Arbore de cauciuc Regn Plantae Hevea brasiliensis Clasificare științifică Clasă : Rosopsida Subclas ă: Rosidae Ordin : Malpighiale s Familie : Euphorbiace ae Specie : Hevea Nume binomial Hevea brasiliensis A. Juss v • d • m Arborele-de-cauciuc (Hevea brasiliensis) este un arbore tropical din familia Euphorbiaceae, din seva (latex) căruia se produce cauciucul natural. Răspândire Arealul de răspândire al arborelui a fost regiunea tropicală a bazinului Amazon , fiind numit "ca-hu-chu" (copacul plângător) din care după descrierea din secolul XV al portughezilor, băștinașii recoltau latexul pentru îmbrăcăminte impermeabilă. Folosirea latexului s-a răspândit mai ales după descoperirea în 1839 de către Charles Goodyear a vulcanizării. Brazilia a deținut decenii întregi monopolul producerii latexului, ulterior prin anii
Transcript
Arbore de cauciuc
Regn Plantae
Hevea brasiliensis
Clasificare științifică
Clasă: Rosopsida
Subclasă: Rosidae
Ordin: Malpighiales
Familie: Euphorbiaceae
Specie: Hevea
Nume binomial
Hevea brasiliensisA. Juss
v • d • m
Arborele-de-cauciuc (Hevea brasiliensis) este un arbore tropical din familia Euphorbiaceae, din seva (latex) căruia se produce cauciucul natural.
Răspândire
Arealul de răspândire al arborelui a fost regiunea tropicală a bazinului Amazon, fiind numit "ca-hu-chu" (copacul plângător) din care după descrierea din secolul XV al portughezilor, băștinașii recoltau latexul pentru îmbrăcăminte impermeabilă. Folosirea latexului s-a răspândit mai ales după descoperirea în 1839 de către Charles Goodyear a vulcanizării. Brazilia a deținut decenii întregi monopolul producerii latexului, ulterior prin anii 1900 au apărut plantaje de arbore de cauciuc și în Africa, Asia și Oceania. In prezent pe glob arborele de cauciuc este cultivat în așa numitul „Brâul Cauciucului” care se întinde în emisfera sudică și nordică de-a lungul paralelei de 30°. Țările mai importate producătoare de cauciuc natural sunt: Tailanda, Indonezia și Malaysia.
Recoltare
Un arbore este apt pentru recoltarea latexului de la vârsta de 5 - 6 ani până la vârsta de 25 de ani 30-40m. înălțime cu diametrul trunchiului de 35 cm, aceasta se realizează prin încrestarea în formă de spirală a scoarței spre o încrestătură centrală unde sunt fixate vasele de recoltare. Din plantarea
arborilor de cauciuc se obține cca. ~50 mil. m³ pe an, lemnul lui este de o esență mai tare ca a fagului,paltinului sau stejarului fiind adecvat pentru fabricare de mobilă. De asemenea, seva lui este toxica. Originar din America tropicală și sudul Africii,arborele de cauciuc poate atinge o inăltime de 7-10 m.Este foarte potrivit pentru spații cu lumină multă.Vara se poate ține in aer liber dar trebuie ferit de razele puternice ale soarelui.Iarna se ține in spații răcoroase și se udă mai rar.Solul trebuie să fie aerisit, ușor nisipos iar primăvara la 2-4 ani se transplantează.
Arborele de cafea
Arborele de cafea
Clasificare științifică
Regn: Plantae
Ordin: Gentianales
Familie: Rubiaceae
Subfamilie: Ixoroideae
Trib: Coffeeae
Gen: ''Coffea''
v • d • m
Fructe de cafea
Arborele de cafea este un arbore care face parte din genul Coffea, gen cuprinzând circa 60 de specii, dintre care cea mai importantă din punct de vedere economic este Coffea arabica.
