Alexandru Odobescu - Pseudokinegeticos (Ro)

/-. cCoperta: KALAB FRANCiSC

A. I. ODOBESCU

PSEUDO-CYNEGETICOSEdiţie de G. PIENESCUPrefaţă de CONSTANTIN MĂCIUCĂ

*588646.*li, ' oi;-: a Judeţeană

bîUhhEDITURA ALBATROS • BUCUREŞTI1990

MODERNITATEA UNUI CLASICISBN 9f$«â*«0038-2Dacă s-ar încerca definirea tendinţelor fundamentale aleculturii româneşti din veacul trecut prin profilul spiritual alunui creator, numele lui Odobescu (1834—1895) ar trebuiinvocat, desigur, printre cele dintîi. O operă de o diversitateimpresionantă — izvorînd dintr-o erudiţie ce se apropie înepocă de cea a lui Hasdeu, dintr-un talent educat la şcoala unuiexigent clasicism, dintr-o intuiţie profundă şi sigură — legiti-mează un creator al cărui scris reflectă pregnant unele tendinţedominante ale timpului său. Lucrul nu a trecut neobservat.G. Ibrăileanu considera viziunea odobesdană o fericită sintezăde „patruzecioptistn muntenesc şi criticism moldovenesc", iarT. Vianu era de părere că aceasta îmbină „paşoptismul cuumanismul". Ambele caracterizări surprind elemente esenţiale,fără a acoperi, însă, în întregime orizontul concepţiei odobes-ciene. Desigur, opera lui Odobescu este deopotrivă expresia unuigeneros paşoptism şi a unui spirit critic, cu pasiunea disocie-rilor şi a evaluărilor, pentru a se înălţa la sinteze relevante;îmbină, fără îndoială, paşoptismul cu o vastă cultura clasicistă,dar concepţia sa artistică, consonantă în esenţă cu timpul săujcuprinde deschiderea spre noi idei, spre forme de sensibilitateşi de expresie evoluate. Problematica umanismului odobescianilustrează peremptoriu complexitatea viziunii acestei persona-lităţi înzestrată cu o remarcabilă capacitate de sinteză, de antici-pare şi universalizare. Sinteză a ideilor şi aspiraţiilor revolu-ţionare, opera lui Odobescu — depăşind limitele „umanismuluierudit" — mijloceşte pătrunderea spre magma fierbinte a■umanismului paşoptist, în egală măsură curent de gîndire şimişcare politică şi socială. Fidel acestuia, indiferent că evocămomente din trecutul neamului, abordează probleme socialesau glosează erudit şi subtil pe teme cinegetice, Odobescudemonstrează în scrierile sale o gravă şi constantă preocuparede autocunoaştere, de precizare a rostului său social. în ansam-blu, opera sa pare creată pentru a răspunde unor întrebăricapitale; Ce este omul? Care este menirea lui civică} Care este

funcţia socială a creatorului? Care sîni căile de a asiguraprogresul individului şi al colectivităţii ? Nu acestea sînt, oare,întrebările fundamentale pe care şi le-au pus sau le vor ridicaîn mod constant marile curente umaniste?încă de la primele scrieri — elaborate în ambianţa patrio-tismului ardent al cercului „Junimea română" (1851) — Odo-bescu a avut conştiinţa îndatoririi sale de creator. Cardinalaîntregii lui opere o va constitui afirmaţia programatică: „scri-itorii sunt conducătorii morali ai societăţii", subliniind, astfel,înalta responsabilitate civică a creatorului de valori spirituale.Ideea o regăsim, de altfel, la toţi marii scriitori paşoptişti, călău-ziţi de conştiinţa răspunderii faţa de societate, de prezentul şiviitorul acesteia. Scrisul este înţeles ca o „hrană intelectuală,morală",pentru „adevăratulromân", pentru „muncitor ui rom an".Cu o remarcabilă înţelegere a raportului dialectic dintrenaţional şi universal, ca un avertisment pentru cei ce se îndepăr-tau de realitatea propriei societăţi, de concretul istoric, Odo-bescu atrage atenţia cu o energie şi claritate exemplare asuprafaptului că scriitorul, chiar dacă abordează teme de maximăgeneralitate, are îndatorirea inalienabilă să rămînă profundataşat ţării şi poporului său: „...da, oricît de novator ar figeniul lor, ei totuşi, cu o parte din sine, trebuie să ţină de timpulşi de locul în care au trăit. Ceva din limba, din năravurile, dingîndirile, din credinţele contimporanilor şi compatrioţilor lortrebuie neapărat să li se strecoare în compuneri, ca şi cum arvoi să le determine un caracter precis şi local, să le însemnezeo epocă nestrămutată în neîntrerupta scurgere a secolelor."Scrisul are o finalitate precisă, decurgînd din funcţia lui for-mativă: să răspîndească „idei mari şi. nouă", în forme „acce-sibile", de „a expune cu talent credinţele obştei". Unul dincriteriile axiologice adoptate de Odobescu pentru apreciereaoperei de artă are în vedere impactul acesteia cu realitatea,activitatea scriitorului trebuind judecată în contextul social„în care s-au dezvoltat şi s-au exercitat facultăţile sale": „sprea-i înţelege mărimea, spre a-i cîntări puterile, spre a-i preţuiideile, limba şi stilul, trebuie să nu pierdem din vedere niciţara, nici epoca în care el a scris". Perenitatea unei opere,valoarea ei artistică este determinată şi de măsura în carescriitorul reflectă modul de a „simţi- şi „cugeta"- al contempo-ranilor: „viitorimea moşteneşte numai ce a rămas bun şi gloriosîntr-însele". Odobescu a pledat cu consecvenţă şi cu o vigoareînsufleţită de un nobil patriotism pentru dezvoltarea unei lite-raturi originale care, „cînd e bizuită pe elemente bune, înalţă şiVIlărgeşte ideile unui popor, curăţeşte morala unei societăţi şichiar întăreşte puterea politică a unui stat". Cu mult înainte caincisivul spirit maiorescian să opereze decis cu judecăţi devaloare ferme, considerînd esteticul şi eticul componente inse-parabile ale valorii artistice, Odobescu pleda intransigent săse stăvilească publicarea cărţilor care pot avea efecte dăunătoareasupra conştiinţei publice: „Nu e totul de a compune mult şi înfeluri deosebite; trebuie ca compunerile să fie bune şi ca săaducă vreun folos; altfel tăcerea e mai folositoare".în concepţia umanismului odobescian, accentul este pus pecoordonata istorică, omul definindu-şi esenţa ca homo histo

ricus, modelator al propriului caracter şi făuritor de istorie.Insuşindu-şi aspiraţiile generaţiei sale, asumîndu-şi obligaţiileacesteia, scriitorul consideră că are datoria de a milita pentrunecontenita propăşire a societăţii. Aceasta se poate înfăptuiprin dezvoltarea naţiunii, prin instaurarea unui climat propicede afirmare 4 libertăţii sociale şi a identităţii naţionale, rostindrăspicat (Idei asupra progresului societăţii) că „ideea naţiona-lităţii s-a statornicit azi în lume mai bine decît oricînd şi, întimpul de acum, ea a devenit aşa de strîns legată cu cea a liber-tăţii, îneît aceasta din urmă nu poate fi confirmată decîtprintr-însa". Libertatea individului, intim implicată în ideeade naţionalitate, este considerată condiţie indispensabilă aeflorescentei naţiunii. în acelaşi timp, asemenea lui N. Băl-cescu, scriitorul apreciază că libertatea unei naţii nu trebuie să„supere" pe a celorlalte, preconizînd ideea solidarităţii umane,concepută ca o „vastă asociaţie între neamuri1'''. Ideea era aîntregii generaţii paşoptiste, exprimată în articolul program alrevistei Junimea română, cu un patos propriu marilor con-vingeri: „Un om de orice naţie, de orice treaptă vă este un frate;să-l iubiţi şi să-l ajutaţi: însă acela care vine să vă răpeascălibertatea sau naţionalitatea este un monstru: să-l goniţi,să-l loviţi; cu cît îi veţi face rana mai adîncă, cu atît veţi meritamai bine de la patrie, de la omenirea întreagă."-Martor al unor generoase şi înălţătoare explozii revoluţio-nare, dar şi al unor brutale intervenţii represive, decurgînd din„politica mîrşavă şi lacomă a cabinetelor tiranice", Odobescudeploră faptul că „puterea singură, în timpul nostru chiar,dispune de viaţa naţiilor". Părtaş la convingerile generaţieisale, el are certitudinea că „sufletul naţiilor e nepieritor" şi că„în veci tirania cea mai cruntă nu-l va putea stîrpi dupe falapamîntului". Odobescu se înscrie, astfel, în amplul curent degmdire românească al umanismului civic, căruia, cu aproapeVII

