UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

SULTANA CRAIA

COMUNICARE ŞI

MASS-MEDIA

Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRAIA, SULTANA Comunicare şi mass-media / Sultana Craia, Ed. a 2-a, rev. – Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 122 p.; 20,5 cm.

ISBN (10)973-725-695-6 (13)978-973-725-695-9

81’374.2:316.77+659.3=135.1

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

3

CUPRINS

Argument ……………………………………………………………. 5

Termeni ……………………………………………………………... 7

Personalităţi, şcoli, instituţii ………………………………………… 101

Competenţe în comunicare ………………………………………….. 113

Bibliografie …………………………………………………………. 119

4

5

ARGUMENT Universul comunicării, care include mass-media şi tot ce ţine de

Relaţiile Publice, a intrat, în ultimul deceniu, în atenţia unor noi categorii de specialişti şi viitori profesionişti din România. Rezervat iniţial lingviştilor, interesant apoi pentru antropologi, etnologi, sociologi, psihologi şi psihiatrii, pedagogi şi, în fine, mediologi, acest domeniu interdisciplinar este în extensie. Numărul relativ mare de instituţii şi secţii de învăţământ care formează profesionişti în comunicare (în mass-media, în relaţii publice şi ştiinţele informării) a determinat creşterea numărului de studenţi. Aceştia întâlnesc, în prelegeri şi în biografia aferentă cursurilor, numeroşi termeni, unii mult folosiţi, alţii mai rari, a căror semnificaţie nu le este cunoscută.

Acest dicţionar este primul instrument de informare în domeniu, destinat studenţilor din primii ani de la facultăţile în care se studiază comunicarea şi fenomenele din mass-media. El cuprinde un inventar de termeni utilizaţi în învăţământul universitar, unii noi, încă neînregistraţi în alte dicţionare, însoţit de un număr de articole care furnizează informaţii minimale despre personalităţi, instituţii şi curente/şcoli reprezentative pentru „gândirea comunicaţională” şi cercetările privitoare la mass-media, nume întâlnite fără explicaţii în bibliografia de specialitate. Caracterul explicativ, exemplele cuprinse în unele articole contribuie la lărgirea orizontului cultural şi la dezvoltarea vocabularului studenţilor, pentru a-i ajuta să înţeleagă corect şi complet atât prelegerile universitare, cât şi lucrările originale sau traduse care fac parte din bibliografia de ultimă oră a domeniului.

În finalul lucrării sunt prezentate competenţele necesare în diferitele tipuri de comunicare, pentru a-i ajuta pe tineri să se for-meze şi să se autoevalueze.

Autoarea

6

7

TERMENI

@ θ „a rond” sau „coadă de maimuţă”. Caracter folosit în infor-

matică în scrierea adreselor de e-mail (sultana.craia”@hotmail.com). A devenit un simbol al poştei electronice, al mijloacelor de comunicare via Internet.

ABILITARE θ Împuternicire, recunoaştere (ex.: „un purtător de cuvânt este abilitat să afirme că...”).

O persoană compromisă poate fi reabilitată, în sensul că i se recunoaşte dreptatea, se consideră că a fost prejudiciată şi este repusă în drepturi (ex.: reabilitarea unei personalităţi politice).

ABREVIERE θ Prescurtare convenţională, ce permite recu-

noaşterea termenului abreviat. De obicei (datorită deselor repetări şi din economie de spaţiu), dicţionarele sau alte lucrări conţin la început liste de abrevieri (titluri de lucrări sau reviste, instituţii, organisme ş.a.). Ex.: arab. = lb. arabă; engl. = lb. engleză; fr. = lb. franceză; germ. = lb. germană; gr. = lb. greacă; ital. = lb. italiană, rev. = revistă.

ABSTRACT θ (Rezumat) Text de mică întindere, de obicei tra-

dus în una sau mai multe limbi, plasat la sfârşitul unui articol, într-o publicaţie ştiinţifică, sau la sfârşitul unei reviste. Există periodice spe-cializate, care publică exclusiv abstracte, pentru informarea celor interesaţi.

ACORD θ Convenţie, înţelegere survenită în urma unor nego-

cieri (ex.: „părţile au ajuns la un acord” sau „părţile au semnat un acord”). ACREDITA (a) θ În diplomaţie: a desemna un reprezentant

diplomatic permanent în altă ţară. Un ambasador îşi prezintă „scri-sorile de acreditare”. În presă: a desemna o persoană care să reprezinte instituţia, care să obţină accesul şi informarea în anumite situaţii.

ADDENDA θ Corpus de completări, note, ilustraţii, planşe sau

texte complementare, adăugat la sfârşitul unei lucrări. Se poate publica şi ca volum separat, dacă este de mari dimensiuni.

8

ADMONESTA θ A mustra cu severitate, îndeosebi în dome-niul administrativ şi în cel didactic. Se foloseşte şi cu referire la comu-nicarea interpersonală. Se poate spune însă şi că presa, de exemplu, a „admonestat” un personaj politic. Cuvântul a dobândit un sens larg: a certa, a face observaţie, a reproşa.

ADVERGAMING θ Tehnică de publicitate prin recursul la

jocurile de calculator. Acestea folosesc mărcile unor companii intere-sate să-şi promoveze produsele.

AFIRMAŢIE θ Expresie fermă a unei păreri, formulare a unei

convingeri, declaraţie privind un fapt care poate fi ulterior confirmat sau infirmat (ex.: „ziaristul a făcut o afirmaţie neverificată”).

AFIŞ θ Înştiinţare publică, expusă într-un loc accesibil, cu rol de

informare. Gen de artă grafică, având ca scop o informare (afiş de teatru, de expoziţie, afiş politic) sau de a influenţa opinia publică în sens propagandistic. Decorativ sau mobilizator, s-a dezvoltat începând cu secolul al XVIII-lea, ilustrând diverse stiluri (romantic, expresio-nist ş.a.).

Se dezvoltă mai ales în perioadele de război şi cele revoluţionare (afişul nazist, afişul sovietic), dar primele afişe moderne au fost cele artistice, semnate uneori de artişti importanţi, precum, în Franţa, în secolul al XIX-lea, Eduard Manet şi Toulouse-Lautrec.

AGENŢIE DE PRESĂ θ Structură de informare care comer-

cializează ştiri, răspunzând nevoilor presei. Încă în 1835, francezul Charles Havas a fondat agenţia care îi poartă numele, iniţial ca birou de traducere a presei străine, pentru ziarele din ţară. Ulterior, agenţia a creat o reţea de corespondenţi – mai ales pentru zonele de conflict armat, iar apoi a început să gestioneze şi publicitatea. În 1849, Bernard Wolff, la Berlin, şi, în 1851, Julius Reuter, la Londra, au creat noi agenţii europene. În USA, s-a dezvoltat, din 1848, agenţia Asso-ciated Press. În România, prima agenţie de acest fel a fost Agenţia Telegrafică Română (1889).

AGORA θ 1. În Grecia antică, adunare a cetăţenilor înarmaţi. 2.

În antichitatea greacă, piaţa publică, principalul spaţiu comunica-ţional (politic, social, cultural). Termenul este folosit în prezent cu semnificaţia de spaţiu/situaţie comunicaţională de grup, inclusiv în comunicarea electronică.

9

ALFABET θ Ansamblul literelor (semnelor) folosite pentru notarea fenomenelor unei limbi. Primul alfabet, din câte se ştie până în prezent, a fost inventat de fenicieni. El a fost preluat şi modificat de greci şi a servit ca model, pe filieră grecească, romanilor, iar alfabetul latin, împreună cu alfabetul grecesc, se află la baza alfabetelor folosite de majoritatea limbilor moderne. Cele mai cunoscute alfabete sunt: latin, slav, arab, ebraic, indian, gotic ş.a. În spaţiul românesc s-au folo-sit alfabetele grecesc şi latin în antichitate, chirilic (derivat din cel grec), apoi din nou latin. Alfabetul chirilic, folosit în textele slave din secolul al IX-lea încoace, a fost utilizat în tipografia românească până în secolul al XIX-lea. Pe la jumătatea acestuia, datorită influenţelor occidentale, s-a utilizat un alfabet de tranziţie, cărţile şi periodicele româneşti fiind cu un amestec de litere chirilice şi latine. Moder-nizarea societăţii a impus renunţarea definitivă la alfabetul chirilic.

ALMANAH θ Publicaţie anuală (uneori bianuală) în formă de

volum, reunind informaţii diverse, generale şi materiale de divertis-ment. Bogat ilustrată şi accesibilă, această categorie de publicaţii, care a premers apariţia presei propriu-zis, utilizează deopotrivă comuni-carea scrisă şi pe aceea vizuală (desen, caricaturi, fotografii). Alma-nahurile s-au bucurat de o mare popularitate în secolele XIX şi XX, contribuind la dezvoltarea culturii de masă. Au cunoscut un oarecare declin după explozia televiziunii.

ALOCUŢIUNE θ Comunicare orală, publică, ocazională, de

scurtă durată. Ideea de mici dimensiuni fiind inclusă, este incorect să se spună/scrie „scurtă alocuţiune”.

ALUZIE θ Comunicare indirectă, la nivel de cuvânt, expresie

sau frază, sugerând o idee/o situaţie sau indicând o persoană. O ase-menea comunicare comportă două planuri, al doilea fiind neexplicit, accesibil numai receptorului care posedă acelaşi referenţial ca şi emiţătorul. În funcţie de informaţia deţinută, aluzia poate să fie sau să nu fie sesizată. Ea presupune o anumită subtilitate şi o capacitate de percepţie a sub- sau metatextului mesajului. Aluzia se foloseşte în situaţii în care comunicarea directă ar încălca o interdicţie, o conven-ţie, o practică de comunicare (în condiţii de cenzură, din respect, din decenţă, pentru a menaja o susceptibilitate a receptorului). În limba română expresia „a bate şaua ca să priceapă iapa” desemnează o ase-menea comunicare indirectă. Aluzia culturală, trimiterea la o realitate

10

artistică sau intelectuală, nuanţează comunicarea directă, având un rol de provocare a unor asociaţii mentale.

AMBIGUITATE θ Echivoc, termen cu mai multe interpretări

posibile. Uneori involuntară, produsă de lipsa de profesionalism în comunicare, ambiguitatea este de cele mai multe ori intenţionată. Ea provoacă receptorul la un joc al sensurilor, lăsându-i libertatea de a alege semnificaţia pe care o preferă, într-un context dat. Este o moda-litate de a sugera ceva ca şi aluzia.

ANAGNOST θ În Roma antică, funcţie a unui sclav însărcinat

cu lectura cu voce tare pentru stăpâni şi cu copierea de manuscrise. Era un mediator de comunicare, activ în spaţiul privat. Rolul său a fost preluat de doamnele de companie ale femeilor nobile, până în secolul al XIX-lea. Ele citeau literatură îndeosebi pentru stăpânele vârstnice, cu vederea slăbită.

ANALIZA TRANZACŢIONALĂ θ Teorie comunicaţională,

fundamentată de psihologul Eric Berne. Are în vedere identificarea şi descifrarea stării de spirit a interlocutorului în comunicarea interper-sonală, observă comportamentul acestuia, tendinţele de a-şi deghiza intenţiile. În raport cu acestea, acţionează mecanismele de influenţare şi adaptare în funcţie de strategia partenerului în procesul de comunicare.

ANAMNEZĂ θ În comunicarea medicală, totalitatea informa-

ţiilor obţinute de un medic, prin dialogul cu pacientul, în vederea diagnosticării. În comunicarea medic-pacient, cel dintâi interpretează şi mesajele non-verbale. Gesturile cu care bolnavul localizează sufe-rinţa sunt indicii pentru caracterul ei: difuz, acut ş.a.

ANCHETĂ θ 1. Tehnică de culegere de informaţii în scopuri

documentare (sau altele; ex.: anchetă judiciară, sociologică). Pentru realizarea unei anchete se folosesc: observaţia directă, convorbirea faţă în faţă cu subiecţii, convorbirea cu grupuri de subiecţi, apelul telefonic. Ancheta jurnalistică urmăreşte evidenţierea unor fenomene şi verificarea unor fapte pentru a fi prezentate publicului. 2. În mass-me-dia: gen de presă scrisă, radio sau televiziune, consacrat înţelegerii unui fenomen, prin consultarea mai multor subiecţi. Opiniile acestora sunt prezentate succesiv, cu o încercare de sinteză din partea jurnalistului/jurnaliştilor participanţi. 3. În cercetarea sociologică,

11

antropologică, etnografică, complex de demersuri comunicaţionale având ca scop investigarea unor fenomene (mentalităţi, comporta-mente, tradiţii).

ANIMAŢIE θ În comunicarea audio-vizuală, procedeu de

realizare a unui film prin derularea rapidă a unor imagini desenate, obţinându-se senzaţia de mişcare. Filmul de animaţie poate fi artistic, de consum, documentar, publicitar ş.a., pentru copii şi/sau pentru adulţi. Creatorul desenului animat a fost inventatorul şi desenatorul francez Emile Reynaud (1844-1918).

ANTOLOGIE θ Selecţie de texte publicate în acelaşi volum,

pentru a ilustra un fenomen sau ceea ce este reprezentativ în creaţia unui autor. O antologie de autor reuneşte textele aceleiaşi persoane; antologia cuprinzând textele unor autori diferiţi este de obicei tema-tică, urmând în interiorul temei – care îi conferă unitatea – şi crono-logia fenomenului ilustrat. Exemple: Lirică niponă (Bucureşti, 1974 – antologie de poezie japoneză din secolele XVI-XX); Poezia simbo-listă românească (Bucureşti, 1997).

ANUNŢ θ Formă preponderent scrisă, succintă, de comunicare

publică sau de grup, constând într-o înştiinţare. Expus pe un panou de afişaj sau difuzat prin presă, anunţul transmite un mesaj informativ, conţinând strictul necesar a fi cunoscut. El poate fi o avertizare, o invi-taţie, o ofertă sau o informaţie neutră şi poate face obiectul rubricilor „Mica publicitate” din presă.

APEL θ 1. Chemare orală sau scrisă adresată unui colectivităţi

pentru a răspunde printr-o acţiune, o reacţie, o atitudine, o participare. Această formă de comunicare comportă un argument, o justificare şi este ocazională, legată de obicei de o situaţie specială, eventual dra-matică (apel de ajutor umanitar, sprijin, mobilizare în vederea unei acţiuni).

2. Formă orală de verificare a prezenţei în viaţa militară, şcolară, instituţională.

3. Solicitare („fac apel la înţelegerea dumneavoastră”, „apelez la bunăvoinţa dumneavoastră”).

APELATIV θ Chemare, formulă de desemnare a cuiva. „A

folosit un apelativ deloc măgulitor la adresa lui ...” are sensul re-cursului la o insultă.

12

APLAUZE θ (numai plural) Formă de comunicare non-verbală, colectivă sau individuală, prin care un public îşi manifestă admiraţia, recunoştinţa, respectul în raport cu o comunicare artistică sau de altă natură. Manifestarea cunoaşte gradaţii: a. aplauze rezervate şi de scurtă durată, strict politicoase, condescendente, de rutină; b. aplauze însufleţite, prelungite, care exprimă satisfacţie şi apreciere; c. aplauze ritmice, eventual însoţite de ridicarea în picioare a publicului, expri-mând entuziasm, uneori asociate cu ovaţii.

APOLOGIE θ Elogiu exagerat, laudă disproporţionată a unei

persoane sau a unei idei, într-un discurs sau o scriere (ex.: „vorbitorul a făcut o apologie regimului”).

APOSTILĂ θ Adnotare, notă pe marginea unui text, în scopul

unei clarificări, al unei completări. APOSTROFA (a) θ (În comunicarea interpersonală). A re-

proşa ceva, cuiva, în termeni severi, a mustra, a atrage atenţia în scop de moralizare, în scop pedagogic. De exemplu, un cetăţean îl poate apostrofa pe un altul, pentru un comportament necivilizat într-un spa-ţiu public.

APOSTROFĂ θ 1. Mustrare severă, chiar violentă. 2. Figură

retorică, într-un discurs sau într-un text literar, introdusă prin întreru-perea expunerii. Constă într-o adresare directă, acuzatoare, către o per-soană (sau obiect, fenomen personificat).

ARGOU θ Limbaj bogat în cuvinte şi expresii cunoscute numai

unei categorii sau unui grup care urmăreşte să se sustragă înţelegerii generale. Este folosit mai ales de marginali şi de infractori (exemplu: în mijloacele de transport în comun, hoţii de buzunare comunică prin recursul la argou; există un argou al penitenciarelor).

ARGUMENTARE θ Acţiune comunicaţională prin care un

emiţător (individ sau grup) încearcă să determine un receptor (individ sau grup) să accepte o idee, un punct de vedere sau/şi să adopte o poziţie conformă intenţiilor celui dintâi, uzând de informaţii, docu-mente, care să convingă, justificând, legitimând demersul.

ARHIVA (a) θ A fixa mesaje, informaţii pe un suport de hârtie

sau electronic în vederea conservării, într-o arhivă, astfel încât

13

documentul arhivat să fie înregistrat, depozitat şi să poată fi uşor regăsit. Se arhivează documente care nu mai sunt folosite curent, dar care trebuie păstrate întrucât prezintă interes sau au valoare şi retrospectiv.

ARHIVĂ θ 1. Colecţie de documente privitoare la o localitate,

o instituţie, o întreprindere. 2. Instituţie care conservă docu-mente şi acte cu referire la diferite structuri politico-administrative sau de altă natură. Există arhive locale şi arhive naţionale, arhive de documente scrise şi tipărite pe hârtie sau arhive de film (ex.: Arhivele Statului, Arhiva Naţională de Filme), dar şi arhive de familie sau ale unor personalităţi.

ARHIVISTICĂ θ Ştiinţă care studiază documente vechi („de

arhivă”) şi modalităţile de a le organiza, conform anumitor criterii. ARTICOL θ Material publicistic în care autorul expune

informaţii cu caracter politic, social, ştiinţific ş.a. De mai mici sau mai mari dimensiuni, un articol prezintă punctul de vedere al redacţiei (articol de fond), anumite principii (articol program, publicat în primul număr al unei publicaţii noi) sau dezvoltă un subiect fie sub formă de ştire, fie sub formă de reportaj. Articolul poate avea un caracter descriptiv sau analitic.

ASERŢIUNE θ Enunţ al unui conţinut considerat indubitabil

adevărat. Afirmaţie. AUDIENŢĂ θ 1. În comunicarea administrativă, întrevederea

unui solicitant cu un reprezentant al unei autorităţi, instituţii („a cere audienţă”). 2. Receptivitate. Un post de radio poate avea o mare au-dienţă (mulţi ascultători interesaţi). „A avea audienţă” înseamnă a fi bine primit de public.

AUDIERE θ Ascultare. Ex.: „audierea martorilor într-un pro-

ces”. Se foloseşte mai ales în comunicarea administrativ-judiciară. AUDIOTEXT θ Serviciu de informare vocală, utilizând un

calculator specializat, racordat la reţeaua telefonică şi capabil să prelu-creze mesajele preînregistrate.

AUDITOR θ Receptor individual al unui mesaj sonor (prele-

gere, concert). Ex.: „este un auditor fidel al conferinţelor radiofonice”.

14

AUDITORIU θ Publicul unei manifestări sonore (conferinţă, concert ş.a.). Ex. : „Auditoriul a primit cu entuziasm acest recital”.

AUDIŢIE θ 1. Ascultare atentă, eventual în vederea unei eva-

luări, a unei comunicări muzicale. Ex.: „concert în primă audiţie”. „Elevii liceului de muzică au avut o audiţie” = au interpretat piese muzicale în faţa publicului şi a profesorilor. 2. Recepţionarea semna-lelor acustice.

AUTISM θ Stare psihică, patologică, manifestată prin non-

comunicare, închidere în sine, refuzul legăturilor psihice cu lumea exterioară, de obicei în urma unui eveniment cu efect traumatizant.

AUTODICTARE θ Reproducerea în scris a unui text memorat,

în lipsa unui mijloc de înregistrare. AUTOGRAF θ Semnătura unui autor, pe o carte sau un alt

document. De obicei, autorii oferă autografe cu prilejul lansării unui volum, conferind o valoare sporită exemplarului (ex.: „am primit o carte cu autograf”).

AUTOSTRĂZILE INFORMAŢIEI θ Infrastructuri de teleco-

municaţie prin care se realizează circulaţia tuturor tipurilor de semnale (sunet, date scrise, imagini fixe şi animate reale sau virtuale), permi-ţând comunicarea interactivă prin utilizarea calculatorului.

BANDĂ DESENATĂ θ Formă de comunicare vizuală, având o

componentă grafică – desenul – şi un text (care poate lipsi, uneori), cu caracter narativ. Primele benzi desenate au apărut în SUA, în 1897.

Compusă dintr-o succesiune de cadre ce ilustrează fiecare mo-ment al naraţiunii, banda desenată se bucură de un succes enorm în rândul copiilor şi al adolescenţilor. Serii celebre cu personaje la fel de cunoscute (Tin-Tin, Asterix, Superman) sunt editate în tiraje de masă. Aceleaşi desene, cu textele tipărite în zeci de limbi, în zeci de ţări, contribuie la fenomenul de „mondializare”. Există şi benzi desenate pentru adulţi.

15

Banda desenată cinematografică a înregistrat creşteri spectacu-loase de difuzare, cunoscând în America o „epocă de aur” între 1929 şi 1949. Adaptări după texte literare produse de casa Disney şi creaţii speciale sunt produse de o industrie culturală cu mari cifre de afaceri. Mai multe generaţii de adulţi, tineri şi copii, au deja un referenţial comun datorat impactului acestei industrii. Ea este aptă să provoace unele comportamente specifice de receptare şi să vehiculeze modele, contribuind în mod cert la ameliorarea comunicării inter-culturale.

BÂRFĂ θ Comunicare de obicei orală, interpersonală, dar şi în

mass-media, prin care se declară adevărate sau presupus adevărate anumite lucruri negative, referitoare la o persoană sau grup. Se ba-zează pe o presupunere răuvoitoare, neverificată sau neverificabilă.

BIBLIOGRAFIE θ 1. Listă de cărţi sau/şi articole publicate în

periodice, ordonate alfabetic, după numele autorilor sau după titluri. Bibliografia poate cuprinde lista lucrărilor consultate de un autor pen-tru elaborarea unui articol sau a unei cărţi, lista lucrărilor unui autor, lista lucrărilor de interes pentru o temă sau un domeniu. Descrierea corectă a unei lucrări într-o bibliografie conţine, într-o ordine presta-bilită, anume elemente-standard (vezi art. fişă bibliografică). Există bibliografii simple, de semnalare, analitice, generale, speciale, care sunt instrumente de informare. Ex.: Bibliografia Românească Veche (care cuprinde cărţile tipărite pe teritoriul românesc în perioada 1508-1830); Bibliografia analitică a periodicelor româneşti (cu descrierea biblio-grafică a articolelor din presă şi cu un mic rezumat al conţinutului); Bibliografia istorică a României (cu referinţe bibliografice la dome-niul specializat al istoriei).

BINECUVÂNTARE θ Formă de comunicare religioasă orală

şi/sau gestuală, cu semnificaţie pozitivă, prin care se transmite harul sau se invocă numele lui Dumnezeu pentru a se cere sănătate ori prosperitate. În comunicarea familială tradiţională, tinerii cereau şi primeau (sau li se refuza) binecuvântarea părinţilor pentru o acţiune importantă (ex.: căsătoria).

BIROU DE PRESĂ θ Serviciu de informare şi relaţii publice,

permanent sau organizat pe durata unui eveniment, pentru legătura cu presa şi publicul. Difuzează informaţia oral sau prin imprimate şi alte mijloace, cu privire la organismul sau evenimentul în cauză. Are următoarele atribuţii: identifică şi selectează informaţia în interiorul

16

organizaţiei pe care o serveşte; creează şi menţine la zi documentele informative privând organizaţia; pregăteşte materiale şi organizează manifestările pentru presă, întreţine legătura cu jurnaliştii (contact individual).

BLASFEMIE θ Defăimare a ceea ce ţine de o religie. Prin ex-tensie,

defăimare gravă a unor valori. Unii susţinători ai unei personalităţi (politice, de exemplu) consideră o blasfemie orice critică adusă liderului sau partidului lor, iar pe un jurnalist care scrie negativ, un blasfemator.

BLESTEM θ Invocare a unor forţe divine sau magice distru-

gătoare împotriva cuiva, formulată cu credinţa în puterea cuvântului de a materializa o dorinţă. Rostit în situaţii de conflict, mesajul bleste-mului are uneori dublu receptor: divinitatea sau forţa invocată şi per-soana împotriva căreia se cere această intervenţie punitivă. Blestemul este o formă de „comunicare magică”, avându-şi originea în gândirea primitivă, dar nu a dispărut din comportamentul omului modern.

BOCET θ Lamentaţie rituală, de înmormântare, circumscrisă

„comunicării magice”. Emis de una sau mai multe persoane de sex feminin, în forme fixe, cu variante, transmise prin tradiţia orală, mesa-jul este destinat spiritului persoanei pentru care se desfăşoară ritualul. Acestui receptor defunct, dar presupus capabil să primească mesajul, i se transmit regrete, i se aduc elogii şi se vizează flatarea lui, captarea bunăvoinţei, pentru ca, nu cumva nemulţumit, duhul primejdios al mortului să se întoarcă pentru a-i incomoda pe cei vii. În bocet au fost identificate unele surse ale minciunii în cadrul gândirii magice.

BREVET θ Document oficial acordat de o autoritate, prin care

se recunoaşte o calitate (brevet de pilot, brevet de invenţie) sau se acordă cuiva o distincţie, implicând anumite drepturi.

BREVIAR θ Lucrare conţinând expunerea pe scurt a unor infor-

maţii. Titlu de rubrică de ziar dedicată ştirilor de mai mică importanţă. BRIEFING θ Reuniune de scurtă durată, în scopul de infor-

mare, nepregătită din timp, cu caracter de lucru. BROKER DE INFORMAŢIE θ Intermediar care efectuează

căutări de informaţie pentru clienţi, utilizând bănci şi date, contactând persoane, centre de documentare, presa ş.a. Este o profesie ce implică

17

tehnici de comunicare şi informare şi se exercită în structuri publice sau private. Există deja asociaţii naţionale ale brokerilor de informaţie şi o asociaţie internaţională, europeană. Uniunea Europeană dispune de o bancă de date, Brokersguide, utilizată de brokerii de informaţie din diferite ţări europene, accesabilă gratuit prin serverul european Echo.

BROŞURĂ θ Imprimat tip carte, având maximum 80 de pagini,

conţinând texte de informare, textul unei conferinţe, un repertoriu ş.a. BRUIAJ θ În comunicarea sonoră, perturbarea receptării prin

zgomote produse voluntar sau involuntar. În primele decenii ale regi-mului comunist, anumite posturi străine de radio erau bruiate perma-nent pentru ca publicul să nu le poată recepta mesajele. Defecţiuni de ordin tehnic pot bruia accidental transmisia unui mesaj audio pe anumite segmente. O persoană sau grup care vorbeşte simultan cu un conferenţiar îl bruiază pe acesta.

BULETIN θ 1. Comunicat de mică întindere, raport, anunţ

oficial conţinând informaţii de interes public. 2. Publicaţie periodică de informare, de obicei specializată şi cu tiraj mic, editată de o orga-nizaţie, asociaţie, instituţie.

BULETIN DE ŞTIRI θ Emisiune radiofonică sau de televi-

ziune, cu o durată între 5 şi 10 minute, cuprinzând informaţii scurte, de actualitate.

CADRU θ În cinematografie: imagine fotografică înregistrată

pe peliculă. În structura unui scenariu regizoral, cadrul este o prezen-tare scrisă a fiecărei scene ce urmează să fie filmată.

CALAMBUR θ Joc de cuvinte, generator de ambiguitate; suge-

rează un dublu sens, în scop ludic. Receptarea sensului intenţionat de emiţător presupune o anumită competenţă comunicaţională sau un referenţial stăpânit de receptor.

CAMERAMAN θ Operator care înregistrează imagini folosind

o cameră de luat vederi.

18

CAMPANIE θ Acţiune sau complex de acţiuni de scurtă sau mai lungă durată, organizată după un anumit plan, cu o anumită stra-tegie, într-un anumit scop (ex.: campanie electorală – pentru convinge-rea electoratului şi atragerea voturilor în favoarea unui partid sau a liderilor săi; campanie publicitară – pentru promovarea unui produs; campanie de presă – publicarea în suită în acelaşi periodic sau simul-tan în mai multe publicaţii a unor materiale care vizează realizarea unui anumit scop. O asemenea campanie poate fi pozitivă, de promo-vare, sau negativă, de denigrare, discreditare).

CANAL θ În comunicare: mijlocul sau mijloacele fizice prin

care se transmite un mesaj de la emiţător la receptor. Conform mode-lului comunicării elaborat în anul 1949 de americanii Claude Elwood Shannon şi Warren Weaver, rolul canalului este ilustrat astfel:

emiţător mesaj receptor sursă canal destinatar codare decodare CANCAN θ (din fr.) Bârfă, comentariu răutăcios pe seama cuiva,

răspândită oral sau în scris, în publicaţiile de scandal. CAP LIMPEDE θ În activitatea redacţională. Persoană care

efectuează ultima citire a unui ziar înainte de tipărire, alta decât corec-torul sau redactorul care a citit textele până la faza finală, pentru a sesiza erorile neobservate de aceştia. „Capul limpede” urmăreşte atât amănuntele (greşeli de literă, de tehnoredactare), cât şi ansamblul paginii şi al paginilor, pentru a surprinde eventualele inadvertenţe, repetiţii ş.a.

CAR DE REPORTAJ θ Vehicul (auto) echipat cu aparatura

necesară înregistrării şi transmiterii în direct audio sau audio-video a unui eveniment de la faţa locului.

CARICATURĂ θ Reprezentare grafică exagerată sau simbo-

lică, având o intenţie umoristică, de ridiculizare sau reducere la absurd, în legătură cu una sau mai multe persoane, un grup, un lider, într-o situaţie dată. Grotescă sau uşor comică, îngroşată sau aluzivă, această formă de comunicare vizuală comportă aluzia la un anumit context cunoscut marelui public.

