Ionescu, Victor I. Popa, Zoe G. Frasin, I. Pârvulescu, G. Mihail - Vlădescu, C. Medeleanu, Virgil Cârstescu, I. Valerianu, Elena T. Emandi ş.a.

Scrisul nostru, revistă literară, cu apariţie lunară, primul număr apare ianuarie 1929.

*

Graiul nostru, 1925 - 1927, ca şi Scrisul nostru (1929 - 1931) apare sub conducerea Academiei Bârlădene, întemeiată în 1915 de George Tutoveanu, Tudor Pamfile şi preotul Toma Chiricuţă.

în

Academia Bârlădeană trăieşte o epocă de mare glorie prin 1925, la şedinţele ei literare venind, ca şi la „Junimea” - altă dată: „Cine vroia şi rămânea cine putea”. Ea organiza şezători literare atât în oraş cât şi în satele judeţului Tutova. (Detalii despre Academia Bârlădeană în volumele „Bârladul odinioară şi astăzi, file de istorie”, subredacţia Romulus Boteanu).

79

*

Că între George Tutoveanu şi Mihail Sadoveanu prietenia s-a păstrat şi s-a consolidat, stau mărturie şi câteva din scrisorile purtate între aceştia, redate de Romulus Boteanu în valoroasele sale volume „Bârladul odinioară şi astăzi – 1984 – File de istorie, Academia Bârlădeană”, extrase din „tolba cu astfel de mărgăritare a lui C.D. Zeletin, ucenicul maestrului, şi din care le reţinem pe acestea:

Dragă Tutovene, M-au cam surprins cele două misive ale tale, după o tăcere aşa de

îndelungată. Nu înţelegeam nici de ce nu mai apare ,,Făt-Frumos”, nici de ce tu taci ca un moroi. În sfârşit, revista a apărut şi tu ai ieşit din tăcere.

Un volum din Povestiri, împreună cu cele trei numere a”, cu studiul lui Lovinescu, ţi-l voi trimite cât de grabă. Vei găsi în studiu multe neexactităţi.

Bucata publicată în agment in poemul despre care vorbeşti. Beldiceanu, cred că ştii, e la Rădăşeni. Mari u - asta n-o ştii - e la D

lutări prieteneşti, IHAIL SADOVEANU

*

Preotul Toma Chiricuţă

din „Epoc

„Sămănătorul" e un fr dnesc

adilov, aici lângă Bucureşti. Despre Isac alta nu ştiu decât că poate s-a întors de la Bruxelles.

Eu voi sta vacanţa aceasta la Bucureşti, ca să isprăvesc volumul care cuprinde ciclul de povestiri cu subiecte din războiul din 77 - din care face parte şi Luarea Griviţei şi Ceasuri de pace şi altele care vor apare în curând.

SaM

80

trimis cartea imediat.

şti.

ii.

elui.

*

omnului GEORGE TUTOVEANU, , Slănic-Moldova

Bucureşti, 30 iulie 1904

Iorga şi Scurtu şi Gorovei. Acum e în luna de miere; până acum a fost rei. Am rămas eu cu conducerea revistei până în septem uă numere din urmă tot eu le-am făcut. Iorga totuşi vine jo i şi corectura definitivă. Aştept cu nerăbdare colaborarea ta cu o bucată „straşnică” şi o dată cu mine o aşteaptă toţi ceilalţi frăţirea va fi atunci definitivă. Am primit şi o carte d i vorbeşte de colaborarea mea, cerându-mi o nuvelă in ciclul cu subiecte din războiul de independenţă.

valea Rădăşenilor. Azi s-a întors. i-a spus că va trimite cât de curând, adică săptămâna ce vine poate, ceva

pentru „Făt-Frumos”. vor ajunge şi la tine. Dacă încă

n-ai sc ai nevoie numaidecât de cele trei numer

Domnului G. TUTOVEANU Hotel „Cerbu”, Slănic (Moldova) [22 iulie 1904, data poştei] Dragă amice, Ţi-amNumerele din Epoca nu-mi stau la dispoziţie azi. Mâine cred că ţi le

trimit. Ai văzut „Luceafărul”? Reproduce toate poeziile din „Făt-Frumos”. Ceva frumos.

Aştept şi alte veNoroc şi sănătate! MIHAIL SADOVEANU P.S. Se tipăreşte ŞoimMIHAIL SADOVEANU

Cordiale felicitări de ziua num

DHotel „Cerbu” Dragă Tutovene, Am primit cele trei cărţi poştale. Iosif nu e în

Bucureşti. Duminica trecută i-a fost nunta lângă Tecuci, la Buciumeni; am fost şi eu; a fost şi

în pârpîra însurătoabrie, cred. Aceste doia şi face revizia materie

pe-acolo pe unde sunt. Îne la Emilgar, în care îm

dBeldiceanu a tăcut toată vremea în

M

Şoimii şi-au luai azi zborul. În curândris articolul în chestie ori dacă

e, ţi le voi trimite. Îmbrăţişări prieteneşti, MIHAIL SADOVEANU

*

81

* OVEANU,

Publicist, Bârlad septembrie 1904, Bucureşti

până la a abando e pe un tânăr „Făt-Frumos” - eu cred că mai este! S-ar p

urile baltă, mai ales că el vorbeşte cu dragoste de tine într-o

c, deşi primise o făgăduială dublă. Eu, bazat pe pun i-am şi dat chiar suma aceasta, rămânând ca să mi-o achite că încă nu i-ai trimis, ori dacă nu s-a trimis, - atunci

ştept răspuns şi la aceasta, lucru destul de interesant, şi la afacerea de mai sus, care e foarte inter ntă.

ANU

E TUTOVEANU,

sau nici vorbă n-a fost?

Domnului GEORGE TUTOVEANU, Hotel „Cerbu”, Slănicul-Moldovei 5 august 1904, Bucureşti Dragă Tutovene, Aştept cu nerăbdare bucata ta. Am vorbit azi cu domnul Iorga despre

acest lucru şi i-a plăcut. I-am spus, de asemenea, că ai dorit să-l întâlneşti la Slănic, dar lipseai.

Am primit şi un răvaş de la Emilgar. La toamnă veţi veni prin Bucureşti? Foarte bine veţi face.

Cu dragoste, MIHAIL SADOVEANU D-na Zoe Frasin a trimis nişte versuri care s-au pierdut. O rugăm să le

mai trimită odată.

Domnului GEORGE TUT

15Dragă Tutovene, În adevăr că n-a produs bună impresie. Însă de aici şi na cu atâta nepăsar

utea să-l laşi aşa, tu, care însemni la el mult? Eu socot că au sosit oarecari diavoli care şi-au vârât coada în afacerile tale şi ale lui Emilgar - şi n-ar fi bine să lăsaţi lucr

scrisoare pe care am primit-o alaltăieri. Beldiceanu n-a primit nimictualitatea ta,din mandatul trimis. Date rog fă ce-i face şi achită pe cel care în numele vostru şi al lui „Făt-

Frumos” a plătit. Aesa

Cu dragoste, MIHAIL SADOVE

* Domnului GEORGinstitutor şi publicist, Bârlad 17 april 1905, Bucureşti Dragă Tutovene, Iţi mulţumesc pentru felicitări. Auzisem acu vreo două săptămâni de la Corneliu Moldovanu, că vii la

Bucureşti. Te-ai hotărât în adevăr şi ai amânat?

82

dea Dumnezeu! OVEANU

*

văzut admira

VEANU

NU publicist, Bârlad 25 Fevruarie 1907, Fălticeni

colţul acestei cărţi poştale şi vei pricepe de

ce răsp eo două, între care na cu sonetul ce a apărut în „Sămănătorul”, m-au aşteptat cu săptămânile în

Bucure nervei. Un concediu nou şi lung de-o jumătate de an îmi îng

-trei odăi mari şi bune. De la fereastra odăii ri, în negura de pe iazul Ciorba

tesc. Sezonul vânatului este închis. Care s iitoarea vară? Mai pregăteşti un volum? Dacă pregăt trimite un stoc de bucăţi frumoase pentru

Sămănătorul”, ca să apară des şi regulat, lucru pe care nu-l socot fără folos. Salută

ANU

Cum o duci, cred că nu e nevoie să întreb. Socot că eşti sănătos. La vară pe unde ai de gând să-ţi iai zborul? Pe aici, pe la noi nu mai dai ?

Dar volumul, noul, pe când, pe când ? Îţi voi trimite şi eu zilele acestea, imediat după sărbători, al cincilea:

Povestiri din război. Petrecere frumoasă de Paşti! Şi noroc săMIHAIL SAD

Domnului GEORGE TUTOVEANU, institutor şi literat, Bârlad 23 april 1905, Bucureşti

Dragă Tutovene, De ziua numelui tău, primeşte felicitări. Să dea Dumnezeu ca Bucium

să fie flăcău voinic. Pe-aici bine-pace. Vezi de trimite ceva pentru „Sămănătorul”. Zilele acestea am fost la Brăila-Galaţi. Am stat trei zile şi ambile lucruri. Am fost la Beldiceanu. Cu dragoste şi cu cinste, MIHAIL SADO

Domnului G. TUTOVEA

Dragă Tutovene, uită-te în unsul meu are întârziere. Unele din scrisorile tale, vr

uşti, în saltarul Miăduie să stau în sihăstria mea din strada Rădăşeni, în care mi-am făcut

unele gusturi, adăugând încă vreo douămele se vede în fund, departe, între dealuci, de care socot că-ţi mai aduci aminte. După extraordinare expediţii

cinegetice, acuma mă odihnesc. Lucrez, ciunt planurile tale pentru veşti în adevăr, atunci

„ri prieteneşti, MIHAIL SADOVE

83

Dumisale domnului GEORGE TUTOVEANU

literat, Bârlad 10 noemvrie 1936, Copou-Iaşi Iubite Prietine, Felicitarea dumitale a venit în lipsa mea la Iaşi: eu am petrecut Sf.

Mihai călător, cu destule năcazuri şi amărăciuni. Îţi mulţămesc pentru urări; mulţămesc d-nei Tutoveanu îndeosebi. Vă rog să credeţi că la vârsta asta şi în vremea asta prieteniile sunt singurul bun pe care îl socotesc de valoare. A noastră e destul de veche, ca să rămână statornică şi tot mai bună până la sfârşit.

Cu dragoste, cu salutări respectuoase d-nei Tutoveanu, al dumitale, MIHAIL SADOVEANU

*

După cum se vede, cercul prietenilor lor era mult mai larg, iar preocupările lor literare pe măsură. „Şoimii” lui Sadoveanu erau sub tipar. Nu

Mihail Sadoveanu

84

lipsesc ca şi amintiţii Şt.O. Iosif, Emilgar (Emil Gârleanu), Corneliu Moldovanu, Zoe Frasin – soţia lui Tutoveanu, împreună cu care aveau să întemeieze la 28 aprilie 1908 Societatea Scriitorilor Români, având ca preşedinte iniţial pe Cincinat Pavelescu iar casier pe bârlădeanul Virgil Caraivan.

Dar George Tutoveanu a purtat o corespondenţă susţinută şi cu Victor Eftimiu, Duiuliu Zamfirescu, Cezar Petrescu, Artur Gorovei, Tudor Vianu, Ion Adam, Ilarie Kendi, A.D. Xenopol, V. Voiculescu, I.A. Basarabescu, Tudor Arghezi etc.

Iată în „Medalion” – „Poetul George Tutoveanu”, publicat de Tudor Arghezi în „Păstorul Tutovei” din octombrie-decembrie 1942, când prietenii îi sărbătoreau împlinirea vârstei de 70 de ani, „Tabletă” pe care C.D. Zeletin o apreciază ca fiind „una dintre cele mai frumoase pagini pe care le-a scris în prodigioasa lui carieră de prozator”:

„Sunt peisagii în care ai vrea să ai un bordei şi la o cotitură de munte dai de o casă cu cerdac, în care ai dori să te hodineşti. Tutoveanu e un peizaj cu brazi şi o casă cu cerdacul pe izvoare.

Nu m-am văzut cu poetul Bârladului de cinci ori într-o viaţă, dar ori de câte ori am schimbat o strângere de mână, sau câteva vorbe cu poetul, am plecat de lângă el cu o răcoare în suflet binefăcătoare şi totdeauna la fel. Repeţirea identică, la mari intervale de timp, a impresiei revelatoare. Îmi place să mă gândesc la el ş ce nu i-aş mărturisi-o pe neaşteptate, într-o scrisoare ti

Dacă nici de astă dată nu m-aş dnici să-mi împlinesc gândul, mi-ar rămâne un gol. Şi poate că n-o să ne mai vedem niciodată, ca să-mi permit

ina de statuie de parc a fizionomiei. Parcă ar avea o pelerină lungă,

n palmă cartea lui de „Sonete", ca într-o mână de sticlă o icoană de ivor

l lui învelit, ca într-o batistă albă de in un

ei-mi face bine. De

părită? învre

încă o amânare. Mustaţa poetului e albă, ca şi a mea, şi cine ştie?... Poate să nu-i mai pot scri eu şi poate să nu mai aibă prea mult răgaz a mă citi nici el. Astăzi mai suntem.

Îmi place sufletul lui şi-mi place înfăţişarea care i-l cuprinde, figura lui florentină, gulerul lui alb, sticlos, frânt pe o cravată nouă, meticuloasa lui acurateţe de floare. Îmi place sunetul vocii, în care-i bate inima, ochiul lui cinstit, lum

neagră, şi parcă, dedesubtul ei, o spadă de smalţ. De câtă multă vreme să nu-l fi văzut? Ieri, l-am salutat la o răspântie de

vagoane, în oraş. Aceeaşi aristocratică voie bună discretă, aceeaşi omenie dulce. Ţinea î

iu, atât îi era coperta de imaculată; înalt şi frumos desinat în costumul lui de constantă ceremonie. Senin şi ascetic, chipul lui vine întotdeauna de departe, din pergament, poate din Cina lui Da Vinci. Nu ştiu ce mi-a spus, ce m-a întrebat; mă uitam la obraz, la degete, la surâsul lui de gingaşe bunătate şi m-am dus în drumul meu cu surâsu

85

pătrat

veanu e un om fericit. Licăreşte în el o cand

entru binele clasei muncitoare

● Versuri

Unde ne-a dus AntonŞi în timp ce noi cu tCămătarii, speculanţCu maniştii, brătenişDar venind stabilizar -a luat!... Ne aşteaptă an de muncă, dar – ţăran şi munci r Strâns uniţi de-acum în luptCăci şi anul ce începe nu-i cEl începe-n ţara noastră sub

de anafură; şi n-am vroit să-l pierd. Îi plagiez aici surâsul, ca să mai păstrez ceva după ce a zburat şi să i-l restitui inefabil poetului, care m-a bucurat cu el. Mi-ar plăcea să ştiu că Tuto

elă din noaptea Crăciunului pe zăpadă, o virginitate de naştere din nou, şi trezeşte o aromă de zambilă din noaptea de Paşti, o transfigurare de înviere. Mă farmecă şi mă obsedează, bătu-l-ar norocul!”

*

● P● Împunsături ● Orchestră tutoveană ● Ateneele populare ● Victimele din lagăre şi închisori

● În Prezidiul republicii şi decoraţii ● Licitaţie şi antreprize ● Alt primar ● Cenaclul „Flacăra” ● Să se facă dreptate! ● Cu gândul la sistematizare. 24 ianuarie 1948, numărul 120, poezia

„Urări pentru Anul 1948” de ing. Vl. Cazacu şi redacţionalul „Un intelectual legat de mase”:

Urări pentru anul 1948 ………………………………… Un prieten se cunoaşte la nevoie de-a sărit Şi-am primit porumb şi grâne tocmai de la Răsărit; De prin ţara pustiită de războiul criminal

escu c-un atât de trist final… oţii am muncit flămânzi şi goi, ii îşi râdeau în pumni de noi tii toţi acelaşi aluat; ea piuitul le

toă vor păşi spre viitor. a fiecare an; regim republican…

86

rin fabrici şi birou deci într-un suflet: „Să trăiască Anul Nou!”

olar, egimul popular!...

Cazacu, actualul secretar al Partidului Social Democ al Uzinei Comunale Bârlad, luptător neobosit pentru dator al Partidului Social Democrat la Tutova sincer susţinător al Frontului Unic Muncitoresc, inginerul Vladimir Cazacu

ncă din anii 1929-1930 când era student la Politehnica din Timişoara, organiz de studenţi socialişti, iar în anii 1932-1933 activea unişti”, se menţiona în ziar.

a judeţeană pentru încheg lad s-a ales delegaţia pentru Congre prezenţi: I. Bâlga, delega e Băcioiu, Herman Schwa del”…

uncă voluntară se va construi o cale ferată lungă de 42 kilometri.” Şi subtitlul: „Linie ferată îngustă Bârlad – Floreşt

Ş”, declină în câteva catrene substan tre funcţionarii Uzinei electric şi… epigramele mele.

ă-s răspândiţi analfabeţii?”...

Scriu, fireşte, pe-ntuneric”… Vl. Cazacu

„Oameni simpli” de pe-ogoare, de pSă strigămSă clădim o viaţă nouă – fără liră şi dSă-ntărim democraţia şi r „…inginerul Vladimirrat la Tutova, director

binele clasei muncitoare, fon, este bine cunoscut şi apreciat în toate cercurile politice progresiste şi

intelectuale de la noi. Îează acolo primul grup ză intens în cadrul studenţilor com 2 februarie 1948, numărul 121: La conferinţarea Partidului Unic Muncitoresc la Bârsul din 7 şi 8 februarie 1948, în prezidiu fiind

tul C.C., Gh. Candel, ing. Vladimir Cazacu, Vasilrtz. Încheierea lucrărilor o face luptătorul Gh. Can 17 februarie 1948, numărul 122: „Prin m

i = 42 km”. Câteva epigrame: Un apostol… al educaţiei, învăţătorul „tivele „Lumină” şi „Întuneric”, făcând legătura îne „Ce atâta zarvă cu lumina? Se întreabă cetăţenii, bieţii; O fi de vină tot uzina C Aceluiaşi care, locuitor al cartierului Munteni, mă întreabă dacă

epigramele mele au fost „scrise la uzină sau făcute pe-ntuneric”: „Locuind chiar la uzină, Tot ce scriu, scriu la lumină; Cei ce stau mai periferic

87

u Candel care vi meşteşugul „Kandiere” – a zaharisi:

umentiştilor din Capitală care au pus bazele orchestrei popula ” – la care s-au înrolat cei mai buni instrumentişti: Mitică

– solo voce.

Acelaşi Vladimir Cazacu: La masa delegaţilor P.U.M, dl. Gh. Candel m-a asemuit, după numele meu, unui cazac. Mi-am luat imediat obligaţia de a-i răspunde şi, în acest scop, m-am servit în mod identic de numele să

ne de la „Moş Gheorghe Candel, bun de glume, „Cazac” m-a categorisit, Uitând, desigur, c-al său nume Provine din „zaharisit”!... 2 martie 1948, numărul 123: „…Sindicatul mixt din Bârlad a întemeiat orchestra populară tutoveană

– după pilda instrre „Barbu Lăutaru Ionescu, Ion Trifan, Gomină Nicolau, Anton Ciorăscu, Vasile Nicolau,

Gh. Epure, Sandu Dascălu, Gheorghe Barbu, Alexandru Panaitescu, C. Crăiţă, Ştefan Grossu şi Tuţi Ştefănescu

88

Clisu.

Născut la Bârlad la 14 octombrie 1931, cu şcoala primară făcută în comunele Bereşti-Tazlău şi Ardeoani – Bacău, şcoala normală de învăţători în oraşele Bacău şi Bârlad, absolvent şi a facultăţii de Filologie la Universitatea din Bucureşti, Constantin Clisu, deosebit de activitatea profesională – învăţător, bibliograf, ziarist, profesor şi director de şcoli, inspector general al Inspectoratului şcolar judeţean Vaslui în perioada 1974-1984 are şi o bogată activitate literară. Cu debut în poezie în 1951 la „Steagul roşu” Bârlad, editor al Culegerii literare „Inscripţii”, care înmănunchează colaborări a 17 membri ai cenaclului literar „Mihail Sadoveanu” de la clubul fabricii de rulmenţi Bârlad, când conducea ziarul „Rulmentul” în anii 1966-1968, coordonator timp de 5 ani al revistei „Şcoala Bârlădeană” şi iniţiator al alteia „Coordonate bârlădene”, Constantin Clisu, care a condus şi cenaclul literar „Alexandru Vlahuţă” timp de 10 ani, are o suită de lucrări literare independente. Amintim doar câteva: „Cântece de dor”, volum de versuri, Vaslui 1980; „Vine moşul pe cărare” – povestiri pentru copii, 1984; „Dorobanţ, clanţ” – versuri pentru copii, 1987; „Cocorul singuratic” – povestiri pentru copii” – 1987; „Trandafiri de lumină” – povestiri pentru copii - 1989; „Un strigăt în noapte”, Editura corpului didactic, Vaslui 1992; „Cu toate pădurile în braţe” – versuri pentru copii, Vaslui 1995; „Mama nu e vinovată” – roman, Editura „Junimea”, Iaşi 1999; „Bastardul”, roman, Editura „Sfera”, Bârlad, 2002; „Restul e… tăcere”, roman, Editura „Junim a”, Iaşi 2005; „În calea vânturilor”, viaţa romanţat generalului şi diplom

Prima manifestare a acestei orchestre populare locale a fost concertul popular organizat în sala „Teatrului Francez”.

După mulţi ani orchestra aceasta avea să poarte numele „Trandafir de la Moldova”, care a avut în fruntea sa pe profesorul Nicolae Balan, cel care avea să pună pe note şi să dea viaţă cunoscutului „Imnul oraşului Bârlad”, marş pentru cor şi orchestră pe versuri de Constantin

e ă aatului american de origine română George Pomuţ, roman tipărit în

Edmonton – Canada; „Dincolo de poveste” – mituri şi legende indiene culese de la tribul Cree din Alberta, Canada, Editura „Sfera”, Bârlad, 2002 şi nu numai. Un loc important îl are în creaţia sa şi „Imnul oraşului Bârlad” ale cărui versuri le redăm în cele ce urmează:

„Am învăţat, Bârlad, din vremi străbune Să-ţi punem flori de gânduri în fereşti; Urcând semeţ prin veacurile toate Spre faima ţării mereu să străluceşti.

89

Imn de glorie măreaţă Anii ţi-i împodobesc, Creşti nestăvilit spore soare Drag oraş moldovenesc Bis II Va dăinui peste vecii Bârladul,

Constantin Clisu şi portativul Imnului „Bârlad, oraş moldovenesc”

IA. Mănunchi de flori izbânzile-i aducem Izvor de frumuseţe şi-omenie Acestei ţări cu dimineţi de aur În drumu-i spre nestinsa-i veşnicie… CODA: Bârlad, să te-nflorim: jurăm!

Redăm şi portretul compozitorului Bălan Nicolae: Despre colaboratorul său profesorul Balan Nicolae prezentăm din

revista „Elanul” editată de Asociaţia culturală „Academia rurală Elanul” şi Şcoala „Mihai Botez” din Giurcani Găgeşti, Vaslui portretul realizat de prof. Dumitru Apostolache cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani:

Rodirile-i sporesc temeinicia; Stegar în bătălii ne e Partidul,

MÂN Înalţă-n cânt de slavă RO

III

90

„S-a născut la 8 februarie 1935, în satul Mitoc, comuna Banca, judeţul

ra angajat ca dirijor al orchestrei „Trandafir de la

ntră ca student la Conservatorul „George

la Bârlad, în 1968, şi ldova”, Ansamblul de

u care urma să uimească S.

ăneşti este deosebit de fructuoasă. Aşa se ara de la Ivăneşti câştigă şi şi Piteşti.

nului” de la Dijon – Franţa. La ouă ori premiul întâi

993, 2 ). fanfarele conduse de Nicolae Bălan au excelat

ceasta nu se obţine uşor. Căci nu te nici aspră, nici stridentă, ci luminoasă, strălucitoare, arătând gingăşie, graţie

şi eleg

Vaslui. La vârsta da 26 de ani e

oldova” din Bârlad. MUn an mai târziu, în 1962, i

Enescu” din Iaşi. După absolvirea conservatorului se întoarce

r de la Moformează pe baza nucleului orchestrei „TrandafiCântece şi Dansuri „Trandafir de la Moldova”, cpectatorii din Franţa, fosta Cehoslovacie şi fosta URSs

Colaborarea cu fanfara din Ivface că în 1980 maestrul Nicolae Bălan, împreună cu fanftoate premiile întâi la festivalurile din Lugoj, Bucureşti, Ia

Participă la trei ediţii ale „Festivalului viacest festival de folclor, cel mai mare din lume, obţine de d(1 000

Corurile şi orchestrele sau prin frumuseţea sonorităţii pe care o degajau. Aes

anţă. Ori toate acestea pot fi realizate numai printr-o muncă asiduă din partea

dirijorului, dar şi a coriştilor şi instrumentiştilor. Orchestraţiile realizate de profesorul Nicolae Balan produc efecte artistice

de o mare diversitate timbrală. Meritul său incontestabil constă în realizarea

91

fuziunii perfecte dintre conţinutul versurilor şi expresivitatea melodică. Pentru profesorul Nicolae Balan „expresia naturală a pasiunii face melodia” (Claudio Monteverdi).

Nicolae Balan compune din sentiment şi nu falsifică cuvântul şi cântecul. Succesul lui a fost asigurat de înţelegerea textului, de uşurinţa cu care

poate fi interpretat, ca şi formele sale simple, concise. El aduce creaţia muzicală corală şi populară la rosturile ei de a-i face pe oameni mai răbdători şi mai buni, mai modeşti şi mai cumpătaţi.

Muzica compusă ori interpretată de Nicolae Balan este vie, accesibilă şi cu mare forţă generatoare. Este un izvor de apă vie care tonifică şi tămăduieşte sufletul.

Prof. Nicolae Bălan este, cum ar spune Henry Mălineanu, „o fântână arteziană din care ţâşneşte muzica”.

Ascensiunea sa artistică este pe măsura talentului său ieşit din comun. Cele mai importante distincţii primite, până acum, sunt: Cetăţean de onoare al oraşului Vaslui (1996} şi Ordinul „Meritul Cultural” (1999).

Maestrul Nicolae Bălan rămâne unul dintre cei mai mari muzicieni ai ţului Vaslui, omul cu suflet de floare.

muncit

fostele cămine culturale care nu mai coresp

judeÎl felicităm cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă şi 50 de ani de

activitate şi-i dorim: LA MULŢI ANI ŞI BUNI! Felicităm, de asemenea, conducerile Consiliului Judeţean şi Direcţiei

judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pentru activităţile organizate în ziua de 8 februarie 2005, pentru sărbătorirea profesorului Nicolae Balan. Să nu uităm că „singura care mai poate face ceva pentru salvarea omului este muzica” (Leonard Bernstein).

* 14 martie 1948, numărul 125, cu „Carnet bârlădean”: se vorbeşte

despre închiderea şcolii de cadre a P.M.R la care au participat peste 70 ori şi plugari din oraş şi judeţ, prilej cu care au vorbit dnii Gh. Candel,

Nicolae Pandelea şi Borş, după care a urmat un program cultural-artistic”… 21 martie 1948, numărul 126: „…În urma hotărârii luate de conducerea R.P.R.,

dizolvându-seundeau stadiului actual, au fost întemeiate în oraş şi

judeţ Atenee populare. În cadrul unei manifestaţii ce s-a ţinut în aula

„Colegiului Codreanu”, dl. Constantin Dornescu, avocat, a vorbit despre rolul Ateneelor populare în opera de culturalizare. Dl. preşedinte de tribunal I. Manta-Roşie a arătat apoi că aceste atenee vor purta numele unor luptători pentru dreptate ai poporului român.

92

terian Dumbravă, Dr. Weinfeld.

Dumitriu, învăţătoarea Eugenia Pascu,

tul Consiliului Sindical Judeţean

nsemnătatea zilei de 11 aprilie pentru judeţul Tutova”, dl. Ciucă Eînchiso

h. Candel Nic. Cucoş, Ciobanu Dumitru şi alţii şi-au petrecut anii în temniţele şi lagărel pentru pace”…

rtare

Astfel Ateneul Popular din Bârlad va purta numele savantului „Vasile Pârvan”. Ateneele de cartier vor fi următoarele: Dr. D. Bagdasar, N. Bălcescu, Ion Iacomi, S

Citeşte apoi componenţa actualei comisii interimare a ateneelor populare orăşeneşti:

Membrii de drept: Vasile Petrea, primar al oraşului; Viorel Şuluţiu, inspector cultural al Ministerului Informaţiilor la Tutova. Preşedinte: avocatul C.Dornescu, vicepreşedinte colonel Bălăşescu, secretar general magistrat Ion Manta-Roşie, responsabil cultural înv. I.Şuşnea, organizatoric înv. Virgil Apostoleanu, financiar – profesoara C. Mărgineanu, artistic - profesoara Nestor.

Membri: colonel Săvescu, comandantul Regimentului 2 Roşiori, prof. Roza Glasberg, preot C. ziarist M. Negreanu, Ştefan Panaitiu de la U.T.M., delegaşi căpitan Curpăn.

16 aprilie 1948, numărul 129. În articolul „Î

Vasile Pârvan

nache arată că este ziua come rării victimelor fasciste din lagăre şi ri şi că „nu mai puţin de 14 tutoveni au zăcut în lagărele şi temniţele

fasciste, unii din ei, de exemplu Radu Ureche din comuna Rădeşti şi Leonte Filipescu din Bârlad pierzându-şi chiar viaţa din această cauză.

Alţi luptători ca profesorul Paul Constantinescu-Iaşi, B. Zaharescu, G

mo

, e fasciste, astăzi fiind în fruntea luptei La rubrica „Avânturi culturale” Vl. Cazacu semneaz

M.I. Lermontov a poeziei: O pânză-n depă

ă traducerea din

„Albeşte-o pânză-n depărtare În largul mării siniliu Ce-o mână înspre noi hotare? Ce-a părăsit pe-un mal pustiu?

93

tuni! Doar vânt şi valuri în hârjoană S-aud izbind de-al său cVai, – nici a fericirii goŞi nici regret n-o mână- Iar I. Şuşnea îşi aduce

explicaţia: „Dl ing. Cazacu, analfabeţi”:

„Acum în toată România Învaţ-analfabeţii carte; Citindu-ţi însă poezia Au să regrete pân' la mo

ezia „Vedelea:

Un singur gând în voi să fluturaţi

să-ngânaţi apoi ând veţi porni spre ogor sau spre uzină;

ii voastre noi lupta pentru pace şi lumină!”

ai trimite un „răspuns” învăţătorului Şuşnea, îngrijo înţelege poezia:

Deasupra razelor cunună, De subt a apelor genuni: Dar răzvrătita vrea furtună

De parcă pacea e-n fur

atarg: ană n larg!”

aminte de-o „datorie” şi înserează catrenul sub poet şi epigramist, se miră că-s prea mulţi

arte!”

1 mai 1948, numărul 130, ouă celor tineri” de George N

am reţinut po

„Cu fiecare răsărit de soare; Republica în timp s-o înălţaţi Mereu mai mândră, mai fermecătoare! Şi-n inimi să purtaţi un sigur dor De câte ori vă veţi privi în faţă De a-i împleti astfel de viitor Ca-ntregii lumi să-i fie de povaţă! Şi-un singur cântec CUn cântec sfânt al muncÎn Iar Vl. Cazacu îi m

rat că analfabeţii nu-i vor putea

94

De-am greşit într-o măsură

mai 1948, numărul 131 dezvăluie că Vl. Cazacu face parte din „Noul birou a cepreşedinte (şedinţă care a avut loc în Aula C din Comitetul de reconstrucţie a oraşului Bârlad tor al Întreprinderilor comunale”.

3 mai 1948, numărul 132 punctează: „Fii ai Tutovei distinşi cu „Steau

upă ce avusesem bucuria de a afla că doi deputaţi tutoveni, profesorul Petre Constantinescu-Iaşi şi ţăranul Gheorghe Pruteanu au fost aleşi de Ad idiul Republicii, astăzi aflăm cu plăcere că printre ordine ale RPR se află: plugarul Gh. Pruteanu decora i Populare Române cls. a III-a; profesorul B. Zahare tractoristul Ioan Ursache din comuna Stoişeş cu „Ordinul Muncii”.

, numărul 133: Comitetul şcolar al Colegiului Gh. Roşca Codreanu Bârlad –

Publicalor interesaţi că în ziua de marţi 15 iunie

1948, o în cancelaria Colegiului licitaţia publică cu ofer mătoarelor lucrări:

. Văruitul interior a încăperilor Colegiului – dat de 2 ori cu lapte de var şi repararea a mici porţiuni de tencuieli.

lei. ea Colegiului – preţul lucrărilor după

deviz –

irector şi preşedinte al comisiei Secretarul colegiului I.V. Secară

1948 ziarul consemna într-un titlu: „Profesorii şi elevii Şcoalei Normale din Bârlad îşi reconstruiesc localul şcolii distrus

cările uriaşe ce izvorau

„Prin rimă, vers necadenţat Nici un elev nu mă înjurăDe felul cum a învăţat!”... 9l Filialei ARLUS Bârlad, ca violegiului Codreanu), precum şi şi judeţului Tutova”, ca direc 2

a Republicii Populare Române şi cu Ordinul Muncii”: „…D

unarea Naţională în Prez primii decoraţi cu noilet cu Steaua Republiciscu cu aceeaşi distincţie şi ti 6 iunie 1948„ţia nr. 881/31 mai 1948: „Se aduce la cunoştinţă cerele 10 dimineaţa, se va ţine

te închise pentru darea în antrepriză a ur1

Preţul lucrării după deviz 126.4222. Reparaţii generale la clădir 239.000 lei”. D interimare Cezar Ursu

În numărul său din 6 iunie

de nemţi”, iar în cuprins se arăta că „în ziua de 23 august 1944, în zorii zilei, locuitorii oraşului s-au trezit înspăimântaţi de flă

95

din loc l Şcolii Normale incendiat de nemţi”. Acum, „în frunte cu harnicul directo econstrucţia şcolii”.

alur I. Galiţă, elevii porniseră la r

Clădirea Şcolii normale de învăţători din Bârlad distrusă la 23 august

1944 de armatele germane în retragere

Zilnic, echipe de elevi şi profesori lucrează la curăţirea moluzului şi la trierea materialului, cu speranţa că reconstrucţia să se finalizeze cât mai curând.

La 19 septembrie, acelaşi ziar, avea să informeze într-un alt

din Bârlad îşi va crea localul

lucrarea

suma de 500.000 lei. Suma primită se folosită raţional pentru

pavilion din cele şase existente, astăzi în ruină”.

1949), iniţial. Ulterior a fost locuinţa

titlu: „Şcoala pedagogică de băieţi

propriu”, reţinându-se că Ministerul cercetând devizul care necesita 12 milioane lei pentruîncepută, a dat „sub formă de avans,

fusereînceperea reconstrucţiei primului

Aici a funcţionat o parte dininternatul Şcolii normale (1945-

directorului, iar mai târziu a funcţionat aici Grădiniţa de copii a Fabricii de rulmenţi.

96

dl. Gh. Candel a fost numit primar al oraşului Bârlad în locul dlui Vasile Petrea. Muncitor mecanic, vechi luptător antifascist, fost secretar al Partidului Socialist Tutova, Gheorghe Candel a îndurat toate atrocităţile regimurilor trecute pe motivul că lupta pentru libertate, dreptate şi o viaţă mai bună pentru cei mulţi şi obidiţi.

În acelaşi ziar este scris: „La concursul interşcolar prilejuit de sărbătorirea centenarului Revoluţiei de la 1848 au fost premiate lucrările elevului Taşcă C. clasa a VIII-a de la Colegiul Codreanu şi a elevei Rosea Julieta clasa a IV-a de la Liceul „Iorgu Radu”.

Acelaşi număr al ziarului „Păreri tutovene” cuprinde informaţii despre „Sărbătorirea Centenarului Anului Revoluţionar 1848 la Bârlad”:

- În sala „Franceză” dl. învăţător Ion Şuşnea a conferenţiat despre „Revoluţia de la 1848 în Moldova”;

- Duminică 13 iunie, dl. profesor Gh. Popescu a vorb t despre „Revol

- Duminică 2 conferenţia despre Revoluţia de la 1848 în Transilvania”; iar duminică 27 iunie, dl. consilier Ion

Manta

din Tutova şi-a încheiat cursurile” semnat de avocatul A. Capelovici şi con ii elevi – viitori asesori populari la

lin Vasile – 7,25; alţii obţinuseră unţa bine făcută.

din 8 iunie 1948 dl Candel Gheorghe ilor Interne în funcţia de primar al

a instalării, în locul lui Vasile Petrea, a

funcţia de ajutor de primar al aceleiaşi herşin M. Gherşiş trecut în altă funcţie

in 16 iunie 1948).

ul Oficial nr. 47, Consiliul de Miniştri câte o şcoală juridică populară,

opulari aleşi conform Legii pentru nsiderau înscrişi de drept; membrii

udeţene, precum şi locuitori săteni aţi de prefecţi.

18 iunie 1948, numărul 134: „Noua conducere a Primăriei oraşului Bârlad”:

Printr-o Decizie a Ministerului Afacerilor Interne

iuţia de la 1848 în Muntenia”;

0 iunie, dl. profesor Trăian Tănase va„

-Roşie, despre Revoluţia de la 1848 ca precursoare a R.P.R.-ului. Ziarul de vineri 23 iulie 1948 găzduieşte articolul „Prima şcoală juridică

popularăsemna rezultatul obţinut de un

instanţele judecătoreşti: Gonzacenco Pave– 7,25, Budacu Constantin – 7,25, Că„satisfăcător”, dar, per total, treaba se an

* Prin decizia ministerială nr. 9555

se numeşte de către Ministerul Afacercomunei urbane reşedinţă Bârlad, pe datcărui funcţie încetează.

Dănăilă Gheorghe se numeşte în comune, pe data instalării, în locul lui G(Monitorul oficial nr.137 d

l obţinuse media 8,73, Răşcanu Raisa

La 26 februarie 1948, în Monitor

decisese înfiinţarea pe lângă fiecare tribunal ala care urmau a fi admişi asesori porganizare judecătorească, care se cosindicatelor, recomandaţi de consiliile jrecomand

97

ri judecătoreşti cunoştinţe elementare de drept, iar la sfârşitul lor, absolv

r asigura 5000 mc pe

a litru, ceea ce astăzi depăşeşte aproap

ratului cultural a avut loc constituirea Cenacl

nu, ziarist,

Probleme erau şi cu „lumina zil , dar ziarul din 13 august 1948 anunţa într-un

ec inventat de Vavilov şi fabricat în serie la Moscova” să aibă

textile deveniseră „imune la alterare”, că vacile dădeau mai mult lapte iar porcii o grăsime de calitate, oile o lână m

Cursurile durau trei luni şi la ele se preda de magistraţi, avocaţi şi funcţiona

enţii treceau un examen şi obţineau o diplomă. *

„Bârladul oraşul cel mai inundabil, nu are totuşi apă potabilă” – nota ziarul din 3 august 1948. Se promitea că „întâmplarea” va avea rezolvare pentru că era prevăzut a se realiza zece puţuri arteziene care a

zi de apă, la care se mai adaugă cca. 600 mc pe zi, apă foarte bună, care e proiectată să fie adusă de pe „Valea Ţărnii” şi să se amestece cu apa arteziană, pentru a obţine o apă cu suficientă valoare nutritivă, graţie varului pe care-l va conţine în cantitate de cca. 50 mg. l

e complet apa sondelor din oraş”. 13 august 1948, numărul 139; „Constituirea Cenaclului cultural

„Flacăra”: „În prezenţa unui grup de ziarişti, scriitori, pictori, muzicieni etc. la

sediul judeţean Tutova al Consilieului Cultural „Flacăra”. După expunerea programului de lucru pe care îl are de înfăptuit

cenaclul, făcută de dl Viorel Şuluţiu, consilier cultural, dl. M. Negrea a dat lămuriri şi îndrumări referitoare la eveniment. Au luat parte la discuţii dnii: jude consilier Ion Manta-Roşie, Lazăr

Beneş, ziarist, Marcel Aron, pianist, profesorul Mihai Brauner, profesorul Guguianu ş.a. S-a hotărât un program pentru întâmpinarea lui 23 august şi organizarea unei expoziţii plastice pentru ziua de 7 noiembrie”.

* ei”

titlu, ca veste bună venită „Din U.R.S.S.”, luată şi ca „o senzaţională invenţie a savanţilor sovietici”, că „Marele savant Vavilov a reuşit să creeze „Lumina zilei, că aplicaţiile lămpii luminoforice în nenumărate domenii practice” fac ca „noul b

aplicaţii de nebănuit. Se preciza că „până acum, cu ajutorul „duşului luminos” se rezolvase

problema conservării alimentelor, că unele

ai frumoasă şi se aşteptau plugurile electrice dedicate livezilor de pomi roditori sau plantaţiilor de broboan…

Dă, speranţe…

*

98

când au fost judecaţi la tribunalul din Craiova cei 17 antifasciş

licat în numărul 8 al ziarului „Păreri” din anu 36, după care ziarul nostru a fost suspendat:

istia o cerinţă populară

Aceasta n-o vrem noi, n-o vor an sciştii, n-o vrea poporul întreg. Şi n-au vrut-o

să se deschidă porţile tuturor bastiliilor române tru antifascişti”.

in acelaşi articol: „Şi este o d sebită satisfacţie pentru noi, că astăzi, după 12 ani, când sărbătorim primul 2 gust în R.P.R., să constatăm că linia

23 august 1948, numărul 140: „La împlinirea a 12 ani de la procesul antifasciştilor judecat la Craiova”:

„La 19 august 1948 s-au împlinit 12 ani de ti.

…Ziarul nostru local „Păreri” – consecvent pe linia luptei de apărare a drepturilor omului şi a adevăratei democraţii - a ridicat glasul său în apărarea celor ce sufereau pentru credinţa şi idealurilor lor.

…Pentru atitudinea sa curajoasă în sprijinul maselor muncitoare, guvernul liberal, prin reprezentantul său de atunci de la Tutova, prefectul Ionel Guriţă – a exercitat o adevărată teroare asupra colaboratorilor ziarului nostru, sfârşind prin a-l suspenda.

Reproducem mai jos articolul publ 19 Amn„În iureşul frământărilor politice se ciocnesc astăzi forţele reacţionare cu

cele progresiste, democratice. Având de ales între menţinerea populaţiei noastre într-o stare de inferioritate, asemănătoare cu cea din Evul Mediu şi aceea de rapidă dezvoltare pe toate tărâmurile, într-o deplină libertate civică, noi am ales: optăm pentru cea din urmă, pentru democraţie, pentru adevărata democraţie.

Şi am optat astfel după o matură chibzuinţă. Am constatat că propuşii naţionalişti ai străzii nu sunt decât trădători de

neam şi ţară, punându-se în slujba boierimii, ei vor să lovească în interior populaţia ţării. Să ne răpească puţinele libertăţi, să ne facă să strângem şi mai mult cureaua şi în locul deplinei dezvoltări a independenţei naţionale să ne pună jugul imperialismului hitlerist şi al revizionismului hortist.

tifaşi nici nu o vor cei peste 1500 antifascişti care zac în temniţele ţării

româneşti. Luptătorii pentru interesele mulţimii, intransigenţi atunci când e vorba de

dat poporului pâine, pace şi libertate, aceşti antifascişti sunt victimele teroarei, a actelor fascizante ale guvernului.

Să se facă dreptate! Să fie redaţi societăţii deţinuţii antifascişti. Şi în ciocnirea dintre fascism şi

democraţie, dintre barbarie şi progres, forţele democratice să fie întărite cu cei care au ştiut să lupte şi să se jertfească pentru apărarea libertăţilor şi nevoilor populaţiei.

Poporul nu are decât să câştige în urma acestui lucru. Şi ca exponenţi sinceri lare strigăm: ai cerinţelor popu

mnistie penşti, aD eo

3 au

99

gazeteiuc astăzi destinele poporului nostru spre

înfăptui

t douăzeci şi trei!

far –

iarul număr special închinat zilei de 23 august şi care

etară, de optimism creator, de adâncă şi caldă omenie”.

istorie pe care astăzi nimeni nu le mai citeşte

noastre a fost justă şi că cei aflaţi atunci în închisorile guvernelor „Istorice” de tristă amintire, cond

rea societăţii socialiste, în care nu mai există exploatarea omului de către om”.

Cu numărul 140 ziarul „Păreri tutovene” îşi zice „ziar democrat”. Era la modă A. Toma. Iată „Imn lui 23 August” – destul de stângaci

construit: „Zi a Libertăţii! Stinşi sunt anii grei I-am răpus în AugusSurla de la Volga n'a sunat în van, Buciumul răspunse lung din Caraiman. Oşti liberatoare ne-au slujit dreptDuşmanii prădalnici scoşi sunt din hotar, Şi de-atunci, în lupte mari, cetăţeneşti Brav popor, dreptatea nouă ţi-o zideşti. Dărâmat-ai cruntul, - blestematul ieri – Nu-ţi mai fură brazda trântorii moşieri, Strâns-ai fiii muncii 'n Sindicat măreţ. Muncii dând iar cinste şi avânt şi preţ. Da, mai cere lupte, visul sfânt din gând: Nici stăpâni hrăpăreţi, nici corpul flămând Omul domn pe rodu-i, un popor de fraţi Liberi toţi ca şoimii mândri din Carpaţi”.

* „Bilanţul unei stagiuni”, menit să dezvăluie „ce spectacole vor masele”

era sem în znat de M. Negreanu făcea referiri la „Festivalurile artistice” şi la „Filmele sovietice” rulate

pe ecranele cinematografelor locale. Cititorilor li se inocula ideea că „festivalul, ca şi filmele sovietice sunt o înaltă şcoală de principialitate, de morală prol

* Deşi sunt înscrise în manuale de

, merită să reproducem în această carte un „Bilanţ al înfăptuirilor clasei muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare sub permanenta conducere a

100

smului în ţara noastră” – cum se scria pe atunci:

ocrat; 0 ianuarie 1945: reînfiinţarea sindicatelor Confederaţiei generale a

muncii Dr. Petru Groza, primul pas spre

dezvole România. Anularea Dictatului

de la Vprietărirea ţăranilor cu pământ

mai purea socialiştilor de dreapta, în

frunte riminali de război în frunte cu

Ion şi Migură tuturor celor ce muncesc

dreptuţării o reprezentanţă naţională de

o structură nouă;

le; ia a planului Marshall;

5 august 1947: stabilizarea monetară; 6 noiembrie 1947; alungarea lui tărăscu din guvern;

28 martie 1948: alegerile pen Marea Adunare Naţională, votarea Constit

Partidului Muncitoresc Român” publicat în nr.140 din 23 august 1948 al ziarului „Păreri tutovene” – ce reflectă paşii din aproape în aproape ai conducerii comuniste a ţării – care culminează în final cu „victoria deplină a sociali

23 august 1944: răsturnarea dictaturii fasciste; 12 septembrie 1944: Armistiţiul cu URSS; lupta pentru instaurarea unui

guvern dem3; 6 martie 1945: înscăunarea Guvernuluitarea democraţiei populare; 13 martie 1945: Realipirea Ardealului diena; 20 martie 1945: Reforma agrară – împroţin de 5 hectare; 10 martie 1946: demascarea şi înlăturacu Titel Petrescu; 15 mai 1946: condamnarea principalilor c

ihai Antonescu; 15 iulie 1946: Legea electorală care as

l la vot; 19 noiembrie 1946: alegerile care dau

28 decembrie 1946: etatizarea B.N.R.; 10 iunie 1947: înfiinţarea oficiilor industria3 iulie 1947: Legea controlului economic;13 iulie 1947: respingerea de către Român1

Tă11 noiembrie 1947: Legea sancţionării evaziunilor fiscale; 14 noiembrie 1947: condamnarea conducătorilor fostului P.N.Ţ.; 30

decembrie 1947: zdrobirea monarhiei şi instaurarea Republicii Populare; 24 februarie 1948: Unificarea tuturor oamenilor muncii în Partidul

Muncitoresc Român; 1 martie 1948: reforma justiţiei;

truuţiei RPR. 9 septembrie 1948, ziarul cu nr.142 se ocupa şi de „Analfabetismul în

judeţul Tutova” din care spicuim:

101

em un număr de 3205 analfabeţi, ceea ce reprezintă 16% din numărul populaţiei.

Populaţia între

„Şcoala burghezo-moşierească era un instrument de oprimare. Masele celor ce muncesc la oraşe şi sate nu puteau învăţa. Procentul mare de analfabeţi este o mărturie vie. Să auzim ce spun cifrele:

La oraş, la 19.771 suflete (între 7-60 ani) av

La sate situaţia este total îngrijorătoare:

PLASA 7 – 60 ani Analfabeţi %

Bârlad 26.051 8.019 30,7% Criveşti 22.518 5.674 25% Epureni 15.947 4.246 26% Pueşti 31.512 8.001 37% Unţeşti 15.171 4.968 32% TOTAL 101.199 30.908 30%

Dintre neştiutorii de carte între 10-50 de ani din judeţul Tutova femeile

sunt mai numeroase ca bărbaţii, cu toate că diferenţa numerică între femei şi bărbaţi reprezintă doar la noi, un procent de 4% din numărul total al populaţiei.

La oraş femeile sunt cu 945 mai multe ca bărbaţii, iar neştiutori de carte avem (între 10-50 ani) 507 bărbaţi şi 1343 femei. Aceasta înseamnă că la 100 analfabeţi corespund 265 analfabete.

La sate situaţia e mai tristă:

Cu cât sunt

PLA 50 ani

La 100 analfabeţi

d SA multe ca Analfabeţi între 10-femeile mai

bărbaţii corespunanalfabete

Bărbaţi Femei Bârl 250 ad 1.598 1.713 4.277 Criveşti 1.529 1.299 3.635 270 Epureni 905 733 2.212 301 Puieşti 850 2.016 3.984 195 Unţeşti 758 67 201 1.118 2.3Total 5.640 6.879 16.475 201

emeile neF ştiutoare de carte sunt în medie de peste două ori mai

numeroase decât bărbaţii.

102

Ana Pauker, P. Consta inescu – Iaşi şi alţii din cauza unor articole scrise de intelectuali de frunte,

Î lul pr im:„ rea lung e t noastră reapare pentru

a pu as tuturor asp repte ale or, aspira fuseseră sâng umate de un infe otrava hit -fascistă, adus trul complet porului ro

elaşi număr: „ a ora ârlad” sem arhitect Gh. u: „O comis ă din d n Popo torul Ofic tudii şi doc inginer Misso şi mnatul – Gh. u – a întoc ul şi anul de sist atizare a oraşulu

ezeni şi Ciureşti. : Suceveni, L. Babei, Căpuşneni, Morăreni,

Găvan, Tunse şti. 5. Şcoa ti cu satele: Bălăbăneşti nr. 1, nr. 2

oal şti eşti şi 7. Şcoala Sus cu satele: Cârja de Jos şi Rânzeş8. Şco a ti cu s untişeni şti, ăde ,

Buda o ti. Şcoala şti de satele: ti de Sus deni,

M iocanŞcoala beşti cu : Plopu, a, Fichite Iugani,

Pr Tăbăce Pleşeşti. Şcoala ăoani cu Hreasca urei, Boge ogana,

To oliţeni. Dragom lopan du-Tuto ia, Belzen trei,

uleşti

cu satele: Bursuci, Bărlăleşti şi Horga. 5 Şcoala Fedeşti cu satele: Banca, Ghermăneşti, Stoişeşti şi Ţifu.

19 septembrie 1948, numărul 144 cu articolul „Ziarul nostru acum 4 ani”:

„…La 6 septembrie 1944 ziarul „Păreri” fusese sugrumat de guvernul

brătenist în timpul odiosului proces al luptătorilornt în apărarea acuzaţilor, reapare”.

n editoriaDupă o p

imului număr cită şi înăbuşitoar

ăcere, gazeta

tea da gl iraţiilor d cetăţenil ţiuni ce eros sugr regim care, ctat de leristoese dezas asupra po mân”.

În ac Sistematizare şului B nat deIacovesc ie compus -nii Ştefa vici, direciului de sIa c

umentare,mit program

Cristoforapoi pl

subseemcoves

i”. *

Din articolul „Reforma învăţământului”… aflăm unde vor funcţiona şcolile elementare de 7 clase şi 6 clase:

1. Şcoala Adam cu satele: Ştiinţeştii, Căueşti, Fundeanu şi Nicopole. 2. Şcoala Blăgeşti cu satele: Blăgeşti şi Igeşti.

. Şcoala Bălăşeşti cu satele: Pup34. Şcoala Bogdana cu satele

ş şi Coroeti, Bogdăniţa la Bălăbăneşa Cârlomăne Cârja de Costeş

şi Lungeşti. Cotoroaia.ti. şti, Chiţcani

6. Şc cu satele: Cerţeşti, Cărăpc

aleş

atele: P , Pârve Rşi Org

9. Coroe Jos cu Coroeş , Putreovileni, C i.

10. Că satele Sighic şti, isecani, şti şi

11. P

Cârj satele: , Măsc şti, Pmeşti,

12.

ireşti: P a, Fun vei, Vlad i, P. PeT , Rădeni, Uricari.

13. Şcoala Docani cu satele: Brădeşti şi Odaia-Bursucani. 4. Şcoala Epureni 1

1

103

şi, Mireni şi Chilieni. 7. Şcoala Griviţa cu satul Palerma.

răxeni, Chetrosu, Corodeşti, Floreşti, Fundu oineşti şi Popeşti.

Şcoala Sălceni cu satele: Pochidia, Borodeşti, Vizureni, Criveşti, Ciortolom.

hetreni, Poiana, Văleni şi Seaca. şi

RădăeşObârşeni, Pleşa şi

Docănumăr de 4386 elevi, adică 2164 elevi

în cl. V de

Eusebi „Medalion comem

lialei ARLUS Tutova. Deschiderea o face dl prefect

oraşului, ceea ce asistenţa aprobă prin aclamaţii. În cadrul lucrări

gistrat I. Manta-Roşie. Din noul comitet fac parte ca vicepre , muncitor, primar he, prefect de Tuto

16. Şcoala Fătăciuni cu satele: Afumaţi, Băcleşti, Praja, Şendreşti, Bărtălu

118. Şcoala Ghidigeni cu satele: Gefu şi Gârbovăţ. 19. Şcoala Ibăneşti cu satele: Mânzaţi-Răzeşi, Mânzaţi-Boereşti,

Siliştea, Puţu-Olarului şi Suseni. 20. Şcoala Miceşti cu satele: D

-Văii, Obârşeni, Bănceşti, Gardeşti, V21. Şcoala Murgeni cu satele: Rai şi Floreni. 22. Şcoala Pueşti cu satele: Pueşti-Sat, Ezer, Gâlţeşti, Hălăreşti, Satu-

Nou, Poliţeni, Ruşi, Cristeşti, Av. Creţu, Strâmba, Rotari, Mărăşeşti, Fulgu şi Călimăneşti.

23. Şcoala Priponeşti cu satele: Lieşti, Priponeşti de Jos, Ciorăşti şi Boaghia.

24. Şcoala Rădeşti cu satele: Rădeşti şi Cruceanu. 25. Şcoala Sărăţeni cu satele: Lăţeşti şi Schineni. 26.

27. Şcoala Şuletea cu saltele: Şuletea şi Răşcani. 28. Şcoala Stănueşti cu satele: G29. Şcoala Unţeşti cu satele: Hupca, Ulea, Mitoc, Sârbi, Vlădeşti ti. 30. Şcoala Vinderei cu satele: Valea Lungă, easa. La aceste Şcoli pot funcţiona un n-a, 1002 elevi în cl. VI-a şi 220 elevi în cl. VII-a. ● Congres ARLUS şi alte manifestări ● Mâinile Mariei ● „Negura”u Camilar● „Cântec pentru Republică” de G. Nedelea ●orativ – Ion Palodă” ● „Cazul Hitler panegiric”. 11 octombrie 1948, numărul 146: „Cel dintâi Congres al Filialei

ARLUS Tutova”: „În dimineaţa zilei de 26 septembrie a.c. s-a ţinut în Sala Teatrului

Francez cel dintâi Congres al Fi al judeţului, care propune ca lucrările să fie conduse de luptătorul Gh.

Candel, primar al lor „Raportul cercului de studii şi documentaţii” a fost prezentat de

secretarul cercului, dl. maşedinţi – ing. V. Cazacu, directorul uzinei şi Gh. Candel

al oraşului; membri: I. Manta-Roşie, magistrat, I. Andronacva.

104

iceul de fete. Din rubrica „De la ARLUS” aflăm că cerc nferinţe care se vor ţine în fiecare sâmbă , H. Zupperman.

rul 154 publică un fragment din „Demonul” de M.I

i complet realizat şi în celelalte ţări”, semnat de Iulius Simovici; inform

muncă” – distribuindu-le plugarilor din judeţ 11.000 m pânză, o cronică elegea că „Oamenii muncii rma” o sărbătoare a teatrul

„Revoltă” pe care o reprod

Ciocoi,

Din tată'n fiu ne-aţi înşelat

O altă faţă decât cea

ân' şi-n zâmbete purtaţi

22 noiembrie 1948, numărul 152 publică: „Muncă”, poezie de Mioara Şianu, elevă clasa a IX-a – L

ul de studii al filialei a programat cotă la orele 18 de către prof. Gr. Ionescu, Gh. Popescu

29 noiembrie 1948, numă. Lermontov în traducerea ing. Vl. Cazacu care prezintă şi un medalion

al poetului. 6 decembrie 1948, numărul 154 avea ca articol de fond „La a 12-a

aniversare a Constituţiei Staliniste” cu sublinierea „Ceea ce este realizat în URSS poate f

aţia referitoare la „Cum răsplăteşte Partidul Muncitoresc pe cei evidenţiaţi în

teatrală scrisă de M. Negreanu, din care se înţ din Bârlad au făcut din prezentarea piesei „Alaui muncitoresc”. G. Nedelea, efectiv revoltat, i se publica poezia

ucem: „Ce drag v' a fost nespus de noi,

Atunci de ce neîncetat

Şi joc de noi v'aţi tot bătut De când vă ştim, v-am cunoscut? Ne-aţi arătat vreodată voi, Ciocoi,

Mulată'n ura voastră grea? Voi, pDorinţa să ne sugrumaţi! Vă întrebaţi măcar aşa Cândva, Când Crivăţul urla turbat, Ce fel trăiam la noi în sat, Deşi l'al vostru 'ntreg belşug Tot anul asudam în jug?

