Aparatorul in Procesul Penal

Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei al Republicii Moldova

Universitatea de Studii Europene din Moldova

Facultatea de drept

Catedra de drept penal

Teză de licenţă

Tema: Apărătorul în procesul penal

Autor:

Guţu Silvia

Conducător Ştiinţific:

Dr. Conf. Cuşnir Valeriu

CHIŞINĂU 2011

1

Planul

Introducere

I. Definirea şi concepte generale de protecţie a drepturilor în procesul penal

I.1 Noţiunea şi istoricul apărătorului în procesul penal

I.2 Modele ale clasificării apărării

I.3 Rolul avocatului în procesul penal şi probleme de etică profesională ale acestuia

II. Apărătorul în cadrul procesului penal

II.1 Participarea obligatorie a apărătorului în procesul penal

II.2 Drepturile şi obligaţiile apărătorului în procesul penal

II.3 Metodele de participaţie ale apărătorului şi renunţarea la apărător

III. Mecanismele de manifestare a dreptului la apărare în cadrul urmăririi penale şi

examinării cazului în instanţa de judecată.

III.1 Dreptul la apărare şi activitatea avocatului în faza urmăririi penale

III.2 Principiile garantării dreptului la apărare în instanţa de judecată

III.3 Dizbaterile judiciare, susţinerile verbale şi ultimul cuvînt în procesul examinării cauzei

Încheiere

Literatura

2

Introducere

Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un raport

conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvîrşirii unei infracţiuni. Aceste fapte

constituie şi obiectul raportului procesual-penal care intervine între persoane cu interes opus.

Pe parcursul procesului penal părţile şi alţi participanţi cu dreptul la acţiuni legale îndreptate

spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa unui apărător.

Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale

ale multor state, inclusiv R.M. Codul de procedură penală a R.M. în art. 17 arată valoarea de

principiu obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal,

părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente

responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau în caz de

necesitate, numit din oficiu şi remunerat din bugetul de stat.

Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia Europeană

pentru apărarea Drepturilor Omului în art. 6, p. 3, lit. c) prevede că orice persoană acuzată de

o infracţiune are dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, şi

dacă nu dispune de mijloace necesare pentru al plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un

avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer.

Astfel, principiul asigurării dreptului la apărare, obligă organul de urmărire penală şi

instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată

din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe.

Sarcinile de bază a jurisprudenţei pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor şi

intereselor legale ale omului. Neîncălcarea drepturilor personalităţii, combinarea armonioasă

a intereselor personale şi obşteşti cu cele ale statului e o condiţie nestingherită a unui stat de

drept.

Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul un loc important îl are dreptul

bănuitului, învinuitului, inculpatului şi condamnatului la apărare. Acestui principiu I se

atribuie un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic. Înfăptuirea dreptului la

apărare e nu numai o manifestare a democratismului, dar şi o condiţie necesară pentru

realizarea eficientă a justiţiei. Respectarea garanţiilor procesuale a învinuitului în procesul

penal în care lipsesc contradicţiile între interesele legale a persoanei şi cele ale statului asigură

supremaţia legii şi dreptăţii în procesul înfăptuirii justiţiei.

3

În principiul asigurării învinuitului dreptul la apărare îşi găsesc reflectate umanismul

şi democratismul justiţiei. Realizarea acestui principiu contribuie la înfăptuirea funcţiei

educative a educaţiei.

Apărarea de învinuire înaintată este un drept şi nu o obligaţie a învinuitului. El poate

da sau nu explicaţii, poate să recunoască vina sau să o nege. Însă în orice caz statul este

obligat sa-I asigure dreptul la apărare. Deaceia una din cauzele greşelilor judecătoreşti este

încălcarea dreptului învinuitului de ase apăra.

Problema asigurării dreptului la apărare în procesul penal a fost cercetată de

Avrahom I, Motovilovcher I., Alexeev M., Boicov A., Lucaşevici V., Strogoreici N. şi de

mulţi alţii. Necătînd la aceasta şi la tranziţia statului nostru de la un stat totalitar la unul

democratic, multe probleme legate de acest principiu au fost cercetate incomplet sau în genere

nu au fost studiate.

În cadrul studiului dat autorul şi-a propus drept sarcina primordială studierea integrală

a principiilor şi mecanismelor de funcţionare a dreptului la apărare în cadrul procesului penal.

Drept obiective strategice au fost înaintate acele verigi care evedenţiază rolul,

principiile şi valorile profesionale ale apărătorului în cadrul fazei de apărare a drepturilor în

procesul penal.

Astfel, prin această lucrare sa încercat să atrag atenţia asupra cărorva probleme ce ţin

de aplicarea dreptului la apărare.

În capitolul I sa încercat să se dea o analiză principiului dat din punct de vedere

istoric, să se determie obiectul şi principalele criterii a apărării, s-a referit la unele aspecte de

etice ale avocatului legate de înfăptuirea apărării.

Capitolul II a fost îndreptat în determinarea funcţionalităţii procesului penal. Sa

stabilit rolul şi metodele de participaţie ale apărătorului în procesul penal.

Capitolul III a fost îndreptat la studierea principiului dat în procesul examinării

cazului în instanţa judecătorească, în special momentul apariţiei dreptului la apărare,

drepturile ce le are bănuitul sau învinuitul la această etapă, scopul şi tactica activităţii

apărătorului în urmărirea penală.

4

I. Definirea şi concepte generale de protecţie a drepturilor în procesul penal

I.1 Noţiunea şi istoricul apărătorului în procesul penal

Roma Antică se consideră statul care a dat naştere instituţiei avocaturii. Iniţial

termenul latin (advocatus) presupunea în Roma republicană prieteni sau rude ale părţii în

procesul de judecată care o însoţeau în timpul şedinţei judiciare şi îi dădeau sfaturi. În

perioada imperiului acest termen capătă semnificaţia de “apărător al dreptului”.

Una din formele cele mai vechi de apărare este apărarea omului primitiv de toate

cataclismele naturii în perioada paliolitică ( furtuni, geruri, animale sălbatice etc. ).

Atunci au apărut primele varietăţi a apărării în sens general. Pe parcursul evoluţiei

omenirii s-a transformat şi conţinutul psihologico – moral al apărării. Schimbarea dată

e condiţionată , în primul rând, de nivelul de trai a vieţii, de relaţiile sociale şi legale ce

persistau la moment.

Astfel, în perioada sclavagismului ca sarcină esenţială a statului era

asigurarea exploatării multilaterale ( prin mijloace crude ) a robilor de către “ oamenii

liberi ” şi înăbuşirea răscoalelor robilor. Cu aceste scopuri au fost şi create un şir de

organe care apărau numai interesele “ cetăţenilor liberi ”.

Caracterul democratic a jurisprudenţei în statele sclavagiste dezvoltate purtau

un caracter pur formal. Robii şi săracii tot timpul erau neprotejaţi şi lipsiţi de drepturi.

În epoca feudalismului jurisprudenţa era o armă eficientă în vederea realizării

politicii statului feudal, ea era îndreptată la menţinerea regimului aspru de exploatarea

a ţăranilor din partea feudalilor – stăpâni, care tindeau prin mijloace legale să înăbuşe

răscoalele ţăranilor şi altor stări sociale slab dezvoltate. Pe parcursul dezvoltării

economice a societăţii feudale se schimba statul şi dreptul iar paralel cu el şi formele

de activitate a organelor de drept se perfecţiona mecanismul de apărare. Astfel, în

epoca feudalismului dezvoltat în legătură cu centralizarea puterii în minele monarhilor,

forma de învinuire a procesului penal s-a schimbat în cel de cercetare. Ea a deschis

mari posibilităţi pentru folosirea torturilor şi altor metode de influenţă fizică şi psihică

a persoanelor interogate. Despre apărarea persoanelor nici vorbă nu era .

Legile ce activau în acea perioadă permiteau şi ele mai chinuitoare forme de

pedepse. De exemplu, în Carolina, codul ce a activat pe parcursul a III secole ( 1532 –

1870 ), conţinea următoarele tipuri de pedeapsă ca bătaia cu vergila, tăierea urechilor,

scoaterea ochilor, ruperea mâinelor etc. . . Pedeapsa cu moartea era şi ea variată :

înecarea, arderea, decapitarea, îngroparea de viu, răstignirea ş. a. În unele cazuri, cu

5

scopul de a băga frica în ceilalţi, de ardere, persoana era bătută cu pietre sau o

îngropau în pământ pe câteva zile ( “ Carolina ” . Regulile penalo – judiciare a lui Carol

V ).

Luând în consideraţie caracterul aspru a normelor procesual - penale se

înţelege atitudinea negativă a cetăţenelor către conducere. Ei erau fără apărare. În

procesul analizei influenţei legilor feudale asupra societăţii trebuie de distins tendinţa

reală a lor. Se are în vedere că chiar şi atunci unele din norme prevedeau egalitatea

în drepturi a participanţilor la proces , dreptul la apărare. Însă aceste reglementări nu

erau garantate cu nimic, purtau un caracter demagogic şi declarativ .

Capitalismul, succesorul feudalismului, a adus cu sine mari schimbări în stat,

care au atins şi ramura procesual penală. Caracteristic pentru epoca dată este forma

contradictorie a procesului, apariţiei publicităţii, independenţa judecătorului, prezumţia

apărării ş. a. Tot aceasta crea impresia unei justiţiei democratice. Însă în realitate până

la aceasta era departe1.

Numai după cele două războaie mondiale finisate cu crearea Organizaţiei

Naţiunii Unite au apărut tendinţe reale de apariţie a unii jurisprudenţe democratice. Ca

rezultat a acestuia a fost primită un şir de acte de o valoare extrem de mare, cum ar

fi: Declaraţia ONU despre drepturile fundamentale a omului din 1948, Actul final de

la Helsinki din 1975, Carta de la Paris din 1990, Convenţia pentru protecţia drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale din 1950, Documentul de la Vena din 1986,

Declaraţia de la Copenhaga din 1992 ş. a.

Ele au servit ca bază a adoptării de către statele membre a ligislaţiei interne

care corespundea principilor democratice.

După proclamarea independenţei Republicii Moldova la 27 august 1991 şi alte

transformări social – politice reorganizarea instituţiei avocaturii devine o necesitate obiectivă

în cadrul reformei judiciare şi de drept care se preconizează, iar Regulamentul avocaturii RSS

Moldoveneşti din 21 noiembrie 1980 este depăşit de timp prin faptul organizării unei noi

avocaturi de alternativă. În cadrul discuţiilor privind concepţia reformei judiciare în

Republica Moldova în 1992 s-a menţionat că “… Au devenit o realitate Colegiului avocaţilor

de alternativă, cooperativele juridice, statutul juridic al cărora, modul de formare şi

componenţa de cadre nu le permite în majoritatea cazurilor de a acorda ajutor juridic la timp

şi calificat, lipseşte controlul asupra calităţii lucrului lor”2. În acest sens s-a subliniat “dreptul 1 Лубшев Ю. Ф. Адвокат в уголовном деле, Москва, 1997, стр. 26-27.2 A. Barbăneagră, L. Lozovanu, Concepţia reformei judiciare în Republica Moldova, Legea şi viaţa, nr.10, 1992, p.7

6

avocaţilor de a se uni într-o asociaţie de autoconducere. Această asociaţie va asigura

eliberarea licenţelor cu drept de a se ocupa cu activitatea de avocat, respectarea de către

avocaţi a eticii profesionale, va avea drept de a intenta proceduri disciplinare şi de a aplica

sancţiuni disciplinare, inclusiv şi pierderea licenţelor, va acorda ajutor metodic şi la

organizare profesionale”3.

La 21 iunie 1994, Parlamentul aprobând “Concepţia reformei judiciare şi de drept” s-

a referit şi la problemele asistenţei juridice acordate populaţiei. În acest sens s-a menţionat ca

“Unul din principiile de bază ale statului de drept este asigurarea asistenţei juridice populaţiei.

Asistenţa va fi asigurată de avocatură – organizaţii (asociaţii) autonome de asistenţă juridică

create pe principiile de independenţă profesională şi autogestionare, de servicii de consultanţă

juridică private etc. Statul trebuie să garanteze finanţarea asistenţei juridice acordate unor

categorii de cetăţeni în condiţiile legii (minori, invalizi, bătrâni etc.). Asistenţa juridică

pentru agenţii economici va fi acordată de către serviciile de consultanţă juridică, avocaţi,

unităţi particulare de profil. Chestiunile privind asistenţa juridică a cetăţenilor şi agenţilor

economici ar putea fi reglementată printr-o lege specială – Legea privind asistenţa juridică.

Această lege ar prevede: statutul avocatului şi consultantului juridic, măsuri pentru

stimularea înfiinţării de unităţi particulare de profil”4.

Totuşi în perioada 1994-1999 schimbări în acest sens nu s-au produs, reglementarea

juridică a organizării avocaturii şi acordării asistenţei juridice rămâne aceiaşi prin două

modalităţi: prima – de către Regulamentul avocaturii din 21.11.1980 şi a doua de către o serie

de hotărâri ale Guvernului, iar din 1999 de către Legea nr.395-XIV5. La 13 mai 1999 este

adoptată Legea cu privire la avocatură care defineşte avocatura ca o asociaţie profesională

benevolă de jurişti care exercită profesia de avocat, menţionându-se în continuare că profesia

de avocat se exercită numai de membrii Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova şi numai

de persoana care a obţinut licenţa respectivă în conformitate cu legislaţia6. Iar licenţa pentru

exercitarea profesiei de avocat se acordă de către Ministerul Justiţiei, la propunerea

Consiliului Uniunii Avocaţilor, art.4 alin.2 a Legii cu privire la avocatură. Curtea

Constituţională exercitând controlul constituţionalităţii unor prevederi a acestei legi a declarat

3 Idem.4 Concepţia reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova, Anexă la Hotărârea Parlamentului nr.152-XIII din 21 iunie 1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.6, iunie 1994, p.805 Potrivit hotărârilor Guvernului Republicii Moldova: nr.581 din 17 august 1995 (Monitorul Oficial nr.59-60, 1995); nr.888 din 19 septembrie 1997 (Monitorul Oficial nr.77-78, 1997); nr.110 din 2 februarie 1998 (Monitorul Oficial nr.24-25, 1998) “Cu privire la reglementarea unor genuri de activitate în Republica Moldova” şi ulterior potrivit Legii privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate din 26 martie 1999 (Monitorul Oficial nr.62-67, 1999) Ministerul Justiţiei eliberează licenţe individuale pentru acordarea de asistenţă juridică.6 Legea nr.395-XIV din 13 mai 1999, Monitorul Oficial nr.98-100, 1999.

7

neconstituţionale dispoziţiile art.2 alin.2 “Profesia de avocat se exercită numai de membrii

Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova, în continuare denumită Uniunea Avocaţilor”,

sintagma “la propunerea Consiliului Uniunii Avocaţilor” din art.4 alin.2, precum şi alte

prevederi7. În lumina declarării neconstituţionalităţii a unei părţi importante din articolele

Legii cu privire la avocatură nr.395-XIV din 13 mai 1999 legiuitorul a acceptat calea

elaborării unei noi legi, activitate concretizată prin adoptarea la 19 iulie 2002 a noii Legi cu

privire la avocatură nr.1260-XV.

Constituţia Republicii Moldova (art. 26) înscrie în conţinutul dreptului la apărare

posibilitatea de a beneficia de asistenţă juridică calificată, necesară în mod special celor

bănuiţi sau învinuiţi de săvîrşirea infracţiunilor. Asistenţa juridică, fiind o componentă a

dreptului la apărare realizează prin persoane speciale, împuternicite prin lege, care poartă

denumirea de apărători.

Datorită faptului că asistenţa juridică este acordată de persoane cu pregătire juridică ea

mai este denumită şi apărare tehnică.8 În doctrina sovietică se opera cu categoria de apărare

formală9, care în opinia specialiştilor10 ar fi necorespunzătoare, deoarece evocă ideea de

formalism, ceea ce nu corespunde esenţei apărării în procesul penal.

„Dreptul de a fi asistat” se consideră dreptul oricărei părţi de a fi apărată în cursul

procesului penal.

„Dreptul de a asista la” este dreptul apărătorului de a fi de faţă, de a avea o prezenţă

(fizică) efectivă la efectuarea unor acte procesuale.

Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele

bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi

metodele neinterzise de lege. Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi

persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul

cauzei penale care se examinează cu participarea lui (alin. 1 art. 67 CPP). Prin participarea sa

în cadrul procesului penal, apărătorul îndrumă, sprijină şi lămureşte, sub toate aspectele

procesuale, partea pe care o apără, folosind, în acest scop, toate mijloacele legale.11

7 Hotărârea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.395-XIV din 13 mai 1999 “Cu privire la avocatură”, nr.8 din 15.02.2000, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.24-26/11 din 02.03.20008 Giovanni Leone, Diritto procesuale penale italiano, Neapole, 1968, p. 204; Apud. I. Neagu, Tratat Drept procesual penal, Partea generală, p. 1869 М.С. Строгович, Курс советского уголовного процесса, Москва, Издательство АНСССР, 1958, с. 135; В.Д. Адаменко, Сущность и предмет защиты обвиняемого, Томск, Издательство Томского университета, 1983, с. 20 10 М.А. Чельцов, Советский уголовный процесс, Москва, Издательство Юридическая литература, 1962, с. 12711 Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative // Dreptul, anul VII, seria a III-a, nr. 5/1996, p. 78

8

Întărirea garanţiei drepturilor persoanelor înseamnă respectarea principiilor

democratice în stat, precum şi ridicarea eficacităţii luptei cu criminalitatea12. Astfel, una din

sarcinile primordiale a unui stat de drept nu este numai descoperirea rapidă a infracţiunilor,

identificarea vinovăţiilor, dar şi aceia că, nici o persoană nevinovată să nu fie tras la

răspundere penală şi condamnat.

Dacă ultima nu se realizează atunci persoana vinovată, rămâne nepedepsită şi

folosindu-se de libertate, continue activitatea sa infracţională. Iată de ce o importanţă

deosebită se acorde îngrădirii persoanelor nevinovate de învinuirile neîntemeiate. Un rol

major, în acest sens îl joacă, şi institutul “de apărare” în procesul penal, îndeplinind o sarcină

vitală de importanţă statală13.

De asemenea nu trebuie de exclus faptul că însăşi persoana ce efectuiază cercetarea

penală, anchetatorul, procurorul, instanţa de judecată îndeplinind un lucru complect pot face

careva greşeli .În aceste cazuri învinuitul cît şi apărătorul lui trebuie să aibă posibilitatea să le

înlăture14

Din aceste considerente unul din cele mai importante institute a procesului penal este

considerat apărarea drepturilor şi intereselor legale a persoanelor ce sînt bănuite sau învinuite

în săvârşirea unor acţiuni ilicite prevăzute de legislaţie penală15

Apărarea, în procesul penal, reprezintă totalitatea acţiunilor învinuitului, bănuitului,

sau inculpatului şi a apărătorului său prevăzute de legea procesual penală, îndreptate spre

respingerea învinuirii, lămurirea împrejurărilor care ar putea să determine achitarea

învinuitului sau atenuarea răspunderii lui16.

În componenţa acestor acţiuni întră un şir de drepturi cum or fi dreptul de a fi

informat de ce e învinuit, de a da explicaţii, de a aduce probe, de a face recursuri şi

demersuri etc. Toate aceste drepturi sînt reglementate şi garantate de legeslaţia procesual

penală în vigoare nemaivorbind de faptul că dreptul la apărare este privit ca un drept

fundamental a omului în Constituţie ( art. 26 ).

Pentru a întra în esenţa dreptului la apărare, trebuie mai întâi de determinat punctele

tangenţiale între el şi altele principii de drept. Unul din cele mai apropiate principii în acest

sens este – prezumţia nevinovăţiei .

După cum menţionează D. Ţisorjova “prezumţia nevinovăţiei asigură determinarea

adevărului obiectiv, deoarece cere de la organele de drept să dovedească vinovăţia celui 12 Перлов И. Д. «Право на защиту» М. 1969 рд. 8. 13 Елемисов Г.Б. «Юридическая защита прав и законых интересов» АА 79, стр. 6. 14 Перлов И. Д. Op. cit., pag. 9-12.15 Фаткулин Ф. Н. Обвиняемый и защита по уголовным делам, Казань, 1986, стр.516 Саркисянц Г. П. Процесуальное положение защиты, Ташкент, 1967, стр.8.

9

învinuit, precum şi apără persoana de învinuiri neîntemeate ” Nu putem să nu fim de acord

cu afirmaţiile lui A. Mujinovschim care afirmă că “ activitatea prezumţiei nevinovăţiei

constă în aceia că persoana învinuită va fi socotită ca atare numai după întrarea în

vigoare a sentinţei judecătoreşti, până atunci este necesar de a se comporta cu el ca un

nevinovat17.