19

Scopul ei este acela de a accentua o situaţie, de a ironiza ori a blama, exploatând o slăbiciune, o eroare, o gafă sau anumite obişnu-inţe, în consens cu starea de moment a opiniei publice. Caricatura a înflorit o dată cu presa modernă, începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, deşi apăruse în preajma Revoluţiei Franceze. În Marea Britanie, ziarul „Punch” a cunoscut o mare popularitate datorită unei pleiade de caricaturişti. În 1830, în Franţa, şi-a început apariţia revista „La Caricature”. Genul a fost cultivat de autori celebri, între care graficianul Honoré Daumier (1808-1879). Forma modernă a cari-caturii s-a cristalizat în secolul al XIX-lea. Caricatura politică a însoţit istoria modernă a presei, în vreme ce caricatura de moravuri, având ca protagoniste diferite tipuri sociale, dar şi femeile sau clerul, a alimen-tat publicaţiile de divertisment şi almanahurile. Comunicare la frontiera cu arta, utilizând grafica şi textul, caricatura are un înţeles efemer, determinat de context şi de referenţialul datat al publicului. Retros-pectiv, ea păstrează numai un oarecare interes documentar şi valoarea desenului, în cazul autorilor talentaţi. Caricatura poartă amprenta gustului epocii care a produs-o şi a stilurilor de ilustraţie ale vremii.

CARTĂ θ Document care conţine principiile sau revendicările

unei organizaţii politice, profesionale sau civice. Ex.: Carta Organiza-ţiei Naţiunilor Unite; Carta bibliotecilor (vezi şi Declaraţie).

CARTE θ Imprimat având mai mult de 80 de pagini. Este for-

mat din corpul propriu-zis, conţinând filele cusute/capsate în caiete şi reunite într-un bloc, din coperte, (numerotate de la 1 la 4), având un cotor, pe care sunt tipărite numele autorului şi titlul lucrării. O carte poate fi formată din unul sau mai multe volume, după unitatea confe-rită de titlu şi conţinut. Partea cuprinsă între coperte (formând cotorul) şi rezultată prin tăierea colilor după legarea lor împreună se numeşte tranşă. În cazul ediţiilor vechi sau bibliofile, aceasta era aurită sau imprimată. Cărţile vechi, la care filele erau legate împreună cu sfoară groasă, aveau binduri (reliefurile formate de sfori pe sub materialul legăturii sau copertei, piele, carton, material textil) şi care erau trans-formate în ornamente. Unele cărţi vechi erau legate în lemn acoperit cu mătase, catifea sau alt material textil ori piele şi închizători meta-lice. Altele erau „ferecate”, având coperte placate cu metal, prelucrat în scop decorativ. Partea care face legătura interioară dintre coperte şi

20

corpul cărţii este uneori acoperită cu mătase, alteori cu hârtie impri-mată cu motive ornamentale şi se numeşte forzaţ. Din punctul de vedere al structurii textului, cartea are o pagină de gardă, cuprinzând numele autorului/ autorilor/ traducătorilor, titlul, subtitlul, eventual o vinietă, un chenar sau alt element ornamental. Urmează textul, grupat pe secţiuni, capitole, subcapitole, apoi sumarul sau cuprinsul (care poate fi plasat la început sau la sfârşit). Unele cărţi au la sfârşit anexe, care pot fi planşe şi/sau tabele. O carte poate avea sau nu o prefaţă şi/sau o postfaţă a autorului sau altei persoane şi/sau un aparat critic (indici, note, comentarii, variante). Uneori, pe coperta a patra apar fotografia autorului şi/sau texte din carte sau referitoare la ea.

Cărţile pot fi ornamentate sau ilustrate (cu gravuri, desene, reproduceri de fotografii). Ornamentele de carte sunt vignetele (vinie-tele), frontispiciile, chenarele. Ilustraţiile pot fi inserate sau „în plină pagină”. Cărţile vechi, manuscrisele erau decorate cu miniaturi care utilizau diferite culori şi foiţă sau cerneluri cu aur ori argint în com-poziţie.

CARTUŞ θ Spaţiu de mici dimensiuni, într-o reprezentare gra-

fică, delimitat printr-un chenar simplu sau ornamentat, conţinând o mică inscripţie, o monogramă, un simbol. În presă, cartuşul, delimitat prin chenar simplu, conţine informaţii ce trebuie evidenţiate în mod special.

CASETĂ TEHNICĂ θ Set de informaţii privind responsabili-

tăţile realizării unei cărţi sau a unui periodic, precum şi condiţiile de tipărire.

Exemplu (carte) Lector: Ion Georgescu Tehnoredactor: Andreea Ionescu Corector: Alexandru Ivănescu Apărut: 1988. Bun de tipar: 7.05.1988 Coli de tipar: 16,75 Tipărit de: Tiporex S.A. Piteşti, România

CD-ROM θ (compact disc – read only memory) Suport optic de

memorare permanentă utilizat pentru stocarea informaţiei (enciclo-pedii, dicţionare, aplicaţii multimedia ş.a.).

21

CD-ROM θ Disk drive. Unitate de disc aptă să citească informaţiile stocate pe discurile CD-ROM şi să le transfere pe calculator.

CEARTĂ θ Conflict interpersonal sau de grup, exprimat ver-

bal printr-un schimb de replici între doi sau mai mulţi emiţători/ receptori. Gâlceavă.

CENZURĂ θ Intervenţie a unei autorităţi guvernamentale sau

locale, constând în a interzice, împiedica sau a limita cu intenţie difuzarea cărţilor sau a altor publicaţii, a emisiunilor audio-vizuale sau a altor comunicări publice, de grup sau interpersonale, din raţiuni poli-tice, religioase, morale sau culturale. Cenzura se exercită prin preve-deri legislative sau hotărâri administrative cu caracter de constrângere, vexatoriu. Religioasă la început, politică mai târziu, cenzura reprezintă o acţiune opusă libertăţii de exprimare, ca unul dintre drepturile omu-lui şi cetăţeanului. Ea vizează interzicerea sau obstrucţionarea comuni-cării unor idei, opinii, sentimente, considerate contrare intereselor unor autorităţi (publice, religioase).

CERERE θ Comunicare orală sau scrisă prin care se solicită

cuiva, ceva, eventual cu motivare, argumentare. Se foloseşte în mediul familial (cerere în căsătorie), în cel administrativ şi în cel profesional (cerere de angajare, de acordare a unor favoruri ş.a.). O cerere scrisă corect specifică următoarele elemente: cui se adresează, cine solicită, ce anume, de ce, la ce dată (când).

CHARISMĂ θ Farmec personal, capacitate de a atrage, de a

inspira simpatie şi încredere, de a influenţa. Cuvântul a fost mult folosit după 1989, în România, în legătură cu unii noi actori ai scenei politice: „lider charismatic”, plăcut maselor, ascultat şi urmat.

CHAT FORUM θ Forum de discuţii. Situaţie comunicaţională

(în comunicarea electronică) în care, utilizând computerul personal, doi sau mai mulţi participanţi conectaţi la Internet pot conversa din orice loc fizic s-ar afla. Un asemenea forum poate fi găsit într-un avizier electronic. Este o practică de comunicare în curs de mare dezvoltare, determinând un nou compartament în schimbul de opinii şi informaţii. Contribuie la comunicarea inter-culturală, prin intermediul unei limbi de largă circulaţie şi duce la apariţia unor noi convenţii conversaţionale.

22

CHESTIONAR θ Instrument de comunicare scrisă sau orală care permite observarea unui fenomen sau o informare în legătură cu o anumită problemă. Chestionarul este constituit dintr-o suită de întrebări adresate unui subiect/unor subiecţi. Completarea lui prin bifare sau scris furnizează răspunsuri care sunt studiate apoi statistic sau permit verificarea nivelului de informare al unui subiect. Capa-citatea de a înţelege şi a completa corect un chestionar se situează la nivelul 2 (din 4) de competenţă în comunicarea scrisă.

CIBERSPAŢIU θ Cuvânt inventat în 1984 de un scriitor puţin

cunoscut, William Gibson, pentru a desemna spaţiul virtual, fără frontiere, fără constrângeri, interactiv, produs de Internet.

CIFRU θ Cod de semne convenţionale prin care se transmite

(scris sau sonor ori virtual) un mesaj secret. Există scrieri literare cu sensuri ascunse sub simboluri sau prin metafore, despre care se spune că sunt „încifrate”, greu de înţeles, cu un al doilea nivel de semnificaţii. În nici un caz un text publicistic nu poate fi „încifrat”, pentru că el trebuie înţeles uşor şi corect/complet de un cititor mediu.

CINEAST θ Profesionist (sau amator) care realizează filme. CINEMATECĂ θ 1. Arhivă de producţii cinematografice. 2.

Sală în care se difuzează, după un anumit program, cu o anumită tematică, filme vechi, de o anumită valoare sau reprezentative pentru un producător, un regizor, o şcoală, o epocă, un actor. Cinematecile s-au înfiinţat în anii '30 ai secolului XX şi pot fi publice sau particulare. Primele cinemateci au apărut la Stockholm, Berlin, Londra, New York, Milano, Paris. În 1938, cinematecile au fondat Federaţia Inter-naţională a Arhivelor de Film (FIAF).

CINEMATOGRAF θ Acesta era numele atribuit de francezul

Louis Lumière aparatului inventat de el în 1894, pentru înregistrarea şi proiecţia imaginilor în mişcare. Cuvântul a desemnat apoi ansamblul procedurilor tehnice necesare şi spaţiul de difuzare a filmelor (sala de cinematograf).

CIRCULARĂ θ În comunicarea administrativă: ordin de servi-

ciu (dispoziţie scrisă), transmis subordonaţilor. CITAT θ Fragment dintr-o comunicare scrisă, reluat de altci-

neva, într-un anumit context, pentru a ilustra o idee. Este o

23

comunicare de grad secund şi poate fi folosită şi oral, reamintind o aserţiune, tot orală, a altcuiva, inclusiv în comunicarea familială.

CITAŢIE θ Comunicare scrisă, judecătorească sau adminis-

trativă, prin care destinatarul este invitat/somat să se prezinte în faţa unei autorităţi. Conţine informaţiile strict necesare: cui este adresată, unde şi când trebuie să se prezinte destinatarul, eventual şi în ce scop/ în ce calitate (ex.: de martor, de pârât, de reclamant).

CLAMA θ (a) A striga, a vocifera. Se foloseşte în legătură cu

comunicarea emisă de un emiţător colectiv, o mulţime nemulţumită. Dimpotrivă, un public satisfăcut aclamă, manifestându-şi admiraţia ori recunoştinţa, sau reclamă (cere) revenirea la rampă a unui interpret ori reluarea („bisarea”) unei piese.

CLAMOARE θ În comunicarea publică: zgomotul confuz pro-

dus de o mulţime indignată, nemulţumită, nerăbdătoare, neliniştită. CLIP θ Suită de imagini multimedia, de animaţie sau film

video cu rol ilustrativ, de însoţire, publicitar, difuzată pe o secvenţă de scurtă durată. Clipul poate însoţi o melodie sau poate fi o reclamă.

CLIŞEU θ În comunicarea verbală: loc comun, stereotipie, for-

mulă des repetată, uneori golită de sens. „Limba de lemn”, de exem-plu, utilizează numeroase asemenea clişee: „vibrant elogiu”; „înaltă preţuire”; „savant de renume mondial” (folosite în legătură cu cuplul Ceauşescu în presa anilor '80).

COD θ Sistem de semne sau semnale convenţionale folosit pen-

tru comunicare. Orice mesaj este rezultatul unei codificări realizate de emiţător şi al unei decodificări de către receptor. Necunoaşterea codu-lui/convenţiilor face imposibilă înţelegerea mesajului. Există şi coduri secrete care protejează conţinutul comunicării (de ex.: militare).

COLAJ θ Procedeu prin care se realizează o comunicare scrisă

ori grafică, alăturând, după o anumită intenţie, pentru a se realiza un efect sau o semnificaţie, elemente din alte opere (colaj de texte, colaj de elemente grafice, combinaţie grafică-text).

COLAŢIONARE θ Confruntarea unui text original cu o copie a

lui, pentru a se asigura corectitudinea. Este prima corectură în dru-mul unui manuscris spre tipar.

24

COLOCVIAL θ Disponibil pentru comunicare; cu caracter comunicativ. Ex.: „autorul are un stil colocvial”.

COLOCVIU θ 1. Situaţie comunicaţională, formală, eveni-ment

ştiinţific, profesional, în genere, organizat în scopul dezbaterii unor probleme, schimbului de opinii, prezentării unor informaţii. Este o comunicare orală de grup constituită din suite de intervenţii cu emiţători individuali, urmate de discuţii generale. Colocviul urmăreşte progresul într-un domeniu sau disciplină şi, de obicei, organizatorii publică intervenţiile şi concluziile pentru a le difuza în comunităţile interesate. 2. Formă de examinare orală în învăţământul universitar: persoana examinată răspunde unor întrebări pe o temă dată, discursul ei având ponderea cea mai mare în această relaţie de comunicare didactică.

COLOFON θ Notă la sfârşitul unei cărţi manuscrise sau tipărite

(mai ales la o ediţie bibliofilă) prin care se comunică informa-ţii privitoare la condiţiile, locul şi realizatorii imprimatului, cu specifi-carea unor date tehnice (tipar, hârtie ş.a.).

COLONCIFRĂ θ Cifră care indică, în colţul de sus sau de jos

al paginii, numărul acesteia într-o carte, într-o revistă sau într-un ziar. COLONTITLU θ Rând sau cuvânt imprimat în partea de sus a

paginii unei cărţi, unei reviste sau unui ziar, deasupra nivelului textului propriu-zis. Cuprinde titlul lucrării, numele autorului sau titlul capitolului din care face parte respectiva pagină.

COLPORTAJ θ Formă de comunicare orală sau scrisă con-

stând în difuzarea unei veşti sau zvonuri ori a unor tipărituri/manus-crise. Înainte de apariţia serviciilor de poştă, colportajul reprezenta o modalitate de transmitere a ştirilor cu toate deformările ce decurg din comunicarea mediată de numeroşi participanţi (ex.: cruciaţii întorşi în Europa colportau ştirile din Ţara Sfântă. În Transilvania, la începutul secolului XX, era cunoscut un colportor de cărţi româneşti, Badea Cârţan).

COMENTARIU θ Comunicare de grad secund, având ca obiect

o altă comunicare preexistentă. Presupune o explicare, o nuan-ţare şi o dezvoltare a comunicării primare. Ex.: comentariu critic; comentariu

25

filologic ş.a. Se realizează astfel o extensie a comunicării-obi-ect, revelându-se anumite semnificaţii, calităţi, contradicţii, neajun-suri. În învăţământ comentariul didactic se foloseşte, din antichitate, pe marginea textelor clasice. Ulterior, au fost concepute selecţii de texte comentate, explicative, pentru uzul elevilor. Ex.: colecţia „Texte comentate Lyceum” a Editurii Albatros, publicată în anii '70-'80 ai secolului XX.

COMENTATOR θ Funcţie în activitatea redacţională de radio

şi televiziune. Persoană care relatează şi comentează pentru public evenimentele transmise, intervenind cu explicaţii şi evaluări care per-mit o mai bună înţelegere a fenomenului/evenimentului/faptelor.

COMMUNICATIONS PROGRAM θ Program de aplicaţie

care permite computerului personal să funcţioneze ca un terminal de transmisie-recepţie a datelor prin sistemul telefonic.

COMPETENŢĂ θ Capacitate de a face sau a aprecia ceva.

Fiecare profesie presupune competenţe, unele specifice. Formarea într-un sistem de învăţământ urmăreşte dobândirea de către elev sau student a anumitor competenţe (vezi, la sfârşit, lista şi ierarhizarea competenţelor în comunicare).

COMPILA θ (a) A aduna şi a pune la un loc, într-o lucrare,

texte din alte lucrări, ale altor autori, fără contribuţii proprii, originale. Compilaţie = rezultatul unei compilări (ex.: „această teză de licenţă nu e decât o compilaţie”).

COMPLIMENT θ Formulă originală sau convenţională folo-

sită în conversaţie ca expresie a politeţii. Complimentul măguleşte persoana căreia îi este adresat; el poate fi explicit sau aluziv şi suge-rează prietenie, respect, admiraţie, simpatie, preţuire. În forme stan-dardizate, golite de conţinut, complimentul exprimă bunăvoinţa gene-rală, ca, de exemplu, în dedicaţiile pe cărţi, „cu complimentele auto-rului”, sau „transmite complimentele mele doamnei…”, ca mesaj de salut printr-un intermediar. Sub toate formele, complimentul este o comunicare cu sens pozitiv, utilizată exclusiv în relaţiile amicale. Arta de a „face complimente” se dobândeşte prin educaţie şi este specifică societăţilor civilizate şi cultivate.

26

COMUNICARE θ Proces de transmitere a unei informaţii, a unui mesaj, între un emiţător şi un receptor, prin intermediul unui canal. Comunicarea este un mecanism esenţial în dezvoltarea relaţiilor umane. Acest mecanism implică o interacţiune şi poate utiliza vor-birea, un limbaj, o serie de simboluri. În dezvoltarea comunicării umane se diferenţiază următoarele etape: 1. etapa semnelor şi semnalelor, a fiinţelor preumane, incapabile de vorbire; 2. etapa vorbirii şi limba-jului; 3. etapa scrisului; 4. etapa tiparului; 5. etapa mijloacelor de comunicare în masă. Comunicarea este un fenomen social, un ansam-blu de coduri şi reguli care fac posibilă o înţelegere. Specia umană comunică în interior, pe orizontală, şi în exterior, pe verticală, cu transcendentul (comunicarea religioasă) şi cu alte specii (ex.: animale domestice, delfini). Comunicarea umană are următoarele funcţii: poli-tică (deliberativă); forensică (judiciară); epideictică (demonstrativă), după Aristotel, şi: emotivă, conativă, poetică, referenţială, metalin-gvistică şi fatică, după Roman Jakobson.

Din punctul de vedere al modalităţilor, se disting: comunicarea non-verbală (tactilă, gestuală, simbolică, artistică) şi verbală (orală şi scrisă). Din punctul de vedere al participanţilor la procesul de comuni-care, se disting: comunicare intrapersonală, comunicare interperso-nală, de grup, publică şi de masă. Comunicarea se desfăşoară pe două niveluri: informaţional şi relaţional. Ea implică o permanentă ajustare şi acomodare între parteneri şi răspunde unor nevoi ale speciei umane: biologice, de identitate-afirmare, de integrare în comunitate, de afec-ţiune/respect.

COMUNICARE ACUSTICĂ θ Proces de emitere-receptare a

unor semnale acustice în lumea animală şi în comunicarea umană. Există semnale produse de diverse organe: corzi vocale la specia umană şi alte mamifere, syrinx la păsări, organe muzicale stridulante la greieri şi lăcuste. Ele transmit informaţii despre specie, identitate individuală sau sexuală, grupare sau dispersare, motivaţii.

COMUNICARE CHIMICĂ θ (În lumea animală) Emisie-trans-

misie de substanţe chimice în aer sau apă. Semnalează marcarea teritoriului, avertizează, anunţă prezenţe, disponibilitatea pentru împe-rechere. Declanşează o reacţie la indivizi din aceeaşi specie.

COMUNICARE INTER-CULTURALĂ θ Formă de comuni-

care în care există toate caracteristicile comunicării interpersonale, dar

27

în care apare o dimensiune specifică datorată diferenţelor culturale (apartenenţă etnică, dar şi mediu social, sex, vârstă, loc de viaţă, apar-tenenţă religioasă ori politică). Chiar dacă partenerii vorbesc aceeaşi limbă, mentalităţile şi obiceiurile lor comunicaţionale pot genera dis-torsiuni şi afectează procesul de comunicare, obstrucţionând înţele-gerea.

COMUNICARE PARADOXALĂ θ Situaţie în care formula-

rea mesajului face imposibilă conformarea. Ex.: „fii spontan!”. Con-formându-se, receptorul nu mai este spontan.

COMUNICARE TACTILĂ θ În cadrul comunicării inter-

personale mesajul verbal este însoţit uneori de atingeri cu valoare comunicaţională: atingeri emoţionale (mângâieri, gesturi de consolare, încurajare); atingeri ludice (simulând în joacă o mângâiere sau lovire); atingeri rituale (semnificaţie magică, religioasă, profană); atingeri de control (care orientează comportamentul sau atitudinea: încurajează, reţin).

COMUNICARE VIZUALĂ θ Transmitere de semnale non-

verbale, în lumea animală şi în societăţile umane, prin mişcări (dansuri nupţiale, marţiale, de recunoaştere) sau emisii luminoase (la unele specii de insecte).

COMUNICAT θ Comunicare publică de masă difuzată prin

mass-media, cu caracter informaţional sau propagandistic, privitoare la evenimente de importanţă majoră (ex.: comunicat de război).

COMUNICAT DE PRESĂ θ În cadrul Relaţiilor Publice.

Material de mici dimensiuni prezentat presei de un agent PR pentru a promova interesele unui client. Se poate transmite şi electronic.

COMUNICATIV θ 1. Dispus şi apt de comunicare, disponibil

pentru a întreţine legături cu alţii (ex.: „e un copil comunicativ”). 2. Cu caracter de comunicare.

COMUNICAŢIE θ Sistem tehnic utilizat în comunicarea la

distanţă. Poşta, telefonul, telegraful, radioul sunt mijloace de comu-nicaţie utilizând diferite tipuri de semnale.

CONCEDE (a) θ A îngădui ceva, a accepta ceva, a ceda un

drept sau a renunţa la o pretenţie.

28

CONCESIE θ Renunţare la ceva, cedare parţială într-o dispută, în favoarea altcuiva.

CONCILIABUL θ Formă de comunicare interpersonală sau de

grup, cu caracter confidenţial sau secret, între participanţi care se sfătuiesc în scop comun. Termenul conţine sugestia de dubios, rea-in-tenţie, subversivitate.

CONCILIANT θ Dispus să cedeze (să facă concesii), să îm-

pace. Un individ se poate arăta conciliant într-o discuţie, un discurs poate fi conciliant.

CONCILIERE θ Împăcare, înţelegere, acord, presupunând o

bună comunicare şi eliminarea conflictelor. CONCILIU θ Reuniune a înaltelor autorităţi religioase catolice

în vederea consultării şi luării unor decizii. CONCLAV θ Iniţial, numele încăperii de primire a musafirilor

de către femeile romane. Ulterior, termenul a desemnat adunarea car-dinalilor pentru alegerea Papei. Prin extensie, adunare cu rol de con-sultare între participanţi (folosit rar şi preţios sau ironic).

CONFERINŢĂ θ Formă de comunicare publică, expunere pe o

temă dinainte anunţată, având rolul de a informa, de a instrui, de a delecta publicul (de obicei avizat). Poate avea un subiect ştiinţific sau literar şi poate avea un caracter informativ, omagial, evocator. S-a bucurat de mare succes îndeosebi în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, când unele persoane organizau chiar turnee de conferinţe (ca turneele de teatru). Conferinţa a fost cultivată cu entuziasm de societăţile culturale. În România, cele mai cunoscute sunt conferinţele Societăţii Junimea şi cele susţinute în cadrul Societăţii Ateneului Român, între 1865 şi 1944.

CONFERINŢĂ DE PRESĂ θ Situaţie comunicaţională orga-

nizată de un organism sau o instituţie, la care sunt invitaţi reprezen-tanţi ai presei, pentru a li se prezenta, de către un purtător de cuvânt sau un conducător, un anumit mesaj sau pentru ca, la întrebările invitaţilor, acesta să dea răspunsuri în legătură cu un subiect anunţat.

CONFERINŢĂ ELECTRONICĂ θ Spre deosebire de con-

ferinţele obişnuite, de colocvii, simpozioane sau congrese, care

29

reunesc într-un loc dat participanţii interesaţi de un domeniu precis, pentru a discuta pe o temă dată, conferinţele electronice, utilizând mijloace de telecomunicaţie (asistate sau nu de calculator), permit interacţiuni care elimină dimensiunea spaţială. Grupe de trei până la câteva mii de indivizi care se află simultan sau în momente diferite în locuri diferite pot comunica între ele în cadrul unei conferinţe elec-tronice. Acestea pot fi tele-reuniuni (prin telefon), audio-conferinţe (prin reţele speciale), video-conferinţe (prin echipamente speciale), conferinţe electronice asistate de calculator (prin introducerea textelor, stocare şi acces).

CONFESIUNE θ Formă de comunicare interpersonală sau

publică vizând mărturisirea unor sentimente, identificarea unor erori, autoevaluarea. În Biserica Catolică se practică în confesional, spaţiu anume destinat, în care preotul ascultă confesiunea fără a fi văzut şi fără a-l vedea pe credincios. În Biserica Ortodoxă confesiunea/ spovedania se face cu îngenuncherea în faţa preotului, credinciosul având capul acoperit de patrafir. În această formă de comunicare preotul joacă un rol de mediator şi de îndrumător spiritual. Relaţia dintre emiţătorul de mesaj (credinciosul) şi receptor (preotul – divinitatea) este una de subordonare şi de reverenţă a celui dintâi faţă de cel de-al doilea, care reprezintă o autoritate morală şi spirituală. În spaţiul vieţii cotidiene, confesiunea se practică între persoane aflate în relaţii de apropiere afectivă şi în condiţii de încredere reciprocă. Ea poate fi orală, directă, sau scrisă, indirectă, în cazul corespondenţei. O asemenea comunicare împărtăşeşte nelinişti, îndoieli, probleme sau erori, speranţe ori alte sentimente.

Prin apariţia psihologiei clinice, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi începutul secolului al XX-lea, confesiunea la psihiatru a devenit o modalitate de identificare a surselor unor probleme psihice şi o formă de terapie. În toate cazurile menţionate, confesiunea presupune păs-trarea secretului, confidenţialitatea. Există însă şi confesiunea publică – formă de comunicare având ca ţintă un auditoriu sau un public cititor. Se cunosc scrieri cu caracter de confesiune devenite celebre, precum Confesiunile Sfântului Augustin (354-430), scrise pe la anul 400, Confesiunile lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778), La Confes-sion d’un enfant du siècle (1836) a lui Alfred du Musset ş.a. Din Evul Mediu timpuriu, trecând prin Iluminism şi Romantism, până la epoca contemporană, confesiunea a îmbrăcat forme literare sau cel puţin

30

literaturizante. Spre deosebire de scrierile memorialistice propriu-zise, confesiunile vizează semnificaţia unor experienţe şi trăiri, mizează pe autoanaliză şi pe caracterul exemplar al acestor experienţe şi sentimente.

CONFIDENT θ Receptorul unei confidenţe sau confesiuni. În

dramaturgia clasică şi romantică, acest rol – secundar – este frecvent. Confidentul/confidenta unuia sau a mai multor protagonişti rezolvă o problemă de comunicare, el fiind aparent destinatarul unui monolog, al unei tirade, care explică lucruri pe care publicul – adevărata ţintă a mesajului – trebuie să le ştie şi să le înţeleagă. Rolul, episodic, al confidentului este în teatru acela de mediator într-o comunicare artistică, un artificiu în construcţia piesei, lui revenindu-i replici scurte care urmăresc să evite monotonia unui monolog prea lung. El punctează, marchează ori evidenţiază mesajul protagonistului.

CONFIDENŢĂ θ Comunicare interpersonală secvenţială –

deosebită de confesiune, care presupune o durată şi o anvergură mai mare – cu caracter ocazional, presupunând o relaţie de încredere, interes comun sau complicitate între emiţător şi receptor. Confidenţa transmite o informaţie secretă, privitoare în principal la emiţător, dar poate face parte şi dintr-o acţiune de colportaj.

CONFIRMARE θ Declaraţie prin care se recunoaşte valabili-

tatea unui act, o afirmaţie anterioară sau primirea unui mesaj. CONFIRMATIO θ Parte a unui discurs clasic, dedicată dez-

voltării argumentaţiei. CONFLICT θ Confruntare, situaţie în care se lovesc interese

opuse. Cunoaşte diferite forme, de la conflictul verbal la cel armat. CONGRES θ Situaţie comunicaţională având ca scop infor-

marea, consultarea şi eventual luarea unor decizii. Este cadrul comu-nicării publice politice, ştiinţifice, artistice şi poate fi organizat de un partid ori de una sau mai multe organizaţii civice sau profesionale, la nivel local, naţional sau internaţional.

CONOTAŢIE θ Termenul, introdus de L. Bloomfield, în 1933,

desemnează o relaţie subtilă şi greu de definit riguros. Este vorba despre apariţia unor semnificaţii nuanţate într-o comunicare, la nivelul unui cuvânt, al unei expresii, al unei fraze. Şi în comunicarea non-ver-bală, un gest, o schimbare de mimică pot dobândi anumite conotaţii

31

tot în legătură cu un anumit context. Conotaţia este atribuită în mod subiectiv şi este determinată de ambiguitate, de sugestie. Ne putem reprezenta conotaţia ca pe un halou instabil, accidental, în jurul denotaţiei. Conotaţia poate fi aceeaşi pentru receptor şi emiţător sau diferită la unul faţă de celălalt, ea fiind influenţată/determinată de referenţialul fiecăruia şi poate apărea voluntar sau involuntar. Ex.: cuvântul muiere, având iniţial denotaţia femeie (cu totul neutră), a dobândit în secolul al XVIII-lea şi mai ales al XIX-lea, în mediul urban, o conotaţie peiorativă (sugerând imoralitate, caracter neplăcut, agresivitate). În mediul rural, cuvântul a păstrat denotaţia iniţială = femeie, persoană de sex feminin, soţie. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu cuvântul damă (din francezul „dame”), care însemna, în secolul al XIX-lea, când a intrat în limba română, doamnă, dar care foarte repede a primit aceeaşi conotaţie negativă ca şi muiere (imoralitate).

CONSEMN θ În comunicarea militară orală şi scrisă: ansam-

blul regulilor şi obligaţiilor ce trebuie respectate de un militar (în serviciul de pază, de exemplu). Ordin, măsură, care interzice ceva: „am avut consemn să…”, „i-a dat consemn”.

CONSEMNA (a) θ A înregistra în scris într-un document juri-

dic sau într-o relatare (ex.: „Cer să se consemneze în procesul verbal că…” sau, la sfârşitul unui interviu: „a consemnat George Ionescu”).

CONSENS θ Înţelegere, acord, la care se parvine spontan sau

în urma unor negocieri sau discuţii. Ex.: „s-a ajuns la un consens în legătură cu …”.

CONSOLA (a) θ Acţiune comunicativă, de obicei interper-

sonală, având ca scop ameliorarea unei stări de spirit dureroase sau neplăcute, pentru a o face suportabilă sau a-i reduce efectul psiho-logic. Implică un mesaj verbal şi/sau unul gestual (mângâiere, strân-gere de mână).

CONTESTA (a) θ A nega, a nu recunoaşte un fapt, o valoare,

un act. CONTESTATAR θ Persoană care refuză să recunoască, să

accepte, să respecte un fapt, o situaţie (ex.: „contestatarii au organizat o manifestaţie…”).

32

CONTESTAŢIE θ Comunicare scrisă sau orală prin care se re-fuză acceptarea unei hotărâri (ex.: în urma respingerii la un concurs).

