Atitudini Mai

I a t ă - i p e F e ţ i - F r u m o ş i i ş i p e Cosânzenele unei frumoase poveşti, trăite la Filarmonica „Paul Constantinescu” Ploieşti, şi povestite într-un astfel de mai (a se citi şi: „mai aproape de desăvârșire, prin artă”)

A fost pe 29 martie 2014 cea de a şaptea ediţie a Concursului Judeţean de Recitări „Sub aripa lui Nichita”, organizat de Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploieşti (iniţiator al acestui program: Luminiţa Avram). Juriul, compus din: Adrian Titieni, Rectorul Universităţii N a ţ i o n a l e d e A r t ă D r a m a t i c ă ş i Cinematografie „I.L. Caragiale” Bucureşti – preşedinte de juriu – , Otilia Pătraşcu şi Mircea Hendrich – actori, membri juriu –, a acordat următoarele premii: (laureaţii bolduiţi sunt componenţi ai trupei de teatru liceal şi studenţesc „Atitudini” a Casei de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploieşti, coordonator: Gelu Nicolae Ionescu, consilier: Liviu Chiţu).

• Marele Premiu – BUREAŢĂ MARIAN- Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Ploieşti

• Premiul I – IONIŢĂ ALEXANDRA C R I S T I N A – C o l e g i u l N a ţ i o n a l „I.L.Caragiale” Ploieşti

• Premiul I – LUNGU IOANA AIDA – Colegiul Naţional „Nichita Stănescu” Ploieşti

• Premiul I – RUSU ELENA ROXANA – Colegiul Naţional „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte

Premianţii la Sub Aripa lui Nichita 2014

SEMNAL

TINERAŞTRII

Echipei de teatru „Atitudini”

Sunt o oază de luminăŞi de suflet şi de cântec.Sunt mai fragezi decât floareaRăsărită în grădină.Sunt mai dulci decât vioaraCare cântă în surdină.Sunt a versului dulceaţăRetrăită-n zori de suflet.S-au ivit duios şi sincerÎntr-o lume nebunindăAducând lumină lumiiŞi mireasmă-n orice suflet,Licărind precum speranţaPe o mare viforândă.

Elena TRIFAN 29.04.2014

• Premiul I I – STOICA VASILE VALENTIN – Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Ploieşti

• Premiul II – IVĂNESCU YONA – Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Ploieşti

• Premiul II – COARFĂ ALEXANDRA – Liceul Tehnologic „Anghel Saligny” Ploieşti

• Premiul III – BUNEA ILINCA – Colegiul „Mihail Cantacuzino” Sinaia

• Premiul III – DONCIU TUDOR ANDREI - Colegiul Naţional „Jean Monnet” Ploieşti

• P r e m i u l I I I – D O B R E M A R I A M I H A E L A – C o l e g i u l N a ţ i o n a l „I.L.Caragiale” Ploieşti

• Menţiune - MISLEANU ANDREI CĂTĂLIN - Colegiul „Mihail Cantacuzino” Sinaia

• Menţiune - ŞURUPARU OCTAVIAN CRISTIAN - Colegiul Economic „Virgil Madgearu” Ploieşti

• Menţiune - SÎRCĂ SABIN CATRINEL - Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” Câmpina

• Menţiune - ANGHELA ANDRUŢA MARIANA – Colegiul „Mihail Cantacuzino” Sinaia

• Menţiune - ISTRATE IOANA – Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Ploieşti

• Menţiune - ŞERBAN TEODOR - Colegiul Naţional „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte

• Menţiune - TĂNASE GEORGIAN - Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Ploieşti

• Menţiune - POPA MIHAI - Colegiul Naţional „I.L.Caragiale” Ploieşti

Şi-au trăit fericiţi jucând roluri şi recitând miraculos marea poezie a lumii până la adânci bătrâneţi…

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am zis povestea lor, aşa cum am văzut-o şi o văd eu…

Gelu Nicolae IONESCU

Milică

La început n-am vrut să scriu nimic despre el.

Dovadă este prima ediţie a cărţii de faţă. Dar asupra

„scăpării” mele mi-a atras atenţia un coleg de şcoală din

vremea când purtam la pantofi numere mici, caracterizat aici

ca inventator precoce.- Fără el atmosfera n-ar mai fi cea reală - mi-a spus

acesta -, aşa cum te străduieşti tu s-o creionezi!Într-adevăr, colegul meu avea dreptate. Cunoscut de

copiii ce locuiau pe străzile din jur ca un bătăuş specializat

(urmase şedinţe de box profesionist, iar noi îi foloseam ca

saci de antrenament), Emil zis Milică domicilia pe strada

Verii, care unea Traian cu Logofăt Tăutu, undeva în dreptul

casei lui Dan Voicilă, foarte aproape de Securitate. Intra şi

ieşea dintr-o locuinţă cu pereţi scorojiţi situată într-o curte

lipsită de gard, vestind astfel şi probând oficial degradarea

acceptată fără regret sau măcar umbră de remuşcare. Era fiu

de basarabeni care-şi petreceau timpul liber bând şi cântând

la chitară cântece provenind dintr-un spaţiu rămas departe,

dar invocat cu nostalgie.Imaginea pe care mi-o amintesc cu claritate (deşi în

culoare sepia) este cea a domnului Ţurcanu (tatăl lui Milică

şi al fratelui său Costică), un om corpolent, cu o burtă

generoasă, venind de la sifonăria de pe Cantacuzino, cu cele

două sifoane pe care le umplea zilnic. În acest timp băieţii săi

învăţau ori cântau la chitară, dacă nu împărţeau pumni

copiilor din preajmă.Milică a rămas chiar repetent în liceu, dar fiind

performant la „Limba română” s-a trezit student la Iaşi

înaintea mea. Nu neg faptul că rudele mele s-au folosit de

acest exemplu pentru a mă determina să aleg Moldova ca loc

al popasului meu universitar. Iar pe Costică, devenit şi el

student filolog la Iaşi, l-am zărit în bancă, în faţa mea,la

începutul activităţii mele profesorale.În comparaţie cu Milică, zurbagiu şi zeflemist,

coborât parcă din lumea lui Caragiale, Costică era un om

aşezat, învăţat cu disciplina, deoarece urmase „Liceul

militar” din Predeal. Totuşi, afirmarea personalităţii se

producea şi în cazul său în diferite moduri. Odată, în vremea

studenţiei sale, când destinul ne-a pus faţă în faţă în posturi

diferite, totuşi, acesta m-a întrebat:- Tovarăşe asistent, de ce suntem obligaţi să

frecventăm un „Curs special Beniuc”? Nu era mai bine

Blaga, Arghezi sau Bacovia?- Chiar dacă ar fi îndreptăţite doleanţele voastre, noi

trebuie să respectăm programa - şi acolo scrie despre Beniuc,

nu despre altcineva. Adresaţi-vă decanului!Devenind eu cadru de predare, am stârnit şi altfel

interesul lui Milică. Luat de pe stradă când ne întâlneam vara

la Ploieşti şi invitat „la o bere” în rău-famatul local „Pisica

albă”, aflat în apropiere şi frecventat mai ales de ţigani,

acceptam cu inima îndoită, spre hazul amicului meu care nu

scăpa ocazia să mă tachineze.Când eram în sfârşit la o masă, în faţa unor halbe pe

care eu le consideram zoioase, Milică îşi desfăcea sacul

întrebărilor cu privire la foştii săi colegi (cu un an mai mari

ca mine) reţinuţi la catedră, dar şi la profesorii noştri Ştefan

Cuciureanu şi Ion Turcuş, recunoscuţi pentru înclinaţiile lor

bahice.- Ai mai uitat să-mi spui ceva - remarca el la sfârşit -

, dar anul viitor o să-ţi aduci aminte!Într-o vară ne-am mutat sediul pe Doftanei, în plin

centru, amintind de celebrul „Berbec”, la invitaţia lui Paul-

Claudiu Marinescu, coleg de generaţie cu Milică, un

intelectual cu deschidere impresionantă spre literaturile

lumii. Nu mai ştiu despre ce discutam, dar ne simţeam bine.Târziu, găsesc şi sensul acestei evocări. Nici fraţii

Ţurcanu, nici Paul-Claudiu Marinescu nu mai există. Ar fi

fost păcat ca trecerea lor prin lume să nu fie consemnată

nicăieri, nici măcar aşa, în culoare sepia.

Adrian VOICADesen: Florin ŞUŢU

AMINTIRI PLOIESTENE (XVI),

Atitudini, anul XII, nr. 5 (86), mai 2014 Atitudini, anul XII, nr. 5 (86), mai 2014

Redactor coordonator:Gelu Nicolae IONESCU

Redactori:Marian DRAGOMIR, Călin DERZELEA,

Camelia Iuliana RADU,Cristi-Ana POPESCU, Mihai TUDOR,

Constantin DOBRESCU, Alexandra IONIŢĂCorectură: Marian DRAGOMIR

Consilieri editoriali:Constantin HÂRLAV, Florin SICOIE

Tehnoredactare: Ileana CIOBANUCoperte realizate de Iulia Kelt

ISSN 1584 - 0832

Cofondator: Ion STRATAN

Revistă editată de Casa de Cultură „I.L. Caragiale”

a Municipiului Ploieşti,str. Democraţiei, nr. 60-62, et. III

Tel./fax: 0244 578 148; 0244 578 149www.casadecultura.ro

atitudiniploiesti.blogspot.come-mail: [email protected]

Sărut mâna, Fănuş Neagu, şi dincolo de nisipurile căzute-n clepsidre...

Fiecare zi petrecută cu el a fost o zi de duminică!

Îi datorez acestui zeiesc scriitor, care, de câte ori îl întâlneam, făcea văzduhul să se-nvârtă ca pe-un carusel de cuvinte şi imagini – toate aurite de dragoste şi de sens îmbietor, fermecător – în primul rând, credinţa mea că FRUMOSUL ARTISTIC din noi nu va fi nici când lipsit de sens! Da, m-a încurajat prin cuvinte de părinte bun, da, mă certa, uneori, cum o ramură mare ceartă, cu rodul ei mai frumos şi mai împlinit o ramură mai mică cu rod mai puţin şi mai grăbit, da, m-a ajutat cum un tată îşi ajută un fiu, gândindu-se să-i fie bine, să fie la locul lui, să aibă o şansă!

Am avut darul destinului de a-l cunoaşte când tinerii se grăbesc să-nflorească mai repede decât magnoliile de pe malurile Dunării sărutate de ploi, atinse sau neatinse, văzute sau nevăzute, pe şleau sau doar insinuate, şi pe buzele Deltei ei necuprins de frumoase, şi până departe, pe colţul gurii de mare, unde nu, nu îşi pierde aroma adunată în poate cel mai ciudat şi multicolor buchet al lumii acesteia.

Fiecare zi petrecută cu el a fost o zi de duminică!

Într-o zi de mai, pe 24, în anul 2011, a părăsit lumea aceasta lăsând-o buimacă, pierdută într-o Balcanie gripată, înnodată, atârnată, strănutată, tuşită, plânsă şi râsă în lacrimi ca o rouă a sufletului... S-a născut la 5 aprilie 1932, în oraşul Grădiştea-de-Sus din judeţul Brăila (pe atunci aparţinând de judeţul interbelic Râmnicu Sărat), într-o familie de ţărani. Primii ani de şcoală primară i-a făcut la şcoala din satul natal. Apoi, şi-a continuat studiile, între

1944 şi 1948, la Liceul Militar din Iaşi (trei ani la Liceul Militar din Câmpulung-Muscel). A urmat, apoi, Şcoala Pedagogică nr. 2 Bucureşti. Din 1951 până în 1952, a fost cursant al Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu”, fiind coleg de generaţie cu Nicolae Labiş, Radu Cosaşu etc. Între 1954 şi 1957 învaţă la Facultatea de Filologie din Bucureşti. A debutat în anul 1954 cu povestirea „Duşman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”. În 1960, îi apare prima carte, un volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, retipărit în 1964 cu titlul „Cantonul părăsit”. A urmat o ploaie ca de vară a geniului: „Somn de la amiază”, „Dincolo de nisipuri”, „Vara buimacă”, „Cartea cu prieteni”, „Insomnii de mătase”, „A doua carte cu prieteni”, „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj”, „Scaunul singurătăţii”, „Îngerul a strigat”, „O corabie spre Betleem”, „Asfinţit de Europă şi răsărit de Asie”, „Amantul marii doamne Dracula” şi altele, de citit şi recitit. Celor care sunt copii, sau nu au uitat să fie copii, le-aş recomanda acum, când scriu acestea, „Târziu, când zăpezile sunt albastre”. Între 1993 şi 1996 a fost director al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti. În 1993 a fost ales membru corespondent al - Academiei Române. În data de 21 decembrie 2001 a fost ales membru titular al Academiei Române. A fost ales! Nu, nu mai pot continua aceste rânduri! Prefer să păstrez pentru mine cele mai frumoase amintiri, să fermenteze în mine şi să le beau când sunt trist să mă veselesc! Am dorit să vă amintesc… Sunt trei ani nu fără el, ci cu el doar în gând şi în suflet! Citiţi-l, vă rog, şi citiţi toţi marii noştri scriitori, cu care alţii, de i-ar fi avut, s-ar fi mândrit mult mai tare!

Gelu Nicolae IONESCU


Între prima şi a doua mea întâlnire cu Ploieştiul trecuseră exact opt ani. Interval de timp în care se scursese toată copilăria mea, dintre 6 şi 14 ani. O copilărie marcată puternic de urmările dezastruoase ale războiului, care însemnaseră în primul rând ocuparea ţării de către armatele sovietice. De aici, toate consecinţele care s-au abătut asupra imensei majorităţi a românilor: foamete, vrajbă generalizată sub pretextul luptei de clasă, pierderea principalelor drepturi de proprietate (pământ, imobile, fabrici, societăţi comerciale etc.), distrugerea elitelor intelectuale, f a l s i f i ca rea i s to r ie i neamulu i , pulverizarea idealurilor naţionale. Într-un cuvânt, bolşevizarea României.

Încă din primele zile ale întoarcerii din refugiul de la Ploieşti, am simţit din plin schimbările nefaste din viaţa satului şi din viaţa căminului nostru. Răii, derbedeii şi trântorii erau încurajaţi de echipele de agitatori, venite cu camioanele de la Bârlad, să dea cu tifla, în toate felurile posibile, fruntaşilor satului. Printre noii stăpâni ai locului, şi câţiva oportunişti mai de Doamne-ajută, recrutaţi îndeobşte din rândul foştilor legionari. Pe de altă parte, satele se umpluseră de arme şi de muniţii, iar jafurile la drumul mare deveniseră ceva la ordinea zilei. Dar mai erau şi petrecerile sălbatice, de la hore şi nunţi, cu puştile şi mitralierele clănţănind în draci şi făcând din când în când victime omeneşti, nu ştiu cât de întâmplătoare. Ca să nu mai spun de obuzele detonate noaptea, pe dealuri, numai pentru plăcerea flăcăilor de a le auzi bubuind, de a le vedea aruncând către cer jerbe de schije incandescente. Un joc cu moartea care continua dincolo de hotarele războiului abia încheiat. Pe de altă parte, trenurile şi convoaiele de camioane duceau zi şi noapte peste Prut o bună parte din avuţia ţării: grâu şi petrol, vite şi porci, materiale de construcţii, instalaţii industriale demontate bucată cu bucată.

În această atmosferă, au avut loc împărţirea moşiei lui Felix, alegerile măsluite din toamna anului 1946, foametea din anul următor, stabilizarea monetară din vara aceluiaşi an şi apoi, în decembrie 1947, după

desfiinţarea principalelor partide politice, alungarea regelui – toate acestea resimţite într-un fel sau altul şi la nivelul familiei noastre.

Ca unul dintre cei mai bogaţi şi mai influenţi gospodari ai locului (40 de hectare de pământ arabil, 9 hectare de pădure, 5 hectare de vie americană, cazan de rachiu etc.) şi, în plus, fiind şi unul dintre fruntaşii liberali ai judeţului Tutova, tata a devenit o ţintă predilectă a noului regim. La început, au fost doar câteva şicane – arestări temporare sub felurite pretexte, apoi mutarea ca învăţători, a ambilor părinţi, într-un sat de la 20 de kilometri distanţă, apoi destituirea lor din învăţământ. Iar în tot acest timp, fixarea unor cote de cereale şi a unor impozite cu totul şi cu totul aberante, care, neputând fi în niciun caz onorate, înmulţeau de la un an la altul nemiloasele procese de „sabotaj economic”. Era ceea ce se chema la v remea respec t ivă „ îngrăd i rea chiaburimii”. Din când în când, echipe specia l const i tu i te veneau „cu sechestrul”, încărcând în căruţe, în contul datoriei către stat, tot ce mai găseau prin gospodărie, de la mobilă şi covoare, până la mălaiul pentru ultima mămăligă. După asemenea descinderi, neamurile aflate în afara sinistrului joc ori cei câţiva vecini rămaşi fideli ne aduceau câte ceva de mâncare. Aşa ajunseseră ai mei să vândă şi tabla de pe unele atenanse ale gospodăriei, pentru a m a i a m â n a p e c â t p o s i b i l deznodământul aşteptat: condamnarea tatei la închisoare.

Fire optimistă de felul meu, nu prea mă lăsam doborât de toate aceste întâmplări, care mă atingeau şi pe mine în mod direct. Prima consecinţă extrem de dureroasă: în toamna anului 1948, la terminarea cursului primar de patru clase, părinţii mei n-au mai avut mijloacele materiale să mă înscrie, aşa cum visasem cu ochii deschişi, în clasa I de liceu a renumitului Colegiu Codreanu din Bârlad, cu profesorii lui legandari. E o durere pe care o mai resimt încă. Este durerea cea mai mare a vieţii mele. Mă visez şi acum, noaptea, în uniforma impecabilă a acestui faimos liceu, purtând cu mândrie pe cap şapca aceea cu cozoroc de celuloid care-mi lua minţile, pe frontispiciul

căreia monograma „CC”, brodată cu arnici auriu, sclipea ca o rază mirifică.

M-am răzbunat oarecum în anii următori, când, urmând la mine în sat, cu profesori suplinitori, clasele V-VII, am avut privilegiul şi cutezanţa să mă întrec cu colegii mei de generaţie de la Colegiul Codreanu şi de la toate şcolile şi liceele din nou creată Regiune Bârlad, în cadrul Olimpiadelor şcolare de română şi matematică, pe care le-am câştigat, îndeobşte, fără prea mare efort. Secretul meu era că, ocupându-se acum numai de mine, tatăl meu mă transformase în pionul lui câştigător, în revanşa lui asupra tuturor nedreptăţilor care i se făcuseră. Dar, fiind eu un „element”, cum se spunea atunci, adică un „element burghez”, cele mai importante obiecte-premii nu ajungeau la mine acasă. Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu un aparat de radio enorm, cu carcasă de lemn lăcuit şi cu ochi magic, de un verde fosforescent, instalat în cancelaria şcolii.

Într-o dimineaţă de pe la începutul lui martie 1952, când zăpada mai stăruia încă pe uliţele satului, tata a plecat singur spre puşcărie. Poştaşul îi adusese, cu o seară mai înainte, decizia de condamnare definitivă şi el hotărâse să se predea. Capitulase în faţa sorţii. Dar n-a făcut din asta o tragedie. Mama r ă m â n e a s ă d u c ă m a i d e p a r t e gospodăria, atât cât mai era din ea, împreună cu mine, elev de clasa a VII-a, şi cu fratele meu din clasa I. Fiind cu doi ani mai mare ca mine, soră-mea apucase să se stabilizeze la Liceul de fete din Bârlad, cu toate greutăţile (gazdă, uniformă, rechizite etc.) care presupuneau aces t lucru . Deş i gospodăria noastră se ruinase într-o foarte mare măsură, mai erau încă atâtea de făcut, aşa încât, după orele de clasă, mă apucam de treabă. Cel mai greu a fost când a trebuit să stropim via. Era o muncă atât de istovitoare, încât nici astăzi parcă nu pot să cred că am dus-o până la capăt, ajutat într-o oarecare măsură de mama. Dar strugurii n-am mai apucat să-i culegem noi.

Ajunsesem în iulie, venise vremea secerişului, dar asta n-o mai puteam face doar eu şi mama. Iar bani

PLOIEŞTI – CETATEA MEA DE SCĂPARE (III)


pentru secerători, de unde? Însă noul primar – un activist turbat adus de la Brăila – nu admitea nicio scuză şi nicio amânare. Într-o noapte, a chemat-o pe mama la primărie şi a ameninţat-o că, dacă într-o săptămână nu termină recoltarea grâului , puşcăria ne mănâncă, şi pe ea, şi pe mine. În aceeaşi noapte, am părăsit înspăimântaţi satul, în două mici grupuri, ca să dăm cât mai puţin de bănuit: sora şi fratele meu, cu căruţa unui unchi de-al nostru, iar eu şi

mama, pe jos, în zori, însoţiţi de scumpul nostru căţeluş Ursel şi privind mereu peste umeri, ca să ne convingem că nu ne-a luat nimeni urma. Banii primiţi pe cele două găini vândute în piaţă, la Bârlad, erau însă insuficienţi pentru a ne cumpăra bilete de tren până la Ploieşti, aşa că, după o scurtă consultare, ne-am hotărât pentru Brăila, unde mama avea doi fraţi, Gică şi Victor Coatu, din păcate în mare jenă financiară. Dar Ploieştiul a rămas, mai departe, ţinta noastră finală. Pe care am şi atins-o, după un popas de vreo patru luni pe malul Dunării.

Am făcut acest lung ocol, ca să înţelegeţi cam ce era în sufletul meu, în sufletul nostru, atunci când, într-o noapte ploioasă dintr-un târziu de noiembrie al anului 1952, coboram din trenul personal de Brăila în Gara Ploieşti-Sud, unde ne aştepta mătuşa Marieta Haret, sora mamei, naşa noastră de botez (a celor trei copii ai

Atenei), pentru noi veşnica şi nepreţuita Nana! Din simpla traversare a oraşului, privit prin geamurile taxiului în care fusesem înghesuiţi, am înţeles imediat diferenţa enormă faţă de urbea din care v e n e a m . C u t o a t e c ă c e n t r u l Ploieştiului, purtând încă urmele bombardamentelor, era cu totul altul decât cel de astăzi, cu o lungă şi cam prăfuită clădire administrativă plasată cumva pieziş pe axul central al oraşului şi ascunzând ca o cortină o bună parte

din fostul Palat de Justiţie, transformat de comunişti încă de pe atunci (au mai făcut şi ei câte un lucru bun!) în Palat al Culturii.

Ceea ce urgentase strămutarea noastră la Ploieşti era, în primul rând, speranţa că aici, într-un oraş atât de mare, cu o industrie atât de puternică, nu se putea să nu găsim ceva de lucru, pentru a ne câştiga bucata zilnică de pâine. Tata fusese eliberat după şase luni de puşcărie executate la Canal (Şantierul Poarta Albă), dar la Brăila nu se putuse angaja nicăieri. De luni de zile, trăiam din mila fraţilor mamei, cel mai chivernisit şi mai darnic de mână, în afară de Nana, fiind unchiul Nicolae Coatu, doctor chirurg în Buzău, un om de-o francheţe şi de-o generozitate greu de imaginat.

O altă urgenţă era clarificarea situaţiei mele şcolare. De înscrierea la cursurile de zi ale unui liceu teoretic,

nici nu putea fi vorba pentru copiii cu o biografie ca a mea. Soluţia era seralul sau fără frecvenţa. Dar şi acestea, doar în condiţiile în care îmi găseam o slujbă compatibilă cu un asemenea demers.

Până una-alta, ne-am instalat în bucătăria Nanei, singurul loc disponibil din frumoasa ei vilă, ticsită acum de sus până jos de chiriaşi. Chiar şi între dormitoarele lor (al părinţilor Haret şi al fiicei lor, Simona) de la etajul doi fusese introdusă o familie. Alţii ocupau camera-bibliotecă de la etajul trei, alţii camera suspendată, dinspre clădirea geamănă, de la etajul întâi. Dar cel mai nesuferit dintre toţi era un fost miliţian, alcoolic în ultimul hal, care locuia acum în fosta sufragerie, perete-n perete cu noi. Pensionat înainte de vreme şi neavând ce face, se îmbăta în fiecare zi, iar când nevasta lui – soră medicală – sosea acasă, o lua la omor. Uneori, femeia se refugia la noi. Un spectacol inevitabil , extrem de neplăcut!

Căile Ferate Ploieşti-Văleni fuseseră şi ele naţionalizate şi se integraseră în Căile Ferate Române, dar unchiul meu, inginerul Valeriu Haret, o virase către alte orizonturi. Om cu un deosebit simţ al banilor, învârtise o vreme afaceri di granda cu capturile de război din Germania învinsă, pe care ruşii le tranzitau prin România. Dar toate valizele lui cu bani s-au dus pe apa sâmbetei la reforma monetară din vara anului 1947. Din fericire, îşi găsise însă vocaţia în industria materialelor de construcţii, devenind unul dintre cei mai de seamă specialişti în construirea fabricilor de ciment şi de cărămizi, în ţară şi peste hotare. A lucrat în ministerul de resort până aproape de sfârşitul vieţii sale, încheiată la 85 de ani. Atunci, în toamna anului 1952, ca şi mai târziu, îl vedeam rar pe-acasă, nici măcar în fiecare sâmbătă. Meritul lui principal era acela de a ne ţine pe toţi în cârca lui, fără mutre sau fasoane, ba dimpotrivă, parcă bucuros că o putea face.

Însă prima slujbă din Ploieşti nu prin el am obţinut-o, ci prin conjuraţia doamnelor din anturajul Nanei, care m-au îndreptat către cooperativa de croitorie condusă de Călae Stănescu, tatăl viitorului mare poet Nichita Stănescu. Dar despre asta am mai vorbit şi vom mai vorbi.

Ştefan DIMITRIU


Este greu să scrii despre doi

artişti importanţi ca Rodica şi Iacob

Lazăr după ce un critic de artă de talia

doamnei Dorana Coşoveanu le-a

dăruit două superbe albume-pereche

(Rodica Lazăr, Editura Humanitas,

2006, şi Iacob Lazăr , Editura

Humanitas, 2006), apărute în condiţii

grafice absolut remarcabile. Nimic nu

lipseşte din aceste exhaustive cărţi de

artă: nici amplele repere biografice,

nici o bibliografie completă, nici, mai

ales, o atentă selecţie a lucrărilor celor

doi soţi şi artişti, uniţi de opera lor în

eternitate, selecţie făcută nu numai cu

un profund simţ armonic şi estetic, ci

şi cu sufletul. Şi nu putem să nu

remarcăm acutul respect pentru

rigoare din cele două albume care se

citesc/se privesc în filigran, de la

subt i le le t r imiter i ar t is t ice ş i

beletristice la detaliile anumitor

lucrări.Originari din aceeaşi Moldovă,

dar provenind din medii sociale

oarecum diferite, Rodica şi Iacob

Lazăr sunt obsedaţi de desen şi de

culoare încă din copilărie, urmează

împreună Institutul de Arte „Nicolae

Grigorescu” din Bucureşti, la început

Două destine artistice îngemănate: Rodica şi Iacob Lazăr

la clasa de pictură, apoi la secţia de

artă monumentală, obţin primele

comenzi, participă la cele dintâi

expoziţii, îşi cumpără o casă şi îşi

organizează acolo atelierele alăturate.De atunci şi până la dispariţia

Rodicăi Lazăr, în 2009, carierele lor

artistice sunt exemplare: pictează şi

desenează mult şi frumos, participă la

numeroase expoziţii personale (de

regulă, împreună) şi de grup în cele

mai mari galerii de artă din ţară şi

străinătate, obţin premii importante,

lucrăr i le lor sunt căuta te , cu

asiduitate, de colecţionari din

România şi de peste hotare, iar Rodica

Lazăr devine profesor la Institutul

Pedagogic din Bucureşti.Am întâlnit puţine destine

atât de îngemănate, atât de armonice

în evoluţia lor, destine dublate de o

perfectă cunoaştere a meseriei de

pictor şi grafician, de un profund simţ

al compoziţiei şi culorii. Şi, cu toate

acestea, în pofida armoniei şi temelor

care-i apropie (cum ar fi peisajele din

oraşul natal al Rodicăi Lazăr, Huşi),

ei rămân două voci distincte, două

manifestări ale unor viziuni diferite,

uşor de recunoscut şi de identificat pe

simeze.De la tanagrele, păsările,

portretele şi caii Rodicăi Lazăr la

compoziţiile şi peisajele urbane ale lui

Iacob Lazăr, pânzele irump de culori

rafinate, fiecare element este la locul

lui şi două universuri paralele se nasc

dintr-o realitate atent studiată. Îngemănaţi în viaţă şi în

operă, doi mari artişti îşi cheamă

nemurirea.

