„Închinarea neîncetatã este diferitã de celelalte cãrþi despre închinare. Inspirat dintr-o viaþã petrecutã în învãþare, activitãþi artistice ºi con- ducere, Best scrie cu claritate, entuziasm ºi smerenie neprefãcutã despre pasiunile chemãrii lui: Dumnezeul Triunic, Biblia, bisericile, muzica ºi artele. În aceastã carte înviorãtoare ºi inspiratoare, orice pastor ºi lider de închinare pot gãsi încurajare, viziune profundã ºi provocare. Închinarea neîncetatã este un admirabil dar al înþelep- ciunii, care îmbinã gândirea limpede cu dedicarea unei inimi pri- mitoare.“ ROBB REDMAN, pastor la Forest Hills Presbyterian Church, Helotes, Texas ºi autor al The Great Worship Awakening „Închinarea este pur ºi simplu cea mai importantã acþiune la care fiecare dintre noi va lua parte vreodatã. Harold Best ne spune de ce. De asemenea, închinarea este dureros de contradictorie, ponegritã de controverse litigioase ºi bagatelizatã de stereotipii. Harold Best ne explicã de ce. Dar el face mai mult, cu mult mai mult: în propo- ziþii bine închegate ºi povestiri captivante, Harold Best se cufundã în universul adânc ºi larg al închinãrii, acolo unde eu primesc ºi Îi rãspund lui Dumnezeu «cu tot ce e în mine»“. EUGENE H. PETERSON, Profesor emerit de Teologie Spiritualã, Regent College „În aceastã carte, Harold Best îi dã bisericii un dar—darul înþelegerii cã închinarea este o jertfã a dragostei pentru Isus, pe care I-o dãm în fiecare zi din viaþa noastrã, împreunã cu minunatul rezultat cã închinarea comunã de duminica este cea mai bunã parte a ei. Pe parcursul cãrþii, autorul prezintã neputinþa de a ne închina, dis- poziþia noastrã idolatrã (în special faþã de muzicã) ºi rolul real, dar limitat al formelor artei ca purtãtoare ale adevãrului. Este o carte profeticã, de actualitate, captivantã—exact lucrul pe care Domnul l-a poruncit bisericii.“ P AUL BASDEN, pastor senior la Preston Trail Community Church, Frisco, Texas ºi autorul publicaþiei The Worship Maze „Harold Best ne-a dat o teologie veritabilã a închinãrii. Aceasta este de asemenea scrisã din inimã. Best atinge notele înalte ºi marcheazã capcanele de pe traseul unei închinãri puternic motivate ºi neînce- tate înaintea lui Dumnezeu. Impresionant!“ P AUL F. M. ZAHL, Preot paroh la Cathedral Church of the Advent, Birmingham, Alabama
Transcript
„Închinarea neîncetatã este diferitã de celelalte cãrþi despre închinare.Inspirat dintr-o viaþã petrecutã în învãþare, activitãþi artistice ºi con-ducere, Best scrie cu claritate, entuziasm ºi smerenie neprefãcutãdespre pasiunile chemãrii lui: Dumnezeul Triunic, Biblia, bisericile,muzica ºi artele. În aceastã carte înviorãtoare ºi inspiratoare, oricepastor ºi lider de închinare pot gãsi încurajare, viziune profundã ºiprovocare. Închinarea neîncetatã este un admirabil dar al înþelep-ciunii, care îmbinã gândirea limpede cu dedicarea unei inimi pri-mitoare.“
ROBB REDMAN, pastor la Forest Hills Presbyterian Church,Helotes, Texas ºi autor al The Great Worship Awakening
„Închinarea este pur ºi simplu cea mai importantã acþiune la carefiecare dintre noi va lua parte vreodatã. Harold Best ne spune de ce.De asemenea, închinarea este dureros de contradictorie, ponegritãde controverse litigioase ºi bagatelizatã de stereotipii. Harold Bestne explicã de ce. Dar el face mai mult, cu mult mai mult: în propo-ziþii bine închegate ºi povestiri captivante, Harold Best se cufundãîn universul adânc ºi larg al închinãrii, acolo unde eu primesc ºi Îirãspund lui Dumnezeu «cu tot ce e în mine»“.