CONTEXT θ Situaţie sau complex de situaţii psihosociale,

artistice, economice, politice determinate de sensuri în cadrul comuni-cării orale/scrise/audio-vizuale, publice/private. Contextul poate face inteligibile sau ininteligibile anumite referinţe, aluzii, semnificaţii în comunicare. Ex.: lansarea unei reclame pentru o marcă de ulei comes-tibil, cuprinzând îndemnul final „aveţi încredere în bunicuţa”, în con-textul unei perioade preelectorale în care candidatul favorit era supra-numit „bunicuţa”, a conferit unui text neutru o involuntară ambigui-tate, ceea ce a impus eliminarea finalului la următoarele difuzări. Într-un alt context, mesajul publicitar nu ar fi primit asemenea conotaţie.

CONTRACT θ Document încheiat în urma unei înţelegeri sau

negocieri, între parteneri persoane fizice sau/şi juridice. Cuprinde prevederi şi obligaţii acceptate de ambele părţi.

CONTROVERSĂ θ Discuţie, nu neapărat conflictuală, în care

se confruntă opinii divergente, contrarii, cu argumentările de rigoare. Este o formă de comunicare interpersonală sau de grup (controversa amicală, ştiinţifică, politică ş.a.). Un personaj controversat este o persoană publică, de exemplu, despre care circulă opinii opuse.

CONVENŢIE θ 1. Acord, înţelegere între state, organisme sau

persoane (ex.: convenţie de colaborare). 2. Formă de comportament sau comunicare stabilită prin tradiţie şi practicată mecanic (ex.: a avea un comportament convenţional, conversaţie convenţională – fără ori-ginalitate).

CONVERSAŢIE θ Formă de „acţiune şi interacţiune comuni-

cativă”; comunicare orală, interpersonală sau/şi de grup. Spre deose-bire de discuţie, este spontană, aleatorie din punct de vedere tematic. Se caracterizează prin interacţiune, prin faptul că este contextuală, structurată în funcţie de interesul participanţilor. Se vorbeşte despre o „artă a conversaţiei”, datorită căreia se produce o stare agreabilă şi stimulativă, generatoare de nuanţe, aluzii, performanţe comunicaţio-nale care exploatează contextul. Comportă respect reciproc între parti-cipanţi, asocieri, disocieri, nuanţări şi poate oferi satisfacţie afectivă sau intelectuală. Poate fi convenţională, familiară, mondenă, inte-lectuală.

33

CONVOCATOR θ Formă de comunicare scrisă; listă cu sem-năturile persoanelor chemate să participe la o acţiune comună. Conţine o scurtă informare privind data, locul şi scopul reuniunii în vederea căreia a fost emis.

CONVORBIRE θ Comunicare orală între două persoane (ex.:

convorbire telefonică) sau grupuri (ex.: două delegaţii oficiale), constând într-un schimb bilateral de informaţii şi stabilirea unor înţelegeri de interes privat sau politic, diplomatic, comercial, econo-mic etc. Ex.: „cei doi preşedinţi au purtat convorbiri…”; „au avut loc convorbiri la cel mai înalt nivel”… Spre deosebire de conversaţie şi discuţie, convorbirea are un obiectiv precis şi comportă negociere, chiar la nivel interpersonal. Ex.: „Deci ne întâlnim la (locul), ora…, ziua….”; „Îmi dai … (suma) în condiţiile …”.

CORÉCTOR θ Persoană care citeşte şi corectează greşelile

dintr-un text pregătit pentru tipar într-o editură sau în redacţia unui periodic. Pentru o lucrare se efectuează mai multe corecturi (îndrep-tări) de litere, de cuvinte, de pasaje. De obicei, se fac două sau trei corecturi, ultima fiind numită „bun de tipar”, după care textul poate fi trimis în tipografie. Uneori, după imprimarea textului, el se mai citeşte o dată pentru a primi confirmarea: „bun de legat” şi/sau „bun de difuzare” (ceea ce înseamnă că lucrarea nu mai necesită nici o intervenţie).

CORECTURĂ θ Complex de operaţii de înlăturare a greşelilor

de scriere/tipărire a unui text. Se poate corecta un manuscris sau o dactilogramă, un print sau un şpalt, utilizându-se semne convenţionale care localizează eroarea şi o evidenţiază pentru a fi îndreptată. A nu se folosi termenul corecţie, care înseamnă pedeapsă corporală („i-a aplicat copilului o corecţie” = l-a bătut).

CORESPONDENT θ Redactor sau reporter acreditat pe o pe-

rioadă dată sau permanent, pentru a se informa şi a informa ziarul sau altă instituţie din mass-media. Lucrează şi locuieşte de obicei în zona de unde transmite, spre deosebire de trimisul special, persoană din struc-tura centrală, care se deplasează cu prilejul unor evenimente deosebite.

CORESPONDENŢĂ θ Comunicare scrisă între două persoane

sau două instituţii/organisme; totalitatea mesajelor schimbate între doi

34

emitenţi; totalitatea scrisorilor primite/trimise de o instituţie/orga-nism/persoană. Această formă de comunicare este foarte veche şi s-a practicat la nivel de stat, biserică, indivizi, în scopuri politice, reli-gioase, comerciale, intelectuale, afective (informare, consultare, schimb de idei). Publicată în volume, corespondenţa oficială şi particulară a diferitelor epoci, conservată în arhive şi biblioteci, reprezintă o exce-lentă sursă documentară privitoare la evenimente, relaţii, mentalităţi, stil ş.a. Piesele de corespondenţă de valoare deosebită fac obiect de patrimoniu. Biblioteca Academiei Române şi Biblioteca Naţională a României conservă corespondenţa unor personalităţi reprezentative româneşti şi străine.

CRAINIC θ Persoană care mediază o comunicare publică orală,

furnizând publicului informaţii redactate de alţii. În epocile pre-mergătoare apariţiei mass-media, era o persoană care transmitea comunicările oficiale către public; îşi începea mesajul după ce semna-la sonor cu ajutorul unui instrument (tobă, trompetă) intenţia de comu-nicare (de obicei în pieţele publice). În mass-media (audio-vizuale) crainicul transmite ştirile având acelaşi rol ca şi heraldul altor epoci.

CRIPTOGRAFIE θ Ştiinţa cifrării mesajelor, conform unor

criterii cunoscute numai de emiţător şi receptor, ocultând mesajul pentru cazul interceptării lui.

CRITICA (a) θ A evidenţia neajunsuri, a reproşa, implicit,

anumite defecte, erori, neîmpliniri. Când este vorba despre comenta-riul asupra unor opere de artă, critica de specialitate (literară, plastică, dramatică, muzicală) nu este neapărat negativă. În aceste situaţii acţiunea critică înseamnă evaluare, comentariu apreciativ, cu sau fără rezerve. Un critic este o persoană specializată în interpretarea operelor dintr-un domeniu artistic, prin cronici sau alte articole publicate în presă, difuzate prin radio sau televiziune sau prin volume dedicate unui fenomen, unei personalităţi, unei teme.

CRONICĂ θ 1. Comunicare scrisă având ca scop transmiterea

de informaţii pentru receptori contemporani şi viitori. Cronica înre-gistrează evenimente şi fenomene pentru a le face cunoscute altor generaţii. 2. Gen publicistic având o funcţie de informare şi inter-pretare a unui eveniment artistic (cronică plastică, dramatică, muzi-cală, literară, politică, mondenă sau sportivă).

35

CRONOLOGIE θ Listă de evenimente ordonate după datele la care s-au produs. Unele volume cuprind tabele cronologice, care prezintă în date şi evenimente semnificative viaţa autorilor. Există volume speciale de cronologii, care ilustrează fenomene istorico-cul-turale (ex.: Dicţionar cronologic. Literatura română, Bucureşti, 1979).

CULTURĂ θ Termen care în secolul al XIX-lea era sinonim cu

civilizaţie, definit ulterior ca dezvoltare mentală şi organizaţională a societăţii, ce include cunoştinţele, morala, credinţele, creaţiile cultu-rale ale unei societăţi. Implică un set de valori şi se diferenţiază psiho-social (cultura populară, cultura de masă, cultura elitelor).

CULTURĂ DE MASĂ θ Concept cu semnificaţii diferite: 1.

cultura maselor, accesibilă celor mai diverse categorii de public, apreciată îndeosebi de cele cu nivel de instrucţie modest; 2. cultura difuzată prin mass-media. Dar, de exemplu, un concert susţinut în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”, difuzat pe un post de televiziune, nu devine, prin aceasta, „cultură de masă”, întrucât pre-supune o educaţie muzicală de care masele nu dispun. Sintagma „cultură de masă” conţine o nuanţă peiorativă şi se caracterizează prin absenţa caracterului reflexiv, a subtilităţii, a rafinamentului. Cu alte cuvinte, specificul ei este accesibilitatea neproblematică, în scop de „consum”, generatoare de comportamente şi reprezentări diferite de ale culturii înalte. Este altceva decât tradiţionala cultură populară, produsă de mase/anonimi, fiind creată pentru şi nu de categoriile populare.

CURRICULUM VITAE θ (lat.) Comunicare scrisă, prezentată

de un candidat la ocuparea unui post sau în altă situaţie (concurs, selecţie), în care se prezintă cronologic datele biografice şi profe-sionale ale acestuia (data şi locul naşterii, studiile, starea civilă, acti-vităţile desfăşurate, funcţiile ocupate, realizările personale).

CUVÂNT θ Unitate de bază a vocabularului, asociind un sens şi

o formă sonoră/scrisă (vocabulă). Poate fi simplu sau compus. Unele cuvinte sunt derivate ale altora. Un cuvânt utilizat pentru a identifica o diviziune într-un catalog de bibliotecă sau în programare (în informatică) se numeşte cuvânt-cheie. Un cuvânt care se foloseşte la identificarea unei publicaţii (nume propriu sau comun) într-un catalog tipărit sau electronic se numeşte cuvânt-vedetă (ex.: un termen din titlu, nume de autor).

36

DACTILOGRAMĂ θ Forma realizată la maşina de scris mecanică a unui text manuscris (scris de mână) sau dictat. Materialele prezentate de autor unei redacţii (de editură, ziar, revistă) sunt de obicei dactilografiate conform unui standard: cu margine liberă în par-tea stângă a paginii, în 32 de rânduri pe pagină. Introducerea compu-terului face ca dactilograma să tindă spre dispariţie, ea fiind înlocuită de pagina printată la imprimantă, însoţită de dischetă.

DAGHEROTIPIE θ Procedeu de fotografiere inventat în 1838,

în Franţa, de Jacques Daguerre (1787-1851). Dagherotipia folosea ca suport folia de metal. Ateliere de dagherotipie s-au înfiinţat în anii 1842-1843 şi la Bucureşti.

DECLAMA (a) θ A rosti un text (îndeosebi în versuri), cu voce

tare, cu ton şi gesturi ample. Stilul declamator este caracteristic pentru interpretarea actorilor în teatrul secolelor trecute. A stăruit până spre jumătatea secolului XX.

DECLARAŢIE θ 1. În comunicarea administrativă, formular

prin care o autoritate (fiscală, vamală) este informată cu privire la îndeplinirea unor obligaţii. 2. Afirmare a unor principii, convingeri, opinii, sentimente în comunicarea publică şi privată, în scris sau oral. Există declaraţii de război, de independenţă, de adeziune, unele devenite documente istorice celebre. Ex.: Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).

DECOMANDA (a) θ A anula un lucru stabilit anterior (o întâl-

nire, o invitaţie, o comandă). DEDICAŢIE θ Text reverenţios, măgulitor, înscris de un autor

pe exemplarul oferit unei persoane, din proprie iniţiativă sau la cererea unui cumpărător. Autorii dau dedicaţii îndeosebi cu prilejul lansării lucrării. Dedicaţia semnată de o personalitate sau personalitatea celui care primeşte dedicaţia sporeşte valoarea exemplarului. Multe dedi-caţii sunt convenţionale, mai ales atunci când autorul este solicitat de necunoscuţi. De obicei, în asemenea situaţii el se limitează să acorde un autograf (semnătură). În istoria cărţii se cunosc numeroase dedi-caţii ample, ditirambice, pentru principi protectori, academicieni.

37

Genul s-a cultivat şi la români, în aceeaşi manieră, de la începutul secolului al XIX-lea până în prezent. Este o comunicare deseori for-mală, fără substanţă reală în relaţia interpersonală. Uneori, poate fi ori-ginală, inventivă, amuzantă, folosind citatul, jocul de cuvinte, aluzia.

DELATOR θ Denunţător. Persoană care pârăşte, în secret, pe

cineva, cu rea-intenţie, în scris sau oral. DELAŢIUNE θ Denunţ, acuzaţie scrisă sau orală adusă cuiva în

faţa unei autorităţi, fără ştirea persoanei pârâte. DELIBERA (a) θ (În comunicarea judiciară: „membrii unei

instanţe deliberează”). A reflecta în comun, a dezbate cu uşile închise o problemă înainte de a lua o decizie. Prin extensie, termenul se folo-seşte şi pentru a desemna o reflecţie colectivă, cu discuţii în contra-dictoriu şi îndoieli.

DEMONSTRAŢIE θ 1. Dovedirea logică, pe bază de argu-

mente, a unui fapt. 2. Manifestaţie publică de bucurie, protest, nemul-ţumire, neîncredere sau prezentare publică de abilităţi (demonstraţie sportivă, militară...).

DENATURA (a) θ A falsifica un adevăr, a-l deforma într-o

comunicare, prin schimbarea sensului unor cuvinte şi idei. A relata neconform cu realitatea. Un jurnalist poate denatura un adevăr cu intenţie sau involuntar, dacă nu este suficient de competent (din ignoranţă, neînţelegere, neatenţie).

DENIGRA (a) θ A discredita, a „vorbi de rău”, a calomnia. DENOTAŢIE θ Semnificaţie. Primul nivel al comunicării vi-

zează denotaţia, transmiterea unei semnificaţii clare; uneori, alături de aceasta, apar intenţionat sau involuntar una sau mai multe conotaţii.

DENUNŢ θ Comunicare orală sau scrisă, cu caracter infor-

mativ, adresată unei autorităţi de jurisdicţie sau urmărire, prin care se anunţă încălcarea de către o persoană sau un grup de persoane a unei interdicţii în vigoare. Se spune însă şi că un scriitor, un jurnalist, o personalitate denunţă corupţia, nejunsurile etc. unei societăţi.

DEONTOLOGIE θ Cuvânt folosit pentru prima oară la înce-

putul secolului al XIX-lea pentru a desemna „ştiinţa îndatoririlor”. Se aplică în sensul eticii unei profesii, iar noţiunea este mai veche.

38

Profesioniştii respectă un număr de principii ale unui cod deontologic, menit să le reglementeze statutul din punct de vedere moral, stăvilind tentaţia de a comite abuzuri sau de a neglija obligaţii (ex.: deontologia profesiei de jurnalist).

DERIZORIU θ Lipsit de importanţă, mărunt, nesemnificativ,

ridicol (ex.: „publicaţia aceasta are numai subiecte derizorii”). DEZBATERE θ În comunicarea de grup sau interpersonală ori

publică: analiza din diferite puncte de vedere a unei probleme, confruntarea de opinii contradictorii.

DEZINFORMARE θ Demers comunicaţional care difuzează

informaţii false, urmărind să inducă în eroare receptorul, construind imagini neadevărate, iluzionând, pentru a obţine reacţiile dorite de emiţător. Uneori, poate lua forma unei aparente scurgeri de informaţii. Se realizează prin utilizarea într-un anume sens a tehnicilor de infor-mare, pentru a ascunde unele fapte sau pentru a le travesti, a le conferi alt înţeles, în scopul manipulării persoanelor, grupurilor sau maselor. Fiind o acţiune psihologică subversivă, presupune competenţe comu-nicaţionale superioare din partea emiţătorului. Noţiunea are nume-roase definiţii formulate din anii '20 ai sec. XX, încoace, fiind legată şi de aceea de propagandă.

DEZMINŢIRE θ Comunicare orală sau scrisă, ca răspuns la o

afirmaţie/informaţie anterioară, prin care se contestă adevărul acesteia şi se afirmă un fapt contrar. Dacă cineva – individ, instituţie – se con-sideră prejudiciat de o afirmaţie neadevărată difuzată în mass-media, poate da o dezminţire, dispunând de dreptul la replică.

DIAGRAMĂ θ 1. Formă de comunicare vizuală, prin care se

reprezintă grafic un fenomen, pentru a putea fi mai bine înţeles şi urmărit. 2. Reprezentarea schematică a unui spaţiu cu numerotările necesare orientării (ex.: diagrama locurilor vândute/libere într-o sală de spectacol, sau dintr-un tren, avion ş.a.).

DIALECT θ Ramură a unei limbi, distinctă la nivel teritorial,

uneori compusă din mai multe graiuri. Dialectele limbii române sunt: daco-român (în nordul Dunării), aromân, meglenoromân şi istro-ro-mân (la sud de Dunăre). Ştiinţa care studiază fenomenele lingvistice circumscrise este dialectologia.

39

DIALOG θ 1. Comunicare interpersonală orală sau scrisă (în Internet, de ex.). 2. Comunicare între două delegaţii diplomatice. 3. Componentă a unei opere literare (proză sau dramaturgie) sau operă literară ori filosofică, teologică ş.a., având forma de schimb de replici între două personaje. Ex.: Dialogurile lui Seneca (Dialogorum libri XII), culegere de scrieri filosofice ale lui Lucius Aennaeus Seneca (4 î.H.-65 d.H.); Dialogurile lui Grigore cel Mare (Dialogorum libri…) texte ale Sf. Grigorie (535-604 d.H.); Dialoghi, de Torquato Tasso (1544-1595) ş.a.

DICŢIONAR θ Instrument de informare, lucrare lexicografică

tipărită sau pe suport electronic. 1. Cuprinde cuvintele unei limbi, organizate cel mai adesea în ordine alfabetică şi explicate (Dicţionarul explicativ al limbii române) sau este bilingv (Dicţionar francez-român) ori poliglot (Dicţionar poliglot român-englez-francez-german). 2. Există dicţionare terminologice, inventare de definiţii mai mult sau mai puţin detaliate ale unor termeni ştiinţifici, pe domenii (ex.: Mic dicţionar de termeni istorici). 3. Dicţionare de sigle şi de abrevieri (ex.: Dictionnaire international d’abreviations scientifiques et techniques – Dicţionar internaţional de abrevieri ştiinţifice şi tehnice). 4. Dicţionare de asociaţii. 5. Dicţionare biografice (ex.: Dicţionarul scriitorilor români). 6. Dicţionare cronologice (ex.: de literatură română). 7. Dicţionare enciclopedice (vezi enciclopedie).

DIGRESIUNE θ (divagaţie) În comunicarea orală sau scrisă,

abatere, ocol, îndepărtare de la un subiect. Excesul de digresiuni derutează, făcând receptarea dificilă. Acceptabile în textele literare şi chiar în conferinţe şi discursuri, digresiunile nu sunt recomandabile în stilul jurnalistic.

DINAMICA GRUPURILOR θ Disciplină fondată de psiholo-

gul şi sociologicul de origine germană, stabilit în S.U.A., Kurt Lewin, ce include cu prioritate comunicarea. Studiază mecanismele influenţei, schimbările de atitudine şi reţelele de afinităţi ce operează în cadrul unui grup.

DISCURS θ Cuvântare, expunere publică. Formă de comuni-

care orală (cu sau fără suport scris) cu emiţător individual şi receptor colectiv. În funcţie de situaţia comunicaţională şi context, se cunosc

40

mai multe genuri de discurs: 1. Discursul politic, având ca scop pre-zentarea şi argumentarea unor principii, idei, probleme de interes public, pentru a influenţa luarea unor decizii, adoptarea unor legi, a unei direcţii de acţiune; este rostit în mediile parlamentare sau în adunări, precum, de exemplu, cele electorale. Aparţine oratoriei de tribună. 2. Discursul judiciar. Urmăreşte afirmarea sau infirmarea unei culpabilităţi şi o decizie judecătorească. Aparţine domeniului oratoriei „de bară”, fiind rostit în tribunal. 3. Discursul didactic. Are ca scop informarea şi educarea asistenţei şi se cultivă în mediile de învăţă-mânt, sub formă de lecţii-prelegeri. Aparţine oratoriei de catedră. 4. Discursul religios şi/sau moral vizează să influenţeze convingerile şi comportamentul asistenţei prin recursul la sentimentul religios şi la etică. Ilustrează oratoria de amvon (vezi predică). 5. Discursul oca-zional. Rostit în interiorul sau în afara unui cadru instituţional, poate fi: a. academic (de recepţie sau de răspuns la primirea unui nou mem-bru într-o academie); b. inaugural sau aniversar; c. funebru (prilejuit de o înmormântare).

DISCHETĂ θ (sau floppy disck) Suport sub formă de disc fle-

xibil, acoperit cu un material magnetic, utilizat pentru stocarea datelor extrase dintr-un computer. Textul şi imaginile unei publicaţii se sto-chează pe dischete şi sunt transmise în tipografii pentru procedurile de imprimare.

DISPUTĂ θ Discuţie cu caracter conflictual, interpersonală sau

de grup. Luptă pentru întâietate. Două persoane sau grupuri îşi pot disputa un obiect, o autoritate, o prioritate ş.a. Ex.: „am avut o dispută amicală cu …”; „a fost o dispută civilizată”.

DITIRAMB θ Folosit la modul figurat: elogiu exagerat, emfa-

tic, eventual nemeritat, adus cuiva. În antichitatea greco-romană diti-ramb se numea un gen de poem închinat lui Bachus. Prin extensie a dobândit sensul actual. Se întâlneşte formula: „a scrie despre … în termeni ditirambici”.

DIVAGA (a) θ A se abate de la subiect, a face digresiuni într-o

comunicare orală sau scrisă (discurs, articol ş.a.). În exces, divagaţia oboseşte şi îngreunează receptarea unei comunicări.

DIVERTISMENT θ Distracţie uşoară, petrecere plăcută, care

nu implică nici un efort intelectual şi nici o dificultate. Masele şi

41

elitele apreciază forme de divertisment diferite, după nevoile spe-cifice. Mass-media şi industriile culturale oferă diverse posibilităţi de divertisment: publicaţii, emisiuni, concursuri.

DIVINAŢIE θ Capacitate presupusă a unor persoane de a ghici,

de a desluşi ceva inaccesibil percepţiei comune, de a comunica în mod magic cu natura, de a anticipa viitorul.

DIVULGA (a) θ A comunica un lucru care nu trebuie să fie

cunoscut (un secret, un plan). A da pe faţă. (Ex.: „te rog să nu divulgi numele acestor persoane”).

DOCUMENTARE θ Informare detaliată şi sistematică, în

vederea unui scop precis, prin recursul la diferite surse. DOCUMENTARIST θ Persoană specializată în căutarea şi sis-

tematizarea informaţiilor pe o temă dată, într-un scop de cercetare. DOCUMENT PRIMAR θ Comunicare scrisă sau audio-vizu-

ală care prezintă o informaţie originală, ce poate fi receptată aşa cum a fost produsă (o carte, un plan, un raport, o revistă, o reproducere foto-grafică, videogramă, film, disc sonor).

DOCUMENT SECUNDAR θ Comunicare conţinând infor-

maţii care semnalează sau analizează unul sau mai multe documente primare: bibliografie, catalog de bibliotecă, catalog industrial sau comercial, buletin analitic sau signaletic, index.

DOCUMENT TERŢIAR θ Comunicare cu caracter sintetic,

valorificând documente primare şi secundare: dicţionare, enciclopedii, atlase, studii ştiinţifice care utilizează compilarea documentelor originale.

DOSAR DOCUMENTAR θ Colecţie de documente diverse

privitoare la un subiect dat (articole din presă – originale sau copii –, broşuri, pliante, planuri, extrase, fotografii, liste de adrese). Un asemenea dosar poate servi pentru documentarea jurnaliştilor, ca instrument de lucru pentru realizarea materialelor proprii.

DOSAR DE PRESĂ θ Instrument de comunicare între un

organism sau o organizaţie şi mass-media, constituit dintr-un ansam-blu de materiale cu caracter informativ şi distribuit jurnaliştilor. Există mai multe tipuri de dosare de presă: dosarul care este asociat unui

42

comunicat de presă; dosarul de prezentare, cu rol de „carte de vizită”; dosarul-eveniment, difuzat cu ocazia unei acţiuni a emitentului. Un dosar de presă cuprinde un sumar al materialelor incluse, un text sintetic, mici documente şi materiale suplimentare, de obicei vizuale, totul însumând cca 10-12 pagini.

DUBLUL FLUX AL COMUNICĂRII θ (two step flow).

Teorie a comunicării, datorată cercetărilor din anii '40-'50 ai seco-lului XX în SUA, realizate de Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet, materializate în celebrul studiu The People’s Choice – Opţiunea oamenilor (1944), şi de Paul Lazarsfeld şi Elihu Katz, în nu mai puţin de faimoasa lucrare Personal Influence: The Part Played by People in the Flow of Mass Communication – Influenţa personală: Rolul oamenilor în fluxul comunicării de masă (1955). Conform aces-tei teorii, procesul comunicării de masă este compus din două etape: în cea dintâi acţionează liderii de opinie, persoane bine informate direct din mass-media. Ei îi influenţează pe ceilalţi, mai puţin informaţi de mas-media şi dependenţi în informare de cei dintâi.

ECHIVOC θ Expresie sau atitudine ambiguă, ce poate fi

interpretată în două sau mai multe sensuri diferite. Comunicare inten-ţionat neclară, subtilă, ce implică o anumită abilitate din partea emiţă-torului şi a receptorului. Se întâmplă uneori ca unii receptori să nici nu sesizeze echivocul într-o comunicare. Echivocul poate fi insinuant, răutăcios, glumeţ, perfid. Se cultivă în editoriale, cu măsură, dar înflo-reşte mai ales în publicaţiile satirice.

ECLECTIC θ Ceea ce alătură fără a lega, a sintetiza, elemente

disparate, diverse, opuse (ex.: „are o gândire eclectică”, „e o publicaţie eclectică”).

ECRAN θ Suport din diferite materiale (pânză, sticlă, hârtie

ş.a.) pentru proiecţia unor imagini. Din acest cuvânt derivă termenul ecranizare, transpunerea pe ecran a unei opere literare prin realizarea unui film. Scenariul acestuia urmează în linii generale, mai mult sau mai puţin fidel, structura textului.

43

EDITA (a) θ 1. A pregăti un text pentru tipărire, stabilind o anumită variantă, în cazul în care autorul a scris mai multe, cu semnalarea diferenţelor dintre diferitele variante, cu note critice şi explicative. În acest caz se realizează o ediţie critică (având şi note, indici, adică un aparat critic). Prima formă în care se publică o carte se numeşte ediţie princeps. De editarea unui autor se poate ocupa chiar acesta (ediţie de autor) sau altă persoană, care este îngrijitorul de ediţie. 2. A realiza operaţiunile de pregătire pentru tipar şi publicare a unei cărţi sau a unui periodic.

EDITORIAL θ Articol în presa scrisă, de obicei pe prima

pagină, referitor la un eveniment important, reprezentând poziţia şi atitudinea publicaţiei. Are o funcţie de interpretare mai mult decât de informare; dezvoltă o anumită idee, evidenţiază anumite amănunte semnificative, formulează întrebări, evaluează şi analizează fenomene, urmărind să producă anumite efecte în opinia publică, în raport cu politica publicaţiei şi cu interesele finanţatorului. Editorialistul sau grupul de editorialişti au de obicei o anumită notorietate şi autoritate şi se situează pe locuri privilegiate în ierarhia redacţională.

ELITĂ θ Categorie socială, de obicei restrânsă, formată din

persoane ce reprezintă autorităţi într-un domeniu de activitate. Există o elită socială, constituită din indivizi sau grupuri cu rol conducător, deţinătoare de putere economică sau/şi politică şi elite profesionale. O elită se autoproclamă ca atare sau/şi este recunoscută de celelalte categorii sociale sau profesionale. Este însă posibil ca un grup să se considere o elită, fiind, cu toate acestea, ignorat de mase, dacă acestea nu îi consideră mesajul interesant. Elita profesională reuneşte indivizii cei mai performanţi în domeniu. Ex.: „trupe de elită”, „elita informa-ticienilor”, „pilot de elită” ş.a.

ELOCUŢIUNE θ 1. Mod de a exprima gândirea verbal.

2. Parte a retoricii consacrată stilului unui discurs. ELOCVENT θ Convingător, care spune ceva despre ceva. Ex.:

„un gest elocvent”, „un discurs elocvent”.

44

ELOGIU θ Discurs care laudă calităţile unei persoane, opere, instituţii, cu prilejul unei reuniuni publice festive (aniversare, comemorare) sau într-un text publicat.

ELUCUBRAŢIE θ Afirmaţie aberantă, dezorganizată, necon-

vingătoare, neverificată. Unele reviste, consacrate fenomenelor „para-normale”, publică texte considerate de specialişti elucubraţii.

ELUDA (a) θ A omite intenţionat, a ocoli un fapt neconvenabil,

a-l trece cu vederea. În funcţie de interesele sale, un ziarist poate eluda anumite fapte semnificative pentru a evita o judecată nedorită din par-tea opiniei publice, pentru a modifica o imagine a unui fapt, fenomen, a unei persoane. Se eludează faptele neplăcute atât în comunicarea interpersonală, privată, cât şi în cea de masă.

EMBLEMĂ θ 1. Comunicare virtuală, grafică. Reprezentare

sau obiect care comunică non-verbal o idee. Simbol. 2. Comunicare gestuală (kinezică): mişcare prin care se comunică non-verbal un sunet sau un cuvânt.

De exemplu: codurile folosite de surdo-muţi utilizează embleme. Asemenea mişcări sunt folosite şi în pantomimă.

EMFAZĂ θ Atitudine pretenţioasă, lipsită de naturaleţe, exa-

gerată. Afectare în scris, vorbire şi gestică. Se manifestă prin folosirea cuvintelor mari, rare, prin abuzul de sentimentalism şi figuri de stil, prin recursul la patos, la gesticulaţia largă, prin folosirea abuzivă de citate şi ornamente. Specifică mai ales discursului romantic, dar cu prelungiri până în a doua jumătate a secolului XX, emfaza tinde să dispară din comunicarea orală şi audio-vizuală, dar mai rezistă în publicaţiile provinciale şi în discursuri, îndeosebi în legătură cu situaţiile festive (comemorări, omagii, inaugurări).

EMISIUNE θ Comunicare de masă transmisă sub o anumită

formă, după un anumit program, cu un anumit scop (informativ, educativ, cultural, de interpretare), pe o anumită durată, prin radio sau televiziune. Implică un producător, un realizator şi colaboratori/ invitaţi. Poate avea una sau mai multe rubrici şi poate fi permanentă (de obicei) sau ocazional (ex.: emisiuni de ştiri, de divertisment, emi-siune culturală, muzicală).

45

EMIŢĂTOR θ Producătorul unui mesaj într-un proces de comunicare, sursa emisiei în comunicare. Poate fi un animal, o maşină, un individ sau un grup de indivizi.