105

Şi ca pe răii făcători

Aşa voi ne-aţi iubit pe noi, Ciocoi!

înrobiţi! S'o ştiţi aceasta, câini, s-o ştiţi

De vă iertăm, suntem nebuni”. 19 de 1948, numărul 156 cuprinde şi poezia „Poem pentru

astăzi” de Io oducem mai jos, iar dintr-o ştire aflăm că U.A.E.R serb revistei elevilor şi că la consfătuirea redacţiei cu coordonată de responsabilul cultural local al U.A.E

cund

inesc isele plămădite în taină –

apădă vechea haină intirile dureroase ne povestesc;

mii ă se reverse

ie

Cu ce greşiam atuncea când Cătând Dreptatea şi-o ceream cuminţi, Voi ne loviaţi ca scoşi din minţi

Ne aruncaţi în închisori ?

Aşa viaţa ne-aţi mâncat, Dar astăzi ceasul v'a sunat! Alăturea de muncitori Vă vom zdrobi necruţători! Nu vrem în ţara ce-o clădim Să fim Iar înşelaţi, iar

Căci câini aţi fost, nu oameni buni,

cembrie n Hobana, pe care o reprează 10 ani de la apariţia

cititorii, manifestarea a fost.R., elevul Manta-Roşie Aurelian.

Poem pentru astăzi Astăzi! când gândurile nu se mai asîn tainiţi zăvorâte cu tăcere; astăzi, când visele se împlvastăzi când vremea îşi lede care amastăzi să rupem baierele inişi să lăsăm apele sufletului speste viaţa ce ne înconjoară; caldă v

106

eliberată,

alea dimineţii rilor

re se înalţă izvorând din ochii noştri au tulburi

au limpezit ămânzi…

ţit

acei care-aruncă venin

ile mamelor

re

şi vom simţi cum creşte tot mai mare

plină de farmecul tinereţii – tinereţeanu tinereţea roşie scuipată în batistele muncitorilor – astăzi să deschidem cşi să creăm tipare aprigi zoca– ochii care până mai ieri erşi care s-cu leacul iubirii de oameni flastăzi să ne ascuţim lucitorul cual urii de clasă şi să nu mai fim blânzi cupeste zâmbetul pruncilor, peste lacrimpeste cerul senin, astăzi să păşim hotărâţi către zacu cântecul muncii pe buze, cu cântecul bucuriei în priviri

– clocotitor de doruri şi'mpliniri, făcând să se renască'n plin ogoarele din suflete şi gânduri – SOARELE

*

107

Schim ăr de 134 străzi din oraşul Bârlad era anunţată în zi cembrie 1948. Astfel, strada Sf. Ion devine Progresul; st e, Bulevardul Epureanu – Karl Marx; Ion Codresc giu – Vâşinski, strada Căpitan Costache – ălcescu – Leonte Filipescu. Strada B.P. H ara – Friederich Engels…

30 d uieşte poezia „De ziua

Republicii” d ortajul lui Lazăr Beneş „În satul Pleşeşti”- Tutova, pe u ru de onoare post-mortem al Academiei

Legătura sufletească cu satul Pleşeşti ne-o redă siv scriitorul Vlahuţă în cartea sa „Clipe

e notează: „Atâta dor de părinţi, de care m-am născut, de copilăria mea…

gură văd şesul alb de zăpadă şi gârla ă, şi dealurile, frumoasele dealuri de la

nesfârşite troiene ochii mei într-o lume de basme”. ltă scriere a sa… „Toate aceste

şeşti, şi numai acolo (în ele, nimic din câte am văzut pe

ate asemăna)”. că Vlahuţă casa părintească:

„Casa cu două odăi pe o tindă, cu prispa-naltă şi acoperită cu stuh” din care astăzi n-a mai rămas nimic.

…Sunt evocate Dealul Ghicanilor, Valea Similei, Pătrăşcanii, Horaţii, Mânzaţii …care l-au inspirat în scrierile sale… „minciuna stă cu regele la masă”…

După cum se ştie, între Vlahuţă şi Delavrancea a fost o mare prietenie. Iată portretul pe care-l făcea Vlahuţă lui Delavrancea: „31 de ani, înalt, puţin adus la spate; singurul dintre literaţii noştri care are într-adevăr «un cap de artist».Natura i-a dat cu amândouă mâinile toate talentele care pot împodobi viaţa unui om. Temperament aprins, inimă largă, de o sensibilitate aproape maladivă, suflet generos şi entuziast, întotdeauna mi-a făcut impresia unui erou, pe care nimic n-ar putea să-l înspăimânte.

Are un cult pios pentru popor şi nimeni n-a înţeles mai bine ca el, sufletul şi adâncimea cântecelor şi legendelor bătrâneşti. În toate articolele lui politice se recunoaşte ştampila artistului, tăietura d ă a literatului cult, stăpân pe gândul şi cuvântul său. De ea mai fină ironie până la cea mai violentă francheţă de expresii, Delavrancea îşi preumblă degetele pe

barea denumirii unui numarul nr. 155 din 12 de

rada Dobranici – Ilie Pintiliu – 30 Decembrie; Lascăr CatarGheorghe Doja, strada dr. Costin Basdeu – Răsăritului, strada I. Juv

ecembrie 1948, numărul 157, găzde Şianu Maria şi rep

rmele copilăriei lui Al. Vlahuţă, memb R.P.R.”

foarte exprede linişte” undfraţi, de satul înca printr-o neîngheţatPleşeşti, pe ale cărorînsetaţi se pierdeau

Iar într-o afrumuseţi numai acolo, la Plecopilărie au fost, şi cu aiurea, mai târziu, nu se po

Şi ce plastic evo

e fraz la c

108

claviat

luzii” ale câtorva criticaştri care l-au citit cu pasiune,

hiţa intitulată „Cum l-am c

entru a ne altul, ifo

Pot însă să povesl-am cunoscut pe cel ma

În curând se vor î ră. Eram departe unul de al

despărţeau. De ce ne-amţa. Şi cu toate acestea

crez c

întuneca. Priveam pe fereastră cupola de la Sorbona, când portarul îmi ad

unui timp indefinit.

ura limbii cu o agilitate de adevărat maestru. Stilul lui e variat, impetuos şi încărcat de imagini, ca însăşi viaţa noastră, pe care Delavrancea a ştiut s-o observe şi s-o zugrăvească cu o neîntrecută putere de sugestie în frumoasele şi nepieritoarele lui opere.

E cel mai iubit şi mai admirat dintre scriitorii noştri, cu toate „amarnicele conc

în accepţiunea rea a cuvântului, şi nu l-au înţeles” (revista „Viaţa” nr. 6, anul 1894).

Delavrancea l-a portretizat şi el pe Vlahuţă în scunoscut”, prefaţă la schiţe şi nuvele „Icoane şterse”:

„D-ta îmi ceri să scriu prefaţa la volumul de nuvele «Icoane şterse» ale amicului meu A. Vlahuţă. Aceasta nu se poate pentru o lungă serie de motive, începând cu - «Vlahuţă n-are nevoie de răvaş de drum pentru a ocoli ţara» şi terminând cu - «prea suntem amici p

sul de imparţialitate literară». tesc, în câteva rânduri, celui mai îndrăzneţ editor, cum i favorit autor. mplini 12 ani de când ne-am scris întâia-oa

mai permite, unul către

tul, foarte departe. Câteva mii de kilometri ne scris? Nu ştiu bine. Nu ne cunoşteam; nu ne bănuiam

nici chipul..! p'aci, p'aci, să nu ne bănuim nici existenă el a primit scrisoarea mea la Bucureşti în aceeaşi seară când am

primit eu pe a lui la Paris. Se

use un plic. Aşa scriitură nu mi-ar fi trecut prin minte. Litere mari, cam depărtate unele de altele; n şi m caracteristice, formate din linii despărţite.

Poate fi cine-va trist sau vesel într-o scrisoare adresată unui necunoscut?

«De mult doream să-ţi fac cunoştinţa»... Şi eu tot aşa începusem. Ni se părea nouă că «de mult». Ne era dor unul de altul, - un fel de nostalgie de necunoscut. Şi acest dor inexplicabil ne da iluzia

«Aici este atâta zgomot»... (În redacţia «României Libere»). Şi eu îi scrisesem: «aici, atâta zgomot»... (În cartierul latin). Ciudat! El îmi spunea «aş vrea să petrecem o vacanţă în munţii Neamţului»... Şi eu lui aproape aceeaşi frază, doar în loc de munţii Neamţului, «munţii Muscelului».

109

d îi citeam scrisoarea? Nu, căci de scrisoar

plicul, şi cu toate acestea dindin acele litere cu un aer secucea mai îndrăzneaţă era Neamţului», se revărsa o mela

Şi stam pe gânduri, agasat imaginaţie o privire umbrită, din depărtare nişte acorduri închipuiesc aşa, din câteva liniştite şi cuviincioase». Şi am băgat scrisoarea în plic şi plicul în buzunar

rii, nici atât de

fără a se frânge de obstacolele gest şi

Metropol.

nebuloasă, glasul lui vibrant ca al unui predicator catolic, imobili

a unui real Vl

r-o clipă melancolia din pleoape pentru a zdrobi…

Dar ce-mi scria el pentru ca să fiu covârşit de o melancolie infinită? Nimic trist. Nici un cuvânt, nici o frază obicinuit patetică la vârsta când mai toţi afectează o deziluzie închipuită.

Eram eu trist în momentul câne.... Eram vesel - înainte de a deschide

acele rânduri rari şi pornite oblic de sus în jos, lar, din acele câteva dorinţe liniştite, dintre cari de a petrece împreună «vacanţa în munţii ncolie misterioasă.

dimineaţă primisem o altă

că nu pricepeam de ce-mi tresărea în un chip resignat şi un glas... ca şi cum aş fi auzit religioase, şi grave prelungi. - «E absurd să mi-l rânduri

. Peste câteva luni, întorcându-mă în

ţară, ne-am întâlnit. Am tresărit. Era întocmai cum mi-l închipuisem în

odaia de pe «rue de la Sorbonne»? Nu şi da. Nu, căci nu mi-l închipuisem cu un păr

negru – corb cu lumini albăstpalid, nici cu nişte priviri care să se piarză în infinit materiale, nici atât de blând la mers, lala glas.

Ne-am înţeles de la primele cuvinte: el vorbind rar şi puţin, eu mult şi repede.

Ne-am mutat în aceeaşi odaie, la otel

Şi când mi-a recitat «Dormi iubito – o auzeam întâia oară – am înţeles ceea ce îmi

trecuse prin minte în odaia de pe «rue de la Sorbonne». Era noaptea, la lumina slabă a unei lumânări. Privirea lui pierdută

într-o lume tatea lui de statuă, şi imensa putere de a melancoliza - a versurilor lui

care se desfăşurau unele după altele ca talazurile unei mări înainte de tempeste, m-au convins că avusesem, cu câteva luni mai înainte, viziune

ahuţă. D-le Müller, d-ta ai un bun portret al lui Vlahuţă în fruntea volumului

de «Icoane Şterse», doar privirea este ca în momentul când vorbeşte şi când atacă, o privire care scapără, privirea leului care îşi risipeşte înt

110

e cari ţi l-ai procurat d-ta.

Vlahuţă este uneori aşa, dar foarte rar. În el e o bunătate nemărginită pe care nu am văzut-o turburată de cât de două ori în 12 ani... şi atunci Vlahuţă semăna perfect cu portretul p

Totuşi e greu să bănuieşti, din privirea portretului, clemenţa cu care se poartă acest spirit înalt faţă de cele mai cumplite impietăţi...

Primeşte, d-le Müller, felicitările mele pentru curajul cu care întreprinzi popularizarea literaturii române în cea mai luxoasă şi cea mai ieftină editură.

5 Maiu 1895 DELAVRANCEA.

şi în primăvara a

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Delavrancea a murit la Ia nului 1918, în ajunul victoriei aliaţilor şi a oştirii române. Aflat în prsalute pentru cea din urmă dată.

oţiei, însoţit de poetul A. Mâ

rerare, şi nu ştiu dacă a mai avut puterea să intre în biserica Banu d

ibegie la Iaşi, Al. Vlahuţă a venit să-l

„L-am întâlnit pe uliţa Lăpuşneanului, la braţul sndru. Era transfigurat şi foarte îmbătrânit. Clătina mereu din cap şi parcă

îşi verifica singur ideile şi simţămintele copleşite într-o adevărată consternare.” – îşi aduce aminte C. Săteanu în „Muşchetarii Literaturii Române Moderne”, p. 93.

Am venit la propria mea înmormântare, mi-a spus poetul în adânca sa tristeţe şi îndu

e pe acea stradă, unde la catafalcul Trubadurului se oficia prohodul şi i se aducea ultimul salut din partea prietenilor şi admiratorilor”, scrie acelaşi C. Săteanu.

*

111

axim”, se publica recenz

are trata un aspect al luptei de clasă în lumea satelor: lupta chiabu a ţărănimii cu ajutorul ziarelor, dar se publica şi un articol de ana a Plenarei C.C. al P.M.R. cu instituirea a 15 premii anuale ale Academiei pentru lucrări din domeniul ştiinţei, literaturii şi artei şi instituirea la Societatea Scriitorilor Români a unui fond literar destinat încurajării creaţiei literare.

„Păreri tutovene” mai informa că „Justiţia poporului a făcut dreptate – criminalul Ion Hagiu şi-a primit plata fărădelegilor sale”, Curtea a III-a criminală din Bucureşti pronunţând la 8 ianuarie 1949 sentinţa, condamnându-l pe fostul comisar Hagiu, care îl torturase şi pe luptătorul Ion Iacomi, la 3 ani temniţă grea şi confiscarea averii. Pe plan local era semnalat cazul comerciantului Gheorghe Mavrodin din strada A.I. Vâşinski care, la un control al inspecţiei comerciale a fost găsit cu multe mărfuri dosite, care i-au fost confiscate.

Ocupându-se de activitatea oficiului de ocrotire a mamei şi copilului, se evidenţia că Ivancea Dumitra din Vinderei a fost salvată de la moarte.

La „Poşta redacţiei” se răspunde scrisorilor a tru cetăţeni. „Luminile victo v i – traducere de Vl.

Cazacu.

ranului ajuns la procest”;

Azi când se demască zilnic ipocrizia civilizaţiei americane, credem că e interes

a moto la cele ce urmau. Să-i urmărim scrierea lui M. Tarază:

9 ianuarie 1949, numărul 158, poezia „Eu vă urez, amicii mei”… de E. Dolmatovski, tradusă de Vl. Cazacu.

15 ianuarie 1949, numărul 159, ziarul acordă spaţiu larg problemelor

culturale. Astfel se comenta un film sovietic „Tinereţea lui Mia cărţii „Atelierul de foc” a lui Boris Polevoi, era făcută recomandarea

să se citească cartea pentru săteni „Ce şurubăia Manolache” scrisă de George Demetru Pan c

rimii împotrivliză „O nouă atitudine faţă de cultură” generat de o recentă propunere

pa

riei” – de Alexandru Gutaro ic

20 ianuarie 1949, numărul 161: „Procestu' lui Gh. Sterpu” de I.

Delamisa – crâmpeie din viaţa ţă 13 februarie 1949, numărul 163: M. Tarază semnează documentarul

„Amintiri dintr-o călătorie în Canada” iar G. Nedelea poezia „Mâinile Mariei”.

ant să publicăm această amintire, interesantă prin autenticitate, pitorească prin inedit, dureroasă prin actualitatea ei. După cum se va vedea, americanii sunt adevăraţii tradiţionalişti în materia discriminării; cele povestite mai jos se vor raporta la evenimentele de azi… şi se vor trage concluzii – scria redacţia c

112

ele democraţiei, libertăţii şi demnităţii omului i-a adus aminte de unele întâmplări văzute şi auzite de mine personal, în călător

ăuntru (pudding), iar din loc în loc câte un ceainic

pe masă un quarter un sfert de dolar din vremea aceea).

lo. Patronul chinez face o plecăciune, cu o îndoitură mare de mijloc, cu un „th

rufele

c anual la stat axă destul de mare, mi se pare cam vreo trei sute de dolari.

„Pactul Atlanticului de Nord, care vădeşte tendinţa de dominaţie a lumii de către continentul Nord-American, în num

miile mele în Canada. Mă aflam la Edmontov, capitala provinciei Alberta; luasem bilete în staţia

Troyn-City pentru Jarvie şi aşteptam să vină soţia mea, care rămăsese în urmă după nişte târguieli. Nu era cine ştie ce lume, doar vreo 9 inşi, aşteptându-şi rândul unul după altul la ghişeul casei de bilete. Al patrulea în rând era un chinez. Când acesta a ajuns la ghişeu, funcţionarul „democrat” l-a expediat cu înjurătura: „Marş la coadă, dumnezeul tău, porcule!” Chinezul s-a executat imediat fără să zică nimic, cu un zâmbet umil pe buze şi totuşi, cu aceeaşi înjurătură, a mai fost trimis de două ori la coadă, până n-a mai rămas alt pasager decât el singur. Nu ştiu dacă între timp trenul lui nu plecase.

În Canada chinezii nu sunt primiţi în fabrici sau ateliere şi nici la alte lucrări, Sunt rău priviţi, ca pleava societăţii, ca nişte animale. Sunt totuşi două meserii, cu care se pot ocupa fără a fi stingheriţi de cineva: restauratori de mâna a doua şi spălători de rufe.

Într-un restaurant chinezesc se află o singură masă, lungă aproape cât sala şi lată cât ar putea mânca două persoane stând faţă în faţă. Pe masă sunt diferite feluri de mâncăruri, mai mult reci: carne de porc afumată (bakon), friptură rece (roas-beef), fasole-conserve cu sos de roşii, mazăre, turte de cartofi, peşte; apoi nişte pâinişoare mici cu stafide în

mare cu ceai foarte tare şi cafea foarte slabă şi, alături de ele, castroane mari cu zahăr şi castronaşe mai mici cu lapte condensat.

Pe atunci se mânca pe săturate, iar la plecare clientul punea (Când intră, clientul dă bună ziua la meseni, fără să se uite la patronul

chinez, iar după ce mănâncă şi pune banul pe masă, pleacă grăbit ca toată lumea de pe a oc

ank-you, mister” (Vă mulţumesc, domnule). Nu i se dă nici o consideraţie chinezului, cu toate că pentru un sfert de dolar clientul mănâncă ce-i place şi iese din rest urantul lui, sătul. a

A doua lor meserie, am spus, este spălarea rufelor. Chinezul umblă cu nişte boccele mari pe la case şi adună rufe pentru spălat; face de la fiecare casă un pachet, îi pune un semn, îşi notează cum ştie el într-un carneţel şi pleacă.

Nu-l ştie nimeni de unde vine şi unde îi este atelierul, dar el aduce la timp curat spălate. Dacă le lipsesc nasturii, îi completează; rufele rupte le

cârpeşte foarte fin şi ciorapii găuriţi îi ţese. Nu cere nimic în plus pentru aceste mici reparaţiuni, primeşte banii, face o plecăciune adâncă cu acelaşi: „tank your, mister” şi cu zâmbetul lui obişnuit pleacă la un alt client.

De mai multă cinste se bucură un căţeluş, decât aceşti oameni cinstiţi şi harnici. În Canada chinezii nu au voie să stea mai mult de trei ani şi plătes

o t

113

Fiindcă sunt oameni de culoare (galbeni) şi fiindcă, după c

strigă:

fermă, în drumul nostru,

a strâmbat din nas şi mi-a spus că

spus ca se numeşte Felipe; ne-a poftit în odaia lui cea

domnii

Noul-Orleans, în sudul

Chinezoaicele nu sunt primite în America, afară numai de soţia consulului, iar copilul născut de ea nu se trece la oficiul stării civile. Acelaşi tratament îl au şi japonezii, dar dintre aceştia am văzut foarte puţini.

De ce toate acestea?oncepţia americană, sunt consideraţi de aceştia ca fiind de rasă inferioară.

* Dar mai sunt şi negri în Canada şi tratamentul lor este oarecum deosebit

de al chinezilor. Ei sunt primiţi în fabrici şi ateliere, mai mult separaţi de albi şi întrebuinţaţi mai ales la munci brute. Sunt veniţi din Statele-Unite şi nu-s prea numeroşi. Majoritatea iau pământ de la stat (Homestead) şi fac agricultură. Sunt şi „funcţionari”, bunăoară măturători de stradă, îngrijitori de vagoane, la curăţitul canalelor, spălători de vase la restaurante şi alte ocupaţii asemănătoare. Albii nu se amestecă cu ei la aceeaşi lucrare. Dacă un negru este chemat, i se

„Halloo Johnny”. Cuvântul Johnny este o luare în râs sau o poreclă. Niciodată un alb n-o să stea la discuţie cu un negru, numai în cazuri foarte rare, ca atunci când se face propagandă politică sau la vreun interviu, când negrul e campion la box sau o altă celebritate.

Ca religie, negrii sunt în majoritatea lor metodişti, ca şi americanii; însă au biserici separat şi chiar preoţi negri. Niciodată un alb nu va intra în biserica negrilor.

Niciodată un alb nu va dormi în casa unui negru. Totuşi mie mi s-a întâmplat să dorm.

Făcusem drumul pe jos, cu un prieten al meu, francez, de la Beareveck la staţia de cale ferată West-lok şi ne-a apucat noaptea la ocam pe la Swit-lok şi am bătut la uşa casei, fără să ştim că proprietarul este un negru. Când am dat cu ochii de el, francezulmai bine doarme afară, decât în casa unui negru.

Se înserase bine şi proprietarul probabil că a priceput gestul francezului, totuşi ne-a poftit cu insistenţă: chiar dacă nu vroim „să dormim la un negru”, măcar să ne odihnim puţin şi să mâncăm ceva.

Cu toată sila francezului, am consimţit să găzduim la el. Ne-am recomandat, apoi şi el ne-amai curată, ne-a aranjat masa şi ne-a servit chiar el personal.

Înainte de a aduce la masă, se întredeschide uşa, un cap de negresă apare şi întreabă în limba spaniolă: „Se puede servir, el senores?” (Se poate să servesc

?) şi don Felipe al nostru răspunde: „No se puede, torna al cabindo!” (Nu se poate, întoarce-te în cameră!).

M-a surprins plăcut asemănarea acestor cuvinte cu cele româneşti. L-a întrebat prietenul meu ce limbă vorbeşte în mod obişnuit şi el ne-a spus că spaniola. Mama lui a fost din Mexico, iar tatăl lui dinStatelor-Unite, unde s-a născut şi el; ne-a mai spus că ştie puţin franţuzeşte, dar îi e ruşine să vorbească, deoarece vorbeşte prost această limbă „un dialect al

114

negrilo

e „domni aşa de distinşi”, cum suntem

englez, care nu-mi făcea cinstea să-mi ră dă la salut!”.

n Canada” puse în pagina „Democraţia americ

, reflectă totuşi faptul că oamenii oriunde ar fi sunt înainte de toate oamen

i:

cu. N-am cunoscut o fire mai bună şi mai dreapt

r din partea locului”; totuşi ne-am înţeles foarte bine cu franceza lui şi ne-a apucat miezul nopţii discutând.

Se simţea foarte fericit că are oaspeţi pe nişt noi, apoi ne rugă să-i permitem, ca mâine dimineaţă când vom pleca, să ne

însoţească şi, dacă vrem, chiar până la West-lok: „Ca să vadă vecinul meu, unspun

A doua zi, la plecare, vrând să-i plătim, s-a supărat foc. Ne-a spus, în simplitatea lui, că el are obligaţii faţă de noi, că suntem primii albi care i-am făcut deosebita onoare să găzduim sub acoperişul lui.

…Mi-am amintit toate acestea acum, când „civilizaţia” nord-americană tinde la supremaţia lumii, în numele „democraţiei”, al libertăţii şi demnităţii fiinţei umane”…

M. Tarază Fireşte, nepoţii naratorului, dar şi ai gazetarilor, aveau să se convingă, la

nici cincizeci de ani, că democraţia americană este totuşi alta. „Amintiri dintr-o călătorie îană” a ziarului, dincolo de notaţia care i se dă în chenarul cu citatul în

moto – demascarea ipocriziei americane din anii călătoriei în Canada a lui M. Tarază

i şi pot convieţui cu succes, înţelegându-se reciproc. Să-i urmărim discursul naratorulu

Surprind însă coincidenţele: M. Tarază, când dezvăluie cele de mai sus, se afla la Edmonton, capitala provinciei Alberta; Constantin Clisu, prietenul meu şi fostul confrate de purtător al condeiului şi gândului bun pentru Bârladul tinereţilor noastre, mult timp lucrător în aceeaşi instituţie cu naratorul, la Casa Naţională, locuieşte astăzi chiar la Edmonton, capitala Albertei, tot în Canada, oare întâmplător intersectarea drumurilor lor?

Sau şi mai pe şleau; care e viaţa în Canada, la Edmonton, Alberta, astăzi, a negrilor, a chinezilor şi a altor „conaţionali” vis-a vis de ceea ce relata, că se întâmpla, într-o vreme, M. Tarază, amice?

„Scriind „Oameni şi vremuri la Casa naţională” C.D.Zeletin ni-l aduce în prim plan şi pe M. Tarază.

„…Tot la Casa Nţională a lucrat un timp şi scriitorul Dimitrie Tarază (1896-1967). O minune de om, artistul care a resuscitat pinacoteca înfiinţată chiar de ctitorul Stroe Belloes

ă, mai blândă şi cumpănită. Era însăşi prietenia şi discreţia, şi seninătatea, şi şoapta dulce, şi încrederea în biruinţa bunului simţ. Purta inima pe faţă iar faţa lui era numai zâmbet. Bun cunoscător de oameni, avea un tact de bătrân muncitor trecut prin sitele multor vremuri, iar ca vechi socialist nu-şi etala convingerile în acei ani foarte ispititori pentru a o fi făcut.

115

veacului, iar la Paris, unde o vreme fusese restau

ră ai

tâlnit şi eu pe Dimitrie Tarază oficiin

sfătau ochii, mâinile şi sufletul.

În tinereţe lucrase în Canada la defrişarea lozurilor rămase după violentele despăduriri de la începutul

rator, se ocupase cu sculptura în lemn. Un admirabil candelabru există şi astăzi la biserica ortodoxă de acolo, ales prin concurs din mai multe. Artist oricum l-ai fi privit şi muncitor cum nu se mai poate, Dimitrie Tarază perpetua spiritul seriozităţii profesionale şi cultul cărţii la Casa Naţională într-o vreme când acesteia i se desfăcea carnea de pe oase. Îmi aduc aminte cu o emoţie dureroasă cum ne-am strecurat într-o seară împreună în clădirea comunităţii israelite de peste drum, improvizată subit în magazie de cărţi nefericite şi tout-à-l'égout al sublimităţilor pedepsite, unde zăceau claie peste grămadă tomuri scoase cu toptanul din aşezământul bătrânului Belloescu, aruncate care cum

se nimerea şi pornite pe un drum făîntoarcere. Câţiva bibliomani de s-au mînfruptat orbeşte din acel ospăţ al nimănui, salvând cu patima apucării câte ceva din recuzita acelui spectacol de avion prăbuşit. După douăzeci de ani încă am mai dat în Bucureşti peste câte o carte ce lăsa să transpară ştampila Casei Naţionale din Bârlad, pensulată cu grijă în bronz inutil!... Dacă George Nedelea (1903-1975) a fost disciplina, Dimitrie Tarază era sfinţenia faţă de obiectul de artă, faţă de carte şi faţă de relicva istorică sau arheologică”. (Din „Bârladul odinioară şi astăzi – oameni şi fapte”, 1984, p. 838-839).

După alţi ani, prin 1956-1958 l-am înd meseria de restaurator la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad. Era

ajutorul de bază al profesorului Vasile Palade, directorul instituţiei, care aduna istorie şi arheologie din toată zona Bârladului.

Era, de-acum, bătrân, cocârjat, ciolănos dar întotdeauna migălos şi vorbăreţ cu obiectele care-i de

Mâinile Mariei

de G. Nedelea

Marie, Marie. Dă-mi mâinile tale bătătorite, Dă-mi mâinile tale de muncă vlăguite Şi lasă-mă să le alint,

C. D. Zeletin

116

nuAi înotat Şi te-ai luat Cu flăcăi la-ntrecere La secere? Mi-s scumpe ca viaţŞi dragi ca dimineaţaMâinile tale, Marie, Pentru că în ele citesÎnfiorat de bucurie, Ca-n pagini de carte

re, Viitorul Republicii n

înţelegerii între naţionalităţi şi indiviz

e după atâţia ani nu-şi pierde calitatea. Hai să-l citim!

la porţile Ierusalimului”, dl I.

Ludo ne-a dat acum o cărticică cu titlul sprinţar ca al unei plachete de versuri: „Uşi albe, uş din uşi (mai ales pe cea neagră) v

Uşile eşului şi abanosului din legendele persa in „Harap Alb”, de pildă.

Că mâinile tale nu mint Nici trândăvesc, Ci, lacome, trudesc De când prima dată ai privit Cum urcă soarele în răsărit! Mai ţii minte sau ba, Maria mea, De câte ori Te-au prins albele zori Cu furca în brâu?

l de grâu

a

c

,

oastre Populare!

De câte ori prin la

Cu glas ta

„Uşi albe, Uşi negre”, marginalii de S.H. la cartea lui I. Ludo, constituie

nu numai un prilej de „răscolire în mâlul istoriei Statelor-Unite, cu un popor tânăr şi viguros”, cât mai ales un mesaj al

i, până a înţelege că războiul nu-i de conceput nici chiar între două mari puteri ale lumii: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Mesaj car

„După masivul volum: „Democraţia engleză

i negre”. Numai că dacă apuci să intri pe unaezi că suntem cam departe de poezie.

nici simbolurile fildalbe şi negre nu sunt ne, nici dualismul antitetic d

117

Nu! Su mplu. Numai că unele pot fi deschise numai de albi, altele su ivitate!) negrilor.

Într-o ca. Titlul a fost sugerat de procesul intentat lui Gl eşedinţia Statelor-Unite, care a comis crima de a fi… nferinţă a tineretului din sud, intrând pe o uşă pe c ”. Şi, candidatul la vice-preşedinţie tot s-a ales cu ceva: u ce s-ar fi ales un negru care ar fi intrat pe o uşă pe care a „Pentru albi?” Probabil cu un neînsemnat linşaj (dacă păstrăm prop .

Pornin re în America pare banal prin frecventa lui repetare, D-l mâlul istoriei Statelor Unite pentru a scoate la suprafaţă, toa pe care această istorie orgolioasă caută să le es erican tânăr şi viguros, ar trebui să curgă vijelioa ă ca un râu spumegat din munţii Alegani; din păcate e tulbure şi împ le odioase ale rasismului discriminatoriu au spurcat-o.

Pornin an în care americanii încep lupta de eliberare de sub tutela engleză se perindă nenumăratele reforme, decrete, legiuiri care se înşiră de-a lungul u e infamante, nu pentru negri, cărora le erau sortite, ci pen lbi. Legea lui Jim Crow, prohibitivă pentru orice gest de or, perfidă prin forma ei aparent inocentă, „legea” lui L ei nepedepsite, „legea” Ku-Klux-Klanului, amintind de o tunecatului Ev Mediu şi multe alte legi actuale care lovesc în culorile (un progres!?). Asta a fost răsplata pentru munca ropriu) pentru îmbogăţirea plantatorilor sângeroşi, pentru vieţile al Americii.

entru n America ar fi trebuit un materia

ncentrat pentru că are ca materii prime: informa

nt nişte uşi pur şi sint rezervate (în exclusţară de basm? Nu! În Amerien Taylor, candidat la vice pr „încercat să ia parte la o co

are scria: „Pentru Negriisoare. C6 luni de înch

r fi stat scris:orţia culorii infractorilor)

nt, cad de la acest incide. Ludo răscoleşte I

te contradicţiile şi falsificărilecamoteze. Istoria poporului amsă şi cristalinotmolită, căci aluviuni

d din 1775, , ninui veac ca nişte jaloantru onorabilii autori a emancipare a negrilynch – legiferare a crimdioasele practici ale în proletariatul de toate de robi (la pgeneros oferite în războaiele victorioase a scrie istoria tragică a negrilor diP

l imens mai ales că, în afară de istorie, ştiinţele sociale ar fi fost puse la o serioasă contribuţie. Dar D-l I. Ludo nu e un istoric (sau nu lasă să se vadă). D-sa e un polemist… Poate, în alte împrejurări, ar fi fost un reporter: nu al faptului divers, cotidian, ci al faptului social, al evenimentului care interesează colectivitatea.

D-l Ludo nu atacă direct la faţa locului. Critica sa e un dizolvant de la distanţă Dar dizolvantul e foarte co.

ţii, ştiri, articole, reportagii, statistici, furnizate chiar de presa americană: cu revoltă de cea progresistă, cu cinism de cea reacţionară.

Construcţia diferitelor capitole capătă astfel un aspect geometric prin simetria ei, de perfect silogism; articolele din presa americană devin premize, autorul trăgând numai concluziile implacabile şi arzătoare. Prin concentrata masă de fapte şi cazuri, circulă tonul polemic ca un curent de înaltă şi constantă tensiune.

118

el mai bogat este antreprenor de pompe funebre

e şi luminoase, create de înaripata fantezie a unui poet; din păcate, e o tragedi

tut în rândurile armate

etică. NOI, NEGRII, NU AVEM NICIUN MOTIV SĂ NE BATEM ÎN ACE

Aflăm astfel că există cartiere pentru negri, universităţi pentru negri, compartimente pentru negri (cimitire nici nu mai e vorbă) şi bineînţeles... uşi pentru negri.

Aflăm că… li se face cinstea de a fi chemaţi din când în când, să se bată în războaie, dar vai de subofiţerul negru care s-a aşezat într-un autobuz pe scaunul rezervat albilor!

Sunt şi negri bogaţi în America. C! Condiţia umană a negrilor este insuportabilă. Nu există compartiment de

viaţă care să nu fie viciat de cancerul discriminărilor rasiale îndreptate contra negrilor. Condiţii de viaţă mizerabile, drepturi politice înăbuşite prin teroare, manifestări spirituale interzise prin legi de concepţie medievală.

Acesta e tabloul sumbru (chiar mai întunecat decât faţa lor) al existenţei negrilor. Cărticica „Uşi albe, Uşi negre” ar fi trebuit să conţină, după aspect, poeme cald

e având ca eroi 15 milioane de negri, peste care apasă, nu destinul tragediei antice ci, pur şi simplu, mâna „democraţiei” americane.

Dacă eroii tragediilor antice se supuneau destinului „moira” lăsând în sufletul spectatorului deprimantul sentiment de groază, resemnarea în faţa unor forţe implacabile, negrii sunt ceva mai... realişti. Iată declaraţiile lui Philipp Randolph făcute - în Aprilie 1948.

„Negrii din Statele Unite sunt sătui. Ei au ajuns la limita a ceea ce pot să îndure şi refuză să se lase din nou înregimentaţi într-o armată Jim Crow – pentru a se duce să fie ucişi într-un război – aşa zis pentru democraţie – o democraţie pe care negrii n-au cunoscut-o niciodată. Soldatul negru care s-a bă

i americane în cursul celui de al doilea război american, a fost chemat să lupte împotriva ameninţării rasiale a lui Hitler. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie supus în acelaşi timp la cele mai grave umilinţe rasiale în sânul armatei din care făcea parte.

Acest factor rasist nu există însă într-un eventual război între Statele Unite şi Uniunea Sovi

ST RĂZBOI”. E primul fascicol de lumină care se strecoară prin uşa neagră, pe care

americanii n-au zăvorât-o chiar aşa de ermetic”. *

20 februarie 1949, numărul 164: …pe marginea consfătuirii cititorilor romanului „Negura” de Eusebiu

Camilar, I. Delamisa prezintă atât cartea dar şi explicaţii privitoare la rostul seriei recenziilor cu public, iniţiate în Bârlad de Librăria Noastră, urmărindu-se şi un dublu scop; dezvoltarea gustului pentru citit prin cunoaşterea calităţilor operei recenzate şi aflarea opiniei celor mulţi asupra producţiei literare actuale; la recenzia prezentată de d-şoara profesoară Cornelia Stegaru, la discuţii au

119

luat pa

Ogoarele mândre

rte: ing. Glasberg, utemistul Ciocârlan, publicistul Marcu Schwartz, funcţionarul Rosner şi muncitorul Creţu.

Răspuns ing. Cazacu care a spus într-o epigramă că aş fi „zaharisit”:

„Să cădem la-mpăcăciune Însă cu un corectiv: Eşti „cazac” dar, în rezervă, Eu „zaharisit” activ!”

Gh. Candel 27 februarie 1949, numărul 165 cuprinde articolul „Problema

reconsiderării clasicilor culturii noastre” de P.T., comentariul „Armata sovietică în literatură” de Ion Hobană, iar G. Nedelea semnează:

Cântec pentru Republică „Trăiască Republica! Aceste cuvinte De-a pururi ne crească În inimi, în minte. Cu ele pe buze Şi fruntea spre zare,

Plugarii să are. În fabrici, birouri, În tot ce e muncă, Doar ele să fie Îndemn şi poruncă! Cu ele blând mama Să-şi legene-odorul, Privind cum surâde La geam viitorul! Da! Ele să-nsemne Şi viaţă şi pâine: Din ele să facem Pe azi şi pe mâine!

120

Trăiască Republica!

6 ma ladimir Comişescu semnează poezia

„Chemare” adresată ţăranului care împreună cu muncitorul îşi propun:

udit

ă râdă toţi,

ţi

Cu ac ana semnează „Plug şi tractor”, iar Vl. Cazacu

răspunde to del care „în epigrama ce-mi adresează” recunoaşte că tiv”:

oş Candel a mărturisit:

sit”!... e nespus

rodus!” Aflăm şi că dna Candel este conducătoare a cursurilor şcolii de

cantiniere… 13 m tutovene numărul 167: I. Delamisa semnează

recenzia cărţ ” de Vera Panova care va fi prezentată şi la Librăria noas ă duminică 13 martie orele 4 d.m.

20 ma 8 publică un medalion comemorativ la doi

ani de la moa dă (dr. I. Weinfeld) dar şi articolul „Cazul Hitler – panegiric – esrobirea” din Galaţi, 13 mai 1945.

Şi-n drumul ce-l batem Luptând pentru pace,Lumina lor vie Pe toţi ne îmbrace!

Aceste cuvinte De-a pururi ne crească În inimi, în minte!”

rtie 1949, numărul 166: V

„Să radem tot De pe ogorul tău trc-un mare plug: Să vadă toţi, SCum fug, Cum fug de zor, Năpârci, lichele, hoDe pe ogor!”

eeaşi temă Ion Hobvarăşului Gh. Can e „zaharisit” ac

„M„Sunt un activ-zahariConstat că-i mândru dCu zahărul… ce l-a p

artie 1949, Păreriii „Tovarăşi de drumtr

rtie 1949, numărul 16rtea lui Ion Palo

preluat din ziarul „D

121

Despre Ion Palodă se spune: „La plinit doi ani de la moartea doctorului

Weinfeld. Ti e a-i şterge amintirea, ne readuce tot mai mult figura lumin ersonal, a cărturarului dr. Weinfeld, a scriitorului I nd într-o admirabilă sinteză inteligenţa vie, veşnic cercetătoare, cu multiplele fabule, dr. Weinfeld îşi îndreaptă mereu antene

Cine ndamentale ale biologiei” sau „De la Lucreţius la Haeckel” îşi rea ştiinţifică a autorului era dublată de verva cucerit ânteietor.

Nenu ţe, articole, studii, traduceri risipite darnic prin revistele vre rează şi astăzi o prospeţime aparte, după cum şi autorul lor până în ultimele clipe aceeaşi tinereţe uimitoare a spiritului.

Cu ac sc îşi dădea contribuţia complexei şi totuşi aşa de arm personalităţi, oricând i se cerea. De multe ori bârlădenii puteau, în aceeaşi zi să-i citească un articol de înaltă ţinută intelect

resist şi-a găsit, după 23 August, climatul cel mai potrivit unei depline eflorescenţe. Şi s-a dăruit ca ziarist, polemist, orator, artis raţia unei flori de primăvară, pe care natura, dintr lorească decât toamna târziu.

Şi cer atrăgeau melancolia „tânărului” septuagenar totuşi aşa de aproape!”

i referindu-se la articolul „Cazul Hitler – panegiric”- ziarul conchide: „Depar

i, care îi asigură o constantă şi permanentă valabilitate”. t-o:

ă uşuraţi Milioane de oameni gândesc că dacă monstrul ar fi murit cu zece ani mai devreme, lumea ar fi fost scutită

ate se vorbeşt

27 februarie s-au îmmpul, departe doasă, de un pitoresc pon Paloda. Îngemănâ

le spre cele mai variate probleme, rezolvându-le cu nebănuită pătrundere şi uimitoare erudiţie.

va citi „legile fu va da seama că pregătioare a unui polemist scmăratele schimii, mai păsta păstrat

elaşi entuziasm tinereonioasei sale

uală, să fie cuceriţi de verva-i spumoasă într-o conferinţă, din orice domeniu, sau să-l asculte ca violonist într-o formaţie simfonică.

Spiritul larg, generos, prog

t, gânditor, cu avântul şi g-un capriciu, nu ar lăsa-o să înftitudinea rodirii gândurilor salede a nu apuca şi el culesul care era

Şte de a avea existenţa efemeră a unui articol obişnuit de ziar, el certifică

multiple calităţIa Cazul Hitler – panegiric de dr. I. Weinfeld – Bârlad „A murit bestia. Milioane de oameni răsufl

de teroare şi măcel. Să fie oare aşa? Cred că se înşeală. Că gangsterii nazişti se căznesc să

creeze o legendă de eroism şi profeţie în jurul sinistrului cap de bandă, e uşor de înţeles, că la diferite posturi de radio democr deşi truda lor e zădarnică. Dar

e de marile însuşiri geniale ale lui Hitler „din nenorocire rău întrebuinţate” e mai mult decât o eroare, e o perfidie.

A adus oare Hitler un adevăr nou sau măcar o minciună nouă în lume?

122

tonă e milenară (Tacit). N-a creat-o Hitler.

slabă

i. N-a fost nici

ând s-a orii

geniulu m a putut învinge el opoziţia în ţara lui şi cu ce bani a putut să se în

la arderea ă nu au u grele miliarde, la constru ă!

Rasismul l-a formulat Gobineau. Superioritatea nemţilor a proclamat-o Chamberlain. Wille zur macht şi dispreţul milei a filosofat-o Nietesche. Sălbăticia şi brutalitatea teuAntisemitismul a fost un permanent mijloc de

diversiune în mâna guvernelor tuturor naţiunilor. „Drang nach osten” şi „spaţiul vital” e un vis

secular al nemţilor şi nu numai al lor. Nu Hitler i-a învăţat pe italieni să viseze un „Imperio” în Africa, pe japonezi să viseze cucerirea Chinei şi Americii, pe români să viseze un guvernământ al Transnistriei. Nu Hitler a inventat imperialismul, şovinismul, ura de rasă, lăcomia de pradă şi mai ales pe „jandarmul Europei” şi „brâul sanitar”.

Aceste toate le-a găsit Hitler în funcţiune la toate naţiile, la cele mari şi la cele minuscule şi neînsemnate. Nici o naţiune nu se credea prea mică şi

încât să nu viseze cucerirea de teritorii, stăpânirea de minorităţi, şi mai cu seamă să nu se creadă obligată de a apăra civilizaţia şi cultura europeană împotriva „barbariei roşii”, împotriva dezrobirii muncitorilor.

De murea Hitler acum zece ani sau dacă nu s-ar fi născut, nu se schimba nimic. Nu! Hitler n-a fost un Mahomed nici pentru lume, nici pentru naţia lu

epileptic, nici genial, nici profet, nici erou. A fost un gealat foarte uşor de înlocuit.

Drang nach osten şi spaţiul vital ar fi putut fi înăbuşit foarte uşor, cprins d că Hitler pregăteşte un război. Nu se întreabă oare admirate veste

i Hitler, cui luarmeze? Oare cu marca ridicată care valora a milioana parte dintr-o centimă aur?

Banda neagră a paraziţilor din întreaga lume a vrut războiul şi l-a pregătit pe Hitler şi poporul său. Brutal şi îndobitocit, Hitler n-a fost decât un „Chargé d'ffaires” sau mai potrivit, o excreţiune fetidă a organismului putred capitalist mondial! Grangurii paraziţi ştiau prea bine că stăpânirea teutonă asupra lumii întregi este un vis deşert şi caraghios, ştiau însă totodată că această idee fixă poate fi utilizată pentru scopurile lor. Da, „Drang nach osten” nu se speriau, ci groapa lor era. „Drang nach Westen” a emancipării muncitorimii.

De aceea au privit cu atâta linişte şi cinism la scandalurile din Reich,irea şi uciderea oamenilor. Nu numai c cărţilor, la deportarea, schingiu

protestat, că n-au intervenit, dar au contribuit, cirea acestei uriaşe şi monstruoase maşini de război şi crim

123

turor naţiilor. Până şi evreii, lamentabile victime, au dat înarmarea apărătorilor ucerit teritorii. A intrat în a creat Quislingii, Lavalii, ăsit gata pregătiţi, şi nu în

Hei, paraziţi din toate ţările! Lăsaţi dracului ost el criminal, dar nu mai -a fost nici el, precum nu

foarte rău inspiraţi dacă tra vântului. Ce trebuie să ă vină pe valuri de sânge şi

oaznic măcel nu v-a fost

provizoriu al Sfatului popuînvăţător.

Într-o adunare publică, to

aplicarea legii Sfaturilor Pentuziaste, Comitetul prov

Nici o cheltuială nacestor granguri ai tu

u li s-a părut prea mare

care aveau să fie cele mai prinosul lor pentru burtăverzimei! Hitler n-a cele ca la complici. Nu el Codrenii şi Antoneştii. I-a ggrabă, ci de generaţii.

pe „genialul” criminal. A fmare decât voi, iar genial nsunteţi nici voi. Sunteţi credeţi că se poate… tuşi convină, vine! Voi aţi preferat s

a venit aşa, dar se putea şi altfel. Dacă însă nici acest grînvăţătură, va mai curge sânge, dacă trebuie să vină, va veni!

Dr. I. Weinfeld

Nu vă mai ascundeţi după cadavrul „genialei” bestii. Lăsaţi bietul hoit să putrezească în pace, iar voi luaţi aminte!”

* ● Culturale… bârlădene; ● Comitetele provizorii; ● Primii paşi în

literatură; ● Vom birui; ● „Scânteia” – aniversare. 3 aprilie 1949, numărul 170: „Culturale – cuvântul delegaţilor la

Congresul intelectualilor din R.P.R.” – în pagină sub semnătura Mioarei Şianu traducerea din limba franceză a poeziei „Balada celui ce cântă în suferinţă” de Louis Aragon. Ion Hobana semnează recenzia filmului „Tânăra gardă” a regizorului Serghei Gherasimov.

10 aprilie 1949, numărul 171: poezia „Alexei Surcov” – închinată

industriaşului din Chicago (din caietul anului 1942), în traducerea lui Vladimir Comişescu.

11 aprilie 1949, numărul 172, ediţie specială: Instalarea Comitetului

lar al judeţului Tutova – preşedinte Ion Andronache,

v. Marusi, din partea comisiei de stat pentru opulare propune, şi cei prezenţi aprobă, prin aplauze izoriu în următoarea formulă:

124

or mecanic C.F.R., secretar; Curpăn Ioan, picher C.F.R., membru; Herşcovici Nisen, contabil, membru.

rilie

spre care I.V. Stalin a spus:

reprezentativ poet al epocii socialiste. Nici

exercite. Conştient de faptul că revoluţia a

capitalismului au dispărut, în schimb altele

s acolo unde exprim nergia şi revolta revoluţionară a maselor. De aceea poeziile sale, atunci când sunt interpretate cu pricepere, nu pot lăsa pe nimeni indiferent.

Ioan Andronache, învăţător, preşedinte: Chiper Victoria, muncitoare agricolă, vicepreşedinte; Jecu Gheorghe, ajust

Delegaţiile muncitoreşti şi ale organizaţiilor de masă aduceau câte „un cald salut Comitetului provizoriu, asigurându-l de cel mai larg sprijin al maselor celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea la oraşe şi sate”.

1949, numărul 173: poezia „Răsîntruniţii” de Vladimir Maiakovski, tradusă de Vladimir Comişescu, cu o gravură în lemn de sculptor M. Tara

17 ap

ză. Poeţi sovietici

Vladimir Maiakovski Poetul de

„Maiakovski a fost şi rămâne cel mai bun şi talentat poet al epocii noastre sovietice” a răscolit şi continuă să răscolească spiritele. În lumina caracterizării istorice a tov. I.V. Stalin, el poate fi considerat drept cel mai

astăzi opera lui nu încetează a fi comentată şi s-ar putea spune chiar că influenţa ei asupra maselor începe de-abia să se

spart zăgazurile formelor în care erau conţinute până atunci valorile poetice şi că, dacă unele cuvinte caracteristice

izvorâte din practica de zi cu zi a milioanelor de creatori ai acestei revoluţii şi-au căpătat dreptul de cetăţenie, Maiakovski a devenit reprezentantul poetic al acestui şuvoi lingvistic adus de masele

revoluţionare.

Vladimir Maiakovski: Gravură în lemn

de sculptorul M. Tarază

Sunt mulţi cari i-au adus, sau îi aduc acuzaţii de a fi prea tăios, aspru şi necioplit în maniera de a scrie. Aceştia însă, nu i-au înţeles poezia. El nu a scris o poezie căutată'n forme şi nici n-a putut pune înaintea fondului forma. Fără a ridica asprimea la rangul de virtute, el a fost sincer şi tăio

a e

125

Poporu

ăscut în satul Bagdadl (Georgia) la 19 iulie 1895 şi a murit la 14 Aprilie 1930. A luat de tânăr parte la mişcările revoluţionare, fiind arestat în repetat i întemniţat.

Poezia ce o publicăm în traducere a apărut prima dată la 5 martie 1922 î a de fapt prima manifestare a poetului, într-un

mraportul prezentat în faţa fracţimetaliştilor, Lenin s-a exprimat as

„…de mult nu am mai sivedere politic şi administrativ. persiflează pe comunişti pentru cpot pronunţa din punct de vedegarantez că aceasta este foarteacelora (şi trebuie de arătat că eîntrunesc, alcătuiesc comisii, copractica a decretelor, care le avecare le coacem cu acea grabă ce nde controlată”. (Ed. rusă. vol. Xdespre literatură” (Editura P.M.R.

Aceste geniale cuvinte aleşi în M.R. biro nifest

ai văşedin ţ ri, con

spune Lenin - a măsurilor hotărâte.

ă probeze că Vla

l a ştiut şi ştie să aprecieze talentul său şi numele lui Maiakovski va fi de-a pururea slăvit de cei în numele cărora a scris: oamenii muncii.

S-a n

e rânduri şi apo

n ziarul „Izvestia”. Ermare ziar politic.

Această poezie a fost re arcată de V. I. Lenin. La 6 martie 1922, în unii comuniste a conferinţei pan-ruseşti a tfel despre această poezie: mţit o aşa de mare plăcere, din punctul de În poezia sa, el îşi bate joc de şedinţe şi ă ei se tot întrunesc şi răsîntrunesc. Nu mă re poetic, dar din punct de vedere politic

just. Într-adevăr, noi ne aflăm în situaţia o situaţie destul de prostească), care se tot mpun planuri până la infinit... îndeplinirea m într-un număr mai mult decât suficient şi e-a zugrăvit-o Maiakovski, nu este îndeajuns XVII, pag. 177 şi 178 şi volumul „Lenin

, pag. 155). lui Lenin sunt şi astăzi actuale, în particular a iniţiat şi duce o luptă acerbă în contra ărilor lui. d activitatea lor principală în aceea de a ţine ferinţe, uitând să urmărească „îndeplinirea

practică” - cum

ţară noastră, unde P.crat maismului şi tuturor

Sunt încă unii care mţe cu discu ii, întruni

Pentru aceştia toţi – strofele poeziei lui Maiakovski sunt biciuitoare”, se spunea.

Biciuitoare şi tot atât de actuală şi în tranziţia actuală în România postdecembristă, când, dacă oamenii politici vor să îngroape o problemă, importantă pentru electorat, după discursuri furibunde, atacuri care mai de care, de râsul lumii civilizate, întrunindu-se, mai fac o comisie pentru documentare şi studiu, iar rezultatele nu le mai află cei cu votul la urnă, niciodată.

Cine crede că am greşit, n-are decât să vină cu argumente, sdimir Maiacovski nu-i tot atât de actual astăzi ca şi atunci, când scria

„Răsîntruniţii!” Actual în România de astăzi, atenţie!...

126

iază că „Pagina cultura

pus în acelaşi număr de ziar, dar în altă

unca voluntară a comitetului de conduc

i plăşile judeţului Tutova comitetele provizorii. În oraşul Bârlad – preşedi

decadenţa cultura

ionierii iau parte activă la extinderea reţelei radiofonice la sate”.

ârlad şi plăşile judeţului Tutova comitetele provizorii. În oraşul Bârlad – preşedinte Ion Vasile, muncitor C.F.R.; Munteanu Ion, muncitor, membru; Mihail

1 Mai 1949, numărul 175: „Poem pentru 1 Mai” de Mioara Şianu. I. Roimişer semnează „Povestea unei întreceri” cu o gravură în lemn de M. Tarază.

8 mai 1949, numărul 176: „Dobrogeanu Gherea”- gravură în lemn de

M. Tarază, iar din articolul semnat de S. Şvemer se apreclă a ziarului „Păreri Tutovene” a contribuit şi a uşurat unor poeţi tineri

ca Cezar Drăgoi şi Ion Hobana să facă primii paşi în literatură – numele lor apar în publicaţii de mare prestigiu precum „Scânteia tineretului” şi „Îndrumătorul cultural”.

15 mai 1949, numărul 177 nota, printre altele, că şi comuna Fătăciuni

are aparat de radio datorat faptului că: „organizaţia de bază P.M.R a iniţiat un festival în cadrul căminului cultural, de la care a rezultat suma de 16000 lei care au fost folosiţi pentru cumpărarea unui aparat de radio care va îmbunătăţi munca de culturalizare a maselor”…

Ba, lucru tot pe atât de interesant, era s pagină, „că la căminul cultural „Flacăra” din Iveşti exista nu numai

aparat de radio ci şi difuzor propriu”, tot „prin sprijinul neprecupeţit al organizaţiei de bază P.M.R. dar şi „prin m

ere a căminului cultural şi prin contribuţia benevolă a locuitorilor”… anunţa corespondentul Ion C. Patrichi.

22 mai 1949, numărul 178: „În ziua de 21 mai s-au instalat în oraşul

Bârlad şnte Ion Vasile, muncitor C.F.R.; Mihailovici Neculai, funcţionar,

secretar. În pagina „Culturale”, sub un citat din Maxim Gorki, şi subtitlul „Două

culturi”, erau prezentate faţă în faţă, aspecte din U.R.S.S. şi U.S.A., punându-se accent pe superioritatea sistemului cultural sovietic faţă de

lă americană, apoi se explica, pe un spaţiu larg, cum se realizează „Ploaia” la rubrica „Ştiinţa pe înţelesul tuturor”, urma o recenzie a filmului „Tânăra gardă”, dar şi veşti din U.R.S.S. despre cum „p

Într-o altă pagină, la rubrica „Ultimele ştiri”, se aduceau informaţii despre instalarea comitetelor provizorii. „În ziua de 21 mai s-au instalat în oraşul B

ovici Neculai, funcţionar, secretar. La plasa Bârlad: Ion Ursache, muncitor, preşedinte; Ion Luncă, muncitor, membru; Blănaru Gheorghe, funcţionar, secretar. Plasa Epureni: Voicu Grigore, muncitor, preşedinte; Ion

127

tar. Plasa Unţeşti: Gheorghe Buhuşi, muncitor, preşed te; Răianu Matei, ţăran sărac, membru; Teodor Forţu, funcţionar, secreta

la ora aceea: „Comitetele provizorii sunt garanţi

crisori la redacţie prin care îşi luau angaja entul că „vor judeca în spiritul luptei de clasă. Iată una dintre scrisorile publica

voi achita de îndatoririle ce-mi revin, în modul cel mai conştiincios, apărân

re şi regimului nostru de democraţie popula

anizarea cooperaţiei la moara „Unirea”, un punct sanitar la Bălăbăneşti, grădiniţa sezonieră de la

Cojocaru, ţăran sărac, membru; Ion Nicu, funcţionar, secretar. Plasa Criveşti: Sava Florea, muncitor, preşedinte; Bercea Pricop, ţăran sărac, membru; Perju Chiril, funcţionar, secre

inr. Plasa Pueşti: Gopşa Iancu, muncitor, preşedinte: Chiriac Şt., ţăran

mijlocaş, membru; Huiban Vasile, funcţionar, secretar. 5 iunie 1949, ziarul „Păreri tutovene” îşi asigura cititorii în articolul

său de fond ceea ce era mai necesar a trecerii spre socialism”, iar într-un grupaj de ştiri, în „Lupta pentru

economii” că „echipa Cociuban Niculina de la Depozitul de fermentare CAM a depăşit planul pe luna mai cu 84%, că „chiaburi sabotori ai campaniei de însămânţări au fost condamnaţi de justiţia poporului”, că alt chiabur „Vasile Huidu a sabotat colectările”, iar pentru că avuseseră loc alegerile de asesori populari, doi dintre ei trimiseseră s

mte în ziarul din 5 iunie 1949: „Eu, tov. Blănaru Vasile, muncitor C.F.R, ales asesor popular la

tribunalul Tutova, îmi iau angajamentul că în tot timpul cât voi avea această muncă mă

d cu toată sârguinţa drepturile clasei muncitoare din care fac şi eu parte.