EUGENE H. PETERSON,Profesor emerit de Teologie Spiritualã, Regent College
„În aceastã carte, Harold Best îi dã bisericii un dar—darul înþelegeriicã închinarea este o jertfã a dragostei pentru Isus, pe care I-o dãmîn fiecare zi din viaþa noastrã, împreunã cu minunatul rezultat cãînchinarea comunã de duminica este cea mai bunã parte a ei. Peparcursul cãrþii, autorul prezintã neputinþa de a ne închina, dis-poziþia noastrã idolatrã (în special faþã de muzicã) ºi rolul real, darlimitat al formelor artei ca purtãtoare ale adevãrului. Este o carteprofeticã, de actualitate, captivantã—exact lucrul pe care Domnull-a poruncit bisericii.“
PAUL BASDEN, pastor senior la Preston Trail Community Church, Frisco,Texas ºi autorul publicaþiei The Worship Maze
„Harold Best ne-a dat o teologie veritabilã a închinãrii. Aceasta estede asemenea scrisã din inimã. Best atinge notele înalte ºi marcheazãcapcanele de pe traseul unei închinãri puternic motivate ºi neînce-tate înaintea lui Dumnezeu. Impresionant!“
PAUL F. M. ZAHL,Preot paroh la Cathedral Church of the Advent, Birmingham, Alabama
„Într-o lume plinã de literaturã uºoarã, aceastã carte este în modvoit una grea. Dar este foarte înþeleaptã, iar înþelepciunea necesitãtimp ºi efort—ºi dragoste. Harold este prietenul meu ºi ºtiu câtãmuncã depune pentru fiecare cuvânt ºi pentru fiecare propoziþie.Pasiunea este vie pe fiecare paginã a acestei cãrþi miraculoase. La felca mulþi dintre voi, ºi eu am încercat toatã viaþa sã înþeleg ce vreaDumnezeu de la mine când mã cheamã sã mã închin. Harold Bests-a distins dintre mai multe voci pentru a ne face sã înþelegem cã nusuntem singurii care se luptã pentru a ºti ce presupune închinarea,care îi sunt exigenþele ºi ce este ea. Pe altã parte, aceastã carte nupretinde, cum au pretins altele, sã dea rãspunsuri. Aceastã carte estesunetul unei voci, în spatele a ceea ce a fost înainte o uºã închisã. Eane invitã sã luptãm împreunã pentru a ne alãtura într-o închinareneîncetatã, adusã Aceluia care singur meritã toatã lauda.“
MICHAEL CARD, compozitor, muzicianºi autorul cãrþilor Urme pe nisip ºi O piatrã fragilã
„Cele mai multe cãrþi despre închinare sunt pline de date istorice ºiidei practice. Aceastã carte se remarcã prin înþelepciunea abunden-tã. Fiecare segment de câte cinci pagini îl lasã pe cititor cu câtevaprecizãri care îi dau de gândit ºi întrebãri la care sã mediteze,desprinse dintr-o viaþã rodnicã, preocupatã de felul în care noiputem sã Îl onorãm pe Dumnezeul care ne-a creat ºi ne-a rãs-cumpãrat.
Cea mai pãtrunzãtoare este insistenþa lui Best asupra faptului cãînchinarea nu trebuie sã se limiteze niciodatã la ceea ce se întâmplãîntr-o adunare publicã duminica dimineaþa. Prin tematica ei,aceastã carte despre închinare se adreseazã nu doar liderilor cuînchinarea, ci tuturor închinãtorilor care cautã sã-ºi reînnoiascãviaþa spiritualã. Gândiþi-vã cã aþi putea studia aceastã carte, câte uncapitol, împreunã cu comitetul, bordul bisericii sau liderii cuînchinarea.“
JOHN D. WITVLIET,director la Calvin Institute of Christian Worship
Citatele biblice sunt luate din Sfânta Scripturã, traducerea DumitruCornilescu, cu excepþia celor precizate.
Toate drepturile asupra ediþiei în limba românã aparþin Editurii Casa Cãrþii.Orice reproducere sau selecþie de texte din aceastã carte este permisã doar cuaprobarea în scris a Editurii Casa Cãrþii, Oradea.
SAMUEL HOPE este un muzician de încredere, perseverent ºi înzestratdin punct de vedere intelectual. El este directorul executiv al celor patruasociaþii de artã acreditate în Statele Unite: National Association of Schoolsof Music, National Association of Schools of Art, National Association ofSchools of Theater ºi National Association of Schools of Dance. În aceastãcalitate, el a dat dovadã de o înþelepciune neobiºnuitã, o diplomaþie atât înartã, cât ºi în celelalte discipline academice. Natura muncii sale îl poartã dela artã la standardele de promovare ºi pânã în hãþiºul politicilor guverna-mentale, dar îl aduce întotdeauna înapoi la varietatea uluitoare a expresieiartistice. El pare sã fie întotdeauna capabil sã gãseascã lumina ºi sã o facã sãstrãluceascã asupra unui plan dat. Dar lucrul care este ºi mai important laacest om este modul comprehensiv în care alege sã rãspândeascã adevãrulprin arta pe care o creeazã, prin trãirea vieþii ºi prin particularitãþile profe-siei sale. El face aceasta fãrã a spiritualiza cu superficialitate ºi fãrã a facereferire la talentele personale. El Îl glorificã, în tãcere, pe Dumnezeu, înain-tea Cãruia îºi aduce întreaga lucrare ºi Cãruia Îi închinã toatã munca lui. Îladmir deosebit de mult ºi îi sunt îndatorat pentru bogãþia pe care a adus-oîn mintea ºi duhul meu.