EMOTICON θ (pl. emoticonuri). Un nou tip de ideogramă,

constituit în practicile de comunicare electronică, prin semne dia-critice, combinate astfel încât să compună desenul schematizat al unei figuri umane. Expresia acesteia sugerează starea de spirit şi mimica emiţătorului, completând comunicarea scrisă.

: -) - zâmbesc :-D - sunt foarte amuzat :-* - te sărut :O - casc, mă plictisesc ;-) - fac cu ochiul, glumesc :-7 - o spun ironic :-( - o spun cu tristeţe :-9 - mă ling pe buze, îmi place, abia aştept EMPATIE θ Fenomen prin care un individ înţelege, pe baza

propriei experienţe, comportamentul şi motivaţiile altui individ. Este una dintre condiţiile unei comunicări izbutite.

EMPHASIS θ În comunicarea electronică. Accentuare prin

alegerea anumitor caractere, sublinieri, litere mari. Modalitate grafică de completare a comunicării scrise.

ENCICLICĂ θ Document emis de Papă, trimis tuturor catoli-

cilor, conţinând o comunicare privitoare la probleme religioase, comu-nitare, politice ş.a.

ENCICLOPEDIE θ Dicţionar care cuprinde şi explică ansam-

blul cunoştinţelor generale sau dintr-un domeniu considerate utile la un moment dat. O primă asemenea lucrare a realizat J.H. Alsted, în 1630, cu titlul Encyclopedia, dar o mişcare intelectuală generatoare de lucrări de informare generală s-a produs în secolul al XVIII-lea, supranumit şi „veacul Luminilor”, când peste 150 de savanţi, filosofi şi scriitori iluştri au realizat celebrul Dicţionar raţional al ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor, publicat la Paris, în 35 de volume, între

46

1751 şi 1780. Nevoia de a se constitui aceste varitabile baze de date a generat ulterior numeroase enciclopedii, precum Der Grosse Brock-haus, în limba germană, Encyclopedia Britannica, în engleză, enciclo-pediile Larousse în limba franceză, enciclopediile spaniole, italiene, americane. Există edituri celebre, specializate în lucrări enciclopedice şi fiecare ţară produce enciclopedii proprii, care se reactualizează. După apariţia noilor tehnologii ale informării, au început să fie realizate şi enciclopedii în formă electronică (multimedia: sunet, text, imagine), precum, de exemplu, Encarta (cu mai multe versiuni). Unele enciclopedii au secţiuni distincte pentru numele proprii (per-soane, locuri, titluri de documente, evenimente marcante) şi pentru numele comune, altele le prezintă împreună, în ordine alfabetică, ori (mai rar) le grupează tematic (enciclopedia Robert).

ENCOMIASTIC θ Elogios, laudativ, cu nuanţă de apreciere

fără măsură, excesivă. De la encomion (în greacă) = discurs laudativ (ex.: „stil encomiastic”).

ENUNŢ θ Formulă prin care se exprimă o idee. EPILOG θ Partea cu care se încheie o lucrare; aceasta are un

caracter concluziv sau rezumativ ori subliniază una sau mai multe idei. Se foloseşte şi la modul figurat:„epilogul acestui eveniment a fost…”, în sensul de încheiere.

ERATĂ θ Listă de termeni care au fost eronat (greşit) tipăriţi

într-o lucrare şi care sunt prezentaţi în forma corectă („a da o erată” = a corecta greşeli).

EROTERICĂ θ Teorie sistematică a întrebării, având ca obiect

logica întrebărilor şi care cercetează adecvarea, condiţiile de soluţionare completă a diferitelor categorii de întrebări, implicaţia. În cadrul tipologiei întrebărilor, s-au identificat numeroase categorii, în funcţie de gen, de aspectul semantic, de „temele strategice”. Eroterica include şi cercetarea tehnicii interogative în jurnalistică, sociologie, pedagogie.

EUFEMISM θ Cuvânt sau expresie care înlocuieşte un alt

cuvânt sau altă expresie pentru a-i atenua sugestiile neplăcute sau jignitoare, menajând fie receptorul, fie referentul (persoana sau grupul la care se referă). Ex.: „o doamnă plinuţă, în loc de grasă”. Se

47

foloseşte pentru a voala comunicarea, cu tact, delicateţe, uneori reve-renţă, în funcţie de raporturile emiţător-receptor sau emiţător-referent.

EURISTICĂ θ Arta de a conduce o dispută, disciplină formată

de T. Kotarbinski, care i-a stabilit elementele de bază: asigurarea libertăţii de mişcare; respectarea funcţiilor şi rezervelor adversarului; concentrarea forţelor în momentul şi locul în care par a fi decisive; acţiunea împotriva concentrării forţelor adversarului.

EXEGET θ Interpret-comentator al unui text al altui autor. Cu

referire la criticii literari sau comentatorii operelor filosofice. Ex.: G. Călinescu a fost unul dintre cei mai importanţi exegeţi ai lui Eminescu.

EXEGEZĂ θ Comunicare de grad secund, constând în inter-

pretarea, comentarea, explicarea unei comunicări preexistente. Se foloseşte şi cu referire la critica literară, înţelegându-se prin exegeza unui autor totalitatea referinţelor critice la opera sa.

EX-LIBRIS θ („din cărţile”, lat.). Însemn de proprietate,

indicând posesorul unui manuscris sau al unei cărţi (persoană particulară sau bibliotecă publică ori de asociaţie). Poate fi inscripţie autografă (de obicei, pe pagina de gardă) sau sub formă de ştampilă ori timbru sec sau sub formă de etichetă aplicată pe carte. Ex-librisul unei personalităţi conferă, mai ales când este autograf, un spor de valoare exemplarului. În spaţiul românesc se foloseşte din secolul al XVII-lea.

EXORDIUM (EXORDIU) θ Prima parte a unui discurs clasic,

care atrage atenţia şi captează bunăvoinţa publicului şi stimulează receptarea mesajului.

Ex.: „Vă mulţumesc cu dragă inimă pentru aceste călduroase aplauze: dar… să vedem dacă mă veţi aplauda şi la sfârşit. Am temeiuri de a mă îndoi, căci: de-ntâi, n-am fost niciodată orator; al doilea, n-am vânat niciodată popularitate (…). Aşadar, vorbind fără fraze şi fără a cocheta, mă tem că … mi-aţi dat arvuna de aplauze, dar voi rămâne numai cu arvuna” … (B.P. Haşdeu, Noi în 1892, Conferinţă rostită la Ateneul Român)

48

Autorul anticipează că va stârni (şi a stârnit) reacţii adverse şi previne publicul că îl va contraria. Se arată modest şi incită interesul anunţând caracterul neconvenţional al cuvântării.

EXPOZIŢIE θ Manifestare cu caracter informaţional-comuni-

caţional public, non-verbal (vizual). Se desfăşoară într-un spaţiu pu-blic, în care se prezintă obiecte de interes economic, comercial, isto-ric, artistic, intelectual. Generală, eclectică sau tematică, cu caracter permanent, periodic (anual, bianual) ori ocazional, expoziţia ilustrează un fenomen sau rezultatele unei activităţi într-un anumit domeniu. Ea comunică semnificaţii (evoluţia, progresul fenomenului) prin fiecare exponat şi, în acelaşi timp, prin concepţia generală (organizarea spa-ţiului, panotarea, succesiuni, contraste …). De obicei, manifestarea este prezentată şi în modalitate verbală şi vizuală, printr-un catalog care furnizează informaţii şi explică intenţii. Ceremonia de deschidere a unei expoziţii se numeşte vernisaj .

EXTRAS θ 1. Fascicul legat separat, conţinând un studiu, un

articol, o comunicare ştiinţifică tipărită într-o revistă sau un volum colectiv. Este distribuit de autor sau editor numai persoanelor intere-sate. 2. Fragment dintr-o scriere.

FACSIMIL θ Copie, de obicei fotografică, a unui document.

Pentru unele texte vechi, interesante din punctul de vedere al cercetă-torilor, se realizează ediţii facsimilate, care oferă imaginea exactă a unui manuscris ori a altei ediţii vechi, originale. Operaţia de facsi-milare se realizează manual sau tipografic.

FAX θ 1. Aparat care, folosind liniile telefonice, transmite la

distanţă, instantaneu, copia fidelă a unui document (scrisoare, schemă, fotografie) scris ori vizual, pe suport de hârtie. 2. Foaia de hârtie imprimată de acest aparat (ex.: „am primit acest fax de la …”; „dau un fax cuiva…”). Faxul este unul dintre noile mijloace de comunicaţie cele mai utilizate în comunicarea comercială, politică, militară, admi-nistrativă şi privată, apreciat pentru rapiditatea şi fidelitatea transmisiei.

49

FEED-BACK θ Returul informaţiei (retroinformaţia) într-o comunicare, permiţând verificarea receptării mesajului. Noţiunea a fost introdusă în schema liniară a comunicării (vezi art. canal) de ciberneticianul american Norbert Wiener. Conform teoriei acestuia, orice mesaj emis determină la receptor anumite reacţii. Efectele acestora se manifestă asupra receptorului, obligându-l să-şi reajusteze mesajul:

E Mesaj R feed-back retroacţie În comunicarea interpersonală şi de grup, retroacţia este

imediată şi completă (mesaje verbale şi non-verbale). Comunicarea prin mass-media nu permite un feed-back rapid şi complet. Totuşi, telefoanele primite de la ascultători şi telespectatori conferă o anumită interactivitate.

FEREASTRĂ θ (în presă) Articol de mici dimensiuni sau

ilustraţie situată în colţul din dreapta, sus, al unei pagini de ziar, încadrat în chenar subţire. În comunicarea electronică este un cadru dreptunghiular afişat pe ecranul monitorului, în care se poate vizualiza un text, o imagine sau o aplicaţie.

FERPAR θ Adaptare a francezului faire-part (a face parte, a

împărtăşi). Comunicare scrisă, oarecum standardizată, non-persona-lizată, folosită în relaţii interpersonale şi de grup, având ca scop o informare privind un eveniment de familie – naştere, logodnă, căsăto-rie sau deces. Răspândirea telefonului a făcut ca acest gen de scrisoare (sau anunţ), la un moment dat imprimată, să nu mai fie folosită decât ca invitaţie implicită la o înmormântare. Pentru celelalte genuri de evenimente, cei interesaţi nu mai sunt informaţi prin recurs la ferpare, ci prin invitaţii directe la o ceremonie – cu precizarea datei, locului ş.a.

FIGURANT θ Persoană care apare pe scenă într-un spectacol,

reprezentând un auditor, dar fără să se manifeste verbal. Figuraţie = totalitatea figuranţilor din spectacol („a face figuraţie” = a fi prezent fără a vorbi).

FILACTERĂ θ (comunicare vizuală, comunicare verbală scri-

să) Fâşie de pergament pe care este înscris un text pe o coloană. În

50

manuscrisele vechi cu miniaturi şi în vechile gravuri cu subiect reli-gios sau laic sunt reprezentate filactere cu rol decorativ sau/şi expli-cativ (cu text foarte scurt şi foarte vizibil), situate în partea de sus, centrală a imaginii sau prezentate de un personaj alegoric sau un înger.

FIŞĂ θ (comunicare scrisă) Document de format standard care

conţine într-o ordine prestabilită, după anumite criterii, informaţiile privitoare la o carte, o persoană (fişă bibliografică, fişă medicală, fişă de personal ş.a.).

FIŞĂ BIBLIOGRAFICĂ θ O fişă bibliografică, necesară pentru

o lucrare (referat, carte, teză de licenţă, teză de doctorat, studiu publi-cat într-o revistă), corect întocmită, cuprinde următoarele elemente:

1. Pentru o carte (lucrare) originală 2. Pentru o carte (lucrare) tradusă

Numele şi prenumele autoruluiTitlul cărţii Subtitlul (dacă există) Locul editării Numele editurii

Exemplu: NEUMAN, Victor. Tentaţia lui homo-europeus. Geneza spiritului modern în Europa centrală şi de sud-est. Bucureşti, Editura Ştiin-ţifică, 1991.

Numele şi prenumele autoruluiTitlul cărţii Subtitlul (dacă există) Numele şi prenumele traducătorului (traducătorilor) Numele şi prenumele prefaţatorului (sau autorului postfeţei, după caz) Locul editării traducerii Numele editurii Anul editării

51

3. Pentru o ediţie a unui text mai vechi 4. Pentru un articol publicat într-un periodic FLORILEGIU θ Culegere de texte, antologie implicând ideea

de valoare specială şi de reprezentativitate a conţinutului.

Exemplu:RUFFINI, Mario. Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino. Traducere din limba italiană de D.D. Panaitescu şi Titus Pârvulescu. Prefaţă de Virgil Cândea. Bucureşti: Editura Minerva, 1973.

Numele şi prenumele autoruluiTitlul cărţii Numele îngrijitorului de ediţie Numele prefaţatorului Locul editării Numele editurii Anul editării

Exemplu:HASDEU, B.P. Studii de lingvistică şi filologie. Ediţia îngrijită, studiu introductiv şi note de Grigore Brâncuş. Bucureşti: Editura Minerva, 1988.

Numele şi prenumele autorului Titlul articolului (studiului) Numele revistei / ziarului (sau volumului colectiv) Anul de apariţie (cu cifre arabe) Numărul în care apare Pagina (sau paginile) la care apare.

Exemplu: NICHI, Lazăr. Palatul Cultural din Arad. În: „Boabe de grâu, Revistă de cultură”, II, 1931, nr.12, p. 515-523.

52

FOCALIZA (a) θ A dirija toate razele unui fascicul într-un singur punct. Focalizarea este operaţia de reglare a unui instrument optic, astfel încât imaginea rezultată să fie clară. În cinematografie, fixarea obiectivului camerei de filmat asupra unei imagini (amănunt semnificativ). Se foloseşte şi la modul figurat. Ex.: „presa şi-a focalizat atenţia asupra …”, „evenimentul a focalizat interesul… ”.

FOILETON θ Articol sau fragment dintr-un roman, publicat în

mai multe numere succesive ale unui ziar sau ale unei reviste, plasat în mod tradiţional în josul paginii, cu loc fix în publicaţie, pentru a fi uşor de identificat/urmărit de cititori. Genul s-a bucurat de mare succes mai ales în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX. Una din primele publicaţii care a introdus foiletonul a fost „Le Journal de Debats” (Paris, 1810). Gheorghe Asachi a publicat primele foiletoane româneşti în „Albina” sa (Iaşi, 1839).

FONOGRAMĂ θ Imagine grafică evocând un sunet. FONOTECĂ θ Colecţie de documente sonore stocate pe dife-

rite suporturi. Ex.: Societatea Română de Radio conservă aşa-numita „Fonotecă de aur”, colecţie de înregistrări ale vocilor unor persona-lităţi şi ale unor interpretări muzicale de valoare.

FORMAT θ Dimensiunile unei cărţi, ale unui periodic sau ale

colii de hârtie tipografică. Foaia întreagă in plano se pliază în două şi rezultă formatul in folio, apoi se pliază din nou şi rezultă formula in quarto ş.a.m.d. Cele mai mari cărţi au formatul in plano care este şi formatul ziarului. Formatul sulurilor de hârtie tipografică se stabileşte după lăţimea benzii. Formatul textului (zaţului) se exprimă în unităţi tipografice tradiţionale (quadraţi sau cicero), dar introducerea noilor tehnologii de procesare electronică a textului face ca acestea din urmă să nu mai fie actuale.

FORMULA (a) θ A emite un mesaj într-o anumită formă (ex.: a

formula o doleanţă, a formula o întrebare, a formula o concluzie). FORMULAR θ Suport de comunicare scrisă conceput pentru a

fi completat în vederea cunoaşterii anumitor aspecte necesare în activităţi administrative, comerciale sau de cercetare. (Ex.: formular pentru obţinerea vizei de călătorie într-o altă ţară; formular de înscriere la un concurs).

53

FOTOGRAFIE θ Procedeu de fixare pe suport fizic foto-sensibil a unei imagini. Inventatorul acestuia a fost francezul Nicéphore Nièpce (1765-1833), urmat de inventatorul dagherotipiei (pe suport metalic), Jacques Daguerre, perfecţionată de englezul Fox Talbot (1800-1877), care a introdus ca suport hârtia. Primele foto-grafii color au fost realizate de fizicianul francez Alexandre Bequerel (1820-1891).

FOTOREPORTAJ θ Reportaj care surprinde în fotografii,

însoţite de explicaţii scrise, un eveniment sau un fenomen pentru a-l prezenta publicului unui periodic.

FOTOROMAN θ Echivalent pentru adulţi al benzii desenate,

realizat printr-o succesiune de fotografii însoţite de text, pe un anumit scenariu narativ, de obicei stereotip şi melodramatic, publicat în perio-dice (câte un episod în fiecare număr). Nu este cultivat în România, dar se bucură de succes în alte ţări, chiar şi după dezvoltarea televiziu-nii. Este un fel de comunicare hibridă, cu funcţie de divertisment.

FOTOTECĂ θ Colecţie de fotografii, plăci şi filme fotografice,

conservată de obicei într-o secţie (departament) specială a unei biblioteci. În România, asemenea fonduri de mare interes documentar pentru secolele XIX şi XX există la Biblioteca Naţională şi la Biblioteca Academiei Române.

GAZETĂ θ Periodic – revistă sau ziar (din francezul

gazette). Termen mult folosit la începutul presei româneşti (ex.: „Gazeta de Transilvania”…), rar astăzi. După instalarea regimului comunist, în toate instituţiile şi întreprinderile au fost introduse gazetele de perete, panouri de afişaj cu câteva spaţii în care erau expuse articole manuscrise ori dactilografiate şi caricaturi sau fotografii, ce ilustrau viaţa profesională, socială şi culturală internă. Articolele erau informative, laudative sau critice şi, în mentalitatea epocii, ele puteau recompensa pe cineva sau îi puteau prejudicia imaginea.

54

GLOBALIZARE θ Dezvoltarea structurilor şi reţelelor econo-mice şi culturale ce acţionează la nivel mondial. Noile tehnologii de informare şi comunicare contribuie în mod decisiv la configurarea unor fenomene supranaţionale, cu efecte unificatoare în domeniul producţiei şi consumului, inclusiv culturale.

GLOSA (a) θ A glosa pe marginea unui text = a relua în altă

formă ideile dintr-o comunicare scrisă preexistentă, a parafraza, a o comenta.

GLOSAR θ Repertoriu de cuvinte explicate, însoţind un text

vechi sau dialectal, dificil de înţeles în lipsa unui asemenea instrument. GLOSĂ θ Notă explicativă marginală sau intercalată, adnotare

necesară înţelegerii într-un text dificil. GRAFFITO θ (plural graffiti) Inscripţie sau desen realizat prin

incizare pe un monument vechi. Prin graffiti se denumesc desenele şi inscripţiile contemporane, realizate cu vopseluri pe ziduri, în locuri publice. Unele tind să se constituie ca o formă de comunicare artistică simbolică.

GRAFIC θ Modalitate de comunicare vizuală, cu rolul de a

reprezenta schematic şi semnificativ un fenomen, o evoluţie, un sistem de raporturi ş.a. Capacitatea de a transpune o realitate într-o asemenea formă vizuală presupune o anumită competenţă profesională.

GRAFOLOGIE θ Disciplină având ca obiect studierea

particularităţilor individuale ale scrisului, folosită în anchetele criminalistice şi în psihiatrie.

GRAFOMAN θ Persoană care scrie mult şi necontrolat. Autor

extrem de prolific, dar fără valoare, care nu comunică nimic inte-resant.

GRAFOMANIE θ Tendinţa de a scrie mult, incoerent,

necontrolat. GRUP DE PRESIUNE θ Ansamblu de indivizi asociaţi în

vederea apărării sau promovării anumitor interese comune, în raport cu un sistem politic, autorităţile, mass-media. De exemplu, ca urmare a prăbuşirii „Fondului Naţional de Investiţii” din România, în anul

55

2000, persoanele păgubite au constituit un mare grup de presiune (şi de interes), care a organizat manifestaţii, greve ale foamei, marşuri, a făcut declaraţii în mass-media, a iniţiat acţiuni în justiţie.

GRUP DE VÂRSTĂ θ În mod firesc, indivizii din societăţi de

animale şi umane se asociază pentru activităţi comune, după interese specifice vârstei. În societăţile umane tradiţionale se constituiau grupuri de tineri, adulţi, bătrâni, cu ritualuri proprii, ceremonii simbolice şi sărbători. Trecerea de la o grupă de vârstă la alta era marcată de festivităţi. Şi în societatea post-industrială funcţionează diferenţierea pe grupe de vârstă, fără componenta magică şi ceremonială. În comunicarea publică şi privată grupurile de vârstă se manifestă prin anumite mentalităţi, atitudini, comportamente şi practici comune. Din acest motiv, studiile asupra comunicării au în vedere şi nevoile/caracteristicile diferitelor grupe de vârstă.

HEBDOMADAR θ Periodic cu apariţie săptămânală. HIEROGLIFĂ θ Semn ideografic cu caracter sacru la vechii

egipteni. Primul care a descifrat aceste semne a fost francezul J. Fr. Champolion (1821). Prin extensie se foloseşte la plural (hieroglife) în sensul de scriere indescifrabilă. Numele acestor semne (în greacă: hieros – sacru; gliphein – a grava) a fost atribuit, pe la 1530, de scriitorul francez François Rabelais.

HULI (a) θ Cuvânt popular vechi. A spune lucruri ofensatoare,

batjocoritoare, chiar nepermise, aducând atingere unei persoane sau autorităţi (ex.: bisericii).

HTML θ (Hyper Text Mark-up Language) Limbaj folosit pentru

difuzarea informaţiilor în World Wide Web, care este o uriaşă bancă de date în curs de dezvoltare, cu evoluţie permanentă şi poate fi consultată prin Internet. Este un limbaj hipertextual, care permite legături între un număr nelimitat de documente aflate în site-uri diferite.

56

ICOANĂ θ Comunicaţional: reprezentare sensibilă a unui obiect prin care acesta poate fi recunoscut. Se bazează pe asemănare şi sugestie, reproducând particularităţi relevante ale obiectului.

ICONOGRAFIE θ Totalitatea imaginilor dintr-o lucrare

(fotografii de persoane, reproduceri de tablouri ş.a.). Formă de comunicare vizuală ce însoţeşte şi ilustrează sau completează o comunicare scrisă (text).

IDENTITATE θ Ansamblu de date prin care se recunoaşte şi

singularizează o persoană (administrativ). Conştiinţa a ceea ce defineşte şi diferenţiază un individ, o comunitate, o naţiune. Identitatea colectivă este capacitatea unei colectivităţi de a se recunoaşte ca atare.

IDEOGRAMĂ θ Semn grafic prin care este desemnată o

noţiune, o idee, un cuvânt. Folosit în scrierile hieroglifice (egipteană, chineză, japoneză), poate avea un caracter figurativ, stilizat sau simbolic.

ILETRISM θ Fenomen ce caracterizează populaţia cu nivel

redus de instrucţie; analfabetism funcţional. Constă în faptul că, deşi subiectul este alfabetizat şi citeşte litere şi cuvinte, el nu înţelege ceea ce citeşte, nu sesizează semnificaţia multor termeni, a propoziţiilor şi frazelor. Subiectul citeşte fără a cunoaşte rolul punctuaţiei şi nu are perspectiva generală a textului. Face confuzii, percepe greşit, reţine deformat. Iletrismul reprezintă o incapacitate de receptare corectă a unei comunicări scrise, dar afectează şi receptarea mesajelor audio-vizuale. Un exemplu de iletrism apare în actul I, scena 1 din comedia O noapte furtunoasă a lui I.L. Caragiale, în legătură cu lectura gazetei: un personaj „citeşte greoi şi fără interpunctuaţie” – după indicaţia autorului –, celălalt receptează lacunar, fragmentar şi confuz. În unele ţări, în Franţa, de exemplu, combaterea iletrismului face obiect de programe socio-culturale concepute de bibliotecile publice, vizând educaţia pentru şi prin lectură, începând cu nivelul preşcolar.

ILUSTRATOR θ Gest cu valoare comunicaţională, de însoţire

şi nuanţare a unei comunicări verbale. Au fost identificate mai multe categorii: 1. bastoane (mişcări de accentuare pe verticală); 2. pictografe

57

(gesturi care schiţează un contur al obiectului la care se referă mesajul); 3. kinetografe (complexe de mişcări care simulează elemen-te ale unui mesaj verbal); 4. ideografe (accentuează o idee); 5. mişcări deictice (care indică direcţii, obiecte, fiinţe); 6. mişcări spaţiale (accentuând poziţia în spaţiu); 7. mişcări ritmice (marcând o succesiune, o repetare); 8. ilustratori emblematici (ex.: semnul V = victorie).

IMAGINAR θ („imaginarul colectiv”; „imaginarul popular”)

Inventar, ansamblu de reprezentări mentale cu care operează gândirea colectivă. Este determinat de percepţia realităţii şi de proiecţiile fanteziei. Ex.: în imaginarul colectiv jurnalistul este un justiţiar (persoană care face dreptate, apără ideea de dreptate).

IMAGINE θ 1. Reprezentare mentală a unui obiect în absenţa

acestuia. 2. Reprezentare grafică a unui obiect, a unei persoane, a unui ansamblu de obiecte şi/sau persoane.

IMPRECAŢIE θ Blestem, vorbe de ocară, violente. INCANTAŢIE θ În comunicarea religioasă. Formulă magică,

rostită sau cântată repetitiv şi monoton, celebrând sau invocând o divinitate sau un spirit pentru a-i obţine bunăvoinţa.

INCUNABUL θ Imprimat tipografic realizat înainte de anul

1500, produs al epocii de pionierat al artei tipografice. Incunabulele reprezintă rarităţi şi au valoare mare, inclusiv din punct de vedere comercial.

INDEX θ Listă alfabetică sau tematică, la sfârşitul sau începutul

unei cărţi sau publicată separat, ori publicată anual pentru toate numerele unei reviste, folosind la identificarea termenilor/numelor proprii utilizate în volum sau în numerele de revistă din anul în cauză (index tematic, de nume, geografic, de autori). Imediat după apariţia cenzurii s-au întocmit în limba latină liste de cărţi interzise (Index librorum…), de unde a rămas expresia „a pune la index”, a nota, a reţine pentru a obstrucţiona o persoană sau un grup.

INDICIU θ Element perceptiv purtător de informaţie. Anumite

fapte reprezintă indicii într-o anchetă judiciară. Un grup de turişti lasă un indiciu (semn, obiect, urmă) pentru grupul următor sau un individ

58

întârziat. Indiciile sunt prezente în comunicarea non-verbală şi în aceea verbală: un tremur al vocii este indiciul unei emoţii a vorbitorului.

INDUSTRIA INFORMĂRII θ Totalitatea activităţilor legate

de producţia, difuzarea şi utilizarea informaţiei profesionale sau spe-cializate, îndeosebi în forma electronică. Produsele ei sunt: băncile de date, în creştere numerică din anii '70, CD-ROM-uri apărute în 1985, programele de calculator documentare.

INFORMARE θ 1. Acţiunea de a informa/a se informa şi

rezultatele ei. 2. Comunicare orală sau scrisă prin care cineva este înştiinţat în legătură cu un fapt sau sau un eveniment. În regimurile totalitare, o informare poate fi echivalentul unui denunţ.

INFORMAŢIE θ Cunoaştere elementară care poate fi

transmisă, stocată, conservată şi utilizată datorită unui suport. După criteriul zonei de interes, poate fi locală şi universală. În funcţie de modul de transmitere, poate fi directă (fără intermediar) sau indirectă (transmisă prin diferite mijloace de comunicare). Informaţia este un produs al comunicării.

INSINUARE θ Comunicare voalată, indirectă, lăsând să se în-

ţeleagă într-o formulare aluzivă sau ambiguă o calomnie, un adevăr neplăcut sau un neadevăr. Presupune competenţe comunicaţionale supe-rioare şi poate fi percepută, dar nu neapărat şi incriminată ca rău-voitoare. Se foloseşte în diferite genuri publicistice, de la cronică la pamflet.

INSERA (a) θ A introduce, a include ceva într-o comunicare

(text, tabel, publicaţie). Ex.: „vă rog să inseraţi în ziarul dumnea-voastră acest apel”.

INSERT θ Cadru fix sau scenă de animaţie de scurtă durată

introduse într-un film. INTERACŢIUNE θ Influenţă reciprocă a obiectelor şi

fenomenelor. Comunicarea este o interacţiune, prin care se modifică starea factorilor implicaţi.

INTERES θ „Ceea ce prezintă importanţă la un moment dat”,

conform Dicţionarului de psihologie al lui Norbert Sillamy

59

(Bucureşti, 1996). Interesul motivează acţiunea şi influenţează receptarea mesajelor în comunicare. În absenţa interesului, receptorul poate percepe eronat semnificaţia unui mesaj sau îl poate înregistra numai ca zgomot, fără să reacţioneze la conţinut. Decisiv în reuşita unei comunicări orale, în special publice sau de masă, interesul poate fi stimulat de emiţător prin înţelegerea trebuinţelor, motivaţiilor şi referenţialului publicului.

INTERLOCUTOR θ Partener în comunicare: „interlocuitorii

au convenit că…”, „respectul pentru interlocutor este obligatoriu”. INTERNALIZARE θ Formă de exercitare a influenţei mass-me-

dia; presupune asimilarea valorilor, modelelor şi semnificaţiilor vehiculate de mass-media; în timp, acestea modelează, modificându-le, reprezentările despre lume şi mentalităţile, comportamentele publi-cului. Alte forme, alături de aceasta, sunt acordul (adeziunea la mesaje) şi identificarea (acceptarea şi imitarea modelelor).

INTERNET θ Sistem mondial de informare şi comunicare

constituit din reţele de calculatoare interconectate. Permite transferul de fişiere, oferă servicii de poştă electronică şi grupuri de discuţii.

INTEROGA (a) θ 1. A pune întrebări sistematice, insistente, în

scopul obţinerii unor informaţii (într-o anchetă judiciară). 2. A căuta informaţii utilizând un computer: interogarea unei surse de informare (o bază de date).

INTEROGATIV θ Întrebător (despre ton, despre caracterul

unui text, despre o expresie a feţei: „m-a privit interogativ”, „ton interogativ”).

INTEROGATORIU θ Procedură prin care un judecător sau un

anchetator urmăreşte să obţină informaţii, constând în formularea unor întrebări. Interogatoriul implică o constrângere şi un joc de strategie al celui care interoghează şi al celui interogat, primul urmărind să sesizeze ceea ce al doilea încearcă eventual să ascundă. El presupune o mare tensiune psihologică, mai ales când persoana interogată este privată de libertate şi/sau supusă torturii.

INTERPELA (a) θ 1. Acţiune prin care se cer explicaţii (în

Parlament) în legătură cu un anumit fapt. 2. Acţiune prin care cineva

60

este somat să dea un răspuns, de obicei justificativ. Termenul comportă ideea de acuzaţie implicită.