un secol şi jumătate mai înainte, Dimitrie Cantemir îi trasaseconturul tranşant al unei doctrine politice active.Afirmarea unei naţiuni implică, deopotrivă, actul politicsi o „viaţă intelectuală" a cărei boltă se arcuieşte pe doi stîlpide bază: „instrucţia publică bine răspîndită" şi „formarea uneiliteraturi şi a unor arte naţionale". în generaţia sa, Odobescu adezvoltat ideea caracterului naţional al artelor — postulat debază al poeticei paşoptiste — singurul care le poate oferi vitalita-te şi forţă de înrîurire: „E un adevăr recunoscut acuma căartele sunt expresia simţurilor unui popor întreg şi că numaiîn acest caz sunt ele întemeiate cu putere". Operele care nureflectă aspiraţiile poporului sînt „bastarde", aparţin unor„şcoli falşe", care în loc de „a înainta arta, o ocolesc pe un drumnevrednic de dînsa". A xe ale întregii sale activităţi, aceste ideivor fi aprofundate în anii deplinei maturităţi, Odobescu adresîndcreatorilor îndemnul de a nu pierde „din vedere nici simţămîntulfrumosului, nici conştiinţa patriei". în Viitorul artelor înRomânia, referindu-se la perspectivele dezvoltării muzicii,cerea „să se recunoască poporul în muzica sa, s-o guste şi sătragă dintr-însa simţiri mai nobile", „să recunoască într-însadoina şi alte cîntece favorite ale sale". Stilul arhitectonic trebuiesă dezvolte tradiţiile locale, să le valorifice superior, arhitecţiiavînd datoria să se inspire din formele de construcţie specificeţărăneşti „pentru că numai atunci cînd român (ui va) recu-noaşte în palatele publice forma micii lui case, atunci numaiacea arhitectură va fi naţională şi susţinută de norodul întreg".Inspirîndu-se din vechile monumente de artă, creatorii audatoria să dureze „monumente mai măreţe, dar cu aceleaşicaractere de originalitate locală". Se contura, astfel, ideea spe-cificului şi stilului artistic naţional, produsul unui „instinctartistic al poporului român", concretizat în producţiile salereprezentative. Ecou al marilor aspiraţii populare, arta sapoetică îşi păstrează o proaspătă actualitate, recomandînd înOdobescu o mare conştiinţă artistică, un mare contemporan altimpului nostru.Odobescu realizează o sinteză superioară, de o sesizantăoriginalitate, a tendinţelor epocii sale şi pe un alt plan. Aşa cums-a demonstrat, literatura noastră de la mijlocul veacului trecuteste un original aliaj de clasicism, preromantism, romantism şielemente prerealiste. Date fiind împrejurările în care s-a dezvol-tat ţara noastră, impulsurile sociale ah momentului istoric,VIIIacestea nu mai reprezintă serii succesive, ci fapte sincronice,une&fi mterferîndu-se în opera aceluiaşi scriitor. Qdobe&cueste, poate, exemplul cel mai ilustrativ. Spirit armonios, echili-brat, reprezentativ pentru tipologia creatorului clasic, el deschideopera sa influenţelor romantice, grefate pe o solidă, funda-mentală experienţă clasicistă. După opinia sa, aşa cum argu-mentează în studiul Bazele unei literaturi naţionale, acesteatribute sînt coustitutive unei culturi moderne. Trecînd înrevistă culturile dezvoltate în Europa, începînd cu evul demijloc, el le distinge, mai îniîi, pe cele născute „d-a dreptuldin geniul popoarelor gotice subt influenţa acestui geniu", caresînt „literaturile romantice-. Deşi le receptează circumspect, nupoate să nu admire, însă, uneori „o energie mai mare, o fan-

tezie aşa bogată"^, „sentimente aşa nobile", îneît „acestea se afir-mă, în ansamblu, ca nişte creaţii graţioase şi aşa suave". Ală-turi de acestea, le semnalează pe cele crescute prin „imitaţiaantichităţii", definitorie pentru această categorie fiind „litera-tura franceză ce se numeşte clasică". Sinteza acestor două tipuride literatură o constituie „literatura contemporană". „Cîndcombinarea formelor antice cu inspiraţiile lumii moderne —subliniază autorul — sunt făcute în proporţii potrivite, atunciputem zice că o lucrare e nimerită şi că avem un capu d-operă.Asta trebuie să fie ţinta scriitorilor în zilele noastre". De laantici recomandă a se prelua „acel simţămîni de perfecţie alformei, atît în concepţie, şi-n orînduirea sufletului, cît şi în„amăruntele compunerii", „simplitatea"-, „cumpătarea", „bunulgust". Deşi exprimate la o vîrstă cînd era greu de prevăzutdestinul scriitorului, ideile acestea comunicau mai mult decîto observaţie a unui om de cultură, mărturiseau preocupări maiprofunde, un început de experienţă creatoare ce se catalizaîntr-o viziune artistică. Consecvent, urmărind cu comprehensiunelecţia clasicilor, Odobescu, deşi va apela copios la procedeeromantice, structural se dovedeşte un caracter clasic, iar operaimpune atenţiei o remarcabilă acurateţe şi eleganţă stilisticăde amprentă clasicită. Studierea antichităţii nu conduce încazul lui Odobescu la imitaţie manieristă, ci-i cultivă doardarul de a cizela, cu rafinamentul marilor giuvaergii, expresiaartistică, de a-i insufla viaţă şi forţă de persuasiune. „Spaţiulliber" romantic şi „simplicitatea clasică" sînt punctele de sprijinale operei sale, de o frapantă originalitate... Frapantă şi prin ineditul formulei literare adoptate. Crea-ţiile odobesciene sînt refractare genurilor constituite, aşa cumle consemnează manualele de retorică. „Scenele sale istorice^&u sînt nuvele în accepţiunea tradiţională, literatura şi istoriaIX

revendicîndu-lc în egală măsură; Cîteva orc la Snagov, ca şiIstoria arheologiei răsfrîng într-însele harul evocator al litera-turii, spiritul analitic şi asociativ al istoricului, pasiuneacăutătorului de vestigii; Pseudo-cynegeticos este un eseu încare laurii capodoperei îi poartă deopotrivă scriitorul, criticulde artă şi folcloristul ce şi-au dat o fericită întîlnire în aceastăpersonalitate complexă ale cărei valenţe se satisfac şi precizeazăprintr-o profuziune de gîndire şi sensibilitate. Fără îndoială,nici din acest punct de vedere Odobescu nu este un singular,în epoca sa. Românii supt Mihai Voievod Viteazul de N. Băl-cescu, Ioan Vodă cel Cumplit de B.P. Hasdeu nu ţin oare deaceeaşi formulă? Incontestabil, dar fără ca specificul diverselorgenuri să se topească pînă la a crea o nouă esenţă, a unui genartistic sincretic, inconfundabil, ce a putut părea bizar unoradintre contemporani, care nu s-au sfiit să-i conteste viabilitatea.CUitorul de azi recunoaşte, însă, în genul sincretic cultivat deOdobescu una din formulele predilecte ale literaturii timpuluinostru. Şi prin aceasta semnalăm o altă calitate destinctivă acreaţiei odobesciene, aceea de a prefigura factura literaturiimoderne.Preocuparea pentru trecutul naţional, incursiunea în istoriapoporului, nu este, la scriitorii noştri de la jumătatea veaculuitrecut, o modă literară, ci o necesitate socială, un imperativpolitic. Trecutul este evocat nu cu degajarea unui act gratuit,ci cu angajarea pasională a celui care vrea să descifreze îndiacroniile istoriei învăţăminte pentru desfăşurările prezent ului,Ko găini ceanu, Bălcescu, Bolintineanu, Alexandrescu şi Bolliac)