JUEL MARIE WARNER este soþia mea. Numele ei dupã cãsãtorie este, evi-dent, Juel Marie Best, dar am ales aici numele ei de dinainte, pentru cã pevremea când era încã domniºoarã a ales sã se îndrãgosteascã de mine, întimp ce eu nu meritam defel acest lucru. A vãzut în mine câteva drame debunãtate, zice ea, ºi nici un dram de cusur. A ales sã se împrieteneascã cumine, sã împãrtãºeascã cu mine chiar foarte devreme viaþa de cãsnicie peun fundal de întuneric spiritual ºi psihologic—m-a purtat în leagãnul tãrieisale lãuntrice, oferindu-mi în mod necondiþionat confort, veselie ºi îmbãr-batare, lãsându-se pe sine la o parte. Juel este o soþie simplã, ordonatã, ºitotuºi energicã ºi sofisticatã, o mamã, bunicã ºi o doamnã în adevãratul sensal cuvântului. Zâmbetul ei minunat rareori lipseºte. Toþi sunt bineveniþi încompania ei; transmite fiecãruia un mesaj despre valoarea ºi farmecul lui.Crede tot ce spune Isus. Înþelepciunea ei rãzbate prin toate confuziile vieþiiºi revine pentru a se odihni de fiecare datã în adevãrul pe care eu îl pun demulte ori la îndoialã, îl complic sau îl trec cu vederea. O iubesc ºi vreau são iubesc ºi mai mult ºi sã o tratez aºa cum ar fi fãcut-o Isus, dacã S-ar fi cãsã-torit.
Dedic aceastã carte celor doi oameni, izbitor de diferiþi, pe care îi iubescsincer, mulþumindu-le cã mi-au îngãduit sã fiu în tovãrãºia lor.
De ce încã o carte despre închinare? Cine ar trebui sã o citeascã ºide ce?
În ceea ce priveºte prima întrebare, vreau înainte de toate sãrecunosc valoarea unor lucrãri care s-au scris pânã acum despreacest subiect. Datoritã acestor lucrãri, avem un numãr impresionantde informaþii ºi perspective, care ar trebui sã îmbogãþeascã semnifi -cativ anumite aspecte din lucrarea slujitorilor ºi a laicilor deopotrivãîn închinarea comunã. În ce mã priveºte, admir spiritul, pasiunea ºi,în unele cazuri, mintea celor care ne furnizeazã material nou ºimaterial considerat vechi, dar reînnoit.
Acestea fiind spuse, consider cã în majoritatea acestor lucrãri,subiectul închinãrii este limitat la ceea ce se întâmplã în adunãrilecomune, în timpul ºi locul stabilit pentru acestea. Se susþine în modcurent cã întreaga viaþã înseamnã închinare, dar se pare cã nimeninu se prea gândeºte la o teologie a închinãrii care ar putea sãlãmureascã aceastã afirmaþie. Astfel, însemnãtatea închinãrii sãptã -mâ nale rãmâne în continuare un subiect separat. Acesta presupunecã locul ºi timpul închinãrii este cel mai important lucru, poate chiarmotivaþia închinãrii noastre, în timp ce restul vieþii noastre esteîncadrat într-o altã categorie. Urmarea acestui accent pus pe timp ºiloc constã în simpozioane, seminarii, cãrþi, materiale, metode ºiopþiuni pe care le avem din abundenþã. Noi ne-am obiºnuit sã nereferim la acest interes accentuat ca la o reînnoire a închinãrii, dar
11
vreau sã subliniez cã existã o diferenþã între reînnoirea interesuluipentru închinarea în bisericã ºi o reînnoire comprehensivã, careizvorãºte dintr-o schimbare de accent în ceea ce priveºte importanþadatã timpului, spaþiului ºi continuitãþii de zi cu zi.
În plus, alte douã deosebiri s-au evidenþiat discret, amândouãizvorând din schimbãri binevenite în viaþa bisericii. Mai întâi, mãvoi referi la ceea ce numim, de regulã, închinare contemporanã saulaudã ºi închinare. Aici, deosebirea este evidentã când închinarea sereferã, cu prioritate, dacã nu chiar în exclusivitate, la momentul deînceput al serviciului, închinarea fiind tema predominantã. Restulserviciului este, implicit, altceva. Cea de-a doua deosebire este chiarmai restrictivã decât prima, dar derivã direct din aceasta. Mã referaici la muzica în sine, care pentru mulþi lideri ºi laici pare sã fie,,închinarea“ în sine. Prin urmare, se trece cu vederea mãreaþa ºiimplacabila glorie a închinãrii aduse lui Dumnezeu într-o continui-tate variatã ºi integratã.
Dacã înnoirea închinãrii este tema principalã, atunci este deaseme nea important sã abordãm acest subiect din cea mai largãperspecti vã posibilã—care sã cuprindã cele mai noi practici, sã leintegre ze într-o perspectivã istoricã, una care a avut de regulã de-aface cu tensiunea dintre nou ºi vechi, lãrgindu-ºi perimetrul pentrua include cea mai cuprinzãtoare teologie pe care Scriptura o poateda. Procedând astfel, vom avea de-a face cu un subiect similar cuforþa teologiei cristocentrice ºi care, prin urmare, ne va îndemna sãluãm în considerare însemnãtatea trãirii unei vieþi de închinare, încare accentul pus pe timp ºi spaþiu nu va avea decât o importanþãrelativã.