INTERVIU θ 1. Gen publicistic, implicând două persoane,

constând dintr-o succesiune de întrebări şi răspunsuri referitoare la o anumită tematică. Autorul principal al unui interviu este ziaristul, care urmăreşte coerenţa dialogului, lăsându-şi interlocutorul să-şi exprime opiniile (amintirile, declaraţiile) şi dirijând ori nuanţând comunicarea. 2. Comunicare interpersonală, având rolul de a edifica un angajator în legătură cu motivaţia şi competenţele unui candidat la angajare sau colaborare.

INTOXICARE θ Formă a dezinformării. Acţiune sau com-

plex de acţiuni informaţional-comunicaţionale constând în furnizarea de informaţii false, a căror urmare este luarea unor decizii în sensul dorit de comanditar sau emiţător/producător. Intoxicarea adver-sarului se practică îndeosebi în timp de război şi în spio-naj/contraspionaj.

INVECTIVĂ θ Injurie, cuvânt, expresie, frază ofensatoare,

violenţă de limbaj. Folosită în comunicarea interpersonală, în situaţii de conflict; în pamflete, în unele polemici, apare şi în presă. În literatura română există un volum de versuri intitulat Poemul invectivă (Geo Bogza, Bucureşti, 1933).

JARGON θ Limbaj specific, diferenţiat la nivelul vocabu-

larului, în cadrul unei limbi. Vorbitorii aparţin unei comunităţi (de exemplu, profesionale sau sociale) cu referenţial comun, diferit, pe anumite segmente, de al celorlalţi utilizatori ai limbii naţionale. Există un jargon medical sau al artiştilor, al elevilor etc.

JURĂMÂNT θ Formă de comunicare orală sau scrisă,

interpersonală sau publică, prin care emiţătorul se obligă, se angajează, promite, afirmă că va acţiona într-un anumit fel, într-o anume situaţie. Ex.: jurământ de credinţă depus de militari, „jurământul lui Esculap” rostit de medici, jurământul de adevăr, „jur

61

să spun numai adevărul”, în tribunal, jurăminte de dragoste ş.a. Încălcarea jurământului atrage, conform unor superstiţii/credinţe străvechi, o pedeapsă divină, el având o componentă sacră.

JURNAL θ 1. Formă de comunicare intrapersonală scrisă; 2.

Scriere cu destinatar individual ori colectiv, prin care emiţătorul îşi consemnează experienţele, trăirile, opiniile în legătură cu propria existenţă şi observaţiile asupra evenimentelor trăite. Iniţial scriere cu caracter intim, jurnalul a cunoscut succesul prin publicare şi mulţi autori compun jurnale ca şi cum ar scrie romane. Există jurnale celebre ale unor personalităţi literare, politice, clericale. 3. Ziar, periodic, cotidian.

JURNALISM θ Publicistică, gazetărie. Desemnează un

domeniu şi un ansamblu de activităţi de presă. JURNALIST θ Persoană care lucrează într-o instituţie din

sistemul mass-media, fiind remunerată pentru aceasta şi are responsa-bilitatea de a colecta, a elabora sau a edita materiale care prezintă şi interpretează pentru public evenimente curente, de la ştire la comentariu.

KANJI θ Semn ideografic din scrierea japoneză, de origine

chineză. Un kanji are două citiri, una chineză şi una japoneză, după poziţia sa într-un cuvânt. Ideograma poate avea sens propriu (semnifică o noţiune) sau poate fi folosită în scrierea unui cuvânt, ca o componentă, schimbându-şi înţelesul iniţial.

KINEZICĂ θ Teorie care studiază totalitatea semnelor legate de

mişcările şi poziţiile corpului uman, emise în cadrul comporta-mentului natural şi/sau cultural.

62

LAMENTAŢIE/LAMENTARE θ Plângere/deplângere zgo-motoasă şi emfatică. Comunicarea orală a unor sentimente intime în public, uneori ostentativă.

LAPALISADĂ θ Afirmaţie a cărei naivitate foarte evidentă

creează ilaritate. LECTURĂ θ Act comunicaţional de receptare a unui mesaj

scris. Pasiv sau activ, în măsura în care cititorul şi interpretează comunicarea, acest act poate fi non-verbal (lectură individuală, mentală) sau verbal (lectura pentru o persoană care dintr-un motiv oarecare nu poate citi, lectura colectivă). Lectura colectivă a fost o practică specifică societăţilor cu puţini membri alfabetizaţi şi s-a dezvoltat în cadrul vieţii comunitare, inclusiv în secolul al XIX-lea. În familie, în grupuri de prieteni, în mânăstiri, în societăţile de lectură, această activitate de intermediere a circulaţiei unui mesaj între un suport scris şi un anumit public s-a cultivat în viaţa publică şi privată, având un rol de informare, loisir, socializare. În lumea românească, lectura colectivă s-a bucurat de succes în cadrul unor societăţi culturale înfiinţate pe parcursul secolului XX (societăţile feminine, ale elevilor, preoţeşti, studenţeşti, muncitoreşti ş.a.). Membrii lor găseau o satisfacţie în lectura comună.

LEGENDĂ θ Text prin care se explică semnificaţiile unei

imagini (reproducere fotografică ş.a.) sau convenţiile utilizate pentru un plan, o hartă, un grafic sau altă formă de comunicare vizuală.

LEXEM θ Cuvânt (sau parte de cuvânt) ce reprezintă cel mai

mic suport de semnificaţie. LEXIC θ 1. Ansamblul cuvintelor unei limbi (ex.: lexicul limbii

române). 2. Ansamblul cuvintelor folosite cu predilecţie sau prin care se manifestă în chip caracteristic un autor (ex.: lexicul regional al lui Ion Creangă; lexicul arhaic al lui Mihail Sadoveanu).

LEXICOGRAFIE θ Disciplină având ca obiect principiile şi

regulile după care se elaborează lucrările lexicografice = dicţionarele. LIMBAJ θ Sistem de comunicare prin semnale, în cadrul unei

limbi sau în afara ei. Filosoful Karl Popper a identificat trei categorii

63

de limbaje, după criteriul funcţiei. 1. limbaje inferioare (folosite şi în lumea animală), având funcţia de semnalizare, de autoexpresie; 2. limbaje superioare, exclusiv umane, capabile de descriere şi argumentare; 3. limbaje mixte.

LIMBĂ θ Sistem de semnale organizate, conform unor reguli,

prin care se realizează o comunicare orală sau scrisă. Ferdinand de Saussure afirma că „nu limbajul vorbit îi este caracteristic omului, ci facultatea de a constitui o limbă”. După caracteristicile lor, diferitele limbi vorbite pe glob se grupează în mai multe categorii: limbi aglutinante (ex.: finougrice, turcice, polineziene); limbi sintetice (ex.: indoeuropene); limbi izolante (ex.: unele limbi africane); limbi centum (unele limbi indo-europene); limbi satem (ex.: armeana); limbi creole; limbi artificiale (ex.: esperanto).

LINGVIST θ Persoană specializată în lingvistică, ştiinţă care

studiază fenomenele de limbă şi care comportă mai multe discipline: lingvistica generală, istorică sau diacronică, sincronică.

LOCUŢIUNE θ Grup de cuvinte cu înţeles unitar. Expresie.

Unele locuţiuni latine sunt utilizate frecvent, dar câteodată incorect în mass-media, fie cu semnificaţie eronată, fie cu caracter ornamental şi semnificaţie anulată prin omisiuni datorate neînţelegerii. Dicţionarele enciclopedice includ uneori secţiuni consacrate expresiilor şi locuţiunilor. Ex.: ab initio (lat. de la început); ex cathedra ( lat. de la catedră, didactic); hic it nunc (lat. aici şi acum).

LOGOFOBIE θ Teama de a comunica verbal, îndeosebi în

public; provine mai ales din nesiguranţa privind propriile competenţe comunicaţionale, din lipsa vocabularului necesar, din timiditate.

LOGOMAHIE θ Termen rar şi preţios, desemnând o polemică

în jurul unor termeni. LOGOPATIE θ Defect de vorbire constând în neclaritatea

exprimării, în incoerenţă. LOGOPLEGIE θ Disfuncţie care se manifestă prin incapa-

citatea de a pronunţa unele sunete sau cuvinte.

64

LOGOREE θ Manifestare verbală incontinentă, excesivă, datorată unei surescitări.

LUARE DE POZIŢIE θ În relaţiile publice: transmiterea unui

comunicat de presă pentru a face cunoscută o poziţie într-o chestiune controversată, ce interesează emitentul.

MACHETĂ θ Plan al unei cărţi sau al unui periodic, care

stabileşte locul în pagină al fiecărui material scris sau ilustrativ (desene, fotografii); prima formă a publicaţiei ce urmează a fi realizată. Machetarea este procesul de concepere a organizării grafice a numărului unui periodic sau a unei cărţi şi intră în atribuţiile secretarului de redacţie sau ale tehnoredactorului, cu consultarea redactorului şef.

MAGAZIN θ Gen de revistă, eclectică sau specializată, bogat

ilustrată, de mare tiraj, pentru consum popular. S-a dezvoltat de la începutul secolului al XVIII-lea, îndeosebi în Anglia şi SUA, dar şi în alte ţări din Europa. După tematică şi publicul-ţintă, există diferite genuri: magazin pentru toată familia, pentru femei, pentru bărbaţi, tineret, reviste de informatică, erotice, sportive ş.a.

MANIFEST θ Document având ca emiţător o grupare, un

partid, un guvern sau un conducător de stat şi ca destinatar, publicul general, iar ca scop, o comunicare publică al cărei conţinut vizează afirmarea unui program, a unor intenţii, a unor principii care ar urma să determine o adeziune, o reacţie în raport cu o anumită realitate. Sunt celebre Manifestul Partidului Comunist, redactat la Londra şi publicat în ajunul revoluţiei din februarie 1848, adoptat apoi, în 1864, de prima Internaţională, şi Manifestul Suprarealismului (Paris, 1924), urmat, în 1930, de Al Doilea Manifest al Suprarealismului.

MANIPULARE θ Acţiune sau complex de acţiuni comunica-

ţionale urmărind inducerea unor opinii cu conţinut eventual ambiguu sau obscur, care să determine o atitudine conformă cu interesele emiţătorului. Se poate manipula o persoană, un grup, opinia publică, utilizându-se tehnici speciale.

65

MANŞETĂ θ (în presă) Text de mici dimensiuni ce rezumă o ştire din cuprinsul unui periodic. Este imprimat de obicei pe prima pagină a unui ziar, cu caracter de literă distinct faţă de acela al articolului la care se referă. Are un rol de atenţionare.

MANUSCRIS θ Text scris de mână. Înainte de inventarea tipa-

rului, dar şi după aceea, se realizau cărţi manuscrise, unele ornate cu diferite motive geometrice, vegetale, antropomorfe, simboluri ş.a. Perfecţionarea tehnicilor de tipărire a înlăturat cartea manuscrisă, dar ea a mai fost realizată în unele ţări (precum Ţările Române) până în secolul al XVIII-lea. Documentele vechi manuscrise au o valoare mare, conferită de unicitatea lor. Bibliotecile conservă în departamen-te speciale manuscrisele scriitorilor, savanţilor, personalităţilor din epocile trecute (scrisori, texte de cărţi, jurnale, memorii, însemnări).

MARGINALIZARE θ Cuvânt folosit în sociologie din 1949,

pentru a desemna retragerea unui individ inadaptabil din mecanismul social. Mai înseamnă şi izolarea, împingerea în zone marginale a unui individ (sau grup) de către alţi indivizi sau grupuri. Marginalizarea presupune că individul sau grupul izolat este ignorat, minimalizat, scos din circuitul informaţiei, împiedicat să se afirme în spaţiul public sau în interiorul unui grup, reducându-i-se posibilitatea de comunicare.

MASĂ θ Mare mulţime de indivizi care, fără a comunica între

ei, fără a se afla în acelaşi loc, fără a se cunoaşte unii pe alţii, receptează într-un anumit fel o comunicare (politică, artistică) la care au cu toţii acces printr-unul sau mai multe canale. În cadrul masei/maselor se activează ceea ce toţi indivizii au în comun şi se estompează ceea ce îi deosebeşte. O mulţime, un public reprezintă o masă în măsura în care acţionează şi reacţionează la unison în raport cu un fenomen (inclusiv comunicaţional).

MASĂ ROTUNDĂ θ Reuniune cu scop comunicaţional, pe o

temă dinainte stabilită şi anunţată. În cadrul ei participanţii îşi prezintă punctele de vedere şi dezbat probleme de interes comun.

MEDIA θ (plural de la medium) – Suport, mijloc. Mass-media

desemnează mijloacele de comunicare în masă (presă, radio, televiziune). Deşi este o formă de plural, în limba română este simţită ca formă de singular şi există tendinţa de a se folosi un plural: mediile

66

(ca pluralul de la mediu, care înseamnă spaţiu – natural, cultural, social – înconjurător).

MEDIATECĂ θ Colecţie pusă la dispoziţia publicului, care

poate utiliza materiale audio-vizuale (casete, discuri), dispunând de echipamente (computere, pick-up, casetofoane, aparate video) sau împrumutându-le pentru acasă. Uneori, mediateca este o secţie a unei biblioteci, alteori un serviciu autonom comercial.

MEDIATIZA (a) θ A face cunoscut prin mass-media, a face

publicitate, a propaga o imagine, un mesaj. MEDIATOR θ (mediatoare) Persoană sau organism (ex.: guvern)

care intervine în favoarea înţelegerii între două părţi aflate în conflict. MEDIOLOGIE θ Disciplină de dată recentă în cadrul „gândirii

comunicaţionale” care îşi propune să opereze o sinteză a tuturor modalităţilor materiale de transmitere a informaţiei şi cunoaşterii în cadrul „mediasferei”. Are ca obiect totalitatea materială, tehnică a suporturilor, raporturilor şi mijloacelor de transport ale gândirii.

MEMORANDUM θ Document diplomatic sau politic, având

rolul de a expune fapte şi documente (inclusiv juridice) ce privesc relaţiile dintre state în vederea unor tratative sau o solicitare a unor reglementări în situaţii inacceptabile. Este însă şi o expresie a unei revendicări, a afirmării unui punct de vedere în legătură cu o problemă politică, socială, culturală. Ex.: În anul 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania au înaintat un Memorandum împăratului Franz Joseph I, pentru a protesta împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor.

MEMORIAL θ 1. Scriere în care se consemnează fapte,

observaţii ce trebuie transmise în timp. 2. Monument în amintirea unui eveniment sau a unei persoane.

MEMORII θ Formă de comunicare scrisă, intimă sau cu desti-

naţie publică, în care un emiţător comunică posterităţii o experienţă sau o suită de experienţe personale, făcând în acelaşi timp un autopor-tret moral, intelectual, artistic şi un portret al epocii şi contemporani-lor. Deşi subiectivă, o asemenea comunicare are o mare valoare docu-mentară retrospectivă (ex.: N. Iorga, O viaţă de om, aşa cum a fost).

67

MEMORIU θ 1. Expunere scrisă privitoare la o problemă, situaţie, în comunicarea administrativă, vizând o soluţionare. 2. Listă de lucrări publicate de o persoană. 3. Expunere a activităţii cuiva = memoriu de activitate. 4. Cerere, solicitare argumentată pe larg.

MENTALITATE θ Termen cu mai multe semnificaţii, utilizat

ca atare de la începutul secolului XX. Desemnează un ansamblu de atitudini, orientări, priorităţi, ierarhizări valorice, specifice unei colectivităţi umane (grupă de vârstă, categorie socială, popor, ansamblu de popoare). Mentalităţile sunt determinate de condiţiile istorico-sociale şi zonale. Astfel, la un moment dat, într-o suită de decade, mentalitatea se schimbă. Mentalitatea europeană diferă de mentalităţile popoarelor islamice sau extrem orientale. Mentalităţile din estul şi vestul Europei nu sunt identice. Din anii '60, istoriografia secolului XX s-a orientat dinspre cercetarea faptelor politice, sociale, artistice, spre studiul mentalităţilor, pentru o mai bună înţelegere a fenomenelor istorice. În societatea contemporană, mentalităţile sunt influenţate de mass-media, care la rândul lor sunt determinate de mentalităţile publicului şi orizontul de aşteptare al acestuia.

MESAJ θ Conţinutul şi forma unei comunicări orale sau scrise

transmise printr-un canal (pe un suport) de la emiţător la receptor. Prin mesaj se desemnează atât semnificţiile, cât şi suportul comunicării (vezi art. canal).

MESAJ SUBLIMINAL θ Mesaj „ascuns”, comportând unul

sau mai multe elemente percepute inconştient (sub pragul conştiinţei = subliminal), „strecurate” în alt mesaj. Induce un comportament împotriva voinţei receptorului. Moralitatea cercetărilor psihologice în acest domeniu a fost contestată, dar mass-media reprezintă un spaţiu propice pentru experimente vizând efectele mesajului subliminal. Cele mai cunoscute experimente au fost acelea realizate în 1957, de cercetătorul James Vicary (care a indus un comportament de consum de Coca Cola şi popcorn prin vizionarea unui film ce conţinea mesajul subliminal), şi cel din 1970, condus de Wilson Bryan Key.

MINCIUNĂ θ Comunicare urmărind deliberat alterarea

adevărului, inducerea în eroare a receptorului. Se manifestă instinctiv şi la unele specii de animale, care simulează, de exemplu, rănirea pentru a atrage atenţia prădătorului, îndepărtându-l de pui. În lucrarea

68

Originile magice ale minciunii şi geneza gândirii (1938), filosoful român Constantin Georgiade identifică minciuna în ritualurile de înmormântare şi unele practici magice. Minciuna ocultează adevărul sau prezintă drept adevăr un neadevăr. Un emiţător poate minţi prin eludarea unor fapte sau poate afirma fapte ireale, întotdeauna cu intenţia de a determina un anumit răspuns al receptorului. Utilizată în cadrul propagandei, poate determina fenomene psiho-sociale confor-me cu interesele comanditarilor.

MINUTĂ θ Document în care se consemnează decizii luate în

urma unei reuniuni. Este o comunicare scrisă, administrativă, care înregistrează o comunicare orală preexistentă. Are un caracter concis, redus la esenţial şi stochează informaţii.

MISTIFICARE θ Rezultatul acţiunii de a mistifica = a induce

în eroare, a crea o falsă impresie, a provoca un anumit comportament. Au fost numeroase cazurile în care mass-media au mistificat realitatea, determinând anumite reacţii ale publicului (ex.: în România, în decembrie 1989, în timpul revoluţiei).

MITING θ Reuniune publică la care participă o asistenţă nume-

roasă. Manifestare publică de aprobare sau de dezaprobare, de solidaritate, protest sau de receptare a unui mesaj politic sau social. Este o formă de comunicare colectivă, în care publicul exprimă o ati-tudine în raport cu o situaţie dată. Expresia colectivă recurge la urale, aplauze, huiduieli, sloganuri, în raport cu sau independent de o suită de discursuri rostite de indivizi/lideri în acest cadru. Publicul comu-nică non-verbal, prin situarea într-un spaţiu (prin participare), prin utilizarea unor obiecte-imagini simbolice (steaguri, portrete, flori), şi verbal, prin inscripţii pe banere/pancarte şi sloganuri, ceea ce conferă mitingului caracterul de comunicare sincretică (orală/scrisă/vizuală).

MODERATOR θ Persoană care conduce o comunicare de grup

într-o situaţie comunicaţională dată (dezbatere, masă rotundă, emi-siune cu mai mulţi participanţi). Moderatorul dirijează discuţiile, dezamorsează eventualele conflicte când acestea depăşesc limita admisă în situaţia dată, eventual formulează concluziile. El acţionează ca mediator între participanţii direcţi şi între aceştia şi public.

MONDEN θ Amator de viaţă socială plăcută, de conversaţie,

întâlniri cu oameni din înalta societate, de petreceri. Mondenitatea

69

presupune sociabilitate şi stăpânirea artei conversaţiei, dar şi un inte-res puternic pentru amănunte derizorii din viaţa persoanelor publice.

MONOLOG θ Formă de comunicare interpersonală sau pu-

blică (în teatru), constând într-o lungă secvenţă verbală, neîntreruptă de nici un interlocutor. În arta dramatică a secolelor trecute, un personaj, singur pe scenă sau asistat de figuranţi, monologa îndelung. În teatrul contemporan, monologul nu mai este cultivat, el pierzând teren în faţa succesiunilor de replici scurte. În vechiul teatru, mono-logul era adeseori emfatic, iar rostirea lui era însoţită de o gesticulaţie pe măsură. În literatura română, o asemenea comunicare poetică este ilustrată de poemul Monolog în Babilon a lui Alexandru Philippide, care imaginează un discurs reflexiv al lui Alexandru Macedon.

MONTAJ θ Suită de operaţiuni prin care, în radio sau

televiziune, segmentele vizuale sau/şi sonore înregistrate sunt selectate şi organizate, structurate într-un scenariu constituind un mesaj coerent şi semnificativ, conform intenţiilor realizatorului.

MOTIVARE θ Proces prin care un conducător îşi stimulează

subordonaţii să acţioneze în sensul dorit de el, dându-le o raţiune pentru aceasta, cointeresându-i. În raport cu mass-media, publicul poate fi mai mult sau mai puţin motivat, iar producătorii de mesaj trebuie să-i înţeleagă motivaţiile.

MOTIVAŢIE θ Resort psihologic presupunând necesităţi,

interese, aspiraţii, deziderate care determină un individ sau un grup să acţioneze într-un anumit fel.

MOŢIUNE θ Decizie a unei adunări, aprobată sau respinsă prin

vot, prin care se formulează critici, revendicări, doleanţe sau puncte de vedere în legătură cu o problemă importantă (ex.: „partidul x a depus la Parlament o moţiune…”).

MULTIMEDIA θ Aplicaţie utilizând calculatorul, care

combină textul, sunetul, imaginile statice şi video, procedeele de animaţie, într-o comunicare complexă, vizând transmiterea de informaţii sau divertismentul. Cele mai moderne sunt interactive. Astfel, o enciclopedie multimedia ilustrează un fenomen, facilitând selecţia informaţiilor, detalierea unora dintre ele, vizualizarea tridi-mensională, permiţând utilizatorului să circule, zăbovind sau alegându-şi obiectivele, într-o lume virtuală.

70

NARAŢIUNE θ Comunicare orală sau scrisă în care se expune, se relatează un eveniment, un fapt, o suită de fapte.

NEGAŢIE θ Cuvânt sau expresie prin care se respinge sau se

contestă ori se contrazice o afirmaţie. NEGOCIATOR θ Persoană însărcinată cu o acţiune de

negociere, având competenţele comunicaţionale necesare (capacitatea de a asculta, ştiinţa de a argumenta, putere de convingere).

NEGOCIERE θ Demers comunicaţional interpersonal sau de

grup, având ca scop încheierea unei înţelegeri. Se poate derula în comunicarea familiară, cotidiană şi în comunicarea administrativă (politico-economică) între două instituţii, organisme, grupuri de interese. Ex.: negocieri între sindicate şi patronat, ori sindicate-guvern. Orice negociere presupune înalte competenţe comunicaţionale şi o anumită tactică. Fiecare partener urmăreşte să obţină maximum de avantaje, conform intereselor sale.

NOTĂ θ Consemnare a unor informaţii. Într-o ediţie sau un

articol ştiinţific autorul poate adăuga unele informaţii prin trimiterea la note (de subsol, în josul paginii respective, sau la sfârşitul textului). În jurnalism, nota este un material de foarte mici dimensiuni. Notele (însemnările) de călătorie fac însă obiectul unor volume, ca gen memorialistic-literar.

NOTORIETATE θ Faptul de a fi faimos (notoriu), cunoscut de

multă lume (ex.: „un fapt notoriu”, „un mincinos notoriu”; „a dobândi notorietate”, „a aspira la notorietate”).

NOUA RETORICĂ θ Curent de cercetare, iniţiat de Chaim

Perelman (1912-1984), vizând enunţarea unor reguli generale de argumentare ce ţin seama nu numai de forma discursului, dar şi de diferitele tipuri de receptare ale publicului. A apărut din nevoia de a compensa dispariţia, la finele secolului al XIX-lea, din învăţământul clasic, a vechii retorici.

N.T.I.C. θ Noile Tehnologii ale Informării şi Comunicării.

Ansamblul mijloacelor de stocare, prelucrare şi difuzare a informaţiei, prin informatică, telecomunicaţii şi audio-vizual: Minitel, CD-ROM;

71

Internet, autostrăzile informaţiei. Utilizate în domeniul public, în învăţământ şi în domeniul privat, acestea generează noi compor-tamente comunicaţionale, noi convenţii şi noi practici, modificând unele aspecte ale comunicării interpersonale şi de grup.

OPINIE θ Judecată, apreciere privind un fapt, un eveniment, o

idee, un comportament. Poate fi individuală (opinie personală) sau publică (judecată colectivă a unui fapt sau fenomen la un moment dat). Există şi o teorie a opiniilor datorată lui Jean Stoetzel, care consideră că „Există două feluri de opinii: publică şi privată. Prima este de ordin sociologic (…). A doua este de ordin psihologic” (Theorie des opinions, 1943).

ORATORIE θ Arta de a compune şi a rosti discursuri politice

(oratoria de tribună), judiciare (oratoria de bară), didactice (oratoria de catedră), religioase şi morale (oratoria de amvon).

Cultivată din antichitate până azi, comportă un complex de abilităţi comunicaţionale şi evoluează la graniţa cu literatura. În epocile anterioare apariţiei mass-media, manifestările oratorice aveau un mare impact asupra publicului, acesta receptând oratoria ca pe o formă de ameliorare morală, în acelaşi timp cu valoare instructivă şi divertisment de calitate.

ORDIN θ Comunicare orală sau scrisă emisă de o autoritate

civilă (Ordin al Ministrului…) sau militară. Comportă un caracter de obligativitate şi nu presupune un răspuns verbal, ci o acţiune ori supunere necondiţionată. Este o comunicare cu schemă simplă, fără feed-back, al cărei conţinut este succint şi lipsit de orice ambiguitate.

ORDONANŢĂ θ Document emis de o autoritate (guvern, altă

structură administrativă sau judecătorească), conţinând anumite dispoziţii ce urmează a fi aduse la îndeplinire de instituţiile sau persoanele subordonate.

72

ORGANIGRAMĂ θ În comunicarea administrativă. Schemă sau diagramă utilizată la vizualizarea structurii organizaţionale a unui organism, instituţii, organizaţii.

OVAŢIE (OVAŢII) θ Aclamaţie. Comunicare orală, publică

prin care publicul-receptor recompensează o prestaţie sau o comu-nicare (artistică, politică) izbutită. Este o formă de răspuns colectiv la un mesaj şi o expresie a satisfacţiei sau entuziasmului. În opoziţie, publicul îşi manifestă dezaprobarea sau insatisfacţia prin huiduieli.

PAMFLET θ Gen literar (în versuri sau proză) şi publicistic,

bogat în figuri de stil, prin care se ironizează, se acuză, se ridiculi-zează o persoană sau o colectivitate. Vituperant sau cu false candori, cu reduceri la absurd şi/sau exagerări, cu aluzii, insinuări şi ambi-guităţi intenţionate, pamfletul este opusul panegiricului. Genul presupune competenţe speciale de comunicare şi planuri multiple de receptare. S-a cultivat în comunicarea politică şi a circulat pe foi volante sau în alte tipărituri ocazionale încă din secolul al XVII-lea. Este încă viu în publicistica contemporană.

PANEGIRIC θ Discurs având scopul de a elogia o persoană sau

o colectivitate. Cuvântul are şi sensul de laudă exagerată, de elogiu disproporţionat, de apologie. Unele texte publicistice, îndeosebi ocazionale, festive, se convertesc, voluntar sau involuntar, în panegirice.

73

PANOTARE θ Expunere de panouri, structurare a unei expozi-ţii pentru a i se pune în valoare elementele şi a i se conferi logi-că/semnificaţie.

PANTOMIMĂ θ Comunicare non-verbală, gestuală, folosind

expresivitatea corporală pentru a transmite ori a sugera idei şi senti-mente. A generat un gen de artă teatrală, în care s-au afirmat mari actori, precum Marcel Marceau (în secolul XX), şi a fost folosită în jo-cul actorilor din cinematograful mut, pentru a suplini lipsa sonorului.

PARODIE θ Comunicare având ca scop imitarea ironică,

persiflantă (uneori în mod amical) a unei comunicări preexistente. Este un gen de creaţie literară ( o operă întreagă) sau se manifestă secvenţial, ca o aluzie la un text în alt text. De exemplu, într-un episod din Pseudokynegetikos, Al. Odobescu îl parodiază cu simpatie pe scriitorul rus N.V. Gogol.

PASTORALĂ θ În comunicarea religioasă: mesaj public, sub

formă de scrisoare, adresat de un arhiereu clericilor şi comunităţii credincioşilor cu prilejul unei sărbători (ex.: de Paşte) sau în legătură cu un eveniment.

PATTERN θ În limba engleză: model, tipar, şablon, ceea ce

este luat ca model, modelează. Cuvânt mult folosit, netradus, în lucrările româneşti recente consacrate comunicării.

PERORA (a) θ A vorbi cu însufleţire, cu emfază, cu patos

(eventual cu gesticulaţie exagerată), tare şi mult. PERORATIO (PERORAŢIE) θ Partea finală a unui discurs,

conţinând recapitularea ideilor şi având rolul de a desăvârşi persua-siunea.

PERSIFLA (a) θ A ironiza, a lua în râs pe cineva. Presa

persiflează în articole sau pamflete. O publicaţie persiflantă este, de exemplu, săptămânalul „Academia Caţavencu”. Acesta persiflează persoanele publice în texte maliţioase şi/sau fotografii cu legende ce reduc la absurd situaţiile, imaginând dialoguri între personaje reale; uneori fotografiile sunt completate sau/şi modificate de un caricaturist.

74

PERSUASIUNE θ Demersul unui emiţător de a schimba o comportare, o convingere ori atitudine a receptorului, printr-un mesaj sau un complex de mesaje.

PERTRACTA (a) θ A dezbate îndelung şi detaliat o chestiune

(incluzând ideea de negociere). PLACHETĂ θ Volum de mici dimensiuni, broşură (ex.: „pla-

chetă de versuri”). PLAN θ În cinematografie. Scenă scurtă în timpul căreia perso-

najele principale sunt filmate în acelaşi cadraj şi sub acelaşi unghi, la o anumită distanţă de aparatul de filmat (cameră). Sunt mai multe tipuri: prim-plan, gros-plan (foarte aproape), plan american, plan mediu, ansamblu apropiat, ansamblu mare, plan general, plan îndepărtat, pe măsură ce cadrul cuprinde un câmp spaţial din ce în ce mai mare.