Florin SICOIE

Foto: Internet: http://artindex.ro/2014/05/04/


(continuare din numărul precedent)

„Ulise” este un „reportaj liric

citadin, construit, în linii mari, în

m a n i e r a a ş a - n u m i t e i p o e z i i

<<cubiste>> sau <<simultaneiste>>.”*

Ca şi Apollinaire în „Zona”, poetul

român juxtapune şi amalgamează,

adesea fără raport logic evident,

imagini disparate, senzaţii, judecăţi,

percepţii senzoriale fugare, din fluxul

trăirii psihologice,

Poemul** se deschide pe o

notă comună avangardei literare,

anume „slăvirea” – evident, ironică – a

„veacului mediocrităţii”: omul şi-a

pierdut bărbăţia eroică („nu mai vânăm

ursul sur prin munţii Americii”), a

devenit un sclav al rutinei zilnice

(„totul se petrece în ordinea impusă de

calendare”; „orice zi e numerotată în

arhivele nemişcării”).

În t r-un univers gol i t de

substanţă, comunicarea devine o

nevoie obsesivă, care se traduce – în

text – într-o rostire înfrigurată,

interogativă, în fond, dar într-un flux

verbal continuu, fără repere formale:

„şi noi ne fugărim mereu la aceeaşi

distanţă/ când oare se vor întretăia

orbitele noastre/ aşteaptă ciocnirea ca o

sonerie („CIOCNIREA”).

Această nostalgie a lucrurilor

palpabile, a regăsirii şi comunicării dă

liricii lui Voronca o notă fundamental

elegiacă, prezentă şi în celelalte volume

ale sale: „Şi-n geamul vizuinii asculţi,

nu bate nimeni” („Incantaţii”, 1930);

„Singur, singur, singur/ Plutesc peste

mahalaua depărtată”, cu evidente

ecouri bacoviene, din altă zonă literară

(„Petre (sic!) Schlemihl”, 1932).

Toată poezia lui se construieşte

pe tensiunea dureroasă între teama de

vid, singurătate, întuneric şi obsesia

unei lumi concrete, dense, chiar dacă

prozaice: „Sunt ochii tăi cu terenuri

sportive/ cu câmpuri şi sonde de petrol/

Cu hipodromuri, cu hangare de

avioane/ Şi pupilele tale, rotative

imense...” („Invitaţie la bal”).

Poemul „Ulise” implică şi

nostalgia comunicării şi antinomia vid-

efervescenţă a materiei, dominantă

fiind trăirea tensionată a plenitudinii

elementelor.

Ca în mitul homeric, poetul e

un călător pornit să descopere lumea.

Motivul drumului, al revelaţiilor

succesive (natura edenică, sentimentul

erotic, solicitarea totală a senzorialului)

este prezent – explicit sau implicit – în

întreaga sa poezie şi, în general, în

p o e z i a m o d e r n ă , î n c e p â n d c u

avangarda poetică, poetul căutând

miezul lucrurilor, situarea în mijlocul

lumii, identificarea cu elementele ei.

Poemul lui Voronca este o

succesiune de Ode neconvenţionale

(formal vorbind), imnuri alcătuind

„cântarea” unui „veac al mediocrităţii.”

Imnul – prin definiţie – este

expresia lirică a unui superlativ

emoţional. Secvenţele „imnice” ale

poemului sunt, în fond, comentarii

imagistice ale feţelor lumii, poetul

declarându-se „miliardar de imagini.”

Voronca surprinde panorama

frenetică – haotică deseori – a trezirii

unui oraş modern: „se ascut zgomote ca

pumnale/ şi iată precupeţii ridică

obloanele somnului/ tramvaiele

lăptăresele autobuzele îşi acordează ca

o orchestraţie instrumentele.”

Sintaxa rămâne impecabilă,

dar sunt abolite toate semnele de

punctuaţie, pentru a nu întrerupe

frenezia privirii şi a rostirii deopotrivă.

Cu acea mereu prezentă

nostalgie a naturii primare, poetul caută

cu o privire lacomă, picturală – s-ar

putea spune – „fasolele verzi [ce]/ îţi

surâd ca şopârlele”.

Îl încântă „constelaţia mazării”

sau tomatele rumene „ca obrajii

transilvănencelor”. Trebuie remarcat

că imaginile poetice enumerate,

termenii de comparaţie, fiind proaspete

şi inedite, nu şochează, nu sunt – voit –

neobişnuite sau spectaculoase. Roşiile

rumene ca obrajii sunt, în fond, imagini

ale poeziei tradiţionale (în care, e drept,

termenii erau învers: obrajii ca merele).

Alteori, voluptatea senzorială

a poetului transcende sensibilitatea

comună, el apare ca un iniţiat în tainele

materiei; într-un „imn” al cartofului,

acesta devine simbol al puterilor

tehnice secrete: „îmi place coaja ta

miezul tău umezindu-se/ cum îţi faci

loc cu umerii ca să creşti/ te aştept te

ascult şi bătăi de inimă ivindu-se/ în

negreala şi noroiul tău culori cereşti/

strângi şi apoi ne dai pe limbă amidon/

tu primeşti binecuvântarea vântului/

norii îţi clădesc sub zare un tron/ şi

numai poetul ştie că tu eşti câinele

pământului”.

Şi alte forme, obiecte, gesturi

comune, în genere nebăgate în seamă,

sunt descoperite/ redescoperite şi

investite cu un sens major.

Poetul trăieşte cu înfiorare

contactul cu lucrurile cele mai umile,

are vocaţia transfigurării, a descoperirii

miracolului ascuns.

Suflet romantic, nostalgic şi

vizionar, într-o lume modernă,

tehnicizată, convenţională, Ilarie

Voronca îşi construieşte mituri şi

ritualuri, sacralizează cotidianul. În

a n t o l o g i c a s e c v e n ţ ă „ O R A

CEAIULUI”, poetul descoperă în

banalul lichid chintesenţa existenţei,

mesaje ale unor spaţii îndepărtate.

Debutul secvenţei consemnează o stare

ILARIE VORONCA şi al său Ulise


de spirit plenară, desfătare şi nelinişte,

totodată, din care se naşte tonalitatea

imnică asumată: „dimineaţa îşi freacă

sânii tari de fereastră/ peretele se

apropie se îndepărtează ca două

armate/ în curând va veni ceaiul/ şi nici

nu ştii dacă TU vei fi acel care îl va bea/

dar scrii un imn acestei băuturi de

culoarea frunzelor/ CEAI arşiţă de

buruieni şi coacăze/ răcoare în căldură

binecuvântare de rubin/ voia şi

împărăţia ta facă-se/ culoarea ta e a

cărnii trecute în spini.../ [...] ceai

binecuvântat ceai ca boschet în duh de

os/ tu te împarţi precum cuvintele,

uneori uitarea/ cerul era de culoarea ta

când l-au răstignit pe hristos/ în apele

tale se sărută aerul, marea/ din indii

te-au adus misionari/ iarba ta era coaja

rănilor tămăduite [...]”

Se remarcă lesne cum, pe

fondul versului liber (liber, cum s-a

spus, chiar de ortografia cu majuscule

şi de punctuaţia elementară), apar rime

rare, cu o emoţionantă muzică

interioară.

Nostalgia căminului părintesc,

a unui spaţiu patriarhal răzbate în

imagini poetice apropiate poeziei

tradiţionaliste; mai puţin prozodia, ele

ar putea fi atribuite lui Ion Pillat: „ceai

din mâna ca o privire a mamei pe cerdac

la soveja/ pădurea vuieşte şi-n jur

trosnesc amintirile docarul/ porţile de

stejar bătrân se deschid/ intră factorul/

şi tresaltă inimile ca la hora hanului/

citeşte veştile fratelui de la cernăuţi/

stelele se dezghioacă precum alunele

verzi/ cerul te înfăşoară ca un brâu

oltenesc/ arborii numără cât pot/ apoi

umbrele umblă în vârful degetelor/

glasul mamei a suferit s-a boltit/ şi ca o

fântână se adânceşte, se întunecă”.

Misticul călător, sedus de

formele concretului, descoperă mereu

motive de încântare, locuri sau obiecte

cărora li se cuvine „un imn”: bazinele

de înot. De remarcat că poetul

raportează forme ale civilizaţiei

contemporane la elemente ale naturii

primordiale. Oglinzile, de pildă, se

prezintă într-o viziune sinestezică şi

naturalistă: „sunt oglinzi cu parfum de

garoafe.../ sunt oglinzi cu parfum de

busuioc...”

M i ş c ă r i l e î n o t ă t o r i l o r

sugerează zborul sau adierile din

păduri: „porumbei valurile se unesc

genunchii descriu cercuri/ mişcarea

braţelor clatină o pădure de miresme”

Chiar spitalul se înscrie în mişcări

cosmice: „foaia de observaţie arată

drumul stelelor/ şi fiecare duce între

degete un termometru/ ca o ramură de

salcie...”

Suferinţa îşi pierde (aici) dramatismul, sugerând aplecarea firească a salciei plângătoare. În întreg poemul se remarcă prezenţa singurului reper de punctuaţie acceptat de poetul care a optat pentru versul liber de orice fel de norme: e vorba de punctele de suspensie care, pe de o parte, sugerează prelungirea imaginii dincolo de cuvântul rostit sau scris, iar pe de alta implicarea cititorului în actul trăirii poetice, ca instanţă activă complice, creatoare (ca în întreaga literatură m o d e r n i s t ă ş i p o s t m o d e r n i s t ă europeană).

G.T.

*Ion Pop, „Avangardismul poetic românesc”, Bucureşti, 1969, p. 182.**Din revista „unu”, 1928.

Deschis cu „Bună dimineaţa!”

lui Alex. Ştefănescu şi închis prin

posfaţa semnată de Gelu Nicolae

Ionescu, Întâlnire, primul volum

semnat de Alexandra Ioniţă, dezvăluie

un real talent. Apărut la editura

p lo ieş teană Kar ta -Graphic , l a

începutul primăverii, tehnoredactat de

autoare, însoţit de ilustraţii realizate de

Alexandru Florea, Întâlnire include o

dub lă semni f i ca ţ i e . Sensur i l e

denotative ale substantivului şi ale

verbului trimit la o clasă de acţiuni

desfăşura te în prea jma ş i sub

supravegherea cuiva. Sensul conotativ

exprimă efectul implicit: „întâlnirea”

cu poezia.

1. Înzestrarea creatoare

A u t o a r e a ş i - a d e s c o p e r i t

înzestrarea creatoare prin „mentorul”

său, căuia, în semn de omagiu şi

recunoştinţă, îi dedică, în volum,

poema finală.

În unsprezece ani de coordonare a

cenaclului Atitudini al Casei de

C u l t u r ă „ I . L . C a r a g i a l e ” a

Municipiului Ploieşti şi de coordonare

a unor concursuri literare destinate

tinerilor,, Gelu Nicolae Ionescu a citit

creaţiile a „peste o mie de participanţi

la concursurile de proză şi de poezie”.

A ascultat şi a lecturat mii de creaţii la

şedinţele cenaclului. A întâlnit autori

de toate vârstele şi profesiile, mulţi

buni, unii foarte buni, unii sclipitori”.

El însuşi substanţial poet, Gelu

Nicolae Ionescu a sesizat în textele

Alexandrei Ioniţă un timbru inedit:

năzuinţa „de a fi mereu mai bună”.

Nemulţumită, revenea asupra textului,

cău tând cuvin te , imagin i , no i

contiguităţi lexicale. Toate, semne ale

instinctului creator.

În arta poetică: Mentorului meu,

Alexandra Ioniţă a realizat o definiţie

metonimică a procesului creator. Sub

îndrumarea „mentorului” – se

confesează – şi-a descoperit „în inimă”

un delicat „botgros”, un „cireşar”, în

verbalizarea folclorică, pasăre

gingaşă, acoperită cu puf roşiatic pe

piept şi brun pe spate, stabilind o

relaţie calitativă între gând şi expresie

grafică: „M-ai pus să-mi scot botgrosul

din inimă,/ Să-l las să zboare,/ Să-i mai

dau o nuanţă de verde,/ Galben,/ Să-l

fac să culeagă ca o albină/ Fiecare

firicel de polen/ Şi-apoi să-l expun

ca-ntr-un fagure./ Să-i las pe toţi să

guste din sentimentele mele.”

Modal i tă ţ i de integrare în

existenţa referenţială, sentimentele

dezvăluie trăir i le interioare şi

dimensiunile experienţei trăite, prin

care făptura umană accede în spaţiul

valorii artistice. Versurile următoare

definesc esenţa lirismului: „… un fel

de creaţie-sentiment,/ Fervoare

aprinsă-n dantela poemului,/ Un fel de

Alexandra Ioniţă. „Întâlnire”


CRONICĂ LITERARĂ

88

iubire scrisă/ Cu tridentul lui Neptun.”

Întâiul distih accentuează sinceritatea

gândului. A fi sincer – observa G.

Călinescu – înseamnă să te slujeşti de

poezie „ca o aripă care te duce la

altitudinea la care poţi trăi sufleteşte.”

U r m ă t o r u l a b s o a r b e a n a l o g i c

simbolistica tridentului, formulată de

Paul Diel.

Instrument al dominaţiei

asupra imperiului acvatic, tridentul

stabileşte, în percepţia poetei, relaţii

calitative între luciditatea creatoare şi

referenţialitatea lumii commune. Trei

grade felurite de intensitate lirică: forţa

sentimentelor, memoria afectivă,

intelectualitatea. Cu ajutorul lor,

învaţă „a se hrăni cu eternitatea.”

2. Întâiul anotimp al dragostei

Realizată prin dantelăria unui lirism

individualizat, Întâlnire jalonează

începutul atracţiei interpersonale,

f a v o r i z a t ă d e r e l a ţ i i l e d e

proximitate. Îndrăgostita străbate

un camp semantic tensionat, ca şi

cum „timpul/ S-ar undui prin mine/

După ritmul meu haotic.” Orbitoare

„lumina mă ţintuieşte în inimă şi

râd./ Te gust pe tine din priviri,/

Simţind aroma de nevroză.”

În Trup şi sânge, îşi strigă

neliniştea golului din suflet;

„maşinăria din mine” tânjeşte după

altceva. Tulburarea trupului şi

clocotul sângelui se răsfrâng într-o

invocaţie polisemică, „o fugă din

cuvinte”, ca o rugăciune: „Golul

meu să se umple şi de vin/ De vin' la

mine, draga mea iubire/ Nu te duce de

aici…”

După exemplul lui Nichita

Stănescu din volumul O viziune a

sentimentelor, substantivele abstracte

sunt materializate: „Lumina se zbate/

Printre cearceafurile colorate”.

Dragostea este ocrotită cu duioşia

răsfrântă asupra unui nou-născut:

„Mi-am culcat amorul pe-o pernă…”

Substanţa ideatică din Orbire ,

Simplu, Vise plăcute, din poemele fără

titlu, sfârşeşte într-o inedită Cerere în

căsătorie: „Vreau la un drum de tine să

fiu eu!” Şi gândul se întoarce spre

zorile civilizaţiei biblice, când întâiele

cupluri întemeiau o seminţie: „Hai să

creăm o lume a noastră/ Unde în stânga

şi-n dreapta mea vei fi tu!”

Deşi celălalt continuă să fie

„ p u r t a t e l e g a n t p e c o a p s e l e

gândurilorâ” („Nou”), apropierea nu

mai este cu putinţă: „Am urcat în trenul

«inima lui» fără bilet”, suspină

îndrăgostita: „Locul era al altcuiva”

(Prea târziu). Eter, Meditaţie,

Cazacincă dezvoltă sinonimic aceeaşi

tulburare afectivă, proiectată într-un

punct culminant. Hotărâtă să se

desprindă definitive dintr-un trecut

înşelător, îndrăgostita şi-a înfipt

„unghiile în craniu/ Şi am scos din el

tot ce mă măcina./ Am scos moară-

ncărcată cu saci/ De tristeţe, de

speranţe, de plâns”.

Gestul are semnificaţia unei rupturi eventive, prin care îndrăgostita se situează într-o stare antitetică celei anterioare. Dragostea se risipeşte în indiferenţă decisiv asumată: „Mă dezbrac de tine./ Mă reînnoiesc de sărbătoare!” În Privire-nceţoşată, se iveşte dimineaţa întâlnirii cu un alt început, aflat sub incidenţa neştiutei temporalităţi: „E azi. Şi nu ştiu ce va fi mâine./ Dar azi mă înspăimânt că ieri a trecut./ E azi şi mâine e-un mister nedesluşit.”

I m a g i n i l e r e s p i r ă u n

sincretism de viziune, o analogie

concordantă cu o idee exprimată de

E m i l C i o r a n î n T r a t a t d e

descompunere: „…viaţa inspiră mai

multă spaimă decât moartea; ea este

marele Necunoscut”.

3. Marile teme poetice

Versurile următoare: „Îmi

zbuciumă imaginaţia fragmentată de

cuvânt./ În realitate, tinereţea-i chipul

pierdut/ Iar bătrâneţea, adevărul

chinuit de ani” – fac trecerea înr-o zonă

a imaginarului incipient filosofică.

Prin eliminarea secundarului,

instanţa lirică pătrunde în spaţiului

marilor teme poetice: viaţa, creaţia,

moartea, nimicul haotic sunt

aspectele fenomenologice ale

prezenţei umane în orizontul

ontologiei. În Exist!: „Îndrăznesc

să-ţi strig în faţă/ Ceea ce simt…”

vocea lirică strânge intuitiv, prin

v reme, p recep tu l ca r tez ian :

„Gândesc deci exist!”

Circuitul meu în natură

surprinde intrarea făpturii umane în

prefacerea eternă a elementelor.

Alte câteva meditaţii: Destin,

Rămas bun, Căinţă, accesează

i n e v i t a b i l i t a t e a s f â r ş i t u l u i :

„…moartea mi-e ţelul! Suntem

meniţi pieirii!”. Aceluiaşi timp

interior se subordonează trecerea

anilor, prin imaginile contrastante

ale eului: copilăria şi maturitatea.

Uneori, coliziuni silabice

lipsite de eufonie aruncă umbrele

vârstei peste limpezimea gândului.

Însă statornică rămâne străduinţa

reînnoirii în inuzitate conexiuni

verbale, semn al expresivităţii native:

i n i m a „ f u m e g ă ” , l u m i n a „ s e

mototoleşte”, „am rupt secundele”,

„fervoare nestatornică” etc.

Asemenea unui râu ivit din

adâncuri, Alexandra Ioniţă şi-a

descoperit în profunzimile sufletului

izvorul creator. Pe apele lui se

îndreaptă spre marile teme ale poeziei

mari de totdeauna!

Ion BĂLU


99

Mircia Dumitrescu

De la pătrat la cerc

Ca şi în proză, în publicistica istratiană există un permanent conflict structural între aparenţa iluzorie şi realitatea tragică, centrul de interes al unui temperament el însuşi situat între extreme. Perspectiva nu mai aparţine numai romantismului, punct de reper al asocierii antinomiilor - coincidentia oppositorum –, ci se poate situa la fel de bine în baroc, având drept argument îngroşarea încercării de spiritualizare urmată de prăbuşirea în materie, de risipire în acţiuni având drept scop mulţumirea fizică, satisfacţia de moment. Poate tocmai de aceea treapta iniţiatică aleasă de viitorul scriitor a fost publicistica la care a ucenicit timp de un deceniu, etapă biografică descoperită şi clarificată pe rând de Alexandru Oprea, de Alexandru Talex, de Mircea Iorgulescu sau de Maria Cogălniceanu. În confesiunile sale autobiografice, Panait Istrati aminteşte de legăturile avute cu mişcarea socialistă din România, iar momentul respectiv, comentat de biografii amintiţi, va mări numărul elementelor care l-au oprit din peregrinările sale pe călătorul dominat de topofobie. Investigarea documentelor publicate în anii când Istrati activa alături de C. Mille, de N.D. Cocea sau la România muncitoare în calitate de corespondent şi redactor ori la Le Monde în calitate de corespondent scoate în evidenţă un participant înflăcărat, atras de

1„vârtejul revoluţionar” , un individ care a jucat un rol mult mai important în mişcarea socialistă decât s-ar putea crede, între datele reale pe care acesta

le trece în revistă în documentul amintit fiind şi calitatea sa de secretar al sindicatului muncitorilor din portul Brăilei ori de secretar al cercului de editură socialistă.

Brăila de la începuturile mişcării socialiste a fost deseori scena unor ample mişcări sindicale, anul 1875 fiind unul de cotitură, deoarece greva de aici a atras atenţia întregii ţări prin amploare şi prin numărul uriaş de participanţi. Oraşul copilăriei şi adolescenţei lui Istrati a fost, prin urmare, un motiv al aderenţei precoce a tânărului la lupta entuziastă a s o c i a l i ş t i l o r c a r e c r e d e a u l a începuturile lor în: „dreptate, bunătate, cinste, cumpătare, cultul frumosului şi, mai presus de orice, o adevărată

2înfrăţire cu cel învins în viaţă” , convingându-l pe hoinarul care a schimbat numeroşi stăpâni că „socialismul cuprinde în sânul lui toate virtuţile”. Copilul înfometat şi umilit şi-a găsit drumul, însă, tânărul prozelit din anul 1905 sau din 1909 a trebuit să cunoască şi neajunsurile activităţii sale politice, fiind arestat în timp ce participa la o întrunire a cercului socialist „România muncitoare”, dedicată socialiştilor prigoniţi. Panait Istrati a fost arestat într-un grup împreună cu I.C. Frimu, conducătorul de atunci al mişcării socialiste, aceasta fiind prima încercare de acest fel din existenţa sa destul de răscolită de o mulţime de evenimente dezagreabile. Activitatea sa efectivă în cadrul mişcării socialiste începe chiar din acest punct, iar dovada palpabilă o descoperim în paginile din România m u n c i t o a r e , î n n o t e l e a s u p r a confe r in ţe lo r ţ inu te l a c lubu l sindicatului din Brăila, caracterizate toate printr-un aplomb vehement, printr-o ţinută retorică, de nivel adolescentin. Discursurile sale violente, reacţiile imediate de asociere împotriva ordinii nefaste i-au atras ameninţările autorităţilor, persecuţiile acestora, arestările abuzive urmate de punerea în libertate, iar articolele fulminate din paginile ziarului amintit vor fi puse la loc de cinste alături de altele din paginile ziarului Lupta zilnică, el luând locul României muncitoare, la data de 13 martie 1916.

Fixarea debutului său gazetăresc în 1908, cu un foileton apărut în România muncitoare şi având ca ţintă

de atac naţionalismul, este eronată, din moment ce îi apăruse în 1907, tot în România muncitoare, un alt articol, destinat de data aceasta instituţiei religioase şi oamenilor săi, intitulat Biserică şi popi. Colaborarea sa cu p r e s a m u n c i t o r e a s c ă r o m â n ă antebelică se termină cu un articol publicat în Lupta zilnică, în 1916, iar de aici putem trage concluzia că timp de nouă ani Panait Istrati a slujit unui ideal pe care-l considera al său, fie măcar şi parţial, folosindu-se de diverse întâmplări ajunse la cunoştinţa sa, anchetând acolo unde este cazul, cu ajutorul ziarelor citite şi considerându-

3se „anchetator public” al diverselor crime sociale. Articolele sale, aşa cum se manifestă autorul timp de nouă ani, fac parte din jurnalistica de atitudine stimulată în primele decenii ale secolului al XX-lea de presa socialistă sau sunt „reportaje-anchetă“, care impresionează prin tonul vehement, p r i n c o m e n t a r i i l e l i p s i t e d e menajamente şi prin atitudinea subiectivă, marcată de izbucniri febrile, „descărcări verbale, în

4tumultul erupţiei de invective” .

Deşi articolele sunt numeroase, opera publicistică a lui Panait Istrati dintre anii 1907-1916 nu destăinuie activitatea de prozator de mai târziu, „cu atmosfera impalpabilă şi suavă, dintre vis şi realitate, cu proiecţiile feerice desprinse parcă din atmosfera de basm a acelor O mie şi una de

5nopţi” , fiind atras rareori de evocarea poetică, predominant fiind caracterul retoric şi abstract. Feciorul umilei spălătorese nu are în publicistică nici delicateţea din Neranţula, nici graţia din Chira Chiralina, nici ironia din Ţaţa Minca, pentru că nu are ştiinţa nuanţelor, nu poate echilibra şi nici doza tonurile. Deja, din cele ce am observat şi în proza lui, putem spune că P a n a i t I s t r a t i n u a g r e e a z ă subînţelesurile, jumătăţile de măsură, nici formularea îngrijită, cu expresii pastelate, ci dintr-o primă trăsătură de condei loveşte cu duritate, „fără lux de vorbe meşteşugite”, aşa cum ne dezvăluie crezul estetic profesat: „Omul sincer, pătruns de învăţături drepte, de un ideal sfânt lui..., se simte puternic şi cuvintele lui pătrund în adâncul sufletului fără lux de vorbe meşteşugite”.

Lipsa figurilor de stil, tonul

Metamorfoze temporale (I)


1010

vehement, temperamentul febril, retorismul pasional, combustia sufltească, gustul frazelor răsunătoare sunt elementele specifice artei sale gazetăreşti, alături de fraza vioaie, plină de stângăcii care trădează prezenţa spontaneităţii, vocabularul b o g a t î n e x p r e s i i p o p u l a r e . „Socialistul“ Panait Istrati nu este exponentul unei categorii care şi-a găsi t în epocă drumul către o „situaţie“, ci un umanitarist convins de aspiraţiile sale către o societate ideală, un adept al „înfrăţirii universale“, un militant împotriva războiului şi naţionalismului, care întreprinde prin a r t i c o l e l e s a l e o „ a c ţ i u n e d e iluminare“, făcând să dispară ca prin vrajă toate neajunsurile unei societăţi în schimbare. Limbajul utilizat în articolele sale este unul de împrumut, adecvat situaţiei, însă reprezentările sale politice sunt utopice şi alcătuiesc o „literatură de vulgarizare“ menită să fie accesată de mediile muncitoreşti din epoca amintită. Sindicaliştii se r e v o l t ă î m p o t r i v a a b u z u r i l o r patronatelor, organizează campanii răsunătoare împotriva nedreptăţilor, declarând război întregii societăţi în numele adevărului, binelui şi dreptăţii, iar Panait Istrati crede cu convingere în forţa articolelor sale de a duce la bun sfârşit acţiunea de revoltă. Capacitatea sa de a traduce în faptă acţiunile protestatare este limitată, însă Istrati se autoiluzionează, vorbind despre greva pe care a condus-o la Brăila ca despre „cea mai măreaţă grevă din câte a văzut ţara românească“, răzbunarea sa căpătând proporţii biblice atunci când le promite muncitorilor: „voi pune cu fierul roşu pecetea infamiei” pe fruntea vătafilor din porturi. Articolele par însoţite de gesturi patetice, absolute, acestea justificând în accepţia sa atitudinea revoltatului superior capabil de transpunere a gândului în faptă şi a idealurilor în realitate. Istrati trăieşte de fapt un mit, condiţia apostolului „ n o i i r e l i g i i ” c h e m a t s ă o propovăduiască întregii umanităţi ca pe o ultimă şansă. Orgoliul de a fi unul dintre apostolii socialismului îl va plăti cu vârf şi îndesat atunci când va merge în Grecia alături de Nikos Kazantzakis în căutarea tatălui dispărut sau atunci când va vedea la faţa locului care este de fapt realitatea spuselor celor responsabili de făurirea „noii religii“.