Am încercat sã fac exact acest lucru. Scopul acestei cãrþi esteacela de a dezvolta conceptul de revãrsare continuã ca elementprincipal al închinãrii noastre. Dupã cum Dumnezeu Se revarsã înSinele triunic ºi noi, care am fost creaþi dupã chipul ºi asemãnareaLui, trebuie sã fim oameni care se revarsã continuu. Problema pecare revãrsarea noastrã o întâlneºte e cã ea este afectatã. Ea arenevoie de rãscumpãrare, altminteri dãm curs revãrsãrii noastre spredumnezei falºi, care ni se vor înfãþiºa sub diferite aspecte. Salvareaeste singura cale prin care revãrsarea noastrã continuã—închinareanoastrã continuã—este bine direcþionatã ºi orientatã înspre pli nã -tatea lui Cristos.
Doar în acest fel, conceptele seminale din Vechiul (în care Duhulºi adevãrul sunt subordonate timpului ºi spaþiului) sunt desãvârºite
12 ÎNCHINAREA NEÎNCETAT{
în Noul (Testament, n. ed.) (în care timpul ºi spaþiul sunt subordo-nate Duhului ºi adevãrului). ªi doar în acest sens, deschiderea noas-trã treptatã înspre Cristos continuã sã lãrgeascã zona închinãrii,pânã ce ajungem sã descoperim cã închinarea ºi revãrsarea noastrãcontinuã sunt unul ºi acelaºi lucru. Doar atunci putem descoperi onouã strãlucire ºi bogãþie în închinarea comunã, în mãrturisire,predicare, rugãciune, învãþare ºi în activitãþile artistice.
De îndatã ce înþelegem toate implicaþiile revãrsãrii continue,putem vorbi cu autoritate ºi libertate despre arte ºi despre legãturaînchinãrii autentice cu actul artistic. Putem înþelege unirea dintreactul creaþei lui Dumnezeu ºi creativitatea umanã (un subiect multmai vast decât artele) ºi putem învãþa de la prima, în timp ce neexer sãm în contextul celei cea de-a doua. Apoi ne putem apropia desu biectul despre culturã—punctul de vedere laic ºi cel creºtin.Putem ajunge sã înþelegem clar diferenþa dintre lucrurile lumii ºiduhul lumii. Doar aºa vom fi liberi sã sãrbãtorim bogãþia creativitãþiiumane în dezlãnþuirea ei universalã ºi de secole. Vom fi liberi sãînþelegem cât de împovãratã este biserica atunci când se limiteazã ladoar câteva moduri de a-ºi ridica glasul înspre Domnul în închinarecontinuã. ªi, în cele din urmã, vom ajunge sã înþelegem mai binelocul pe care calitatea îl ocupã în imaginea de ansamblu.
Acestea sunt lucrurile pe care am încercat sã le abordez ºi vã invitsã vã alãturaþi conversaþiei.
Cine ar trebui sã citeascã aceastã carte? Închinarea nu este o spe-cialitate complexã, ci o practicã comunã extraordinarã. Le sugerez,cu respect, pastorilor, liderilor cu închinarea, profesorilor de închi -na re ºi arte, muzicienilor ºi artiºtilor, studenþilor ºi profesorilor (maiales în cadrul seminariilor), tradiþionaliºtilor ºi moderniºtilor sãciteascã aceastã carte. De asemenea am încredere în abilitatea ºi do -rinþa creºtinilor neprofesioniºti de a merge din ce în ce mai adânc îngândirea creºtinã ºi de a-ºi croi o cale într-un teritoriu care, la primavedere, pare nefamiliar sau ameninþãtor. Aceastã carte li se adre sea -zã ºi lor. Îmi place sã cred cã nici o parte din aceastã carte nu depã -ºeº te capacitatea de râvnã a creºtinilor pasionaþi. Astfel, cred cã încea mai marea parte, dacã nu chiar toatã cartea, poate servi unordiscuþii în grupuri interesate de legãtura închinãrii cu artele, muncade orice fel ºi aspectele culturale deopotrivã.
Nu sunt primul care a dezvoltat ideea de închinare continuã.Fiecare creºtin trebuie neapãrat sã citeascã Engaging With God, scrisãde David Peterson. Aceastã lucrare este ceea ce promite subtitlul ei:
INTRODUCERE 13
o teologie biblicã a închi nãrii. Nu pot spune pe deplin cât a însem-nat lucrarea lui Peterson pentru mine, chiar dacã ar fi fost vorbadoar de abilitãþile exegetice intertestamentale pe care acesta le folo -seºte. Dar, cu decenii înainte de a-l citi pe Peterson, eram frãmântatde ideea cã închinarea, îm pre unã cu fiecare iotã din trãirea creºtinã,este un tot, o continuitate, o unitate care nu poate fi în nici un feldivizatã în segmente cronologice sau spaþio-temporale. M-am bazatfoarte mult pe materialul din Romani 12, Ioan 4 ºi Psalmi pentrua-mi justifica convingerile. De la începutul lucrãrii mele în educaþiasuperioarã creºtinã ºi practica muzicii bisericeºti, aceste gânduriincipiente au prins viaþã ºi contur. Ele au devenit punctul central alvorbirii ºi al scrierii limitate pe care le puteam face ºi m-au însoþitcontinuu în reformarea gândirii mele estetice. În inima ºi minteamea s-a dezvoltat treptat un rafinament teologic, ca rezultat al influ-enþei pe care numeroºi oameni au avut-o asupra mea, fãrã sã ºtiuunde s-a împletit gândirea lor cu a mea. Uneori aceasta a luat formaunei exprimãri modes te, alteori a unei umpleri profunde la un izvorcurgãtor. Mãrturisesc cã uneori mã simt ca un recipient care adunãresurse de la alþii ºi sper cã acesta nu se va altera din neglijenþã.Exprimându-mã astfel, de fapt, mãrturisesc cã sunt fascinat deideea cã adevãrul ºi înþelepciunea sunt de ordin public ºi sunt laîndemâna tuturor, fãrã ca cineva sã aibã drept de autor. Când trãimîn mijlocul înþelepciunii, înþelegând multe din manifestãrile saledivine, linia demarcatoare dintre ea ºi limbajele ei modelate de omuneori se ºterge. Totuºi, trebuie sã recunosc cã unii oameni m-auinfluenþat în mod direct.
