EI TRACII ERAU DACI

Arborele tracic numara peste 200 de triburi, esentiale fiind cele ale Dacilor, Getilor, Ramanilor, Bessilor (metalurgisti), Latinilor etc.Dio Casius a spus "si iarasi sa nu uitam ca Traian - Troian a fost trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fraticide, iar Tracii au fost Daci".Dupa Mircea Eliade, numarul ramurilor giganticului arbore uman al Tracilor se ridica la cca. 200 ("Dictionar al Religiilor", pag. 265).Prof. Dumitru Balasa a alcatuit un tabel al acestora numarând nu mai putin de 150 de ramuri tracice (vezi "Tara Soarelui" sau 232v212c "Istoria Daco-României", ed. Kagaion, 1997).Herodot (425 BC) considera: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, Tracii au multe nume, dupa regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleasi la toti" (Fontes, I, 65).Dupa victoria grecilor, de la Maraton, asupra Persilor, regele Xerxes (486-465 BC) îsi construieste o mare armata printre care se mentioneaza de catre Herodot si prezenta Tracilor Bithini, din nord-vestul Asiei Mici; acestia sunt descrisi astfel: "Tracii însoteau expeditia purtând pe cap caciuli din blana de vulpe, îmbracati cu hitoane, peste care se înfasurau cu mantale viu colorate. În picioare si peste pulpe aveau o încaltaminte din piele de caprioara. Ca arme au sulite, scuturi usoare si pumnale mici".Ovidiu în "Tristele" îi surprinde pe tracii geto-daci astfel:* Îi vezi calari, venind si ducându-se prin mijlocul drumurilor.* Între ei nu-i nici unul care sa nu poarte tolba, arc si sageti îngalbenite de veninul viperei.* Au glas aspru, chip salbatic si sunt cea mai adevarata întruchipare a lui Marte.* Parul si barba lor n-au fost tunse niciodata.* Mâna lor dreapta e totdeauna gata sa înfiga cutitul pe care îl are legat la sold orice barbat.În anul 547 BC Persii lui Cyrus au înfrânt Regatul Lydiei Tracice din Asia Mica, extinzându-si stapânirea spre nord-vest pâna la tarmul sudic al Marii Marmara.

Regele Persan Darius I (522-486 BC) a întreprins o expeditie la nord de Dunare, iar dupa acelasi Herodot, singurii Traci care s-au luptat cu el au fost Getii din Scythia Minor (Dobrogea) nelasându-l pe acesta sa se stabileasca acolo. L-au atacat Tracii din Muntii Pangaion cât si Tracii Odomanti, stabiliti mai la nord, pastrându-si astfel independenta. Peninsula Tracica a Chersonesului, în decursul agitatiei istoriei va trece de la Persi la Greci.Confederatia tribala a Tracilor - Odrisi care avusese o evolutie stralucitoare va fi desfiintata în urma unui razboi fraticid de Regele Macedonean Filip al-II-lea. Acesta va întreprinde o expeditie în tinuturile Dunarii de Jos (339 BC), unde Regele Get Kothelas i-a dat-o pe fiica sa Meda, de sotie. Aceiasi Traci-macedoneni dupa ce i-au învins pe sciti, încarcati de prizonieri si vite, întorcându-se acasa traversând Muntii Haemus (Balcani) au fost atacati de Tracii Tribali care le-au luat toata prada ranindu-l grav la picior pe însusi Filip al II-lea.Patru ani mai târziu un tânar Trac-macedonean, fiul lui Filip al-II0lea, Alexandru Macedon (336-326 BC) va face si el o incursiune în regiunile de la nord de Balcani, în "Tara Zeilor" - Dacia si, precum tatal sau va da lupte grele împotriva fratilor Geto-Daci al caror Rege Syrmos ("din Soare") se baricadase pe un ostrov al Dunarii cunoscut azi ca "Pacuiul lui Soare" pe care personal l-am colindat prin anii 1973-74 si l-am gasit izolat si straniu.O echipa de arheologi lucrau cu seriozitate si-mi explicau cu placere si mândrie, mie si prietenului meu agronom Mihai, despre misterele locului. Eram pe atunci un tânar doctor al comunei Roseti, jud. Calarasi, asteptând sa mai treaca un an pentru a-mi începe stagiatura în

chirurgie la Bucuresti, la prof. Juvara. Îl citisem deja, de câteva ori, pe Nicolae Densuseanu asa ca discutiile noastre au fost aprinse dar politicoase.Despre Regele Syrmos nu auzisem si nici despre înfrângerea lui de mai târziu, dar de originea geto-daca a numelui lui Alexandru, ei nu o stiau. Sa ne oprim putin sa-i vedem provenienta: Alexan-Dros "Cel Jertfit Cerbului" (precum Cerbul lui Orfeu i s-a mai zis si Dros "Cerbul" si în amintirea sacrificiului sau s-a construit teribila traditie getica a trimiterii unui Sol Curat, la ceruri (vezi A. Bucurescu "Dacia Secreta" pag. 21).Deci Alexandru este un foarte vechi nume Pelasgic, Carpato-Dunarean -- si este bine ca lumea sa o stie!El era mesagerul care odata la 4 ani era zvârlit între sulite si prin moartea lui ducea Zeului Suprem mesajul poporului sau.Carpato-Dunarenii în evolutia lor s-au raspândit în jurul nucleului cetatii naturale a Muntilor Carpati, munti greu de trecut, unde aurul, argintul si sarea se gaseau din belsug.Ei, Carpato-Dunarenii, s-au raspândit peste toata Europa Centrala, de la Alpii Austrieci si din Câmpia Bavariei pâna în Podisurile Galitiei Orientale si pâna în Stepa Dobrogei, iar de acolo pâna peste toata asa zisa Rusie Meridionala. De la Nistru si pâna în Kuban (vezi Tracii Cimmerieni), Asia Mica, Insulele Marii Tracice (Egee) au fost la început populate de ei, Pelasgii-Tracii-Arienii "Carpato-Danubieni" ajungând pâna în Nordul Africii (vezi Garamanii).Dar daca istoria a fost asa de generoasa cu Neamul Nostru Tracic, nu acelasi lucru se întâmpla si cu istoricii contemporani.Bulgarii, aparent un popor slav, sosit de departe, din Asia, se redescopera azi, nemaiconsiderându-se invadatorii sositi în secolul VI AD ci, nici mai mult nici mai putin decât urmasii Tracilor!Ei nu vor sa mai aiba nimic în comun cu neamul slav (or Vulgar: Bulgar-Mongoloid de la Volga). Citându-i pe acad. V. Georgiev, prof. A. Fol si pe prof. G.I. Georgiev, descoperi ca nici nu au existat traci la Nord de Dunare iar ei Bulgarii au devenit Traci, extinzându-si istoria cu câteva mii de ani. Si când te gândesti ca pâna fiica fostului lor presedinte Jivkov a devenit istoriografa, ei bulgarii, credeau ca sunt slavi la origine!Dupa cum vedeti, nu numai "Academicienii Profesori de Istorie" schimba istoria, ci si fetele presedintilor comunisti ... si pentru ce, pentru niste interese geo-politice. Nu ar fi fost mult mai simplu sa se mândreasca ca ne-au cotropit în secolul al VI-lea, ne-au subjugat si decimat, lasând în urma doar un numar mic de supravietuitori "Melelno-Romanii".Când vorbesti o limba slavona (aparuta foarte târziu în istoria lumii) cum poti spune ca esti trac!De-a lungul râului Marita traiau Tracii Odrisii, numele lor fiind mentionat pâna în secolul III BC.De asemenea de-a lungul râului Struma traiau Medii - trib din care se tragea si Spartacus, trac ce a clatinat si înspaimântat Roma. Nascut în jurul anului 113 BC, absorbit în armata Romana, si-a permis un "mic-concediu" pe cont propriu, a fost prins si transformat în sclav-gladiator. Fiind la scoala din Capua, excelent pregatit si cu suflet trac, nu a acceptat ideea de a muri pe arena pentru satisfactia "stapânilor", asa ca a evadat împreuna cu alti 70 de camarazi, alcatuindu-si o mica armata cu care a reusit sa clatine Imperiul Roman.

Spaima i-a obligat pe romani, învinsi de câteva ori de armata tracului Spartacus, sa trimita împotriva acestuia pe Marcus Licinius Crassus si pe Pompei (adus special din Spania). Învins de o armata enorma, Spartacus moare vitejeste, în anul 71 BC lânga Silar, râzând fericit ca toti dacii. Istoria schimba câteodata întelesul unor simboluri, asa ca numele Eroului nostru Trac este preluat de germanii socialisti care înfiinteaza, dupa primul razboi mondial, "Liga lui Spartacus"

(Spartakusbund). Acestia în frunte cu Rosa Luxemburg si Carol Liebknecht vor transforma la 30 decembrie 1918 "Liga lui Spartacus" în Partidul Comunist German. Ce ironie a soartei! Dar tot ei germanii, la numai câtiva ani vor avea o noua idee, aceea de a fura Simbolul Vietii Vesnice, Zvastica Pelasgica, transformând-o într-un simbol al intolerantei si cruzimii, manifestat în cel mai extremist sens, creând martiri în proportie de masa.Astfel vechi simboluri preluate si folosite necorespunzator, îsi pierd aparent valoarea cum s-a întâmplat si cu vechiul Semn Hitit Carpato-Danubian al Vulturului cu Doua Capete.Preluat de Bizant, apoi de Huni la formarea Imperiului Austro-Ungar, etc., etc., pentru ca în zilele noastre sa redevina actual, preluat de Noul Stat Rus...

Sa nu-i uitam pe Odrisi, trib Tracic din zona Muntilor Rodopi, care s-au rasculat împotriva Imperiului Roman, în anul 26 AD.Lasându-i la o parte pe Bulgarii Tracizati peste noapte de istorica, fiica lui Jivkov, si alti istorici de- ai lor, sa mergem ceva mai la sudul teritoriului tracic.Prof. Universitar dr. Decebal Bucurescu îl mentioneaza pe Herodot (Istorii II, 56) care spunea: "Elada (n.a. Grecia) tinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia".Ei grecii sositi intre anii 1900-1400 BC în 4 valuri: Aheii, Ionienii, Dorienii, Eolienii, ne-au gasit acasa, pe noi Pelasgii Carpato-Danubieni, numindu-se Traci (nume prima oara mentionat de acelasi Herodot). Ei ne-au învins de mai multe ori, reusind sa ocupe partea sudica a Peninsulei Balcanice.De la noi au luat apoi Asia Mica (vezi razboiul împotriva Tracilor-Ramani locuitori ai Troiei) si în sfârsit ocupându-ne insulele din Marea Tracica (grecii schimbându-i numele în Marea Egee) (vezi razboiul dus de Greci sub conducerea lui Teristocle împotriva Tracilor-Sinthioni).Revansa împotriva grecilor ne-a fost adusa de tracul-pelasg-macedon Alexandru (336-323 BC) care cucereste Grecia si conform traditiilor timpului îi angajeaza pe învinsi în trupele sale.Acesta reconstruieste într-o perioada foarte scurta Marele Imperiu Pelasgic, recucereste Egiptul, Mesopotamia, Persia, India, capitala acestui Mare Imperiu Pelasgic, reînviat, fiind la Pela.Vremea a trecut si dupa 2000 de ani, de asta data "istoricii greci" îl redescopera pe macedonul Alexandru ca fiind "grec" si îl pun în Panthenon (dupa 2000 de ani !!!). Dar nici bulgarii nu se lasa, si-l adjudeca si ei pe "stramosul" Alexandru, considerându-l unul din cei mai mari generali bulgari ai antichitatii.Unde esti tu Alexandru DoamneCa punând mina pe eiSa-i împarti în doua taberiDe nebuni si de misei...Între timp pelasgii au devenit si ei greci, precum si tracii -- o fi gresit Herodot sau probabil nu cunostea notiunea de "politically correct" când îi considera pe traci ca fiind alt neam decât grecii.Istorie, istorie, istorie ... saraca istorie.Singurii care nu si l-au revendicat pe Alexandru ca fiindu-le neam si stramos ... sunt romanii...Capul ce se pleacaSabia nu îl taieDar cu umilintaLantu-l încovoaie...Herodot în "Istorii V.9" spunea: "del la Padurea Hercinica, limita vestica a spatiului pelasgo-tracic trece prin Alpii Rasariteni, ocolind Noricum, provincie cu populatii predominant Dacice si Celto- Germanice, si apoi coborând la Aquileea (azi Terzo d'Aquileia - Italia), în golful