ca şi mulţi contemporani ai lor, au răsfoit paginile istoriei na-ţionale animaţi de această dorinţă. Odobescu, Hasdeu, Alec-sandri le vor imita exemplul. CU îl priveşte pe Odobescu, întimpul revoluţiei de la 1848, năzuia să scrie o tragedie închi-nată lui Mihai Viteazul. La Paris, în cercul „junimii române",a trăit într-o atmosferă încălzită de aspiraţiile marilor înaintaşipentru împlinirea destinului nostru naţional; el va fi acelacare va publica lucrarea lui Bălcescu Românii supt MihaiVoievod Viteazul. Vorbind despre pictură, Odobescu o vedeadezvoltîndu-se în două direcţii principale: „pictura de peisagiu"şi „pictura istorică", aceasta din urmă „astfel alcătuită încîlfiecine să poată participa la înţelesul ei"-;scopul unei asemeneapicturi era „să insufle credinţă şi putere pentru viitor". O menirecivică, patriotică.XOdobescu, mărturisind a-lfi luat ca model pe Negruzzi, nuintenţionează să scrie propriu-zis nuvele, Mihnea Vodă celJIM (1857) şi Doamna Chiajna (1860) fiind publicate învolum (1860) sub titlul de Scene istorice din cronicele româ-neşti, îşi propune să realizeze evocări istorice, bazate pe ovastă investigaţie arhivistică, faptele înfăţişate fiind atestateistoric. Cercetarea mai nouă a descoperit multe erori în docu-mentarea sa, inerente stadiului cercetărilor istorice ale vremii,dar „scenele istorice" sînt inegalabile prin exactitatea „culoriilocale", a „atmosferei"; o amplă, veridică şi deosebit de expre-sivă reconstituire a vieţii politice şi sociale a vremii, a psiho-logiei populare. Ca „nuvelă", aşa cum s-a remarcat, AlexandruLăpuşneanu este superioară „scenelor" odobesciene, cu o

epică' digresivă, curgînd lent, dar acestea au, însă, o mai mareautenticitate. Datini, scene din viaţa de fiecare zi, moravuri şiobiceiuri sînt prezentate cu un dar al pitorescului istoric pecare în literatura noastră de pînă atunci nu îl mai regăsim decîtîn Descrierea Moldovei şi în Istoria pentru creşterea şi des-creşterea curţii aliosmăneşti, ale eruditului domn moldavDimitrie Cantemir. Descrierea palatului voievodal (DoamnaChiajna), dichisul unei vînălori boiereşti, obiceiurile de pogri-banie domnească sau de înălţare în scaun (Mihnea Vodă celRău), sînt pagini antologice de un remarcabil relief. Evocarea,întreprinsă de un istoric riguros, este condusă de un spiritd-'-mofil, care urăşte tirania şi o denunţă oriunde o întîlneşle.Mihnea Vodă, domnul crud şi samavolnic, Doamna Chiajna,aprigă si dîrză, sini exponenţii unor facţiuni boiereşti care, îndispreţul pentru norod, se înverşunează în a-şi disputa domnia.Umanistul acuză violent, necruţător, fie făc-îndu-ne să ascultamînfioraţi zăngănitul sinistru al fiarelor vecinilor robiţi, răzbăiînddm pivniţele ar masului Dracca din Măucşti, fie sur primindsfirsitul'tragic al Ancuţeisub ochiiînaspriteisale mume, Chiajna.Dacă firele epice sînt desfăşurate după modele romantice, evo-carea istorică este făcută cu realism, într-un stil de o precizieşi frazare clasică. Dintre personajele evocate, Mihnea Vodărămîne memorabil prin scena discuţiei de taină din cramadomnească^ iar Chiajna prin cele două înfruntări cu boieriivrăjmaşi casei sale: prima în care va dvbîndi buzduganulpentni nevolnica ei odraslă Petru Şchiopul, a doua in care vapion eu ţeasta despicată de ghioaga lui Dumbravă. Acţiuneadouîndeşte în aceste scene tensiuni incandescente: „Ce) oaresocotit-aţi voi că unde a răposat Ciăanul o să ramină turmaXI

în ghearele voastre ca să o jefuiţi cum vă place? Heit mărebăieţi, mai va pînă atunci! Mircea s-a dus, dar fiul său arămas, şi Chiajna îi e mumă şi va şti să-l apere de voi". Şit

smulgînd buzduganul şi sabia domnească de pe sicriu, le puneîn mîna lui Petru Şchiopul: „De e şchiop şi mărunt, iată cîrjace-i va sprijini betegia şi iată paloşul ce-l va înălţa cu capulmai presus de toate capetele voastre!"Realizarea exponenţială a artei odobesciene este, fără îndo-ială, Pseudo-cynegeticos (1874) „unul din monumentele celemai de seamă ale stilului narativ şi descriptiv în literaturaromână a secolului al XlX-lea", cum l-a caracterizat T. Vianu.Ineditul construcţiei acestei lucrări — care se recomandă a fi unFals tratat de vînâtoare, o prefaţă la autenticul Manual devînătoare al lui CC. Cornescu, el însuşi un reprezentant algeneraţiei paşoptiste — se lasă greu cuprins într-o caracteri-zare. Eminescu o considera „un mozaic", G. Călinescu „unpot-pourn bine armonizat", N. Iorga: „o mare simfonie ruralăa unui Freischiltz românesc". Factura literară a acestei scrieria fost explicată uneori prin forţa de seducţie a literaturii de„erudiţie digestibilă", cum o numea Călinescu, care aminteştechiar de Voyage autour de ma chambre al lui Xavier deMaistre. Desigur, eruditul scriitor cunoştea şi pe Xavier deMaistre, şi pe Paul Louis Courier, ca şi pe mulţi alţii, alecăror ecouri se pot desluşi în opera sa. Imboldul de a scrie ooperă de acest fel pornea, însă, din însăşi viziunea artistică a luiOdobescu, care consuna cu epoca sa. Anumite influenţe puteaudoar sprijini o propensiune caracteristică scriitorului român.Odobescu are unele afinităţi cu scriitorii citaţi, dar anumitefiliaţii nu s-ar putea stabili decît cu asumarea unor certe riscuri.Pseudo-cynegeticos, prin însăşi natura temei, oferea lui Odo-bescu posibilitatea abordării dezinvolte a genului sincretic careprinsese contur în gîndirea scriitorului încă în perioada sa deformaţie, prefigurînd un model structural distinctiv literaturiimoderne.Sub aparenţa digresivă a organizării materialului, Pseudo-cynegeticos este o operă de robustă construcţie clasică, la careconcură, în egală măsură stringenţa compoziţiei, claritateaexpunerii, scriitura rafinată. Romanticul, prezent în anumitepagini descriptive sau în povestiri de sursă folclorică, se înclinăîn faţa unui xrtist care recepţionează lotul prin filtrul sever,exigent al unui spirit crescut şi educat în spirit clasicist.Luînd ca pretext vînătoarea, Odobescu urmăreşte tema cu ovastă erudiţie, disimulată în undele spumoase ale unei causeruXIIUbsitâ de pretenţii şi tincturata cu un umor consistent ori decîte ori demonstraţia tinde să dobîndească accente grave, abor-dînd cu egală pertinenţă istoria artei, muzicii, literaturii,făcînd docte comentarii lingvistice, nu lipsite, cele mai multedintre ele, de adresă contemporană, împotriva latiniştilor,colorînd discursul artistic cu remarcabile descrieri de naturăsau cu naraţiuni de factură populară, ca vestitul basm albisoceanului „cu fata de piatră şi cu feciorul de împărat, celcu noroc la vînat". Străbătînd secolele, sărind cu graţie de la undomeniu la altul, cedînd unei pasiuni, la prima vedere, discursiveşi digresive deopotrivă, autorul nu se lasă pradă deliciilor