David Peterson, cu experienþa sa autoritarã ºi pastoralã, mi-acon firmat ºi adãugat la convingerile pe care le aveam de multãvreme. Dorinþa mea este de a putea umbla alãturi de el în tãcere ºismere nie, nu atât de mult pentru a adãuga la ce a fãcut el, ci poatepentru a spune aceleaºi lucruri în alt fel ºi pentru a implica arteleîn conversaþia pe care el a iniþiat-o cu atâta profesionalism. Aicipot spune cã gusturile lui Nicholas Wolterstorff, Karl Barth, C. S.Lewis, Jacques Ellul ºi Søren Kierkegaard, alãturi de influenþaartisticã ºi avizatã a marii literaturi, au fost cruciale pentru minteaºi inima mea.
În toate acestea îmi recunosc tãrãgãnarea, contradicþiile ºi preju -decãþile mele mai mult decât ocazionale. Continuu sã descopãr omândrie rafinatã ºi un snobism camuflat care mã dau de gol ºiîmpiedicã dezvoltarea unor aprecieri biblice ºi mai ancorate în
14 ÎNCHINAREA NEÎNCETAT{
Cristos, pe marginea tuturor practicilor, mai ales cele care nuîmplinesc aºteptãrile mele. Chiar în proiectele iniþiale ale acesteicãrþi, mã surprindeam adesea gândind într-un mod dezagreabil, orãmãºiþã care a rãmas chiar ºi în versiunea ulterioarã pe care edi-torul meu a trimis-o unui grup de cinci cititori anonimi. Mulþumitãsinceritãþii cu care cei mai mulþi s-au exprimat, am reuºit sã fac dife -renþa dintre preocuparea legitimã ºi plângere—chiar ºi în prezent.Dacã rãmâne vreo urmã de mânie, mã rog ca aceasta sã fie biblicã,scãldatã în dragostea pentru adevãr ºi zãdãrnicitã îndatã ce soareleapune, dupã cum Pavel i-a spus lui Timotei: ,,ªi robul Domnului nutrebuie sã se certe, ci sã fie blând cu toþi, în stare sã înveþe pe toþi,plin de îngãduinþã rãbdãtoare“ (2 Tim 2:24). Astfel, dacã în aceastãcarte gãsiþi ceva captivant ºi adevãrat, mã rog sã uitaþi de HaroldBest ºi sã vã gândiþi la Isus.
Spun aceste lucruri pentru cã sunt doar în trecere ºi nu suntsigur întotdeauna încotro mã îndrept, dar mã încred în Cel care m-atrimis; le spun pentru cã cele mai bune cercetãri ºi concluzii alemele pot fi formulate ca o insultã în locul înþelepciunii profetice.Sper din tot sufletul ca aceastã versiune sã conþinã mai mult grâudecât neghinã.
Scriind aceastã carte, am fost profund schimbat, chiar dacãaceasta poate pãrea ciudat. Nu ºtiu cum este în cazul altor autori ºinici nu înþeleg paradoxul, dar pentru mine, cercetãrile serioase nuau avut ca rezultat doar dezvoltarea unor gânduri, ci ºi profunda lorreformulare. Mulþumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru rãbdarea Sainfinitã, arãtatã prin faptul cã m-a reþinut de la scrierea Închinãriineîncetate pânã când s-au clarificat o serie de probleme.
Vreau sã le mulþumesc ºi membrilor personalului de laInterVarsity pentru bunãtatea ºi bunãvoinþa lor. Ei sunt o familie deoameni dragi care au multã grijã de cei cãrora le slujesc. În specialAl Hsu, editorul meu principal, meritã mai mult decât mulþumiri demoment. E ager, spiritual, înþelept, cu viziune ºi smerit. Discernã -mân tul sãu mi-a prins bine chiar ºi atunci când m-a condus într-odirecþie unde nu vroiam sã merg. El este un autor în adevãratul sensal cuvântului. Este un om a cãrui viaþã dovedeºte o combinaþie întrefrângere ºi izbândã. Sunt recunoscãtor cã am fost lãsat în grija lui.
