Profesor: Vitalie MalcociEfectuat: Adelina Spinei, DVI-1112011

Referat

Tema:”Arta în Egiptul Antic”

Sumar:

Introducere Teme majore în arta egipteană antică

o Ciclurile vieții

o Rolul zeităților

Reprezentarea divinităților în artă Viața și moartea Ordinea și haosul: rolul regelui Regele în arta egipteană Regina Poziții în arta egipteană Bazele geometrice ale formelor naturale Detaliile naturaliste Moduri convenționale de reprezentare Proporțiile Culorile Perioada Amarna Hieroglifele și arta egipteană Artiști și materiale

o Artiștii

o Materiale și tehnici

Piatra Lemnul Prelucrarea metalelor Pictura Faianța

Introducere

Ceea ce noi numim artă egipteană a fost iniţial creat pentru scopuri religioase şi magicei. Simbolurile şi funcţiile acesteia dezvăluie convingerile egiptenilor despre

lume şi încercările lor de a o înţelege şi a se referi la ea. În contextual social și religios egiptenii, operele de artă au jucat un rol practic, lucru oarecum greu de conceput de către iubitori de artă din zilele noastre.

De exemplu, reliefurile pe pereții templului, reprezentându-l pe rege aducând ofrande zeilor și lovind inamicii Egiptului nu doar comunică idea că regele își îndeplinește datoria de a menține ordinea în univers. Egiptenii antici de asemenea credeau că aceste imagini, prin însăși existența lor, contribuiau la menținerea acestei ordini. În mod similar, statuile egiptene, amplasate în morminte și temple,

serveau ca păstrători fizici ai spiritului și reprezentanți materiali ai persoanelor importante și venerabile. Prin ritualul ”deschiderii gurii”, fiecare statuie era transformată într-o ființă vie, capabilă să primească ofrande și rugăciuni. Diferența fundamentală între o ființă vie ordinară și o statuie consta în faptul că ”opera de artă” era destinată să trăiască etern. Din acest motiv statuile erau fabricate, în mod ideal, din materiale dure, așa ca piatra, metalul sau lemnul tare. Trăsăturile și pozițiile statuilor erau idealizate, în conformitate cu reprezentările egiptenilor antici despre noțiunile de frumusețe, demnitate, și atitudine etică față de zei, regi și ființele umane de pe poziții sus-puse. Identificarea statuii doar în cazuri excepționale era efectuată prin punerea în evidență a trăsăturilor individuale. De obicei în acest scop se folosea o inscripție cu numele predecesorului. Scrisul, astfel, reprezenta un aspect integrant al artei; compusă din pictograme, scrierea era de fapt o artă în sine. Frumusețea estetică, calitatea execuției și a materialelor utilizate puneau și mai mult în evidență calitatea operelor de artă, atât la vechii egipteni, cât și la iubitorii contemporani de artă.

Teme majore în arta egipteană antică

Ciclurile vieții

Egiptenii credeau că la începutul creației, o movilă de pământ s-a ridicat din întunericul infinit al apelor, la fel cum câmpurile Egiptului apăreau după inundațiile anuale ale Nilului. Pe suprafața acestei movile, Forța Creatoare, al căreia cel mai vizibil aspect era soarele, a dat naștere zeilor și, ulterior, ființelor vii de pe pământ, din ape și din ceruri. După modul de planificare și edificare, templele egiptene reprezentau niște metafore în piatră ale acestor mituri ale creației

Marele templu al lui Abu Simbel

Rolul zeităților

Egiptenii antici credeau că universul și toate evenimentele care aveau loc în cadrul acestuia erau guvernate de către zei. Dacă inundațiile anuale ale Nilului erau prea abundente sau prea sărace, era din cauza că râul era supărat sau din cauza că regele devenise incapabil să mențină ordinea, nu din cauza schimbărilor climatice de pe teritoriul Africii. Zeii reprezentau nu doar fenomenele naturale, dar și concepte abstracte, așa ca justiția, regalitatea, protecția și adevărul. Acțiunile acestora dominau toate aspectele vieții. Astfel, pentru a asigura supraviețuirea și prosperitatea, egiptenii executau ritualuri complexe și aduceau jertfe bogate pentru a obține favoarea zeilor și spiritelor.

Pentru a reprezenta puterile multiple ale zeilor, egiptenii îi reprezentau în numeroase forme, uneori combinând particularități umane și animale. Pentru a face lucrurile și mai confuze pentru noi, unele animale reprezentau mai mulți zei, iar unii zei aveau mai multe atribute, de la diferite animale. Ca exemplu, Thoth, zeul scrisului, era deseori reprezentat drept un babuin, cunoscut pentru iscusința acestuia, mai ales în folosirea mâinilor. Babuinul era deseori asociat cu zeul-soare, din cauza că la răsărit babuinii încearcă să se așeze cu fața spre soare, pentru a se încălzi. Pozițiile acestora le sugerau egiptenilor antici faptul că babuinii venerau renașterea soarelui. Thoth mai este reprezentat și sub forma unui ibis sau om cu cap de ibis, din motive pe care noi nu le cunoaștem. Această abundență de ipostaze divine era perfect normală pentru egipteni, deoarece aceștia credeau că o singură imagine nu poate în integritate reprezenta puterile unui zeu.