rafinate ale omului de bibliotecă. în realitate, Odobescu sepretează unui travaliu metodic, de istorie a culturii, pentru aextrage, aşa cum făcea în cercetările sale arheologice, „dinstudiul special sau comparativ, o cunoştinţă cît se poate maideplină despre credinţele, instituţiunile, practicele, uzurile,industriile şi artele societăţilor vechi, adică despre starea mo-rală şi intelectuală a omenirii la diferitele epoce ale dezvoltăriisale"'. Comentariile privind cunoscute opere de artă precumDiana cu ciuta, celebra sculptură antică, Diana din Poitiersde ]ean Goujon şi gravura Sf. Hubert de A. Durer, de pildă,surprind, în evoluţia modului cum sînt prezentate subiectele,modificările esenţiale petrecute în viaţa şi evoluţia modelelorde gîndire şi a formelor de sensibilitate.Pseudo-cynegeticos alternează „pictura istorică" cu „pic-tura de peisagiu", Odobsscu dovedindu-se, în această direcţie,un artist cu o deosebita forţă de sugestie. Descripţiile inserateîn Scenele istorice, în Cînteva ore la Snagov, diverse studiiarheologice, dar mai ales în Pseudo-cynegeticos se înscriuprintre paginile antologice ale literaturii noastre, descriereaBărăganului impunîndu-se a fi citată cu prcădere ori de cîteori se va analiza această latură a scrisului său. Peisajul este,în primul rînd, de atmosferă, realizat nu atît cu mijloace plas-tice, cît picturale; arta descriptivă se întemeiază nu pe minuţiaminiaturistului, ci pe forţa de sugestie şi individualizare atuşelor de culoare.Cu elanul generos al adolescentului, Odobescu visase săcontribuie la „înflorirea artelor române". Spre sfîrşitul vieţii,subliniind consecvenţa cu care a urmărit împlinirea idealului,Odobescu mărturisea, cu modestie, a fi încercat de-a lungul vieţii„călind cînd la deal, cînd la vale, un colţişor unde să-mi durezsau un palat sau o colibă pe locul cam viran al literaturii şi alXIII

artei româneşti". în perspectivă istorică, el s-a dovedit a fi, înrealitate, conştiinţa şi expresia uneia dintre cele mai dăruitegeneraţii de scriitori. Opera sa — a unuia dintre marii clasiciai scrisului nostru —- putem spune, parafrazîndu-l, se află la„temeliile" literaturii noastre. Şi nu se poate să nu adăugăm:Odobescu a fost unul din precursorii sensibilităţii moderne.Clasicismul său îşi dezvăluie, cu fiecare recitire, modernitatea.Intuită de contemporanii săi, cărora timbrul artei odobescienele răsuna plăcut, dar izolat, modernitatea operei lui Odobescudobîndeşte astăzi o deplină confirmare şi consacrare.CONSTANTIN MĂCIUCĂ

ITABEL CRONOLOGIC*1834 iunie, 23: Se naşte la Bucureşti, în casele părinteşti de laCurtea Veche, într-o zi de sîmbătă la orele 6 dini.,Alexandru, fiul lui Ioan Odobescu şi al Ecaterinei,născută Caracas.1844 Toamna, după ce reuşeşte la examenul dat cu PetrachePoenaru, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului„Sf. Sava"-.1848 iunie, 19: în timp ce tatăl participase la complotul împo-triva guvernului revoluţionar, Alexandru, purtat pebraţe de- mulţime, este prezent, alături de Catinca Odo-bescu, la manifestaţia populară din faţa palatului guver-namental în sprijinul revendicărilor democratice şipatriotice.însufleţit de avîntul mişcării revoluţionare, tînănilOdobescu se simte îndemnat să dea glas ar doar ei saiepatriotice în versurile unei compoziţii dramatice, avîndca erou figura legendară a lui Mihai Viteazul.1850 iunie: însoţit de mamă şi de sora mai mică, Măria,pleacă prin Viena la Paris pentru desăvîrşirea studiilor.Devine discipolul lui Alfred Dumesnil, ginerelejjesţituktiistoric J.ules Michelet, prieten al revoluţionarilor români,exilaţi în capitala Franţei.1851 Contaminat de ideile progresiste, Al. Odobescu devine unparticipant activ al cercului „Junimea Română", aflatideologic sub influenţa binefăcătoare a lui Bălcescu.* Tabelul cronologic, alcătuit de Geo Şerban, este reprodus dupăvo .: A.I. Odobescu, Pseudo-cynegeticos, Editura Albatros, „ColecţiaJ-yceum", Bucureşti, 1975. , ...,..,XV

1852, ianuarie! Debutează în Calendarul popular editat la

Bucureşti de CA. Rosetti, cu povestirea istorică Fecioar-din Orleans, nesemnată, prelucrare după Jules Michelet21 febr. — 6 mart.: Dinaintea societăţii „Junimea Rolmână" dezvoltă o cuprinzătoare şi informată expunereasupra civilizaţiei indiene vechi, tratînd într-o imagineunitară istoria socială şi politică, artele şi literaturacredinţele, obiceiurile şi filosof ia.August: Călătoreşte la Londra într-o excursie de o săp-tămînă, însoţindu-l pe tatăl său.1854 în octombrie, revine pentru o scurtă perioadă în tară.1855 Adevăratul debut literar se produce în revista ieşeanăRomânia Literară din 28 mai unde Al. I. Odobescusemnează veyşurile Odă României. Aceeaşi revistăcondusă de Vasile Alecsandri, îi publică în trei numeredin septembrie studiul Despre satira latină.4—5 oct.: în drum spre ţară, revenind definitiv de laParis, se opreşte la Dresda spre a cerceta anume Galeriilede Artă.1856 Petrece în cercul prietenilor şi părtaşilor de idei, G. Cre-tzianu, C. Cornescu, Adolf Cantacuzino, Iancu Bălă-ceanu, în discuţii literare şi multe proiecte abandonatedin faşă.1857 La începutul anului este numit şeful biroului francez laSecretariatul de Stat. După obiceiul timpului, urcă şiAl. Odobescu pe scenă ca actor amator într-o comediefranţuzească, după ce mai întîi fusese tentat să scrie elînsuşi teatru.11 august: Moare Ioan Odobescu.Octombrie: în Românul se publică în mai multe foile-toane, începînd de marţi 1J13 oct., nuvela istorică Mihnea-vodă cel Rău.1858 ian.: Polemizează cu CA. Rosetti în Românul pe ches-tiuni teatrale. ■■ •. ,;

14 august: Căsătoria lui Al. Odobescu ca AlexandraPrijbeanu, nepoata lui Zoe Văcărescu-Bagţation. Călă-torie la Paris.1859 Pentru un timp funcţionează ca procuror.XVI1860 în Revista Carpaţilor din martie începe publicareascenei istorice Doamna Chiajna. Peste vară călătorie destudii la mînăstinle olteneşti.1861 CuG. Cretzianu, D. Berinde, P. Iatropol, face să aparăîn aprilie primul număr al Revistei Române: „Liberide orice idei preconcepută, dorind numai a propaga,potrivit cu slabele lor mijloace, luminile şi ştiinţa în ţaralor, fondatorii Revistei Române, într-o epocă de reorga-nizare ca cea presintă, au simţit trebuinţa de a deschideun cîmp de activitate studiilor serioase, de a aduna, precît se va putea, într-o publicare periodică, rezultatul lucră-rilor literare şi al speculaţiunilor ştiinţifice ce pot grăbiprogresul naţiunii române". în toamnă vizitează pentruprima dată 'localitatea Pietroasa, unde în urmă cu anifusese descoperit vestitul Tezaur, căruia Odobescu aveasă-i consacre un amplu studiu.1862 febr.: Numit de Alexandru Ioan Cuza în funcţie dedirector al Ministerului Cultelor şi Insirucţiunei Publice.iulie: Participă la sesiunea „Astrei" la Braşov.sept.: începe să se publice în Revista Română romanului N. Filimon Ciocoii vechi şi noi.