Deci, prezumţia nevinovăţiei străpunge activitatea tuturor organelor de stat care

luptă cu criminalitatea, plus la această este unul din principiile de bază a dreptului

procesual penal. Realizarea lui asigură legalitatea în procesul penal, apărarea drepturilor

şi intereselor legale a persoanelor , în special dreptul bănuitului învinuitului şi

inculpatului la apărare.

Importanţa prezumţiei nevinovăţiei constă în următoarea:

vinovăţia persoanei trebuie să o dovedească cel ce o susţine

persoana ce efetuiază cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul,

judecătorul nu sînt în drept să oblige învinuitul inclusiv, bănuitul de aşi

demonstra nevinovăţia sa.

toate presupunerile se califică în favoarea învinuitului .

nedovedirea vinovăţiei e egală cu dovedirea nevinovăţiei .

Trebuie de menţionat că prizumţia nevinovăţiei persistă pe tot parcursul

anchetei penale, dezbaterilor judiciare şi până la expirarea termenului de atac a

sentinţei18.

Mulţi autori, în scopul stabilirii esenţei apărării, au încercat de a o distinge de

alţi termeni de acelaşi gen. Astfel I. Matovilovchez menţiona: “În literatura de

specialitate se întâlneşte :

dreptul învinuitului la apărare

principiul garantării dreptului la apărare

însăşi “apărarea” - totalitatea acţiunilor procesuale îndreptate la realizarea

dreptului la apărare

funcţia de apărare în sistemul funcţiilor procesual penale. ş.a.”

17 Лютер У. Право обвиняемого на защиту, Москва, 1983, стр. 12-13.18 Перлов И. Д. Opera citată, pag. 21-26.

10

I.2 Modele ale clasificării apărării

Complexitivitatea termenului de “ apărare ” inpune delimitarea lui de un alt

termin - “apărător” , care în practică des se confundă . “Apărarea” - este o categorie

mai largă decât “apărător”. Ea cuprinde în sine atât apărarea efectuată personal de

învinuit cît şi apărarea exercitate de apărătorul lui ales s-au numit din oficiu. Când

bănuitul sau învinuitul se dezice de apărător , această nu înseamnă că el se dezice şi de

apărarea sa. El poate alege un alt apărător sau se poate apăra de sinesfătător19.

În izvoarele de specialitate se întâlneşte o divizare a conceptului de “apărare”

în sens material şi sens formal. Adepţii acestui concept au în vedere, în primul caz,

însuşi acţiunile învinuitului sau bănuitului îndreptat spre apărarea drepturilor şi

intereselor sale, în al doilea : - acţiunele corespunzătoare a apărătorului pe caz. Eu nu

sînt de acord cu părerea dată şi sînt adept al argumentelor date de dl F. Fatkullin care

afirmă că ambele forme, atât cea materială, cît şi cea formală, au aceeaşi natură şi

urmăresc acelaşi scopuri. Mai corect ar fi de a nu le privi ca două concepte deferite a

apărării, ci ca două forme de exprimare a ei.

*După cum se observă, în procesul de difinire a conceptului de “ pârâre ”,

între autorii apar unele contradicţii. Unele dintre ele ţin de cantitatea ( sau numărul )

subiecţilor apărării. Aşa, de exemplu, Davîdov afirmă că apărarea “este tot, ce

înfăptueşte învinuitul în vederea respingerii învinuirii ”. Ţipefin invers, considera că

apărarea nu e alt ceva decât “ activitatea învinuitului şi a apărătorului său, îndreptat

spre combaterea învinuirii sau stabilirea circumstanţelor atenuate în procesul

determinării adevărului obiectiv ”.

În literatura studiată mai există o părere că, pe lângă învinuit şi apărător,

subiecţii ai apărării mai pot fi organele de cercetare penală, anchetatorii penal,

procurorul, judecata . Aceasta opinie are la bază faptul că organele sale, sînt obligate

de a anexa la dosar atât probe ce acuză persoane, cît şi cele cel dezvinovăţesc.

Reieşînd din cele menţionate autorul împarte apărarea în două părţi :

apărare directă - executată atât de învinuit cît şi de apărătorul său .

19 Ibedem, pag.16

11

apărări indirectă - de a cărei realizare se ocupă organele în al căror obligaţie nu

întră apărarea persoanelor invinuite20

O divizare asemănătoare face şi Fatcullin, împărţind apărarea în trei categorii :

1. apărare efectuată însăşi de învinuit sau bănuit. În acest sens lor li se atribuie un

şir de drepturi pentru apărarea intereselor sale. Toate acţiunile procesuale, prin care

îşi îndeplineşte drepturile sale, fac patru din componenţa funcţiei de apărare. Forma

dată persistă în orice etapă a procesului penal unde e prezentă persoana învinuită .

2. apărarea efectuată de persoana special atrase în acest scop, numit apărători21.

conform art. 13 al 1, 4 “în tot cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie

asistate de un apărător, ales sau numit ” şi “persoana care efectuiază cercetarea

penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa judecătorească cu obligaţia să

încunoştiinţieze pe bănuit, învinuit sau inculpat despre dreptul de a fi asistat de un

apărător, consemnându-se acesta într-un proces – verbal, şi în condiţiile şi cazurile

provăzute de lege, să-i asigure asistenţă juridică, dacă acesta nu are apărător ales :

Apărătorul este atras în proces nu cu scopul de aşi apăra interesule sale ci a

clientului său, lucru ce a adus în literatura şi în statutul său procesual dispute aprige.

Activitatea lui ca şi a învinuitului e îndreptată spre atenuarea ori respingerea învinuirii.

Apărătorul este un subiect specifi al apărării care dispune de un şir de împuterniciri

întru realizarea intereselor şi drepturilor învinuitului22.

Forma dată de apărare apare numai în condiţiile strict prevăzute de lege. Art.

43 CPPRM stabileşte că apărătorul ales sau numit de oficiu este admis să participe la

proces din momentul punerii sub învinuire, iar în cazul reţinerii sau arestării bănuitului

sau învinuitului – din momentul comunicării lui a procesului – verbal de reţinere sau

prezentării mandatului de arest. Dacă prezenţa apărătorului ales de bănuit sau învinuit

este imposibilă persoana care efectuiază cercetarea penală, anchetatorul penal şi

procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invit cu alt apărător or îi asigură un

apărătorul prin intermediul biroului de asistenţe juridică .

Apărarea exercitată de apărător poate fi divizată în două situaţii:

I – când apărătorul este obligat să fie prezent. Cauzele când prezenţa apărătorului

e obligatorie e strict stabilită de lege .

20 Адаменко В. Д. Сущность и предмет защиты обвиняемого, Томск, 1983, стр.36-38.21 Фаткулин Ф. op. cit., pag.33.22 Адаменко В. Op. cit., pag. 40.

12

II – când prezumţia apărătorului e facultativă - o situaţie proporţional inversă

primei. Aici, exercitarea serviciilor de apărător depind de dorinţa directă a bănuitului

sau învinuitului .

Legislaţie în vigoare include în calitate de apărător: avocaţii, alte persoane ce

dispun de licenţe respectivă precum şi reprezentanţii organizaţiilor obşteşti. Privitor la

ultimul, putem menţiona că cu toate - că legea permite participarea în calitate de

apărător unor asemenea persoane , practica nu întâlneşti asemenea cazuri. Plus la

aceasta art. 43 al. 5 CPPRM concret stabileşte: “ în calitate de apărător se admite

avocaţii , iar prin decizia judecătorului sau anchetatorul , iar prin încheierea instanţei

judecătoreşti pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţa respectivă ”. Modul

de dobândire a unei asemenea licenţe e reglementat de Legea cu privire la avocatură

N 485 din 9 septembrie 1999. Astfel, conform modificărilor recente făcute de Curtea

Constituţională licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat se acordă de Ministerul

Justiţiei în termin de 30 zile , “ poate fi avocat cetăţean RM ” , licenţiat al unei

facultăţii de drept, ce se bucură de o bună reputaţie, cunoaşte limba de stat ”.

Consider că limitarea dată e făcută corect deoarece pentru a apăra pe cineva,

trebuie în primul, să ai studii juridice, în al doilea – profesionalism. Exercitarea funcţiei

de o altă persoană duce la o cercetare superficială a cazului, la o nefolosire a tuturor

posibilităţilor şi până la urmă la neatenuarea sau neachitarea persoanei învinuite.

Luând în considerare importanţa acestei divizări, se va referi suplimentar la ia

în subiectele viitoare.

III – efectuată de organele legale : anchetator penal, persoana ce efectuiază

cercetarea penală, procuror, instanţa judecătorească23. Referitor la această categorie,

precum şi la clasificarea dată de B. Adamenco nu sunt de acord considerând-o ca

greşită. Concluzia dată reiese din faptul că organele judiciare mai sus indicate nu au

obligaţia de a efectua apărarea fiecare având funcţiile şi sarcinile sale: anchetatorul de

a duce ancheta, procurorul de a supraveghea, instanţa de judecată de a emite o

sentinţă legală şi întemeiată .

Referitor la faptul “ că anchetatorii sînt obligaţi de a anexa la dosar atât

probe ce acuză persoana cît şi cele cel dezvinovăţesc ” astfel exercitând şi unele funţii

de apărare, pot să menţionez că acesta reiese din principiul procesului penal –

cercetarea sub toate aspectele , completă şi obiectivă a circumstanţelor cazului. Deci,

despre funcţia de apărare în acest caz nu e vorba .

23 Фаткулин Ф. op. cit., pag. 117-118.

13

În fine, aş vrea să analizez activitatea de apărare în sens material şi

procesual. În primul caz ea e îndreptată spre respingerea sau atenuarea învinuirea

înaintată. În unele cazuri ea mai este îndreptată spre a nu recunoaşte pretenţiile civile

legate de învinuire. Cu alte cuvinte activitatea de apărarea, în sens material, este o

contrapunere învinuirii, care conţine în sine probe de dizvinovăţie sau atenuare a

învinuirii, de asemenea , în sens material. Apărarea dată poate fi privită ca “ măduva ”

sau “ miezul ” apărării în sens procesual .

Ultima poate fi privită ca totalitatea acţiunilor procesuale îndreptate la realizare

cît mai eficientă a apărării în sens material. Ea include aşa acţiuni care îi asigură

bănuitului sau învinuitului posibilitatea de a exercita orice activităţi ce nu contravin

legii. Deci, prin apărarea în sens procesual înţelegem totalitatea acţiunilor procesuale,

are au ca scop realizarea apărării, în sens material, de a restabili drepturile procesuale

şi realizarea intereselor invinuitului24. În literatura de specialitate o atenţie deosibită a fost dată clasificării apărării

după mai multe critării .Unele din cele mai intîlnite din ele sînt :

După modul de apariţie :

stabilită de lege

stabilită de contract .

După subecţii ce exercită apărarea :

apărare exercitată de invinuit

apărare exercitată de apărător .

După modul de manifistare :

apărare în procesul cercetării penale şi anchetei

preliminare

apărarea in stadia dezbaterilor judeciare

apărarea în procesul atacului sentinţei

apărarea în situaţia depistării unor înprejurări ce

necesită o cercetare adăugătoare

După intensitate :

apărare activă

24

14

apărare pasivă

Clasificarea dată e facută în sensul apărării din punctul de vedere procesual.

Criteriul ei e tendinţa ori nedorinţa de folosire cît mai efectivă de mijloace şi metode

de apărare. Cel mai des se aplică prima formă – cînd subectul ce exercită apărarea

face tot ce-i posibil pentru respingerea învinuirii inaitate. Ea este şi cea mai

efectivă .

Apărarea pasivă se intilneşte în cazurile cînd apărătorul sau invinuitul nu

intreprinde nimic în vederea apărării. Acest lucru se întelneşte în cazurile cînd

invinuitarul nu are destule probe de acuzare . Practica însă demonstrează că mult mai

efectivă şi calitativă este totuşi apărarea activă, deoarece numai aducînd probe, dînd

lămuriri, făcund recuzări şi demersuri se poate respinge invinuirea .

După necesitate :

apărare facultativă

apărare obligatorie

Clasificarea contribue la o analiză mai adîncă a apărării bănuitului şi

invinuitului, evidenţiind o informaţie mai deplină despre esenţa ei25.

În literatura de psihologie judiciară se întîlneşte analiza structurii psihologice a

activităţii de înfăptuire a justiţiei. A.V.Dulov primul a examinat în esenţă, structura activităţii

organelor judiciare. Însă el deloc nu s-a referit la structura psihologică a apărării necătînd la

faptul că este o parte componentă a psihologiei juridice în general. Necătînd la aceasta

apărarea are o structură psihologică extrem de complicată, conţinînd un şir de elemente

comunicative, cognitive, constructive şi organizatorice.

În procesul înfăptuirii apărării, apărătorul va trebui să cunoască un şir de fapte şi

împrejurări, care se vor referi la evenimentele trecutului şi prezentului. El va trebui să le

examineze din punct de vedere al apărării, adică să verifice posibilitatea aplicării lor în

vederea respingerii învinuirii sau determinării ei. Trăsăturile apărării, sarcinile ei îi atribuie

careva particularităţi distincte cunoaşterii apărătorului în procesul examinării dosarului penal.

La aceste particularităţi se pot atribui, în primul rînd, caracterul unilateral al activităţii de

apărare, necesitatea cunoaşterii împrejurărilor ce înlătură sau atenuează învinuirea26.

Mai este necesar şi de o sistemă de metode şi mijloace de descoperire a probelor,

fixarea lor, cercetarea şi întrebuinţarea lor pentru că cunoaşterea în procesul penal să se

finiseze cu succes.

25 26 Фаткулин Ф. op. cit., pag. 148-151.

15

Conceptul dat nu e greu de demonstrat prin prevederile legislaţiei în vigoare. De

exemplu, normele ce reglementează procedura de ascultare a învinuitului, prevede următoarea

modalitate de interogare care, după părerea legiuitorului, asigură obţinerea unor mărturii

complete şi obiective27 (art. 132 CPP) : “La începutul interogatoriului anchetatorul îl întreabă

pe învinuit, dacă recunoaşte învinurea ce i se aduce, apoi cere acestuia să dea o declaraţie

scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, iar dacă învinuitul refuză să depună

declaraţie scrisă personal sau nu o poate scrie, anchetatorul ascultă declaraţia lui şi îi pune

întrebări, dacă este necesar şi se întocmeşte un proces-verbal.”

I.3 Rolul avocatului în procesul penal şi probleme de etică profesională ale acestuia

Unii autori, consideră că apărătorul este avocatul care-1 asistă pe inculpat, fiind cel

auxiliar al justiţiei care îndeplineşte funcţia procesuală a apărării.28

Funcţia apărătorului se deosebeşte de funcţia procurorului şi a organului de urmărire

penală prin caracterul său unilateral. Procurorul şi organul de urmărire penală sunt slujitori

obiectivi şi imparţiali ai legii, pe cînd apărătorul este, prin însăşi esenţa rolului său, un

sfătuitor al bănuitului, învinuitului, inculpatului, chiar dacă rămîne limitat de un anumit cadru

pe care nu-l poate depăşi. Primii sunt obligaţi de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru

cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia

atît împrejurările care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cît şi pe cele

care-l dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea,

cît îl priveşte pe apărător, acesta trebuie să prezinte exclusiv argumentele care pledează

împotriva învinuirii.

27 Варфоломеев Т. В. Криминалистика и процесуальная деятельность защиты, Киев, 1987, стр.5-7.28 Alex.Pitea, Drept procesula penal. Partea generală şi partea specială, Bucureşti, 2002.

16

Asistenţa juridică în sensul art. 67 alin. 1 CPP poate fi acordată numai de către:

avocaţi29; avocaţii din străinătate în cazul în care aceştia sunt asistaţi de un avocat din ţara

noastră; alte persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător.

Calitatea de apărător, potrivit textului art. 67 alin. 3 CPP, se obţine în funcţie de modul

în care avocatul este admis. Astfel, pentru avocatul ales – momentul în care acesta şi-a asumat

angajamentul de a apăra interesele justiţiabilului (prin încheierea contractului de asistenţă

juridică); pentru avocaţii desemnaţi din oficiu – din momentul numirii din oficiu printr-o

ordonanţă sau încheierea de către organul de urmărire penală, procuror ori instanţa de

judecată, fie la solicitarea organelor arătate desemnate de către şeful biroului de avocaţi.

Apărătorului – avocat, ce îndeplineşte funcţia apărării, comunicativitatea îi este

necesară ca o calitate personală, deoarece anume ia contribuie la formarea capacităţii de a

comunica cu oamenii şi de ai înţelege, stabileşte relaţiile atît personale cît şi de afacere cu alţi

subiecţi care activează în sfera procesului penal.

A.V.Dulov a evidenţiat un şir de calităţi ale apărătorului care simplifică procesul de

comunicare cu banuitul, învinuitul sau inculpatul. Printre acestea putem menţiona :

amabilitatea, bunăvoinţa, tendinţa de a asculta interlocutorul ş.a.

Uneori, în procesul caracterizării comunicativităţii, în literatura psihologică se

examinează problema concordanţei între oameni.

Ea are o importanţă deosebită pentru activitatea de apărare, deoarece e bazată pe

principiul alegerii de bănuit şi înviniut a apărătorului. Nu este exclus faptul că, în cazurile

întîlnite în practică, refuzul sau schimbarea unui apărător cu altul este efectuată anume din

neconcordanţa psihologică între învinuit şi apărătorul său. Se poate de enumărat un şir de

factori ce contribuie la formarea concordanţei sau corespunderii mai sus menţionate.

În primul rînd – atitudinile caractero - logice, dinamico-emotive ale învinuitului şi

apărătorului său.

În al doilea rînd – capacităţile profesionale a apărătorului, stagiul muncii,

cunoştinţele care le are.

29 Potrivit art. 8 alin.1 al Legii Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260 – XV din 19.07.2002, M.O. al republicii Moldova nr. 126-127/1001 din 12.09.2002, avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii (capitolul III al Legii RM cu privire la avocatură) şi dispune de dreptul de a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.

Profesia de avocat se exercită în cadrul biroului individual de avocaţi sau a biroului asociat de avocaţi.

Pentru ca o persoană să dobîndească calitatea de avocat, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova; să aibă capacitate de exerciţiu a drepturilor; să fie licenţiată în drept; să se bucure de o reputaţie ireproşabilă; să efectueze stagiul profesional şi să susţină examenul de calificare (alin. 2 art. 8 din Legea cu privire la avocatură).

17

Calităţile menţionate contribuie la stabilirea raporturilor între oameni, la relaţiile deja

formate30.

Însă, în cele mai dese cazuri apărătorul şi persoana apărată convin asupra unor

poziţii unice. Pe plan psihologic, între ei apar anumite relaţii de fidelitate şi solidaritate pe

cazul penal concret. Apărătorul “critică” învinuirea adusă clientului său, ajută ultimului de a-

şi alege poziţia cuvenită în proces, aduce probe ş.a.m.d.

Învinuitul, la rîndul său contribuie la ajutorarea activităţii de apărare al apărătorului

său31.

În procesul de apărare un rol important îl are componentul organizatoric. Orice

activitate cere, în primul rînd, să fie bine organizată. Ancheta penală şi dezbaterile judiciare

nu fac excepţie şi se petrec după regula dată. În ceea ce priveşte apărarea – o asemenea

organizare nu e necesară, cu toate că unele reguli organizatorice sînt. Este vorba, de exemplu,

despre pregătirea pentru proces, întocmirea planului de apărare, respectarea strictă a

metodelor şi mijloacelor de apărare stabiliţi de practica apărării etc. Conceptul organizatoric

cere formarea stilului individual de lucru a fiecărui apărător în parte. El va depinde, în mare

măsură de temperamentul şi caracterul persoanei titulare.

Pregătirea la timp de apărare, elaborarea unui plan, îi va permite avocatul

rapid şi exact de aşi forma o opinie personală faţă de întrebările ce apar în instanţa

judecătorească şi de a îndrepta hotărîrea ei în folosul clientului său32.

Pe porcursul mai multor secole etica constituie fundament ştiinţific a majorităţii

curentelor filosofică, căpătînd însă o independenţă tot mai mare . Asupra formării

sistemei eticii au lucrat un şir de umanişti ai trecutului – de la Socrate, Platon,

Aristotel pinale la Pascal, Kant, Spinoza. Etica îşi asumă răspunsul la aşa întrebării

ca esenţa binelui şi răului, fericirea omenească şi sensul veţii. Nu în zadar F. Paulisen

menţiona că: “cînd vorbesc de etică subînţeleg tot ceea ce este vechi despre lucruri

noi şi care dau un sens veţii ”.