Horus ca vultur Anubis cu cap de șacal

Horus cu cap de vultur

Thoth cu cap de ibis Thoth ca babuin Heth (Eternitatea)

Asocierea puterilor divine cu animale este de înțeles în cazul egiptenilor antici, care trăiau în strânsă vecinătate cu numeroase specii de animale ce populau Valea Nilului și deșertul din apropiere. Aceștia erau probabil conștienți de capacitățile pe care unele animale le posedă și de care omul este lipsit, cum ar fi abilitatea de a zbura, a vedea în întuneric, a auzi și a simți mirosuri de la distanțe mari sau de a se deplasa cu viteze mari. Egiptenii considerau probabil că aceste capacități erau întreținute de energii supranaturale și simbolizau puterile anumitor zeități. Egiptenii nu considerau însă că zeii erau animale sau combinații de animale și oameni. Imaginea unui zeu cu cap de animal avea scopul de a reprezenta multiplele

aspecte ale acestuia. Partea umană a imaginii demonstra că nu este vorba de un animal ordinar, iar capul de animal simboliza capacitățile supraumane ale zeului.

Reprezentarea divinităților în artă

Templele egiptene erau casele zeilor, care locuiau în sens literal în statuile din interiorul sanctuarelor. Era de datoria regelui și ministrului zeilor ca să aibă grijă de ritualurile zilnice, ce includeau îmbrăcarea, ungerea, și hrănirea statuilor, prin plasarea ofrandelor în fața acestora. În practică, locul regilor de obicei era preluat de către sacerdoți, însă în basoreliefurile de pe pereții templelor regele este cel care comunică cu zeii. Oamenii de rând niciodată nu aveau acces la statui; aceștia puteau intra doar în curțile templelor și puteau vedea altarul zeilor doar când acesta era scos afară pentru procesiuni.

Pentru necesități religioase personale egiptenii deseori se adresau către zeități speciale, așa ca Taweret, în problemele ce țineau de nașterea copiilor sau Bes pentru chestiuni legate de naștere și viața sexuală. Figurine mici ale acestor zeități erau ținute în case sau erau purtate drept podoabe. Magia juca un rol important în viața de zi cu zi, medicină și toate credințele ce țineau de moarte.

În artă, zeii și zeițele erau reprezentate ca oameni, animale, sau oameni cu capete de animale. Aceștia erau mai departe identificați prin intermediul acoperămintelor simbolice pentru cap și prin varietatea de sceptre pe care le țineau în mâini, cât și prin simbolul hieroglific al vieții – ankh. Toiagul și îmblăciul – simbolurile regilor egipteni erau ținute de către Osiris, deoarece acesta era regele lumii subpământene.

Viața și moartea

Numeroase opere de artă egiptene au fost descoperite în mormintele antice. Nici un alt popor nu a creat o varietate atât de mare de forme de artă pentru a asigura protecția și prosperarea defuncților în viața de apoi. Persoanele de rang înalt erau pictate împreună cu soțiile, familiile și servitorii acestora pe pereții mormintelor, sau sculptate în piatră și lemn. Aceste imagini reflectă dragostea de viață a egiptenilor antici și credința lor consecventă în viața de dincolo de moarte.

Egiptenii nu aspirau spre o viață angelică într-un paradis îndepărtat, ci spre o continuare a vieții obișnuite de pe pământ, profitând de toate plăcerile vieții, fără a avea însă parte de suferințele acesteia. Viziunile referitoare la lumea de apoi sunt viu reprezentate în sculpturi, basoreliefuri și picturi murale ale mormintelor, avându-i pe decedați reprezentați în modul în care aceștia și-ar fi dorit să fie pentru

totdeauna. Pentru a obține această existență însă, era nevoie de un ritual corespunzător de înmormântare.

Viața de apoi implica interacțiunea zilnică a trei componente majore ale ființei umane: corpul, ka și ba . Corpul reprezenta componentul fizic. După moarte acesta era conservat prin intermediul procesului de mumificare, în cadrul căruia corpul era uscat cu ajutorul sărurilor și învelit în fâșii din pânză de in înmuiate în rășină, așa ca corpul să rămână neschimbat pentru vecie.

Ka reprezenta forța vitală. Când omul murea, ka era separat de corp și se întorcea la creator, acolo de unde a sosit; scopul defunctului era de a se uni cu ka în fiecare zi, pentru a trăi din nou. În timpul vieții ka era susținută de mâncare și băutură, și această relație trebuie continuată și după moarte. Iată de ce egiptenii puneau atât de mult accentul pe procesiunile de aducere a mâncării la morminte, acesta fiind și motivul din care mormintele însăși aveau reprezentate scene legate de alimentare, producerea sau prepararea hrănii. Fiind un punct de colectare a ofrandelor, mormântul reprezenta un fel de ”casă a ka”; statuile decedaților din mormânt sunt deseori numite ”statui ka” din același motiv.