1863 mai: Primeşte postul de ministru al Instrucţiei, pe careîl va părăsi peste cîteva luni fiind în divergenţă de păreriîn problema secularizării mînăstirilor.1865 iulie 26: Se naşte, Ioana, unicul copil al lui Odobescu.în toamnă călătoreşte la Paris trimis spre a pregătiparticiparea României la Expoziţia universală din 1867.1867 Pavilionul amenajat sub îndrumarea lui Odobescu obţineun frumos succes de public. în schimb, scriitorul va aveanesfîrşite încurcături de ordin financiar.1868 Petrece cîtva timp la Petersburg, de unde se reîntoarceîn ţară după mai mult de un an de absenţă.1869 august: împreună cu V.A. Urechia este delegat la Con-gresul de antropologie şi arheologie preistorică de laCopenhaga, unde va susţine comunicarea Antichităţilepreistorice din România.* <*" ' XVII

1870 aprilie: însoţit de C. Corncscu pleacă în Grecia pentruexplorări de interes ştiinţific la mînăslirile de la Athos.Septembrie, 10: La propunerea lui Al. Papiu Ilarianeste ales membra al Academiei.Octombrie: Excursie ştiinţifică în Italia cu momente demare euforie în faţa monumentelor şi prin muzeele dinMilano, Bologna, Ravenna, Florenţa, Roma.1S71 Intensă activitate în sinul Academiei, mai ales îndirecţia combaterii exagerărilor latinizante ale dicţiona-rului Massim-Laurian. Cu acest prilej redactează celebrulPrandium academic, şarjă lirică fără maliţie.1872 Colaborare la Columna lui Traian a lui B.P. Hasdeu.1873 ianuarie 18: Vorbeşte la Ateneul Român despre Tezaurulde la Pietroasa.Februarie, 15: In Columna lui Traian semnează pam-fletul Pannuri arheologice din lulele preistorice laadresa lui C. Bolliac.Decembrie 9: Este desemnat membru corespondent alInstitutului arheologic din Roma. Diploma înmînată luiOdobescu poartă semnătura savanţilor Lepsius şi Mom-msen.1874 Numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti în' vederea restaurării şi modernizării acestuia.. ■'' Iunie: îşi sărbătoreşte aniversarea a 40 de ani prin apa-riţia uneia dintre lucrările, sale fundamentale: Pseudo-kineghetikos.August: în cadrul sesiunii anuale academice este alesvicepreşedinte al secţiei de istorie, şi arheologie.Octombrie 22: îşi inaugurează prelegerile de arheologiela Universitate.1875 Absorbit total de răspunderile directoratului teatral,pentru care în toamnă face şi un voiaj la Paris.1876 iulie: înlocuit la direcţia Teatrului prin C. Corne seu,se dedică activităţii jurnalistice la Românul lui CA. Ro-selti.1877 Participă activ la Românul la campania de presă pentruo atitudine demnă naţională faţă de puterea otomană şiexaltă sentimentul suveranităţii şi independenţei: „Pro-XVIIIgreşul e legea conducătoare a naţiunilor, şi celei române,pornită pe calea lui, nu-i este iertat a sta mult pe loc,cînd ca puiul de vultur îşi simpte pene crescute la aripi".Cîteva zile numai înaintea proclamării Independenţeitălmăcea astfel comandamentele clipei: „Piară acumdintre noi inimile codaceJ Să lăsăm în lături potecilepiezişe şi, călcînd drept înainte către ţelul spre care amînaintat treptat în curs de douăzeci de ani, să nu maipregetăm azi, cînd totul ne îmboldeşte a afirma cu vorbasi cu fapta că voim şi putem să fim un stat indepen-dent... "Septembrie: / se decernează marele premiu academicpentru Istoria arheologiei, recent tipărită.Se ocupă de editarea scrierilor lui Bălcescu.1878 februarie 14: în cadrul conferinţelor Ateneului vorbeştedespre Moţii şi Curcanii.

1879 în urma unor neînţelegeri publice se expatriază voluntar,mai întîi în Elveţia, unde nu izbuteşte să se aclimatizeze,apoi în Franţa, unde avea să-l urmeze şi familia.1881 octombrie: Numit secretar de legaţie la Paris.1882 Viaţă antrenantă în mediul diplomatic. Se ocupa custrîngcrca de documente istorice din arhivele franceze şicu pregătirea studiului Tezaurul de la Pietroasa.1SS5 martie": îşi dă demisia din diplomaţie pentru a se dedicalucrului la Tezaur. Grea situaţie materială din pricinalipsei subvenţiilor din iară. Se înrăutăţeşte şi stareasănătăţii sale.1886 noiembrie 28: După lungi sufcrinii, Caţinea Odobescuse stinge din viaţă.1887 Revine în ţară pentru sesiunea Academiei şi în speranţade a obţine fondurile necesare rămîncrii mai departe laParis, dar demersurile vor dura mai bine de un an.în august îl pierde pe bunul prieten din tinereţe, poetulGeorge Creizianu, ale cărui merite le evocă cu pathos.Colaborează la ziarul Epoca.1S89 în fine, după ani de muncă şi de privcţiunii apare, incondiţii grafice excepţionale Tezaurul de ia Pietroasa.In toamnă acceptă să predea cursuri la liceul particular2*■ XIX

condus de Anghel Demetriescu, modalitate de oarecarereconfortare financiară.1891 octombrie: Preia conducerea Şcolii Normale Superioare.1892 martie: Conferenţiază la Ateneu, în polemică cu HasdeUfdespre Un leac împotriva copilăriei noastre.1894, iulie: Extenuat, îşi caută odihna într-o scurtă vacanţăîn nordul Transilvaniei.în decembrie se şi vede nevoit să renunţe la directoratulŞcolii Normale care îi da prea multe griji.1895 Sănătatea din ce în ce mai precară, situaţia materialăîmpovărătoare, insatisfacţiile de ordin social şi personalîl duc într-o stare de prăbuşire lăuntrică fără ieşire,căreia îi va pune capăt dramatic, renunţînd la viaţă înziua de 10 noiembrie.La 12 noiembrie era condus pe ultimul drum de o mul-x ţime de cărturari, profesori, foşti elevi, pro fund îndureraţide prematura dispariţie. în faţa mormîntului deschis dela Bellu, I. Ionescu-Gion tălmăcea sentimentele tuturor,spunînd: „Mi-ar trebui glas românesc mai dulce cafagurulde miere, mai răsunător ca buciumul de primejdie dinvremurile de nenorocire ale strămoşilor noştri, mi-ar'. trebui, o, învăţătorule neasemuit de iubit al tinerimeiromâne, graiul tău, ca să spun aici, în pragul mormîn-tului, şi mai tîrziu pentru depărtata viitorime, tot rodulşi toată bogăţia şi toată fumuseţea muncei tale".DESPRE EDIŢIETextul din volumul de faţă este reprodus după Scrieri literareţi istorice ale lui A.I. Odobescu, Bucureşti, Editura librăriei Socec& Comp., 1887, voi. III, p. 1—219, colaţionat, pentru înlăturareagreşelilor de tipar, cu ediţia A.I. Odobescu, YEUSO-XAJV^YETIXO!;,Bucureşti, Tipografia Statului, 1874.Transcrierea critică a textelor a fost integral revizuită pe bazanormelor generale expuse în Notă asupra ediţiei, publicată ca pre-faţă filologică la ediţia Alexandru Odobescu, Opere, <vol.> I. Scrieridin anii 1848 — 1860. Antume. Postume. Variante. Note. Anexe.Text critic şi variante de G. Pienescu. Note: acad. Tudor Vianu şiV. Cîndea. <Bucureşti>, Editura Academiei Republicii SocialisteRomânia, 1965, p. 10 — 23, şi în Nota editorului din A.I. Odobescu,Scrieri alese, (2 voi.). Studiu introductiv de T. Vianu, Ediţie criticăde G. Pienescu, (Bucureşti), Editura «Albatros», (colecţia)«Lyceum», <nr.) 91, <1970>, voi. I, p. 97-100.Ţinînd cont de profilul acestei ediţii, am fost obligaţi sărestructurăm şi să concentrăm prin reduceri, trimiteri încrucişateşi prin intercalări marcate cu semnele grafice convenţionale, înnotele lui Odobescu, comentariile şi glosele lexicale din ediţiilenoastre anterioare. Aşa de pildă, corectările de date calendaristice,lecţiunile grafiilor cu caractere greceşti şi slavone (cuvinte şi sin-tagme) precum şi traducerile de titluri nu au fost înscrise, dupăcum se obişnuieşte, într-un al doilea subsol, al editorului, ci directîn textul odobescean prin paranteze unghiulare (<)). Operaţiunea,deloc uşoară, avînd în vedere arhitectura specifică a paginii dinPseudo-cynegeticos, ne-a obligat să adoptăm uneori o manieră deprezentare pedantă şi totodată să renunţăm, din lipsă de spaţiu,la nu puţine informaţii, unele tangente textului, altele comple-mentare, utile instrucţiei liceale în general şi cunoaşterii eseuluiXXI