Totodată voi contribui din toate puterile ca hotărârile date contra exploatatorilor şi fraudatorilor să fie cât mai aspre şi cât mai pilduitoare, astfel încât rămăşiţele burghezo-moşiereşti să fie din plin lovite. Numai prin pedepsirea cea mai severă a vinovaţilor se va putea curăţa ogorul patriei de cei care devin dăunători clasei muncitoa

ră. Trăiască Republica Populară Română! V. Blanaru” Pagina culturală a aceluiaşi număr de ziar cuprindea rânduri despre

Nicolae Bălcescu cu fotografia acestuia, apoi materiale despre „Importanţa împăduririlor şi perdelelor de protecţie” – la rubrica „Ştiinţa pe înţelesul tuturor”, „Trei ani de la moartea lui Mihail Ivanovici Kalinin”, ceva despre compozitorul M.I. Glinka de I. Sverdlov, despre „Creşterea bibliotecilor în Uniunea Sovietică”, o ştire că în comuna Sârbi urma a se organiza o serbare culturală şi că în satele Văleni, Vizureni, Ştieţeşti, Gârbovăţ şi Ezer au luat fiinţă cămine culturale.

În „Pagina satului” alte informări despre org

128

Voineş

VOM BIRUI

noastră pentru pace! Noi adevărului slujim,

ti-Boereşti, cum au inspectat membrii Comitetului provizoriu judeţean comuna Stâncăşeni, iar B. Lazăr (Beneş n.n.) relata că „în numai patru luni de activitate, miliţia judeţului Tutova a descoperit peste trei sute infracţiuni la legile R.P.R., comise de chiaburi, foşti moşieri, speculanţi etc. B. Lazăr condamna personal fapta „plutonerului Eremia Dumitru din postul de miliţie din Priponeşti – Tuova care s-a lăsat cumpărat de chiaburii locului, favorizându-i, în timp ce alt miliţian – Spătaru din Bârlad, era dat drept exemplu că a dat pe mâna autorităţilor „o bogătană prinsă când căuta să ascundă 74 cocoşei de aur”.

10 iunie 1949, numărul 182: Maxim Gorki – gravură în lemn de

sculptorul M. Tarază. 3 iulie 1949, numărul 184: I.L. Caragiale de I. Delamisa, cu gravură în

lemn de M. Tarază. 24 iulie 1949, numărul 187: „Date memorabile” de Vasilii

Ardamatskii, traducere din limba rusă de Vl. Cazacu. 23 august 1949, numărul 191, G. Nedelea semnează:

„Vom birui, vom birui În lupta

Cu voi, călăi, minciuna toarce. Noi fericirea construim Pe drumul nostru, bucuria! Voi semănaţi dispreţ, omor Căci lumii îi doriţi robia! Pe unde paşii noştri-ajung E viaţă nouă, sărbătoare! În urma voastră voi purtaţi Cătuşe pentru fiecare! De „raiul” vostru blestemat Suntem sătui din cale-afară. E rândul vostru de-acum Să beţi licoarea lui amară.

129

uiţi pământul,

te sângele în ea

ă sugrumăm exploatare.

ace!

ace!” Într-u le agricole colective erau publicate şi

fotografiile a re avea să devină preşedintele GAC „Drum nou” ea Sovietică şi în altă pagină anterioară vorbise desp de unde venea lumina de la răsărit. Iată materialul pu eş:

„Pe m e găseşte satul Sârbi înfiinţat prin 1843 de un grup aria, dar cărora locuitorii din partea locului se ob . Şi acest nume a rămas satului până în zilele noastre

Princ agricultura, creşterea vitelor şi oilor. Satul are locu avat, mare parte cultivate de locuitorii satelor din ju nsă a exploatării nemiloase a moşierilor Calciu, Sava, ritatea locutorilor din Sârbi sunt ţărani săraci cu cas nehigenice şi acoperite cu stuf, în vreme ce moşierii îşi aveau conacuri înc rai au contribuit şi cei cinci chiaburi din lau, speculând nevoile ţăranilor muncitori”.

„Să punem umărul cu toţii, să muncim în colectiv” - „Ha pejor, cu treaba... dar ce, nu sunteţi sătui de

robie şi sărăc şi să cerem ca Partidul şi Guvernul să ne dea

Ce-aţi dat voi bun acestei vieţi De când tot chinVoi care astăzi vreţi război? Hai, vrem să v-auzim cuvântul! Istoria am scris-o noi. O filă nu vă aparţine. ChifteşCe l-am vărsat pentru mai bine! Iar azi, tot noi, în ea vom scri Această bătălie mare Prin care vrem sDin lume orice În noi e viitor-ntreg! La voi trecutul mârşav zVom birui, vom birui În lupta noastră pentru p

n reportaj despre gospodării calăturate. Ştefan Codreanu

in Sârbi, fusese în Uniun dre viaţa fericită în colhozul

enblicat, semnat de Lazăr Balul drept al râului Bârlad s

de grădinari veniţi din Bulgişnuiseră a le spune Sârbi. ipala ocupaţie a locuitorilor eri bune pentru grădini de zarzdeţul Fălciu. Din cauza î

Bogdan şi altor ciocoi, majoe umile, ăpătoare. La scăderea nivelului de t sat, care nu se mai îndestu

ideţi oameni buni, mai re ie?... Să ne întovărăşim

130

voie să facem ie în Rezoluţie”. Aşa le vorbea ţăranilor muncitori, pr e Catinca Bleoju, mamă a şapte copii, din satul Sârbi jud. Tutova. Suferise Catinca mult amar de timp din cauza robiei pe la b e urma secetei din 1947.

colectiv, aşa cum scrin luna martie, femeia muncitoar

oieri; şi bărbatul l-a pierdut de p

în codru pentru petecul de pământ luat în arendă... O viaţă întreagă tot dato îi eram. Se ţinea boierul de mine, ca râia de câine, se amestecă în vorbă ţăranul

şi alţii. Se mototolise lista ce trecea din mână în mână pentru a fi citită şi semnată de cei 46 capi de familie, ce reprezintă 161 suflete cu 195 hectare pământ. Doar câţiva nehotărâţi au rămas pe dinafară.

- Da, Catincă, decât să mai argăţim chiaburii alde Panait Codreanu sau

Feliche, de la care nu ne alegem cu nimic, mai nimerit, zău, să punem umărul cu toţii să muncim în colectiv şi ştim o socoteală dreaptă, că muncim pentru binele nostru şi nu pentru trântori, răspunde ţăranul muncitor Vasile Martac, fost zeci de ani argat la boieri şi chiaburi.

- N-oi uita nici în mormânt câte am tras din cauza moşierului Sava, care m-a jefuit ca

Ţăranul muncitor Ştefan Codreanu care a vizitat Uniunea Sovietică povesteşte despre viaţa minunată a colhoznicilor.

r sărac Sterian Ganea. „Măi Simioane, măi Ionică, măi finule” Şi au început oamenii din Sârbi, să se intereseze mai de-aproape, cum se

pot aduna în colectiv. Şi între ei a început să circule un tabel, unde între primii înscrişi se găseau ţăranii săraci şi mijlocaşi Niţă Călin, Catinca Bleoju, Vasile Martac, Sterian Ganea, Ion Codreanu, Petre Iacob, Ştefan Codreanu

131

- Chiaburul Ţugulea, care o viaţă întreagă nu a vrut să ştie de omul sărac, acu' se făcuse bun ca tata… „măi Simioane, măi Ionică, măi finule” şi numai cu cuvinte dulci umbla, doar ne-o îndepărta gândul, de la colhoz, - aşa zicea chiaburul colectivului ce-l înjghebam noi… dar nu i-a mers. Iaca azi suntem mulţi şi hotărâţi.

Am cerut de-acu' aprobarea, zicea Simion Munteanu, cu bucuria celui ce vrea să uite de povara trecutului.

10 August 1949 Soarele ridicat la cinci suliţe de pământ, arde aman de tare. La o

harbuzărie din şesul Bârladului, sub un stufiş umbros şade un grup de oameni. Printre ei se află moş Petrache Anton de 75 ani, ţăranul muncitor Ştefan Codrenu, care abia de câteva zile s-a înapoiat din Uniunea Sovietică pe care a vizitat-o. „Îmi pare rău că nu sunt atât de tânăr ca nepotul meu Bleoju, ca alături de el să muncesc şi eu la colectiv, la ridicarea satului nostru – zice moş Petrache, după ce ascultase pe Ştefan Codreanu, care vorbise limpede şi frumos despre vi a fericită a ţăran că mai repede pe ănică al lor, ceea ce i- „Drum ou” gospodăriei lor colective.

aţilor din Uniunea sovietică. Acum păreau mai nerăbdători să porneas

drumul nou pe care cu aproape şase săptămâni în urmă călcase Fa făcut să se hotărască cu toţii să dea numele de n

„Muncind împreună alungăm sărăcia din casa noastră”

Bătrânul ţăran muncitor Ganea semnând actul de constituire a Gospodăriei agricole colective „Drum nou” din comuna Sârbi.

132

gardurile drepte şi cu buruienile îndepărtate, alături e arcuri frumos împodobite cu ghirlande de stejar şi steaguri roşii, satul Sârbi t t un început de viaţă nouă. La fostul conac al moşierului Jean Sa

ni, greu ne-a fost până acum. Bine că am primit aproba de la partid şi guvern, deamu, muncind împreună, alungăm sărăcia din casele

Ar mai fi continuat mătuşa Ileana, dar se opri din cauza lacrimilor de bucurie ce începuseră a se prelinge pe obraz.

Se alege comitetul de conducere Se trece apoi la alegerea Comitetului de conducere a Gospodăriei agricole

colective „Drum Nou”. Din rândurile mulţimii, un ţăran muncitor se ridică şi strigă: „Tovarăşi, eu propun ca preşedinte pe tov. Ştefan Codreanu, ţăran muncitor, iubit de fiecare, ce a văzut multe lucruri bune şi frumoase în călătoria sa prin Uniunea Sovietică… El ne va duce pe aceeaşi cale pe care merg fericiţii colhoznici”.

- Buuun, buuun, buuun – strigă toţi cei de faţă. Sunt aleşi apoi Catinca Bleoju, văduvă cu 7 copii, Mihai Simiraş, fost rob

ani de zile pe moşia lui Sava, Enache Budacu şi alţi ţărani muncitori. Tov. Nina Dumbravă, delegată a C.C. al Partidului Muncitoresc Român, a

adus salutul Comitetului Central şi a arătat că pentru a curma cu sărăcia gospodăriei individuale şi pentru a înlătura jaful chiaburesc, ţărănimea muncitoare a ales calea arătată de clasa muncitoare, în frunte cu partidul ei, calea gospodăriilor agricole colective.

Du in Bârlad şi centrul vecine, S.M.T.

Satul Sârbi a trăit duminică o zi de mare sărbătoare. Cu casele văruite proaspăt, cu drumul reparat, cu

drăieşte cu adevărava, unde altădată sălăşluiau luxul şi lenevia, se afla instalată administraţia

Gospodăriei. Aici a avut loc festivitatea semnării Actului de constituire a Gospodăriei colective „Drum nou”.

Hotărâţi şi nerăbdători, bătrâni, tineri şi femei iscălesc fericiţi actul de constituire, ştiind că numai astfel vor avea parte ei şi copii lor de un trai mai bun şi mai omenos.

Curtea gospodăriei e o mare de capete. Sunt familiile colectiviştilor şi foarte mulţi ţărani muncitori veniţi anume din satele vecine: Banca, Zorleni, Mitoc, Satul Nou etc. În mijlocul lor zăresc pe văduva Ileana Cordon, bătrână de 60 de ani, mamă a opt copii şi membră în colectiv. O aud vorbind:

- Măi, oameni bureanoastre. Iaca aşa să faceţi şi voi, cei din satele megieşe…

pă masă a avut loc un festival. Delegaţi ai oamenilor muncii dindustrial Ghidigeni-Tutova, ai ţăranilor muncitori din comunele

şi Gospodăriile Agricole de Stat, au adus pe rând, saluturilor de caldă frăţietate”.

La 16 martie 1950 într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri se aproba înfiinţarea unor gospodării agricole colective, printre care şi „Dezrobirea” din satul Mitoc, comuna Sârbi, judeţul Tutova.

133

i agricole colective prin „trecerea din patrim

ălciu, G.A.C. „Flamura roşie” Târzii- 918” Gugeşti-Fălciu, G.A.C. „Steagul roşu” T

dimir Cazacu semnează traduce

te cu următoarele teme: „Cum m-a ajutat Scânteia?:

La 9 iunie 1950, în Monitorul oficial nr.51 se publica H.C.M. nr. 617 pentru înzestrarea unor gospodări

oniul statului în folosinţă pe veci a respectivelor bunuri materiale în dreptul fiecăreia, G.A.C. „6 Martie” din comuna Băcani atribuindu-i-se:

a) 50,5000 ha teren arabil din rezerva de stat situat pe teritoriul comunei

Băcani; b) Un imobil situat în comuna Băcani, compus din patru clădiri cu 24

camere, o magazie cu o capacitate de 2 vagoane, un coşar cu o capacitate de 5 vagoane, un grajd pentru 30 vite şi terenul din jurul imobilului în suprafaţă de 3,40 ha, din patrimoniul Direcţiei Gospodăriilor Agricole de Stat.

Beneficiau de asemenea înzestrări şi G.A.C. „I.C. Frimu” din comuna Iveşti – Tutova, G.A.C. „Înainte” Berezeni-F

Fălciu, G.A.C. „13 Decembrie 1ungujei-Vaslui, G.A.C. „30 Decembrie” din Chirceşti-Micleşti Vaslui. Într-o altă pagină, la rubrica „Pierderi”: „Pierdut Biroul populaţiei

eliberat de poliţia oraşului Bârlad pe numele Nedelea Gheorghe. Se declară nul”.

4 septembrie 1949, numărul 193, Vlarea „Oraşul poetului” (Din carnetul unui scriitor) Goethe 1749-1832 cu

o gravură de M. Tarază. 11 septembrie 1949, numărul 194: semnat de G. Nedelea citim:

„…din iniţiativa Comitetului provizoriu al oraşului, s-a aprobat, ca în schimbul unei garanţii băneşti, membrii corpului didactic, militarii şi oamenii muncii în special, adică acei care prin natura ocupaţiei ce le au sunt împiedecaţi de a frecventa biblioteca de la Casa culturală, să poată obţine cu împrumut cărţi la domiciliu”.

25 septembrie 1949, numărul 196 publică două poezii în cinstea zilei

„Scânteii”: „De Ziua Scânteii” de Magi Sigrig şi „Scânteia” la sărbătorirea a cinci ani de la apariţie, de G. Nedelea.

La 25 septembrie 1949 se sărbătoresc cinci ani de apariţie legală a

ziarului „Scânteia” – organ central al Partidului Muncitoresc Român. Pentru a sărbători acest deosebit eveniment, ziarul „Păreri Tutovene”

organiz ă un concurs literar pentru poezie, reportaj, schiţe, sceneeaz

134

- în demascarea şi combaterea uneltirilor chiabureşti; - în lupta împotriva misticismului;

uni 7 noiembrie 1949 apărea primul număr al ziarului „Steagul roşu”

organ

* Păreri Tutovene” avea să reapară la 20 aprilie 1990, ca organ de presă

al F.S.

0 - şi de mai târziu - este acelaşi cu bisăptămânalul care la 23 septem rie – 3 octombrie 2003, ajunsese la numărul 737, anul XIII de apariţie, serie n

ile Rugină, Gruia Novac, Costel Niţuc, Cătălin Angheluţă, Florin Mihăilescu, iar în anul 2003 – la redactarea volum

ârlan).

utovene, apărea ca publicaţie judeţea e, editată de Fundaţia Creştin – Ortodoxă „ se tipărea la S.C. Odeon S ăvan, editorialist – Constantin Teodorescu, Laurenţiu Chiriac. Dispunea de un larg colectiv de ratori: Nicolae Mitulescu, Petruţa

1. - În lupta pentru îndeplinirea planului;

- în lupta pentru pace; - în munca de agitaţie politică

2. Cum am început a scrie la „Scânteia” (această temă poate fi preluată numai de către corespondenţii voluntari).

3. Cum am difuzat „Scânteia” - aspecte din munca de difuzare.

Lucrările se vor depune sau trimite la redacţia ziarului nostru până la data de 20 septembrie. Cele mai bune vor fi publicate şi premiate”.

30 octombrie 1949, numărul 201 cuprinde şi o „Poşta redacţiei”…

literară.

Lal Comitetului judeţean Tutova al P.M.R şi al Comitetului provizoriu al

judeţului Tutova.

„N. Bârlad. Din lucrarea în două volume „Istoria Bârladului” apărută în 1998 sub

egida Primăriei municipiului Bârlad, a Inspectoratului pentru cultură al judeţului Vaslui şi Fundaţia culturală „Dr. C. Teodorescu” – îngrijită şi coordonată de Oltea Răşcanu – Gramaticu, rezultă că „Păreri Tutovene” din 20 aprilie 199

bouă, cu precizarea ce ne-o face în sensul că ziarul a avut o succesiune

bogată de redactori şefi: George Irava, George Oprescu, Tache Mocanu, Gheorghe Barbu, Florin Şchiopu, Vas

ului meu „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei Bârlădene” – de aproximativ 11 ani, Aurel Găvan (pseudonim Neagu V

La cel de al 737-lea număr, „Păreri Tutovene” – care îşi îndemna

cititorii să se exprime liberi prin… Păreri Tnă de cultură, opinie, informaţie şi atitudin

Sf. Nicolae” Bârlad, strada Republicii numărul 284 şi .R.L. Avea ca director pe Aurel Gredactor coordonator –redacţie – redactori şi colabo

135

Chiriac Florenţa, Nicu Botezatu, Neculai

Artenie va, Oltea Răşcanu – Gramaticu, Mihai Luca, Eliza O r). De tehnoredactare se ocupa Bogda

Păreri tutovene din august 1999 sunt publicate consideraţii asupra romanu

:

Un orizont cheamă din zarea de dincolo de zări, întotdeauna... alt orizont

Vinovată!”

privinţa lui.

, Teodor Pracsiu, Mioara Popa, Valentin Negre, Corneliu Filipescu, Ioan Puflea, Gheorghe Catană, Corneliu

, Gheorghe Clapa, George Iralteanu, Vasile Slabu (fotoreporte

n Artenie, Ana Maria Gheorghiu, Mihaela Măstac, iar ca agent publicitar responsabilitatea revenea lui Constantin Grigoriu.

Înlui „Mama nu e vinovată” de Constantin Clisu, din care redăm un

fragment MAMA NU E VINOVATĂ – roman [Roman, Editura „Junimea” Iaşi, 1999]

... (fragment) Procurorul: „Judecătorul: Sentinţa: „Pedeapsa capitală!” Ştefan: „Nu se poate! Aşa ceva nu se poate!” Maria: (A îngropat în ea toate întrebările... tace!) Bogdan: „Mama nu e vinovată, mama mea nu e vinovată... nu e... nu e.

Avea tot timpul impresia că în ea se bat încontinuu doi oameni. Dacă n-ar fi aşa atunci de unde atâtea contradicţii?

„Are 39 de ani, bate la porţile lui 40 şi iată, se simte deja bătrână, de parcă ar purta cu ea poverile întregii lumi, acestea însoţind-o pretutindeni ca o umbră ce voia să o păgubească de tot ce avusese ea mai drag pe lume.

Cât de mult poate însemna o singură zi în viaţa unui om! Şi ea mai are de străbătut orizontul multor zile în care soarele nu-i va arăta poate niciodată faţa lui adevărată; în închisori, Timpul e lipsit de orice lumină, el se transformă într-o noapte continuă.

Poate din disperare, în unele situaţii limită, deşi se credea destul de

echilibrată psihic, ar fi dorit să-şi curme viaţa aceasta fără nici o noimă, dar o ţin la suprafaţă fiinţele cele mai dragi din lume: Veronica, Bogdan şi Getuţa şi... undeva, într-un ascunziş al inimii, poate şi Ştefan, deşi e roasă de multe îndoieli în

136

es că cei aproape doisprezece ani nu-

i purta în suflet teama, frica de neprevăzut. i pentru o clipă şi privi îndărăt.

Ziduril de pe ele prelungindu-se până departe ria le asocie cu lacrimile acumul

eodor Pracsiu scria: dr. Virgil Cuţitaru,

emines

pornind de la problematica, viziunCuţitaru ne-a reamintit, în stilu-i măcare domnia sa le-a străbătut în capentru studiu, calificând cartea, fărspaţiul literar românesc,” (Păreri Tu

Acelaşi roman i-au inspirConstantin Huşanu din Iaşi următoaliterare” din decembrie 1999 CONSTRUCŢIE CINEMATOGRAFICĂ”:

„Construit din secvenţe cinefacilă, spornică şi confortabilă. Estedezbate consecinţele dramatice ale upenală superficială, dar meritul eautentic, ca şi întâmplările povestiteun număr, sigur era un pion sacrific vieţuire mută, iar rănile lăsate în fiinţa eroilor, răni incurabile,

Când în cele din urmă, i s-au deschis porţile principale ale închisorii şi a privit cât de larg e orizontul dincolo de ziduri, a înţel

i trăise; dar cine şi unde, ce instanţă i-ar fi putut aduce acea reabilitare înscrisă lapidar în foaia ei de eliberare? Cine oare? Cine?

Se trezi în plină stradă. Privi în urmă să vadă dacă nu o cheamă nimeni îndărăt. Ma

Ajunsă departe de închisoare, se opre cenuşii se profilau sumbre, mucede,

peste şesuri, pârâiaşe subţiri de apă. Ma ate de la miile de locatari ai acestui infern născocit de oameni pe pământ.

Se reculese. Porni din nou la drum. Nu mai avea de ce să zăbovească pe aceste locuri”.

* După lansarea acestui roman, criticul literar Th„Prezentarea a fost realizată de prof. univ. colog notoriu, critic şi istoric literar, care este şi prefaţatorul cărţii. rul a schiţat, implicit şi explicit, un portret intelectual al autorului,

ea şi arhitectura romanului... Dl. Virgil tăsos şi inconfundabil, treptele lecturii, pe zul de f

Vorbito

aţă din curiozitate, din plăcere şi ă echivoc, drept o reuşită de excepţie în tovene din 13-16 august, 1999). at editorului, scriitorului şi criticului rele comentarii publicate în „Convorbiri

sub titlul: „O

matografice, romanul asigură o lectură , cred, ce-şi doreşte orice creator. Cartea nei erori judiciare, motivată de o anchetă i este că lasă posterităţii un document , despre o epocă unde omul, dacă nu era at pentru o supra

se transferă peste timpuri în conştiinţa cititorului, avertizându-l: Puteai să fii tu unul din acei nenorociţi! Întâmplările nefaste au legile lor încă neelucidate. Constantin Clisu ne îndeamnă la meditaţie, la analiza propriului nostru destin, la echilibru în viaţa de toate zilele şi la o revoltă surdă împotriva a tot ceea ce produce durerea”.

* Iar subsemnatul adaug: „Mama nu e vinovată”, cu ecoul ei sugerat din

prima pagină „nu e… nu e”, este cartea întâmplărilor tragice, a acuzaţiilor fără fundament de care rari magistraţi au a avea mustrări de conştiinţă pentru

137

verdictată fiinţa umană care în

împrej

l celui condamnat rămâne î ăbrele-zăbrele iar numele doar un număr care înscris în conştiinţa năp ului are consecinţe nebănuite care afectea tăzi

Şcolii G

ică Universală din Atena precum şi la revi „Tempo sensibili” din Italia. (G.M.)

e aiurătoare. Cartea lui Constantin Clisu este oferită cititorilor în ansamblu dar ea trebuie străbătută şi înţeleasă de to

urări care opresc destine ori le lasă să şchioapete, se numesc anchetatori, indiferent că-s poliţişti, procurori, judecători ori funcţionari ajutători în stabilirea vinovăţiilor şi înscrierea lor pe hârtia judecătoriei care face şi rămâne lege.

Verdictele date în orice cauză, dar mai ales în cele penale, în care domiciliu n z

ăstuitză şi bine ar fi dacă vinovăţia s-ar măsura şi de sus în jos, mai ales as

când cei cu judecata dispun de plată nemăsurată… *

După ani de zile, munca de o viaţă a scriitorului Constantin Clisu, avea să primească o recompensă binemeritată: ziarul „Evenimentul de Vaslui” insera în ziua de vineri, 13 iulie 2007, următoarea informaţie:

Scriitorul Constantin Clisu este cetăţean de onoare al Bârladului Consilierii locali au aprobat în şedinţa ordinară de miercuri seară

acordarea titlului de cetăţean de onoare scriitorului Constantin Clisu. D-sa s-a născut pe 14 octombrie 1931, a absolvit Şcoala Normală a Institutului Pedagogic din Galaţi şi Facultatea de Filologie din Bucureşti. Constantin Clisu a avut o îndelungată carieră didactică. A fost, în perioada 1964-1966, directorul

enerale nr. 5, apoi, din 1968 şi până în 1974, directorul Şcolii Generale nr. l, iar în perioada 1975-1984, şeful Inspectoratului Şcolar Judeţean Vaslui. D-sa a condus şi cenaclul literar „Alexandru Vlahuţă” din Bârlad şi a fost un asiduu colaborator al revistelor „România Literară” şi „Cronica”. A condus publicaţiile locale „Şcoala Bârlădeană” şi „Coordonate Bârlădene”. D-sa a scris şi nouă volume de proză şi poezie pentru copii, iar Teatrul „Victor Ion Popa” i-a pus în scenă mai multe piese pentru micuţi; în ultimii ani a publicat şi două romane – „Mama nu e vinovată” şi „Bastardul”. Actualmente stabilit în Canada, Constantin Clisu este considerat ambasadorul cultural al Bârladului. D-sa este membru al Academiei Universale „Guliemo Marconi” din Roma şi al Centrului Cultural-artistic din Milano, colaborator la Antologia Poet

sta *

„Neîndoielnic, „Păreri Tutovene” întruchipează rodul strădaniilor şi eforturilor unui colectiv de entuziaşti ai locului” îşi exprimă Gheorghe Clapa în „Puncte de vedere”… părerea care ducea la concluzia că ziarul „a câştigat în valoare, în conţinut şi a amplificat aria de cuprindere, a răspuns tot mai mult exigenţelor cititorilor săi, fiecare putând afla în paginile sale temele şi

138

ţii ale momentului, intrată definitiv în circuitul presei naţionale”.

iniam în volumul citat („Mari personalităţi”…): „A crea

oară. Dar ziarul se încă ânează să reziste şi să ofere cititorilor ceea ce le trebuie”.

ne dozată

, ba înnobilând ceea ce a făcut Păreri Tutovene după 20 iulie 1946 şi până la 7 noiemb

subiectele care îl interesează. „Păreri Tutovene” a ajuns una dintre cele mai reuşite publica

Mărturie veridică a faptului că presa de astăzi constituie trepte noi către presa de mâine…

Şi că, într-adevăr aşa este, eu subl

şi tipări la Bârlad o publicaţie cu circulaţie în întreg judeţul nu-i deloc o treabă uş

păţUn ziar bogat în conţinut, cu o ilustraţie bogată, cu publicitate bişi rubrici căutate; un editorial de adevărată ţinută (Constantin

Teodorescu), cu „Eşicherul – Tablaua de şah a politicii”, bine orientat şi cu profesionalism dăruit cititorilor (profesor Valentin Negru), rubrica „Ştiaţi că”… o sinteză a deosebitului profesor Gheorghe Catană, o pagină culturală – cu opinii de cititor şi comentarii la o expoziţie de pictură şi grafică deschisă în localitate – care „fură” şi din pagina învecinată pentru a informa la timp şi cât mai complet care-s noutăţile în ultimul număr (66-67) din revistă „Pagini medicale bârlădene”…

Apoi articolele „Mirajul Occidentului”, „Violenţa în familie”, „Campania regională împotriva traficului de fiinţe umane”… ori „Sărbătoarea satului Puieşti” – ediţia a VI-a – 2003 ş.a. Sunt tot atâtea teme de multă importanţă. Calendarul astronomic a lunii octombrie, jocul de cuvinte „Viticolă”, rubrica „Sport”, „In memoriam”, aportul Oficiului judeţean pentru protecţia consumatorului la respectarea regulilor de comerţ şi de servire civilizată, şi nu în ultimul rând cursivul „Muzeul, şcoala şi literatura”, sunt de mare folos pentru oricine.

Articolele din Păreri Tutovene de astăzi poartă cu demnitate şi succes

rie 1949. *

Păreri Tutovene, publicaţie săptămânală de opinie, informaţie şi titudine a municipiului Bârlad a reapărut joi 16 aprilie 1992, cu un colectiv de a

139

ef, O. OGh. Vrabie, redactor, V. Popa, tehnoredacsusţine reînfiinţarea judeţului Tutova, abuzi„număr nou” am reţinut documentarele: „Tstau la baza reînfiinţării judeţului Tutova” d„Municipiul Bârlad a fost permanent reşed

Albă, fiind atestat

l

ic al României”, o lucrare de mare valoare, ţine să

udeţ, era un oraş în toată puterea cuvântului?”

rând în cele mai multe cazuri, imperativele geografice şi implicaţiile financiare ale unei noi reîm rţiri administrative, sunt temperate de rezistenţa organelor legislative într-un asemenea demers socotită nu numai „o izbândă a bunului simţ”, dar şi un succes pentru a înfrâna continua „instabilitate” a mişcărilor teritorial-administrative. Pierderile rămân pierderi în timp. La recensământul populaţiei şi locuinţelor din martie 2002, artificial sau nu, populaţia municipiului Vaslui a depăşit pe cea a populaţiei municipiului Bârlad, ca, de altfel, şi ca suprafaţă…

redacţie format din: Gh. Barbu, redactor ş prescu redactor şef adjunct, tor, ca o expresie a dorinţei de a v desfiinţat în 1950.Din ziarul cu utova în devenire”, „Criterii care in care redăm unul din argumente: inţa ţinutului şi judeţului Tutova.

Bârladul este al doilea oraş ca vechime din Moldova după Cetatea documentar încă din 1174. În prezent municipiul Bârlad se află pe

primul oc ca număr de populaţie faţă de toate oraşele care solicită a redeveni reşedinţă de judeţ”. Ca obiective care justifică devenirea Tutovei ca judeţ şi a Bârladului capitală a acestuia sunt citate existenţa Teatrului „Victor Ion Popa” şi a muzeului din localitate. Nu se vorbeşte nimic aici de tradiţia culturală – prin publicistică a Bârladului. Achiesând la ideea că succesiunea modificărilor administrative n-a fost mai niciodată o reuşită în arhitectura administrativ-teritorială a României, însuşi profesorul Dragoş Moldoveanu, coordonatorul seriei „Moldova şi tezaurul toponim

sublinieze ca un dezinteresat de sentimentalisme, greşeala făcută nu numai în 1950, ci şi în 1968 când se probează, odată în plus, că „mecanismul schimbărilor administrative se reduce la conflictul continuu dintre exigenţele respectării criteriului economico-geografic şi un complex de interese de grup – politice sau socio-economice - care tind să-l subordoneze. Altfel nici nu s-ar explica decât „prin sprijinul decisiv al unui „Homo vasluiensis”, Virgil Trofin, înfiinţarea judeţului Vaslui, cu reşedinţa într-un târg de provincie, în timp ce Bârladul, integrat aceluiaşi j

Chiar presiunile făcute mai târziu asupra guvernului pentru a-l determina să reînfiinţeze vechile judeţe, profesorul le atribuie tot „unor interese locale” care igno

pă

141

Lumina revistă politică, literară şi de cultură generală, redactor Lazăr Beneş, redacţia şi administraţia în strada Vasile

Lupu nr. 6, apare bilunar, tipografia Lupaşcu, în opt pagini.

142

1 ianuarie 1945, numărul 1, în „În loc de editorial” revista îşi propune

a program: „Lumină – cât mai multă lumină”. Ea instituie de îndată „un oncurs cu premii importante, pentru cea mai bună nuvelă cu caracter social are să nu depăşească mai mult de 8 pagini de caiet. Manuscrisele , inedite, se or trimite până la data de 30 ianuarie pe adresa revistei „Lumina”. Rezultatul oncursului se va publica atât în revistă cât şi în marile cotidiene ale Capitalei.

Poezia „De vei fi rănit, iubite” de Iosif Utilin, traducere din limba rusă e către Mihail Beniuc.

Revistă postdatată, în „Notiţe locale” sunt anunţate: „Sub patronajul niunii Patriotice are loc luni 25 decembrie 1944, orele 19, în sala „Alexandru lahuţă”, primul spectacol al Teatrului Uniunii Patrioţilor cu piesa „Omul care

a văz alul Ap

pa

arul acestor rânduri i- mă omagială cu urări de sănătate. un act subversiv şi… comunist. Fapt pentru care mă trezesc într-o noapte cu o percheziţie făcută de autorităţi şi înaintat Legiunii de jandarmi. După 48 de ore de detenţie, un domn maior, al cărui nume nu-l reţin, mă cercetează şi mă descoasă, punându-mi fel de fel de întrebări cu anumite dedesubturi, căutând cu tot dinadinsul să-i declar că sunt comunist. Ori, la urmă, mi-a declarat că această concluzie a tras-o numai din faptul că am trimis o telegramă lui Nicolae Titulescu, care, aici în ţară, era considerat dacă nu comunist, prieten bun al acestora”.

La revistă mai semnează Nicolae Pandelea, locot. V. Luduşanu, K. Sandu, farmacistul A. Aronov, L.A.B.

Martie 1945, numărul 2, tot, bilunar, dar la tipografia N. Peiu, Bârlad. Semnează I. Negură poezia „Ţelul nostru”; M. Negreanu, Tudor

Teodorescu – Branişte, Delapraja, Ion Palodă, Isaia Răcăciuni, M. Solomon. Iată ce scria Tudor Teodorescu – Branişte despre Otto Marcovici, care,

cu teatrul Baraseum de sub conducerea sa, vizitase de două ori oraşul Bârlad, Otto Marcovici fost şi el un gazetar important la „Adevărul” şi „Dimineaţa”, ca şi semnatarul articolului, atunci director la „Jurnalul de dimineaţă”:

cccvc

d

UV

ut moartea” de Victor Eftimiu, dar şi îndemnul. „Pregătiţi-vă pentru bărării Patriotice din 31 decembrie 1944”.

Th. Călin Delapraja – semnează poezia „Muncitorii” Mihai Beniuc, „Oraşul pierdut. E slobod să mai cânt”. Lazăr Beneş semnează articolul comemorativ „Nicolae Titulescu” –

tru ani de la moartea sa, în care scrie printre altele: „…În timpul când Titulescu se afla bolnav la St. Moritz, semnat

a transmis în numele unei adunări o telegra Ori acum cinci ani, a face acest lucru era

143

„Întâi ochelarii. Pe urmă, părul stufos şi creţ. Obrazul, peste care anii trec fă

celei m

de ziare, trecând din atelier în birou, din birou în stradă.

imator şi de tovarăş. „Jurnalul” a fost su tăpânirii nemţeşti în Rom resă a luptat în teatru.

că, tot ce s-a mai putut spune

aritean”

cobora din Ierusalim la Ierihon, a căzut între n lhari care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat ş preot şel prin

lă de el. S

re că a dat dovadă ă este aproapele celui care căzuse între tâlhari?” (Luca 10 Matei 22).

ră să lase urme. O siluetă sveltă şi în permanentă agitare. Este Otto Marcovici. Dar nu întreg. Ca să-i completaţi personalitatea, adăugaţi: o inteligenţă vie, dublată de o rară putere de muncă; un spirit inventiv în cele mai variate domenii; un animator. Mă leagă de el o colaborare şi o prietenie de peste 20 de ani. L-am văzut la „Adevărul” şi „Dimineaţa”, în zilele cele mai bune şi în zilele cele mai grele. Activ, energic, găsind cu uşurinţă soluţia

ai complicate probleme, prieten cu lucrătorii din tipografie, cu redactorii şi vânzătorii

Marcovici era adevăratul motor al acestei mari uzine de presă. Totuşi, acest vast câmp de activitate, nu-i ajungea; în acelaşi timp Marcovici conducea un teatru şi două cinematografe.

După aceea, când am întemeiat „Jurnalul”, am fost iarăşi împreună. A dus şi acolo aceleaşi minunate însuşiri de an

primat de guvern şi au venit timpurile întunecate ale sânia. Otto Marcovici a continuat lupta. Alungat din p

„Baraşeum” n-a fost numai adăpostul atâtor actori şi scriitori evrei, ci şi refugiul ultimului spirit de protestare cetăţeneas

împotriva injustiţiei şi intoleranţei, s-a spus acolo, înfruntând grave riscuri personale. Marcovici a reuşit să treacă prin cenzura cea mai infamă textele cele mai îndrăzneţe. Ce nu se îngăduia scris în ziar şi nici şoptit la cafenea, se cânta şi se spunea la „Baraşeum”, în aclamaţiile publicului entuziast.

Acesta este meritul cel mai de seamă al lui Otto Marcovici. Un cald animator. Un excelent organizator. Dar peste toate acestea, un

mare luptător în faţa căruia nu există piedici şi nici primejdii”. În acelaşi număr Ion Palodă semna: „Bunul sam„Fariseului care l-a întrebat pe Isus „cine este aproapele meu, Iisus i-a

răspuns prin următoarea pildă: „ Un omişte tâi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un

i când l-a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un Levit trecu şi locul acela şi când l-a văzut a trecut înainte pe alături. Dar un Samaritean,

care era în călătorie, a venit la locul unde era el şi când l-a văzut, i s-a făcut mi-a apropiat de el, i-a legat rănile şi i-a turnat peste ele untdelemn şi vin.

Apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a zis: „ai grijă de el şi orice vei mai cheltui îţi voi da înapoi la întoarcere". Care, din cei trei, ţi se pa

, c

144

re l-a dezbrăcat, jefuit, bătut zdravăn şi lăsat mai mult mort, de parcă aşa cev n n-ar avea prilej, s

ă viziteze şi casele c tri.

limbajul cartierelor mizerabile pătrund în sufletele copiilo

De atunci sunt aproape două mii de ani şi în tot timpul acesta mii şi mii de bărbaţi şi femei din toate neamurile şi de toate credinţele au dat dovadă că merită titlul de Samaritean sau Samariteană, ba chiar cu mii de ani înainte de Iisus, au existat şi s-au manifestat foarte mulţi inşi cu simţirea acestui cinstit samaritean.

Sublima pildă a Mântuitorului pare că se reazemă pe o însuşire eternă a sufletului omenesc. Mila şi dragostea de aproapele n-a lipsit nici odată din omenire: ceea ce însă a lipsit mereu a fost priceperea.

Puţini sunt aceia cărora sublima pildă, de mai sus, le aminteşte de reaua alcătuire a Societăţii în care mişună bătăuşi, tâlhari, criminali şi victime dând atâta de lucru bunilor samariteni. Puţini au fost întotdeauna, cei care au văzut clar că societatea omenească trebuie lecuită radical. Aceşti puţini, şi foarte mari văzători au fost însă ucişi de marea mulţime a omenirii, în care se aflau, desigur, şi foarte mulţi buni samariteni. Iisus, Socrate, Giordono Bruno, Huss, Liebknecht, Roza Luxemburg şi câţi alţii, au fost ucişi de bietul norod năcăjit şi bun, dar orb şi neînţelegător. („O sancta simplicitas”, „Iartă-le Doamne, că nu ştiu ce fac”).

Să înţelegem şi să nu uităm că manifestările noastre individuale samaritene şi instituţiile caritabile sunt semne (simptome) că lumea sufere de o boală profundă şi ruşinoasă. Da, sărăcia, adică faptul că o parte din membrii societăţii umane are nevoie de mila şi ajutorul altei părţi, nu e numai o durere şi umilire pentru cel miluit, dar e o ruşine şi o primejdie pentru bunul samaritean care-l miluieşte.

E o ruşine ca bunele noastre sentimente să fie condiţionate de mizeria, boala, murdăria şi incultura aproapelui nostru, (vezi parabola care vorbeşte de tâlharul ca

a e inerent unei societăţi omeneşti, căci altfel bunul samariteaă-şi plaseze bunătatea!) Dar e şi o primejdie pentru toţi.

murdar, nu se sfieşte sBoala contagioasă a celui sărac şi rate şi luxoase ale simandicoşilor noşu

Obiceiurile, viciile şi r celor mai bine crescuţi; hoţii, criminalii sunt, în bună parte creaţi de

sărăcie şi incultură. Dar cea mai mare ameninţare e că într-o societate în care e posibilă

sărăcia, nimeni din noi, dar absolut nimeni, nu e sigur că, chiar dacă azi posedă avere, mâine, el sau copiii lui, nu vor cădea în prăpastia puturoasă a sărăciei!

Rog să fiu bine înţeles; Nu neg meritul bunului samaritean, nu pretind că în societatea de azi, aşa cum este, să ne abţinem de a face cât mai mult bine aproapelui nostru, dar să înţelegem şi să nu uităm o clipă, că aceste gesturi de bunăvoinţă şi de iubire, nu uşurează decât o prea mică parte din suferinţa omenirii şi că omenirea trebuie vindecată radical, atacând cauza, reaua alcătuire care face posibilă sărăcia.

Chiar atunci când, împărţind cămeşi şi săpun am fi siguri că primitorii nu le vor vinde pentru a-şi procura rachiu, n-a alungat sărăcia.

145

m timpuri

tul nostru, cu solidarizarea noastră

Felea; „Abuzul de stupefiante” de farmac

publicu

şi basm.

– a făcut danie un loc pentru o biserică creştină-ortodoxă, precum

Chiar dacă un mare proprietar (individual) ar împărţi toată moşia sa ţăranilor sau un fabricant ar preda fabrica sa lucrătorilor, n-au făcut nimic. Cu aceasta nu se schimbă nimic din structura societăţii. Noii proprietari vor fi tot ca şi cei vechi. Trebuie schimbată norma, şi aceasta o putem face. Să înţelege

le şi să nu ne complăcem în confortul indiferentismului nostru cras, atât timp cât fratele nostru lipsit se zbate în ignoranţă, în lipsă şi în asuprirea tiranilor. Iar apoi, după ce am înţeles, trebuie să luptăm cu vo

, cu puterea massei luminată care cere însănătoşirea radicală a gospodăriei omeneşti, o adevărată Democraţie, propăvăduită de Mântuitorul, că fiecare om este frate şi fiu al aceluiaşi Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu care este împărăţia binelui şi adevărului, a dreptăţii şi a egalităţii, care se sprijină pe iubirea dintre toţi oamenii. Iubirea face să înceteze mizeria, boala, sărăcia şi suferinţa.

Iubirea este angelică. Timpurile au sunat. Să fim vrednici de ele”. Mai 1945, numărul 3, tot… bilunar, dar la tipografia C.D.Lupaşcu. Semnături: Agata Gora, Gh. Dănăilă, av. Leon Iacobsohn, ing. Vladimir

Cazacu, Constantin Titel Petrescu. Iulie 1945, numerele 4-5 bilunar, atelierele grafice N. Peiu Bârlad. Instalarea ca prefect a cunoscutului luptător antifascist d. I.

Andronache, cel mai tânăr prefect din ţară. Dl. profesor Gh. Gâlcă, fostul prefect, face un amănunţit raport de activitate a… dumisale.

Sumarul: „Condamnaţi… la viaţă” de dr. I. Weinfeld; „Problemele de pace ale democraţiei americane” de I.

ist E. Bergmann; „Cursurile sanitare” de dr. Alex Plexim; „ Băile publice” de dr. N.H.; „Rânduri pentru muncitori” de Th. Călin Delapraja, note.

* În acelaşi număr al revistei L.B. (Lazăr Beneş) scrie despre N. Stroe: „Timp de cinci ani, din motive rasiale, Stroe nu a putut să apară în faţa lui din provincie, care îl admiră şi-l iubeşte. Da, Stroe e iubit. Îl iubesc

bătrânii ca şi tinerii, intelectualii ca şi muncitorii. Tuturor le descreţeşte fruntea. Cântecele lui vrăjesc şi te transpun într-o lume ireală de poezie

Iată marile lui însuşiri: aceea de a face asistenţa să trăiască alături de el acţiunea ce o reprezintă în faţa ochilor noştri.

E un artist din popor şi trăieşte pentru popor. Majoritatea compoziţiilor sale sunt brăzdate de un adânc umanitarism. Şi nici nu se putea altfel la Stroe, care e fiul unui om de bine, ce cu mulţi ani în urmă, într-un sat din judeţul Bacău

şi materialul pentru zidirea ei.

146

metri, cădea zgomotos apa – ca o cascadă – şi Stroe a lui zgomotul produs de căderea a u ? Stroe a răspuns: „Vreau să mă f

orţă majoră, într-un încăpător grajd alături de cai a „specta

artistul ul civiliza

titlul de Artist Emerit al Republ

Ani de zile Stroe a cântat şi jucat pe cele mai bune scene din Capitală şi chiar în străinătate precum şi la posturile noastre de radio.

Alături de Vasilache, bunul său amic, mort atât de timpuriu, a turnat şi un film românesc care se bucură de un real succes.

Stroe creează şi joacă pentru popor cu subiecte din viaţa trudită a acestui popor. Popor de muncitori şi plugari, convinşi luptători antifascişti care ne-au adus Pacea.

Şi o amintire personală din viaţa lui Stroe: Am copilărit împreună cu Stroe pe valea Tazlăului în judeţul Bacău. În vacanţa şcolară, venea regulat la ţară şi unul din sporturile noastre favorite era înotul. Zilnic făceam fel de fel de zburdălnicii în apa repede a Tazlăului, dar ce-i plăcea mai mult lui Stroe era să se aşeze sub zidul iazului care oprea apa pentru o moară din apropiere. De sus, de la înălţimea de trei

cânta puternic, vrând să întreacă cu vocepei. L-am întrebat de ce face acest lucr

ac artist, să joc şi să cânt, iar aici, sub acest iaz, îmi formez vocea”. Avea atunci 9 ani. Tot în acea vreme, îşi formase în sat o echipă de

„artişti”, din care uneori făceam şi eu parte. Reprezentaţiile se ţineau, de obicei, tr-o magazie şi în caz de f în

şi în faţa unei asistenţe cam tot de vârsta noastră. Preţul intrării lcol” era un bunghi sau doi, după importanţa piesei a cărei autor era

tot micul artist de atunci N. Stroe. Da, încă din frageda copilărie Stroe visa scena. Iubea teatrul citind

mereu lecturi din acest gen şi aşa a ajuns popularul comic de astăzi. N. Stroe e compozitor şi conducător de teatru a ajuns la apogeu, omul

cu cele mai mari succese din ultimul timp. Mărturia acestui lucru e şi publicul care vine în mare număr să vadă şi să asculte pe Stroe. Cine nu a văzut sau auzit de apariţia lui Stroe în Napole pe scena teatrului „Atlantic”, undeon

are una din cele mai perfecte creaţii, profetizând lui Hitler, măcelarţiei, că locul lui este mai preferabil în mormânt decât în viaţă... Şi

faptele ne arată că Napoleon – respectiv Stroe – a avut dreptate, căci o dată cu moartea lui Hitler, a venit pacea”.

*

Cu Decretul nr. 508/1954 s-a conferiticii Populare Române, actorului N. Stroe, publicat în Buletinul oficial al

Marii Adunări Naţionale a R.P.R. nr. 1 din 12 ianuarie 1955, cu prilejul împlinirii a 30 de ani de activitate artistică şi pentru merite deosebite în acest domeniu.

147

feld, Th. Călin Delapr

Septembrie 1945, numerele 6-7, bilunar, N. Peiu, clişeele şi gravurile de Nell Cobar şi Miasereel. Aceiaşi colaboratori: dr. Wein

aja, Isaiia Răcăcuni, dar revista anunţă pentru numărul următor colaborări de la scriitorii din Capitală…

MOLDOVA de Isaiia Răcăciuni „Cuvânt magic ce-a făcut în totdeauna să tresalte în inima mea o coardă

tainică şi să vibreze sonor şi profund… Ca ecoul unei orgi, oricât de departe aşi fi fost de ţară, pentru mine acest cuvânt însemna lunca Siretului, satul copilăriei, dealuril de

ue la Bălăneasa şi drumurile şerpuite ce duc în munţii Oituzului, printre

stânci c zvon de şuvoaie de ape reci şi iuţi…

148

ai înainte, în epoca de infuzare a otrăvii uneam adesea, intrigat, întrebarea

de ce mă emoţionam în copilărie la amintirea voievozilor moldoveni, de ce participam cu atâta foc la toate actele patriotice, la ce scriam poezii ce cântau plaiurile înflorite ale ţării, când mie mi se trecea prin prisma ironiei şi a suspiciunii orice sentiment ce l-aş fi avut pentru pământul meu natal. Cum poţi să mai iubeşti o ţară şi un neam care te-a scuipat ca pe-o măsea stricată din gură?... Şi... totuşi.., sentimentele ce-au fost sădite în noi din primele zile când am deschis ochii pe aceste meleaguri, nu pot fi smulse cu rădăcină cu tot... Nu pot aşterne o pată neagră peste ţăranii cu care am copilărit şi crescut, nu pot să colorez în cenuşiu amintiri însorite, pentru o psihoză care a bântuit atât de aprig, adusă de un vânt străin, peste un popor încă fraged faţă de maturitatea civilizaţiei... Şi am preferat să rămân ridicul faţă de mulţi corelegionari, decât să mă smulg din mediul prietenilor autohtoni cu care am îndurat şi bune şi rele...

Înainte de a fi scris „Paradis uitat”, în 1936, am poposit o zi în satul meu. Birjarul care m-a luat de la gară, negustorii de pe la uşa dughenelor, ţăranii de pe drumul ce urca la fostul conac în care mă născusem, se uitau ciudat şi întrebător la mine şi se mirau de un târgoveţ, care venise să se plimbe o zi prin acele locuri, fără nici o treabă precisă. Dar eu, în acea zi, adunasem în mine toată mierea ce aveam s-o revărs în cele patru sute de pagini ale romanului ce evocam un „Paradis uitat”...

Acum, după aţâţi ani şi atâtea întâmplări, când împrejurări vitrege m-au oprit să văd Moldova, mă străduiesc să-mi imaginez cum o fi arătat satul, cum vor fi trăind ţăranii cu noile orânduiri... Trei generaţii de agricultori ce mi-au transmis în sânge dragostea de peisagiul românesc, glăsuiesc în acest târziu de noapte în mine, când scriu acest fugar articol, făgăduit lui Lazăr Beneş, pe care l-am văzut pentru prima oară, băieţel de trei anişori, pe malul Tazlăului. Şi-i revăd şi pe acei ţărani trudiţi şi paşnici, pe cari i-am urmărit ani de-a rândul la coarnele plugului, la secerat şi treierat, la horă şi priveghiuri, suduind printre dinţi pe vătafi sau tocmindu-se în zilele de sărbătoare cu negustorul cu vorbă tărăgănată dar inofensivă…

Pasionant şi interesant ar fi pentru mine să văd cum îşi exploatează pământ care şir de vea ri au trudit pe ogoarele boierului, şi nutresc cum am văzut î

vânjoşi ţărani ai judeţului meu şi pe

Mai însemna şi bisericuţa din Borzeşti, lângă care poposeau cei patru murgi, când veneam în zilele de vară din cătunul meu insignifiant şi mergeam spre Slănicul cu lux occidental…

În anii prigonirii rasiale, şi chiar mantisemite în masele populare româneşti, îmi p

ul singuri acei cu un vis. Să-i văd peste ani de zile, în sate curate, higienice, aşa

n occident, dând frumoasei noastre Moldove, un aspect pe care nu l-a avut niciodată. Căci ce-i lipseşte acestei provincii ca să devină o grădină etern înfloritoare?... Cum îl ştiu eu pe ţăranul nostru harnic, înţelept şi sfătos, el ar trebui să profite de aceste împrejurări, când i s-a dat ce are el mai scump: pământ.

Şi cum nostalgia după porturile misterioase şi îndepărtate s-a stins, ultimul vis este acela de a-mi sfârşi zilele lângă aceşti

149

un pământ pe care îl vad brăzdat de tractoare şi presărat cu hambare doldora de grâu şi poame binecuvântate”.

Noiembrie 1945, numerele 8-9, bilunar:

Pe prima pagină gravura „Muncă şi odihnă” de A. Mărculescu şi

„Jurnalul” lui Mihai Sebastian, de Liviu Floda, în restul paginilor: gravură de Frantz Masereel, poezia „Doina vremii” de Th. Călin Delapraja:

150

„…Am răbdat foamea şi chinul

Dar nu ne-am pierdut credinţa Că va veni biruinţa Să ne scape de robie, De război şi de urgie… Cântă doină, cântă, cântă, Cântă biruinţa sfântă, Cântă pacea-ntre popoare Din hotare în hotare.

„Jurnalul” lui M. Sebastian de Liviu Floda

De pe urma lui Mihail Sebastian – mort în condiţii atât de tragice, în

primăvara aceasta – a rămas, printre alte manuscrise, şi un jurnal. Sunt însemnările lui zilnice, notele pe care le scria când rămânea singur cu el, – numai cu el, – seara, la sfârşitul unei zile în care se luptase cu viaţa.

„Jurnalul” lui Sebastian – din care s-au publicat recent câteva fragmente – constituie un document viu pentru vremurile pe care le-a trăit, un fişier spiritual pentru cei cu care a venit în contact, dar mai presus de orice este o oglindă perfectă a autorului însuşi.

Nicăieri în opera lui M. Sebastian, el nu apare mai apropiat de el şi mai complet ca în aceste notaţii zilnice. Dacă în „De două mii de ani", în „Accidentul”, sau în „Când înfloresc salcâmii”, M. Sebastian este numai în parte el, iar în cealaltă, autorul care şlefuieşte, în „jurnal” M. Sebastian este numai şi numai el; e el sută la sută…

M. Sebastian nu a fost numai un scriitor de mare talent. A fost şi o rară inteligenţă. Un om complet – în toată puterea cuvântului. Mânuitor excelent de condei, el era în acelaşi timp un pasionat de muzică, în stare să-şi dea ultimul ban pentru un concert de Bach.

Dar numai atât? Dar clarviziunea lui politică? Câţi se pot lăuda că ar fi fost în stare să scrie, în septembrie 1941, în zilele când nefastul Hitler pătrunsese adânc pe pământul Rusiei Sovietice, ceea ce a notat în „jurnalul” său M. Sebastian?

Doina vremii

Cum ne-a porunci destinul

„Nu e nevoie să urmăresc (este vorba de harta războiului) de la zi la zi, e inutil să-ţi faci rău pentru fiecare episod în parte: rezultatul final este ineluctabil! Va veni o zi când se va putea respira. Il s'agit de durer, Il ne s'agit que de acela”.

151

Iată c ebastian în 1941, şi cât de sigur era el atunci de ictoria Sovietelor. Cu câtă frenezie trebuie să fi scris el aceste rânduri, cu câte

speranţe, cu cViitor ite prieten, ai fost prea dur, prea tăios,

prea neîngăduCe te rie 1942, în „jurnalul” tău aceste

rânduri? „Fără asta se cheamă un ratat. Eu, la 35 de ani

nici o meserie nie reală, nici o scăpare. Tot ce am făcut a eşuat lamen sc. Ghetele arată din ce în ce mai prost. Sunt jigărit, s nt inutil. De aici până la a întinde mâna şi a cere, cât

Întreb cut să scrii aceste rânduri”. Dar mi-am adus minte. P a lui 1942. Erai un biet profesoraş, – în

lipsă d n care te azvârlise legile naziste. Aveai ci m din care ţi se scădeau vreo trei, iar din rest cât se mai

utea. Păreai elegant, dar curios, hainele – aşa cum spui – începuseră să se roadă. De prie

cele pomenite mai sus ne d

aţiei: lipsă de hârtie…

u libertate” de T.H.Popa; „Evoluţia chimiei” de prof. Gh. Gâlcă; „Un te

Călin Delapraja, iar G. Nedelea semnează fabula:

e nota Mihail Sv

âte gânduri în viitor! ul lui M. Sebastian!… Nefericitor şi neiertător cu tine însuţi.

2 Decemv-a făcut să scrii la 2

disperare mă gândesc că, nici o resursă, nici o priete

peletabil. Hainele mi se jerunt obosit, sunt terminat, sumai e?” am mai sus „ce te-a fă

a arcă ai dreptate... Era în iarne altă ocupaţie, – din ghetto-ul, î

cinp

ii de lei pe lună

teni – nu mai vorbim. Dacă ai scris: „nici o prietenie reală”, se vede că ştiai mai mult decât noi, care te invidiam când auzeam numele istorice ale acelora cărora nu uitai să le telefonezi în fiecare recreaţie.

Un singur cuvânt însă l-ai greşit. Un singur cuvânt dinoare cumplit: ratat. Cuvântul ne arde ca nişte colţi adânc înfipţi în noi. Mihail Sebastian, – ratat!.., Ce ironie! Una din multele tale ironii...

*

Mai sunt cuprinse în acelaşi număr: „Teatrul şi misiunea lui” de Isaia Răcăciuni; „Cu faţa spre viitor” de Eugen Gheorghe şi Note: „Începând cu numărul viitor, revista noastră va publica o serie de articole ştiinţifice realizate de dl profesor Gh. Gâlcă, directorul Liceului de băieţi din localitate” şi „Foştii abonaţi la revista „Pagini libere” care a apărut în urmă cu ani şi apoi interzisă de guvernanţii fascişti sunt rugaţi a-şi trimite adresele la revista noastră”.