Venetienilor. De aici, limita vestica, sud-vestica a spatiului pelasgo-tracic urmarea tarmul Marii Adriatice, întreg tarmul de vest al Peninsulei Balcanice, pâna în Creta.Populatiile, neamurile pelasgo-tracice de la Marea Adriatica, din "tinuturile ilirice", atingeau potrivit informatiilor lui Strabon, din Geografia (VII, 5,1 - "Istrul si Alpii dintre Italia si Germania"): "populatiile pelasgo-traco-ilirice încep de la acel lac (n.a. este vorba de lacul Constanta din Elvetia de azi) alaturi de care locuiesc Vindelicii, Retii si Helvetii... Amintitul teritoriu (Alpino-Panonico-Iliric), Dacii l-au prefacut într-un pustiu, în urma razboiului în care i-au biruit pe Boi si pe Taurisci - semetii celtice de sub stapânirea lui Critasiros. Dacii pretind ca tinutul acesta ar fi al lor, cu toate ca este despartit de ei prin râul Parisos (n.a. Paar de azi în Germania) care vine din munti si se varsa în Istru (Dunare)..."Originea acestui popor, tracic, caruia geografia si conditiile climatice i-a harazit culoarea alba a pielii, mentinuta cu toate invaziile, încrucisarile si suprapunerile orientale, se confunda cu cea a Arienilor Carpato-Danubieni, a vechilor Pelasgi, întemeietori ai Europei moderne de azi. În ultima vreme, tot mai multi cercetatori sunt de parere ca leaganul vechii Europe este spatiul Carpato-Dunarean (Marija Gimutas), în timp ce P. Bosch-Gimpera considera ca spatiul din care au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunarii, Marea Egee (Marea Tracilor) si Marea Neagra (Marea Getica).Istoricilor si arheologilor li s-au alaturat si unii lingvisti, printre care trebuie amintit Vladimir Georgiev. Importanta Tracilor si a spatiului tracic a fost subliniata stiintific prima oara de catre Vasile Pârvan.Nascut la 28 septembrie 1882, în catunul Perchiu din Comuna Huruiesti, Jud. Tecuci, fiu al unui învatator rural, Vasile Pârvan, a fost un alt îndragostit de Preistoria poporului roman. El ajunge la 27 de ani Membru al Academiei Romane, Profesor de istorie Antica la universitatea din Bucuresti, Director al Muzeului National de Antichitati. El este autorul sintezei istorico-arheologice despre protoistoria Daciei, pe care a intitulat-o "Getica". În aceasta lucrare V. Pârvan a pus în evidenta, documentat si convingator, maretia poporului geto dac. El va muri timpuriu, înainte de a atinge vârsta de 45 de ani, lasându-ne un tezaur de nepretuit, opera lui stiintifica.

Din punct de vedere lingvistic, multi cercetatori sustin existenta unei Limbi Ariene, Carpato- Danubiene (Pelasgice) care a stat la originea limbii tracice, cu diferite variante locale. Având în vedere legaturile între Limba Hittita si Limbile Ariene, se poate afirma ca miscari de popoare au avut loc de la apus spre rasarit, adica din Europa spre Asia si nu invers. Forma veche a cuvintelor hitite constituie o dovada ca acestia s-au desprins din trunchiul carpato-danubian, european, patrunzând în Asia Mica. Sunt suficiente dovezi de natura arheologica si antropologica (spune J,C. Dragan în "Noi Tracii", pag.90) pentru a îngadui afirmatia ca, înca din Epoca Neolitica, în spatiul tracic si într-o arie limitrofa acestuia, exista o populatie autohtona, din care îsi trag radacinile Popoarele Istorice Europene, iar aceasta populatie poate fi considerata din punct de vedere lingvistic ca preariana. Considerând ca istoricii si arheologii au neglijat, necuvenit, mitologia noastra Traco-Dacica, precum si alte mitocanii, cu scrieri epice precum sunt Vedele si Upanisadele sanscrite, consider ca introducerea lor în circuitul cercetarilor ar fi în avantajul nostru, al românilor si în special în avantajul iluminarii trecutului îndepartat al continentului European.Simpozionul international de tracologie care a avut loc în Bulgaria (15-18 Mai, 1998) cu temele:1. Cel mai vechi simbol pre-tracic gasit în lume -- zvastica -- 6,000 BC2. Primele ornamente si masti de aur (tracice) gasite în lume - 3,800 BC (karanovo V-VI)3. 1600 de tezaure ale regilor Traci -- cele mai frumoase din lume.

4. Noi splendori tracice.În Iliada Homer spunea despre traci "Armatele lor straluceau de scuturi de aur si tezaurele lor erau asa de pretioase ca regele Priam (rege al Troiei-Tracice) a putut sa ia înapoi, de la greci, capul fiului sau mort, numai dupa ce le-a dat acea faimoasa Cupa Tracica de Aur".Toate marile civilizatii au înflorit pe vaile unor mari fluvii si în special la gurile de varsare ale acestora: cea Egipteana pe Nil, cea Mesopotamiana între Tigru si Eufrat, cea Indiana pe Ind si Gange, cea Chineza pe Fluviul Galben, iar cea Europeana, cu voia sau fara voia "marilor profesori de istorie si arheologie", pe valea (Istrului, Danubiului) Dunarii si în special în zona deltei acesteia. Acesta este leaganul adevarat al civilizatiei Proto-Europene, în stravechea vatra tracica a Carpatilor, a dunarii Carpatice. Aici veneau grecii în antichitate sa-si caute Lâna de Aur si bogatiile agricole dunarene. Aici s-a dezvoltat faimoasa Epoca de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunarii si Lacasul Zeilor din Cetatea Koga-Ion-ului.Uitati-va pe harta si veti vedea ce fantastic arata acest spatiu, unde din trupul muntilor tâsnesc izvoare ce se prefac în râuri care se desfasoara ca un evantai spre Dunare, strabatând vai calme si dealuri molcome, prielnice agriculturii si pastoritului. De sus, din avion aceasta retea hidrografica, cu forma de elipsa, seamana cu un Ou al Genezei. Munti de sare, fara de care e greu de conceput viata omului si cresterea vitelor, reprezenta în antichitate o bogatie mai mare ca aurul, poate cea mai de seama bogatie pentru oamenii vechimii, bogatia vietii. Nimic nu este mai presus decât "sarea în bucate" spune o veche poveste dacica.Bogatiile solului si sub-solului au facut ca spatiul tracic sa fie râvnit de triburile si popoarele învecinate -- spre acel El Dorado al Antichitatii îsi orientau dorintele jefuitoare vecinii. "Invadatorii europeni au venit si înca mai vin de la rasarit. Miscarile dinspre sud spre nord fiind determinate nu atât de cauze economice cât si de modificari ale climatului, de schimbarea florei si faunei cum a spus si J. Dragan "orice pom ce da roade si seminte, cauta sa le raspândeasca în preajma, asa si neamul nostru al daco-tracilor, prin triburi prolifice, a rodit si s-a raspândit fie la marginea teritoriului sau de vietuire, fie deplasându-se la distante mai mari pâna în Asia ori trecând strâmtorile Bosforului si ale Dardanelelor pâna în Anatolia; asa au ajuns rmamani-dardanii sa ridice orasul cetate Troia, iar brigii sa alcatuiasca o "Filiala" care a luat numele de Frigia; mysii nu erau altceva decât o farâma a moesilor din sudul Dunarii; mesapii, iapygii si venitii din Italia de rasarit erau surplusuri ale traco-illirilor din Dalmatia si din Panonia (unde a existat Statul Rama - pâna la venirea Ungurilor). Extinderea neamului Carpato-Danubian se poate asemana cu o explozie atomica, avându-si epicentrul acolo, acasa, în Tara Soarelui, în Daksha pre-sanscrita, ariana. Îi vom gasi pe stramosi pe râul Hipanis (Bug) si Borystene, Nipru). Cimmerienii vor fi împins de catre Sciti spre sud, dar si ei Scitii se vor topi în Marea Populatie Tracica, tracizându-se, lasând în urma lor doar ... un nume. Ei tracii care se întindeau spre apus pâna la Oceanul Atlantic, au patruns si pe Valea Vistulei întemeind cetati ca Getidava; alte ramuri ca Etruscii si Venetii se vor îndrepta spre Valea Padului. Peninsula Italica au cucerit-o de cel putin 4 ori, ultima data sub conducerea Stralucitorului Raman Enea -- plecat din zona Oltinei (Dobrogei de azi) ori dupa Homer si Virgilius, de la Troia. Când Demostene si Ificrate socoteau ca o cinste faptul ca mamele lor fusesera trace, când grecii "ne împrumutau" zeii schimbându-le doar numele, înfruptându-se din plin din miturile si credintele geto-dacilor, cum sa nu ridicam vocea azi, noi urmasii acelor Daco-Traci si sa spunem lumii Adevarul. De ce sa tacem, umiliti si furati de al nostru trecut glorios din dorinta "inteligenta" de a nu ne supara "vecinii"! Cine au fost si cine sunt ei vecinii!Niciodata un popor umil si fricos nu a fost respectat, niciodata un iepure nu va sta alaturi de un lup! Daco-Romani - Treziti-va, scoateti-va ochelarii de miopi, primiti de la vecini si uitati-va cu

mândrie, acolo de departe în trecut, redescoperiti-va si mândriti-va cu voi. Nu este nimeni în toata Europa, care sa aiba o istorie mai veche, mai frumoasa si mai fantastica, ca a noastra.Noi nu trebuie sa uitam ca suntem aici, pe acest Pamânt European primii, înaintea grecilor, italienilor, francezilor, germanilor ori turcilor, înaintea englezilor ori slavilor.Ei toti noii veniti doresc ca noi sa nu fi existat; astfel ei sa aiba drepturi! Ei spun ca Transilvania a fost un Vid de Populatie, astfel încât ei au venit si l-au umplut. Ei ne încurajeaza în prostia noastra sa credem ca de fapt noi am aparut dupa 106 AD, prin unirea dintre "doi barbati" Traian si Decebal. Traian - cuceritor a 14% din teritoriul Daciei, în urma unui razboi fraticid.Nu domnilor, noi avem istoria noastra, cu mii si mii de ani înaintea sosirii romanilor pe câtiva kilometri din teritoriul Daciei, iar istoria noastra a început atunci, de mult când noi am început sa faurim Europa, sa cucerim Asia: China, India si Japonia, Anatolia, Sumerul si Asia Mica, Palestina si Mesopotamia, Nordul Africii.Aceasta este istoria noastra, a Carpato-Danubienilor, Pelasgilor, Tracilor, Daco-Romanilor, Noi Daco-romanii reprezentam coloana vertebrala a istoriei lumii contemporane.

Document Info

Dacii îşi cumpărau mai multe nevesteAutor: Petre şi Rodica Barangă | 17850 vizualizări

Bendis, zeiţa căsniciei la daci

Poligamia traco-geto-dacilor este o temă puţin comentată de istoricii români contemporani. Subiectul a fost evocat în mai multe izvoare scrise care au pus în evidenţă cunoştinţele istoricilor antici despre spaţiul tracic.

Prima informaţie consistentă este oferită de Herodot (sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie obiceiurile tracilor, citim: „… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzesc cu străşnicie…” (Istorii, V, 5-8).

Cunoscător direct al tracilor din zona Mării Negre, Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.) scria despre ei: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii” (apud, Zeo Petre, Practica nemuririi: o lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2005, p. 194).

Menandru (sec. IV î.Hr.), cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evocă poligamia tracilor: „Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectând realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea»” (Geografia, VII, 3, 4).

Cum se căsătoreau traco-geto-dacii?

Herodot scria că: „… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi.” (Istorii, V, 8), iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor „… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).

Mai multe informaţii despre procedura căsătoriei ne parvin de la Pomponius Mela (sec. 1): „… fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie”. (Descrierea pământului, II, 21). Acelaşi autor confirma poligamia tracilor atunci când, probabil, inspirându-se din Herodot şi alţi scriitori mai vechi, descria o parte a ceremoniei funerare: „Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi nu are loc o plată… le aşteaptă pe femei peţitorii.” (II, 18-20).

Solinus (sec. III), prezintă asemănător ceremonialul căsătoriei: „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile (oferite); iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită” (Culegere de fapte memorabile, 10, 4).