Norma morală, ca şi orce altă normă socială este un izvor de informaţie, un

mijloc de influenţă ideologică o regulă de conportament şi sferă de apriciere. Rolul

normelor morale şi conştiinţei morale ca simbol şi regulelor a activităţii obşteşti a

omului se manifestă accentuat în activităţile profiseonale a colectivelor de muncă .

30 Фаткулин Ф. op. cit., pag. 151-153.31 Еникеев М. И. Основы общей юредической психологии, Москва, 1997, стр.139.32 Фаткулин Ф. op. cit., str. 154-155.

18

Aşa, categorii generale, ce se atribuie conşteinţei morale ca cinstea, onoarea,

demnetatea, binele, dreptatea etc. în colectivul de muncă sînt privite ca onorea

profisională, obligaţiile profisionale, prestijul profesiei ş. a. m. d.

Acest lucru este prezent ( sau cel puţin trebuie să fie prezent ) şi în activitatea

de ocrotirea a normelor de drept, scopul căria este nu numai de a pedepsi vinovatul,

dar şi de al educa atît pe el cît şi pe alte persoane în spiretul respectării legilor. În

procesul înfaptuirii justiţiei apare o sistemă complexă de relaţii înterdependente între

participanţii la proces. Activitatea dată nu se limitează doar la prevederile normilor

procesual penale dar în marea sa măsură se conduc ( normele ) de morală.

Sarcina principală a eticii judiciare este de a căuta mejloacele de influenţă

asupra conştiinţei morale a partcipanţilor la proces, care ar aduce la cercetarea sub

toate aspectele, completă, obectivă a circumstanţelor cauzei şi emiterea unei sentinţe

temeinice. În timpul de faţă etica judeciară este departe de soluţionarea acestor

probleme. Una din cauzele acestea este tindinţa distinctă a juriştilor şi eticilor.

Etica apărării profisionale, constituie elementul de bază a eticii avocatului care

la rîndul său este parte componentă a eticii judiciare33. Ea obligă apărătorul de aşi

cunoaşte la perfecţie meseria sa, de a respecta normile legale şi morale ce există în

societatea la un moment dat .

Legislaţia în vigorea reglamentează în mod detaliat drepturile şi obligaţiile

apărătorului – avocat ( art. 46 , 179 CPPRM , capitolul 13 a legii cu privire la avocator )

volumul lor depinzînd de etapa procesului penal la care a intervenit apărătorul. În

leteratura de specialitate problema dată a fost examenată de mai mulţi autori, fiecare

din ei analizînd-o, în general, asemănător. Astfel, a fost elaborat un sistem de principii

a eticii avocatului prin care el trebuie să contribuie activ la restabilirea legislaţiei să-şi

cunoască obligaţiile sale civile, obşteşti şi profisionale, să respecte organele de drept, să

acorde atenţie deosebită rugămintelor persoane ce se adresează după asistenţa juridică,

să respecte strict şi neabătut prevederele legislaţie, să contribuie la realizarea liberului

acces la justiţie şi desfăşurarea unui proces echitabil, să utilizeze toate mijloacele şi

procedeiele prevăzute de legislaţie pentru a apăra drepturile şi interesele legiteme ale

persoanei care s-a adresat după asistenţă juridică, să studieze minuţios cazul care i-a

fost incredinţat, să-şi perficţioneze sistematic cunoştinţele atît din autoinstruire cît şi

prin fregventare cursurilor şi seminarele corespunzătoare, să fie sincer şi principial în

procesul înfăptuirei activităţii de apărare, să fie obectiv în procesul de apriciere a

33 Бойков А. Д. Этика и професиональность защиты по уголовным делам, Москва 1978, стр.14-18.,

19

probelor pe caz, să nu devulge date ce i-au fost comunicate în mod confidenţial în

legatură cu acordarea asistenţii juridice ş. a. Specificul activităţii de apărare cere de la

avocat nu numai cunoaşterea legislaţiei, a artei de a vorbi dar şi deţinerea unui

intelect larg în diferite sfere de dezvoltare a omenirii .

Din păcate, unii avocaţi nu acordă un ajutor juridic calificat clienţilor săi: îşi

indeplinesc obligaţiile sale superficial , studiază materialele cauzei necomplet, nu pot

analiza şi apricia în modul cuvenit probile. Ei uită că pentru bănuit, invinuit şi

inculpat apărare e un drept, iar pentru avocat – o obligaţie. Faptul dat duce la

pierderea clienţilor vechi şi neaprecierea de alţii noi, şi pînă la urmă – destrugerea

carierei profesionale .

O inportanţă deosibită are stabilirea relaţiilor corecte între apărător şi ceilalţi

participanţi la procesul penal, în deosebi cu judecătorul, procurorul, martori, experţi ş.

a. Polemica apărătorului trebuie să fie strict principial, să nu treacă în conflicte

personale ce nu au nimic comun cu cazul cercetat .

Avocatul trebuie oricînd se ţină cont de rolul educativ a dezbaterilor judiciare

asupra tuturor participanţilor la proces şi nu numai . Deaceia o condiţie obligatorie a

exercitării depline a funcţiilor de apărare e desciplina avocatului34.

După părerea unor autori disciplina dată cuprinde în sine :

cunoaşterea sarcinilor jurisprudenţei,

studierea cerinţelor procesului penal la conpartimentul

activitatea avocatului,

respectarea acestor cerinţe.

Însă respectarea lor nu este deajuns pentru rezolvarea problemelor ce le are în

faţă un apărător în legătură cu exercitarea funcţiilor sale . De la el se cere nu numai

de a înţelege esenţa normei dar şi a tinde la respectarea lor deplină şi unilaterală . Pe

lîngă aceasta un avocat bun trebuie să-şi manifeste iniţiativa şi intelectul acumulat în

cazul lipsei cărora reglementări a problemei apărute , găsind soluţiile potrivite şi

necesare pe dosarul dat .

Disciplina avocatului influienţează mult asupra culturii generale a lui. Ea îl

îndreaptă pe apărători spre responsabilitatea , ordine şi datorie . Prin disciplină se

manifestă profisionalismul ridicat a avocatului , capacitatea lui de aşi realiza obligaţiile

sale în vederea apărării clientului său35.

34 Саркисянц Г. op. cit., pag.57-68.35 Либшев Ю. Op. cit., pag.45-48.

20

II. Apărătorul în cadrul procesului penal

II.1 Participarea obligatorie a apărătorului în procesul penal

Deoarece asistenţa juridică este un drept al părţilor, art. 17 alin. 1 CPP arată că în tot

cursul procesului penal părţile au dreptul să fie asistate, iar alin. 3 din acelaşi articol obligă

organul de urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul

la asistenţă juridică calificată.

Astfel din cuprinsul art. 17 CPP şi din alte prevederi legale deducem că folosirea

acestui drept este facultativă, în sensul că părţile vor aprecia dacă vor apela sau nu la apărător.

De la această regulă există şi derogări, atunci cînd legiuitorul a stabilit cazurile de

asistenţă juridică obligatorie. Asemenea dispoziţii legale sunt consecinţa concepţiei că

apărătorul, prin activitatea sa procesuală, îndeplineşte şi o funcţie de interes obştesc, ce se

realizează şi în scopul aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei.36

Deci, situaţiile în care participarea apărătorului este obligatorie în tot cursul procesului

penal sunt:

- aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul; aceasta rezultă din principiul dreptului la

apărarea, potrivit căruia în tot cursul procesului penal bănuitul, învinuitul, inculpatul au

dreptul să fie asistaţi de un apărător, ales sau numit din oficiu, şi atîta timp cît nu au renunţat

la apărător (art. 71 CPP);

- bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind

mut, surd, orb sau avînd alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi

defecte fizice sau mintale, în urma căruia persoana a pierdut complet sau parţial capacitatea de

a înţelege şi a reproduce cele înţelese, sau suferă de asemenea defecte anatomice ori boli

cronice care, deşi nu limitează capacităţile bănuitului, învinuitului, inculpatului, dar îl lipsesc

de posibilitatea de a utiliza toate mijloacele şi metodele prevăzute de lege pentru a se apăra de

învinuirea înaintată. Prin persoane care nu-şi pot exercita singure dreptul la apărare se

subînţeleg, de asemenea, şi acele persoane care sînt recunoscute responsabile, însă suferă

permanent sau temporar de anumite crize şi stări depresive, precum şi persoanele care au

capacitatea de exerciţiu şi sînt recunoscute responsabile, însă, în virtutea faptului că sunt

36 V. Dongoroz, op. cit., p. 350

21

analfabete (agramate), nu-şi pot exercita dreptul de sine stătător la apărare, cît şi alte persoane

care din diferite motive nu-şi pot exercita dreptul la apărare.

- bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în

care se desfăşoară procesul penal;

- bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor; înţelegînd să acorde o ocrotire persoanelor

lipsite de experienţa vieţii. Obligaţia de a asigura participarea apărătorului se menţine în tot

cursul urmăririi penale şi judecării, indiferent de faptul a devenit sau nu bănuitul, învinuitul,

inculpatul major. Această regulă acţionează şi în cazul învinuirii de săvîrşirea a două sau mai

multe infracţiuni, dacă măcar una din ele a fost comisă sub vîrsta de 18 ani.

- bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen; Această dispoziţie legală se

explică prin grija legiuitorului de a ocroti persoanele care prin situaţia în care se află, au

limitate posibilităţile de a-şi organiza o bună apărare în cadrul procesului penal. Militar în

termen este cetăţeanul care îndeplineşte serviciul militar de la data la care – încorporat fiind –

s-a prezentat la unitatea sau formaţiunea militară respectivă şi pînă la data înmînării

documentului de trecere în revistă. Asistenţa juridică este obligatorie cît timp bănuitul,

învinuitul, inculpatul are această calitate de militar, care poate, deci, surveni sau înceta în

cursul procesului penal.37

- bănuitul, învinuitul, inculpatul i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de

gravă sau excepţional de gravă; Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală

prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 15 ani inclusiv. Infracţiuni

deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală

prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani. Infracţiuni

excepţional de grave se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală

prevede detenţiune pe viaţă. Pentru aplicarea acestei dispoziţii se ia în consideraţie încadrarea

juridică a faptei din ordonanţa de punere sub învinuire şi, după caz, maximul special al

pedepsei prevăzute în norma incriminatoare pentru fapta consumată sau maximul pedepsei

derivate în cazul tentativei. Dacă în cursul procesului se schimbă încadrarea dintr-o

infracţiune care nu prevedea participarea obligatorie a apărătorului, într-o infracţiune care

impune acest lucru, se va asigura această participare.

- bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau

este trimis la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar; Această obligaţie se

păstrează numai pe perioada cît durează arestarea. În situaţia în care bănuitul, învinuitul,

inculpatul a fost pus în libertate nu mai există obligativitatea participării apărătorului la

37 I. Neagu, Tratat Drept procesual penal. Partea generală, p. 189

22

acţiunile procesuale ulterioare punerii în libertate. Obligaţia participării apărătorului este şi în

cazul reţinerii sau în executarea unei pedepse penale.

- interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi cel puţin unul din

ei este asistat de apărător;

- în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;

- interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel şi

în recurs, precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac; Determinarea faptului

că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului depinde de următoarele criterii: a)

complexitatea cazului – cu cît este mai complicat cazul, cu atît mai mare este necesitatea

acordării asistenţei obligatorii a avocatului, de exemplu, cînd în cauză este o pluralitate de

infracţiuni şi de infractori; b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra

singur – se apreciază pur individual, avîndu-se în vedere capacităţile, cunoştinţele şi

priceperea fiecărei persoane în parte, de exemplu, bănuitul, învinuitul, inculpatul se află într-o

stare psihică sau fizică anormală, fără însă ca aceasta să-i determine iresponsabilitatea; c)

gravitatea faptei, de săvîrşirea căreia persoana este bănuită sau învinuită, şi de sancţiunea

prevăzută de lege pentru săvîrşirea ei – se va ţine cont de importanţa şi pericolul faptei şi de

eventuala sentinţă.

Potrivit pct. 6 din Hotărîrea Plenului CSJ nr. 30 din 9 noiembrie 1998 interesele

justiţiei pot cere participarea obligatorie a apărătorului şi în cazul în care este implicată o

chestiune de mare importanţă pentru societate, neluînd în consideraţie dacă aceasta poate sau

nu ajuta apărării.

- procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile, căreia i se

încriminează săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa unei persoane care s-a

îmbolnăvit mintal după săvîrşirea unor asemenea fapte;

- procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate la

momentul examinării cauzei.

23

II.2 Drepturile şi obligaţiile apărătorului în procesul penal

Apărătorul este obligat să înştiinţeze organul oficial despre asumarea angajamentului de

a apăra, comunicîndu-i datele sale (nume de familie, prenume, număr de telefon, biroul la care

activează).

Din momentul acordării asistenţei juridice bănuitului sau învinuitului la reţinere ori

arestare avocatul respectiv se consideră apărătorul lor. Participarea de mai departe în cauză

depinde de voinţa bănuitului, învinuitului şi poate dura pînă la terminarea procesului penal

(art. 67 alin. 4 CPP). Dacă bănuitul sau învinuitul obiectează ori în cauză se include un alt

apărător activitatea avocatului iniţial încetează. Apărătorul nu este în drept să-şi asume

angajamentul de a apăra şi nici nu poate fi numit în această calitate de organul care desfăşoară

procesul penal dacă:

- nu întruneşte condiţiile indicate în art. 67alin. 2 CPP;

- nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de art. 8 alin. 3 din Legea Republicii

Moldova cu privire la avocatură38, activitatea de avocat a fost suspendată (art. 12 din Legea

RM cu privire la avocatură) sau exercitarea profesiei de avocat a fost încetată la cerere ori

prin retragerea licenţei (art. 13 din Legea RM cu privire la avocatură), nu poate fi apărător

conform sentinţei judecătoreşti prin care s-a dispus privarea de dreptul de a exercita

activitatea de avocat, stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (art. 65 Cod

penal).

38 Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care: a) a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale; b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni; c) anterior a fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din motive compromiţătoare; d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fost eliberată, din aceleaşi motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public; e) comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele Codului deontologic al avocatului; f) prin hotărîrea instanţei judecătoreşti, s-a stabilit un abuz prin care ea a încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

24

- se interzice dreptul de a asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză

sau în cauze conexe, precum şi a pleda împotriva părţii pe care a consultat-o anterior în

legătură cu circumstanţele cauzei concrete.

- nu se permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător dacă dînsul se află în relaţii de

rudenie, adică este părinte, copil, înfietor, înfiat, frate, soră, bunic, nepot sau se găseşte în

relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese sunt în contradicţie cu interesele

persoanei pe care o apără;

- este incompatibil de a desfăşura activitatea de apărare într-o cauză concretă apărătorul

care anterior a participat în calitate de judecător (a exercitat controlul judecătoresc în cursul

urmăririi penale, a judecat cauza în primă instanţă, pe cale ordinară sau extraordinară de atac),

procuror ( a exercitat urmărirea penală şi a reprezentat învinuirea în instanţă), persoană care a

efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător. De asemenea, este

incompatibil apărătorul care a fost ascultat anterior în calitate de martor în aceeaşi cauză.

Calităţile de martor şi de apărător sunt incompatibile. Calitatea de martor are întîietate faţă de

acea de apărător.

Apărătorul are obligaţia să confirme calitatea şi împuternicirile sale organului de

urmărire penală sau instanţei de judecată prin următoarele documente:

a) legitimaţia de avocat eliberată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova în care

se confirmă apartenenţa la avocatură şi denumirea biroului în care acesta activează.

b) documentul ce confirmă permisiunea de a practica calitatea de apărător este licenţa

pentru exercitarea profesiei de avocat. Licenţa se eliberează pe termen nelimitat şi este

valabilă pe întreg teritoriul Republicii Moldova.

c) mandatul biroului de avocaţi în care se indică numărul licenţei pentru exercitarea

profesiei de avocat şi data eliberării acesteia, sau un alt document ce îi confirmă

împuternicirile.

Persoana care nu-şi poate confirma calitatea şi împuternicirile de apărător printr-o

hotărîre motivată nu este admisă să participe la desfăşurarea procesului penal.

Apărătorul, exercitînd în procesul penal funcţia apărării, apare în calitate de

colaborator preţios39 al justiţiei, contribuind la justa soluţionare a cauzei penale, dispunînd de

numeroase prerogative, facultăţi şi posibilităţi acordate de lege pentru promovarea intereselor

bănuitului, învinuitului, inculpatului.

E de menţionat că drepturile şi obligaţiile apărătorului au căpătat dimensiuni sporite în

actualul Cod de procedură penală.

39 N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 97

25

Astfel, articolul 68 alin.1 CPP indică asupra drepturilor apărătorului, în funcţie de

calitatea procesuală a persoanei interesele căreia le apără, adică în funcţie de faptul este acesta

bănuitul, învinuitul, inculpatul ori condamnatul.

Printre cele mai importante se înscrie: dreptul de a cunoaşte esenţa bănuielii sau

învinuirii, garantat prin obligaţia organului de urmărire penală şi a procurorului de a comunica

apărătorului procesul-verbal de reţinere, hotărîrea de aplicare a măsurii preventive, ordonanţa

de recunoaştere în calitate de bănuit, ordonanţa de punere sub învinuire, de schimbare şi

completare a învinuirii, ordonanţele privind scoaterea persoanei de sub urmărire penală ori

încetarea urmăririi penale, rechizitoriul.

O componentă importantă a statutului apărătorului prezintă dreptul de a avea

întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi durata lor. Dreptul

apărătorului „de a avea întrevederi” cu bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi stînjenit sau

controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului.

Apărătorul participă la toate acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa, iar la

celelalte – la propunerea organului de urmărire penală.

Organul oficial este obligat să-i comunice, în formă scrisă, apărătorului despre locul şi

timpul efectuării acţiunii procesuale.

Participînd la acţiunea procesuală avocatul poate explica justiţiabilului drepturile; poate

pune întrebări persoanelor audiate; poate atenţiona ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi

judecătorul asupra particularităţilor, însuşirilor şi semnalmentelor obiectelor cercetate; poate

obiecta împotriva oricărei abateri de la lege, cere completarea proceselor verbale respective.

Apărătorului i se permite posibilitatea administrării40 probelor prin prezentarea

documentelor, datelor, obiectelor pentru anexarea la dosarul penal de către organul care

efectuează urmărirea penală sau instanţa de judecată. Acestea se pot căpăta prin intervievarea

persoanelor, dar numai cu acordul lor. Nu se admite intervievarea în scopul schimbării

declaraţiilor date anterior. La cererea apărătorului persoana intervievată poate expune faptele

în formă scrisă.

Apărătorul poate atrage pentru îndeplinirea acţiunilor sus menţionate avocaţii stagiari

şi specialişti.41

40 În literatura de specialitate a fost ridicată problema privitor la lipsa „egalităţii armelor” la urmărirea penală, îngrădirea apărării şi inexistenţa unor mecanisme reale de a administra probe în apărare. În acest sens: I. Dolea, Unele probleme privind asigurarea drepturilor învinuitului în probaţiunea penală // Conferinţa ... p. 3-441 Avocat stagiar poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de exerciţiu şi o reputaţie ireproşabilă şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract de efectuare a stagiului profesional..

26

Apărătorul nu poate efectua acţiuni procesuale.

În condiţiile art. 54, 33, 86 CPP apărătorul poate cere recuzarea ofiţerului de urmărire

penală, procurorului, judecătorului, expertului, specialistului, interpretului, traducătorului,

grefierului. Cererea de recuzare trebuie motivată.

Apărătorul poate formula cereri. Acest drept este lăsat la latitudinea lui, astfel fiind

liber să aprecieze dacă este cazul sau nu să solicite anumite acţiuni în scopul apărării

bănuitului, învinuitului, inculpatului, chiar şi în cazurile de asistenţă juridică obligatorie.

Înaintînd cereri, apărătorul le va motiva.

Participînd la acţiunea organului de urmărire penală ori a procurorului, apărătorul

poate face obiecţii şi poate insista asupra includerii lor în procesul – verbal. De regulă,

obiecţiile sunt înscrise personal de către apărător şi semnate. La terminarea urmăririi

penale, luînd cunoştinţă de materialele cauzei, apărătorul poate ridica copii. Dacă materialele

cauzei conţin secret de stat (art. 213 CPP) înainte de a lua cunoştinţă de conţinutul lor,

apărătorul va da, în scris, o declaraţie de nedivulgare. Dacă apărătorul refuză acest

angajament potrivit art. 213 alin. 5 CPP este lipsit de dreptul de a participa la procesul penal

în cauză.

Nu este exclusă posibilitatea de a face copii de pe toate materialele cauzei.

Apărătorul poate participa la judecarea cauzei în toate instanţele de judecată, precum

şi la judecarea recursului în anulare şi a revizuirii procesului penal. Despre locul, ziua şi ora

examinării apărătorul trebuie înştiinţat în condiţiile art. 236 CPP.