odobescean în special. Sperăm însă că cititorii cărora le este adre-sată această ediţie ne vor ierta omisiunile, stîngăciile şi rigidităţileimpuse de profilul colecţiei şi îşi vor întregi bagajul de cunoştinţenecesar pentru buna înţelegere a Falşului tractat de vînătoric prinparcurgerea «aprecierilor critice» şi prin consultarea atentă aediţiilor indicate în bibliografia selectivă cu care încheiemvolumul.-. ■ G. PIENESCU

TEYAO-KYNHrETlKOÊPISTOLĂ SCRISĂ CU GÎNDSĂ FIE PRECUVINTARELA CARTEAMANUALUL VÎNĂTORULUI

DOMNULUI CC. CORNESCWAmiceiCînd mi-ai dat mai întîi să citesc manuscriptul tăUjintitulat Manualul vînătorului1, ai arătat dorinţa ca să-ifac eu o precuvîntare. Mai apoi ţi-ai luat seama şi m-aiscutit de această măgulitoare sarcină.în cazul din urmă, rău nu te-ai gîndit, căci eu, dupece am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere depe urmele tale de vînător; dar, pe cînd tu te ocupai cu gra-vitate a-ţi alege cea mai bună puşcă, a o încărca eu ceamai potrivită măsură, a o îndrepta dupe cea mai nimeritălinie; pe cînd tu dresai, de mic şi cu o minunată răbdare,pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate:Pst! Pil! şi Aport!; pe cînd tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuitesubiecte însufleţite de vînătoare, eu, ca un nevînător cesînt, m-am apucat să colind răstitnpii şi spaţiele, căutîndcu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şiemoţiuni vînătoreşti.Colindînd, m-am rătăcit, şi iată-mă abia acum ajunsdin fantastica-mi călătorie cu un sac aşa îngreuiat de totfelul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încîtnu mai cutez — Doamne fereşte ! — nici chiar eu însumisă-l arunc în spinarea Manualului tău.1 Manualul vînătorului, al lui Constantin C. Cornescu (1830 —1900), conţinînd, în trei părţi, relaţii istorice «despre puşcă », «desprecîine» şi «despre vînat», precedate de o introducere savantă, cureferiri la autori clasici şi cu «o grindină de citaţitmi latine», carei-a oferit lui Odobescu pretextul «precuvîntării» sale (vezi infra,cap. al IV-lea al Falşului tractat de vînătorie) a fost tipărit în acelaşian cu YEuSo-xuviQYSTixiţ şi în aceeaşi tipografie.

Am luat dar pretenţioasa hotărire a le deşerta într-unvolum osebit, ce-l voi tipări numai pe semna lor, şi care,subt un titlu pedantesc şi archaic, spunînd vînătorilornumai lucruri ce sînt cu totul de prisos artei lor, va întocmiun fel de Falş tractat de vînătorie, YevSo-xuv/jys-n.xoţ<Pseudo-cynegeticos >, în opoziţiune făţişă cu Manualultău, care, deşi mai scurt, este insă, fără îndoială, cu multmai folositor celor cari vor să înveţe ceva cu temei.Dar mai nainte de a pune sub tipar, m-am simţit,amice, ca şi dator să-ţi trămit ţie prinosul acestui vraftde pagine manuscrise, pe care, bune sau rele, le datoreznumai primului tău îndemn amical.Primeşte-le precum îţi vor place; dar crede, totuşi, că-,— deşi îţi vin acum cam ca fuiorul popii, — ele purceddintr-o afectuoasă pornire a celui care de mult esteal tău bun prieten,Bucureşti, 7 mai 1874.

COPUINSCLI Să mă încurc oare şi eu în calea vînătorilor? — Carteata si Precuvântarea mea. — Utile dulci sau Sosiii şi d-1, Socec. — Cezice Nimrod despre podagra mea. — Arcadia pe cîmpul Bărăga-nului. _ De la moş Doru, drept în pustii. — La conac! — Vai debietul Gogolî, ce era să pată!II. Ţiganii de zestre. — Grives en caisse. — Disertaţiune filo-logică îmbîcsită cu erudiţiune. — 1 000 galbeni venit pe an. —Graurii ştiu franţuzeşte mai bine decît d-1 Littre! — Din fabulelelui La Fontaine pînă în pădurile Rusiei. — «Amărîta turturea, of!sărmana, vai de ea!»III. Pentru ce poetul Lucreţiu ştie mai bine seama cîrmuiriidecît stăpînirea noastră. — Chiau! Chiau! prin pădure. — Undene acăţăm de coada cînelui. — Braşoave şi palavre vînătoreşti.— De ce vulpea are coada lungă, şi ursul n-are deloc.IV. D-aş şti şi eu carte cîtă ştia răposatul Lessing! — Diti-rambă în onoarea Artemidei. — Bine trăia Diana la Curtea luiHenric de Valois! — Cuvioasă gravură nemţească. — Kuvyjys-rizo;,salată eleno-latinească — Sfîrşim tot la coadă.V. Iată-ne acum şi în Roma! — Mai mare ruşine pentru cot-gogeamite împărat! — Sculptura istorică pe Arcul de Triumf allui Traian. — Platon şi Xenofon ne poftesc la vînătoare. — Trende plăcere prin epoca glaciară. — Faraoni vînători. — Păcat căGuilom Teii vorbea nemţeşte. — De la capra-neagră la iubită şivice-versa. — Poemă cîmpulungeană.VI- — Cum se pricepeau să cînte la vînătoare Rossini şi Ha3?dn,Mehul şi Weber. — Tonton, tonton, tontaine, tonton !! — Duşmănialiterară sau efecte intuitive şi anacuronistice ale Chambertin-uluide la «Cafe-Anglais» asupra poeziei române. — Trecem dincolo deBagdad. — Concert simfonic pe apă şi pe uscat, dat mistreţilor şicerbilor de Şahul Persiei Khoşru Anuşirvan.