Ba reprezinta acea parte a ființei umane care îi conferea acesteia individualitate dacă se excludea corpul. Ba era de asemenea legătura între lumea de aici și cea de dincolo. În fiecare noapte ba trebuie să se unească cu mumia din mormânt și să primească de la aceasta puterea de a renaște. Aici ba se unea cu forța vitală, ka, și împreună deveneau akh, literalmente - o ”ființă eficientă”, capabilă de a reveni la viață în fiecare zi. Ciclul zilnic al renașterii era racordat cu cel al soarelui, care se unea cu mumia lui Osiris în adâncimea nopții și primea de la mumie abilitatea de a se ridica din nou la răsărit. Datorită abilității de a se deplasa între mormânt și lumea celor vii, ba era frecvent reprezentat ca o pasăre, dar cu cap de om.

Pentru a o proteja de influențe nefavorabile și pentru a facilita transferul zilnic al vieții noi către ba, mumia era înconjurată de simboluri magice, amulete, așa ca scarabeii, și reprezentări ale zeilor protectori. Pentru a ajuta ba să parcurgă calea primejdioasă din noapte spre răsărit, ritualurile și simbolurile magice erau înscrise pe pereții camerelor mortuare, sarcofagelor și sicrielor. Începând cu Regatul Nou, asemenea texte erau înscrise și pe suluri de papirus îngropate împreună cu decedatul, cunoscute sub denumirea de Cartea Morților.

Cu toate că egiptenii vedeau viața de dincolo ca o renaștere zilnică cu caracter ciclic, această existență nouă, ideală era accesibilă doar acelora care și-au trăit în mod corespunzător viața pământească. La prima întâlnire nocturnă cu Osiris, ba trecea prin cadrul unui proces de judecată, în care inima (locul gândurilor și emoțiilor) era pusă pe o balanță contra unei pene, simbolul Maat (lucrurile așa cum

ar trebui să fie). Dacă acestea două nu se aflau în echilibru, lui ba îi era interzis intrarea în ciclul zilnic al renașterii; pentru egipteni fenomenul era cunoscut sub denumirea ”a doua moarte”. Pentru a ajuta defunctul să treacă această judecată, Cartea Morților, cuprindea un set de descântece care trebuiau citite și o imagine a judecății reușite; mumie de asemenea i se oferea un ”scarabeu al inimii”, însemnat cu un simbol prin care acesta era rugat să nu mărturisească împotriva ba. Odată cu trecerea judecății, decedatul era declarat ”adevărat în cele spuse” și era capabil să înceapă ciclul etern la renașterii zilnice.

Aceste viziuni asupra vieții de apoi au rămas practic neschimbate de-a lungul celor trei mii de ani de civilizație faraonică. Acestea le ofereau egiptenilor nu doar speranța de a trăi după moarte, dar și satisfacția de a ști că cei iubiți trăiesc în continuare în lumea care îi înconjoară.

Ordinea și haosul: rolul regelui

Egiptenii antici considerau că regele este înzestrat cu puteri divine și deci este capabil să mențină ordinea universală și dreptatea în lupta cu forțele haosului și răul. Zeița Maat personifica echilibrul în lume; ea era, prin urmare, asociată în special cu regele. Datorită puterii sale, regele era și mediatorul dintre zei și oameni.

Pentru a descrie natura divină, dar nu în totalitate similară zeilor, a regelui, egiptenii îl numeau pe acesta întruchiparea vie a lui Horus și fiul lui Re (uneori pronunțat Ra), zeul-soare. Doar în cazuri excepționale regii erau venerați în totalitate ca zei chiar în decursul vieții. După moarte regele devenea de o singură ființă cu Osiris, zeul lumii subpământene și simbolul vieții de apoi, iar puterile sale de pe pământ erau trimise succesorului la tron. În limba egipteană veche, există câteva cuvinte cu semnificație de ”rege”. Aceste cuvinte se referă exclusiv la regii Egiptului; regilor de pe alte teritorii li se confereau titluri mai modeste, așa ca prinț sau căpetenie. Nesut bity înseamnă ”rege al Egiptului de Sus și de Jos” și acest titlu se folosea atunci când regele făcea anumite declarații oficiale sau se adresa poporului. Un alt cuvânt, hem (ca în cuvântul hemek, semnificând ”persoana ta”), putea fi folosit în loc de ”majestatea voastră” de către cineva care saluta personal regele sau i se adresa în scris. Numele de pharaoh, cu semnificația de ”casă mare” inițial se referea la palatul regal și locuitorii acestuia, însă în perioada domniei lui Ramesses al II-lea, pharaoh a devenit un titlu respectuos cu referire la însăși regele.

Mai jos sunt reprezentate câteva simboluri ale Egiptului Antic:

Coroana Egiptului de Jos Coroana Egiptului de Sus Coroana Dublă Vultur (Egiptul de Sus)(Coroana Roșie) (Coroana Albă)

Rogoz (Egiptul de Sus) și albină Papirus (Egiptul de Jos) și Cobra (Egiptul de Jos)(Egiptul de Jos) lotus (Egiptul de Sus)

Regele în arta egipteană

Arta juca un rol vital recunoașterea și activarea puterilor divine ale regalității, cât și pentru definirea vizuală a termenilor legați de responsabilitățile deosebite ale regelui. Construirea templelor și menținerea cultului zeilor erau, prin urmare, îndatoriri primare ale oricărui rege. Cu toate că majoritatea ritualurilor erau efectuate de către preoți, acestea întotdeauna se făceau din numele regelui domnitor. Gravurile din camerele interioare ale templelor au arătat întotdeauna doar regele comunicând cu zeii. Se crede că aceste imagini aveau rolul de a perpetua ritualurile religioase, chiar dacă nimeni nu le efectua direct. Statuile regilor din temple arătau faraonul în timpul activităților de cult sau erau statui ka, care primeau propriile ofrande și rugăciuni, întărind astfel legătura dintre rege și zei.