Apoi, poezia „Din satu-mi natal” de Alex Dinu Ifrim şi… justificarea neapariţiei la timp a public

Decembrie 1945, numerele 10, 11, 12 – bilunar, tipografia N. Peiu. Din sumar: gravură „Sărbătoarea şomerului” de G. Grosz; poezia „Ruga

poetului pentratru muncitoresc la Bârlad” cu local propriu având în frunte pe

„cunoscutul artist Emilian Popescu şi prof. Pincosski”; „Cântece negre” din volumul „Omul profilat pe cer” de Ion Caraion; „Când îţi ieşii în cale” de Th.

152

Treab'atâta ce-am făcut Că mă mir de stau'n picioare!”

Eu sunt cheia şi lacătul,

Să te lauzi, cum o faci !

Două muşte „Mai ăst' vară, Într'o seară, Două Muşte Se certau nevoie mare! Ba, ajunseră 'ntr'o vreme Nu numai să se blesteme, Ci'ndârjite fiecare Să se muşte. De la ce-a pornit pricina Şi a cui fusese vina Ne-o vor spune singurele Numai ele: - „Eu, surată, face una, Am muncit întotdeauna! Uite, astăzi, spre exemplu În loc şi eu să contemplu Ziua asta cu-atât soare Cum de mult n'am mai văzut,

- „Şi eu nu ? Crezi că dormii, Ori am lainicit prin vii?” Ţip'a doua îmbufnată. „Fără mine nici o roată De la moară Nu se mişcă, surioară…

Am murit? E mort tot satul! Tu, munceşti în bătătură Numai pentr 'o biată gură, Dar pe mine Mă întinde orişicine! Aşadar E'n zadar

153

A mea-i muncă, tu să taci! oamne Sfinte,

ă- i cu gara înainte, şte

spus

plase

ără voie tevatura, :

nceşte

Alexa ză poezia „Zile de pace” din care redăm ultima strofă

„…Ui urilor de zbucium Din d al… La via sune bucium Şi plu n deal!” Cântece negre on Unii nu'nţeleg, se uită trişti l„Pent Cânte … Sigur, cele sunt frumoase pentru toţi Unele oi, unele unt schimbătoare, altele unele pe car ria şi sângele nostru, unele spicul aplecat. Nu m ntecele blânde. Unii v„De c a'nainte?” Poeţi! ri,

Şi, de-aicea, DDÎncât cele două MuDupă cum amMai sus, Au ajuns ca să se muşte!Un biet Melc Codobelc, Ce pe-acolo se'ntâmŞi-ascultase, FZise-abia deschizând gura„Cine-ntr-adevăr muNu se laudă prosteşte!” ndru Dinu Ifrim semnea: tând de-amurgul rece al vremragoste, iubire refacem ideţă… cânte doina, la târlăgurile păcii – răstoarne brazda-

de Ion Carai

a cântecele negre, pline: ru ce nu scrie ca'nainte?cele astea nu's frumoase” nu toate cânte au mâlul şi pietrele din nsunt tulburi, sunt aspre, srăvăşite ca nişte sârme, sunt ca o luptă e o purtăm cu noi, cu memosunt blânde cai-au plăcut niciodată câor zice: e nu scrie c Nu vă temeţi de adevăru

154

Fiţi asCei ră ge niciodată la voi, Numa uri au dreptul „Cânt se”… Mai mBraţeMarş, DreptOame ntraţi în curte, MergAlte d ucegăite – Num s din vată!... se urncu toţ şi de c„Cântecele astea nu's frumoase pentru toţi”…

ici ai plozilor de şcoală

chijă, ciolane schilozi, cranii zdrobite, bandaje rupe, companii, batalioane –

acoperişuri, ca nişte păsări.

brute, aspre.

ute de mii.

ic.

a privi

ziu, imp să fiţi poetici şi să vizitaţi America,

arceţi din Franţa. a voastră operă

pri şi calzi ca sângele vostru. maşi pe urmă nu vor mai ajuni cei care vor veni singecele astea nu-s frumoault proză:

,

ate – nii cei noui i la câmp cu tălpile crăpate. ăţi, din gări mai sângele acela cur

eau vagoanele de marfă i munţii lor de oameni ciungiarne roşie, exilată.

Altădată, – aduşi ca să se uite ochii mfâlfâiau de plâns. Din zări streine soseau în trenuri cei trimişi să moară. Se reîntorceau desfiguraţi, pământii, goi în paturi de campanie, pe gratii bucăţi de vată, sgse reîntorceau peUnii nu'nţeleg nimic; se uită trişti la cântecele mele – „A uitat de tot ce-i poezie… – „Crede acum că scrie pentru s– „Se înşeală!” Nu, prieteni, nu mă înşel. N'am uitai nimic şi nu voi uita nimN'am uitat poezia mea neagră si urâtă. N'am uitat libertatea voastră deîntr-un lighean cu apă. N-am uitat bibliotecile voastre, în care puteţi Intra şi citi din Mallarmé. Voi însă nu veţi înţelege acest lucru decât târVoi mai aveţi tVoi mai aveţi timp să vă întoVoi mai aveţi timp să răsfoiţi propri

155

puternică, n'am putut, niciodată s'o văd

ată într-un lighean cu apă. trece mătăsos

tă!

nă

ângâi fruntea,

ită,

mea, tă,

c

trase, ă;

ţă, flux, campanie, oameni, .

am uitat nimic, iu.

oetici şi să vizitaţi America,

Voi mai aveţi timp să fiţi dezamăgiţi Şi să spuneţi; „Acesta a fost cuvântul Istorie”. Nu, prieteni, n'am uitat nimic, Iar viaţa e aşa de Încât eurăsturnCarnea mâiniipeste nervii tâmplelor uscaţi, luaţi cazmalele, poeţi, să ridicaţi cerul stors ca un tampon de vaVăd lemnul porţii tânăr, sărat, l-aud tăcând în carnea mea bălatrec dimineaţa cu el în memorie prin piaţa oraşului– şi-i mcoaja culcată rotund lângă el ca o promisiune la adolescenţă. Tinereţea cântecelor noastre va izbucni ca un glonte, ca o dinamStrăzi, oraşe, sate au ieşti din cuibare au năvălit din ganguri au răsărit din funduri. Totul se agită, Totul există. Poeţi! Voi trebuie să agitaţi luVoi existaţi odată ca tot ceea ce exisVoi nu v-aţi născut pentru întuneripentru camerele încuiate, pentru perdelelepentru femeile care aşteaptvoi v'aţi născut pentru tot ceea ce e viaVoi v-aţi născut să fiţi permanent între alături de ei, odată cu ei, în frunte cu eiDe aceea, prieteni, eu n'Voi însă nu veţi înţelege acest lucru decât târzVoi, mai aveţi timp să fiţi pVoi mai aveţi timp să vă întoarceţi din Franţa, voi mai aveţi timp să vă consolaţi propria voastră operă, voi mai aveţi timp să fiţi dezamăgiţi, şi să spuneţi cu propriul vostru gând:

156

l-am putut înţelege!” vă temeţi de adevăruri!

u dreptul.

r”)

Th. Călin Delapraja

.

e.

âncă .

i prima iubire de sub gene tâlnire.

*

dat revistei următoarele rânduri cu ocazia unei vi ţiatorii culturii democrate din Bârlad, cu toată d ră”.

ş Crăciun”. Iată-le:

„Acela a fost cuvântul Istorie. Cât de greu Nu, poeţi! Nu Numai cei care vor veni singuri a (Din volumul „Omul profilat pe ce

*

Când îţi ieşii în cale... Când îţi ieşii întâiaşi dată 'n cale, Era pe câmpuri floare lângă floareŞi peste-atâtea gingaşe petale Cădeau potop de raze dulci de soar Era izvor de tinereţe -n luncă,

le, Cu cântece de dor prin rămureIar de sub deal, spre valea cea ad

leÎşi mână un şipot mii de vălure

in poiene, Era atâta farmec prCând sufletu-mi sădCă nu pot să-ţi uit rouaŞi-ntâiul pas făcut la în

Citiţi „LUMINA” Atelierele Grafice N. PEIU – Bârlad

* im”. Consistentă rubrică „Să cit

an aDomnul ministru Bogdzite la Bârlad: „Felicit pe iniragostea şi speranţa într-un viitor mai bun pentru ţara noast

are lui MoTh. Călin-Delapraja semnează versurile „Scriso

Moş Crăciune, Nu ţi-am scris de ani de zile Un rând cât de scurt măcar Şi s-au rupt atâtea file Din al vremii calendar…

157

Cu furtună şi prigoană

Şi ne-am zbuciumat într-una

une,

Aşteptând zări luminate citor…

Să licărească senină, Viaţa-n case fără foc.

,

Şi-au trecut aşa, în goană, Timpuri care ne-au bătut

Şi dureri de necrezut…

Dumnezeu mai ştie cum C-a fost groaznică furtuna Cu foc mare şi cu scrum. Şi sunt mulţi şi mulţi la număr Care şi azi încă plâng. Ducând greutăţi pe umăr Şi în suferinţi se stâng. A fost cruntă soarta noastră Cruntă şi necruţătoare, Încât nu pot, Moş CrăciS-o exprim într-o scrisoare. Dar le-am fost răbdat pe toate Cu speranţă-n viitor,

Şi soare strălu Anul ăsta Moş Crăciune Cu lungi şiruri de nevoi, Când vii cu daruri străbune Să te-abaţi şi pe la noi. Să ne-aduci desaga plină De cadouri cu noroc,

Să ne-aduci vremuri mai bune Cu iubire-ntre popoară Şi să avem, Moş CrăciunePace-n suflet, pace-n ţară!

158

În ac or” era semnat un articol care

îndemna la v MetodZvonu nciuna şi întreaga gamă a bârfelilor ieftine

şi senzaţional erinţa de la Moscova şi urmare a rezultatelor a or Unite de la Londra. Problemele mari, interna or, se dezbat în lumina discuţiunilor serioase ale f iste şi a păcii trainice.

De ac lă, ca şi cea de la noi, caută alte metode şi cele mai în la manifestate sub diferite forme, care trebuie c tate. Şefii reacţionarilor cumpărând conştiinţele c re se vând pentru un blid de linte – îi conrupe pentr rgeri de geamuri, loviri, ruperi de lozinci democrate şi legătură cu dezvoltarea democraţiei reale şi în folosul maselor populare, reînviind astfel vechile sisteme, de care aparent credeam că v are huliganii că ideile se nasc şi dispar sub co ţul are două capete?

Munc ea şi braţele, ei ştiu că aceiaşi ticăloşi, care propăvă astăzi umblă să înapoieze pământul moşierilor şi s răpească libertăţile muncitorilor prin învrăjbirea poporului.

Uită l in luptă nu se pierd şi vai şi amar va fi de ei, când une: „ajunge!”.

Oare or, speculanţii netrebnici, nu-şi dau seama că prin balele a cadavre?

Sau în erii crucii încârligate şi ai gardului de fier îşi închipuie că are să-şi pună viaţa în primejdie pentru pieirea ţării?

Diver lt pe cei care în dosul vostru îşi umplu şi azi pungil oi, fasciştii şi reacţionarii, adevăraţii vinovaţi, pe c camuflaţi, căci nici o minte sănătoasă nu vă mai dă crezar

Vă cu is în războiul „sfânt” să-i ucidem pe cei mai buni fii t ţara hitleriştilor, pentru ca astăzi să ne zbatem în nev rugerea oraşelor şi satelor, aţi condamnat şi omorât milio ele şi din comandamente străine poporului român, iar ast zi tot voi îndrăzniţi să scoateţi capul şi să deschideţi gura.

Aflaţi ţâţările voastre, datorită „mustului care fierbe” v

Vă asi Trifan Ştefan

eci, în 1945 au apărut 7 numere ale revistei „Lumina”

eeaşi pagină cu titlul „Metoda ligilenţă:

a lor... intriga, colportarea, mil,

e nu mai prind, mai ales după confţiunildunării Organizaţiei Na

ţionale şi interne ale ţărilrăuritorilor victoriei antihitle

ea reacţiunea internaţionaetrebuinţate sunt sabotajul şi specuombătute şi sancţionate cu severielor slabi (cu duhul) – cau a îndemna „băeţii” la spaîmpiedecarea a tot ce are

om fi scutiţi. Îşi mai închipuie omanda bâtei, uitând că băitorii cinstiţi, truditorii cu mintduiau „omul şi pogonul”, ă

ichelele, că libertăţile cucerite prpoporul răbdător va spzevzecii, stâlpi ai cafenelel

esc care le împroşcă, duhnnăria lor, caval meschi

se vor mai găsi alienaţi, c siunile nu vor mai acoperi mu

ăzbe cu aur, criminalii de rre vă siliţi zadarnic să-i a

e minciunilor voastre. noaştem. Mai ieri ne-aţi trimai poporului, ne-aţi vânduoi. Aţi contribuit la distane de oameni, în numă

, canalii, că nu va trece mult şi aor înceta! gur,

D

159

a 50 de ani; ● „Năpasta” de I.L. Caragiale la Bârlad; ● versuri a; ● Carol Beneş despre Ion Iacomi; ● M. Andone despre „Misiu

dar şi calităţile distins

tea o să-nvingă ni o zi

*

● Un gazetar l de G. Nedelenea revistei „Lumina”; ● G. Ursu – versuri pentru pictorul Ionel Peiu şi

rânduri de proză prietenului său Th. Călin Delapraja. Februarie 1946, numerele 13-14, bilunar: Peiu; gravuri de Frantz

Masereel. A. Brănişteanu – gazetar – a împlinit 50 de ani de activitate în slujba scrisului cotidian, demn îndrumător al presei democrate din România. Revista îi urează viaţă lungă.

„O conferinţă despre bomba atomică” susţinută de către fizicianul profesor Gh. Gâlcă.

„O revelaţie: Năpasta de I.L. Caragiale, în interpretarea colectivului Teatrului Muncitoresc din Bârlad. Sunt evidenţiate nu numai eforturile echipei conduse de talentatul şi neobositul Emilian Popescu, „care de ani de zile este animatorul tuturor manifestărilor teatrale în oraşul nostru,

ului artist dr. I. Weinfeld care prin experienţa vârstei sale şi a cunoştinţelor pe tărâm teatral a ajutat mult ca interpretarea să răspundă mesajului operei”.

George Nedelea îşi pune semnătura pe…

Curge vremea Curge vremea, curge-ntr-una Şi pe toţi ne face una! De-ai fost mare, de-ai fost mic, Pân' la urmă, tot nimic!… Tot aceiaşi viermi cu anii Se vor cuibări în cranii Şi vor ospăta din noi Ca o ironie-apoi Tot ce ochiul azi ne-alintă Nu-i făcut decât să mintă Viaţa care mă închingă Până moarPână va veDe la care n-oi mai fi…

160

Oricât mintea-n zare scur Tot în ţărnă cade-n urmă…

E un copil îmbătrânit

Ce e visul ce ne-mbată

Coardele dacă s-au frânt?

am, ce-a devenit?

ă întârzie Noaptea care o să vie!...

De-ai fost mare, de-ai fost mic, nimic…

remea curge-n şir nebuna

Isaia ăscruce” şi „Vagabond”. Dintre care o redăm

„Cine ntre ogoare/ Am avut bârloage/ am avut hârburi/ ţiitoare/ Azi nu mai am nimic, Dar am… soare.

Toate În bătaia lunii/ Trec prin mine,/ Se-ntretaie/ Şi ascult în am inimi bătaie./ Hoarde nesăţioase/ Se frământă./ Tr noroase/ Îmi cuvântă/ Tâlcuri divine…/ Văd departe/ dă/ Peste moarte,/ Doruri deşarte/ Mă inundă”…

În ace a: „Să citim” cu recomandarea: „Ninge peste Ucraina” de Rolland şi Uniunea Sovietică” de Eugen

mă

Tot acelaşi hău se cască Pentru om şi pentru broască… Cine crede-n nemurire Se înşeală peste fire!

Ce din basme n-a ieşit…

Când stă inima să bată? Melodia unui cânt

Frunza ce s-a dezlipit De pe rCum vrei tu, poet sărac, Să trăieşti veac după veac Universu-n loc să steie Pentru versul tău – Scânteie? În zădar plângi şi suspini Şi de toate te anini Ca să faci s

Pân' la urmă tot VŞi pe toţi ne face una. Răcăciuni semnează versurile „R pe ultima: sunt eu?/ Un vagabond priAm avut ţoale/ Am avut

drumurile lumii/ urguri stinse/ A cosmicei ec pe sub mine/ Stele som Şi mă strecor/ Ca o un

eaşi revistă rubricAurel Baranga; „Romain

161

Relgis; „Roo Munca” de Emil Zola; Th. Călin Delapraja pu riei”:

ic ă mai revie ram mic.

mintirea

letul ascuns şi pădurea

minte mi-au pătruns

ul plin de flori nuiele, sculţi de multe ori nele.

de vânt; ărbătoare, n faţa Celui Sfânt.

e văd în bancă, la şcoală bucherind

ă mângâind ol şi rar.

la Zeletin

Unde-s vremurile de-altădată, când

*

sevelt” de Emil Ludwig; „ne în pagină „Cântecul copilă

Copilăria mea, copilărie borangCu trecutul tău ţesut din

sTe cânt mereu, că n-o Clipa fericită de când e

Te cânt mereu şi-ţi depăn aPe un ghem de aur în suf

ngul Când în urma ta, crâMi-au rămas tot dragi şi-n

Parcă te văd şi azi cu braţÎn satul meu cu garduri deCând rămâneai în drum s-aPrin ramuri ciripit de rându

Te văd apoi râzând cu fruntea-n soare Jucându-te cu părul încâlcitIar în altar, în zi de sÎngenunchind te văd î

TSlova românească pe abecedar, Şi pe ogor, la plug, cu milPlăvanii blânzi cu mers dom

Şi te văd mereu pe şes Între-acele turme şi cirezi de vite… De cântece şi jocuri era tot şesul plin Şi zilele erau mai fericite.

Te văd în frăgezimea florilor de Mai Şi sufletul meu parcă se destramă În depărtarea nesfârşitului alai Al nostalgiei ce astăzi mă cheamă…

Copilăria mea, copilărie,

Hoinăream pe deal şi pe câmpie Şi-n iarba moale adormeam cântând.

162

Ştefan Vasiliu şi republicat în Lumina” de 46, convinge că problema raselor este

departe de a ÎnrudFără e limitele raselor şi mai ales

ă li se stabilea ba să se separe ascendenţii semiţi de asce

În rea se reproduce mai mult decât alte popoare,

După stăzi măcar în umăr de 36 m

Dar a ei, deoarece statisticile nu arată astăzi d neevreii au asimilat, în timpul gen are rămân încă.

Arian lemn în faţa autorităţilor naziste entru a afirm ci unul de sânge evreu, cam

exagerează. Acest cat nici chiar de Ferdinand

catolicul, car a. Chiar el a trebuit să recunoască mai târziu că reice din Toledo: Palamo.

Kayserl iziţiunii, ar putea să dea compatrioţilo crarea sa, el demonstrează că destinul jo epciunea. Propria nepoată a lui Ferdinand e cabaleria, din întâmplare, evreu din Ar incidente familiale, trebuie emarcat faptul c r se găseşte Carol V. Dar se pot

întâmpla lucr istorie a aristocraţiei, în care descr enia şi în Georgia au domnit evreii, s-a u avid, care pretindea a fi descendentul von Bulow nu a trebuit să demonstreze şi

ai ales să s menea de origine evreiască şi să ia în căsătorie pe sora sa. Câteva gener ru al Bulgariei (1331-1365) avu ciudăţenia de tă Sara, care îl făcu să zidească, pentru a mulţ e, care există şi acum.

Mai ap etului Heine, numită Alice Heine, reuşeşte să cucerească nind nevasta lui.

Imagi r regi şi prinţi chemaţi să facă un jurământ ian! Interesante în deosebi vor fi imprecaţiunil i înrudiţi cu familia regelui George III al Angliei; căci nu-i un secret pentru nimeni, că soţia prinţului de

Documentarul „Înrudirea raselor, apărut în anul 1933 la Geneva în „Le moment”, tradus din limba franceză de preotul „ la Bârlad în februarie 19

fi pusă la punct:

irea raselor îndoială că este anevoios să se determin

s scă compoziţia chimică. Când e vorndenţii arieni, mai rău se încâlceşte. litate cum se face că poporul evreu, care scade în loc să crească? calculele demografilor reputaţi evreii ar trebui să fie a

n ilioane. tunci unde sunt cele 24 de milioane de evrecât 12 milioane de israeliţi? Este probabil că

eraţiunilor precedente îndoitul numărului celor cul care prestează un jurământ so

p a că printre strămoşii săi nu există ni

avantaj sau dezavantaj nu poate fi revendie în 1492 alungă evreii din Spani propria sa mamă era nepoata frumoasei ev

ing, care a studiat epoca inchr săi germani detalii impresionate. În lunglează mai mult cu ironia decât cu înţel catolicul se căsători cu fiul lui Alfons dagon. Pentru ilustrarea acestor două

r ă între descendenţii cabalerilouri şi mai anapoda. Hans von Bulow a scris oie lucruri uluitoare. Astfel când în Armrcat pe tron în 1802 un rege numit Dmarelui David. Dar ceea ce

m crie, este că papa Anaclet II (1138) era de aseculmea, obligă pe regele Siciliei, Roger,aţiuni mai târziu, ţarul Ivan-Alexand a lua în căsătorie o evreică numiumi lui Dumnezeu, zece biserici frumoas

roape de noi, o rudă a po inima lui Albert I, prinţ de Monaco, deve

naţi-vă pe descendenţii tuturor acestode onoare în faţa unui tribunal are ariene ale tuturor prinţilor german

163

Gluces

ntru ce în Germania se află atâţia oameni obligaţi ovedi că nu sunt evrei.

inţului Henric XII de Reiss nu era decât umila Mariana Meyer,

Hitler,

n Român

ter era evreică şi aparţinea familiei Anna Norza. Apoi toată lumea cunoaşte mariajul, de altfel foarte fericit, al prinţului de Saxa Coburg cu frumoasa Constanţa Deiger. Se ştie că descendenţii lor s-au înmulţit covârşitor în provincia germană. Aceasta şi explică pesă prest ze jurământ pentru a de

Soţia legitimă a pr care după părerea lui Goethe, a fost cea mai frumoasă femeie a epocii. Şi

familia Vassan-Sarrebrucken s-a încrucişat de mai multe ori cu familia Loewenthal. Prinţul de Hess, a cărui descendent este colaboratorul intim al lut

a fost căsătorit cu evreica Mautner... Aprilie 1946 numerele 15-16, bilunar, Peiu, „Viziune” gravură de A.

Mărculescu. În sumar: ● „Un artist luptător” de Eugen Relgis; ● „Teatrul în lumina

actualităţii” de Isaia Răcăciuni; ● „39 de ani de la răscoalele ţărăneşti diia” de H. Creţeanu; ●„Eugen Relgis – un apostol al umanismului” de

Lazăr Beneş; ● versuri: „Denii” de Th. Călin Delapraja, epigrame de ing. Vladimir Cazacu, fabula „Două cărţi” de George Nedelea ● „Zidim libertatea” de T. H. Popa; ● În chenar negru: a murit Ion Iacomi; ● cronici, comentarii, cărţi şi reviste primite la redacţie, note, ştiri redacţionale, recenzii, umor, clişee, A. Mărculescu.

Iată şi cele „Două cărţi” – fabulă: „Într-o bibliotecă mare Dintr-un oraş oarecare, Că-l cheamă Bârlad, Vaslui, Importanţă mare nu-i, Mai acum vreun an sau doi, Cum se-ntâmplă şi-ntre noi,, Unei cărţi, gust îi veni Pe alta a dojeni: - Dă-te, soro, la o parte, Dă-te mai încolo, zic! Vai de cel ce are parte Să te atingă doar un pic. Îl sufoci cu a ta duhoare!... Eşti de-o murdărie crasă! Asta e înfăţişare? Uite, eu sunt tot frumoasă, Astăzi parcă-s tipărită! Nici o filă răvăşită…

164

spunsul a venit

v!

lă?

tine!” *

Chiar coperta mi-i curată Cum a fost de prima dată. Tu eşti însă o ruşine! Doamne, cum să scap de tine, Să nu te mai văd deloc?” Ş-aici cartea cea frumoasă, Astăzi parcă tipărită, Făr-o filă răvăşită, A tăcut, fiind convinsă Că vecina-i e învinsă. Totuşi, foarte cuvioasă Va răspunde dumneaei. Şi răPrompt, cum nu l-ar fi gândit: - „Dragă, ai dreptate mare, Prost arăt la-nfăţişare, Foile-mi abia se ţin Şi pătate sunt din plin Iar coperta măzgălită Peste tot şi jerpelită!... Dar te-ai fost, tu, întrebat Mâini prin câte am umblat?

mineOchi câţi s-au plecat peÎn clipe grele ori senine? Unii poate au plâns pe pagini,

ni, Ca şi toamna pe paragiPrecum alţii-or fi zâmbit Când de tot m-au dezvelit!

stare Tu, nicicând n-ai fost înftul graSă te mişti din ra

Nici o mână, mi se pare, f, Nu te-a scuturat de pra

Nu ţi-a răsfoit vreo filă, Ştii, măcar aşa, în silă, Ca să simţi şi tu fiorul Ce ţi-l lasă cetitorul !...

aci moraŞ-acum vii să-mi fCap fără de socoteală!

, Eu te iert, însă vezi binecuN-am chef să mă cert

165

La dat ai sus, George Nedelea era la deplina maturitate fiz experienţei intelectuale în literatură, el fiind deja un ţin cunoscut de tineri. Prin 1925 el crease şi colaborase, a or Pamfile, Toma Chiricuţă, George Palad şi la „Vremuri bune”. Apoi în 1926-1927 a cola van, în 1932 el însuşi, cu alţi prieteni, scos tru”, dar colaborase cu poezii şi alte lucrări literare la „ Universul literar”, la „Săptămâna” de la Ploieşti, la „ eorge Tutoveanu ori la „Scrisul nostru”. Apoi, puţini 1946) că prin 1937 G. Nedelea împreună cu un alt om G. Ursu realizaseră pentru tineret primul volum al une bârlădeni”, în care erau prezentate opere ale lui Alex xandru Philippide, Iacov Antonovici, G. Diamandy, C on, G. Tutoveanu, G. Taşcă ş.a. şi promiteau „c alt volum în care să fie înscrişi alţi condeieri car eni prin obârşie, erau legaţi de Bârlad şi formaţi aici, ai Liceului „Codreanu”: Vasile Pârvan, N. Petraşcu, G. mfile, Pamfil Şeicaru, D. Fărcăşanu, G. Palady, Emil

În 194 ula „Viespea şi furnica” la un concurs literar organi i avea să obţină una din cele patru menţiuni pe când parte personalităţi de frunte ale lumii literare cea, I. Călugăru, D. Corbea, Al. Cazaban.

Deşi n producţiile publicate în presa locală: „Păre ina”, apoi în „Steagul roşu” trădează o anumită sfor păşea adesea lăuntricul, dar, se vede, trebuia să scr n chiabur ca toţi chiaburii” publicată în „Steagul r care spre înţelegerea cititorilor o redăm în într

Un ch— ScPersoaVlad, Ion, fi t argat la Vlad. Dezgheţat. Azi, secretar la

Sindicatul salScena ancă lângă gardul casei lui Ion, pe

care şade ace eţel în care notează ceva. După o pauză, se vede venin ul, naşul său, care pentru a masca

a când publica cele de miologică (n. 1903) dar şi a remarcat, lucru mai pulături de George Tutoveanu, Tudy ş.a. la „Graiul nostru”, dar

borat la „Răzeşul” lui V. Caraiese ziarul „Veacul nosCultura poporului”, „Moldova” – scoasă de Gbârlădeni ştiau acum (în de cultură şi prieten, cui „Antologii a scriitorilorandru Vlahuţă, Ale. Hamangiu, Ionescu Raicu-Riompletarea necesară” cu une, deşi nu erau bârlădunii fiind foşti elevi

Ibrăileanu, Tudor Pa Gârleanu. 8 avea să participe cu fabzat de revista „Albina” şţară, din juriul concursului fă – Gala Galaction, N.D. Co

la maturitate deplină, unele diri”, „Păreri tutovene”, „Lumţare, o căutare care îi deie. Aşa este cazul scenetei „Uoşu” din 6 august 1950 şi peegime:

iabur ca toţi chiaburii enetă — nele:

chiabur nul său (Ţăran sărac, fosariaţilor agricoli din plasă).

lui. O b reprezintă o uliţă a satusta, ţinând în mâini un carnd dinspre dreapta, Vlad chiabur

166

oarecu

de vie!

Aş putea ca să-i pun cruce!

cit ca să le-adun. un.

ndu-l pe sub sprincene şi vârând carnetul în buzunar) ofală mare

Fără nici-un înconjur!

m că nu-i chiar chiabur cum îl ştie satul, umblă prost îmbrăcat. Vârsta 50 – 55 ani. Puţin adus de spate.

Ajungând în dreptul lui Ion, se opreşte şi după ce se uită la el câteva clipe foarte atent, se apropie de bancă.

Vlad (mieros) Bun noroc, măi dragă fine, Ce mai spui, ce mai gândeşti? Ce nu mai dai pe la mine? Ori şi tu mă ocoleşti? Crezi şi tu ce spune satul Că's chiabur? Că's înstărit? În zadar sunt bănuit, în zadar îmi trag păcatul!

(Căutând să pară convingător)

Ce scofală – atât de mare Să ai douăzeci hectare, Două vaci şi patru boi, Douăzeci şi cinci de oi Şi o ţandărăAsta'nseamnă chiaburie? Ş-apoi din oi am mai dat, Unele mi s-au furat, Iară via cu ce-aduce

Înţeleg să am vr-o moară, Bălţi cu peşte, slugi la scară, Atunci, da, se schimbă treaba, Dar aşa... vorbă degeaba! Şi acestea, bre Ioane, N-au căzut din cer plocoane, Am munCrede-mă, aşa-i cum sp

Ion (priviNu este scTot ce ai pe cât îţi pare? Nu-s de pomană luate Ci prin muncă şi dreptate?

Vlad Sigur! Şi pot să ţi-o jur

167

spun prostii!

ancă, dar renunţă) vat, ridicând tonul şi privindu-l ţintă)

itat?

Vlad (încet, surprins)

Eu l-am luat, ce să zic!...

ancă)

minte,

nă,

Ion (necruţător)

Cine ar fi fost nebunul a să te dea pe bete

?

Tu, doar mă cunoşti, mă ştii, N-am nărav să

(Dă să se aşeze pe bIon (puţin ener

Dar pământul Iui Ilie Ce avea o datorie Să-ţi plătească? L-ai uCine i l-a fost luat ? Cinci hectare pe nimic !

Ion (ridicându-se de pe b

Când ai fost primar, ţi-i Cum numai după o luCu banii de la comună, De la al-de Panaite Luaşi via cu tot rodul. În loc să fi făcut podulCe ne trebuia în sat? Zi că nu-i adevărat! Nu o ştie lumea toată?

Vlad (căutând să se apere)

Dar ieşii basma curată, Probă că nu aveam vină!

Ba, aveai şi nu puţină! Însă cum pe atunci oricareDe la mic şi pân' la mare Toţi furaţi până la unul,

Să vreCând şi dânsul avea pete

168

Bine! Să zicem c-aşa-i,

Pe atunci era în ţară?

tot,

Cum te-obligă astăzi Statul;

ul Ca să intri-n Colectivă,

Ca apoi până la urmă

Dacă asta bine-nseamnă

,

!

Pielea ni-l cunoaşte bine

Iţi făceam atâtea munci! argat.

lad (încurcat făcând un pas spre dreapta)

Da, mi-ai fost, nu am uitat,

Ce-o dusesem mamei, biata,

Vlad (gest de aprobare)

Însă ţi-aminteşti ce trai, Ce belşug din cale-afară

(Cu ironie)

Şi pentru-acest belşugNu munciai să dai în bot

Nici nu-ţi desfiinţai hat

Unde să munceşti în turmă

Să nu ai nici de-o colivă?

E-un nebun cine vă-ndeamnă!

Ion (cu tărie)

Vorbe! Traiul bun era Tot la de-al-de dumneataLa boieri şi la ciocoi Şi la toţi ai lor slugoiŞtiu eu traiul de atunci,

Cum pentr-o coajă de pâine

Ţi-am fost doar cinci ani

V

Erai harnic, priceput

Ion (necruţător)

Atunci, de ce m-ai bătut Şi ai pus să mă închidă Pentru nişte aguridă

169

De ce, când ceream simbria,

Vlad (şi mai încurcat, încearcă să se dezvinovăţească)

Cum? Aud ? Ce vorbă-i asta?

?

Da, din cele prăpădite,

trânite, Ce-au trăit o zi sau două

. ie,

i ani? aie!

sunt”

ine Cel trecut ca să-l lăsăm!

zgropăm! N-am eu atâtea belele

uns? le!

-a dus!

Borş să facă pentru tata?

Mi te apuca mânia Şi urlai ca un turbat? N-am şi azi bani de luat?

De ce mă-ncarci cu năpastaNu ţi-am dat la despărţire Hainele mele de mire? Că erau de molii roase, De, însă erau frumoase! Când te-am cununat apoi Nu ţi-am dat şi două oi?

Ion

Bolnave şi-mbă

Pân-au pierit amândouăŞ-apoi stai! Un rând de straAtât a făcut în bani Dreptul meu pe cei cincPrea mă crezi c-aşi fi de pDespre oi să n-aminteşti, Nici să nu le socoteşti; Mi-ai spus: „Dar de nuntăOri vorbişi şi-atunci în vânt?

Vlad (rugător, simţind că-i fuge terenul)

Bre, Ioane, dragă fine, Nu crezi că ar fi mai b

De ce să-l mai de

Care-mi stau pe cap de-ajDe-ai şti cât mă lupt cu eCe-a fost, ce n-a fost, sŞi la toate vârful pune

170

ea

Azi cuvântul tău e greu

Nu zic să mă faci scutit,

ă)

e

Mai bine iei tu ceva

l mai poate răbda!

reţul posibil)

sc

.

Colectarea... mă răpune!... De m-ajuţi să scap de ea Al tău sunt cu viaţa mŞi eu cred că ai să poţi Dacă stai şi te socoţi,

Cum era pe vremi al meu.

Zău na, aş fi un smintit, Ştiu că-i greu, că nu se poate,

(încercând să-l conving

Dar c-un sfert sau jumătatAş putea să mă strecor,- Sunt şi eu om, vrei să mor?

Statu

Ion (privindu-l cu tot disp

Cum ai spus? Să-ţi înlesneColectarea ? Nici gândesc!Să te văd că mori acum Şi nu mă abat din drumCrezi că nu ţi-am desluşit Planul tău afurisit?

George Nedelea

171

cul l!

tul? ace

Inimă neagră de câine,

Cu care te-ai lăudat.

şte

Vom cuprinde dârji în braţe.

Şi tot soiul de momele

i

Citind muzicalitate cu care ne obişnuise. George Nedelea era funcţionar de stat. Lucra ca bibliotecar la Casa

aţională „St d şi un „produs” al trecutului trebuia să ziste, iar literatul adulmeca nu numai prezentul dar şi viitorul: la 29

ecembrie 1951 în Buletinul oficial nr. 120 avea să apară HCM nr. 1542 cu rivire „la îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor”, în care se prevedea clar, xplicit: „Se va asigura încadrarea bibliotecilor cu bibliotecari corespunzători in punct de vedere al nivelului politic, cultural şi profesional”. Dacă cineva ar spus că el, G. Nedelea, nu-i corespunzător ca nivel politic? Iar el avea un opil de crescut, o soţie casnică şi pe care îi iubea, fireşte.

Poate lucrul acesta l-a şi marcat pentru viitor, fapt ce mi se pare l-a onstatat şi C.D. Zeletin, când vorbind despre „Oameni şi vremuri la Casa aţională” referindu-se la G. Nedelea în „Bârladul odinioară şi astăzi”, realizat e Romulus Beteanu în 1984, nota: „...O vreme l-am întâlnit zilnic pe George edelea... Imagi scit blond, veşnic posac, moşmondind mereu

eva numai de e severă care mă intimida, ba chiar îmi dădea

Dar te-am lăsat să-ţi faci JoCa să-mi pot vărsa tot focuMă îndemni să uit trecuTe apasă? Nu-ţi mai plŞi ai vrea să facem pace?Nu! O dată cu pământul! Piei din faţă-mi, lipitoare! Tu, ce din a mea sudoareŞi a altora ca mine,

Ţi-ai supt traiu-mbelşugat

Cred şi eu că nu-ţi prieşte Şi te strânge ca-ntr-un cleColectiva ce-o croim, Însă noi atâta ştim: Că prin ea o altă viaţă

În zadar cu temenele

Te trudeşti să sfărâmi zidul, Căci în frunte cu Partidul Noi un pas n-om da-napoDe pe drumul vieţii noi! -o înţelegi că lipseşte acea

N roe Belloescu” şi fiinredpedfic

cNdN nea lui de mărunt

l ştiut, imagine c

172

ori, am purtat-o în minte, asociind-o cu priveliştile felurite ale biblioreveriei. Când am citi la Casa Naţională, „La Revolte des anges" a lui Anatole France şi am ibliotecarul Sariette mi-a răsărit în minte George n-am mai putut să-l despart pe unul de celălalt, l cărţii, tainic şi plin de bizareriile coabitării liv a Bârlad, peste aproape trei decenii, în toamna anulu ară prilejuită de împlinirea centenarului naşterii lui G stupoarea celor ce-l ştiau poet, a fost anunţat ca fiind de profesie... pensionar. Probabil aşa dorise el. Modestia îi reuşise o perf ului, într-adevăr, nu izbutise să-şi adune poeziile într- ămăsese tot... fostul funcţionar de la Casa Naţională, îns ea lui se încheiase rotund... îmbătrânise, avea în toat oagă spelbă, sărăcită de vânturile lui noiembrie. A a obosită a ochilor şi i-am întâlnit cu adevărat priv tâia oară, dar şi pentru ultima dată, deoarece el a să rămân aici, ca să-i întârzii surâsul ce avea de ră e întreagă”...

*

Elena şedinţa din 7 iunie 1921 a Academiei

preşedinţia lui D. Onciu, I. Bianu sul-verbal al Secţiunii literare de la

6 iunie, unde, ţinând seama de raportorilor asupra lucrărilor

prezentate la premiul de 5000 lei „Adamachi”, cian

fit, tot încercat să mi-l închipui pe b Nedelea şi de-atunci încolo

îl vedeam un împătimit areşti. Aveam să-l revăd tot li 1972, la şezătoarea liter. Tutoveanu, când, spre

ormanţă tristă a sarcasmun volum tipărit, aşa că ră pensionat. Aici activitat

pârlă înfăţişarea ceva detunci i-am văzut nobleţeirea. Mi-a zâmbit pentru în

, iar eu vea curând să se ducăscumpărat o copilări

Farago - scriitor bârlădeanLa

Române, subceciteşte pro

şedinţa dinlepropuneri

premiu divizibil s-a împărţit: 2000 lei lui LuBlaga pentru „Poemele luminii” şi „Pietrele din templul meu”, Sibiu 1919; câte 1000 lei lui Demostene Botez pentru „Floarea pământului„ Iaşi, 1920, Elena Farago pentru publicaţiunile „Din traista lui Moş Crăciun”, Bucureşti şi „Şoaptele amurgului” Craiova, 1920; Leca Morariu pentru scrierea sa „De la noi”, poveşti bucovinene, Cernăuţi, 1920.

În raportul prezentat de I.A. Brătescu-Voineşti referitor la lucrările Elenei Farago, acesta spunea: „Doamna Elena Farago ocupă cu drept cuvânt un loc de frunte în poezia românească. În bucăţile cuprinse în volumul „Şoaptele amurgului” găsim aceleaşi însuşiri de muzicalitate a versului, de claritate în exprimarea imaginilor, pe care ne-am obişnuit să le admirăm la această sârguitoare şi modestă scriitoare.

173

Paris, iar în 1937 cu premiul naţional de poezie.

muncitoare”, „Adevărul”, „Lumea nouă”,

„Năzuinţa”, „Ramuri”, „UnÎn continuare este

începând cu „Versuri”, Bugenunchii (poezii), Craiova copii), Bucureşti, fără an; „„Biblioteca pentru toţi”. Ca autorii prezintă spre edificape drum”, „Era o fântână”, ş

Din volumul „Şoap1921, prezentăm poezia:

Era o fântână

Sunt în acest volum unele bucăţi, ca, bunăoară, Era o fântână, Iubeşte-mi mâinile, O fecioară bătrână plânge, cu ritmuri, cadenţe şi rime atât de potrivite sentimentelor ce se descriu într-însele încât îţi par nu bucăţi de versuri, ci melodii.

Volumul cel de al doilea, „Din traista lui Moş Crăciun”, cuprinde poveşti şi istorioare în versuri pentru copii, dintre care unele sunt foarte reuşite. Negreşit, ambele volume ale doamnei Farago merită acordarea unei părţi din premiul divizibil la care au fost propuse”. (Din Analele Academiei Române, Tom. XLI, 1920-1921, p. 133-134; 164.

*

G. Ursu şi G. Nedelea în „Antologia scriitorilor bârlădeni”, realizată ca „prinos închinat tineretului, ca să adâncească trecutul mare al oraşului care l-a născut”, Bârlad, Atelierele grafice Nicolae Peiu, 1937, scriu despre autoare: „Născută la Bârlad în 1878. În publicistică o întâlnim la început sub pseudonimul Fatma. Premiată în mai multe rânduri de Academia Română. În 1924 este distinsă cu premiul „Femina” din

Colaborări la: „Epoca”, „România „Luceafărul”, „Sburătorul”. „Viaţa literară”, „Sămănătorul”, „Neamul

omânească”, „Convorbiri literare”, „Gânduri bune”, iversul literar”.

prezentată opera scriitoarei volum cu volum, dapesta, 1906 şi continuând cu „Nu mi-am plecat 1926; „Într-un cuib de rândunică” (povestiri pentru Justiţia” (traducere din Maeterlinch), Bucureşti, în şi la restul de 32 scriitori recenzaţi în volumul citat,

rea cititorilor trei poezii ale autoarei: „Trecea un om i „Sărutul Iudei”.

tele amurgului” premiat de Academia Română în

românesc literar”, „Viaţa R

Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea – Ca toate şoselele lumii – Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea Era o fântână cu ciutura grea Căci apa-şi clădise, trecând peste ea, În straturi pojghiţele humii...

174

...Era o fântână cu cumpăna grea – Ca toate fântânile vieţii – Era o fântână cu cumpăna grea, Cu apă sălcie şi caldă şi rea, – Dar furca cu braţele 'ntinse pândea Momind de departe drumeţii... Zoreau însetaţii s'ajungă să bea, – Ca toţi însetaţii din viaţă – Trăgeau cu putere de cumpăna grea, Dar apa sălcie şi caldă-i gonea, – Şi-ades câte unul mai tânăr pleca Cu lacrimi de ciudă pe fa . ţă.. Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea... – Ca toţi ce-o cunosc apa vieţii – Era o fântână cu cumpăna grea, Cu apă sălcie şi caldă şi rea, Dar furca cu braţele 'ntinse pândea Momind de departe drumeţii.

stul milei şi mi-l scapă…

ăzi

oezia:

(Din „Şoaptele amurgului”)

Sărutul Iudei Din volumul „Nu mi-am plecat genunchii” …Sufletul meu astăzi firav cerşetor, nu-şi mai află-n mine haină să-l încapă; nu-şi mai află pâine, nu-şi mai află apă… Tinde-i adăpo

Sufletul meu aste un cerşetor… Din volumul „Versuri” prezentăm p

175

recea un om pe drum aseară,

ră m

'a prins privind pe urma lui...

ă stăm în poartă, şi nu ştim

e-un drum pe care-am vrea să fim.

În şedinţa generală a Academiei Române din 6 iunie 1927, desfăşurată

sub preşedinţ il Racoviţă, I. Bianu comunica procesul-verbal al Secţiunii Lit n 5 e, p se acorda Elenei Farago pentru scrierea „Ziarul unui motan”.

La şe 27, I.Al. Brătescu Voineşti citind raportul asupra volum nui motan” de Elena Farago, distins cu premiul Neuschotz de ovestire pentru copii, arăta că la acest premiu partic multe lucrări ale unor autori, printre care şi „Într-un cuib de rându na Farago – însă, dintre toate aceste lucrări (vreo opt la doială, cea mai bună este „Ziarul unui motan”.

Scrisă monios, această lucrare dedicată copiilor, întruneşte to crierilor de acest gen. Învăţămintele morale sunt ascunse g, condiţie esenţială, pentru a face pe un copil să nu lase cartea din mână până la sfârşit”.

(Anale 4, Bucureşti, 1927).

Trecea un om pe drum… TTrecea cântând încet pe drum, Ştiu eu ? Poate cânta să-i paDrumul mai scurt, – ori poate cuEra aşa frumos aseară, Poate cânta ca să nu-l doară Că-i singur numai el pe drum –? Trecea, şi eu eram în poartă Şi şi-a văzut de drumu lui, Da ce mi-o fi venit deodată De am oftat, n'oi şti să spui. Şi nu-mi venea să plec din poartă, Şi par'c'un dor de viaţa toată M Aşa ne-o fi la fiecare CPe călător măcar de-l doare Ceva, – şi de ne pomenim Oftând, pe semne fiecare Ne-om fi simţind departe tare,D

ia domnului Emerare di iuni rin care premiul Neuschotz de 2000 lei,

dinţa de la 10 iunie 19ului „Ziarul u

2000 lei, destinat pentru o pipaseră mai nică” – de aceeaşi Ele

număr – n.n.), fără în

într-un stil clar, arate calităţile cerute scu mare meşteşu

le Academiei Române, Tom XLVII, p. 149, 19

176

Că literatura Română, dar mai ales micii cititori, pierd nemăsurat de mult acum când publicistica şi cărţile pentru copii nu mai folosesc ceea ce a dăruit cu in opiilor şi părinţilor sensibila Elena Farago o do n „A ciocnit cu un ou de lemn” adresat micu tr-o carte cu ilustraţii, apărută nu astăzi, ci în 1 Craiova:

etre şi cu Mărioara,

ozonac şi ouă roşii casă

- Nu, făcu, cu capul, semn,

Nu spărgea oule toate

imă de femeie înţeleaptă cvedeşte fragmentul următor diţilor de către Tatiana Bratu în991 la Tipografia I.P. „Ollenia”

Zi de Paşte. În grădină, Nicu, gingaşa Didină, George şi bălaia Mara, P- Şase hoţi cuminţi de tot – Şi cu Guţă Stricătot, Musafir neaşteptat, S-au jucat ce s-au jucat Pituluşul, baba-oarba, S-au purtat pe rând, cu roaba,Şi-apoi flămânziţi, voioşii, CŞi-au adus frumos dinŞi-au întins pe-o bancă, masă. Când să-nceapă cu ciocnitul,Nicu ridică cuţitul, Ca pe-o spadă-n jurământ:- Guţă dragă, pe cuvânt Că nu ai vreun ou de lemn?

Guţă Stricătot, îndată, Dar din gură nici o şoaptă La-ntrebare n-a răspuns. (Că-l avea, oul, ascuns Sub batistă-n buzunar. Şi l-a scos, ca un tâlhar, Făr' să bage nimeni seama Şi a dat, prin ouă, iama). Ah, ce bine-ar fi fost toate Dacă Guţă Stricătot

Chicotind, ca un netot Unu… două… patru… şase”…

177

esar copiilor. Dar şi nouă. De ce nu le folosim

lvă în 1888, după care înscrie la Şcoala profesională de fete N.R. Codreanu de unde se retrage

după absolvi asă orfană de ambii părinţi, se mută la Bucureşti, u Gh. Panu şi I.L. Caragiale. Debutul în literatură şi-

Se sti va în 4 ianuarie 1954 la vârsta de 76 ani.

Din v eţilor de azi – 35 chipuri de Marcel Iancu, apărut în 19 Ion Pillat şi Perpessicius, citm următoarele despre Elena

S'a nă 1878. A debutat sub pseudonimul Fatma, în R , Lumea Nouă, Epoca şi mai apoi în Semănăto ărui tipografie din Buda-Pesta îşi tipăreşte înt A pus sub tipar un volum de poeme Pe Acheron. în pele Carol şi o ediţie integrală a operei sale ”. Are în manuscris un roman Eternul abis ente în Sburătorul şi Ramuri. Desfăşură o în literatura pentru copii. A întemeiat, împreuna cu nţa din Craiova, unde şi locueşte în calitate de D Aman. Premiată în câteva rânduri de Academia R 1924, cu premiul «Femina» din Paris.

Opere , Budapesta, 1906. – Şoapte din umbră, «Ramuri», C libere, «Ramuri», Craiova, 1908. –Pentru copii, ova, 1912; ed. II .1913. – „Din taina vechilor răsp a, 1913, – Din traista lui Moş Crăciun, «Alcalay», 1 ri», Craiova. 1914. – Şoaptele amurgului, «Ramuri», C rea albastră, (trad. din Maeterlink), «Ramuri», C libere si reminiscenţe, «Samitca», Craiova, 192 Samitca», Craiova, 1921. – Bobocica. «Samitca», C , «Viaţa Românească», 1923. – Ziarul unui motan, «

Iar Elena Farago are în stupul producţiilor sale literare foarte multe asemenea poezioare pline de nectarul nec

? Spre ştiinţa cititorilor, Elena Farago s-a născut la Bârlad la 29

martie 1878 dintr-o familie numeroasă cu 7 copii. Francisc Paximade, tatăl său, era de origine greacă.

În Bârlad a urmat cursurile şcolii primare, clasa I. la Pensionul Varlaam, clasa a II-a la Institutul Nathalie Drouhet iar restul claselor la Şcoala primară de stat nr. 1 de fete, pe care le absose

rea clasei a III-a. Rămnde este adoptată de l face în 1902.

nge din viaţă la Craio*

olumul „Antologia po25, alcătuit de cătreFarago: scut la Bârlad, în 29 Martie

omânia Muncitoare, Adevărulrul şi Luceafărul, în a câiul volum, Versuri, editura Fundaţiei Principoetice la „Cultura Naţională, din care au apărut fragm întinsă activitate alţi literaţi, revista Năzuiirectoare a Muzeului omână, a fost distinsă, în

: Versuri, „Luceafărul”raiova, 1908. – Traduceri versuri, «Ramuri” Craiântii, «Ramuri», Craiov

919. – Copiilor, «Ramuraiova, 1920, – Pasăraiova, 1920. Traduceri 1. – Să nu -plângem, «raiova, 1921. – Să fim buniAncora», 1924.

178

Colab torul; Luceafărul; Viaţa literară; Neamul Românesc li rătorul literar; Năzuinţa; Viaţa Românească

orare la reviste: Semănăterar; Ramuri; Sburătorul; Sbu.

Elena Farago la maturitate (de Marcel Iancu)

* De consultat: G. I. [G. Ibrăile ]: Versuri, Viaţa Românească, I, 5

1906. anu

– Ilarie Chendi: Versuri, Viaţa Literară, I, 22, 1906. – [Mihail Dragomirescu]: Din drum, Convorbiri Critice, II, 8, 1908; Şoapte din umbră, Convorbiri Critice, III, 11, 1909. – I.S. [Isabela Sadoveanu]: Şoapte din umbră şi Traduceri libere-, Viaţa Românească, III. 5, 1908. – Eugen Lovinescu: Şoapte din umbră, (Triptic), Convorbiri Critice, II, 13, 1908, (şi'n Critice I, «Socec» 1909: – [Ovid Densuşianu]: Din taina vechilor răspântii, Vieaţa Nouă, IX, 3. 1913. – A. Bârseanu- Din taina vechilor răspântii, Analele Academiei Române, (Desbaterile), S. II, vol. 37, 1914-1915. – I.S. (Isabela Sadoveanu): Din taina vechilor răspântii, Viaţa Românească, VIII, 5, 1913. – C. Sp. Hasnaş: Din taina vechilor răspântii, Flacăra, II, 31, 1913. – C.S. Făgeţel: Traduceri libere şi Din taina vechilor răspântii, Credinţe literare, «Ramuri». Craiova, 1913. – Ion Trivale: Din taina vechilor răspântii: Cronici literare, «Socec», 1915; id. Anul literar 1913, ibid. – I. Al. Brătescu-Voineşti: Şoaptele amurgului şi Din traista lui Moş Crăciun, raport-, Analele Academici Române, (Desbaterile), S. II, vol. 41, 1920-1921. – Eugen Lovinescu: Figurine: Elena Farago: Critice, V, «Viaţa Românească», 1921. – Felix Aderca: Şoaptele amurgului, Izbânda, III. 704, 1921. – Eugen Lovinescu: Simbolismul românesc: Elena Farago, Critice IX, (Poezia Nouă), «Ancora», [1924], – Perpessicius: Elena Farago, (medalion), Mişcarea Literară, I, 6-7. 1924. – F. Aderca: De vorbă cu Elena Farago, Mişcarea Literară II, 20, 1925.

Izvoare: Renunţare, Sburătorul literar, I, l, 1922. – Nădejdii, Sburătorul literar, I, 9, 1922. – E moartă iubirea, Sburătorul literar, I. 45, 1922.

179

, autorii ne spun că „Elena Farago, Felix Aderca sau Eu

notiţele bibliografice ni se spune că au fost împărţite în trei categorii: „Opere”, cu subdiviziuni pe genuri, când autorul prezintă o activitate mai dezvoltată, „Colaborări la reviste”, în care pentru simplificarea denumirii s-au trecut şi ziarele, şi „De consultat” - o spicuire printre articolele şi autorii ce au vorbit despre poetul respectiv, aici adăugându-se şi o explicaţie: când articolul sau studiul au apărut în revistă s-a însemnat întâi anul revistei, apoi numărul şi la urmă anul calendaristic.

Suntem atenţionaţi că notiţele bibliografice nu pot fi socotite complete. *

Despre Ion Iacomi, directorul revistei scrie printre altele: „…Alături de domnii Gh. Apostol, M. Levin, M. Cruceanu, Av. Groza,

Em. Socor, Matei Socor, Ion Gh. Maurer, Câm eanu şi fraţii bârlădeni Edelstein, Izu Stei l-a ajutat foarte mult materialiceşte), Ion Iacomi a a portat ani îndelungaţi regimul aspru

* Scriind cele de mai susgen Relgis – pe care i-am reţinut şi păstrat în cartea noastră – fac parte

din generaţia poeţilor 1925, toţi înrudiţi prin idealul de artă slujit cu patimă”. Despre

pnberg, Gutlenmadrer şi I. Balaban (ultimul

vut de sual lagărelor de internaţi politici din Tg. Jiu pe care şi semnatarul

acestor rânduri (L.B.) tot atunci a avut „norocul” să-l cunoască. Acolo, în „grupa 7-a comunişti” Ion Iacomi radia prin înţelepciunea sa, prin vorbele pline cu duh, care aduceau raze de speranţe pentru zile mai bune… Dar suferinţele îndurate înainte, din timpul şi după eliberarea sa din lagăr, au imprimat răni adânci pe trupul firav al lui Ion Iacomi, astfel că în ultima vreme avea înfăţişarea unui ascet… Ion Iacomi era consultat oricând se constata că contribuţia sa este de mare folos mulţimii. Multe realizări edilitare se datoresc numai iniţiativei pornite de la el. A fost un tovarăş sincer… Moare sărac dar sfaturile sale vor folosi tuturor”…

Acelaşi Lazăr Beneş, despre Eugen Relgis (foto) „un apostol al umanitarismului” notează:

„Gânditorul şi luptătorul umanitarist Eugen Relgis a împlinii 51 de ani. Încă din frageda copilărie ca elev de liceu, inima sa bătea pentru cei oropsiţi, dovada acestui lucru este chiar primul său articol de debut apărut în „Dimineaţa” şi care a stârnit multe discuţii în presă. Editează apoi revista „Umanitarismul”, alăturându-şi în acest scop mai multe elemente cu acelaşi ideal: dragostea pentru om. Ani de zile a predicat cuvântul iubirii. Publică cărţi cu poezii şi însemnări, unde îl vedem un premergător al timpului de astăzi, din care remarcăm „Cântecul Maşinei” (din volumul, „Poezii” 1914-1920) şi multe alte poeme din viaţa trudită a muncitorimii, redate de Relgis cu

180

multă sunt apoi

reproduse în cele mai multe publicaţ ni din lume. Este autorul romanului „Glasuri în surdină”, apărut în mai multe limbi europene şi elogiat de cele mai m

e

„Spiritul activ”, „Romain Rolland şi

numeroase sunt t e în atâtea limbi, toate mărturia a îşi va găsi

măiestrie. În cei peste 30 de ani de muncă şi luptă pentru umanitate, Eugen Relgis publică sute de articole în zeci de ziare şi reviste, care

iu

ari personalităţi din Europa şi America, dintre care enumerăm pe Romain Rolland, Ştefan Zweig, Philéas Lebesgue, Upton Sinclaire etc.

În această carte este descrisă cu multă pătrunderpsihologică copilăria şi juneţea autorului. Între timp prelucrează „Biologia războiului” de Prof. Nicolai, care s-a bucurat de mare succes. Rând pe rând apar diverse cărţi semnate de Relgis ca „Drumuri în spirală”, „Căile păcii”, „Bulgaria necunoscută”, „Europa cea tânără”, ,Umanism şi Eugenism”, „Cosmometapolis”, „Eseuri despre judaism”, Uniunea Sovietică” şi foarte multe altele din care

radusunei activităţi pentru o idee care cândvrealizarea practică.

Cu prilejul rebeliunii din 1941, cu toate că eram sub un regim fascist, Eugen Relgis are curajul să publice cartea „Ultime poeme” în care se vede revolta înăbuşită a

omului pentru suferinţele semenilor săi, din care extragem următoarele:

„Ciumă şi foamete, foc şi puroi, Lăcuste şi grindină dau peste noi. Râzi şi te scuturi, te-mbeţi şi te scremi. An Nou, pui de lele, zădarnic ne chemi. Ocnă, robie, cazărmi, prădăciuni – Auzi tu durerea răcnind din genuni? Mama ţi-e târfă şi tatăl tâlhar – Mai vrei, stârpitură, al Domnului har? Uiţi câte flagele, câte războaie Îndură norodul scurmând prin gunoaie… Spurci pătimirea cea sacră şi pură; În urmă laşi fiere şi scamă şi zgură… Unde-i nădejdea când ieri, azi şi mâine E doar încleştarea pe-un codru de pâine? Unde-i dreptatea şi unde-i iubirea, An Nou, când teroarea şi-a-ntins stăpânirea? Ajunge naufragiul, cutremurul, boala! De ce mai stârneşti tu, în oameni răscoala?”