PLANŞĂ θ Reproducere grafică sau fotografică de mici sau

mari dimensiuni, a unei imagini ce serveşte la vizualizarea unui obiect, fenomen, organism. Autonomă, putând fi expusă separat, sau inclusă, de obicei la sfârşit, într-o tipăritură. Folosită în comunicarea vizuală, cu sau fără text.

PLAY-BACK θ Comunicare orală simulată, prin înregistrarea

vocii unui actor sau cântăreţ şi difuzarea ei ulterioară. Este o comu-nicare indirectă, care presupune ca persoana înregistrată să mimeze în faţa publicului emisia vocală. În opoziţie cu live (transmisiune directă).

PLEDOARIE θ Comunicare orală judiciară, în cadrul unui

proces. Expunere a faptelor, făcută de avocat, în faţa instanţei judecătoreşti, pentru a susţine cauza uneia dintre părţi. Prin extensie, înseamnă şi susţinerea unei idei (ex.: pledoarie pentru cultură, pace ş.a.m.d.)

PLIANT θ Imprimat cu conţinut informativ/publicitar, împă-

turit (pliat) pentru a fi uşor manevrat şi consultat. Este un instrument de comunicare vizuală (text, fotografii, scheme, hărţi, planuri simplificate) care urmăreşte o informare rapidă şi eficientă despre o ţară, o regiune, un oraş, o instituţie/întreprindere: pliant turistic, plian-tul unui muzeu, al unei reţele de magazine ş.a. Una dintre

75

competenţele cerute unui profesionist în comunicare este aceea de a putea concepe şi realiza un pliant.

POLEMICĂ θ Confruntare de idei opuse, discuţie în contra-

dictoriu, ce poate degenera în conflict. Într-o polemică purtată în presă, de exemplu, fiecare emiţător îşi prezintă şi îşi argumentează punctul de vedere, combătându-l pe acela (sau acelea) al (ale) persoanei cu care polemizează.

POLIGLOT θ Persoană care cunoaşte mai multe limbi. POLISEMANTIC θ Cu referire la cuvinte sau unităţi frazeo-

logice, desemnează faptul că ele au mai multe sensuri. POLISEMIE θ Însuşire a unei unităţi frazeologice sau a unor

cuvinte de a semnifica mai multe lucruri. POPULARITATE θ Cunoaştere şi apreciere la nivel de masă.

Se bucură de popularitate un individ, un lider, o instituţie mass-media. Implică audienţă, interes, adeziune. Este determinată de măsura în care răspunde unor nevoi, aşteptări, modele ale publicului.

POSTER θ 1. Formă de comunicare grafică, de mari dimen-

siuni, prin care se prezintă anumite fenomene, în cadrul unei comunicări ştiinţifice. 2. Afiş pliat într-o revistă sau vândut separat, reprezentând o persoană, un grup, un animal, un peisaj sau o compoziţie simbolică. Are caracter pur decorativ sau comunică un mesaj simbolic.

POST-SCRIPTUM θ Text care se adaugă la sfârşitul altuia,

pentru a comunica un lucru care a fost eventual omis (într-o scrisoare sau un articol).

POSTSINCRON θ Operaţiune tehnică prin care se asociază

imaginilor unui film înregistrat muzica şi vorbirea. POŞTA ELECTRONICĂ (e-mail) θ Denumire generică atri-

buită oricărei utilizări a calculatorului pentru a transmite, a primi, a stoca şi a organiza informaţii scrise de la un individ (sau organism) la altul. Sistemul foloseşte calculatorul şi un program specializat, o reţea de transmisie, terminale (micro-calculatoare) şi periferice obişnuite. Mesajele introduse pot fi accesate de un destinatar sau o listă de

76

destinatari. Are avantajul rapidităţii transmiterii şi pe acela că desti-natarul îşi poate folosi „cutia poştală” şi în călătorii, oriunde s-ar afla.

PREAMBUL θ Parte introductivă într-o scriere, un discurs, o

manifestare, a unui act. PREAVIZ θ În comunicarea instituţională, administrativă,

înştiinţare de concediere a unui angajat, emisă pentru a preveni receptorul în legătură cu iminenţa acţiunii.

PREDICĂ θ Discurs cu caracter moral şi/sau religios, rostit din

amvon de un cleric, în special după liturghia duminicală. Predica poate comenta un text biblic, dar pornind de la un pretext, dezvoltă idei legate de comportamentul moral, având ca scop ameliorarea auditoriului şi întărirea credinţei prin recursul la exemple şi citate. Acest gen de comunicare publică a cunoscut un mare succes în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În Franţa, sunt reprezentativi marii predicatori Jacques-Benigne Bossuet (1627-1704) şi Louis Bourdaloue (1631-1704). Contemporan cu aceştia a fost şi cel mai important predicator din Ţara Românească, mitropolitul Antim Ivireanul (1650-1716), autorul unei serii de Didahii.

PREFAŢĂ θ Comunicare scrisă, imprimată la începutul unei

cărţi, cu referire la autorul şi conţinutul acesteia. Autorul prefeţei, prefaţatorul, prezintă informaţii despre autor şi, eventual, epoca sa şi comentează cartea, reliefându-i calităţile. Un asemenea text poate fi publicat şi la sfârşitul unei cărţi. În această situaţie el se numeşte postfaţă. În cultura veche românească se folosea cuvântul de origine slavă predoslovie.

PRELEGERE θ Formă de comunicare didactică practicată în

universităţi. Prezentată de un profesor în faţa studenţilor, prelegerea face parte dintr-o suită ce constituie cursul propriu-zis. Ea se diferenţiază faţă de conferinţă prn aceea că este o parte componentă a unui program de învăţământ pentru o disciplină, are o durată fixă şi presupune o succesiune conformă cu logica şi scopul cursului predat de profesor. Prelegerea urmăreşte informarea şi formarea auditoriului, descrierea şi explicarea unor fenomene. Ea este completată, în procesul de învăţământ, de seminar. În demersul ei de stimulare a unei vieţi intelectuale moderne, Societatea Junimea, înfiinţată la Iaşi, în

77

1863, a iniţiat o serie de „prelecţiuni populare”, adresate unui public doritor de progres şi amator de conferinţe instructive.

PRESĂ θ Totalitatea publicaţiilor periodice. Mijloc de infor-

mare în masă pe suport tradiţional (hârtie) sau electronic. După Ted. J. Smith III de la Commonwealth University, Virginia, „presa este constituită dintr-o mare diversitate de mass-media”, care include atât publicaţii, cât şi servicii telegrafice şi emisiuni de radio şi televiziune. Presa se caracterizează prin apariţie periodică, actualitate, caracter economic. Ca formă de mass-media, are următoarele funcţii: de informare, de interpretare, de socializare (sau „legătură”), de cultura-lizare şi de divertisment. După diferiţi autori, presa mai poate avea şi funcţia de evaziune, de depozitare a actualităţii şi de ghid a actualităţii, de compensare, de identitate, de mitologizare, de „purificare sufleteas-că” şi oferă „un cadru general de referinţă”. Acestea se circumscriu funcţiilor mass-media identificate de Harold Laswell: supravegherea mediului înconjurător; corelarea diferitelor părţi ale societăţii; transmi-terea tradiţiilor de la o generaţie la alta. Înainte de apariţia presei regulate au circulat publicaţii ocazionale, difuzate imediat după apari-ţia tiparului. Au urmat almanahurile şi calendarele (primul calendar a fost tipărit la Mainz, în 1448). Periodicele de toate genurile s-au înmulţit în secolul al XVII-lea în toate ţările Europei Occidentale. Primul periodic în limba română a fost „Fama Lipschii pentru Dacia”, tipărit la Leipzig, în 1827, de câţiva studenţi români, urmat de „Curierul românesc” (săptămânal şi bisăptămânal), publicat la Bucureşti de Ion Heliade Rădulescu, de la 8 aprilie 1829, şi de „Albina românească”, (bisăptămânal), editată la Iaşi, de Gheorghe Asachi, de la 1 iunie, acelaşi an.

PREZENTATOR θ Persoană care, în mass-media sau într-o

situaţie comunicaţională publică (festival, premieră), citeşte un text explicativ. Prezentatorul expune textele altei persoane (redactor), eventual cu intervenţii proprii, ca legătură între mesajele prezentate. Este protagonistul emisiunilor de actualităţi sau conduce concursurile televizate.

PRINTER θ Imprimantă, periferic pentru computer, care

efectuează tipărirea pe hârtie sau alt suport a unor texte şi imagini produse de calculator. Pagina astfel imprimată se numeşte print (ex.: „dă-mi un print pentru corectură”)

78

PROCES-VERBAL θ În comunicarea administrativă, institu-ţională: document în care se înregistrează discuţiile şi deciziile din cadrul unei reuniuni de lucru (şedinţă, adunare generală). Rezumă elementele importante ale unei asemenea comunicări de grup (data, locul, participanţii, opiniile exprimate, hotărârile adoptate, responsabi-lităţile asumate/repartizate).

PROCLAMA (a) θ A aduce în mod oficial şi solemn ceva la

cunoştinţa publică. Ex.: proclamarea unui nou regim politic, procla-marea păcii.

PROCLAMAŢIE θ Comunicare scrisă oficială care aduce la

cunoştinţa opiniei publice o decizie importantă. (ex.: Proclamaţia de la Padeş, a lui Tudor Vladimirescu, în 1821, Proclamaţia de la Islaz, a revoluţionarilor din 1848).

PROFERA (a) θ În comunicarea orală interpersonală, de grup

sau publică: a rosti ameninţări, injurii, blesteme, acuzaţii violente, cu înverşunare, eventual cu gesticulaţie amplă.

PROGRAM θ 1. Planul unei acţiuni (inclusiv comunicative)

care sistematizează desfăşurarea acesteia după anumite criterii şi intenţii (ex.: programul unui spectacol, al unei emisiuni radio/TV, programul unei vizite, al unei reuniuni ş.a). 2. Document prin care o organizaţie sau un organism îşi expune scopurile, principiile, intenţiile (ex.: programul unui partid politic). 3. În informatică: listă de instrucţiuni scrise într-un „limbaj de programare” (C ++, Java, Prolog, Fortran ş.a.), pe care le poate executa computerul – software.

PROGRAMA (a) θ A anticipa şi a structura desfăşurarea unei

acţiuni (a programa o întâlnire). PROLEGOMENE θ Parte introductivă a unei lucrări ştiinţi-

fice, având un caracter explicativ pentru ceea ce urmează. PROLOG θ Prima parte, cu caracter introductiv, a unei opere

dramatice, epice sau muzicale, în care receptorului i se prezintă premisele acţiunii.

PROPAGANDĂ θ Acţiune sau complex de acţiuni comuni-

cative, vizând inducerea, în opinia publică, a unor idei politice, sociale, religioase, conforme cu interesele emiţătorului. Propaganda este un demers de influenţare psihologică şi comportamentală a

79

cetăţenilor, de factură educaţională (prin sistemul de educaţie şi în afara acestuia). Se bazează pe o argumentare manipulată, pe eludarea fenomenelor nedorite şi pe accentuarea aspectelor de interes pentru producător, pe simplificare şi repetitivitate. Construieşte în mentalul colectiv o anumită imagine sau un anumit complex de imagini, vizând determinarea unor reacţii convenabile scopului comanditarului. Prin forţa impactului imediat sau insidioasă, propaganda urmăreşte să configureze convingeri şi atitudini. Dezvoltarea mass-media audio-vizuale a permis diversificarea şi eficientizarea tuturor formelor de propagandă. Există o propagandă deschisă sau albă, care nu-şi ascun-de obiectivele, o aşa-zisă propagandă neagră, care-şi ocultează scopu-rile, şi propaganda mixtă sau cenuşie.

PROPOSITIO θ Parte componentă a unui discurs, cuprinzând

expunerea faptelor. PROTAGONIST θ Erou principal într-o piesă de teatru, operă,

film. Se foloseşte şi cu sensul de persoană cu rol important, dominant, într-o situaţie (ex.: „protagoniştii scenei politice”).

PROTOCOL θ 1. Document în care se consemnează deciziile

unei reuniuni (inclusiv în domeniul diplomaţiei – „încheierea unui protocol”). 2. Ansamblul regulilor de comportament aplicate în cadrul unor festivităţi oficiale sau în relaţiile diplomatice („protocolul prevede ca …”).

PROXEMICĂ θ Disciplină întemeiată de Edward T. Hall, care

studiază relaţiile spaţiale ca modalitate de comunicare. Cercetează mo-dul de percepere a spaţiului în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice de comunicare. Conform acestei „gramatici a spaţiului” se disting: 1. distanţa intimă (de la contact direct la 10-15 cm); 2. distanţa personală (de la 45 la 125 cm); 3. distanţa socială (1,25 m - 3,60 m); 4. distanţa publică (3,60m - peste 7,50 m).

PUBLIC θ Comunitate umană constituită ca atare într-o situaţie

comunicaţională, în legătură cu receptarea unor mesaje, având un centru de interes comun. După gradul de implicare, publicul poate fi asistent sau participativ; după direcţiile de interes, există un public general, un public specializat şi un public de grup foarte restrâns. Din punct de vedere geografic, există un public global (la nivel planetar, în

80

raport cu mass-media), public naţional, public local. Publicul general este format din diferite categorii psiho-sociale, de sex, de vârstă, cu nivel cultural variat şi caracteristici determinate de toţi aceşti factori.

PUBLICIST θ (jurnalist, ziarist) Persoană care publică mate-

riale în presă, în calitate de angajat sau colaborator. PUBLICIST-COMENTATOR θ Funcţie redacţională proemi-

nentă, acordată unui ziarist recunoscut profesional ca o personalitate. Rolul său este acela de a interpreta fapte, evenimente şi fenomene de larg interes public.

PUBLICISTICĂ θ 1. Totalitatea periodicelor unei epoci (ex.:

publicistica interbelică). 2. Totalitatea articolelor publicate în presă de o personalitate (ex.: publicistica lui Mihai Eminescu). Editată în antologii sau exhaustiv, publicistica unui autor îşi poate releva pentru contemporani sau/şi generaţiile ulterioare direcţiile, valoarea, interesul documentar. Publicistica unei persoane, perioade sau zone reprezintă un corp de documente reprezentative mai ales retrospectiv.

PUBLICITATE θ Acţiune sau complex de acţiuni comuni-

caţionale verbale şi non-verbale, având ca scop informarea publicului în legătură cu un produs, un serviciu sau o persoană, vizând obţinerea unei impresii şi a unei atitudini favorabile, urmate de o adeziune psihologică şi de receptivitate. Scopul publicităţii poate fi politic sau comercial; ea urmăreşte convingerea publicului-ţintă în legătură cu calităţile/meritele eventual de excepţie ale obiectului său.

PURTĂTOR DE CUVÂNT θ Persoană care reprezintă o

instituţie, organizaţie, un organism într-o situaţie comunicaţională dată (ex.: conferinţe de presă). Rolul acestei persoane este să exprime sau să explice un punct de vedere, o atitudine, o opţiune, într-o modalitate impersonală, lipsită de ambiguităţi şi echivoc, clară, concisă şi credibilă. Este un mediator între instituţie/organizaţie şi presă sau/şi public, aşadar o persoană cu competenţe speciale de comunicare.

RADIO θ Mijloc de comunicare în masă. Cuvântul radio

desemnează atât aparatul receptor, cât şi tehnologia însăşi.

81

RADIODIFUZIUNE θ Emisie de programe sonore în utili-zarea undelor radioelectrice. Prima transmisiune pentru public a avut loc în anul 1920. În numai 10 ani radioul s-a extins în aproape toate ţările lumii. Importanţa acestui mijloc de comunicare în masă a interesat imediat mediile militare, politice şi de cercetare psiho-socială (dezvoltate în anii '30-'50 ai secolului XX, de H.D.Lasswell, P. Lazarsfeld, E. Katz ş.a.), date fiind efectele asupra publicului şi potenţialul de influenţă (publicitate, propagandă).

RAPORT θ Comunicaţional: document oficial sau neoficial,

conţinând informaţiile esenţiale privitoare la o activitate, un proiect, un fenomen socio-politic sau economic. Folosit în comunicarea administrativă, politică, ştiinţifică, presupune competenţe comunica-ţionale superioare (selecţie, ierarhizare, analiză, sinteză). Calităţile unui raport bine elaborat sunt: coerenţa, pertinenţa, claritatea, concizia, obiectivitatea.

RĂSTĂLMĂCIRE θ Înţelegere inexactă a unui mesaj receptat,

interpretare tendenţioasă în dezacord cu intenţia emiţătorului, de obicei dictată de rea-credinţă sau rea-voinţă, uneori însă involuntară.

RECENZIE θ Comunicare scrisă având ca obiect o altă

comunicare scrisă. Presupune competenţe comunicaţionale superioare şi constă în înţelegerea corectă a mesajului textului recenzat, a relaţiei elementelor semnificative, sistematizarea şi evaluarea comunicării prime. În cadrul recenziei unei lucrări ştiinţifice, comunicarea de grad secund rezumă, respectându-i structura, textul recenzat. Recenzia literară are un caracter mai curând eseistic şi subiectiv. În ambele cazuri, scopul comunicării este informarea receptorului cu privire la conţinutul şi caracteristicile textului recenzat.

RECEPTOR θ Destinatarul unui mesaj. Poate fi un individ, o

colectivitate sau o masă de oameni, care decodează mesajul, corect ori incorect.

RECHIZITORIU θ Comunicare orală (cu suport scris) în

cadrul unui proces. Este un discurs al procurorului în faţa instanţei de judecată, în care sunt expuse motivele acuzării. Prin extensie, cuvântul a dobândit sensul de discurs acuzator, public, într-o reuniune sau în presă. (ex.: „articolul a fost un adevărat rechizitoriu…”).

82

RECITA (a) θ A declama, a citi sau a rosti un text propriu sau al altui autor (de obicei versuri) cu anumită intonaţie, care subliniază, accentuează anumite sensuri, conform interpretării recitatorului. Recitarea este o comunicare publică de grad întâi sau secund şi urmăreşte să emoţioneze, să delecteze sau să instruiască. Mult cultivată în secolul al XIX-lea, la serate, reuniuni ale societăţilor culturale şi serbări, mai ales şcolare, dar şi în familie, în faţa invitaţilor, de către copii, recitarea se practică şi în prezent, mai ales în cenaclurile literare şi la aniversări culturale.

RECLAMA (a) θ 1. A revendica, a pretinde, a cere un

drept/obiect considerat cuvenit. 2. A semnala un abuz, a formula o plângere (în comunicarea administrativă).

RECLAMĂ θ 1. Publicitate având scopul de a informa şi de a

convinge publicul-ţintă în legătură cu valoarea unui produs/serviciu. 2. Difuzare de elogii privitoare la o persoană sau un organism. 3. Produs publicitar audio-vizual sau material (obiect-reclamă) care semnalează o marcă sau un obiect.

REDACTA (a) θ 1. A pune în formă scrisă mesaje, a scrie (ex.:

a redacta o scrisoare, un articol). 2. A modifica, pentru a-i da o formă corectă şi expresivă, textul scris de un alt autor. Această operaţie se realizează de către un redactor, persoană cu competenţe în domeniu. El efectuează o citire redacţională, intervenind, dacă este cazul, în textul unui colaborator sau subaltern.

REDACTOR θ Funcţie în cadrul mass-media scrise şi audio-

vizuale. Autor de comunicări scrise şi orale (ştiri, comentarii, inter-viuri), care şi prelucrează, când este cazul, materialele aduse de reporter sau preluate de la agenţiile de ştiri.

REDACŢIE θ Grup de persoane având funcţii redacţionale.

Într-o editură sau la un ziar există redacţii specializate (politică, sport, cultură), un serviciu de tehnoredactare, un serviciu de corectură, unul de difuzare ş.a. Se numeşte redacţie şi spaţiul de lucru al redactorilor („telefonez de la redacţie”).

REDUNDANŢĂ θ Surplus de informaţie în raport cu ceea ce

este strict necesar. În comunicaţie are rolul de a asigura buna înţelegere a mesajului. În comunicarea scrisă are sensul de abundenţă

83

inutilă, exces de cuvinte, de expresii, de figuri de stil ori imagini. De evitat în expunerea publicistică.

REFERAT θ 1. Comunicare scrisă având ca subiect o realitate

din viaţa socială sau instituţională, iar ca scop, identificarea unor probleme, justificarea unor cereri, prezentarea unei situaţii, susţinerea unei idei/propuneri. 2. Comunicare scrisă de grad secund, având ca obiect o comunicare preexistentă (o lucrare, o teză de doctorat sau de licenţă). 3. Comunicare scrisă cu caracter de informare (didactică, ştiinţifică), elaborată ca sinteză şi prezentată în clasă, la un seminar, la o reuniune savantă.

REFERENDUM θ Consultare directă a maselor/cetăţenilor,

care se pronunţă astfel în legătură cu un proiect de lege de o importanţă majoră.

REFERINŢĂ θ 1. Informaţie, explicaţie. 2. Referinţă culturală:

trimitere la un titlu, o operă, un autor, un personaj, în cadrul unei forme de comunicare scrisă ori orală, dar şi plastică sau cinema-tografică. 3. Referinţe critice: selecţie de extrase din textele de critică literară sau artistică, referitoare la un autor. Unele antologii din opera unui autor conţin, la sfârşitul volumului, o secţiune de referinţe critice. 4. Referinţă bibliografică: trimitere la o lucrare publicată anterior.

REFERENŢIAL θ 1. Fond de cunoştinţe importante la care se

recurge, pentru înţelegere, într-o comunicare. Pentru a recepta corect un mesaj, receptorul trebuie să aibă un referenţial comun cu emiţătorul. 2. Repertoriu de date cu caracteristici comune într-un domeniu. Ex.: Euroreferenţialul competenţelor profesioniştilor euro-peni în informare şi documentare (tradus şi în limba română) cuprinde elemente la care se raportează în activitatea şi formarea lor toţi specialiştii din respectiva sferă de activitate.

REGULAMENT θ În comunicarea instituţională: document

scris în care sunt prezentate sistematizat instrucţiunile, normele şi regulile necesare bunei funcţionări a unei instituţii/întreprinderi.

RELAŢII PUBLICE θ Complex de activităţi comunicaţionale

care a primit până în 1976 nu mai puţin de 472 de definiţii. Reprezintă o funcţie de management care identifică, stabileşte şi menţine relaţii reciproc avantajoase între un organism, o structură administrativă sau o

84

organizaţie şi diferitele tipuri de public de care depinde succesul sau insuccesul acestora. Acoperă o mare diversitate de demersuri şi scopuri; sunt interactive şi pe termen lung. Nu trebuie confundate cu relaţiile cu publicul, care reprezintă contacte şi servicii oferite de o instituţie utilizatorilor activi sau potenţiali (informare, îndrumare ş.a.).

REPLICA (a) θ A da un răspuns oral sau scris, a riposta. În

comunicarea teatrală actorii îşi dau replici. REPLICĂ θ Răspuns promt şi categoric la o afirmaţie ante-

rioară. Orice publicaţie care a difuzat ştiri pe care persoana/ grupul/instituţia vizată le contestă are obligaţia de a respecta dreptul la replică şi de a-i publica răspunsul sau dezminţirea.

REPORTAJ θ Gen publicistic literaturizant, având ca scop

relatarea unor evenimente, înregistrarea unor fenomene. Articol sau material audio-vizual cuprinzând o relatare, o descriere de loc, situaţie. După criteriul tematic, reportajul poate fi: a. de informare generală (de călătorie, fapt divers, monografic, publicitar, cultural); b. de specialitate (politic, economic, social, cultural, sportiv). După modul de concepţie, poate fi: colaj, eseu, povestire, anchetă. După criteriul orientării, reportajul poate fi: descriptiv, narativ, reflexiv, etic. După sens, poate fi pozitiv sau negativ, reporterul recurgând la pledoarie, rechizitoriu, la registrul parodic sau la cel patetic. Reportajul este o formă de comunicare publicistică la confluenţa cu comunicarea artistică (literară). Sub aspectul tematicii sociale, poate cunoaşte o mare varietate, de la reportajul monden la cel de război.

REPORTER θ Funcţie în presa scrisă şi audio-vizuală. Repor-

terul culege informaţiile şi consemnează evenimentele la faţa locului, relatându-le în mod obiectiv (relativ) sau subiectiv.

RETORICĂ θ Arta de a vorbi frumos şi convingător.

Constituită în climatul democraţiilor antichităţii, retorica a devenit curând disciplină de studiu, alături de celelalte „arte liberale” – 7 la număr, cum erau numite în Evul Mediu: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi teoria muzicii. Comportă o serie de reguli. În scrierea sa, Retorica, Aristotel a definit-o ca pe o ştiinţă şi i-a formulat principiile, metodele şi procedeele. Cicero considera că rolul retoricii era de a emoţiona şi a încânta.

85

Democrit o vedea mai curând ca pe o artă decât ca pe o ştiinţă. Retorica are o dublă componentă, artistică şi tehnică; a fost studiată în şcoli până la începutul secolului XX.

REVISTA PRESEI θ Comunicare de grad secund, scrisă,

tipărită sau orală (în radio), constând în selectarea, organizarea şi semnalarea informaţiilor importante din presă, pentru o informare generală sau specializată. Se efectuează zilnic în instituţii şi în unele redacţii din mass-media. Presupune selecţie, ierarhizare şi redactare competente.

REVISTĂ θ Publicaţie periodică sub formă de carte sau de ziar,

cu apariţie săptămânală, lunară, trimestrială, semestrială sau anuală, de obicei regulată. De tip magazin, eclectică sau specializată într-un domeniu, revista cuprinde toate genurile presei. De mare sau de mic tiraj, populare sau savante, cu diverse rubrici şi ilustraţii, revistele acoperă toate domeniile de activitate şi se bucură de succes încă din secolul al XVIII-lea. Colecţiile de reviste se conservă în biblioteci, unde pot fi consultate pentru dimensiunea lor documentară şi după ce unele îşi încetează apariţia. Ele reprezintă excelente documente pentru reconstituirea vieţii sociale a fiecărei epoci.

REZUMAT θ Comunicare scrisă sau orală de grad secund,

constând în selecţia şi prezentarea pe scurt a elementelor semnificative ale unei comunicări preexistente scrise sau orale (rezumatul unei cărţi, al unui articol, al unei conferinţe). În publicaţiile ştiinţifice, rezumatele în limbi străine permit o informare sumară asupra conţinu-tului unui text. Elaborarea unui rezumat presupune o competenţă de nivel superior în comunicare şi implică o bună receptare, o selecţie şi o ierahizare, încheiate cu o comunicare succintă şi clară, cu rol informativ. Există mai multe tipuri de rezumat: de autor (însoţind un articol ştiinţific sau o lucrare), informativ (analitic, în care se concentrează informaţia conţinută în documentul însoţit), selectiv (care prezintă numai ceea ce poate interesa o anumită categorie de cititori).

RUBRICAŢIE θ Structura spaţiilor (rubricilor) într-un perio-

dic. Construcţie grafică şi logică în care se dispune conţinutul, în funcţie de importanţă, pentru a se realiza o anume coerenţă, expresivitate, echilibru.

86

RUBRICĂ θ Spaţiu consacrat unui anume gen de articole, având un supratitlu constant şi un loc constant în pagină. Ex.: Profil, Viaţa cărţilor, Contrapunct, Muzichia de mărgăritar (cronică muzicală), Bursucul gastric (cronica restaurantelor). Titlurile articolelor publicate în cadrul rubricii sunt variabile. Uneori, există un titular de rubrică, alteori aceasta este susţinută, pe rând, de mai mulţi autori. Există rubrici de ştiri, economice, artistice, sportive, cu care cititorul se familiarizează şi pe care le urmăreşte din interes fie pentru tematică, fie pentru semnatar, fie pentru amândouă.

RUGĂCIUNE θ Formă de comunicare orală, religioasă, cu sau

fără suport scris, individuală sau colectivă, rostită în cadrul ritualului religios sau în afara acestuia. Cu formă fixă, transmisă prin tradiţie sau personalizată, în comunicarea individuală, rugăciunea are ca receptor o divinitate sau semidivinitate (un sfânt, un înger). Ea cuprinde un elogiu, o solicitare de protecţie sau ajutor, o invocare a receptorului, de la care nu se aşteaptă un răspuns verbal, ci o manifestare de bunăvoinţă.

RUMOARE θ Zgomot confuz, produs de mai multe voci,

impersonal şi anonim, eliberând tensiuni emoţionale (ex.: zgomotul produs într-o mulţime, ca urmare a unei comunicări, primite în mod contradictoriu sau cu un protest ori o aprobare generală). Există o rumoare de moment, ca reacţie imediată a unui public, şi o rumoare de durată, legată de circulaţia unor zvonuri în opinia publică.

SATUL PLANETAR (GLOBAL) θ Formulă lansată de

Marshall McLuhan pentru a defini noua formă de organizare socială care se produce datorită acţiunii instantanee a mijloacelor electronice de comunicare în masă şi care transformă lumea contemporană într-un sistem social unic.

SCANDA (a) θ Cuvântul desemna iniţial o anume modalitate

de a recita versuri din antichitatea greco-romană, cu accentuări specifice ale unităţilor. Prin extensie, desemnează o manifestare verbală colectivă, ritmată (a scanda un slogan, un îndemn, un

87

protest). Se scandează de obicei la marile manifestaţii politice sau sportive.

SCANDAL θ Agitaţie, manifestată verbal şi gestual, ca reacţie

la o anumită situaţie, de obicei conflictuală. Unele publicaţii au caracter „de scandal”, acordând prioritate sau exclusivitate aspectelor şocante (politice, de moravuri), ca efecte şi, în acelaşi timp, cauze generatoare de controverse incitante.

SCANNER θ Dispozitiv periferic al unui calculator, care

înregistrează imagini ce pot fi stocate într-un fişier şi reproduse de imprimantă. Este folosit şi în noile tehnici poligrafice pentru realizarea ilustraţiei pentru cărţi, periodice, pliante, afişe.

SCENARIU θ Plan şi text al unui film sau al unei emisiuni,

realizat de un scenarist. Este proiectul acţiunii, cu indicaţiile tehnice şi de regie. Prin extensie, se vorbeşte despre „scenarii politice”, produse cu intenţia manipulării publicului.

SCHEMĂ θ 1. Reprezentare grafică redusă la minimum, pentru

a facilita înţelegerea unui fenomen, mod de funcţionare, proces. 2. Suport ideatic pentru o dezvoltare a unor mesaje (ex.: schema unei cărţi proiectate). Se spune că este schematic un personaj puţin nuanţat, un articol simplificat, un text prea sărac în informaţii.

SCRISOARE θ Comunicare scrisă de mână sau dactilografiată

ori introdusă în calculator şi imprimată de printer (imprimantă), conţinând informaţii, transmiţând sentimente, destinată unei persoane sau unui grup. Piesă de corespondenţă particulară (scrisoare de familie, scrisoare de dragoste), administrativă (scrisoare de afaceri, de credit – între bancheri, de intenţie) sau diplomatică (scrisoare de acre-ditare, prin care se atestă calitatea de diplomat). Există şi o formă de scrisoare cu destinatar public, scrisoare deschisă, adresată unei personalităţi sau organism/organizaţii, publicată în presă, ca expresie a unei atitudini de aprobare sau dezaprobare a unui fapt/act, a unei afirmaţii.