Contactul Egiptului cu vecinii acestuia era în cea mai mare parte prin comerț pașnic, și oamenii acestor pământuri sunt deseori arătați în arta egipteană aducând ”daruri” (în realitate, era vorba de mărfuri) regelui. Cu toate acestea, imaginile străinilor mai pot simboliza și forțele haosului. Astfel, imaginile regelui care își strivește inamicii în carul său de luptă – deseori descoperite pe pereții exteriori și pilonii porților și templelor – semnificau nu doar triumful militar dar și triumful asupra haosului și astfel protejau templele de rău. Închinarea celor nouă inamici

tradiționali ai Egiptului este deseori reprezentată sub picioarele figurilor regilor întronați accentuând rolul protectiv al faraonului.

Regii erau în mod convențional reprezentați drept ființe umane idealizate, perfecte, însă în unele perioade fețele regilor erau reprezentate cu semne de oboseală, chiar îmbătrânite (regatul Mijlociu) Alteori erau puse în evidență trăsături individuale ale regelui, așa ca fața transfigurată și vizionară a regelui Akhenaten

Akhenaten, sacrificând o rață. Basorelief în calcar.

Chiar și idealizată, fața regelui era de obicei reprezentată astfel încât poporul să o recunoască, chiar dacă nu ar fi fost în stare să citească numele. Acest detaliu permite istoriografilor din domeniul artei să atribuie imaginile capetelor unor anumiți regi, chiar în lipsa inscripțiilor, uneori cu o mare exactitate.

Regii erau identificați prin anumite inscripții și prin însemnele regalității: kilt-ul (fusta) regală, cu o coadă ornamentală de taur, simbolizând puterile supranaturale; un grup de coroane tradiționale cu șarpele sacru (cobră) pe frunte; barba falsă, de formă rectangulară; toiagul și îmblăciul încrucișate pe pieptul regelui; ornamentele care înconjurau două cele mai importante nume regale: nesut bity, și numele de naștere al regelui, care îl identifica drept fiu al lui Re. În mod similar, statuile persoanelor oficiale, scribilor și altor ranguri inferioare erau identificate prin intermediul îmbrăcămintei și altor simboluri.

Regina

Nu există un cuvânt pentru ”regină” în limba egipteană veche. Regina era numită hemet nesut (soția regelui). Regele avea de obicei câteva soții; cu toate acestea, cel puțin în Regatul Nou, una din acestea era identificată drept regina principală, prin intermediul titlului ”marea soție a regelui”. Statutul reginei era la

apogeu atunci când fiul acesteia devenea rege. Există o serie de cazuri în care regina-mamă conducea în locul fiului ei, care era încă copil. Câteva regine au cârmuit pe cont propriu, frecvent la finele unei dinastii. Regina Hatshepsut, cea mai faimoasă femeie-faraon, a condus alături de nepotul ei, tânărul Thutmosis al III-lea, mai apoi a luat conducerea în mâinile ei.

Fiind apropiate faraonului, reginele împărtășeau natura divină a acestuia și erau ocazional identificate cu așa zeițe ca Hathor, Isis sau Tefnut (partea feminină a primei perechi de zei). Coroana purtată de regine de obicei reprezenta capul, aripile și coada unui vultur, dar reginele mai purtau de asemenea coarnele și discul solar al lui Hathor.

Pozițiile în arta egipteană

Artiștii egipteni au dezvoltat anumite poziții ideale, care au devenit un mod convențional de a exprima anumite mesaje sau dorințe. Figura principală a unei compoziții, era de obicei, mai mare decât celelalte, iar pozițiile acesteia (stând, mergând, îngenunchind etc.) erau cele mai stilizate. Chiar și pentru figurile secundare era disponibil un număr anumit de poze ale mâinilor și brațelor, care explicau de fac acestea.

Iată o listă a celor mai frecvente poziții:

Rugăciune – ambele brațe sunt întinse în față, cu mâinile ridicate în sus.

Ofrandă – ambele brațe sunt întinse în față, cu un obiect ținut într-o mână sau cu ambele mâini.

Gata de a primi daruri – așezat, cu una sau cu ambele mâini pe genunchi, palmele în jos.

Invocare – o mână întinsă în față, cu palma deschisă.

Protejare – ambele brațe întinse în părți, cu palmele întoarse înainte.

Bucurie – ambele brațe în părți, cu palmele îndreptate în exterior.

Laudă - într-un genunchi, o mână ridicată și o alta ținută la piept, cu mâna strânsă în pumn.

Doliu – mâinile ridicate, cu palmele îndreptate spre față.