Citindu-i pe autorii antici, constatăm că existau două variante de căsătorie: aceea care se făcea „după obiceiuri” se aplica în cazul femeilor care „năpăstuite din pricina urâţeniei lor” îşi cumpărau soţul. Tot obicei par a fi şi tratativele, lupta sau peţitul văduvelor chiar lângă rugul soţului decedat. A doua variantă este un fel de licitaţie la cererea femeii: „…acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat…”. Cine organiza această licitaţie, adevărat concurs de frumuseţe în antichitate? Cine alcătuia juriul îndreptăţit să „..stabilească valoarea lor?” Dacă pentru femeile „năpăstuite” zestrea era preluată de soţ, cine încasa plata pentru „frumoase”? Părintele, sau chiar femeia? Cât de mare putea fi valoarea licitată. Să fi fost un privilegiu al aristocraţilor? Exista o ierarhie a nevestelor în frunte cu aceea care „..are moravurile şi conduita cele mai bune”? Odată cumpărată, femeia putea fi revândută de soţ? Iată întrebări la care n-am găsit răspuns în izvoarele scrise. Nu ştim nici dacă exista o vârstă când bărbatul şi femeia dobândeau dreptul de a se căsători, şi nici care era gradul de rudenie ca barieră a raporturilor maritale.

Printre traci existau şi celibatari. Ne-o spune Strabon atunci când îl citează pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului tracic, Poseidonios (sec II-I î.Hr.): „… unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femei, numindu-i «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, aşadar feriţi de orice primejdie… duc o viaţă sărăcăcioasă” (Strabon, Geografia, VII, 3, 3).

De ce se căsătoreau traco-geto-dacii?

Un motiv pe care îl credem fără dubii este obiceiul. Alt argument de luat în seamă ar putea fi că bărbatul vedea în căsătorie un mijloc onorabil de a-şi spori averea prin zestrea nevestelor! Nu ştim dacă erau obligaţi să se căsătorească pentru supravieţuirea comunităţii, pentru a duce

neamul mai departe, mai degrabă nu, dacă luăm în considerare că la traci castitatea nu era o virtute, aşadar se puteau naşte copii şi în afara căsătoriei.

Interesante sunt precizările lui Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice. Căsătoriile sunt şi pentru împreunare şi ei se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).

Căsătoria era un act privat, nescris, asemănător logodnei de astăzi, pe care nicio putere publică nu era chemată să-l sancţioneze. Este posibil să fi existat şi câteva gesturi simbolice care impuneau o anumit formalitate căsătoriei.

Ce statut avea bărbatul?

Societatea traco-geto-dacică era de tip patriarhal, chiar falocratică, în care bărbatul era stăpânul femeii. El avea dreptul de a ţine în casă un număr de femei în funcţie de posibilităţile sale economice, dar şi după pofta inimii! Solinius scria că la traci „… bărbaţii se fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soţii.” (Culegere de fapte memorabile, 10, 1).

Este posibil să fi existat chiar un cult al soţului, aşa cum pare a indica ritul funerar la traci? Herodot îl descria astfel: „Când unul din ei a murit, să iscă între femeile (mortului)mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă ca să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea, este lăudată de bărbaţi şi femei, apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o foarte mare ocară.” (V, 5). Atât textul lui Herodot, cât şi cel al lui Pomponius Mela, citat mai înainte, scot în evidenţă dorinţa femeilor de a se sacrifica pentru soţ. Herodot preciza că era aleasă femeia pe care decedatul „a iubit-o mai mult”, în timp ce la Pomponius Mela prevalau „moravurile şi conduita cele mai bune”. În primul caz, hotărârea era luată de „prietenii” decedatului, în celălalt femeile „dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască”, probabil un juriu din care nu ştimi cine şi câţi făceau parte.

Am amintit mai sus relatările lui Strabon despre tracii care „îşi duceau viaţa fără să aibă legături cu femei”, motiv pentru care erau „onoraţi şi socotiţi sacri”. Comentându-l pe Poseidonios şi citând referirile lui Menandru la poligamia tracilor, Strabon conchide: „Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acela căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i theosebeis (adoratori ai zeilor)şi kapnobatai (călători prin fum)pe cei fără femei, geţii s-ar ridica împotriva părerii obşteşti” (VII, 3, 4).

Ce statut avea femeia?

De la Herodot aflăm că tracii nu puneau preţ pe virginitate: „…pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac.”, dar după căsătorie „… îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie” (V, 6).

Să-l recitim şi pe Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice… şi se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc… La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).

În acelaşi secol IV î.Hr., Platon scria că tracii „… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi” (Legile, VII, 805).

Cunoscător direct al realităţilor de la ţărmul Mării Negre, Ovidiu (sec. I î.Hr.-I d.Hr) scria despre femeile geţilor: „… ele ştiu să rabde de foame şi de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau că „… pisează darurile (zeiţei) Ceres şi pe vârful capului duc ulcioare grele de apă” (Pontica, II, 8, 10-12).

Povestind despre obiceiurile celţilor, sciţilor şi tracilor, Strabon scria că „…femeile muncesc şi ele la câmp şi de îndată ce au născut, îi slujesc pe bărbaţi, punându-i să stea culcaţi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul şezând pe vine lângă apa vreunui râu, şi-l înfaşă.” (III, 4, 17). Tot Strabon descrie o calitate deosebită a femeilor: „De bună seamă, întotdeauna s-a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la alte acte de adoraţie… iată ce mai spune acelaşi poet (Menandru) aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile pe jertfe. Cuvintele (soţului)sunt: «Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei căsătoriţi: căci mereu e nevoie să se facă o serbare»” (VII, 3, 4).

Şi Horaţiu (sec. I, î.Hr.) scoate în evidenţă virtuţile soţiilor dacilor în contrast cu cele ale soţiilor romanilor:

„Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi,

ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă,

iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului

şi nici nu se încrede într-un amant chipeş.

Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor

şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei române trainic:

ea se teme de alt bărbat.

Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.” (Ode, I, 211).

În mentalitatea vremii, dominată de normele de viaţă ale societăţii patriarhale, superioritatea bărbatului, proprietar al nevestelor şi copiilor, se manifesta printr-o discriminare care făcea din femeie o marfă destinată vânzării-cumpărării, un lucru care putea fi moştenit şi o slujnică care avea rolul se efectueze „servicii” pe care bărbaţii erau obligaţi să le îndeplinească doar când erau pedepsiţi. Trogus Pompeius (sec. I) ne informează că dacii „…în vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată,

au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16).

Evoluţia statutului femeii la traco-geto-daci nu ne este cunoscută. Ştim, însă, că în familia regală a lui Decebal femeia se bucura de respect şi protecţie. Sunt istorici care consideră că scena XXX de pe Columna lui Traian trebuie pusă în legătură cu prizonieratul surorii lui Decebal (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71). Dio Cassius (sec. II) este sursa unei informaţii interesante: „Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri... Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit...” (Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4 Xiph.). Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102, un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o îndatorire de onoare faţă de un membru de vază al familiei sale.

Strania scenă XLV de pe Columnă, în care femei dace torturează prizonieri romani, ar putea fi o dovadă că, în caz de mare pericol, femeile îşi ajutau bărbaţii în încercarea de a-şi salva libertatea (R. Vulpe, op. cit., p. 102-103).

Condiţia de văduvă nu era de durată. Femeia avea dreptul, fie să obţină „cinstea” de a fi înjunghiată şi înmormântată împreună cu soţul, fie să se recăsătorească lângă rugul funerar (Herodot, V, 5; Pomponius Mela, II, 18-20). Fidelitatea femeilor faţă de soţ se exprimă şi în dorinţa lor de a-l însoţi la zei pe cel decedat: „Femeile, care ţin mult la cinstea lor, se urcă pe rugurile soţilor morţi şi, ceea ce socotesc drept cel mai mare semn al curăţeniei, se aruncă în flăcări” (Solinus, 10, 2-3).

Desfacerea căsătoriei pare a fi fost la fel de simplă ca şi contractarea ei. „Divorţul” era lesnicios şi informal, nefiind nevoie de gesturi solemne sau simbolice. Era suficientă voinţa unilaterală. Heraclid din Pont scria: „Dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea” (apud, Zoe Petre, loc. cit.).

Traco-geto-dacii între poligamie şi mongamie

Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi, simbolizând o lume în contrast cu cea din care făceau parte scriitori greci. Iată un fragment din „Istoriile” lui Arrian (sec. II), citat de Eustathius (sec. XII) în comentariile la „Periegeza lui Dionysios”, care plasează începutul poligamiei într-un timp mitic: „La traci era obiceiul să aibă multe femei, în aşa fel ca de la multe femei să aibă mulţi copii – iar obiceiul acesta se spune că îşi trage obârşia de la regele Doloncos [fiul lui Kronos şi al nimfei Thraike, fiică de titan], care a avut mulţi copii de la multe femei” (apud., Zoe Petre, op. cit., p. 199).

Nu ştim dacă reformatorul Zalmoxis a introdus poligamia sau doar a acceptat-o, moştenind-o ca pe o cutumă adânc înrădăcinată în mentalitatea traco-geto-dacilor. Este de discutat şi dacă poligamia era o situaţie generalizată sau doar un privilegiu de care se bucurau regele şi nobilii cu prestigiu şi posibilităţi materiale.

Savantul V. Pârvan era de părere că doar aristocraţii erau poligami: „... putem afirma că e un fenomen general nu numai la popoarele barbare, ci şi la cele culte, ca treapta stăpânitoare a societăţii să practice poligamia (legală sau ilegală, mai multe soţii legitime ori numai una), în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam. În adevăr, aşa după cum Filip al Macedoniei era un poligam vestit, tot aşa vor fi fost şi diferiţii regi şi principi geţi, în măsura averii lor şi a putinţei de a-şi cumpăra soţia... regula generală la geţi era ca familia lor să fie monogamă... Această încheiere ne este întărită atât de reprezentările de pe Columna lui Traian, care privesc mai ales pe dacii din munţi, cât şi... de pe Trofeul de la Adamclisi, unde vedem pe geţi, fiecare cu femeia lui unică” (Getica, Bucureşti, 1926, p. 146-147).

Reputatul arheolog H. Daicoviciu era de aceeaşi părere, poligamia fiind „limitată la un număr foarte mic de familii (la nobilii cei mai bogaţi, de exemplu)” şi sublinia: „Trebuie să recunoaştem, aşadar, că nu ştim aproape nimic despre familia dacică. Chiar admiţând, pe temeiul lui Menandru, existenţa poligamiei, nu este deloc sigur că o realitate din secolul al IV-lea î.e.n. dăinuia şi în epoca lui Burebista-Decebal” (Societatea dacică în epoca statului, în Studii dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 27).

Este posibil ca poligamia să fi fost înlăturată printr-o măsură reformatoare a lui Deceneu? Pornind de la ipoteza că toţi marii reformatori s-au ocupat şi de viaţa de familie, istoricul Grigore Tocilescu preciza că prin „... reforma politico-religioasă a lui Deceneu ... obiceiurile poligamice, comune gintei thrace, nu mai domneau în Dacia... familia se deosebea prin moravuri mai curate, puritanice chiar” (Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, p. 371).

Un alt bun cunoscător al traco-geto-dacilor, arheologul I.H. Crişan, aprecia că poligamiei „... îi va pune, într-o oarecare măsură, capăt Burebista, cu ajutorul marelui preot Decenu” (Burebista şi epoca sa, ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, p. 461).

Nu ştim dacă, în timpul lui Burebista, „ridicarea” geţilor prin „cumpătare” a inclus şi reformarea vieţii de familie. O eventuală interzicere a poligamiei i-ar fi putut deranja pe aristocraţii geto-daci care ar fi avut un motiv în plus să-l înlăture pe marele rege. Dar cum de l-au acceptat pe Deceneu drept urmaş la tron? Poate pentru că acesta „... le-a apărut ca o fiinţă extraordinară... Învăţându-i etica, i-a înfrânt de la moravurile lor barbare...” (Iordanes, Getica, 71).

Analizând critic o serie de izvoare greceşti referitoare la geţi, Zoe Petre este de părere că „... polaritatea particularităţilor de civilizaţie atribuite geţilor în textele antice, care fac să coexiste în aceste ţinuturi de margine abstinenţa şi excesul, poligamia şi celibatul, vegetarismul şi sacrificiile umane, reorganizează atât de drastic informaţia de pornire, încât e aproape imposibil pentru exegeza modernă să regăsească eventualele date reale ce s-ar ascunde îndărătul acestei viziuni.” (Practica nemuririi..., p. 206).

Majoritatea izvoarelor documentare care prezintă imaginea traco-geto-dacilor prin ochii grecilor şi ai romanilor sunt surse de mâna a doua, aproximative şi, adesea,confuze. Se păstrează prea puţine fragmente din scrierile celor care au călătorit şi văzut la faţa locului realităţile sociale din aria tracică. Tema poligamiei traco-geto-dacilor este reală şi nu poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere permanent reanalizată pentru a-i reconstitui semnificaţiile şi a-i reinterpreta mesajele.

Pe aceeasi tema:

Se lansează volumul «Lumea rurală în provinciile Moesia Inferior şi Thracia (secolele I–III p. Chr.)»

Descoperire istorică pe traseul conductei de gaze România-Bulgaria

Comorile tracilor: a fost descoperit un extraordinar tezaur getic de aur

TRIBURI DACICE

Click pentru a mări harta

AGATÂRŞII - Trib de origine iraniană, stabiliţi, cu mult înainte de sec. V îen în spaţiul intercarpatic devine propabil cu timpul un trib dacic cu oameni "foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur" ceea ce corespunde perfect bogăţiilor aurifere ale Daciei după cum menţionează Herodot.

ALBOCENSII - Trib de origine dacică fără îndoială, aflaţi în jurul oraşului Alboca din sudul Banatului de azi. Au fost menţionaţi de Ptolemeu.

ANSAMENSII - Trib dacic localizat pe Someş, în NV Transilvaniei. Este atestat pe inscripţii romane un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

APPULII - Numele neamului dacic aşezat în jurul oraşului Apulum. Sunt menţionaţi de textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam.

BIESII - Trib de pe malurile Mureşului ce se învecinează la N cu piageţii, la NV cu burii şi la SV cu sarmaţii. Sunt amintiţi de Ptolemeu.

BURII - Puternic trib dacic, cu capitala la Argedava. Ocupau regiunea subcarpatică a actualelor judeţe Vîlcea şi Arges. Stăpâneau imensele mine de sare de la Ocnele Mari şi căile de acces spre Dacia transilvană, ceea ce le conferea o imensă putere militară, alături de o mare responsabilitate. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

CALIPIZII - Trib dacic înrudit cu carpii menţionaţi de Herodot şi Strabon.

CARPII - Unul din cele mai mari şi importante triburi dacice ce a locuit la est de Carpaţi până la Nistru. După unii cercetători, numele de carpi vine de la muntii Carpaţi, după alţii de la indo-europeanul Kar="a lăuda" iar după alţii numele de Carpaţi vine de la carpi. Sunt amintiţi de Iordanes, Aurelius Victor, diferite inscripţii din Dacia romană. Existenţa lor mai este confirmată de faptul că unii împăraţi romani care i-au învins (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus, Galerius şi Constantin cel Mare) şi-au luat supranumele de Carpicus Maximus. Urme ale carpilor au fost identificate pe teritoriul Moldovei, carpii lasând cel mai mare număr de tezaure monetare. Organizaţi într-o puternică uniune tribală, carpii au dominat din punct de vedere politic, economic şi militar atât unele triburi de origine dacică (dacii liberi din Muntenia), cât şi populaţiile barbare pătrunse în zona extracarpatică a României. După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (170-172) carpii au fost cei mai puternici şi mai periculosi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos. Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii. Sunt atestate conflicte în anii 214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318. În urma acestor conflicte, unii dintre carpi au fost transferaţi în Imperiul roman, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină, alături de goţi, huni. De-a lungul existenţei lor, a asimilat numeroase culturi fără a-şi schimba semnificativ cultura. Între carpi şi romani au existat şi unele relaţii paşnice, fapt dovedit arheologic.

CARPIZII - Trib dacic înrudit cu carpii menţionaţi de Ephoros.

CARPODACII - Denumirea de carpodaci este interpretată de istorici în mod diferit : "daci amestecati cu carpi", "daci de origine carpică", "daci în ţara carpilor", fiecare formulare oferă concluzia că n-ar fi vorba despre o singură populaţie, ci despre două neamuri de aceeaşi origine (dacă). Sunt menţionaţi de Zosimos în Istoria nouă : "Teodosius a respins pe sciri şi pe carpodaci şi învingându-i în luptă, i-a silit să treacă Istrul şi să se întoarcă pe meleagurile lor". V.Pârvan i-a identificat pe carpodaci cu carpii.

CAUCOENSII - Trib dacic, localizat de V.Pârvan în "regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi

ţinutul spre apus din ţara secuilor". Caucoensii au fost vecinii de S ai costobocilor, locuind N Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret pînă la Nistru. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

CEIAGISII - Trib aflat la S de potulatensi, adică în SV Munteniei şi SE Olteniei (cursul inferior al Oltului). Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

COSTOBOCII - Triburi de daci liberi care au locuit în N şi NE Daciei. Apartenenţa lor etnică a fost dovedită arheologic. Aria de răspândire cuprinde bazinul superior al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina. Prezenţa temporară a costobocilor prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este menţionată de două epitafe descoperite la Adamclisi. Corespund culturii arheologice de tip Poiana-Răcătău-Tinosul. Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec. II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-i atace. În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi sarmati. Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea costobocă, a fost dominat de costoboci pînă în anul 170 e.n., după cum arată descoperirile arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei popoarelor. Prin acţiunile militare întreprinse în sec. II-III e.n., costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.

COTENSII - Unul din principalele neamuri geto-dacice. V.Pârvan îi localizează pe "enigmaticii cotensi" în E Daciei, respectiv în S Moldovei. Sunt menţionaţi de Ptoelemeu la sud de ratacensi, caucoensi şi biefi.

CROBIZII - Trib getic cel mai pobabil din Dobrogea, din jurul oraşelor Adina (între Constanţa şi Mangalia), au fost conduşi de Isanthes, mentionaţi de Herodot, Ptolemeu şi de către Hecateu din Milet (din a doua jumătate a sec. al VI-lea îen) în cea mai veche menţionare a populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

HARPII - Trib dacic, ramură într-o anumită măsură (necunoscută) apropiată de cea a carpilor, au locuit în sec. II-III e.n. la N de gurile Dunării, între Prut şi Nistru. Ptolemeu vorbeşte despre un oraş din regiunea menţionată mai sus, numit Harpis. Prezenţa harpilor este atestată şi de ceramica din regiunea specificată.

DAURSII ("dacii albi") - Trib dacic din Dalmatia.

OBULENSII - Trib getic localizat după izvoare vechi şi după cercetări recente în E Dobrogei, unde s-au descoperit numeroase oraşe, posibile capitale ale acestui trib. Tribul obulensilor este menţionat de Ptolemeu.

OINENSII - Trib traco-getic, localizat în E Moesiei inferioare, adică partea de V a Dobrogei

centrale. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

ORDYSII - Trib de pe malurile Argeşului.

PIAGEŢII

PIEDAVENSII - Trib din V Munţilor Apuseni , "pie" însemna "duşman".

PIEFIGII - Trib cu o certă origine geto-dacică au fost localizaţi de V.Pârvan în Câmpia munteană, aproximativ în fostul judeţ Vlasca şi în actualele judeţe Ilfov şi Ialomiţa, iar mai recent de către R.Vulpe în special pe valea Argeşului, în jurul cetăţii Sornum. Corespund culturii arheologice de tip Vîrteju-Bucureşti. Atât tribul cât şi capitala lor, sunt menţionaţi de Ptolemeu. Începuturile lor pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromichete, cînd geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, în uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei, piefigii reprezintă dacă nu principalul, unul din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.

POTULATENSII - Neam dacic, după opinia lui V.Pârvan ar fi populat părţile de N ale Olteniei şi zona deluroasă din V Munteniei. Corespund culturii arheologice de tip Adîncata-Mănăstirea din a doua jumătate a sec. II îen. Sunt menţionaţi de Ptolemeu.

PREDAVENSII - Trib dacic, localizat la N de Mureşul inferior, până aproape de Crişuri. Corespund culturii de tip Toc-Chereluş. Sunt menţionaţi de Ptoelemeu. Au ca perioadă de maximă înflorire, sec. II-I îen.

RACATAII - Trib dacic de pe teritoriul actualei Ungarii.

RACATRIAII - Trib dacic de pe teritoriul actualei Ungarii care folosea cimpoaie.

RATACENSII - Trib plasat de V.Pârvan în platoul transilvănean dintre Tîrnave şi Someş, mai nou în platoul dintre valea Mureşului şi a Tîrnavelor. Corespund culturii Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea. Sunt pomeniţi de Ptolemeu. Preced în timp momentul unificării realizate de Burebista.

SACII - Trib dacic, localizat de V.Pârvan în jurul orasului Sacidava, la S de Axiopolis (Cernavodă). Acest trib este menţionat de Aurelius Victor.

SARGETII - Trib scitic getizat în V Mureşului şi pe Siret.

SIENSII - Trib dacic care după calculele lui V.Pârvan, ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău adică în partea de NE a Munteniei, corespunzătoare judeţelor Buzău şi Brăila. Corespund culturii arheologice Dumbrăveni şi Inoteşti-Răcoasa. Sunt menţionaţi de Ptolemeu. Siensii au jucat un rol deosebit în viaţa politică şi economică a oraşelor greceşti de pe coasta de vest a Mării Negre, încă din sec. III îen.

SUCII - Trib getic care după ultimele cercetări a fost plasat în trecătoarea Succilor din munţii Balcani. Se pare că de aici au emigrat în două direcţii stabilindu-se în două locuri şi întemeind oraşele Sucidava: unul la Izvoarele (CT) şi unul la Celei-Corabia (OT). Sunt menţionaţi de Tabula Peutingeriana, Itinerarium Antonini şi de o inscripţie din vreme lui Aurelian (Sucidava dobrogeană), de Procopius. Sucii din câmpia romănăţeană au fost organizaţi într-un territorium Sucidavense, cei din Dobrogea au întreţinut relaţii strînse cu elenii pontici, ceramica atestându-le prezenţa între sec. III îen-IV en.

TAGRII - Trib getic localizat de V.Pârvan pe cursul inferior al Nistrului. Ptolemeu îi menţionează "lângă Dacia, între bastarni şi tyrageţi".

TIRIZII - Trib traco-getic localizaţi în capul Terizis la E de Balcic (Dionysopolis). Sunt menţionaţi de Hellanicos, Photios, de către Hecateu din Milet (din a doua jumătate a sec. al VI-lea îen) în cea mai veche menţionare a populaţiilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi de către Suidas. Ultimul ne spune că aceştia credeau în nemurirea sufletului, fapt care în corelaţie cu descoperirile arheologice confirmă apartenenţa terizilor la neamul getic.

TYRAGEŢII - Trib de pe malurile Tyrasului.

BIBLIOGRAFIE: 1. GIURESCU C. Constantin, GIURESCU C. Dinu - ISTORIA ROMÂNILOR din cele mai vechi timpuri până astăzi 2. PÂRVAN Vasile - GETICA 3. *** - MAGAZIN ISTORIC

RĂZBOAIELE DACILOR - REVOLUŢIILE DACICE

Traian         Traian a crezut că prin opera lui de organizare socială, economică, administrativă şi militară stăpânirea romană rămâne sigură, dar n-a fost să fie aşa.         Măsurile severe luate de către Traian, după terminarea ostilităţilor, în loc să asigure ordinea, au creat nelinişte, autohtonii se simţeau închişi, supravegheaţi într-un spaţiu în care nu se puteau deplasa în voie. În această etapă istorică, autohtonii nu s-au împăcat cu situaţia impusă, la care nu s-au aşteptat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens "ca pedeapsă pentru că rezistaseră cu încăpăţânare" (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23).         Ca un popor dârz şi viteaz, dacii nu s-au resemnat să fie subjugaţi şi exploataţi în propria lor ţară. Dorinţa de eliberare s-a născut. Flacăra luptei de eliberare a crescut şi a fost întreţinută, în primul rând, de dacii liberi care ţinuseră o legătură permanentă cu fraţii lor asupriţi. Cu toate că se construiau drumuri şi oraşe şi se deschideau noi târguri şi viaţa era prosperă, organizarea rigidă a societăţii produce o fierbere continuă, iar în jurul hotarelor provinciei dacice ocupate, se naşte o permanentă alarmă de frica unei cotropiri romane.         În această perioadă, Dacia Traiană a cunoscut profunde schimbări: drumurile fuseseră aduse la nivelul imperial, se dezvoltase economia, producţia agricolă a crescut, minele de sare şi de aur lucrau la capacitate maximă, cirezile de vite şi turmele de oi împânzeau ţinuturile, târgurile au cunoscut forfota de odinioară, deşi deplasările erau limitate şi dacii liberi nu puteau avea acces în provincie. Cu toate aceste realizări, populaţia mocnea, iar dacii liberi puteau în orice moment să

dea semnalul de atac.         Momentul prielnic sosise în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian, când fusese declanşată o luptă din interior de eliberare şi un atac puternic, din cele două părţi, din exterior. Acest război, după cum se arată, n-a fost o năvălire de jaf, ci un atac militar bine organizat, gândit din timp, printr-o acţiune concomitentă. Atacul dacilor liberi asupra teritoriului ocupat de romani s-a produs din două direcţii: de la răsărit, prin Moldova şi Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii. După D.Tudor a existat o înţelegere pentru un iureş concomitent. În războiul declanşat prin surprindere, a fost omorât guvernatorul provinciei, C.Iulius Quandratus Bassus, om cu mare prestigiu şi experienţă în lumea romană. Un papyrus egiptean menţionează un "război dacic" (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altminteri interpretat decât ca o insurecţie generală a dacilor din interiorul provinciei, combinată cu atacuri ale dacilor liberi şi sarmaţilor iazygi şi roxolani. Războiul din 117-118, pornit din interior de către băştinaşi iar din exterior prin dacii liberi, ca forţă principală roxolanii şi iasigii, a dat posibilitatea lui Hadrian să-şi întărească convingerea despre puterea popoarelor nord tracice şi să-şi fixeze, în consecinţă, strategia corespunzătoare. În timpul acestor evenimente are loc incendierea suprastructurii lemnoase a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Lovitura dată imperiului a fost aspră, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriză, de aceea a renunţat la politica inflexibilă a lui Traian aplicând una conciliantă, de pace (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru potolirea tulburărilor Hadrian a fost silit să ia măsuri cu totul excepţionale. Astfel, împăratul a dat "provizoriu lui Marcius Turbo, după Mauretania, comanda asupra unro legiuni".