SECRETAR DE EMISIE θ Funcţie în cadrul activităţii din

mass-media audio-vizuale. Asigură desfăşurarea programului conform schemei prestabilite de conducerea instituţiei.

88

SECRETAR DE PLATOU θ (regizor de platou) Funcţie în activitatea din mass-media audiovizuale, având ca principală atribuţie asigurarea legăturii între platoul de filmare şi regia de emisie.

SECRETAR DE PRESĂ θ În relaţiile publice, agent care ţine

legătura cu presa, reprezentând interesele unui lider, conducător de instituţie, candidat la o funcţie aflat în campanie electorală.

SECRETAR DE REDACŢIE θ Funcţie redacţională în presa

scrisă. Persoană care gestionează materialele ce compun fiecare pa-gină şi totalitatea ziarului (texte, ilustraţii), urmărind colectarea, proce-sarea, asamblarea şi imprimarea publicaţiei. Face legătura între redacţie şi subredacţiile acesteia şi uneori între diferitele niveluri ierarhice.

SEMANTICĂ θ Ramură a lingvisticii care studiază sensurile

cuvintelor. Deşi a apărut în secolul al XVI-lea, cuvântul a fost utilizat abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În prima jumătate a secolului XX, semantica a fost inclusă în teoria semnelor, devenind o parte a semioticii. Se consideră că, din punctul de vedere al perspectivei asupra semnificării, există o semantică logică, o seman-tică filosofică, o semantică lingvistică, o semantică generală şi o semantică poetică.

SEMINAR θ Formă de comunicare de grup. 1. În spaţiul

universitar, seminarul este o activitate didactică având ca scop adâncirea, nuanţarea sau dezvoltarea cunoştinţelor dobândite prin prelegeri. Acest proces presupune discuţii stimulate şi conduse de un asistent care urmăreşte ca studenţii să înţeleagă şi să defineas-că/interpreteze fenomenele studiate, în deplină libertate a opiniilor. Asistentul joacă un rol de îndrumător şi „moderator” pentru reuşita dezbaterii, măsurabilă prin implicarea cognitivă şi afectivă a participanţilor. 2. În spaţiile academice sau profesionale, seminarul, având o temă anunţată de organizator, este o situaţie comunicaţională care permite schimburi de informaţii şi de idei, discuţii, urmărind clarificări sau adânciri ale cunoaşterii în domeniul/domeniile în care activează participanţii. Local, naţional sau internaţional, seminarul cu caracter ştiinţific sau cultural stimulează comunicarea specializată într-un domeniu şi comunicarea inter-culturală.

89

SEMIOLOGIE sau SEMIOTICĂ θ Disciplină având ca obiect semnele (indici, icoane, semne). Fondată de Ferdinand de Saussure şi dezvoltată de Charles S. Pierce (1839-1914). „Semnul, afirmă Saussure, se adresează cuiva, creează adică în mintea acestei persoane un semn echivalent sau poate unul mai dezvoltat”. Semiolo-gia este o componentă a teoriei semnelor şi are în vedere semnificaţii.

SEMN θ Reprezentare grafică, obiect sau gest cu valoare şi

funcţie comunicaţională. Ex.: semn turistic, semn de exclama-ţie/întrebare (diacritic), semn ceresc (manifestare, fenomen, inter-pretabil ca expresie a unei forţe divine), semnul crucii (cu semnificaţii uitate şi devenit formal), semn matematic, gest („a face semn”), urmă (semnul unei lovituri), ţintă („dare la semn = tragere la ţintă”), indiciu.

SEMNAL θ Semn sau grup de semne sonore sau vizuale având

ca scop o comunicare non-verbală (indicaţii, avertisment, comandă). Utilizat în comunicarea interpersonală (semnalarea unei prezenţe, de exemplu), de grup sau de masă. Gongul, în teatru, este un semnal pentru începerea spectacolului. Fluieratul unui arbitru într-o competiţie sportivă reprezintă un semnal (de începere, de avertisment, de sancţiune). În comunicarea politică se vorbeşte despre „semnale” primite din partea unui partid sau a electoratului.

SEMNALA (a) θ A comunica ceva printr-un semn, semnal sau

coplex de semne/semnale (un text, de exemplu), a atrage atenţia asupra unui lucru (o prezenţă, un pericol potenţial, un eveniment). Presa semnalează evenimente culturale, sportive ş.a., pericolul /iminenţa unei evoluţii politice ori economice negative sau o realizare.

SEMNIFICANT θ (în lingvistică) Realizare materială a unui

semn sau complex sonor, conţinând un sens. SEMNIFICAŢIE θ 1. Conţinutul semantic al unui cuvânt; sens,

înţeles; valoare reprezentativă a unui fenomen. 2. Conţinutul co-municaţional al unui mesaj (ex.: semnificaţia unui gest, a unei fraze, a unei opere, a unei atitudini). Jurnalistul identifică şi evidenţiază pentru public semnificaţiile unor evenimente, gesturi sau afirmaţii publice.

SENTENŢIOS θ Cu referire la un mod de comunicare orală sau

scrisă: ceea ce are un caracter de sentinţă, de maximă, tinde să dea lecţii. Caracterizează un stil solemn, pretenţios, doctoral, grav.

90

SENTINŢĂ θ 1. Hotărâre a unui tribunal („sentinţă judecă-torească”). 2. Aforism, maximă, formulare succintă a unei idei.

SICOFANT θ Denunţător de profesie în antichitate. Termen

utilizat (rar), prin extensie, pentru a desemna un denunţător din rea-vo-inţă, în nume personal.

SIMBOL θ (pl. simboluri) 1. Reprezentare printr-o imagine sau

un obiect a unei idei ori persoane. Însemn. Ex.: reprezentarea ideii de pace printr-un porumbel (desenat de Pablo Picasso) sau printr-o ramură de măslin, reprezentarea farmaciei prin imaginea şarpelui încolăcit pe o cupă. Un exemplu de simbol-obiect a fost steagul cu stema decupată, al revoluţiei române din decembrie 1989. Diferitele civilizaţii au produs un număr atât de mare de simboluri, încât ele au fost inventariate în dicţionare cu mai multe volume.

SIMEZĂ θ Panou, suport pentru expunerea unui tablou într-o

expoziţie. SIMPOZION θ 1. Prelungirea unui banchet în lumea antică

prin muzică şi discuţii. 2. Situaţie comunicaţională organizată, în cadrul căreia se discută pe o anumită temă, pe baza unor expuneri ale participanţilor, cu sau fără prezenţa unui public.

SINOPSIS θ Rezultatul unui scenariu cinematografic, în pa-tru-

cinci pagini dactilografiate, folosit ca material de lucru. SINTAGMĂ θ Grup de două sau mai multe cuvinte formând o

unitate semantică (având un singur înţeles). Expresie, locuţiune. SLOGAN θ La origine, în limba galică, din vechea Scoţie,

termenul desemna strigătul de război al unui clan. S-a dezvoltat în Marea Britanie, în sensul modern, încă din secolul al XVI-lea. În comunicarea publică şi de masă este o formulă care concentrează o idee percutantă într-o modalitate uşor de memorat şi eventual de scandat. Folosit în comunicarea politică, pentru a impune sau a contesta ceva, sloganul reduce la esenţă mesajul comunicării (ex.: un partid britanic a folosit în 1896 sloganul „Farfuria plină!”).

SOCIABILITATE θ Capacitatea unui individ sau a unei

populaţii de a trăi intens relaţiile sociale (a le stabili, a le întreţine, a le dezvolta). Diferitele forme de comunicare contribuie în mod esenţial la realizarea sociabilităţii.

91

SOCIALIZA (a, a se) θ A integra, a se integra în colectivitate, în societate, a deprinde obiceiuri şi practici sociale (ex.: „dăm copilul la grădiniţă ca să se socializeze”).

SOCIALIZARE θ Integrarea unui individ într-un grup,

aptitudinea lui de a stabili, întreţine şi dezvolta relaţii sociale normale. Prin socializare individul îşi însuşeşte anumite norme de compor-tament şi anumite valori. Comunicarea este indispensabilă socializării, una din funcţiile ei vizând tocmai acest fenomen.

SOCIETATE DE MASĂ θ Concept utilizat de la începutul

secolului al XIX-lea pentru a desemna o societate în care predomină forme de organizare acţionând la scară mare. Este o societate în care elementele care diferenaţiază un individ, o etnie, o colectivitate sunt mai puţine decât acelea care le fac asemănătoare. Se caracterizează prin reducerea identităţii tradiţionale, prin comportamente similare ale unor indivizi şi grupuri dispersate în spaţiu. În mod paradoxal, „masificarea” sporeşte individualismul. Sintagma „societatea de masă” a cunoscut interpretări variabile în timp şi este considerată deja desuetă, cel puţin acolo unde funcţionează spiritul comunitar şi se configurează (sau reconfigurează) identităţi locale. Totuşi, la nivel global, încă putem vorbi despre o societate de masă, îndatorată mass-me-dia, societate care trăieşte în comun evenimente de interes general, are gusturi dominante comune, deţine un referenţial comun, manifestă aceleaşi tendinţe.

SOCIO-LINGVISTICĂ θ Disciplină constituită în anii '60 ai

secolului XX, în SUA, întemeiată de William Labov, pentru a studia diferenţele lingvistice după grupurile sociale.

SOMAŢIE θ Comunicare orală sau scrisă, prin care emiţătorul

impune categoric receptorului să se conformeze unei cerinţe/obligaţii. Comportă şi ideea de ameninţare în caz de nesupunere şi are un caracter vexatoriu sau coercitiv.

SONDAJ DE OPINIE θ Metodă statistică prin care se stabi-

leşte, pe baza unui eşantion de persoane chestionate, stratificarea opi-niilor privitoare la un anumit fapt sau fenomen, în raport cu grupa de vârstă, nivelul de instrucţie, sexul, categoria socială a subiecţilor. Colectarea, organizarea şi interpretarea informaţiilor obţinute permit cunoaşterea părerilor cetăţenilor cu privire la fenomenele care fac

92

obiectul demersului şi stabilirea procentelor pe care le ilustrează aceste opinii.

SPOT PUBLICITAR θ Reclamă difuzată prin radio sau

televiziune. STAND θ Spaţiu delimitat şi amenajat pentru expunerea sau

vânzarea unor obiecte. Utilizat în comunicarea vizuală (expoziţie), este organizat astfel încât să producă o anumită impresie, să atragă, să reprezinte ceva, să sugereze coerenţa şi să conţină o semnificaţie.

STEREOTIP θ 1. Repetare automată şi banalizată a unui model

anterior, impersonal sau anonim. Clişeu. 2. Reprezentare simplificată a unei realităţi, preluată în comunicare indiferent de adecvarea la context, formulă cu valoare comunicaţională diminuată.

STIL θ 1. La nivel individual: mod de exprimare într-o comu-

nicare, specific, definitor pentru emiţător (stilul unui jurnalist, stilul unui scriitor, stilul unui orator, stilul unui muzician sau interpret). 2. La nivel colectiv: modul de exprimare într-un domeniu (stil publicitar, stil literar, stil ştiinţific, stil artistic).

STILISTICĂ θ Disciplină având ca obiect studiul felului în

care se exprimă o colectivitate sau un autor, din punctul de vedere al formei (nu fără raport cu conţinutul).

STILIZA (a) θ A interveni într-un text pentru a-l ameliora, a-l

nuanţa, a-i da o formă mai clară sau mai elegantă (ex.: „mai stilizează acest articol”).

STUDIO θ Spaţiu de lucru destinat înregistrării audio sau

vizuale (în cinematografie, radio şi televiziune), echipat cu aparatura necesară. Un studio poate să cuprindă mai multe platouri.

SUBVERSIV θ Ceea ce se consideră că subminează,

prejudiciază ordinea oficială, fiind contrar ideilor dominante la un moment dat. Implică disimularea, secretul, tendinţa de a scăpa de sub control (al cenzurii, de exemplu).

SUMAR θ Cuprinsul unei cărţi sau al unei reviste, conţinând

titlurile materialelor (capitolelor) şi trimiterea la pagina la care începe fiecare. În mass-media, proiectul unui număr de revistă sau ziar se

93

stabileşte printr-o „şedinţă de sumar”, prin propuneri şi consultări între factorii implicaţi.

SÚPLICĂ θ Solicitare scrisă individuală sau colectivă, reven-

dicare sau petiţie, prin care se cere o favoare, un act de clemenţă, un drept. Ex.: Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae, document din 1791, adresat de românii din Transilvania împăratului Leopold al II-lea, prin care populaţia majoritară îşi revendica drepturile.

ŞAPOU θ (chapeau = pălărie în limba franceză) Mic text in-

troductiv între titlu şi corpul unui articol sau interviu, justificând, explicând ceva, atrăgând atenţia.

ŞTIRE θ 1. Informaţie, veste, noutate. 2. Cunoaştere (a

întreprinde ceva fără ştirea cuiva). 3. Gen publicistic fundamental, de mică întindere, constând în formularea informaţiilor esenţiale referi-toare la un eveniment (ce s-a întâmplat, când, unde, cine a fost impli-cat – eventual cum şi de ce).

Exemplu: IMPLEMENTAREA NOULUI SISTEM DE TAXARE LA RATB Specialiştii Regiei Autonome de Transport Bucureşti vor începe din Cine?, Unde? 2002 implementarea noului sistem de taxare, ce va permite călătorilor Ce? să circule cu aceleaşi cartele atât pe mijloacele de transport în comun, cât şi pe metrou. Controlorii vor fi echipaţi cu aparate speciale, care vor verifica toate cartelele, indiferent de numărul de călătorii pe care îl au inclus. Instalarea acestor echipamente va Când? dura cel puţin doi ani de zile, după care

94

sistemul va deveni operabil. Pentru realizarea acestui proiect au fost alocate Cum? 24 milioane euro, printr-un credit oferit de Banca Europeană de Investiţii.

TABEL (TABELĂ) θ Formă de prezentare sistematizată şi

ordonată grafic, cuprinzând termeni sau/şi cifre, în scopul evidenţierii informaţiei şi al facilitării regăsirii ei eficiente.

TABLETĂ θ (în presa scrisă) Articol de mici dimensiuni, dez-

voltând de obicei o singură idee într-o manieră eseistică. Unii scriitori sau jurnalişti importanţi susţin asemenea rubrici.

TABLOID θ Format (A2) al unei publicaţii. Termenul a

dobândit şi sensul de publicaţie de consum, derizorie, de scandal, deşi numeroase periodice de cultură şi informare folosesc acest format de mai mici dimensiuni, mai uşor manevrabil.

TALK-SHOW θ Gen de emisiune la radio sau televiziune, în

care două sau mai multe persoane discută o problemă de interes public (în engleză, to talk = a vorbi; show = spectacol).

TEHNOREDACTARE θ Complex de operaţii care pregătesc

textele primite de la redactori şi colaboratori pentru culegere/intro-ducere în calculator şi paginare/procesare (alegerea formatului, a corpului şi caracterelor de literă, dimensionarea ilustraţiilor, evidenţie-rea titlurilor, subtitlurilor, a capitolelor ş.a.m.d.). Este o activitate care impune competenţe speciale obţinute prin învăţământul de speciali-tate (postliceal).

TELECINEMATECĂ θ 1. Arhiva de filme a unei televiziuni.

2. Emisiune de televiziune consacrată filmelor vechi. TELEFON θ Aparat care transmite semnale acustice la distan-

ţă. Telefonia este un mijloc de comunicaţie care converteşte semnalele acustice corespunzătoare vorbirii şi alte zgomote în semnale electro-magnetice. Primul aparat a fost inventat de americanul Alexander

95

Graham Bell (1876). Doi ani mai târziu acesta a fost perfecţionat de Thomas Alva Edison. Noul sistem de comunicare a făcut posibilă o circulaţie mai rapidă a informaţiei; agenţiile de ştiri şi presă au beneficiat imediat de avantajele lui. În România, telefonul a fost introdus în 1877.

TELEGRAF θ Mijloc de comunicaţie la distanţă. O primă

formă de instalaţie – telegraful optic – a fost inventată de fizicianul francez Claude Chappe şi utiliza semafoare. Prima linie a fost inaugurată în 1794 şi lega Parisul de Lille. Telegraful optic, a cărui bună funcţionare depindea de starea vremii, a fost folosit în scop administrativ şi militar în mai multe ţări europene (Spania, Italia, Rusia) şi africane (Algeria, Egipt). Diverşi inventatori au încercat să perfecţioneze sistemul. După inventarea pilei electrice şi descoperirea electromagnetismului, în primele decade ale secolului al XIX-lea, a devenit posibilă aplicarea noilor cunoştinţe în sistemul telegrafic. În 1840, americanul Samuel Finley Morse a brevetat aparatul electro-magnetic de telegraf şi alfabetul care-i poartă numele. Telegraful elec-tric a reprezentat o revoluţie şi s-a răspândit rapid. În 1853, a început să funcţioneze o linie de telegraf, servind statul şi particularii şi în Transilvania. Acest mijloc de comunicaţie a fost utilizat intens, de la început, în domeniile administrativ, bursier, comercial, privat şi pentru circulaţia ştirilor de presă.

TELEGRAMĂ θ Suport pentru comunicarea scrisă la distanţă

cu ajutorul telegrafului. Textul cu prescurtări convenţionale (de unde: „stil telegrafic”) se imprimă pe o bandă îngustă de hârtie, care este apoi lipită pe o coală 1/2 A4 înainte de a fi remis de către poştă destina-tarului. Faxul şi poşta electronică fac deja anacronică telegrama, dar ea este în continuare utilizată în zonele izolate şi neacoperite de aceste noi servicii.

TELEIMPRIMATOR θ Mijloc de comunicare scrisă la distan-

ţă, utilizând un aparat asemănător cu o maşină de scris (telex, tele-scriptor).

TELEMATICĂ θ Combinaţie de mijloace de telecomunicaţii

(telefon, telegraf) şi calculatoare.

96

TELETEXT θ Sistem care, folosind semnalele de televiziune, permite afişarea pe ecranul televizorului a unui text. A fost inventat în 1960 de ingineri britanici, dar s-a dezvoltat după 1974.

TELEVIZIUNE θ Tehnică de transmitere la distanţă a ima-

ginilor în mişcare şi a sunetului. Acest mijloc de comunicare în masă a apărut ca „un apendice” al radioului şi a dobândit autonomie mai ales după cel de al doilea război mondial. Primele ţări care au experimentat şi dezvoltat televiziunea au fost Marea Britanie, SUA, Franţa şi Germa-nia, înainte de 1945, an considerat ca fiind acela al „adevăratului start”.

TERMINOLOGIE θ Ansamblul termenilor utilizaţi într-un

domeniu de activitate (ex.: terminologie juridică). TESTAMENT θ Comunicare scrisă, unilaterală, prin care se

transmit urmaşilor, posterităţii, voinţa/dorinţele unei persoane, urmând a fi respectate după moartea acesteia. Testamentul civil este un act cu valoare juridică. Emiţătorul poate adăuga un document suplimentar numit codicil, prin care modifică ceva sau adaugă o dispoziţie. Există şi testamente filosofice/poetice, forme de comunicare artistică, texte cu mesaj ideologic, privitor la un fenomen, o moştenire culturală, o aspiraţie etică şi/sau estetică a unui creator.

TEZĂ θ 1. În comunicarea orală: afirmaţie formulată şi

susţinută într-o discuţie. 2. În comunicarea scrisă: a. lucrare periodică, având rol de verificare a cunoştinţelor, în procesul didactic; b. teză de licenţă sau doctorat – lucrare ştiinţifică elaborată pentru a demonstra un nivel superior de competenţă într-un domeniu, în vederea obţinerii unui titlu.

TIPAR θ Procedeu tehnic de imprimare a unor imagini prin

aplicarea de cerneluri. Inventat în China în secolul al IX-lea şi reinventat cu utilizarea literelor mobile de germanul Johann Gutenberg (c. 1400-1468), a cunoscut o serie de perfecţionări, mai ales în secolul al XIX-lea şi în a doua jumătate a secolului XX. La români, prima carte – Liturghierul (în lb. slavonă) – a fost tipărită la comanda domnitorului Radu cel Mare, în 1508, de către ieromonahul Macarie, la Târgovişte.

TIPOGRAFIE θ Întreprindere în care, prin diferite procedee

tehnice, se realizează imprimarea pe hârtie (carton, pânză) a afişelor, periodicelor, cărţilor, pliantelor, broşurilor.

97

TIRAJ θ Numărul total de exemplare imprimate dintr-o carte sau periodic. Tirajul unei publicaţii ilustrează succesul sau insuccesul ei. „Ziare de mare tiraj” înseamnă ziare puternice, influente, de succes. „Tiraj confidenţial” = circulaţie foarte redusă a unei publicaţii.

TRADIŢIE θ Moştenire a unor epoci trecute, valorizată şi având

un caracter normativ (de model). Nu presupune conservarea sau reproducerea ca atare a formelor moştenite, ci dezvoltarea lor în spiritul contemporaneităţii. Tradiţia este un reper în raport cu care se produc înnoirile şi un element esenţial în constituirea identităţii individuale sau colective („tradiţie familială”, „tradiţii locale”, „tradiţii naţionale”).

TRANZACŢIE θ Acţiune comunicaţională în vederea unei în-

ţelegeri. Folosită în comunicarea politică, administrativă şi comer-cială, tranzacţia este practicată şi în comunicarea interpersonală, în relaţiile de familie şi oriunde există un interes al unuia sau al fiecăruia dintre parteneri.

URARE θ Formulă standardizată sau personalizată, în comu-

nicarea familială, comunitară sau oficială, conţinând un mesaj de prosperitate, bunăstare ş.a. Este o comunicare ocazională, legată de evenimente repetabile sau unice, în orice caz festive.

VERDICT θ În domeniul juridic: hotărâre definitivă, sentinţă

judecătorească (în unele ţări, decizie colectivă a juraţilor). Prin extensie, a dobândit sensul de decizie cu caracter definitiv (verdictul publicului, verdictul presei…).

VERNISAJ θ Situaţie comunicaţională prilejuită de deschi-

derea unei expoziţii. În prezenţa unui public mai numeros sau mai restrâns, una sau mai multe persoane rostesc alocuţiuni care infor-mează despre scopul manifestării, organizatori/autori, calităţile

98

obiectelor expuse, concepţia expoziţiei. Este cadrul unei comunicări orale ocazionale, festive şi reverenţioase.

VIDEOTECĂ θ Secţie într-o bibliotecă sau instituţie auto-

nomă în care se conservă şi se comunică publicului documente video. VIDEOGRAMĂ θ Document vizual, pe diferite suporturi, care

conţine imagini însoţite sau nu de sunet. VITUPERA (a) θ A vorbi sau a scrie despre cineva în termeni

violenţi, denigratori, cu înverşunare, într-un discurs ori într-un jurnal personal sau într-un pamflet ori un articol în presă.

VOCABULAR θ 1. Totalitatea termenilor existenţi într-o limbă.

2. Totalitatea termenilor folosiţi de un autor sau de o persoană oarecare („are un vocabular bogat/redus/trivial” ş.a.m.d.). 3. Reper-toriu de termeni folosiţi într-un anumit domeniu.

VOCIFERA (a) θ A protesta oral, cu voce ridicată, într-o situa-

ţie conflictuală, în comunicarea interpersonală sau de grup. Poate vocifera un reclamant ori un public nemulţumit sau nerăbdător.

YELLOW JOURNALISM θ Formulă ce defineşte un tip de

jurnalism dezvoltat în SUA, între 1865 şi 1900, pe fondul urbanizării, industrializării, mecanizării şi al unei creşteri masive a populaţiei. Acest gen de presă, al cărei nume vine de la publicaţia umoristică de benzi desenate „The Yellow Kidd”, cultivă senzaţionalul şi ilustrează copios crima, sexul şi violenţa, fiind considerat iresponsabil. Formula se foloseşte în prezent pentru a desemna jurnalismul lipsit de calitate.

ZIAR θ (din italianul diario) Publicaţie cu periodicitate zilni-

că, jurnal, gazetă. Mijloc de informare în masă, apărut ca tipăritură

99

„ocazională” în 1529, dezvoltat cu periodicitate regulată în secolele următoare. Prin extensie, cuvântul ziar se foloseşte pentru a desemna (impropriu) şi periodice săptămânale. În mod normal, el se referă la cotidian.

ZVON θ Informaţie neverificată, de multe ori falsă, colportată

oral, neoficială (ex.: circulă zvonul că…, s-a zvonit că…). Uneori, mass-media preiau şi difuzează zvonurile, amplificându-le efectele. Trei „legi” funcţionează în transmiterea unui zvon: 1. Sărăcia şi nivelarea: mesajul este comprimat, redus, pierzând din conţinutul iniţial; 2. Accentuarea: subiecţii care colportează zvonul au tendinţa de a selecta elementele în funcţie de psihologia proprie, de a le amplifica, de a actualiza, dramatiza şi localiza informaţia şi de a accentua în mod special unele amănunte; 3. Legea asimilării – se produce o asimilare, o transpunere, o falsificare motivată de prejudecăţi, sentimente. Difuzarea zvonului este favorizată de trei condiţii: credibilitatea; aparenţa de adevăr şi dezirabilitatea conţinutului (sau, dimpotrivă, o temere colectivă: ex.: zvonurile privind iminenţa unui cutremur în România).

100

101

PERSONALITĂŢI, ŞCOLI, INSTITUŢII

BALLE, Francis (n. 1939) Profesor de ştiinţe politice la Universitatea de drept, economie şi

ştiinţe sociale din Paris. Membru în Consiliul superior al audio-vizualului din Franţa. Director al Institutului de cercetări şi studii asupra comunicării. A predat şi la Universitatea din Standford – California. Lucrări de referinţă: Médias et sociétés (Mijloacele de comunicare în masă şi societatea), Paris (mai multe ediţii până în 1999), Les nouveaux médias (Noile mijloace de comunicare în masă), în colaborare (mai multe ediţii până în 1989), La télévision (Televiziunea, 1997).

BATESON, Gregory (1904-1980) Antropolog american, unul din cercetătorii şcolii de la Palo Alto

(California), cu contribuţii fundamentale în cercetarea comunicării interspersonale. A introdus conceptele de comunicare paradoxală şi de dublă constrângere în schizofrenie.

BIRDWHISTELL, Ray (n. 1918) Antropolog american cu contribuţii apreciate în domeniul

kinezicii şi al teoriilor comunicării. A fost profesor la Universitatea din Toronto (Canada) şi a lucrat în mai multe institute de cercetare. Este autorul lucrării Kinesis and Context, Essays on Body Motion Communication (Kinezis şi context, Eseuri despre comunicarea prin mişcare corporală), Philadelphia, 1970.

BOUGNOUX, Daniel Profesor de ştiinţele comunicării la Universitatea Stendhal din

Grenoble. Redactor şef al publicaţiei „Cahiers de médiologie”. I s-a publicat în traducere românească lucrarea Introducere în ştiinţele comunicării (Iaşi, 2000).

102

CENTRUL DE LA BIRMINGHAM (Center of Contemporary Cultural Studies – Centrul de Studii

Contemporane – CCCS) – structură instituţională de cercetare înfiinţată în 1964 în cadrul Universităţii din Birmingham (Anglia). Orientat către studiile culturale, acest centru a reunit personalităţi interesate şi de teoriile limbajului şi mass-media, în legătură cu fenomenele socio-culturale. Principalii reprezentanţi sunt consideraţi Richard Hoggart, R.Williams şi Edward P. Thompson.

CIAKOTIN, Serghei (Serge) Profesor universitar de origine rusă stabilit în Germania, autorul

lucrării Violarea mulţimilor de către propaganda politică (1939). COLEGIUL INVIZIBIL Nume propus în 1981 de profesorul Yves Winkin, pentru a

desemna comunitatea intelectuală constituită în SUA în anii 1950-1980, în afara oricărei structuri instituţionale. A fost un mediu propice consultărilor şi punerilor în comun a unor experienţe în domeniul studierii comunicării. Se consideră că aparţin acestui domeniu antropologul Gregory Bateson, psihiatrul Don Jackson, antropologul Edward T. Hall, psihologul Paul Watzlavick. Nu a fost o „şcoală” în sens european, cu fondatori şi discipoli, ci o reţea de cercetare care a fost comparată cu cazul enciclopediştilor francezi.

GERBNER, George Profesor universitar la Annenberg School of Communication

(Philadephia). Autorul unei enciclopedii a comunicării: International Encyclopedia of Communication (Enciclopedia internaţională a comunicării), Oxford University Press, 4 volume, 1988.

GOFFMAN, Erving (1922-1982) Sociolog american de origine canadiană, autorul unor importante

cercetări asupra interacţiunii. Opere de referinţă: Communication Conduct in an Island Community; The Presentation of Self in Everyday Life; Two Studies in the Sociology of Interaction;

103

Interaction Ritual; Strategic Interaction (Comportamentul comuni-caţional într-o comunitate insulară; Prezentarea sinelui în viaţa cotidiană; Două studii asupra sociologiei interacţiunii; Ritualul interacţiunii; Interacţiunea strategică). A analizat interacţiunile so-ciale, riturile de politeţe şi conversaţie.

FOREIGN SERVICE INSTITUTE Structură instituţională creată în 1946, în SUA, pentru a

forma corpul diplomatic în cadrul Departamentului de Stat. A fost centrul în care s-a dezvoltat cercetarea asupra comunicării inter-culturale. În anii '50, noile necesităţi de comunicare ale diplo-maţilor au determinat angajarea unor lingvişti şi antropologi (Yves Winkin, Edward T. Hall).

HABERMAS, Jurgen (n. 1929) Sociolog şi filosof german, promotorul noţiunii de „sferă

publică”. Profesor la Universitatea din Frankfurt, fiind considerat un maestru al „Şcolii de la Frankfurt”, a scris mai multe lucrări prin care a construit o teorie a comunicării cu accent pe aspectul filosofic. În 1981, a elaborat o sociologie a acţiunii comuni-caţionale, conform căreia acţiunea şi interacţiunea se asociază unor scheme simbolice şi unor contexte de limbaj. I s-a publicat un volum în limba română cu titlul Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă (Bucureşti, 2000), cuprinzând patru studii. Are o operă impozantă, publicată în limba germană şi în traduceri în alte limbi, între 1961-1992.