Arborele de cafea (Coffea arabica) este un arbore tropical cu frunziș persistent originar din Africa tropicală, Madagascar și insulele Oceanului Indian. Este înrudit cu arborele de cacao.
Coffea arabica ocupă 75-80 procente din producția mondială de cafea, în timp ce Coffea canephora cca. 20 procente.[1]
Fructele arborelui de cafea se numesc cireșe și au o concentrație de cofeină de 1,7 - 4,0%. O cireașă conține două boabe de cafea.
Arborele de cacao (Theobroma cacao) aparține genului Theobroma, familia Malvaceae. Acest gen cuprinde 20 de specii de arbuști ce ating 4-5 m înălțime, cu frunza verde tot timpul anului, care cresc în pădurile tropicale din America latină. Denumirea științifică a plantei a fost dată de naturalistul suedez Carl von Linné.
Descriere
Semințele din fructele arborelui de cacao conțin teobromină și într-o concentrație mai redusă cofeină. De asemenea florile cresc direct din trunchi și nu pe ramuri, ca la alți arbori[necesită citare].
Istoria cultivării
Cultivarea și utilizarea arborelui de cacao a fost timpurie și extinsă în Mezoamerica. Vase ceramice cu reziduri de la prepararea băuturilor din cacao au fost găsite la situri arheologice datând din perioada timpurie a culturii mezoamericane (1900-900 î.Hr.). De exemplu, un astfel de vas a fost găsit la un sit arheologic olmec de pe Coasta Golfului din Veracruz, Mexic, acesta atestă prepararea băuturilor din
cacao la popoarele pre-olmece încă din 1750 î.Hr.[1] Pe coasta Pacificului de la Chiapas, Mexic, un sit arheologic Mokaya oferă dovezi că băuturile din cacao datau chiar mai devreme, de la 1900 î.Hr.[1]
Cultivare
Cacao este cultivată pe aproximativ 69,000 km² în toată lumea.[2] Conform Organizației pentru Alimentație și Agricultură (FAO), primele 20 de țări producătoare de cacao în anul 2005 au fost, după cum urmează:[3]
Portocal
Portocal
Portocal
Clasificare științifică
Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Subclasă: Rosidae
Ordin: Sapindales
Familie: Rutaceae
Gen: Citrus
Specie: 'C. × sinensis'
Nume binomial
Citrus × sinensisOsbeck
v • d • m
Portocalul dulce (Citrus sinensis) este un arbore fructifer din genul Citrus, care face parte din familia Rutaceae. Este vorba despre un arbore de mărime mijlocie, dar în condiții optime poate ajunge la 13 m înălțime, are coroana mare, rotundă sau piramidală, cu frunze ovale de 7–10 cm cu margine dreaptă și ramuri care uneori au spini mari de 10 cm. Florile sunt albe parfumate, care apar izolat sau în buchet. Fructul este Portocala dulce. Sustantele active: hesperidina, pectina • Acidul: ascorbic, citric • Alcaloizi: Betadina • Zaharuri: fructoză, galactoză • Vitamine (B2, B1, B6, și C) • Minerale: fier, calciu, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc (în fruct)
Caracteristici
Portocalul a fost considerat în mod tradițional ca specia C. sinensis din genul Citrus. Lămâiul, Lima și Portocalul amar (Citrus aurantium) aparțin aceluiași gen. Investigații recente au demonstrat că majoritatea acestor pomi fructiferi sunt în realitate hibrizi produși din Pomelo (Citrus maxima), mandarina (Citrus reticulata) și Chitra (Citrus medica), iar numele științific corect este (Citrus sinensis). Vechiul nume, fără specificația de hibrid, se folosește încă mult.