Tematica articolelor sale din cei nouă ani de publicistică este variată: un discurs rostit de I.C. Brătianu, demisia unui inspector ca protest faţă de abuzul aplicării „legii tocmelilor agricole“,

arestarea şi torturarea sindicaliştilor, seducerea unei fete de condiţie umilă şi transformarea ei în prostituată, violarea unei copile de doisprezece ani de către un membru al clerului, greva hamalilor spoliaţi de vătafii aflaţi în cârdăşie cu antreprenorii etc. Plebeul Istrati face muncă de apostolat cu semenii săi aflaţi în aceeaşi stare deplorabilă şi mărturiseşte starea de exaltare de care se lasă cuprins în momentul în care îşi închipuie că îşi va depăşi condiţia umană precară: „Şi deoda tă m-a lov i t un o rgo l iu nemăsurat: mă simţeam chemat să fiu apostol al acestei religii, poate chiar un martir, ca acel muncitor ucis în bătaie. Aveam să-mi răzbun mama umilită şi clasa din care mă trăgeam, deşi această clasă nu era decât mahalaua mea

6bârfitoare şi pe care o dispreţuiam” , asemenea tovarăşilor săi de revoltă: „Iată-i pe destrăbălaţii de ieri deveniţi muncitori-conştienţi, iubindu-se şi ajutându-se între dânşii, întocmai ca

7creştinii de la începutul erei noastre” . Greva din 1910 l-a entuziasmat mai mult decât ne-am putea închipui din moment ce pune pe primul loc în categoria dezideratelor elementul moral, nu pe cel social, uitând de fapt că sublimul pentru tovarăşii săi a p a r ţ i n e p ă m â n t e s c u l u i , „materialismului prozaic” ce îi înconjoară. Individualizarea pomenită în aceleaşi rânduri face şi ea parte dintr-o suită de elemente cu scop d i d a c t i c , p e n t r u c ă m u n c a revoluţionară a lui Panait Istrati se reduce la activitatea de „luminare” făcută în calitatea sa de izbăvitor, de apostol şi martir al unor mase văzute asemenea unui „colos inert”, abrutizat de condiţii de trai animalice, ţinute într-un stadiu de înapoiere culturală pe care numai comunismul l-a mai putut egala.

Exis tenţa conduşi lor ş i a conducătorilor este şi ea serios pusă la îndoială în articolele istratiene din care ies la iveală convingeri împrumutate din ideologia vremii, marcate de a n a r h i s m , m a i p r e c i s d e u n

8„individualism anarhic” conform căruia, oricât ar iubi gloata, oricât s-ar identifica cu trăirile ei, eroul nu poate să nu o privească de sus, conştient de faptul că totul depinde de el. Libertatea absolută în numele căreia se revoltă Istrati face din societatea umană o imensă masă lipsită de dominante, amorfă, fapt care i-a atras criticile celor îndreptăţiţi, aceştia considerându-l un „diletant”, asemenea multora, „tineri încă în pătrunderea afacerilor sociale“.

Activitatea socialistă îi satisface însă orgoliul de care vorbea, îi oferă un sens existenţei, îl situează în vecinătatea unor ce lebr i tă ţ i soc ia l i s te a le momentului, aşa cum au fost I.C. Frimu şi Ştefan Gheorghiu. Se simte clocotind de pasiune şi aduce la cunoştinţa maselor, de la înălţimea tribunei, elemente care vor face parte din doctrina omului nou, liber, stăpân pe destinul său, capabil să răstoarne vechea orânduire, bazată pe asuprire, şi să o înlocuiască, plecând de la idealurile deja stabilite, cu o alta, fundamentată pe legea dreptăţii u n i v e r s a l e . Tr ă i r e a s i n c e r ă a problemelor sale existenţiale este una dintre caracteristicile perioadei citate ca activitate publicistică, dublată nu de o încercare de înţelegere a problemelor provocate de programele politice, ci de o adecvare la sensul lor moral, tentat să afle o cale de a adopta atitudinea necesară, un model comportamental ideal. Acest model comportamental putea fi numit în epoca amintită mai mult ca perfectul, deoarece a impus t u t u r o r o f i g u r ă i m p a r ţ i a l ă , credincioasă idealurilor sale, în ciuda circumstanţelor înfăţişate, posibil dătătoare de stabilitate socială. Chiar

9în volumul dedicat lui Panait Istrati , Alexandru Oprea atrage atenţia asupra ipostazei sale de apărător al unor cauze pierdute: „După ce a publicat articolele despre «lipitorile porturilor», care au stârnit vâlvă, Istrati a fost numit corespondentul Adevărului la Brăila. Dar exercită această funcţiune numai c â t e v a s ă p t ă m â n i . C a u z a ? Descoperind că un dascăl de la Tulcea a violat o fetiţă de doispezece ani, face să apară în Dimineaţa un reportaj-anchetă de felul celor analizate anterior. Dascălul este însă ginerele unui popă bogat din Brăila, care, vorbind cu episcopul Dunării-de-Jos, iar respectivul cu Mille, afacerea se muşamalizează. Naivul corespondent, care nu ştie nimic, citind în celălalt număr al Dimineţii dezminţirea ştirii pe care o trimisese, face o nouă anchetă, se înarmează cu dovezi şi mai categorice, dar la telefon i se transmite că nu se mai poate scrie nimic despre această istorie, date fiind interesele politice ale ziarului. Istrati totuşi publică rezultatul noii sale anchete în România muncitoare (28 martie 1910) şi se consideră demis din postul de corespondent al ziarului condus de

10Mille” .- va urma -

Violeta MIHAI


Duminică, 13 aprilie 2014, este pentru noi o dublă sărbătoare, deoarece este Ziua Floriilor şi deoarece plecăm într-o excursie în Bulgaria pe un traseu cu profundă rezonanţă religioasă şi istorică: Biserica Sfântul Dimitrie Basarabov, bisericile rupestre de la Ivanovo, Veliko Târnovo, satul Arbanasi.

Plecarea are loc dimineaţa, la ora 7, din Bucureşti.

A plouat foarte mult în ultimele zile, cerul este înnorat, un tovarăş de drum ne spune că în Bulgaria plouă, dar sufletul ne spune că vom avea totuşi vreme bună, ceea ce s-a şi întâmplat.

Prima parte a drumului se desfăşoară pe traseul Bucureşti-Giurgiu.

Cerul devine din ce în ce mai înnorat, pare o umbrelă de nori plumburii ce se coboară tot mai mult către pământ. Nu îi simţim totuşi apăsarea, deoarece plăcerea de a călători este mai puternică.

O mare de verde a grâului răsărit pe ogoare şi a pomilor în floare ne încântă ochiul.

În loca l i t a tea cu nume i s to r ic Călugăreni admirăm statuia lui Mihai Viteazul, care aici într-un loc mlăştinos din preajma râului Neajlov a obţinut una din cele mai strălucitoare victorii împotriva turcilor.

Ajungem la Dunăre şi trecem Podul Prieteniei Giurgiu – Ruse, inaugurat la 20 iunie 1954, destinat traficului rutier, feroviar, mersului pe jos, cât şi accesului navelor mari, prin ridicarea părţii lui mobile.

Dunărea oferă un aspect plăcut, cu lunca ei intens cultivată cu sălcii şi plopi de un verde crud.

În timpul mersului cu autocarul beneficiem de explicaţiile ghizilor Mariana Turcu şi Eduard Năstase, despre istoria, geografia, cultura Bulgariei şi despre obiectivele ce urmează a fi vizitate, informaţia obţinută fiind completată cu cea existentă în revistele turistice şi în revistele album pe care le găsim la pangare şi în magazinele de suveniruri, unele din ele traduse în limba română.

Primul obiectiv vizitat este Mânăstirea Basarabov, din satul cu acelaşi nume, situat pe malul râului Rusenski Lom, la 80 de kilometri de Bucureşti, 10 kilometri de oraşul Ruse şi la 3-4 kilometri de Dunăre.

Istoricul satului şi al mânăstirii scot la iveală relaţiile existente în timpurile vechi între ţarii Bulgariei şi domnitorii valahi. Satul şi biserica se află pe moşia domnitorului român Ioan Basarab I (1310-1352) a cărui fiică Teodora a fost soţia ţarului Ivan Alexandru al Bulgariei (1331-1371).

Potrivit documentelor istorice Basarab I ar fi domnitorul care i-a ajutat pe ţarii bulgari în luptele purtate contra Imperiului Bizatin şi contra sârbilor.

Toate acestea i-au făcut pe specialişti să creadă că numele Basarabovo vine de la cel al domnitorului român Basarab I.

Potrivit informaţiei pe care o găsim în pliantul pe care îl cumpărăm de la pangarul Mânăstirii Basarabov aceasta a fost ctitorită de Teodora, fiica domnitorului român Basarab I şi soţia ţarului bulgar Ivan Alexandru.

Mânăstirea Basarba este menţionată într-un registru fiscal otoman din anul 1479-1480.

Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut şi a trăit în satul Basarabovo, după unele păreri în secolul al XIII-lea, după altele în secolul al XVII-lea.

A fost păzitor de animale, se hrănea cu pâinea şi apa pe care le primea în schimb de la cei bogaţi pentru munca sa.

Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în asceză într-o peşteră din apropierea râului, unde astăzi se află mânăstirea ce îi poartă numele.

Când a simţit că i se apropie sfârşitul şi-a pregătit singur mormântul din două lespezi de piatră de pe malul râului Lom între care s-a aşezat. În timp lespezile au fost acoperite de apele râului şi Sfântul Dimitrie i-a apărut în vis unei fete bolnave, spunându-i că o va vindeca, dacă părinţii ei îl vor lua de acolo.

Minunea s-a săvărşit şi moaştele Sfântului au fost depuse în Biserica dinTârnovo unde au rămas până în 1774, când după încheierea Războiului Ruso-

Turc urmau să fie duse în Rusia.La rugămintea lui Hagi Dimitrie şi a

mitropolitului Grigorie al II-lea au rămas la Bucureşti şi au fost depuse în Catedrala Patriarhală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.”

Sfântul Dimitrie a săvârşit mai multe minuni, i-a vindecat pa locuitorii capitalei de ciumă, de holeră, a alungat seceta, drept pentru care a fost declarat ocrotitorul Bucureştiului şi sărbătorit în întreaga ţară pe 27 octombrie.

Pentru noi contactul cu locul unde se află râul Lom şi Mânăstirea Sfântul Dimitrie Basarabov înseamnă trecerea de la legendă şi imaginaţie la reali tate, transformarea în convingere a unor cunoştinţe dobândite prin lecturi şi participarea la slujbele religioase.

Râul Lom, sacru şi legendar, curge liniştit prin faţă noastră, cu o lăţime de aproximativ 3 metri, cu apa tulbure de atâtea ploi, cu malurile acoperite de verdeaţă.

Peste drum de el se află stânca în care a fost construită mânăstirea a cărei faţadă ne aminteşte de Mânăstirea Corbii de Piatră din localitatea Corbi, judeţul Argeş. Mânăstirea constă dintr-o bisericuţă, un pangar, câteva chilii şi o sală de mese.

Pentru a ajunge în Biserică urcăm o scară de piatră alcătuită din 48 de trepte pe peretele vertical al stâncii. Oprim din când în când pentru a admira peisajul.

Bisericuţa îşi păstrează încă iconostasul sculptat în lemn, în ea se află icoanele Sfântului Dimitrie, a lui Iisus Cristos, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan de Rila, a Sfântului Gheorghe.

1111

În Bulgaria, pe urmele domnitorilor români, ale ţarilor şi ale sfinţilor


NOTE DE CĂLĂTORIE

Icoana Sfântului Dimitrie păstrează o inscripţie în limba română scrisă cu litere chirilice şi una în limba greacă. În jurul ei se află zece scene care prezintă aspecte din viaţa şi minunile Sfântului. (Vezi şi www.crestinortodox.ro)

Este Sărbătoarea Floriilor şi un călugăr împarte vizitatorilor crenguţe de salcie sfinţită.

La pangar un alt călugăr foarte amabil ne vinde obiecte religioase, la preţuri avantajoase, atât în leva, cât şi în lei.

La poalele stâncilor, cei interesaţi îşi pot cumpăra obiecte de artizanat şi alte suveniruri.

Părăsim acest spaţiu binecuvântat de Dumnezeu şi prin Defileul Rusenski Lom ne îndreptăm spre Ivanovo. După cum ne informează ghizii noştri, la o distanţă de 22 kilometri la sud-vest de oraşul Ruse, pe malurile râului Rusenski Lom, la o altitudine de 32 metri deasupra nivelului apei, în această zonă se află o reţea de aproximativ 300 de chilii din care 40 au devenit biserici, fiind săpate în stâncă de călugării eremiţi stabiliţi aici începând cu secolul al XIII-lea. Cele mai renumite sunt cele cinci biserici din piatră, datorită picturii lor murale din secolele XIII-XIV, bine conservate, în care sunt prezente motive ale artei antice: cariatide nude, capiteluri cu ulei şi măşti. Acestea au fost incluse în patrimoniul universal UNESCO. Vizităm numai Biserica Sfintei Fecioare. Pentru a ajunge la ea urcăm o scară de piatră săpată pe peretele aproape vertical al stâncii. Ni se atrage atenţia să fim foarte atenţi pentru a evita accidentele. Peştera este situată la o înălţime de 38 de metri deasupra drumului, are o lumgime de 16 metri, lăţime de 4 metri, înlăţime de 2,5 metri. Este compusă din două încăperi şi o capelă.

Pe pereţii şi pe tavanul ei se mai păstrează fragmente de frescă veche, reprezentative pentru arta medievală bulgară din secolul al XIV-lea, realizată în manieră originală, în culori vii, de artişti necunoscuţi. Imaginile reprezintă scene biblice din Săptămâna Patimilor şi din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul.

În naos se află portretul ţarului Ivan Alexandru şi al soţiei lui Teodora care au susţinut financiar construirea şi pictarea bisericii. În capelă sunt pictaţi sfinţi eremiţi creştini sirieni.

La capătul peşterii există o deschidere în zid şi de pe un balcon poate fi admirată panorama peisagistică.

Deosebit de interesante şi atractive sunt şi stâncile, monumente ale naturii, din preajma mânăstirii, înalte, calcaroase cu aspect scorburos.

Fiind situate în locuri stâncoase, înalte, greu accesibile, peşterile şi lăcaşurile de cult de la Basarabovo şi Ivanovo au oferit, într-adevăr, de-a lungul timpului spaţii de refugiu şi asceză, fiind pentru vizitatorii de

astăzi sursă de cunoaştere geologică, peisagistică şi religioasă.

Pătrunzând în ele, în mod involuntar ne vin în minte lăcaşurile rupestre româneşti, din partea de sud a ţării, precum: Biserica Corbii de Piatră din localitatea Corbi, Biserica de la Nămăeşti, judeţul Argeş, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mânăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea.

Excursia noastră durează numai o zi, aşa că părăsim repede locul şi ne îndreptăm către Veliko Târnovo. Peisajul este asemănător cu cel al Dobrogei noastre, colinar, stâncos pe alocuri, acoperit de lanuri verzi de grâu, înviorate din loc în loc de strălucirea galbenă a florilor de rapiţă cultivată pe suprafeţe mici.

Drumul este străjuit de copaci izolaţi sau adevărate liziere înverzite din care nelipsiţi sunt nucii şi liliacul înflorit, amintind de peisajul din partea de sud-vest a ţării noastre.

Cenuşiul caselor, majoritatea modeste, acoperite cu ţiglă de culoare roşie, este înviorat de verdele naturii.

Cu cât ne apropiem de Târnovo înălţimile cresc și cerul devine mai luminos.

Istoria localităţii Târnovo începe cu aproximativ 7000 de ani în urmă.

În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, a devenit capitala celui de-al doilea Ţarat Bulgar, având numele Târnovgrad, „cel mai frumos dintre toate oraşele Hlemului.”

Oraşul este situat pe malurile râului Iantra, pe şi în jurul colinelor: Ţaraveţ, Trapeziţa, Sveta Gora, Momina Krepost.

În Evul Mediu a cunoscut o dezvoltare înfloritoare, demne de remarcat fiind cele două cetăţi bine fortificate, de pe colinele Ţaraveţ şi Trapeziţa.

Datorită statutului şi aspectului său de-a lungul timpului localitatea Târnovo a pr imi t d iverse denumir i : „Regina oraşelor”, „Oraşul ţarilor, ocrotit de Dumnezeu”, „Oraş împărătesc”, „O mare de case”. (După Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo)

Când ajungem la Târnovo, în mod surprinzător, oraşul ne întâmpină zâmbitor în lumina soarelui de primăvară. În faţa noastră se înalţă măreaţă, plăcută şi elegantă cetatea Ţaraveţ al cărei turn se zăreşte de la distanţă, ca o emblemă a acestei străvechi aşezări.

Aceasta se întinde pe o suprafaţă de 100.000 de mp şi are trei intrări.

Trecem podul, pătrundem prin cele trei porţi succesive şi vizităm Biserica pe ai cărei pereţi sunt picturi realizate în variantă modernistă de pictorul Teofan Sokerov, reprezentând aspecte din istoria Bulgariei medievale.

În absenţa unui ghid local şi a timpului necesar, ne mulţumim să aruncăm o simplă privire.

Atât de la poalele Cetăţii, cât şi din turnul acesteia admirăm panorama

oraşului, ce poate fi asemănat cu o pâlnie, cu un amf i t ea t ru s au cu g răd ina fermecătoare a paradisului.

Jos curge apa Iantrei, pe malurile ei şi pe versanţii colinelor sunt case cu acoperişuri roşii de ţiglă. Peste toate se înalţă cupolele verzi ale Bisericii Bogorodniţa.

Totul este înconjurat de un zid protector, păstrat de secole şi restaurant recent.

Natură, oameni şi creaţiile lor sunt statornicite aici de veacuri, într-un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu şi hărăzit să reziste în ciuda vremurilor mai mult sau mai puţin potrivnice.

Timpul nu ne-a permis să cunoaştem oraşul în ansamblul lui, dar vom puncta puţinele aspecte pe care le-am putut observa.

Într-un arbust vedem agăţate şnururi de mărţişoare, Mărţişorul fiind un obicei specific şi bulgarilor. Tinerii stau la coadă pentru a se fotografia pe un tron aidoma celor ale ţărilor, expus într-un foişor.

Intrăm în câteva magazine unde predominante sunt dulceaţa şi cosmeticele de trandafiri, obiectele de artizanat: ştergare ţesute în război pe fond bej, roşu, verde, vase de ceramică ale căror modele amintesc vag de ceramica de Horezu, farfur i i de lemn pictat cu motive tradiţionale, pliante şi albume turistice etc.

Ne îndreptăm spre satul Arbanasi, o adevărată fortăreaţă medievală, situat la 4 kilometri de Târnovo, inclus în patrimoniul UNESCO.

Bazele satului au fost puse de albanezi şi greci. Timp de câteva secole s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman. Numele localităţii este menţionat pentru prima dată într-un document din 1538, prin care sultanul Soliman Magnificul a dăruit această aşezare ginerelui său, marele vizir Rustem paşa, căsătorit cu Mirimah, fiica sultanului.

Sa tu l a cunoscu t o dezvo l ta re înfloritoare în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea când a dezvoltat relaţi i comerciale puternice cu Italia, Austria, Ungaria, Rusia, Transilvania, India.

Demne de remarcat sunt relaţiile existente de-a lungul timpului între Arbanasi şi Ţările Române.

În 1639 în Sibiu s-a consti tui t Compania greceasă condusă de persoane din Arbanasi. În Arbanasi, în anumite perioade au trăit familii aristocratice româneşti, precum Cantacuzino, Brătianu, Filipescu, Brâncoveanu. După cum am menţionat deja, Constantin Brâncoveanu a v e a o c a s ă î n A r b a n a s i . S t e m a Cantacuzinilor a fost sculptată pe iconostasul Bisericii Naşterea lui Iisus şi al Bisericii Sfântul Nicolae. Domnitorul român Vasile Lupu s-a născut în Arbanasi de unde era originară familia sa.

Mai multe familii de boieri valahi trăiau în Arbanasi si locuitori ai satului Arbanasi s-au retras in Valahia în timp de

1212


Ivor Porter, 1945

ciumă, holeră şi din cauza atacurilor bandiţilor turci. (După Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo; Arbanasi e la chiesa Nativita di Cristo).

Ajungem în localitate şi suntem impresionaţi în primul rând de arhitectura tradiţională păstrată de localnici cu sfinţenie, de aerul curat şi aspectul îngrijit al aşezării. Totul degajă o puternică impresie de vechime, siguranţă şi rigoare geometrică, un puternic instinct de apărare a proprietăţii individuale şi colective.

Fiecare casă este alcătuită în partea de jos din piatră şi în cea de sus din zid văruit alb sau din lemn sau jumătate este din zid şi jumătate din lemn.

Ferestrele şi uşile sunt vopsite într-un maro antichizat, ceea ce sporeşte impresia de vechime. La geamuri au gratii din fier forjat.

Fiecare casă este înconjurată de un zid solid, construit din piatră acoperită cu olane de culoare roşie.

P e o a m e n i n u î i d e r a n j e a z ă uniformitatea, nu simt nevoia concurenţei de a fi cât mai originali în construcţiile lor, pentru ei important este să conserve un mod de viaţă care este specific numai şi numai acestui colţişor de lume.

Pătrundem pe o stradă îngustă, străjuită de zidurile gardurilor identice, unde ai impresia că pe caldarâm auzi mersul cailor de altădată, sau vezi o lume pestriţă, ţărani în costume populare, turci cu turbane, căruţe trase de măgari, trăsuri boiereşti, soldaţi înarmaţi, meşteşugari ce îşi vând produsele.

Plimbarea pe o singură stradă ne dezvăluie aspecte complexe ale vieţii din Arbanasi.

În magazinul pictorului Ivan Ivanov găsim o colecţie bogată de obiecte vechi, vase moderne de ceramică, foarte multe picturi cu motive laice şi religioase, realizate pe vase de lemn, mai ales pe copăiţe, scoarţă de copac, jumătate de cofă, chiar şi pe un fier de călcat vechi. Pictorul şi-a propus să adune în tablourile sale tradiţie şi originalitate, să imortalizeze peisaje, clădiri şi chipuri umane din Arbanasi şi din zonă.

La un colţ de stradă sunt tarabe cu icoane pe sticlă, feţe de masă cu motive populare.

Ajungem la Complexul Etnografic Bakgarka, vechi de aproximativ 350 de ani, alcătuit dintr-o vilă cu două etaje, o curte spaţioasă şi relaxantă, situat într-un spaţiu liniştit, cu aer curat.

Clădirea a avut un rol important în istoria Bulgariei. La un moment dat s-a aflat şi în proprietatea domnitorului român Constantin Brâncoveanu.

Astăzi Complexul Bakgarka a fost transformat în hotel şi restaurant.

Într-o curte, ascunsă parcă privirilor se află Biserica „Naşterea lui Hristos”, datând din secolul al XVI-lea, o minune arhitectonică şi picturală, o sinteză de artă,

ştiinţă, religie, viaţă sacră şi profană, un mod de exprimare a unei viziuni proprii despre lume şi viaţă.

Biserica ale cărei părţi au fost construite la date diferite este alcătuită dintr-un naos pentru bărbaţi, un pronaos pentru femei, o galerie şi o capelă.

Este de înălţime joasă, pereţii şi bolta sunt bogat împodobite cu fresce realizate în culori vii, strălucitoare. În total sunt pictate aproximativ 5000 de chipuri omeneşti.

În naos se află picturi precum: „Sfânta Maria”, „Euharistia”, „Liturghia cerească”, părinţi ai bisericii, martiri şi sfinţi, sărbătorile, patimile şi miracolele lui Iisus, „Naşterea Maicii Domnului”, „Adormirea Maicii Domnului”,”Intrarea în Templu” etc.

Pe bolta bisericii sunt trei picturi care îi reprezintă pe Hristos Emanuel, Iisus Pantocra toru l pur ta t de înger i în zbor,Trinitatea înconjurată de îngeri.

Iconostasul sculptat foarte fin în lemn aurit este luminos şi strălucitor. Pe el se află icoane impresionante, printre care şi Geneza.

În pronaos sunt pictate Judecata Universală, sfinţi monahi, scene din viaţa Fecioarei Maria, 24 de scene din Imnul către Fecioară.

Pe peretele de nord şi pe boltă sunt imagini unice: în partea de jos portretele a doisprezece filozofi greci şi deasupra lor arborele genealogic al lui Iisus a cărui rădăcină este regele David.

În centrul arborelui genealogic se află figura lui Isus Hristos. Pe boltă este pictat Isus Pantocratorul înconjurat de imagini cu îngeri, de Fecioara Maria şi de Ioan Botezătorul. În colţuri sunt imaginile celor patru evanghelişti şi pe ambele părţi figuri de profeţi.

În Capela Sfântului Ioan Botezătorul sunt pictate imagini din viaţa sfântului şi din minunile sale, un calendar mural, supliciul martirilor din lunile septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, Naşterea lui Hristos, Masacrul Pruncilor. Pe cupolă este şi aici pictată imaginea lui Iisus Pantocratorul.

În Galerie poate fi admirată printre alte picturi o imagine mai puţin obişnuită pentru o biserică, dar foarte bine realizată, „Roata vieţii”, alcătuită din cercuri concentrice care înfăţişează etape din viaţa omului, lunile anului şi zodiacul. (Vezi Arbanassi e la chiesa Nativita di Cristo)

Privită în ansamblul ei Biserica Naşterii Domnului din Arbanasi constituie o adevărată enciclopedie în imagini a unei viziuni despre viaţă şi moarte, în care aspecte consacrate de scrieri mai ales religioase sunt prezentate într-o manieră originală de pictorii atenţi la stilurile picturii religioase a timpului, dar dornici să dea glas şi modului propriu de a gândi, de a simţi, de a înfăţişa.

Biserica Naşterii Domnului din Arbanasi este totodată un elogiu adus

1313

devenirii cosmosului şi Creatorului Suprem, o formă de rezistenţă a unui mod de viaţă şi a religiei ortodoxe, în ciuda valurilor istoriei care s-au abătut asupra localităţii aflate secole de-a rândul sub ocupaţie otomană.

Imaginile foarte numeroase şi culorile vii în care sunt înfăţişate creează o impresie sui-generis de viaţă.

P ă t r u n d e m î n t r - u n s i n g u r restaurat, Cheshmata, ai cărui pereţi sunt bogat împodobiţi cu obiecte tradiţionale de artizanat: costume populare, furcă de tors cu caier, ştergare etc. Cei doritori aici pot servi cheshmata, un preperat culinar propriu, pregătit din cinci feluri de carne.

Şi aici ca şi în celelate localităţi vizitate, oamenii sunt primitori, amabili, preţurile la muzee sunt acceptabile, variind între 4-6 leva, în muzee se pot face fotografii fără a se plăti taxă suplimentară, uneori plata se poate face şi în lei, la pangare şi în magazine pot fi găsite albume şi pliante redactate şi în limba română, unii vânzători şi muzeografi au cunoştinţe modeste de limba română.

Mai presus de toate se află respectul locuitorilor pentru tradiţie despre care putem spune fără să greşim că aici are rezistenţa pietrei.

Plecăm spre casă. În timp ce coborâm colina pe care se află localitatea, în faţa noastră, la o depărtare nu prea mare, pe un spaţiu agricol plat o mare de rapiţă galbenă ne încântă privirea.

Drumul de întoarcere se desfăşoară în lumina blând-aurie a soarelui de primăvară ce se pregăteşte să coboare spre asfinţit.

Deşi călătoria noastră a durat foarte puţin, a fost totuşi suficientă pentru a cunoaşte aspecte ale teritoriului bulgar de pe traseul parcurs, ale trecutului istoric, ale culturii şi artei bulgare, ale relaţiilor româno-bulgare dezvoltate de-a lungul t impului pe aceste meleaguri , a le respectului pe care poporul bulgar l-a manifestat şi îl manifestă faţă de propriile creaţii.

Excursia în Bulgaria ne-a incitat totodată interesul faţă de această ţară şi sperăm că viitorul ne va rezerva timp suficient pentru cunoaşterea aprofundată a zonei Basarabov-Ivanovo-Veliko Târnovo-Arbanasi şi a altor localităţi din Bulgaria.

Elena TRIFAN

Bibliografie:Arbanassi e la chiesa Nativita di Cristo, Editura Borina, Sofia, 2013Arhimandritul Emilian – Mănăstirea rupestră Basarabov, pliant Holy Virgin's Rock Church, ediţie bilingvă greacă-engleză, pliant Petya Ovcharova - Arbanasi Veliko Târnovo, ediţie bilingvă româno-bulgară, Editura Unicart EoodBibliografie online Alexandru Rădescu -Veliko Târnovo – Arbanasi: de la oraş la sat, www.umblarici.roLa pas prin satul Arbanassi – www.amfostacolo.roM â n ă s t i re a S f â n t u l D i m i t r i e B a s a r a b o v , www.crestinortodox.rowww.wikipedia.org.


Istanbul are o istorie lungă şi turbulentă. La intersecţia de est şi de vest, a fost râvnit de mulţi. Romanii au făcut-o capitală a Imperiului de Răsărit, iar o parte din moştenirea lor dăinuieşte şi astăzi printr-un sistem de apeducte. Mai multe dintre drumurile mătăsii se încheiau aici, loc în care Marele Bazar s-a dezvoltat. Istanbul este un oraş fascinant, nu numai datorită muzeelor şi moscheilor, dar şi pentru viaţa de stradă cu restaurante, sucuri proaspete de fructe, ceaiul fără sfârşit şi, nu e nevoie să spun, rahatului fabulos - Lokum.