Forme și compoziții echilibrate simplificate, linii clare și culori bine delimitate erau utilizate pentru a crea ordine și claritate. Figurile și scenele erau aranjate în rânduri orizontale (numite registre. Imagini trecătoare, așa ca expresiile emoționale sau activitatea fizică susținută nu erau frecvent reprezentate, din cauza efemerității acestora. De asemenea artiștii egipteni nu erau prea interesați de jocul de lumini și umbre sau de iluzia spațiului și atmosfera scenelor din exterioare.

Bazele geometrice ale formelor naturale

Elementele structurale ale artei egiptene sunt cubul și axele orizontală și verticală. Atunci când se pregăteau să facă o statuie sau să decoreze un perete, artiștii egipteni mai întâi trasau o rețea de linii orizontale și verticale, pentru ca proporțiile figurilor să fie corecte. Rezultatul unor astfel de măsurători sunt niște opere de artă de o uniformitate și ordine remarcabilă, care mențin aceleași proporții și în cadrul unor statui colosale, și în hieroglife. Liniile de ghidaj de asemenea facilitau aranjarea rândurilor și grupurilor de figuri într-o manieră unitară.

La crearea statuilor tridimensionale în piatră, artiștii de obicei începeau cu un bloc, suprafața căruia era acoperită cu linii de ghidaj din toate părțile. Mai apoi aceștia dăltuiau până la finalizarea statuii, reînnoind la necesitate liniile de ghidaj. Egiptenii rareori eliberau figura din blocul de piatră. Cu rare excepții, nu era dăltuit spațiul dintre brațe și trunchi, cât și spațiul dintre picioarele statuii. Partea de jos a figurilor așezate era adaptată în mare parte la forma unui scaun de forma blocului. Spatele multor figuri rămânea atașat la un perete sau stâlp vertical, pe care egiptologii îl numesc ”pilonul spatelui”. Aceste elemente contribuiau la accentuarea frontalității și axialității statuii.

Figurile din lemn erau deseori compuse din mai multe piese, unite la un loc, deoarece buștenii mari trebuiau importați și erau costisitori. Pentru că lemnul era mai ușor, mult mai moale și mai simplu de prelucrat decât piatra, figurile din lemn erau sculptate de jur-împrejur, cu spații deschise între brațe și trunchi și între picioare. Cu toate acestea, figurile din lemn sunt reprezentate în aceleași poze frontale, balansate și relativ inerte, ca și statuile de piatră, dând impresia de stabilitate necesară imaginilor idealizate și perene.

Pe parcursul aproape întregii istorii a Egiptului Antic proporțiile figurii umane erau raportate la lățimea palmei. Întreaga figură, de la călcâie și până la linia părului, măsura 18 laturi de palmă (partea superioară a capului nu era inclusă din cauza varietății coafurilor și coroanelor); fața avea înălțimea de 2 palme. Umerii

erau aranjați la 16 palme de la baza figurii, coatele – la 12 palme, și genunchii – la 6.

Detaliile naturaliste

Egiptenii erau niște buni observatori ai naturii. Cu toate că proporțiile și pozele din sculptura egipteană erau bazate pe convenții stricte, indicații subtile ale structurilor osoase și musculare demonstrează faptul că artiștii cunoșteau bine anatomia. Nicăieri în arta egipteană nu se observă o atenție atât de mare la detaliile naturale, ca în pictarea animalelor. În scenele de vânătoare, animalele sunt reprezentate cu exactitate în mediile lor naturale și în interacțiunea cu alte specii de animale. Aceste reprezentări detaliate ale lumii vii reflectă dragostea de viață a poporului egiptean. Cu toate acestea se observă că animalele sunt reprezentate de obicei în profil, respectând regulile frontalității și axialității.

Om cu câinii la vânătoare de gazele. Imagine efectuată după un basorelief, colecția, Muzeului Metropolitan din Londra.

Moduri convenționale de reprezentare

Atunci când reprezentau figura umană în două dimensiuni, artiștii foloseau diferite puncte de vedere pentru a arăta fiecare parte a corpului în cel mai desăvârșit mod. De exemplu, umerii erau arătați din față. Trunchiul și șoldurile erau rotite la trei sferturi, astfel ca să din profil să fie vizibile brațele și picioarele. Capul de asemenea este arătat în profil – pentru a arăta concomitent partea din față și din spate a acestuia, cu buzele și nasul scoase în evidență; ochii însă erau reprezentați din față, privind spre spectator.

Depărtarea în spațiu față de spectator, dacă era indicată, se făcea fie prin suprapunerea altei figuri, fie prin reprezentarea unor obiecte mai îndepărtate, plasate în fundal. Figurile importante de obicei nu erau suprapuse, deoarece aceasta le-ar fi putut face să apară mai puțin complete.

Grupurile de servitori, curtenii și animalele erau însă frecvent reprezentate ca suprapuse, uneori în repetiții ritmice și șabloane.

La reprezentarea obiectelor sau peisajelor, artiștii mai foloseau diferite puncte de vedere, pentru a transmite cât mai complet informația. De exemplu, în scenele ce reprezentau aducerea ofrandelor, recipientul stă în fața unei mese, picioarele căreia sunt reprezentate din profil iar partea superioară se vede ca și când ar fi privită de sus.În picturile din morminte, reprezentând grădini cu lacuri (scene favorite ale vieții de apoi, simbolizând renașterea), copacii și florile sunt reprezentate din profil, la fel ca și valurile de pe apă. Lacul, însă, este reprezentat ca fiind privit de sus, pentru ca forma acestuia să fie vizibilă cu ușurință.

Proporțiile

Mărimea indica importanța relativă. Imaginile regelui sunt deseori mult mai mari decât cele adevărate, simbolizând puterile supraumane ale cârmuitorului.

Culorile

Sculpturile, reliefurile și sarcofagele de lemn erau împodobite cu culori calde și reci Un contrast

Soția unui defunct (o doamnă de onoare cu numele Roy)și cele trei fete ale acesteia (toate cântărețe ale lui Amun);omul mic este un servitor. (Scenă de pe mormântul 75, Theba de Vest

similar al culorilor putea fi observat și în giuvaergie. Culorile aveau nu doar o importanță estetică, dar și una simbolică. Albastrul și verdele erau asociate cu apa, Nilul și vegetația. Galbenul și auriul reprezentau soarele și zeul soarelui. Roșul și roșul-orange aveau semnificații complexe, implicând pustiul, puterea, sângele și vitalitatea. Genul era indicat prin culoare cât și prin costum. În mod convențional, bărbații erau reprezentați cu pielea de culoare roșie-brună iar femeile – de culoare galbenă-aurie Nubienii și alte triburi din Africa Centrală erau reprezentați deseori cu pielea de culoare mai închisă decât cea a egiptenilor, iar oamenii din alte națiuni puteau avea pielea de culoare mai deschisă. Nuanțele mai închise sau mai deschise serveau și pentru o mai bună diferențiere a siluetelor suprapuse. Bărbat și femeie în pictura egipteană

Perioada Amarna (1353 – 1336 î. Hr)

Artiștii angajați de către regele Akhenaten în al șaptesprezecelea său an de domnie au creau un stil la fel de revoluționar, ca și trecerea lui Akhenaten de la poziția de Aten (disc solar sau lumină), la cea de unic zeu și încercarea acestuia de a eradica credința în alți zei, în special Amun din Theba. Akhenaten a urcat pe tron cu numele de Amenhotep al IV-lea dar și a schimbat numele în Akhenaten (semnificând ”în slujba Akhenaten, Nefertiti și copiii lor, venerându-l pe Aten

lui Aten”). Formele tradiționale de exprimare a imaginii regelui au fost înlocuite cu imagini exagerate, elongate, ale regelui și a lui Nefertiti, regina acestuia. Afecțiunea intimă și tandrețea erau arătate în scene reprezentând regele, alături de soția sa și fiice. Există controverse asupra faptului, dacă trăsăturile specifice ale lui

Akhenaten reflectă stilul de artă din acea perioadă sau defecte anatomice reale. În ultimii ani ai perioadei Amarna, picturile capătă un stil grațios, ușor naturalist, care a influențat profund arta Dinastiei a Optsprezecea târzii și a Dinastiei a Nouăsprezecea timpurii (arta ”Post Amarna”)

Încercarea lui Akhenaten de a transforma religia egipteană nu au supraviețuit regelui. În scurt timp după încoronare, urmașul lui Akhenaten, Tutankhaten (”imaginea vie a lui Aten”), își schimbă numele în Tutankhamun (”imaginea vie a lui Amun”; și restabilește cultul lui Amun și a altor zei.

Harehmab ca scrib (Dinastia a 18-a Târzie, domnia lui Tutankhamun, c-ca 1336-1323 î.Hr.

Hieroglifele și arta egipteană

Chiar de la începutul istoriei Egiptului, scrierea și arta au fost inseparabile. Înainte de 3000 î. Hr., în perioada când scribii finalizau standardele scrierii hieroglifice, artiștii au pus la punct standardele din arta egipteană. Și mai mult, majoritatea lucrărilor de artă nu reprezintă altceva decât figuri hieroglifice la o scară mai mare. Spre exemplu, figura unui om așezat, care apare frecvent în sculptură și pictură, este și ideograma pentru ”om”. Iată de ce nu pare deloc întâmplător faptul că acțiunea de a scrie, desena sau picta erau reprezenta printr-un singur cuvânt – sekh.

Unele hieroglife (numite ideograme) au semnificația obiectului reprezentat, așa ca cuvintele ”teren”, ”ofrandă” sau ”sceptru”. Însă multe cuvinte, așa ca ”viață”, ”putere”, ”justiție”, ”a înțelege”, sau ”a proteja”nu pot fi exprimate prin picturi. Pentru a scrie așa cuvinte, egiptenii foloseau metoda rebusurilor, adică foloseau semne care fonetic sunau asemănător cuvântului ce se dorea reprezentat. De exemplu, hieroglifa care seamănă cu o rață reprezintă sunetul pentru cuvântul ”fiu”, iar imaginea unui coș – sunetul pentru cuvântul ”stăpân”, iar un scarabeu reprezenta sunetul pentru expresia ”a intra în existență”. Atunci când aceste hieroglife erau menite să reprezinte o rață, un coș sau un scarabeu, de obicei erau urmate de o linie.

Douăzeci și patru de hieroglife, reprezentând sunete aparte erau folosite de egipteni în același mod ca și literele alfabetului. Toate erau consoane. Egiptenii nu foloseau în scriere vocalele. Pentru a pronunța cuvintele egiptene, de obicei se folosește e (eh) sau a (ah). Din cauza că sunetele reale ale vocalelor nu sunt cunoscute, există mai multe moduri de a pronunța numele egiptene (Meketre = Mekutra).

La finele majorității cuvintelor erau amplasate așa-zisele determinative. Acestea erau ideograme ce serveau pentru a explica semnificația cuvântului. Deoarece hieroglifele reprezentau doar consoanele, determinativele serveau la diferențierea cuvintelor cu aceleași consoane, dar cu vocale diferite. Determinativele nu se pronunțau.

Pentru a scrie bine, un scrib egiptean trebuia să cunoască circa șapte mii de hieroglife și să fie capabil să le deseneze clar. În documente sau papirusuri, care de obicei erau scrise cursiv, scribii scriu de la dreapta la stânga. Hieroglifele, însă, puteau fi scrise atât de la dreapta la stânga, cât și de la stânga la dreapta. Pentru a înțelege din care parte începe rândul e nevoie să observi în care parte este îndreptat capul animalelor sau fața oamenilor, și să începi a citi înspre față. De exemplu, dacă capul animalului este îndreptat spre stânga, începem a citi din partea stângă. Șirurile de hieroglife puteau fi aranjate atât pe orizontală, cât și pe verticală. Toate aceste varietăți permiteau artiștilor să combine inscripțiile și figurile în numeroase moduri.

Artiști și materiale

Artiștii

În Egiptul Antic, artiștii de obicei făceau parte din tagma meșteșugarilor. Nu există, de altfel, un cuvânt care ar delimita sculptorii și pictorii ca grup, de lemnari și olari. Rareori creatorii basoreliefurilor din morminte erau reprezentați și numele lor menționate, există și inscripții ce demonstrează că anumiți artiști erau favoriți ai regelui. Însă, de regulă, artistul, ca și orice alt meșteșugar, lucra sub supravegherea unui administrator, care rareori era artist sau meșteșugar, cel puțin.

Din moment ce reprezentările sculptorilor, lucrând asupra unei statui, arată câțiva oameni lucrând concomitent, este greu să vorbim despre un creator unic al operei de artă. De obicei opera poate fi atribuită unui anumit atelier, iar ”mâna” vreunui artist poate fi observată doar la un studiu foarte detaliat.

Materiale și tehnici

Din cauza uscăciunii climei Egiptului, materiale artistice fragile, așa ca pielea, lemnul, inul sau papirusul s-au păstrat mult mai bine decât în alte culturi antice, fiind descoperite chiar și rămășițe de alimente în morminte.

Piatra

Pentru egipteni duritatea pietrei semnifica permanența și eternitatea. Piatra era, prin urmare, materialul din care erau construite templele și mormintele, în timp ce casele de locuit erau construite din chirpici (chiar și palatele regale). În Valea Nilului erau suficiente zăcăminte de calcar și gresie, iar granit se găsea la Aswan. Rocile dure, așa ca gneissul (o varietate de cuarț) și gresia sură puteau fi găsite în munții din deșertul de est, iar bazaltul putea fi extras mai la nord de Faiyrum. Sculptorii egipteni inițial au utilizat unelte din cremene, mai apoi unelte făcute din cupru și, mai târziu – din bronz. În primul mileniu î. Hr. au apărut uneltele din fier. Cu toate acestea, pentru prelucrarea rocilor foarte dure, așa ca granitul și dioritul, sculptorii uneori foloseau ciocane din roci dure, cu mânere din lemn, cu care prelucrau blocul până aproape de forma sa finală. Mai apoi, pentru definitivarea formei, erau folosite roci abrazive foarte dure și nisip fin.

Cu toate că este durabilă, piatra mai este și fragilă. Atunci când o sculptură de piatră este răsturnată, aceasta de obicei se sparge, uneori fiind imposibil de a o repara. Din acest motiv multe sculpturi antice din piatră nu au nasuri, degete, bărbi etc. Pe durata perioadei faraonice, trăsăturile faciale erau uneori alterate de către cei care cărora persona dată le displăcea. Deoarece se considera că statuia conține spiritul acelei persoane, prin distrugerea nasului se intenționa ca statuia să nu poată respira, astfel fiind omorâtă. Ochii, urechile și gurile la fel puteau fi deteriorate, pentru a afecta simțurile.

Pictorii puteau fi solicitați pentru pictarea sculpturilor din calcar sau gresie. Basoreliefurile erau practic întotdeauna pictate. De obicei, mai întâi era aplicat un strat subțire de ghips sau gesso (cretă amestecată cu clei), mai apoi pigmenții de diferite culori. Statuile din roci dure, care puteau fi bine lustruite, de obicei nu erau pictate, cu excepția, poate, doar a detaliilor ochilor, acoperămintelor pentru cap și bijuteriilor.

Lemnul

Din cauza climatului arid, în Egiptul actual nu cresc prea mulți copaci, cu excepția palmierilor, care sunt prea fibroși pentru a fi sculptură. În Egiptul Antic erau mai mulți arbori, în special în unele regiuni ale Egiptului de Mijloc. Salcâmul și sicomorul erau speciile de lemn cel mai frecvent utilizate pentru fabricarea mobilei și sarcofagelor din lemn, cât și pentru numeroase statui și statuete.

Pentru construcții masive din lemn, așa ca corăbiile și detaliile arhitecturale, cât și pentru statui, mobilă și sarcofage de calitate, egiptenii importau lemn de cedru din Liban. Abanosul și alte specii de lemn dur erau importate din Africa Centrală și serveau la fabricarea celor mai frumoase statui și mobilei de cea mai bună calitate, și de multe ori erau împodobite cu metale prețioase și fildeș.

Prelucrarea metalelor

Aurul era prețuit în mod deosebit. Culoarea și strălucirea acestuia simbolizau soarele, iar din cauza faptului că aurul nu se întunecă, reprezenta și o metaforă a vieții eterne. Aurul era importat din Nubia sau era extras din mine în Deșertul Egiptului. Cuprul era adus de obicei din Sinai. Cositorul era adus probabil de la mari distanțe, fie în stare pură sau ca amestecat cu cupru pentru a face bronz. Cea mai mare parte a argintului era adusă din Asia de Vest și din regiunea Mării Egee. Obiectele metalice erau fabricate din foi de metal sau forjate.

Giuvaergiii din atelierele regale excelau în fabricarea bijuteriilor încrustate cu aur: pieptare, coliere largi, brățări și diademe. Pietre semiprețioase sau fragmente de sticlă colorată erau tăiate în forme și dimensiuni necesare și inclavate în celule, formate prin intersectarea unor fâșii înguste din aur, fixate sub unghiurile corespunzătoare pe o bucată plată din aur.

Bronzul era folosit, alături de alte materiale, pentru instrumente, arme și armuri, începând cu Regatul Mijlociu. Înainte de acea vreme, cuprul era cel mai frecvent folosit în acest scop. Fiind foarte valoros, atât cuprul cât și bronzul, erau de obicei retopit și reutilizat.

Pictura

Artiștii antici egipteni pictau diverse suprafețe, atât în case, cât și pe pereții templelor și mormintelor. De obicei aceste suprafețe erau inițial prelucrate cu un amestec de ghips sau gesso, peste care se aplica vopseaua. Scenele și simbolurile ale vieții de apoi erau parte integrantă a papirusurilor funerare.

Pigmenții erau fabricați din diverse substanțe naturale. Roșul și galbenul erau de obicei obținuți din ocru, găsit din abundență în deșert. Albul se obținea din ghips, negrul din funingine sau mangal. Albastrul era un pigment preponderent artificial, numit ”albastru de Egipt”. Acesta era obținut prin încălzirea unui amestec de nisip, carbonat de sodiu și un compus al cuprului, așa ca malahitul. Silicatul de calciu-cupru obținut avea o consistență similară cu cea a sticlei, și putea fi folosit pentru crearea mărgelelor, vaselor mici și figurinelor. Adăugarea pigmentului galben la cel albastru producea un pigment de culoare verde, cu proprietăți similare. Pentru a obține vopsea, aceste substanțe erau mărunțite până la pulbere și

amestecate cu apă, ulterior adăugându-se un fixator, de exemplu cauciucul natural, care facilita aderarea vopselei la suprafața pictată.

Faianța

Cuvântul folosit de egipteni pentru a denumi faianța are semnificația de ”strălucitor” și într-adevăr, suprafețele de faianță arsă sunt de obicei în culori vii, cel mai frecvent – albastru și verde. De fapt, faianța egipteană nu e fabricată pe bază de argilă, cum este faianța veritabilă, italiană, ci constă mai mult din cuarț. Ca material de fabricare servea nisipul din deșert, care conținea o anumită cantitate de calcar, argilă și particule minerale, la care se adăuga carbonat de sodiu și apă. Arderea pastei obținute astfel producea un material poros tipic, de culoare albă sau surie ce servea ca bază pentru faianța egipteană.

Suprafețele glazurate puteau fi obținute în mai multe moduri. În una din tehnici, materialele pentru colorare (cuprul, frecvent sub formă de malahit) era adăugat direct la pasta de bază, și pe parcursul uscării și arderii glazurarea se obținea prin ieșirea cuprului la suprafață (proces numit auto-glazurare). Alte procedee presupuneau aplicarea glazurii cu o perie sau alt instrument, cufundarea obiectului în glazură etc.

Obiectele din faianță erau deseori turnate; vasele se făceau de regulă la roată.

Bibliografie:

1. Caselli, Giovanni. The Everyday Life of an Egyptian Craftsman. London: Macdonald and Co., 1986

2. Defrates, Joanna. What Do We Know about the Ancient Egyptians? New York: Peter Bedrick Books, 1992

3. Gods and Pharaohs from Egyptian Mythology. New York: Peter Bedrick Books, 1992

4. Perl, Lila. Mummies, Tombs, and Treasures. New York: Clarion Books, 1987