INTRODUCERE 15
ÎÎNNCCHHIINNAARREEAA NNEEÎÎNNCCEETTAATTÃÃ CCAA
RREEVVÃÃRRSSAARREE CCOONNTTIINNUUÃÃ
�
P A R T E A Î N T Â I
11
�
NNUU EE NNIIMMEENNII CCAARREE SSÃÃ NNUU SSEE ÎÎNNCCHHIINNEE
Închinarea are de-a face cu cine suntem noi, vorbeºte despre cinesau ce este Dumnezeul nostru ºi despre cum alegem sã trãim.
Închinarea este un lucru simplu, dar învãluit în mister. Închinareaare de-a face cu Dumnezeu Însuºi, care are o singurã faþã, arãtatã înpersoana ºi lucrarea singurului Sãu Fiu, are de-a face cu lumea încare închinarea are o mie de feþe. Acelaºi lucru se întâmplã ºi cuSatan, îmbrãcat în înger de luminã, dezarmant de atractiv, ºi totuºi,fals în sinea lui, ale cãrui feþe sunt multiplicate inteligent ºi a cãruisingurã dorinþã este aceea de a strica ce a fost fãcut din veºnicii.
Miile de feþe ale închinãrii constau în expresii lipsite de viaþã, darºi pline de viaþã. Ele sunt cele pierdute ºi cele gãsite, expresii deînchinare continuã, dupã cum spune ºi titlul acestui capitol: nu estenimeni care sã nu se închine. Începem cu un lucru fundamentaldespre închinare: chiar în acest moment ºi cât va mai exista lumeaaceasta, fiecare locuitor al ei se proºterne ºi slujeºte ceva sau pe cine-va—o imagine, o persoanã, o instituþie, o idee, un duh sau peDumnezeu în Cristos. Fiecare este format în acest fel ºi creºte spreun nivel de plinãtate, fie al neprihãnirii, fie al rãutãþii. Nimeni nueste exclus ºi nimeni nu poate dori sã fie exclus. Fiecare dintre noisuntem închinãtori neîncetaþi ºi aºa vom rãmâne pentru totdeauna,deoarece veºnicia este extrapolarea uneia dintre urmãtoarele douã
19
condiþii: abandonarea în voia pãcatului, care este urmatã de pier -derea veºnicã, sau asumarea unei trãiri în neprihãnire, care duce lacâºtigarea veºniciei. Acesta este adevãrul central al existenþei noas-tre ºi din acesta rezultã toate celelalte. El include de asemenea ºiistoria creaþiei, a cãderii, a rãscumpãrãrii ºi a noii creaþii sau apierderii definitive.
Am reuºit sã dau o definiþie a închinãrii care cred cã este valabilãîn cazul fiecãrei condiþii umane posibile: Închinarea este revãrsareacontinuã a tot ce sunt eu, tot ce fac eu ºi a tot ce voi deveni eu în luminaunui dumnezeu pe care l-am ales sau care mã alege. Aº vrea sã fac patruobservaþii preliminare cu privire la aceastã definiþie, observaþii carene vor ajuta sã înþelegem multe dintre temele care sunt cuprinse înaceastã carte, mai ales în primele ºase capitole.
În primul rând, definiþia implicã întreaga rasã umanã. Nu evorba doar de creºtini, ci de toþi oamenii, de pretutindeni, care suntpreocupaþi sã se închine, sã se supunã lucrurilor care îi stãpânesc ºisã mãrturisescã de ce trãiesc aºa cum trãiesc. Acesta este motivulpentru care nu am scris cuvântul „dumnezeu“ cu majusculã.
În al doilea rând, cuvintele dumnezeu ales sau dumnezeu care alegeapar nu doar pentru a scoate în evidenþã douã condiþii teologicefundamental contrastante, existente în trupul lui Cristos, ci ºi pen-tru a descrie condiþia ambiguã a pierderii înseºi.1 În rândul creº -tinilor, dezbaterea privitoare la condiþia de a-L alege pe Dumnezeuºi cea de a fi ales de El, oricât de discordantã ar fi, nu vorbeºtedespre doi salvatori sau douã rãscumpãrãri, ci despre douã feþe aleunui mister. Problema îºi are sursa mai degrabã în teologie, decât înScripturã, adicã din faptul cã studiile teologice—mai ales cele sis-tematice—par sã aibã totdeauna probleme cu misterele ºi parado -xurile. În ceea ce priveºte pierderea, a alege un dumnezeu sau a fi,,ales“ de unul sunt lucruri ignorate ºi duc în consecinþã la o depãr -tare infinitã. Pierderea este o iluzie, în care ,,a alege“ un dumnezeuºi ,,a fi ales“ sunt imagini simetrice, douã lucruri contrare într-o sin-gurã iluzie. Adicã, persoanele pierdute în suveranitatea iluzorie,,aleg“ doar pentru a fi robite de alegerea pe care au fãcut-o. Ele potcrede atunci cã „a alege“ este acelaºi lucru cu ,,a fi ales“. Atunci,închinarea la dumnezei falºi este o condiþie negativã, în caresuveranitatea ºi robia se anuleazã reciproc, la nesfârºit.