Publius Aelius Hadrianus (117-138)         Biograful lui Hadrian relatează că noul împărat a intenţionat la un moment dat, sub presiunea luptelor duse de daci, să abandoneze cuceririle teritoriale făcute de predecesorul lui la nord de Dunăre (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a dus tratative cu dacii liberi şi s-au înţeles să le plătească stipendii. Iasigilor le-a facilitat unele avantaje comerciale. În primul rând accesul la sarea transportată pe Mureş. Din Dacia, Hadrian vroia să se retragă. Faptul că a renunţat nu se datorează atât de mult sfaturilor primite, ci mai curând din interese majore economice şi, poate, ca respect faţă de Traian, nedorind să-i umbrească aureola geniului său.         Hadrian, după ce se hotărâse să păstreze provincia, a trecut la unele măsuri organizatorice social-administrative şi militare. A bifurcat împărţirea administrativă şi militară în Dacia Superior şi Dacia Inferior mai târziu, în 123, a format Dacia Porolissensis. A permis comerţul băştinaşilor cu dacii liberi în cele trei provincii şi -a promovat relaţii de colaborare mai strânse cu reprezentanţii obştilor săteşti şi meşteşugăreşti.         A adus modificări în sistemul de apărare şi de distribuire a trupelor, dând mai mare atenţie celor auxiliare care erau răspândite printre autohtoni şi colaborau zilnic cu ei. Recrutarea, pentru armata staţionată activă şi auxiliară, se făcea din rândul tinerilor băştinaşi. Pentru a se asigura legăturile comerciale, a organizat puncte vamale, în cele trei regiuni, iar pentru legătura cu sudul Dunării a reparat podul lui Traian şi a fixat o vamă pe lângă paza podului. Prin măsurile luate populaţia de la sate şi oraşe a cunoscut prosperitatea şi a colaborat cu administraţia romană, însă dacii liberi, după acest eşec, au reflectat din nou asupra celor spuse de Decebal şi s-au unit pentru un scop naţional: blocarea expansiunii Imperiului Roman spre nord şi slăbirea lui.         În 137, pe emisiunile monetare ale împăratului Hadrian se întâlneşte legenda Exercitui Daciae, care se referă la armata provincială a Daciei în totalitatea ei.

Antonius Pius (138-161)         În timpul lui Antonius, se dezlănţuie o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei direcţii, coroborate cu răscoale izolate din interior, ele fiind semnalate în anii 138, 140, 143, 156, 159. Despre o răscoală în provincia Dacia în anul 143 combinată cu acţiuni de eliberare ale dacilor liberi avem mărturii precise. Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbeşte de "nebunia geţilor" (Aelius Aristides, 26, 70). Prin aducerea unor noi trupe auxiliare în Dacia autorităţile romane au reuşit să înăbuşe răscoala.         Între anii 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la hotarele de răsărit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Ca urmare se trece la întărirea limesului dacic de pe râul Someş.         Şi mai puternică a fost răscoala din 157-158 din nordul Daciei. Acţiunilor unite ale dacilor supuşi cu cei liberi, romanii le-au făcut faţă numai datorită unui efort militar excepţional, în urma luptelor Antoninus Pius a luat titlul de Dacicus Maximus (CIL, VIII, 12513), adică învingător al dacilor. Răscoala dacilor şi ecoul înăbuşirii ei de către trupele romane sunt atestate de seria de monede bătute cu acest prilej, între care unele piese reprezintă Dacia ca roabă trintită la picioarele lui Marte care o apasă cu piciorul.         În aceste scurte războaie au atacat carpii şi costobocii. Începe să se contureze o coaliţie antiromană. Pentru apărarea şi liniştea provinciei, pentru stăvilirea pericolului venit din exterior, Antonius Pius întăreşte castrele, aduce noi trupe şi trece la reorganizarea teritoriului, tot în trei părţi, după capitalele regiunilor: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Pune pe primul plan armata şi nu relaţiile sociale şi economice, reduce activitatea comercială cu exteriorul şi cultivă relaţiile de pace cu vecinii.

Marcus Aurelius (161-180)         Cu toate că răscoalele şi lupta de rezistenţă a poporului dac au fost în cele din urmă înăbuşite, totuşi acţiunea de eliberare de sub ocupaţia romană, din ce în ce mai apăsătoare, nu a putut fi curmată. De altfel o nouă ocazie pentru o insurecţie generală care s-a întins repede şi la sud de Dunăre au fost războaiele "marcomanice". Pe toată durata lor (anii 167-180) lupta de eliberare din provincii s-a împletit cu acţiunile declanşate de dacii liberi şi de alte populaţii. Astfel s-a creat un vast front antiroman de la Marea Nordului şi din Britannia până la Marea Neagră şi Eufrat, precum şi în Africa (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Frontierele nordice, estice şi sudice ale Imperiului roman au fost presate cu putere, în această perioadă un rol important jucându-l mişcările şi revoltele interioare.         Pentru a face faţă pericolului intern şi extern în Dacia au fost aduse noi trupe: legiunea V Macedonica şi detaşamente din legiunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica. Răscoala populaţiei dace a fost foarte puternică, însăşi capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi alte centre, ca Tibiscum, s-au găsit într-o mare primejdie. O expresie dintr-un text al unei inscripţii arată că Sarmizegetusa a trecut printr-un "dublu pericol" (ancipiti periculo) care poate fi interpretat ca pericolul venit în egală măsură din partea populaţiei locale revoltate împotriva autorităţilor romane cât şi din partea dacilor liberi şi iazygilor raliaţi răsculaţilor. Villae-le şi sanctuarele din jurul capitalei au fost complet distruse. La aceste acţiuni s-au alăturat dacii liberi şi probabil vandalii germanici recent sosiţi în preajma provinciei.         Focul răscoalei s-a întins şi la sud de Dunăre, unde inscripţiile funerare vorbesc acum frecvent de latrones - exponenţi ai unei mişcări populare cu caracter predominant social. Pentru restabilirea situaţiei Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui comandament unic pentru

Moesia Superior şi Dacia, încredinţat generalului Claudius Fronto.         Sub domnia lui Marcus Aurelius, atacurile din exterior cunosc o nouă formă. Parţii lovesc imperiul în 167, sunt deplasate forţe şi din Dacia. Când romanii nu se aşteptau, din nord sunt atacate simultan Dacia Traiană, Retia, Noricum, cele două Pannonii şi în acelaşi timp, sudul Dunării. Se formase o "federaţie barbară" din formaţiunile teritoriale statale nord tracice ale quazilor, iasigilor, costobocilor, roxolanilor, carpilor, goţilor etc.

        Toată durata domniei lui Marcus Aurelius (19 ani), este legată de lupte crâncene, în războaiele cu dacii revoltaţi, vandalii germanici şi iazygii (CIL, VI, 31640).         În anul 170 răsculaţilor li s-au alăturat costobocii, care au efectuat un raid până în adâncul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Grecia. Există unele indicii care sugerează că, folosindu-se de acest prilej, masele autohtone din estul Moesiei Inferior s-au răsculat şi distrugând pietrele de hotar, au pus stăpânire pe pământurile coloniştilor romani şi ale celor bogaţi, cum s-a întâmplat în jurul cetăţii Ausdecensilor şi la Tropaeum Traiani (CIL, III, 14214). Guvernatorul M.Claudius Fronto a fost ucis "luptând eroic şi până la capăt pentru republică", "însăşi capitala Daciei se afla la un moment dat în mare primejdie fiind atacată din două direcţii" (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Gravitatea situaţiei este reliefată şi de faptul că în anul 174

împăratul Marcus Aurelius a venit în Dacia unde a restabilit cu greu situaţia. El este nevoit să întreprindă o serie de măsuri pentru apărare, în primul rând aduce de la Troesmis, la Potaisa, Legiunea V Macedonia, mărind forţa armată şi cu noi recrutări. Trece la organizarea militară a provinciei, în locul unor civili (procuratori) conduc comandanţii (legaţii) Legiunilor XII Gemina şi V Macedonica. Pentru prima dată, se creează un comandament unic al celor trei Dacii (Porolisensis, Apulensis şi Malvensis) şi al celor două Moesii (Superior şi Inferior), situaţie în care pe lângă concentrarea unui mare număr de forţe militare s-a încercat asigurarea operativităţii deciziilor militare.         După ce obţin unele succese militare, costobocii sunt înfrânţi în mai multe rânduri în următoarele două decenii, fapt care le slăbeşte forţa, ca urmare, ei nu mai sunt menţionaţi în izvoarele istorice.         După înfrângerea quazilor, iasigilor şi aliaţilor lor, Marcus Aurelius ridică în inima Romei o Columnă, după modelul lui Traian, ea are o semnificaţie deosebită pentru romanitatea răsăriteană, deoarece pe columna lui Traian este imortalizată vitejia în luptă a dacilor în apărare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate.         Cu toată duritatea luptelor şi a măcelului realizat împotriva iasigilor şi quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut să-i înfrângă. Abia fiul său, Commodus, în 180, a încheiat o pace provizorie cu dacii liberi, etapă în care s-a realizat o "...răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei" (Historia Augusta, Commodus, 13, 5).

Commodus Antoninus (180-192)         Commodus renunţă la planurile tatălui său de a supune popoarele libere din vestul şi nordul Daciei Traiane şi caută să le câştige loialitatea. Voia să le cedeze Dacia Porolisensis, care să asigure legătura politică şi economică între cele două părţi. Dar n-avusese timp pentru a-şi realiza acest vis. Cu toate că a dus o politică de apropiere şi de pace faţă de neamurile dacice libere, la început Commodus avusese parte de războaie dacice în 180, 183 şi 184. În Vita Commodus se arată: "În vreme ce el trăia astfel (în desfrâu), legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze" (Historia Augusta, Commodus, 13, 5). Generalii romani D.Clodius Albinus şi C.Pescennius Niger sunt cei care duc lupte victorioase împotriva dacilor liberi din nordul provinciei, ]n cursul acestor evenimente.         Starea de nesiguranţă generată de lupte în provincia dacică sub Marcus Aurelius şi Commodus Antoninus, se reflectă şi prin multe îngropări de tezaure.

Lucius Septimius Severus (193-211)         Urcă pe tron când popoarele libere nord tracice şi cele parte din Orient devin tot mai puternice şi produc o criză în Imperiul Roman. Ameninţarea directă a acestor popoare libere l-a obligat pe Septimius Severus să aducă în prim-plan, armata. Sub domnia lui s-a trecut la militarizarea imperiului. Armata ajunsese la 350.000 luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos. Armata devenise cea mai preţuită în imperiu. Toate funcţiile puterii de stat treceau pe planul al doilea, faţă de cele militare, în Dacia Traiană se trece la întărirea hotarelor, a fortificaţiilor de la graniţă şi din interior. Pentru asigurarea liniştii în interior organizează o vastă reţea de poliţie militară, răspândită în toată provincia. Poliţia de frumentari şi stationari, colabora cu populaţia. Septimius Severus dăduse o mare atenţie provinciei dacice ocupate, ea fiind sursa de aprovizionare a armatei cu produse agro-alimentare şi meşteşugăreşti,

cu recruţi, ofiţeri şi arme, minele de sare şi aur asigurau resursele pentru cheltuieli militare atât de vaste. Măsurile luate, în loc să liniştească formaţiunile teritoriale nord tracice le-au unit, iar în viitor vor influenţa tot mai mult politica Imperiului Roman.

Caracalla (211-217)         Domnia lui Bassianus Caracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă, dusă până la demenţă (Historia Augusta). El întreţine politica de militarizare impusă de către tatăl său, iar prin acte juridice întăreşte exploatarea social-economică. Prin edictul din 211, act juridic numit Constituţia Antoniniana, garantează cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului, în realitate obligând la plata impozitelor pe toţi cei care aveau bunuri şi venituri. Acest act aduce şi provinciei Daciei Traiane multă mizerie, privilegiaţii obligă la muncă forţată ţărănimea băştinaşă, iar mărirea impozitelor cade asupra celor exploataţi. Contradicţia dintre societate şi administraţia romană, formată şi din autohtoni, creşte. Se adânceşte prăpastia între sat şi oraş, ultimul fiind cuib de retragere a celor bogaţi. Se creează o nesiguranţă în provincie, numărul celor numiţi latrones (lotri, haiduci) creşte şi îşi manifestă prezenţa tot mai frecvent, sărăcimea se înmulţeşte.         Caracalla declară cu mândrie: "Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor". Cu toate acestea carpii atacă imperiul în 214. Roxolanii se află în alianţă cu costobocii, carpii şi bastarnii şi luptă împotriva imperiului. Dio Cassius vorbeşte despre atacul lacringilor, a dacilor liberi, război care se prelungeşte până în 217-218 sub Macrinus. Atacurile permanente din exterior, îmbinate cu agitaţia latrones din interior, obligă pe Caracalla să întărească poliţia militară din provincia Dacia Traiană. Aţâţă pe vandali împotriva marcomanilor. Pe regele quazilor, îl atrage pentru tratative, dar îl reţine, îl judecă şi-l condamnă la moarte. Duce tratative cu dacii liberi la Porolissensis, opreşte apoi ostatici sub pretextul unei alianţe. Politica agresivă dusă de Caracalla uneşte neamurile nord tracice şi se cimentează tot mai mult o vastă Federaţie antiromană.

Macrinus (217-218)         Marcus Opellius Severus Macrinus duce tratative cu dacii liberi, pe lângă tributul pe care-l plăteşte restituie şi ostatecii luaţi de Caracalla. Ca să redreseze economia imperiului încearcă să reducă cheltuielile militare, dar militarii se revoltă. Este dur cu cei răzvrătiţi şi aplică, pentru prima dată, centesimarea, prin tragere la sorţi să fie omorât tot al zecelea, al doisprezecelea ori al o sutălea (pe lângă decimare şi ventesimare).

Alexander Severus (222-235)         Numele întreg este Marcus Aurelius Severus Alexander. Sub împărăţia lui, cultul Soarelui decade. Datorită presiunilor la graniţele provinciei dacice, trece la întărirea castrelor şi la reconstrucţia celor distruse. Armata imperială este bine plătită. Când, din lipsă de bani, reduce soldele, este ucis.         Domniile lui Caracalla, Elagabal şi Alexander Severus aduc în provinciile imperiului multă mizerie. Moneda bună se ascunde şi se accentuează diferenţierea dintre homestiores şi humiliores. Pentru primii, se introduc responsabilităţile colective faţă de stat şi oraş, iar pentru ultimii se trece la munca forţată. Din 117 e.n., când s-a declanşat primul atac de către dacii liberi, şi până la Alexander Severus (235), timp de 118 ani, popoarele nord tracice libere au aplicat strategia folosită de Traian: atacuri scurte, prin surprindere, dar de lungă durată prin repetarea lor. Atacau simultan, atât Dacia Traiană cât şi teritoriile tracice din sudul Dunării. Ocupau ţinuturi pe care apoi le abandonau, nu erau create condiţiile pentru a le păstra şi organiza.

Urmăreau menţinerea trează în rândul administraţiei romane a sentimentului de nesiguranţă. Această strategie viza mai mult decât eliberarea teritoriilor dacice ocupate, ţintea destrămarea Imperiului Roman. Ea a produs multe necazuri imperiului: în primul rând atacurile neprevăzute ţineau în alertă imperiul fiind obligat să menţină o armată numeroasă, întreţinerea armatei solicita cheltuieli foarte mari care la rândul lor accentuau mereu criza economică.         Imperiul Roman ajunsese în această perioadă, când războaiele (de uzură) se purtau pe solul provinciilor romane, să mărească armata cu ostaşi recrutaţi de la faţa locului, nu avea timp să-i transfere în alte provincii, în această perioadă în latineşte se dădeau numai comenzile, iar ostaşii vorbeau limba lor. Se deschide o nouă epocă în cadrul imperiului, când legiunile aleg împăratul.

Maximinus Tracul (235-238)         Maximinus Thrax este ales împărat, de armată. Eutropiu arată: "Maximinius este cel dintâi care, din simplu soldat, a ajuns la domnie numai prin voinţa armatei, fără sprijinul sau consimţământul Senatului şi fără să fi fost şi el senator". După Ammianus Marcellinus "Maximinus Thrax ... se trăgea din neamul carpilor". Iar în Vita Maximini, duo IV: "Amatus est autem unice a Getis guasi eorum viris (Iubit de geţi în mod deosebit ca şi pe unul dintre ai lor). Severus se adresează lui Maximinus Thrax când îl remarcă ca luptător deosebit: "Ce vrei, Tracule?". "Urmând exemplul lui Spartacus, s-a condus în viaţa particulară, ca şi în înaltele funcţii de împărat, după normele morale şi tradiţiile neamului său, care exalta în epopei şi legende figurile memoriale ale lui Dromichete, Burebista şi Decebal".         Cu toate că izvoarele istorice îl prezintă pe Maximin de neam tracic, istoriografia modernă, care acceptă dispariţia limbii şi a popoarelor trace, încearcă uneori să-l prezinte de origine "germană". Argumentele aduse sunt numele mamei sale Ababa şi al tatălui Micea şi faptul că era barbar şi vorbea prost latineşte.         Când Maximin Tracul este proclamat împărat situaţia imperiului este critică. Criza economică se adânceşte. Presiunile popoarelor nord tracice se menţin. Armata este numeroasă şi întreţinerea ei solicită mari sume de bani, care nu mai pot fi asigurate prin impozitele obişnuite. Maximin trece la luarea unor măsuri economice "revoluţionare" care lovesc în aristocraţie şi în clerul roman şi creştin, începe să impună disciplina militară, chiar în administraţie. Armata se află alături de ţărănime şi de cei exploataţi, se "deschide atacul împotriva aristocraţiei orăşeneşti". Maximin este numit tribun al poporului, în provincia Dacia lui Traian, aristocraţia împachetează discret şi se îndreaptă spre locuri mai sigure.         Ca să iasă din criza în care se adâncea imperiul, împăratul trece la "naţionalizările" averilor, la "secularizarea" bunurilor templelor, la preluarea bugetelor oraşelor, la topirea monumentelor de metal preţios etc. Toţi banii erau folosiţi pentru întreţinerea trupelor. Criza însă se adâncea şi Maximin Tracul a trebuit să poarte în anul 236 lupte împotriva dacilor liberi care atacau imperiul în alianţă cu sarmaţii. El ia titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Armata l-a ridicat, dar tot ea l-a asasinat când devenise înfometată şi istovită.

Gordian (238-244) În timpul lui Gordian al III-lea, imperiul se zbate în greutăţi financiare, iar din exterior, la Dunărea de Jos, se întreprind atacuri puternice de către dacii liberi. În 238, are loc o puternică invazie a carpilor (triburi de daci liberi aşezaţi în Moldova) aliaţi cu goţii, la Dunărea de Jos, în vremea împăraţilor uzurpatori, Pupienus şi Balbinus. Acţiunea este respinsă de Tullius Menophilus, noul guvernator al Moesiei Inferior. În anul 242, are loc o altă invazie carpo-gotică în Moesia şi Tracia. Gordian conduce tratative prin guvernatorul Moesiei Inferioare, cu alianţa nord tracică pentru

retragerea lor. Le plăteşte tribut şi subvenţii anuale. Simultan, în Orient atacă şi perşii. Sub comanda lui Gordian al III-lea criza economică se adânceşte.

Filip Arabul (244-249)         Face eforturi de a stabiliza situaţia economică, dar nu reuşeşte. Alianţa nord tracică, în 245, atacă imperiul. Forţa carpică nu poate fi oprită de guvernatorul Moesiei Inferior. Messalinus Severianus vine cu trupe în ajutorul guvernatorului. Armata romană este respinsă şi hărţuită. Atacurile carpilor şi îndeosebi războiul purtat de aceştia împotriva imperiului la graniţele estice ale provinciei Dacia (245-247) au determinat abandonarea definitivă a limesului Transalutan şi replierea trupelor romane pe linia Oltului, unde Filip Arabul, care şi-a luat titlul de Carpicus Maximus, a întărit oraşul Romula, Sucidava, Drobeta) (CIL, III, 1031). Trupele aliate nord tracice ajung în Tracia şi Macedonia, unde populaţia îi primeşte cu entuziasm. Abia în 247 intervine Filip Arabul şi trupele aliate carpice se retrag din aceste regiuni, împăratul are nevoie de un eveniment deosebit prin care să atragă atenţia, să se uite criza prin care trece imperiul. Momentul fusese găsit pe 21 aprilie 247, prin serbările mileniului imperial. O mie de ani de la fondarea Romei, Cetatea Eternă. Dar cu toate serbările organizate, situaţia n-a putut fi schimbată devenind tot mai critică. În 248, profitând de tulburările din Imperiul roman, o coaliţie de goţi, carpi, taifali, bastarni, conduşi de regii goţi Argaithus şi Guntherichus, invadează Dobrogea. Sunt

respinşi de C.Messius Quintus Decius. Majoritatea cercetătorilor leagă de acest eveniment distrugerea oraşului Histria. Viaţa urbană va renaşte la Histria abia în vremea domniilor împăraţilor Aurelian şi Probus. Noul zid de incintă nu mai înconjoară însă la acea dată decât 1/3 (circa 5 ha) din aria de odinioară a oraşului.

Decius (249-251)         Caius Messius Quintus Decius Traianus, urcat la domnie, s-a străduit să găsească un vinovat pentru starea critică din imperiu. El, faţă de Filip Arabul, oferise o altă soluţie. Vinovaţi pentru toate atacurile şi invaziile dinspre răsărit, pentru greutăţile economice au devenit creştinii.         În 259 declanşează o prigoană împotriva creştinilor, legiferată prin decret. Dar alianţa carpo-getogotă atacă mai viguros Moesia. În drumul lor spre Tracia sunt întâmpinaţi de către Decius care este bătut şi pus pe fugă. Ajuns în capitala Traciei, sub protecţia lor, este proclamat împărat Priscus, fiul fostului împărat Filip Arabul şi îmbrăcat în purpura imperială. Decius, cunoscând tactica carpilor de a se retrage după un atac, îşi reorganizează armata şi-i aşteaptă pentru o confruntare decisivă. Locul bătăliei fusese ales însă de armata carpo-getogotă lângă Abrittus (azi Razgrad, Bulgaria), în Moesia. Trupele legiunilor romane sunt învinse iar împăratul împreună cu fiul său ucişi. Pentru prima dată în istoria Romei, un împărat îşi găseşte moartea pe câmpul de luptă. Rămăşiţele oştirilor romane, cu sprijinul învingătorilor, aleg împărat pe C.Vibius Trebonianus Gallus, legat al Moesiei Inferior.         Luptele interne combinate cu atacuri externe din vremea lui Decius, care a primit titlul de Dacicus Maximus şi Restitutor Daciarum (CIL, III, 1176), sunt atestate de monedele bătute de acest împărat, ca şi de cei care i-au urmat, dovedesc eforturile deosebite ale stăpânirii romane de a menţine provincia precum şi de a rezista adversarilor din interior şi din afară. Pe monede imperiale apare legenda de Dacia Felix. Domnia împăratului Decius marchează accentuarea declinului economico-cultural al Daciei.

Gallus (251-253)         Încheie pace cu alianţa nord-tracică, plăteşte tribut şi subvenţii anuale. Criza economică este accentuată de dezorganizarea provinciilor dunărene în urma invaziei trupelor alianţei carpice. Vina dezastrului este aruncată tot pe creştini, pe care îi persecută. Dar alianţa nord-tracică se îndreaptă din nou spre sudul Dunării. Atacul este respins de către guvernatorul celor două Moesii şi al Pannoniei Inferioare, Aemilius Aemilianus. Datorită succesului repurtat, trupele îl proclamă împărat. Gallus trimite pe P.Licinus Valerianus, general cu comanda trupelor pe Rin să-l suprime, dar înainte de-a întâlni pe Aemilianus, legiunile sale îl aleg împărat. Astfel, în luna mai 253 la conducerea imperiului se aflau trei împăraţi. Aemilianus îi reprimă pe Gallus şi pe fiul său, iar Aemilianus la rândul lui este ucis de către soldaţii săi. Valerian rămâne singur la cârma imperiului (Zosimos, II, 45, 1).

Valerian (253-260)         Starea imperiului, sub domnia lui, devine tot mai tulbure. Armata îşi pierde forţa de şoc.

Luptele fratricide slăbesc unitatea şi puterea armatei. Trupele sunt împrăştiate în tot imperiul. Atacurile dezlănţuite de către alianţa nord tracică se ţin lanţ. Legiunile sunt hărţuite şi angajate mereu în lupte de apărare. Armata numeroasă comportă mari cheltuieli. Dar banii, în continuare, lipsesc, în 256 se porneşte un atac simultan din nordul Dunării şi Orient. Alianţa carpică atacă sudul Dunării pe uscat şi pe mare. În 256 supune Colhida, în 257 şi 258 ocupă Trapezuntul, forţează Bosforul şi eliberează oraşele de pe coasta Asiei Mici: Calcedon, Niceea, Apameea, Nicomedia etc. În acelaşi timp atacă şi perşii, prin Sapur, Mesopotamia. Valerian este obligat să se deplaseze în Orient pentru a purta războiul cu perşii. Este înfrânt şi luat prizonier. Acest eşec are o influenţă negativă asupra imperiului. Nu cu mult timp în urmă fusese ucis un împărat, Decius, pe câmpul de luptă cu alianţa carpică, iar acum un altul era făcut prizonier.         Este epoca în care se conturează tot mai bine ideea că luptele dintre forţele nord-tracice şi romani sunt inutile şi ele duc la slăbirea imperiului; cheia soluţiei se află în Dacia Traiană. Încă din anul 160 s-a observat că băştinaşii din Dacia Traiană n-au mai răspuns cu prea mult entuziasm la atacurile dacilor liberi împotriva provinciei. Erau angajaţi într-o viaţă din ce în ce tot mai liniştită şi sigură. Populaţia era antrenată în toate problemele sociale şi administrative, iar legiunile erau mereu completate cu recruţi locali. Se făcuse o legătură afectivă şi de interese între armată, administraţie şi popor. Viaţa în cadrul obştii săteşti cunoscuse o înflorire socială şi economică. În acest timp alianţa nord tracică se organiza nu pentru a ataca Dacia Traiană, ci sudul Dunării: Moesia, Tracia, Macedonia etc. Prin forţa lor militară au ajuns să sprijine urcarea pe tron a unor împăraţi sau să contribuie la înlăturarea altora, să influenţeze politica imperiului etc.         Se poate trage concluzia că dacă politica împăraţilor ar fi fost mai conciliantă faţă de Dacia Traiană s-ar fi putut duce tratative directe cu alianţa nord tracică. Provincia Dacia putea fi folosită ca o punte de legătură dintre aceste forţe şi imperiu. Se observă începând cu Valerian, dar mai cu seamă cu fiul său Gallienus, o schimbare radicală în politica dusă faţă de Dacia Traiană, faţă de tracii nordici în general.

Gallienus (259-268)         P. Licinus Egnatius Gallienus preia împărăţia, de la tatăl său (prizonier la perşi), în condiţiile cele mai grele din istoria imperiului. Atmosferă generală de nemulţimire. Generalii, în loc să fie uniţi, caută fiecare să fie stăpân pe anumite provincii sub pretextul salvării lor. Astfel, Postumus se declară împăratul Galliei, ca stat independent în 259. Se menţine la putere până în 268 când este omorât de către un ofiţer de-al său. Ingenus, încă din 258, profitând de faptul că Valerian se bătea în Orient, iar carpo-getogoţii făceau ravagii în sudul Dunării, este aclamat împărat de către legiunile din Pannonia şi recunoscut de către cele din Moesia. Îşi fixează reşedinţa la Sirmium. Gallienus îl atacă şi-l înlătură pe Ingenus. Lupta se dă lângă Sirmium la Mursa. Gallienus nu se mulţumeşte numai cu înlăturarea rivalului său, dar se răzbună cu cruzime pe soldaţii şi ofiţerii lui Ingenus şi chiar pe populaţia autohtonă dacoromană din Moesia. Atitudinea dură avusese un efect contrar, în 258/259 este proclamat împărat, de către legiunile din Pannonia, Moesia şi Dacia Traiană, Regalianus (Publius Cornelius Regalianus). Legiunile de la Dunărea de mijloc: Legiunea a X-a Gemina; Legiunea a XIII-a Gemina (cantonată la Apulum

în Dacia) şi Legiunea a XIV-a Gemina şi-au ales un singur împărat. Regalian (după Historia Augusta) era un general de valoare, bun organizator, strateg şi conducător. Descindea din neamul lui Decebal, regele dacilor (Historia Augusta, Triginta Tyrani, 10). Statul format din provinciile Dacia Traiană, Moesia, Illiria şi Pannonia Inferior avea un singur împărat şi era declarat autonom. Nu s-a realizat o ruptură politică şi economică faţă de Imperiul Roman. Administraţia, centralizată pe provincii, era subordonată împăratului Regalian care emite la Sarmisegetuza monedă proprie în 258-268 (de argint) cu efigia sa şi legenda: "IMP.CAES.P.C.REGALIANUS". Se găsesc 8 monede la muzeul din Viena, 5 emise sub Regalian, 258-268 şi 3 emise de soţia sa, Augusta Suplicia Driantulla, 268-272.         În timpul lui Regalian, un rol important îl avea soţia sa care făcea parte dintr-o familie senatorială şi ţinea legături strânse cu Senatul. Aşa se explică evitarea ruperii totale faţă de Roma. Gallienus nu are ce să facă şi acceptă autonomia declarată de Regalianus. Aşteaptă însă momentul să-l înlăture, în august 268, Regalianus este ucis la instigarea fraţilor săi roxolani, care nu vedeau cu ochi buni autonomia, voiau independenţa. Dar şi Gallienus are aceeaşi soartă, cade ucis de conjuraţi.         După 160 de ani de la ocuparea Daciei de către Traian, iese în evidenţă faptul că o mare parte din aristocraţia dacică s-a ataşat de interesul politic roman, aşa cum făcuse şi aristocraţia tracică din sudul Dunării. O altă parte, care în 106 s-a refugiat la dacii liberi, a acţionat mereu împotriva imperiului.         Un alt guvernator, de astă dată din Egipt, Aemilianus se proclamă împărat în 261, este susţinut de legiunile sale şi declară autonomia Egiptului, în 262 este atacat şi înfrânt de către generalul Theodotus. Generalul roman Valens îmbrăcase purpura imperială în Grecia, iar trupele îl lichidaseră. La fel, senatorul Piso s-a proclamat singur Augustus. Nu s-a bucurat prea mult de purpură, fiind ucis de soldaţi. Macrinus îşi declară împăraţi pe fiii săi în Asia Mică şi Siria. Este răpus de Aureolus, unul dintre fiii lui. Al doilea fiu este îndepărtat de către Odenat. Aureolus, după ce a înfrânt pe Macrianus în Tracia, s-a îndreptat spre Raetia unde s-a proclamat împărat în 267. Toată domnia lui Gallienus este legată de uzurpări, dar şi de încercările de a stăvili atacurile repetate declanşate de Către alianţa nord tracică, care slăbise imperiul.         Gallienus în condiţii atât de grele, ştie să menţină unitatea imperiului. Realizează o reformă militară, adaptată la condiţiile concrete, pune pe picioare o armată care să poată să se deplaseze rapid dintr-o parte în alta a imperiului. Pentru fiecare legiune formează corpuri de cavalerie care să acţioneze numai la ordinul comandantului suprem. Numărul călăreţilor dintr-o unitate creşte de la 120 la 726. Garda imperială capătă o formă de organizare precisă. Prin reforma militară facilitează ascensiunea cavalerilor, în detrimentul senatorilor, la posturile de comandă şi în conducerea provinciilor. Reformele militare şi alianţa cu tracii nordici, întreprinse de către Gallienus, salvează imperiul de la destrămare (Historia Augusta, Gallieni).         Atacurile cele mai viguroase, în timpul lui Gallienus, sunt cele pornite de alianţa militară carpo-getogotică. Imperiul este atacat simultan, din două direcţii din nordul Dunării şi Asia Mică, trei ani consecutivi 263, 264 şi 265. În 267 îmbarcaţi în 500 de "corăbii", aliaţii carpo-getogoţilor apar pe litoralul sud-vestic al Pontului Euxin să sprijine trupele ele uscat. Gallienus renunţă la luptele cu Postumus în Galia şi vine în grabă în Peninsula Hemus. Plănuieşte să ducă

tratative cu carpo-getogoţii. Dar după uzurparea lui Aureolus, Gallienus lasă pe generalul Marcianus să negocieze cu ei şi se duce în grabă spre Italia pentru a-l înfrunta pe Aureolus. Marcianus duce tratative cu alianţa nord-tracică, se înţeleg ca ambele tabere să se retragă fără lupte, aşa cum dorise Gallienus(Historia Augusta, Gallieni, 13, 6).         Gallienus se îndreaptă spre Italia şi-l învinge pe Aureolus, dar este şi el ucis de conjuraţi. Claudius este proclamat împărat chiar de către Gallienus, înainte de moarte.         În urma victoriilor repurtate asupra dacilor liberi, împăratul Gallienus adoptă titlul de Dacicus Maximus. După domnia lui Gallienus, inscripţiile încetează în Dacia; nu se mai cunoaşte nici un guvernator imperial si nici un procurator al vreuneia, din cele trei Dacii în răstimpul scurs până la evacuarea provinciei.         Situaţia precară în care se zbătea provincia, pustiirile repetate, scăderea progresivă a vieţii economice şi comerciale au avut ca urmare începutul unui exod al păturilor înstărite în regiuni mai ferite ale imperiului.

Claudius al II-lea (268-270)         Sub scurta lui domnie, provinciile dunărene sunt atacate din nou. Alianţa militară carpo-geto-gotică trece Dunărea cu o oaste de 320.000 (Historia Augusta). Bătălia se dă la Marcianopolis, capitala Moesiei, tinde trupele romane bat în retragere, însă la Naissus, în 269, armata carpo-getogoţilor este respinsă. Victoria îi oferă lui Claudius epitetul de Ghoticus. Victoria are un răsunet mare, în ultimul timp nu se mai vorbea de aşa ceva, de aceea voia să-i respingă dincolo de Dunăre. Nu reuşeşte. Moare pe neaşteptate la Sirmium în 270.         Senatul încurajat de succesul lui Claudius, nu aşteaptă decizia soldaţilor şi numeşte împărat pe M.Aurelius Quintillus, fratele lui Claudius. Dar generalii care conduceau trupele dunărene, aleg împărat un general de frunte Aurelian. Quintillus este părăsit de trupe şi se sinucide.

Lucius Domitius Aurelianus (270-275)         Aurelian este un împărat cu calităţi deosebite de comandant, strateg şi diplomat. Când urcă pe tron, alianţa militară carpo-getogotică atacă Scytia, Moesia şi Illiria. Aurelian, "fără bătălie", ucide pe un conducător de-al lor, Canabautu. Duce tratative cu ei şi-i face aliaţi, începe să se pregătească pentru marea ofensivă din Orient. Mai întâi redă în mod oficial autohtonilor provincia Dacia Traiană de unde retrage legiunile şi le aşază în Dacia Ripensis formată la sudul Dunării. Apoi, se îndreaptă spre Orient. Atacă regatul Palmirei, regina Zenobia devenind prizoniera lui. După marea victorie porneşte spre Europa. La Bosfor, când era să-l traverseze primeşte vestea revoltelor din Palmira şi Egipt. Aici se întâlneşte cu trupele aliate carpo-geto-gotice pe care le lasă în zonă, iar el pleacă cu armata lui spre cele două provincii ca să reprime revolta, în toată perioada campaniei lui Aurelian în Orient, în Tracia, Macedonia şi Anatolia ordinea şi liniştea era asigurată de trupele aliate, carpo-getogotice. Aurelian suprimă cele două revolte, apoi se îndreaptă spre Roma unde au renăscut din nou timpurile frumoase ale gloriei.         De la Hadrian (117) şi până la Aurelian toţi împăraţii căutau soluţii pentru stăvilirea ofensivei întreprinse de către seminţiile nord tracice libere, majoritatea erau de ordin militar. Aurelian luase şi el măsuri militare dar cu totul diferite faţă de predecesorii săi. Cea mai

importantă acţiune politică, militară şi diplomatică este legată de redarea, în mod oficial, în mâinile autohtonilor daci, mai mult sau mai puţin romanizaţi, a provinciei Dacia ocupată timp de 166 de ani. Izvoarele literare relatează despre abandonarea Daciei "amissa Daciae" "amissa provinciae" în timpul lui Gallienus când Dacia Traiană, Moesia şi Illiria şi-au declarat autonomia sub regele lor Regalianus. Se ştie că în timpul lui Gallienus aceste provincii autonome şi-au păstrat structura administrativă. Regalianus a preluat puterea în mod paşnic la fel ca şi Postumus în Gallia (259-268), Ingenius în Pannonia, Aemilianus în Egipt ori Valens în Grecia. Aceştia, care s-au declarat împăraţi n-au distrus în ţinuturile lor autonome, osatura socială, n-au demolat instituţiile de stat, n-a existat o "revoluţie" care să dea peste cap toată ordinea. Preluarea s-a desfăşurat în mod paşnic. Desigur, din provincia Dacia, cine se simţea vinovat în relaţiile cu băştinaşii, de frica unor răzbunări, şi-a luat averea şi-n grabă, ca măsură de siguranţă, a părăsit, de bună voie, provincia, situaţie trecută cu vederea şi de către Gallienus. Acest lucru întâmplase şi în alte părţi ale imperiului în Gallia, Egipt ş.a. Într-o asemenea conjunctură, oriunde şi oricând, o parte dintre funcţionari şi aristocraţie se retrag preventiv, de frica unor represalii. Dar amendarea, încetarea (intermittere) ocupării şi redarea provinciei Dacia autohtonilor, în mod oficial o realizează Aurelian, după cum menţionează Eutropius, Rufius Festus, Historia Augusta, Jordanes ş.a. (Eutropius, 8, 5, 1; Rufius Festus, 8, 4; Iordanes, Getica, 217, Historia Augusta, Vita Div Aureliani, 39).         Aurelian luptase ca general sub comanda împăratului Claudius împotriva "dacilor liberi" pe care-i cunoştea foarte bine, ştia ce urmăresc, pe ce se bazează, pe cine reprezintă şi ce vor de la imperiu. Aurelian, după ce preia purpura imperială de la slăvitul Claudius, reia "ostilităţile" faţă de barbari dar fără nici o bătălie (Zosimos, I, 45), în loc de luptă, cu sinceritate trecuseră la parafarea unui tratat durabil şi folositor ambelor părţi, ratificat cu bucurie de către legiuni în urma experienţei din timpul luptelor crâncene avute sub Claudius. Aurelian este conştient de importanţa politică a tratatului şi-l supun spre aprobare nu Senatului, ci Armatei: carpo-getogoţii oferă oastei romane un corp de armată auxiliar pentru asigurarea liniştii în Peninsula Balcanică şi Anatolia. Tratatul este respectat cu atâta sfinţenie încât atunci când o ceată de getogoţi părăsise tabăra, comandantul corpului de armată ordonă ca şeful vinovat să fie prins şi ucis cu săgeţi "în chip de jertfă adusă sanctităţii tratatului". Cea mai importantă condiţie pe care Aurelian trebuia să o îndeplinească era să se retragă din Dacia Traiană şi să-i asigure independenţa (Eutropius, IX, 15, 9; Sextus Rufus, 8; Lactantius, De mortibus persecutorum, 9).         Vita Divi Aureliani relatează victoria asupra carpilor şi geto-goţilor în 272. Evenimentele au avut loc în Moesia Inferior şi două inscripţii amintesc victoria (CIL, III, 7586). În urma victoriei repurtate, împăratul ia titlul de Carpicus Maximus şi Dacicus Maximus. După această "izbândă" transformă pe Carpo-getogoţi în aliaţi şi trece la refacerea graniţelor imperiului "până la vechile hotare"; încetează ocuparea Daciei Traiane, iar Moesia şi Illiria sunt redate administraţiei imperiale (Historia Augusta, Vita Divi Aureliani, 22, 3; Eutropius, 4, 131). Aduce din provincia Dacia cele două legiuni: a XIII-a Gemina la Ratiaria şi a V-a Macedonica la Oescus şi pregăteşte trupele din această, zonă pentru a fi alăturate celor care vor porni spre Orient. Când cele două legiuni au părăsit Dacia Traiană atunci li s-a dat posibilitatea acelora care voiau să se retragă în sud să se deplaseze cu armata în Dacia Ripensis. Dacia Traiană devenise independentă, dar aliată

imperiului.

Tacitus (275-276)         Noul împărat, la respectabila vârstă de 75 de ani, este nevoit să părăsească Roma şi să comande trupele pentru restabilirea ordinii în Anatolia, unde armata carpo-getogotică lăsată de Aurelian să asigure liniştea, la ştirea asasinării împăratului, n-a mai respectat alianţa şi a permis ca vaste teritorii să fie declarate autonome, în timpul lui Tacitus, se uită marile probleme ale imperiului şi se manifestă, din nou, lupta pentru putere, împăratul este asasinat.

Probus (276-282)         Este cel mai bun soldat al lui Aurelian, dac de origine ca şi Aurelian şi Tacitus (Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, p.229-230). În relaţiile cu Senatul a urmat exemplul lui Aurelian, dar cu mai mult tact. În politica internă s-a străduit să redreseze economia imperiului dar n-a reuşit. Efortul militar macină în continuare resursele. A continuat lupta împotriva duşmanilor din afară şi a tulburărilor din interiorul imperiului. De la începutul domniei, aproape la toate hotarele au apărut dificultăţi, în Galia s-a restabilit ordinea după un an, în Retia şi Egipt revoltele au fost potolite, Illiria este atacată de iazigi, dar se retrag. În 279 trupele carpo-getogote năvălesc în sudul Dunării, se duc tratative (Historia Augusta, Vita Probii, 13). Se renunţă la luptă. Se caută atragerea lor, se reactualizează harta cu imperiul. Probus permite staţionarea forţelor nord tracice în sudul Dunării, ca ele să asigure liniştea şi ordinea. După victoriile de la hotarele imperiului şi asigurarea ordinii în interior, în anul 281-282, Probus se întoarce la Roma şi organizează un triumf, dar departe de acela al lui Aurelian. Probus a considerat că este momentul să întreprindă o campanie împotriva perşilor. S-a dus la Sirmium unde şi-a concentrat armatele pentru frontul din Orient. Văzându-şi visul prea devreme realizat, a făcut o mare greşeală tactică: s-a pus să ţină o cuvântare în faţa soldaţilor prin care prevestea o epocă de pace. Rezultatul, soldaţii s-au răsculat şi l-au lichidat.

Revenirea dacilor liberi în provincia eliberată         Între anii 280-300, în Dacia evacuată de garnizoanele romane pătrund triburi ale dacilor liberi. Descoperirile arheologice de la Mediaş, Reci (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj) atestă în ultimele decenii ale sec. 3 şi la începutul sec. 4 prezenţa carpilor pe teritoriul Transilvaniei.

Galeriu (305-311)         Galeriu, cu numele întreg Caius Galerius Valerius Maximianus, cezar 293-305 şi Augustus între anii 305-311. Locul natal pe valea Timocului, la Felix Romuliana, identificată de arheologie pe dealul Măgura, la hotarul localităţii Gamzigrad. Au fost cercetate două mausolee şi două construcţii memoriale dedicate lui Divus Galerius şi Diva Romula.         Galeriu, imediat după ce este numit Augustus, în 307, porneşte împotriva Romei, sub pretextul uzurpării lui Maxentius şi uciderii lui Flavius Severus de către oamenii acestuia. Roma este îngrozită. Iată cum este redată această pornire împotriva Romei de către Lactantius:

"Odinioară, când a primit titlul de împărat, el a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că vrea să schimbe titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiul Dacic" (Lactantius, De mortibus persecutorum, 9, 1; 18, 13; 19, 1; 31, 2; 35, 3-4). Aproape de Roma, îşi pregăteşte armata de luptă şi ordonă o noapte de odihnă înaintea marelui atac. Dar, dimineaţa, se răzgândeşte. Armata de elită, puternică şi numeroasă, recrutată din provinciile tracice şi formată de ostaşi care aparţineau în majoritate acestui neam, este readusă la locul de unde plecase (Aurelius Victor, 39, 24-26; 40, 1, 6, 9, 10; Procopius, De Aedificiis, 14, 4). Aceasta radicală schimbare de atitudine a fost interpretată sub diferite forme. Poate că, atunci, în acea noapte, a învins geniul raţiunii. Galeriu nu s-a angajat în lupte fratricide cum o făcuseră atâţia împăraţi romani. Galeriu nu urmărea distrugerea Imperiului Roman, ci angajarea, pentru menţinerea lui, a neamurilor tracice, ceea ce a şi făcut în toată activitate lui. Probabil, în acea noapte, s-a gândit la varianta formării Imperiului Dacic numai în răsăritul imperiului, unde trăiau, de mii de ani, popoarele tracice subordonate romanităţii. De ce oare afirmase Galeriu că vrea să schimbe titulatura Imperiului Roman în Imperiul Dacic? Atitudinea a fost atribuită influenţei mamei sale, Romula, dacă de origine, care ţinea la tradiţiile neamului său. Dar, izvoarele narative mai amintesc corupţia aristocraţiei din Roma, criza economică permanentă, prăpastia dintre săraci şi bogaţi în contrast cu potenţialul etnic, economic, uman şi moral din răsăritul imperiului. Galeriu, ca cesar timp de 12 ani (293-305), răspunde de ţinuturile dunărene de la Noricum până la Delta Dunării, având reşedinţa la Sirmium (Mitruvifa). Aici, ca organizator şi militar, aplică reformele lui Diocletian şi participă la consolidarea relaţiilor cu neamurile dacilor. Faptele de arme sunt de menţionat: de şase ori titlul triumfal de Carpicus maximus, Sarmaticus maximus, etc.. Galeriu în campania din 297 contra Persiei îşi organizează armata din daci de pe teritoriile celor trei Dacii, din trupe oferite de carpo-getogoţi ca aliaţi şi ostaşi din Moesia, Pannonia, Macedonia, Tracia etc. , toţi aparţinând aceluiaşi neam tracic mai mult sau mai puţin romanizaţi. Garda imperială era alcătuită din daci de pe teritoriul Daciei lui Decebal, în anturajul şi la curtea cesarului erau aceeaşi. Dacia lui Traian independentă intra în categoria satellites, iar alianţa nord tracică în protectores care ofereau ostaşi mercenari, păzeau graniţele şi primeau subsidii de la romani. După victoria răsunătoare contra Persiei, pentru apoteozarea ei, se construieşte marele arc de triumf la Salonic. Pe basoreliefurile arcului este reprezentată armata "dacică" a lui Galeriu şi emblema naţională a dacilor, "zmei-balauri" cu cap de lup, care revine după două sute de ani în arena istoriei. Arcul de triumf de la Salonic, monument istoric inestimabil pentru romanitatea răsăriteană, trebuie păstrat în conştiinţa şi memoria dacoromânilor şi aromânilor de astăzi. Faptul că Augustul Galeriu intenţiona să transforme Imperiul roman de răsărit în Imperiul Dacic n-a fost un vis, o dorinţă deşartă, gândul s-a născut datorită cunoaşterii realităţilor social-economice şi etnice din această parte a Europei.         Galeriu se stinge de o boală incurabilă în anul 311, luna mai. Rămân patru Augustus: Maximinus Daia (în locul lui Galeriu), Constantin, Licinus şi Maxentius.

Constantin cel Mare (306-324)         În anii 315-316, după respingerea unor atacuri ale goţilor şi carpilor la Dunăre, Constantin cel Mare adoptă titlul de Gothicus Maximus şi de Carpicus Maximus.

        În iarna dintre anii 331-332, goţii traversează Dunărea şi invadează provinciile balcanice. După înfrângerea lor zdrobitoare de către Constantin cel Mare, împăratul ia titlul de "Gothicus victor ac triumphator".

Ultimele acţiuni de revoltă ale dacilor         Cu ocazia unei invazii a hunilor şi a scirilor în Imperiul roman din anul 381, carpii sunt menţionaţi de către istoricul bizantin Zosimos pentru ultima dată în izvoarele istorice antice.         Începând cu această perioadă, sub presiunea raidurilor popoarelor migratorii şi îndeosebi ale hunilor, populaţia daco-romană din Dacia este constrânsă să părăsească vechile oraşe şi târguri şi să ducă o viaţă de agricultori şi de păstori. Paulus Orosius: "Se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci dar liberi între barbari, decât să susţină între romani greutatea dărilor" sau ale lui Priscus din Fanion: "Cei ce rămân la huni îşi duc traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are, nesupărat şi neasuprit", atestă complexitatea relaţiilor dintre romanitatea de pe cele două maluri ale Dunării şi frecventele intermigraţii.