Etimologia și origine
Portocalul are origine în India, Pakistan, Vietnam, sud estul Chinei și a fost adus de arabi în occident. În sanscrită se numea nâranga (probabil de origine darvidică, nu ariană; în tamilă naru înseamnă parfum. Din India a trecut în Arabia unde se numea naranj și apoi în sudul Franței, numit naurange (pronunțat noránsh)
Apoi în engleză și franceză s-a transformat în orange. Nu în toate limbile se folosește acest nume, în olandeză se numește „sinaasappel” „măr chinezesc”, iar în română, portocală.
În limba română denumirea pomului fructifer portocal provine de la denumirea fructului său, portocală, care este un împrumut din limba greacă modernă, portokálli[1], în alfabetul grec, πορτοκάλι, „portocală”.
Întrebuințare și calități
Cultivarea acestui arbore face parte din agricultura multor țări, în Statele Unite (Florida și California), cea mai mare parte din țările mediteraneene, alte țări: Brazilia, Costa Rica, Belize, Cuba, Pakistan, China, India, Iran, Egipt, Turcia și Africa de Sud. Creste în general în regiuni umede. Înghețul prelungit sub 0 °C, afectează fructul și calitatea acestuia. Se cultivă ca arbol agricol și ornamental.
Valoare nutritivă
Portocalele conțin vitaminele A și C, fier, calciu și potasiu, având un rol important în dezvoltarea sistemului imunitar al organismului, iar prin antioxidanții componenți reduc efectele îmbătrânirii. Mineralele conținute contribuie la scăderea tensiunii arteriale, reduc riscul de infarct și de accident vascular, ajută la menținerea ritmului cardiac regulat și oferă energie organismului.
Bananierul este o plantă ierboasă din genul Musa, care, din cauza mărimii și structurii, este deseori confundat cu un arbore. Este cultivat pentru fructele sale. Bananierul face parte din Familia Musaceae. În lume, bananele ocupă locul patru după orez, grâu și porumb în consumul uman; sunt crescute în 130 de țări din lume, mai multe decât pentru orice alt fruct de cultură. Bananele sunt originare din Asia de sud-est.
Marea parte a producătorilor este formată din fermieri mici, care folosesc aceste culturi pentru consumul casnic sau pentru comercializarea locală. Deoarece bananele sunt produse în continuu de-a lungul unui an, acestea reprezintă o sursă de hrană importantă în timpul sezonului foametei (acea perioadă a anului când alimentele provenite din recoltarea anteioară s-a terminat, iar cea din anul curent nu este gata de cules). Din aceste motive bananele sunt extrem de importante pentru siguranța alimentației.
Comercializare
Cultivare
Marea parte a producătorilor este formată din fermieri mici, care folosesc aceste culturi pentru consumul casnic sau pentru comercializarea locală. Deoarece bananele sunt produse în continuu de-a lungul unui an, acestea reprezintă o sursă de hrană importantă în timpul sezonului foametei (acea perioadă a anului când alimentele provenite din recoltarea anterioară s-au terminat, iar cea din anul curent nu este gata de cules). Din aceste motive bananele sunt extrem de importante pentru siguranța alimentației.
Efectele bolilor bananierilor în Africa de est
Fructul de banană
Marea parte a bananelor cultivate pe plan mondial sunt folosite pentru consumul local. La tropice, bananele, în special bananele pentru gătit, reprezintă o sursă majoră de hrană, ca și o sursă majoră de venit pentru fermierii mici. În ținuturile muntoase din Africa de Est bananele au importanța cea mai mare ca aliment de bază al populației. În țări precum Uganda, Burundi sau Rwanda se estimează că există un consum de 450 kg pe an pe cap de locuitor, cel mai mare din lume. Ugandezii folosesc același cuvânt "matooke" pentru a descrie și banana, și mâncarea.
În trecut, bananele reprezentau o cultură cu o viață de plantație lungă și recoltări stabile în decursul anului. Totuși, odată cu apariția ciupercii Black Sigatoka, producția de banane în Africa de est a scăzut cu peste 40%. De exemplu, în anii 1970, Uganda producea 15 până la 20 de tone de banane pe hectar. Astăzi, producția a scăzut la doar 6 tone pe hectar.
Situația a început să se îmbunătățească pe măsură ce varietăți noi, rezistente la boli, au început să apară, așa cum este FHIA-17 (cunoscută în Uganda drept Kabana 3). Aceste varietăți noi au un gust
diferit față de banana crescută tradițional, acest lucru ducând la o acceptare a celor noi mai greoaie în cadrul fermierilor. Prin adăugarea de îngășământ de proveniență animală la solul de la baza plantelor, aceste noi varietăți au crescut în producție în locațiile în care au fost testate.
Fundația Rockefeller a început să efectueze teste pentru bananieri modificați genetic care sunt rezistenți și la Black Sigatoka și la insectele dăunătoare. În prezent dezvoltă varietăți specifice pentru fermieri mici sau pentru subzistență.
Mandarin
Mandarin
Citrus reticulata
Clasificare științifică
Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Subclasă: Rosidae
Ordin: Sapindales
Familie: Rutaceae
Gen: Citrus
Specie: C. reticulata
Nume binomial
Citrus reticulata Blanco, 1837
v • d • m
Mandarinul [1] (Citrus reticulata Blanco,[2] sin. Citrus nobilis Andr.) este o specie de plante originară din regiunile tropicale și subtropicale ale Asiei.
Caracteristici
Coajă portocalie, ușor confundabilă cu clementinele, uneori și cu portocalele, singura diferență între ele fiind mărimea.
Înmulțire
Se înmulțește prin semințe,butași,drajonare sau marcotare . Cea mai bună metodă este prin butași,apoi urmând cea prin semințe.
Utilizare
Are multe utilizări,coaja (scoarța),frunzele.Dar cele mai utilizate sunt fructele lui,în regim alimentar.
Fructul copt are forma sferică alungită și coaja în culori care variază de la verde deschis la galben strălucitor. Fructul ajunge la maturitate toamna târziu în emisfera de nord. Pulpa este suculentă, bogată în acizi și în vitamina C, ceea ce a făcut frunctul - datorită conservării ușoare - să fie distribuit în întreaga lume de marinarii care-l utilizau pentru a preveni scorbutul.
Fructul este utilizat în scopuri culinare și non-culinare în întreaga lume - în primul rând pentru suc, deși pulpa si coaja (coaja) sunt deasemeni folosite la gătit. Sucul de lămâie conține aproximativ 5%-6% (aproximativ 0,3 M) de acid citric, care îi dă un gust acru și un pH de 2-3. Gustul acru distinctiv al sucului de lămâie îl face un ingredient cheie în multe feluri de mâncare din întreaga lume.
Varietăți
Tarabă din Pompei Bonnie Brae
De formă alungită, neted, cu pielea subțire și fără sâmburi[1]; crescut în special in zona San Diego, SUA.[2]
Bush lemon tree (Lămâiul arbust)
Acest lămâi naturalizat crește in sălbăticie în Australia subtropicală. Are un fruct foarte rezistent cu o coajă groasă, o aroma de lămâie puternică, fiind bun pentru gătit. Crește până la aproximativ 4 metri, având nevoie de o zonă însorită.
Eureka[3]
Varietate californiană (secolul al XIX-lea) ce rezistă tot timpul anului si crește din abundență; este găsit cel mai des in supermarket-uri
Femminello St. Teresa, sau Sorrento [4]
Nativ din Italia, coaja fructului acestuia are un conținut bogat în uleiuri și este folosit la producerea limonadei
Pobabil de origine spaniolă, această varietate produce fructe de dimensiuni mai mici; este deasemeni cunoscut sub denumirile Mesero, Blanco et Primofiori (ou Primofiore).
Jhambiri C. jhambiri [5]
Fruct cu aspect rugos, are o culoare galbenă si pulpa foarte acră. Este folosit ca portaltoi in Asia de sud
Lisbon[6]
Produce fructe amare de bună calitate cu niveluri ridicate de acid și de suc; fructele Lisbon sunt foarte asemănătoare cu cele Eureka. Copacii viguroași și productivi sunt foarte spinoși, în special atunci când sunt tineri.
Meyer[7]
Aceasta este o încrucișare între un lămâi si un portocal sau mandarin, si a fost numit după Frank N. Meyer, primul care l-a descoperit în 1908. Cu o coajă subțire și ușor mai puțin acid decât Lisbon și Eureka, fructele Meyer au nevoie de mai multă grijă la transport și nu sunt cultivate comercial pe scară largă. Lămâiele Meyer au o coajă mult mai subțire, și de multe ori se maturizează la o culoare galben-portocalie. Lămâiele Meyer sunt ceva mai rezistente la îngheț decât alte lămâi.
Ponderosa [8]
Copacul este mai sensibil la frig decat lămâiul obișnuit, dar are fructele cu coaja groasa și foarte mari.
Variegated Pink[9]
Un soi de Eureka sau Lisabona, cu modele multicolore pe frunze și cojile fructelor verzi imature. La maturare la galben, modelul pestriț dispare din coaja fructelor. Pulpa și sucul sunt de culoare roz sau roz-portocaliu, în loc de galben.
Verna [10]
Varietate spaniolă cea mai cultivată în Europa. Fructele de dimensiuni medii sunt aproape fără sâmburi.
Villafranca[11]
Yen Ben[12]
Varietate australiană creată in anul 1930. Yuzu [13]
Originar din China, și ulterior introdus în Japonia și Coreea, yuzu are o aromă asemănătoare unui amestec de lămâie meyer si grapefruit alb. Yuzu este probabil un hibrid intre ichang papeda și un mandarin. Yuzu este probabil cel mai rezistent la frig dintre citrice.
Istoric
Lămâie verde (necoaptă)
Un studiu genetic a lămâiei consideră că este un hibrid între un portocal acru și un lămâi sălbatic(„citron”) [14].
Se presupune că primul lămâi a crescut în sudul Indiei, nordul Burmei, și China [15][16]. În Asia de Sud și de Sud-Est, acesta a fost cunoscut pentru proprietățile sale antiseptice și a fost folosit ca un antidot pentru diferite otrăvuri. În India, fructul, lămâia, este utilizată în viața de zi de zi pentru diverse scopuri. Este utilizată în toată medicină tradițională indiană, în principal, în medicina Siddha și Ayurveda. Acesta este unul dintre ingredientele principale în multe din bucătăria indiană. Lămâia marinată sau mango marinat fac parte din masa zilnică de prânz în sudul Indiei în special în Pooja hindusă.
Lămâiul a intrat în Europa (aproape de sudul Italiei), nu mai târziu de primul secol d.Hr., în timpul Romei Antice. Cu toate acestea, nu a fost cultivat pe scară largă [17]. A fost introdus mai târziu în Persia și apoi în Irak și Egipt în jurul anului 700 d.Hr.. Lămâiul a fost înregistrat în literatura de specialitate într-un tratat în limba arabă despre agricultură din secolul XX și a fost, de asemenea, folosit ca plantă ornamentală în grădinile islamice [17]. A fost distribuit pe scară largă în întreaga lume arabă și regiunea mediteraneană între 1000 și 1150.
Prima cultivare substantială de lămâi în Europa a început în Genova, în mijlocul secolului XV [17]. Mai târziu a fost introdus în America în 1493, atunci când Cristofor Columb a adus semințe de lămâie în Hispaniola de-a lungul călătoriilor sale. Cucerirea spaniolă a ajutat la răspândirea în întreaga Lume Nouă a semințelor de lămâie. Acesta a fost folosit în principal ca ornament și medicină [17]. În secolele XVIII și XIX, odată cu utilizarea lămâilor pe scară largă în gătit și ca potențiator de aromă, acestea au fost din ce în ce mai mult plantate în Florida și California [18].
În 1747, James Lind experimentează pe pe marinarii care suferă de scorbut adăugând vitamina C din suc de lămâie în dieta lor [19].
Etimologic, cuvântul lămâie, sugerează o origine din Orientul Mijlociu. Una dintre cele mai vechi menționări apare într-un document vamal în limba engleză din 1420-1421, cu originea din limba franceză veche Limon. Mergând pe această cale, se ajunge la latină limone, provenit din arabică laymūn sau līmūn ليمون, și din persană līmūn لیمو (un termen generic pentru citrice) care este cognitiv cu sanskrita नि�म्ब (nimbū, lime) [20].
Utilizare
Componență chimică
Ca medie, lămâia conține aproximativ 3 linguri (50 ml) de suc. Permiterea lămâii să ajungă la temperatura camerei înainte de stoarcere (sau încălzirea scurta într-un microunde) face mai ușoară extragerea sucului. Lămâile lăsate nerefrigerate pentru perioade lungi de timp sunt susceptibile la mucegai.
Sucul proaspat este utilizat în condimentarea peștelui sau folosit atât în marinarea acestuia, acizii din suc neutralizând aminele din pește transformându-le in săruri de amoniu nevolatile, cât și a cărnii roșii unde acizii hidrolizeaza fibrele dure de colagen, dar pH-ul scăzut distruge proteinele făcând carnea să se usuce la gătire.
Acesta înlocuiește, în funcție de gust, oțetul în salate. Adăugând apă și zahăr, se obține limonada, o băutură răcoritoare; este folosit astfel în mai multe
băuturi slab alcolizate si cocktailuri Sucul de lămâie este folosit uneori ca un conservant de scurtă durată la anumite alimente (fructe
sau legume) care au tendința de a se oxida (prind o culoare maro) după tăiere acidul său distrugând enzimele care produc această oxidare.
Acesta este adesea utilizat în coacere, în special în reteta pentru placinta de lamaie
Medicinal
Sucul, care are proprietăți antiseptice datorită pH-ului scăzut, este utilizat de la produse de prim ajutor până la tratamente impotriva durerii de gât.
Având o cantitate mare de vitamina C, sucul este deseori folosit pentru beneficiile acesteia în medicina naturală. Deasemeni, cu un conținut puternic de antioxidanți naturali (flavonoide), se presupune că putea juca un rol impotriva bolilor degenerative ale creierului, ca Alzheimer [21].
Este tot mai folosit în cosmetică pentru a da elasticitate pielii.
Într-o cercetare din cadrul „The Ohio State University”, SUA, s-a observat că aroma uleiului de lămâie folosită în aromo-terapie, nu influentează sistemul autoimun uman, dar poate modifica starea de spirit [22].
Produse chimicale
Uleiul obținut din coajă este folosit în curățirea suprafețelor din lemn, prin capacitatea solventului d - limonen de a dizolva ceara veche, amprentele si mizeria.
Este folosit in produsele de întinerire a vaselor de gătit din cupru.
In produsele de curătire pentru bucatarie si toaletă, sucul de lămâie este utilizat atât ca deodorizant cât si pentru a înlatura grasimea, petele și a dezinfecta. Amestecat cu bicarbonat de sodiu, poate scoate petele de pe cutiile din plastic folosite la stocarea mâncării [23].
În scoli fructul, asemenea altor citrice, este folosit ori pentru a arăta producerea curentului electric, prin atașarea unor electrozi la mai multe lămâi, obținânu-se un curent de joasă intensitate, dar suficient pentru a alimenta un ceas electric [23].
Ananasul (Ananas comosus) este un fruct comestibil cărnos, cu gust dulce-acrișor și foarte aromat. Are numele comun atât al plantei tropicale cât și al fructului. Conține vitaminele A, B, B1 si C. Conține de asemenea betacaroten, potasiu, magneziu și săruri minerale. Stimulând organismul, este recomandat mai ales pentru buna sa digestibilitate.
Origini
A fost descoperit în sudul Braziliei și al Paraguayului. Băștinașii îl numeau “nana”, adică “fructul delicios, parfumat”. A fost adus în Europa de Cristofor Columb și cultivat în sere începând cu anul 1720.
Componenta
Ananasul contine acid citric, acid malic, vitaminele A, B, B1 si C cat jumatate din fructul unei portocale. Totodata, contine o drojdie si un ferment digestiv (bromelina) care digera in cateva minute de 1000 de ori greutatea ei de proteine si care este comparata cu pepsina si papaina. Totodata, ananasul contine deopotriva betacaroten, iod, magneziu, mangan, potasiu, calciu, fosfor, fier, sulf si saruri minerale.
Proprietati
Printre proprietatile ananasului, enumeram: nutritiv (foarte digestibil), stomahic, diuretic, dezintoxicant.
Uz intern: fructul ca atare (foarte copt) sau suc. Este totodata utilizat si in tratamentul obezitatii. Uz extern: sucul de ananas in aplicatie externa este recomandat ca tonifiant al pielii normale
Măslin
Măslin
Olea europaea, Marea Moartă, Iordan
Clasificare științifică
Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Magnoliopsida
Ordin: Lamiales
Familie: Oleaceae
Gen: Olea
Specie: O. europaea
Nume binomial
Olea europaeaL.
v • d • m
Măslinul este un arbore originar din Siria și zonele de litoral din Turcia, foarte răspândit și în Grecia continentală și în arhipelagul elen. Este considerat "arborele veșnic roditor", fiind un arbore cu o longevitate extraordină, având o uimitoare putere de regenerare, dând mereu rădăcini și lăstari noi.
Genul olea conține în jur de 20 de specii larg răspândite în jurul globului. Sunt pomi mici întâlniți în zonele limitrofe Mării Mediterane, în sudul Africii, în sud-estul Asiei, în estul Australiei. Frunzele măslinilor se mențin verzi pe întreaga durată a anului.
Măslinul preferă climate cu ierni blânde și veri toride, se dezvoltă foarte bine pe soluri calcaroase atinse de briza mării.
Măslin Olea europaea L. în parcul Valle dei templi (valea templelor) din Agrigento, SiciliaConform panoului instalat in fața sa, pentru informarea turiștilor, are următoarele dimensiuni:Înălțimea = 6,50 mCircumferința trunchiului la bază=7,50mCircumferința trunchiului la înălțimea de 1, 30 m= 5,20 mDimensiunea coroanei E-V= 5,80 mDimensiunea coroanei N-S= 6,70 mVârsta estimată 500-600 ani
Olea europaea, măslinul european, este cea mai cunoscută specie din genul Olea, fiind apreciat încă din antichitate. Măslinele erau folosite fie pentru obținerea uleiului de măsline, fie erau consumate ca fructe. Pentru că au un gust amar, măslinele treceau printr-un proces natural de fermentare sau erau consumate în saramură.
Măslinul sălbatic este un pom mic cu aspect de tufiș, cu creștere lentă și crengi presărate cu ghimpi. Varietățile cultivate prezintă multe deosebiri, dar în general sunt lipsiți de spini, mai compacți și mai productivi. Măslinii au o creștere lentă, dar sunt și foarte longevivi. Lăsați să se dezvolte natural, măslinii pot avea trunchiuri de dimensiuni considerabile, fiind înregistrate recorduri de peste 10 metri în diametru și peste șapte secole de viață. În Italia se crede că unii din cei mai bătrâni măslini datează din primii ani ai Imperiului Roman, părere infirmată de mulți specialiști.
Există în jur de 20 de specii de măslini, printre acestea se numără: Olea brachiata, Olea capensis, Olea caudatilimba, Olea europaea, Olea exasperata, Olea guangxiensis, Olea hainanensis, Olea laxiflora, Olea neriifolia, Olea paniculata, Olea parvilimba, Olea rosea, Olea salicifolia, Olea tetragonoclada, Olea tsoongii, Olea undulata.
Există, însă, un foarte mare număr de varietăți de măslini cunoscuți crescătorilor din ziua de azi. Doar în Italia au fost identificate peste 300 de varietăți, însă dintre acestea doar câteva sunt cultivate pe suprafețe întinse. Principalele varietăți întâlnite în Italia sunt: Frantoio, Leccino și Carolea. Compărând aceste varietăți cu varietățile descrise de savanții Romei antice nu s-a reușit o identificare sigură. Se crede, totuși, că unele varietăți existente în zilele noastre sunt înrudite cu varietatea Licinian, descrisă de Plinius alături de alte 15 varietăți cultivate în vremea sa. Datorită uleiului obținut, Licinian era cea mai apreciată varietate în Roma Antică.
Spre deosebire de cele din Italia, varietățile întâlnite în Spania au frunze mai late și fructe mai mari, însă cu un gust mai amar, iar uleiul extras este inferior din punct de vedere calitativ. Din acest motiv măslinele produse în Spania sunt mai rar destinate obținerii de ulei, în schimb sunt tratate și consumate. Adesea sunt extrași sâmburii, iar fructele sunt umplute cu diverse garnituri și îmbuteliate în saramură sau oțet. Din cele aproximativ 260 de varietăți existente în Spania doar 25 sunt frecvent folosite pentru obținerea uleiului. Principalele varietăți cultivate în Spania sunt: Arbequina, Cornicabra, Blanqueta, Empeltre, Gordal, Farga, Lechin, Hojiblanca, Manzanilla și Picual.
Datorită iernilor blânde, verilor toride, solului calcaros și întinselor suprafețe de litoral, Grecia oferă condiții excelente dezvoltării măslinului. Varietățile des întâlnite în Grecia sunt: Kalamon, Halkidikis și Savory.
Varietatea Kalamon oferă excelente măsline de masă și este intens plantată în Messinia, Lakonia și Agrinio. Fructele ajunse la maturitate sunt culese în lunile noiembrie și decembrie.
Varietatea Halkidikis este cultivată cu preponderență în zona Halkidiki și este cunoscută și ca măslina mamut, datorită dimensiunilor considerabile atinse de fructe.
Varietatea Savory, întȃlnitȃ în Attica, Creta și Thassos, elimină parțial gustul amar al fructului în timpul coacerii.
Măslinele de masă pot fi clasificate în funcție de dimensiuni și de numărul de măsline dintr-un kilogram.
Cultivarea măslinelor
În anul 2012, Spania, Italia și Grecia erau cei mai mari cultivatori de măsline din lume, cu o cotă de 70% din producția globală.[1]
Cocotier
Cocotier
Stare de conservare: Neamenințat
Cocotieri (Cocos nucifera)
Clasificare științifică
Regn: Plantae
Încrengătură: Magnoliophyta
Clasă: Liliopsida
Ordin: Arecales
Familie: Arecaceae
Gen: ''Cocos''
Specie: ''C. nucifera''
Nume binomial
''Cocos nucifera''L.
v • d • m
Cocotierul (Cocos nucifera) este o plantă care face parte din familia arecaceae (familia palmierilor). Este singura specie din genul cocos, și este un palmier mare, cu înălțimi de până la 30 metri, cu frunze penate, cu lungime de 4-6 m; frunzele bătrâne se desprind, lăsând trunchiul neted. Termenul nucă de cocos se referă la fructul cocotierului.
Cocotierul este cultivat în regiunile tropicale, ca plantă decorativă, dar și pentru diferite utilizări culinare sau neculinare; aproape toate părțile unui cocotier pot fi folosite.