În al treilea rând, definiþia accentueazã realitatea ºi importanþafundamentalã a continuitãþii. Adicã, închinarea nu se opreºte ºi o iade la capãt, în ciuda intenþiilor noastre de a dovedi contrariul. De
20 ÎNCHINAREA NEÎNCETAT{
vreme ce punem accentul pe timp, locuri, metode specifice,înþelegem greºit semnificaþia biblicã a închinãrii. Închinarea poate fiun fel de flux ºi reflux, poate avea înfãþiºãri variate, poate fi conº-tientã sau inconºtientã, intensã ºi extaticã sau tãcutã ºi comunã, dareste continuã. Când pãcãtuim, închinarea nu înceteazã. Ea îºischimbã direcþia ºi redevine ce a fost la început, chiar dacã doarpentru un moment. Pocãinþa—întoarcerea de la ºi înspre—este sin-gura soluþie.
În al patrulea rând, expresia revãrsare continuã se remarcã în modspecial, deºi cred cã fiecare cuvânt din definiþia de mai sus are o va -loare particularã. Aceste douã cuvinte sunt singurii descriptori lacare mã pot gândi ºi care includ atât lucrarea lui Dumnezeu, cât ºipe cea a omului, ºi împreunã fac trimitere la un concept biblic com-plet despre închinare. Daþi-mi voie sã mã explic puþin.
Termenul continuã se referã la caracterul necurmat. Este opusulcaracterului ciclic sau sporadic. Privind strict la partea fizicã ºi tem-poralã a lucrurilor, continuitatea literalã este imposibilã: eu con -tinuu sã respir pânã voi muri, continuu sã mãnânc pânã mã satur,continuu sã compun o piesã muzicalã pânã cred cã am terminat-o.Din punct de vedere spiritual, continuitatea este esenþa. Dumnezeueste continuu ºi neschimbãtor: EU SUNT CEL CE SUNT; Cuvântul Luieste veºnic; Isus Cristos este Acelaºi ieri, azi ºi în veci. Astfel, dinco-lo de materialitatea ºi vremelnicia noastrã, noi am fost creaþi pentrua intra în acel continuu al lui Dumnezeu. Loialitatea faþã departenerul de viaþã trebuie sã continue cât e viaþa de lungã; noi tre-buie sã Îl iubim continuu pe Dumnezeu cu inima, sufletul ºi cumintea noastrã; noi trebuie sã ne iubim semenii fãrã încetare; noitrebuie sã iertãm tot timpul; noi trebuie sã ne continuãm slujirea, fiecã lucrãm, fie cã ne odihnim; trebuie sã continuãm în adevãr, fie cãne jucãm, fie cã predicãm. La sfârºitul tuturor lucrurilor ne stã înfaþã o continuitate a vieþii veºnice sau a morþii veºnice. Opþiuneamea pentru termenul continuã este astfel solemnã ºi deliberatã.
În ceea ce priveºte cuvântul revãrsare, observaþi cã sunt mulþitermeni pe care îi putem folosi atunci când vorbim despre felul încare o persoanã se relaþioneazã la alta: slujire, relaþie, dãruire, prie -tenie, descoperire, pãrtãºie, vizitã, sacrificiu, îmbãrbãtare ºi altele.Oricare alt cuvânt din aceastã listã ar fi putut fi folosit în loc derevãrsare. Am ales acest cuvânt nu doar pentru forþa sa scripturalã,ci pentru cã el implicã dãrnicie ºi generozitate: când torn ceva,renunþ la acel lucru, îi dau drumul. A picura nu înseamnã a turna,
NU E NIMENI CARE SÃ NU SE ÎNCHINE 21
deoarece între stropi existã spaþiu. Dar când torn ceva, curgereaînsãºi este organicã ºi consistentã. În ciuda comparaþiei eterogene,vãrsarea este fãrã fisuri.
Legat de importanþa scripturalã a revãrsãrii, trebuie doar sã cauþiîn concordanþa biblicã ºi vei afla când apare explicit sau implicit.Vedem conceptul de „vãrsare“ în sistemul de jertfe din VechiulTestament. Îl vedem în sensul larg de dãrnicie, de a ne revãrsaînspre semeni. Dar, mai ales, îl vedem în sacrificiul perfect al luiCristos—S-a revãrsat pe Sine Însuºi pe cruce, o datã pentru tot-deauna. Probabil nu este nimic care sã descrie mai bine pentru noiacest lucru decât rezumatul propriu fãcut de Pavel: ,,Cãci eu suntgata sã fiu turnat ca o jertfã de bãuturã, ºi clipa plecãrii mele esteaproape“ (2 Tim 4:6).