VII. ZoYpaţ>ta <Zografia —gr.) privită din puntul de vedereal- teoriilor lui Darwin. — Amor şi vînătoare! — Cum se îngropaula Roma urmaşii bietului Ovid, răposat, ca vai de dînsul, cam pe'laKiustenge. — Pustia de oglindă, multe rele face! — Rubens n-afost vînător, dar Horace Vernet, fără îndoială. — Filosofia absolutăa esteticei vînătoreşti. — Italia ne-a cam dat de ruşine.VIII. Bibliografie cinegetică a secolului de mijloc. — înşiră-temărgărite artistic şi vînătoresc. — Mistreţul de Snyders. — Wou-wermann şi calul bălan. — Văzut-ai la Luvru pe Bonne, Nonne şiPonne, sau pe Miile şi Turlu, adică pe Desportes şi pe Oudry? —Prinţişorii nemţi de mult visau a Versalia. — Ridinger şi babiţa. —Tot Ridinger şi marchizul de Carabas. — Tot Ridinger şi Sir EdwinLandseer. — Cum te dau de gol băieţii de la noi. — Cum umblu eusă te aduc pe tine a deveni un sportman fashionabil.IX. «La Carpaţi mi-am adus jalea!» — Poezie prelinsă şiJ

dichisită. — Prepelicarul în geantă şi bicaţina în vînt. — Litera-tura cinegetică a muscalilor. — Tiroleză fără acompaniament demuzică. — Steeple-chăse sistematic d-a curmezişul artelor vînăto-reşti. — Uf! să răsuflăm un moment subt umbrarul lui Kyr IoniţăBuzdrună.X. încă un hop! — Sus pe plaiul Buzăului. — Studiu antro-zlpologic, lexicografic şi moral asupra locuitorilor din comuna Bisoca.l-- Basmul cu Fata din piatră şi cu Feciorul de împărat, cel cunoroc la vînat. — Vultur, dihor şi rîs, sau zamfir, smarand şi rubin.— Cîte se pot întîmpla unui neamţ, daca nu pricepe româneşte.XI. La cotul munţilor. — Tot basmul cel cu Fata din piatrăşi c<ele>l<alte). — Porumbiţa şi mărgăritarul. — Ce au spus despremunţii Năculele de la obîrşia Rîmnicului, Caiu Valeriu Catul,Franţois Villon, autorul anonim al Romancerului del Cid Campeadorşi mulţi alţii. — Iepurii din Codicele civil şi cei din DictionariuluAcademicu. Ne luăm ziua-bună în tinda d-lui Sterie, arendaşulde la Bisoca. — Post-scriplum unde se spune ceea ce n-a ştiut săspună răposatul C. Negruzzi, în statistica ce a făcut lupilor dinMoldova.XII. Capitolul cel tttai plăcut pentru cîtitors

Difficiles nugae *IAi voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu,în manuscript, cartea românească ce tu ai compus sub titlulde Manualul vînătorului şi, dupe citire, să-mi şi dau părerea,asupră-i.Pentru atîta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc;dar, teamă-mi e că, acordîndu-mi mie o aşa amicală şi lingu-şitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vînă-torule!Oare nu ştiai, sau că ai uitat, cum că la vînătorie, ca şila multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pri-cepea vestitul ageamiu, carele, văzîndu-se luat în răspărde babele satului pentru izbînzile ce făcuse cu puşca dimi-neaţa, în bătătură, se apăra în dulcea limbă a poeziei şiţinea una că:«De e curcă.Ce se-ncurcăLa revărsatul zorilorîn calea vînătorilor?»Istoria nu adaoge mai departe dacă păgubaşele s-au mul-ţumit numai cu această armonioasă desdăunare, precum,în altă împrejurare, fusese silit să facă simigiul2 cel cu toc-

1. Nimicuri anevoioase, «glume nevoiaşe» (lat.). Acest motto,împrumutat de Odobescu dintr-o epigramă a poetului latin MarcusValerius Martialis (40-104), pe care o citează şi în cap. IX, «vreasă sugereze lipsa lui de pretenţii, dar şi truda cercetării, pe caremodestia şi bunul lui gust preferă s-o ascundă » (T. Vianu, AlexandruOdobescu, (Bucureşti), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,<colecţia) «Mica bibliotecă critică», nr. 60, 1960, p. 121).2, Covrigar.

meala, care, pentru plăcintele mîncato, rămase bun plătitnumai cu cânticelul dascălului Caracangea:«Deschide-te, punguliţă,Să plăteşti plă".inţelele»;cînticel care, fără îndoială, este, în privinţa regulelor pro-zodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizaţiunea vînătorului de curci.Vezi să nu păţi şi tu ca simigiul, şi de unde, cu dreptcuvînt, te aşteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prinlaude meritate, pentru toate cercetările serioase, pentrutoate observaţiunile adînci, pentru toate ostenelile ce aidepus în opera ta, să nu capeţi de la mine decît un encomion1

fluturatic şi fără temei, psalmodiat şi acela pe drîng saucîntat din frunză.Dreptul lui Dumnezeu, în asemenea caz, şi adică dacăcritica mea va fi, — precum este şi lesne de prevăzut, —nedemnă şi nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, ru-şinea va rămînea numai pe seama mea, căci este drept cafiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale, şi nu numaivînătorii ştiu cum că «toată pasărea pe lume, dupe limba eipiere».Fie acestea zise din capul locului, ca nu cumva să seîntîmple ca, vreunui cititor, scîrbit îndată de urîtul precu-vîntării, să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă,mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei, tratată cu serio-zitate şi cu ştiinţă-de-cauze, de către conştiinţiosul autor.Mă grăbesc a declara că acel cititor va fi adevăratul pă-gubaş, căci, dacă nu ştie regulcle vînătoriei mai bine decîtmine şi voieşte cu toate acestea să le înveţe, el pierde ceamai bună ocaziune de a se instrui, citind o carte plăcută,în care formulele costelive ale mecanicei şi reţetele greţoaseale medicinei veterinarii sunt mai peste tot locul foarte bini-şor furişate printre o mulţime de noţiuni istorice, de povă-ţuiri înţelepte şi de fapte interesante, care pot să placă şi săfolosească oricărui cititor.Ca să fiu, dar, drept şi să te pun îndată la adăpost despreorice neajunsuri ar putea să-ţi vină dupe urma cuvintelormele, recunosc, iubite autorule, că, deşi tu n-ai avut de gînd1. Cuvîntare de laudă, elogiu,8i-rlriil nostru străbun Oraţiu1, să arăţi poeţilor din viito-Tme poteca cea bună, însă tot ai ştiut, chiar şi în materiedc vînătorie, să urmezi părinteştile lui poveţe, luind dreptdeviză tăcută a scrierei tale, faimoasele lui versuri din Artapoetică:«Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci,Lectorem delectando, pariterque monendo»2.îti urez ca să se poată aplica cărţii tale şi exametrii ur-mători, în care sper că d-1 Socec3, — carele în asemeneaciz ar primi desigur să-ţi fie editor, — nu va fi supărat a sevedea înlocuind, chiar cu prejudiţiul regulelor prozodieilatine, pe anticii domniei-sale quasi-omonimi şi colegi înlibrărie, fraţii Sosiii4 din Roma:«Hic meret aera liber Socecio, hic et mare transitEt longum noto scriptori prorogat aevum»5.

toDar de vreme ce, pornindu-mă a-ţi vorbi despre vînă-i.oare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturei,mulţumeşte-te, te rog, amice, ca în loc de o analiză scrupu-loasă a Manualului tău, în loc de o apreţuire a meritelorce el va şti neapărat şi cu mai bun succes să destăinuiască1. Quintus Hoyatius Flaccus (65 — 8 î.e.n.) —liric latin, unuldin cei mai de seamă poeţi ai antichităţii. Opera lui se compunedin Epode, Ode, Satire şi Epistole, în care un loc aparte îl ocupăEpistola către Pisoni sau Arta poetică.2. Horatii Ars poetica, v. 343 — 344:«Toată aprobarea o capătă acela care întruneşte folosul cuplăcerea,Desfătind pe cititor şi iustruhidu-1 to'deodată»,(n. Oi.)3. LV. Socec (1830 — 1896) —editor şi librar bucureştean;a ţinut, din 1856 pînă la moarte, «librărie şi papetărie» la parterulrinei case cu un singur etaj, clădită pe «Podul Mogoşoaiei, 7» (azi,Calea Victoriei, nr. 13).4. Sosii — librari romani menţionaţi în opera lui Horaţiu,(Arta poetică, v. 345, Epistole, I, XX, v. 2).5. Horatii Ars poetica, v. 345—346:«Acea carte produce bani lui Socec; ea trece şi peste măriŞi prelungeşte în secoli îndelungaţi numele vestit al scriito-rului »■■■'.■ (n. Od.j'