HALL, Edward T. (n. 1914) Antropolog american, autor al unor lucrări consacrate proxe-

micii şi comunicării inter-culturale. A fost responsabil de programe la Foreign Service Institute, la începutul anilor '50. A considerat cultura ca fiind comunicare şi a introdus noţiunea de dimensiune ascunsă a

104

comunicării. Reprezentant al şcolii de la Palo Alto. A abordat spaţiul ca limbaj şi în anii '50-'60 a făcut cercetări asupra comunicării non-verbale. A publicat, între altele, The Hidden Dimension (Dimensiunea ascunsă) şi Beyond Culture (Dincolo de cultură).

HALL, Stuart (n. 1932) Născut în Jamaica, dar cu studii la Oxford, stabilit în Marea

Britanie, acest sociolog interesat de limbă, cultură şi mass-media a publicat numeroase lucrări privitoare la comunicarea de masă şi cultura populară. Între scrierile sale se numără Encoding and Decoding in the Television Message (Codare şi decodare în mesajul televizat), 1973, şi Culture, the Media and the Ideological Effect (Cultura, Media şi efectul ideologic), 1977.

HOVLAND, Carl Specialist în psihologia experimentală la Universitatea din Yale,

în timpul celui de al doilea război mondial. Interesat de problemele comunicării şi persuasiunii, a publicat mai multe contribuţii în aceste domenii: Experiments on Man Communication (în colaborare, 1949); Communication and Persuasion (Comunicare şi persuasiune, în colaborare, 1983).

HYMES, Dell Cercetător american interesat de lingvistică, antropologie şi

ştiinţele educaţiei şi comunicării. Profesor universitar în mari instituţii de învăţământ (la Harvard, în California, Pennsylvania şi Virginia). Redactor şef al publicaţiei „Language in Society” (1972)

JACKSON, Don (1920-1968) Psihiatru american, fondator al Mental Research Institute (Palo

Alto); a fost interesat de comunicare în legătură cu probleme legate de terapia neuropsihiatrică. Reprezentant al Şcolii de la Palo Alto. A dezvoltat teoria dublei constrângeri a lui Gregory Bateson.

JAKOBSON, Roman Osipovici (1896-1983) Lingvist. Născut la Moscova, a trăit în Cehia, unde a creat, în

1926, Cercul lingvistic de la Praga. După invadarea Cehoslovaciei de

105

către nazişti s-a refugiat în Danemarca, apoi în Norvegia şi, în 1940, în Suedia. A emigrat în 1941 în SUA şi s-a stabilit la New York. Din 1949 până în 1967 a predat la Harvard, iar din 1957 până în 1967 şi la MIT (Massachusetts Institute of Technology).

KATZ, Elihu (n. 1927) Profesor la Universitatea din Ierusalim şi la Annenberg School

of Communication (SUA). A colaborat cu Paul Lazarsfeld la redactarea lucrării Personal Influence (Influenţa personală) – 1955, care a pus în circulaţie noţiunea devenită clasică a comunicării în doi paşi. A studiat efectele mondiale ale serialului american „Dallas”.

LASSWELL, Harold D. (1902-1978) Cercetător al procesului de comunicare, autorul unui model

conform căruia aceasta comportă elementele: cine spune, ce, când, cum. Schema sa (1948) presupune o unitate funcţională şi o intenţionalitate a oricărei comunicări. I se datorează şi o teoretizare a raportului dintre sistemul social şi media. După el, funcţiile comunicării sunt: supravegherea mediului înconjurător; coordonarea diferitelor părţi ale societăţii; transmiterea moştenirii sociale de la o generaţie la alta. A publicat, între altele: Propagande Technique in World War I (Tehnici de propagandă în primul război mondial) – 1927; Politics: Who Gets What, When, How? (Politica: cine obţine ce, unde, cum?) – 1932; The Communication of Ideas (Comunicarea ideilor) – 1948.

LAZARSFELD, Paul F. (1901-1976) Unul dintre clasicii domeniului teoretic al comunicării. Născut la

Viena, format ca matematician, s-a orientat ulterior spre observarea comportamentului indivizilor în raport cu mass-media. S-a stabilit în SUA, unde a predat sociologia. Este coautorul unor lucrări celebre: The People’s Choice (Opţiunea oamenilor) – 1944, Personal Influence

106

(Influenţa personală) – 1955 şi al teoriei dublului flux al comunicării (teoria comunicării în doi paşi sau în două etape).

LE BON, Gustave (1841-1931) Medic şi sociolog francez, autorul unei lucrări celebre,

Psihologia mulţimilor (1895), importantă şi pentru cercetările asupra comunicării.

LEVIN, Kurt (1890-1947) Psiholog şi sociolog de origine germană, stabilit în 1933 în

SUA. Format la Berlin, s-a ocupat de „dinamica grupurilor”. A publicat A Dynamic Theory of Personality (O teorie dinamică asupra personalităţii) – 1936. Cercetările sale au contribuit în anii '30-'40 ai secolului XX la nuanţarea înţelegerii comunicării umane.

LIPIANSKY, Edmond Marc Profesor francez de psihologie, autorul mai multor lucrări despre

comunicare: L’intéraction sociale (Interacţiunea socială, 1996), Identité et communication (Identitate şi comunicare, 1992).

McLUHAN, Marshall (1911-1980) Sociolog şi istoric canadian, profesor universitar la Toronto, cu

importante contribuţii în cercetarea fenomenelor comunicării, prin lucrările sale The Gutenberg Galaxy (Galaxia Gutenberg) – 1962, Understanding Media (Înţelegerea Media) – 1964 ş.a. Este autorul unor clasificări ale mijloacelor de comunicare în masă după criteriul efectelor.

McQUAIL, Denis Profesor de sociologia comunicării la Universitatea din

Amsterdam, considerat un „clasic în viaţă” al domeniului. A publicat Toward a Sociology of Mass Communication (Spre o sociologie a comunicării de masă) – 1969, Sociology of Mass Communication (Sociologia comunicării de masă) – 1972, Mass Communication Theory (Teoria comunicării de masă) – 1983, 1992 ş.a. În România, i-a apărut, în traducere, lucrarea Comunicarea (Iaşi, 1999).

107

MEAD, George Herbert (1863-1931) Filosof american şi teoretician al psihologiei sociale, format la

Harvard şi Berlin. Profesor universitar. Studiile sale au influenţat cercetările asupra comunicării (Mind, Self and Society – Mintea, sinele şi societatea, 1934).

MEAD, Margaret (1901-1978) Etnolog american. Cercetările ei în domeniul comunicării

interpersonale şi inter-culturale au influenţat şi alţi autori. A studiat socializarea, comunicarea non-verbală, dinamica grupurilor. Între numeroasele ei lucrări publicate se numără şi Communication or Conflict (Comunicare sau conflict) – 1960.

MENTAL RESEARCH INSTITUTE (MRI) (Institutul de Cercetări Mentale) Centru de psihoterapie fondat

în 1959 la Palo Alto, în California, de psihiatrul Don Jackson. În legătură cu acesta s-a constituit echipa de cercetare a lui Gregory Bateson. În anii '60 ai secolului XX, au lucrat aici cercetători de formaţie diferită, între care Paul Watzlawick. Studiile interdisciplinare au vizat şi fenomenele cele mai subtile şi complexe ale comunicării.

MERTON, Robert K. (n. 1910) Sociolog american, profesor la Universitatea Columbia,

preocupat între altele de sociologia mass-media. Colaborator al lui Paul E. Lazarsfeld, este considerat unul din părinţii Mass Communication Research, alături de H. D. Lasswell şi psihologii Kurt Lewin şi Carl Hovland.

MIEGE, Bernard (n. 1941) Profesor universitar la Grenoble. Autorul unor lucrări consacrate

fenomenelor comunicării, coordonator al colecţiei „Communication, Médias, Société” a editurii Preses Universitaires din Grenoble. Preşedintele Societăţii franceze pentru ştiinţele comunicării. A publicat lucrarea La pensée communicationnelle (1997), tradusă şi în limba română (Gândirea comunicaţională). În limba română i-a mai apărut lucrarea Societatea cucerită de comunicare (Iaşi, 2000).

MILLS, Wright C. (1916-1962) Profesor la Universitatea Columbia, unul din iniţiatorii studiilor

culturale americane din anii '50 ai secolului XX, inclusiv din

108

perspectivă comunicaţională. Printre lucrările sale reprezentative se numără The Power Elite (Elita puterii) – 1956.

MOLES, Abraham (1920-1992) Sociolog şi doctor în litere, director al Institutului de psihologie

socială a comunicaţiilor de la Strasbourg. Autorul unei lucrări traduse şi în limba română, Sociodinamica culturii, 1977, care a permis o mai bună înţelegere a difuzării culturii în epoca exploziei mass-media. A mai publicat Theorie structurelle de la communication et société (Teoria structurală a comunicării şi societatea) – 1986.

MORENO, Jacob Levi (1892-1974) Psihosociolog de origine română, format la Viena şi stabilit în

SUA; este considerat autorul sociometriei (aplicarea teoriei grafurilor în relaţiile sociale) şi părintele psihologiei sociale. Lucrările sale interesează şi teoriile comunicării.

MORIN, Edgar (n. 1921) Sociolog şi filosof. Cercetător al fenomenelor comunicării în

cadrul ştiinţelor sociale, considerat un pionier în privinţa observării industriei culturale a cinematografului. S-a interesat de mijloacele de comunicare în masă şi de „miza umană a comunicării”. Conduce revista „Communication”. A publicat, între altele, Le cinéma ou l’homme imaginaire (Cinematograful sau omul imaginar) – 1956 şi La complexité humaine (Complexitatea umană) – 1958.

NOMIC (Noua ordine mondială a informaţiei şi comunicării). Curent

iniţiat în 1969 în cadrul UNESCO. În 1977 a luat fiinţă Comisia inter-naţională pentru studiul problemelor comunicării, care a elaborat, până în 1980, un raport asupra inegalităţilor dintre statele din nordul plane-tei faţă de cele din sud, privind circulaţia informaţiei şi comunicarea.

109

OGILVY, David (1911-1999) Scoţian, cu studii întrerupte la Oxford şi continuate în SUA.

Fondatorul unei mari agenţii de publicitate, domeniu în care a cunoscut un mare succes în anii '50 ai secolului XX. A contribuit în mod decisiv la constituirea unui stil publicitar, prin sinteza celor promovate de Raymond Rubicam şi Claude Hopkins.

REVISTA ROMÂNĂ DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE Publicaţie editată de Facultatea de comunicare şi relaţii publice

„David Ogilvy” din Bucureşti, împreună cu Academia Română şi Universitatea Bucureşti. Primul număr a apărut în anul 1999.

RUBICAM, Raymond (1892-1978) Specialist american în publicitate între cele două războaie

mondiale, promotorul unui stil bazat pe intuiţie şi originalitate.

SAUSSURE, Ferdinand de (1857-1913) Lingvist elveţian, autorul unui celebru Curs de lingvistică

generală, publicat postum (1916), considerat o operă revoluţionară. Aceasta a influenţat dezvoltarea ştiinţelor umaniste pe parcursul secolului XX. Saussure a pus bazele semiologiei care studiază „Viaţa semnelor în viaţa socială”. Limba are, după el, ca funcţie principală, comunicarea. Este autorul unei scheme ce reprezintă circuitul cuvântului.

SCHRAMM, Wilbur Cercetător american care a jucat un rol important în

recunoaşterea domeniului comunicării ca disciplină universitară. Interesat mai ales de persuasiune şi presiunea socială, a fost preocupat de viitorul comunicării. A publicat Mass-media an National

110

Development (Mass-media şi dezvoltarea naţională) – 1961, Four Theories of Press (Patru teorii despre presă), în colaborare – 1946, Responsibility in Mass-Communication (Responsabilitatea în comunicarea de masă), în colaborare – 1980.

SFEZ, Lucien Profesor la Universitatea Paris I, autorul volumului Critique de

la communication (Critica comunicării) – ed. II, Paris, 1990, şi coordonatorul unui monumental dicţionar – Dictionaire critique de la communication (Dicţionar critic al comunicării) – 2 vol., Paris, 1993.

SHANNON, Claude (1916-2001) Părintele teoriei matematice a informaţiei (1948), devenită un

model de referinţă în ştiinţele comunicării. A lucrat la MIT şi a fost distins cu numeroase premii.

STOETZEL, Jean (1910-1987) Filosof francez, fondatorul Institutului francez de opinie publică

(IFOP), în 1938. Profesor la Sorbona. A studiat fenomene legate de opinia publică şi comunicarea de masă. Printre lucrările sale se numără Theorie des opinions (Teoria opiniilor) – 1943 şi L’opinion publique et la presse (Opinia publică şi presa) – 1947.

ŞCOALA DE LA CHICAGO Curent de cercetare preocupat de teoriile sociale, în legătură cu

care a studiat rolul comunicării în societate, în deceniile 2-3 ale secolului XX. De aceste demersuri se leagă numele lui Charles Cooley, George Herbert Mead, John Dewey şi Robert Ezra Park. Interesaţi de interacţiunea socială şi relaţiile interpersonale, intelectualii de la Chicago au nuanţat înţelegerea procesului de comunicare într-o epocă în care în gândirea comunicaţională predominau încercările de descifrare a mecanismelor (sociologia mass-media şi influenţa acestora). Ei considerau oraşul ca „un laborator social” şi au lansat ideea de ecologie umană.

ŞCOALA DE LA FRANKFURT Curent de gândire de inspiraţie marxistă, constituit la Frankfurt

între cele două războaie mondiale, în jurul unor personalităţi, precum

111

Theodor Adorno, Max Hockheimer şi Walter Benjamin. S-a preocupat între alte aspecte ale societăţii şi de problema comunicării.

ŞCOALA (sau cercul) DE LA VIENA Grupare de filosofi, logicieni şi alţi savanţi austrieci şi germani

(Rudolf Carnap, Hans Reichenbach şi, la începutul carierei, Ludwig Wittgenstein). A încercat să construiască o ştiinţă a semnificaţiei coerente. Principiile acestei grupări au fost difuzate de Paul Lazarsfeld.

THAYER, Lee Psiholog american, specialist în comunicarea organizaţională,

profesor la mai multe universităţi, autor al unor lucrări consacrate fenomenelor comunicării: Communication and Communication Systems (Comunicare şi sisteme comunicaţionale) – 1968, Commu-nication sine qua non of the Behaviorial Sciences (Comunicarea sine qua non a ştiinţelor) – 1968, On communication, Essayes in Understanding (Despre comunicare, eseuri despre înţelegere) – 1987.

Watzlawick, Paul (n. 1921) Filosof şi psiholog american de origine austriacă, reprezentant al

Şcolii de la Palo Alto. A lucrat la Mental Research Institute. Profesor în secţia de psihiatrie a Universităţii din Standford. A cercetat, în colaborare cu Don Jackson, „logica comunicării”.

WIENER, Norbert (1894-1964) Matematician american, profesor la celebrul MIT, părintele

ciberneticii (Cybernetics – Cibernetica, 1948) cu influenţă asupra modelelor comunicării.

112

113

COMPETENŢE ÎN COMUNICARE

A. COMUNICAREA ORALĂ A înţelege mesajele primite în limba în care se lucrează: a se

exprima oral în diferite medii profesionale şi a-şi adapta discursul la nivelul interlocutorului/interlocutorilor.

Nivelul 1 – a se exprima cu un vocabular simplu ne-tehnic; – a controla un schimb oral cu câţiva interlocutori; – a primi şi a face să se simtă bine vizitatorii şi participanţii la o

reuniune; – a răspunde în mod adecvat unor cereri simple. Nivelul 2 – a face un proces verbal al unei reuniuni, descriind ce s-a

discutat şi ce s-a decis; – a întâmpina şi a stabili o relaţie pentru a asculta, a explica, a

orienta sau a consilia într-un context profesional dat; – a conduce un dialog pentru a ajuta un interlocutor să se explice; – a anima o reuniune de informare ce comportă câteva mesaje

simple în faţa unui auditoriu restrâns sau familiar. Nivelul 3 – a face o expunere orală de cel puţin o jumătate de oră; – a purta o discuţie directivă sau non-directivă; – a explica oral desfăşurarea unei proceduri sau etapele unui proces; – a organiza şi a facilita prezentări de persoane care permit

acestora să se insereze în cadrul unui grup; – a crea o dinamică de grup pentru a obţine un consens sau o

hotărâre între parteneri interni sau externi. Nivelul 4 – a anima o masă rotundă, a susţine public o dezbatere profe-

sională contradictorie;

114

– a structura un discurs improvizat; – a efectua o sinteză verbală imediată a faptelor şi ideilor de

natură diferită şi de mare complexitate; – a alege şi a modifica un mod de expresie verbală în funcţie de

obiective şi împrejurări; – a se prezenta într-un interviu pentru mass-media. B. COMUNICAREA SCRISĂ A citi şi a înţelege documente scrise în limba în care se lucrează;

a se exprima şi a se face înţeles prin mijloace scrise în diferite medii profesionale.

Nivelul 1 – a citi şi a decoda un text scurt; – a citi, a înţelege şi a executa o consemnare scrisă; – a completa un formular; – a scrie corect, gramatical şi orografic, un mesaj simplu în urma

unei vizite sau a unui apel telefonic; – a înţelege şi a putea defini termeni ca: notă, scrisoare, recen-

zie, proces-verbal, corespondenţă, text, raport, minută, mesaj elec-tronic.

Nivelul 2 – a înţelege bine instrucţiuni de folosire, o specificaţie tehnică, o

notă administrativă, un chestionar; – a redacta o corespondenţă curentă, procesul-verbal sau

rezumatul unei reuniuni fără mare complexitate; – a utiliza vocabularul specific profesiei în cauză; – a corecta într-un document greşelile de ortografie sau o

terminologie improprie; – a concepe planul unui text; – a aplica normele intertextuale de prezentare a documentelor

(pagină de titlu, rezumat, bibliografie). Nivelul 3 – a redacta un text informativ, un rezumat, o sinteză; – a restitui conţinutul unei discuţii ştiinţifice, tehnice sau

administrative sub formă de proces verbal;

115

– a corecta până la amănunt (alegerea termenilor, sintaxă, stil) un text scris de altcineva sau de a-l rescrie.

Nivelul 4 – a compune şi a redacta un document original, prezentând idei,

argumente, concluzii; – a adapta un stil redacţional la un public determinat; – a concepe şi a redacta un scenariu profesional: prezentare de

instituţie, întreprindere, lansarea unei acţiuni etc; – a redacta orice corespondenţă ce presupune înţelegerea,

interpretarea şi sinteza textelor, datelor, evenimentelor complexe sau disparate.

C. PRACTICA UNEI LIMBI STRĂINE A înţelege şi a folosi o limbă străină atât în viaţa cotidiană, cât şi

în activităţile profesionale. Nivelul 1 – a înţelege esenţa unui document, precum un articol de ziar; – a stabili un contact sumar, comportând folosirea câtorva fraze

simple; – a folosi vocabularul de bază al limbii. Nivelul 2 – a înţelege şi a se exprima în mod inteligibil în situaţii din viaţa

cotidiană şi profesională; – a structura şi a redacta câteva fraze fără dificultăţi sintactice; – a rezuma un document profesional simplu, citit sau auzit; – a înţelege fără eroare consemnele unui program informatic. Nivelul 3 – a participa activ la conversaţii profesionale curente, a

argumenta o decizie, a justifica un regulament, a explica o procedură; – a redacta într-o sintaxă corectă o corespondenţă generală sau

profesională; – a traduce un document profesional complex; – a corecta un manuscris sau imprimat în limba în cauză; – a redacta corespondenţa sau prezentarea unei reuniuni.

116

Nivelul 4 – a participa eficient la o reuniune de lucru sau un seminar în

limba în cauză; – a redacta un articol, o recenzie, o sinteză sau a susţine o

conferinţă în această limbă; – a înlocui fără pregătire prealabilă un interpret pentru o

reuniune (traducere simultană); – a negocia o convenţie sau un contract cu interlocutori străini. D. COMUNICAREA PRIN IMAGINE ŞI SUNET A transmite informaţii inteligibile prin imagine şi sunet (grafice,

curbe, diagrame, hărţi, planuri, fotografii, film, video, bandă sonoră). Nivelul 1 – a distinge diferite suporturi documentare audio-vizuale; – a identifica familii de imagini; – a înţelege şi a putea defini termeni ca: imagine, icoană,

schemă, grafic, scară, diapozitiv, fotografie, semiologie, grafică, film, videogramă, ecran, bruiaj, cameră video.

Nivelul 2 – a descrie (verbal sau scris) conţinutul informativ al unei

imagini (denotaţie, conotaţie), a redacta o legendă; – a stăpâni tehnica graficelor; – a sintetiza informaţiile conţinute în documente audio-vizuale; – a transfera informaţii dintr-o formă grafică în alta. Nivelul 3 – a crea o imagine, o schemă, un grafic sau a alege o imagine

într-o bibliotecă de imagini, în funcţie de mesajul care trebuie transmis; – a aprecia calitatea unui document audio-vizual pe plan

informativ (interesul sunetului şi imaginii), tehnic şi estetic; – a respecta regulile construirii unei imagini, menţiunile

obligatorii, drepturile specifice audio-vizualului. Nivelul 4 – a concepe un sistem de reprezentare audio-vizual în cadrul

unui plan de comunicare;

117

– a declina acest sistem în atâtea versiuni şi pe atâtea suporturi câte publicuri diferite sub aspect cultural există;

– a concepe un montaj de documente audio-vizuale, o expoziţie. E. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

A face mai uşoare şi eficiente relaţiile cu indivizi şi grupuri în

diferite situaţii şi contexte: de schimb, de negociere, de formare… Nivelul 1 – a recunoaşte poziţia ocupată faţă de interlocutor şi a adopta

tonul potrivit; – a verifica şi a face să se confirme buna receptare a mesajului; – a înţelege şi a putea defini termeni ca: discuţie, conflict, con-

fruntare, consens, negociere, argumentare, dovadă, concesie, încre-dere, ascultare, convingere, influenţă.

Nivelul 2 – a analiza comportamentele participanţilor la o activitate

colectivă, interesele şi motivaţiile lor; – a privilegia în raporturile cu partenerii atitudinea şi conduita

care vor permite să se atingă rezultatul dorit. – a alege argumentele şi modurile de reprezentare cele mai

eficace într-o negociere, a răspunde la obiecţii; – a ierarhiza priorităţile (proprii şi ale altora); – a transmite o cunoaştere sau o cunoştinţă dobândită. Nivelul 3 – a înţelege şi a lua în calcul un mediu cultural diferit de cel propriu; – a conduce o negociere sau altă activitate colectivă de la pregă-

tire până la încheiere, folosind resursele umane şi intelectuale disponibile şi realizând strategii adecvate;

– a adapta la auditoriu, într-o acţiune de formare, limbajul, metodele şi procedeele folosite;

– a anima o reuniune sau o discuţie electronică de grup. Nivelul 4 – a construi un scenariu cu actori multipli şi interese contradictorii; – a-l face să evolueze în mod coerent spre o concluzie urmărită.

118

F. COMUNICAREA INSTITUŢIONALĂ

A concepe şi a realiza operaţiuni de comunicare atât interne – în cadrul organismului –, cât şi externe.

Nivelul 1 – a identifica publicaţiile organismului; – a folosi instrumentele de difuzare de imagini: magnetoscop,

video-proiector, CD-Rom etc.; – a înţelege şi a putea defini termeni ca: ediţie, multimedia,

montaj, revista presei, plachetă, publicitate (produs şi instituţională), stand, afişaj, panou, expoziţie.

Nivelul 2 – a pregăti elementele unui dosar de presă şi a-l transmite

destinatarilor; – a efectua un montaj de texte şi ilustraţii; – a inventaria şi a alege mijloacele tehnice necesare pentru o ma-

nifestare; – a folosi în scop profesional o cameră video, o cameră digitală,

un aparat foto, un banc foto sau video; – a aduna mijloacele necesare pentru a monta un stand de expoziţie. Nivelul 3 – a analiza orice nevoie de comunicare şi a redacta caietul de

sarcini corespunzător; – a realiza documente (pe toate suporturile) pentru activităţile

profesionale; – a redacta sau superviza comunicate de presă, a le garanta

coerenţa cu imaginea întreprinderii/instituţiei; – a selecţiona şi a pilota orice prestator de comunicare: fotograf,

ziarist, cineast. Nivelul 4 – a concepe o strategie de comunicare pentru o întreprin-

dere/instituţie pe planul imaginii şi al structurii; – a propune diferite scenarii şi a se asigura de continuitatea

acţiunilor validate; – a organiza şi a adapta campanii în orice mediu. (Din Euroreferenţial I&D. Referenţialul competenţelor profesioniştilor

europeni în informare şi documentare)

119

BIBLIOGRAFIE

BANCIU, Doina (coordonator). Cartea electronică. Bucureşti, Editura

AGER, 2001. BARAN, Stanley J. DAVIS, Dennis K. Mass Communication Theory.

Foundations, Ferment and Future. Belmont, California, Wodsworth Publi-shing Company, 1995.

BAYLON, Christian, MIGNOT, Xavier. Comunicarea. Traducere de Ioana Ocheanu şi Ana Lăstroiu. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2000.

BONDREA, Aurelian. Sociologia opiniei publice şi a mass-media. Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1997.

BOUGNOUX, Daniel. Introducere în ştiinţele comunicării. Traducere de Violeta Vintilescu. Iaşi, Editura Polirom, 2000.

BUCHERU, Ion. Fenomenul televiziune. Limbajul imagine. Publicis-tică. Producţie. Programare TV. Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1997

BULUŢĂ, Gheorghe. Civilizaţia bibliotecilor. Bucureşti, Editura Enci-clopedică, 1998.

CABIN, Philippe (coordoné par). La communication. Etat des savoirs. Auxerre, Sciences Humaines Éditions, 1999.

CACALY, Serge (Directeur du comité de rédaction). Dictionnaire encyclopédique de l’information et de le documentation. Paris, Éditions Nathan, 1987.

CAUNE, Jean. Cultură şi comunicare. Convergenţe teoretice şi locuri de mediere. Traducere de Mădălina Bălăşescu. Bucureşti, Editura Cartea Ro-mânească, 2000.

COMAN, Cristina. Relaţiile publice şi mass-media. Ediţia a doua revă-zută şi adăugită. Iaşi, Editura Polirom, 2000.

COMAN, Mihai. Introducere în sistemul mass-media. Iaşi, Editura Polirom, 1999.

120

CRAIA, Sultana. Teoria comunicării. Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000.

DE FLEUR, Melvin L. BALL-ROKEACH, Sandra. Teorii ale comunicării de masă. Traducere de Ducu Harabagiu. Prefaţă de Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach. Iaşi, Editura Polirom, 1999.

DINU, Mihai. Comunicarea. Repere fundamentale. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997.

DRĂGULĂNESCU, Nicolae George. Science et technique de l’information. Genese et évolution. Bucureşti, Éditions AGIR, 1999.

DUCK, Steve. Relaţiile interpersonale. A gândi, a simţi, a interac-ţiona. Traducere de Margrit Talpalaru. Iaşi, Editura Polirom, 2000.

DUSSAULT, Louis. Protocolul. Instrument de comunicare. Traducere de Alina şi Călin Şabac. Bucureşti, Editura Galaxia, 1996.

FLICHY, Patrice. O istorie a comunicării moderne. Spaţiu public şi via-ţă privată. Traducere şi adaptare de Mirela Lazăr. Iaşi, Editura Polirom, 1999.

IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana. Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite. Ediţia a II-a (revăzută). Bucureşti, Editura ALL, 1999.

LE COADIC, Yves-François. La science de l’information. Paris, Presses Universitaires de France, 2e édition corrigée, 1997.

LOCHARD, Guy. BOYER, Henry. Comunicarea mediatică. Traducere de Bogdan Ceangalău. Iaşi, Institutul European, 1998.

MATTELART, Armand. MATTELART, Michèle. Istoria teoriilor comunicării. Traducere de Ioan Pânzaru. Iaşi, Editura Polirom, 2001.

McLUHAN, Marshall. Mass-media sau mediul invizibil. Culegerea textelor esenţiale şi cuvânt înainte de Eric McLuhan şi Frank Zingrone. Tra-ducere din limba engleză de Mihai Moroiu. Bucureşti, Editura Nemira, 1997.

McQUAIL, Denis. Comunicarea. Traducere de Daniela Rusu. Prefaţă de Ioan Drăgan. Postfaţă de Iulian Popescu. Iaşi, Institutul European, 1999.

OLTEANU, Virgil. Din istoria şi arta cărţii. Lexicon. Vademecum pentru editori, ziarişti, tipografi, bibliotecari, librari, documentarişti, arhivişti, muzeografi, profesori şi studenţi. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992.

O’SULLIVAN, Tim. ş.a. Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale. Introducere de Mihai Coman. Traducere de Monica Mitarcă. Iaşi, Editura Polirom, 2001.

PFAFFENBERGER, Bryan. WALL, David. Dicţionar calculatoare & Internet. Traducere de Nicolae Dorel Pora. Bucureşti, Editura Teora, 1998.

POP, Doru. Introducere în teoria relaţiilor publice. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000.

121

RAMONET, Ignacio. Tirania comunicării. În româneşte de Matilda Banu. Bucureşti, Editura Doina, 2000.

RANDALL, David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă. Prefaţă de Mihai Coman. Traducere de Alexandru Brăduţ Ulmanu. Iaşi, Editura Polirom, 1998.

ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela. Introducere în teoria argumentării. Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 1994.

SFEZ, Lucien. Dictionnaire critique de la Communication. Tome 1 Les données de base. Les théories opérationnelles. Tome 2 Les grands domaines d’application. Communication et société. Biographies-Index-Tables. Paris, Presses Universitaires de France, 1993.

SLAMA-CAZACU, Tatiana. Stratageme comunicaţionale şi manipularea. Iaşi, Editura Polirom, 2000.

VAN CUILENBURG, J.J. SCHOLTEN, O. NOOMEN, G.W. Ştiinţa comunicării. Versiune românească şi studiu introductiv de Tudor Olteanu. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

VICKERY, Brian C. VICKERY, Alina. Information Science in Theory and Practice. London, Browker-Saur, 1994.

WILSON, Stan Le Roy. Mass Media/Mass Culture. An Introduction. New York, McGraw-Hill, Inc., 1993

YODER, Sharon ş.a. Introducere în Relaţii Publice. Bucureşti, Editura NIM, 1998.

*** DEX Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

*** Euroreferenţial I&D. Referenţialul competenţelor profesioniştilor europeni în informare şi documentare. Lucrare realizată de ECIA cu sprijinul Comisiei Europene în cadrul programului Leonardo da Vinci. Editată şi tradusă în limba română de Doina Banciu şi Gheorghe Buluţă. Bucureşti, InfoDocRom, 2000.

122

Redactor: Maria CERNEA Tehnoredactor: Florentina STEMATE

Coperta: Marilena BĂLAN

Bun de tipar: 20.11.2006; Coli tipar: 7,5 Format: 16/61 x 86

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara, nr. 58, Bucureşti, Sector 6, Tel./Fax.: 021/444 20 91; www.spiruharet.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro