Introducere

Potrivit definiţiei agreate de NASW (National Association of Social

Workers), scopul fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare

a capacităţii de funcţionare normală a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor, în

acest sens fiind necesară crearea condiţilor societale necesare funcţionării ,, normale

adică) ײ în acord cu standardele unei societăţi date). Practica asistenţei sociale

constă în aplicarea şi utilizarea unor valori, principii şi metode specifice pentru

atingerea următoarelor scopuri: sprijinirea oamenilor în obţinerea de resurse şi

servicii; consilierea şi sprijinirea psihologică a indivizilor şi microgrupurilor;

implementarea sau îmbunătăţirea unor servicii de sănătatea la nivel comunitar;

participarea la elaborarea şi promovarea legislaţiei sociale.1

Acţiunea socială este orice manieră de a gândi, de a simţi şi de a acţiona, a

cărei orientare este structurată potrivit unor modele colective, împărtăşite deci de

către membrii unei colectivităţi umane.2

Nu toate actele umane sunt caracterizate de o intenţionalitate clară; unele

comportamente ale omului au încărcătură dominant biologică. De aceea, pentru a

determina caracterul social al unei acţiuni, utilizăm următoarele criterii:

a) în acţiunea socială, persoanele implicate ţin seama de prezenţa, de

existenţa sau de comportamentul altor persoane, întrucât acţiunea socială se prezintă

în primul rând ca o influenţă reciprocă între actori sociali;

b) acţiunea autorului trebuie să aibă valoare de semn, de simbol pentru ceilalţi

oameni: a ataşa o semnificaţie conduitei tale şi conduitei celorlalţi înseamnă a-i

atribui un sens simbolic, care să poată fi transmis şi înţeles graţie unui cod de indicii

sau de semne; înseamnă, şi mai exact, a insera această conduită într-un sistem de

comunicaţie;3

1 Guy Rocher, Introducere în sociologia generală, vol. I, Ed. H.M.H., 1968, p. 212 Guy Rocher, Introducere în sociologia generală, vol. I, Ed. H.M.H., 1968, p. 453 Guy Rocher, Introducere în sociologia generală, vol. I, Ed. H.M.H., 1968, p. 27

1

c) acţiunea socială presupune înţelegere reciprocă a aşteptărilor actorilor

sociali şi orientarea comportamentului potrivit respectivelor aşteptări.4

Aceste trei criterii fundamentează definirea subiectivă a acţiunii sociale, care,

potrivit lui Max Webber (Teoria organizaţiilor sociale şi economice ), se

caracterizează prin comunicarea semnificaţiilor subiective : acţiunea (umană) este

socială în măsura în care, prin faptul semnificaţiei subiective pe care individul sau

indivizii care acţionează i-o ataşează, ţine seama de comportamentul altora şi este

afectată de aceasta în cursul ei.

Pentru Emile Durkheim, acţiunea (sau faptul social), se caracterizează prin

exterioritate şi prin capacitatea coercitivă ─ două criterii ,,obiective În cunoscuta .ײ

lucrare Regulile metodei sociologice, el consideră că faptele sociale sunt ,,maniere

de a acţiona, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului, şi care sunt dotate cu o

putere de constrângere în virtutea căreia ele se impun .ײ Caracterul coercitiv al

conştiinţei sociale semnifică faptul că, pentru a putea trăi într-o societate dată,

individul trebuie să-şi însuşească şi să practice manierele ei de a gândi, de a simţi şi

de a acţiona. Interiorizarea conştiinţei sociale de către individ (transformarea

modelelor şi normelor acesteia în modele şi norme ale conştiinţei individuale) se

realizează prin educaţie sau în sens mai larg, prin socializare.

Multă vreme, asistenţa socială a fost privită doar ca o practică oarecare,

lipsită de fundamentul ştiinţific şi pe baza metodologică ce caracterizează

disciplinile academice consacrate. In măsura în care în prezent i se recunoaşte

asistenţei sociale o ,,demnitate ştiinţifică în ײ arealul disciplinelor socioumane,

trebuie să se accepte şi faptul că, în afara mixajului de teorii provenind din ştiinţele

sociale clasice şi, în plus faţă de ,,împrumuturile metodologice pe care le face în ײ

mod necesar, asistenţa socială posedă un corp metodologic propriu. Nu este vorba

aici de pretenţia deşuetă de a defini o disciplină prin obiect de studiu propriu,

concepte si metode specifice, întrucât asistenţa socială recunoaşte deschis că se

bazează pe achiziţiile teoretice şi pe instrumentul de cercetare provenind din

socilogie, antropologie, psihologie, etc.; problema care se pune este mai curând

aceea de a identifica modelele si strategiile cunoaşterii şi intervenţiei, de a surprinde

4 Cristian Bocancea, George Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 22-23

2

modalităţile în care asistenţa socială asimilează metode ,,clasice de ײ genul

observaţiei, documentării, interviului, etc.

Pentru a contura însă sfera metodologiei asistenţiale, este necesar să

precizăm mai întâi ce se înţelege prin metodologie în general. Aşa cum sublinia

Petru Iluţ în lucrarea sa Abordarea calitativă a socioumanului (1997), toate

aspectele vieţii cotidiene (de la problemele sentimentale la cele profesionale, de la

elementele vieţii private de libertate la economia si politica naţionala şi

internaţională) sunt asiduu dezbătute în toate mediile sociale, din această dezbatere

rezultând explicaţii, predicţii sau chiar concepţii globale despre lume. ,, Născută din

praxisul sociocultural mai larg─ în cadrul căruia intra si cultura generală acumulata

prin scoală, dar a cărei substanţă principală e dată de practica rutinieră─

funcţionează ceea ce se numeşte cunoaşterea la nivelul conştiinţei comune,al

simţului comun, al bunului-simţ, adică sistemul de credinţe, reprezentări, cunoştiinţe

─descrieri, explicaţii şi interpretări─ obţinute în mod spontan, fară o cercetare

sistematică şi după metode ştiinţifice, ci pe baza activităţiilor contextelor obişnuite

(loc de muncă, familie, cerc de prieteni, organizaţii politice sau de alta factură, etc.)ײ

(Iluţ, 1997, p.9). Cunoaşterea comună nu opereză exclusiv în domeniul

socioumanului, ci acoperă de o potrivă sfera tehnicii, a economiei, a naturii, etc.

Totuşi, în domeniul sociouman constatăm cea mai mică distanţă si cele mai

puternice interferenţe între cunoaşterea care ne-o procură simţul comun şi cea

produsă sub cupola ştiinţei. Acest fapt se datorează, pe de-o parte, stadiului actual de

dezvoltare la care se află stiinţele sociale (cum am mai spus, spre deosebire de

ştiinţele ,,pozitive de genul fizicii, chimiei sau biologiei, sociologia, psihologia şi ײ

disciplinele înrudite cu ele nu pot produce cunoştiinţe ,,exacte şi nu pot formula ײ

predicţii imbatabile), iar pe de altă parte, consistenţei domeniului social, unde avem

de-a face, propriu-zis, cu o cunoaştere de sine a omului (dacă între constructorul

unei colibe şi inginierul care proiecteaza un ,, zgârie-nori este o deosebire imensa ײ

în privinţa competenţei ştiinţifice şi tehnice, nu acelaşi lucru se poate afirma atunci

când comparăm o mamă, care işi creşte copilul aşa cum îi dictează conştiinţa şi

experienţa, cu un puericultor).5

5 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 31-32

3

In domeniul socioumanului, cunoaşterea comună are, potrivit lui Petru Iluţ,

o sumă de virtuţi care o fac deosebit de utilă şi uneori chiar suficientă în contextele

praxisului cotidian. Astfel, ea este ontic direct accesibilă oamenilor obişnuiţi, are

caracteristica familiarităţii, a complexităţii, flexibilităţii şi subtilităţii; mai mult,

majoritatea teoriilor şi explicaţiilor din ştiinţele sociale îşi află corespondentul în

cunoaşterea comună. Cu toate acestea, trebuie remarcate şi limitele sau chiar erorile

simţului comun în materie de înţelegere şi explicare a realităţilor sociouniane:

subiectivitatea, particularismul, imprecizia şi prevalenţa aparenţei (în dauna

esenţei) sunt tot atâtea obstacole în calea unei cunoaşteri de calitate. De aceea, pe

fondul pozitivismului secolului al XlX-lea, aşa numitele ştiinţe ale spiritului au

incercat să se desprindă deopotrivă de metafizică şi de cunoaşterea comună, pentru a

dobândi un plus de obiectivitate şi de exactitate.

Domeniul privilegiat al „reformei pozitiviste" i-a constituit corpul

metodelor şi tehnicilor de cercetare. Numai prin rafinarea acestora puteau ştiinţele

socioumane să ajungă la o mai bună întemeiere a teoriilor, la explicaţii şi predicţii

care să genereze Ia rândul lor, soluţii practice în gestionarea socioumanului. în felul

acesta s-a constituit metodologia ştiinţelor socioumane.6

Sistemul instituţiilor asistenţiale de stat diferă de la o ţară la alta, el

dezvoltându-se în funcţie de resursele bugetare ale statelor, de specificul

problemelor sociale pe care încearcă să le soluţioneze, de tradiţiile asistenţiale şi

organizaţionale, precum şi de ideologia dominantă. Acest sistem evoluează

permanent, adaptându-se dinamicii problemelor sociale.

O serie de meta-analize asupra literaturii de reabilitare a infractorilor

(Andrews şi alţii, 1990; Gendreau şi alţii, 1994; Vennard şi alţii, 1997 ) au

demonstrat că unele programe au obţinut rezultate pozitive. Eficienţa acestor

programe s-a datorat în principal combinării a patru principii: risc, nevoie,

receptivitate şi profesionalism (Andrews şi alţii, 1990 ). Pe baza acestor principii

este posibilă o clasificare a deţinuţilor pentru ca aceştia să primească într-un mod

optim serviciile de care au nevoie.

Cele patru principii pot fi sintetizate astfel:

6 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 32

4

1. Risc – persoanele cu un nivel de risc mare trebuie să primească un volum

mare de servicii la o intensitate ridicată. Volumul şi intensitatea programelor trebuie

stabilite în funcţie de nivelul de risc pe care îl prezintă clientul. Studii realizate de

Andrews şi altii (1990 ) au demonstrat că persoanele care prezentau un risc de

recidivă scăzut şi care au primit un volum mare de servicii au înregistrat rezultate

mai slabe decât cele care, aflate în aceeaşi situaţie, au primit mai puţine servicii.

2. Nevoie – serviciile sau programele de reabilitare trebuie orientate astfel încât

să adreseze nevoile criminogene. Nevoile criminogene sunt nevoile asociate cu

starea de infracţionalitate, ca : impulsivitate, egocentrism, lispa unei locuinţe sau a

unui loc de muncă, absenţa unor abilităţi de comunicare, negociere etc. Nevoile

criminogene pot fi privite şi ca factori dinamici ai riscului de recidivă.

Din acest punct de vedere, cele mai eficace servicii sunt cele care reduc nevoile

criminogene, constituindu-se astfel şi ca indicatori de performanţă ai unui program.

3. Receptivitate – stilul si modul de oferire a serviciilor trebuie să corespundă

stilului de învăţare şi abilităţilor clienţilor. Din acest punct de vedere putem oferi ca

exemplu câteva axiome:

• Structura unui program trebuie să fie fermă şi clar precizată în cazul în care se

adresează unor clienţi cu slabe capacităţi de conceptualizare sau imaturi emoţional.

• Persoanele anxioase la contactul cu ceilalţi reacţionează slab la programe de

grup care presupun schimburi interpersonale intense.

• Clienţii cu o personalitate puternic orientată antisocial ( cu multiple nevoi

criminogene, cu o empatie slabă etc.) au nevoie de programe intensive.

• Clienţii cu un comportament aflat în permanentă căutare de senzaţii tari au

nevoie de programe care implică oportunităţi de exprimare a energiei fizice.

• Contextul interpersonal trebuie analizat cu mare atenţie. Prezenţa prietenilor cu

comportamente antisociale se corelează puternic cu delincvenţa. Programele

eficiente s-au concentrat fie asupra izolării acestor prieteni ( Klein, 1971 ), fie

asupra neutralizării presiunilor proinfracţionale ( Andrews, 1980 ).

• Utilizarea adecvată a autorităţii şi a tehnicilor modelării şi a celor specifice

rezolvării de probleme sunt cele mai eficiente în măsura în care sunt aplicate într-o

manieră entuziastă şi participatorie.

5

4. Profesionalism – principiile prezentate anterior trebuie aplicate în practica

de către persoane cu o pregătire de specialitate şi cu grad ridicat de angajament

profesional.

In analiza lor, Antonowicz şi Ross ( 1994 ) au identificat şi alte principii

specifice programelor performante:

1. utilizarea ca model conceptual a teoriilor cognitiv-comportamentaliste.

75 % din programele performante analizate de către cei doi cercetători

canadieni aveau un astfel de model conceptual. Celelalte modele

( psihodinamic, sociologic etc. ) nu au obţinut rezultate la fel de bune.

2. Abordarea sistemică – 70 % din programele performante utilizau o

perspectivă holistă. Hollin ( 1998 ) a identificat ca înalt performante

programele multimodale care aveau ca elemente cheie: rezolvarea de

probleme, abiliăţile sociale, managementul emoţiilor şi educaţia morală.

3. Cele mai eficiente tehnici s-au dovedit a fi jocul de rol şi modelarea. Ross

şi Fabiano ( 1985 ) susţin că aceste tehnici sunt adecvate în special

exerciţiilor empatice, rezolvării de probleme şi consolidării abilităţilor

sociale.

Un alt principiu important identificat de Roberts ( 1995 ) este cel al lucrului

în parteneriat. Pentru a demonstra necesitatea colaborării cu alte organizaţii sau

instituţii, Roberts a construit o piramidă – numită plan organizaţional – care are

doua orientări: la vârful piramidei este prezentată abordarea concentrată pe individ,

iar la bază este descrisă abordarea care accentuează latura comunitară a reintegrării

sociale a deţinuţilor.

6

Capitolul 1

Penitenciarul

Penitenciarul reprezintă cadrul material şi sociocultural în care se execută

pedeapsa cu închisoarea şi asigură condiţii, posibilităţi pentru formarea în anumite

limite, la condamnaţi, a unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept

şi faţă de regulile de convieţuire socială. Locuri de executare a pedepsei privative de

libertate există din cele mai vechi timpuri. Apariţia lor este legată de nevoia

sancţionării celor ce încălcau regulile sociale stabilite. Evoluând în condiţii de

tradiţie, cultură şi civilizaţie diferite, de-a lungul istoriei, închisorile (ca loc de

executare a privărilor de libertate) s-au structurat în sisteme penitenciare specifice.

Dacă, în Antichitate, principalele pedepse erau cele corporale, iar

pedeapsa închisorii era mai degrabă o măsură de siguranţă, în Evul Mediu, sub

influenţa Inchiziţiei, privarea de libertate era însoţită de torturi şi cruzimi oribile.7

O dată cu epoca modernă, starea lamentabilă a închisorilor, precum şi

caracterul inuman al regimului executării pedepselor privative de libertate atrag

atenţia unor personalităţi în special din rândul tinerilor progresişti. Astfel, pe la

jumătatea secolului al XVIII-lea, englezul J. Haward a propus o reformă a

închisorilor, concentrându-se pe ideea că deţinuţii trebuie să fie ţinuţi în închisori

igienice, unde, pe lângă un tratament uman, să fie obişnuiţi cu munca pentru a fi mai

uşor recuperaţi de societate. Primind noile idei, legislaţiile penale din ţările europene

au urmărit îmbunătăţirea regimurilor de detenţie, umanizând spaţiile penitenciare.

Ideea de îndreptare morală a deţinuţilor se dezvoltă determinând o

întreagă evoluţie a sistemelor penitenciare, făcând ca pedeapsa privată de libertate să

fie executată în închisori organizate după sisteme diferite.

Dacă pedeapsa privativă de libertate trebuie să fie executată în închisori

organizate după sisteme diferite, avem în vedere modalitatea de executare a pedepsei

privative de libertate, tratamentul aplicat deţinuţilor, modul de organizare

7 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 185-186

7

penitenciară (inclusiv administraţia penitenciară) atunci ajungem la sintagmele

sistem penitenciar şi, implicit, regimuri de detenţie.

1.1. Tipuri de sisteme penitenciare

In timp s-au cristalizat câteva tipuri de sisteme penitenciare, în

funcţie de condiţiile economice, politice, sociale, în funcţie de criteriile după care

erau separaţi deţinuţii, de conţinutul drepturilor şi obligaţiilor, de specificul formelor

de intervenţie pentru reabilitarea acestora.8

Cele mai ilustrative sunt:

a) Sistemul închisorii în comun

Este un sistem simplu, economic, în care deţinuţii locuiesc în comun ziua

şl noaptea, au dormitoare comune, iau masa în săli de mese comune, muncesc

împreună în atelier. Bărbaţii sunt separaţi de femei. Sistemul poate fi funcţional dacă

se stabilesc criterii raţionale de separaţiune şi dacă se aplică intervenţii specifice

pentru susţinerea şi reabilitarea celor condamnaţi.

b) Sistemul celular (pennsylvanian)

Este opus celuilalt, anterior postat, şi presupune izolarea completă a

deţinutului, ziua şi noaptea. într-o formă izolarea este totală, condamnaţii neputând

lua legătura între ei sau cu alte persoane. Se plimbau în curţi izolate, câte un deţinut

în curte, iar la activităţile religioase purtau pe faţă o glugă pentru a nu putea fi

recunoscuţi. Intr-o altă formă deţinuţii erau separaţi doar între ei, dar puteau

comunica zilnic cu personalul închisorii, cu membrii societăţilor de patronare.

Sistemul sugera ideea că în singurătatea celulei condamnatul medita

asupra răului făcut, îndreptându-se. Sistemul a fost abandonat, întrucât determina cel

mai adesea dezechilibrarea psihică a condamnaţilor, împingând la sinucidere.8 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 187

8

c) Sistemul auburnian

A fost organizat pentru prima dată la închisoarea din Auburn, New

York, în 1816. In acest sistem deţinuţii erau izolaţi pe timp de noapte, dar ziua

munceau în comun, desfăşurau alte activităţi în comun, fără a avea însă voie să

comunice între ei. Regimul, bazat pe o disciplină severă, a fost apreciat ca

necorespunzator.

d) Sistemul progresiv

Pleacă de la ideea că este riscantă pentru societate trecerea bruscă a

condamnatului de la regim celular la cel de libertate. Comdamnatul ar trebui pregătit

şi adaptat pentru viaţa din comunitate, trecând prin faze succesive, în funcţie de

gradul îndreptării sale, de la detenţia celulară de zi şi de noapte la libertatea totală.

Dovedindu-şi eficienţa, din 1828 sistemul a suferit îmbunătăţiri, fiind preluat la

sfârşitul secolului al XlX-lea de mai multe ţări europene (Finlanda, Norvgia,

Danemarca, Grecia, Italia).9

e) Sistemul reformator de origine americană

Este bazat pe ideea sentinţei neterminate, fără o durată prestabilită, considerându-se

că este absurdă o condamnare pe termen fix întrucât nu se poate şti dinainte de cât

timp ar fi nevoie pentru reeducarea unui deţinut. Sistemul s-a aplicat prima dată în

1876 la închisoarea Arnira din New York, care primea cu precădere nerecidivişti

mai tineri de 30 de ani. Presupunând renunţarea la condamnările fixe, cărora 11 se

substituiau pe termen nelimitat, sistemul a făcut loc arbitrariului în practica

instanţelor judecătoreşti.10

1.2. Sistemul penitenciar românesc

9 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 187

10 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 192

9

Executarea pedepselor privative de libertate şi măsura arestării

preventive (în unele cazuri) se realizează în aşezământe de detenţie aflate în

subordinea administraţiei penitenciare. Izolarea persoanelor condamnate la pedepse

privative de libertate este necesară atât sub aspect punitiv, restrictiv de drepturi şi

libertăţi, cât mai ales pentru a face posibilă aplicarea unui tratament şi a unui regim

penitenciar care să permită realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei.

Dacă funcţia represivă se realizează prin impunerea izolării de

comunitate şi prin privaţiunile pe care le suportă, funcţia de reeducare se realizează

prin muncă, prin desfăşurarea unor activităţi utile în penitenciar, prin derularea unor

programe de profesionalizare, prin implicarea deţinuţilor în activităţi cultural-

educative, moral-religioase şi prin acordarea de recompense persoanelor care

prezintă dovezi temeinice de îndreptare.11

Prin prisma celor de mai sus, penitenciarele sunt instituţii ce fac parte din organele

de stat cu competenţă exclusivă şi specială în asigurarea executării în concret a

pedepsei prin supunerea condamnatului la regimul de detenţie şi aplicarea faţă de

acesta a mijloacelor stabilite prin lege în vederea reeducării lui. Ca organe

specializate ale administraţiei de stat, Direcţia Generală a Penitenciarelor şi

penitenciarele subordonate acţionează în numele şi sub controlul Ministerului

Justiţiei pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti în domeniul aplicării

pedepsei închisorii, în scopul reeducării condamnaţilor şi al reabilitării lor.

Principalele sarcini ce revin penitenciarelor sunt:

a)asigurarea deţinerii persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a persoanelor

arestate preventiv şi a celor sancţionaţi cu închisoarea contravenţională urmărind:

- legalitatea şi evidenţa persoanelor depuse în penitenciar;

- asigurarea pazei, escortării şi supravegherii deţinuţilor;

- folosirea la muncă, în condiţiile legii, a persoanelor condamnate;

b) aplicarea regimului legal de deţinere prin :

- asigurarea separaţiunii deţinuţilor conform criteriilor legale de

deţinere;

- acordarea drepturilor legale;

11 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 203

10

- aplicarea judicioasă a măsurilor disciplinare şi stimulatorii;

- întărirea spiritului de ordine şi disciplina;

c) organizarea procesului de educare a deţinuţilor prin :

- cursuri de şcolarizare;

- cursuri de profesionalizare;

- activităţi cultural-sportive etc;

d) organizarea şi desfăşurarea activităţii de studii şi cercetare în vederea

modernizării şi perfecţionării activităţii din penitenciar;

e) organizarea şi desfăşurarea muncii privind selecţionarea şi promovarea

personalului de penitenciar.

Ca unităţi militare, penitenciarele se constituie în componenţa a forţelor

armate, ca forţă destinată apărării, având misiuni specifice şi atribuţii determinate în

timp de pace, la mobilizare şi la război. In realizarea acestor misiuni. Direcţia

Generală a Penitenciarelor şi unităţile subordonate colaborează cu unităţile

Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Ministerului Apărării

Naţionale, cu alte organe ale administraţiei publice locale.12

1.3. Administraţia penitenciară în România

În decursul timpului, administraţia penitenciară din România

s-a aflat fie în subordinea Ministerului de Interne, fie în subordinea Ministerului

Justiţiei. Din 1990 Direcţia Generală a Penitenciarelor a reintrat în subordinea

Ministerului Justiţiei. In acelaşi an a fost abolită şi pedeapsa cu moartea. Pentru

apropierea sistemului peniteciar românesc de standardele europene în materie,

imediat după 1990 s-a trecut la declanşarea unei reforme penitenciare care viza mai

multe aspecte, printre care :

-îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie;

-umanizarea sistemului penitenciar;

12 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 204

11

-modernizarea dotărilor penitenciare;

-reducerea supraaglomerării din unităţile penitenciare;

-edificarea unor penitenciare noi, moderne, funcţionale la standarde

europene;

-revizuirea legislaţiei penale şi execuţional penale;

-demilitarizarea sistemului penitenciar;

-realizarea unei bune colaborări cu societatea civilă.

In ultimii ani, o parte dintre aceste obiective au fost atinse, altele sunt în

curs de realizare, autorităţile interne, experţii internaţionali în domeniu, organizaţiile

nonguvernamentale ce monitorizează modul în care sunt respectate drepturile

persoanelor condamnate, precum şi mijloacele de comunicare în masă fiind de acord

în a aprecia că sistemul penitenciar din România se află în progres evident, în

spiritul recomandărilor europene în materie.13

In sensul celor arătate, eforturile Direcţiei Generale a

Penitenciarelor şi ale Ministerului Justiţiei se concretizează în :

a) soluţionarea definitivă şi la nivel european a problemelor privind cazarea,

pregătirea şi educarea minorilor internaţi în centrele de reeducare, în unităţi

neaglomerate, care dispun de condiţii corespunzătoare, la centrele de minori din

Găeşti, Tîrgu Ocna şi cel care va fi finalizat la Buziaş;

b) reducerea fenomenului suprapopulării penitenciare şi îmbunătăţirea

condiţiilor de detenţie prin crearea unui număr de 4.760 noi locuri de cazare şi

îmbunătăţirea celor existente, acordarea unor noi plafoane la drepturile

deţinuţilor la pachet, vizită şi cumpărături, extinderea folosirii deţinuţilor la

muncă, în activităţi productive cu plată sau în folosul comunităţii;

c) îmbunătăţirea gradului de siguranţă a spaţiilor de detenţie şi prevenirea

evenimentelor negative; astfel, în anul 2002 în sistemul penitenciar s-au înregistrat 6

părăsiri ale locului de muncă şi o singură evadare, fapt pozitiv, raportându-ne chiar

la situaţia pe plan european;

d) modernizarea spitalelor penitenciare existente şi înfiinţarea Spitalului

Penitenciar Rahova cu profil de chirurgie, dotat cu aparatură modernă, funcţională;

13 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 205

12

e) dare în funcţiune a centrelor de pregătire şi recuperare a cadrelor pentru

personalul din cadrul Ministerului Justiţiei şi al Birecţiei Generale a Penitenciarelor

de la Amara, Sovata, Rodbav (Braşov) Eforie Sud;

f)creşterea considerabilă a numărului operatorilor civili, inclusiv din mass-media,

în penitenciare şi al ONG-urilor care derulează programe de susţinere morală,

reeducare şi reinserţie socială a persoanelor condamnate.14

In prezent sistemul penitenciar cuprinde 43 de unităţi subordonate Direcţiei

Generale a Penitenciarelor, structurate astfel:

-35 de penitenciare dintre care 9 de Maximă Siguranţă (la Aiud, Arad,

Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Craiova, Gherla, Iaşi, Mărgineni,

Poarta Albă);

-23 de penitenciare închise în care există şi secţii semideschise;

-1 peniteciar în regim semideschis, la Pelendava (Craiova);

- 1 penitenciar pentru minori şi tineri la Craiova;

-1 penitenciar pentru femei, la Târgşor;

-3 centre de reeducare pentru minori, la Găeşti, Tichileşti, Târgu Ocna;

-5 spitale penitenciare la Bucureşti-Jilava, Colibaşi, Dej, Poarta Albă,

Târgui Ocna şi, ultimul înfiinţat, Bucureşti-Rahova (chirurgie).

Sistemul penitenciar mai cuprinde Şcoala Militară de Administraţie

Penitenciară de la Târgu Ocna, o Bază de Aprovizionare, Gospodărire şi Reparaţii la

Bucureşti şi o Subunitate de pază şi escortare deţinuţi transferaţi.15

1.4. Organizarea funcţionarea şi controlul unor administraţii penitenciare din Europa

In general, sistemele penitenciare europene, fie că sunt în

subordinea Ministerului de Justiţie sau a Ministerului de Interne, au o administraţie

centrală în 92% din cazuri (Andorra, Austria, Belarus, Bulgaria, Cehia, Danemarca,

14 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 205-206

15 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 206

13

Finlanda, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Macedonia,

Norvegia, Olanda, Portugalia, România, Regatul Unit al Marii Britanii, Slovacia,

Spania, Suedia, Ungaria şi Turcia).

Excepţie fac administraţiile penitenciare din Germania şi Elveţia,

unde organizarea este pe landuri şi catoane, fiecare dintre acestea având propriul

Minister de Justiţie. O situaţie Inedită se întâlneşte în Luxemburg, unde, datorită

suprafeţei teritoriale reduse, administraţia penitenciară are competenţa naţională,

fără a mai exista altă subdiviziune locală sau funcţională. în Spania, legislaţia

penitenciară pemite aplicarea prevederilor privind executarea pedepselor de către

comunităţile autonome, care pot prelua competenţa executorie. La data întocmirii

chestionarului, doar Comunitatea Autonomă din Catalonia a solicitat şi a obţinut

tansferul acestei competenţe.16

In privinţa locului pe care îl ocupă în cadrul ministerelor ce

coordonează activitatea sistemelor penitenciare se întâlnesc mai multe situaţii:

- în Austria, Belarus, Finlanda, Irlanda, Italia, Macedonia, Olanda, Slovenia si

Turcia, administraţiile penitenciare sunt departamente în cadrul Ministerului

Justiţiei;

- - în Bulgaria, Cehia, Danemarca,Grecia, Portugalia,România, Slovacia, Suedia şi

Ungaria administraţiile sunt instituţii subordonate Ministerului Justiţiei, fără a face

parte din structura organizatorică a acesteia;

-în Regatul Unit al Marii Britanii şi Spania, administraţiile penitenciare fac parte

din structura organizatorică a Ministerului de Interne, iar în Letonia şi Lituania

administraţiile penitenciare erau încă subordonate Ministerului de Interne; în

Norvegia, administraţia penitenciară este departament în cadrul Ministerului Justiţiei

şi Politiei.17

16 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 21117 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 211

14

Capitolul 2Control social şi reacţie represivă

2.1. Organizare socială şi conflict social

Oamenii sunt fiinţe sociale prin natura lor existenţială. Ei nu au trăit şi

nu trăiesc în singurătate, separat sau izolaţi unii de alţii, decât în condiţii cu totul

excepţionale şi de scurtă durată. Desprinşi de colectivitate, oamenii sunt puşi în faţa

alternativei tragice: ori să moară, ori să se dezumanizeze. Pentru că au trăit şi trăiesc

pretutindeni în colectivităţi structurate social (ierarhic şi funcţional), relaţiile sunt

15

stabilite între membrii colectivităţii nu se desfăşoară oricum, ci după anumite reguli

sau norme dinainte stabilite şl îndeobşte cunoscute, reguli care fixează şi prescriu

rolul fiecărui individ în comunitate, felul în care trebuie să se comporte, să-şi

desfăşoare activitatea, ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, să creadă, să simtă sau

chiar să gândească.

Pe lângă mijloacele de ordin instructiv-educativ prin care societăţile

omeneşti se străduiesc să formeze şi să ţină indivizii în anumite limite considerate

prielnice funcţionării şl dezvoltării lor, apar foarte de timpuriu sisteme întregi de

prescripţii, norme, interdicţii, principii, porunci care stabilesc pentru toate

categoriile de membrii ai unei societăţi atât drepturile, cât şi obligaţiile, determinând

constituirea moravurilor, a datinilor, a legilor, a dreptului.18

Atât prescripţiile, cât şi interdicţiile sunt impuse cu ajutorul unor mijloace

exterioare, în raport cu fiecare individ în parte, unele pozitive (aprobarea, elogiul,

promovarea, evidenţierea), altele negative, punitive (ironia, satira, marginalizarea,

excluderea, amenda, închisoarea, execuţia capitală). Acest tip de reacţie

(recompensă şi sancţiuni) nu va fi curmat, probabil, niciodată, doar, eventual,

diminuat, pentru că oricât de eficient s-ar lupta împotriva „devianţelor", a

„infractorilor", apar mereu alte generaţii şi nu există siguranţa că cei proaspăt

ridicaţi nu vor fi capabili de acţiuni calificate, pe drept sau pe nedrept, ca fiind

antisociale.

In forma lui de azi, în sensul de legislaţie, dreptul este un fenomen târziu,

apărut după descoperirea scrierii, dar, ca obicei juridic (cutuma), el ţine de natura

însăşi a convieţuirii şi a cooperării. Astfel, oamenii dintr-o comunitate nu sunt liberi

să facă orice, adică să constituie unii pentru alţii un pericol latent, capabil să se

declanşeze în orice moment (să se lovească, să se schingiuiască, să se ucidă, să se

fure, să se înşele, să se trădeze unii pe alţii). EI au voie să fie numai ceea ce nu

vatămă pe alţii sau nu păgubeşte comunitatea însăşi (solidaritatea, coeziunea, buna

înţelegere, colaborarea) şi sunt obligaţi să respecte toate acele reguli de convieţuire

fără de care coexistenţa ori convieţuirea ar fi compromise sau imposibile.

In sensul lui originar, absolut obiectiv, dreptul s-a constituit stabilind ce au

voie şi ce nu au voie să facă, oamenii într-o comunitate, ce sunt obligaţi să facă şi ce 18 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 185

16

sunt obligaţi să evite, stabilind totodată sancţiuni, unele sub formă de pedeapsă, ce

se aplica în cazul încălcării unor norme sociale cu importanţă comunitară deosebită.

De-a lungul timpului, normele (regulile) de convieţuire socială mai importante

pentru comunitate au fost sistematizate, codificate (grupate) pe domenii de interes

juridic, apărând astfel şi Codul Penal, care, în cuprinsul său, precizează printre altele

ce este infracţiunea, ce e pedeapsa, care sunt formele şi limitele pedepsei, condiţiile

tragerii la răspundere penală, faptele care constituie infracţiuni, formele participaţiei

penale etc.19

2.2. Inspecţia Socială

Inspecţia Socială este organizată şi funcţionează potrivit prevederilor O.U.G nr.

130/2006 aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 211/2007, precum şi

în baza Regulamentului de organizare şi funcţionare aprobat prin HG nr. 1059/2007.

În vederea realizării scopului şi îndeplinirii atribuţiilor legale, Inspecţia Socială

cuprinde, la nivel central şi teritorial, structuri şi compartimente de specialitate

organizate în funcţie de activitatea desfaşurată: cu caracter general şi specific.

Conducerea Inspecţiei Sociale este asigurată de un inspector general de stat,

funcţie publică corespunzătoare înalţilor funcţionari publici, asimilată funcţiei de

secretar general din ministere.

În exercitarea atribuţiilor de conducere, inspectorul general de stat este ajutat

de 2 inspectori generali adjuncţi, având funcţii publice de conducere, asimilate

funcţiilor de directori generali din ministere.

Statul de funcţii aferent Inspecţiei Sociale la nivel central se aprobă prin

ordin al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse, în condiţiile legii, iar

Compartimentele de specialitate din cadrul direcţiilor aparatului central al Inspecţiei

19 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 185-186

17

Sociale, precum şi repartiţia posturilor pentru fiecare direcţie, serviciu şi

compartiment se aprobă prin decizia inspectorului general de stat.

Numirea, respectiv încadrarea şi eliberarea din funcţie a personalului din

aparatul central al Inspecţiei Sociale se efectuează prin decizie a inspectorului

general de stat, în condiţiile legii.

În cadrul Inspecţiei Sociale, pe lângă comisiile paritare şi de disciplină

stabilite prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, se constituie

Consiliul de etică şi carieră, organism cu caracter consultativ, având ca scop

respectarea Codului deontologic propriu precum şi asigurarea desfăşurării cu

profesionalism a misiunilor de inspecţie.

Componenţa, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile

Consiliului de etică şi carieră al inspectorilor sociali sunt stabilite prin regulament

propriu de organizare şi funcţionare, aprobat prin decizie a inspectorului general de

stat .

La nivelul Inspecţiei Sociale se constituie Colegiul de formare profesională

a personalului Inspecţiei Sociale, organism cu caracter consultativ, având ca scop

asigurarea, alături de compartimentul de specialitate, a unui cadru unitar şi coerent

de formare profesională iniţială şi continuă a întregului personal al Inspecţiei Sociale

şi în mod special a inspectorilor sociali, care sunt obligaţi conform legislaţiei în

vigoare să posede cunoştinţe pluridisciplinare

Componenţa, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile

Colegiului de formare profesională a personalului Inspecţiei Sociale sunt stabilite

prin regulament propriu de organizare şi funcţionare, aprobat prin decizie a

inspectorului general de stat .

Cheltuielile de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Sociale, atât pentru

nivel central cât şi pentru cel teritorial, sunt asigurate din fondurile alocate de la

bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.

Misiunea Inspecţiei Sociale are în vedere dezvoltarea capacităţii

instituţionale a Inspecţiei Sociale şi promovarea unui sistem de inspecţie calitativ,

18

performant şi eficient a prestaţiilor şi serviciilor sociale, capabil să asigure

respectarea drepturilor sociale ale persoanelor sau grupurilor aflate în situaţii de

dificultate sau risc de excluziune socială.

Misiunea Inspecţiei Sociale răspunde unui ansamblu de principii şi de

valori privind:

respectarea drepturilor sociale ale cetăţenilor;

transparenţa şi responsabilitatea publică;

flexibilitatea şi abordarea globală;

promovarea diversităţii, creativităţii, concurenţei şi competitivităţii;

gestionarea eficientă a resurselor umane şi materiale în vederea atingerii

obiectivelor necesare realizării activităţilor de inspecţie planificată.

Domeniul de competenţă: inspecţia social efectuează misiuni de control,

evaluare, consiliere în domeniul asistenţei sociale.

1. Domeniile inspectate:

acordarea serviciilor sociale;

plata prestaţiilor de asistenţă socială;

evaluarea eficacităţii politicilor sociale, a strategiilor naţionale în domeniul

asistenţei sociale;

2. Entităţi supuse inspecţiei:

autorităţile administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul

social;

persoanele fizice şi juridice, publice şi private, cu atribuţii şi responsabilităţi

în domeniul asistenţei sociale;

19

furnizorii de servicii sociale publici şi privaţi.

3. Inspecţia Socială, prin misiunile de inspecţie, analizează performanţa sistemului

de asistenţăsocială in domenii privind:

eficienţa furnizorilor de servicii în raport cu respectarea Standardelor de

calitate;

impactul politicilor sociale în ceea ce priveşte eficienţa programelor de

prestaţii şi servicii sociale şi gestionarea fondurilor alocate;

aspectele specifice politicilor sociale şi strategiilor naţionale în domeniul

asistenţei sociale;

accesul egal şi nediscriminatoriu al cetăţenilor la drepturile sociale;

respectarea prevederilor legale privind stabilirea şi acordarea prestaţiilor

sociale, serviciilor sociale şi altor drepturi de asistenţă socială de către entităţile

inspectate;

constatarea săvârşirii faptelor care încalcă prevederile legale din domeniul

asistenţei sociale;

aplicarea măsurilor legale privind stabilirea răspunderii juridice a

persoanelor vinovate, de către instituţiile competente şi sesizarea organelor de

urmărire penală.

4. Inspecţia Socială contribuie la:

reorganizarea instituţională necesară implementării eficiente a legislaţiei

specifice;

elaborarea de propuneri şi recomandări de îmbunătăţire/modificare a cadrului

legal şi instituţional, precum şi a sistemului de finanţare aferent domeniului

asistenţei sociale;

prevenirea săvârşirii faptelor de încălcare a prevederilor legale;

20

îndrumarea şi consilierea metodologică privind respectarea standardelor de

calitate a serviciilor;

îmbunătăţirea activităţii inspectate prin stabilirea unui plan comun de

remediere a deficienţelor constatate.

Viziunea Inspecţiei Sociale

Deşi este o instituţie la început de drum, Inspecţia Socială îşi propune să:

acţioneze ca factor al schimbării în domeniul asistenţei sociale (creşterea

calităţii serviciilor, identificarea cu rapiditate a serviciilor domeniilor care nu

mai corespund nevoilor beneficiarilor, precum şi, identificarea zonelor cu

servicii insuficiente sau neadaptate nevoilor actuale ale acestora, etc.);

creeze un sistem unitar şi eficient de inspecţie a serviciilor şi prestaţiilor

sociale (metodologie unică de inspecţie, revizuirea standardelor în sensul

armonizării lor, indiferent de grupul ţintă la care fac se referinţă);

promoveze un sistem de asistenţă socială centrat pe beneficiari şi pe

respectarea drepturilor sociale ale cetăţenilor (scăderea timpului de aşteptare a

beneficiarilor privind acordarea prestaţiilor şi serviciilor sociale, verificarea

operativă a sesizărilor cetăţenilor şi rezolvarea acestora la termenele stabilite

şi cu celeritate unde situaţia o impune;

asigure implementarea unitară a politicilor sociale atât la nivel central cât şi

în cadrul instituţiilor deconcentrate şi descentralizate;

asigure modernizarea administraţiei, prin misiuni de inspecţie, însoţite de

analizarea suprapunerilor de competenţe, identificarea procedurilor inutile şi

propunerea unor modalităţi de simplificare;

asigure creşterea eficienţei activităţii autorităţilor administraţiei publice

centrale şi locale, a organismelor publice sau private, prin evaluări globale a

politicilor, procedurilor, tipurilor de management, a proceselor financiare şi a

calităţii serviciilor furnizate;

21

asigure transparenţa şi informarea corespunzătoare a cetăţenilor,

beneficiarilor,precum şi a tuturor factorilor din domeniul social prin publicarea

raportelor de misiune şi a rapoartelor anuale de activitate.

2.3. Pedepsele şi măsurile educative, forme ale reacţiei sociale represive

Ca reacţie socială contra faptei antisociale, pedeapsa este un mijloc şi o

măsură de apărare socială. Organizarea socială presupune în mod necesar existenţa

şi aplicarea pedepsei persoanelor care încalcă ordinea stabilită. Fiind sancţiune

proprie dreptului penal, pedeapsa se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi

vizează libertatea, bunurile şi drepturile cetăţeneşti ale acestora. Codul Penal, art.52,

prevede ca „pedeapsa este o măsură de constrângere şi mijloc de reeducare a

condamnaţilor". Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Pedepsele se aplică de către instanţele de judecată şi pot fi privative sau

neprivative de libertate. Cele privative de libertate se executa, în general, în unităţi

penitenciare. Aplicarea pedepsei presupune realizarea unei coerciţii, a unei

repercursiuni care determină o suferinţă, fie prin privare de libertate, fie primtr-o

privare sau restrângere a drepturilor civile ori printr-o privaţiune de bunuri.

Totodată, executarea pedepsei are un caracter infamant, expunând pe condamnat

oprobriului public.

O trăsătură importantă a pedepsei este dată de caracterul ei strict personal,

putând fi aplicata numai celui care a săvârşit o infracţiune şi numai după ce s-a

stabilit răspunderea penală pentru aceasta. De precizat că „infracţiunea este fapta

22

care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală —

art. 17, al. 1, Cod Penal.20

Revenind la menirea pedepsei, se poate spune ca aceasta are, ipotetic,

următoarele funcţii:

- îndreptarea infractorului;

- împiedicarea de a comite noi infracţiuni;

- restabilirea ordinii juridice, în general şi în particular;

-exemplaritate faţă de infractor şi faţă de grupul social;

- intimidare (prevenţie) generală.

Codul Penal, art.53, clasifică pedepsele principale, complementare si accesorii:

a) pedepse principale sunt:

- detenţiunea pe viată ;

- închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;

- amenda de la 100.000 la 500.000 lei;

b) pedepse complementare sunt:

- interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;

- - degradarea militară ;

c) pedeapsa accesorie presupune interzicerea unor drepturi prevăzute de

lege.

Pedepsele privative de libertate sunt detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la

15 zile la 30 de ani. Pedeapsa capitală, abrogată în sistemul sancţionator al României

încă din anul 1990, este utilizată în multe ţări. Dintre cele 90 de ţări care au menţinut

această pedeapsă, 30 sunt considerate aboliţioniste pentru că nu au mai pronunţat o

astfel de pedeapsă de peste 10 ani. Pedeapsa capitala se aplică încă în Orientul

Mijlociu, Africa de Nord, Asia şi unele state ale SUA.

În cazul pedepselor privative de libertate, în baza mandatului de executare a

pedepsei emis de instanţa de judecată după rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti, persoana condamnată este depusă de către organele de poliţie în

penitenciar pentru executarea pedepsei. Atunci când se apreciază că scopul pedepsei

poate fi atins fără a se aplica o pedeapsă privativa de libertate, instanţa poate dispune

20 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 186

23

suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicata este

închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, iar infractorul nu a mai fost condamnat

anterior la o pedeapsă mai mare de 6 luni. în acest caz (art. 81, Codul Penal)

pedeapsa nu va mai fi privativă de libertate.21

Dacă, ţinând cont de persoana condamnatului şi de comportamental său după

comiterea faptei, se apreciază că pronunţarea condamnării constituie un avertisment

pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi

infracţiuni, atunci Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere. In acest caz pedeapsa aplicata trebuie sa fie de cel mult 4 ani

închisoare, iar infractorul să nu mai fi fost condamnat la pedeapsa închisorii mai

mare de un an. Nici in acest caz (art. 86, Codul Penal) nu va fi vorba de pedeapsă

privativă de libertate.22

2.4.Potenţialul pathogen al mediului privativ şi etichetarea

socială

Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o triplă

reducere:

• a spţiului de viaţă;

• a timpului personal:

─ suspendarea viitorului;

─ relativitatea trecutului;

• a comportamentului social:

─ izolare;

─ abandon.

Stresul prelungit în faza de anchetă, intrarea într-o colectivitate de anonimi,

controlul riguros al conduitei, dependenţa de personal, densitatea maximă

21 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 186-18722 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 187

24

(supraaglomerarea) favorizează apariţia şi cronicizarea unei patologii specifice.

Apatia, lipsa iniţiativei, pierderea interesului pentru lucru, oameni şi evenimente,

anestezia afectivă, incapacitatea de a mai face planuri, resemnarea fatalistă, toate

acestea conturează nevroza penitenciară.

Inexistenţa niciunui spaţiu personal, absenţa unui refugiu, a sta treaz într-o

ambianţă monotonă, epuizarea subiectelor de discuţie conduc frecvent spre căderi

afective, degradarea imaginii de sine şi deci spre o adaptare patologică.

Frecvent se constată o adoptare pasivă la condiţiile vieţii din închisoare prin

adaptarea unei atitudini filosofice sau evitarea concentrării pe anumite probleme

incomode. Chiar dacă mulţi deţinuţi au avut înainte de a veni în penitenciar o

personalitate robustă, în timpul executării pedepsei se instalează o sensibilizare

progresivă la mediu, o intoleranţă emoţională, toate acestea conturând un posibil

potenţial pathogen al mediului privativ.

Etichetarea socială reprezintă o formă a reacţiei sociale, este o stigmă. În

acest caz prima apare ca un produs al reacţiei sociale. Cei care se abat de la normele

sociale sunt etichetaţi ca infractori, ca urmare a reacţiei sociale de răspuns la

criminalitate. Prin etichetare individual este trecut de la o poziţie socială considerată

normală în societate la una de deviant. Reacţia socială presupune existenţa a două

personaje:

• unul individual ─ cel etichetat;

• altul colectiv ─ societatea care etichetează.

Critica teoriei etichetării se concentrează pe două idei:

a) societatea reacţionează faţă de comportamentul social distructiv al

individului, nu faţă de poziţia sa marginală;

b) etichetarea nu presupune pierderea identităţii considerată din punct de

vedere social anormală, pedeapsa în acest caz având rol de recuperare socială.23

23 Tudorel Butoi şi Ioana-Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară -teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 347

25

Capitolul 3Programe desfăşurate în penitenciare

3.1. Metode socioterapeutice de tratament pentru deţinuţi

Metoda profesionistă de bază, de lucru cu deţinuţii este cea de tip

socioterapeutic şi o abordare dinamică a securităţii şi protecţiei. Aceste

metode de lucru au început a fi introduse în anii 70 şi au condus la o organizare de

tip socioterapeutic al închisorilor din Slovenia.

Forma organizatorică primară este grupul mic care se întruneşte

săptămânal, condus de un grup de consilieri care în marea majoritate sunt

pedagogi. A doua formă este comunitatea terapeutică, reunind personalul

închisorii şi deţinuţi, condusă de obicei de către comandant (frecvenţa este de o

dată pe saptămână, de două ori pe lună, sau o dată pe lună).

O astfel de formă organizatorică permite comunicarea directă, deschisă şi

personală între personal şi deţinuţi, munca de grup, care face mai uşoară

rezolvarea oricărei probleme şi permite formularea de regimuri instituţionale care

satisfac nevoile deţinuţilor la cel mai înalt nivel posibil.

Metodele socioterapeutice sunt utilizate în majoritatea penitenciarelor şi

dau rezultate bune în ceea ce priveşte re-educarea şi siguranţa. Cred că o astfel de

metodă de lucru oferă o bază bună pentru introducerea de programe speciale de

26

tratament.

În momentul primirii unei persoane condamnate la închisoare,se încearcă

prima dată aflarea datelor personalităţii sale, starea sănătăţii, posibilităţile de

muncă şi alte caracteristici importante în planificarea programului împreuna cu

deţinutul care îşi oferă consimţământul, prin semnătură. Lucrul în echipă este

foarte important în toate penitenciarele în procesul de planificare şi implementare

a programelor. Programele sunt implementate în forme individuale sau de grup de

muncă profesională.

Planurile individuale conţin:

• numele pedagogului care este consilierul individual sau de grup,

• clasificarea securităţii şi regimului (deschis, semi-deschis, securizat);

• starea sanătăţii;

• definirea principalei probleme şi metodele de rezolvare a problemelor

sociale (locuinţă, angajare în muncă);

• vizte şi corespondenţă;

• nivelul privilegiilor, în special plecările acasă la sfârşit de săptămână.

3.2.Educarea deţinuţilor

Activităţile educative sunt organizate în cooperare cu instituţii de educaţie

din exterior. Fie că se aduc profesori pentru a preda în penitenciare, fie deţinuţii

participă la cursuri în afara instituţiei de detenţie. Educaţia şcolară internă se

desfăşoară în Centrul de reeducare pentru minori, unde sunt angajaţi profesori, şi

la Penitenciarul central Dob.

O gamă largă de forme de educaţie este oferită în penitenciare, începând de

la alfabetizarea de bază, şcoala primară şi cursuri de instruire pentru educaţie

27

generală. Deţinuţii pot, de asemenea, să studieze în colegii şi universităţi.

Costurile de educaţie sunt acoperite de către aceştia sau de familiile lor, în mare

parte, şi uneori de către centre de asistenţă socială şi ocupare profesională, sau de

către penitenciar. Problemele principale sunt motivarea deţinuţilor pentru educaţie

şi resursele financiare.

Activi t ă ţ i în timpul liber

Majoritatea penitenciarelor organizează activităţi în timpul liber în cadrul

instituţiei. In unele locuri, educatorii se ocupă de organizarea acestora, în timp ce

în alte locuri, această responsabilitate revine tuturor membrilor personalului.

Facilităţile variază de la închisoare la închisoare, dar toată lumea este de

acord că acestea sunt sărăcăcioase şi inadecvat utilate. Potrivit unei evaluări,

două treimi din deţinuţi iau parte la aceste activităţi.

Sport şi activi t ă ţ i recreative

Au o importanţă deosebită pentru sănătatea şi bunăstarea deţinuţilor. Au loc în

curtea penitenciarelor, în timp ce în unele închisori există săli de gimnastică

separate, dar dotate necorespunzător. O problemă serioasă poate fi vremea

neprielnică, din moment ce în nici un penitenciar nu există facilităţi

corespunzatoare în interior. Activităţi cum ar fi exerciţiile zilnice se desfaşoară

sub formă de plimbări sau ca parte din competiţii în cadrul închisorii sau

interdepartamentale. Deţinuţii practică urmatoarele sporturi: fotbal, volei, baschet,

tenis de masă, şah, table.

În unele penitenciare se desfaşoară competiţii de fotbal între personal şi

deţinuţi.

Activităţi culturale

Majoritatea închisorilor au biblioteci, dar fondurile pentru cumpărarea de

titluri noi sunt insuficiente. în altele, se aduc biblioteci publice mobile. In altele,

deţinuţii redactează buletine informative.

Alte forme

Acestea includ: cercuri artistice, cercuri de croşetat, de goblen, tapiserie, cusut

şi confecţionarea de decoraţiuni pentru pereţi, feţe de masă, articole din lemn şi

clei, etc. In unele penitenciare se organizează expoziţii cu propriile lucrări

28

realizate.

Concerte şi spectacole organizate în închisoare.

Trupe de teatru şi uneori performeri de renume merg în penitenciare pentru a

susţine spectacole şi concerte.

3.3.Programe de asistenţă medicală pentru deţinuţi

Deţinuţii au acelaşi tip de asigurare de sănătate ca restul cetăţenilor.

Inchisorile angajează asistente medicale full-time şi medici, pe bază de contract,

venind în penitenciare de două ori pe săptămână sau mai des dacă este necesar.

Medicii specialişti (dentişti, psihiatri, ginecologi, etc.) sunt, de asemenea, angajaţi pe

bază de contract.

Asistentele medicale derulează programe ocazionale cu deţinuţii, cum ar fi:

• educaţie de igienă personală;

• cum să aibă grijă de propria sanatate şi de sănătatea celorlalţi;

• reguli sanitare şi de igienă.

Penitenciarele participă activ la programele naţionale anti-sida şi împotriva

bolilor transmisibile. Deţinuţii beneficiază de acelaşi tip de tratament ca restul

cetăţenilor. Testarea nu este obligatorie, dar se poate face la cererea

deţinutului în cauză. Rezultatele nu sunt comunicate decât persoanei în cauză, care

este apoi liberă să decidă dacă le va dezvălui sau nu altor persoane. Avem la

dispoziţie îndrumări speciale pentru astfel de activităţi, puse la dispoziţie de

Consiliul Naţional pentru Prevenirea Consumului de Droguri si HIV/SIDA. In

fiecare penitenciar există prezervative.

S-au introdus, de asemenea, programe educative de prevenţie pentru

deţinuţi şi pentru personal (care particip împreună la prelegeri), de obicei o dată pe

an:

29

• pentru comportament prudent şi folosirea prezervativului;

• pentru prevenirea sinuciderilor şi auto-mutilărilor

• despre bolile transmisibile

• altele.

Programele sunt conduse de experţi de prim rang din ţară, care au legături strânse

cu închisorile.

3.4. Programe de asistenţă socială împotriva consumului de droguri şi alcool

Activităţile în legatură cu probleme legate de droguri nu au îrceput la o

scară mai largă decât în 1994, şi includ şi închisorile. Sistemul penitenciarelor

colaborează cu serviciile comunitare, mai ales în centrele pentru Prevenirea şi

Tratarea Dependenţei de Droguri la nivel de regiuni, care se ocupă de

supravegherea în cadrul închisorilor. Impreună cu Ministerul Sănătăţii şi alţi

experţi, s-au redactat principii directoare pentru tratamentul consumatorilor de

droguri, în penitenciare, care au fost acceptate şi confirmate la nivel naţional.

În penitenciare se organizează programe bazate pe metadonă, pentru deţinuţii

care urmaseră un astfel de tratament înainte de admiterea în penitenciar.

Program educativ ca parte a pregătirii pentru tratament medical

În penitenciare se organizează programe educative în strânsă colaborare cu

centrele mai sus menţionate, axate pe dezvoltarea motivaţiei pentru adoptarea de

programe mai sofisticate. Acestea sunt similare cu cele desfaşurate în comunitatea

liberă. Sunt fie individuale, fie o combinare între programe individuale şi de grup,

fie programe de grup.

Un singur penitenciar dispune de o secţie unde nu se consumă droguri.

Programele educative includ testarea anti-drog. În două închisori sunt implicate

activ două ONG-uri.

O abordare organizată a tratamentului pentru dependenţa de alcool printre

deţinuţi se desfaşoară din anul 1981, împreună cu specialişti din comunitate. Am

30

introdus şi în penitenciare aceleaşi programe care se desfăşoară în comunitatea

liberă, cu supravegherea personalului care se ocupă de acestea asigurată de experţi

din exterior.

Programele sunt de natură educativă, cu excepţia unei închisori, şi sunt

construite pentru a fi incluse în programe comunitare la sfârşitul pedepsei şi

dupa liberare. Scopurile sunt: motivarea, acumularea de informaţie în

domeniul problemelor legate de alcool şi ajutorul în obţinerea abstinenţei

totale.

3.5. Programe psihologice şi de ajutor psihiatric

Psihologii fac diagnosticări psihologice care sunt o introducere la

consiliere şi terapie care se fac mai ales individual. Psiho-diagnosticarea conduce

la o defînire psihologică mai axată a mecanismelor psihologice, care ar trebui să

constituie obiectivul programelor de consiliere şi terapie, ca şi către un program de

lucru personal mai larg cu deţinuţii.

Aria iniţială a serviciilor psihologice acoperă intervenţia psihoterapeutică

în sensul mai larg şi mai restrâns al cuvântului.

În sensul larg. intervenţia psihoterapeutică are mai mult un caracter de

atenuare, de sprijin şi consiliere, în timp ce în sensul mai restrâns este mai degrabă

orientată către reorganizarea internă mai aprofundată a forţelor problemelor

psihice mai mult sau mai puţin conştiente, încurajând modele de viaţă pozitive şi

dezactivarea celor negative, ca şi îndrumare către o utilizare productivă a

potenţialului pozitiv al personalităţii.

Baza teoretică pentru intervenţia psihoterapeutică facută de către psihologi

nu este uniformă (orientarea Schultz-Hanzke, terapia realităţii a lui Glasser,

analiza transacţională a lui Bern, logoterapia lui Frankel, etc.).

Psihiatrii desfaşoară programe individuale de terapie şi consiliere în unele

penitenciare, în cazul în care există motivaţie din partea deţinuţilor.

31

3.6. Consilierea voluntară

Un program de consiliere bine pus la punct este operaţional din 1994,

desfăşurat de consilieri voluntari pentru deţinuţi, pus la dispoziţia deţinuţilor de

către Centrul pentru Asistenţă Socială, potrivit Legii asistenţei sociale. La

propunerea penitenciarului şi la cererea deţinutului, Centrul pentru Asistenţă

Socială deleagă un consilier pentru a lucra în închisoare cu deţinutul în timpul

ispăşirii pedepsei. Fiecare deţinut poate beneficia de un consilier voluntar.

Consilierii sunt asistenţi sociali voluntari, în majoritatea cazurilor studenţi la

facultăţile Pedagogice, de Asistenţă Socială, Filozofie şi Drept. Consilierea se face

sub supraveghere, cu scopul de a oferi sprijin în sensul unui factor uman pozitiv, să

ofere posibilitatea unei comunicări relaxate, pentru stabilirea de legături cu lumea

din exterior, pentru a veni în contact cu noile modele de valori şi comportamente

şi posibile modalităţi de a rezolva problemele în situaţii de stres, să crească

încrederea deţinutţlor în sine, respectul de sine, încrederea în semeni, capacitatea

să recunoască şi să exprime emoţii şi să se familiarizeze cu anumite roluri

sociale. Acest proiect este operaţional de mai mult de zece ani şi a adus rezultate

pozitive.

3.7. Programe de şlefuire a cunoştiinţelor şi aptitudinilor de

32

încadrare în muncă

La sfârşitul anului 1995, ANP-ul (Administraţia Naţională a

Penitenciarelor), în colaborare cu un Institut de stat pentru Ocupare Profesională

au iniţiat implementarea proiectului: „Pregătirea deţinuţilor pentru angajare şi

angajare mai eficientă după executarea unei pedepse". Este unul dintre modelele

inter-instituţionale în cadrul politicilor active de ocupare profesională pentru

persoane dificil de angajat. Institutul pentru Ocupare Profesională pune la

dispoziţie un program de reabilitare psiho-socială în acest timp, ţintind la

reabilitarea ocupaţională şi finanţează costurile suportate de agenţia care-l

implementează.

În 1996, s-a început implementarea „Programului pentru

îmbunătăţirea cunoştinţelor", ca parte a pregătirii pentru liberare, şi a fost derulat

timp de trei ani de o companie particulară, numit B&Z, în colaborare cu

Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Acest program este parte a programului

de ocupare profesională postpenală şi penală al Institutului. Se lucrează în grupuri

mici, şi se axează pe angajare post-penală. Scopul este să se pună la dispoziţia

deţinuţilor, cunoştinţe şi aptitudini suplimentare în procesul găsirii unui loc de

muncă, ce-i poate ajuta să se integreze mai uşor în viaţa liberă. In cadrul

grupului, programul este împărţit în două module: partea psihologică şi proiectul

propriu-zis, care sunt în legatură una cu cealaltă şi se completează reciproc.

Participarea la program se face pe baza de voluntariat. Acei deţinuţi a căror

pedeapsă expiră la mijlocul derulării programului obţin, la liberare, instrucţiuni şi

li se indică o persoană de contact pentru a participa mai departe la program, în

zona în care locuiesc.

3.8. Cooperarea cu organizaţii şi servicii externe

33

Penitenciarele au relaţii foarte bune cu mai multe universităţi, cu studenţi

practicanţi şi care-şi fac stagiul de pregătire în domeniul penitenciarelor.

Se lucrează, de asemenea, cu instituţii de ocupare, centre sociale, cu

Caritas, Crucea Roşie, şi alte Ministere, organizaţii neguvernamentale, private şi

voluntare.

Cooperarea penitenciarelor cu organizaţii externe are o lungă tradiţie şi,

prin prisma acestei colaborări, se prezintă sistemul penitenciar publicului larg.

Majoritatea programelor nu fac obiectul unei evaluări ştiinţifice şi

metodologice. Singura evaluare profesionistă şi exactă a fost monitorizarea

climatului social din penitenciare în Slovenia, făcută de Institutul de

Criminologie şi Facultatea de Drept din Ljubliana.

Unii studenţi fac evaluări ale consilierii voluntare în lucrările lor de master.

Dar asta nu înseamnă că nu se face monitorizarea şi supravegherea programelor,

pentru că supravegherea este obligatorie în unele programe, cum ar fi:

• consiliere voluntară

• programe pentru abuzul de droguri şi alcool

• şi în grupurile mici

Prin acest sistem de monitorizare, se coroboreză eforturile şi se

depăşesc dificultăţile întâlnite în implementarea programelor. Aşa se întâmplă şi

cu executarea pedepselor: Cineva poate folosi timpul respectiv pentru a deveni

o persoană mai bună, sau nu - pentru a se dezvolta într-un mod pozitiv sau poate

să nu facă nimic.

34

Capitolul 4

Asistarea persoanelor aflate în detenţie

4.1. Tipologia deţinuţilor

Dr. Gheorghe Florian este de părere că tot ce a scris până acum—fie

original sau inspirat din imensa bibliografie parcursă—nu conduce spre formularea

unei tipologii a persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate. Acest

lucru ar putea să surprindă, căci aspiraţia oricărui practician este reducerea

diversităţii umane cu care lucrează zi de zi la un număr rezonabil de tipuri, care să

permită diagnoze rapide şi mai ales prognoze sigure. Toate încercările specialiştilor

se referă mai ales la tipologia delicvenţilor aflaţi în libertate şi aproape deloc la

deţinuţi. Aşa cum se va vedea, aceste tipologii sunt departe de a oferi un sprijin

concret personalului din închisori.

Cesare Lombroso distinge criminalul înnăscut, criminalul epileptic,

criminalul pradă unei pasiuni irezistibile, criminalul cu spirit slab şi delicventul

ocazional. Enrico Ferri (1897) vorbeşte despre criminalul de ocazie şi criminalul

din obişnuinţă (cu spirit slab, deviantul mintal şi criminalul învederat). „Asociaţia

Internaţională a criminaliştilor" (1897) propune următoarea tipologie:

• criminalul ocazional;

• criminalul cu capacitate redusă de adaptare la legile sociale, dar

care se poate redresa prin pedepse date de tribunale;

35

• criminalul a cărui adaptare la societate nu este scontată, speranţa

de recuperare fiind pierdută.

Denis Szabo propune în tratatul său de criminologie clasificarea

delicvenţilor în :

• periculoşi (înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism

exagerat);

• marginali (cu deficienţe psihologice uşor de remediat);

• imaturi (care s-au identificat cu scheme de comportament deviant

şi criminal);

• cu structură nevrotică (nu acceptă rolurile sociale, inegali în

timp, explozivi).

La al şaselea Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite

(Venezuela, 1980) referitor la prevenirea crimelor şi tratamentul delicventei care a

avut ca temă „Tratamentul în afara stabilimentului penitenciar şi consecinţe asupra

deţinutului", a fost formulată de către secretariatul congresului tipologia următoare :

- delicventul inveterat : comportament repetitiv obişnuit, agresivitate persistentă,

indiferenţă absolută în privinţa consecinţelor, infracţiuni deosebit de grave, frecvent

diagnostic psihiatric sau psihologic de „anormal";24

- delicventul primejdios : criterii - infracţiune gravă, numărul de infracţiuni

săvârşite anterior, starea mintală, posibilitatea ca delicventul să continuie sa fie o

ameninţare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate :

a) „caracter primejdios" : manie fără delir, atavism, deficienţă endocrină,

psihopatie, personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;

b) „criminal primejdios" : impulsiv, incapabil de a simţi culpabilitatea-

ruşinea-anxietatea, fără ideal în viaţă, brutal mai ales sub influenţa alcoolului;

- delicventul dificil : produce greutăţi autorităţilor corecţionale din cauza

personalităţii sale; este produsul concepţiilor specifice vieţii în închisoare; refuză să

se conformeze regulamentelor, are proaste relaţii, nu se poate avea încredere în el,

poate înceta sa fie dificil odată ce este în libertate;

24 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 53

36

- deţinutul pe termen lung : problematica este determinată de privarea de

responsabilitate, de izolare şi alienare; - inadaptatul social: cel care nu se

conformează exigenţelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea, suferă de o boală

sau de o deficienţă mintală, are probleme speciale (sexuale, se droghează,

alcoolism); social, el inspiră frică.

Dincolo de durata pedepsei, administraţia penitenciarului primeşte în

custodie două categorii de deţinuţi: cel care se consideră vinovaţi şl cei care neagă

orice vinovăţie. Interpretarea lor asupra faptelor este diferită şi mai ales

comportamentul în timpul detenţiei. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu

toate consecinţele care decurg de aici.25

O a doua distincţie care trebuie făcută este determinată de nivelul cultural al

deţinuţilor : cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările

inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la nivel acceptabil de

civilizaţie (vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politeţe cu cel din jur, legături

strânse cu familia, abonaţi la presă, deschişi la dialog etc). Ceilalţi, sunt marcaţi de

eşecurile existenţiale înregistrate până atunci, pentru ei viaţa nu mai e o construcţie

permanentă ci o vieţuire pur şi simplu; ei ar putea fi numiţi „cei ce nu au ce pierde",

pentru că nu au „carte", nu au o calificare, nu au familie, nu au casă, nu au sănătate,

nu au prieteni.

A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate mintală pe timpul

executării pedepsei: o primă categorie îşi păstrează echilibrul sufletesc datorită unor

caracteristici de forţă al eului; a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu

dizarmonii ale personalităţii, care se accentuează, deşi uneori deţinuţii au certe

beneficii din acest refugiu în boala psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe

un fond de normalitate, au căderi depresive în care nevoia lor de ajutor trebuie

satisfăcută în mod calificat.

În sfârşit, din persectiva administraţiei penitenciarului, deţinuţii se mai

împart în cei care muncesc şi cei care nu muncesc. Este greu de înţeles pentru cei

din afara sistemului penitenciar, ce înseamnă „ieşirea la muncă": ritualul părăsirii

închisorii în fiecare dimineaţă, schimbarea echipamentului penal cu cel de lucru,

25 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 53-54

37

fixarea normelor pentru ziua respectivă, controlul calităţii operaţiilor, probleme

legate de protecţia muncii, lucrul în echipă, întrţinerea utilajelor, subordonarea în

faţa unor deţinuţi cu studii care conduc practic operaţiile, pauza de masă,

schimbarea echipamentului de lucru cu cel penal, îmbarcarea în maşini la

terminarea zilei, ritualul intrării în închisoare, apelul, baia... Implicaţiile muncii

pentru deţinuţi sunt imense. Dar cei care pot munci sunt puţini pentru că nu au ce

sau nu au calificarea necesară. Pentru aceştia, detenţia este un calvar.26

4.2.Metodologia activităţilor desfăşurate de către asistentul social în penitenciar

Activitatea asistentului social angajat în unităţile sistemului penitenciar

românesc este reglementată prin Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor

şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi Hotărârea

nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii 275/2006, Legea

nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a

Penitenciarelor completată şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 47/2006,

Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, Ordinul Ministrului Justiţiei

nr. 2794/C/2004 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului din sistemul

administraţiei penitenciare, precum şi Codul etic al profesiei de asistent social.27

Cadrul normativ evidenţiază principalele elemente de

specificitate ale eficacităţii acestei categorii profesionale :

• respectarea standardelor profesionale naţionale în domeniul desfăşurării

activităţilor de asistenţă socială;

• asumarea exercitării profesiei de asistent social în penitenciar şi a

exigenţelor regimului de executare a pedepselor privative de libertate;

• asumarea drepturilor şi a obligaţiilor ce decurg din statutul de

funcţionar public din Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

26 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 5427 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 36

38

Scopul activităţii asistentului social este acordarea de sprijin calificat,

în propunerea soluţionării problemelor sociale cu care se confruntă persoanele aflate

în executarea unei pedepse privative de libertate şi pregătirea acestora pentru

reintegrarea în familie şi comunitate după liberarea din penitenciar, iar beneficiarul

direct al serviciilor prestate de asistentul social este Administraţia Naţională a

Penitenciarelor, prin unităţile sale din teritoriu.

Desfăşurarea activităţii de către asistent este condiţionată de amenajarea

unui cabinet în fiecare unitate de detenţie, garantându-se astfel beneficiul întregii

populaţii penitenciare la acest tip de servicii. Exigenţele în acest domeniu vizează :

• existenţa unui spaţiu special destinat intervenţiei sociale, care să

permită şi asistenţa unor grupuri mici;

• respectarea unor standarde calitative în domeniul mobilierului, al

aparaturii de calcul, aparaturii audio-video, al protecţiei împotriva

factorilor de gen perturbatori (sonori, luminoşi, climatici) şi al

condiţiilor igienico-sanitare;

• întocmirea unor registre de evidenţă a activităţii;

• construirea unui fond documentar în care să păstreze, atât cât este

necesar, documentaţia rezultată în urma exercitării activităţii proprii.28

Fondul documentar constituit la nivelul unităţilor (dosare de

intervenţie, fişe sociale, caracterizări) are caracter confidenţial putând fi accesat la

cererea instituţiilor abilitate sau de către persoanele private de libertate direct

interesate. în condiţiile Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a

măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şl a legislaţiei

subsecvente.

Competenţele profesionale ale unui asistent social constă în:

• asistarea cazurilor sociale aflate în penitenciar;

• cunoaşterea nevoilor şi a cerinţelor de ordin social ce decurg

din istoria individuală, personalitatea şi evoluţia

comportamentală a persoanelor private de libertate;

28 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 36-37

39

• evaluarea, informarea şi consilierea socială a deţinuţilor;

• formarea, dezvoltarea şi exersarea abilităţilor prosociale ale

persoanelor private de libertate;

• iniţierea, menţinerea şi îmbunătăţirea relaţiei deţinuţilor cu

familia şi comunitatea pe tot parcursul executării pedepsei;

• managementul situaţiilor de criză şi negocierea;

• cercetarea fenomenologiei penitenciare sub aspect metodologic

şi teoretic;

• formarea profesională a asistenţilor sociali în domeniul de

specialitate.

Clasificarea activităţilor asistentului social:

1. În funcţie de adresabilitate activităţile se pot clasifica în :

• activităţi destinate populaţiei generale;

• activităţi destinate grupurilor de risc/celor cu nevoi speciale.

2. În funcţie de modalităţile de desfăşurare, activităţile pot fi:

• activităţi de grup;

• activităţi individuale.

3. In funcţie de tipul activităţilor, acestea pot fi clasificate în:

• activităţi de evaluare;

• activitatea de consiliere;

• activităţi de negociere de conflicte;

• activităţi de mediere a relaţiilor cu mediul de suport (familie, organizaţii

guvernamentale şl neguvernamentale);

• activităţi de colaborare cu instituţiile de învăţământ superior şi instituţiile ce

au ca obiect de activitate studiul fenomenului criminalităţii.29

4. In funcţie de momentele traseului execuţional al persoanei private de libertate

activitatea asistentului social se desfăşoară pe mai multe paliere :

4.1. Activităţi de evaluare şi intervenţie iniţială desfăşurate în perioada de

carantină şi observare.

29 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 37

40

4.2. Activităţi curente desfăşurate pe perioada executării pedepsei pentru

individualizarea regimului de executare şi asigurarea caracterului progresiv al

acestuia.

4.3. Activităţi desfăşurate în perioada pregătirii pentru liberare.

4.1.Activităţi de evaluare şi intervenţie iniţială desfăşurate în perioada de carantină

şi observare.

- Realizează evaluarea iniţială a tuturor persoanelor private de libertate depuse,

în scopul cunoaşterii situaţiei lor sociale.

- Consemnează datele sociale de interes general în Fişa socială;

- Contactează familia, rudele sau instituţia care a avut în custodie persoana

deţinută, în vederea obţinerii unor informaţii suplimentare.

- Prezintă Comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor

privative de libertate concluziile sale de specialitate şi recomandările, în vederea

stabilirii traseului execuţionaî şi al elaborării Planului individualizat de evaluare şi

intervenţie psihosocială.

- Întocmeşte un fond documentar individual, în care sunt clasate instrumentele

de lucru şl concluziile de specialitate pentru fiecare persoană privată de libertate

asistată sau consiliată.

4.2. Activităţile curente desfăşurate pentru individualizarea regimului de executare

şl asigurarea caracterului progresiv al acestuia.

- Desfăşoară activităţi de consiliere socială a persoanelor private de libertate.

- Acordă consiliere persoanelor care fac parte din mediul de suport al

institutului, în vederea îmbunătăţirii situaţiei sale sociale.

- Solicită, atunci când consideră necesar, informaţii despre situaţia socială a

persoanei private de libertate, de la familie sau rude, cu ocazie vizitelor.30

- Desfăşoară activităţi de mediere între persoanele deţinute vizitate sau nevizitate

şi familie sau rudele acestora ameliorând tensionarea dintre părţi.

- Contactează instituţiile statului abilitate să ofere informaţii necesare

ameliorării relaţiei cu mediul de suport (Primărie, Poliţie, Evidenţa Informatizată a

30 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 37-38

41

Populaţiei, Serviciul de Probaţiune etc).

- Solicită Direcţiei de Asistenţă Psihosocială Protecţia Drepturilor Omului sprijin

pentru reluarea/menţinerea legăturii dintre părinţii aflaţi în familie şi copii.

- Informează şi consiliază persoanele private de libertate cu dlzabilităţi psihice în

legătură cu demersurile şi documentaţia necesare obţinerii mandatului de încadrare

într-o categorie de handicap sau a prelungirii regimului de valabilitate a acestuia, cât

şi pe cele care doresc să înainteze documentaţia necesară în vederea pensionării din

motive medicale.

- Informează şi consiliază deţinuţii cu privire la documentaţia solicitată de Casa

de Pensii, în vederea întocmirii şi a înaintării, de către persoana privată de libertate,

a dosarului pentru obţinerea pensiei anticipată parţial, a pensiei anticipată şi a

pensiei pentru limită de vârstă.

- Sistematizează informaţiile în documentaţia specifică intervenţiei asistentului

social (Fişa socială).

- Clasează toate documentele de specialitate şi lucrările deţinuţilor incluse în

programe de asistenţă socială într-un dosar, arhivat ulterior în fondul documentar.

- Desfăşoară programele specifice cuprinse în Manualul programelor de

intervenţie specifică adresate deţinuţilor cu nevoi speciale, elaborat la nivelul

administraţiei centrale.

- Elaborează programe proprii pe care să le aplice în cadrul activităţii sale, cu

aprobarea directorului Direcţiei Intervenţie Psihosocială din Administraţia Naţională

a Penitenciarelor.

- Colaborează la desfăşurarea unor programe specifice coordonate de ceilalţi

specialişti în intervenţie psihosocială.31

- Întocmeşte mapele programelor pe care le desfăşoară.

- Elaborează materiale centralizatoare, situaţii statistice, documente de analiză,

sinteză sau informare la solicitarea superiorilor ierarhici.

- Realizează studii şi cercetări privind fenomenul criminalităţii şi evoluţia

sistemului penitenciar.

31 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 38-39

42

- Contribuie cu informaţii de specialitate la revizuirea periodică şi actualizarea

Planului individualizat de evaluare şi intervenţie psihosocială.

- Colaborează cu reprezentanţii organizaţiilor guvernamentale şi

meguvernamentale, în vederea desfăşurării de programe sau activităţi în cadrul

aşezământului de detenţie sau în comunitate.

- Iniţiază colaborări cu reprezentanţii societăţii civile (asociaţii laice sau

religioase cu scop caritabil etc), care să acorde sprijin moral/material deţinuţilor.

4.3. Activităţile desfăşurate în perioada pregătirii pentru liberare.

- Coordonează programul de pregătire pentru liberare, în colaborare cu

consilierul de probaţiune.

- Întreprinde demersuri, la solicitarea persoanelor private de libertate lipsite de

suport social, către instituţiile din cadrul administraţiei publice cu atribuţii în

soluţionarea problemelor acestora (Primării, Direcţii de Asistenţă Socială şi

Protecţia Drepturilor Copilului, Serviciile de Probaţiune etc).

- Iniţiază colaborări cu reprezentanţii societăţii civile (asociaţii laice sau

religioase), are să acorde sprijin moral/material deţinuţilor ce urmează să fie

eliberaţi.

- Comunică aparţintorilor sau instituţiilor guvernamentale şi

neguvernamentale de asistenţă socială, situaţia persoanei private de libertate care

urmează a fi pusă în libertate, dar fiind bolnavă şi netransportabilă, pe baza

consimţământului aesteia, dat în scris, va fi internată într-un spital din reţeaua

Ministerului Sănătăţii Publice.32

Asistentul social colaborează cu reprezentanţii Serviciului Medical şi ai

Agenţiei Naţionale Antidrog, în cadrul echipelor pluridisciplinare sau cu

reprezentanţii organizaţiilor guvernamentale şi neguvernanientale, specializaţi în

asistarea socială a persoanelor private de libertate.

Întreaga activitate a asistentului social în mediul carceral se desfăşoară în

baza prezentei metodologii.33

32 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 39

33 Silvia Cerbu, Culegere de documente privind desfăşurarea activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul Justiţiei, 2006, p. 39

43

4.3. Modelarea personalităţii umane în penitenciar

Locul ideilor de tratament şi de intervenţie în materie penală nu poate fi

înţeles decât în cadrul unei teorii a cunoaşterii criminologice. S-ar putea obiecta că

ideea de tratament ar putea fi examinată distinct, dar acest lucru nu este posibil :

criminologia este o terapeutică necesară! (F. Dagognet, „Ştiinţă şi Criminologie", în

documentele celui de al 14-lea congres de criminologie, LYON, 1964).

Noua terminologie - tratament moral, tratame criminologie - este utilizată

ca o armă de luptă împotriva sau de represiune. Politica de tratament este de la

început o orientare penitenciară destinată să redea condamnatului o şansă veritabilă

de a redeveni un cetăţean liber. Acest umanism recunoaşte deţinutului dreptul la

tratamentul de resocializare.

In mod obişnuit există tendinţa de a identifica criminologia cinică cu

readaptarea socială a delicventului. Noţiunea de tratament desemnează măsurile de

prevenire individuală a recidivei, soluţiile sale depinzând în mod esenţial de

cercetările clinice în acest domeniu. Dar dacă se stabileşte că unii delicvenţi în

stadiul actual al cunoştinţelor, nu mai sunt accesibili tratamentului de

resocializare, rezultă că nu trebuie confundată criminologia clinică cu doctrina

readaptării sociale.34

Istoria ideii de tratament (BECCARIA), este a unei discipline care

oscilează între drept, medicină, politică şi morală. De aceea, politica de tratament a

fost criticată de cel care gândeau că este imposibil să judeci delicventul, din moment

ce deseori societatea are mai multă responsabilitate decât el în ce priveşte

infracţiunea comisă. Lucrurile nu sunt deloc simple deoarece obiectul criminologiei

nu este un fenomen social oarecare, ci un rău social împotriva căruia trebuie luptat : 34 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 99

44

este deci implicată o judecată de valoare negativă şi nu o simplă judecată asupra

realităţii. Această constatare face din criminologie o ştiinţă în acelaşi timp teoretică

şi practică.

Ideea de dirijare este inerentă noţiunii de tratament, dar pentru a avea o

imagine clară trebuie abordată problema prin prisma medicinii. în medicină

tratamentul are ca obiectiv întoarcerea la starea normală sau apropierea de aceasta.

Or, starea normală poate fi raportată la un organ anume sau la organismul

pacientului în integritatea sa. In acest caz, tratamentul este un efort calificat pentru a

elimina ceea ce împiedică menţinerea şi dezvoltarea, luate ca norme.

Revenind în domeniul penologiei, pedepsind, corpul social se comportă ca

un organism viu care reacţionează la o leziune : el apără o ordine interumană

bazându-se pe natura omului. Considerând criminalitatea ca anormală, lucrurile se

complică deoarece nu „bolnavul" este cel care califică propriile tendinţe ca trebuind

să fie evitate sau corectate.

A vorbi despre tratament înseamnă a admite că delicventul are ceva

special care se adaugă calităţii sale de om, fără a fi inerent acestuia. Şi mai departe,

trebuie să luăm în consideraţie şi eventualele slăbiciuni şi perversităţi atât de

frecvent întâlnite la oameni. Omul nu ar face obiectul tratamentului fără ideea de

rău,dar ,prin definiţie , un tratament nu poate pune capăt decât îa ceea ce este

urmarea unui accident. Ideea de tratament implică prezenţa la delicvent a unor

structuri psihice specifice care se suprapun pe structurile personalităţii normale. A

defini anormalitatea prin inadaptare socială înseamnă a accepta ideea că individul

trebuie să se înscrie normelor unei anume societăţi oricum ar fi ea constituită sau

condusă .35

Folosind noţiunea de tratament, nu înseamnă numai o apropiere de ştiinţa

medicală, ci înseamnă de asemenea, îndepărtarea de drept, de vocabularul său, de

tehnicile şi temeiurile sale moderne. Adoptând un asemenea limbaj, criminologii se

separă de tradiţia juridică, dar în acelaşi timp îi subliniază limitele.

De fiecare dată când este hotărâtă o intervenţie asupra persoanei, dreptul

are vocaţia să o protejeze fie controlând oportunitatea măsurii, fie controlându-i

35 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 99-100

45

modalităţile de realizare. Iată de ce, autoritatea competentă pentru a efectua aceste

alegeri nu este specialistul sau echipa criminologică care a studiat delicventul şi a

apreciat cazul. Acesta joacă numai rolul de consilier, de expert. Decizia va fi luată

de o autoritate publică : tribunalul, atunci când alegerea este efectuată la nivelul

condamnării, autoritatea însărcinată cu executarea sancţiunii, atunci când aceasta

intervine după condamnare.

Studiul ideilor de tratament şi de intervenţie în materie penală, determină

anumite întrebări în legătura cu statutul realităţii în criminologie. Universul moral al

criminalului este, într-un fel, detaşat de realitate. Universul pe care acesta şi-l poate

crea ca decor al acţiunilor sale este o ficţiune. Intr-un anumit sens, criminalul

obişnuit trăieşte într-o lume la marginea realităţii în care EUL său este rege.

Din acest moment, perceperea de către criminolog a realului dobândeşte o

importanţă deosebită: dacă delicventul poate sfida realitatea socială, pot fi sfidate

constrângerile pe care le include şi responsabilităţile pe care le creează? O asemenea

poziţie nu face trimitere numai la bazele etice ale criminologiei ci şi la determinarea

surselor calificării unui act drept crimă. Postulatul iniţial delicvenţă-nondelicvenţă

este comparabil cu opoziţia dintre maladie şi crimă : dacă maladia este un rău

natural (invariabil, general şi permanent) atunci crima este un rău oarecum artificial,

variabil după împrejurări şi epoci.

Trebuie să admitem existenta unei ordini imanente lumii noastre, o ordine

inevitabilă ca şi legile cosmosului. Pedeapsa compensează trecutul şi este necesar să

se impună vinovatului o pedeapsă dacă nu dorim să-1 excludem pe acesta din

societate. Reintegrarea socială nu poate fi acordată decât cu acest preţ pentru că nici

o societate nu poate exista fără un minim axiologic.36

Primirea de către populaţie a măsurilor ce vizează tratamentul

delicvenţilor depinde de locul - mai ales simbolic - care le este conferit în gama de

reacţii îa criminalitate : populaţia va accepta un tratament dacă acesta comportă o

suficientă reprobaţiune simbolică (în caz contrar îl va refuza).

Scopul tratamentului fiind transformarea delicventului în nondelicvent, se

va tinde întotdeauna să se impună un model mai constrângător : un drept care

36 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 100

46

pedepseşte va indica ce nu trebuie făcut iar un drept care tratează va preciza ce

trebuie făcut. Obiectivul final va fi desigur, de a-i da delicventului simţul

responsabilităţii. Singura problemă este cea a gradualltăţii: care este limita îa care

intervenţia reeducativă nu mal este admisibilă şi, reciproc, unde refuzul valorilor de

către delicvent nu mai poate fi acceptat.

4.4. Educatorul în mediul penitenciar

Activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor şi a

normelor de convieţuire socială presupune din partea personalului cunoştinţe

aprofundate de psihologie. Prin toată activitatea sa, educatorul trebuie să faciliteze

apropierea de ei a deţinutului, să stabilească relaţia dintre infracţiune şi constantele

personalităţii acestuia, să pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale

după executarea pedepsei. Pentru atingerea acestor obiective sunt necesare calităţi

psihologice deosebite.

În primul rând, educatorul va trebui să aibă o concepţie clară despre lume

şi viaţă, despre sistemul social pe care îl reprezintă. A fi partener de discuţie cu un

individ care a greşit faţă de societate nu este posibil decât dacă educatorul este un

punct de referinţă pentru infractor, un model de înţelegere profundă a structurilor

realităţii, a poziţiei autentice a omului în lume, a îndatoririlor şi drepturilor sale.37

Capacitatea de a înţelege cadrul intern al subiectului, lumea lui

obişnuită de trăiri şi semnificaţii care ar mai putea fi denumită şi empatie, chiar dacă

nu este ştiinţifică, este suficient de exactă pentru a realiza un comportament optim

faţă de deţinut. 38

37 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 100-10138 Tudorel Butoi şi Ioana-Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară -teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p.378

47

Deşi empatia se găseşte în grade variabile la diferite persoane,

experienţa profesională a educatorului joacă un rol major în optimizarea ei. Între

calităţile educatorului nu vor putea lipsi sensibilitatea faţă de complexitatea

diferitelor motivaţii infracţionale, uşurinţa de a stabili relaţii umane, tactul, o mare

disponibilitate de a asculta, curiozitate şi interes pentru persoane privite în

individualitatea lor.

Desigur există anumite diferenţieri între educatorul care lucrează într-un

centru de reeducare faţă de cel dintr-un penitenciar. În centru de reeducare

educatorul acţionează mal direct şi sistematic pentru integritatea minorilor în

societate, propunându-le modalităţi de comportament acceptate social. A fi un

exemplu de conduită pentru minori este esenţial pentru educatorul din şcolile

speciale.

Cu toată multitudinea diferenţelor individuale, conduitele şi acţiunile

educatorilor au anumite trăsături comune care pot servi la conturarea unor tipuri şi

pot fi observate sub forma unor caracteristici dominante. Iată câteva din acestea:

• educatorul amabil: amabilitatea permite deţinutului să se exprime liber,

iar educatorul să sesizeze mai bine particularităţile psihologice ale

subiectului. Există şi o amabilitate de suprafaţă, o „mască" rău ajustată

care trădează adevărata atitudine şi-1 va inhiba pe subiect;

• educatorul autoritar : caută să impună deţinutului voinţa lui. Sigur de

sine, „îşi fixează subiectul" dorind să-1 domine. Postura rigidă a

corpului şi capului trădează această intenţie. Aşteaptă momentul în care

poate intervenii cu eficienţă, conduce discuţia luând în considerare toate

amănuntele;

• educatorul cabotin : în mod normal orice educator trebuie să fie şi un

bun actor : să poată simula nerăbdarea, simpatia fără a-şi pierde

vreodată sângele rece. Dar daca va exagera in teatralizarea unor

atitudini, se va trăda ceea ce va avea ca urmare închiderea deţinutului în

sine;39

39 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 101-102

48

• educatorul vorbăreţ : emite un adevărat potop de cuvinte, întrerupe des

deţinutul, propune exprimări mai potrivite (din punctul lui de vedere),

anticipează cu voce tare ce vrea să spună subiectul mai departe etc.

Cauzele acestui debit verbal exagerat pot fi nevoia de descărcare a

tensiunii afective sau trebuinţa afirmării de sine, ceea ce va afecta

calitatea convorbirilor cu deţinuţii;

• educatorul patern : dat fiind specificul relaiei educator-deţinut, există

posibilitatea ca primul să manifeste o conduită asemănătoare cu a „tatălui", iar al

doilea una „infantilă".40

4.5. Sprijinirea deţinuţilor prin implicarea lor în activităţi practice

Într-o lume în continuă schimbare, calitatea vieţii depinde de

abilitatea de a răspunde adecvat acestei schimbări, prin pregătire, adaptabilitate şl

contribuţia fiecăruia îa viaţa comunităţii. Spaţiul penitenciar este prin definiţie un

spaţiu închis, dihotomic (divizează populaţia penitenciară în două grupuri de o parte

şi de alta a gratiilor), penal din punct de vedere juridic, al autorităţii, şi, nu în ultimul

rând, este un câmp de forţe - determinat de tacticile de influenţare ale cadrelor şi de

cele de rezistenţă ale deţinuţilor.

Adaptarea la mediul penitenciar este dificilă din cauza privaţiunilor la care

este supus deţinutul şi deoarece trebuie să se adapteze la noi reguli şi

comportamente. O dată cu intrarea în penitenciar, individul resimte, într-o măsură

mai mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, de structura sa psihologică, de gradul de

maturizare socială şi de nivelul de cultură, efectele privării de libertate şi

reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie. Personalitatea deţinuţilor

40 Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 1996, p. 102

49

cunoaşte sau tinde să înregistreze un proces de degradare. Pe mulţi dintre ei liberarea

îi găseşte, de regulă, nepregătiţi sufleteşte, pesimişti în ceea ce priveşte reinserţia

socială, convinşi că vor fi etichetaţi tot restul existenţei, cu sentimentul că vor fi

depăşiţi de viaţă în ciuda eforturilor pe care le vor face.41

În aceste condiţii, devine deosebit de importantă funcţia educativă a

penitenciarului, prin derularea de programe cultural-educative cât mai diverse

urmărindu-se fundamentarea unei reinserţii sociale viabile a persoanelor aflate în

custodie.

În contextul penitenciar, dintre toate trebuinţele educaţionale, munca

este cel mai pregnant conştientizată la majoritatea deţinuţilor. în procesul educativ,

munca este concepută ca un mijloc de formare profesională, morală, civică. în cadrul

educaţiei în sprijinul muncii se desfăşoară acţiuni pentru stimularea activităţilor

productive, familiarizarea cu lumea ocupaţiilor în economia de piaţă şi implicaţiile

în comportamentul uman, pentru formarea atitudinii participative faţă de muncă şi a

deprinderilor de a lucra organizat în colectiv, pentru formarea simţului de

răspundere faţă de actul de muncă şi de calitatea produselor.

Dacă folosirea la muncă a deţinuţilor nu ar fi însoţită şi sprijinită de

acţiuni educative şi organizatorice, aceasta nu ar fi în măsură, singură, să producă, în

timp, mutaţii pozitive în conştiinţa condamnaţilor. Folosirea la muncă şl activităţile

educative în sprijinul muncii sunt laturi interdependente ale aceluiaşi întreg - munca

în penitenciar - care se condiţionează reciproc.

Din acest punct de vedere, în cadrul sistemului de programe socioeducaţionaîe,

aplicat în scopul recuperării deţinuţilor în penitenciar, sunt incluse programe care

vizează completarea nivelului de şcolarizare al deţinuţilor, formarea profesională,

asistenţa sociofamilială, educaţia moral-civică, educaţia juridică etc.42

Şcolarizarea organizată şi desfăşurată în penitenciar constituie o

componentă principală a normalizării şi încurajează independenţa şi

responsabilitatea deţinuţilor. Şcolarizarea sau continuarea şcolarizării deţinuţilor în

perioada executării pedepsei cu închisoarea sunt opţionale. Cu deţinuţii neştiutori de

41 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 24542 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 245-246

50

carte se organizează cursuri de alfabetizare. Factorul fundamental în şcoală este

educaţia, prin intermediul căreia se dezvoltă capacităţi şi se echilibrează

conduite. Un şcolar eşuat este şi un neprofesionalizat care poate să devină un

nonlntegrat social. Aşa se explică de ce, în majoritatea cazurilor de indivizi care au

săvârşit fapte antisociale, se argumentează Ideea că Inadaptarea socială, rezultat al

nediferenţierii şi nespecializării corespunzătoare a instruirii, constituie în multe

cazuri o premisă a inadaptării sociale şi a delicventei. Suntem conştienţi că,

procentual, prin cursurile de şcolarizare organizate în penitenciar nu reuşim să

acoperim decât în mică parte deficienţele socioadaptative ale deţinuţilor, dar este un

pas important care contribuie, alături de celelalte activităţi, la resociaîlzarea

persoanelor aflate în custodie penitenciară.

Ca o continuare a activităţii de şcolarizare, de o importanţă deosebită

este problema calificării şl recalificării profesionale a deţinuţilor, activitate

focalizată asupra nevoilor individului în contextul particular al constrângerilor ce

acţionează asupra lui. Această activitate trebuie să le permită deţinuţilor să obţină o

calificare, să dobândească o creştere a nivelului de pregătire în scopul de a răspunde

unor nevoi reale de personal calificat pentru agenţii economici. Activitatea de

formare şi reabilitare profesională este organizată avându-se în vedere opţiunea

deţinuţilor, caracteristicile personale ale acestora care îi recomandă pentru o anumită

meserie, cunoaşterea realităţii ofertei de pe piaţa muncii, valorificarea optimă a

resurselor materiale.

Demersurile întreprinse în cadrul penitenciarului pe linia recuperării

socioprofesionale nu trebuie să includă penitenciarul în topul instituţiilor cuîtural-

formatie ale societăţii, ci să contureze în opinia comunităţii ideea că penitenciarul

este un segment social a cărui activitate trebuie sprijinită şi orientată către scopurile

fundamentale ale societăţii civile.43

Legătura strânsă între penitenciar şi reprezentanţii societăţii civile

devine deosebit de Importantă pe linia recuperării sociale a Individului şi poate

atenua şocul pe care fiecare deţinut îl resimte la punerea lui în libertate, el fiind

nevoit să facă faţă atât unui angrenaj socioeconomic nepregătit să-1 integreze, cât şi

43 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 246

51

prejudecăţilor îa care este supus în societate, toate acestea contribuind la eventuala

iui orientare către lumea interlopă şi, implicit, către o nouă cale infracţională. De

aceea este foarte Important ca, pe lângă eforturile de adaptare a individului la mediu,

să se urmărească şi o adaptare a mediului, astfel încât să-1 poată integra pe cel care

doreşte acest lucru cu sinceritate. Adaptarea reciprocă nu se poate realiza decât prin

comunicare.

Îmbrăcând forma activităţilor lucrative-productive, a programelor de

şcolarizare, profesionalizare, art-terapie, educaţie moral-religioasă sau a învăţării

prin asimilarea de modele comportamentale, iniţiativele prezentate mai sus au un

singur scop : susţinerea persoanelor aflate în detenţie în eforturile proprii vizând

reintegrarea lor socială. Toate demersurile şi iniţiativele menţionate se bazează pe o

riguroasă cunoaştere a situaţiei persoanelor condamnate, perspectiva medicală

asupra posibilităţilor de susţinere a acestor persoane fiind de un real folos.44

4.6. Activităţile instructiv-educative şi rolul lor în susţinerea persoanelor condamnate

Dreptul la învăţătură al fiecărei persoane este garantat de Constituţia

României, care la art. 32 stipulează : „Dreptul la învăţătură este asigurat prin

învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional,

prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de

perfecţionare".

In cazul în care învăţarea, ca lege fundamentală ce favorizează

procesele integrativ-adaptative ale fiinţei umane, se află în defect, cel pus în situaţia

de a asimila o experienţă prin învăţare şi de a opta pentru tabla de valori pozitive ale

societăţii se situează pe o poziţie de refuz al învăţării, optându-se concomitent şi căii

de acces spre valoare şl valorilor înseşi. Ca urmare, pe lângă funcţia custodială,

44 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 246-247

52

penitenciarului îi revine, prin modul de concepţie a activităţilor şi numărul de

deţinuţi cuprinşi, sarcina reducerii vulnerabilităţii lor sociale, a fundamentării

maturizării lor spirituale şi construcţia unei moralităţi funcţionale după liberare.

Şcolarizarea organizată şi desfăşurată în penitenciare constituie o

componentă principală a normalizării şi încurajează independenţa şi

responsabilitatea deţinuţilor. Activitatea de şcolarizare se organizează pentru

deţinuţi apţi a fi şcolarizaţi care nu au absolvit învăţământul primar sau gimnazial,

pentru deţinuţii care nu depăşesc 40 de ani şi, în mod excepţional, şi pentru cei care

reuşesc să demonstreze interes constant, precum şl aptitudini în sensul completării

nivelului de şcolarizare. Numirea şi eliberarea în şi din activitate a personalului

didactic de conducere şi de predare de la unităţile şcolare şi clasele care funcţionează

în penitenciare se realizează în condiţiile stabilite de Statutul personalului didactic,

selecţionarea personalului făcându-se în conformitate cu criteriile stabilite pentru

personalul civil din Ministerul Justiţiei.

Premisele juridlco-administrative ale funcţionării Şcolii generale

nr.41, ca instituţie de învăţământ cu dublă subordonare, sunt stipulate în Protocolul

privind asigurarea şcolarizării şi profesionalizării persoanelor aflate în custodia

Direcţiei Generale a Penitenciarelor încheiat între MEC (nr. 4730/12.10.2001) şi

Ministerul Justiţiei (2410/22.10.2001), ca instituţii al căror interes legat de

persoanele aflate temporar în custodia DGP, în strânsă legătură cu nevoile societăţii

civile, vizează securitatea mediului social, promovarea valorilor morale, recuperarea

şi resociaîizarea persoanelor cu comportament antisocial.

Ca bază materială, Şcoala generală nr. 41 îşi desfăşoară activitatea în

cinci săli de clasă şi o cancelarie, spaţii puse la dispoziţie de către penitenciar şi

adaptate desfăşurării procesului didactic, iar ca resurse umane: un învăţător titular

(grad didactic II), 4 profesori titulari (2 cu gradul II, unul cu gradul I şi unul cu

definitivat), un maistru instructor, 2 ingineri, un psiholog.45

În şcoală funcţionează:

• învăţământ primar : clasele I-IV, cursuri de zi în clase simultane;

45 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 261-262

53

învăţământ gimnazial : clasele V-VIII, cursuri de preprofesionalizare, cu durata

de un an şcolar, privind iniţierea în meseriile de

zugrav/vopsltor/tapetar şi dulgher construcţii generale.

Planul-cadru de învăţământ pentru învăţământul special integrat în

cazul unităţilor şcolare din subordinea Direcţiei Generale a Penitenciarelor este

aprobat prin Ordinul MEC nr. 3529/23.03.2001. Derularea programului de

şcolarizare este urmărită prin controale periodice asupra activităţii desfăşurate, prin

asistenţă la orele de curs, prin rapoarte trimestriale privind evoluţia sa, încercându-se

astfel stabilirea progreselor înregistrate de deţinuţii-eîevi în cadrul procesului de

învăţământ. Verificarea, notarea şi aprecierea cunoştinţelor şi deprinderilor

deţinuţilor-elevi este un proces ce se desfăşoară pe parcursul întregului an, în

conformitate cu prevederile regulamentelor aprobate de MEC.

Evidenţa şi eliberarea documentelor de absolvire sunt de competenţa

unităţii de învăţământ organizatoare, în speţă a Şcolii generale nr. 41, certificatele

de şcolarizare sau adeverinţele păstrându-se la dosarul de penitenciar pentru ca,

ulterior, să fie înmânate deţinuţilor la punerea în libertate. în aceste documente nu

se fac menţiuni cu privire la starea de detenţie a acestora.

Factorul fundamental în şcoală este educaţia, prin intermediul căreia se

dezvoltă capacităţi şi se echilibrează conduite. In linii mari, şcoala face educaţie

prin instruire. Învăţământul, forma de cultură pe planul vieţii sociale şi al persoanei,

susţine procesele de adaptare la condiţiile vieţii, consolidarea culturii, integrarea cu

mai mare uşurinţă în diferite contexte ale vieţii sociale.46

4.7. Activitatea de reintegrare socială şi supraveghere la nivel

46 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 262

54

individual

Activitatea de asistare la nivel individual a infractorilor resupune trei

tehnici esenţiale : interviul, consilierea şi, ca o derivaţie a acesteia, interviul

niotivaţional.

4.2.1. Interviul

Interviul este principalul instrument al fiecărui consilier de reintegrare

socială şi supraveghere care poate fi privit ca o structură pentru operaţionalizarea

interacţiunii dintre acesta şi client. Fiecare consilier de reintegrare socială şi

supraveghere are propriul stil de a intervieva. Interviul este şi o abilitate, şl o artă

care se învaţă practicând-o.

Pentru o practica optimă, este totuşi nevoie ca practicianul să dispună de

un ghid care să cuprindă pregătirea şi etapele interviului, precum şi abilităţile pe

care consilierul de reintegrare socială şl supraveghere le utilizează în timpul

interviului.

Fiecare interviu are un scop şi o serie de obiective specifice. În funcţie de

scopul său, interviul poate fi:

• de diagnostic;

• de explorare:

• terapeutic.47

Există o serie de variabile care pot influenţa natura interviului:

• cum a fost interviul iniţiat — dacă a fost sau nu planificat, dacă avem

un client voluntar sau unul involuntar etc;

• unde se desfăşoară interviul — în birou, într-o celulă, într-o cameră de

spital sau acasă;

• experienţa clientului şi a asistentului social de a lucra împreună.

Fiecare interviu va fi diferit. Consilierul de reintegrare socială şi

supraveghere trebuie să fie flexibil în structurarea şi conducerea interviului, în

47 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 340-341

55

funcţie de scopurile interviului şi de nevoile clientului. Ca regulă, interviul trebuie să

fie condus astfel încât să încurajeze interacţiunea şl să consolideze relaţia

profesională.

a) Pregătirea interviului

In vederea pregătirii interviului, consilierul de reintegrare socială şl

supraveghere are următoarele sarcini: 1) pregătirea mediului în care se va desfăşura

interviul, 2) planificarea conţinutului interviului şi 3) armonizarea celor două sarcini

anterioare. înaintea oricărui interviu, consilierul de reintegrare şi supraveghere

trebuie să pregătească astfel condiţiile fizice de desfăşurare a acestuia. Dacă

interviul se va desfăşura în birou, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere

trebuie sa organizeze spaţiul astfel încât să încurajeze interacţiunea. Astfel, va aranja

scaunele pe acelaşi nivel, fără ca vreun obiect să se interpună între ele, va anunţa să

nu fie întrerupt la telefon sau la uşă, va pregăti aparatele de înregistrat numai cu

consimţământul clientului.

O atenţie deosebită se acordă timpului de desfăşurare a interviului,

astfel încât nici clientul, nici consilierul de reintegrare socială şi supraveghere nu va

fi grăbit, nici interviul nu va dura la nesfârşit.

Dacă interviul se desfăşoară în afara biroului, consilierul de

reintegrare socială şi supraveghere trebuie să găsească un loc în care discuţia sa nu

poată fi ascultată de alte persoane şi să nu fie deranjaţi. Ideal este ca mediu! în care

se desfăşoară interviul să fie confortabil, dar să nu albă prea multe elemente

decorative care ar putea distrage atenţia clientului. 48

În planificarea conţinutului interviului, consilierul de reintegrare

socială şi supraveghere trebuie să ţină seama de scopul şi obiectivele acestuia.

Planificarea se realizează în vederea identificării sarcinilor concrete şi a

informaţiilor necesare înainte ca interviul să înceapă. Consilierul de reintegrare

socială şi supraveghere va trebui să revadă notiţele interviurilor anterioare şi

planificarea iniţială a intervenţiei. Vor fi stabilite structura şi întrebările interviului.

Aceasta se realizează pentru a da interviului o formă, un sens, şl o „consistenţă". In

desfăşurarea interviului, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere trebuie să

48 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 341

56

fie flexibil, adaptând interviul la nevoile clientului. Din acest punct de vedere,

interviul poate fi directiv sau nondirectiv (liber), în funcţie de cât de structurat este

interviul.

În armonizarea celor două sarcini anterioare, consilierul de reintegrare

socială şi supraveghere trebuie să ţină seama şi de nevoile pe care clientul le-ar

putea avea, astfel încât acesta să primească răspunsurile de care are nevoie. Tot

înainte de desfăşurarea interviului, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere

trebuie să reflecteze asupra propriilor atitudini sau sentimente care ar putea influenţa

comunicarea sa cu clientul.

b) Etapele interviului

Toate interviurile au trei părţi:

• faza de început;

•faza de mijloc sau a lucrului împreună;

•sfârşitul.49

Fiecare fază are scopuri distincte. Faza de început debutează cu

momentul în care consilierul de reintegrare socială şi supraveghere ia numele

clientului şi încearcă sa-1 facă pe acesta să se simtă confortabil. Consilierul de

reintegrare socială şi supraveghere trebuie să reducă tensiunea şi să discute orice

manifestare de ostilitate, astfel încât să se asigure participarea deplină a clientului la

procesul de intervievare. Observarea acestor posibile obstacole se realizează prin

interpretarea comportamentului nonverbal şi prin întrebări legate de starea de spirit

sau de ultimele evenimente ori situaţii prin care a trecut clientul. De asemenea, în

aceeaşi fază, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere va negocia cu clientul

scopul întâlnirii şi durata interviului.

O importanţă deosebită o au relaţia de lucru şi comunicarea. Acestea

sunt ingredientele oricărei intervenţii în asistenţă socială.

Faza de mijloc începe atunci când clientul este pregătit să discute

despre ce a fost stabilit în faza iniţială. Conţinutul acestei faze diferă în funcţie de

sarcinile interviului atunci când împrejurările o cer. O atenţie deosebită va fi

49 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 341-342

57

acordată calităţii comunicării între client şi consilierul de reintegrare socială şi

supraveghere.

Când timpul alocat interviului se aproprie de sfârşit, consilierul de

reintegrare socială şi supraveghere sumarizează cele discutate în timpul interviului,

apoi, împreună cu clientul, elaborează un plan pentru întâlnirile următoare, stabileşte

responsabilităţile fiecăruia şi timpul şi locul viitorului interviu. Dacă este ultimul

interviu, clientul trebuie ajutat să spună „La revedere" şi să I se dea permisiunea să

revină atunci când mai are dificultăţi.

4.2.2. Consilierea

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere : una centrată pe

rezolvarea de probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un

model de consiliere nondirectiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul,

ci clientul decide ce se va discuta şl în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de

a facilita şi încuraja discuţia. De cele mai multe ori, aceasta se concentrează asupra

lumii emoţionale a clientului, şi nu asupra unor probleme. Problemele pot fi o

manifestare a unor tulburări emoţionale ale clientului. Consilierul trebuie să fie

împreună cu clientul încă de Ia începutul procesului. Aceasta înseamnă că atitudinea

consilierului este una deschisă, autentică, astfel încât clientul va renunţa la

mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul procesului de consiliere.50

Abordarea centrată pe persoană accentuează în principal

capacităţile şi punctele tari ale clientului. După cum anticipam mai sus condiţiile de

desfăşurare a unei bune consilieri sunt enapatia, o „căldură" nonposesivă, acceptarea

şi autenticitatea.

Empatia se poate defini ca „intrare/păşire" în lumea interioară a unei alte

persoane, cu scopul de a înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi

semnificaţiile pe care persoana respectivă le atribuie unor evenimente. în acelaşi

timp, consilierul rămâne însă el însuşi, empatia nepresupunând identificare. Nivelul

empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze lumea

interioară.

50 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 342-343

58

„Căldura" nonposesivă se exprimă în general prin : limbajul trupului

( postură, proximitate, spaţiu personal, contact vizual), cuvinte şi vorbire (tonul,

tipul cuvintelor etc), congruenţa acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul

nonverbal creează confuzie. Căldura şi apropierea trebuie utilizate cu maximă

atenţie. Cineva foarte „rece", distant, cinic şi neîncrezător se poate simţi ameninţat

în faţa unei persoane care se arată „caldă" şi plină de afecţiune. Căldura şi

apropierea sunt atributele care înlesnesc formarea alianţei de lucru dintre client şi

asistentul social.

Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în

cadrul relaţiei cu clientul.

Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp şi o precondiţie

a empatiei care încurajează clientul să se exploreze şi să fie, la rândul lui, sincer şi

deschis. Într-o relaţie în care consilierul este autentic, clientul se simte potrivit

afirmaţiilor următoare :

• Este el însuşi în relaţia noastră;

• Nu cred că ascunde ceva cu privire la ceea ce simte despre mine;

•Simt că pot să am încredere în el.51

Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea conţine Implicit o

alta, şi anume cea a recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar

schimbării şi uneori acţionează ca „dizolvant" al urii şi resentimentelor. Un

antiexemplu a ceea ce s-ar numi acceptare este foarte bine sintetizat de expresia „îmi

va păsa de tine dacă....". Un client care se simte acceptat face afirmaţii de genul:

„Sentimentele sale faţă de mine nu depind de cum mă comport eu faţă de el". Pot să-

mi exprim toate sentimentele mele faţă de el pentru că rămâne acelaşi faţă de mine".

Trebuie, totuşi, să recunoaştem că acceptarea nu este un fenomen de genul „totul sau

nimic", ca un tot perfect. Consilierii au în general grade diferite de acceptare care

pot varia de la zi la zi sau de la client la client. Dacă acceptăm oamenii aşa cum sunt

el, la rândul lor, aceştia ne vor accepta pe noi aşa cum suntem.

4.2.3. Interviul motivaţiomal

51 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 343

59

Este o continuare a consilierii nondirective şi are ca scop şi dezvoltarea

motivaţiei pentru schimbare. Interviul, ca metodă, s-a născut în urma unor dezbateri

la care au tlcipat psihologi norvegieni specialişti în problema abuzului de alcool

(Miller, 1983). Ulterior, acelor dezbateri le-au fost identificate numeroase aplicaţii

clinice ale metodei în Canada, Olanda, Marea Britanie şi Statele Unite. Metoda s-a

dovedit eficientă în special cu persoanele care nu doresc schimbarea sau care au

sentimente ambivalenţe cu privire la aceasta.

Caracteristicile metodei pot fi sintetizate după cum urmează:

• este o strategie mal mult de convingere decât de coerciţie;

• presupune mai mult suport şi sprijin decât argumentaţie;

• îl ajută pe client să recunoască şi să facă ceva pentru a-şi rezolva problemele;

• este o metoda care vizează motivaţia intrinsecă a clientului;

• clientul este cel care găseşte argumente pentru schimbare, şi nu asistentul

social.52

Cele cinci principii, aşa cum au fost ele formulate de Miller (1983), sunt:

- exprimarea empatiei;

- dezvoltarea discrepanţelor;

- evitarea discensiunilor

- depăşirea rezistenţelor

- dezvoltarea încrederii în sine.

• Exprimarea empatiei

Empatia, căldura şi ascultarea activă sunt principalele ingrediente ale

interviului motivaţional. La baza tuturor acestor elemente se află ceea ce am

denumit anterior „acceptarea". Toate acestea îl ajută pe consilierul de reintegrare

socială şi supraveghere să înţeleagă sentimentele şi perspectiva clientului fără a-1

blama, judeca sau critica. Mecanismul acceptării este unul aparent paradoxal,

deoarece acceptarea clienţilor aşa cum sunt îi eliberează pe aceştia şi îi ajută să

accepte schimbarea, în vreme ce nonacceptarea creează rezistenţă şi ostilitate. De

52 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 343-344

60

asemenea, acceptarea contribuie îa consolidarea alianţei de lucru, a relaţiei cu

clientul şi dezvoltă stima de sine a clientului, atât de necesară unei schimbări.

Comportamentul-problemă al clientului este considerat ca fiind un blocaj psihologic,

iar ambivalenţa şi rezistenţa la schimbare sunt privite ca fiind normale.53

• Dezvoltarea discrepanţelor

Este al doilea principiu al interviului motivaţional şl are ca obiectiv

crearea şi amplificarea în mintea clientului a unor discrepanţe dintre

comportamentul-problemă şi scopurile generale de viaţă ale acestuia. Miîler (1983)

numea aceste discrepanţe „disonanţe cognitive" şi pot fi sintetizate simplu ca fiind

diferenţe între ceea ce doreşte clientul să devină şi ceea ce este. Principalul

mecanism de subliniere a acestei discrepanţe este conştientizarea costurilor pe care

le presupune actualul comportament atunci când se află în conflict cu speranţele

clientului (să aibă o familie, să aibă un loc de muncă etc). Un exemplu ar fi când

clientul îşi doreşte o familie, dar comportamentul său violent îl împiedică să aibă o

relaţie de lungă durată cu o femeie din mai multe motive : comportamentul violent

se manifestă uneori împotriva acesteia, agresivitatea 1-a determinat de multe ori pe

acesta să intre în conflicte care au generat condamnări cu privare de libertate, deci

departe de casă etc.

Aceste discrepanţe pot fi identificate şi amplificate până când

depăşesc ca intensitate ataşamentul faţă de comportamentul-problemă. Decât să

accentueze motivaţii extrinsece, cum ar fi ameninţarea cu o condamnare sau

presiunile din partea soţiei. Interviul motivaţional presupune clarificarea aşteptărilor

sau scopurilor de viaţă ale clientului şi, apoi , explorarea consecinţelor sau a

potenţialelor consecinţe atunci când comportamentul-problemă intră în conflict cu

acestea.

Când este bine realizat, interviul motivaţional conduce la schimbarea

percepţiei şi a perspectivei fără ca clientul să se simtă sub presiune. Rezultatul

53 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 344-345

61

constă în găsirea motivelor de schimbare de către clientul însuşi, şi nu de către

asistentul social.54

• Evitarea discensiunilor

Cea mai nefericită situaţie este aceea în care consilierul de reintegrare

socială şi supraveghere încearcă să-1 convingă pe client că are o problemă şi că

trebuie să facă ceva în această privinţă, în timp ce clientul se apără şi declară că

procedează aşa cum consideră de cuviinţă. Unul dintre principiile esenţiale ale

interviului motivaţional este de a evita abordările care trezesc rezistenţa clientului.

Atunci când totuşi apare rezistenţa, consilierul de reintegrare socială şi supraveghere

trebuie să schimbe strategia. Un alt aspect important este cel al etichetării unui

anumit comportament ca fiind infracţional, de alcoolic, de violent etc. În practică s-a

constatat că etichetarea este inutilă şi nu face decât să crească rezistenţa clientului la

schimbare. Alta este însă situaţia în care acesta se autodiagnostichează. Este şi

exemplul celor de la Alcoolici Anonimi : „Nouă nu ne place să catalogăm pe nimeni

ca alcoolic, dar vă puteţi diagnostica singuri foarte repede". În acest mod, clientul

acceptă o anumită etichetă atunci când este pregătit şi numai dacă este convins pe

deplin de acea realitate.

• Depăşirea rezistenţei

Într-o comparaţie uşor forţată, acest procedeu s-ar putea numi „judo

psihologic", adică preluarea forţei şi energiei rezistenţei şi utilizarea lor în avantajul

terapeutului în descrierea realităţii, clientul se foloseşte de o seamă de percepţii care

au la bază informaţii şi cunoştinţe anterioare. în intervenţia sa, consilierul poate să

ofere informaţii suplimentare sau cunoştinţe teoretice ori noi persective, fără însă a

le impune clientului Principiul de bază este cel conform căruia clientul îşi Ia din cele

oferite de către consilier ceea ce are nevoie. Aceasta este o ofertă greu de refuzat. Un

alt mod de a depăşi rezistenţa este de a reformuîa problema şi de a o prezenta spre

rezolvare clientului. Astfel, clientul este Implicat direct în rezolvarea propriilor

probleme, ceea ce i-ar putea consolida sentimentul că este capabil să depăşească

singur toate obstacolele.

54 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 345

62

• Dezvoltarea încrederii în sine

Acest principiu este strâns legat de ceea ce am descris mai sus şi

provine din constatarea mai multor cercetători (Bandura, 1977; Roger şl Mewborn,

1976) care susţin că încrederea în forţele proprii reprezintă un bun predictor al

succesului unei schimbări încrederea în sine poate fi dezvoltată prin mai multe

procedee, dintre care amintim :

- exprimarea convingerii de către consilier asupra capacităţii de schimbare a

clientului;

- transmiterea de către consilier a mesajului „dacă vrei, eu te pot ajuta să te

schimbi", şi nu „eu te voi schimba!";

- utilizarea exemplelor de succes, prezentarea sau invitarea unor foşti deţinuţi care

s-au reintegrat cu succes să le vorbească celor care se pregătesc de liberare etc.55

Interviul motivaţional este deci mai mult o tehnică a consilierii sau o

cale de a fi cu clientul. Este o modalitate de a debloca clientul şi de a începe

procesul de schimbare. în continuare, schimbarea poate fi foarte rapidă şi fără a

necesita asistenţă sau poate solicita o gamă largă de intervenţii de sprijin.56

4.8. Rolul asistenţei religioase în penitenciar

Rolul Bisericii ca factor de unitate în viaţa poporului nostru şi al

preotului în cadrul vieţii religioase, filantropice, culturale etc. Este cunoscut ţi

recunoscut din primele secole ale erei creştine. În decursul Istoriei, Biserica a

traversat vremuri de grea cumpănă, dar nu a uitat niciodată misiunea sa divină de a

descoperii lumii pe Hristos şi de a-i chema pe oameni la pocăinţă spre iertarea

păcatelor, pentru că fiecare om, bun sau rău, credincios sau mai puţin credincios,

55 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 345-34656 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 346

63

încununat cu virtuţi sau stăpânit de patimi, poartă în sine chipul lui Dumnezeu. Grija

pentru cei aflaţi în dificultate a constituit dintotdeauna parte integrală din misiunea

Bisericii.57

Chiar de la începuturi, asistenţa religioasă a constituit în sistemul

penitenciar românesc o latură esenţială a activităţii de reabilitare morală şi spirituală

a deţinuţilor. Toate regulamentele de funcţionare a închisorilor până în 1949 aveau

prevăzut dreptul la asistenţă religioasă a deţinuţilor. In acest sens, regulamentul

asupra regimului de executare a pedepselor din 1942 prevedea la capitolul II

„Educaţia morală si religioasă", art. 199 — „Toţi condamnaţii şi internaţii sunt

admişi a primi asistenţă religioasă, conform cultului lor, autorizat de stat".

După o perioadă lungă de îndoctrinare din perspectiva unei singure

concepţii, cea marxist-leninistă, Biserica si-a revendicat, pe drept, rolul pe care îl

avea în societate. Astfel, ea incetează de a mai fi un „ghetou liturgic" şi iese cu

demnitate în arena socialului. În penitenciar, acest loc de suferinţă şi al reîntoarcerii

la Dumnezeu, Biserica are misiunea de a educa umanitatea prin slujitorii ei şi de a o

face demnă de viaţă supranaturală.

Asistenţa religioasă în penitenciar are ca scop perfectarea în om a

dimensiunii Îndumnezeirii, care este misiunea formatoare a creştinismului de

reconstruire a personalităţii umane. De aceea, una dintre îndatoririle esenţiale ale

slujitorilor Bisericii este activitatea permanentă de propăvăduire a dreptei credinţei

şi de călăuzire a vieţii deţinuţilor în învăţătura Bisericii. Este o activitate de

pastoraţie care se realizează prin mai multe mijloace. Dintre acestea amintim pe cele

mai importante : participarea la cultul divin, la discuţii duhovniceşti şi, nu în ultimul

rând, la Taina Sfintei Spovedanii. Acestea constituie mijloace optime în educaţia

religios-morală a deţinuţilor, având ca scop eliminarea patimilor omeneşti care pot

submima năzuinţa omului spre dobândirea mântuirii.58

Asistenţa religioasă îi oferă deţinutului, prin prezenţa preotului lângă el,

un ocrotitor spiritual, un părinte care se roagă pentru el şi împreună cu el pentru

uşurarea greutăţilor şi îndreaptă gândirea în direcţia eliminării păcatului. Cuvintele

57 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 26658 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 266

64

de învăţătură prezentate de preot la sfârşitul Sfintelor Slujbe au rolul de a favoriza şi

întări virtutea, de a-1 determina pe om să adopte un alt stil de viaţă, contrar celui

trecut, şi în mod esenţial îl ajută pe deţinut să-şi redobândească dreapta judecată şi

dreapta vieţuire, conform cu voinţa lui Dumnezeu.59

Concluzii

Ca domeniu distinct de activitate, asistenţa socială este definită drept

un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii

specializate de protejare a persoanelor, grupurilor şi comunităţilor cu probleme

59 George Neamţu, Dumitru Stan, Asistenţă socială. Studii şi aplicaţii, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 266-267

65

speciale, aflate temporar în dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin

mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă. Scopul fundamental al

profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacităţii de funcţionare

normală a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor, în acest sens fiind necesară crearea

condiţilor societale necesare funcţionării ,, normaleײ (adică în acord cu standardele

unei societăţi date). Practica asistenţei sociale constă în aplicarea şi utilizarea unor

valori, principii şi metode specifice pentru atingerea următoarelor scopuri:

sprijinirea oamenilor în obţinerea de resurse şi servicii; consilierea şi sprijinirea

psihologică a indivizilor şi microgrupurilor; implementarea sau îmbunătăţirea unor

servicii de sănătatea la nivel comunitar; participarea la elaborarea şi promovarea

legislaţiei sociale.

O serie de meta-analize asupra literaturii de reabilitare a infractorilor

au demonstrat că unele programe au obţinut rezultate pozitive. Eficienţa acestor

programe s-a datorat în principal combinării a patru principii: risc, nevoie,

receptivitate şi profesionalism. Pe baza acestor principii este posibilă o clasificare

a deţinuţilor pentru ca aceştia să primească într-un mod optim serviciile de care au

nevoie.

Gill McIvor enunţă caracteristicile generale ale unui program de

reabilitare performant astfel:

1. se adresează nevoilor clientului din perspectiva rezolvării de

probleme,

2. se adresează celor care prezintă un risc de recidivă ridicat,

3. asigură o intervenţie variată – metode diverse,

4. oferă servicii concrete – nu face psihoterapie dacă clientul nu are

locuinţă.

Structural, un program trebuie să :

1. aibă scopuri şi obiective clare, concrete, măsurabile,

2. să se deruleze într-un mediu receptiv,

3. să promoveze schimbări simple,

4. să fie derulat de un personal profesional şi motivat,

5. să aibă adeziunea participanţilor.

66

Penitenciarul reprezintă cadrul material şi sociocultural în care se execută

pedeapsa cu închisoarea şi asigură condiţii, posibilităţi pentru formarea în anumite

limite, la condamnaţi, a unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept

şi faţă de regulile de convieţuire socială. Locuri de executare a pedepsei privative de

libertate există din cele mai vechi timpuri. Apariţia lor este legată de nevoia

sancţionării celor ce încălcau regulile sociale stabilite. Evoluând în condiţii de

tradiţie, cultură şi civilizaţie diferite, de-a lungul istoriei, închisorile (ca loc de

executare a privărilor de libertate) s-au structurat în sisteme penitenciare specifice.

Dacă pedeapsa privativă de libertate trebuie să fie executată în închisori

organizate după sisteme diferite, avem în vedere modalitatea de executare a pedepsei

privative de libertate, tratamentul aplicat deţinuţilor, modul de organizare

penitenciară (inclusiv administraţia penitenciară) atunci ajungem la sintagmele

sistem penitenciar şi, implicit, regimuri de detenţie.

Executarea pedepselor privative de libertate şi măsura arestării preventive

(în unele cazuri) se realizează în aşezământe de detenţie aflate în subordinea

administraţiei penitenciare. Izolarea persoanelor condamnate la pedepse privative de

libertate este necesară atât sub aspect punitiv, restrictiv de drepturi şi libertăţi, cât

mai ales pentru a face posibilă aplicarea unui tratament şi a unui regim penitenciar

care să permită realizarea scopului şi funcţiilor pedepsei.

Ca reacţie socială contra faptei antisociale, pedeapsa este un mijloc şi o

măsură de apărare socială. Organizarea socială presupune în mod necesar existenţa

şi aplicarea pedepsei persoanelor care încalcă ordinea stabilită. Fiind sancţiune

proprie dreptului penal, pedeapsa se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi

vizează libertatea, bunurile şi drepturile cetăţeneşti ale acestora. Codul Penal, art.52,

prevede ca „pedeapsa este o măsură de constrângere şi mijloc de reeducare a

condamnaţilor". Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. O

trăsătură importantă a pedepsei este dată de caracterul ei strict personal, putând fi

aplicata numai celui care a săvârşit o infracţiune şi numai după ce s-a stabilit

răspunderea penală pentru aceasta. De precizat că „infracţiunea este fapta care

prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală — art. 17,

al. 1, Cod Penal.

67

Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii printr-o triplă reducere:

• a spţiului de viaţă;

• a timpului personal:

─ suspendarea viitorului;

─ relativitatea trecutului;

• a comportamentului social:

─ izolare;

─ abandon.

Etichetarea socială reprezintă o formă a reacţiei sociale, este o stigmă. În

acest caz prima apare ca un produs al reacţiei sociale. Cei care se abat de la normele

sociale sunt etichetaţi ca infractori, ca urmare a reacţiei sociale de răspuns la

criminalitate. Prin etichetare individual este trecut de la o poziţie socială considerată

normală în societate la una de deviant. Reacţia socială presupune existenţa a două

personaje:

• unul individual ─ cel etichetat;

• altul colectiv ─ societatea care etichetează.

Metoda profesionistă de bază, de lucru cu deţinuţii este cea de tip

socioterapeutic şi o abordare dinamică a securităţii şi protecţiei. Metodele

socioterapeutice sunt utilizate în majoritatea penitenciarelor şi dau rezultate bune

în ceea ce priveşte re-educarea şi siguranţa. Cred că o astfel de metodă de lucru

oferă o bază bună pentru introducerea de programe speciale de tratament.

În momentul primirii unei persoane condamnate la închisoare,se încearcă

prima dată aflarea datelor personalităţii sale, starea sănătăţii, posibilităţile de

muncă şi alte caracteristici important în planificarea programului împreuna cu

deţinutul care îşi oferă consimţământul, prin semnătură. Lucrul în echipă este foarte

important în toate penitenciarele în procesul de planificare şi implementare a

programelor. Programele sunt implementate în forme individuale sau de grup de

muncă profesională.

O gamă largă de forme de educaţie este oferită în penitenciare, începând

de la alfabetizarea de bază, şcoala primară şi cursuri de instruire pentru educaţie

generală. Deţinuţii pot, de asemenea, să studieze în colegii şi universităţi. Costurile

de educaţie sunt acoperite de către aceştia sau de familiile lor, în mare parte, şi

68

uneori de către centre de asistenţă socială şi ocupare profesională, sau de către

penitenciar. Problemele principale sunt motivarea deţinuţilor pentru educaţie şi

resursele financiare.

Majoritatea penitenciarelor organizează în cadrul instituţiei activităţi în

timpul liber, activităţi culturale, activităţi recreative(sport), cercuri artistice,

cercuri de croşetat, de goblen, tapiserie, cusut şi confecţionarea de decoraţiuni

pentru pereţi, feţe de masă, articole din lemn şi clei, etc. In unele penitenciare se

organizează expoziţii cu propriile lucrări realizate. Concerte şi spectacole

organizate în închisoare. Trupe de teatru şi uneori performeri de renume merg în

penitenciare pentru a susţine spectacole şi concerte.

Dincolo de durata pedepsei, administraţia penitenciarului primeşte în custodie

două categorii de deţinuţi: cel care se consideră vinovaţi şl cei care neagă orice

vinovăţie. Interpretarea lor asupra faptelor este diferită şi mai ales comportamentul

în timpul detenţiei.