Revãrsarea depãºeºte doza stabilitã sau cota de umplere, chiar înaºa mãsurã, încât nu conteazã dacã o parte curge în risipã. Mã gân-desc la nepãsarea Mariei în purtarea ei de grijã când a uns picioarelelui Isus. Camera nu ar fi fost umplutã cu un asemenea parfum dacãea doar l-ar fi picurat. Risipa (un cuvânt al lui Iuda, dar ºi un cuvântsfânt) a fost atât de mirificã ºi îmbãtãtoare! Acest exemplu mã ducemai departe ºi mã gândesc la Isus, a cãrui întreagã fiinþã a fost revãr-satã—lumea ar spune cã a fost o risipã a graþiei divine—pentrusalva rea noastrã, parfum pentru picioarele Tatãlui Sãu. Aceastãplinãtate a dragostei nu este absolut suficientã; este infinit suficien-tã. Atunci când sunt atras în infinita razã a revãrsãrii, nu mai existãnici un atribut care sã se poatã adãuga la valoarea substantivelor pecare le folosim pentru a o întruchipa: dragoste, har, favoare, milã, pu -tere, prezenþã. Ceea ce face cuvântul revãrsare atât de puternic ºi nece-sar definiþiei închinãrii e consideraþia pentru aceste mari calitãþi.
Închinarea nimãnui nu poate fi autonomã, nici chiar atunci cândiese cu greu la suprafaþã. Astfel, dacã ne uitãm înainte la capitolulcinci, închinarea ºi mãrturia sunt douã cuvinte care exprimã o reali-tate cuprinzãtoare. Nici chiar adorarea de sine—sau, dacã doriþi,revãrsarea egocentricã—nu poate fi stãpânitã. În josnicia ei, ea îicontamineazã pe cei care se apropie de centrul adorãrii de sine. Dealtfel, a ascunde lumina sub obroc înseamnã un surogat al revãrsãriicontinue, în sensul cã, ceva ce este destinat sã se arate, este ascuns,iar cei care vin în contact pot sã imite foarte bine, alãturându-se.
În cele din urmã, revãrsarea continuã, indiferent de felul saucali tatea ei, are scopul de a-l schimba pe cel care se revarsã, fie însensul înþelegerii, fie în cel al creºterii, fie spre bine, fie spre rãu.
22 ÎNCHINAREA NEÎNCETAT{
Ceea ce eºti, ceea ce devii ºi ceea ce faci, indiferent de configuraþiacauzã-efect în care are loc, este obligatoriu în relaþie cu cine sau cedeþine puterea. Fiecare în parte, chiar ºi o persoanã cu cele maiînverºunate convingeri proprii ºi realizatã prin propriile puteri estecondusã de cineva sau de ceva, în ciuda oricãror proteste zgomo-toase care ar susþine contrariul. Sã fii condus înseamnã sã asculþi, fiecã vrei, fie cã nu; ascultarea înseamnã slujire, fie cã vrei, fie cã nuvrei, iar slujirea îl schimbã pe slujitor. Chiar ºi a fi cãlduþ înseamnãtot o revãrsare. Chiar dacã eºti cãldicel, eºti tot în revãrsare.
Nici o discuþie despre închinare nu este posibilã fãrã a lua în con-siderare felul în care închinarea a fost înainte de Cãdere. Pânã nudemult, am ezitat sã speculez cum ar fi putut ea avea loc. Mãtemeam sã nu inventez o versiune care sã semene cu un basm, cevaatât de lipsit de fluenþã, atât de distant ºi exagerat de misterios, încâtsã nu fie de nici un folos. Totuºi, grijile m-au pãrãsit, pentru cã amdescoperit trei realitãþi verificabile care sã mã conducã înapoi înEden, dar, ºi direct la Dumnezeu, prin Cristos: (1) conceptul derevãrsare continuã care descrie natura lui Dumnezeu; (2) doctrinaimago Dei; (3) timpul petrecut de Cristos pe pãmânt.
REVÃRSAREA CONTINUÃ ªI NATURA LUI DUMNEZEU
Trebuie sã începem cu Dumnezeu, nu pentru cã toate celelalteînceputuri, continuãri ºi sfârºituri trebuie explicate în luminaSinelui Sãu Triunic, ci pentru cã revãrsarea continuã trebuie sã fiemai presus de toate gãsitã ºi înþeleasã în lumina persoanei ºi alucrãrii Sale. Dumnezeu este unicul care Se revarsã continuu. El nupoate decât sã dea din Sine, sã Se reveleze, sã Se reverse pe Sine.Chiar înainte de a alege sã creeze ºi înainte de a alege sã Se revelezedincolo de Sine, El Se revarsã veºnic întru Sinele Triunic, într-opãrtãºie neîncetatã, un dialog neîntrerupt ºi o incomensurabilãdragoste faþã de infinitatea Aceluiaºi. Printr-o legãturã nemãrginitã,o comunicare transcendentã ºi o lucrare minunatã, (Tatãl cãtre Fiul,Fiul cãtre Duhul, Duhul cãtre Tatãl), Dumnezeirea κi ia în seriosmisiunea glorioasã de a fi veºnicul EU SUNT CEL CARE PRETIND CÃ
SUNT, fãrã a fi condiþionatã, precedatã sau urmatã de nimic altceva.Aceasta este revãrsarea originarã, pe care cuvintele nu o pot expri-ma ºi în care credinþa noastrã, ne-devenitã-vedere, rãzbate cu doraprins.2