Pe lângă obiectivele turistice, am reuşit să mă plimb în zona Sultanahmet, dar şi Taksim. Câteva dintre obiectivele turistice pe care gazdele noastre ni le-au dezvăluit au fost: Sfânta Sofia, Moscheea Albastră, Palatul Topkapi, Turnul Galata, Istanbul Modern. Am vrut să văd Muzeul Naval dar, din păcate, n-am ajuns. În Istanbul se găsesc câteva muzee foarte interesante, cum ar fi: Muzeul Păpuş i lo r, Muzeul de Arheologie, Muzeul Aviaţiei, Muzeul Ataturk (primul preşedinte al Turciei), Muzeul de Artă islamică şi turcească şi multele altele, pe care nu am reuşit să le calc pragul.

Plecând de la piaţa Taksim (principalul nod de transport urban) spre turnul şi podul Galata ajungi la bulevardul Istiklal (Istikal Caddesi), un tronson care îţi spune că eşti în Istanbul. Mereu aglomerat, este un loc de promenada şi cumpărături p e n t r u t u r i ş t i . L a jumătatea bulevardului răsare cea mai mare catedrală catolică din Istanbul – St. Anthony din Padua, cu un interior în stil neo-gotic, luminos şi simplu. Dar cu toate acestea două clădiri atrag a t e n ţ i a ş i c a m e r e l e turiştilor în Istanbul. M o s c h e e a A l b a s t r ă

(Moscheea Sultanahmet) construită pentru a pune în umbra Hagia Sofia. Moscheea a fost subiect de discuţie la vremea când a fost construită din cauza fondurilor folosite şi din cauza provenienţei acestor fonduri. De o b i c e i , a s e m e n e a e d i f i c i i s e construiesc din prăzile de război şi în cinstea unei victorii importante, pe când aceasta a fost ridicată doar pentru a rivaliza cu Hagia Sophia şi din banii statului, fapt pentru care Sultanul Ahmed, cel care a ordonat construirea ei, a fost îndelung criticat. În curtea interioară e atât de multă lume de parcă te afli pe un bulevard. În mijlocul curţii se ridică fântâna pentru abluţiune, procedura de spălare a picioarelor la intrare. Interiorul moscheii este imens, am remarcat o mulţime de luminiţe care veneau de la candelabrele atârnate până deasupra capului şi de la multiplele ferestre din corpurile cupolelor, dispuse circular, după forma cupolei. A doua clădire este biserica Sfânta Sofia. Fostă catedrală creştină, fostă moschee musulmană, astăzi este un muzeu, dar nimeni nu poate rămâne indiferent la măreţia acesteia. Cel care a construit celebra biserică a fost împăratul Iustinian, între anii 532-537. Arhitecţii giganticei construcţii au fost Isidor din Milet şi Anthemiu din Tralles. La inaugurare, Iustinian ar fi exclamat „O, Solomon, te-am învins”.

1414

Primul preşedinte al Turciei, Mustafa Kemal Ata tu rk , a t r ans format moscheea în muzeu. De la intrare în nava bisericii , eşti copleşit de imensitatea spaţiului, lăţimea de 70 de metri şi lungimea de 75 de metri creează un spaţiu liber, de o parte şi de alta sunt două rânduri de coloane suprapuse, deasupra cărora sunt două semicercuri cu ferestre lunguieţe prin care lumina pătrunde şi creează o atmosferă aparte. Deasupra, tronează domul cu un diametru de 31 de metri, fiind cu ceva mai mic decât domul Pantheonului din Roma. Domul „pluteşte” deasupra a 40 de ferestre prin care lumina pătrunde în interior. În cele patru colţuri, sub dom, acolo unde încep cele două semidomuri din direcţiile est – vest şi cele două semicercuri ale pereţilor laterali, se g ă s e s c m o z a i c u r i b i z a n t i n e reprezentând serafimi. De asemenea, contrastează cu mozaicurile bizantine cele opt cercuri imense cu caligrafie musulmană, atârnate, patru dintre ele, în cele patru colţuri, iar celelalte flancând absida centrală şi pereţii laterali. Cum aveam să aflu ulterior, acestea au înscrise pe ele numele Allah şi Mohamed, cele ale califilor Abu Bakr, Umar, Uthman şi Ali, respectiv ale nepoţilor lui Mohamed Hasan şi Husayn. Absida estică, acolo unde conform tradiţiei creştine se află

Laitmotivul oraşului Istanbul este chemarea la rugăciune, de cinci ori pe zi, la ore fixe


NOTE DE CĂLĂTORIE

altarul unei biserici, are o nişă reprezentând nihrabul, locul spre care se roagă musulmanii (indicând direcţia Mecca). Deasupra, pe semidom, se

găseşte un mozaic ce o prezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul.

Mă fascinează acest oraş şi mă face să mă întreb cum de se îmbină aşa

de bine noul cu vechiul? Totuşi, sunt de părere că nu poţi să iei pulsul Turciei tocmai în Istanbul, ci doar dacă vizitezi şi alte oraşe, întâlneşti localnici cu care să comunici, să te plimbi pe străzi. Din această cauză mă bucur că am vizitat şi zona Kocael i , locul unde s-a desfăşurat un curs despre dislexie la care am participat.

Pe scurt, şederea mea în Istanbul s-ar rezuma astfel: Moscheea Mehmet Fatih – Apeductul lui Valens (Roman) - M o s c h e e a S o l i m a n Magnificul - Universitatea din Istanbul - Marele Bazar - M o s c h e e a A l b a s t r a - Catedrala Sfânta Sofia - Podul Galata - Turnul Galata - Palatul Dolmabahce - Palatul Topkapi – Noua Moschee din Istanbul - Bazarul Egiptean -

Croaziera pe Bosfor.

Marian DRAGOMIR

1515

În numărul trecut al revistei aţi putut avea o privire de ansamblu asupra experienţei unui student în Danemarca. În acest număr, în schimb, îmi propun să vă povestesc despre suportul pe care ţi-l oferă universitatea aici, despre materialele educative, despre limba daneză şi privilegiile celor care stau în Danemarca.

Trebuie să menţionez, pentru cine se hotărăşte să facă facultatea aici, că unele universităţi nu se ocupa de acomodarea voastră, dar sunt o grămadă de site-uri care vă ajută să găsiţi locuri unde să locuiţi. În schimb, când ajungeţi aici, aveţi nevoie de acte. Adică statul trebuie să ştie că voi sunteţi aici. De ce? Pentru că tot statul vă oferă învăţământ şi serviciu medical gratuit. Aici aceste acte se numesc „yellow card”. Acesta conține datele voastre, un cod numeric personal (dat de statul danez) şi numele medicului vostru de familie de aici. Universităţile de aici fac toate demersurile ca voi să obţineţi acest „yellow card” şi vă oferă cursuri speciale, în prima lună de studii, cu

privire la sistemul lor bancar şi de taxe. Pe de altă parte, aici, cu toate că învăţământul este gratuit, suportul de curs trebuie cumpărat (asta dacă vă doriţi să treceţi examenele). Pentru că aici profesorul nu vine în clasă să dicteze, vine să discute împreună cu studenţii săi despre diversele probleme legate de subiectul pe care îl predă. Pentru că aici e obligatoriu să citiţi capitolele pe care profesorii vi le recomandau şi pentru că, la examene, nu aveți posibilitatea de a căuta pe internet informaţii, dar vi se permite să căutaţi în cărţile pe care le deţineţi. Am amintit de examene… aici examenele sunt diferite total. Sunt două examene pe an, ce constau în două proiecte în echipă. Adică voi vă strângeţi o echipă, faceţi proiectul pe o temă dată, şi apoi vi-l susţineţi. Proiectul se susţine în faţa altei echipe care v-a citi proiectul şi este pregătită cu întrebări încuietoare. Astfel, profesorul vede cât de bine sunteţi pregătiţi şi vă dă/ sau nu, examenul. Dar, cam atât cu facultatea

pentru numărul actual, haideţi să vorbim şi despre distracţia danezilor. Aceştia sunt oameni petrecăreţi, super-ultra băutori de bere. Dar distracţiile lor nu sunt doar de domeniul alcolului şi petrecerilor, ei merg la concerte şi fac plimbări în parc cu bicicletele sau pe jos. În schimb orice ieşire din oraş, la picnic, cu bicicleta, este binevenită în zilele calde de toamnă sau primăvară. Pe de altă parte, pentru vacanţele „mari”, danezii p r e f e r ă l o c u r i l e f o a r t e c a l d e . Majoritatea danezilor îşi permit un concediu în alte ţări. Probabil îi motivează şi clima din propria ţară. Dar, dacă vorbim de studenţi, ei ştiu să se distreze. Acolo e frumos că iei contact cu alţi student internaţionali. Pentru că aşa se leagă cele mai frumoase prietenii, pentru că acolo suntem ca o mare familie (cel puţin în campusul nostru) şi pentru că reţeaua de contacte este mult mai bogată în această situaţie. Pentru că, da, şi acolo, cântăresc foarte mult contactele, pentru că oamenii au nevoie unii de alţii. Atât pentru acest număr, în numărul următor îmi propun să vă „delectez” cu produse daneze şi personalităţi! Pe data viitoare!

Floriana APĂTEAN

Jurnal de student (II)


1616

Renée Annie Cassian-Mătăsaru s-a născut în data 27 noiembrie 1924 la Galaţi, tatăl scria versuri, iar mama cânta, „cu o voce mică, dar exactă”, lieduri de Schubert: „Pe mama o chema Jana, dar tata îi spunea Jănţica. Tata a scris pentru ea şi un mic tango: lady, my beautiful lady, o lady Jane, I love you".

A apărut în peisajul literar românesc sub pseudonimul Maria Veniamin în revista „Ecoul” (1944), c u t r a d u c e r e d i n G e o r g e s R o d e n b a c h ş i C h r i s t i a n Morgenstern. Debutează în 1945, în revista „România liberă”, cu p o e m u l „ A m f o s t u n p o e t decadent”. Titlul este premonitoriu pentru volumul de debut şi modul în care va fi perceput de către exegeză „La scara 1/1”. Volumul, compus din versuri moderniste şi fanteziste de o sensibilitate şi expresie suprarealistă, a fost înfierat de revista „Scânteia“, ce a dus o adevărată luptă împotriva volumului poetei coonsiderată decadentă, burgheză şi duşman al poporului.

„- Frunze de toamnă, frunze nătânge,

Miezuri de piersică, pline de sânge,

Cum v-aţi rănit atât de cumplit?

- N-am bănuit, n-am bănuit

Că soarele poartă-un cuţit, un cuţit.” („Dialog” în vol. „La scara 1/1”, 1947)

Etapa creaţională ce a urmat a fost caracterizată de conjunctura social-politică, impunându-se prin versuri proletcultiste. O nouă voce lirică marchează volumele din anii 1950-1960. Dialectica poemelor sale sugerează tensiunea şi cenzura intelectului ce a modelat vocea dilematică a poetei, ce a combinat cuvintele într-un mod unic. Versurile capată nunaţe glaciale, dar totul pare a fi cucerit de expresia poetică a sublimului ce înmugureşte în versurile sale.

N i n a C a s s i a n : Î n p r i v i n ţ a domeniilor creatoare, ce-i drept, mi-am „încercat puterile" în aproape toate disciplinele - literatură, muzică, desen şi pictură, actorie, dans, critică literară, coregrafică, muzicală, de

teatru şi film, publicistică - unele dintre ele practicându-le doar ocazional şi doar cu elan şi competenţă de ... amator. „Fruct oprit"? Da, „mi-a plăcut să smulg cu dinţii / un fruct ce nu voia să cadă" - mă refer, desigur, la „distinsa roadă / din arborele cunoştinţii", cum scriam cândva într-o foarte veche poezie.. . Cât despre fiinţa mea trecătoare (sper că cealaltă e ceva mai „durabilă"...), multe mi-au fost interzise (îndeobşte cele la care nici n-am râvnit): bogăţie, frumuseţe (fizică), înţelepciune, forţă (fizică), onoruri, învăţarea mai multor limbi străine (rusa, spaniola) , t inereţe fără bătrâneţe etc. (Nina Cassian: „Nu m-am despărţit nici o clipă de cultura mea" de Carmina Popescu în „România Literară” Nr: 46, 24/11/2004 - 30/11/2004)

Criticul literar Alex. Ştefănescu a descris-o în „Istoria literaturii române contemporane” drept „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română”. Criticul prezintă creaţia poetică experimentală, atrăgând atenţia asupra caracterului novator şi avangardist „Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie. Este vorba, deci, de o comedie a limbajului poetic, dar şi de un moment de lirism autentic, creat cu

mijloace metalexicale”. Autoarea adoptă spiritul nou în poezie ca semn al descătuşării lirismului, în speranţa obţinerii unor produse artistice noi: „Limba «spargă» am inventat-o în 1946 (am pomenit doar de avangardismul meu, de propensiunea mea structurală spre „joc”). Ion Barbu mi-a interzis să includ acele „exerciţii" în volumul meu de debut. Mult mai târziu le-am publicat în volumele Loto-Poeme (1972), în Jocuri de vacanţă (1983), însumând până la ora asta, circa o duzină de „sparguri", ba pe unul l - a m t r a d u s ş i î n „ s p a rg a " engleză...”

„Gorsul îşi astrige dagul.Neurcit, nemirunit.Jos, sub magăre-i vereagulSurf, pe care l-a ţonitS-a plevins cu spină ţargăDin căţie şi vlaraVîricînd pe chilnic margăChilnicul arlise Gra!

Făligată-i craia vendă Făligată foarte mult. Lane, lane gors de bendă Unde ţi-e corinul ult!” („Baladă”)

În 1985, Nina Cassian este invitată în Statele Unite ca visiting professor, în cadrul unei burse Soros, pentru a susţine un curs la New York University. După o lună află de arestarea şi uciderea în închisoare a inginerului Gheorghe Ursu în al cărui jurnal confiscat de Securitate era menţionată atitudinea anticomunistă a poetei, astfel se hotărăşte să nu mai revină în ţară.

„Ce vis, Doamne, ce vis mi-a fost dat, mi-a fost scris: tu şi cu mine, mai pătimaşi ca nicicând iubindu-ne ca prima pereche de pe pământ şi eram frumoși şi sălbatici şi goi şi eram morți amândoi.”

(„De nerostit” în vol. „Desfacerea lumii” (1997)

Membrii cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultură „I. L. Caragiale” a Municipiului Ploieşti îşi exprimă regretul la plecarea dintre noi a scriitoarei Nina Cassian, o poetă notabilă în l i teratura postbel ică românească.

Dumnezeu s-o odihnească!

Marian DRAGOMIR

În memoriam NINA CASSIAN


1717

Conacul lui Spiru Haret din Valea Călugărească, după spusele sătenilor, ar fi rezistat până în jurul anului 1980, când un strănepot ar fi dorit să îl facă muzeu. Probabil fostul I.A.S. s-a temut că, luându-i-se conacul, transformat pe atunci în cramă, i se va lua şi ceva teren cu vie, astfel că, în scurt timp, el a fost şters de pe suprafaţa pământului şi, odată cu el, o părticică din istoria acestor locuri minunate.

COSTIN D. NENIŢESCU. Încă din copilărie, Academicianul Costin D. Neniţescu a fost îndrăgostit de colinele domoale din Valea Călugărească. Aşa cum va mărturisi mai târziu, cele mai frumoase vacanţe şi le-a petrecut la casa părinţilor săi din Valea Călugărească. El descindea dintr-o familie de mari patrioţi originară din părţile Galaţiului (pe la 1860, bunicul său, Ştefan Neniţă era primar al satului Smulţi de lângă Galaţi). C u b a n i i s t r â n ş i d i n o i e r i t ş i manufactură, bunicul său a cumpărat o vie la Valea Călugărească, pe care, apoi, D i m i t r i e S . N e n i ţ e s c u , t a t ă l academicianului, a extins-o cumpărand şi alte vii şi terenuri, construind case, c r a m e ş i a l t e a c a r e t u r i . Ta t ă l academicianului Costin D. Neniţescu a fost doctor în drept, avocat, secretar general al ministerului de interne, director al Băncii Naţionale şi ministru al industriei, realizând, prin munca şi valoarea sa, venituri pe care le-a investit în proprietăţi în Valea Călugărească. Iată cum descrie E. Bucuţa pe Dimitrie Neniţescu, tatăl lui Costin Neniţescu : „Parcă mă văd în biroul său încărcat de cărţi grele, sau pe dealurile din Valea Călugărească, într-o trăsurică uşoară, printre aracii de viţă de vie, împungând cerul de primăvară ca o armata de suliţi, discutând despre „legea Neniţescu”. Puțini ştiu că fratele tatălui lui Costin Neniţescu, Ioan Neniţescu, este autorul versurilor:

„Eroi au fost, eroi sunt încă Şi-or fi în neamul românescCăci rupţi sunt ca din tare stâncă Românii orişiunde cresc”

Sau„ Acolo este ţara mea Şi neamul meu cel românescAcolo eu să mor aş vreaAcolo vreau eu să trăiesc”

Câtă tristeţe trebuie să fi fost în sufletul academicianului Costin D. Neniţescu, atunci când, în 1949, cu o g e a n t ă î n m â n ă , c o b o r a d e l a proprietăţile sale de pe colina din Valea Călugărească, pe care regimul comunist i le naţionalizase.

După absolvirea Colegiului „Gheorghe Lazar”, Neniţescu pleacă în Germania, la Zürich şi München, unde studiază, cu rezultate strălucite, chimia şi unde realizează o valoroasă teza de doctorat, sub îndrumarea unor profesori laureaţi ai premiului Nobel pentru chimie. Profesorul şi academicianul Costin D. Neniţescu a fost consecvent principiilor insuflate de tatăl sau: dârzenia de a duce la bun sfârşit orice lucrare începută, voinţa de a fi sincer cu tine însuţi, grija faţă de studenţi şi faţă de colegi. Cum să nu învețe Costin D. Neniţescu din poveţele tatălui său, când în testamentul prin care acesta le lăsa lui şi surorii sale (Ioana Teodorini) casele şi via din Valea Călugărească, spune: „Las viile mele din catunul Valea Popii, iubitului meu fiu, Costin D. Neniţescu, iar soţiei mele şi fiicei mele, las casele, curtea, crama, pivniţele, via din Valea Săracă şi Valea Orlei.” Tot în testamentul întocmit în 1919, găsim o admirabilă lecţie de moralitate, utilă, mai ales acum, oamenilor politici: „Rog pe scumpa mea soţie să obişnuiască mintea şi fapta copiilor noştri în iubirea şi respectul meritat al aproapelui… rog eternul care este în noi şi noi în el, care conţine şi susţine totul, să lumineze cugetul lor numai spre bine şi fapta lor numai spre cele drepte. Iertători cu cei greşiţi precum ei ştiu că şi eu am iertat pe toți cei ce au lovit în mine, fie din patimă, fie cu ştiinţă, sau neştiinţă, fie cu voinţă sau siliţi de alţii. Rog să fiu înmormântat cu simplitate, aşa cum am trăit, fără onoruri militare, fără decoraţii... fără discursuri. Puneţi pe pieptul meu o cruce, simbol etern al unităţii umane. Atât”. Iată, deci, de unde proveneau marile calităţi umane a l e academic i anu lu i Cos t in D . Neniţescu, puterea sa de a fi sincer cu el însuşi.

În Valea Călugărească toată lumea ştie unde era casa Neniţescu, via sa, folosindu-se şi acum ca punct de reper „la Neniţescu”. Aici în comună a avut mulţi prieteni, a cununat, a botezat mulţi copii. Via, casa, crama în care se investise agoniseala a 3 generaţii ascendente ale familiei Neniţescu, au fost deci naţionalizate în 1949. După căderea comunismului (1989) 3 nepoţi ai profesorului Neniţescu, Ion Mihai Ciorănescu (Paris), Sanda Imbert, născută Ciorănescu (Strasburg) şi Ecaterina Teleman, după 17 ani de procese (2007) au obţinut hotărâre judecătorească pentru reconstituirea drepturilor de proprietate funciară ale profesorului Costin D. Neniţescu. Între timp, pe terenurile lui Neniţescu, au

primit alţii titluri de proprietate alţi p r e t e n d e n ţ i c a r e a u ş i v â n d u t proprietăţile revendicate de nepoţii lui Neniţescu. Mai trist este faptul că în timpul acestei tergiversări a eliberării titlului de proprietate şi 2 dintre aceşti nepoţi au decedat (Sanda Imbert şi Ion Ciorănescu).

Marele savant român, chimistul Costin D. Neniţescu s-a stins din viaţă la numai 68 de ani. Cu siguranţă, două au fost marile lui supărări: naţionalizarea p r o p r i e t ă ţ i l o r s a l e d i n Va l e a Călugărească, ca şi sinceritatea lui în martie 1970 când, invitat să facă parte din comisia de doctorat a Elenei Ceauşescu, a remarcat că mai bine ar fi ca „oamenii politici să se ocupe de politică, iar savanţii de ştiinţă”. Deşi atunci, în 1970, nu s-a scris nimic despre această demnă atitudine a lui Costin Neniţescu, în Universitatea Politehnica din Bucureşti, ca şi în lumea ştiinţifică s-a discutat mult despre atitudinea lui faţă de soţia dictatorului din statul comunist de atunci. Adevărul este că teza de doctorat a Elenei Ceauşescu era foarte bună pentru că la ea lucraseră cei mai buni cercetători din Institutul de Cercetări Chimice Bucureşti. De asemenea, este cert că, după refuzul sau de a face parte din amintita comisie de doctorat, se făceau presiuni asupra sa pentru a se pensiona. Atitudinea necorespunzătoare faţă de marele savant a mers până acolo, încât la intrarea în localul laboratoarelor sale, din strada Polizu, a apărut un portar care nu i-a mai dat voie să intre în universitatea, pe care o servise cu atâta devotament, iar obiectele sale personale, din biroul catedrei i-au fost trimise printr-un delegat acasă . La numai câ teva săptămâni de la aceste întâmplări (28 iulie 1970), fără a ieşi la pensie, academicianul Costin D. Neniţescu moare subit în somn.

Ce bine ar fi dacă elevii din şcolile din comuna Valea Călugărească ar şti că de pe băncile tuturor elevilor, de clasa a X a, din toate liceele din România, chipul luminos al lui Costin D. Neniţescu le zâmbeşte din paginile manualelor de chimie pentru această clasă. Poate pentru recuperarea istoriei localităţii ar fi bine ca una din şcolile din comună sau poate una din străzi să poarte numele Costin D. Neniţescu.

- va urma -

Prof. Olimpia POPESCU

Eleva Teodora LICĂ

Valea CălugăreascăLoc de tihnă şi pentru mari savanţi români (II)


1818

În Bereasca aveau loturi de teren pentru grădinărit şi bulgarii stabiliţi în Ploieşti. Deseori aceştia se îndatorau stăpânului moşiei şi când unii când alţii trebuiau să reclame judecătoriei. La 6 septembrie 1836, chiar Panait hagi Vasiliu, arendaş al moşiei Bereasca din anul 1835, a fost chemat în judecată de către Stoian, grădinarul din mahalaua bisericii domneşti din Ploieşti, reclamându-l spune că „având locuri cu grădină şi socotindu-se de dreptul moşiei atât din semănăturile grădinii şi din arătură cum şi după păşunea a doi boi, asemenea şi pentru apa ce s-au dat la grădină, au rămas daţi la pârâţi 230 lei”. În continuare motivează că nu s-a putut achita de obligaţii „întâmplându-i-se pagubă la grădină din cauza ploilor”, fapt pentru care pârâtul i-a luat boii nădejdea hranei lui. El cere a se îndatora cu casa lui ce o are în mahalaua bisericii domneşti cerând ca în cazul când se va plăti datoria să i se vândă casa cu mezat. Dar, pentru faptul că i s-au luat boii jăluitorului, pentru suma de 200 lei, judecătoria îl acuză pe fostul arendaş al moşiei şi-l obligă să-i scadă din datorie chiria boilor, adică 2 lei pe zi, iar în cazul când nu se va acoperi datoria de 200 lei şi nu se va achita timp de patru luni, să-i vândă casa cu mezat. La 25 iunie 1836, chiar Teodor Nicolau, epistatul moşiei Bereasca a trimis jalbă judecătoriei Prahova contra lui Ivancea Curte slivineanul, pentru un zapis dat de acesta în anul 1832 noiembrie 27, în care se obligă să restituie baronului Sachellaris, suma de cincizeci galbeni împărăteşti ce i-a împrumutat prin chir Vasilache hagi Mihail, cu dobândă de 1 % pe lună. La judecată pârâtul n-a tăgăduit datoria dar neavând suma de bani a fost păsuit patru luni, în caz contrar se prevedea „că i se va vinde cu mezat din averile mişcătoare şi nemişcătoare spre despăgubirea jeluitorului”. Deseori bulgarii sl ivineni făceau împrumuturi pe care nu totdeauna le achitau. În anul 1837, fiind îndatoraţi prin contract cu baronul Sachellaris, neplătind embaticul de 500 lei, pentru pogonul de vie, după cum s-a înţeles. Cinovnicul orânduit în Bereasca solicita Ocârmuirii judeţului Prahova, să dea dorobanţi care să ia legătura cu starostele şi pârcălabul slivinenilor pentru despăgubirea proprietarului moşiei. Şi în anul 1838 Ocârmuirea a dat câte un dorobanţ pe săptămână „pentru împlinirea drepturilor proprietăţii la moşia Bereasca”, la cererea subcârmuitorului plăşii Câmpului. În document se arată că numai pentru o săptămână nu a dat dorobanţi, întrucât au fost necesari „pentru desăvârşirea lucrărilor cinstitei catagraficeşti comisii şi pentru împlinirea banilor capitaţiei şi alte asemenea lucrări”. Dumitru Iamandi, bulgar din Bereasca, este îndatorat faţă de proprietar cu suma de 129 lei, costul ierbăritului oilor de negoţ ce i-au avut aduse pe această moşie”. În anul 1838 mai mulţi bulgari slivineni, grădinari din Bereasca trimit jalbă Ocârmuirii judeţului Prahova în care arată că, deşi grădinile au fost inundate, epistatul moşiei îi obligă să plătească banii „după a sa voie şi după măsurătoarea dintâi şi nici răvaş de plată nu slobode la cei care plăteau”. Cele mai grave neînţelegeri au existat însă între bulgarii slivineni de pe moşia Bereasca şi baronul Sachellaris, pentru drepturile de stăpânire ale acestei moşii. Documentele de arhivă confirmă această situaţie şi anume că începând din anul 1830 bulgarii slivineni s-au statornicit pe moşia Bereasca, proprietatea lui Iancu Bălăceanu, pe care au cumpărat-o la mezat cu ajutorul bănesc al lui Antonie Ioan, bulgar, statornicit la Braşov. Ei au cerut de la stăpânire să li se orânduiască un deputat, pe chir Vasilache hagi Mihail.

Antonie Ioan plecând la Braşov, lasă în locul său pe baronul Sachellaris să plătească preţul acelei moşii. Astfel bulgarii slivineni “au început să clădească binale (case), prăvălii, să sădească vii, au început să practice diverse meşteşuguri. Liniştea nu a durat însă mult pentru că încep certurile între moştenitorii lui Iancu Bălăceanu şi Cristodor Sachellaris, pentru stăpânirea moşiei. În final moşia Bereasca a fost cumpărată de către Sachellaris, pe numele mamei sale, Dialecti Sachellaris, în numele şi pentru statornicia slivinenilor. La 15 mai 1831, un număr de cincizeci şi unu bulgari slivineni, numindu-se proestoşi ai Slivinei Noi, se leagă a fi clăcaşii acestei moşii, obligându-se ca „pentru fiecare loc de casă, cine nu va avea mai mult de nouă stânjeni latul şi douăzeci şi şapte stânjeni lungul câte lei douăzeci pe fiecare an şi cine va cere mai mult să stăpânească câte o sută de parale la fiecare stânjen. Pentru fieşcare loc de prăvălie cine va avea mai mult de patru stânjeni latul şi şase lungul, câte lei douăzeci pe fieşcare an şi cine va cere mai mult loc să plătească fiecare pentru pogon de vie câte lei unsprezece să plătească pe an”. Li se dă şi libertatea de a avea cârciumi, băcănii şi măcelării „iar pentru ce vor mai face pe moşie să fie supuşi la răspundere după pravila pământului şi vitelor să fie slobode să pască unde vor paşte şi ale românilor”. Acest aşezământ a fost valabil numai pentru bulgarii slivineni. De menţionat că obştea bulgarilor din Bereasca a ales ca vechil din partea lor în rezolvarea problemei proprietăţii din Bereasca, pe profesorul Seliminski. Acesta s-a declarat nemulţumit deoarece „după atâta osteneală nu i s-a plătit nimic, fiind păgubit şi de timp”. La 18 octombrie 1836 judecătoria jud. Prahova hotărăşte definitiv ca adevăratul proprietar al moşiei Bereasca, locuită de slivieni, să rămână Sachellaris. Cu tot aşezământul încheiat de slivineni cu proprietarul moşiei şi cu toate gospodăriile făcute pe aceste locuri, nimeni nu i-a împiedicat să le părăsească în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă, pentru câştigarea unor libertăţi. Acest lucru a nemulţumit însă pe proprietar. La mai puţin de un an, baronul Sachellaris făcea cunoscut Vorniciei Treburilor din Lăuntru că locuitorii moşiei Bereasca se mută în Ploieşti sau pe alte moşii cu care ocazie „strică împrejurimile şi le înstrăinează producând astfel mare pagubă”. Tot în anul 1837, epistatul moşiei Bereasca, adresează Ocârmuirii Jud. Prahova o jalbă în care arată că preotul Hristofor de la biserica din Bereasca „încă de la aşezarea sa, a fost un tulburător şi un răzvrătitor între locuitori şi proprietar, îi îndeamnă pe locuitori să fugă, este un spărgător al moşiei”. Încercări de a-i menţine şi stabili pe locuitorii din Slivina Nouă, au fost numeroase. Semnificativ este un document ce cuprinde jalba unui slivinean adresată Ocârmuirii jud. Prahova care se plânge că „având o cârciumă cu chirie, împlinindu-se sorocul şi neavând nicio datorie şi-a încărcat marfa pentru a o aduce în Ploieşti, unde a închiriat o prăvălie, dar văzând acestea epistatul moşiei Bereasca i-a ridicat carele cu marfă şi le-a dus la Ploieşti, fapt pentru care el va cere despăgubiri. În ce priveşte numărul familiilor de bulgari slivineni statorniciţi iniţial sau al acelora care au venit în anii următori în Slivina Nouă, documentele de arhivă nu precizează decât că la 20 martie 1834 existau 282 familii. În anul 1838 într-un timp foarte scurt au lăsat casele şi prăvăliile, plecând cei mai mulţi în Ploieşti iar alţii în diferite oraşe din ţară. În jurul oraşului Ploieşti sunt cunoscuţi bulgarii băjenari

în plasa Târgşor, în plaiul Prahovei şi în plasa Câmpului au plecat mai puţini. Majoritatea familiilor de bulgari din Ploieşti (178 la număr) proveneau din Sliven. Preocupările acestora erau variate: abagii, dulgheri, căldărari, croitori, bragagii, toptangii, băcani, brutari, simigii, bogasieri, cofetari, ulieri, plăpănari, papugii, bumbăcari, săpunari. În documente se mai arată şi alte preocupări ca: arendaşi, hagii, tăbăcari etc. În general băcanii aveau prăvălii proprii. În satul Târgşor existau la această dată (1834) 38 familii de bulgari slivineni care se ocupau cu grădinăritul, croitori şi muncitori. La începutul anului 1834 existau în plasa Târgşor, inclusiv oraşul Ploieşti, un număr de 216 familii de bulgari băjenari, iar în aprilie acelaşi an în judeţ existau 450 bulgari băjenari, care nu sunt supuşi la nici un fel de dare către stat. Dintr-un catastih din anul 1834, cu numele băjenarilor slivineni, întocmit în vederea unei catagrafii, se menţionează că datele nu sunt certe întrucât „unii s-au întors la cea dintâi locuinţă a lor, iar alţii au murit încă din vremea holerii”. Se totalizează 158 familii. Alte informaţii documentare sunt însemnate în „listele cu numele băjenarilor fugiţi din străinătate (Sliven) care se îndeletnicesc cu negoţul şi diferite meserii”. Ca şi localnicii, aceştia erau trecuţi în rândurile patentarilor. Adeseori se întâlneau cazuri ca acela al lui Hristea Atanasie, bragagiu slivinean din Ploieşti, adresată Visteriei Ţării Româneşti, prin care cere scutirea de patentă. În continuare mai arată că se află într-o stare proastă neputând să-şi agonisească hrana şi, astfel, a venit în Ploieşti unde plăteşte birul ca şi ceilalţi slivineni. De fapt acesta era un patentar datornic la corporaţia bragagiilor din Bucureşti, cu suma de 55 lei, taxa de patentă cu zeciuală pentru anul 1834. În ce priveşte obligaţiile acestor bulgari faţă de Visteria Ţării Româneşti, se cunoaşte că erau scutiţi total de dajde pe timp de 3 ani de la venirea în ţară, pe următorii şapte ani erau obligaţi să plătească jumătate din obligaţiile celorlalţi locuitori ai ţării. La 24 septembrie 1834, Marea Vornicie din Lăuntru emite o „Înştiinţare” privind pe băjenarii veniţi după războiul din 1828 cărora li s-a împlinit termenul de 3 ani şi anunţă plata pe jumătate „din capitaţia hotărâtă pentru locuitorii pământeni şi acele câte patru parale de leu la cutiile satelor, apoi după împlinirea de zece ani, socotiţi din ziua venirii în Principat, urmând să intre în obşteasca catagrafie ca şi ceilalţi birnici”. Pentru aceasta s-au alcătuit condici pe judeţe cu indicaţia sumelor ce urmează să plătească Visteriei adică „pe un trimestru câte lei trei, parale treizeci iar pe un an întreg câte lei cincisprezece afară de cele câte patru parale de leu la cutiile satelor”. În continuare se menţionează drepturile şi datoriile bulgarilor. Înştiinţarea este semnată de către marele Vornic din Lăuntru - Gheorghe Filipescu – Marele Vistier – Alexandru Enciulescu şi secretarul Statului – Gh. Bibescu. În scopul de a avea o evidenţă a birnicilor, s-a întocmit o catagrafie de toţi bulgarii băjenari ce se aflau în judeţul Prahova, din cei fugiţi în Principat de pe malul drept al Dunării.

- va urma -

Prof. dr. Constantin DOBRESCU

Prof. Ecateria HANGANU

Bulgarii slivineni în acte şi documente (II)


1919

DIANA ADRIANA MATEI. Este dornică de originalitate cu orice preţ. Rezultatul: poezie artificială, greu descifrabilă, uneori hilară. Totuşi, dintre combinaţiile bizare de cuvinte, care nu devin poezie, răsar pe n e a ş t e p t a t e ş i u n e l e v e r s u r i emoţionante.

GABRIEL−VINCENŢIU MĂLĂESCU. Poezie onorabilă, lipsită de strălucire, cu versuri scurte, în f o r m u l e s e n t e n ţ i o a s e , u n e o r i compromise prin banalitate sau chiar prin infiltraţii de vulgaritate. Meritul poetului constă îmtr-o permanentă strădanie de a fi elevat, care uneori îi reuşeşte.

CRISTI-ANA POPESCU. O tână ră poe tă r emarcab i l ă p r in i n t e l i g e n ţ a e i a r t i s t i c ă , p r i n originalitate, prin regândirea cu entuaziasm a poeziei. Uneori însă, luându-şi un prea mare avânt, se împotmoleşte în hăţişul propriei sale retorici.

Alex. ŞTEFĂNESCU

Trei dintr-o lovitură

Zodia Poeziei IV

În data de 12 aprilie 2014 s-a

organizat un nou eveniment sub marca

proiectului cultural Zodia Poeziei

iniţiat de Marian Dragomir şi Călin

Derzelea. Reprezentanţi la ediţia a IV-a

au fost poeţi din Braşov (Daniel

Drăgan, Adriana Lisandru, Cătalin

Flavius Stanciu, Laurenţiu-Ciprian

Tudor, ce a prezentat volumul „Capul

cu păsări", ed. Arania 2012 şi Raul

Coldea) şi Ploieşti (Aurel Buricea,

Cristi-Ana Popescu, ce a prezentat

volumul „Pe scările lumii”, ed. Karta-

Graphic 2013 şi Diana Adriana Matei).

Printre poeţii ce au recitat s-a

numărat Daniel Drăgan, autor ce a

debutat în 1953 şi Aurel Buricea.

Astfel, evenimentul a oferit prilejul

unei comunicări între generaţii poetice

diferite. Formaţia Podul de lemn, a

încântat cu melodii inspirate.


2020

The Nobel Prize in Literature 1982 was awarded to Gabriel García Márquez „for his novels and short stories, in which the fantastic and the realistic are combined in a richly composed world of imagination, reflecting a continent's life and conflicts".

(http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1982/marquez-facts.html)

Gabriel José de la Concordia García

Márquez (6 martie 1927 – 17 aprilie 2014)

Operă: Ojos de perro azul, 1950 (Ochi de câine albastru); La Hojarasca, 1955 (Frunze uscate); Relato de un náufrago, 1955 (Povestea unui naufragiat); El canibal, 1955 (Canibalul); Un día después del sábado, 1955 (O zi după sâmbătă); La mala hora, 1961 (O oră rea); El coronel nu tiene quien le escriba, 1961 (Colonelului nu are cine să-i scrie); Los funerales de la M a m á G r a n d e , 1 9 6 2 (Funeraliile bunicii); Un señior muy viejo con unas alas enormes, 1966 (Un domn foarte bătrân şi cu nişte aripi enorme); Cien años de soledad, 1967 (Un veac de s ingură ta te ) ; Monólogo de Isabel viendo llover en Macondo, 1968 (Monologul Isabelei văzând ploaia d in Macondo); C u a n d o e r a f e l i z e i n d o c u m e n t a d o , 1 9 7 3 (Când eram fer ic i t ş i nedocumentat); El otono del patriarca, 1975 (Toamna patriarhului); Todos los c u e n t o s , 1 9 7 6 ( To a t e poveştile); Crónica de una muerte anunciada, 1981 ( C r o n i c a u n e i m o r ţ i anunţate); Viva Sandino, 1982 (Trăiască Sandino); Noticia de un secuestro, 1982 (Ştiri despre o răpire); El amor en los tiempos del colera, 1985 (Dragostea în

vremea holerei); El general en su laberinto, 1989 (Generalul în labirintul său); Vivir para contarla, 2002 (Să trăieşti şi să povesteşti); Memorias de mis putas tristes, 2004 (Amintirile curvelor mele triste); El rastro de tu sangre en la nieve (Urma sângelui tău pe zăpadă); Del amor y otros demonios (Despre dragoste si alti demoni); Yo no vengo a decir un discurso, 2010 (Nu vin să ţin un discurs).

Reputaţia lui Gabriel García Márquez este inseparabilă termenului de realism magic, un termen atribuit de criticii literari modului de a descrie fantezia şi realismul multor autori latini. Termenul el realismo magical a fost utilizat pentru prima dată în 1949 de nuvel i s tu l co lumbian Ale jo Carpentier, ce dorea să descrie fantezia vieţii de zi cu zi din America latină.

Un mod literar, mai degrabă decât un gen, realismul magic este caracterizat prin două perspective contradictorii, una bazată pe o vedere ratională a realităţii şi cealaltă privind acceptarea supranaturalului ca realitate

prozaică. Realismul magic diferă de fantezia pură pentru că este stabilit într-o lume normală, modernă, cu descrieri autentice ale oamenilor şi ale societăţii. Acesta îşi propune să profite de paradoxul unirii contrariilor; de exemplu provoacă opoziţii binare, cum ar fi viaţa, moartea şi trecutul pre-colonial faţă de prezentul post-industrial. Potrivit lui Angel Flores, realismul magic implică fuziunea real-fantastic, sau cum pretinde el, „un amalgam de realism şi fantezie". Prezenţa supranaturalului în realismul m a g i c e s t e a d e s e a l e g a t d e primitivismul sau magia nativă a mentalităţii, care există în opoziţie cu r a ţ i o n a l i t a t e e u r o p e a n ă . Î n conformitate cu Ray Verzasconi, precum şi alţi critici, realismul magic este o expresie „a realităţii New World”, care combină în acelaşi timp e l e m e n t e l e r a ţ i o n a l e a l e supercivilizaţiei europene, precum şi elementele iraţionale ale Americii primitive.

Acest mod narativ a devenit o tendinţă a prozei sud-americane,

deoarece are la bază povestirea folclorică ce marchează comunităţile r u r a l e , d o r i n d u - s e realizarea unei conexiuni între folclor, ca specie populară, şi literatura cultă, într-o ţesătură care îmbrăţişează extremele culturii Sud-Americane. R o b e r t S c h o l e s a popularizat termenul de metaficţiune pentru a încadra acest gen de narativitate ce a crescut ca producţie, marcând o d e p l a s a r e f a ţ ă d e categorii le romaneşti tradiţionale, realism sau fantastic. Aceste romane contrazic, prin diferite m o d u r i , s t a n d a r d e l e scriiturii prin experimente subiective ce ţin de formă, s t i l , c o n c o r d a n ț a t e m p o r a l , f u z i u n e a realităţii zilnice, fantastic, mitic şi lugubru.

Autorii includ în operele lor mai multe tehnici legate de post-colonialism, hibriditatea

Gabriel García Márquez şi realismul magic


2121

fiind o caracteristică principală. În mod specific, realismul magic este ilustrat în dihotomiile mediul urban şi rural; Vest şi indigen. Conflictele naraţiunilor realist-magice implică probleme de frontiere, amestecare şi schimbare a rolurilor. Se doreşte descoperirea unui sens esenţial al realismului magic: o realitate mai profundă şi adevărată pe care tehnicile convenţionale de prezentare a realismului nu o pot reprezenta.

De asemenea, scriitorul trebuie să aibă o distanţă ironică a punctului de vedere pentru ca lumea magică să nu fie compromisă. În acelaşi timp, autorul trebuie să respecte magia, sau ea se va dizolva în credinţele populare simple, ducând la o lipsă a concordanţei realului cu magicul. Termenul de magie se referă la ideea că punctul de vedere pe care textul îl descrie, în mod explicit, nu este adoptat în conformitate cu concepţia despre lume a autorului.

Reticenţa autorului se referă la lipsa clară de opinii cu privire la e x a c t i t a t e a e v e n i m e n t e l o r ş i credibilitatea opiniile exprimate de personaje din text. Această tehnică promovează acceptarea realismului magic. Simplul act de a explica

supranaturalul ar eradica poziţia de egalitate a privirii convenţionale a persoane lor, ce a r face lumea supranaturală să fie aruncată, devenind o mărturie falsă.

Î n r e a l i s m u l m a g i c , supranaturalul nu este afişat ca discutabil. În timp ce cititorul îşi dă seama că raţionalul şi iraţionalul sunt polarităţi opuse şi contradictorii, supranaturalul este integrată în normele de percepţie ale naratorului ş i personajele în lumea ficţională.

Gabriel García Márquez vine în literatură în perioada „noul boom latino-american” alături de rebelii: Alejo Carpentier, Miguel Angel Asturias, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares, Juan Carlos Onetti, Juan Rulfo, Julio Cortázar, Augusto Roa Bastos, Carlos Fuentes şi Mario Vargas Llosa. El a produs naraţiuni ce prăbuşesc l imitele narat ivi tăţ i i tradiţionale, ca de exemplu romanul „Toamna patriarhului”, unde o frază se întinde pe aproximativ 275 de pagini. El face parte din categoria scriitorilor ce rup graniţele convenţionale ale romanului, din această cauză în Macondo-ul márquezian plouă nonstop timp de 100 de ani sau mai plouă cu

flori galbene. În romanul „Un veac de singurătate”, Marquez include mai multe motive de factură supranaturală, cum ar fi levitaţia sau motivul covoarelor zburătoare. Marquez creează, de asemenea, în tradiţia de c a r n a v a l g r o t e s c , r e a l i s m u l supranatural , un exemplu fi ind personajul Melquiades, un ţigan supraponderal cu puteri supranaturale. Romanul conţine imagini puternice prin paradoxul dezgustului corporal şi viziunii sărbătoreşti, de asemenea, se prezintă celebrări ambivalente şi râsete ironice, precum şi reconstrucţia unor forme umane aflate la limită, toate exempl i f i când ca rac t e r i s t i c i l e realismului magic. În acest roman şi în altele, Marquez utilizează distanţa ironică drept modalitate de contrucţie narativă. Stilul márquezian a marcat literatura universală, mulţi autori p lecând de la real ismul magic promovat de autor; în România se remarcă autori precum Fănuş Neagu, Sorin Titel, D. R. Popescu, Ştefan Bănulescu sau Mircea Cărtărescu prozatorul.

Marian DRAGOMIR

Preocupat de viaţa şi activitatea ploieșteană a lui Dimitrie Pompeiu, am dorit să găsesc şi dosarul căsătoriei acestuia cu Aristia Dragomirescu. După cum am arătat în partea a doua a serialului „Dimitrie Pompeiu, institutor la Ploieşti (1893-1898)”, în revista „Atitudini”, anul IX, nr. 10 (55), octombrie 2011, p.14, la Direcţia Judeţeană Prahova a Arhivelor Naţionale ale României din Ploieşti nu am găsit dosarul căsătoriei acestuia cu Aristia Dragomirescu. Am presupus că oficierea căsătoriei s-a făcut în altă localitate. Cum primul copil, Marcel, s-a născut la data de 6 august 1895, era de aşteptat ca oficierea căsătoriei să fi avut loc în anul 1894. O ipoteză o reprezenta oraşul Bucureşti, unde cei doi probabil că s-au cunoscut la Şcoala Normală de Institutori.

Din fericire, domnul inginer Răzvan Dobrescu , abso lven t a l Universităţii „Petrol-Gaze” din Ploieşti, pe care l-am cunoscut la sala de studiu a D.J.A.N.R. Prahova din Ploieşti , preocupat de trecutul familiei sale şi s c o r m o n i t o r î n a r h i v e , a a v u t amabilitatea, la rugămintea mea, de a

căuta la Bucureşti, la Arhivele Naţionale ale României, cu prilejul unor cercetări personale, documentul autentic al căsătoriei. Rezultatul a fost pozitiv şi domnul inginer Răzvan Dobrescu, bucuros, mi-a comunicat telefonic, la m i j l o c u l l u n i i a p r i l i e , r e u ş i t a investigaţiei, precum şi diligenţele făcute pentru copierea documentului, care, la scurt timp, mi-a fost pus la dispoziţie.

La Bucureşti, nu s-au păstrat dosarele căsătoriilor, dar în „Registrul stării civile pentru Căsătoriţi”, dosar 32/ 1894, fila 194 faţă, se găseşte consemnată căsătoria lui „Dumitru Pompeiu, de 21 a n i , P r o f e s o r , c u d r a A r i s t i a Dragomirescu, de 19 ani, ambii juni”, act întocmit în „anul una mie opt sute noue zeci şi patru, luna Noiembrie ziua Douăzeci şi şase la ora patru şi ½ post meridian.” Din datele menţionate în acest document, putem pune la dispoziţia cititorilor câteva amănunte inedite: Tatăl lui Dimitrie Pompeiu, Dumitru Pompeiu, funcţionar, domiciliat în „Dorohoiu”, consimte la căsătoria fiului său printr-un act autentificat de „Tribunalul Judeţului Dorohoiu” (Nr.1121/ 1894) şi nu a

participat la eveniment. Mama sa, Maria D. Pompeiu, a decedat în anul 1891 (extract Nr. 31/1891). După obiceiul vremii, publicarea la primărie şi la biserică, în două rânduri (de obicei

Căsătoria lui Dimitrie Pompeiu cu Aristia Dragomirescu (Bucureşti, 26 noiembrie 1894)


CERCETĂTOR DIN PASIUNE

Aristia Dragomirescu în 1919

2222

duminica, la interval de o săptămână) nu a avut opoziţie.

În acea perioadă, Dimitrie Pompeiu locuia în Ploieşti, pe strada Goleşti (foarte aproape de Şcoala primară Nr. 1, unde era institutor provizoriu), fără a se preciza numărul casei. Aristia Dragomirescu locuia în Bucureşti pe strada Icoanei, nr. 99. Tatăl Aristiei Dragomirescu, Mihail Dragomirescu, era decedat. (extract nr. 1457/ 1880). Mama Aristiei, Frosina (?) Dragomirescu, a participat la eveniment şi a consimţit pentru această căsătorie. Martorii ceruţi de lege ( c â t e d o i d i n p a r t e a fiecărui soţ) au fost: (din p a r t e a s o ţ u l u i ) G h . Vergol ic i de 36 an i , funcţionar, domiciliat în strada Academiei nr. 2; N. Zugrăvescu de 24 ani, student, domiciliat în strada Academiei nr. 30; (din partea soţiei) N. Cosăcescu de 37 ani, profesor, domiciliat în strada Stupinei nr. 35; M. Dragomirescu de 31 ani, funcţionar, domiciliat în strada Tăranilor nr. 92. Oficiantul căsătoriei a fost Ştefan Vellescu, consilier. A c t u l s e î n c h e i e c u semnăturile celor doi soţi, a mamei soţiei, ale celor patru martori şi a oficiantului căsătoriei. De remarcat este faptul că Nicolae Cosăcescu, licențiat în matematici și inginer, le-a fost, celor doi soți, profesor de matematici la Şcoala Normală de Institutori din Bucureşti, fiind şi autor de

manuale şcolare de aritmetică pentru cursul primar [1].

Putem emite ipoteza că Dimitrie Pompeiu a solicitat mutarea serviciului după terminarea şcolii, de la Şcoala Primară de băieţi Nr. 5 din Galaţi (1 septembrie 1893) la Şcoala primară de băieţi Nr. 1 din Ploieşti (1 octombrie 1893), pentru a fi mai aproape de aleasa inimii sale (viitoarea soţie), Aristia Dragomirescu, aceasta fiind, probabil, la acea dată, încă elevă la Şcoala Normală de Institutori din Bucureşti.

Tot pe acest document este consemnat că dl. Dumitru Pompei şi dna. Aristia, născută Dragomirescu, au divorţat: „Căsătoria s-a desfăcut prin hotărârea de despărţenie No 308 din 8 Octombrie 1927, a tribunalului Ilfov Secţia a II-a, învestită cu formula

executorie în favoarea soţului”.Datorită amabilităţii doamnei

profesoare Olimpia Popescu, care în urma unei acţiuni de reorganizare a bibliotecii Domniei-Sale, a identificat „Calendarul de răsboiu a ostaşilor români”, editat de Aris t ia Pompeiu în 1919, acesta vânzându-se „în folosul orfanilor”, putem prezenta o fotografie a Aristiei Pompeiu din acea perioadă (făcută până în anul 1919). În acest calendar se găseşte o pagină cu fotografiile „Doamnelor şi Domnişoarelor, care în timpul ocupaţiunii (germane, n.a.) au îngrijit de prizonieri şi

l e -au în lesn i t fuga d in lagăre”, în care am identificat pe lângă fotografia Aristiei Pompeiu și a celor două fiice: Odette Pompeiu și Alice Pompeiu, născute la Paris.

Autorul mulţumeşte doamnei profesoare Olimpia Popescu şi domnului inginer Răzvan Dobrescu pentru ajutorul dat prin materialele furnizate, necesare scrierii acestui articol.

Pentru continuarea serialului dedicat Luxiţei (Dumitra) Mehedinţeanu a fost necesară o documentare mai îndelungată, pe care autorul speră să o încheie cât mai curând, ca să poată relua relatarea evenimentelor. Pentru întrerupere, autorul

cere iertare cititorilor.Alexandru H. POPA

Bibliografie1. George Şt. Andonie, Istoria matematicii în România, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 344.


2323

L a c u r s u l M a r i t e n d i n ţ e istoriografice de la Ecole de Hautes Etudes en Scienees Sociale, profesorul Jaques Revel, vorbea în 2010 de faptul că trecutul este viu şi poate modela prezentul prin exemplele sale. De asemenea mai menţionăm că există două tipuri de istorici şi anume: cei interesaţi de mecanismele istoriei şi cei care au sentimente profunde faţă de trecut, nepermiţând ca unele evenimente istorice sau personalităţi din varii domenii să fie uitate sau trecute într-un con de umbră pe nedrept. O astfel de personalitate este pentru noi şi I. A. Bassarabescu despre care vom trata în demersul nostru publicistic de faţă, deoarece câteva trăsături pregnante îl individualizează în peisajul social, cultural şi politic local şi chiar naţional. Credem că este cazul să amintim că deşi la Muzeul de Istorie din Ploieşti se află fondul personal I. A. Bassarabescu, care cuprinde coresponsenţa trimisă de contemporani (rude, prieteni, profesori, scriitori etc.), manuscrise ale celui în cauză, acte oficiale, fotografii, cărţi, diferite documente, nu s-a reuşit până în prezent să se realizeze o monografie academică despre viaţa şi activitatea ilustrului om de cultură ploieştean, dar nici măcar un „amărât” de volum de documente. Încercări timide au existat din partea regretatei muzeografe din anii `70 Melania Zvirid şi mai apoi distinsul profesor, concetăţean, Alexandru Dragomirescu, care are deja în manuscris o lucrare despre dascălul şi prozatorul I. A. Bassarabescu devenit prin adopţie ploieştean. Credem că acum ar fi momentul

să fie publicată cu ajutorul unor sponsori cum ar fi Societatea „Milenium III” din Ploieşti, sau mai ales cu sprijinul financiar al Muzeului de Istorie eliberat de „dictatura” păguboasă a fostei conduceri care a obstrucţionat sistematic orice cercetare a acestui valoros fond documentar. Printre intelectualii care au făcut cinste Ploieştiului şi cu care ploieştenii s-au mândrit a fost şi profesorul I. A. Bassarabescu. Acesta s-a născut la 17 / 29 decembrie 1870 la Giurgiu în familia pitarului Alexandru Bassarabescu, fost director în Ministerul de Interne, iar în 1870 era primar al Giurgiului, fiind unul dintre cei şapte copii ai familiei. Mama sa, Elisabeta Eliza Bassarabescu (n. 1830), era „vlăstar din familia militărească …a Botenilor”, i-a dat o educaţie bună şi i-a încântat copilăria cu povestiri care „te fermecau”, după cum îşi amintea scriitorul mai târziu. De menţionat este faptul că prozatorul avea un unchi, Nicolae Bassarabescu, care era publicist, care colabora între 1866-1871 la „Trompeta Carpaţilor” gazeta lui Cezar Boliac, iar d u p ă a c e e a d e v i n e d i r e c t o r a l săptămânalului independent „Poporul” (1871-1876). Tatăl lui I. A. Bassarabescu fusese elev al lui Ion Heliade Rădulescu, era om cu carte, fusese coleg în anul 1832 la Colegiul „Sfântul Sava” cu N. Bălcescu, Ion Ghica şi N. Filimon. Întâmplarea face ca tatăl lui I. A. Bassarabescu să-l cunoască bine pe N. Bălcescu, iar peste ani prozatorul să-l aibă profesor pe Bonifaciu Florescu (1848-1899) fiul natural al lui N. Bălcescu şi Alexandrei Florescu, care din 1874 era profesor de istorie şi de limba franceză la „Sfântul Sava” din Bucureşti. La Giurgiu viitorul scriitor nu a petrecut decât primii şapte ani ai vieţii, dar a păstrat „o amintire durabilă despre oraşul întâiei sale copilării.” Din grădiniţa casei sale aşezată pe un deal, vedea cum curgea Dunărea, iar pe ţărmul cel din faţă abia zărea Ruşciucul, cu geamiile şi casele lui albe. De teama bombardamentelor turceşti de la 1877, locuitorii Giurgiului s-au refugiat „în satele vecine şi cei mai bogaţi în Bucureşti”, după cum comentează Ion Boldescu în Monografia oraşului

Giurgiu din 1912. Aşa va face şi familia viitorului scriitor. În Capitală micul copil era uimit de „tramvaiele cu cai şi cu imperială”, de târgul Moşilor care „mi-a uluit mintea şi urechile”. Urmează cursurile primare la mai multe şcoli, deoarece familia sa scăpătase şi era nevoită să se mute des cu chirie de Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru. Aşa se face că a avut mai mulţi învăţători de care îşi aminteşte cu drag şi cu respect şi anume: Popovici, Vasile Ştefănescu, Giurescu, Banu şi Mumuianu. La învăţătură era printre primii, căci în clasa a IV-a primeşte din mâinile doctorului Carol Davila premiul I „cu cunună”. Urmează cursurile Colegiului „Sfântul Sava” unde a avut ca profesor de istorie pe Anghel Demetriescu viitor academician, prieten cu I.L. Caragiale şi biograf al lui Barbu Catargiu, primul ministru asasinat în 1862, la limba franceză pe Bonifaciu Florescu, iar la filozofie şi logică pe Dimitrie A. Laurian fiul latinistului Augus t Treboniu Laur ian . I . A . Bassarabescu cunoştea bine limba franceză şi îşi manifesta simpatia faţă de opera lui Guy de Maupassant. Profesorii de la „Sfântul Sava” reuşesc să-i dezvolte pasiunea pentru lectură şi mai ales pentru s c r i s . Î n a c e s t e c o n d i ţ i i , I . A . Bassarabescu începe „să compună” de la o vârstă timpurie. După susţinerea examenului de bacalaureat în anul 1891, I. A. Bassarabescu se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Universitatea Bucureşti pe care o absolvă în anul 1899 cu licenţa în ştiinţe istorice cu o teză despre Cicero ca om politic. Printre profesorii pe care i-a avut la facultate menţionăm pe Dimitrie Onciu, B. P. Hasdeu, V. A. Urechea şi Grigore Tocilescu. Paralel cu facultatea a fost o vreme şi funcţionar la Ministerul de F inan ţe . În anu l 1892 lu i I . A . Bassarabescu i se acordă gradul de sublocotenent în rezervă la infanterie. De menţionat că diploma sa de absolvire a facultăţii era semnată de Titu Maiorescu, rector al Universităţii din Bucureşti în 1899. Timp de un an funcţionează ca profesor suplinitor de geografie la Focşani, după care este numit profesor de geografie şi istorie la liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, unde se va stabili definitiv. La Ploieşti ajunge la 1 decembrie 1897 şi iată ce scrie despre

Un ploieştean ilustru: I.A. Bassarabescu (I)Posteritatea nu se înşală niciodată în omisiunile ei,

dar nu consacră niciodată false valori.Alexandru Paleologu


2424

Ploieşti peste o jumătate de secol: „Oraşul m-era cunoscut, deşi trecusem adesea cu trenul prin gara lui de sud, fără să mă opresc. M-a primit pe o burniţă de ploaie de iarnă, rece şi pătrunzătoare, pe un întuneric care-mi punea piedică şi nu mă lăsa să-mi satisfac curiozitatea ce mă frământa în clipele acelea de început de carieră. Luminile felinarelor cu petrol aşezate în linie dreaptă cât te puteau ajuta vederile, mi arata că oraşul începe printr-un bulevard lung, care-mi stârnea neastâmpărul să-l văd”. Printre profesorii ploieşteni cu care a avut relaţii apropiate amintim pe Niculescu-Dacian, Aurelian Moşoiu etc. I a t ă c e s p u n e a I . A . Bassarabescu despre prietenul său I. N i c u l e s c u - D a c i a n n u m i t ş i Problematicul. „Din colegul meu profesorul de istorie, deşi mai vârstnic decât mine, izbutisem să-mi fac un prieten apropiat, afectuos şi deschis. Parcă ne cunoscusem de când lumea …” Cariera de profesor de liceu i-a răpit lui I. A. Bassarabescu de-a lungul întregii sale activităţi scriitoriceşti, mult din timpul pe care ar fi dorit să-l dedice literaturii: „E cea mai grea şi mai frumoaseă dintre toate car ierele intelectuale – spunea el în 1929. Pentru

un scriitor e o profesie nimerită. Trăieşte momente rare, inimaginabile.” După 1910, I. A. Bassarabescu publică din ce în ce mai rar în periodice, iar volumele sale prilejuiesc multe, foarte multe cronici de presă. „Scriu nu-i vorbă, şi rar. Revăd mult înainte de a da la tipar” mărturisea el în 1930, iar lui Simion Mehedinţi prietenul său îi spunea „…eu sunt un om ciudat: până când nu m-o trimite subiectul la masa de scris, nu mă duc, sau dacă mă duc – de la mine, aşa şi mă apuc de scris nu-mi place şi rup”. Număru l t r e i a l Rev i s te i „Biblioteca Şcoalei Secundare” este dedicat prof. I. A. Bassarabescu, care-i publica piesa de teatru Ovidiu Şicană, una din cele mai apreciate lucrări ale prozatorului. În anul 1904, mai precis în ziua de 31 ianuarie, I. A. Bassarabescu în vârstă de 33 de ani se căsătoreşte cu Ecaterina Dinescu (1881-1947) în vârstă de 23 de ani de profesie „menajeră”, fiica lui Temistocle Dinescu (1839-1904), negustor de vază în branşa băcănie, fruntaş Conservator şi fost primar al Ploieştiului (octombrie 1888-septembrie 1889). Cât a fost primar, acesta s-a dovedit un bun administrator. Va demisiona din funcţia de primar, din

cauza multiplelor ocupaţiuni pe care i le dădeau comerţul său. Martori la căsătoria lui I. A.

Bassarabescu au fost avocatul Ion

Ionescu, căpitan George Bassarabescu

fratele scriitorului, Matache Oprescu şi

George T. Dinescu, fratele viitoarei soţii a

lui I. A. Bassarabescu. Actele de căsătorie

sunt semnate de avocatul C. Rigu ofiţer

de stare civilă. Certificatul de căsătorie

este înregistrat la Oficiul Stării Civile

Ploieşti la nr. 45 / 1904. Soacra sa era Maria Oprea Petcu. Soţia lui I. A. Bassarabescu avea şi ea preocupări literare semnând lucrările sale cu pseudonimul Irena Mohor. A publ icat în revis te ca Luceafărul, Convorbiri critice, Epoca, etc. schiţe originale fie traduceri din Maupassant. Prin soţie era rudă cu cunoscutul avocat C. Ceruleanu, deoarece la Ploieşti locuia şi unchiul său generalul Romulus Boteanu (1848-1924).

- va urma -



NOTĂ

În ziua de 9 mai a avut loc la

C o l e g i u l N a ţ i o n a l „ I o n L u c a

Caragiale” a opta ediţie a sesiunii

anuale naţionale de comunicări

ştiinţifice a profesorilor de istorie din

Prahova.

Prest igioasa manifes tare

ştiinţifică – devenită deja o tradiţie – s-a

desfăşurat sub egida Societăţii de

Istorie Prahova, Inspectoratului Şcolar

Prahova şi a Colegiului deja amintit,

care a fost o gazdă desăvârşită datorită

competenţei doamnei profesoare

Carmen Băjenaru, profesor de excepţie

la acest Colegiu, care este, totodată, şi

preşedinta f i l ialei prahovene a

Societăţii de Istorie pe care o conduce

c u h a r ş i d ă r u i r e . D i n p a r t e a

Inspectoratului Şcolar a participat

doamna prof. dr. Maria Mariana

Gheorghe.

La aceas tă man i fes ta re ,

desfăşurată sub genericul „Istorie şi

Societate” au fost înscrise 28 de

comunicări de către profesori din judeţ

ş i colegi din Vrancea, Braşov,

Maramureş şi Bucureşti.

Comunicările prezentate au

fost de înaltă ţinută ştiinţifică şi au

abordat o tematică variată privind

i s t o r i a l o c a l ă , n a ţ i o n a l ă ş i

internaţională (Ucraina, Crimeea) de

către d-l Sandu Mihai, preşedintele

societăţii „Spirala cunoaşterii”, prof

Dănuţ Ionescu de la Colegiul Militar

„Dimitrie Cantemir” etc.

Activitatea a fost moderată de

prof. dr. Constantin Dobrescu şi prof.

Traian D. Lazăr, colaboratori ai revistei

„Atitudini”.

Manifestarea a constituit un

omagiu al dascălilor de istorie din

Prahova adus zilei de 9 mai, zi cu triplă

semnificaţie pentru români, zilei de 10

mai, ziua regalităţii , precum şi

comemorării unui tragic eveniment din

istoria noastră şi anume 300 de ani de la

moartea de martir a lui Constantin

Brâncoveanu.

Întreaga acţiune s-a desfăşurat

într-o atmosferă colegială, caldă şi

într-un spirit de emulaţie ştiinţifică

deosebită, specifică momentului

a n i v e r s a r . C e l o r p r e z e n ţ i l a

manifestare şi susţinătorilor de

comunicări li s-au înmânat diplome de

participare.

În paralel s-a desfăşurat

sesiunea de referate a elevilor faza

judeţeană subsumată Primului Război

Mondial, de la a cărui izbucnire se

împlinesc 100 de ani . Au fost

prezentate șase lucrări la secţiunea

Istoria Românilor şi șase la Istorie

Universală, iar la faza naţională s-asu

calificat elevele Băjenaru Andreea de

la C.N. „I.L.Caragiale” şi Dobrinescu

Marina de la C.N.„M. Viteazul”.


2525

D u p ă c o m e m o r a r e a semicentenarului morţii profesorului arhitect Toma T Socolescu, din anul 2010, acţiune de succes prezentată în lucrarea

1OMUL ŞI ANII LUI , în noiembrie 2011, la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploieşti, a fost o rg a n i z a t ă o e x p o z i ţ i e , i n t i t u l a t ă PINACOTECA PLOIEŞTEANĂ - 80 DE ANI DE ISTORIE.

Atunci, în trei săli ale muzeului au fost expuse tablouri şi opere de artă, multe din ele, achiziţionate de Toma T. Socolescu, între anii 1928-1943. Nicăieri în expoziţie nu era prezentată istoria dezvoltării muzeului, aşa cum mă aşteptasem. În lipsa acesteia am cumpărat de la casa muzeului două pliante, cu texte diferite de prezentare ale lui, care tratau această problemă. Cu surprindere am constatat că participarea unor intelectuali la geneza muzeului era prezentată, cu înţelesuri diferite în fiecare din ele.

Textul pliantului nou era întocmit de Alice-Ana NECULEA, pentru Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, scris după ce muzeul, prin Hotărârea Consiliului Judeţean Prahova nr.188/23.12.2005, şi-a schimbat numele. În preambulul pliantului, erau menţionaţi numai t re i in te lectual i , d in cei c inci care participaseră efectiv la geneza muzeului, înscriind semnificativ, în primul rând, numele şi mai multe funcţii numai pentru Ion Ionescu-Quintus, utilizând formularea: …în urma eforturilor consecvente ale unui grup de intelectuali ploieşteni, între care avocatul, omul politic şi colecţionarul de artă Ion Ionescu-Quintus, arhitectul Toma T. Socolescu, istoricul Dumitru Munteanu-Râmnic, cu sprijinul autorităţilor locale şi în cadrul Aşezămintelor Culturale „Nicolae Iorga”. Revine în final, unde invocând hotărârea din 2005, căreia nu îi precizează numărul, foloseşte textul: instituţiei i-a fost atribuită denumirea de Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” în onoarea celui mai important dintre ctitorii săi şi a familiei căreia i-a aparţinut clădirea-monument în care se află astăzi sediul muzeului.

În preambulul textului mai vechi, al fostului director, Ruxandra Ionescu, întocmit pentru Muzeul de Artă Ploieşti, erau numiţi aceiaşi intelectuali, în următoarea ordine: arhitectul Toma T. Socolescu, juristul Ion Ionescu-Quintus , i s tor icul Dumit ru Munteanu-Râmnic, fără să stabilească importanţa vreunuia dintre ei.

În cursul timpului mai mulţi istorici au scris despre înfiinţarea pinacotecii şi a muzeului ploieştean. În acest sens, dintre cei mulţi, pentru explicaţii, voi alege numai doi.

Într-o lucrare a omului de cultură 2Mihai Apostol, scrisă în anul 1971 , când

Toma T Socolescu era indezirabil, se evidenţiază pe larg contribuţia primordială a marelui ploieştean la dezvoltarea tradiţiilor plastice din oraşul Ploieşti, pe o perioadă

lungă. Autorul începe cu expoziţia organizată în vara anului 1916, împreună cu prietenul său pictorul T. G. Tomescu şi continuă să prezinte, cu lux de amănunte şi documente de arhivă, activitatea Socolescu, sprijinit de D. Munteanu-Râmnic, I. Ionescu-Quintus şi alţii, la înfiinţarea pinacotecii, până în anul 1931. Mai departe, scoate în evidenţă acţiunile lui Socolescu, pentru dezvoltarea ei, până în anul 1943.

Mai târziu, în anii 2010-2012, istoricul ploieştean, Paul D. Popescu, în cotidianul ploieştean PRAHOVA abordând, în seriale săptămânale, viaţa şi opera lui Toma T. Socolescu, scrie despre un interviu al acestuia privind programul lui, ca primar, pentru crearea unei biblioteci populare şi a unui muzeu de arte frumoase. Îşi realizează programul începând cu Biblioteca „Nicolae Iorga”, inaugurată în anul 1921, pentru care tradiţia şi documentele păstrează cinci nume ale întemeietorilor: Toma T. Socolescu, D.Munteanu-Râmnic, I. A. Bassarabescu, Ion Ionescu-Quintus şi N. Pârvulescu, cu un rol

3principal pentru primii doi . Autorul revine, în 4alt număr , cu alte detalii privind implicarea,

în primul rând, a lui Socolescu la constituirea, încă din anul 1920, a Aşezămintelor Culturale „Nicolae Iorga”, care avea ca fondatori, mai întâi, pe cei cinci amintiţi mai sus, dar şi pe alţi i n t e l ec tua l i a i v r emi i , o rd inea l o r păstrându-se şi în actul de legalizare al acestei instituţii, încheiat la 27 martie 1933. Tot aici autorul precizează că de fapt Pinacoteca începuse din anul 1920, atunci când Socolescu, în scurtul lui mandat de primar, a donat bibliotecii tabloul Mihai Viteazul al lui Tătărescu, care până atunci împodobise cabinetul primarului.

Dar prima acţiune concretă pentru înfiinţarea Pinacotecii are loc la 24 ianuarie 1928, când în şedinţa Consiliului Local Ploieşti se aprobă referatul semnat de Ştefan Moţoiu şi Toma T. Socolescu, pentru cumpărarea tablourilor: Învierea de N.

5Vermont şi Sentinela de O. Băncilă .Acţiunea continuă mai susţinut, în

anul 1930, când Biblioteca „N. Iorga” trimite 6primăriei patru scrisori , din care două (39 şi

93) sunt scrise manual de preşedintele instituţiei Toma T. Socolescu, iar celelalte două sunt scrise de secretarul H. Mărgineanu. Toate scrisorile sunt semnate, în stânga, de Socolescu, iar în dreapta poartă pe rând mai multe semnături ale vice-preşedinţilor şi ale unor membri importanţi ai bibliotecii, din care numai pe două din ele poate fi identificată şi semnătura lui Ion Ionescu-Quintus. Prin aceste scrisori semnatarii cer primăriei: local pentru Pinacotecă, buget pentru finanţare, se raportează cheltuirea subvenţiilor şi se explică necesitatea înfiinţării ei. Prin acestea se evidenţiază efortul tuturor acestor intelectuali la înfiinţarea Pinacotecii.

După atâtea scrisori, în luna noiembrie 1931, Pinacoteca ploieşteană îşi deschide porţile, dar în ianuarie 1932,

Socolescu continuă să scrie încă două scrisori şi să ceară subvenţii pentru înfiinţarea unui Muzeu de arte frumoase. În acest scop, ca arhitect, se oferă să întocmească un proiect şi să amenajeze localul fostei primării, din str.

7Kogălniceanu , proiect pe care îl face, existent în arhivă, dar care, din motive necunoscute, nu se realizează.

La data de 12.09 1933, Ion Ionescu-Quintus moare fără să facă dania promisă, aşa cum precizează Socolescu, mai târziu. El, continuă să achiziţioneze tablouri, prin donaţii, dar mai ales prin achiziţii, aşa cum o spune el în discursul ţinut, în anul 1939, la inaugurarea Muzeului de arte frumoase al

8Municipiului Ploieşti , fiind ajutat de primarii: Şt. Moţoi, Gh. Ionescu şi M. Botez, posibil şi din valoroasa colecţie a lui Ion Ionescu-Quintus.

Muzeul se dezvoltă, trece prin mai multe imobile, şi în final, în anul 1969, se mută în actualul imobil, sub numele de Muzeul de Artă Ploieşti. Frumosul palat, fostă proprietate a lui Ghiţă Ionescu, tatăl lui Ion Ionescu-Quintus, a fost cumpărat de stat, prin anul 1910 şi a fost transformat în prefectură în

9anul 1919 , apoi în sediul Sfatului şi al Consiliului Popular al Regiunii.

Trecând peste timp, în anul 2005, prin hotărârea amintită, Muzeul de Artă Ploieşti îşi schimbă numele în Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”. Din acest moment începe ignorarea lui Toma T. Socolescu, ascunzându-se prioritatea şi munca acestuia, timp de peste 20 de ani (1920-1943), la geneza muzeului (Pinacoteca şi Muzeul de arte frumoase).

În Expunerea de motive, anexată HCJ-Ph. Nr. 188/2005, care după ce evidenţiază funcţiile lui Ion Ionescu-Quintus (culturală, juridică politică, scriitor, colecţionar de artă) şi antecedentele trunchiate privind proprietatea palatului lui Ghiţă Ionescu, trecându-l în planul al doilea pe Socolescu, căruia nu i se precizează decât funcţia de arhitect, ajungându-se la motivaţia finală în care se foloseşte expresia: Ion Ionescu-Quintus nu a precupeţit nici un efort pentru a obţine din partea autorităţilor ploieştene un important sprijin financiar care a permis îmbogăţirea patrimoniului Pinacotecii, făcând şi donaţii din propria-i colecţie.

Cercetând dosarul anexat hotărârii nu am găsit nici o explicaţie de detaliu, nici pentru efortul financiar singular al celui nominalizat, nici despre această donaţie. Mi-am pus problema adevărului istoric, ştiind că despre această colecţie, Toma T. Socolescu a scris astfel:

- în anul 1937, ...Muzeul s-ar putea îmbogăţi mult, devenind unul din cele mai v a l o r o a s e m u z e e a l e ţ ă r i i , p r i n achiziţionarea, de mult aşteptată, a colecţiei

10I. Quintus . - în anul 1952, revine în amintirea

prietenului lui cu textul: Gândul lui din urmă era ca această frumoasă şi valoroasă colecţie

Pinacoteca ploieşteană şi Muzeul de arte frumoase - Mistificare şi adevăr -


să nu se vândă, răspândindu-se în diverse colecţii particulare, după moartea lui. Dacă situaţia materială i se îmbunătăţea, dorea s-o facă o danie oraşului, creând astfel o pinacotecă de prim ordin. Dar… nu s-a putut realiza. O bună parte din colecţie a fost vândută de familie, care mai păstrează totuşi, câteva lucrări de valoare. Primăria nu s-a învrednicit s-o cumpere integral, cum am stăruit sub câţiva primari, - aşa că visul lui

11Quintus s-a spulberat .Tot de atunci s-a început şi

manipularea prin presă privind proprietatea asupra clădirii, informaţii care au început în

12ianuarie 2006 şi continuă şi în prezent, mai 13ales prin internet , cu ocolirea istoriei

proprietăţii în textele muzeului unde este prezentat imobilul.

În cele scrise apreciez că sunt trei mistificări ale adevărului astfel:

- î n E x p u n e r e a d e m o t i v e : Socolescu, al doilea între întemeietori şi donaţia din propria-i colecţie a lui Ion Ionescu-Quintus -, contrar scrierilor istoricilor şi ale lui Socolescu.

- în preambulul şi finalul pliantului muzeului, varianta Alice-Ana NECULA: stabilirea arbitrară a priorităţii lui Ion Ionescu Quintus la înfiinţarea pinacotecii.

- ocolirea istoriei proprietăţii privind Palatul Ghiţă Ionescu.

În scopul restabilirii adevărului istoric, am cerut unele clarificări muzeului prin scrisorile nr. 302/18 03 2013 (fără

răspuns) şi nr.197/ 25 02.2014. Tot cu aceste 14ocazii, dar şi într-o lucrare tipărită am făcut

şi propunerea expunerii în holul muzeului a unei copii de pe bustul lui Toma T. Socolescu (operă a sculptorului Alexandru Călinescu), existent în Tezaurul muzeului şi neexpusă publicului. Pentru toate problemele abordate a m p r i m i t u n r ă s p u n s a m b i g u u ş i nesatisfăcător prin scrisoarea muzeului nr. 274/17.03.2014.

Împreună cu Primăria Municipiului Ploieşti, cu Biblioteca „Nicolae Iorga”, cu Primăria Comunei Păuleşti, cu Uniunea Arhitecţilor din România, cu alte instituţii şi persoane fizice, am reuşit, în perioada 2010-2011, să reabilităm imaginea marelui ploieştean Toma T. Socolescu.

Sper ca această reabilitare să o facă şi Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”. Trebuie doar să înscrie în pliantele de prezentare şi pe internet contribuţia la geneza muzeului a celor cinci intelectuali, în ordinea înscrisă în documentul legal din 27 martie 1933, menţionat mai sus, să rezolve, pentru adevărul istoric, dilema din motivaţia Expunerii de motive, anexă a HCJ 188/2005 şi scrierile lui Socolescu, privind donaţia directă a lui Ion Ionescu-Quintus din propria-i colecţie şi să urmeze exemplul Bibliotecii „Nicolae Iorga”, expunând în holul muzeului o copie de pe bustul lui Toma T. Socolescu, cu explicaţiile necesare.

1 Constantin Ilie; OMUL ŞI ANII LUI. Convorbiri întârziate cu domnul „Laptop”, Ploieşti, Editura „Ploieşti-Mileniul III, 2014, pp.292-311.2 Mihai Apostol; Tradiţii plastice în oraşul Ploieşti. De la Negulici la Muzeul de Artă, Ploieşti, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Prahova, pp. 17-36.3 PRAHOVA, nr. 6308/6 iulie 2011, articolul: Socolescu în viaţa cultural artistică a Prahovei.4 PRAHOVA, nr. 6326/27 iulie, op cit.5 Nicolae Dumitrescu şi Constantin Ilie; Columne peste timp. Profesor-arhitect Toma T. Socolescu, 1883-1960, Ploieşti, Editura „Ploieşti-Mileniul III”, 2012, p. 151 (document de arhivă).6 Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Prahova, dosar 28 1930, f.1,3,5,7, cu nr: 39/15 ian., 54/12 a p r i l i e , 7 1 / 3 1 i u l i e ş i 9 3 / 11 d e c e m b r i e7 Ibidem, dosar nr. 143/1932, f. 1, 3.8 Toma T. Socolescu, Amintiri, Bucureşti, Editura Caligraf Design, 2004, pp. 86, 87.9 Site-ul RepublicaPloieşti.net:Palatul GhiţăIonescu, 5 iulie 2010, autor Lucian Vasile, istoric, accesat 7 aprilie 2014.10 M. Sevastos; Monografia oraşului Ploieşti, 1937, Tipografia Cartea Românească, 1937, ediţia anastatică, 2002, p.817. 11 Toma T. Socolescu, op. cit., p. 69.12 Publicaţia OPINIA românească nr. 134/ 13-19 ian 2005, articolul Un nume pentru un muzeu, autor Mariana BRATU.13 Google-Muzeul de Artă Ploieşti, Robert Codescu infoturism.ro, mai 2012, accesat la 07.04.14, postat la 06.03.14 şi pe Facebook.14 Constantin Ilie; TOMA T. SOCOLESCU (1883-1960). Note şi comentarii. Ploieşti, Editura „Ploieşti-Mileniul III”, 2013, pp. 10-18.

Constantin ILIECercetător voluntar şi onorific al operei „Toma T. Socolescu” (scris la 30.04.2014)

Cenaclul „Atitudini” urează La mulţi ani şi spirit creator sărbătoritei lunii Mai

Elena Claudia MIHAI este psiholog, colaborator al Scuola Romana Rorschach (Italia), membru al Cenaclului „Atitudini” şi al Cenaclului „Orfeu”. În 1998 debutează în revista „Sinteze” cu poemul „Prăbuşire”. În septembrie 2004 obţine premiul II la concursul naţional de poezie „Iulia Hasdeu”, oferit de Uniunea Scriitorilor, iar în februarie 2005 – premiul III şi premiul special al Asociaţiei Scriitorilor la concursul naţional de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor şi Asociaţia Scriitorilor, Bolintin Vale, judeţul Giurgiu.

Suicid cu nicăieri

Statuia-ţi de mâzgăse scarpină-n colţul tăcerii. Îşi scoate, galantoană, pălăria cenuşie,Strânge un pic mărul lui Adam, Îşi scutură o scamă albastră Şi se-aruncă-n mâine.

Statuia-mi de ţipăt îşi aruncă mândria în care-şi suflase nasul. Scoate ochii prea adânci din orbiteÎi pune-n teacă şi pleacă.Bate patru cuie în buzele căscate, Îşi pune la tâmplă ţeava lui ieri Şi apasă...


2727

Cronica veche, Anul IV, nr. 3(38), martie 2014

Din sumarul revistei ne reţine atenţia eseul lui Stelian Dumistrăcel privind sensul cuvintelor Însemnări şi semne. La rubrica de profil ţinută cu har de eruditul istoric Alexandru Zub intitulată „Întâlniri de destin”, ni se prezintă volumul de convorbiri pe teme specifice purtate de papa Francisc cu Jorge Bergoglio, publicat şi în limba română. Angela Traian în textul său „Omul potrivit” ne prezintă modul cum regimurile politice post decembriste au plasat în posturi importante tot felul de neisprăviţi agramaţi cu studii în pioneze care fac mult rău ţării. Mircea Radu Iacoban la rubrica „Cronica literelor” ne prezintă o altă faţă a lui Nichita Stănescu aceea de mare consumator de votcă, cea care l-a nenorocit pe autorul Necuvintelor. Constantin Dram ne informează în eseul său că Nicolae Panaite, redactorul şef al revistei pe care o prezintă, aniversează 60 de ani de viaţă. O serie de scriitori ca Daniela Lungu, Lăcrămioara Cojocaru, Radu Găvan, Aliona Dronic abordează în textele lor paradoxul feminităţii. Foarte interesant este dialogul lui Alex Vasiliu purtat cu muzicianul Corneliu Dan Georgescu stabilit în Germania despre folclorul urban. Rodica Pop în eseul său se ocupă de semnificaţia prezenţei filozofilor păgâni pe pereţii bisericii „Sfântul Nicolae” Domnesc (Gospod) din Iaşi, ctitorie ştefaniană de la 1491-1492. Distinsul universitar Ion Agrigoroaie în textul său „Naţiune şi acţiune”ne informează despre modul cum a fost organizată ziua de 24 ianuarie în localitatea Cahul din Basarabia. Cornel Galben la rubrica „Istorie literară” ne prezintă viaţa şi activitatea unui intelectual ieşean Gheorghe Bărgăuanu prieten al fraţilor Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Vespasian Pella, Horia Hulubei şi C.I. Parhon. Plină de umor este şi contribuţia lui Bogdan Ulmu intitulată „D-ale televizorului” cu care ocazie constată umorul involuntar, nivelul de cultură şi deficienţele gramaticale ale unor aşa-zise vedete plătite generos să ne tortureze lingvistic. Revista se încheie cu un fel de paradă a revistelor, unde „Cronicarul” ne avertizează în privinţa revistei „Vitralii lumini şi umbre” editată de „Asociaţia cadrelor militare în rezervă şi retragere din Serviciul Român de Informaţii” categorisită drept „revista securităţii”, merită să renunţăm la prejudecăţi şi să recunoaştem că este „un real depozit de informaţii”. De tot hazul ni s-a părut informaţia despre dr. Schächter medicul personal al lui Ceauşescu pe care egiptenii nu au vrut să-l primească în Egipt cu ocazia vizitei oficiale a lui Ceauşescu pe motiv că „doctorul Dvs. este şi spion sovietic, şi spion israelian...”

Cultura, nr. 11(462) joi 27 martie 2014Din sumarul acestui număr ne oprim

asupra demersului lui Ionuţ Vulpescu intitulat „Statul acefal”, unde autorul se ocupă de distrugerea infrastructurii industriale a ţării dublată de un fenomen cu bătaie lungă şi anume alungarea elitei tehnico-stiinţifice naţionale. La rubrica „Cultura politică” cunoscutul analist politic George Apostoiu „atacă” în textul său „Pe balansoarele istoriei” din nou problema Ucrainei. Doru Mărgineanu în textul său intitulat „Homo religiosus între credinţă şi neuroteologie” se întreabă dacă religiozitatea nu este o componentă naturală a funcţionării creierului uman. Eva Pattis Zoja poartă un dialog interesant cu Dorin-Liviu Bîtfoi pe marginea cărţii sale intitulată Sandwork expresiv şi în ce măsură se poate implica psihologia în societate. Alex Goldiş comentează cu folos cartea Danei Pîrvan-Jenaru privind pe criticul Mihail Sebastian. La rubrica „Cultura literară”,

Constantin Coroiu abordează locul lui Păstorel Teodoreanu ca epigramist în Academia spiritelor libere. La rubrica „Cultura dialogului” criticul Ion Bogdan Lefter are un dialog substanţial cu George Motroc despre cărţile ignorate ale anului 2013. Ion Brad la rubrica „Cultura literară” ne face cunoştinţă cu un librar erudit din Cluj şi anume Ioan Vlas. Iar Ion Oprişan se ocupă de istoricul A.D. Xenopol şi „formarea naţionalităţii române”. La rubrica „Cultura antropologică” Virgil Ştefan Niţulescu ne informează că încă funcţionează „Complexul lui Ceauşescu” în privinţa culturii naţionale postrevoluţionare.

Cultura, nr. 12(463) joi 3 aprilie 2014 Din bogatul sumar al acestui număr ne

reţin atenţia mai multe texte din care consemnăm pe cel semnat de distinsul academician Dan Berindei despre „Deontologia în politică”. Printre altele autorul arată că oamenii politici de azi nu mai au însuşirile necesare pentru a fi numiţi oameni de stat. Le lipsesc acestora nu numai experienţa politică, dar mai ales cultura, tradiţia. Cei de azi, afirmăm noi, sunt nişte bieţi bufoni politici cu apucături de profitori, iar nu de constructori de ţară. La rubrica „Cultura politică”, iese în evidenţă textul Olgăi Grădinaru despre „Noul croi al Ucrainei”, din care reţinem problema legitimităţii noii conduceri de la Kiev şi faptul că în percepţia europeană Ucraina apare ca un stat de „strânsură” artificial. Oare n-ar fi timpul să ni se dea înapoi ce ne-a luat cu japca tătucul Stalin? George Apostoiu în al său text ne informează că „Europa îşi recapătă greutatea în viaţa internaţională”. Nu rezultă în raport cu ce putere, eveniment etc. Reţinem faptul că marile puteri indiferent de crizele politice provocate de unii sau alţii, ajung până la urmă să se înţeleagă între ele pe seama celor mici. Nicolae Coande în textul său informează cât de actuale sunt concluziile politologului (d. 2008) Samuel P. Huntington exprimate în celebra sa carte „Ciocnirea civilizaţilor” şi refacerea ordinii mondiale, în contextul actual când Rusia devine inamicul public nr. 1 al Occidentului. La rubrica „Cultura ideilor”, Doru Mărgineanu ne prezintă în textul său raportul ştiinţei cu religia care naşte întrebarea: este oare conflict sau filiaţie? Rubrica „Cultura literară” cuprinde câteva texte incitante din care consemnăm pe cel al lui C. Stănescu care analizează lucrarea lui Gheorghe Doca despre Eminescu „O perspectivă dialogică”, precum şi textul lui Mihai Iovănel despre lucrările datorate lui Nicolae I. Ottescu, apărute în urmă cu ceva vreme la Brăila sub egida Muzeului din localitate, din care amintim pe cea intitulată „Nicolae Titulescu – o statuie fără piedestal. Amintiri.” Mai interesante sunt informaţiile despre autor (1885 – 1950). Acesta era fratele compozitorului Ion Nonna Ottescu, prin soţie se înrudea cu filozoful Constantin Noica. Cristina Diamant analizează în textul său lucrarea lui Lionel Roşca intitulată „La umbra timpului în floare. Protocronismul – Prolegomene la monografia unei idei”. Ne reţine atenţia şi textul lui Constantin Coroiu despre cărţile de bucate semnate de C. Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, care ne relevă preocupările acestora privind arta culinară. La rubrica „Cultura dialogului” mezzosoprana Roxana Constantinescu poartă un incitant dialog cu Costin Popa. Virgil Ş t e f a n N i ţ u l e s c u l a r u b r i c a „ C u l t u r a antropologică” ne plimbă în mod imaginar prin arhipelagul muzeelor tehnice din Europa, mai precis din Cehia cu referiri şi la cele tehnice din Bucureşti.

Oglinda literară, Focşani, nr. 148 aprilie 2014

Începem prin a felicita pe distinsul poet Gheorghe Andrei Neagu, redactorul şef al

valoroasei reviste de cultură, civilizaţie şi atitudine, că a reuşit cu eforturi numai de el ştiute să apară la pagina 10000. Nu ne rămâne decât să felicităm pe cei în cauză şi să le urăm la cât mai multe pagini. Din bogatul sumar al numărului de faţă ne reţine atenţia textul lui Camelian Propinatiu care ne anunţă că se împlinesc 200 de ani de la naşterea poetului naţional ucrainian Taras Şevcenko, cel care a scris Fata vrăjită devenit imnul ucrainienilor de pretutindeni. Bogdan C. Dogaru ne informează despre acţiunile speciale ale Jandarmeriei din Ţinutul Putna şi judeţul Râmnicu-Sărat în epoca Unirii Principatelor. Nichifor Crainic în textul său ne relevă adevărata semnificaţie a sărbătoririi zilei de 15 martie la români şi la maghiari. Lucreţia Berzintu realizează un interesant interviu cu Dumitru – Dorin Prunariu în calitate de participant la manifestarea internaţională a Rotarienilor din 53 de state desfăşurată la Ierusalim între 24-28 noiembrie 2013. În calitate de istoric, împărtăşesc revolta dr. Napoleon Săvescu cu privire la prestaţia academică a aşa-numitului ardelean europenist Ioan Aurel Pop din SUA în decembrie 2013. Practic este de bon-ton ca în străinătate să nu faci apel la sentimentele naţionale. Ruşine d-le academician, dacă ar mai trăi Decebal, Avram Iancu şi Iuliu Maniu ţi-ar bate obrazul. Teofil Ivanciuc ne informează despre existenţa românilor din munţii Poloniei, mai precis în zona celebrei staţiuni Zakopane, aşa-numiţii goralii. Mircea Coloşenco introduce în circuitul publicistic două referate ale lui Eugen Ionescu în calitate de secretar de presă în cadrul Legaţiei Române pe lângă Guvernul francez de la Vichy, trimise în 1942. Mihai Ştirbu în textul său ne prezintă relaţia lui Ionel Teodoreanu cu Maria-Ştefana Lupaşcu (Lily), viitoarea sa soţie rudă cu Delavrancea. Nu putem încheia trecerea în revistă a sumarului acestui număr fără prezentarea amplului medalion dedicat lui Jean Negulesco cunoscut regizor american de origine română.

România literară, nr. 15, 4 aprilie 2014Din sumarul acestei prestigioase reviste a

perimatei bresle a Uniunii Scriitorilor din România reţinem textul lui Adrian alui Gheorghe intitulat „Cultura între universal, naţional şi local”. Foarte interesantă ideea că intrarea culturi i în universalitate se face totuşi prin naţional. Foarte interesant este comentariul lui Mircea Mihăieş care se întreabă retoric „La ce bun revistele culturale?” Eruditul istoric literar Nicolae Scurtu introduce în circuitul publicistic un calup de cinci epistole trimise de Artur Gorovei (1864 – 1951), memorialist şi folclorist, lui Titu Maiorescu în perioada 1893 – 1894, 1897. Nu este lipsit de interes să arătăm că Artur Gorovei este bunicul unuia din cei mai cunoscuţi istorici medievişti din Iaşi, Ştefan Sorin Gorovei. Tatăl istoricului a fost profesor al nu mai puţin cunoscutului poet Nicolae Labiş. Sunt bucuros că am avut onoarea să-l cunosc pe distinsul istoric Ştefan Sorin Gorovei, atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti, cât a lucrat la „Magazin istoric”. Cu ocazia aniversării a 450 de ani de la naşterea dramaturgului William Shakespeare, revista publică şapte sonete de acesta, precum şi un set de poeme din creaţia lui Charles Baudelaire.

Convorbiri literare, nr. 3(219) martie 2014

Foarte interesant este dialogul poetei Ana Blandiana cu Lucian Vasiliu, din care reţinem profesiunea de credinţă a poetei că „tot ce am trăit am transformat în materie primă pentru scris”. Ion Longin Popescu realizează un interviu cu dr. Călin Georgescu, preşedintele clubului de la Roma pe Europa, centrul European de Cercetare care conchide că „Refacerea României prin noi înşine” se va realiza în momentul în care reconcilierea naţională se va înfăptui. Un adevărat regal este textul distinsului istoric academician Alexandru

Parada revistelorAtitudini, anul XII, nr. 5 (86), mai 2014 Atitudini, anul XII, nr. 5 (86), mai 2014

2828

dedicat aniversării a 100 de ani de la naşterea scrii toarei Maria Banuş. Editura Cartea Românească a luat iniţiativa celebrării momentului aniversar prin publicarea a două volume din jurnalele necunoscute ale poetei intitulate „Însemnările mele” 1927 – 1944; 1945 – 1999. Distinsul analist politic Bedros Horasangian în textul său ne prezintă nostalgiile imperiale ale Rusiei lui Putin, iar Mihail Şişkin în „Viitorul ucrainian al Rusiei” ne prezintă pericolele care pândesc zona de răsărit a Europei. Bianca Burţa-Cernat ne prezintă în textul său câteva consideraţii despre activitatea publicistică a lu Mihail Sebastian din perioada 1926 – 1932. Liviu Ornea în textul său ne invită la o discuţie despre cercetarea fundamentală în vremuri de criză, pentru ca Manole Cristina să ne propună o călătorie livrescă în jurul Mediteranei în vremuri de austeritate. Nu putem trece cu vederea textul gingaşei noastre ploieştence Mihaela Michailov care ne informează că la sfârşitul lunii martie a avut loc la Bucureşti evenimentul „Acasă. În dialog cu migranţii.” Organizat da Forumul Cultural Austriac.

Contemporanul, ideea europeană nr. 3(744) martie 2014

Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă. Director Nicolae Breban. În acest număr în editorialul său, Nicolae Breban ne relevă faptul că „Vocea trecutului şi a istoriei” a reprezentat căile evoluţiei societăţii româneşti spre modernism. Bogdan Creţu ne prezintă Anul literar 2013 din punctul de vedere al crizei prozei, stabilizarea poeziei care încă supravieţuieşte, iar critica se confruntă cu o hemoragie. Marian Victor Buciu stabileşte câteva puncte de întâlnire cu Paul Goma pe baza lucrării sale „Alte jurnale” din 1998. Theodor Codreanu în textul său se ocupă de „Hicleniile lui Pacepa”. Reflecţiile autorului ne duc la concluzia că, una peste alta, Pacepa nu prea a avut nimic de-a face cu românii. Adrian Dinu Rachieru în textul său de la rubrica „Profil” se ocupă de Nichita Stănescu care a trăit o formă de libertate „neatins de ideologia comunistă aspirând spre o viziune universalistă”. La pagina 14 suntem informaţi de Mircea Radu că Î.C.C.J. a pus capăt unei dispute mizere. Mircea Iorgulescu nu a colaborat cu Securitatea. Alex. Ştefănescu, Aura Christi şi Nicoleta Sălcudeanu în textele lor se ocupă de formatorul de opinie cu un nume greu de pronunţat H.R. Patapievici. Cunoscutul scriitor Stelian Ţurlea susţine un dialog interesant cu Maria Floarea Pop autoarea primei traduceri din Nicolae Breban în italiană. Revista ne informează că scriitorul Petru Demetru Popescu, fratele profesorului ploieştean Paul D. Popescu, nu demult trecut în lumea umbrelor, a publicat la Editura Ideea Europeană cartea Prinţ şi spadasin, în două volume.

Observator cultural, nr. 459(717) 3 – 9 aprilie 2014. Săptămânal de informaţie şi analiză culturală.

Foarte interesant este textul lui Adrian Niţă ce cuprinde reflecţii despre rolul religiei în statul de drept. Cezar Gheorghe ne prezintă antologia de versuri semnată de Mircea Ivănescu. Editorialul Observatorului cultural ne invită la Gala premiilor acordate de această revistă valorilor literaturii noastre pe anul 2014 şi să uităm pentru un timp de urâţenia cotidiană. Într-o corespondenţă din Budapesta, Anamaria Pop ne informează că niciodată ca acum societatea din Ungaria n-a fost atât de divizată cu cât miza electorală a fost mare. Alina Purcaru analizează în textul său intitulat „Râsul lui Agopian” amintirile unui scriitor în comunism. În textul său Raul Popescu abordează raportul dintre Renaştere şi modernitate, în lumina

lucrării lui Stephen Greenblatt intitulată „Clinamen. Cum a început Renaşterea”. Florian Roaţiş abordează în textul său curajul lui N. Steinhardt de a fi creştin.

Observator cultural, nr. 460 (718) 10 – 16 aprilie 2014

În acest număr ne sunt prezentaţi laureaţii Premiilor Observator cultural 2014. Într-o corespondenţă din Budapesta Anamaria Pop ne prezintă modul cum au decurs alegerile parlamentare din Ungaria. La rubrica „In Memoriam” un grup de oameni de litere evocă opera şi activitatea poetului şi dascălului universitar Andrei Bodiu. În textul său „Critica literară şi vocaţia sintezei”, Dumitru Mircea Buda analizează lucrarea lui Iulian Boldea intitulată „Mircea Muthu. În orizontul sintezei”. Florin Ţurcanu ne aduce la cunoştinţă că a trecut la cele veşnice istoricul francez Jacques Le Goff (1924 – 2014) specialist de marcă al Evului Mediu. Acesta a fost unul dintre ultimii mari istorici ai secolului al XX-lea. La rubrica „Lecturi în vremuri de austeritate” Cristina Manole ne invită să citim cărţile lui Will Gompertz, Mircea Tiberian, Tom Rachman şi Keri Smith. Doina Ioanid ne prezintă Ediţia a X-a a BIFF (Festivalul Internaţional de Film Bucureşti) ca un fel de călătorie spre Grande Belezza.

Cronica, revistă de cultură, Serie nouă , Iaşi , nr. 1-2 ianuarie – februarie 2014

Iată că mi-a căzut în mână un număr din prestigioasa revistă ieşeană de care mă leagă frumoase amintiri. În anii 80 am publicat câteva articole în această revistă.

Din sumarul revistei mi-a reţinut atenţia în mod special editorialul distinsului redactor şef Valeriu Stancu intitulat „Că-ţi aducem peţitor mândrul nostru tricolor” în care autorul îşi manifestă îngrijorarea - la care şi noi subscriem - faţă de tendinţele mascate de autonomie, de desprindere a Transilvaniei de România. Acest lucru se observă cu ochiul liber mai ales prin emisiunile postului regional de televiziune „Transilvania”. Treziţi-vă români până nu este prea târziu. Vine şi un demolator de mituri naţionale, care ne terfeleşte istoria neamului, acum când ne pregătim să celebrăm centenarul Marii Uniri, când în apropierea noastră bate vântul rece al expansionismului rusesc, care suflă şi în pânzele bine întinse ale hungarismului. Marii noştri istorici, acolo unde îşi dorm somnul de veci, cred că sunt revoltaţi de elucubraţiile acestuia. Deoarece massmedia ne împuie capul cu pericolul unui război, ceea ce noi nu dorim, şi mai ales că tineretul este plecat prin toată lumea, pentru o bucată de pâine amară, am o propunere: vârsta de concentrare să fie cât mai apropiată de 90 de ani. Pentru început să fie chemaţi rezerviştii cu grade mari şi pensii aşijderea, înarmaţi cu flinte de pe vremea lui Pazvante luate de la Muzeul Militar Naţional şi să-şi ia fiecare punga cu medicamente de care suferă. Sigur aceştia vor răspunde cu „entuziasm” la chemarea patriei, dornici să pună în practică tot ce i-au învăţat pe alţii fiind „supăraţi” că nu şi-au câştigat gradele prin luptă. Ar avea prilejul să justifice pensiile mari primite, în timp ce marea masă a pensionarilor nu fac nimic, stresaţi de cei de la putere că nu mai sunt bani pentru pensii. Propunerea ar fi o premieră mondială şi s-ar cruţa tineretul apt de muncă, care să fie obligat să contribuie la sporul natural al populaţiei, ca să răspundă chemării ţării care vrea soldaţi.

Plin de substanţă ni se pare şi articolul semnat de reputatul istoric ieşean Cătălin Turliuc (care figurează şi în caseta redacţională ca semn al seriozităţii revistei) despre „Modele în procesul

Zub despre domnitorul muntean martir Constantin Brâncoveanu la tricentenar care este o restituire istorică firească. Reţinem din sumar şi un calup de poezii semnate de Ana Cojan, Corina Matei Gherman şi George Vulturescu. Eruditul istoric literar Nicolae Scurtu introduce în circuitul publicistic o epistolă necunoscută a muzicologului Dimitrie Cuclin (1885 – 1978) trimisă din New York în 1925 savantului Nicolae Iorga. Prietenul şi colaboratorul revistei noastre Traian D. Lazăr continuă să publice, singur de această dată, fără piatra de moară care o reprezenta colaboratoarea sa de până acum, un set de trei scrisori ale lui Horia Stamatu către Basarab Nicolescu în anul 1981. Ne reţine atenţia şi textul lui Constantin Coroiu despre cartea lui Mirela Ioana Lazăr intitulată „Literatura ca armă ideologică” care cuprinde două studii de caz: Mircea Eliade şi Camilo José Cela, scriitori implicaţi în extrema dreaptă. Leonida Maniu la rubrica „Istorie literară” ne prezintă „esenţa artei în gândirea lui Maiorescu”, iar Lucian Vasile Szabo pleacă „în căutarea lui Slavici jurnalistul” cel mai important gazetar cu activitate în spaţiul românesc. Mircea Ciubotaru ne prezintă la rubrica „Note culturale” activitatea de editare a lui Gh. Asachi la tipografia sa din Iaşi, cea mai importantă din Moldova la vremea respectivă. Distinsul om de litere Liviu Papuc continuă interesanta pledoarie pentru poetul naţional Mihai Eminescu, pentru ca eruditul istoric Gheorghe I. Florescu să ne prezinte modul cum este văzut anul 1927 de către Regina Maria. Revista mai cuprinde şi texte semnate de Dan Puric, Caius Traian Dragomir, Ion Papuc, precum şi pagini din literatura universală semnate de Luis Guarner (Spania), Maria Bennett (SUA) şi Aleksander Navroczi (Polonia).

Contemporanul, ideea europeană nr. 2(743) februarie 2014

Menţionăm de la început că acest număr cuprinde un set de texte prilejuite de aniversarea a 80 de ani de viaţă a distinsului prozator Nicolae Breban, directorul revistei pe care o prezentăm. Marian Victor Buciu ne prezintă consideraţiile sale despre o carte eveniment semnată de Nicoleta Sălcudeanu despre „Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă”. Teodor Codreanu comentează în textul său „În balansoarul destinului” noul volum de versuri ale distinsului om de litere şi poet Cassian Maria Spiridon (Poeme în balans). Bedros Horasangian ne prezintă consideraţiile sale despre expoziţia Mircea Roman şi donaţia familiei Tzipoia de la Muzeul Colecţiilor din Capitală. Piesa de rezistenţă pe care o găsim în interiorul revistei este după părerea noastră Apelul pentru Condamnarea Holocaustului comunist de către membri i Par lamentului României . Academicianul Eugen Simion se ocupă în eseul său despre miturile personale ale poetului Lucian Blaga. Alex Ştefănescu în textul său intitulat „Unde este şampania pentru Eugen Simion?” relevă meritele academicianului în valorificarea manuscriselor poetului Mihai Eminescu, care în loc de felicitări s-a ales la vremea respectivă cu un denunţ penal. Călin Căliman în textul său ne prezintă „Afacerea” Virgil Tănase. Leapşa pe munte. Încheiem prezentarea acestui număr din revista „Contemporanul” cu revista revistelor realizată de distinsul om de cultură şi autor de piese de teatru Marin Radu Mocanu, fost director general adjunct al Arhivelor Naţionale ale României, în vremea căruia instituţia pe care a condus-o în colaborare cu Costin Feneşan a fost într-adevăr o instituţie de cultură.

Observator cultural, nr. 458(716) 27 martie – 2 aprilie 2014

O parte din sumarul acestei reviste este


2929

devenirii naţionale moderne”, în care abordează modelul francez în afirmarea identităţii naţionale ca principiu fondator al modernităţii româneşti. Ioana Petcu ne propune o nouă abordare a dramaturgiei caragialiene. Vasile Diacon abordează în textul său opera şi personalitatea lui Gavril Istrate trecut la cele veşnice de curând, pentru ca Ionel Baston să ne prezinte biografia militară a lui Păstorel Teodoreanu (1894 – 1964). Mihai Caba ne prezintă la rubrica „Istoria cetăţii” avatarurile ridicării şi inaugurării în 1888 a statuii cronicarului Miron Costin. Revista mai cuprinde numeroase fragmente din opera unor scriitori ca Veronica Blaj, Viorel Coman. Nicolae Grigore Mărăşanu şi mai ales poezii semnate de Adam Puslajic, epigrame de Păstorel Teodoreanu etc.

Cultura, nr.13 (464) Iaşi 10 aprilie 2014Din sumarul acestui număr ne reţine

atenţia textul lui C. Stănescu intitulat „Centura de siguranţă” în care evocă personalitatea lui Corneliu Coposu ultimul creştin democrat din România. Academicianul Dan Berindei (cu descendenţă brâncovenească) abordează în amplul său articol câteva consideraţii despre Academia Română, cel mai important for ştiinţific al ţării. Constantin Stoiciu ne prezintă într-o corespondenţă din Montreal consideraţiile sale despre viitoarele alegeri europarlamentare din România. Problema alegerilor europarlamentare o abordează şi Ionuţ Vulpescu în textul său şi se întreabă dacă rezultatul acestora va duce la o schimbare de putere sau schimbare de direcţie. Distinsul analist de politică externă George Apostoiu la rubrica „Cultura politică“ ne prezintă vizita în Franţa a preşedintelui Chinei Xi Jinping. Concluzia pe care o trage este că ceea ce este permis Franţei nu ne este permis nouă după viziunea lui Traian Băsescu în deplin acord cu marele licurici. Constantin Coroiu ne informează în textul său „G. Călinescu şi <<fapta văzută din viitor>>” că se implinesc în curând 115 ani de la naşterea criticului şi istoricului literar. ION SIMUT ne informează în articolul său, „Arghezi aproape inedit”, că nu este exclus să asistăm la o resuscitare spectaculoasă a interesului pentru opera şi personalitatea lui Tudor Arghezi în lumina arhivei BARUŢU T. Arghezi donată Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” de la Arad din perioada 1948 – 1955. Constantin Cubleşan analizează în textul său „Biografia ca epopee a satului „cartea lui Ion Druţă„ Vatra Blajinilor”. Pentru autorul textului prozatorul basarabean descinde din povestitorii moldoveni începând cu Ion Neculce, Ion Creangă şi terminând cu M. Sadoveanu. Ion Brad analizează cartea lui Augustin BUZURA „Recviem pentru nebuni şi bestii” VIRGIL Ştefan Niţulescu la rubrica „Arhipelagul muzeelor” ne vorbeşte despre cultura muzeelor arătând că la noi mai este mult de lucrat până ce muzeistica va ajunge din urmă nu pe cea din Germania, dar mai ales pe cea din Emiratele Arabe Unite.

Dunărea de jos (Galaţi), nr. 146 aprilie 2014

Pe lângă note şi informaţii privind manifestările culturale organizate de Centrul Cultural Dunărea de jos cu ocazia evenimentelor consemnate de Calendarul cultural local şi naţional, revista inserează în paginile sale şi câteva articole care merită să fie consemnate. Amintim aici textul Anişoarei Stegaru Ştefănică privind Reconstituirea unui meşteşug în zona Dunării de jos şi anume pregătirea ouălelor pentru sărbătorile pascale. Elena Gabriela Ştefan în textul său ne prezintă tradiţii şi obiceiuri de pe Prut. Nu putem trece cu vederea fragmentele din volumele de proză semnate de Ioan Rusu, Constantin Tănase, Nicolae Bacalbaşa sau poeziile Danei Adriana Matei, Marian Hotca, Marin Ifrim,

Mihaela Oancea etc. Alexandru Cocetov de la Universitatea „B. P. Hasdeu“ din Cahul abordează în textul său Conceptul folcloric, politic şi dramatic al lui Vasile Alecsandri. Eugen Drăgoi ne prezintă două documente inedite din 1866 privind acareturile din Galaţi ale schitului românesc Prodromul din republica monahală Atonită. Tânărul istoric Adrian Pohrib, director al Arhivelor gălăţene, ne prezintă un fragment din Istoria Poliţiei române precum şi un amplu interviu acordat lui Ghiţă Nazare. Interviul nu reuşeşte să stabilească viziunea autorului despre valoarea culturală a instituţiei, ce fac lucrătorii arhivelor pentru promovarea unei culturi a Arhivelor? Fără să fiu răutăcios, o spun cu cei 35 de ani de muncă în Arhive şi cu experienţa acumulată. Arhivele nu sunt de mult o instituţie culturală şi nici măcar ştiinţifică. Lucrătorii ei sunt de fapt nişte simpli funcţionari administrativi. Dacă se vrea cu adevărat ca Arhivele să-şi recâştige statutul pe care l-a avut până nu de mult este cazul să se desprindă din organizarea M A I şi să devină un fel de Agenţie Naţională în subordinea Parlamentului. Apartenenţa Arhivelor la M. I. mi-a adus aminte de modul cum percepeau francezii în perioada comunistă pe arhiviştii trimişi la stagiu. La hotel erau întrebaţi care este generalul şi care este colonelul? Atâta timp cât Arhivele ţin de M.I., arhiviştii nu sunt oameni ai cetăţii, ei sunt percepuţi ca o rotiţă în angrenajul represiv atribuit acestui Minister. Facultatea de arhivistică care în prezent este un fel de Şcoală postliceală superioară să treacă în organizarea Universităţilor de Stat din Bucureşti, Cluj - Napoca şi Iaşi ca secţii ale Facultăţilor de Istorie, aşa cum era chiar şi sub comunişti o bună perioadă de timp după cum precizează în amintirile sale prof. univ. Ioan Scurtu. Lucrătorul în Arhive – mă refer la cei cu studii superioare – trebuie să fie nu numai arhivist ci şi istoric. De fapt, declinul Arhivelor Naţionale a început în perioada celui mai slab director pe care l-a avut această venerabilă instituţie numită, pe drept cuvânt, „ grânarele istoriei”, mă refer la pseudo istoricul , pseudo arhivistul Corneliu Lungu. Sper să restabilească statutul pe care l-a avut această prestigioasă instituţie, distinsul director general I. Drăgan.

Astra blăjeană, nr.1 (70) martie 2014Interesanta revistă a Despărţământului

<<Timotei Cipariu>> Blaj al Astrei, am citit-o din scoarţă în scoarţă şi ţin să-i felicit pe truditorii acestei reviste de „cultivare a sufletului”, pentru conţinutul bogat şi variat. Ne-a reţinut de la început editorialul preotului Petru Pinca dedicat comemorării celor 300 de ani de la martiriul sfinţilor brâncoveni. Distinsul istoric Ion Buzaşi în textul său omagiază 250 de ani de la înălţarea la cele veşnice a Episcopului Petru Pavel Aron urmaş în scaunul Vlădicesc al lui Inochenţie Micu Vleir. Meritele episcopului Petru Pavel Aron sunt numeroase şi amintim câteva, este întemeietorul Scolilor de la Blaj deschise la 11 octombrie 1754, tălmăcirea Bibliei în anii 1760–1761 în limba română. Prof. univ. dr. Elena Macovei în amplul său articol ne informează că Mitropolitul Andrei Şoguna (1808–1873) este ctitorul gazetei „Telegraful român”. Apariţia acestei gazete, organ de luptă naţională din Ardeal a fost salutată chiar de Mihail Eminescu. Printre cei care au condus destinele acestei gazete amintim pe Teodor Păcăţian, Ilie Miron Cristea (1868-1939), viitor patriarh al României etc. Carmen Simu ne relevă în textul său modul cum Blajul a cinstit memoria lui Avram Iancu cu ocazia împlinirii a 190 de ani de la naştere. Revista găzduieşte câteva articole de omagiere a unor intelectuali şi oameni de cultură ca Lazăr Lădariu, Dumitru Frăcea, preot dr. Petru Pinca ş i comemorarea Elisabetei Salcă (1933–1997). Nu putem trece cu vederea grupajul de poezii datorate lui Virgil Todeasă, Larinezi Francisc –Mihai creaţiile laureaţilor Concursului Naţional de Creaţie „Ocrotiti de Eminescu”, proză semnată de Elena Macovei, Ioan Popa, Nicolae Suciu etc. Dumitru Borţan ne informează că Aron

Cotruş a fost omagiat în comuna Cergăul Mare de Despărţământul ASTRA din Blaj.

Dacia eternă, anul I, nr.1, aprilie 2014 Din sumarul acestei reviste de cultură

care apare la Deva reţinem în primul rând editorialul lui Constantin Lupeanu, director fondator despre scopul şi programul revistei fondată de Sfintele Paşti 2014 a cărei deviză este : Pentru o Românie meritocratică. Revista urmăreşte trezirea conştiinţei de neam la care subscriem şi noi din toată inima. La consistenta rubrică „Tradi ţ i i” , Cornel iu Leu ne informează că denumirea geografică a Moldovei ar fi „Dacia Grâului”. Aceasta porneşte de la lucrarea lui M. Lupu intitulată „Originea românilor”, apărută în 1941. Conform incursiunii filologico-istorice Mol înseamnă grâu pe limba fenicienilor (mul în limba hindustană azi), davus este numele latin al dacilor, deci Moldova ar însemna Dacia producătoare de grâu – Dacia grâului. De tot hazul este ceea ce spune autorul mai departe: „Ce nume frumos, veridic şi real, pe când istoricii ne botează cu căţeaua înecată a lui Dragoş? Nu e ridicol şi umilitor? Să mă ierte domnii istorici. Sunt puncte cardinale în istoria unui popor, care trebuiau de mult rezolvate, originea şi numele cele dintâi”. Ioan Păunescu ne prezintă câteva elemente dacice în portul popular românesc în lumina izvoarelor preistorice şi arheologice. Revista mai cuprinde şi traducerea din chineză a unui număr de opt poeme de Jidi Majia. Constantin Lupeanu în textul său ne prezintă alegerea noului preşedinte al Academiei României în persoana lui Ionel Valentin Vlad. Acest număr este ilustrat cu imagini după lucrările lui Mircia Dumitrescu. E bine că încep să apară şi astfel de reviste de cultură adaptate profilului identitar cultural românesc după o perioadă de cosmopolitism furibund. Urăm revistei la cât mai multe numere.

Litere, nr. 4 (169) aprilie 2014Aflăm din editorialul semnat de Tudor

Cristea că prestigioasa revistă târgovişteană a intrat în cel de- al cincisprezecelea an de apariţie neîntreruptă. Din bogatul sumar al revistei ne reţin atenţia câteva texte care merită să fie relevate. Henri Zalis în textul său ne informează despre Camil Petrescu căruia îi face un portret literar cu ocazia aniversării a 120 de ani de la naştere. Gheorghe Buluţă în textul său ne prezintă un istoric al Asociaţiilor bibliotecilor din România. Radu Cârneci ne prezintă un mare poet al iubirii Pierre de Ronsard (1524 –1585) numit şi „prinţul poeţilor”. Tradiţia afirmă că un strămoş al acestui ilustru poet ar fi fost olteanul nostru Banul Mărăcine. Opera poetului francez a fost tălmăcită în româneşte de Barbu Solacolu în 1959 şi de Alexandru Rolly în 1967. Dumitru Copilu-Copillin ne prezintă receptarea lui M. Eminescu în publicaţii de limba rusă. Dan Gâju în textul său „Un <<Cameleon>> refractar la critic – scriitorul militar Nicolae Tăutu” (24 noiembrie 1919 – 13 iunie 1972) care este un fragment din lucrarea „Contribuţii la o istorie a literaturii militarilor” aflată în pregătire la Editura Biblioteca. George Coandă ne p rez in t ă i n fo rma ţ i i desp re Pretârgoviştea secolului X constituită pe teritoriul uneia din Romaniile populare ca parte a Romanităţii orientale. Distinsul istoric Manole Neagoe ne prezintă câteva nedumeriri despre arta neolitică în România. Istoricul literar Nicolae Scurtu ne prezintă un calup de scrisori trimise de heraldistul şi slavistul Gheorghe Bezviconi (1910 Ucraina–1966 Bucureşti) autorul unei istorii privind Basarabia lui Artur Gorovei (1864–1951), epistole care edifică raporturile dintre cele două personalităţi ale culturii româneşti.



3030

MAI*Se înfiinţează Oficiul Poştal Ploieşti (1862)*150 de ani de la înfiinţarea Primăriei, ca autoritate locală, şi a funcţiei de primar (la comune) şi a Prefecturii (la judeţ) (1864)*Ia fiinţă Ansamblul sindical coregrafic „Chindia” Ploieşti (1948)*mai - 65 de ani de la înfiinţarea Orchestrei de muzică populară „Flacăra Prahovei" Ploieşti (1949)01.05. – 125 de ani de când Congresul Internaţionalei Socialiste a declarat ziua de 1 Mai ca fiind Ziua Internaţională a Muncii (1889)01.05. - 185 de ani de la naşterea scriitorului José de Alencar (1829 - 1877)01.05. – 110 ani de la moartea compozitorului Antonin Dvořák (1841-1904)01.05. - 65 de ani de la moartea pictorului Gheorghe Petraşcu (1872 - 1949)01.05. – Se naşte istoricul literar Ion Ianoşi (1928) 02.05. - 495 de ani de la moartea lui Leonardo da Vinci (1452 - 1519) 02.05. - 155 de ani de la naşterea scriitorului Jerome KJerome (1859 - 1927) 02.05. - 70 de ani de la naşterea scriitorului from. Emanoil I.Toma (1944, com. Proviţa de Jos, Ph.) 02.05. - 65 de ani de la naşterea dirijorului şi compozitorului Corneliu Nicolae Irimia (n.1949, com Ciorani, Ph.)03.05. – Ziua Mondială a Libertăţii Presei (declarată de UNESCO)03.05. – Ziua Soarelui (UNEP)03.05. - 545 de ani de Ia naşterea scriitorului, istoricului şi omului politic Niccolo Machiavelli (1469 - 1527)03.05. – Se desfăşoară Marea Adunare de la Blaj (1848)03.05.- 70 de ani de la naşterea actorului Eusebiu Ştefanescu (n.1944)04.05. – Se naşte scriitorul Vlad Muşatescu (1922-1999, com. Blejoi, Ph.)04.05. – Se naşte filosoful Søren Kierkegaard (1813-1855)04.05. - Se naşte graficiană şi scriitoarea Geta Brătescu (Georgeta Comănescu) (n.1926, Ploieşti)04.05. - Se naşte scriitorul şi etnologul, prof. Gherasim Rusu Togan (n.1938)05.05. – Se naşte teoreticianul politic Karl Marx (1818-1883)05.05. - 100 de ani de la moartea dirijorului şi profesorului de muzică Athanasie Verzeanu(1846, Ploieşti - 1914, Sinaia)05.05. – Se naşte scrii torul Henryk Sienkiewicz (1846-1916)05.05. – 110 ani de la moartea scriitorului Jókai Mór (1825-1904)05.05. – La Opera Română din Bucureşti, are loc premiera baletului „Nunta în Carpaţi” de Paul Constantinescu (1938)06.05. – Se naşte regizorul şi actorul de film Orson Welles (1915-1985)

06.05. - Se naşte criticul literar Laurenţiu Ulici (1943 -2000)

06.05. – Se naşte conf. univ dr. în istorie Alin Ciupală (1968, Câmpina)07.05. – Se naşte compozitorul Johannes Brahms (1833-1897)07.05. – Se naşte poetul Rabindranath Pagore (1861-1941)07.05. – Se naşte compozitoarea prof. dr. în muzicologie Mihaela Eugenia Rodica Vosganian (1961, Ploieşti)08.05. – 100 de ani de la naşterea scriitorului Romain Gary (1914-1980)08.05. – Se naşte scriitorul Petru Dumitriu (1923-2002)08.05. – 90 de ani de la naşterea istoricului şi memorialistului Cicerone Ionniţiu (1924)09.05. - Ziua proclamării Independenţei de Stat a României (1877); Ziua Victoriei împotriva fascismului (1945); Ziua Europei09.05. – Se naşte filosoful Jose Ortega y Gasset (1883-1955)09.05. – Se naşte poetul şi filosoful Lucian Blaga (1895-1961)09.05. - Se naşte scriitorul Valeriu Ocrain (1942 - 1994, Ploieşti)10.05. -115 ani de la naşterea actorului şi dansatorului Fred Astair (1899 - 1987)10.05. - 75 de ani de la inaugurarea Catedralei "Sf. Ioan Botezătorul - Monumentul EroilorPrahoveni din Războiul pentru Întregirea Neamului (1916 - 1919)" din Ploieşti (1939)10.05. – Se naşte actorul Damian Crâşmaru, societar de onoare al Teatrului Naţional Bucureşti (1931, Ploieşti)11.05. – 110 ani de la naşterea pictorului Salvador Dalí (1904) şi 25 de ani de la moartea sa (23.01.1989)12.05. – La Roma, se inaugurează Columna lui Traian (113 d.Hr.)12.05. – 440 de ani de când diaconul Coresi publică la Braşov un „Octoih” slavonesc în două părţi (12 mai 1574-23 august 1575)12.05. - 02.06. - 417 ani de când Mihai Viteazul transformă aşezarea Ploieşti în târg domnesc - act de naştere a oraşului Ploieşti (1597)

12.05. – Se naşte istoricul literar Constantin Ciopraga (1916-2009)12.05. - 35 de ani de la naşterea poetei Iulia Vaserman (Iulia Vasile) (n. 1978, Ploieşti) 13/14.05. - 40 de ani de la moartea poetului Stephan Roll (Gheorghe Dinu) (1903 - 1974) 13.05. - 90 de ani de Ia naşterea scriitorului Iv. (Iuliu-Victor) Martinovici (1924, Ploieşti -2005)13.05. - Se naşte pictorul Vasile Celmare (n. 1931, Breaza, Ph.)13.05. – Se naşte tenorul Ludovic Spiess (1938-2006) 13.05. - Se naşte dr. în istorie şi publicistul Constantin C.Vrânceanu (n. 1960, Comarnic) 13.05. - Se naşte realizatorul de radio şi tv., ing. Gabriel Dobre (1971- 2005, Ploieşti) 14.05. - Se naşte istoricul literar Constantin Hârlav (n.1950) 14.05. – Cosmonautul Dumitru Prunariu începe zborul în spaţiu la bordul navei „Soiuz 40” (1981)15.05.-15.06. – Se naşte poetul Dante Alighieri (1265-1321)15.05. – Ziua Internaţională a Familiei15.05. - Se naşte pictorul Nicolae Grigorescu (1838? -1907, Câmpina)

15.05. – Se naşte profesorul Ştefan Stoica Teodorescu (1887, sat Şipotu, Ph.-1937, Ploieşti)16.05. - 150 de ani de la moartea paşoptistului Simion Bărnuţiu (1808 - 1864)15.05. – 125 de ani de când a apărut „revista economică” ploieşteană „Buletinul Camerei de Comerciu şi Industrie Circ. III Ploieşti” (1889-1948, cu întreruperi)16.05. – Se naşte scriitorul Titus Popovici (1930-1994) 16.05. - Se naşte scriitorul Ioan Dan Nicolescu (1947, Ploieşti) 16.05. - Se naşte poetul şi prof. univ. dr. ing. Lazăr Avram (n. 1955)17.05. – Ziua Mondială a Telecomunicaţiilor 17.05. - 135 de ani de la moartea scriitorului

Calendarul lunii


Charles de Coster (1827 - 1879)18.05. – Se naşte poetul persan Omar Khayyam (1048-1131)18.05. - 215 ani de la moartea scriitorului Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (1732- 1799)18.05. – Moare compozitorul şi pianistul Isaac Albeniez (1860 - 1909)18.05. - Se naşte dirijorul şi violonistul Nicolae (Nicu) Stănescu (1907, Ploieşti - 1973)18.05. – Moare scriitorul George Meredith (1828 -1909) 18.05. - Se naşte compozitorul şi dirijorul Constantin Bugeanu (1916, Ploieşti - 1998)18.05. – Se naşte poetul Geo Dumitrescu (1920-2004)

18.05. - 45 de ani de la naşterea poetului Mihai Ionuţ Constantinescu (1968, sat Găgeni, Ph. -2004?)19.05. – Se naşte sculptorul Ion Jalea (1887-1978)19.05. - Se naşte artista plastică şi muzeografa Marilena Marian (n.1947, Ploieşti) 19.05. - 40 de ani de la naşterea violonistului Ondin Brezeanu (n.1974, Ploieşti) 20.05. - 215 ani de la naşterea scriitorului Honoré de Balzac (1799 - 1850)20.05. – 100 de ani de la naşterea omului politic Corneliu Coposu (1914-1995)20.05. - Se naşte compozitorul Mircea Drăgan (1945, Ploieşti - 1995)20.05. – Se naşte compozitorul şi dirijorul Viorel Gavrilă (1961)20.05. - Se naşte poeta Mihaela Bidilică-Vasilache (n. 1983)21.05. – Ziua Mondială pentru Diversitate Culturală, pentru Dialog şi Dezvoltare (declarată de UNESCO)21.05. – Se naşte pictorul Albrecht Dürer (1471-1528)21.05. - 375 de ani de la moartea filozofului Thommaso Campanella (1568 - 1639)21.05./ 01.06. – 210 ani de la naşterea compozitorului Mihail Ivanovici Glinka (1804-1857)

21.05. – 170 de ani de la naşterea pictorului Henri Rousseau (1844-1910)21.05. - Se naşte Constantin Dobrogeanu-Gherea, sociolog şi critic literar (1855 - 1920)21.05. – Se naşte scriitorul Émile Verhaeren (1855-1916)21.05. - Se naşte pictorul Iosif Iser (1881 - 1958)21.05. -115 ani de la naşterea compozitorului Constantin Bobescu (1899 - 1992, Sinaia)21.05. - Se naşte scriitorul Ştefan Dimitriu (n.1938)21.05. - 50 de ani de la moartea istoricului literar Tudor Vianu (1897 - 1964)21 .05 . – 40 de an i de l a na ş t e r ea economistului Iulian Bădescu, primar al Ploieştiului din 2012 (n.1974, sat Cărbuneşti, Jud. Ph.)22.05. – Ziua Internaţională pentru Diversitate Biologică22.05. – Se naşte scriitorul Alessandro Manzoni (1785-1873)22.05. - Se naşte avocatul şi omul politic Istrate N.Micescu (1881, Ploieşti - 1951) 22.05. - 155 de ani de la naşterea scriitorului Sir Arthur Conan Doyle (1859 - 1930)22.05. – Se naşte compozitorul Richard Wagner (1813-1883)23.05. – Se naşte criticul literar Garabet Ibrăileanu (1871-1936)23.05. – Se naşte scriitorul Tudor Arghezi (1880-1967)23.05. - Se naşte dr. în filologie şi scriitorul Aurel Petrescu (n.1927, Ploieşti) 23.05. - Se naşte ofiţerul şi istoricul Ion R. Dedu (n. 1938, com. Măneşti, Ph.)23.05. – Se naşte eseistul Gabriel Liiceanu (1942)24.05. - Se naşte actorul Fory Etterle (1905, Ploieşti - 1983)24.05. – Se naşte poetul Ion Caraion (1923-1986)24.05. – 90 de la naşterea traducătoarei Antoneta Ralian (1924)24.05. – 60 de ani de la naşterea poetului Florin Iaru (1954)25.05. - Se naşte criticul şi istoricul literar a c a d . E u g e n S i m i o n ( 1 9 3 3 , c o m . Chiojdeanca, Ph.)

25.05. – 30 de ani de la moartea scriitoarei

Henriette Yvonne Stahl (1900-1984)26.05./06.06. - 215 ani de la naşterea

scriitorului Al. S. Puşkin (1799 - 1837)26.05. - Se naşte poetul Anton Moraru (n.

1948. com. Berceni, Ph.)26.05. – Se naşte generalul de brigadă

Gheorghe M. Cereşanu (1862, Ploieşti-)26.05. – Se naşte istoricul literar George

Cristea Nicolescu (1911, Ploieşti-1967)26.05. - Se naşte ofiţerul, avocatul şi

publicistul Florin Şinca (n. 1970, sat

Pietriceaua, Ph.) 27.05. - 120 ani de la

naşterea scriitorului Louis-Ferdinand Céline

(1894 - 1961)27.05. - 120 ani de la naşterea scriitorului

Dashiell Hammett (1894 - 1961) 27.05. - 115 ani de la naşterea poetului, dr. în

Drept Petre Strihan (1899, Mizil - 1990)

27.05. - 75 de ani de la naşterea medicului

specialist chirurg Emanoil Mircea Oprea

(1939)28.05. – 50 de ani de când s-a creat

Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei

(1964)28.05. - 165 de ani de la moartea scriitoarei

Anne Brontë (1820 - 1849) 29.05. - 140 de ani de la naşterea scriitorului

G.K.Chesterton (1874 - 1936)29.05. – Se naşte compozitorul şi poetul Ionel

Fernic (1901-1938)30.05./09.06. – Se naşte ţarul Rusiei Petru cel

Mare (1672-1725) 30.05. – Se naşte jazz-manul american Benny

Goodman (1909 - 1986)30.05. – La Opera Română din Bucureşti, are

loc premiera operei „Năpasta” de Sabin

Drăgoi, după drama lui I.L. Caragiale (1928)30.05. - Se naşte pianistul şi compozitorul

Mircea Vasilescu (1930, Ploieşti-2013,

Ploieşti) 30.05. - 80 de ani de la naşterea medicului şi

epigramistului Mircea C. Dinescu (1934,

Ploieşti-2009, Ploieşti)31.05. – Ziua Mondială Împotriva Fumatului

(OMS)31.05. – 420 de ani de la moartea pictorului

Jacopo Robusti Tintoretto (1518?-1594)31 .05 . - 205 de an i de l a moar tea

compozitorului austriac Joseph Haydn (1732

- 1809) 31.05. - 195 de ani de la naşterea

scriitorului Walt Whitman (1819 - 1892)31.05. - Se naşte pictorul Vladimir Mihai

Zamfirescu (n. 1936, Ploieşti) 31.05. - Se naşte compozitorul şi publicistul

Paul Athanasie Păunescu (n.1937, Ploieşti)31.05. - Se naşte prof. Călin Catargiu

(Gheorghe C-tin Ionescu), critic literar şi

publicist (n.1945, Ploişti)31.05. – 60 de ani de la naşterea cantautorului

şi compozitorului Nicu Alifantis (1954)31.05. – 50 de ani de la naşterea prof. dr. în

filologie Mihaela Gheorghe (Ploieşti, 1964).

Calendar realizat de Marian CHIRULESCU

3131


3232

Se ştie din istorie că cea mai cruntă persecuţie a Bisericii Creştine a fost sub împăratul roman Diocleţian, care, în anul 303 a proclamat cel mai mare edict de persecuţie a creştinilor din întregul său imperiu. Acest împărat ce se proclamase zeu nu avea loc de Dumnezeu, Cel care s-a făcut om, p e n t r u c a p e o a m e n i s ă - i îndumnezeiască. De aceea, din porunca lui, s-a pornit în întreaga lume greco-romană o acţiune de nimicire a c reş t in i smulu i p r in dărămarea bisericilor, arderea şi pângărirea cărţilor şi obiectelor sfinte. În toate părţile imperiului sângele creşinilor se vărsa ca apa şi niciun loc nu era de găsit pentru a se putea ascunde cei ce credeau în Dumnezeu. Totuşi, cu cât prigoana se înteţea, cu atât creştinii biruiau furia asupritorilor prin dârzenia credinţei şi prin răbdarea suferinţei. Însuşi împăratul Diocleţian, îngrozit de măcelul pricinuit de ambiţia sa, chinuit de foarte mari tulburări sufleteşti, îngrozit de rele prevestiri, t r e s ă r i n d l a o r i c e z g o m o t ş i înfricoşându-se de orice tunet şi fulger, la 1 Mai 305 abdică lăsând ca urmaş la tron la Răsărit pe Galeriu, iar în Apus pe Constantin Chlov, tatăl Sfântului Constantin cel Mare. În Răsărit, Galeriu continua prigoana împotriva creştinilor, ceea ce îl face pe Sfântul Constantin, care se afla la curtea lui Galeriu, să plece la tatăl său. Despre blândeţea lui Constantin Clov şi despre liniştea creştinilor sub sceptrul său mărturiseşte cuminţenia acestui împărat, care a preţuit foarte mult sinceritatea şi statornicia în credinţă a creştinilor, pe care i-a învrednicit cu mari dregătorii la curtea sa spunând: „Întrucât văd că sunteţi credincioşi Dumnezeului vostru, nădăjduiesc să îmi fiţi şi mie credincioşi”. Această purtare foarte înţeleaptă şi blândă faţă de creştini a învăţat-o şi Sfântul Constant in de la ta tăl său, iar sent imentul de pie ta te fa ţă de Dumnezeu şi de iubire faţă de oameni l-a primit de la mama sa, Sfânta Elena, care era o foarte bună creştină în taina inimii sale. În anul 305, când moare tatăl său, oştile îl aleg ca împărat pe Sfântul Constantin. Are ca vecin de regat pe

Maxenţiu, un împărat pătimaş şi tiranic, care, din dorinţa sa de a-l uzurpa pe Constantin, porneşte război contra lui. Sfântul Constantin, aflându-se în faţa armatelor lui Maxenţiu, de trei ori mai numeroase decât ale sale, recurge la Dumnezeu, pe care-l cinstise tatăl său ca pe zeu al soarelui. În rugăciunea sa spre soare, când acesta trecuse deja de amiază, deodată văzu strălucind spre cer mai luminos decât soarele, semnul dumnezeiesc al Sfintei Cruci şi de jur împrejurul Sfintei Cruci stăteau cuvintele: „In hoc signo vinces” („Sub acest semn vei învinge”). Acest semn l-a înfricoşat şi mai mult pe Constantin şi pe ostaşii săi, deoarece la romani crucea era folosită pentru pedepsirea răufăcătorilor. De aceea, pentru a linişti inimile lor şi pentru a desăvârşi lucrarea harului ceresc asupra Sfântului Constantin, însuşi Mântuitorul Hristos i se arată în vis şi-i spune că va birui cu ajutorul acestui semn (cu puterea Sfintei Cruci) nu numai pe Maxenţiu, ci şi pe toţi împotrivitorii lui. Sfântul Constantin l-a biruit pe Maxenţiu şi, drept mulţumire, înalţă, la Roma, statuia sa cu semnul Sfintei Cruci în mână, pe care se pot citi şi astăzi cuvintele: „Tot în semn de recunoştinţă faţă de Histos Dumnezeu, căruia îi datora biruinţa sa de la 13 iunie 313 încheie cel dintâi tratat de alianţă între stat şi libertatea de conştiinţă a supuşilor lui, prin Edictul de la Milan. De aunci, fiecare neam, fiecare popor, fiecare cetăţean are dreptul să-şi exercite credinţa religioasă nestingherit de nimeni, iar cei ce doresc să îmbrăţişeze religia creştină ortodoxă pot să o facă fără nicio teamă de prigonire din partea cuiva. Acest edict a desfiinţat pedeapsa cu moartea pe cruce şi a pus capăt oricăror opresiuni şi prigoniri pentru credinţă. De aici înainte, creştinismul, numit de Sfântul Î m p ă r a t C o n s t a n t i n „ c e a m a i binefăcătoare religie”, după trei sute de ani de prigonire şi de asuprire, de sfidare şi batjocură, îşi vede Biserica înviind din mormântul catacombelor, ca şi Hristos a treia zi din mormânt. Chiar dacă religia acelor vremi – religia păgână – a continuat să fie religie de stat a imperiului, creştinismul, prin concepţia sa superioară, prin morala

ireproşabilă a credincioşilor săi, prin purtarea lor blândă şi înţeleaptă, s-a impus în aşa măsură încât a devenit un nou motiv de nelinişte şi pentru cei de astăzi fără niciun Dumnezeu, care tare şi-ar dori ca biserica să tacă şi să nu mai lumineze mintea credincioşilor săi spre „Adevăr şi spre Lumină”. Ceea ce Mântuitorul Hristos şi toţi Sfinţii Apostoli au semănat şi au sădit, Sfântul Constantin cel Mare şi mama sa Elena au ocrotit şi au consolidat, asigurând astfel peste veacuri Împărăţia lui Hristos şi posibilitatea înfăptuirii ei între oameni şi între popoare. De aceea, ei sunt veneraţi în întreaga lume creştină întocmai ca Sfinţii Apostoli. Văzând dar binecuvântările pe care numai Dumnezeu le poate da omului, se cade, iubiţi fraţi întru Hristos, să ne păstrăm credinţa ca pe cel mai de preţ odor. Sfântul Constantin a avut o chemare de sus. Trebuie să ştim şi noi că şi noi avem o chemare: chemarea bunului Dumnezeu la o purtare înţeleaptă şi blândă, la sinceritate şi statornicie în credinţă, la o muncă responsabilă, la o viaţă curată în fo losul oameni lor ş i mântui r i i n e a m u l u i n o s t r u r o m â n e s c ş i creştinesc. Ei au adus spicul sufletului lor bun în hambarele omenirii, pentru a ne hrăni cu cele mai alese virtuţi. Să o facem şi noi împreună veci de veci!

Părintele Ştefan Al. SăvulescuParohia „Maica Precista” Ploieşti

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – 21 Mai


O carte de vis

Am primit o carte nouă,Cu coperţi mari, mătăsoase Şi litere bine scoase.Când am deschis-o, un paradisS-a arătat ca printr-un vis.Trandafirii-nmiresmaţiDansau cu toţii înzestraţiCu rochiţe de cristal,Dansau cu toţii la un bal.În zare, mult mai departeSoarele parc-a luat foc,Cu razele-a intrat în joc.Şi cu mâinile-auriiSe uită către câmpii.Cerul e din albăstrele,Care îmi zâmbesc si ele.În depărtare, un castel,Cu porţi mari, de caramel,E făcut din dulciuri tot.Perdeluţe colorate,Sunt sculptate-n îngheţate.Iar ferestrele, un pic,Sunt bomboane si fistic.Dintr-o dată, ochii am deschisŞi-am aflat c-a fost un vis.Însă cartea mi-a propus,Să vin din nou la apus.

Miaunel

La bunica în ogradă,Ţopăie, căci vrea să vadăUnde e un şoricel…Motanul, e „Miaunel”.Şoricel el n-a găsitDar a stat și s-a gândit:«Sunt, oare, cam prostănac? De lui Chiţ nu-i vin de hac? Tot îl prind eu, repejorŞi-apoi trec la FulguşorUn pui galben, lucitorSă-l pun direct în cuptor.Puiul va fi delicios...Însă Chiţ şi mai gustos!Să îmi încălzesc cuptorul,Să pun în el gălbiorul»Astfel gândi un motan, Care e tare grăsan.Să prindă-un pui de gaină,Să-l înghită cu făină.

Toamna

Toamna la noi a sositŞi pe Soare l-a pitit.C-o plapumă a-nvelit,Acest ţinut nesfârşit.Că acum vrea să picteze,Pe frunze să coloreze,Pe copaci să deseneze. - Toamnă, toamnă, ce le faciLa frunzele din copaci? - Le-am pictat, le-am dichisitFix aşa cum mi-am dorit.Toamna, la mine-n ogradăA făcut o debandadă.În crenguţele-ngheţate, Zboară frunzele pictate.Trec acum, în stoluri multe, Păsările-astea plăpânde.Toamna asta m-a-ngrozit,Frunzele le-a vestejit.Dar eu chiar nu am ce faceAşa că o las în pace.

Ioana Teodora STOICA, Clasa a IV-a,

Colegiul Naţional „Jean Monnet” Ploieşti

Primăvara

A venit iar primăvara,Acum, ea pictează ţaraC-o pensulă de culori,Mii de fluturi şi de flori.Florile sunt înflorite,Grădiniţele-nverziteMieii zburdă pe câmpii,Hai la joacă, măi copii !Urşii nu mai hibernează,Păsărelele dansează.Afară e minunat,Primăvara ne-a-ncântat.Coroniţe mari de floriŞi în zări se văd cocori.Ciocârlia cântă-n pom,Ea îl încântă pe om!Şi răsare-un ghiocel…Ce frumos mai e şi el!Veveriţe-s în copaci…

- Primăvară, ce mai faci?

Date post:	27-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	marian-dragomir
View:	75 times
Download:	4 times

Atitudini Mai

Documents