O a doua distincţie care trebuie făcută este determinată de nivelul cultural al

deţinuţilor : cei cu studii sunt mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările

inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menţine la nivel acceptabil de

civilizaţie (vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politeţe cu cel din jur, legături

strânse cu familia, abonaţi la presă, deschişi la dialog etc). Ceilalţi, sunt marcaţi de

eşecurile existenţiale înregistrate până atunci, pentru ei viaţa nu mai e o construcţie

permanentă ci o vieţuire pur şi simplu; ei ar putea fi numiţi „cei ce nu au ce pierde",

pentru că nu au „carte", nu au o calificare, nu au familie, nu au casă, nu au sănătate,

nu au prieteni.

A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate mintală pe timpul

executării pedepsei: o primă categorie îşi păstrează echilibrul sufletesc datorită unor

caracteristici de forţă al eului; a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu

dizarmonii ale personalităţii, care se accentuează, deşi uneori deţinuţii au certe

beneficii din acest refugiu în boala psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe

un fond de normalitate, au căderi depresive în care nevoia lor de ajutor trebuie

satisfăcută în mod calificat.

În sfârşit, din persectiva administraţiei penitenciarului, deţinuţii se mai

împart în cei care muncesc şi cei care nu muncesc. Dar cei care pot munci sunt

69

puţini pentru că nu au ce sau nu au calificarea necesară. Pentru aceştia, detenţia

este un calvar.

Scopul activităţii asistentului social este acordarea de sprijin calificat, în

propunerea soluţionării problemelor sociale cu care se confruntă persoanele aflate

în executarea unei pedepse privative de libertate şi pregătirea acestora pentru

reintegrarea în familie şi comunitate după liberarea din penitenciar, iar

beneficiarul direct al serviciilor prestate de asistentul social este Administraţia

Naţională a Penitenciarelor, prin unităţile sale din teritoriu.

A vorbi despre tratament înseamnă a admite că delicventul are ceva

special care se adaugă calităţii sale de om, fără a fi inerent acestuia. Şi mai

departe, trebuie să luăm în consideraţie şi eventualele slăbiciuni şi perversităţi atât

de frecvent întâlnite la oameni. Omul nu ar face obiectul tratamentului fără ideea

de rău,dar ,prin definiţie , un tratament nu poate pune capăt decât îa ceea ce este

urmarea unui accident. Ideea de tratament implică prezenţa la delicvent a unor

structuri psihice specifice care se suprapun pe structurile personalităţii normale. A

defini anormalitatea prin inadaptare socială înseamnă a accepta ideea că individul

trebuie să se înscrie normelor unei anume societăţi oricum ar fi ea constituită sau

condusă .

Scopul tratamentului fiind transformarea delicventului în nondelicvent,

se va tinde întotdeauna să se impună un model mai constrângător : un drept care

pedepseşte va indica ce nu trebuie făcut iar un drept care tratează va preciza ce

trebuie făcut. Obiectivul final va fi desigur, de a-i da delicventului simţul

responsabilităţii. Singura problemă este cea a gradualltăţii: care este limita îa care

intervenţia reeducativă nu mal este admisibilă şi, reciproc, unde refuzul valorilor

de către delicvent nu mai poate fi acceptat.

Studiu de caz

70

Persoana privată de libertate C.I., în vârstă de 26 ani, a fost condamnată la 4

ani închisoare în urma săvârşirii infracţiunii de furt calificat. Este recidivistă,

aflându-se la a patra intrare în penitenciar.

Provine dintr-o familie cu o situaţie materială precară, mai are 7 fraţi, părinţii

sunt decedaţi. Are o relaţie de concubinaj şi 4 copii.

C.I. solicită sorijinul asistentului social pentru a se căsători cu concubina lui.

Nici el, nici concubina, nu au fost căsătoriţi anterior.

Se constată că nu are certificat de naştere, acesta pierzându-se. Cartea de

identitate provizorie, care i-a fost întocmită la arestare, a expirat. Asistentul social

face demersurile necesare la primăria localităţii în care s-a născut persoana privată

de libertate pentru eliberarea unui extras de naştere. După ce s-a obţinut extrasul,

Serviciul Evidenţă din cadrul penitenciarului face demersurile pentru eliberarea

cărţii de identitate provizorii.

După obţinerea actelor necesare, asistentul social ia legătura cu cabinetul

medical pentru programarea persoanei private de libertate la analize. Ultimul pas îl

reprezintă contactarea ofiţerului de stare civilă, care preia actele, declaraţiile

necesare şi programează oficierea cununiei civile.

Intrarea în legalitate a celor doi va aduce pe viitor avantaje, deoarece doar

căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă este recunoscută de Statul Român.

Colaborarea cu asistentul social a făcut posibilă trecerea la un alt nivel a relaţiei,

aceasta transformându-se din „consensuală” în „legal constituită”.

Anexe

Statistici privind deţinuţii

71

La 01.01.2008 în cadrul sistemului penitenciar se deţineau 7985 persoane, din

care 6521 – condamnaţi şi 1374 – preveniţi. Datele statistice referitor la

caracteristica condamnaţilor după diferite criterii prezintă următoarea situaţie:

1. Caracteristica condamnaţilor după tipurile penitenciarelor.

Tipuri

În realitate se deţin

+- pers. +-%

la 01.01.2008 la 01.01.2007

Închis 3675 (56,36%) 3069 (46,2 %) +606 +19,75

Semiînchis 2507 (38,44%) 3080 (46,3 %) -573 -18,60

Deschis 85 (1,30%) 201 ( 3,0 %) - 116 - 57,71

Pentru minori 168 ( 2,58 %) 214 ( 3,2 %) - 46 - 21,50

Condamnaţi pe viaţă 86 ( 1,32%) 83 ( 1,3 %) + 3 + 3,61

Total 6521 (100 %) 6647 (100 %) -126 -1,90

2. Caracteristica condamnaţilor după infracţiuni.

Infracţiuni În realitate se deţin +-

pers.

+-%

la

01.01.200

la

01.01.2007

72

8

Omorul art.145,147 (art.88,89,92 al

CP an.1961 )

1316

(20,18%)

1320

(19,9 %)- 4 - 0,3

Vătămarea intenţionată gravă a

integrităţii corporale sau a sănătăţii

art.151(art.95 al CP an.1961)

408

( 6,26%)

388 ( 5,8

%)

+

20+ 5,15

Răpirea unei persoane art. 164 (art.

64;1132 ; 125; 214 al CP an.1961)9 ( 0,14%)

5 ( 0,1

%)+ 4 + 80,0

Traficul de fiinţe umane art. 165(art.

1131;1132 al CP an.1961)

51

( 0,78%)

21 ( 0,3

%)

+

30+ 142,86

Infracţiunile privind viaţa sexuală

art.art.171 -175 (art.art.102,103 al CP

an. 1961)

351

( 5,38%)

379 ( 5,7

%)- 28 - 7,39

Furtul art.186 (art.119 al CP an.1961)1368

(20,98%)

1769

(26,6 %)

-

401- 22,67

Jaful art.187 (art.120 al CP an.1961)426

( 6,53%)

418 ( 6,3

%)+ 8 + 1,91

Tîlhăria art.188 (art.121 al CP

an.1961)

479

( 7,35%)

565 ( 8,5

%)- 86 - 15,22

Însuşirea în proporţii mari şi deosebit

de mari art.195 (art.1231 al CP

984

(15,09%)

839

(12,6 %)

+

145

+ 17,28

73

an.1961)

Traficul de copii art. 206 (art. 1131 al

CP an.1961)9 ( 0,14%)

4 ( 0,1

%)+ 5 + 125,0

Scoaterea ilegală a copiilor din ţară

art.207 (art.1123 al CP an.1961)-

1 ( 0,02

%)- 1 - 100,0

Activitatea ilegală privind circulaţia

substanţelor narcotice art. art. 217-219

(art.2251 al CP an.1961)

256

( 3,93%)

214 ( 3,2

%)

+

42+ 19,63

Infracţiuni economice art. art. 236-25825

( 0,38%)

15 ( 0,2

%)

+

10+ 66,67

Răpirea mijlocului de transport art.

273 (art.182 al CP an.1961)

73

( 1,12%)

56 ( 0,8

%)

+

17+ 30,36

Banditismul art.283 (art.74 al CP

an.1961)

28

( 0,43%)

39 ( 0,6

%)- 11 - 28,21

Acţiunile care dezorganizează

activitatea penitenciarelor art. 286

(art.741 al CP an.1961)

4 ( 0,06%)2 (0,03

%)+ 2 + 100,0

Huliganismul art. 287 (art.218 al CP

an.1961)

100

( 1,53%)

104 ( 1,6

%)- 4 - 3,85

Folosirea ilegală a armelor şi

muniţiilor art.290 şi art.292 (art. 227

28

( 0,43%)

8 ( 0,1

%)

+

20

+ 250,0

74

al CP an.1961)

Atentarea la viaţa judecătorului,

colaboratorului poliţiei art. art. 305,

350 (art.2061 al CP an.1961)

28

( 0,43%)

19 ( 0,3

%)+ 9 + 47,37

Infracţiuni săvârşite de persoane cu

funcţii de răspundere art.art.324-

332(art.184–189 al CP an.1961)

4 ( 0,06%)7 ( 0,1

%)- 3 - 42,86

Infracţiuni militare art. art.364-

392(art.238–270 al CP an.1961)8 ( 0,12%)

3 (0,05

%)+ 5 + 166,67

Alte infracţiuni566

( 8,68%)

471 ( 7,1

%)

+

95+ 20,17

Total6521 (100

%)

6647

( 100 %)

-

126- 1,90

3. Caracteristica după cantitatea de antecedente penale.

În realitate se deţin

+- pers. +-%

la 01.01.2008 la 01.01.2007

Prima dată 3000(46,01%) 2438 (36,68 %) + 562 + 23,05

75

a doua dată 1641(25,16%) 2089 (31,43 %) - 448 - 21,45

a treia dată 962(14,75%) 1090 (16,4 %) - 128 - 11,74

a patra şi mai mult 918(14,08%) 1030 (15,5 %) - 112 - 10,87

Total 6521(100 %) 6647 ( 100 %) - 126 - 1,90

4. Caracteristica după termenul de ispăşire a pedepsei.

În realitate se deţin

+- pers. +-%

la 01.01.2008 la 01.01.2007

Pînă la 1 an 61 (0,94%) 43 ( 0,65%) + 18 + 41,86

de la 1–3 ani inclusiv 611 (9,37%) 632 (9,51 %) - 21 - 3,32

de la 3-5 ani inclusiv 1479 (22,68%) 1473 (22,16%) + 6 + 0,41

de la 5–10 ani inclusiv 2011 (30,84%) 2333 (35,10%) - 322 - 13,80

76

de la 10–15 ani inclusiv 1314 (20,15%) 1298 (19,53%) + 16 + 1,23

de la 15–20 ani inclusiv 584(8,95%) 507(7,63%) + 77 + 15,19

de la 20–25 ani inclusiv 329 (5,04%) 248 (3,73%) + 81 + 32,66

mai mult de 25 ani 46 (0,71%) 30 (0,45%) + 16 + 53,33

pe viaţă 86 (1,32%) 83 (1,25%) + 3 + 3,61

Total 6521 (100%) 6647 (100%) - 126 - 1,90

5. Caracteristica după vîrstă.

În realitate se deţin

+- pers. +-%

la 01.01.2008 la 01.01.2007

Pînă la 15 ani inclusiv 1 (0,02%) 12 (0,18%) - 11 - 91,67

pînă la 16 ani inclusiv 7 (0,11%) 52 (0,78%) - 45 - 86,54

pînă la 17 ani inclusiv 33 (0,51%) 78 (1,17%) - 45 - 57,69

pînă la 18 ani inclusiv 53 (0,81%) 45 (0,68%) + 8 + 17,78

18-21 ani inclusiv 702 (10,77%) 752 (11,31%) - 50 - 6,65

21–30 ani inclusiv 2708 (41,53%) 2803 (42,17%) - 95 - 3,39

77

30–40 ani inclusiv 1779 (27,28%) 1735 (26,10%) + 44 + 2,54

40-50 ani inclusiv 775 (11,88%) 807 (12,14%) - 32 - 3,97

50-55 ani inclusiv 283 (4,34%) 210 (3,16%)td> + 73 + 34,76

55–60 ani inclusiv 104 (1,59%) 90 (1,35%) + 14 + 15,56

mai mult de 60 ani 76 (1,16%) 63 (0,95%) + 13 + 20,63

Total 6521 (100%) 6647 (100%) - 126 - 1,90

6. Caracteristica după starea socială.

În realitate se deţin

+- pers. +-%

la 01.01.2008 la 01.01.2007

Muncitori 1582 (24,26%) 1498 (22,5%) + 84 + 5,61

Funcţionari 98 (1,5%) 127 (1,9%) - 29 - 22,83

Ţărani 1190 (18,25%) 1731 (26,0%) - 541 - 31,25

78

Militari 23 (0,35%) 24 (0,4%) - 1 - 4,17

Elevi 77 (1,18%) 82 (1,2%) - 5 - 6,10

Şomeri 3342 ( 51,25%) 2384 (35,9%) + 958 + 40,18

Pensionari 84 (1,29%) 80 (1,2%) + 4 + 5,0

Alte categorii 125 (1,92%) 721 (10,9%) - 596 - 82,66

Total 6521 (100%) 6647 (100 %) - 126 - 1,90

7. Caracteristica după capacitatea în muncă.

În realitate se deţin

+- pers. +-%

la 01.01.2008 la 01.01.2007

Apţi de muncă 6431 (98,62%) 6559 (98,7%) - 128 - 1,95

Invalizi gradul I-II 53 (0,81%) 60 (0,9%) - 7 - 11,67

Invalizi gradul III 37 (0,57%) 28 (0,4%) + 9 + 32,14

Total 6521 (100%) 6647 (100%) - 126 - 1,90

79

8. Caracteristica după studii.

În realitate se deţin+-

pers.+-%

la 01.01.2008 la 01.01.2007

Analfabeţi 64 ( 0,98 %) 65 ( 1,0 %) - 1 - 1,54

Studii primare 321 ( 4,92 %) 537 ( 8,1 %) -216 - 40,22

Studii medii incomplete3205 (49,15

%)

2975 (44,8

%)+ 230 + 7,73

Studii medii2310 (35,43

%)

2509 (37,7

%)- 199 - 7,93

Studii medii speciale 475 ( 7,28 %) 426 ( 6,4 %) + 49 +11,50

Studii superioare incomplete 47 ( 0,72 %) 35 ( 0,5 %) + 12 +34,29

Studii superioare 99 ( 1,52 %) 100 ( 1,5 %) - 1 - 1,0

Total 6521 (100 %)6647 ( 100

%)-126 - 1,90

80

P r i s o n p o p u l a t i o n r a t e p e r 1 0 0 , 0 0 0 i n h a b i t a n t s i n 2 0 0 7 / N u m ă r u l d e ţ i n u ţ i l o r l a 1 0 0 0 0 0 l o c u i t o r i î n 2 0 0 7

6 5

6 7

6 7

6 8

7 2

7 5

7 9

7 9

8 5

9 1

9 1

9 3

9 3

9 9

1 0 7

1 0 8

1 0 8

1 1 2

1 1 7

1 2 0

1 2 8

1 4 2

1 4 7

1 4 8

1 4 8

1 5 0

1 5 5

1 5 6

1 8 6

2 2 0

2 3 5

2 3 6

2 9 2

3 3 3

3 4 5

4 0 1

4 2 6

6 2 8

7 5 0

0 1 0 0 2 0 0 3 0 0 4 0 0 5 0 0 6 0 0 7 0 0 8 0 0

S l o v e n i a

D e n m a r k

I t a l y

F i n l a n d

I r e l a n d

N o r w a y

S w e d e n

S w i t z e r l a n d

F r a n c e

B e l g i u m

G r e e c e

C r o a t i a

G e r m a n y

M a c e d o n i a

C a n a d a

A u s t r i a

M o n t e n e g r o

T u r k e y

S e r b i a

P o r t u g a l

N e t h e r l a n d s

S c o t l a n d

S p a i n

B u l g a r i a

E n g l a n d / W a l e s

R o m a n i a

S l o v a k i a

H u n g a r y

C z e c h R e p

M o l d o v a

L i t h u a n i a

P o l a n d

L a t v i a

E s t o n i a

U k r a i n e

G e o r g i a

B e l a r u s

R u s s i a

U S A

81

Bibliografie

1. Bocancea, Cristian; Neamţu, George, Elemente de asistenţă socială, Iaşi,

Ed. Polirom, 1999

2. Butoi, Tudorel şi Butoi, Ioana-Teodora, Tratat de psihologie judiciară

-teorie şi practică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003

3. Cerbu, Silvia, Culegere de documente privind desfăşurarea

activităţilor de educaţie şi asistenţă psihosocială, Ed. Ministerul

Justiţiei, 2006

4. Durkheim, Emile, Regulile metodei socilogice, Ed. Polirom,

2002

5. Florian, Gheorghe, Psihologie penitenciară. Studii şi cercetări, Bucureşti,

Ed. Oscar Print, 1996

6. Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, 1998

7. Neamţu, George; Stan, Dumitru, Asistenţă Socială- Studii şi aplicaţii,

Ed. Polirom, 2005

8. Rocher, Guy, Introducere în sociologia generală, vol. I, Ed. H.M.H.,

1968

9. Webber, Max, Teoria organizaţiilor sociale şi economice, Ed.

Polirom, 2001

10. Codul Penal al României, Monitorul Oficial nr. 65, 1997

11. Hotărârea nr. 1897/2006 pemtru aprobarea Regulamentului de aplicare a

legii nr. 275/2006

12. Hotărârea nr. 1059/05.09.2007

82

13. Legea nr. 275/2006 privind esecutarea pedepselor şi a măsurilor dispuse

de organele judiciare în cursul procesului penal

14. Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social

15. Legea nr. 211/2007 privind organizarea şi funcţionarea Inspecţiei

Sociale

16. Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici din

Administraţia Naţională a Penitenciarelor

17. Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2794/C/2004 pentru aprobarea Codului

deontologic al personalului din sistemul administraţiei penitenciare

18. Ordonanţa de urgenţă nr. 47/2006

19. O.U.G. nr. 130/2006

20. Informare electronică: www.scribd.ro

21. Informare electronică: www.facultate.regielive.ro

22. Informare electronică: www.e-scoala.ro

83

84

85

86