Eugen Relgis

181

nul de ural al ţăr

evreiesc” (organ ind

În „Antologichipul realizat de M

Născut la 2 Neamţ. Urmează Lucrează 5 ani la s1920 revista „Umaumanitarist.

Opere: Triumdesene de autor, 1schi în191 a r

«Ancora», internaţionalde G.F Nico1922. – Pere«Socec», 19ed. „Umanitasocialism, Rădăceanu), Petru Arborenăzuinţi, IIPrăbuşiri cr1924. – BioNicolai), preRomânească»Melodiile tă«Cultura Un ltura Universală»,

„În colecţia „Omul liber” va apare o culegere de poezii sociale intitulată „Inimi şi motoare”, printre care şi „Maşinistul” – unul din cele mai cunoscute poeme ale dlui Eugen Relgis.

Cu un studiu introductiv de George Silviu, cartea va readuce pe arena poeziei sociale pe unul din premergătorii ei. Într-o ediţie definitivă vor apare trei din romanele suszisului scriitor. Este încununarea unei activităţi literare a unuia dintre puţinii noştri scriitori români de circulaţie europeană, care prin muncă şi abnegaţie faţă de cultură şi umanitate şi-a câştigat blazo

ii noastre peste graniţă” – se scria în „Neamul ependent, fondat în anul 1908), din 14 noiembrie 1946.

* a poeţilor de azi”, 1926, Ion Pillat şi Perpessicius, păstrând arcel Iancu, se scrie următoarele despre Eugen Relgis: Martie 1895 în Iaşi. Studiile liceale le-a făcut la Piatra Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, între 1915-1916. ocietăţi de construcţii şi fabrici de maşini. Întemeiază în nitatea”, la Iaşi, iar în 1923, la Bucureşti, primul grup

ful nefiinţei, fantezii, Iaşi, 1913. – Nebunia, poeme, cu 915. –

ambasador cult

Soare Răsare, semnări japoneze, Iaşi, ăzboiului şi era nouă,

«Biblioteca Universală», ed. I. 1919; ed, II, 923. – Coloana printre ruini, esseuri ed.

ţe, legende şi8. – Literatur

11922 – Umanitarismul şi a Intelectualilor, (cu prefaţă lai), ed. «Viaţa Românească», grinări, călătorii europene, ed. 23. – Principiile umanitariste tea”, 1922. – Umanitarism şi (în colaborare cu Lotar ed. «I. Brănişteanu», 1925. – , roman 3. volume: I. Întâile

. Isvoarele interioare, III. eatoare, ed. «Umanitatea», logia războiului, (de G. F. lucrare în româneşte, «Viaţa ,, ed. I. 1921; ed II, 1925. – cerei, poeme în proză, ed.

Eugen Relgis e Marcel Iancud

iversală», 1926. – Poezii, 1914-1920, ed. «Cu

182

1926. – Uma ască», 1926 –: Glasuri în surdină, rom vieţii, roman (ms). – Priet

rar.

Mai redăm una din poeziile sale

nitarismul biblic, «tip. Viaţa Românean, ed. «I. Brănişteanu», [1927]. – Pe muntele

eniile lui Petru Arbore, scrisori (ms). Colaborare la reviste: Fronda; Umanitatea; Sburătorul; Adevărul

literar şi artistic, Universul liteDe consultat: C. N. F: Triumful nefiinţei. Viaţa Românească, VIII, 9

1913. – E. Lovinescu; Anticipaţii: Eugen Relgis, Critice, VI, «Ancora», 1923. – Pompiliu Constantinescu: Poezii. Sburătorul, IV, 7, 1927 – Octav Botez: Poezii şi Melodiile tăcerei, Viaţa Românească, XIX, l, 1927. – E. Lovinescu: Poeţi realişti şi sociali: Eugen Relgis, Istoria literaturii române contemporane, III, Evoluţia poeziei lirice, «Ancora Benvenisti», 1927.

:

Aparenţe

Şuviţe de fum alene urcând din hornuri şi coşuri de fabrici se ţes între ele, albastre şi negre, şi-apoi se destramă în panglici. Şi valuri de aburi aruncă un tren – în urmă el lasă un şarpe felin ce grabnic se prinde de moartele crengi şi lent se topeşte în largul senin. Şi pâcla sufocă oraşul febril; se târâie 'n cârciumi miasme fatale, ţigările fumegă 'n colţuri de buze – şi mii de fantome strâng frunţile pale... Respiră şi lacul sub soarele roş, iar valuri de zâne se 'nalţă spre cer, coloane de gaze se frâng în zigzaguri pe care furtuna le-aprinde 'n eter. Şi norii perindă o lume ce moare şi 'nvie mereu în eterne tăceri; (doar gura de crater blestemă 'nfinitul, scuipându-l cu lava terestrei dureri)... Şi toate aceste motive de vis,

183

ce curg, se resfiră şi-apoi se topesc; şi toate aceste motive de lene ce-adesea ne poartă spre raiul ceresc;

şi toate aceste motive de ură ce-adânc ne doboară în iad păgânesc – par vana risipă a veşnicei vieţi nesăţios suptă de globul pământesc,

– par rodul nădejdii spre-o soartă mai bună un abur, o ceaţă, un vag arabesc.... (Poezii)

* Rubrica „Să citim” foarte bogată, consistentă, pe aproape două pagini

de revi

EpigrD. profesor âlcă a ţinut o conferinţă despre bomba atomică cu

taxe de intrar

Epitaf ârlad:

Vladimir Cazacu

În ace şi număr: Lui M reri” – o epigramă:

Tudorache

stă.

ame: Gh. G

e excesiv de mari:

„Ce-n stare e o bombă ca să facă Am înţeles cu prisosinţă;

lecata lumea mai săracă PDe cât veni la conferinţă”…

pe mormântul poetului G. Nedelea din B

„G. Nedelea aici zace Te fereşti şi nu-l trezeşte Căci altfel, Doamne păzeşte, Alte versuri va mai face!”

la. Negreanu, directorul ziarului „Pă

„Cine-l cată pe Negreanu Nu-l găseşte nicăieri

ică s-a pierdut sărmanu' CÎntr-un haos de… „Păreri!”

184

Farma doua vocaţie în genul epigramistic:

Vl. Cazacu Răspu

Harry

e cărbuni

răbuni.

rbuni

împletim cununi

George Nedelea În aceUnui p dean Ionel Peiu – de G. Ursu:

cistului H.G. ce şi-a descoperit a

„Tu-nvăţat la galantar Cu precizii de cântar: Spiritul în epigrame Nu se dă în miligrame!”

ns domnului ing. Vl. Cazacu:

„Exclus ca la balanţa mea în grame, „Spiritul” care-ţi lipseşte în kilograme Să-l pot înlocui, Oricât m-aşi chinui”.

Rondelul minerilor Cu mâini mânjite dŞi feţe supte de nevoi, Aşa prin viaţă trecem noi, Scurmând pământul din st De când ne ştim de ani şi luni Un cântec îngânăm şivoi… Cu mâini mânjite de căŞi feţe supte de nevoi.

Când prin oraşe vin lăstuniŞi-s flori şi fluturi prin zăvoi, Semn că e primăvara-n toi, Noi, munciiCu mâini mânjite de cărbuni.

laşi număr: rieten mort – pictorului bârlă

185

„Se opreşte trenul iar ca o povară

a mai rămas din tine Prietene, o cruce lâng-o gară.

eodinoară i pline – ne

te

Cât ţine doar popasul greu de jale,

i şi de petale. pierdute

Să plângă-n umbra amintirii tale”.

ugust 1946 numerele 17 şi 18 din „Lumina” în „Însemnări comemorativ Gorki, de la moartea căruia se împliniseră 10 ani, auto l (Lazăr Beneş) aduce nu numai portretul acestuia, aprecieri despre opera deieri ai timpurilor, dar şi o replică dată de Gor ălui său Maxim Gorki primi din partea bunicului o e dintr-o discuţie cu acesta rezultă că nu prea îi erau g

- Tare mă tem Alecsei Maximovici că nu ne vom re

Tânăr l său compătimitor

- Te- ri păcate, bunicule?

Despr ki, în revista „Fam nu) nr. 6 iulie-au ă” s-a scris: „D este îndurerată: a ite,

arele Maxim Gorki. Pornit de jos, nu l-au

nobilim familiare. Ci geniul creaţiei. El a smuls a realizat noduros,

Sfârşitul tău în gândul meu un chin e. Atâta doar

Îmi amintesc de nopţi dFără sfârşit, de visul arteAleanul frumuseţilor seniÎţi mistuia fiinţa ca o pară.

Dar dincolo de cele cinci minu

Se-ntind luminile necunoscute Puzderii de culorŞi toate câte le-ai lăsat

A

e” privitoare la Maximruşi scriitorul rus, ale altor con

ki: „După moartea tatducaţie strict religioasă, darândurile la aceasta: vedea în cer. ul Gorki se uită la bunicu şi-l întrebă: ai încărcat cu aşa ma

e moartea lui Maxim Gorilia” (director M.G. Samarineagust 1936 la „Cronica mărunt

in Rusia haosului bolşevic o v murit colosul culturii moscov

mridicat diplomele sau titlurile vreo unei

ivieţii blocuri şi

186

colţuros, dar monumental. Nu i-a plăcut dulcegăria în scris, ci robusteţea târnacopolulu un mare scriitor”.

Rubri prezentare succintă, plină de interes, a căr ute în ţară.: „Vremea nouă”, gazetă periodică, ap e la Vaslui. Redactor Const. Gr. Antip.

Octom Menirde F. Aderca „…Nu tisfacţie pentru un publicist

bucureştean, ilejul de a spune câteva cuvinte şi a-şi vedea num le imprimat într-o revistă de provincie!

Aminti egată de prea multe îmbinări – fireşte. Presa a înfiripat de cele mai multe ori în jurul unei pre numai pontiful politic, satrapul înfumu t, nesăţios şi agramat sau micul reporter invidios pe uriaşii şantajişti ai Capita

ătate - preocupările de te, preocupările culturale sunt

principiilor democratice, cu ea speranţei într-o viaţă politică generoasă, lipsită de ipocrizii, cu

ridicar or sociale şi în deosebi a l să devină locul de întâlnire al

romanului poliţist, „Lumina” . Ea va deveni – nu ne îndoim – cleu de viaţă superioară. at într-adevăr o Universitate vitatea şi preocupările, unde uă ori pe săptămână, ca la o

i. Cu el, literatura mondială pierde*

ca „Primim la redacţie” este oţilor, revistelor şi ziarelor apărar

* brie 1946, numerele 19-20:

ea revistei „Lumina”

cred că există o mai mare sade origine provincială, decât pr

erea ziarului local de odinioară nu e l din oraşele şi orăşelele noastre s-supuse forţe politice, din care gusta

ralei. Ceilalţi colaboratori – câte un naiv profesor, câte un elev de liceu

vizionar – umpleau rubricile zise literare sau ştiinţifice. Pe vremuri, Eminescu, studentul rătăcitor prin România Mare, pe care o

visa, şi-a publicat întâile versuri într-o foaie provincială ardelenească. Bacovia a tipărit unele din cele mai bacoviene tristeţi ale Bacăului într-un ziar şi mai toţi scriitorii care înseamnă azi câte o culme a culturii noastre şi-au început activitatea în ziarele locale, în vecinătatea reportajelor senzaţionale, a ocărilor cu hârdăul împotriva adversarului politic.

Din „Lumina" vechiului meu prieten Beşantajele. Pe hârtia curată -

neş au dispărut şi insultele şi pe care o foloseşte cu scump

interes obştesc sunt dezbătute cu politeţe şi demnitasincere şi serioase.

Nădăjduim că o dată cu statornicireageneralizar

ea treptată a conştiinţei tuturor păturilmuncitorimii de la ţară şi de la oraşe, ziarul locatuturor glasurilor şi tuturor conştiinţelor curate.

O dată cu dispariţia insultelor interesate şi ava oferi cât mai mult spaţiu tinerelor talente localeo mică Universitate, un mic post de emisiune, un nu

Am dori să auzim că „Lumina” a întemeipopulară, unde profesorii locali îşi lărgesc actipopulaţia se adună la ore anunţate, odată, de do

187

Am dori să aflăm că un cor, o orchestră, o societate culturală, o bibliotecă popula

u ca stimulare:

vadă numele tipărit în revistă, unul dintre escu.

fi şi prietenul Beneş!” *

1 se naşte la Puieşti, un

primară la Puieşti, după care familia nevoiaşă va părăsi,

oethe, iar apoi I. Barbu, H. Papadat Bengescu, George Căline

ge eliminarea elevului „pentru totdeau

a, H. Papada

supremă sărbătoare sufletească. Nu astfel a început „Junimea” din Iaşi, acum un veac?

ră activează în jurul revistei „Lumina” şi că nimic nu se mai poate începe în oraş fără concursul „Luminei”. Din redacţia revistei „Lumina” purced ideile şi sugestiile administraţiei urbei, judeţului, că publicul, autorităţile, în grija lor socială, se vor întreba înainte de a purce la o acţiune sade

- Ce va zice „Lumina”? ” ar dintre tinerii care vor dori să-şi I

ei să râvnească a fi un nou EminDe aceste păreri, sunt sigur, va

Punând drept motto spusele lui Geo Bogza… „nedreptatea care i se face lui Aderca, fără de care nu poate fi închipuit climatul literar, efervescent, fecund şi generos dintre cele două războaie mondiale”, prof. Maricela Ciubotă face adânci referiri mergând „Pe urmele unui scriitor – Felix Aderca”, dezvăluindu-ne personalitatea acestuia în revista „Orizonturi” nr. 10 de la Chirceşti Vaslui:

„Pe 13/26 martie 189târguşor între dealuri şi podgorii, nu departe de Bârlad, primul din cei cinci copii ai comerciantului distribuitor

de tutun Avram Adercu şi al Deborei Fraim (născută Iosub) pe nume Fraim Zelig Adrecu, Aderca - scriitorul de mai târziu. Înaintaşii săi, de origine israielită, proveneau din Cehoslovacia.

Copilul urmează şcoala într-o căruţă cu coviltir, locurile natale pentru a se stabili la Craiova. De

la cea mai timpurie vârstă se simte atras de literatură. După ce în clasele primare buchiseşte romanul cavaleresc cu isprăvile lui Rinaldo Rinaldini, scris de Vulpius, fratele soţiei lui G

scu, Tudor Vianu ş.a., îşi luminează nopţile citind cu dicţionarul versuri de Heine, aşterne pe hârtie, „într-un cerdac însorit", primele sale poezii. Mai târziu, în ultima clasă de liceu, o teză la istorie despre Cauzele decăderii Imperiului roman, pentru care primeşte nota maximă, teză inspirată din ideile lui Man Nordan, Ernest Renan, Ferrero şi alţii atra

na din şcolile ţării”. Felix Aderca aparţine generaţiei creatoare dintre cele două războaie

mondiale alături de E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, L. Blagt-Bengescu. Spirit fondator, F.Aderca a fost un ferment activ în climatul literar al

epocii.

188

ţiei sale. Poet, prozator, eseist, dramaturg, estetician, polemist redutabil, Aderca

ii. Prin activita lor săi, literatura română se punea rapid în sincron

romantism, simbolism şi naturalism până la i cu alţii.

Viaţa şi opera lui F.Aderca supu ititorul la o „probă de labirint”, după sintagma lui Mircea Eliade. E

pF. Aderca a fost to

săi. După 1946, creaţia scriitorului, Tudor Arghevechiului său prieten şi c(V.Râpeanu, Marcel AdercChifor, M. Feraru) opera s

Asemenea altor recontribuit la sincronizarcontinentului. Epoca fecun

aflăm dacă citim paginile din ziarul „Vocea Tutovei”, care se tipărea

Opera sa pune în evidenţă un scriitor proteic, european, martor sensibil al genera

se arată adesea un nonconformist, un revoltat. Toţi cei care l-au cunoscut vorbesc despre farmecul şi spontaneitatea acestei personalităţi în permanentă agitaţie creatoare.

- Scriitor modern, receptiv la nou, Aderca este autorul unei opere care conţine semnele unei conştiinţe înalte a experimentului şi a reînnoir

tea sa şi a contemporaniie cu literatura europeană. Printr-o neobosită căutare, scriitorul a asimilat

modalităţi artistice diferite cu începere de la expresionism, fiind permanent în contradicţie cu sine ş

n cl cultivă toate genurile şi speciile literare în

ul de scriitor modern şi total. tuşi un creator controversat în opinia contemporanilor sa intră într-un con de umbră. Abia după moartea

zi atrăgea atenţia despre nedreptatea care se făcuse olaborator. Puţin câte puţin, prin grija câtorva critici a - fiul scriitorului, Ov.S. Crohmălniceanu, M. Zalis, V. a intră din nou în circuitul valorilor literare. prezentanţi ai acestei

încercarea de a realiza ti

„generaţii de aur”, Aderca a ea literaturii noastre cu experienţele novatoare ale dă dintre cele două războaie nu poate fi cunoscută fără

contribuţia acestui scriitor. Printre numeroasele manuscrise postume ale lui F. Aderca se află un volum de însemnări autobiografice care poartă, întocmai unei pietre de mormânt ridicate încă din timpul vieţii, inscripţia „1891-19...”. Aceste pagini aruncă o lumină clară asupra împrejurărilor în care a trăit şi s-a format scriitorul, explicând lămurit izvoarele atitudinilor şi concepţiei care-l definesc. Nici opera propriu-zisă, nici activitatea publicistică, nimic din tot ce a simţit, a gândit şi a creat nu poate fi înţeles pe deplin fără cunoaşterea acestei confesiuni istorice şi critice împănată de iconografia timpului şi care împleteşte mărturisirea intimă cu relatarea evenimentelor care i-au marcat existenţa.

Proza deţine o bună parte a activităţii lui Aderca, constituind o preocupare constantă de-a lungul a patru decenii, până la sfârşitul vieţii, chiar dacă acum aceasta se limitează la biografii romanţate sau cărţi pentru tineret. Creaţia sa romanescă (14 romane, dintre care, două inedite) e sinteza unor experienţe plurale. Între cele două războaie mondiale se poate vorbi de romanul lui Aderca, de romancierul Aderca – o stea din constelaţia epocii noastre, deşi nu de primă mărime. Aderca e un scriitor interesant, „toată lumea ştie cine este el, F. Aderca, dar puţini ştiu ce a scris domnul Aderca... D. Aderca rămâne deasupra operelor d-sale” (T. Arghezi cu prilejul apariţiei romanului „1916”, în 1936).

De ce părăseşte familia Aderca localitatea Puieşti „într-o căruţă cu coviltir”

189

la Bârl

nu a avut neplăc

ântul liber şi

ad din luna mai 1891 la tipografia G.V.Munteanu şi care avea ca deviză înscrisă sub titlul „Nimic de la jidani - nimic prin jidovi - nimic cu jidanii” şi făcea o propagandă asiduă pentru părăsirea de către evrei a localităţilor de domiciliu.

Tot despre F. Aderca, „Lumina” din noiembrie 1946, cu prilejul apariţiei „Domnişoara din strada Neptun”, „Zeul iubirii”, „Omul descompus”, în ediţie definitivă, 500 pagini, Editura „Cugetarea” reproduce următoarele rânduri din prefaţa scrisă la volum, despre persoana şi opera autorului, Tudor Vianu: „...Mi-e teamă, scriind toate acestea, că fac prea puţin, dar şi prea mult. Căci, la urma urmei, este oare necesară prezentarea dumitale în faţa unui public în care ai cucerit atâţia admiratori? Cine dintre cititorii de literatură ai zilelor noastre şi mai cu seamă, dintre cei mai buni din ei, cunoscătorii şi delicaţii, nu s-au oprit măcar odată în faţa paginilor dumitale limpezi şi exacte, în care orice cuvânt este aşezat cu o scrupuloasă conştiinţă artistică?”

Cuvinte de apreciere are şi George Călinescu în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” – 1941.

Eliminarea din şcolile ţării, ca şi ţinerea lui deoparte ca scriitor îşi găseşte explicaţia tot în originea lui de fiu de evreu. Însuşi T. Via

eri. De la Adrian Michiduţă, din „Tecuciul cultural” nr. 11, 2007, aflăm ceea ce scriseseră nişte studenţi legionari secretariatului Academiei Române: „Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă Domniei Voastre că profesorul universitar botezatul Tudor Vianu este ovrei născut din tată ovrei şi din mamă ovreică, ei înşişi botezaţi mai târziu în religia ortodoxă la Giurgiu. Înainte de botez, tatăl profesorului Tudor Vianu se chema Adolf Weinberg, iar soţia acestuia (mama lui Tudor Vianu) se numea Fani Zelinger, iar după botez Adolf Zelinger a devenit Alexandru Vianu, Fani Zelinger a devenit Florica Vianu” (V. Lungu, „Viaţa lui Tudor Vianu”, Bucureşti, 1997, p. 89).

*

Iată şi ce scriau Ion Pilat şi Perpessicius în „Antologia poeţilor de azi”, 1925:

Născut în târguşorul Pueşti, jud. Tutova, la 13 martie 1891. Şef de Serviciu în Ministerul Muncii. A desfăşurat o întinsă activitate literară, în foiletoanele câtorva ziare, precum în Izbânda, a publicat articole politice sau de sociologie în Cuvântul liber, Viaţa Românească şi a luat parte importantă în redacţiile revistelor; Sburătorul, Spre Ziuă, Cuv

Mişcarea Literară.

F. Aderca de Marcel Iancu

190

lptate, poezii, plachetă, f.l.f.a. – Prin lentile negre, poezii, plachetă, f.l.f.a.

ontemporanul; Omul liber; Rampa; Mişcarea Literară; Lumea.

onici Literare, «Soce

Opere: Motive şi Simfonii, «D. Benvenisti», Craiova, 1910. – Sânge închegat..., note de război, «Samitca» Craiova, 1915. – Stihuri venerice, poezii, pl., «Benvenisti», Craiova, f.a. – Fragmente şi Romanţe, poezii, pl., f.l.f.a. – Reverii scu

– Prăpădul, (Le feu), roman de H. Barbusse, traducere, «Brănişteanu», [1919]. – Domnişoara din strada Neptun, «Socec», 1921. – Ţapul, roman, «Viaţa Românească», 1921. – Idei şi Oameni, Seria I-a, «Ancora», 1922. – Personalitatea, ed. II, «Socec & Co.», 1922. – Moartea unei republici roşii, roman, «Ancora», 1924. – Sburătorul, teatru, extras din «Viaţa Românească». – Reverii sculptate, poezii complete, (ms.). – Omul descompus, roman; (s.t.). – Floare de mac, teatru, publ. în «Năzuinţa». – Triunghiul. teatru (ms.).

Colaborare la reviste: Noua Revistă Română; Versuri şi Proză; Zorile; Sburătorul; Sburătorul Literar; Ideea Europeană; Izbânda; Izbânda ilustrată; Cuvântul Liber; Flacăra; Viaţa Românească; Năzuinţa; Spre Ziuă; Cugetul Românesc; C

De consultat: Ms. [Mihail Sorbul]: Motive şi simfonii, Convorbiri Critice, IV, 5. 1910. – Ion Trivale: Anul Literar 1913, Cr

c», 1915. – [A. Hefter]: Stihuri venerice, Versuri şi Proză, IV, 16, 1915. – Ion Vinea: Trei plachete, (Reverii Sculptate; Stihuri venerice; Fragmente – Romanţe), Cronica, II, 53 – 54, 1916. – E. Lovinescu: Figurine: F. Aderca, Critice VII, «Ancora», 1922. – E. Lovinescu: Falsul simbolism: F. Aderca, Critice IX (Poezia Nouă), „Ancora”, [1924].

Mai redăm o poezie:

Arlechinul politic Arlechin cu scufă moale vârf cu clopoţel de-argint: parc'ar fi un rnărgărint răsucitu-ţi bici. Mânueşti pe-o tobă, sus doi solzi galbeni de metal – şi cu tocul de toval dai ghes tobei mici. Arlechin vărgat albastru, prins de zor, sărmane, dovedişi: două timpane fac o tinichea:

191

iar piciorul tău în funte a lovit cu-atâta artă – c'a sunat în toba spartă tot ce fuse gol! (Reverii Sculptate)

* În revistă este anunţată „O lucrare de vaste proporţii, prin materialul

fotografic inedit” - „Ţara românilor”, 350 pagini, de M. Ionescu, Editura Enciclopedia fotografică” care, cu privire la oraşul Bârlad, printre altele, autorul scrie: „...păstrează aceeaşi viaţă anemică. Singura manifestare importantă este în domeniul cultural, datorită mai ales, şcolilor înfiinţate în bună p

crat poetului D. Th. Neculuţă şi tocmai ere virtuozitatea acestui nefericit scriitor care şi-a făcut c ltura literară în puţinele ceasuri libere ce i le putea oferi meseria de cizmar.

Pe Că ă vreme. Obişnuit încă din copilărie cu scrisul proaspăt al ales tipografia Peiu, nu puteai să nu-l deosebeşti pe ă şi ochelarii mari aplecaţi asupra căsuţelor cu l şi visurile noastre.

Am pu literară a Bârladului”, „Tecuciul literar”, atâtea alte a în atâtea reviste şi ziare imprimate acolo, toate culese de Căl ui aveau o mare încredere în priceperea şi conştiincio că el nu ne poate trăda şi că el numai ne putea prez eşeli de tipar puţine. Asta era mândria lui şi plăcerea

Dar p urând confrate. Scria versuri fiindcă nu numai că se molipsise de la noi, ci pentru că simţea nevoia exprimării unei sensibilităţi delicate. Rând lui în foile bârlădene, culese cu grijă, ca nişte flori din la îndemână caietul de poezii al lui Călin, dar pot remar nta florile târzii de toamnă şi el simţea, în mod sincer, m tru fiinţa lor gingaşă, biciuită de ploaie şi vânt şi, lucru însemna şeşte să ne transmită şi nouă simţirea lui înfiorată:

arte de oameni bogaţi, dar iubitori de cultură”. *

„Un muncitor poet” - Th. Călin, de G. Ursu ,,Invitaţia de a mă ocupa în câteva rânduri de prietenul meu Călin, m-a

găsit într-o împrejurare prielnică de a scrie despre un muncitor poet. Lucrând de mai bine de un an de zile la o monografie dedicată scriitorilor

moldoveni socialişti, am ajuns la capitolul consa remarcam cu surprindu

lin îl cunosc de multtiparului, frecventând mai Călin cu făptura lui firav

rileitere, ca să culeagă gându „Istoriablicat la dl. Peiu

icole şi versurirtin. Toţi condeierii Bârladulzitatea lui. Eram liniştiţi, ştiindenta o corectură uşoară, cu gr noastră.

e Călin l-am simţit în c

pe rând apăreau versurile propria-i grădină. N-amca unele versuri. Călin câilă şi iubire pent, reu

192

lori târzii, i de ploi,

te, ruginii, ntată peste voi!

Oare câte doruri îngropat- noi,

În clipa asta mă simt fericit,

tă clipă. Să mă strecor, aşa cu ea în pripă

ăsim şi acorduri de poezie socială. Dar, fire sensibil

sunetul

ea-ntre popoare,

ersurile lui

Crizanteme, crizanteme, fBiciuite de vânt aspru şUn noian de frunze moarCade bruma argi Şi-n grădinile golite şi pustii

amCrizanteme, crizanteme, flori târzii! Biciuite de vânt aspru şi de ploi!

Remarcabil este şi faptul că amicul Călin întrebuinţează o formă fixă destul

de complexă. De altfel, Bârladul are un maestru al rondelului în poetul G. Nedelea, un poet aşa de talentat şi un om aşa de modest. Aceeaşi gingăşie de simţire o desprindem din „Rondelul clipe ericite”: i f

O, cum aş vrea să prind aceas

Pe unde nimeni încă n-a păşit.

Un dor de viaţă-n mine se-nfiripă Şi alte visuri parcă m-au vrăjit... În clipa asta mă simt fericit O, cum aş vrea să prind această clipă !

E firesc ca în versurile lui Călin, muncitor

poet, să gă delicată, Călin nu poate scoate accente

puternice de poezie revoluţionară. El cântă libertatea, pacea între popoare, cântă fabricile şi uzinele, cântă munca şi belşugul, dar în versuri din care lipseşte

revoluţiei sau viziunea neînfricoşată a prăbuşirilor:

- Cântă doină, cântă, cântă, Cântă biruinţa sfântă, Cântă pacDin hotare în hotare, Cântă doină, cântă-ntr-una Că ţi-i aurită struna!

Călin, în materie socială, prin structura lui sufletească, este un poet al

păcii, nu al revoluţiei. El închină, fireşte, o poezie lui Moş Crăciun, cerându-i să aducă înfrăţire între popoare şi pace în sufletele noastre. Multe din v

193

Călin sunt în t din borangic, mamei, locului său natal. De elapraja" nume a cărei sonoritate, mie personal, oate renunţa la el.

Aceea ului. Iată de ce simt ceva cald în suflet când îi ri şi când ştiu că la Bârlad îl voi găsi mereu pe Căli şi de stele”.

În pa prilejul împlinirii unui an de activitate edit i un om” închină cuvinte de caldă

preciere profesorului Alex Rosetti, lui şi colaboratorilor săi, aflaţi în fruntea marii e

i om al democraţiei franceze Poulbo „Lumina” reproducându-i un desen („După război”) care ne dovedeşte „cu câtă măie ăţii ororile războiului”.

Poulbo tate şi înţelegere. A luptat împotriva ego uit astfel la înălţarea sufletului omenesc pest scria Tudor Teodorescu Branişte în „Lumina”.

„Cu c le lui, Poulbot a făcut pentru democraţia fr ptători, oratori sau gazetari. Un desen bun „se i convingător decât un discurs sau un capitol de ca iar de aceia care, pentru a înţelege sau a simţi o carte, trebuie să facă un mare ef

chinate copilăriei, cu trecutul ei ţesu aceea pseudonimul său este „D nu-mi place, deşi ştiu bine că el nu pşi dragoste caldă o poartă Bârladscriu cu dragoste aceste rândun, culegător de litere, dar culegător

ginile aceluiaşi număr, revista, cu orială, în articolul „O instituţie ş

adituri „Fundaţia regală pentru literatură şi artă”. La rubrica „Note” se întâlnesc lucruri interesante publicate de Tudor

Teodorescu Branişte într-un articol din „Jurnalul de dimineaţă” şi redate de „Lumina” cu privire la omul şi opera cunoscutulu

t,strie desenatorul arată umanitt a îndemnat lumea la omenie, bunăismului şi brutalităţii. A contrib

e bălăriile urii şi ticăloşiei” –

reionul lui, cu copiii din deseneanceză mai mult decât atâţia lu citeşte” mai repede şi e ma

rte. Un desen bun e înţeles, e simţit chort”.

*

194

ţiei literare, Consili

itori şi colaboratori iferite localităţi: Oraviţa, Odobeşti, Tecuci, Roman, Abrud, Botoşani,

Lugoj, Bucureşti, Lupeni, Giurgiu, Cluj, Dorohoi, Panciu, Sighişoara, Cernavodă, Iaşi, Suceava, Reghin, Vâlcea, Slatina.

Noiembrie 1946, numerele 21-22 au o tematică variată: • Frunză verde lobodă; • „Centenarul Liceului Codreanu”; • „Pictor

bârlădean”; • „Lovinescu... în tărâmurile eternităţii”; • „O traducere rătăcită”; • Sumar nedezvoltat•

Duelul epigramiştilor continuă: atacă Vladimir Cazacu – cu moto: „Frunză verde Lobodă Gura lumii slobodă!”

Chiar şi frunza-i slobodă Să o adune Lobodă: Căci luând peniţa-n mâini, Taie frunzele la câini!”

La 27 aprilie 1964, în Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale a R.P.R. nr.6, se publica Decretul nr.184 din 25 aprilie 1964 prin care, pentru îndelungata activitate şi merite în domeniul ziaristicei şi crea

ul de Stat al R.P.R. conferă Ordinul Muncii clasa I ziaristului şi scriitorului Tudor Teodorescu – Branişte cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la naştere.

* În acelaşi număr şi epigrame: Epigramistului farmacist H. de la „Lumina”

„Pot să-i spun fără de ură, Că, zău, nu am nimic să-i cer: E farmacist la semnătură Dar la spirit, e… spiţer!”

Şi revistei „Lumina”:

Citind revista voastră bine, Un gând năvalnic mă agită: „Din răsărit Lumina vine”, Dar nu oricând e „răsărită”!

F.Lobodă

Poşta redacţiei a numerelor 19-20 duce veşti unor citdin d

195

Şi fără vorbă multă, Îl iau de la început.

ai mei care mă acuză că crez în grame... în politică şi epigrame:

Mulţi din voi m-aţi atacat. *

Centenarul Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu” ocazionează opinii diverse.

Un fe sare” de George Nedelea: „...Cu cul acestui vechi şi însemnat focar de

cultură al M şi continuă tot atât de vârtos să fie

nu s-ar fi putut menţine în p, d care-l are în

lungul

ul „Codreanu” şi nu la altul? Au fost atraşi, de bună seamă, de sprofesorilor… anu” - astăzi Colegiu, cât mai multe centenare, sp itoare şi al culturii în această parte a

rii”. Redac nează: Sărbă Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu” din

Bârlad”: „La ânsă, după timpuri, a fost invitat în numele elevil u Radu, cel mai bun elev al liceului”.

Farmacistul Hary nu se lasă nici el: „Domnului Cazacu care mă tachinează... A fi „spiţer” nu-i o insultă De aceea nu mă dau bătut,

Acelaşi, dar cu moto: celorlalţi preopinenţi

lu

În viaţă a lucra în grame Cred că e de invidiat Şi de aceea în epigrame,

l de editorial „Rânduri anivernosc cu de-amănuntul istorioldovei de Jos, care a fost

Liceul „Gheorghe Codreanu”. Dacă astăzi „Clasul latinesc” al iubitorului de bine, căci iubitor de

bine a fost Gheorghe Roşca Codreanu, a ajuns la un centenar, în care timp a dăruit ţării atâtea personalităţi, meritul mare este, în primul rând, al dascălilor săi dintotdeauna. Fără grija, dragostea, sufletul şi munca plină de lan a acestora, liceul „Codreanu” nu numai că e

tim ar, mai ales, nu şi-ar fi câştigat strălucitul prestigiu pe şi în latul ţării. A fi fost sau a fi elevul acestui liceu constituie în adevăr

o mare cinste! Ce i-au făcut pe Pârvan şi pe Ibrăileanu, de exemplu, să-şi urmeze

ltimele clase la liceueriozitatea cu care se predau cursurile şi de numele bun al Urez Liceului „Codrere folosul generaţiilor vi

ţăţional, probabil, se consemtorirea centenarului masa oficială foarte restror actuali, elevul Dimitri

196

„Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad, o ad vărată uzină de învăţământ. Care erau condiţiile şi prestigiul dascălilor di astăzi afirmate dintre colegii de g reporterului de la „Tecuciul literar-artistic” în a le Ghica, astăzi autor de importante lucrări literar mine, dar, înţeleg, trăitor prin naştere din aceleaşi locu u bisericile unde oficia atât de frumos şi cu mare înţelep une şi dăruire, cu vocea de „tenor celebru” preotul nostru Consta

terizează succint, consăteanul meu, şcoala pe care am absolvit-o şi unul şi altul, dar în etape diferite. Am prins finalul gener lucise în perioada interbelică. Bătrânul Ghiţă Gâlcă a un copilaş dintr-o dragoste târzie. Preda fizica şi chim n limba greacă şi latină, ori ne povestea scene palpita ânărul Ţugulea ne-a dus pentru prima dată la un concert simfonic, profesoru hema seara la observatorul astrono

nt cu adevărat modern, în acei ani întunecaţi ai deceniului al şaselea al secolu

xcepţionalului Traian Nicula, profesor şi el, dar şi cu p

totuşi, reprezentantul Liceului, al clasei, mai ales că venisem la el în c

Ştefan, Gâlcă V. Gh., dr.Weinfeld Marcel, Galiţă Ion, Ciocan Emilia, Popesc Gh., Timuş Leonid, Tuchilă Veroni

*

- Aţi absolvit Colegiul Naţional en acea perioadă şi ce personalităţi sunteneraţie? – era întrebarea prilie 2007, pusă lui Vasie, mult mai tânăr decâtri, Priponeşti, satul cci

ntin Pricopescu. - Era o adevărată academie, carac

aţiei de dascăli care străcitea cu lupa, deşi aveia, dar ne recita uneori dinte din istoria universală. T

l Craus ne cmic şi ne ajuta să citim cerul. Profesorul H. Zupperman făcea un

învăţămâlui trecut, stimulându-ne sensibilitatea şi creativitatea. M-a însoţit, deşi nu era obligat să o facă, la Bucureşti, la un concurs de

poezie al „şcolarilor” – îşi aduce aminte Vasile Ghica, fără a uita să spună vorbe de apreciere şi la adresa e

rivire la traiectoria unor absolvenţi ai Liceului, unii foşti şi colegi ai săi – N. Creţu, Cristian Dragomir, Mircea Coloşenco, Cezar Ivănescu, Octavian Stoica etc.

Reţinând cu mulţumire constanta de profesionist a dascălului H. Zupperman, arăt că mai înainte cu vreo 15-20 de ani şi eu am avut bucuria să mă caute pe acasă acelaşi profesor şi să mă expedieze în după amiaza aceleaşi zile la un concurs literar, faza judeţeană, la care, chiar dacă nu am făcut mare lucru, am fost,

lasă după un „heirup!” de două clase într-un an, iar domnia sa avusese încredere în ceea ce eram eu, sosit de la Priponeşti…

N-am avut ca profesor nici pe Ţugulea, nici pe Traian Nicula, dar am cunoscut în „academia” de la Liceul „Codreanu” alte şi alte piscuri ale învăţământului: prof. Cezar Ursu, Ion Ursoi, Ion Budescu, H. Zupperman, Negură

u Gh., Volcov Nicolae, Stoenescu ca, Tănase Traian, Grigore Ionescu, de la care am beneficiat fiecare elev

după putinţă şi interes. Dar profesorii noştri au fost nişte stele mari, stâlpii noştri care ne-au pregătit şi ne-au făcut vânt în viaţă.

197

Vasile Ghica Dascăl şi scriitor, cu aprofundate studii didactice ca cele din volumele

„Diriginţii despre educaţie” ori „Un posibil manual de dirigenţie”, cu aforisme şi cugetări presărate în mai multe volume dintre care îl numesc pe cel intitulat „Surâsuri migdalate”, prezent în „Desculţ prin univers de gând”, într-o ediţie din Bucureşti, alături de (atenţie!) Balzac, A. Gide, Unamuno, Einsthein, Heidegger, A. France, Eliot etc., un publicist şi eseist de clasă, concetăţeanul meu onorează şi înnobilează prin muncă şi reuşite localitatea care l-a propulsat în viaţă: Priponeşti.

N-a trecut pe la clasele învăţătorului meu Ştefan Başta, care a făcut

apostolat mai întâi la şcoala de aplicaţie a şcolii No

Vasile Ghica

rmale din Bârlad, iar la maturi

t de puternici şi pricepuţi, ca şi cel de mult trecut în eternitate, Şt ştă.

tate s-a retras la Priponeşti, unde Domnia sa făcea cu noi de toate, iar părintele Constantin Pricopescu ne preda doar lecţiile de religie, iar duminica ne observa din altar cum rosteam cu vocea voalată, în auzul concetăţenilor prezenţi – tineri, vârstnici şi mai vârstnici – Crezul, Tatăl nostru ori cântam alături de cântăreţii bisericeşti cunoscutele şi îndrăgitele stihuri „Cruce sfântă părăsită lângă o margine de drum”, producătoare de lacrimi şi multe-multe închinăciuni, dar educaţia cetăţenească şi bisericească acolo, la noi, în sat, la Priponeşti, ca şi mine a primit-o. De la oameni tot atâ

efan Ba

198

*

Nu ştiu de ce mai păstrez între tăceri Fiorul ce l-am cules de la tine din mâini! Sunt ani de-atunci şi-mi pare că ieri Le-am cules răceala de idoli păgâni.

Revedere de George Nestor

Şi cu tine am hoinărit cândva De-a lungul unei străzi fără trecători Într-un oraş spoit cu var, din Nord de undeva, A cărui amintire mă doare uneori.

Te-am întâlnit acum şi am făcut popas uitărilor noastre lăsşi iartă-mă dacă privirea mi-a rămas

eau într-un cazan de tablă.

ate-n hazard

pe genele tale chinuite de fard.

„Revedere” de George Nistor îmi aduce în faţa ochilor un fragment de roman intitulat „Casa părintească” scris cu multă sensibilitate de acelaşi în anii următori şi despre care este bine să ştim ce înseamnă locul de naştere şi populaţia de acolo pentru cel plecat la şcoală ca să se domnească. Mai ales la revenirea în sat, după ce toţi ai casei au plecat:

„Am ajuns acasă pe înserat, după un drum de şase ore pe jos, îmi descălţasem sandalele şi le aduceam pe umăr legate una de alta. Urcasem drumul satului, ajunsesem pe maidanul şcolii de unde începea şi gardul nostru, mama era în grădină, era şi tata acolo, culegeau roşii şi le strâng

199

- Sărut mâna! – am strigat prin z elele rare. Tata s in şale, s-a întors spre drum, a schiţat un gest din cap

şi m-a întreba- Ai re- Da, Au po barului şi să intre în curte.

Mi-am contin ns în faţa casei, am văzu cu uimir

- Ce te veselit. - M-a cit de bucurie. Mă oprisem în

drum, nu ştiam- Acu ea. Am intrat pe porţile

mari, mama m tă după aceea, tata a coborât pivniţă, a s uă pahare.

- Ia, m-a îndemnat el. Nu îndrăzneam să întind mâna, să apuc paharul. - Ia Traiane, ia paharul! L-am luat şi el a ciocnit cu mine. - Să trăieşti, băiatul tatei, bravo. De bucurie m-au podidit lacrimile. Tata îmi arăta deschis preţuirea,

dragostea lui, cum nu ţin minte să mai fi făcut vreodată. Fraţii mai mici se adunaseră de prin grădină, se urcaseră pe nesimţite în patul de lângă cuptor şi căutau cu uimire la mine. Nu-mi păsa de prezenţa lor, aş fi vrut să fie acolo colegii de şcoală din sat, să vadă cum tata, învăţătorul nostru, îmi face hatârul să stea şi să ciocnească vin cu mine, aşa cum ciocnea cu oamenii mari.

- Ce problemă v-a dat la aritmetică? m-a întrebat după o vreme. I-am enunţat problema: „Un lanţ lung de 18 metri se înfăşoară în jurul

ui grindei d ind că”... Tata a ti repede, scriind cifrele pe

ziarul întins p- N-a f- N-a f

-ar fi auzit ce-i spusesem, mi-a spuns totuşi cu voce înceată:

ăbr-a îndreptat dt repede: uşit? tată, am reuşit. rnit amândoi să ocolească spatele hamuat drumul cam treizeci de metri şi când am ajue că mama deschidea porţiile mari. -ai apucat să faci, a întrebat-o tata în

m zăpăcit şi eu, a zis mama. M-am zăpă ce să fac.

hematm intră, Traiane, intră pe aici, m-a ci-a prins tâmplele şi m-a sărutat, înda

în cos o oală cu vin negru şi a turnat în do

un e 40 ori; să se afle volumul grindeiului ştis a soco luat un capăt de creion şi a prin

e masă. ost grea, a zis el. ost grea, am zis şi eu.

- Băiatul popii Motoşanu, a reuşit? - A reuşit, dar el n-a ştiut volumul cilindrului. - Cum n-a ştiut? - L-a întrebat pe domnul profesor şi domnul profesor n-a vrut să-i spună şi

băiatul popii a plâns şi-a stat jos. Tata a întors faţa spre perete de parcă n

ră- Şi-o fi adus aminte pe urmă. S-a ridicat apoi de la masă şi a ieşit din bucătărie. Fraţii de lângă cuptor

au început să coboare şi ei câte unul, treceau pe lângă mine fără să-mi dea atenţie numai Liviu, care avea cam zece ani, s-a întors din uşă să mă întrebe:

200

tine?

strâmbat cu dispreţ, pe urmă a ieşit după ceilalţi lăsându-mă sing

ea aceea albe, din scândură nouă, legate în fier şi întărite

a mică, dărăpănată şi ea, care poate a duri grosolane, bătute curmezi

desiţi pe lângă gardul de la drum, toată vegetaţia aceea s

u nimic paragina general un colţ din curtea bătătorită altădată în întregime, nici un ţii odihneau şi ei alături, lângă decenii. Stâlpii care sprijineau streaşina erau scoroji bă căzuse pe alocuri, lăsând să se vadă lutul n ri de geam erau înlocuite cu bucăţi de carton.

locului, aproape de poartă, u un gest energic

ţi şi de fraţi, de necazu

ra ei se oprise o bătrână puţintică la trup, adusă de spate, se sprij decât dânsa. Privea în ogradă cu palma streaşină deasup or ca şi braţul în care ţinea băţul, ca şi palma dusă la

Marandă, a răspuns Maria lui Petre Dincă.

n băiat din familia Novac.

oi. Îşi întorcea faţa de la unul la altul, în cele din urmă a âna liberă a început să-mi pipăie obrazul.

- De ce, mă, a deschis mama porţile mari pentru- Pentru că şi eu sunt mare, am zis. A scos limba, s-a ur. Porţile mari, pe vrem cu tablă la colţuri, erau acum ruginite de ploi, putrezite şi legate pe

alocuri cu sârmă, nu mai puteau fi deschise şi nici nu mai avea cine să le deschidă. Am intrat după Maria lui Petre Dincă pe poart

r fi căzut dacă cineva n-ar fi întărit-o cu nişte scânş. Curtea era în întregime năpădită de nalbă, buruienele crescuseră în

neorânduială peste tot, oţetarii înălbatecă sporea pustietatea, făcea casa noastră şi mai singură şi mai

părăsită. Un rond îngust pe lângă prispe, trei lilieci cu floarea scuturată de mult, o tufă de iasomie lipsită şi ea de podoabă nu izbuteau să schimbe c

ă. Nu se mai vedea niciul dintre cei doisprezece copii n-o mai călca, părinbiserică, de peste două ţi, prispele dărăpănate, tencuiala alegru ca nişte răni, câteva ochiu

- S-a cam irosit totul, a zis Maria lui Petre Dincă. Am clătinat din cap cu mâhnire. Pentru dânsa care nu părăsise satul, care

cunoştea bine casa aceea şi se obişnuise cu ea, îi deschisese uşile şi-i înlocuise ochiurile de geam cu cartoane, poate că tabloul nu arăta atât de descurajant cum îl vedeam eu. Mă privea cu un fel de milă şi cum stăteam

fără a îndrăzni să merg mai departe, m-a apucat de umăr cşi m-a scuturat zâmbindu-mi deschis, încurajator. Priveam în jur şi totul îmi amintea de copilărie, de părin

rile şi bucuriile prin care trecusem în casa aceea. Poarta rămăsese deschisă, în deschizătu

inea într-un băţ mai lungra ochilor, capul îi tremura uş frunte. - Cine-i acolo ? a întrebat ea. - Eu sunt, mătuşă- Da' nu eşti singură. - Nu sunt singură. A venit uBătrâna şi-a coborât palma încet, pipăind în faţa ei cu bastonul, a trecut

pragul porţii şi s-a oprit lângă nfăcut un pas către mine şi cu m- Nu-l cunosc, a zis apoi. Care dintre băieţi a venit? - Traian, mătuşă Marandă, a zis Maria lui Petre Dincă.

201

e umărul stâng. Aşa este, sa

âna fusese moaşa satului, după calculul meu trecuse de nouăzeci de ani, nu

ul cu tăblii de lemn, sipetul cu înflorituri şi o oglindă ovală fixată pe colţ deasup aduse din camerele transfo

ii de pământ, hotarnică întocmi

metal pe care era pictat în ulei Cuza Vodă, înalt, frumos, cu braţul rezema patului, un covor de lână, ţesut de mama, repreze e aproape în întregim tografiile părinţilor înrămate sub geam, iar sub fotogra doi ani înainte de a muri. C

u numai lui aflaţi pe prispe şi pândin

- Traian?! s-a mirat ea. Traian ăsta avea o aluniţă pu am uitat eu? Aşa este mătuşă, am zis. Eu sunt cel cu aluniţa. Bătr mai vedea, sau vedea numai nişte umbre în loc de oameni. S-a îngheboşat

şi mai mult, s-a aplecat la pământ şi cu mâna tremurândă căuta în jur, degetele ei desfăcute pipăiau bălăriile, treceau de la o tufă la alta încet. Nu ştiam ce caută, în cele din urmă a rupt o floare de nalbă şi mi-a întins-o.

- Ţine, a zis. Floarea pentru tine, gândurile mele bătrâne pentru părinţii tăi şi pentru toţi morţii. Aşa.

I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. Bătrâna s-a întors clătinând din cap, a ieşit pe poartă căutând drumul cu bastonul, eu am rămas răsucind floarea între degete.

Maria lui Petre Dincă a deschis să-mi arate casa pe dinăuntru, apoi a plecat, eu am rămas singur şi m-am aşezat pe marginea patului. Pe vremea când familia. noastră era întreagă şi locuiam toţi acolo, în camera unde mă aflam nu stătea nimeni. Îi spuneam odaia curată şi erau găzduiţi în ea musafirii, de obicei vreun inspector de la judeţ sau învăţătorii din satele îndepărtate veniţi la cercurile culturale organizate de tata când îi venea rândul. Din vechiul mobilier rămăseseră doar pat

ra unei mese rotunde. Celelalte obiecte eraurmate în magazie. Între ferestre se afla un raft din cămăruţa tatei şi pe care

se vedeau câteva cărţi, caiete de şcoală, călimara lui cu gâtul întors şi un condei cu peniţa ruginită. Între cărţile tatei ştiam că era şi prima ediţie a versurilor lui Alecsandri, era şi un caiet mare, de forma unui registru, cu foile îngălbenite, scrise cu cerneală violetă, o hotarnică în care erau descrise toate loturile de pământ ale oamenilor din comună, cu aşezarea, suprafeţele şi megieş

tă, scrisă şi semnată de inginerul Costache Conachi. Uneori, oamenii din sat băteau în poarta noastră şi-i cereau tatei să consulte acel vechi document dăruit mai târziu primăriei şi pierdut în timpul războiului.

După uşă era instalat dulapul de bucătărie unde se mai păstrau câteva străchini, linguri de lemn, ceaunul, iar deasupra dulapului, rezemată de perete, o tablă uriaşă din

t pe un colţ de scrin. Deasuprantând doi cocoşi încadraţi de flori şi chenare, acoperea peretele, peste covor erau fo

fii diploma de „Mamă eroină”, primită de mama cu el mai viu dintre obiecte mi se părea vioara tatei, agăţată într-un cui pe

colţul covorului, cu arcuşul având părul încă întins. Acordurile acelei viori porneau din cerdac, umpleau liniştea serilor de vară, ne mângâiau inimile n

nouă, copiilor, dar şi oamenilor de pe dealul satud stelele căzătoare.

202

am încă. Stăteam nemişcat pe marginea patului, singur cu trecutu răgaz, nici o clipă fără neastâm

au mai tineri, tata cu părul pieptănat într-o parte, cu mustaţă

iştiţi în cadrele de lemn, nu-i mai putea tulbura nimic, nu-i mai putea bucura

bui să-mi răspunzi dacă eşti sau

, acolo puneam cartofi şi roşii, table de usturoi şi ceapă, mărar şi pătrunjel, tata sădea pomi şi fiecare pom când ajungea să facă

Aş fi vrut să ating obiectele din jur, să le iau pe fiecare în parte, să le cercetez şi nu îndrăzne

l, în casa unde altădată nu se afla nici o clipă de părul vieţii. Interiorul în care mă aflam, obiectele din jur, aerul cu iz de

scândură veche nu mai fuseseră tulburate ani de zile de ai noştri. Părinţii nu mai erau, doi dintre fraţi trecuseră şi ei de viaţa aceasta, ceilalţi rămaşi se răspândiseră în toată ţara, în alte case, fiecare având altă familie, altă lume decât cea în care mă aflam eu în ceasul acela.

Priveam imaginile din ramele negre şi subţiri, mărite după nişte fotografii de când părinţii noştri er

, mama cu părul strâns în coc, îmbrăcată într-o bluză cu guler înalt, strâns pe gât, îi priveam în ochi şi mi se părea că ei nu erau atât de trişti cum eram eu. Erau lin

nimic şi dintr-odată mi s-a părut că tata care mă privea din rama îngustă şi neagră mă întreabă: „Ce faci tu, Traiane, pe-acolo pe unde eşti? Bine, tată, muncesc, suntem sănătoşi”. „Mă bucur că sunteţi sănătoşi, noi ne-am străduit toată viaţa să vă vedem la locurile voastre, dar ce faci tu acolo, ce fel de datorie împlineşti, ia spune, Traiane!”. „Cum să-ţi spun, tată, treburile sunt bune, oamenii din jurul meu sunt mulţumiţi de ceea ce fac”. „Dar tu ce zici, eşti mulţumit?” „Păi să vezi, tată, eu cred că”... „Ce crezi, Traiane, de ce nu-mi răspunzi? De ce nu-ţi duci gândul până la capăt, de ce ai tăcut, Traiane?” „Lasă băiatul în pace, a intervenit mama, a venit băiatul acasă şi tu nu-l laşi în pace, aşa faci întotdeauna când vin băieţii acasă”. „Tu să taci, a spus tata, ştiu eu de ce nu-i las în pace. Spune Traiane, spune-mi dacă eşti mulţumit de cele care faci acolo, unde eşti!” „Fac cercetare, tată, mă ocup de educarea oamenilor, ca şi dumneata când erai învăţător aici, în sat”. „Lasă-mă pe mine, eu am fost doar învăţător la o şcoală mică, lasă-mă pe mine, tu nu eşti ce-am fost eu, spune-mi cum îţi faci datoria, eşti mulţumit sau nu?” „Lasă băiatul în pace, a venit acasă şi nu-l laşi în pace”. „Bine, bine, uite că maică-ta nu tace, nu-mi dă voie să te întreb, iar tu nu-mi răspunzi, dar va trebui să-mi răspunzi, până la urmă va tre

nu mulţumit de cele ce faci acolo, Traiane!” Mă durea capul, începuse să mă doară capul, priveam fotografia tatei, îl

priveam în ochi şi mă durea capul. Voiam să-mi întorc faţa şi nu îndrăzneam, nu eram atât de laş încât să-mi întorc faţa de la tata, iubirea, respectul adânc pentru dânsul erau mai tari decât laşitatea care mă încerca. Dacă m-ar fi întrebat cu adevărat, ar fi trebuit să-i răspund şi nu eram sigur dacă pot spune da sau nu, nu ştiam eu însumi dacă sunt mulţumit sau nu de cele ce fac. Priveam ochii mamei şi mama îmi zâmbea ca atunci când reuşisem la liceu, când se zăpăcise de bucurie şi îmi deschisese porţile mari.

Am ieşit afară din încăpere, am dat de covorul de nalbă care năpădise ograda, apoi pe portiţa cea mică din coasta hambarului, pe unde intram în grădină. Grădina era mare

203

fructe

ul îşi petrecea mai toată ziua, mâncând agude

. La vorbele mele s-a întors, îi râdea

era chinuit de noi, copiii, care ne căţăram pe ramuri şi-i bătătoream pământul în jur. Nu mai era nimic, pomii se uscaseră probabil, cineva îi tăiase, poate că erau arşi de mult, în cine ştie care iarnă încălziseră soba cuiva dintre vecini. Maria lui Petre Dincă semănase porumb, prin porumb se vedeau bostani, nu se mai vedeau cărările făcute de noi ducând spre casa bunicului, spre nucul de lângă şcoală, spre prunii şi corcodeii care nu mai erau.

Singurul pom rămas era un agud uriaş, unde fusese locul de treier, cu fructe mărunte şi negre, sub care bunic

şi povestindu-ne întâmplări din armată, poveşti cu comori şi haiduci, întâmplări din viaţa lui îndepărtată şi a altora. Bunicul mânca agude multe, singura lui bucurie la bătrâneţe erau agudele, le aduna de pe jos sau agăţa cu bastonul lui nou o ramură, o scutura, fructele mărunte cădeau, îi pătau cămaşa, el le aduna din iarbă şi le mânca cu lăcomie. Avea răbdare să le adune în grămăjoare mici ţuguiate, apoi lua din ele cu pumnii, cu amândouă mâinile odată, le ducea la gură şi le molfăia repede între maxilarele fără dinţi, obrajii umflaţi se ridicau şi se coborau ritmic, buzele îi erau strânse, atente să nu scape nimic. Singurul aliment dulce, accesibil lui, erau agudele, agudele din pomul acela uriaş, sub care îşi petrecea cea mai mare parte din zi când fructele erau coapte.

Am intrat în porumb, pe unde ştiam că altădată era cărarea, înaintam încet, ferindu-mă de frunzele mari şi aspre care îţi pot zgârâia obrazul şi înainte de a ajunge pe locul unde treieram grâul, l-am zărit sub dud pe bunicul. Era el, sau numai am crezut că era acolo, sub agud, stând aşezat cu un baston alb alături şi mâncând agude.

- Sărut mâna, bunicule! El m-a privit, a înclinat capul de abia, ca şi cum m-aş fi despărţit de dânsul

atunci, cu un minut două în urmă şi n-a zis nimic la început, mânca agude, eu m-am aşezat alături pe iarbă, i-am luat bastonul şi-i netezeam încet suprafaţa lucie, roasă cu ciobul de sticlă, trecută prin flacără de paie şi lustruită îndelung, cu migală, încât reflecta în ea firul ierbii.

- Ce frumos baston ai făcut, bunicule, i-am zis peste un timp, după ce el isprăvise de mâncat agudele din grămăjoara adunată

u ochii. - Să ştii de la mine nepoate, a zis el, când faci un lucru să-l faci frumos.

Dacă lucrul ieşit de pe mâna cuiva e frumos, înseamnă că şi omul acela e frumos la suflet.

- Eu nu fac bastoane, bunicule. - Nu-i vorba de bastoane. Şi-o pălărie de paie dac-o faci să fie împletită şi

cusută frumos, şi-o casă dacă faci să fie frumoasă, şi-o vorbă dac-o spui, s-o spui frumos.

Apucase şi el un capăt de baston şi în timp ce vorbea îi mângâia luciul cu mulţumire.

- Ai mai venit pe acasă? m-a întrebat apoi. - Da, bunicule, am venit.

204

ltfel, decât atunci când m-au luat

cunoştea?

ea gura cam mare.

făcut?

cum îi spuneau oamenii, că la moşia lui bătea cu ghioaga. Am rămas în prag cu , a zis el de cealaltă parte a mesei de unde stătea,

Ai înţeles, mă?” „Să trăiţi, dom'le prefect, am strigat eu, nu pot lua primăr

” „Nu ştiu coane”, am răspuns. „Daţi-mi o hârtie, a cerut el, şi după ce a mâ a, asta-i iscălitura ta”.

bunicule?

- Nu mai e nimeni acasă, a zis el mai departe, s-au dus şi maică-ta şi taică-tu. Voi v-aţi îndepărtat toţi...

- Da, bunicule. - Eu n-am plecat, eu am rămas aici. - Da, bunicule. - N-am plecat decât, când n-am avut cum face a

în armată. - Unde-ai făcut armata, bunicule? - Ne-au dus mai întâi la Iaşi, apoi pe jos la Bucureşti, am mers săptămâni

de zile. - Pe unde aţi mers? - Nu ştiu pe unde am mers. Ştiu doar că lângă Focşani, unde-o fi, mi s-au

rupt de tot tălpile încălţărilor, am rămas numai cu căputele şi le-am lăsat pe capra unui pod. Am mers mai departe desculţ şi-am făcut armată la Bucureşti şapte ani de zile.

- Unde? - La palatul regelui. - Care rege? - Carol I. - Şi ce făceai acolo? - Făceam de gardă, eram sergent, venea poştaşul cu scrisori, mi le dădea

şi eu le dădeam unui ofiţer. - Şi regele te- Cum să nu. - Pe regină ai văzut-o, bunicule? - Pe Lisaveta? O vedeam, cum nu. Trecea pe lângă noi, ne întreba de unde

suntem, dacă avem copii, nevastă. - Şi era frumoasă? - Frumoasă, dar când râdea, av- Şi după armată? - Am venit acasă. - Şi ce-ai- M-au pus primar. Ţin minte ca acum că într-o dimineaţă m-au chemat la

primărie pe nepusă masă. Când colo, cine crezi că era? Prefectul judeţului, unul Ghioagă,

căciula în mână; „Măi Manolede azi înainte tu ai să fii primar aici în comună. Am auzit că eşti om

vrednic, cu armata făcută. „

ia, că nu ştiu carte!” „N-ai nevoie de carte, a zis prefectul. De iscălit ştii să te iscăleşti?

zgălit ceva pe ea, mi-a întins-o peste masă. N- Şi nu ştiai să te iscăleşti,

205

, uitasem de tata, de vorbele lui, m-am întors, dar bunicul o, plecase de sub dud sau, poate, că nici nu fusese. Maria lui Petr

răspuns. Vin îndată.

o. N-a mai rămas din ce ştiam eu nimic, numai agudul de lângă arie, nu

ima lui care piere mai greu sau nu piere de loc şi agudul acela e inima grădini

riei. Şcoala unde fusese tata învăţător nu mai funcţiona, se construise şcoală pt săli de clasă, în altă parte a satului. Aceasta unde învăţasem noi ave n antreu şi o cancelarie, cu câteva trepte de piatră în faţă, în lopoţel fixat pe o crăcăna înaltă şi cu funie subţire de care trăgeam măm copiii la cursuri. Nu se mai vedea clopoţelul, nici crăcăna din cur tui cu crengile groase, lustruite de palmele noastre, nu mai

um ca să calc pe treptele şcolii, să poposesc măcar pentru a platformă de ciment unde ne jucam în nasturi.

a zis Maria lui Petre Dincă. De aproape zece ani a luat-o cooper

şi ramurile gutuiului, aşteptând să ieşim în recreaţ

r femeia. Nu e nimic de văzut.

vedeam cele şapte rânduri de bănci, vedeam toţi colegii mei în f tenţi la lecţie, masa care ţinea loc de catedră, soba mare de font

amele în vânt.

torul şcolii. găină şi l-a aşezat în cerculeţul de

- Mă învăţase unul în armată, dar n-am vrut să-i spun prefectului. Îl ascultam pe bătrân nu mai era acole Dincă striga de pe prispa casei. - Sunt aici, i-am- Ai văzut grădina? m-a întrebat ea când am fost aproape. - Am văzut-mai el a rămas. - Da, a zis femeia. Se vede că agudul acela e inima grădinii, fiecare lucru

îşi are ini. Am plecat împreună spre gospodăria Mariei lui Petre Dincă, am ieşit în

drum spre casa ei, la câteva zeci de metri, în stânga rămânea gardul grădinii noastre, în dreapta biserica, în faţă se deschidea maidanul şcolii, cu fântâna şi casa Ma

nouă cu oa o singură clasă cu u curte cu un c ca să che

tea şcolii, bătrânul gu era nici el, gardul dispăruse cu totul. M-am abătut din dro clipă în faţa uşii pe mic- E încuiată,

ativa. Am coborât şi m-am dus la una din cele trei ferestre mari prin care ani de

zile, stând în bancă, priveam cerulie. - Înăuntru sunt mărfuri de-ale cooperativei, a zis ia

Eu totuşi vedeam, aţa pupitrelor, aă cu burlanul străbătând aproape jumătate din lungimea clasei, mă vedeam

pe mine în rândul patru, pe mijloc, vedeam totul. Pe pereţi erau prinse în cuie o seamă de planşe desenate de tata, mai multe tablouri, harta României, harta lumii, harta judeţului. Unul dintre tablouri reprezenta năvălirea barbarilor, o îngrămădire de oameni sălbatici, fioroşi, călări pe cai fără frâie, caii alergând cu boturile spre pământ, cu co

Tata ne preda acum elemente de fizică, lecţia era spectaculoasă şi noi, elevii, eram interesaţi de cele ce făcea el la masa care ţinea loc de catedră. Avea un cerculeţ de sârmă prins în poziţie orizontală pe un suport metalic, făcut de el, îl avea de mulţi ani, era unul dintre puţinele aparate care constituiau labora

„Fiţi atenţi, copii”. A luat un ou de

206

sârmă. e ce nu trece ?

a, dom'le”. „De ce?” „Pentru că s-a mărit c „Pentru că a fost încălzit, dom'le, şi sârma .. Tata a ridicat capul,

hii, chipul luminat de bucurie, de mulţumire că lecţia îi reuşise

t după femeie încet, cu imaginea tatei în inimă, mă întrebam unde ar putea fi

.

ub copaci un om cu capul rotund, descop

„Priviţi cu atenţie! Trece oul prin cerc ?” „Nu trece, dom'le!” „D” „Pentru că cercul e mai mic decât oul”. Tata a aprins o lumânare, a

încălzit cercul de sârmă, a pus din nou oul deasupra şi oul a trecut cu uşurinţă de cealaltă parte. „A trecut oul, copii?” „D

ercul dom'le”. „Şi de ce s-a mărit ?”.se măreşte la căldură, se dilată”. „Aşa, copii. Va să zică”..a privit peste rândurile de elevi, a privit apoi spre fereastră. Nu m-a văzut,

i-am văzut numai eu oc, că elevii lui înţeleseseră ce aveau de înţeles. - Nu-i de văzut nimic, a zis din nou Maria lui Petre Dincă. Hai să mergem.

Am pleca, pe unde s-o fi pierdut cerculeţul lui de sârmă!” (Din volumul „Bârladul odinioară şi astăzi 1984, file de istorie, Academia

Bârlădeană”, vol. III, sub redacţia lui Romulus Boteanu, p. 655-660). Şi tot de acolo (454-455) o însemnare a lui George Nestor, în calitate de

reporter, cu carnetul şi creionul în mână în Bucureşti, la poarta grădinii şi casei lui Tudor Arghezi, la Mărţişor:

„M-am dus acasă la Tudor Arghezi trimis de George Tutoveanu.

Cineva mă sfătuise să nu bat la poarta mare a „Mărţişorului”, ci să caut o portiţă laterală şi aşa am făcut. Am cotit-o din stradă spre stânga, pe un ogor, am mers cale de o sută de metri sau poate mai mult pe lângă gardul prin care grădina se vedea foarte bine şi am ajuns la portiţă. M-am oprit, am privit casa şi copacii din jur, printre copaci o sumedenie de magazii şi coteneţe, păsări de curte care rătăceau pretutindeni. Lângă un coteţ, un om bătea cuie într-o ladă.

Deasupra portiţei era atârnat cu clopot sau poate numai un fier (nu mai reţin exact) în care am bătut după ce întârziasem destul iscodind proprietatea poetului şi întârziasem pentru că mă jenam să întrerup omul de la treabă Era în toamna anului 1946, în septembrie, şi auzisem că Tudor Arghezi nu o ducea foarte bine cu viaţa de toate zilele, că lucra grădina şi-i vindea produsele la piaţă sau chiar acolo, la „Mărţişor”. De aceea, deşi nu-l vedeam bine, eram aproape sigur că cel care bătea cuie era marele poet în persoană.

La dangătul clopotului s-a îndreptat de şale, s-a întors şi fără să lase ciocanul din mână a privit lung spre portiţă. Eu n-am zis nimic, eram departe şi apoi îmi pierise deodată tot curajul.

Priveam cum se apropie pe serit, îmbrăcat de lucru, cu mânecile cămăşii suflecate, cu un mers încet,

uşor legănat. A deschis portiţa încet, a rămas locului dincolo de prag şi m-a privit fără să zică nimic. I-am spus că veneam din partea lui G. Tutoveanu de la Bârlad şi în clipa aceea chipul poetului s-a luminat, m-a privit cu mai mult

207

tat. Ce face domnu

interes, cu ochii limpezi şi prietenoşi, a schimbat ciocanul din dreapta în stânga şi mi-a întins mâna.

Nu voi reproduce fraze de ale lui, mi se pare o impietate să reproduci după zeci de ani, cu pretenţii de exactitate, fraze rostite de oameni mari.

În anul următor, 1947, George Tutoveanu avea să împlinească 75 de ani şi ar fi bucuros să ştie că prietenul său îşi va aminti de lucrul acesta. Tudor Arghezi a zâmbit şi a spus că va consemna evenimentul, că e bine să-l sun la telefon atunci, mai aproape de aniversare”.

Iar urmare promisiunii făcute, la 20 noiembrie 1947 în ziarul Adevărul, la rubrica „Tablete” de Tudor Arghezi apărea: „Un medalion, Poetul G. Tutoveanu”: „Un telefon al unui profesor din Bârlad:

u împlineşte 7- La 20 noiembrie, poetul nostr 5 de ani şi-i pregătim o sărbătoare.

Cei mulţi înainte! am răspuns cu acelaşi tempo precipi- l Tutoveanu între trandafirii lui din Tutova, cu numele cel frumos? - E bine sănătos.

Tudor Arghezi

Drept să spui, nu mă îndoiam. Flăcăul acesta, turnat în perfectă verticală dintr-un metal care nu cocleşte, nici nu prinde rugină, e hotărât să îndure 400 de ani, cu o continuă pubertate, feciorelnic, ca un înger de spaţii înalte; recte un arhanghel. Ceea ce-l deosebeşte, la fizic, de asemenea făptură, e redingota, e gulerul întotdeauna cu lustru, e cravata, e mărgăritarul ei, e batista de in alb din comisura buzunarului de la piept şi sunt mânuşile impecabile. Un om cu miros a lavandă, un om-porumbel, un om construit din sidefurile, reflexele şi nuanţele scoicii.

208

uţă porfir, olecuţă matostat şi ceva-ceva chiciură de mic

uzit şi pipăit,

de terapeut, îl găsesc oriund

în strugurele urzit din zale tămâioase.

anu, deputa lângă Majestatea Sa Timpul, ca să-i ducă prinosul

ângăvelilor noastre dintr-un acatist de frângere a inimii şi extaz. Aici, în câteva slove omagiale, aş fi dorit să se cuprindă şi fiinţa şi

poezia lui George Tutoveanu la 75 de ani. Făt-Frumos din lacrimă şi rouă”. Tudor Arghezi (1880-1967) şi G. Tutoveanu (1872-1957) poeţi

amândoi, au fost doi oameni care s-au respectat reciproc. *

Dar să revenim la ale noastre. În aceeaşi revistă „Lumina” din noiembrie 1946, zilele toamnei dau prilej lui Th. Călin Delapraja să ne ofere stihuirile unui… „Cântec de toamnă”:

„…Leagănă-te ram de nuc Căci cocorii iar se duc… Leagănă în vânt şi ploi Miros proaspăt de Spuma gingaşelor Şi cânt de privighetori.

El face parte din serile inefabile ale naturii, olecuţă cum se zice pe la Bârlad, olecuţă ametist, olec

aşist. Elegant ca o lebădă şi ca o chiparoasă, curat ca o crizantemă, uşor ca un fluture imaculat, discret ca o candelă de altar, poetul, văzut, a

e un model fericit izbutit pe care l-au zămislit muncile subtile şi încrucişate ale pământului făcător de flori şi ale cerului ţesător de azur, pentru căpătarea între noi, inşii vrajbei, ai urilor şi răzbunărilor, a unui exemplar cu ceva într-însul de Iisus.

Nu mă pot gândi la el fără să fiu copleşit de imagini matinale şi de arome. El îmi evocă şi argintul, şi libelulele şi lalelele şi liliacul şi chihlimbarul, şi miresmele amărui ale unui ierbar

e l-aş căuta, în rostirile frumoase ale vieţii, în cuc, în mierlă, în iasomie, în citirea de la Ioan,

Dacă plugarul înfăţişează pe ogorul lui aristocraţia supremă a neamului omenesc, l-aş alege din peticul lui de grădină, pe bardul Tutove

tul cel dintâi pe g

trifoi, flori

Leagănă în chip duios Cerul clar şi luminos Zări albastre de cristal Cu doinitul din caval, Leagănă în mângâieri Farmecul trecutei veri…

209

în acelaşi număr de revistă, vine cu versuri ceva mai triste:

Într-o zi cu nor ori soare!

Cele c ani, cu gândul la altă poezie „Rondelul străzii-mele” elea, fiul autorului:...

„În p mă aflam la Bucureşti, la un curs de

reciclare. Er nd şeful de curs m-a chemat deoparte, cu reţinere în glas, dar cu ochii bănuitori, m-a pus în cunoştinţă de o telegramă

venită de la P ă cu familia... La început am crezut că s-a întâmplat cev u copiii. Ajuns la Ploieşti m-am convins că telegrama er ul, adică cu tata. Drumul până la Bârlad mi s-a părut ului părea pustie, n-am mai găsit pe peron pe omuleţul amurile vagoanelor ca să mă vadă şi apoi să mă îm Bine ai venit!”

Leagănă pe fruntea ta Visul şi dragostea mea Şi cântă în vijelii Tristeţea vremii târzii Legănând mereu, mereu Arşiţa dorului meu”.

George Nedelea,

Rondelul ultimei plecări

Într-o zi cu nor ori soare Ai s-auzi că nu mai sunt, C-am plecat fără cuvânt, Fără nici o îmbrăţişare…! Că tot visul ce-l frământ Risipit e la picioare… Într-o zi cu nor ori soare Ai s-auzi că nu mai sunt!

Să te-asemeni cu o floare Şi ca ea să cazi înfrânt! În zădar e orice cânt Dacă flutură… şi moare

itite mă duc, după atâţia evocată de Dumitru Ned

rimăvara anului 1975 a în ziua de 4 aprilie, câ

oloieşti, ceva în legătura acasă cu soţia sau ca în legătură cu Bârlado veşnicie. Gara Bârladacela care era atent la gebrăţişeze, spunându-mi: „

210

M-am ăbiţi spre casă şi ajungând la „Constructor ) de pâine Xenakis, am început să ridic strada din co ede în memorie rondelul scris de tata, în anul 1969: „Îngân rie/ Cum trec şi alţii, poate, cine ştie/ Cu fiecare pas u adă din copilărie/ Pe care înălţăm câte un zmeu!/ Pe ni mereu/ îngândurat sau plin de bucurie”. (Ronde l străzii mele).

l unor steaguri coborâte în bernă. Cum am deschis poarta casei, aşa um o ştiam eu din copilărie, m-a întâmpinat doamna Calotă1, cu un vădit

regret în suf „Aţi venit prea târziu, a decedat la ital”.

În cam tata, totul era în ordine iar pe masa de lucru: ziare, şi câteva manuscrise sub formă de versuri. M-a cu ce să încep. După o oră de stat pe gânduri şi to chiţat un plan cu tot ce era necesar de făcut pentru î mormântarea care trebuia să aibă loc a doua zi”.

(„Geo u Nedelea în „Bârladul odinioară şi astăzi,

1984, vol. II ş

După 7), 2007 din „Academia bârlădeană” –

revistă editat turală „Academia bârlădeană”, preşedinte de onoare – dinte Elena Monu, redactor şef, Serghei Coloşenco, a :

„Pe G ai întâlnit de prin 1958, când treburile i

6, când localnicii sărbăto

îndreptat cu paşi grul”, fosta casă (fabricăpilărie, având limpdurat sau plin de bucuşor sau greu,/ Aceeaşi str strada asta trec de a

luCasa mi se părea mai mică iar cei doi pomi de lângă gard aveau

aspectuc

let şi cu ochii în lacrimi:sp

era unde lucra şi stătea reviste, tocul cu călimara m aşezat la masă, neştiindt privind prin casă, mi-am sn

rge Nedelea” de Dumitri Miscelanéu p. 598-601).

*

mulţi ani, în numărul 2(2ă de societatea literar-cul C.D. Zeletin, preşeveam să scriu următoarele

eorge Nedelea nu l-am mservic ului m-au purtat pe alte meleaguri.

Am aflat că, într-adevăr, într-o zi a căzut ca o floare, dar nu înfrânt... revenit la Bârlad în toamna anului 200Am

riseră centenarul Bibliotecii „Stroe S. Belloescu” şi citiseră, poate, volumul „Poeţi bârlădeni la Casa Naţională”, în care se vorbeşte şi de George Nedelea. Ca şi Dumitru Nedelea, altădată, am urcat drumul pe lângă „Constructorul” - strada Gheorghe Doja - să-mi încarc bateriile cu amintirea anilor şi a locurilor când, elev fiind, treceam pe acolo şi de fiecare dată ardeam să-l văd pe poet ori să mi-l închipui lucrând, migălind la cuvinte.

1 Doamna Afindita Calotă, pensionară, stătea cu chirie în casa lui George Nedelea – spune D. Nedelea – şi după decesul soţiei îl ajuta cu menajul de care era mulţumit.

211

casa asta am trăit/ Privind la soare, oameni, stele!/ De-aic

e placă de marmură care să le spună localnicilor şi trecătorilor: „Aici a locuit

ă i-o păstrăm prin placa amintită pe aceea pe care a avut-o. Dar nici de poezia

şi încep activitatea?!”

entru ca să ne apropiem mai mult şi să e împletim preocupările şi visurile în orăşelul Tecuci, în atmosfera lui

odihnitlui, impus de împrejurările grele ale

războiu nd pasiune

după succesul total al ezătorii şi după masa de la Şcoala de menaj, târziu în noapte, rămaşi noi singuri, am colindat ceasuri întregi în oraşul regăsirilor noastre, căutând uliţele

Casele s-au schimbat mult iar oamenii mi s-au părut că nu-şi mai cunosc semenii. Am întrebat despre casa şi omul George Nedelea, dar am primit strângeri din umeri. Casa de la numărul 15 au schimbat-o timpul şi cumpărătorii. Nimic nu mai seamănă cu locul unde-l ştiam pe poet:

„În casa asta am trăit/ Privind la soare, oameni, stele/ La flori, la fluturi, rândunele.../ În casa asta am iubit./ O casă veche dintr-acelea/ Din vremea care a murit./ În

i în viaţă am pornit/ În pas cu gândurile mele/ Pe căi când aspre, când rebele,/ Să cuceresc ce-am cucerit.../ În casa asta am trăit!”

Un capăt din strada aceasta poate ar merita să-i poarte numele. Sau dacă nu, cu ocazia sărbătoririi evenimentului, s-ar fi cuvenit pusă pe peretele casei un colţ d

şi a lucrat poezie George Nedelea, om de cultură al Bârladului”. Pentru că ce a lăsat George Nedelea bârlădenilor, în primul rând nu-s

numai „Versuri venite în vis”, cum se justifica el Mariei, soţia sa, când se trezea noaptea şi-şi reîncepea scrisul, ci mult mai mult: „Mario, ce las eu în această ladă plină cu hârtii, face cât zece case”...

S lui risipită să nu uităm. Cine-mi dă un semnal că sponsorizează tipărirea

volumului cu poeziile lui adunate, că eu*

Comemorarea a doi ani de la m artea lui Ion N. Peiu o realizează G.G. Ursu cu al său: „Un pictor Bârlădean”:

„De Ionel Peiu mă leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri ale tinereţii mele.

L-am cunoscut încă din copilărie p

o

noare, în care funcţionam amândoi ca profesori de liceu. Deşi considera

cariera didactică un fel de popas în viaţa lui, totuşi Ionel Peiu, cu sufletul de copil mare, apropiat de elevi şi avâa nobilă a valorii, nu era un rătăcit în lumea şcoalei, deşi, cu firea lui

libertară de artist, nu se putea încadra complet în disciplinele ei. Ne apropia, ne aduna la un loc dragostea neostenită pentru Bârlad, oraşul

nostru natal, dar şi patima noastră comună pentru artă. Îmi amintesc că, deşi eram anunţat în programul şezătorii literare de la Bârlad din februarie 1944, şezătoare în care se prezenta publicului bârlădean un poet ca Ion Minulescu, un prozator ca Alexandru Cazaban, poate nu m-aş fi dus acolo, dacă în ultimul moment n-aş fi fost cucerit de impetuozitatea sufletească a lui Ionel Peiu. Iar când

ş

212

lui tăcu

im o noapte

le două miracole fundamentale ale copilăriei mele. Cu Io am încercat să retrăiesc o clipă măcar

te să culegem urmele copilăriei moarte. Eram doi tineri bârlădeni, un poet şi-un pictor, bucurându-se de regăsirea rară pe pământul oraşului lor natal.

Amintirile mă năpădesc copleşitoare. Mă văd alături de el în epoca apăsătoare a războiului când între Tecuci şi Bârlad, trebuia să călătorîntreagă. Atunci am hotărât amândoi să scriem o monografie închinată vieţii şi operei marelui pictor bârlădean N. N. Tonitza. Ceasuri de sfânt entuziasm, când planul lucrării noastre l-am scris pe faţa de masă de hârtie a unui local din Tecuci, la un pahar de vin, ceasuri nemuritoare! Ne-am ţinut de cuvânt. El aduna materialul, eu îl ordonam şi-l stilizam. Am scris două capitole: „Tonitza şi Bârladul” şi „Tonitza, pedagog al artei”. A urmat negura refugiului şi, foarte semnificativ, toate manuscrisele mele au fost salvate, în afară de cel consacrat lui Tonitza. Fatalitatea a făcut să se piardă, în acelaşi timp, colaboratorul meu neuitat, şi lucrarea scrisă cu el împreună!

Îmi amintesc o seară de decembrie, la Bârlad, când în căutare de informaţii pentru lucrarea noastră, ne-am dus la profesorul de sculptură Tarază, de la Şcoala de Meserii din Bârlad, rudă cu Ionel Peiu, care ne-a dat despre copilăria lui Tonitza la Bârlad unele date importante, seară în care Ionel Peiu, el însuşi a descoperit că împlineşte 29 ani!

Mă văd altădată dus de neastâmpărul lui neobişnuit într-un sfârşit de vară luminos, la iarmarocul din Bârlad. Am petrecut cu el o seară neuitată în feeria de mucava a iarmarocului. Iarmarocul şi grădina publică au fost ce

nel Peiulegenda anilor duşi. Uitasem că aveam peste 30 de ani, de altfel cu Ionel

Peiu te simţeai totdeauna mai tânăr, mai pur. O parte din veşnica lui zburdălnicie trecea în tine, fără să vrei. Am colindat toate panoramele, ne-am bucurat de toate distracţiile iarmarocului. Ca orice artist autentic, Ionel Peiu păstrase un crâmpei din naivitatea de altădată, ochii lui aveau încă în pupilele lor mirări de copil, sufletul lui avea încă prospeţimi surprinzătoare.

Cu Ionel Peiu la Tecuci îmi astâmpăram nostalgia mea de Bârlad. Strângeam în mănunchi pe toţi bârlădenii aciuaţi la Tecuci, iar când arşiţa dorului ne dogorea mai cumplit luam trenul spre oraşul nostru. Un pahar de vin cu amicii bârlădeni avea delicii superioare şi poetul Nedelea îşi poate aminti uşor cum la asemenea reuniuni exuberanţa lui Peiu se întuneca de presimţiri tragice, cum îl chinuia groaznic gândul unei posibile ratări. Războiul se prelungea, anii lui treceau şi el se vedea, cu visul lui artistic sfărâmat înainte de vreme. Se amăgea apoi cu planuri, deocamdată irealizabile, pentru ca să cadă iarăşi într-un pesimism bolnăvicios.

Atunci ideea sinuciderii îi încolţea în minte şi-ţi trebuia ceasuri întregi ca să cauţi să-l abaţi de la gândurile-i negre, să poţi aduce alinare sufletului lui neliniştit. Ionel Peiu era de-o sensibilitate excesivă, numai bucuriile artei şi viaţa trepidantă pe care-o trăia, puteau să dea un echilibru şi o armonie unui asemenea om, care se ferea să rămână singur cu sine însuşi.

213

şi natural

e 1913 în oraşul Bârlad, ca fiu al d-lui Nicolai

nitza şi Ştefan Dumitrescu. Ionel Peiu a păstrat

sa Naţională”, alături de pictorii bârlăde

urg”, „Cap de studiu”, şi „Aleea din grădina publică”.

Portase panourile expoziţiei de pictură de la Bârlad, în cadrul lunii Moldovei.

Bun până la uitare de sine, sociabil până dincolo de margini, Ionel Peiu îmbrăţişa pe toată lumea. Sinceritatea lui totală i-a adus multe neajunsuri, ca

eţea lui care nu se împiedica de convenţii. Încrezător în oameni fără nici o măsură, a fost de-atâtea ori, până la sfârşit, victima lor. Îi repugna gravitatea găunoasă, avea un mare dispreţ pentru toţi cei care, lipsiţi de orice sensibilitate artistică, îşi plimbau prin viaţă golul sufletesc, respingea aceea ce el numea spirite administrative, birocratice, formalistice. Prin amestecul de copilărie, de generozitate şi neastâmpăr, Ionel Peiu a fost un original şi a lăsat după moartea lui o amintire neştearsă. Poate un straniu presentiment al morţii apropiate îl făcea să-şi trăiască tinereţea cu nesaţ, să nu piardă o clipă fără ca să-i stoarcă maximum de plăcere. Era bântuit de pasiuni şi iubea viaţa ca pe-o operă de artă perfectă. A căzut în toiul vieţii, trăite cu tensiune, plenar.

Ion Peiu s-a născut la 29 decembrie Peiu, a cărui tipografie are un rol însemnat în istoria culturală a oraşului

nostru prin imprimarea atâtor reviste şi gazete locale. A făcut, tot în târgul său natal, şcoala primară şi liceul comercial pe care l-a absolvit în anul 1935. În iulie 1940 obţine diploma la secţia de pictură a Academiei de Arte Frumoase din Iaşi, având ca profesori pe regretaţii N. N. To

un adevărat cult amintirii lui Tonitza, maestrul său. Printre hârtiile rămase după moarte, găsesc o scrisoare a marelui pictor

trimisă de la Balcic la 5 Mai 1937, lui Peiu, din care spicuim câteva rânduri semnificative: „Eu voiu fi la Iaşi cam pe la 10-12 Mai, când vom putea sta de vorbă mai pe'ndelete. Până atunci, o ţâră de răbdare. În artă, mai ales, tot ce se face fără răbdare şi fără chibzuială e mai întotdeauna un lucru ratat. La bună vedere, al d-tale prof. N. N, Tonitza”.

Expune în toamna anului 1930 pentru prima oară la expoziţia colectivă organizată de Societatea literară „Academia Bârlădeană” de sub conducerea poetului G. Tutoveanu, în una din sălile de la „Ca

ni G. Portase şi S. Wolfingher. Într-o cronică din „Universul” din 25 oct. 1930 se scria: „Cuvinte frumoase avem de spus şi despre cele opt pânze ale tânărului Ioan Peiu, care deşi se află la primii paşi, a izbutit să ne reţină atenţia. Cum genul unde ni se pare că d-sa reuşeşte să ne dea, în adevăr, ceva bun este peniţa şi acuarela, îl sfătuim să se devoteze pentru totdeauna în această direcţie”.

Între 10 şi 30 septembrie 1933 expune împreună cu profesorii săi N. şi A. Poplăcenel şi colegul Cristea Ionescu, tot la Bârlad, lucrări în ulei, acuarelă, desen. Au fost remarcate de presa timpului pânzele: „Motiv din Poiana Ţapului”, „Natură moartă”, „Am

În anul 1933, tot sub auspiciile „Academiei Bârlădene” mai expune la Bârlad, ca elev de liceu, 30 de lucrări, ulei şi acuarelă, expoziţie despre care nu avem nici un comentariu.

În anul 1935, ca student în anul întâi, expune la expoziţia Academiei de Arte Frumoase din Iaşi şi organizează cu pictorul G.

214

„Case vechi la Bârlad”, cu cerd

Căminul Cultural „Calist

frăgezimea culorilor; sensibilitatea fină a artistul

verde,

a Expoziţia profesorilor secundari de la Galaţi.

le lui frânte, faţă de tot ce-ar fi

La 12 septembrie 1937, în Pavilionul Primăriei, Societatea literară „Academia Bârlădeană” îi organizează prima expoziţie personală cu un număr de 60 lucrări, - compoziţie, portret, peisaj, natură moartă, flori, ulei, acuarelă, desen etc.

Expoziţia s-a bucurat de un succes deosebit. Desprind din „Neamul Românesc”, 6 Oct. 1937, unele impresii şi caracterizări: „Ionel Peiu se relevă ca un temperament citadin, cu inspiraţii aproape exclusiv urbane. Ochiul său îmbrăţişa interioruri de oraş, cu un orizont împuţinat de zidurile cenuşii, case vechi sau de mahala, uliţe întortocheate, cartiere mărginaşe, un univers îngust şi sufocant, departe de lărgimea zărilor campestre. Lumea aceasta aparte e învăluită într-o atmosferă proprie, întunecată. Rareori un peisaj mai senin, mai luminos. De pe atunci, remarcam crezul lui Ionel Peiu,- culoarea, în

acuri lovite de vreme şi „Florile”, atrăgătoare prin prospeţime. Îl numeam atunci „pictorul cocioabelor şi al uliţelor”. Era un început aşa de promiţător!”

Din Septembrie 1941 până la tragica lui moarte, Ion Peiu a funcţionat la catedra de caligrafie şi de desen de la liceul „D. A. Sturdza” din Tecuci, catedră care fusese ilustrată de un pictor ca Hârlescu, care a avut şi el un sfârşit dramatic.

La 20 Mai 1942, Ionel Peiu îşi inaugurează la Tecuci o bogată expoziţie de pictură în localul librăriei „Patron”, expoziţie patronată de

rat Hogaş” sub conducerea părintelui protopop N. Conduratu. Expoziţia cuprindea peste 60 de lucrări, în majoritate motive moldoveneşti printre care remarcăm: „Pe malul Bârladului”, „Pe gânduri”, „Iarnă la Tecuci”, „Interior de dormitor”.

Crezul artistic al lui Peiu, culoarea, era pus în lumină cu putere. Te frapa îndată spontaneitatea, prospeţimea,

ui era evidentă. Dar epoca de chinuitoare căutări de sine nu se încheiase. În toamna anului 1942, expunând la Salonul Oficial, Ministerul Culturii îi reţine pentru colecţiile statului lucrarea „Compoziţie de atelier”. În 1943, Ministerul Artelor îi admite la Salonul oficial de pictură şi sculptură lucrările: „Prizonier rus”, „Ion”, „Curte în mahalaua Tecuciului”. În noiembrie 1943, Ionel Peiu obţine un premiu de 10.000 lei al Ministerului Culturii Naţionale la Salonul Oficial al Moldovei pentru piesa „Peisaj din Iveşti”. Era o încununare binemeritată a strădaniilor sale. Lucrarea reprezintă o germinaţie viguroasă de

o vegetaţie grasă, îmbelşugată, o coloristică sobră, intensă, din care nu lipseşte apa Bârladului, ale cărei unde, oricât de puţin cristaline, şi-au prelungit existenţa în atâtea opere literare, ele făcând parte din peisajul moral al scriitorilor bârlădeni.

Adversar al oricărei dulcegării în artă, Peiu realiza, tot mai mult o pictură în care substanţa sensibilităţii sale se exprima în tonuri grele de culoare densă. Tot în 1943. iunie, expune l

Dar toate făgăduinţele au intrat în pământ şi de câte ori îmi dezmierd privirile cu cele patru tablouri ale lui Ionel Peiu ce-mi împodobesc casa, mă cuprinde o jale, o milă nesfârşită. Faţă de visuri

215

putut c

aţă. Fără de el ne simţim mai singuri, am rămas sărăci şi goi în zbuciumul cumplit

rea mai departe, faţă de puzderia de frumuseţi artistice risipite pentru totdeauna. Cu el a murit o lume, s-a spulberat o nădejde a Bârladului şi-a Moldovei, am pierdut un prieten unic, s-a sfârşit un om vesel, bun, sincer, dornic de vi

şi în vâltoarea vieţii”. Public mini-portretul lui Ionel Peiu nu

numai pentru că pana profesorului G. Ursu ni-l prezintă în toată statura lui, dar şi ca răspuns la iniţiativa lui C. D. Zeletin care, în „Academia Bârlădeană” nr. 26/2007 (p. 2) cere recuperarea picturilor acestui membru al Academiei Bârlădene, ca un ajutor dat fiului editorului Neculai Peiu din Bârlad „adânc implicat în viaţa editorială a oraşului Bârlad”, pentru a-i ajuta pe eventualii ofertanţi în identificarea măcar a o parte din opera dispărutului, la care face trimiteri exacte prof. univ. G. Ursu.

După ani şi ani, pun alături şi ce scria Radu Şerban Palade despre însuşi pierderea lui G.G. Ursu, din volumul III dedicat în 1984 Academiei Bârlădene de Romulus Boteanu:

L-am cunoscut pe profesorul G. G. URSU

„La începutul lunii iunie 1980, vărul meu,

doctorul şi poetul C. D. Zeletin, ţintuit în casă de mai multe luni din cauza unei încăpăţânate hernii de disc, m-a rugat să-l vizitez şi să mă interesez de sănătatea ameninţată a profesorului G. G. Ursu, internat de urgenţă în Clinica a II-a medicală din Spitalul clinic al municipiului Bucureşti. Pe profesorul G. G. Ursu nu-l cunoşteam, dar îl preţuiam mult, eu fiind un admirator al poeziei sale. Citisem din poeziile lui cuprinse în volumele Salcâm uituc, Dealul brânduşelor, Fulg şi zăpadă şi unele versuri mă urmăreau ca un laitmotiv:

Ionel Peiu

Profesorul şi scriitorul G.G.Ursu

216

recent citisem în volumul Bârpoeziile numeroase pe care pr

A doua zi, după rugterminat treburile în Clinica dClinica a II-a medicală. Amprivire blajină dar cercetătoade apariţia mea neaşteptată. care, cucerit de boală, trădÎntrevederea a fost scurtă şi zilele următoare şi că voi trancei doi pacienţi – G. G. Ursiunie, mergând cu C. D. Zeletică tot fusese obligat să-şi municipiului Bucureşti, ca să-o florăr şă un bu pal.

şi la spital, am dorit s vorbim cu medicul care-l îngrijea. Am fost mândoi miraţi când acesta, surprins de erudiţia bolnavului, nu ştia că G. G.

Ursu e nii scriitorilor, profesor universitar şi cunoscut publicist. În discuţiile zilnice despre literatură, artă,

fie, pe bolnavului, nu a reieşit nimprofesională şi talentul litercaracter! La acea dată, dosuferind de afecţiuni care, laolaltă creau o reactivitate curant, am intrat în salon şicu ultimul număr al revistei de margarete şi un bileţel Revenind după un timp, l-amXII, Bucureştii. Poate gândeC.D. Zeletin, căci rondelulReîntâlnirea cu noi l-a bucmedical, în care bolnavul se nie rebelă, discuţia a alu ele prefera : literatura, arta, Bârladul!... Era mâhnit că din pr nu putuse partic a la manifestările organizate în Bârlad,

Am avut odată părul în inele... Ce-a rămas din ele-n părul meu cărunt? Uneori o fată se juca prin ele, Mâinile ei albe oare unde sunt?

Ştiam că este foarte bun prieten cu C. D. Zeletin de mai mulţi ani şi ladul – odinioară şi astăzi articolele, amintirile şi ofesorul G. G. Ursu le publicase. ămintea făcută, către prânz, după ce mi-am e chirurgie unde lucrez, am urcat la etajul XII, la cunoscut un om în vârstă, cu părul alb, cu o re, cu un zâmbet lin şi sincer, uşor descumpănit Pe patul de spital, mi-a făcut impresia unui trup ase spiritul încă plin de interes pentru viaţă. protocolară. I-am promis că-1 voi mai vizita în smite în ambele sensuri mesajele încredinţate de

u şi C. D. Zeletin. După câteva zile, sâmbătă 7 n la un control medical, ne-am abătut – dat fiind

părăsească patul – şi pe la Spitalul clinic al 1 vizităm pe bunul lui amic. I-am cumpărat de la

chet bogat de margarete de culoare violet easă oacheAjuna

ă

ste poet şi istoric literar, membru al Uniu

care doctorul le provoca voit la patul ic din care să se poată bănui înalta calificare

ar al lui G.G. Ursu. Câtă modestie! Ce tărie de ctorul spera într-o evoluţie favorabilă, bolnavul separat, tratate corect, nu ameninţau viaţa, dar foarte precară. După discuţia purtată cu medicul am văzut că preţuitul nostru poet dormea liniştit, România literară lângă pernă. Am lăsat buchetul alături de flori, nevoind să-l trezim din somn. găsit la geam, admirând de la înălţimea etajului a un nou rondel, al margaretelor, după opinia lui era forma literară cea mai îndrăgită de poet. urat foarte mult. După câteva fraze de interes plângea mai ales de o insom

critică literară, istoriogra

necat repede spre temicina bolii

teip

217

la sfârşitul lu ţei, plecase cu materialele pentru comunicări l ilele culturii bârlădene. Boala l-a ob aşul natal, atât de iubit şi cântat. Din aceleaşi a lansarea primului volum din lucrarea Bâr ul – odinioară şi astăzi, la care colaborase intens. Lăuda iniţiati

und în esenţa lucruril

nii mai, unde, în ciuda suferina diferite reuniuni ştiinţifice prilejuite de Zligat să părăsească degrabă or motive nu putuse participa nici llad

va elaborării unei astfel de cărţi. Avea o vorbă sfătoasă, domoală, cu o frumoasă sonoritate moldovenească. Tot ce spunea purta însemnele unei erudiţii de netăgăduit, ale unui spirit care pătrunsese prof

or. Îţi inspira siguranţa acelui cărturar legendar care cu lumina minţii deschisese multe tainiţe, iar ceea ce aflase, ca un profesor cu har, ţinea să comunice mai ales celor tineri. Avea o dragoste neţărmurită pentru Bârladul natal şi pentru înaintaşii în ale literaturii de pe acele meleaguri. Am vorbit despre veneratul lui magistru, poetul George Tutoveanu, despre Academia Bârlădeană, al cărei ultim secretar a ţinut în mod special să precizeze că a fost, despre diferitele familii Palade şi în special despre Gheorghe Palade, deputat liberal, fost ministru de finanţe, a cărui statuie se afla în celebra Grădină publică a Bârladului. Ştia cu amănunte biografia căpitanului de infanterie Emil Gârleanu şi a ofiţerului de cavalerie Tudor Pamfile. Avea o deosebită veneraţie pentru munca imensă de culegere a folclorului pe care Tudor Pamfile a depus-o dintr-o iubire adâncă pentru neamul românesc. Aprecia drept una din cele mai valoroase lucrări pentru definirea orizontului spiritual al neamului lucrarea lui Artur Gorovei Cimiliturile românilor. Cum nu voiam să-l obosim pe bolnav cu prezenţa noastră, ne-am despărţit optimişti, cu promisiunea de a ne revedea curând pentru a continua discuţiile atât de interesante despre locurile şi oamenii Ţării de Jos, în special despre Bârlad, subiect care vedeai că îi face deosebită plăcere şi pe care îl cunoştea ca nimeni altul.

Vestea morţii lui mi-a venit prin surprindere şi m-a durut profund. Am pierdut un poet de mare talent, un cărturar de excepţie, un om deosebit. Cuvintele nu pot reda personalitatea şi atmosfera pe care le degaja. Adevărat model de profesor, cercetător plin de calităţi umane rare: erudiţie, sobrietate, demnitate, discreţie, dreptate, dragoste pentru oameni şi ţară, pentru limba românească şi pentru spiritul acestui neam. Era, într-adevăr, cronicarul moldovean desprins şi făurit de legendele reale ale Ţării de Jos, pe care o iubea cu patimă.

Cercetând documentele medicale (F.O. Nr. 15144/1313 din 26 mai 1980, Clinica a II-a medicală, Spitalul clinic al municipiului Bucureşti), am aflat că a fost externat ameliorat, la 12 iunie 1980. La externare, foaia de observaţie purta printre altele următoarele diagnostice: diabet zaharat insulino-dependent clinic manifest, cardiopatie cronică ischemică nedureroasă, insuficienţă cardiacă cronică, hipertensiune arterială sistolică.

218

deni: Al. Vlahuţă, Alexandru Philippide, Iacov Antonovici, G. Diama

fesorul Const. Solomon, din care la sfârşitul volumelor se indică î

De diabet zaharat şi de hipertensiune arterială suferea de peste zece ani. Antecedentele vasculare familiale erau încărcate: mama decedase în urma unui accident vascular cerebral, iar un frate de infarct miocardic.

Toate aceste date ştiinţifice medicale, care ne permit să judecăm la rece cazul, nu reuşesc însă să ne aline durerea sufletească pricinuită de dispariţia celui care a fost G. G. Ursu... Ultima dată l-am vizitat într-o după-amiază de iulie, când o adiere de vânt făcea mai suportabilă căldura lui cuptor, dar stingea licăririle fragile ale lumânărilor pe care Doamna Ursu, C. D. Zeletin şi cu mine încercam să le aprindem în cimitirul din Domneşti, la marginea cartierului Drumul Taberei, lângă crucea pe care scrie lapidar Profesor G. G. Ursu”.

* Invitat să se ocupe de prietenul său Th. Călin, muncitor tipograf la

Tipografia Peiu, profesorul G.G. Ursu în medalionul pe care i-l realizează în revista „Lumina” de la Bârlad, scrie şi despre cărţile sale pe care i le-a cules şi i-a scos corectura tânărul: „Istoria literară a Bârladului”, „Tecuciul literar” - Radu Şerban Palade vorbind despre cum l-a cunoscut pe profesor, spune că i-a cunoscut mai înainte poeziile din volumele „Salcâm uituc”, „Dealul Brânduşelor”, „Fulg şi zăpadă”. Am în amintire şi eu alte volume ale profesorului: „Istoria literară a Bârladului” care, în felul ei, este un expozeu şi o analiză de înalt profesionalism al publicisticii bârlădene, începând de la „Semănătorul”, „Paloda politică”, „Paloda literară”, „Gheorghe Lazăr”, „Făt-Frumos”, „Freamătul”, „Florile Dalbe”, „Ion Creangă”, „Miron Costin, „Răzeşul” până la „Graiul Nostru”, „Vremuri bune” şi „Scrisul Nostru”.

G.G. Ursu, împreună cu George Nedelea, sunt autorii „Antologiei scriitorilor bârlădeni” în care sunt prezentate crâmpeie de carte ale unor scriitori bârlă

ndy, C. Hamangiu, Ionescu Raicu-Rion, G. Tutoveanu, Elena Farago, Corneliu Moldovan, Victor Ion Popa etc. şi promiteau o continuare, în completare, care să cuprindă scriitorii şi opera celor care nu se născuseră la Bârlad, dar aparţineau lui prin munca depusă aici şi opera scriitoricească creată.

„Cele mai frumoase poezii româneşti”, antologie pentru tineret, în două volume, „Lirice” şi „Epice”, apărute în Editura „Cugetarea” Bucureşti, în colaborare cu pro

ntr-un tablou, pentru fiecare clasă, poeziile care ar trebui citite şi recitite de elevi, sunt de un interes care cheamă la lectură şi pe maturi. Mai ales că versurile înmagazinate nu-s selecţionate după importanţa întregii opere a celui cuprins în antologie, cât mai ales pentru perfecţiunea versului, a talentului care probează valoarea, ca în cazul lui Mateevici cu „Limba noastră”:

219

e alături de care apar nume mari ale literaturii române: Tudor Arghezi, George Topârceanu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Vasile Alecsa

-1896, despre are mulţi dintre noi am cam uitat.

„Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste”…

Autor de poezi

ndri, George Coşbuc, Gr. Alexandrescu, George Bacovia, Otilia Cazimir, Elena Farago, Nichifor Crainic, Şt. O. Iosif, D. Anghel, Al. Vlahuţă, George Tutoveanu, de la ultimul reţinându-ne atenţia din volumul „Tinereţe”, expusă poezia lirică „Soră” de mare sensibilitate, dovadă de perfecţiune artistică:

„Pe cărarea dintre vii, Coboara o fată… Erau luncile argintii, Cerul fără pată… Şi cânta cu glas domol, O poveste-amară… Treceau păsările stol Înspre altă ţară… Şi spunea de-un dor cumplit, De-ndrăgiri uitate… Ascultau în asfinţit Măgurile toate…

Erau lacrimi şi eres, Taine de la horă… Eu de-atunci am înţeles. Că mai am o soră!”

În „Mica bibliotecă critică”, la Editura pentru literatură, Bucureşti,

1961, studiul monografic „N. Beldiceanu” constituie alt prilej de adâncire şi reliefare a vieţii şi operei unei personalităţi care a trăit între 1844c

220

Căsăto tului şi învăţătorului Gh. Lateş din satul Rădăşen e desparte după 20 de ani de convieţuire, părăsit. Agla ni se recăsătoreşte cu Hristodor Pantazi, originar din c ţul Tutova.

În urma despărţirii Beldiceanu rămâne cu o fată, Elena, şi cu un băiat, Nicuşor, scrii târziu, iar despărţirea sa de Aglaia, soţia sa, spun pleşitoare fiind „viitorul copiilor săi”, faţă de care s as avere, dar le las un nume cinstit prin muncă”.

Drama casnică, prelungită mulţi ani, era exprimată şi în scrisorile către o prieten

ică a Eladei, îi scria poetul, prietenei, numele care-l purtaţi înseamnă lumină, strălu ce vă împodobesc merită acest nume: vă doresc, dar, u o fericire strălucitoare”.

Drago fletul său găsea ecou şi în dragostea faţă de oameni, de p 94 când îi încredinţează poetului Steuerman-Rodion, pentr tipar, poemul „Ţăranii” – spune G. Ursu, îi prezintă amicului său pe Moş D uteşti, satul naşterii sale, îl aşează pe scaun şi de fa l – un protest „al ţăranului asuprit şi stors”:

e să vă mai deie?

Beldic it de o congestie cerebrală în locuinţa sa din

strada Bucşinescu nr.2 – Iaşi. La înmormântare actorul State Dragomir a citit poezia „La m eanu scrisă de Radion:

tră ă

Într-o lume fermecată,

rit în 1873 cu Aglaia, fata preoi, de lângă Fălticeni, s

ia la vârsta de 37 de aomuna Pogoneşti, jude

torul N. Beldiceanu de mai e G. Ursu, îl apăsa, grija co

e consola spunându-şi: „Nu le l

ă din Iaşi care purta acelaşi nume cu a fostei soţii – Aglaia M.: „Aşa cum sunt un dizgraţiat al vieţii, credeam că ar fi mai bine să nu supăr pe cei buni cu mine, în câtă vreme viaţa ce o duc nu este decât ce a fost: o neagră elegie, căci vă asigur, doamnă, urâtul mă întunecă şi pustiul mă îneacă” – scria la 17 decembrie 1893.

Iar legătura dintre cele două nume, Aglaia, îl făcea să clameze: „În limba clas

cire; calităţile sufleteştin viitor luminos şi stea pentru cea din suopor. În martie 18uănilă, ţăran venit din Preţă cu el citeşte poemu

Sărmane bordeie CDoar pe oftare Să mai puneţi dare”.

eanu s-a stins lov

ormântul lui N. Beldic

„Te-nalţai din lumea noasUnde binele e-o crim

Într-o viaţă mai sublimă Fără patimi, fără rele, Fără uri şi lăcomie.

221

te reproşul adus celor care îi deposedase de pământ pe părinţii săi, bo

viclean făcut cu mânăstirea Slatina”.

„Mereu doi” scris la vârsta

ina Cassian în „Cuvânt înainte”, ci spărgând perechea circumscrisă în sine”,

poezia oferit să devină explozivă şi totală, un spectacol al lumii, dar nu erelor şi al cuvintelor…

Impor ereu doi” este o poezie a sufletului, de sine stătătoare, ne d dovada fie şi numai cu sonetul intitulat hiar: „Sonetul Sone” care-mi pare pilduitor:

Cu semnături citeţe şi haine bit-o

levantine

mândria r veşnic glia

e „ich errinne”…

Viaţa ta a fost un geamăt, Iar cuvântul tău un plâns, Pentru toată suferinţa, Pentru chinul celui stins De nevoie şi de jale, Jalea negrei asupriri”.

Era poaiernaşi de ţară la Preuteşti – Fălticeni, eveniment pe care poetul însuşi îl

evocase acuzator în preajma revoluţiei de la 1848: „Moldova zăcea sub guvernul despotic al lui Mihai Sturza. Lacom de avere, Mihai-Vodă, prin schimburi frauduloase, despoia pe particulari; astfel, în judeţul Suceava, prin meşteşugurile slugii sale Petrache Asachi, răpi unei familii moşia Preuteşti-Adam printr-un schimb

Acum, la 2 februarie 1896 N. Beldiceanu se întâlnea cu pământul, intra în pământ.

Un alt volum a lui G.G. Ursu este cel intitulat deplinei maturităţi profesionale şi literare, prezentat de apreciata şi

cunoscătoarea Nina Cassian, la Editura „Litera” Bucureşti, în 1971. Volumul de debut, spune Nina Cassian, în care ai pe „autorul surprizelor”.

Născut din dragoste pentru poezie, pentru poeţi, pentru litere dar şi pentru dragostea în doi, dar nu neaparat încorporată într-un cuplu, cum spuneN

ă, face ca iubirea fizic, ci în delirul littant este că „Masfixiată politic, eu făcân

c

„Când nu vei mai fi tânără, iubito, Când anii cârd s-or iscăli în tine

Şi vei fi umbra celei ce-am iu

Când sânilor tăi – rodii Omătul anilor le-o aplecaŞi-n loc de cer privi-voŞi-un verb nemţesc va bat

222

Când liniştit şi moale va fi pulsul

ă, heorghe Ursu

bit” – vei spune o clipă”.

scris despre alte prieten

aţa „Luceafărului”, dar mai puţin evidenţiate. Apoi să nu trecem cu ederea alt studiu: „Eminescu în viziunea lui Tudor Vianu”, Bucureşti 1968;

„Sensu

e cu I.Const. Chiţim

lor de la „Institutul pedago

Bacovia, Ion Minulescu, G. opârceanu, C. Hogaş, I.Agârbiceanu, Mihail Sorbul, Nicolae Iorga, Garabet

Ibrăileanu, M cu întreaga viaţă şi opera lor prevăzută în

Emulu u – în 1928 îi dedică o plachetă specială, pe ei alte personalităţi pe care o precia: G. Ibrăileanu.

„Viaţa 1; „Tecuciul literar”, studiu de istorie şi geo ; „Ştefan Petică – contribuţii la reconsider i 1962, sunt lucrări care ne opresc atenţi 150 de pagini, ercetează atent legăturile scriitorilor tecuceni cu pământul lor natal, urmăreşte

Şi vei gândi la inima - tăciune, Ecou – izbăvitoarea ei risipDe-i auzi vorbind de G

Vei tresări: „El m-a iuŞi ochii tăi s-or lumina

G. Ursu este un literat complex şi complet care nu-şi uită niciodată

menirea: de a fi şi de a lucra mereu pentru tineri, nu pentru operă în sine. Pe această traiectorie se înscriu alte opere ale profesorului, şi el nu îndeajuns de cunoscut în zilele noastre. „Literatura română şi memorialistica”, 1970; „Memorialistica în opera cronicarilor”, 1972; „Un capitol Eminescu de istorie literară; „Veronica Micle”, Bucureşti, 1964; „Iubita de la Ipoteşti – prototip al creaţiei eminesciene”, Bucureşti, 1965 completează ceea ce a

ii ale lui Eminescu cu Mite Kremnitz şi Cleopatra Lecca Poenaru, cu ecouri în viv

ri umaniste şi valori artistice în opera lui Mihail Sadoveanu”, Bucureşti 1966. Lucrările realizate în colaborare fie cu Florin Mihăileanu („Analize şi interpretări literare – pentru bacalaureat şi admitere la facultate”), „Noţiuni ale literaturii” – manual pentru clasa a VIII-a realizat în colaborar

ia, M. Negoescu, M. Novicov, Al. Piru în 1963, ori studiul „Literatura română contemporană”, lucrare elaborată împreună cu S. Bratu, din seria „Analize şi interpretări”.

„Istoria literaturii române” – secolul al XX-lea, vol. I 1965, pentru uz intern, înmănunchează prelegerile făcute în faţa studenţi

gic”, facultatea de filologie, Bucureşti şi cuprinde în cele aproape 300 de pagini dactilografiate referiri importante la cei pe care i-a apreciat: Şt. Petică, D. Anghel, O. Goga, Panait Cerna, G. T

ihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, programa şcolară. lui său – poetului G.Tutovean

care o încredinţează cu autograf una

lui Sadoveanu la Fălticeni”, 194grafie literară, editat la Bârlad în 1943area vieţii şi operei lui”, Bucureşta. În „Tecuciul literar”, autorul, în cele peste

c

223

„reflexele ţin d să redea nota caracteristică a Tecuciului, d în lucrare: Vasile Alecsandri, Al. Vlahuţă, N. onachi, Theodor Vârnav, Al. Papadopol-C nescu, Calistrat Hogaş, Ion ădejde, Constantin Radovici, N. Petraşcu, Ştefan Petică, Ion Petrovici, Ştefan

Zeletin, Tud scriitorilor din familia Boureanu, I.I u, Mihail Manoilescu, Pamfil

eicaru, I.C. Bistriţianu, Ion Dangorozi, familia de scriitori Th. Şerbănescu-Petraşc

utului tecucian în opera lor”, reuşinar şi a reuşitelor celor cuprinşi Iorga, Const. Doboş, Costache Calimah, Vasile Bucur, Theodor Şerbă

Nor Pamfile, Vasile Pârvan, generaţiaordan, Al. Lascarov-Moldovean

Şu, I. Valerian, Constantin Narly, Natalia Negru şi Şt.O. Iosif, Hortensia

Papadat-Bengescu, Georgeta Mircea Cancicov.

Studiul despre tecuceni cuprinde referiri de esenţă şi la Victor Ion Popa, G. Diamandy, George Nechita, Constantin Solomon, Gabriel Drăgan, Mariana Solomon şi nu numai, cu priviri critice asupra fiecăruia.

Vorbind despre G. Ursu, nu trebuie pierdut din vedere activitatea sa desfăşurată, ani şi ani în preajma şi alături de G. Tutoveanu şi de alţi creatori de poe

mai sus, alte şi alte lucrări importante – în afară de perman

zie la Academia Bârlădeană, al cărui secretar literar a fost, şi de unde s-a născut alt volum amintit, cunoscut cititorilor – „Salcâm uituc”.

Lângă cele de enta lui grijă pentru a ţine trează în amintirea concetăţenilor

personalitatea şi activitatea lui G. Tutoveanu – „Academia Bârlădeană”, 1992; „Viaţa şi formaţia lui Emil Gârleanu”, în revistele de la Galaţi „Revista vremii” şi „Orizonturi”, un ciclu de 16 articole 1936-1940; „Un profesor al lui Ion Creangă „Părintele Grigorescu din Fălticeni” în „Convorbiri literare”, 1942;

224

ercetătorul despre care scriu: „Bârladul nu va uita pe Ibrăileanu (nici pe G. Ursu, adaug). Aici a suferit, aici a visat, de aici şi-a luat înaltul avânt. Aici s-a hotărât pentru totdeauna aceea ce a fost pe lumea asta. Aici a înflorit întâia oară frumuseţea lui sufletească de totdeauna. Grădina noastră publică i-a plimbat tinereţea arzătoare de gând. Frunzişurile ei i-au împletit adânca melancolie de la 18 ani. În nopţile limpezi de vară, când parfumurile-s mai tari şi amintirile mai grele, copacii blajini s-ar clătina a tristeţe. În preajma lui Vlahuţă, ei vor mângâia o umbră mai mult”.

*

Fără ca medalionul dedicat profesorului G.G. Ursu să fie complet, mărturisesc că l-am făcut pentru ca cititorii să înţeleagă că adesea modestia unor asemenea oameni îi fac să rămână în uitare, iar critica literară deficitară în a-i menţiona. Alături de el am pus în pagină şi numele altor şi altor scriitori şi poeţi bârlădeni, faţă de care unii condeieri actuali trebuie să manifeste respect şi reţinere atunci când vin cu aprecieri de genul acesta într-o revistă apreciată cum este „Elanul” de la Chirceşti- Găgeşti-Vaslui, când cineva analizează poezia unui tânăr poet, socotindu-l „contribuţia cea mai de preţ a Bârladului la cultura românească”, deşi lângă cel lă dat mai există un Lucian Vasiliu, un Cezar

eletin, fost şi el sec

„Un mod de a vedea în istoria literară” în „Analele Moldovei”, Tecuci, 1943; „Bârladul literar” – 1919-1943, studiu în manuscris; „Grădini şi cimitire”, caiet de poezii în manuscris; „Viaţa lui Mihail Sadoveanu 1880-1920 în „Moldavia” şi „Convorbiri literare” 1941.

Alt studiu „G. Ibrăileanu şi Bârladul”, contribuţie la formaţia spirituală a marelui critic, tipărită în 1939 la Fălticeni vine să prezinte însăşi formarea, ascendenţa şi succesele literare ale celui care, pornind de la „Orientul” şi de la revista romaşcană „Şcoala Nouă” dă consistenţă mişcării poporaniste de la „Viaţa românească”, G. Ursu încheindu-şi dizertaţia pentru emulul său în aceeaşi notă în care aş face-o şi eu pentru c

uIvănescu, un… (vezi Simion Bogdărescu „Poeme maxime”, colecţia

Salonul literar, Ed. Cronica Iaşi, 2007, 82 p. în Elanul nr. 64 / iunie 2007).

Despre omul, profesorul, poetul dar şi prietenul G.G. Ursu, despre ceea ce înseamnă pierderea lui pentru literatura română şi mai ales pentru prieteni, cunoscuţi şi cititori, model de referire la opera sa citim în „România literară”, iunie 1980, în cuvinte măsurate, bine cugetate, semnate de C.D. Z

retar al „Academiei Bârlădene” ca şi precursorii Virgil Duiculescu, Vasile Damaschin, G.G. Ursu, George Nedelea şi George Constandache, aşa cum ştie şi reuşeşte el să o facă, de fiecare dată, când ne vorbeşte:

„Într-un sfârşit de iunie, când fenomenele meteo-rologice năprasnice răstoarnă sănătăţile şubrede, când la Bârlad abia încep să înflorească salcâmii uituci, întâia, nu a doua oară, a plecat dintre noi un poet adevărat, s-

225

rei zile, repezi ca lectura a trei rondeluri, cât a mai în

in aerul dulce al clasei şi iarba veacurilo rse îşi strecura până la noi aromele...

În ce mă priveşte, am pierdut pe unul dintre cei mai buni prieteni într-ale lite

poet eorge Tutoveanu, urcat la un moment dat de surpările din jur ale morţii pe

soclul

a stins o strună autentică în ale cărei vibraţii existau unele frecvenţe numai ale lui. Am pierdut o comoară de om... L-am văzul bolnav vreme de patru săptămâni, l-am revăzut în ultimele trei zile, când purta pe chip încremenirea unui zâmbet blajin şi sceptic, t

târziat fără viaţă printre noi, înainte a intra în sânul ţărânii şi a cunoaşte alte şi alte rosturi de taină ale ceasornicului, de veşnicii întors, al universului…

Am pierdut un cărturar, un eminent cercetător al istoriei literare, moldoveneşti mai cu seamă, un animator de viaţă literară, un orator bun şi un admirabil profesor, întâi de liceu, apoi de universitate, care a predat - prin har şi nu numai în virtutea calificărilor profesionale - limba noastră natală, limba românească, ştiind ca puţini alţii să trezească interesul pentru limbă şi literatură prin deşteptarea mai întâi a dragostei pentru ele, lucru nu tocmai uşor. Cu peste două decenii în urmă, am asistat pentru întâia oară la o lecţie pe care a ţinut-o la Liceul „Aurel Vlaicu” din Capitală; cum se plimba cu paşi rari prin faţa catedrei, am avut o clipă impresia că-l am în faţă când pe bunul Ion Creangă, când pe adâncul Miron Costin. Se legănau ramuri înflorite pr

r a

raturii, prieten de peste 25 ele ani. reazăm sufletesc în unele ore, zile şi ani neprielnici. Ne întâlneam săptămânal, iarna pe Aleea Frigului, unde locuia, primăvara în Parcul Libertăţii, iar înainte ca toamna să-şi sfâşie brocaturile, în cimitirul Belu, unde ne citeam unul altuia poezii sau cercetam mormintele personagiilor din studiul său monografic, rămas în manuscris, Eminescu în necropola capitalei. De multe ori hoinăream, uitaţi prin labirintul vechilor străzi bucureştene. În întâlnirile noastre ne bucuram de tovărăşia unor scriitori care nu mai sunt: V, Voiculescu, Ion Buzdugan, Radu D. Rosetti, A. Mândru, D. Iov, N. Crevedia, B. Iordan sau a preţuiţilor noştri contemporani, Vasile Netea, Ion Larian Postolache, Virgil Carianopol. La Bârlad mergeam să-l vedem - totdeauna şi întâi de toate - pe bătrânul G

de nisip al decanului de vârstă al scriitorimii româneşti. G. G. Ursu îi rămăsese credincios nu numai lui, ci şi Bârladului, căruia îi închinase cărţi şi încă avea să-i mai închine. Iubirea lui pentru oraşul natal era o voluptate, un mijloc de a se şti pe sine existând în întregime. El însuşi a fost un Bârlad, migrat asemeni continentelor. Îl cunoscusem la venirea mea din Bârlad în Bucureşti, ca student al Facultăţii de Medicină, după ce George Tutoveanu îl sensibilizase prin scrisori călduroase asupra venirii mele.

Astăzi, prin plecarea lui, s-a frânt o scară de aur înălţată spre trecutul plin de fervoare spirituală al Bârladului comun, oraş de provincie, oraş de ctitori, în care au apărut, pe întinderea unui veac, peste 200 de ziare şi reviste,

226

târziu, Nicolae Iorga l-a solicitat la revista „Cuget clar”, al cărei c

cu turb

m, ca şi cum s-ar fi pierdu

cele mai multe cu caracter predominant literar. Spre Bârlad ne atrăgea lumina de stea matinală a lui George Tutoveanu, căruia G. G. Ursu i-a fost şi i-a rămas până la urmă fiu sufletesc şi de la care a preluat, pe o altă liră, multicordă şi mai fierbinte, dragostea plaiurilor natale. George Tutoveanu îl chemase la Academia Bârlădeană, pe care o înfiinţase în 1915 împreună cu Toma Chiricuţă şi Tudor Pamfile, ca să fie secretar literar al revistei „Scrisul nostru”. Mai

olaborator asiduu a fost. Meditând în aceste zile la destinul poeziei sale, constat, ceea ce ştiam

de mai multă vreme, că G. G. Ursu este un poet care nu-i încă citit atât cât merită. Cărţile sale de poezie, Salcâm uituc (1973), Dealul brânduşelor (1974), Fulg şi zăpadă (1978), cât şi alte numeroase poezii risipite prin reviste timp de jumătate de veac, pot satisface şi exigenţe moderne de gust, prin subtilitate, lipsă totală de ostentaţie, prin muzicalitate, firesc şi consecvenţă cu propriul stil. Am pierdut un poet căruia îi cunoaştem poezia până în miezul ei zămislitor, până la zona de zbucium sau extaze ascunsă sub o crustă de calcar fin fisurată. Căci poezia lui G.G. Ursu este filtrată prin multe straturi ale sufletului până să ajungă la echilibrul în care lumina nu ustură, emoţia nu vine

iditate şi dezordine, până să ajungă la suveranitatea discretă a notelor sale originale: duioşia şi nostalgia. Această nostalgie îşi găseşte la el semantica primordială, care conţine etimonul algos - durere, suferinţă. Într-adevăr, poezia lui e structurată mai mult pe suferinţă, decât pe tristeţea desprinderii de solul natal.

Strălucirea este, atât în artă cât şi în fizica optică, un fenomen de suprafaţă; în poezia lui G. G. Ursu, însă, lumina vine din adâncuri, din schelăriile complicate ale sufletului, vine liniştită, fără să aibă nevoie de nici un exhibiţionism, de nici o opintire, de nici o contaminare cu infantilismul acrobatic şi sec al modelor literare ori cu experimentalismul cu orice preţ, simptom de nevroză. Viteza crescută a forfotei ambientale cere de mai multă vreme şi pretutindenea şi poeziei să i se supună, dar poezia îşi are tempo-ul ei, curgerea optimă prin vasele comunicante ale sufletului omenesc, ea nu se schimbă, aşa cum nu s-a schimbat viteza de mişcare a electronilor în jurul nucleului atomic, oricât s-au îngrămădit în spatele omenirii secolele şi oricât a sporit viteza trenurilor ori a avioanelor de colo până colo. Natura poeziei nu s-a schimbat, ci mai degrabă firea cititorului, deoarece - vai! - trăim mai puţin în veacul cititorilor, şi mai mult într-al frunzăritorilor de poezie. Din neliniştile acestei superficialităţi decurge legarea forţată de spectacol şi de alte arte, ajutătoare, tendinţa de a o fragmenta şi a o redispune oricu

t speranţa în singurătatea sufletului atent şi a minţii pătrunzătoare. Melodioasă şi caldă, poezia lui G. G. Ursu a rămas poezie: nici anti, nici pro,

227

ţii lui nu erau de acord.

ăcând din el un cântăreţ amabil, cultivator de bucurii

nici supra, nici infrapoezie. Ea slujeşte înălţarea şi atât, iar înălţarea cunoaşte un singur sens.

Am aşternut repede pe hârtie aceste câteva rânduri pentru prietenul drag şi venerat, cu teama de a nu greşi faţă de felul în care el ar fi dorit exprimarea într-o atare împrejurare: adevărată, cu măsură, sobră, demnă şi discretă. El însuşi era adevărat în toate, era măsura, era sobrietatea, era demnitatea, era răbdarea, era discreţia împinsă până în vecinătăţile anulării de sine, cu care mulţi din apropia

Unde sunt însă toate acestea acum: purtarea sfielnică, statornicia, aşezarea, pasul lin în afară dar bine apăsat în adânc, nemărginita lui dragoste de limba românească şi de poezie, de şcoală, şcolăriţe şi şcolari, unde este tăcerea lui, în care simţeam deseori uşorul recul al înţelepciunii, unde este impulsul ferm după care, în faţa bunelor întreprinderi, indiferent de interesul propriu, era de partea cui zicea da, nu de partea cui zicea nu?!... I le vom regăsi numai în amintirea omului şi în realitatea operei”.

(Publicat în „România literară” – iunie 1980) *

Animator al unor reviste de provincie, mai ales de la Bârlad şi Tecuci, cercetător al literaturii regionale şi nu numai, G.G.Ursu este şi un producător de poezie, unele din versuri cu împrumuturi de la Mihai Codreanu şi George Tutoveanu, vibrant, cald, f

, de a trăi şi visa – crede despre el Al. Piru. D. Petrescu îl vede ca pe un elegiac. Perpessicius – ca pe un poet delicat, unul al melancoliilor. Constantin Ciopraga îl crede şi contemplativ şi evocator, înclinat spre

elegie şi în căutarea graţiosului, seraficului, a cuvântului pur, dar şi realizator al poeziei de elevaţie, de înălţare, a calmului, al odihnitorului şi meditaţiei…

Nicolae Iorga, Pompiliu Constantinescu îl văd… Către care direcţie pendula G.G. Ursu în acele zile ale spitalizării, când

privea de la înălţimea etajelor panorama Bucureştilor, unde-l purtau gândurile? Sigur către Bârlad, oraşul de naştere şi al copilăriei, al dorurilor lui:

Bârladul e Lancrămul meu, E prispa de lut de-altădată, Fântâna cu lanţul ei greu, Salcâmul din poarta uitată.

(Rondelul fiinţelor de azur, 1969)

228

Voi nu veţi şti că scrisul meu cel mare

(Anonimul, 1

Şi nu-mi voEa va veni, la vreme”.

Precis către mama sa , cu gândul că ar fi sosit momentul revederii:

Tu, mamă, vii, cu tâmpla argintie, Ca-n alte vremuri să-mi arăţi cărarea Şi cum îmi eşti aşa de-aproape, mamă, Un fulg pe obraz îl simt ca un sărut.

(Sonet mamei, 1959) Sau poate trăia constatarea îmbătrânirii personale:

Îmbătrânim, poeţi, îmbătrânim Ratăm cu orice strofă dăltuită. E o poveste-a muzelor ispită. Poetul nu-i nici mag, nici serafim. …Râzând de tot ce scris-am pe hârtie,

Eu l-am luat cu mine-n veşnicie. 945)

Căutările şi întrebările poate l-au purtat şi către plopii de la Bârlad:

„Voi, plopi, mai departe, la fel veţi foşni”. Sau către „Rondelul unui epicureu” – (1939):

„Codri verzi, flori albe, dragi femei, eu vouă Bucurii ascunse, rob vă sunt, ca ieri… S-aşteptăm lumina altor primăveri, Nu vreau să mă-ngroape toamna asta nouă”.

Şi acuzator, dar încrezător:

„Satana râde-anume Şi moartea dă cu cotul, Dar mai trăim pe lume Şi n-am murit cu totul. Prieten de-departe, Mai scrie-mi, nu te teme

rbi de moarte:

229

ot de la Bârl ?):

Ni alcie

Vibrând din rădăcini, cu glas amar,

dar”.

Timpu e scurt despre G.G. Ursu care zilele acestea a murit în 1980, la 69 de ani:

„Zilel a, ani de la naşterea celui mai

pătima cântăreţ al urbei Bârladului: scriitorul G.G. Ursu. Este cel care a împlet de început, tinereţea şi primăvara: „Au înflorit salcâmii la Bârlad,/ Oraşul e-o legendă de u zboare/ Cât florile pe caldarâm nu cad”. Marele om de cultura C.D. Zeletin spunea despre Ursu: tător al istoriei literare, moldoveneşti mai cu seamă, un animator de viaţă literară, un orator bun şi un admira olvit Facultatea de Litere şi Fi profesorul său Garabet Ibrăileanu i- Câţiva ani a fost profesor de limba româ ei. Ulterior, a fost inspector şcolar al regiunii Galaţi, inspector de română în Ministerul Educa eneral în Ministerul Învăţământului. A devenit lector universitar, apoi conferenţiar la Institutul pedagogic Bucureşti, p de Filologie, şeful catedrei de Filosofie a aceleaşi facul ctor în Filologie. A colaborat cu zeci de reviste lit t prezent la multe evenimente culturale din ţară. e, amintim: „Antologia scriitorilor bârlădeni”, „G. Ibrăileanu şi Bârladul”, „Tecuciul literar”, „Memorialis icarilor” (teza sa de doctorat), „Salcâm uituc”, „Dea i de zăpada” etc. A murit în 1980 la vârsta de 69 re a cântat-o atât de suav şi de nostalgic. T ubirea lui pentru oraşul natal era o

Şi ca un testament, o poruncă, revenind la „Un plop sonor”, 1966 (tad

„Nimicul dulce-al vieţii îl cunosc. Prieteni, pot pleca fără regrete. La căpătâi nu-mi puneţi chiparos,

ci s cu răvăşite plete.

Ci doar un plop, la orice adiere,

În toamna grea de aur şi tăcere Un plop sonor să-mi cânte în ză

l a lucrat şi undeva, S.M. notează p ar fi trebuit să împlinească 96 de ani, dar

e aceste se împlinesc 96 de ş

it atât de sugestiv, în poezia ”Rondelul amintirii”- două stări

ninsoare,/ Voi, tineri, prindeţi clipa să n

„A fost un mare cărturar, un eminent cerce

bil profesor universitar”. G.G. Ursu a abslozofie a Universităţii Iaşi, unde a remarcat talentul şi i l-a şlefuit. nă în mai rnulte oraşe din zona Moldov

ţiei Naţionale, inspector g

rodecan al Facultăţiităţi. În 1969, a devenit do

erare româneşti şi a fosDintre volumele sal

tica în opera cronlul brânduşelor”, „Fulgde ani, departe de urbea pe ca

ot Zeletin spunea: „I

230

voluptasemenea continentelor”. (S.M.).

În 193 tulat „Lui G.Ursu” publicat în

revista „Cug l spune G.Petrescu în 1973 în „Prefaţă” la v rsu, făcea din fostul secretar al Academiei Bâ itual:

t,

1938 G. Tutoveanu avea vîrsta de 66 ani, iar G.G.Ursu doar 27. George

ate, un mijloc de a se şti pe sine existând în întregime. El însuşi a fost un Bârlad, migrat

8, G. Tutoveanu, într-un sonet intiet clar”, presimţindu-şi apusuolumul „Salcâm uituc” de G.G. Urlădene moştenitorul său spir

„Avar o viaţă-ntreagă-am adunat, Cu griji pe care nu ţi le pot spune, Comori cum încă nici un împăraDe când e lumea, n-a ştiut s-adune…

Să le păstrezi şi-n alte lumi mai bune, Acestea toate ţie ţi-am lăsat”.

În Tutoveanu a murit la 20 august 1957 – a mai trăit încă 19 ani din 1938,

la vârsta venerabilă de 85 de ani, iar G.G.Ursu în 1980, când avea doar 69 de ani.

Cine cunoaşte, ştie că G.G.Tutoveanu, ca un premergător, nu l-a dezamăgit pe cel care-l lăsase moştenitorul său spiritual, dar şi G.G. Ursu a rămas un chezaş. Bârladul odinioară şi astăzi – oameni şi fapte, în toate cele trei volume ale sale, operă realizată în 1984 sub redacţia eminentului şi harnicului Romulus Boteanu ne rămâne o mare şi veşnică mărturie în această privinţă.

*

Despre Eugen Lovinescu, G.G. Ursu are părerile domniei sale: „Dl Eugen Lovinescu, competenţa de pae, care a căutat să facă din Cerna un învechit; din Caragiale un efemer, din Coşbuc un plagiator; din Iosif un mediocru, din Vlahuţă un anacronic; D. Eugen Lovinescu întrupează mai mult ca oricând, acum, când e ucis literariceşte în conştiinţa oricărui român, întrupează afirmaţiile profesorului Nicolae Iorga, care, adresându-se unuia din poeţii sămănătorişti, le spunea să nu se tulbure dacă vreun „măgar critic” ar căuta să zvârle „o pereche de copite” în ei, fiindcă: „nebunia şi farsa prostească îşi pot avea ceasurile; bunul simţ are eternitatea”!

Când omul care este personalitatea dominantă pe toate tărâmurile spiritului cu adevărat românesc a afirmat acestea, nouă nu ne rămâne decât să aşezăm câteva versuri ale lui G. Tutoveanu, pe care „onorabilul” critic şi romancier de ocazie, d. Eugen Lovinescu, le defaimă; să le aşezăm alături de

231

cul” atins de „aripa morţii”…

eţii; Spre tainele-ndrăgirii, spre larma tinereţii

ă primăvara”…

Camilcinat

răbit să ne poarte caleaşca… a”…

şa lua apărarea G. Ursu poetului pe care îl venera şi-l analiza în studiul

e Eugen Lovinescu (1881-1943) scrise chiar dl Camil Baltazar:

nu încetam să-i admir răbdarea şi tenacitatea. Aceasta erau însă râvna, truda de suprafaţă, exterioară. Dar un fapt pentru

câteva strofe de-ale beteagului şi gongoricului saltimbanc literar d. Camil Baltazar, a cărui „operă poetică „ e ridicată-n slavă de „criti

George Tutoveanu:

„Cântări fără de număr, îşi murmură fanfara Tresare lumea-ntreagă, de clocotul vi

Cu mii de guri o cheamă… o cheam

Baltazar: „Sară de sară, luna ar fi fost înger haluGCântă trupurile-n noi şi-şi cer apropiere

A său „Poetul G.Tutoveanu”, apărut la Tipografia C.D. Lupaşcu din

Bârlad în 1928. La trei ani de la moarte, revista „Lumina” găzduia cele de mai jos

despr

„…De câte ori îl zăream pe bonomul cu păr argintiu, proptit cu un deget de frunte şi ascultând ceasuri întregi, nemişcat, lectura unui roman sau a unei piese interminabile,

care va rămâne neşters în amintirea generaţiilor este că atunci când prindea să-ţi preţuiască scrisul, când descoperea în manuscrisul adus filigranul nevăzut al vocaţiei dobândeai de la sufletul şi pana lui emulaţie, încurajare şi îndemn la lucru.

Se ştie, fiindcă-s pe buzele tuturor numele unei întregi pleiade de scriitori, care de la începuturile lor şi până la reuşită, s-au

înfruptat, s-au adăpat din prisosul acesta de suflet şi înţelegere, din această preţuire şi iubire activă, creatoare, expresia cea mai pregnantă a unui om despre care se spunea că nu iubeşte, că n-a iubit...

Eugen Lovinescu

232

binefăcătoare în procesul creaţiei lor, creându-le un climat prieln voltării? Susţinere ce devenea mai stăruitoare atunci când aceştia negaţi – care mergea până !a ridicarea lor pe scut, în văzu ic, cetăţeanul, avea curajul opin e acest curaj. Odată îmbrăţişat, nt de rasa sau clasa căreia aparţ iul estetic şi

u cel etnic. it asupra laturii sociale a activităţii sale şi nu s-a

insistat asup asa lui Lovinescu au fost o oficin a obscurantismului în epoca de tragică mem l brav – şi curajos plasticiza ac astă fermă poziţie antiobscurantistă, sub formă glumeţ-ironică

ţie datată 2 aprilie 1937) nu de glume se ţinea Siguranţa Statul

Elisabeta ra… casa conspirativă comunistă prin anumiţi scriitori care o

ăînsuşirea de a fi creatori şi nrectilină a trebuit să se despaa creat inmiciţii, care l-au co

Dar demnităţii, integrpăsa de rumoarea pieţii liter

M-am întrebat adeseoscriitori şi artişti şi prieteşum-a făcut să înţeleg că fiind vedea, în fiecare ins ce îl virespecta ca atare. Aci creatodepăşit pe critic.

Poate că insul ce întrunea încritic at de exeget al scr c

tocmai pentru că a depăşit, prin armoniozitatea lui condiţia om-zeii nu au ascultat ruga,

Dar ce alta decât iubire activă a fost îmbrăţişarea atâtor scriitori, pe care, ca oameni de multe ori nu putea să-i sufere – susţinerea lor, intervenţia

ic dez erau contestaţi sau

l tuturor, pentru că omul demn din critiei sale critice şi nu şovăia să afirm

scriitorul nu mai era părăsit, indifereinea – în magistratura criticului dominând princip

n„…Nu s-a stăru

ra faptului foarte important, că biroul şi că din care s-a luptat împotrivorie a ultimilor cronicari. Dacă cetăţeanue

, în această dedicaţie pusă pe prima filă a volumului III din Memorii: Poetului Camil Baltazar cu regretul de a mai fi cu toţii încă în libertate (dedica

ui, atunci când într-o bună zi, prin 1942-1943, a poftit la sediul său pe venerabilul scriitor. Pasămite cenaclul instalat în Bulevardul efrecventau”…

Datorită curajului s u de a impune scriitori, care nu aveau decât imic altceva, omul de nobleţă şi de atitudine rtă de vechi prieteni şi şi-a făcut duşmănii, şi-

stat înfrângeri în viaţă. ităţii acestei exemplare făpturi de senior nu-i

are sau a coteriilor. ri cum se explică devotamentul acesta faţă de gul a 23 de ani cu distinsul boier moldovean, el însuşi un creator şi temperament de artist, zita cu un manuscris, un creator virtual şi-l rul şi omul social, ce întregeau pe critic, l-au

făptura-i pământească un umanist, un un creator literar, care şi-a sporit capitalul de u universul experienţelor proprii, fiind şi un

remarcabil romancier, a ofensat ca om prin perfecţiunea atitudinii sale în viaţă. Astfel se explică cum în juru-i a plutit uneori acea atmosferă de ranchiună şi răzbunare, atât de streină firii sale. Dar poate

sagace, completierilor altora

233

de atâ

43”; ● Herman Hesse: „Premi

umanist german, stabilit în Elveţia, laureat al Premiului Nobel

tea ori adresată lor, de cei mulţi, ce îl iubeau şi stimau – şi nu i-au dăruit încă câteva decenii de viaţă, spre a-şi putea desăvârşi opera, încât criticul cu suflet liric, lăsând vorbă ca la incinerarea lui să i se cânte Eroica, s-a stins cu zile şi creaţia sa a fost frântă la jumătate de o moarte timpurie. Dar a murit eroic,pe câmpul de luptă al scrisului, combatant şi apostol”.

*

Şi mai citim în acelaşi număr: „Poetul bârlădean George Nedelea are în manuscris o traducere foarte bună: „Turgheniev” de Andre Maurois, apărută în urmă cu ani la Paris în editura „Grasset”.

Despre această traducere cunoscutul scriitor Isaiia Răcăciuni după ce a citit-o a scris următoarele rânduri: „Am citit şi originalul şi traducerea (corectă), ar fi păcat ca această lucrare să nu vadă lumina tiparului, o recomand călduros pentru editare”. n.n.: A achiziţionat vreo editură această importantă şi necesară carte?

În sumar mai reţinem: Eugen Relgis „Literatura de mâine”; dr. Ion Paloda: „De la Lucreţius Corus la Haekel şi mai încoace”…; dr. Nican „Preocupări postbelice”; Daniel Constantinescu: „Interviu cu dl. George Silviu” etc.

*

Decembrie 1946 numerele 23-24, tipografia C.D.Lupaşcu: ● Ion Andronache: „Descentralizare”; ● Miltiade Băcăuanu:

„Frământări”; ● T.H. Popa „Binecuvântare către noul veac” (versuri); ● Apoi cronici, comentarii, cărţi şi reviste primite, note, ştiri, redacţionale, recenzii etc.; ● Isaiia Răcăciuni: „Ciclu anacronic” şi „Iisus 19

ul Nobel pentru literatură – „Iubesc femei” şi „Târziu pe stradă”; ● Gravură: „Maternitate” de Kaete Kollwitz.

*

„…Cele mai multe fiinţe omeneşti nu sunt oameni, ci abia candidaţi la umanitate” adevăr rostit de înţeleptul Amiel”.

„…În pagina 5, două poeme semnate de Hermann Hesse (1877-1962), romancier şi poet

pentru literatură 1946, în traducerea dlui Isaiia Răcăciuni cu nota traducătorului: „Hermann Hesse, cetăţean elveţian din 1921, este unul dintre scriitorii germani cei mai umanitarişti. Are astăzi 67 de ani. Autor al romanelor: „Sub roată”, „Gertruda”, „Peter Camenzind”, „Demian”, „Lup de stepă”, „Sinhatra” „Jocul cu mărgelele de sticlă”, „Muzica singuraticului”, „Cântatul la orgă”, „Trepte” şi „Das Glasperlenspiel”. Modest şi izolat, juriul din Stokholm a făcut dreptate unui mare creator”.

234

Şi-urâtul mai pândesc.

Iubesc oraşe ce se vor ivi

Spre edificarea cititorilor iată şi cele două poeme scrise de Hermann Hesse: Mai întâi „Târziu pe stradă”:

„În jilavul asfalt, prin noapte, Lanterne se-oglindesc. La ora asta doar păcatul

Salut voi toţi câţi mai vegheaţi Şi duceţi anii grei, Voi, ce chefuiţi şi râdeţi Şi cari sunteţi cu toţii fraţii mei”.

Dar şi poemul „Iubesc femei”

Iubesc femei ce-au fost cândva cântate, Cu mii de ani’nainte, şi-adorate.

Iubesc cetăţi cu ziduri vechi şi care Deplâng apuse şi regeşti vlăstare.

,

Când cei de azi pe glob nu vor mai fi.

Iubesc femei – subţiri şi minunate Ce dorm în poala vremii ne'ntinate.

Vor semăna-n valoarea lor stelară Cu visele-mi zglobii de-odinoară.

Poetul Herman Hesse (1877-1962

235

ou...

..

Pe oceane albastre Cu ea voi pleca...

III Ispită, tu ce eşti? Trăieşti împăiată O viaţă întreagă, În port ancorat... Dar vine o seară Cu stele de vis... E noapte... e vară: Străbun paradis!

Iar mai departe „Ciclu anacronic” de Isaiia Răcăciuni:

Şi plouă... Şi toate-au trecut, Penumbră şi colb pe birÎn urmă, totul mi s-a părutC-a fost un ecou...

Femeia cu ochii satanici Şi vinul... Şi seara, pe lac, Şi cheful burghez, Totul: o „fata-morgana”.Ascult doar ploaia Şi visez...

II În juru-mi se-agită Dorinţi şi femei. O veche ispită Mă cheamă la chei.

Vapoarele - aşteaptă Dar ancora mea În mâl e 'ngropată, Elanul mi-l ia.

E focul din vreascuri ? Şi totuşi cândva

236

ă momea...

e, abis...

e.

on .

nger Pe smalţ de poveşti.

De-ajuns e un zâmbet, Un trup şerpuit... Odgonul se rupe, Şi nava-a pornit...

În larg te aşteaptă Femeia de foc… Şi totu-i minciună

şi joc... Sau farmec

IV Aşa, tinereţe! La tine era

he Ispita cea vecCe-n larg m

La tine şi seara Cu sălcii pe lac,

a Cânta primăvarTristeţi fără leac.

Amurgul de sânge, Tot ceru-l brăzdaCu fulgere – PlângeO vioară – undeva.

V Ai trupul de şarpeŞi ochii de vis. Te simt iar aproapMiraj din

Dar eu; tâmple sur Iar tu: un bujor!...

Mă las să mă fureStrăvechiul fior.

Oh ! Lasă-mă, dem!..Sau înger, ce eşti

Mai vreau ca să sâ

237

... t dă

Cu vin înfundat.

et ...

Din hău m-au chemat...

fată

Să intru în rai…

lia

ă, Spre piscuri înalte…

Chilia-mi retrasă ctuar.

st.

Pe lumea aceasta

Nu te-oi mai uita…

VI Las lira să-mi cadăCu greu mă desparDe vechea-mi ogra

E vechiul meu suflÎl ştiu! L-am uitat?Dar ochii tăi aprigi

VII ZburdalnicăTu viaţă îmi dai. Mai vreau înc-odată

Să zburd! HergheDin mine să salte Spre stele, spre lun

VIII Pe urmă, nu-mi pasăVa fi iarnă iar,

Va fi sanDe-aduceri aminte, De vise ce-au foVei merge 'nainte Iar eu, fără rost,

Calvaru-oi urca. …………………

Pe tine, Agastra,

238

Apoi celaşi autor:

e clopot e ică

am trăit odată… t

gilată2...

ează nte;

rminte diază...

u, pe cruce

ignesc. Ca barbaria s-o opresc,

puce c.

poezia Iisus 1943 de a

Răzbate dangăt grav drtatDin turlele îndepă

Până la mine 'n casa mŞi izolată din cetate.

...Iisus, eu l-Şi zbuciumul învăpăia

'ncarcerat De şapte ani stăÎn drama scrisă, si

Dar omenirea îţi urmCalvarul nebulos 'naiSe sfâşie printre mo

oŞi crezul mi-l par

Aşi trebui, din noSă urc şi să mă răst

Şi biata lume s-o aPe drumul meu ceres

2 Poetul face aici aluzie la drama sa „Ieşua” care va apărea în volum odată cu fresca dramatică „Mosè” ce se va juca cu George Calboreanu în rolul principal.

Isaiia Răcăciuni

239

Dar n-am s-o fac !... Ajunge odată! Istoria nu se repetă, Şi nici Irod şi nici Caiafa Nu mai revin pe-astă planetă...

II A fost odată în Iudeia Un basm ciudat şi dureros Şi a rămas o dâră numai Din tot acel prinos...

Păgânii nu-l vor înZadarnic clopotele bat!...

e

ea ...

? ..

.

ierii

rii...

ă Şi ţine cam demult. De-ajuns! Hai Raabi, să te iau de mână,

ţelege...

Enigma noastră, s-o dezlege De-a surda naţiile se zbat.

Vor trece veacuri... Ca şi-n minŞi 'n alţi urmaşi va mai trăi

enirBlândul profet, dar omEtern se va maimuţăriS-o mântuiesc? De ce, şi cum

………………………………Din toate va rămâne scrum

Iar pentru sclavi, noaptea-nvVa fi acelaşi vodevil,

Jucat de popi şi de norod,Când şovăiesc, vag, temnice

O noapte doar le dau răgazŞi cântecele îi îmbată. Apoi, din nou, întreaga gloatăVa omorî, va face haz...

III E-o comedie prea bătrân

Vino cu mine, blând Iisus...

240

mani, alul cu măslini.

nii

M. Vrabie, cu o epigramă, intervine într-un… „duel”: Dlor i zacu şi farmacist Hary care se duelează:

Un cazac cu-n biet spiţer…

Th. C

SPRE LUMINĂ

Spre întuneric şi război?

Înainte!

Pentru pace şi progres, ulmea senină,

Danie nica literară la volumul de versuri „Fierb valuril etescu, sublocotenent de geniu.

Hai înapoi, la GhetseNe-aşteaptă deŞi lasă ca să curgă aPeste eternii asasini...

*

ng. Vl. Ca

Înţeleg şi eu duelul Demn de orice cavaler Însă nu duelul vostru:

* ălin Delapraja merge…

„…Dar din mers, la o răscruce, Când am stat şi-am răsuflat,Singur, eu, m-am întrebat: Unde merg? Pe care drum Să-mi îndrept paşii de-acum? Înapoi,

Să calc iarăşi pe morminte Într-o viaţă zbuciumatăCu răni şi sânge fierbinte? Niciodată, niciodată!

Vreau să merg tot înainte Şi cu braţele amândouăSă cuprind o lume nouă, Să m-avânt în Univers

Şi să urc cSpre lumină, spre lumină!... l Constantinescu semnează croe Tisei” de Dumitru Gh. Fom

241

În pag ina e singura revistă din ţară care publică pentr uă poeme de Hermann Hesse, laureatul Pre eratură 1946, în excelenta traducere a colaboratorul ciuni”.

Din sumar:

● „Fata cu armonica” de Cezar Drăgoi; ● Lazăr Beneş: „Dr. I. Weinfeld (Ion Palodă) ârlad 1944”, poezie de Vadimir Cazacu; ● „Prelecţia mu n Herşcov; ● Ultima ştire: „A murit dr. I. Weinfeld”.

Am reţinut din „Note”: „În conformitate cu o recentă decizie,

colaboratorii noştri dnii Eugen Relgis, Isaiia Răcăciuni, Camil Baltazar şi I. Gruia ă de ministerul Artelor pentru a cerceta manuscrisele mite la acest departament în vederea premierii lucrărilor meritorii”.

Cezar

nica

–)

t ,

u părul blond

cu buzele subţiri

ina 8 se consemnează: „Lumu prima dată în numărul de faţă domiului Nobel pentru Litui nostru dl. Isaiia Răcă

Februarie 1947, numerele 25-26, tipografia Lupaşcu.

septuagenar”; ● „Bncii literare” de dr. Nica

fac parte din comisia instituit pri

Drăgoi semnează:

Fata cu armo– acuarela – O gamă strident de fals un vals (de ani de zile demodat! Atât ştia. Şi ochii ei cu luciu made catifeaplângeau – cereau, cu ţipăt mut fărâma de pâine pe care tu şi eu – o risipim în van când ne rămâne… Cşi greu, cu obrazul ars de vânt,

242

cânta strident şi fals

un vals,

un ban (Din „Poemele străzii”)

) „septuagenar” Lazăr Beneş scrie: În luna aceasta doctoral I. Weinfeld cunoscut în publicistica noastră

sub pse şte şaptezeci de ani de rodnică viaţă. telectual de mare rassă, medic, literat, filosof, muzician, conferenţiar

etc., doctorul de multiplu, pe atât e de modest. Tot ce a muncit în a i de activitate ştiinţifico-culturală, a fost pentru luminarea m rei masse a poporului, dezinteresat băneşte, neglijându-şi ocupaţia de m heltuind multă energie umană, fapt ce face ca astăzi la aniversarea î de 70 ani, să se găsească greu bolnav la pat.

E ma o datorie din partea noastră a celor ce-i cunoaştem lunga sa act ntele în legătură cu această mare personalitate revistei noastre, în care scop scriem aceste rânduri:

Docto Bârlad în anul Războiului Independenţii la 1877, a fă la liceul local, acum Colegiul „Codreanu”, pe care le-a absolvit ă care s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iaşi pe care o ter succes în anul 1905. Pleacă la New York unde avea un frate care urm şi după doi ani se înapoiază la Bârlad, unde în scurt timp e recuno at medic, cu numeroase simpatii în public.

Încă a de numai 14 ani, scoate o revistă literară intitulată „R ucurat de mare succes, având colaborări bune, iar articolele din clasa V-a Weinfeld erau cele mai gustate. Tot de pe b înfiinţează o societate literară şi joacă roluri importante în e teatru iniţiate de el.

Face tăţile culturale, cu renume în acea vreme. (1907 şi mai ul Cultural” care avea şezători săptămânale,

şi cu piciorul gol, pe trotuar, lipită de un felinar cu geam murdar,

– cu degetul zgârcit pe clape –

o fată cu armonica şi nimeni n-o chema să-i dea

În acelaşi număr, Cezar Drăgoi semnează cronica teatrală la spectacolul prezentat la Bârlad cu piesa: „Nunta lui Stroe”.

În articolul „Note la aniversarea unui mare intelectual: dr. I. Veinfeld (Ion Palodă

„udonimul Ion Palodă, împlineIn

Weinfeld pe cât etâtea domeniaedic şi c

mplinirii vârsteii mult caivitate, să dezvăluim amănu, cititorilor rul I. Weinfeld, născut lacut studiile în 1898, dupmină cu a dentistica

scut ca un aprecidin liceu, la vârstevista” care s-a b semnate de elevul ăncile liceului piesele d

parte efectivă din socie încoace); „Cerc

243

„Liga Cultu ia Bârlădeană” la care doctorul Weinfeld depunea o i itate pe teren muzical şi literar. Iar din anul 1915 colaborează e: „Cronica Moldovei”, „Graiul Nostru”, „Vremuri Bu Orientări”, „Însemnări Medicale” etc., unde publică pe l , excelente traduceri din Teffi, Linkeuns, Multatuli, Sc

În ac , doctorul Weinfeld, care din frageda copilărie avea aplicaţii spre od serios şi pe acest teren, luând parte activă la înfi ăţi muzicale „Armonia” şi „Filarmonica”, societăţi care umeroase concerte la Bârlad şi în alte localităţi din ţară.

În vre zboiului din 1916-1918 sublocotenentul medic Vainfeld urma luptelor de la

ituz e decorat cu „Coroana României” cu spade în gradul de cavaler cu pangli

iar şi sub focul violent al inamic

giul „Codr

ulte articol

ndul, de interesantul şi frumosul articol

rală” şi „Academntensă activla revistele literarne”, „Răzeşul”, „ângă proză originalăhullzler şi alţii. elaşi timp muzică, se afirmă în minţarea a două societ au dat nmea ră

ia parte cu Regimentul 2 Roşiori la toată campania şi înO

că de virtute militară” pentru bravura şi devotamentul cu care a îngrijit răniţii pe câmpul de luptă, pansându-i ch

ului”. Din anul 1932 d-rul Weinfeld e colonel în rezervă (în timp ce camarazii d-sale au fost de mult avansaţi).

Şi ca edil – fiind ajutor de primar – a dat dovadă de mare capacitate în conducerea treburilor obşteşti, acelaşi lucru ca profesor de higenă la Cole

eanu”. După enumerarea atâtor ani de muncă constructivă depuşi de doctorul

Weinfeld, e cazul să spicuim din cele scrise de numeroşii d-sale admiratori, personalităţi proeminente din ţară.

Astfel cunoscutul medic d-l prof. universitar dr. Gh. Plăcinţeanu de la Universitatea din Iaşi scrie următoarele:

„D-l Dr. Weinfeld un om cu multe calităţi: eseist, muzician, literat, medic, daruri ce le întruneau oameni de odinioară, daruri ce rare ori azi sunt cumulate de aceiaşi persoană”. Şi mai departe reliefează într-un mod sincer:

„În virtutea acestei sclipitoare inteligenţi congenitale dr. Weinfeld este săltat din cuibul sihăstriei sale şi ne apare sporadic în acest personaj de causeur, extraordinar de agreabil, un causeur însă approfondi, meditativ, analist, - cu o legătură, milimetrică în gândire şi cu o expunere filosofică literară deosebită”.

Iar binecunoscutul poet şi literat ieşean Enric Furtună citând mai me publicate de dr. Weinfeld încă acum 30 de ani, printre altele îi scrie: „Preţuiesc puterea ta de judecată, de discernere filosofică şi de

literaturizare a gândurilor abstracte, la adevărata ei valoare”. Cu altă ocazie, entuziasmat, Enric Furtună i se adresează astfel: „Şi

felicitându-te sincer pentru extrem de profu, regret sincer în acelaşi timp că în tot decursul ai fost atât de modest

sau atât de leneş”.

244

lul, fondul şi forma în care sunt scrise.

mult r

sincerele noastre condoleanţe. Revist

mar, alte materiale: Dr. Nican Herscov: „Protecţia muncii literare

ci, comentarii. Cărţi şi reviste primite, note, ş

” semnat

a Răcăciuni – intervi

…Orator înflăcărat, bine documentat cu privire la cauza ce o susţine, meticulos când e vorba de adevăr, spiritual şi convingător, iată câteva însuşiri cu care reuşeşte să domine masa ascultătorilor.

Acelaşi lucru şi în presă: numeroasele sale articole apărute în revista „Lumina” şi în ziarele „Păreri Tutovene”, „Unirea”, „Răspunderea” etc. atrag atenţia cititorului prin sti

„…La şaptezeci de ani cântă la quartetul „ARLUS” şi este principalul îndrumător al Şcolii de Artă şi Dramă din localitate”.

Şi, pe ultima pagină, în chenar negru: „În ultima clipă aflăm cu egret încetarea din viaţă – în urma unei grele suferinţe – a celui ce a

fost doctorul I. Weinfeld, colaboratorul atât de preţios şi apreciat al revistei „Lumina”.

Moartea doctorului Weinfeld lasă un gol imens în rândurile animatorilor care şi-au jertfit fără preget munca pentru cultură şi umanitate.

Transmitem familiei îndurerate a „Lumina”.

Din su”, Nicolae Pandelea: „Alexandru Ioan Cuza în lumina reală a istoriei”;

Vladimir Cazacu, Marieta I. Creangă, Cezar Drăgoi, B. Ciovică, Mihai Vrabie, Liviu Sebastian – versuri; apoi croni

tiri redacţionale, recenzii, clişee, epigrame etc.

Iată una din epigramele adresate celor de la „Păreri Tutovene”:

În „Păreri” se duielează diferiţi. Au ca armă-n bătălie doar catrenul; N-au bagaj cu… greutate, cum se cere. Nu-i mirare: regulat se pierde… trenul!

Semnează… Dan

Martie 1947, numerele 27-28, tipografia Peiu: ● O cronică dramatică semnată C.D.; ● rubrica „Poezie contemporanăă de Cezar Drăgoi; ● Ancheta revistei „Lumina”: Arta contemporană –

de vorbă cu domnii Tudor Arghezi, Eugen Relgis şi Isaiiuri luate de Cezar Drăgoi; ancheta sfârşeşte cu informaţia: în continuare

vom publica interviuri cu dnii F. Aderca, G. Bacovia, Camil Baltazar şi Gala Galaction.

245

Şi cum, pe largul mărilor de grâne

rin slăvi s-aud chemări păgâne

Vijelioasă noapte cu spulber de zăpadă, de gheaţă,

, ă,

C-un cerşetor în zdrenţe, zvârlit în brânci, pe scară,

George Tutoveanu oferă revistei poezia:

PÂINE Şi câţi dintre cei care mănâncă pâine Au stat să vadă boii prinşi la plug, Cum trag şi cum se opintesc în jug Crestând cu brazde – ogoarele bătrâne…

În fiecare om s-aprinde-un rug Când peste tot al snopilor belşug Zăduful crunt al cerului stăpân e…

Şi cum, în nori de praf batoza plânge Şi-adună lacom aurul din clăi Şi-ngroapă-n vrafuri fete şi flăcăi

Zvârlind cu pleavă-n zările de sânge… Când de pÎn goana lor aprinsă… după pâine.

(Din volumul „Poezii Alese” în curs de tipărire la „Editura de Stat”.

G. Ursu semnează „Balada pâinii”- dedicată poetului gălăţean Emil

Maur, iar Cezar Drăgoi poezia „Marea febră”:

BALADA PÂNII

Văzduhul scânteiază din stelele-iHarapnice aprinse ne biciuiesc pe faţăIar vântul se boceşte, înnebunit, pe strad

Ci uşa unei cârciumi, deodată, s-a crăpat

Un cântec de beţie a răbufnit afară Şi un geamăt lung, în golul imens, a răsunat.

- Uitată-ntredeschisă – pe uşă se strecoară, Ca un pribeag al morţii, scheletic, sur, un câine: Cu dinţii, de pe-o masă, apuc-un colţ de pâine Şi speriat aleargă cu trista lui comoară.

246

odată inge ochii, se ia pe urma lui,

elui cată.

dut, că,

Cu bulgări de-ntuneric, eu ochii mi-am umplut âncă.

G. Ursu

s-a înălţat, s-a adâncit,

p(

de febră şi uitare,

Dar cerşetoru-l vede şi tresărind, deUn foc i-ncS-apleacă, smulge pâinea din gura câinŞi muşcă, apoi, lacom, dintrânsa, o bu

Şi-n timp ce bietul câine privea umil, pierDin boţul lui de aur cum bietul om mănân

Şi-am fugit în noaptea lugubră şi ad

Marea febră

Şi „Golul” creşte-n mine ca ros de un sobol cu ghearele de diamant

în zeci de coridoare strâmbe, în zeci de catacombe, în care,

reoţii în odăjdii grele rătăcesc cadenţe regulate) şi clatină cădelniţe cu mirodenii arse.

În orice coridor sunt rătăcit în mine -. Sunt unele în care pe gura dărâmată, s-au aşezat painjenişuri

brumate, de rouă îngheţată. Tresare din adâncuri un fulger de-ntrebare şi spintecă în larg catapeteasma. Tăcerea are gheare de aur şi de neastâmpăr… Şi vine febra, „Marea febră”…

247

Iar ochii tăi sunt mari, adânci,

Cu deget de minciună şi mătase atui de lut

cu ochi de „Stele – suspendate – -Mată”.

t în mâzga de pe mal

nisipul febre,

a năduşită.

soase –

o sită plină de noroi… speră – plânge –

ea” – uci

cit. pe coardă

ului Nălucă” că „Dincolo”.

lunecat hinuite –

te. (Din „Preludii”, volum în manuscris)

Rubric tanţe burgheze”. Ilustraţii de Florica

Cordescu, Ed

Floare de tutun! Floare de tutun! Când l-am simţit sub epiderma palmelor,tot trupul unduia rotund şi cald – cu plăsmuiri de rod,

sticlind de febră, Ţi-e părul răvăşit, o flacără... ea este „cea din urmă candelă”…

am plăsmuit st

de – Cerul-Dens-de-SticlăÎn munţii din apus…Cu un picior adânc înfipşi altul în şuvoi, zlătarul spală, spală, – aplecatcu ochii ficşi şi arşi de cu frunteGrăbit parcă de-un demon el clatină mereu cu braţele oşi istovite – şi murdare –

şi geme – râde – şi la atâtea site strângeabia un „Fulg de Stce poate mâine va lpe-un deget alb şi nemunCu degetul zgârcitÎncerc „Povestea Vasce poate-o să mă duCând lanţul ancorei a ţipa prelung – metale cfrecându-se de pun

a „Să citim”: G. Bacovia „Situra „Casa Şcoalelor”.

248

Din : „În marginea proceselor criminalilor odorescu: „Cooperaţia, factor de tra ăţii”; Camil Baltazar: „Alexandru Dominic”; Daniel Const manţat”; T.H.Popa: „Poem pentru tine, lo de”…; „Dragon – Scrisoare deschisă”; cr ri, note redacţionale, clişee de Sol Omovici.

Augu erele 29-30, tipografia N. Peiu. În ace Gh. Tudoranu, G. Tutoveanu,

azăr Beneş, Cezar Drăgoi, G.E. Iuteş, George Nedelea, ing. Vladimir Cazacu, dr. I. Littman

Prof.d – oraşul amintirilor” – scrie: „Bârl tirilor. Mi-am făcut aici şcoala

primară şi lic meditaţie căpătată în clasa a patra primar ţa pentru acel timp.

Am fo învăţătură, a ajuns mai târziu ge în urmă pe mine, care n-am ajuns decât maior şi acela… în luciţi profesori; n-am avut nici o înclina a m-am înscris la modernă. Aveam latina de opt a că de două ori pe săptămână o aveam de două ori pe fiind tare puţini în clasă, ora întâi profesorul m e întâi şi ora a doua, pentru variaţie, eram ascultat al do -am făcut tobă de latină – aşa fel încât unul din colegii m fesorului în ultima clasă: „Domnule profesor, hai iversitate nu m-am înscris la litere, totuşi mi-am câştig e ca pedagog de latină la unul din liceele di era reputat numai prin latină. La secţia reală erau v atică, ceea ce făcea ca mulţi elevi să colaboreze la şi să ajungă mai târziu unii profesori la Politehnică, e.

N-aş lţi profesori, chiar şi pe cei de dexterităţi. C toarele lecţii de muzică ale d-lui Ghinescu olegii mei, pe primul plan stau amintirile de e un umor irezistibil.

În cur tea „Stroe Belloescu”, societate unde se rema are şi ştiinţifice. În Bârladul din epoca de

ca: Emil Gârleanu, Dimitrie Nanu, fostul meu profesor de franceză, George Tutoveanu şi mulţ

ia Bârlădeană” îşi ţinea şezătorile la „Dealul Mare” la Lupu Costache – boier de viţă veche din neamul

sumarul revistei: Eugen Relgisde război – Problema cea mare”; Paul Tensformare a societantinescu: „Comentarii la romanul rolibertate”; G. Iuteş: „Dinco

onică literară, ecou

st 1947, numst număr colaborează: prof. dr.

L, Th. Călin Delapraja. r. Gh. Tudoranu: în „Bârladuladul este pentru mine oraşul amineul. Întrucât tatăl meu era sărac, oă mi-a asigurat existenst mândru când elevul meu, care nu excela la neral, lăsându-mă rezervă. În liceu am avut cei mai străre spre matematici şi de acee ori pe săptămână, aş zi, ceea ce înseamnă că ă asculta pe minilea. Până la sfârşit mei ajunsese să spună pro

s-o vorbim!” Deşi în unat existenţa în primii ani de facultatn Iaşi. Dar Bârladul nuestiţi profesorii de matem „Revista Matematică”

iar alţii ingineri cu mare renumvrea să subestimez pe ceilaine nu-şi aduce aminte de fermecă? Ori de câte ori mă întâlnesc cu c la dl Ghinescu, amintiri pline dsul superior am activat la Societarcau multe talente liter

glorie de pe vremea mea, era un cenaclu literar cu scriitori renumiţi

i alţii. O bucată de vreme „Academ

249

Costăcheştilor. Eu eram mândru că aceste reuniuni se ţineau în comuna mea natală.

Bârladul a trecut mai apoi prin mari cumpene: inundaţii catastrofale, cutremur de pământ, războiul şi secetă. Cei ce cunosc Bârladul înfloritor de mai înainte, nu pot să nu aibă un sentiment de tristeţe la aspectul actual al oraşului.

În prima pagină: Gravură în lemn – o schiţă uşoară a machetei după care dl profesor M. Guguianu va tăia în marmură o statuie pentru holul Liceului de fete „Iorgu Radu” din Bârlad – vecină cu articolul „Răpirea lui Ganymede” – prezentare, semnat C.D. (Cezar Drăgoi) realizator al „legendei” maestrul M. Guguianu, care la expoziţia operelor sale, aşteptată pe toamnă, va încălzi sufletele care pot cuprinde „întreg frumosul”.

Bârladul pare acum îngropat în mâlul inundaţiilor; casele cu etaj au rămas numai cu parterul, de la cutremur. O mână de oameni, care-şi dau seama de măreţia trecutului, caută să-l dezgroape aproape ca pe Pompei din lava Vezuviului. Sunt încredinţat că ar avea concursul celor ce au învăţat la Bârlad. Nu mă îndoiesc de reuşită, întrucât numai la Facultatea de medicină din Iaşi sunt actualmente 7 profesori care au făcut liceul la Bârlad şi care cu siguranţă ar pune umărul pentru ridicarea Bârladului”.

250

Să ne-nfrăţim, în viaţă, cât trăim! La-acelaşi soare doar ne încălzim Ş-aceiaşi lună bate-n geam la tine...

Iar inimile să ne fie pline În loc de ură – un ideal sublim… Dă mâna ta-ntr-a mea, aşa e bine, Să ne-nfrăţim, în viaţă, cât trăim!

Ş-aceleaşi gânduri calea ne lumine Pân' dincolo de-aici o să păşim! Hai, îndrăzneşte... hai să ne iubim, Ajung atâtea veacuri de ruşine! Dă mâna ta-ntr-a mea, aşa e bine!

În paginile 4-5, ancheta revistei „Lumina”: Arta contemporană – de

vorbă cu domnii Camil Baltazar, Gala Galaction, George Silviu şi Raul Teodorescu – interviu realizat de Cezar Drăgoi – în care, la întrebarea: există o criză a culturii româneşti? – răspunsul este: „Nu există!” – aducându-se argumente şi vorbindu-se despre Tudor Arghezi – „titanul versului românesc de azi”.

rit

George Nedelea cu…

Rondel pentru oameni

Dă mâna ta-ntr-a mea, aşa e bine,

Lui Th. Călin-Delapraja i se publică…

La prăşit În ritmul muncii, la prăşit, S'aude-un cântec pe ogor... Şi'n cântec e atâta dor, Că prins în vrajă s'a opS'asculte'n drum un trecător...

În soare sapele lucesc Prin frunze verzi de păpuşoi, Şi lacrămi, trudă şi nevoi - În zvon de aur se'mpletesc Pe glie, doinele la noi.

251

a lor, ţăranii, Bătuţi de soare, ploi şi vânt,

Frământ'-alături cu plăvanii

În viaţa simplă şi senină,

Din v de tipărire la „Editura de

tat”, redacţia publică poezia lui George Tutoveanu:

Şi zărilor de flăcări îşi murmură fanfara.

enine, utitoare, alunecă prigorii; şiraguri, se-nvăluie cocorii

de piculine.

de cicoară, rândunele; hiuri de smicele,

ec se-nfioară.

e ferestre, ele grădinii. agica poveste,

şi crinii.

Născuţi pe brazd

Pe buze cu acelaşi cânt,

Acelaşi petec de pământ...

Îi văd pe lanuri înşiraţi, Cu fruntea de sudoare plină,

De ţarină ei sunt legaţi, Muncind mereu fără hodină.

Şi cântului de la prăşit. Răspund ciocanele în cor Pe faţa nicovalelor,- Căci azi în muncă s'au unit, Uzine, fabrici şi ogor.

olumul „Poezii Alese” în cursS

Ea coase Ea coase… şi-n văzduhuri nunteşte Primăvara… Cu mii de voci îşi cântă chemările-ndrăgirii, Schimbând în paradisuri ascunsurile firii,

Pe drumuri de văpaie, din bolţile sSmaralde plŞi-n tainiceDoinindu-şi bucuria pe vers

Săgeţi înaripate, pe-albastru Se leagănă prin aer un roiu de Pe străzi, copiii poartă mănuncŞi inimile toate, de farm

Ea coase, şi cum vine zefirul pSă-mprăştie-n odaie miresmS-apleacă-ncet s-asculte la mPe care-o spune dânsul cu nalbele

252

te pleoape, dorului aripă;

ârguie o clipă, n suflet să-şi dezgroape.

răvezie,

opţi pustii, şi zile… umile;

-n vijelie…

ură fanfara, e clocotul vieţii;

larma tinereţii o cheamă primăvara.

luminoase

plopi… în pragul zării…

Iar G. Ursu, în „Amintirea doctorului Isac Weinfeld, scriitorul Ion Palodă”, pun ra şi pe literaţi, făcându-l cun ărţise:

„Cu d tinereţea noastră. L-am oscut, acu implu elev de liceu, abia

trat în curs scrise literare, băteam la porţile de aur

Dacă ctorul Weinfeld era criticul, „Academiei B il, se cobora rareori între noi. Doctorul le diseca şi dădea sentinţa

efinitivă, careAm sp nu, profesorul meu de la

Iaşi, n-am cu til al poeziei ca doctorul Wei miezul adânc al unei opere lit pletit cu o bogată lectură, te

limba prin toate literaturile. Doctorul Weinfeld a fost îndrumătorul primilor noştri paşi - evăr o şcoală literară, - învăţându-ne sm îngust şi obscurantist, dar şi să evită .

Mi-ad nu evoce la nesfârşit aiducii autohtoni, pentru ca, altădată, să veştejească goana cu orice preţ după

Şi ochii trişti şi umezi, sub vineS-aprind, atinşi în treacăt de-aObrajii mici şi palizi, se pŞi-un basm de foc, încearcă, di

Cu firele de aţă, pe pânza stSe deapănă trudelnic, şi nÎn griji mistuitoare trec clipele-i O frunză rătăcită pe marea

Cântări fără de număr, îşi murmTresare lumea-ntreagă, dSpre tainele-ndrăgirii, spre

mă…Cu mii de guri o chea

Amurgul desfăşoară hlPe turnurile albe… prin

amide

Şi-un glas de flaut umple cuprinsul înserării Cu-o vrajă de săruturi sălbatice… Ea coase…

cta în stilu-i caracteristic celui care iubea literatul se desposcut cititorilor pe cel de care întreg Bârladu

octorul Weinfeld se scufundă o parte din cunin

m mai bine de douăzeci de ani, pe când, ca sul superior, cu buzunarele doldora de manu ale „Academiei Bârlădene”. poetul G. Tutoveanu era preşedintele, doărlădene”. G. Pallady, sonetistul impecab

Weinfeld ne comenta versurile, le analiza, d era aşteptată cu teamă, cu înfrigurare.

us-o şi cu alt prilej; în afară de G. Ibrăileanoscut de aproape un comentator mai fin, mai subnfeld. Avea o putere de pătrundere neobişnuită înerare, era un spirit lucid şi clar, care, îm

pcăci „Academia Bârlădeană”, - a fost în ad să ne ferim de primejdia unui tradiţionalim celălalt pericol al unui modernism exageratuc aminte cum preconiza o literatură care să

h

253

originalitate. sa încătuşat de nici un sistem. Când a firească: „să bată vântul”, cu a făcut o lecţie neuitată de ceea ce însea ă, ţinută

marea sal l este şmanul poe

Dar c ă, încadrată de-o cunună de pl anilor, lavaliera lui, sprinteneala pasiunea nebiruită pentru

uzică ce d bârlădene ale scriitorului ascarov Mo ne”, de la şezătorile

publice, neui aţa-i veşnic senină, - toate sunt tră tist.

Priete vea mereu sticitatea ris împreună cu

oetul G. Nedelea octorul a făcut tot ce-a putut ca să se închinată oraşului căruia doctorul i-a d lui. O asemenea întreprindere nului 1937, împlinise 60 de ani, el sare într-un mod ca

tul original: a chemat pe doi tineri scriitori, pe Nedelea şi pe mine, să ne plimbe o zi înt

eplin omoara lui sufletească. „Causeurul” din el devenea de neimitat. Evoca tinereţea

lui încă

de Oborul de vite, cenaclu literar şi socialis

ce cu noi în veşnicie. De câte ori

ţeles deloc pe acei fanatic

Era un spirit măsurat şi liber, care nu se lă unul dintre noi înlocuise într-un vers expresiceea silită: „să cadă vântul”, doctorul ne-amnă naturaleţea în poezie. Altădată, într-o altă şedinţă intimă a Casei Naţionale, doctorul ne-a arătat de ce retorismuîn

du ziei. riticul era dublat de-un artist. Figura lui boem

cerea ete, care deveneau tot mai argintii cu tre mişcărilor lui, sufletul cald, entuziast,

ata din liceu, - martore sunt amintirilemL ldovanu, - dar şi quartetul „Academiei Bârlăde

e ftatele, unicele; zâmbetul de îngăduinţă de psături nu numai ale unui om, ci şi ale unui arn cald al tinerimii, doctorul se simţea bine printre tineri, aspirituală de a-i apropia şi înţelege. Când am scela

p „Antologia scriitorilor bârlădeni", d tipărească lucrarea noastră. Era o lucrareăruit toate puterile de muncă şi de iubire ale vieţii

nu-l putea lăsa nepăsător. Iar când, în vara aa ţinut ca să-şi sărbătorească melancolica aniver

toreagă prin grădina publică a Bârladului, pe toate uliţele, prin toate locurile

care se confundau cu viaţa lui trecută. La un pahar de vin generos, doctorul Weinfeld îşi dezvăluia d

clzită de idealul socialist încă de pe băncile liceului „Codreanu”, ne vorbea

de publicaţia lor juvenilă „Revista”, scrisă împreună cu nuvelistul Ion Manolache-Holda şi alţii, (pe care mă rugase s-o caut la biblioteca „Academiei Române”), de întrunirile lor secrete dintr-o casă aproape

t, de care păcat că n-a scris nimeni, zugrăvea figuri pitoreşti ale Bârladului de odinioară ca acel Voinescu, socru al scriitorului Emil Gârleanu.

O lume întreagă învia ca din pământ, însufleţită de doctorul Weinfeld. Sunt ceasuri rare care au rămas în sufletele noastre şi se vor du

n-am regretat, nu ne-am spus că şedinţele „Academiei Bârlădene” aveau nevoie de un stenograf, care să înregistreze bogăţia de idei, de evocări ale doctorului!

Era un cititor inimitabil, vibrant, nuanţat, lecturile lui la şezători, fie din schiţele originale sau traduse, fie din alţi scriitori, erau ascultate cu delicii.

Dar câte nu se pot scrie despre Doctorul Weinfeld! Graba cu care venea la căpătâiul prietenilor lui bolnavi, - bunătatea lui, umanitatea lui, - eu am simţit-o adânc ca atâţia alţii, în vremuri grele. Iată de ce noi n-am în

i, care ne reproşau, prin 1937, lui Nedelea şi mie, „crima” de-a fi trecut în „Antologia scriitorilor bârlădeni”, pe prozatorul Ion Palodă!

254

Lumina”, „Păreri Tutovene” etc.

poemul în proză „Pesim

ntre ramuri pasărea mică, saltă şi cântă, şi râde şi

a luminat până la

dr. I. Littman, pe care îl redăm în întregime:

tică şi politică

te şi nobleţe. Copiii

Era omagiul firesc cuvenit unui om şi unui scriitor pe care-l găsim prezent în toate manifestările culturale ale Bârladului, în ultimele decenii.

Debutând la „Revista”, publicaţie bârlădeană pe care o scoate în 1896, colaborează la „Cronica Moldovei”, „Graiul Nostru”, „Vremuri bune”, „Răzeşul”, „Ţara de Jos”, „Orientări”, „Moldova”, „Însemnări Medicale”, „Veacul Nostru”, „

Pe lângă schiţe originale, a publicat multe şi savuroase traduceri din Teffi şi Multatuli. Pseudonimul literar – Ion Palodă – nu e lipsit de semnificaţie. Doctorul Weinfeld şi-a ales numele legendar al străvechii Palode, cetatea romană care ar corespunde Bârladului, din dragoste şi credinţă faţă de oraşul său natal. E păcat că nu şi-a tipărit schiţele într-un volum, după cum e păcat că nu a scris mai mult şi mai ales că activitatea sa de critic literar a rămas necunoscută pentru cei mai mulţi, fiind pur orală. Dintre bucăţile originale alegem

ism” pentru ritmul săltăreţ al frazelor şi sarcasmul ce învăluie scena de cruzime a naturii: „Sus pe ram, o păsărică, mică, rotundă şi plină de haz, saltă şi cântă, şi râde, şi ţipă. E numai iubire în cântecu-i dulce. Are ciocul în formă de cui. Lumina o îmbată, iubirea o îneacă şi trupul cel mic e numai văpaie. Cu ochii bea lacom lumina de soare, cu aripile întinse vrea să cuprindă toată natura la pieptul ei mic. Are cicoul în formă de cui. Pe trunchiul bătrân cu scoarţa crăpată, o fiinţă plăpândă, verzuie, păroasă, urâtă şi moale, se strânge, se-ntinde, se urcă de trudă. Îşi târâie trupul hâd, în neştire pe calea ursitei întunecate. Cântăreaţa inspirată o zăreşte. Îşi curmă în grabă, pentru o clipă, cântecul sfânt al iubirii… şi se repede… o înţeapă şi o înghite… Pri

ţipă. E numai iubire şi gingăşie în cântecu-i dulce… Are ciocul în formă de cui…

Acest poem în proză, precum şi alte schiţe, între care o adevărată pagină de antologie este „1 Mai”, pun în lumină posibilităţile artistice ale lui Ion Palodă, cu o variată gamă de tonuri, de la humorul cel mai senin la sarcasmul cel mai întunecat, cu obsedante leit-motive muzicale.

Dar omul s-a dus. Voi merge la Bârlad şi nu voi mai întâlni originala, romantica, luminoasa lui figură. O flacăra vie s-a stins, în oraşul în care

sfârşit”.

Ultima pagină din revista „Lumina” din august 1947 – care se pare că a fost şi ultimul număr, cuprindea articolul „Eugenetica şi politica demografică la antici” de

„În istoria popoarelor antice se găsesc adevărate comori de eugene demografică. Poporul evreu, bazând principiile sale pe concepţii

religioase, avea legi sociale care ar putea şi azi servi de exemplu multor naţiuni. Familia ebraică era dominată de patriarhalism, dar sentimentalismul unea familia, formând o celulă a comunităţii. Exista poligamia, dar respectul şi dragostea pentru femeie înălţa familia la un nivel de demnita

255

erau iuntru evitarea

unor ur

xia bolilor infecţioase era splendi

ăscuţii din femeia greacă erau cetăţeni. Femeia care avea o moştenire, trebuia

uncţiile statului şi la Atena şi Corint, acestor

bă legături extraconjugale cu un om tânăr. Graviditatea era de portanţă morală şi Licurg obligă femeia gestantă de a purta haine largi. Plutarc

şi Pitag

Statul căuta exercitarea fizică a tineretului. Copiii slabi şi diformi erau arunca

biţi, fetele nu erau dispreţuite. Sclavii făceau parte din familie. Abstinenţa sexuală, în circumstanţe determinate, era o precauţiune igienică pe

maşi taraţi sau molipsiţi de boli. Leviticul spune: „nu te apropia de femeia, care are scurgerile toate lunile”. Oprirea fecundării nu era permisă. „Onan, soţul lui Tamara din Cananea fu blestemat de Dumnezeu”.

Moisă Rabenu opri căsătoria între rude. Profilad organizată. Alcoolismul era pedepsit. Prostituţia şi adulterul erau sever

pedepsite. Ele putând fi exercitate numai de străine. Sinuciderea era o încălcare religioasă şi socială. Sinucigaşul era blestemat de D-zeu şi religia îi refuza onorurile funebre. În certuri, evreii aveau obişnuinţa a mutila organele genitale. Moisă opri intrarea acestor eunuci în Templu. La poporul indian, legislaţia igienico-socială se bazează pe Codicele Manù. Prevalând familia patriarhală, poligamia şi concubinajul au contribuit la sporirea populaţiei adulterine. Fiii adulterini trebuiau adoptaţi de soţ. Căsătoria în tânărăetate, în afara dezvoltării precoce, era datorită şi prejudecăţii de a nu ţine copiii în casă. Sfătuieşte de a nu lua soţie o femeie, care descinde dintr-o familie fără fraţi, pericolul fiind, de a nu avea urmaşi de sex masculin. Înaintea căsătoriei, omul trebuia examinat în ceea ce priveşte forţa virilă. Sfătuieşte căsătoria cu femeia frumoasă şi bine făcută, dă sfaturi asupra igienei matrimoniale şi creşterii copiilor. În antica Grecie, organizaţia medico-socială variază de la stat la stat, de la epocă la epocă, de la Atenieni la Spartani. Familia ateniană reprezintă tipul perfect al familiei sacre, legate de reciproce îndatoriri sacre. Statul se interesa de conduita familiei, cu puteri absolute. Statul controla casa, pentru ca să nu se piardă averile din lipsa fiilor; intervenea dacă fiul maltrata părinţii şi controla legăturile adulterine. Numai n

să se căsătorească cu o rudă apropiată. În casă legăturile extraconjugale erau oprite, tolerate însă în afara locuinţei.

În Sparta, femeia era mai liberă şi educaţia familială era înlocuită cu educaţia statală. Celibatarii erau excluşi din f

a nu li se permiteau funeralii publice. Căsătoriile sterile pentru a avea fii erau obligate la legături extraconjugale. Era permis ca o femeie căsătorită cu un bărbat bătrân să aiim

ora sfătuiau a nu se procrea în timpul beţiei căci „din beţivi se nasc fii beţivi”. Mai mult, Grecii îmbătau pe sclavi şi expunându-i publicului, crea un spirit de oroare pentru băutură.

ţi de pe muntele Taiget. Copilul la 7 ani era luat de Stat şi educat. Solon (630 a. Crist.) nu permitea divorţul şi cetăţeni erau acei născuţi din căsătorii legale”.

*

256

Lumina”, revistă politică, literară şi de cultură general

ţă pentru cultura românească”. Ziarul „Păreri Tutovene” independent, democratic, bisăptămânal de la

10 iulie 1946 – la 7 noiembrie 1949, avea să devină la 7 noiembrie 1949

Într-o recenzie făcută cărţii „Iudaismul – concepţie şi misiune” scrisă şi tipărită din resurse personale de către rabin dr. D.Şafran – în „Neamul evreiesc” din 13 decembrie 1946, în pagina „Cultură, artă, teatru” se consemnează: „Autori evrei, care să aibă o viziune de ansamblu a iudaismului, nu întâlnim în limba română. N-a existat nici mediul, nici atmosfera. Dintre puţinii care s-au ocupat de filosofia iudaică, în lucrări admirabile, analizând teme clasice ca: „Pakuda” şi „Saadia Gaon”, sau probleme actuale în iudaism ca: „Din morala veacurilor” şi „Duhovnicul, prietenul, educatorul” sau lucrări de pedagogie teoretică, ca „Personalitatea profesorului” şi „Pedagogia morală la F.W. Foerster”, de rabin dr. D.Şafran a simţit dorinţa de a prezenta o concepţie personală şi unitară a unei concepţii de viaţă, unice poate în istoria gândirii.

Concepută ca o biografie romantică a unei teme anume: viaţa, sărbătoarea, judecata, moartea, nemurirea, aspectul lor spiritual, compensate în trăiri şi atitudini străvechi trădează originalitatea operei şi frumoasa tratare ce i-a fost acordată”.

De asemenea, în revistă se publica „Epigrama” destinată de Virgil Cazacu „unui tânăr întreţinut”:

„De baba lui la braţ purtat, La fete se gândeşte; Ea îi vorbeşte ne-ncetat, El – tace ca un… peşte”…

Dar şi caricaturile realizate scriitorilor Victor Eftimiu şi N.D. Cocea,

prilejuite de apariţia cărţilor lor: „Gânduri” la Editura Socec şi „Vinul de viaţă lungă” la Întreprinderea de editură.

În editura „Ministerul informaţiilor” erau anunţate apariţia lucrărilor „Raporturi culturale româno-bulgare” de profesor P. Constantinescu-Iaşi şi volumele „Mihail Kogălniceanu” şi „România în reconstrucţie” de G.C. Nicolescu.

* La 29-30 august 1947 „ă îşi înceta apariţia tocmai atunci când, din prima pagină, îşi

transmisese dintr-un chenar salutul”cu sinceră bucurie„ pentru „apariţia primului volum al „Capital-ului” de Karl Marx, socotit „ca un eveniment de o mare importan

257

„Steagul roşu”, organ al Comitetului judeţean al P.M.R. (Partidul Muncitoresc Român) şi al Comitetului Provizoriu al judeţului Tutova.

În perioada 1950-1952 „Steagul roşu” apare săptămânal, în format mic (32-45 cm), iar cu numărul 336 din 8 iulie 1954 – format mare şi săptămânal, joia şi duminica, iar de la 14 aprilie 1955, cu numărul 416 – cu apariţie zilnică.

Din 10 septembrie 1950 „Steagul roşu”, urmare a noii reforme

ini

gust 1952, regiunea Bârlad, datorită altor odificări a rindea raioanele Bârlad, Murgeni,

Tecuci, Focş şi Zeletin. Ziarel ea nouă” de la Focşani şi „Înainte” de la

Tecuci îşi în lectivele redacţionale desfiinţate, unii intre redacto onală „Steagul roşu”.

„Pentru cine are în sine buinţa ziarului nu-i bucurie mai mare

decât a

adm strative, era organ al Comitetului regional P.M.R. şi al Comitetului provizoriu, regiunea Bârlad era formată atunci din raioanele Bârlad, Vaslui,

uşi, Murgeni şi Zeletin. Din auHm dministrativ-teritoriale cup

Adjudani, Panciu, Vrancea, e orăşeneşti-raionale „Calcetau şi ele apariţia, iar cori fiind absorbiţi de redacţia regid

Eliberat din armată, cu stagiul serviciului militar de 3 ani îndeplinit, şcolarizat între timp în calitate de corespondent voluntar la ziarul militar „Glasul patriei”, citat pe ordin de zi pe Armată în 1954 pentru activitate deosebită de bună depusă ca gazetar militar, la 10 noiembrie 1954 deveneam redactor la ziarul „Steagul roşu”.

Despre activitatea şi aducerile aminte de la ziarele armatei aveam să scriu în 2005 (în volumul „Cu capul pe umărul meu… jurnalistică împreună cu cititorii” p. 8): tre

ceea de a fi cititor şi corespondent sau colaborator la o publicaţie unde, măcar din când în când, la rubrica „Ne scriu cititorii”, să-ţi vezi scris numele şi notate fie şi foarte pe scurt, faptele pe care le-ai comunicat, după o documentare obositoare şi dificilă la început”.

Iar despre viaţa de angajat la redacţie, acolo unde şi de unde am cunoscut oamenii, am crescut odată cu ei, împreună am împărţit bucuriile dar şi neîmplinirile, tot acolo notam: „Am trăit din plin această bucurie, împlinită şi cu ceea de a fi ziarist. Salariile erau mici, nevoile mari, dar ele se completau şi

258

muncă, pentru

autor, atunci, era la mare preţ. Banii aceştia, atmosfera mereu încărcată de neprevăzut, cum e viaţa de

gazetar, de când există presa, dar mai ales tinereţea noastră, învingeau toate obstacolele. Dar şi vârstnicii nu se lăsau copleşiţi…

Banii aveau valoare şi şi-o menţineau; îi primeai la timp şi îi puteai gospodări. Apoi, între noi, nu existau diferenţieri prea mari pentru ca să se nască invidii şi duşmănii, ci doar dorinţa de performanţă. Nu-i vorbă că nici visele de ordin material nu ne erau prea încărcate; nu se gândea nimeni la vilă sau limuzină personală, iar despre consumul cafelei şi a alcoolului nu auzeai.

Căutarea cuvintelor potrivite în fraza elaborată era preocuparea de bază”…

se acopereau cu alte sume care proveneau din plata colaborărilor de la alte publicaţii, din materialele realizate peste norma lunară la locul de

că totul se contabiliza şi achita. Corespondenţii – oameni ai muncii, erau şi ei remuneraţi pentru articolele lor. Nereglementat, decât doar prin instrucţiuni interne ori, poate, păstrat în tăcere de neştiinţa noastră, dreptul de

Scriind cele de mai sus, gândul şi cuvintele acuzau o perioadă de după 1989, când lucram la „Monitorul” Iaşi, condus de un domn Florin Zamfirescu, care, la sfârşitul anului 2002, deşi lucram performant, a adus ziarul în stare de faliment, iar colaboratorii, angajaţi cu salarii deosebit de mici, faţă de ce încasau cei din conducere, ne-a lăsat neplătiţi pe o perioadă de 3-4 luni, nici astăzi neştiindu-se ce s-a făcut cu salariile noastre…

Trebuie să adaug însă, tot în perioada aceasta de la „Monitorul” şi „Obiectiv” am beneficiat de serviciile unui gazetar cu numele Michael Astner editor de opinii sau foto-editor, membru în consiliul editorial, pe care personal nu l-am cunoscut niciodată, dar care ocupându-se de materialele paginii cu rubricile mele, le-a lăsat să ajungă la cititor aşa cum erau concepute, fără a le cenzura cât de cât.

Existau şi necazuri personale în perioada lucrată la „Steagul roşu”, farse pe care ni le organizam, mâhniri trecătoare…

„Cel mai mare necaz l-am încercat noi, gazetarii, atunci când se reducea tirajul ziarului, când ziarul trecea de la cotidian la săptămânal ori, ferească Dumnezeu, îşi înceta apariţia. Şi am avut destul de des asemenea momente pentru că, nu de puţine ori, bugetul oferit de partid pentru cultură şi presă era firav şi neputincios, lucru pe care l-am simţit mai ales în 1958, când, după desfiinţarea ziarului „Steagul roşu”, Bârladul n-a mai avut un ziar timp de 40 de ani…

Încolo, totul era bine şi frumos. Ne împrieteneam lesne, ne purtam sincer unii faţă de alţii iar despărţirile deveneau dureroase şi lăsate cu… prietenii care însemnau viitoare reîntâlniri.

259

ul cărora făceam parte şi eu, trăiau şi angoase despre

asă, ori noi să nu fim înv

a este ce

sala de lectură a cenaclului literar „Al. Vlahuţă” care îşi avea sediul la Casa

consemnat moartea şi înmorm

6 octombrie 1957, într-o sâmbătă, ziarul nostru „Steagul roşu”

iar în chenar negru „George Tutove

Vouă, celor tineri

rore Şi-n muşchi de fier vi-i sângele de pară.

Era frumoasă viaţa de gazetar, iar cu colaboratorii şi corespondenţii, dar şi cu tipografii, cu vingalacul cărora ne consumam nopţile la corectura ziarelor, uneori organizându-ne concursuri de performanţă în depistarea greşelilor tipografico-ziaristice, eram ca fraţii. Împreună făceam excursii şi petreceri liniştite şi recreatoare, cu grijă să lăsam curat când ieşeam la iarbă verde”…

Unii dintre noi, din rând care iată ce consemnam: „Continuau să existe, desigur, de ce să n-o

recunosc, şi destule temeri. De a nu afla că ne-au fost trecuţi părinţii sau rudele, fie şi cele îndepărtate, în rândul chiaburilor, a duşmanilor de cl

inuiţi, cumva, pentru vreo ocheadă mai vinovată, că am încălcat morala proletară, că atunci, totul, dar totul, numai de la partidul, care ne conducea, venea”…

* Dar cea mai mare mâhnire care stăruie şi astăzi în mintea şi inima mea referitoare la poetul George Tutoveanu, în preajma căruia am stat

adesea în Naţională „Stroe Belloescu”. La 21 noiembrie 1947, când prietenii i-au

asigurat la Casa Ion Manta-Roşie şedinţa festivă dedicată sărbătoririi maestrului cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viaţă, procesul verbal al manifestării l-a scris şi semnat M. Negreanu, redactor.

După ani, la 18 august 1957, înainte de a împlini vârsta de 85 de ani, poetul pleca şi presa centrală din România a

ântarea lui George Tutoveanu. În perioada 18-20 august 1957, ziarul „Flacăra Iaşului”, organ al Comitetului regional al P.C.R. Iaşi, dar şi „Steagul roşu” de la Bârlad, unde eram redactor, ba şi răspunzător de pagina cultural-literară, s-au ocupat de toate dar n-au scris nici o vorbă despre marea pierdere, deşi toţi vorbeam şi ne dezaprobam comportarea, tăcerea.

De-abia la 2avea să publice poeziile „Vouă, celor tineri” şi „Strămoşii” de George

Tutoveanu, ca omagiu adus dispărutului, anu” de Constantin Ciopraga, un documentar preluat din „Iaşul literar”

nr. 9/1957. Ca reparaţie, dacă aşa se poate numi, iată ceea ce publicam noi, cu mare

întârziere, la plecarea dintre bârlădeni a delicatului şi atât de apropiatul de tineri – George Tutoveanu:

Cântaţi acum, sub cer de primăvară Cât timp vă sunt cuvintele sonore Şi-n ochi purtaţi fantastice - au

260

Cât ţin în zări câmpiile-i aride, Numai odată foile-şi desc

Cântaţi acum, cât sufletul vă este Vârtej cumplit între pământ şi stele, Şi pururi fraţi simţirilor acele Întregul gând vi-i numai o poveste…

Cântaţi acum, că n-o să mai revie Din zborul ei secunda care trece Şi nici visaţi ce grabnic stă să plece Din minţi de foc, aprinsa măreţie…

Cântaţi acum, că-n largurile vieţii,

hide În veci slăvita floare-a tinereţii.

Strămoşii Nu, nu, eu nu-s un călător pe mare Purtat de valuri oarbe, nu, să ştiţi; Crescut din vlaga brazdei milenare Le sunt urmaş cohortelor de Sciţi.

Aud mereu, în frecare noapte, Cum vine-adus pe clocotul din zări Şi mă-mpresoară-ncet, un roi de şoapte De plâns, de cânt, de aprige chemări.

Şi când cobor-amurgurile roşii Pe culmi de dealuri, umbre şi mister M-ajung din goana cailor, strămoşii Mă prind de mâini, mă caută, mă cer.

Iar dacă urlă trăsnetu-n câmpie Şi ceru-i strâmt, sălbatic şi-ncruntat Îi văd cum trec în zbor de vijelie Şi cum îl frâng pe Darie-mpărat...

Aici sunt toţi, din vremuri tumultuoase Hotnogi de strajă-n calea tuturor. În ţărna asta-i pulbere de oase Şi-n vânt aleargă sufletele lor.

261

orii

a morii

,

iopraga

„La o ani s-a stins la Bârlad cel mai vârstnic poet român, - G. specificul vieţii culturale de provincie, c eanu a însemnat un mare devotament ficiul de sine. Personalitatea harnicului p l cultural ceea ce bătrânul ărturar G. T. Kirileanu reprezintă pentru Piatra Neamţ iar D. Furtună

pentru DoroDupă ârjeoani, Sălceni

şi Pupezeni, iembrie 1872) şi-a făcut studiile la veni învăţător. Tânărul

văţător G. Ionescu, care-şi ia pseudonimul literar după ţinutul natal, a activat în Craiova, Olteniţa, Focşani, instalându-s imp şi profesor de română şi filozofie l cu care sprijinea în toate împrejurăril încredinţat misiunea de

spector general cultural, - misiune asemănătoare cu aceea deţinută în tinereţe de M

Pasio beneficiat de exemplele precursorilo uşi un animator. Bârladul cunoscuse m blicaţiei Sămănătorul (1872-

876) scoasă de profesorii de la liceu, crezuse în talentul lui Vlahuţă, urmărise de aicu-Ionescu-Rion şi al altor elevi st intre care Paul Bujor. Poetul G. Tutovea torul bunelor tradiţii. Această misiune şi-a acră a vieţii lui, iar viaţa atât de

Când vor porni zăpoare lungi, cocŞi-or cerne codrii frunza pe poteci, Cu glas domol să-mi cânte roatS-adorm în paza liniştii de veci.

Şi pururi visul meu să nu se curmeAşa precum îl ştiu de la bătrâni, Şi cât va fi Ceahlăul baci de turme S-ascult ce spune doina de la stâni.

Constantin C

G.Tutoveanu

ptzeci şi cinci deTutoveanu. Pentru cine cunoaşteariera literară a lui G. Tutovpus în serviciul artei până la sacrioet reprezenta pentru Bârladu

choi. ce şi-a petrecut copilăria în satele tutovene Cviitorul poet (născut în Bârlad la 20 noBârlad şi Bucureşti, pentru a de

îndomeniul învăţământului lae definitiv la Bârlad. Aici a fost un ta şcolile secundare. Pentru zelul e culturalizarea poporului, i s-a

inihail Sadoveanu.

nat de poezie, G. Tutoveanu ar bârlădeni, devenind el însişcarea culturală din jurul pu

1butul cultural al lui G. Ibrăileanu, Rrăluciţi ai Liceului Codreanu, prnu trebuia să fie continua considerat-o el ca o datorie s

262

lungă şi dra al l-au ajutat să vegheze neîntrerupt

Exista aspiraţia unor cărturari de provincie ciei în cultura ţării. Bârladul,

raiova şi alte câteva oraşe oferă exemplul unor respectabile realizări, alte centre rămâ filite datorită vicisitudinilor timpului.

Ce da ui G. Tutoveanu au arătat-o pe larg, cu e ii de origine bârlădeană G.

rsu şi G.Vrabie. Concepţia etică şi estetică a lui G. Tutoveanu se esprinde cu claritate din Istoria Literară a Bârladului (1936) de G. Ursu,

lui, de animato cat după informaţiile bogate din Bârladul cultural rab iar locul poetului după Antologia

ea. Activitatea poetică a lui G. Tutoveanu a început încă înainte de

1900,

are”, „Mioriţa” „Zări senine”, „Vremuri bune”, „Avân

nu şi alţii. Urmară cu timpul alte reviste de cultur

gostea faţă de oraşul ţinutului natla dezvoltarea culturii de aici. între cele două războaie mondiale de a afirma prezenţa provin

Cnând în stadiul bunelor intenţii, o

toreşte istoria noastră culturală lntuziasmul unor discipoli, profesor

Udrolul r poate fi jude

(1937) de G. V iescriitorilor bârlădeni (1937), de - G. Ursu şi G. Nedel

la „Convorbiri Literare”, „Literatură şi artă română” şi la alte periodice. Simpatiile faţă de popor şi admiraţia faţă de Vlahuţă l-au atras printre primii colaboratori ai „Sămănătorului”. Colaborează apoi la revistele sămănătoriste „Luceafărul” şi „Ramuri” şi la alte periodice cu orientări diferite: „Săptămâna” „Arhiva”, „Flacăra”, „Cuget clar”, „Vremea nouă”, „Foaia tinerimii”, „Cosânzeana”, „Gânduri bune”, „Însemnări liter

turi culturale”. Multe din acestea sunt, precum se vede, efemere reviste de provincie.

Voind să dea impulsuri literare poeţilor moldoveni, G. Tutoveanu a întemeiat şi condus în Bârladul vechiului „Sămănătorul”, cu preţul multor sacrificii personale, câteva reviste dintre care cea mai importantă e Făt-Frumos. Scoasă în 1904, sub influenţa „Sămănătorului”, trece după un an sub conducerea lui Emil Gârleanu, pe-atunci ofiţer la Bârlad. Din gruparea revistei mai făceau parte D. Nanu, Corneliu Moldovanu şi A. Mândru. Colaborau aici ocazional O. Carp, D. Anghel, Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu, M. Sadovea

alizare, îndreptate spre popor: Florile dalbe (1919), Graiul nostru (1925), Scrisul nostru (1929). A condus de asemenea,' ziarele bârlădene Răsăritul (1911) şi Moldova (1928).

Militant pentru prestigiul şi apărarea drepturilor oamenilor de litere, G. Tutoveanu a făcut parte în 1909 din gruparea celor 47 de membri fondatori ai Societăţii Scriitorilor Români. Din rândurile acelora mai trăiesc Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, N. Dunăreanu, Natalia Negru.

263

a Farago, Corneliu Moldovanu, N.N. T

lădeană. Ca preşedinte al acesteia, poetul a vegheat asupră-i un sfer

e au tipărit din versuri

le lui G. Tutoveanu.

caracterizează printr-un lirism direct, de o

ietatea pentru trecutul eroic, dragostea de popor, simpatia pentru folclor, slăvirea patriei, idealizarea calmului rustic şi a iubirii la ţară,

Bârladul cultural a dat ţării câteva nume de intelectuali şi literaţi de seamă: Al. Vlahuţă, Al. Philippide, Elen

onitza, Victor Ion Popa şi alţii. Ca unul care a cunoscut de aproape aceste personalităţi culturale şi literare (bârlădeni autentici sau numai legaţi temporar de acest oraş), poetul G. Tutoveanu a înţeles să-i unească pe statornicii molcomului oraş moldovenesc într-o asociaţie culturală: Academia bâr

t de veac. În atmosfera „Academiei bârlădene” s-au format o seamă de scriitori şi intelectuali de prestigiu: Victor Ion Popa, G. Vrabie, G. Ursu, Const. Solomon, Cezar Cristea şi alţii mai noi. Sub patronajul acestei academii s-au organizat şezători şi reuniuni literare. Academia era un cenaclu activ.

Timp de peste şase decenii G. Tutoveanu a slujit poeziei cu un devotament rar. Mai toate publicaţiile contemporan

le acestui fecund şi modest zelator al frumosului literar. În anii din urmă, versuri de G. Tutoveanu au apărut în „Iaşul Literar” şi „Tânărul scriitor”. Un poem i-a fost reprodus în recentul volum omagial la semicentenarul morţii pictorului Grigorescu.

Numai o parte a operei poetice şi-a adunat-o G. Tutoveanu în mai multe volume cu parfum arhaic-nostalgic: Albastru (1910), apărut în patru ediţii Balade (1919), Tinereţe (1924), Patria (1924), Poezii alese (1925), Logodnica lui Vifor (1935), Sonete (1938). Sub titlul Gedichte Auswahl (1939) A. Flachs a tradus în limba germană cele mai caracteristice poezii a

Critica vremii, cu excepţia celei favorabile semănătorismului, a înregistrat cu răceală activitatea poetului bârlădean. Interes îi arată Ilarie Chendi în Schiţe de critică literară (1924) şi mai ales N. Iorga în a sa Istorie a literaturii româneşti contemporane (1934) care-l consideră „un poet de talent, cu subiecte variate şi o formă deosebit de limpede”. Corectitudinea formală i-o remarcă şi G. Călinescu în Istoria literaturii române (1941). Un studiu amplu i-a consacrat profesorul G. Ursu: Poetul G. Tutoveanu (1927).

Inspiraţia poetului se încadrează într-un senin clasicism rural, de un echilibru care uneori oboseşte prin lipsa varietăţii. Poezie de expresie simplă, creaţia lui G. Tutoveanu se

discreţie permanentă. Exemplele vechiului clasicism idilic sunt prelucrate de poetul bârlădean cu multă acurateţă şi adaptate solului moldovenesc. Cu alte cuvinte, clasicismul întâlnindu-se cu folclorul naţional se integrează unui tradiţionalism specific provinciei.

P

264

elogiul tinereţii - sunt temele frecvente ale poetului. Între modelele preferate sunt Eminescu şi Coşbuc. Folclorul îl îndreaptă spre balada-eroică. În momentele de restrişte pentru popor glasul poetului îndeamnă la acţiune ca în 1907 şi în anii întâiului război mondial. Dacă mijloacele de expresie ale poeziei lui G. Tutoveanu rămân fără strălucire, orientarea lui spre popor e un merit care-l onorează atât ca om de litere cât şi ca animator.

Calmul poetului contemplativ contrastează cu chemările dorului, febrile şi aprige, de aceea sub cerul estival el îşi face imputări;

„Şi tu mai stai, visând epitalamuri, Pe câmp de flori şi-n aerul fierbinte... Din sălcii cad perdele lungi de ramuri, Şi iarba-i 'naltă, moale şi cuminte”...

(Zi de vară - Albastru)

O duioşie romantică pătrunde în viziunea sa de un clasicism suav. Cântecul unei fete ce coboară printre vii e încărcat de „lacrimi şi eres” (Soră) Imaginea fetei din această poezie din Tinereţe e candidă ca şi dragostea poetului, care înţelege că „mai am o soră!”

Ceahlăul (Patria) e o mândrie naţională şi un păstrător al încrederii în virtuţile populare:

„Privind la dânsul mă gândesc: E cel mai vechi străjer al ţării”. Cel care în anii întâiului război mondial se temea că moartea îl va

surprinde departe de vechiul „pământ fermecat al Moldovei!” şi-a înnoit cu un an înaintea sfârşitului (într-o poezie publicată în ,,Iaşul literar”) aceeaşi dorinţă a integrării calme în pământul moldovean:

,,Când va suna-ntr-o zi şi pentru mine Din turla veche clopotul de-aramă Şi voi porni spre zările senine Şi de pe cer se va mai stinge-o stea, Să mă cuprinzi cu dragoste de mamă La sânul tău cel cald, Moldova mea!”

Patriotismul curat al lui George Tutoveanu îi încoronează în lumini

imaginea cu care intră în posteritate. Seninul şi albastrul spre care a năzuit poetul, trecut în moarte la vârsta patriarhilor, sunt darurile spirituale pe care acest adorator al păcii le încredinţează urmaşilor, însetaţi de ele.

265

bit atât de mult „Moldova mea”:

Din turla veche clopotul de-aramă

Uniunea lor, au reuşit ca pentru activita nsiile iniţiale. Breasla ziariştilor însă nu ma

ndeiului, după troducerea deauna în ziare ceea ce

spuneau însăş este unicul act pe baza căruia se calc sesorului lui din activitatea depusă, inclu ument se păstra la unitatea angajatoare e Ministerului Muncii, cu filiale în terit datele înscrise în el sunt eale şi com de perspectivă. Această

ţi

i a tuturor actelor unităţilor se desfăşura sub îndrumarea

După circa un an, când „Steagul roşu” decedase şi el, o încercare de comemorare a poetului avea să fie contramandată fără nici o explicaţie. La mormântul lui George Tutoveanu de la cimitirul „Eternitatea” din Bârlad, pelerinajul n-a încetat nici astăzi pentru că respectul şi dorinţa de poezie bună sunt veşnice. Cele scrise pe lespedea frumoasă la „Eternitatea” –Bârlad a maestrului amplifică regretul nostru pentru că nu l-am respectat îndeajuns pe cel care a iu

„Când va suna-ntr-o zi şi pentru mine

Şi voi porni spre zările senine Şi pe cer se va mai stinge-o stea, Să mă cuprinzi cu dragoste de mamă La sânul tău cel cald, Moldova mea!”

*

Anii s-au scurs. Întâmplările din decembrie 1989 au înflorit multe speranţe. Majoritatea foştilor mei colegi, ca şi mine, au făcut ziaristică şi după evenimente, fiecare sperând către un bine care-l aşteptam încă din primii ani de viaţă activă, bine care, de ce să nu recunosc şi eu, pe ici pe acolo, se întrevedea. Constituiţi în sindicate ori în asociaţii profesionale puternice, oamenii şi-au soluţionat multe probleme. Scriitorii, în

tea depusă să aibă un surplus la pei are tăria şi coeziunea de altădată, poate nici interesul pentru sprijinirea

foştilor lor colegi… Aşa se şi explică de ce foarte mulţi din cei care am lucrat în presă

înainte de 1989, anii serviţi atunci nu le sunt folositori astăzi, după ce s-au pensionat. Dar să ne explicăm. În calitate de oameni ai coin „Carnetului de muncă”, noi am scris întot

uncăi indicaţiile acestuia: „Carnetul de mvin poulează toate drepturile ce se cu

siv dreptul la pensie”. Cum acest docra gestionat şi completat sub controlul oriu, exista o garanţie a seriozităţii, că plete, conform cerinţelor prezente şi r

garan e se conjuga şi completa cu aceea referitoare la activitatea de arhivare a documentelor în unităţi şi obligativitatea controlată a depunerii lor la Arhivele statului după o anumită perioadă. În instrucţiunile speciale ale arhivării, întocmite de Ministerul de Interne, se prevedea că statele de salarii au termen „permanent” de păstrare. Cum activitatea de întocmire, păstrarea şi predarea la Arhive statulule

266

califica

Nu aşa s-a procedat în cazul „carnetelor de muncă” şi a „statelor de salarii”. În 2 e şi recalculare a pensiilor, s-a constatat n arhive statele de salarii de la unităţi iar în cute salariile primite până în anul 1963. În loc e îndreptare a erorilor care nu aparţin cotiz lui, Hotărârea de guvern a stabilit că pe everinţelor tip cu privire la aceasta iar în lipsa lor, în baza salari minim pe economia naţională de la data pres

tă a lucrătorilor Arhivelor Statului exista siguranţa că totul se desfăşoară normal.

În cazul că ar fi existat anumite deficienţe ele aparţineau organelor de stat răspunzătoare în problemă, iar angajaţii unităţilor predătoare trebuiau protejaţi, întocmai cum se întâmplă cu erorile de acte de stare civilă – naştere, căsătorie, deces – care sunt supuse „cenzurii” şi „corecturii” de către instanţele judecătoreşti.

005, în iulie, când a avut loc o corelarcă la foarte mulţi salariaţi lipsesc di carnetul de muncă nu sunt tre să prevadă în lege posibilităţi danţilor pensionari, ci organelor statunsiile se recalculează numai în baza ad

uluitării muncii. În felul acesta am fost grav prejudiciaţi în drepturile

noastre, salariile de 800-1000 lei care se încasau de noi în 1954, au devenit de 166 lei, iar cele de 1800-2000 lei în 1962, de doar 350-400 lei lunar.

Prin aceasta furtul anilor noştri de muncă devine clar, faptă cu atât mai de neînţeles cu cât ea este pusă în practică de un Guvern care a aparţinut unei alianţe care şi-a spus „Dreptate şi adevăr!”, dar care numai „Dreptate” nu a făcut pentru că în totul a lipsit tocmai „Adevărul” invocat. În felul acesta măsura aplicată a devenit pentru noi o mare ticăloşie, acuzaţie care este folosită şi atribuită de zeloşii „apărători” ai drepturilor noastre doar pentru adversarii lor politici. Or, poate măsura luată, a excluderii acestei categorii de foşti salariaţi de la posibilitatea de a-şi apăra în justiţie drepturile cu ticăloşie furate, în dispreţul oricărui adevăr şi fără dreptate, constituie măsura punitivă aplicată nouă, celor care am lucrat în presă înainte de 1989?

Altor categorii mai implicate în câmpul unei asemenea acuzări li se asigură totuşi pensii de zeci de milioane. Cine, cu dreptatea şi adevărul de mână, înlătură ticăloşia aplicată nouă care ne-am risipit anii de tinereţe pe colile de hârtie şi în noxele tipografiilor, făcând ziaristică?

O ultimă măsură luată din iulie 2007 de a transforma salariul minim în salariu-mediu, într-o nouă recalculare, a însemnat încă 30-50 lei adăugaţi pensiilor noastre, cum făcea şi Ceauşescu, când se afla la greu, dar aceasta nu acoperă ticăloşia pe care o condamnam.

Revenind la ceea ce reproşam tinerilor – lipsa de solidaritate cu ziariştii bătrâni – vă întreb: aţi văzut dvs. un articol de ziar sau talk-show pe tema furtului pricinuit nouă?

267

l de salariaţi este mult mai largă; ni s-ar putea obiecta de către ci

fesionişti ca Mihai Băcanu şi Cristian Tudor Popescu implicaţi în acti

uit într-o vreme

- Bine dar nu numai dv. ziariştii suportaţi astfel de consecinţe, ci categoria unor astfe

neva care cumpăneşte fără părtinire drepturile omului. - De acord, dar excluderea de la actul de justiţie prin act guvernamental

a mii de oameni, amplifică ticăloşia actului admis şi necontestat chiar şi de parlamentari ca Adrian Păunescu şi Sergiu Andon, care au mâncat pâine de ziarişti, de pro

vitatea Clubului Român de Presă şi care tac şi pentru că în ceea ce îi priveşte, interesele lor sunt total satisfăcute, cel puţin pecuniar.

În orice caz, o prostituţie profesională şi politică, o vinovăţie fără de margini este să nesocoteşti anii de muncă ai unor profesionişti, dar să pozezi că faci politică socială în folosul unora care nici n-au muncit vreodată!

Trăiesc o compensare a timpului. Activitatea petrecută în bibliotecă şi prin arhive, răscolind şi scoţând la lumină ceea ce alţii păstrează, nu-i decât o prelungire a timpului şi aducerea lui în actualitate, cu tot ceea ce ne-au lăsat înaintaşii.

Ce, parcă numai banii ne ţin? Fac prin aceasta şi o altă dovadă – că nu am fost şi nici nu am rămas omul căpătuielilor, cum fusesem învin

de către potrivnicii mei, lacomi să ocupe un scaun de care mă dispensam pentru a mă putea mişca liber.

Dar despre „întâmplarea” cu „Căpătuiala”, poate, pe altă dată.

268

easta mă leagă şi senti

nde toţi murito

Cronică De mult timp îmi formasem obiceiul ca două-trei ore din timpul trudnic

al zilelor să mi-1 petrec la sala de „periodice” a Bibliotecii universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi. In ultimii ani revin zilnic aici nu numai pentru a răsfoi ziarele şi revistele arhivate, ci mai ales pentru că de instituţia ac

mente puternice de ordin personal. Aici, acum mai bine de o jumătate de veac, am făcut cunoştinţa unei fete cu care am legat temeinică şi iubitoare prietenie, devenindu-mi soţie. Cum între timp ea a plecat - acolo u

rii ajung - venirile, statul sau plecările mele de la i Bibliotecă capătă nuanţe pe care numai cei aflaţi în situaţia mea le pot înţelege, iar asupra lor las închipuirile oamenilor să le vorbească.

În fotografii spaţiul unde a avut loc întâlnirea cu Sergiu: Biblioteca Universitară „Mihai

Eminescu şi „Parcul Voievozilor” proiectat de arh. C. Iotzu, cuprinde voievozii: Dragoş Vodă şi Alexandru cel Bun (autori: Ion Jalea şi Ion Iordănescu), Ioan Vodă cel Viteaz şi Petru Rareş (autori: Iftimie Bârleanu şi Ion Dămăceanu), Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul (autori: Ioan C. Dumitriu-Bârlad şi Ion Jalea), Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir (autori: Mihai Onofrei şi Ioan C. Dumitriu-Bârlad). În anul 1934 (anul amplasării) în locul lui Ioan Vodă cel Viteaz se afla Carol I, iar în locul lui Petru Rareş se afla Ferdinand I.

La Biblioteca „Mihai Eminescu” din Iaşi, la sfârşitul lui septembrie şi

începutul lui octombrie 2007 ne-am dat întâlnire de revedere, eu, Ion N. Oprea şi Şmil Helembrand, astăzi Sergiu Brandea, foşti colegi de clasă la colegiul „Gheorghe Roşea Codreanu” din Bârlad, prin 1948-1949, frecventatori ai clasei a VIII-a.

Nu ştiu cât timp a stat el în faţa mea urmărindu-mă când răsfoiam vraful de publicaţii - porţia zilei - cu care mă alimentaseră pentru ziua aceea, binevoitorii mei de la bibliotecă, dar atunci când am ridicat capul şi l-am zărit

269

pe Sergiu, repede l-am recunoscut, ca şi el pe mine, deşi trecuseră de la ultima noastră edere la faţă atâta amar devreme...

a noastră a fost pe măsura anilor scurşi şi a prieteniei rămase mereu proaspătă. Apoi, retraşi pe o bancă în parcul de vis-a-vis de Bibliotecă, despăr

cietate în general, Sergiu mi-a dat o mare „boabă de speranţă”: „România e de nerecunoscut, ea creşte în bine de la an la an”, spuse care mi s-au demonstrat că nu erau deloc protocolare...

colăreşti de mult depăşiţi, la foştii col

v Îmbrăţişare

ţit doar de statuia lui Eminescu, timp de mai bine de trei ore, favorizaţi şi de o zi frumoasă de toamnă, am depănat amintiri despre Bârladul nostru, despre profesori şi colegi, mulţi dintre ei plecaţi în lumea umbrelor - şi i-am regretat, despre reuşitele ori neîmplinirile noastre din viaţa de până acum; şi chiar a colegilor, încât n-am ştiut când s-a scurs timpul.

Ce am constatat eu? Spre deosebire de noi, cei cu permanenţa acasă, care ne vedem mereu şi pentru multă vreme înfundaţi în proiectul nerealizărilor, pentru noi, dar mai ales pentru so

Înarmat cu un aparat foto performant, Sergiu m-a măsurat în obiectivul acestuia, tocmai în momentul în care, singur pe bancă, poate mă gândeam la anii copilăriei noastre ş

egi şi profesori, poate la fata pe care o cunoscusem, legasem căsătorie temeinică, cu responsabilităţi reciproce, dar acum cineva mi-o luase...

Ajutat ad-hoc de un tânăr, aparatul a făcut minunea să ne înregistreze în inima sa şi împreună: Sergiu Brandea şi Ion N. Oprea în parcul cu grupul statuar al Voievozilor, Iaşi, septembrie-octombrie 2007, spre amintire.

Cea mai mare minune a urmat după aceea. Ajuns în Israel, Sergiu mi-a şi expediat fotografiile, dovedindu-se şi de data aceasta a fi un om de cuvânt. în replică, eu îi expediasem, cam în acelaşi timp, volumele: „Dorohoi - capitala Ţării de Sus în presa vremii, 1874-2000”, pentru că Doamna sa este născută în

270

. Tacu, şi el elev în clasa a VIII-a prin 1948...

partea de sus a Moldovei, dar şi „Mălin vestitorul revoluţiei”, eroul cărţii mele fiind fiul fostului nostru coleg Alexandru Gh

revăzutele lui, să sperăm, Sergiule, într-o altă şi Cum timpul îşi are nep

altă întrevedere... Ajuns la sfârşit de cron

revedere, la Iaşi, în anul...

ică intimă, îţi zic: Viaţă numai cu bine şi... la

Ion N. Oprea

271

Bucureşti, septembrie 2007. De la stânga la dreapta: Constantin Dimofrache

(C.D. Zeletin), Sergiu Brandea, Didiţa Antonescu, Paul Dimoftache

De la stânga la dreapta, foşti colegi din 1949-1950: Dr. ing. Mircea Romaniţă,

Anca (fost Georgescu), prof. univ. dr. Milea, soţia lui, soţul Ancăi, Didiţa Antonescu, ing. Sergiu Brand, soţia lui Basoc, pictorul Corneliu Vasilescu, dr. ing. Jean Basoc, ing. Paul Dimoftache, prof. univ. dr. Constantin Dimoftache

Foto Sergiu Brand

272

Postfaţă

E vorba de sânge sau simpatie evreiască, m-a iscodit un confrate căruia i-am dat să lectureze în premieră cartea de faţă şi căruia i s-a părut că prea atârnă către aceştia balanţa textului reţinut din spusele redactorilor.

La cea de a doua parte a întrebării i-am răspuns oferindu-i crâmpeie din propria-mi viaţă. La Priponeşti-Tutova, locul de naştere, n-am avut colegi evrei în clasele primare, iar la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi, unde am promovat clasele gimnaziale, nici atât.

In casă la noi, după 1944 şi până prin 1948 au intrat însă mulţi evrei. Veneau de la Iaşi să cumpere vin şi rachiu de la podgorenii din localitate, dar treceau şi pe la tata. Născut şi crescut în oraşul Bârlad până pe la 17-18 ani, el cunoştea lumea evreilor şi se acceptau reciproc. în ce mă priveş , îi cun

hrană până revenea^seara acasă de la... muncă.

In drumul nostru spre locul de păşunat a vitelor, la Pereschiv - era aşezat un şantier-lagăr cu evreii care lucrau îndeaproape supravegheaţi la şanţurile antitanc, iar oamenii erau mereu înfometaţi.

La Liceul „Gheorghe Roşea Codreanu” din Bârlad, în timpul stagiului militar, la facultate ori în anii de serviciu am avut parte de muţi colegi nu numai români sadea, ci şi evrei, maghiari, ţigani, greci etc.

Cu nici unul n-am purtat pricină de invidie ori duşmănie. La toate am fost ca fraţii, la bine şi la rău. Port şi astăzi sentimente de aleasă recunoştinţă unor profesori pe care i-am avut şi s-au numit Hary Zupperman, Puiu Şailovschi. dr. Isac Weinfeld. Dar şi simpatie colegilor Leibovici Bernard (Lucian Raicu), Dolfi Solomon (Dumitru Solomon), Şainfeld Avram, Blecher Marcel, Helembrand Şmil, Solomonovici Levi, dar şi unuia Spiratos Panaghi, grec de origine – cu care am făcut actorie într-o piesă de teatru, regizată de prof. Zupperman.

Care dintre colegii de facultate nu-1 au proaspăt în minte p ck Ma

să nu-1 evoce cu mult respect şi dorinţa de a-l revedea măcar odată?

teoscusem mai dinainte, că prin 1941-1943, mergând la Pereschiv, cu vitele

la păscut „am făcut negoţ” cu unii dintre ei, dându-le ceapă şi usturoi cu mămăliga care mi-o punea mama în trăistucă să le am ca

e Jathes, Iaşi, strada 23 August nr. 40, telefon. 40331, care ne mobiliza la

întâlnirile periodice a promoţiei cu profesorii noştri? Cine 1-a avut şef pe Rubin Şuhlimzohn, omul care totdeauna cântărea cu

atenţie calităţile noastre individuale şi ne retribuia pe măsură, cum

273

La ziarul „Steagul roşu” şi „Flacăra Iaşului” am avut mulţi colegi de dacţie evrei, fete şi băieţi. Cu toţii am format o echipă care a făcut din noapte

i, dând ziare de calitate, căutate. tele ne-au, fost reciproce, folosesc drept mărturie reportajul

are urmează, publicat în „Revista mea” din Tel-Aviv de Ionel Ştiru, fost redact

turii - situat în acest spaţiu - am zărit o uşă de

cată de timp, interesanta conferinţă.

nume şi asigurându-ne că-i face plăcer

est prietenesc, ne-a fost je

i intitulat „Cu capul pe umărul meu... Jurnalistică împreună cu citi

-a încredinţat, la laşi, un surâs p

Steagul roşu” din Bârlad - unde a funcţionat un timp şi contribuţii ale sale la ziare ieşene precum

rez

Că sentimenc

or şi secretar de redacţie la „Flacăra Iaşului (alias Ş. Hevian), la rubrica „Din viaţa culturală şi artistică” intitulat „Surpriza de la Muzeul literaturii”:

„Ce face, câteodată, întâmplarea. Numai ea! în timpul vizitei noastre la Iaşi, în octombrie, cu prilejul Salonului

internaţional de carte românească (când am avut bucuria de a lansa un volum) am făcut o plimbare, bineînţeles, prin Copoul plin de nostalgii.

Trecând prin faţa Muzeului literaschisă şi lume în sală. - Hai să vedem ce noutăţi mai există, ne-am spus, curioşi. Şi am intrat. Tocmai se desfăşura o adunare literară comemorativă Aurel Leon

(condeier de forţă, cu care am lucrat împreună) şi vorbea sfătos confratele Grigore Ilisei, fost director al Studioului local de radio şi - ulterior - al celui de televiziune.

Luăm loc şi ascultăm, o bună buCând ne ridicăm să plecăm, chemaţi de treburi, se ridică de la locul său

un bărbat zâmbitor, între două vârste, priveşte îndelung, după care ne îmbrăţişează afectuos, adresându-ni-se pe

e revederea. După ochi, îl ştiam, parcă, dar (spre ruşinea noastră) nu ştiam de unde

să-l luăm... I-am răspuns că şi noi ne bucurăm de acest gnă să-l chestionăm de una, alta şi am plecat, nedumeriţi foarte, de această

surpriză care ne-a urmărit o vreme. Câteva zile după reîntoarcerea noastră la Tel-Aviv, surpriza a fost

spulberată. Un bun prieten din Petah Tikva, Rubin Schulimsohn, ne-a anunţat, între altele, că a primit o carte interesantă din laşi care se ocupă de ziaristică şi care nu ocoleşte unele persoane trăitoare în Israel, dimpotrivă, le exprimă un omagiu de recunoştinţă. Şi mi-a împrumutat, spre lectură lucrarea, un volum de peste 300 de pagin

torii”, autorul fiind Ion N. Oprea. Pe coperta ultimă a volumului, surpriza noastră: fotografia domnului

Oprea. L-am recunoscut într-o clipă: el e cel care nerietenesc şi o îmbrăţişare colegială! Om aşezat, moldovean sadea, purtând în priviri un aer destins, a realizat,

într-adevăr, o carte interesantă, de fapt, amintiri de la ziarul „

274

„Moni

mai largi, incisive ori pline de duioşie, care consem

ar, prezenţa a încă a unui prieten

ozilor din Iaşi de căt

t revistele ori ziarele reri tutovene”, ori „Lumina” el nu favorizează pe nimeni. Atunc

priveşte răspunsul la prima parte a întrebării aş folosi spusele lui Al. Vl por atât de

voie: şi în 1916-1918, şi în 1940-1945...

şi la Iaşi împreună cu alţii, român

torul” şi „Ziarul de Iaşi” etc., publicaţii care au găzduit fără zgârcenie talentul şi destoinicia acestui publicist neastâmpărat.

Sunt tablete mai mici sau nează cu har un fapt, creionându-l cu fineţe ori - după caz - cu tăişul

floretei. însemnări desfăşurate armonios şi bogat, pe parcursul câtorva ani trudiţi

la masa de scris. Surpriza plăcută de la laşi a dezvăluit, aşad de departe. Şi totuşi atât de aproape. E puţin lucru? Dovadă a prieteniei dintre un român şi un evreu, astăzi în Israel, sunt şi

fotografiile făcute în septembrie-octombrie 2007, în Parcul Voevre fostul meu coleg de liceu Sergiu Brandea care, sosit la Iaşi, n-a ezitat

să mă caute. Cât priveşte spaţiul acordat în carte celor care au realiza „Păreri”, „Păi, ca şi mai târziu, au făcut ziaristică la Bârlad atât români cât şi evrei, iar

ce au scris ei mai semnificativ a fost preluat şi pus între coperta? de carte, după nici un criteriu, decât valoarea.

În ce ahuţă: „Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios şi un po deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-

ţi ridici fruntea ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: sunt român!” Indiferent de etnia lor, românii, iubitori de ţară, au luptat împreună ori de câte ori a fost ne

„...sunt român şi tatăl meu este român, şi bunicul meu a fost român, şi tatăl tatălui lui tot romanţ spun reţinând din ceea ce spunea Paul I. Papadopol în „Un sol al biruinţei” poetul Şt.O Iosif.

Român care a făcut gazetărie la Bârlad i şi români-evrei, mândrindu-ne de realizările noastre. Sentimentul născut din ţărână românească îi readuce cât mai des către

casă pe mulţi dintre cei plecaţi într-altă parte. Şi aceasta e bine. E încă deosebit de bine.

Autorul

utovene……………………………………………… 42

Cuprins

Cuvânt de început………………………………………....... 5 Mărturisiri…………………………………………………... 7 Bârladul…………………………………………………….. 10 Bârladul cultural……………………………………………. 15 Documente bârlădene………………………………………. 18 Păreri……………………………………………………….. 21 Păreri tFăt-Frumos…………………………………………………. 77 Florile dalbe……………………………………………….... 77 Scrisul nostru……………………………………………….. 77 Graiul nostru………………………………………………... 78 Lumina, revistă politică…………………………………….. 141 Steagul roşu………………………………………………… 257 Cronică……………………………………………………… 268 Postfaţă……………………………………………………… 272