Apărătorul capătă un cîmp larg de activitate şi îşi exercită din plin atribuţiile sale în

cursul judecăţii. În principiu, la judecată, apărătorul poate exercita toate drepturile de care

dispune inculpatul, afară de acelea a căror exercitare este strict personală (de ex.: dreptul de a

face declaraţii, dreptul de a avea ultimul cuvînt).

Apărătorul, potrivit pct. 12, poate pleda în dezbaterile judiciare, pronunţîndu-se prin

pledoarie şi replică (art. 378-379 CPP).

Apărătorul poate solicita primirea cu titlu gratuit a copiilor de pe hotărîrile care se

referă la statutul bănuitului, învinuitului, inculpatului, se au în vedere actele procedurale prin

care persoana a fost recunoscută în calitate de bănuit, învinuit sau a căpătat calitatea de

inculpat.

Deasemeni apărătorul are dreptul: să participe la împăcarea cu partea oponentă dacă

persoana pe care el o apără participă la împăcare; să facă obiecţii referitor la plîngerile altor

participanţi la proces despre care a fost informat de către organul de urmărire penală sau a

27

aflat despre ele din alte surse, precum şi să-şi expună părerea în şedinţa de judecată referitor la

cererile şi propunerile altor participanţi la proces şi referitor la chestiunile soluţionate de

instanţa de judecată; să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la

proces; să facă obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată; să-i fie

compensate cheltuielile suportate în cauza penală de la persoana interesele căreia le apără sau,

în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului; să i se repare prejudiciul cauzat de acţiunile

nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei.

Apărătorul nu este în drept să întreprindă careva acţiuni împotriva intereselor

persoanei pe care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate,

contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la infracţiune şi

vinovăţia de săvîrşirea infracţiunii. Apărătorul nu este în drept să destăinuiască informaţiile

care i-au fost comunicate în legătură cu exercitarea apărării dacă aceste informaţii pot

fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o apără. Apărătorul este dator să scoată la iveală

aspectele care pledează în favoarea inculpatului. De fapt, această sarcină, s-a arătat42, este cu

atît mai dificilă, cu cît vinovăţia celui în cauză este mai evidentă, dar cu cît situaţia

inculpatului este mai grea, cu atît mai necesară devine apărarea. A acuza pe un nevinovat este

inadmisibil şi criminal, iar a apăra pe un vinovat este pe deplin posibil şi necesar, cu condiţia

ca aceasta să se facă prin mijloace legale.43

Prin urmare, apărătorul are o poziţie independentă faţă de parte.44 Deşi reprezintă

interesele părţii, fiind legat în multe privinţe de voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului,

apărătorul devine independent prin faptul că este obligat să-i apere numai interesele legitime

şi doar în limitele permise de lege.

Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în

drept să-şi înceteze de sine stătător împuternicirile, să împiedice invitarea unui alt

apărător sau participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept să transmită altei

persoane împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.

Deasemeni, apărătorul nu este în drept, fără consimţămîntul persoanei pe care o

apără, să efectueze o serie de acţiuni, şi anume: să o declare vinovată de săvîrşirea

infracţiunii; să declare împăcarea persoanei pe care o apără cu partea oponentă; să recunoască

42 N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 9843 M.S. Strogovici, Procesul penal sovietic, Editura de Stat, Bucureşti, 1950, p. 437; Apud. N. Volonciu, Drept procesual penal, p. 9944 Б.Т. Безлепкин, op.cit., 82

28

acţiunea civilă; să retragă plîngerile persoanei pe care o apără; să-şi retragă apelul sau

recursul împotriva sentinţei de condamnare.

Dintre obligaţiile procesuale ale apărătorului fac parte:

- prezentarea la chemarea organului de urmărire penală la efectuarea acţiunilor

procesuale la care acesta are dreptul să asiste, cînd prezenţa sa este obligatorie, cît şi în faţa

instanţei de judecată unde se judecă cauza în care are sarcina de a exercita prin orice metodă

neinterzisă de lege apărarea drepturilor şi intereselor inculpatului. Obligaţia priveşte atît

apărătorul ales, cît şi cel numit din oficiu; ea trebuie îndeplinită nu numai în cazul de asistenţă

obligatorie, ci şi în cele de asistenţă facultativă.

- să se supună dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire

penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată;

- să nu părăsească sala de şedinţe pînă la anunţarea întreruperii, fără permisiunea

preşedintelui şedinţei;

- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată.

II.3 Metodele de participaţie ale apărătorului şi renunţarea la apărător

Apărătorul este admis pentru participare în procesul penal prin una din cele două

modalităţi prevăzute în art. 70 alin. 1 CPP

- la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantul legal, adică alegerea

apărătorului poate fi făcută atît în cazul asistenţei facultative, cît şi în cazul asistenţei juridice

obligatorii (art. 69 CPP).

Apărătorul poate fi invitat şi de alte persoane (rude, prieteni) cu respectarea unei

condiţii – consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. De regulă, după semnarea

29

contractului de asistenţă juridică bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi dă acordul, în formă scrisă,

ori printr-o cerere solicită admiterea apărătorului.

- la numirea din oficiu; astfel, potrivit art. 69 CPP, cînd participarea apărătorului este

obligatorie, dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul ori reprezentantul legal al acestuia nu şi-a

ales un apărător, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată iau măsuri pentru

desemnarea unui apărător din oficiu. La solicitarea organelor ce desfăşoară procesul penal

asigurarea asistenţei juridice din oficiu se pune în sarcina Consiliului Baroului.

Legiuitorul interzice categoric organului de urmărire penală sau instanţei de judecată

recomandarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, invitarea unui anumit apărător.45

Organul de urmărire penală sau instanţa solicită desemnarea din oficiu a apărătorului

de către biroul de avocaţi.

- la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului (pct. 1 alin. 3), în asemenea situaţii

admiterea apărătorului în exclusivitate va depinde de voinţa bănuitului, învinuitului,

inculpatului, iar organul ce desfăşoară procesul penal are obligaţia asigurării apărării din

oficiu, indiferent de starea materială a persoanei bănuite, învinuite, inculpate.

Se cer, însă, de a remarca privitor la faptul că aceste prevederi sunt incidente cazurilor

cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul acceptă numirea din oficiu a apărătorului, nedorind să-şi

realizeze dreptul prevăzut în alin. 1 pct. 1 din prezentul articol.

- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales şi este prezentă măcar una

din cazurile prevăzute în pct. 2) – 12) alin. 1 art. 69 CPP.

În cazul în care legea prevede acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea

organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, asigurarea executării acesteia se

pune în sarcina Consiliului Baroului.

Birourile de avocaţi prezintă Consiliului Baroului cererile în care se indică numele

şi prenumele avocaţilor care vor acorda asistenţă juridică din oficiu, telefoanele de contact

ale acestora şi adresa biroului de avocaţi.

Consiliul Baroului întocmeşte listele avocaţilor din numărul persoanelor indicate

în cererile birourilor de avocaţi. Listele se întocmesc conform unităţilor administrativ-

teritoriale şi se expediază anual Ministerului Justiţiei, organelor de urmărire penală şi

instanţelor judecătoreşti din teritoriile respective nu mai tîrziu de 15 decembrie.

45 Prevederi similare nu se conţineau în Codul din 1961. S-a reieşit din perspectiva asigurării dreptului de a alege liber apărătorul. În practică se întîlneau frecvent cazurile cînd „din anumite motive” reprezentanţii organelor oficiale propuneau persoane concrete pentru a exercita apărarea, iar cei din urmă, în schimbul unor onorarii solide, contribuiau la soluţionarea cauzei.

30

Pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire

penală şi a instanţelor judecătoreşti, Consiliul Baroului numeşte unul sau cîţiva avocaţi

coordonatori din rîndul avocaţilor, care au înregistrat birourile de avocaţi în unităţile

administrativ-teritoriale respective, aceştia fiind obligaţi să asigure executarea cererilor din

oficiu.

Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să prezinte

lista avocaţilor care şi-au manifestat acordul de a acorda asistenţă juridică din oficiu,

persoanei care se află în proces de urmărire penală sau în proces judiciar şi care nu a

încheiat un contract cu un avocat ales. Persoana în cauză alege din lista prezentată avocatul

care va exercita apărarea sa.

În cazul cînd persoana care se află în proces de urmărire penală sau în proces

judiciar refuză să aleagă un avocat, la solicitarea organului de urmărire penală sau a

instanţei judecătoreşti, avocatul coordonator antrenează în exercitarea din oficiu a delegaţiei

un avocat disponibil inclus în listă.

În cazul în care avocaţii incluşi în listă sînt în imposibilitatea de a acorda

asistenţă juridică din oficiu, avocatul coordonator este obligat să întreprindă toate acţiunile

necesare pentru a asigura acordarea asistenţei juridice din oficiu de către alţi avocaţi,

înregistraţi în unitatea administrativ-teritorială respectivă, sau, cu acordul Consiliului

Baroului - de către avocaţii înregistraţi în alte unităţi administrativ-teritoriale.

Alineatul 4 art. 70 CPP prevede cazurile în care organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată vor cere înlocuirea apărătorului ales sau numit din oficiu. Primele două

situaţii se referă la apărătorul ales şi cel de-al treilea apărătorul numit din oficiu.

Cerinţa de înlocuire se va executa de către biroul de avocaţi atunci cînd:

- apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii – timp de trei ore din

momentul reţinerii; în cazul punerii sub învinuire – timp de patru sau mai multe zile; în cazul

audierii bănuitului, învinuitului – corespunzător mai mult de trei ore sau patru şi mai multe

zile.

- apărătorul ales nu poate participa la desfăşurarea procesului în decurs de cinci zile

din momentul anunţării lui termenul de cinci zile se scurge începînd cu următoarea zi după

înştiinţarea în modul cerut de lege. Acest termen poate fi prelungit în cazurile cînd apărătorul

este în imposibilitate de a se prezenta pe motive de boală, deplasare, participare într-o altă

cauză penală etc.

31

Înlocuirea apărătorului la judecarea cauzei are loc conform procedurii prevăzute de

art. 322 CPP.

- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor constata, că apărătorul nu

poate asigura asistenţa juridică eficientă bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului de a-şi

exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător. Cererea de

renunţare la apărător se anexează la materialele cauzei.

Renunţarea la apărător poate fi acceptată de către organul de urmărire penală sau

instanţă numai în cazul în care ea este înaintată de către bănuit, învinuit, inculpat în mod

benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu. Nu se

admite renunţarea la apărător în cazul în care ea este motivată prin imposibilitatea de a

plăti asistenţa juridică sau este dictată de alte circumstanţe. Organul de urmărire penală sau

instanţa este în drept să nu accepte renunţarea bănuitului, învinuitului, inculpatului la

apărător.

Renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului penal numai din

iniţiativa bănuitului, învinuitului, inculpatului şi numai în cazul în care i-au fost create

posibilităţi reale pentru participarea avocatului la proces (pct. 8 Hotărîrea Plenului CSJ nr. 30

din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la

apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului”).

Renunţarea la apărător se face prin cerere scrisă, anexată la materialele cauzei. În cerere

se vor descrie, în mod detaliat, cauzele în virtutea cărora bănuitul, învinuitul, inculpatul a

renunţat la apărător.

Cu referire la dispoziţiile art. 71 alin. 2 CPP menţionăm că el stabileşte două categorii

de condiţii, una pentru admiterea renunţării la apărător şi cea de-a doua – pentru neadmiterea

renunţării.

Astfel, dacă renunţarea la apărător este înaintată personal de către bănuit, învinuit,

inculpat; benevol, adică făcută de bunăvoie, nesilit; din proprie iniţiativă, adică fără a fi

îndemnat sau silit de altul; în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu.

Prezenţa cumulativă a tuturor condiţiilor este obligatorie. Despre aceasta se va

menţiona în actul procedural.

Dacă renunţarea la apărător este determinată de imposibilitatea de a plăti asistenţa

juridică acordată de apărătorul ales, fie din lipsa surselor pentru a angaja un apărător; ori este

dictată de alte circumstanţe, de exemplu, neprezentarea apărătorului ales sau numit din oficiu

32

la acţiunile procesuale, constrîngerea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a renunţa la

apărător cererea de renunţare se va respinge.

Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător este lăsată la discreţia organului de

urmărire penală, procurorului ori instanţei de judecată în cazurile de participare obligatorie a

apărătorului stabilite în art. 69 alin. 1 pct. 2) – 12) CPP.

Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată pot respinge cererea

de renunţare la apărător în cazurile în care interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a

apărătorului. Renunţarea la apărător conform pct. 8 din Hotărîrea Plenului nr. 30 urmează să

fie discutată cu părţile în proces.

Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărare se decide prin ordonanţa motivată a

ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea motivată a instanţei de

judecată. În hotărîre se vor arăta cine a solicitat renunţarea la apărător, motivele, numele şi

prenumele apărătorului care ar putea fi numit din oficiu şi soluţia argumentată.

Din momentul semnării hotărîrii privind admiterea renunţării la apărător se consideră,

că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător, adică intrat în posesia

prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor acordate de lege apărătorilor pentru apărarea

intereselor justiţiabililor.

Renunţarea la apărător nu-l lipseşte pe bănuit, învinuit, inculpat de dreptul să ceară în

viitor admiterea participării apărătorului. Organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa

de judecată au obligaţia să admită în proces apărătorul ales sau să numească un apărător din

oficiu. Apărătorul admis sau numit din oficiu se bucură de drepturile şi obligaţiile prevăzute

de art. 68 CPP.

Din momentul încheierii contractului de participare în proces ori din momentul

numirii din oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de îndeplinirea obligaţiunilor sale,

decît în condiţiile art. 67 CPP.

În art. 72 Cod procedură penală sunt reglementate exhaustiv temeiurile şi procedura

înlăturării apărătorului din procesul penal.

Prin înlăturare a apărătorului se are în vedere îndepărtarea, excluderea lui din procesul

penal.

Conform prevederilor art.72 alin. 1 CPP din momentul cînd s-au constatat măcar una

din circumstanţele prevăzute în pct. 1) – 3) apărătorul nu are dreptul să participe la procesul

penal, şi anume:

1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu

persoana care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;

33

2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:

a) persoană care a efectuat urmărirea penală, adică a efectuat măcar una din

acţiunile prevăzute de art. 55, 57 CPP;

b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal, adică a dispus de

atribuţiile prevăzute de art. 52 – 53 CPP;

c) judecătorul care a judecat cauza, în acest caz se are în vedere nu numai

judecătorul care a judecat cauza în primă instanţă, în apel, în recurs, ori supuse căilor

extraordinare de atac, dar şi judecătorul de instrucţie care a asigurat conform art. 41 CPP

controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale;

d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor ( art. 67 alin. 5 pct. 5

CPP).

3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei de judecată ( art. 67 alin. 5

pct. 2 CPP).

În alin. 2 al aceluiaşi articol, în calitate de motiv pentru înlăturarea apărătorului din

procesul penal este prevăzută situaţia în care justiţiabilul are temeiuri reale de a-i pune la

îndoială competenţa, adică nu i s-au dat lămuriri, sfaturi; apărătorul nu a avut intervenţii în

cursul procesului; fie i se pune la îndoială bună-credinţa, adică onestitatea, probitatea,

corectitudinea, fidelitatea şi castitatea.

Înlăturarea apărătorului din procesul penal poate avea loc la cererea bănuitului,

învinuitului, inculpatului ori din oficiu la iniţiativa organului ce desfăşoară procesul penal. În

acest sens organul de urmărire penală şi procurorul emite ordonanţă motivată, iar instanţa –

încheiere motivată. Hotărîrea este definitivă, nefiind susceptibilă de a fi atacată.

Legislaţia procesual-penală reglementează deasemenea şi problema renunţării la

apărător. Legislatorul - i-a acordat drept învinuitului, bănuitului şi inculpatului oricând în

cursul procesului să renunţe la apărător.

Atât pe teoreticieni cît şi pe practicieni îi interesează problema renunţării la apărător.

Practica arată, că în multe cazuri, bănuitul şi învinuitul refuză la apărător ca urmare a

nelămuririi de anchetator sau persoana ce efectuiază cercetarea penală a dreptului de a avea

un avocat. În multe cazuri renunţarea la apărător survine în urma neexplicării termenului de

plată a serviciilor de apărarea, a posibilităţilor de a se folosi de serviciile date gratuit în cazul

lipsei mijloacelor băneşti necesare.

34

Deseori învinuitul renunţă la apărător în legătură cu calificarea slabă a ultimului sau

cu divergenţa cu poziţia apărătorului. În aceste condiţii învinuitul poate invita alt apărător sau

se poate apăra singur.

În procesul renunţării la anchetator, instanţa îi va explica învinuit. că acest lucru nu

poate constitui o piedică pentru procuror ori pentru apărător celorlalţi bănuiţi, învinuiţi,

inculpaţi de a confirma să participe la proces.

Renunţarea învinuitului la apărător e obligator pentru organele anchetei penale şi

instanţă, însă legislatorul aici stabileşte careva excepţii singure drept la apărător. Conform

ar.45 al.5 CPP declaraţia de a renunţa la apărător a acestor persoane «poate fi restrânsă de

persoane care efectuează cercetare penală, de anchetator, procuror şi instanţă de judecată»

(Sarchiseanţ, pag. 72-75).

În cazurile în care se depistează că au fost permise asemenea renunţări dosarele se

transmit la o cercetare suplimentară. Vă aduc următorul exemplu. M a fost învinuit în

săvârşirea unei infracţiuni grave. La anchetă el a menţionat că e bolnav psihic. Însă,

limitându-se doar la rezultatele expertizei psihologice legale (ambulatorice) ce a constatat

starea lui de responsabilitate, anchetatorul a continuat lucrul asupra cazului explicând

drepturile sale pentru care şi dreptul la un apărător. M a renunţat. În instanţa de judecată în

urma unei cercetări psihologice mai detaliate s-a demonstrat că M e bolnav psihologic, astfel

fiind încălcare drepturile sale în procesul anchetei preliminare. Dosarul fiind remis la o

cercetare suplimentară (Fiolevschii, pag. 44-45).

În celelalte cazuri învinuitului i se acordă dreptul de a renunţa la apărător şi

exercitarea funcţiei lui de sinestătător. Însă refuzul da trebuie să fie într-adevăr benevol, făcut

din iniţiativă proprie a învinuitului şi exprima într-o formă simplă şi clară (Sarchiseanţ, pag.

75).

Legislaţia în vigoare nu a stabilit careva condiţii speciale pentru a efectua renunţări la

apărător cum se prevedea în CPP a republicii unionale (proces-verbal cu participarea

martorilor ş.a.m.d.). Alin. art.45 CPP reglementează că «eliberarea apărătorului de a participa

la judecarea cauzei se face prin decizia persoanei ce efectuează cercetarea penală, a

anchetatorului, a procurorului sau prin încheierea instanţei judecătoreşti.

În ceea ce priveşte apărător-avocat, în comparaţie cu alţi apărători el nu are dreptul să

renunţe la angajamentul pe care şi l-a lua în ce priveşte apărarea învinuitului (ar.4 alin.8 CPP).

Autorul menţionează că aceasta va duce la încălcare a obligaţiunilor profesionale

(Sarchiseanţ, pag. 76). Nu sînt de acord cu părerea dată, din considerente că ea contravine

drept fundam. a omului în special dreptul la muncă, la libera alegere a ei s-a considera că

35

avocatul în orice moment poate să rezilieze contractul de asistenţă juridică când el consideră

că e necesar. Acest lucru e aplicat în mai multe state prin care şi SUA. Acest fapt e prevăzut şi

de legea de denumirea corectă a legii avocatură în art.13 alin.7

III. Mecanismele de manifestare a dreptului la apărare în cadrul urmăririi penale şi

examinării cazului în instanţa de judecată.

III.1 Dreptul la apărare şi activitatea avocatului în faza urmăririi penale

Persoana bănuită sau reţinută ca fiind suspecta de săvirşirea unei infracţiuni s-

o supună unor măsuri de reprimare pînă la punerea sub invinuire se numeşte bănuit,

sau persoana faţă de care s-a dat o ordonanţă de punere sub învinuire, se numeşte

invinuit ( art. 41/1, 42 CPP).

36

Unul din drepturile esinţiale ale acestor persoane, este cel la apărare. Persoana

care efectuiază cercetarea penal, anchetatorul procurorul şi instanta judecătorească au

obligaţie de a-l înştiinţa pe bănut, invinuit sau inculpat despre fapta pentru care este

bănuit sau invinuit, calificarea juridică a acesteia şi săi asigure posibilitatea de a se

apăra cu mijloace şi metodile stabilite de lege. Ei mai au obligaţie să-l înformeze pe

bănuit, invinuit despre dreptul de a se apăra singur sau de a fi asigurat de un

apărător, consemnindu-se aceasta într-un proces – verbal, şi în condiţiele şi cazurele

prevăzute de lege să-i asigure asistenţa juridică, dacă acesta nu are apărător ales sau

nu are mijloace, pentru remunerarea apărătorului

( art. 13 al. 3,4 CPP ). În fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvîrşirea

unei înfracţeuni sau de punere sub invinuire se întocmeşte careva acte procesuale. În

I – caz se îndiplineşte un proces verbal, în al II – o ordonanţe. Ambele conţin: ziua,

ora, locul, de cine e întocmită temeiurile şi motivele de reţinere sau invinuire.

Ordonanţa mai conţine : descrierea infracţiunei, de săvîrşirea cărui e invinuită persoana

ş textul legii penale care privede răspunderea pentru această infracţiune. Bănuitul şi

invinuitul fac cunoştinţă cu actele date şi le semnează. Paralel cu acesta invinuitul şi

bănuitul îi se explică drepturile lor care sînt stabilite de art. 41/1, 42 CPP. În primul

rînd dreptul de a da explicatii ancetătorului pe cazul cercetat , ceea ce prezintă un

mijloc efectiv de apărare. Explicaţiile se dau liber, fără vre-o careva influinţa

psihologică sau fizică.

Anchetătorul penal este obligat să ia un interogatoriu invinuitului îndată după

punerea în vedere a invinuirii. Nu se permite înterogarea invinuitului în timpul nopţii

decît în cazurile ce nu suferă amînare. După terminarea interogotoriului procesul –

verbal se dă invinuitului ca să-l citească sau, la cererea lui , îi se citeşte de către

anchetător. Acest lucru este făcut cu scopul ca invinuitului să se convingă că tot ce a

fost scris e indentic cu ceea ce a avut el în vedere. Învinuitul şi bănuitul au dreptul

să ceară să se facă adăugări în procesul – verbal sau să se întroducă în el corectări,

potrevit declaraţiilor lui. După aceasta invinuitul bănuitul confirmă cu declaraţiile lor

au fost scrise just printr-o semnatură pe fiecare pagină.

Invinuitului i se acorda dreptul de a face cereri de ascultare a martorilor, de

efectuare a confruntărilor, de a numi expertiză, de a anexa la dosar probe precum şi

alte acţiuni ce nu contravin legii, şi ajută la găsirea adevărului. El deasemenea poate

aduce probe (dar nu e şi obligat) cel dezvinovăţeste.

37

Dacă există temeiurile prevăzute de artic. 22 CPP , invinuitul are dreptul de a

face recuzări anchetătorului , procurorului , expertului , sau iterpretului . Fiecare din

persoanele date nu pot participa la proces dacă sînt persoane vătămate în cazul

cercetat , parte civilă sau cevilmente responsabilă , dacă e rudă cu vre-un participant la

proces în calitate de expert , traducator ş. a .

Ca temei de recuzare mai pot servi şi alte împrejurări ce trezesc îndoeli în

privinţa nepărticiparii lor. La cluza preliminare învinuitul e în drept să facă cunoştinţă

cu toate materialele cazului fără excepţii.

Astfel, învinuitul dispune de un şir de posibilităţi pentru realizarea deplină a

dreptului sau la apărarea pe tot parcursul anchetei în practică din păcate lucrurile stau

altfel , anchetatorii deseori abuzând de împuternicirile sale, încălcând prevederile art.51 CPP

RM.

Necătînd la aceasta fiecare drept a învinuitului sau bănuitului corespunde cu obligaţia

anchetatorului sau altei persoane cu funcţie de răspundere de al realiza. Astfel, anchetatorul e

obligat să examineze orice cerere a învinuiului şi s-o îndeplinească intocmind prin aceasta o

ordonanţă. Acest lucru e reglementat de art.123 CPP care stabileşte că anchetatorul nu are

drepul să respingă cererea bănuitului, învinuitului sau apărătorului acestuia de a asculta

martorii, de a efectua o expertiză şi ale acte de urmărire în vederea strîngerii probelor, dacă

împrejurările a căror constatare o cer, ar putea prezenta importanţă pentru cauză. De

asemenea, conform legislaţiei în vigoare, persoana ce înfăptuieşte anchete e obligată pe lîngă

căutarea infractorilor şi clarificarea împrejurărilor cazului, de a descoperi şi anexa la dosar

toate faptele ce dezvinovăţesc sau atenuiază situaţia învinuitului.

Într-un anumit termen, aceeaşi persoană e obligată să prezinte învinuitului în formă

numerică şi cusută, materialele cazului pentru a face cunoştinţă cu ele. Acest lucru este foarte

important, deoarece prezintă un mijloc extrem de eficient în procesul de apărare.

În procesul cercetării cazului penal anchetatorul în dependenţă de caracterul

infracţiunii săvîrşite îndeplineşte diferite acţiuni de anchetă. La ele se atribuie: interogarea

învinuitului, persoana vinovată, ascultarea martorilor, efectuarea confruntărilor, ieşirea la fata

locului cu scopul reconstituirii faptei; efectuarea experimentului judiciar, percheziţiilor,

ridicare de bunuri şi efectuarea expertizei.

Legea permite învinuitului dreptul de a cere de la anchetator efectuarea acţiunilor

procesuale de orice natură sau participarea personală a lui la ele. Nu în rare cazuri o asemenea

«paricipare» e foarte folositoare şi contribuie eficient la cercetarea infracţiunii. Faptul dat

poate fi demonstrat prin următorul caz.

38

Extrem de important este participarea învinuitului în numirea şi petrecerea expertizei.

Aceasta se exprimă în faptul, cînd învinuitul face cunoştinţă cu ordonanţa de

efectuare a unei expertize el poate recuza expertul şi să ceară numirea unei altuia din

persoanele indicate de el.

Învinuitul deasemenea mai are dreptul de a completa ordonanţa de efectuare a

expertizei cu întrebări suplimentare, care vor simplifica soarta lui sau respinge învinuitul.

După esenţa sa expertiza stă pe o treaptă cu alte probe. În acelaşi timp concluziile

expertului - acesta e un tip special de profit, deoarece e bazată pe părerea competentă a

specialişilor de o înaltă calificare din diferite domenii a ştiinţei, tehnicii, culturii ş.a.

Concluziile exeprtului nu sînt obligatorii pentru anchetator. Însă respingînd concluziile

expertului, el trebuie să le motiveze prin decizia luată.

În unele cazuri expertiza e obligatorie. Astfel, legea direct stabileşte situaţiile cînd

efectuarea expertizei se dispune în mod obligatoriu: pentru stabilirea cauzei morţii, gradului

vătămărilor corporale, stabilirea vîrstei individului bănuit, p. vătămata în caz cînd e inoportun

pentru cauză deasemenea pentru stabilirea stării prin ce a bănuit sau învinuit în cazul cînd

există îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a lor.

O importanţă majoră prezintă alegerea experţilor. Art.163 CPP sabileşte ca în calitate

de expert poate fi numită orice persoană, care posedă cunoştinţe necesare pentru a da

concluzia cerută. Însă în alegerea dată anchetatorul trebuie să ducă cont de prevederea art.22

şi 163 al.2 CPP. În vederea hotărârii acestei întrebări, anchetatorul trebuie să afle cu ce s-a

ocupat expertul dat în trecut, nu a avut careva relaţii cu vre-un participant la proces. Astfel, în

cazul naufragiului unei corabiei sportive şi decesul de oameni în calitate de expert a fost

invitat un specialist, care anterior pe cazul dat a participat în calitate de corespondent care s-a

expus pozitiv asupra calităţii corabiei sus-numite. La anchetă, însă, el s-a expus diametral

opus ce a trezit bănuieli serioase în privinţa participării lui ca expert în anchetă.

În scrisoarea metodică a Procuraturii Generale a US organului de anchetă i s-a

însărcinat permiterea eficientă expertului doar din _____ respective şi numai în lipsa acestora

încredinţarea expertizei altor specialişti ce posedă cunoştinţe în domeniu.

În perioada anchetei, în fapt important îl prezintă participarea învinuitului în

formularea întrebărilor. Făcînd cunoştinţă cu ordonanţa de experiză el e în drept să se exprime

asupra formulării întrebărilor, precum şi excluderii lor din ordonanţă mai ales cînd ele nu sînt

de competenţa expertului.

39

Drepturile largi acordate învinuitului şi bănuitului confirmă, că scopul jurisprudentei

în RM se reduce la aceia, că nici o persoană nevinovată să nu sufere, iar vinovaul să suporte

pedeapsa cuvenită.

Pe aşa motive se bazează şi apărarea.

Dreptul la apărare se acordă absolut tuturor învinuitorilor şi bănuitorilor. El poate fi

realiza personal sau prin intermediul unui apărător.

Trebuie de menţionat, că pariciparea apărătorului în proces penal ţine de dorinţa

învinuitului sau bănuitului. Adică, dacă doresc aceşti participanţi a p.p. ca apărător să

participe - el va participa. Însă legislaţia în vigoare, a stabilit şi aici unele limite. Art.43 al.2

CPP indică: «participarea apărătorului este obligatorie în procesele în care figurează minori,

muţi, surzi, orbi şi alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita

singure dreptul la apărare, precum şi în procesul persoanelor ce nu cunosc limba în care se

desfăşoară procedura judiciară». Pe lîngă aceste cazuri art.44 mai indică cîteva situaţii: cînd

participă acuzatorul de stat; cînd în proces participă o persoană faţă de care se poate aplica

pedeapsa cu detenţie pe viaţă sau măsuri de constrîngere cu caracter medical, cînd învinuitul

sau bănuitul roagă să-i fie numit un apărător. Cazurile date de participare obligatorie a

apărătorului la proces pot fi clasificate în trei grupe:

1) calităţi specifice a personalităţii învinuitului, ce-i încurcă apărarea intereselor

sale (minor, necunoaşterea limbii);

2) participă în proces persoanele ce au ca scop învinuirea bănuitului sau

învinuitului sau a căror activitate poate influenţa asupra pedepsei (pariciparea

acuzatului de stat).

3) pedeapsa mare pe care poate să o suporte.

Vor încerca pe scurt să examineze fiecare din punctele prevăzute de art.4 CPP.

Punctul 1 al art.44 al CPP prevede participarea obligatorie a apărătorului în cazurile

în care participă acuzatorul de stat, adică persoanele ce îşi pun ca sarcini acuzarea de stat este

o formă a supravegherii procuraturii prevcăzute de legea cu privire la procuratură.

Nu rebuie de uitat, că procurorul, în comparaţie cu judecătorul şi-a format deja

convingerea personală că anume învinuitul e vinovat de săvîşirea infracţiunii. Acest lucru

apare cînd el aprobă rechizatoriul, astfel fiind de acord cu concluziile anchetei judiciare.

Participarea în proces a procurorului, ce îşi pune ca scop dovedirea vinovăţiei persoanei

40

respective, complică ultimul apărarea intereselor sale, fapt ce condiţionează participarea

obligatorie a apărătorului în proces.

Drept bază pentru participarea obligatorie a apărătorului este vărsta minoră a

învinuitului. La stabilirea acestei reguli, legislatorul s-a condus de faptul, că persoana ce nu a

atins majoratul nu a atins nivelul de dezvoltare a unui matur, nu are experienţă de viaţă, fapt

ce se condiţionează participarea apărătorului.

Trebuie de menţionat, că nivelul de dezvoltare a minorilor nu e la fel: unii se

dezvoltă mai rapid, alţii mai încet. Necătînd la aceasta, legea nu indică participarea obligatorie

a apărătorului în dependenţă de capacitatea fiecărui minor în parte.

Punctul 3 art.44 CPP stabileşe participarea obligatorie a apărătorului în procesele în

care figurează muţi, surzi, orbi şi alte persoane care din cauzele defectelor fizice sau mintale

nu-şi pot exercita singure dreptul la apărare. Aceste insuficienţe considerabile limitează

posibilitatea de a percepe, aprecia şi reda evenimentele în procesul comunicării cu alte

persoane. În ceea ce priveşte ale dereglări fizice, participarea apărătorului va fi obligatorie

numai în cazul cînd este imposibil de aşi aprecia desinestătător dreptul la apărare. La aceste

dereglări pot fi atribuite: lipsa la învinuit a mîinelor, picioarelor. De mule ori, ca cazuri a

imposibilităţii de a se apăra deplin, poate fi şi o boală cronică.

Punctul 4 stabileşte alte condiţii de participare a apătătorului în mod obligatoriu şi

anume în procesele persoanelor, că nu cunosc limba, în care se desfăşoară procedura

judiciară. Regula dată e o manifestare a principiului egalităţii persoanelor garantat prin

Constituţie.

În cazul cînd unul din participanţi la proces nu cunosc limba, lui i se acordă un

translator. Însă participarea lui nu este îndeajuns pentru realizarea deplină a dreptului la

apărare. Persoana ce se foloseşte de serviciile unui translator se află înr-o încordare psihică

mai mare decît ceilalţi participanţi la proces, comunicarea lui cu anchetatorul fiind îngrelată.

În aceste împrejurări învinuitul poate să întrebuinţeze toate posibilităţile de a se apăra.

Deaceea e şi necesară participarea apărătorului pe categoria dată.

În cazurile în care bănuitul sau învinuitul nu au angajat un apărător, şeful biroului de

asistenţă juridică sau prezidiul colegiului avocaţiilor este obligat la cererea instanţei de

judecată sau organele de urmărire penală, să asigure participarea din oficiu a unui avocat.

Acest lucru se face în camerele cănd persoana bănuită sau învinuită doreşte să aibă un

apărător însă nu dispun de mijloacele băneşti necesare pentru a încheia un contract cu vreun

avocat.

41

Cheltuielile pentru retribuirea muncii avocaţilor care au participat din oficiu la

cercetare penală, la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare se efectuează de la buget.

Recuperarea cheltuielilor suportate de stat poate fi pusă pe seama învinuitului numai în cazul

în care acesta, avînd mijloace pentru retribuirea muncii apărătorului, nu a dorit să încheie

contract cu apărătorul.

Alegerea apărătorului de rudă sau personal apropiate şi încheiere cu ei a unor

acorduri nu este obligatorie pentru învinuit sau bănuit, deaceea ei nu trebuie să se

nelinişească, contractul dat va influenţa negativ asupra libertăţii alegerii lui (I.Libus 9-13).

În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului sau a

anchetatorului prin încheierea instanţei de judecător pot fi admişi şi alte persoane care dispun

de locuinţă respectivă (art.43 al. 5.CPP). Specificul şi atribuţiile avocaturii, dobîndirea

calităţii de avocat, drepturile şi îndatoririle avocatului, formele de exercitare a profesiei de

avocat şi modul de organizare a activităţii acestora sînt stabilite de Legea cu privire la

avocatură nr.395-XIV adoptată la 134 mai 1999.

Ea implică că profesia de avocat se exercită numai de membrii Uniunii avocaţilor din

Republica Moldova.

Recent această prevedere, pe lîngă altele, cum ar fi cele a art.4 al.2, art.5 al.2, art.6

al.2, 66, 7, ar.7, al.1, 3 art.11, art.26 al.6, art.44 al.4.

Judecătorii Curţii Constituţionale au mai constatat, că conform art.43 al.5 CPP,

fiecare cetăţean are dreptul de a fi asistat în proces de un avocat, indiferent de faptul dacă

acesta este sau nu membru a Uniunii Avocaţilor. Deasemenea prevederile date sînt în

conformitate cu Consiliul RM şi alta activitate individuală cum ar fi :Pactul Inernaţional cu

privire la dreptrurile civile şi politice, Hotărîrile Congresului VIII dal ONU asupra prevenirii

criminalităţii şi tratamentului delegvenţelor care prevăd că orice persoană este în drept de a

apela la orice jurist pentru apărarea drepturilor sale în toate fazele dezbaterii cauzei penale.

Una din cele mai discutate probleme din activitatea procesuală a acovatului este

momentul în care el poate începe activitatea sa profesională în ancheta penală. Această

problemă a fost obiectul discuţiei pe parcursul mai multor ani pînă la adoptarea normelor

procesuale penale în vigoare. Majoritatea autorilor au considerat necesară participarea

avocatului de la etapa anchetei penale. Nu era o părere unică, numai în privinţa momentului

concret, în care avocatul poate să-şi înceapă activitatea. Predominau 2 păreri. Prima - de

permis participarea apărătorului în anchetă din momentul înaintării învinuirii, a doua - din

momentul permiterii învinuiului de a face cunştinţe cu materialele dosarului.

42

CPP prevede: «În cazul în care participarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit

este imposibilă după reţinerea sau arestarea, precum şi în cazurile în care prezenţa

apărătorului admis la proces în timpul punerii sub învinuire este imposibilă în decurs de cinci

zile din momentul înştiinţării lui, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului un alt

apărător sau inculpatul să invite un alt apărător ori să asigure un apărător prin intermediul

biroului de asistenţă juridică».

Însă, în practică, se întâlnesc cazuri când anchetatorul întrebuinţându-se de dreptul

care îl are de a ne a adresa la biroul de asistenţă juridică pentru a invita alt avocat refuzat de

învinuitul în cererea lor de a chema avocatul dorit de el.

Asemenea refuzuri sînt ilicite, deoarece limitează, legal dreptul învinuitului sau

bănuitului la apărarea şi la libera alegere a apărătorului care după părerea lui îi mai competent

pe problema dată.

Efectuând apărarea în cadrul anchetei penale, avocatul tot timpul trebuie să ţină cont,

că activitatea lui în această fază, nu numai este o etapă de pregătire faţă de stadia dezbaterilor

judiciare, dar e o activitate absolut independentă limitată de posibilităţile anchetei preliminare,

îndreptate la apărarea intereselor legale şi drepturilor învinuitului şi bănuitului în faza dată a

procesului46” .

Pentru a pătrunde în esenţa activităţii apărătorului la stadia anchetei penale trebuie mai

întâi de explicat scopurile lui.

Însă pentru a înţelege scopurile apărătorului se cere explicarea celor a jurisprudenţei.

Astfel ele pot fi privite din două părţi:

a) de facto – realizarea interesului public şi personal al fiecărui individ în parte prin

determinarea împrejurărilor neclare concordat cu scopul obiectiv

b) de iure – emiterea unei hotărâri concrete după aceste împrejurări.

Scopurile date servesc ca bază pentru determinarea scopurilor activităţilor fiecărui

subiect în parte, inclusiv şi a apărătorului.

Astfel, luând în consideraţie cele menţionate, scopul exclusiv a activităţii apărătorului în

ancheta penală este, obţinerea unui astfel de rezultat pe caz, în care vor fi realizate toate

drepturile şi interesele legale învinuitului: a) de facto – determinarea tuturor împrejurărilor ce

vor activa în favoarea învinuitului b) de iure – emiterea după aceste împrejurări a unei

sentinţe legale şi temeinice.

46 Лукашевич В. “Гарантии прав обвинении в стадии предварительной следствии и предот. суди” Л. 1967. р. 20-21

43

P.S. Ălikind, la rândul său, a încercat clasificarea scopurilor activităţii apărătorului în

oficiale şi neoficiale. Scopurile, ce şi le pune apărătorul într-un caz concret, trebuie să

corespundă scopurilor oficiale a participării lui în proces, care reese din lege. Însă trebuie de

menţionat, că legea procesului penal este reglementată doar scopul participării a acestui

subiect. Referindu-se la scopul final a activităţii apărătorului – a obţine emiterea unei hotărâri

pe caz, care va corespunde intereselor legale a învinuitului, autoarea menţionează că el

lipseşte. Ţarev consideră că el trebuie să intre în lege, lucru cu care sunt deacord.

Pentru atingerea scopului final apărătorul e obligat de a întrebuinţa toate mijloacele şi

metodele de apărare permise de lege, astfel rezolvând problemele ce apar în procesul

cercetării fiecărui caz penal în parte47.

Uneori nu se apreciază complet importanţa întrevederilor cu minorii sau persoane ce

suferă de unele boli fizice sau psihice. Mai mult ca atât, există o opinie, că a contacta aceste

persoane e imposibil, mai ales când învinuitul suferă de o boală psihică.

Întradevăr, stabilirea cărorva contracte cu aceste persoane este destul de complexă.

Necătînd la aceasta apărătorul trebuie să întreprindă toate măsurile ca şi pe aceste cazuri să se

ajungă la un numitor comun48.

Atenţia apărătorului în timpul interogatoriului, trebuie să fie îndreptată spre:

a) determinarea împrejurărilor, care ar putea să determine achitarea învinuitului ori să-

i atenueze răspunderea.

b) evidenţierea probelor în acest sens. Astfel, învinuitul poate numi familiile

martorilor, care vor confirma versiunea sa să indice locul aflării probelor materiale

şi a documentelor ş.a.m.d.

c) stabilirea împrejurărilor, ce vor dovedi starea sănătăţii a învinuitului sau bănuitului

în cazul când este bolnav de vreo maladie psihică sau fizică49.

În procesul interogatoriului este important nu numai de a respecta toate regulile p.p.

dar şi a alege corect tactica de petrecere a ei.

Dacă ne vom referi la tactica aplicată de anchetator, în procesul interogării, putem

întâlni multe recomandări, care lezează esenţial dreptul învinuitului la apărare.

Astfel, este necesar de a interzice tendinţa întâlnită în practică, că pentru a întări

declaraţiile învinuitului şi a le garanta de schimbare în instanţă, sunt invitaţi la interogatoriu

martori asistenţi, prezenţa cărora de lege nu e prevăzută.

47 Ţarev 17-2548 Ibedi, pag.22.49 Полшков 25-26

44

Corect în acest sens se expune Porubov N. “Interogatoriul învinuitului în prezenţa

terţelor persoane este o încălcare a legislaţiei în vigoare. Practica dată e greşită din

considerentul că-l lipseşte pe învinuit de posibilitatea de a întrebuinţa interogatoriul ca mijloc

de apărare, influenţează psihologic asupra lui”**.

Deasemenea e inadmisibilă tactica aplicării interogării persoanei, mai întâi în calitate

de martor, apoi – învinuit. În aceste împrejurări lui i se dau astfel de întrebări care-l descoperă

în săvârşirea infracţiunii, deoarece, după cum ştim, martorul e prevenit de răspundere pentru

mărturie falsă. Plus la aceasta, interogarea persoanei mai întâi în calitate de martor îl limitează

considerabil dreptul la apărare în special dreptul la un apărător*.

Nu se admit aplicarea metodelor tactice în care e prezentă “minciuna”. De exemplu,

aplicarea metodei prin surprindere, asigură căpătarea de anchetator a răspunsurilor dorite, însă

prin aceasta nu se ia în seamă că ele pot să nu aibă o importanţă probatorie.

Aşadar, metodele date necesită o revizuire serioasă din punct de vedere a respectării

dreptului învinuitului la apărare. Apărătorului i se cere o anchetă deosebită în controlul

aplicării faţă de clientul său a metodelor nepermise. Pentru aceasta el trebuie încă odată, să

analizeze mai amănunţit procesul-verbal de interogatoriu a bănuitului şi învinuitului la care nu

a participat.

În cazul când unele întrebări sau date nu au fost introduse în procesul-verbal,

apărătorul trebuie să-i amintească clientului său despre dreptul care îl are el de a introduce

unele modificaţii sau completări în procesul-verbal a actului procesual la care a participat.

Ori, singur “să facă observaţii în scris vizând corectitudinea şi deplinătatea celor scrise în

procesul-verbal al actului de anchetă la care a participat”50.

Se manifestă părerea, despre lărgirea posibilităţilor de culegere a probelor de apărător,

în ceea ce priveşte permiterea discuţiei lui cu persoanele, cu care anchetatorul ia refuzat să

vorbească51.

Pe lângă alte drepturi şi împuterniciri ce le are apărătorul (împreună cu clientul său), stabilite

de legislaţie, pot fi enumeraţi: să facă recuzări şi demersuri după terminarea cercetării penale

sau anchetei preliminare, să ia cunoştinţă de toate materialele din dosar şi să transcrie din ele

datele necesare (aliniatul 2 p.8,6 art.46 CPP), să utilizeze mijloace tehnice (computere,

aparataj video, de cinema, foto, de înregistrare a sunetului) ş.a. Referitor la primul drept

putem menţiona că el se realizează la dorinţa bănuitului sau învinuitului, apărătorul

** Ворфоломеева 89, 90* Много ли прав у защиты?50 Ворфолошеево 94-97.51 Ibedem, pag. 96-100

45

acordându-i doar asistenţă juridică în acest sens. Cazurile aplicării demersurilor au fost

examinate în alt subiect.

Constatând că toate probele acuzatorii au fost “stinse”, anchetatorul penal anunţă că

ancheta preliminară s-a finisat şi că învinuitul împreună cu apărătorul său pot face cunoştinţă

cu materialele din dosar, precum şi că au dreptul să ceară completarea anchete preliminare.

Cunoaşterea profundă a dosarului – este o condiţie obligatorie a unei apărări calificate.

Un apărător profesional va studia ordonanţa de intentori a p.p.ş efectuarea acţiunilor

penale şi îndeosebi a rechizitoriului, corespunderea lui cu materialele dosarului. Pe lângă

aceasta el îşi va fixa orice încălcare depistată a normelor procesuale şi materiale, a drepturilor

şi intereselor legale a învinuitului. Analizei vor fi supuse şi probele acumulate: dacă au fost

oare obţinute pe cale şi procedură legală.

În procesul efectuării acestei activităţi, apărătorul e obligat să supună unui studiu critic faptele

şi împrejurările ce “trezesc” unele bănuieli: a avut loc oare infracţiunea a fost oare calificată

corect i-au fost enumerate toate drepturile sau nu ş.a52.

În procesul luării cunoştinţă cu dosarul penal apărătorul este înzestrat cu un şir de

drepturi. Printre ele legislatorul implică în primul rând dreptul să aibă întrevederi cu învinuitul

fără prezenţa unei alte persoane (alin.1 art.177 CPP). În timpul discuţiei cu clientul său

apărătorul poate afla unele fapte ce au importanţă pentru caz, care pot atrage atenţia

apărătorului sau asupra unor împrejurări care au fost omise. Întrevederea este necesară şi din

considerentul că contribuie la elaborarea unei poziţii unice în stadiile următoare a p.p.,

rezolvarea problemelor demersurilor şi efectuării unor alte acţiuni de urmărire penală*** .

Apărătorul are dreptul pe lângă aceea de a lua cunoştinţă de toate materialele din dosar

şi să mai noteze datele necesare (alin.2 art.179 CPP). Dacă la efectuarea anchete preliminare

se aplică filmarea sau interogarea sonoră, ele se reproduc învinuitului şi apărătorului lui.

Toate demersurile iniţiate de învinuit şi apărătorul său în procesul examinării cazului

pot fi împărţite în două tipuri, în dependenţă de faptul dacă se referă la rezolvarea întrebărilor

ce apar pe caz sau sunt legate de soluţionarea pricinei în general.

Demersurile de primul tip pot fi clasificate în:

a) Cele ce sunt îndreptate spre realizarea directă a dreptului indicat în lege. Aici se

pot atribui demersurile apărătorului de a avea întrevederi cu învinuitul sau

bănuitul, de a i se acorda toate materialele cazului pentru a face cunoştinţă cu cu

52 Саркисян 77-80*** Саркисян 81

46

dosarul penal finisat şi alte acţiuni ce-i permit de a realiza drepturile indicate în

art. 46 CPP RM. La prezentarea unor asemenea demersuri anchetatorul,

procurorul, judecătorul nu pot refuza în executarea lor.

b) Cele pentru formularea cărora e necesar de a face trimiteri la prevederile reglate

de lege şi a indica împrejurările coruperii acestor împrejurări. De exemplu, pentru

recuzarea anchetatorului este necesar în demers de a face trimitere la articolul CPP

ce permite acest lucru şi de a indica motivul ce a dus la recuzare. Un asemenea

demers trebuie executat dacă se demonstrează cu adevărat existenţa împrejurărilor

ce exclud participarea lui pe cauzele penale.

La rândul său, demersurile de tipul doi ce se referă la această cauză, adică sunt

îndreptate la dovedirea împrejurărilor concret, pot fi clasificate în două grupe, în dependenţă

dacă se referă dacă se referă la prezentarea de probe noi pe dosarul cercetat sau se bazează pe

materialele deja existente pe caz.

Demersurile şi cererile apărătorului trebuie să fie clare, exacte şi argumentate. Numai

în aceste cazuri apărătorul poate conta la soluţionarea lor pozitivă**.

În procesul stabilirii adevăratului obiectiv un rol important îl are atitudinea

anchetatorului faţă de demersurile apărătorului sau învinuitului.

Ordonanţele nemotivate, puţin argumentate de refuz în satisfacerea demersurilor

înaintate duc la scăderea învinuitului (şi nu numai) într-o dreptate legală, într-o apărare

eficientă.

Ignorarea de anchetator a demersurilor întemeiate, duce la aceea că rămân

neclarificate, neconcretizate multe epizoade a cazului, se admite neobiectivitatea anchetei,

tendinţa de acuzare. Aceasta poate aduce după sine la corectări suplimentare, dezbateri

judiciare repetate, iar câte odată pot aduce şi la greşeli judiciare**.

Din această cauză CPP stabileşte că în caz de refuz în satisfacerea demersurilor

apărătorului, anchetatorul e obligat să dea o motivare întemeiată a acestui fapt. În afară de

aceasta apărătorul poate să facă plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor persoanei care

efectuiază cercetarea penală: anchetatorul, procurorul şi instanţele la judecată. Acesta este

dreptul procesual a apărătorului, ce asigură eficacitatea şi solvabilitatea participării lui în

ancheta penală, ce creează apărătorului posibilitatea de a apăra pe deplin drepturile şi

interesele legale a clientului său pe tot parcursul procesului penal. Dreptul de a face plângeri

împotriva acţiunilor şi hotărârilor anchetatorului este de asemenea o formă de supraveghere

** Ibedim pag.31-32** Ibedim, pag. 93-94.

47

asupra anchetei din partea procuraturii, asigurând obiectivitatea şi legalitatea ei53. (p.6 art. 179

CPP), (art.193-195 CPP).

În practica judecătorească apar mai multe întrebări la unele din care vor da răspuns. E

în drept oare apărătorul de a “păstra” demersurile pentru instanţă, neînaintîndu-le în timpul

anchetei penale din considerentele tactice? Trebuie de menţionat, că oricare practică are loc,

însă nu e corectă. Dacă apar temeiuri pentru înaintarea demersului (chiar şi în procesul

anchetei penale), apărătorul trebuie să-l facă anchetatorului sau procurorului. Greşeala

descoperită trebuie înaintată la timp.

III.2 Principiile garantării dreptului la apărare în instanţa de judecată

Una din cele mai importante stadii a procesului penal este examinarea pricinii în

judecată. Numai instanţei de judecată i se acordă dreptul de a recunoaşte inculpatul vinovat

sau nevinovat în ceea ce i se incriminează.

Scopul dezbaterilor judiciare constă: în stabilirea adevărului pe caz54. Cu alte cuvinte,

în stadia dată judecata cu participarea părţilor cercetează toate probele existente pe dosar (atât

53 Либуc 33-3454 Fiolevschii Конституционное право на защиту Киев, 1988, pag. 47.

48

cele ce au fost colectate pe parcursul urmăririi penale, cât şi cele suplimentare ce au fost aduse

de părţi în instanţa de judecată). Se expune asupra puterii lor (sau valorii) şi pronunţă o

hotărâre ce acuză sau achită pe inculpat (sau clasează cazul în situaţii prevăzute de lege)55.

În cazul când instanţa ajunge la concluzia că anchetatorul penal a efectuat o cercetare

necompletă sau necalitativă, cu multe greşeli care nu pot fi corectate în judecată ea întoarce

dosarul penal la o cercetare suplimentară, determinând ce şi cum trebuie de efectuat.

Învinuitului căruia i s-a înmânat copia învinuirii sau ordonanţa privind punerea sub

învinuire în formă protocolară se numeşte inculpat. Conform legislaţiei procesual penale

inculpatul este înzestrat cu un şir de drepturi ce-i permit activ să se apere de învinuirea

înaintată şi susţinută de procuror în judecată. Caracterul şi volumul lor depinde de etapele

examinării cauzei în instanţa judiciară. Dintre cele mai importante sunt: dreptul de a face

recuzare completului de judecători, procurorului, translatorului, grefierului şi expertului

dreptul de a înainta demersuri şi a se expune asupra altora ce sunt înaintate de alţi participanţi

aducerea autoprobei în afară de cele din dosar de a da întrebări altor inculpaţi, martorilor,

expertului, părţii vătămate să i-a cuvântul la dezbaterile judiciare în caz de lipsă a apărătorului

ş. a.

Ca garanţie a exercitării drepturilor sale pot fi principiile democratice care stau la baza

jurisprudenţei în statul nostru. Aşa principii sunt: egalitatea în drepturi a participanţilor în faţa

judecăţii, independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii, publicitatea dezbaterilor

judiciare, înlăturarea tuturor barierelor legate de necunoaşterea limbii în care se desfăşoară

procesul, caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare, posibilitatea de a-şi exercita

drepturile sale prin intermediul unui apărător56. Când la dezbaterile judiciare participă acelaşi

apărător ca şi în ancheta preliminară el are posibilitatea mai detaliat decât procurorul şi

judecătorul de a explica circumstanţele cazului. Aceasta se explică prin faptul că el participă

nemijlocit la actul de urmărire penală şi acumulează informaţii din izvorul primar. Deaceea

este necesar ca apărătorul ce a înfăptuit apărarea în ancheta preliminară să participe la

dezbaterile judiciare. Astfel, bazându-se pe cunoaşterea profundă a materialului cazului

apărătorul în judecată liber operează cu ele cu succes întrebuinţând metode şi mijloace de

apărare, sigur folosind procedeele tactice necesare.

Totuşi aplicarea procedurilor tactice de către apărător ce nu a participat la urmărire

penală are specificul său. Deosebirile se manifestă mai mult în procesul discuţiei cu

inculpatul. Încadrându-se în proces în stadia examinării cazului în instanţa de judecată

55 Perlov J. Право на защиту, Москва, 1969, pag. 48.56 Fiolevschii Конституционное право на защиту Киев, 1988, pag. 47-48.

49

avocatul în procesul formării planului de apărare se va conduce de poziţia învinuirii expuse în

rechizitoriu, fapt ce limitează considerabil posibilitatea apărării57.

O etapă importantă a examinării cazului în instanţa de judecată este numirea cauzei

spre judecată, care face parte din faza pregătirii către dezbateri la această etapă judecătorul

sau instanţa de judecată nu se referă la vinovăţia inculpatului ci la următoarele probleme: sunt

oare colectate toate probele pe dosar care dă posibilitate de a examina cazul în judecată, nu

sunt împrejurările ce ar duce la suspendarea cauzei. Instanţa de judecată este în drept de a lua

una din următoarele decizii:

1. Numirea cauzei prin judecare.

2. Expedierea cauzei după competenţa judiciară.

3. Suspendarea cauzei.

(Art. 196 C.P.P.)

Modalităţile de apărare în stadia dată se limitează la înaintarea demersurilor şi

cererilor legate de soarta dosarului, anexarea la dosar a altor probe, schimbarea măsurii de

reprimare, posibilitatea de a lua cunoştinţă cu materialele din dosar ş.a.58

La numirea cauzei spre judecare instanţa de judecată asigură procurorului părţii

vătămate părţii civile, părţii civilmente responsabile, inculpatului şi apărătorului lui

posibilitatea de a face cunoştinţă cu materialele din dosar în locul judecătoriei (Art. 199

C.P.P. R.M.). la aceasta se parcurge în situaţia când inculpatul şi apărătorul său nu au făcut

cunoştinţă cu materialele dosarului în cadrul anchetei preliminare. În acest caz se limitează

dreptul la apărare a inculpatului. Conţinutul rechizitoriului în acest caz va fi cunoscut

inculpatului şi apărătorului său numai după transmiterea dosarului în judecată. Acest lucru va

duce la neînaintarea demersului de către apărător şi clientul său în termen adecvat ceea ce va

duce la lezarea drepturilor inculpatului. Pe lângă aceasta apărătorului i se permite de a avea

întrevederi cu clientul său în cazul când ultimul e arestat. În procesul discuţiei apărătorul

poate face careva însemnări care pot fi întrebuinţate în procesul dezbaterilor judiciare. În acest

scop la cererea lui i se oferă un pix şi o foaie de hârtie59.

În procesul discuţiei şi lucrărilor apărătorul face cunoştinţă cu toate materialele din

dosar, cu inculpatul, convin asupra planului de apărare. Tezele planului trebuie să se bazeze

pe materialele anchetei penale, orice neîntemeiată, care este îndreptată împotriva inculpatului

trebuie să fie respinsă sau bine gândită, iar orice dovadă a apărătorului adusă în folosul

57 Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 105-106.58 Поминов М. И. Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Киев, 1988, стр. 50.59 Фиолевски Конституционное право на защиту Киев, 1988, стр.50..

50

clientului său trebuie să fie confirmată. La aceasta în esenţă şi se reduce apărarea în

dezbaterile judiciare.

Aceasta nu înseamnă că planul dat trebuie să devină pentru apărător ceva

incontestabil. Dimpotrivă, el trebuie să fie modificat atunci când se schimbă împrejurările

cazului (ex: modificarea învinuirii de către procuror)60.

În planul apărării îndeplinit în judecată trebuie să fie oglindite demersurile şi cerinţele

care trebuie de înaintat în partea pregătitoare a procesului, propuneri vizând modul mai

eficient de petrecere a anchetei judiciare determinarea principiilor principale de apărare si acte

concrete ce trebuie de îndeplinit (integrarea persoanelor ce pot ajuta la apărare, adresarea

întrebărilor expertului, prezentarea documentelor) ş.a.61 În cele mai dese cazuri planul dat se

creează pentru dezbaterile judiciare nemijlocit atrăgându-se atenţia cuvenită părţii pregătitoare

a examinării dosarului în instanţa de judecată. Adeseori înaintarea demersurilor de apărare şi

clientul său se amână în dezbaterile judiciare fără a avea careva motive. O asemenea activitate

din partea apărătorului poate fi privită ca o neîndeplinire a obligaţiilor sale profesionale, care

are nu numai consecinţe negative, dar şi la tergiversarea artificială a activităţii de dosar8ţ.

Astfel, din o sută de dosare cercetate, 65% se remit pentru examinarea suplimentară

dintre care numai 3% în urma demersului avocaţilor. Aceste cazuri demonstrează că apărătorii

sunt de acord cu rezultatele urmăririi penale şi consideră posibilă examinarea dosarului în

instanţa de judecată. În realitate avocaţi în procesul dezbaterilor critică ancheta preliminară

prin multitudinea plângerilor şi demersurilor. Din păcate, în unele cazuri aceasta este târziu62.

Cosov se învinuia pe aliniatul 5 articolul 102 CP RM. În procesul examinării dosarului

la etapa dezbaterilor judiciare de avocat au fost depistate câteva lacune în materialele cazului

nu era stabilită inculpatuluiş nu era înfăptuit un control al tuturor anticidentelor penale chiar şi

a celor expiraţi ş. a. Împrejurările date au o importanţă pentru calificarea corectă a cazului.

După cum se vede greşeala dată putea fi corectată chiar de avocat la stadia prejudiciară de

examinare a cazului.

O importanţă deosebită în procesul apărării pentru dezbaterile judiciare o prezintă

aprecierea probelor existente. În această privinţă avocatul stabileşte dacă probele acumulate

sunt de ajuns pentru examinarea cauzei în judecată. Aprecierea probelor de către avocat are

specificul său ce reiese din sarcinile sale. Astfel, examinând dosarul el determină prezenţa în

probele existente a elementelor componente de infracţiuni şi nu se referă la problemele

60 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 79-82.61 Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр.107628ţ Поликов Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Москва, 1987, стр. 36-37.? Адвакат, стр.170

51

legislaţiei şi veridicităţii ei. Acest lucru apărătorul poate să-l efectueze numai în judecată pe

calea comparativă cu alte probe. În stadia dată a procesului avocatul îşi înseamnă pentru sine

incontestabilitatea unor probe. Aici el pentru sine realizează o diferenţiere a probelor existente

în dosare, cele ce acuză şi cele ce dezvinovăţesc. În procesul aprecierii probelor, avocatul

trebuie să atragă atenţia la concordanţa datelor despre împrejurările care necesită a fi

dovedite. De asemenea neconcordanţa poate exista în diferite forme de probe cât şi în cele de

un fel. Avocatul depistând astfel de neclarităţi trebuie să înainteze demersul necesar indicând

în el ce anume trebuie de înfăptuit9ţ.

III.3 Dizbaterile judiciare, susţinerile verbale şi ultimul cuvînt în procesul examinării

cauzei

Dezbaterile judiciare - stadia procesului penal care apare după urmărirea penală şi

numirea cauzei spre judecare ce prevede examinarea dosarului penal în şedinţa judecăţii de

9ţ Ибедем, стр. 171-172, 175.

52

primă instanţă. Numai în rezultatul ei inculpatul poate fi declarat vinovat de săvârşirea

infracţiunii. Decizia judecăţii în această privinţă se oglindeşte în sentinţă.

Soluţionând aceste probleme judecata înfăptuieşte justiţia. Stadiile anterioare a

procesului penal au ca scop pregătirea către dezbaterile judiciare, fără ele judecata nu poate să

se expună asupra cazului, însă ele nu influenţează asupra hotărârii instanţei.

În scopul cât mai corect de soluţionarea cazurilor în dezbaterilor judiciare se

cercetează toate împrejurările dosarului penal. Astfel garantându-se controlul legalităţii şi

temeinicităţii acţiunilor concluziilor şi hotărârilor organelor de urmărire penală.

În dezbaterile judiciare se înfăptuieşte o nouă cercetare a tuturor probelor acumulate în

procesul anchetei preliminare. Însă, pe lângă aceasta, judecata examinează şi probe

suplimentare prezentate de participanţii dezbaterilor judiciare (Art. 22 CPP).

Sarcinile dezbaterilor judiciare, cercul întrărilor ce sunt soluţionate caracterul

hotărârilor primite şi procedura garantează respectarea tuturor principiilor procesului penal

(inclusiv şi cele de "apărare"). Transformând dezbaterile judiciare în stadia principală şi

centrală a procesului penal. Este necesar de menţionat că dezbaterile judiciare se împart într-

un şir de etape care se schimbă una cu alta. Ea începe cu partea pregătitoare unde se verifică

posibilitatea de examinare a cazului la şedinţa dată şi se iau măsuri organizatorice. După

aceasta se efectuează ancheta judecătorească în care se apreciază probele acumulate, mai apoi

susţinerile verbale în care părţile la proces îşi expun poziţiile sale referitor la caz şi ultimul

cuvânt al inculpatului. Etapa finală a dezbaterilor judiciare este emiterea sentinţei. C. P. P.

examinează detaliat fiecare etapă aparte63.

Importanţa stadiei date stabileşte anumite cerinţe specifice nu numai către inculpat,

dar şi faţă de apărătorul său în procesul înfăptuirii activităţii de apărare. Aici posibilităţile de

apărare sunt mai lari şi mai multilaterale64.

Art. 44 C.P.P. R.M. stabileşte cazurile de participare obligatorie a apărătorului la

dezbaterile judiciare. Aceasta înseamnă că în cazul în care apărătorul nu a fost invitat de

inculpat instanţa de judecată este obligată să-i asigure participarea apărătorului în proces.

Renunţarea la apărător poate fi admisă de judecată numai în cazurile când inculpatul se poate

apăra singur, adică nu sunt prezente situaţiile stabilite de articolul 44 C.P.P. R.M.

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la

practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a

bănuitului învinuitului şi inculpatului stabileşte ca: "Conform prevederilor art. 4 CPP RM

63 Алексеева А. Б. Уголовный процес, Москва, 1995, стр. 312-314.64 Поликов Обязательное участие защитника в советском уголовном процесе, Москва, 1987, стр.38.

53

renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului, numai în cazurile care au fost

create posibilităţile reale pentru participarea avocatului la proces".

Totodată este necesar de a clarifica dacă renunţarea la apărător nu este forţată, de

exemplu, din lipsa surselor pentru a angaja un apărător sau pentru ca aceasta nu s-a prezentat

în şedinţa judiciară. Dacă se constată că renunţarea a avut loc în urma constrângerii, se vor lua

măsuri pentru a asigura participarea apărătorului. Renunţarea la apărător urmează să fie

discutată cu părţile procesului în situaţia prevăzută de art. 44 a CP RM.

Eliberarea apărătorului de participarea la judecarea cauzei se face prin încheierea

instanţei de judecată.

De asemenea, nu trebuie de uitat cazurile stabilite de art. 461 CPP în care avocatul nu

poate participa în proces ca apărător:

-Dacă în această cauză sau anterior a oferit asistenţa juridică persoanei interesele căreia sunt

în contradicţie cu interesele persoanei care s-a adresat cu rugămintea de ai oferi asistenţă

juridică.

-Dacă anterior el a participat în acest proces în calitate de judecător, procuror, anchetator,

persoană care a efectuat anchetarea penală de expert, specialist - interpret, martor sau martor

asistent.

-Dacă în cercetarea prealabilă sau la examinarea judecătorească participă o persoană cu

funcţie de răspundere şi este în relaţii de rudenie cu apărătorul.

În cazurile în care avocatul este apărător a două sau mai multe persoane între

interesele cărora s-au depistat contradicţii (recunoaşterea de către unul şi negarea ei de către

celălalt, demascarea unui inculpat de către celălalt, contradicţii cauzate de caracterul învinuirii

înaintate fiecărui dintre ei, inculpatul minor şi adult, în care adultul l-a atras pe minor în

activitatea criminală, etc.). Avocatul admis la proces, conducându-se în decursul stadiei

studierii, materialelor că interesele inculpaţilor sunt contradictorii este obligat să intervină cu

un demers pentru a fi eliberat de la apărarea unuia din ei65.

Ancheta judecătorească începe cu citirea de procuror a concluziilor de învinuire -

rechizitoriului. Însă, până la începerea anchetei judecătoreşti, din momentul când preşedintele

procesului de judecată deschide şedinţa de judecată şi anunţă ce proces va fi examinat instanţa

de judecată efectuează un şir de acţiuni pregătitoare către dezbaterile judiciare. Aceste acţiuni

sunt foarte importante, de aceea apărătorul împreună cu inculpatul trebuie să participe la ele.

Astfel, în procesul verificării prezenţei în instanţa participanţilor la proces apărătorul trebuie

să fie extrem de atent. În cazul neprezentării procurorului, instanţa în unele cazuri, instanţa

65 Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, Ianuarie, 1999, pag. 11.

54

tinde să examineze dosarul în lipsa lui. Apărătorul trebuie în aceste cazuri să facă trimiteri la

art. 230 CPP RM şi să ciară amânarea examinării cauzei penale, însă, nu este obligat să insiste

asupra acestei amânări. Însă, în cazul neprezentării unui apărător trebuie să ciară amânarea

examinării cazului, indiferent de prezenţa procurorului.

Stabilind că toţi participanţii la proces sunt prezenţi instanţa de judecată verifică cine

din martori şi experţi au venit, precum şi motivele neprezentării celora ce lipsesc.

După aceasta, instanţa ascultă părerea apărătorului, inculpatului şi celorlalţi

participanţi la proces în sensul dacă se poate judeca pricina în lipsa acestora. În fiecare caz

concret apărătorul, în dependenţă de împrejurările cazului, trebuie să hotărască dacă prezenţa

expertului de la începutul dezbaterilor judiciare este necesară sau nu pentru apărarea

intereselor clientului său. Însă în orice caz prezenţa lui este obligatorie. Este mult mai greu de

soluţionat problema posibilităţii examinării cazului în lipsa martorilor citaţi. Această întrebare

trebuie de hotărât în dependenţă de caracterul martorilor date de aceştea la ancheta

preliminară de relaţiile lui inculpatul şi principalul, de posibilitatea dobândirii de la ei a

informaţiei necesare pentru inculpat66.

Art. 216 şi 239 CPP RM stabilesc că participarea inculpatului la dezbaterile judiciare

este obligatorie. În cazul neprezentării lui, procesul trebuie să fie amânat cu excepţia cazului

când acesta se găseşte dincolo de hotarele Republicii Moldova şi se eschivează să se prezinte

în faţa instanţelor. Aceste prevederi trebuie privite ca garanţii suplimentare a dreptului de

apărare a inculpatului. După aceasta preşedintele şedinţei stabileşte identitatea inculpatului,

dacă el este prezent. Levin A. M. s-a expus asupra părerii de a efectua acest lucru înainte de

interogatoriu, apoi preşedintele şedinţei anunţă completul de judecată, comunică numele

procurorului, apărătorului şi celorlalţi participanţi la proces, explicându-le că au dreptul de a

recuza întregul complet sau vre-unul din judecători, procuror, grefieri, interpret, expert

specialist. Inculpatul şi apărătorul său cu o deosebită atenţie trebuie să realizeze acest drept.

De multe ori inculpatul abuzează în acest sens, deaceea apărătorul în discuţiile sale cu clientul

său trebuie să convină asupra problemei recuzării. Indiferent de hotărârea luată, recuzarea

trebuie să fie îndreptată asupra apărării drepturilor şi intereselor legale a inculpatului67. După

soluţionarea acestei probleme preşedintele şedinţei explică participanţilor drepturile lor. Art.

243 CPP RM prevede obligaţia preşedintelui şedinţei de a explica drepturile inculpatului

prevăzute de art. 12 CPP RM. Astfel, inculpatul are dreptul să pună întrebări martorilor,

expertului celorlalţi inculpaţi, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile să

66 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 82, 84-85.67 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 98.

55

participe la cercetarea locului unde s-a săvârşit infracţiunea, la cercetarea corpurilor delicte şi

a documentelor să facă declaraţii atât asupra fondului de învinuire ce i se aduce, cât şi

referitoare la diferite împrejurări ale cauzei examinate de instanţa oricând în cursul anchetei

judecătoreşti să ia cuvântul la dezbateri în caz de lipsă a apărătorului.

Inculpatul se mai bucură şi de drepturile prevăzute de art. 42 CPP RM. Există mult

comun între dreptul inculpatului şi apărătorul său: de a înainta cereri şi demersuri, de a

prezenta probe ş. a. Însă fiecare din ei e înzestrat cu anumite drepturi ce nu le are celălalt de

exemplu, inculpatul de a da explicaţii şi de a renunţa la apărător, dreptul la ultimul cuvânt ş.a.

La rândul său, apărătorul are dreptul de a participa la susţinerea verbală (inculpatul are acest

drept în cazul când nu participă un apărător), de a face cunoştinţele cu materialele dosarului

(caz prevăzut de art.144). Astfel, drepturile lor sunt strict diferenţiate de legea procesului

penal68.

Unul din drepturile inculpatului şi a apărătorului său este dreptul de a înainta cereri şi

demersuri. Astfel, preşedintele şedinţei îi întreabă pe ei dacă cer să fie citaţi martorii, experţii

şi probele anexate la dosar sau dacă au alte propuneri. Permisiunea instanţei de judecată de a

examina şi alte probe este una din cele mai importante la etapa dată.

Demersurile date trebuie să fie gândite şi discutate cu apărătorul. O condiţie a

realizării lor este forma scrisă. De fapt, acest lucru nu este obligatoriu, luând în consideraţie

că legea nu reglementează aceasta, însă, practica avocaturii arată că demersuri în formă

verbală se prezintă numai atunci reese nemijlocit din examinarea cauzei. Forma scrisă este

necesară pentru ca judecătorul să intre în esenţa cererilor inculpatului şi a apărătorului său.

Apare totuşi întrebarea când este necesar de înaintat demersurile şi cererile ce apar pe

caz?

Legea permite inculpatului şi apărătorului său de a prezenta demersuri în orice etapă a

dezbaterilor judiciare, plus de aceasta respingerea cererii de către instanţa nu lipseşte persoana

care a făcut-o de dreptul de a o formula din nou în cursul dezbaterilor ulterioare. De aceia

apărătorul cu inculpatul întotdeauna trebuie amănunţit să examineze când va fi mai eficient de

a prezenta aceste cereri. Dacă învinuitul nu e de acord cu părerea apărătorului sau referitor la

caracterul demersurilor înaintate, este necesar de al convinge. Dacă nici aceasta nu aduce la

rezultatul dorit, apărătorul trebuie să se dezică de proces (cu excepţia cazurilor când

participarea apărătorului este obligatorie).

Însă în orice situaţie apărătorul trebuie să ţină cont de faptul că în cazul înaintării unei

sau altei cereri sau demers el este obligat să analizeze cât mai profund şi obiectiv informaţia

68 Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1960, стр. 50.

56

existentă, fiind ferm convins că fără acest demers nu se va afla adevărul pe caz. Cu alte

cuvinte, scopul demersurilor este de a tinde spre cercetare mult mai amplă şi concretă în

interesele inculpatului69.

După ce inculpatul a răspuns la întrebarea dacă recunoaşterea sau nu învinuirea,

ascultă părerea participanţilor la proces cu privire la procedura cercetării probelor.

În literatura de specialitate sunt păreri privitor la această problemă. Levin, Nicolaeva,

de exemplu, consideră că în cazul când inculpatul nu recunoaşte vina cercetarea probelor

trebuie începută cu interogarea martorilor. Aceasta va da posibilitatea inculpatului de a afla

din mărturiile lor şi anume cum el le poate respinge aceste declaraţii. Plus la aceasta

modalitatea dată de examinare a problemei economiseşte timpul nu apare necesitatea după

ascultarea fiecărui notar din nou să te întorci la inculpat cu clasificarea situaţiilor noi ce au

apărut în urma declaraţiilor martorilor. În afară de aceasta modalitatea dată va simplifica

posibilitatea de apărare a inculpatului şi apărătorului său.

Iar în cazul când inculpatul recunoaşte vina sa, procedura de cercetare a problemelor

trebuie începută invers: mai întâi se interoghează inculpatul, apoi martorii.

Altfel priveşte această problemă Vorfolomeev care consideră că interogarea trebuie

efectuată îndată după citirea de către procuror a învinuirii. El a făcut deja cunoştinţă cu

materialele dosarului penal şi, respectiv, ştie care probe îl acuză şi care îl dezvinovăţesc. Dacă

în procesul examinării probelor inculpatului a hotărât să-şi schimbe poziţia, atunci acest lucru

îl poate face în orice stadie a dezbaterilor judiciare, chiar şi în ultimul cuvânt al său. V. M.

Saviţkii consideră că interogarea inculpatului la finele anchetei judecătoreşti poate duce la

recunoaşterea vinei de el. Obţinerea declaraţiilor de probe a fost ceea ce s-a menţionat pe

parcursul dezbaterilor. Un argument al acestei modalităţi de cercetare poate fi acela că

inculpatului trebuie primul de acordat posibilitatea de a se expune asupra cauzei examinate

astfel atrăgând atenţia instanţei judecătoreşti asupra greşelilor şi lacunelor slabe a probelor de

acuzare. După părerea acestor autori, modalitatea dată de examinare a probelor stimulează

activitatea inculpatului, contribuie la formarea unei apărări, la folosirea activă a metodelor

tactice în procesul examinării părţii vătămate, martorilor (deoarece este un punct de pornire -

declaraţiile inculpatului). În afară de aceasta informaţia căpătată de la inculpat poate să

determine tactica aplicării de judecată a actelor procesuale pentru descoperirea noilor

împrejurări, care vor contribui la o planificare cât mai bună a anchetei judiciare.

Modalitatea de cercetare a martorilor trebuie să fie stabilită în urma cercetării

minuţioase a dosarului penal. Apărătorul este cointeresat ca martorii să fie ascultaţi în ordinea

69 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 588-595.

57

care este cea mai eficientă pentru realizarea pozitivă pe care a ocupat-o. Dacă cazul are mai

multe episoade, este important ca ascultarea martorilor să fie petrecută în aceiaşi

consecutivitate, în care ei au urmărit circumstanţele. În ceea ce priveşte interogarea părţii

vătămate, apărătorul trebuie să se conducă de prevederile art. 251 CPP RM conform căruia

propunând procedura de examinare a probelor apărătorul trebuie să motiveze părerea sa.

Acest lucru e necesar şi în cazul când se alătură la propunerea procurorului ceilalţi participanţi

la proces70.

Interogarea şi ascultarea persoanelor date permite de a stabili unele împrejurări ce nu

au fost determinate de anchetator, de a descoperi împrejurările unilaterale în cazul concret, de

a scoate la iveală probele care nu au fost destul de bine apreciate din punct de vedere al

apărării17ţ.

Persoana ce a dat în cadrul anchetei preliminare mărturii în defavoarea inculpatului

trebuie de adresat cât mai puţine şi succinte întrebări, care să fie îndreptate la determinarea

contradicţiilor cu alte explicaţii.

Aceste reguli se aplică pe deplin şi la a III categorie71.

Folosirea iscusită a întrebărilor de detailizare şi controlare, precum şi punerea lor

consecutivă ajută la descoperirea neconcordanţei între mărturiile participanţilor la proces. În

multe cazuri apărătorul nu are probe ce dovedesc nevinovăţia clientului său. Atunci tactica

apărării trebuie să fie îndreptată spre respingerea tezelor învinuirii, descoperirea

împrejurărilor ce nu dovedesc vina inculpatului. Această tactică este corectă, deoarece

nedovedirea vinei este egală cu dovedirea nevinovăţiei.

Veridicitatea declaraţiilor persoanelor interogate depinde de calităţile personale a ei,

sfera ei intelectuală, capacitatea lui de a înţelege şi interpreta, ceea ce a văzut, a auzit şi în

dependenţă de aceasta şi trebuie creată tactica interogării72. Pe lângă regulile generale ce se

referă la toate categoriile de persoane participante la dezbaterile judiciare, apărătorul trebuie

să înţeleagă şi să ţină cont în activitatea sa de divergenţele ce sunt între ele.

Interogarea inculpatului are o importanţă mare (poate este cea mai esenţială acţiune

efectuată de instanţa de judecată)73. Aceasta se explică în primul rând ca declaraţiile

inculpatului sunt o sursă de probă în al doilea rând, ele răspund la întrebările e vinovată

70 Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 53-54.17ţ ţВорфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 112-113.71 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 112-116.72 ţВорфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 115-116.73 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 128.

58

persoana sau nu şi, în al treilea rând, inculpatului prin declaraţiile sale i se garantează dreptul

la apărare.

Participând la interogarea inculpatului apărătorul trebuie să cunoască atitudinea

clientului său faţă de învinuirea ce i se aduce. În cazul când inculpatul recunoaşte parţial

învinuirea, apărătorul trebuie să afle ce anume el recunoaşte şi ce nu. În dependenţă de aceasta

se alege şi tactica apărării de avocat74. Trebuie de luat în consideraţie că darea declaraţiilor

este un drept şi nu o obligaţie a inculpatului. Chiar şi în cazul refuzului de a da declaraţii, el

nu este lipsit de posibilitatea de a participa la examinarea altor probe, adresarea întrebărilor

martorilor, experţilor, prezentarea probelor ş. a. m. d.

Însă cea mai bună apărare este darea declaraţiilor. În procesul redării concluziilor

sale , inculpatul trebuie să se conducă de părerea apărătorului care aprecia mai bine cauza.

Dar şi apărătorul este obligat să ajute avocatul care poate aprecia mai bine cauza, deoarece

inculpatul de multe ori dă cauza emoţiilor şi îşi poate agrava situaţia. În acest sens el trebuie

să atingă şi problema motivelor infracţiunii. În multe cazuri de motiv depinde calificarea

infracţiunii. De motivul infracţiunii depinde des atitudinea faţă de inculpat75.

Comiterea infracţiunilor poate fi comisă din diferite motive: gelozie, răzbunare,

egoism ş. a. Determinarea motivului de către avocat este un lucru complicat. Stabilirea

corectă a motivului poate avea loc prin determinarea scopurilor ce şi le-a pus subiectul şi care

ajută avocatul de a înţelege mecanismul comiterii infracţiunii care până la fine va duce la

înţelegerea motivelor. A le determina pe toate în unele situaţii este foarte complicat. Deaceea

apărătorului îi este necesar de a înţelege doar scopurile generale ce au servit ca temei pentru

comiterea infracţiunii76. În cazul când inculpatul pe deplin recunoaşte vina, fapt ce e dovedit

prin materialele dosarului atenţia apărătorului trebuie să fie îndreptată spre cercetarea

împrejurărilor ce atenuiază răspunderea. În situaţia când inculpatul neagă învinuirea pot

apărea diferite situaţii ce influenţează interogarea inculpatului.

Prima situaţie - inculpatul neagă învinuirea contrar probelor existente. Aici apărătorul

trebuie să-i lămurească inculpatului poziţia lui şi să caute împreună împrejurările cei

atenuiază răspunderea.

A doua situaţie: inculpatul neagă învinuirea, dar în dosar există probe ce dovedesc în

mod obiectiv argumentele susţinute de el. Apărătorul în acest caz este obligat nu numai să-l

susţină, dar şi a arăta toate împrejurările ce confirmă nevinovăţia clientului său.

74 Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 55-58.75 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 131.76 Адвока, стр. 201 - 202.

59

A treia situaţie: inculpatul neagă învinuirea, dar nu-şi poate argumenta poziţia sa.

Această situaţie este deosebit de complicată pentru apărare. Inculpatul poate cunoaşte sau nu

despre sursele de apărare ce pot confirma argumentele sale. Apărătorul în cazul dat trebuie să

se afle pe o poziţie cu inculpatul. Dacă aceasta nu se realizează, acţiunea apărătorului se poate

califica ca încălcare a dreptului la apărare.

Poziţia apărătorului pe cazurile în care participă mai mulţi inculpaţi depinde de poziţia lor şi

de persoana care-i apără. În cazul când interesele inculpaţilor nu contravin, atunci ele persistă

şi între avocaţi.

Mărturiile martorilor trebuie să fie precise şi concrete, în caz de control ele pot sta la

baza şedinţei. De aceia sarcina apărătorului este de a adresa în acest caz întrebările necesare77.

Dacă întrebarea a fost adresată anterior de judecător sau procuror, apărătorul nu este lipsit de

dreptul de a mai adresa încă o dată mai ales când a primit un răspuns incorect. În unele cazuri

apare necesitatea de a interoga din nou martorii ce au fost deja ascultaţi. De exemplu. Când în

urma analizei altor probe au fost depistate unele împrejurări ce contravin sau provoacă unele

neclarităţi în legătură cu declaraţiile martorilor ascultat78.

Este necesar de menţionat că unii martori sunt cointeresaţi de rezultatul examinării

procesului, însă la mărturiile lor judecata trebuie să se atârne cu atenţie, mai ales când martorii

se află cu inculpatul în relaţii de rudenie, prietenie sau duşmănie. Aceasta se referă mai mult

la partea vătămată. Sarcina apărătorului în situaţia dată este pe de o parte de a întări cu probe

efective mărturiile a celor persoane care au un caracter apărător şi pe de altă parte - de a

demonstra instanţei de judecată condiţiile, motivele cu caracter personal, ce impun martorul

de a da depoziţii neafective împotriva inculpatului79.

La determinarea obiectivităţii explicaţiilor martorilor apărătorul şi inculpatul pot

aplica interogarea în formă "încrucişată" şi "de şah" ce pot fi folosite doar în ancheta

judecătorească. Interogarea "încrucişată" este acel interogatoriu la care participă ambele părţi

a procesului penal - învinuirea şi apărarea, a unei şi aceiaşi persoane pe unul şi acelaşi caz.

Astfel, apărătorul poate interveni în interogare dacă la interesat un fapt ce la relatat martorul

în urma întrebărilor puse de procuror şi invers - la interogarea ce duce apărătorul poate

participa şi acuzatorul. Aceasta contribuie la cercetarea cât mai minuţioasă a împrejurărilor

cazului.

77 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 137-138.78 Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 71 - 72.79 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 138-139.

60

Interogarea în formă de "şah" se întrebuinţează în şedinţă cu acelaşi scop ca şi acel

"încrucişat". În comparaţie cu ultimul el se caracterizează prin aceea că persoana ce

interoghează paralel pune întrebări paralele mai multor persoane pe acelaşi caz. Astfel,

apărătorul în procesul interogării unui martor în scopul apărării adresează aceiaşi întrebare şi

altor martori. Aplicând metoda dată apărătorul poate descoperi unele circumstanţe ce pun sub

îndoială vinovăţia inculpatului80.

În procesul apărării inculpatului un rol aparte se acordă corpurilor delicte. Însă nu

întotdeauna examinării lor în judecată i se acordă atenţia cuvenită. În unele cazuri corpurile

delicte nu se examinează şi nu se prezintă de participanţii la proces. O asemenea încălcare

împiedică aprecierea lor de instanţă neinfluenţând asupra sentinţei, astfel reducându-se la

minimum lucrul enorm înfăptuit de criminalişti la ancheta preliminară. Deaceea în procesul

examinării corpurilor delicte apărătorul trebuie mai întâi să afle pe ce cale ele au ajuns în

materialele cazului. Aceasta dă posibilitate corect de a aprecia importanţa probelor.

Varietatea corpurilor delicte dă posibilitatea cercetării lor prin diferite metode. Fiecare

corp delict trebuie de examinat şi apreciat în interesul inculpatului81. Astfel, apărătorul trebuie

să verifice dacă particularităţile corpului delict corespund cu cele înscrise în Proces - verbal

de anexare la dosar a corpurilor delicte în cazul când apar unele neclarităţi ce necesită

cunoştinţe speciale la examinarea corpurilor delicte trebuie de invitat un specialist (mai ales

acela care a participat la descoperirea şi ridicarea lor). Ex., în procesul examinării corpurilor

delicte de apărător au fost depistate neconcordanţei dintre ele şi descrierea lui în Procesul -

verbal. Faptul dat a impus instanţa de a chema în şedinţă un specialist. Aceste împrejurări au

servit la întoarcerea dosarului penal la cercetare suplimentară, care în continuare a dus la

încetarea procesului penal pe art. 5 CPP.

Pe lângă aceasta, inculpatul cât şi apărătorul său, pot prezenta un demers de cercetare

a corpurilor delicte la locul unde ele se află, dacă din cauza volumului ele nu pot fi aduse în

şedinţa de judecată. Refuzul de a îndeplini un asemenea demers ar însemna limitarea

posibilităţilor apărătorului şi inculpatului în determinarea împrejurărilor ce au o importanţă

deosebită pentru apărare82.

Pe lângă corpurile delicte un rol hotărâtor au documentele: procesele - verbale şi alte

documente. Apărătorul în cazul dat trebuie să verifice dacă ele corespund normelor

80 Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 73-74.81 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 14582 Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 117-118.

61

procesuale. Nerespectarea acestora duce la pierderea valorii probatorii a documentului

respectiv.

O altă sarcină a apărătorului şi clientului său este de a supune unei analize conţinutul

documentelor. La formarea documentelor contribuie atât factorii subiectivi: componenţa

anchetatorului penal, a martorilor, asistenţa ş. a., cât şi factorii afectivi: situaţia în care a fost

întocmit ş. a. În cazul depistării unor neconcordanţe între documente apărătorul are dreptul să

înainteze în judecată un recurs de cercetare obligatorie a datelor ce se oglindesc în el, precum

şi interogarea martorilor asistenţi83.

Participarea apărătorului la examinarea concluziilor expertului este partea cea mai

complicată a activităţii sale în ancheta judecătorească. Legalitatea şi importanţa expertizei

depinde de ordinea numirii şi petrecerii ei. Apărătorul trebuie să verifice acest lucru, deoarece

în caz de încălcare a acestora să înainteze o cerere în judecată de petrecere a unei expertize

noi ce va înlătura toate aceste neglijităţi. Astfel, conform art. 65, 264 CPP RM dacă instanţa

de judecată nu este de acord cu concluziile expertizei pentru motivul că acestea nu sunt clare

sau complete, este permisă efectuarea unei expertize suplimentare, iar în cazurile când aceste

concluzii nu sunt întemeiate sau există îndoieli cu privire la examinarea lor -

contraexpertiză84.

Legea prevede participarea la cercetarea probelor şi se referă la efectul expertizei a

expertului. Aceasta dă posibilitatea mai detaliat de a înţelege împrejurările care necesită

cunoştinţe speciale. La aceasta duce şi posibilitatea participanţilor la procesul penal, inclusiv

inculpatul şi apărătorul de a da întrebări expertului. Pentru a face acest lucru apărătorul

trebuie să studieze minuţios concluziile experţilor. El are posibilitatea de a adresa întrebări ce

vin în favoarea inculpatului numai în condiţia că ele vor ţine de competenţa expertului.

Întrebările inculpatului şi apărătorului sunt necesare de a fi pregătite anterior în formă scrisă,

ce contribuie la o expunere mai clară. Deaceia apărătorul şi inculpatul trebuie să convină

asupra conţinutului şi formei întrebărilor adresate, ca scopul final al lor să fie descoperirea

anumitor date ei vor simplifica apărarea85.

La aceasta pot duce demersurile şi cererile de a cerceta locul comiterii infracţiunii. În

unele cazuri, acest act procesul poate fi petrecut pentru prima oară. Apărătorul şi inculpatul

cât şi ceilalţi participanţi la actul dat au dreptul de a atrage atenţia justiţiei asupra tuturor

împrejurărilor care ar putea contribui la lămurirea cauzei86.83 Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 84-86.84 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 144-148.85 Николаева Деятельность защитника в судебном следствии, Саратов, 1987, стр. 80-81.86 Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность защиты, Киев. 1987, стр. 121-122.

62

După examinarea tuturor probelor din dosar preşedintele şedinţei întreabă pe

participanţi dacă doresc să complecteze ancheta judecătorească şi cu ce anume. În caz dacă se

prezintă cereri, instanţa le rezolvă. După aceasta preşedintele sentinţei declară ancheta

judecătorească finisată.

După terminarea anchetei judecătoreşti instanţa trece la ascultarea susţinerilor verbale,

care sunt forma din cuvântările procurorului, precum şi părţii civile, părţii civilmente

responsabile sau reprezentanţilor lor, apărătorul şi inculpatul, dacă apărătorul nu participă la

şedinţă (art. 266 CPP RM).

Neacordarea posibilităţii inculpatului de a participa la susţinerile verbale, în cazul în

care el nu are apărător şi a lua ultimul cuvânt se consideră încălcare a legii procesual penale87.

Susţinerile verbale prezintă una din cele mai importante şi necesare părţi a dezbaterilor

judiciare. Participanţii nu numai că îşi expun părerea asupra procesului şi tind spre a convinge

judecata în corectitudinea concluziilor sale88. În afară de aceasta inculpatul este mai greu de al

apăra decât îl învinui. Aceasta apare din cauza că este persoană vinovată în comiterea unei

infracţiuni mai ales când există probe în acest sens, este un lucru firesc, apărarea acestei

persoane ceva nefiresc. Societatea de obicei condamnă infracţiunile şi persoanele ce le-au

comis. Deaceea discursul procurorului în susţinerile verbale trezesc neîncrederea. Astfel se

întâmplă cu apărarea. Ea este privită adeseori de a îngrădi infractorul, de al "ascunde" de

pedeapsa bine meritată. Deaceea posibilitatea de a combina apărare intereselor individului cu

interesele societăţii a statului constituie greutatea cea mai mare. Discursul de apărare este un

mijloc independent şi principal de efectuare a apărării ce supune unei cercetări detaliate

împrejurărilor cazului, ce caracterizează personalitatea inculpatului în baza cărora se fac

concluzii pe caz89.

Discursul de apărare este rezultatul activităţii de apărare finisate. Ea trebuie să se

refere doar la materialele examinate în judecată. Astfel, fiecare cuvânt a apărătorului (de cele

mai dese ori participă el) trebuie să fie direct legat de materialele examinate în instanţa de

judecată.

Capacitatea apărătorului de a convinge trebuie să se manifeste aici pe deplin. La finele

şedinţei judecătoreşti la judecător deja s-a creat opinia personală despre faptă şi inculpaţi. Ea

însă nu e gândită până la capăt. Tot ce ştie judecătorul şi apărătorul, tot la ce s-a gândit 87 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, pag.7.88 Адвокат в уголовном деле, Ю. Ф. Любщев, стр.383.89 Фоткулин Ф. Н. Обвинение и защита по уголовному делу, Казань, 1976, стр.139.

63

judecătorul şi apărătorul la fel s-a gândit şi ajung la o anumită concluzie. De aceea apărătorul

trebuie să deie judecătorului ceea ce el aşteaptă de la el - răspuns la dubiile sale, adică

apărătorul trebuie să prezinte judecătorului la examinare şi ascultare totul ce va ajuta la

formarea opiniei definitive.

Monologul ţinut cu judecătorul este un lucru foarte greu. De aceea apărătorul trebuie

să tindă ca discursul său să aibă un caracter apărător. Pentru a obţine aceasta apărătorul

trebuie să se pregătească90.

După pronunţarea sentinţei integral sau dispozitivul ei, preşedintele explică

inculpatului şi altor participanţi conţinutul sentinţei, modul şi termenele de atacare. Dacă

inculpatul nu cunoaşte limba în care este întocmită sentinţa sau dispozitivul ei va fi adus la

cunoştinţă inculpatului de către interpret în limba pe care o cunoaşte.

Conform prevederilor art. 292 CPP RM în cel mult trei zile de la pronunţarea sentinţei

sau a dispozitivului ei, inculpatului arestat i se înmânează copia sentinţei sau a dispozitivului

ei. Dacă sentinţa sau dispozitivul ei este întocmit într-o limbă pe care nu o cunoaşte, lui i se

înmânează traducerea în scris a sentinţei sau a dispozitivului ei în limba pe care o cunoaşte.

Dacă acest lucru nu-i făcut aceste circumstanţe trebuie să fie considerate drept motiv pentru

termenul expirat de atacare sau pentru casarea deciziei instanţei de apel, dacă au fost

examinate apelurile altor participanţi.

90 Левин А. М. Защитник в советском суде, Москва, 1960, стр. 166-169.

64

Încheiere şi concluzii

După proclamarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova organele abilitate

au atras o mai mare atenţie asupra principiilor ce stau la baza unui stat democratic, în special

cele ce se atribuie la înfăptuirea procesului penal, unul dintre care este şi asigurarea dreptului

la apărare. Acest principiu îşi trage originea din înaltele valori umanistice pe care le are omul,

în special pe conceptul că nici o persoană nu va fi pedepsită pînă cînd vinovăţia sa nu va fi

dovedită în mod legal în cursul unui proces public. Acest lucru fiind posibil numai prin

asigurarea reală a garanţiilor necesare apărării lui.

Luînd în consideraţie importanţa primordială pe care o are, principiul dat a fost stabilit

în Constituţia RM din 29 iulie 1994 şi alte acte normative subordonate ei.

Concluzionînd putem reţine că, normele procesuale penale dau posibilitatea fiecăreia

dintre părţi de a-şi face apărarea aşa cum crede de cuviinţă. Dacă partea socoteşte necesar are

posibilitatea să ceară sprijinul unui avocat care prin calificarea profesională şi consecinţele

sale juridice de specialitate, poate acorda asistenţa juridică.

Rezultă deci că asistenţa juridică este o componentă a dreptului de apărare şi constă în

faptul că apărătorul, prin participarea sa în cadrul procesului penal îndrumă, sprijină şi

lămureşte, sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind în acest scop toate

mijloacele legale.

Avocatul realizează asistenţa juridică prin consultaţii şi cereri cu caracter juridic, prin

asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărirre penală sau

notariat, prin apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale

persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice altă

persoană ce este cetăţean a Republicii Moldova sau străină, prin redactarea de acte juridice, cu

posibilitatea arestării identităţii părţilor, a conţinutului şi datei actelor, precum şi prin orice

alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare în codiţiile legii.

Procedura penală a Republicii Moldova se bazează pe principiul garantării dreptului la

apărare, însă el e pus în aplicare insuficient, asupra cărui fapt ar trebui să intervină atît

teoreticienii cît şi practicienii în domeniu.

Altfel spus, apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă

interesele bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate

mijloacele şi metodele neinterzise de lege.

65

Prezenta lucrare dezvăluie amănunţit principiul asigurării dreptului la apărare dînd o

caracteristică amplă a tuturor aspectelor în fiece fază a procesului penal, deoarece în orice stat

bazat pe drept procesul este fundamentat si pe principiul contradictorităţii, adică atît

învinuirea cît şi apărarea au aceeaşi intensitate.

Ridicarea eficacităţii apărării necesită lărgirea şi colaborarea comună a practicii şi

ştiinţei juridice. Această cerinţă poate fi realizată în diferite modalităţi. În primul rînd în

direcţia studierii bazelor legale ale activităţii subiectelor procesului penal. În al doilea rînd pe

calea elaborării ştiinţifice şi de perfecţionare a normelor legislaţiei procesual penale în

privinţa apărării. În al treilea rînd – este necesar activitatea şi colaborarea comună intecţiilor

apărării. Rezultatele respectării acestor reguli vor contribui la o mai bună realizare şi asigurare

a principiului garantării dreptului la apărare.

66

Literatura:

I Acte Normative

1. Constituţia Republicii Moldova 2. Codul civil al Republicii Moldova3.Convenţia Consiliului Europei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale amendată prin protocoalele Nr 3, 5, 8 şi 11 adoptată la Roma la 4 Noiembrie 1950 în vigoare de la 3 septembrie 1953 pentru Republica Moldova de la 1 februari 1998.4.Codul penal al Republicii Moldova5. Codul de procedură penală a Republicii Moldova6. Legea cu privire la avocatură din 13 Mai 1999 în vigoare din 9 septembrie 1999.7. Legea nr.395-XIV din 13 mai 1999, Monitorul Oficial nr.98-100, 1999.8. Legea Republicii Moldova Nr.122-XV din 14 martie 2003, Codul de procedură penală publicat în Monitorul Oficial nr.104-110 din: 07.o6.2003.9. Declaraţia universală a drepturilor omului

II Practica judiciară

1.Hotărîrea plenului curţii supreme de justiţie cu privire la practica aplicării legilorpentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului înviunuitului şi inculpatului din Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova Nr 1 1999.10. Hotărârea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.395-XIV din 13 mai 1999 “Cu privire la avocatură”, nr.8 din 15.02.2000, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.24-26/11 din 02.03.200011. Concepţia reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova, Anexă la Hotărârea Parlamentului nr.152-XIII din 21 iunie 1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.6, iunie 19942.Dosarul Nr.99011450/99 din Procuratura secturului Centru Mun. Chişinău7. Materialul Nr 83pl 200 Procuratura secturului Centru Mun. Chişinău8. Demersul avocatului Munteanu P.9. Demersul avocatului P. Petrenov.

III Bibliografie

1. A. Barbăneagră, L. Lozovanu, Concepţia reformei judiciare în Republica Moldova, Legea şi viaţa, nr.10, 1992

2. Adamescu Ioan Dreptul omului (concept, legislaţie, practica statelor), Timişoara, 1994.

3. DEX, Bucureşti 1996.4. Duculescu V. Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1994.5. Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări

legislative // Dreptul, anul VII, seria a III-a, nr. 5/19966. Gheorghe Avornic, Organizarea şi activitatea Avocaturii în Republica Moldova.

Autoreferatul tezei de doctor în drept, Chişinău, 1996.7. Hanga Vladimir, Calciu Rodica, Dicţionar juridic, Englez-Român, Ediţia a II-a

revăzută, Lumina Lex, 19988. I. Neagu, Tratat Drept procesual penal, Partea generală

67

9. Lazer C. M. Drepturile omului. Culegere de documente internaţionale, Cimişlia, 1996.

10. M.S. Strogovici, Procesul penal sovietic, Editura de Stat, Bucureşti, 195011. N. Volonciu, Drept procesual penal.Bucureşti12. Tiberiu Dan protecţia penală internaţională, Bucureşti, 1996.13. Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti, 199014. Адаменко В. Д. Сущность и предмет защиты обвиняемого, Томск, 1983.15. Алексеева Л. Б. Уголовный процесс, Москва, 1995.16. Баран С., Постух Х. Много ли прав у защиты? Советская юстиция, 1991, нр.1.17. Бойков А. Д. Этика и професиональность защиты по уголовным делам,

Москва, 1978.18. Варфоломеев Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность

защиты, Киев, 1987.19. Елемисов Г. Б. Юридическая защита прав и законных интересов, Алма-Ата,

1979.20. Еникеев М. И. Основы общей и юридической психологии, Москва, 1997.21. Левин, Огнев Защитник в Советском суде, Москва, 1960.22. Либус И. А. Об эфективности деятельности защитника в стадии

предварительного следствия, Ташкент, 1971.23. Лубшев Ю. Ф. Адвокат в уголовном деле, Москва, 1997.24. Лютер И. Право обвиняемого на защиту, Москва, 1983.25. М.А. Чельцов, Советский уголовный процесс, Москва, Издательство

Юридическая литература, 196226. М.С. Строгович, Курс советского уголовного процесса, Москва,

Nздательство АНСССР, 1958, с. 135; В.Д. Адаменко, Сущность и предмет защиты обвиняемого, Томск, Издательство Томского университета, 1983

27. М.Ф.Чельцов-Бебутов, Очерки по истории суда и угологного процеса в рабовладельческих, феодальных и буржуазных государствах, Москва, 1957

28. Николаева Т. П. Деятельность защитника на судебном следствие, Саратов, 1987.

29. Перлов И. Д. Право на защиту, Москва, 1969.30. Полшком М. И. Обязоность участия в советском уголовном процессе,

Москва, 198731. Резник Г. М. Право на защиту, Москва, 1966.32. Саркисянц Г. П. Процессуальное положение защиты, Ташкент, 1977.33. Саркисянц Г. П. Участие защитника в кассационной, надзорной инстанциях

и при исполнение приговора, Ташкент, 1965.34. Торяников А. Г. Адвокат в уголовном процессе, Москва, 1987.35. Фаткулин Ф. Н. Обвинение и защита по уголовным делам, Казань, 1976.36. Фиолевский Д. П. Конституционное право на защиту, Киев, 1988.37. Царев В. М. Эфективность участия защитника в доказовании на

предварительном следствии, Красноярск, 1990.38. Цыпкин А. Л. право на защиту в кассационном и надзорном производстве и

при исполнение приговора, Саратов, 1995.39. Шешуком М. П. Участники процесса на предварительном следствии, Рига,

1988.

68

Date post:	28-May-2017
Category:	Documents
Upload:	ciorescu-igor
View:	233 times
Download:	0 times

Aparatorul in Procesul Penal

Documents