la ochii oamenilor de ştiinţă şi de specialitate, într-un cuvînt,în loc de ceea ce mi-ai cerut, mulţumeşte-te, zic, să-ţi spuiaci numai în ce chip, cum şi ce fel, imaginaţiunea, sufletulşi mintea mea au putut aievea să-şi însuşească plăcerile şifarmecul artei pe care tu, cel dîntîi, o predai astăzi cititorilorromâni, înjghebată în regule mai mult sau mai puţin rigu-roase.Daca chiar în anii tinereţii, pe cînd trupul, -~-la bete(vita), cum zice Xavier de Maistre1, — s-avîntă fflai lesnedupe zburdările inimei, dacă pe atunci chiar, gusturile-mistătătoare şi trîndava-mi fire nu m-au iertat să deviu vînă-tor, apoi d-acum înainte ce speranţă să-mi mai rămînă?mai ales cînd, pe toată ziua, junghiurile în picioare şi po-dagra2 îmi chezăşuiesc, pentru restul vieţei, cea mai nere-vocabilă patentă de incapacitate în deprinderile sprintene şiobositoare ale \ înătoriei.Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vînătorul biblic3,nici un al doilea sfînt Hubert, vînătorul minunat al creşti-nilor4, eu unul n-am să mă fac. Trebuie să renunţ cu totulla aşa falnice năzuiri, şi chiar daca deasa citire a cărţii talear aprinde în mine un asemenea dor semeţ, nevoia ar cereca să-1 potolesc_îndată şi să mă hotărăsc a rămînea, şi în viitor,1. Scriitor francez, născut în 1763, la Chambery, mort în1852, la Petersburg, în Rusia ţaristă, unde s-a refugiat după procla-marea Republicii Franceze (1792). Cea mai cunoscută carte a sa,Voyage autour de ma chambre (fr., Călătorie în jurul camerei mele),apărută în 1795, îşi datoreşte celebritatea originalului dialog pecare scriitorul îl întreţine cu presupusul său cititor, făcînd, cu discretumor, «inventarul» amintirilor şi impresiilor legate de obiectele dinodaia în care la bite «trupul», cum zice Odobescu, zace, suferind şiabsent, în pat.2. Gută — boală care se manifestă prin inflamări dureroaseale articulaţiilor, consecinţă a depunerii acidului uric la încheieturi.3. Nimrod, sau Nemirod — personaj legendar, al cărui numeseîntîlneşteîn Biblie, cu epitetul «vînător vestit înaintea DomnuluiDumnezeu» (Intîia carte a lui Moise, cap. 10, vers. 9).4. «Sfîntul Hubert, fiu al ducelui de Acuitania, şi apoi episcopde Maestricht <şi de Liege), pare a fi trăit între anii 656 şi 730 .>,menţionează, într-o notă ulterioară, Odobescu. Vezi, infra, p 48, n. 1.10A- ceata acelora cari, cînd văd cloşca păscînd bobocii deJtă pe malul balţei, se miră zicînd:«Să fie raţă? — Masa găină!Să fie găină? — Botul lătăreţ!»Dar însă, şi eu am crescut pecîmpul Bărăganului! Et inA rcaiia ego lx Şi eu am văzut cîrdurile de dropii, cutrierîndfu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază, acele şesuri fâiăargine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţasoarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtares' le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii deminarele, în palate cu mii de îneîntări.Din copilărie şi eu am trăit cu tămădăienii, vînători dedropii din baştină, cari neam de neamul lor au rătăcit prinBărăgan, pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi2 derogojină şi, mînînd în pas alene gloabele lor de căluşei, audat roată', ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dro-pjoj^ — cărora ei le zic mitropoliţi, — sau cînd aceştia, primă-

vara, se înteţesc în lupte amoroase, sau cînd, toamna, ei ducturmele de pui să pască ţarinele înţelenite.Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şipriceputul staroste al vînătorilor tămădăieni, carele puteasă înghită în largele sale pîntece atîtea vedre cît şi o butiede la Dealul Mare, nici pe iscusitul moş Vlad, în căruţa căruiaai adormit tu adesea, pe cînd el, cu ochi de vulpe, zăreacreştetul delicat al dropiei mişcînd printre fulgii coliliei, nicipe bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de puşcăpe care orice vînător ar fi azvîrlit-o în gunoi, nimerea maibine decît altul cu o carabină ghintuită, şi care pe mine,nemernicul, m-a adus de multe ori cu vînat, la conacul deamiazi.în cartea-ţi plină de regule technice şi de învăţături doc-trinarii, tu vorbeşti, amice, cu un despreţ superb despre toateacele petreceri cinegetice, în care vînătorul n-are nevoie saumble pe jos, să caute vînatul ajutat de cînele său şi să lo-1. Şi eu am trăit în Arcadia I (lat.) — epigraf celebru al unuitablou de pictorul francez Nicolas Poussin (1594-1665). Arcadia,regiune muntoasă în centrul peninsulei Pelopones (azi Moreea),fiind, în imaginaţia poetică a antichităţii şi apoi în aceea a Renaş-terii, ţinutul simbolic al vieţii patriarhale şi al idilei bucolice,epigraful El in Arcadia ego I exprimă regretul după frumoaseleimpuri de altădată.3. Covergă — coviltir,3 - Pseudo-cynegetico»

vească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. Nu tăgăduiesc ■în principiu trebuie să aibi dreptate. Dar ce-i faci firei? căcimie unuia, daca cumva mi-a plăcut vreo vînătoare, apoi afost tocmai din acelea în care picioarele şi mînele au maipuţin de lucrat.Şi-n adevăr, să şedem strîmb şi să judicăm drept: oarăce desfătare vînătorească mai deplină, mai neţărmurită,mai senină şi mai legănată în dulci şi duioase visări, poatefi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiileBărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pecăi fără de urme? Dinainte-i e spaţiul nemărginit; dar valu-rile de iarbă, cînd înviate de o spornică verdeaţă, cînd ofilitesub pîrlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijirea nestatorniculuiocean. în depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profi-lează, ca moşoroaie de cîrtiţe uriaşe, movilele, a căror urzealăe taina trecutului şi podoaba pustietăţii. De la movila Neao-şului de pe malul Ialomiţii, pînă la movila Vulturului dinpreajma Borcei, ele stau semănate în prelargul cîmpiei, casentinele mute şi gîrbovite subt ale lor bătrîneţi. La poalelelor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precumşi cei suri, al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidosdin ale lor grumazuri jupuite şi golaşe. E groaznic de a vedeacum aceste jivine se răped la stîrvuri şi să îmbuibă cu mor-tăciuni, cînd prin sohaturi1 pică de bolesne2 cîte o vită dincirezi!Dar căruţa trece-n laturi de acea privelişte scîrboasă;ea înaintează încetinel şi rătăceşte fără de ţăl,' dupe bunul-plac al mîrţoagelor arominde3 sau dupe prepusul de vînat altămădăianului căruţaş.De cu zorile, atunci cînd rouă stă încă aninată pe firelede iarbă, ea s-a pornit de la conacul de noapte, de la colibaunchiaşului mărunt, căruia-i duce acum dorul Bărăganulîntreg4, — şi tocmai cînd soarele e d-asupra amiazului, easoseşte la locul de întîlnire al vînătorilor. Mai adesea acestloc e o cruce de piatră, strîmbată din piua ei, sau un puţ cufurcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu bur-

1. Soliat — păşune, cîmpie ierboasă.2. Molimă, epizootie. :

3. Aromind — somnolent.4. Aluziune la circiuma unchiaşului poreclit Dor-Mărunt,împrejurul caria s-a întemeiat un sat; acolo trăgeau mai adesea\-:nătorii din Bărăgan (n. Od.J12/ ^ Trebuie «ă fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau ladulu-\ V- MI miezul lui, ca să găseşti cîte o mica dumbravăCornaţcK, ■■ ^ ^^ ge adapostesc turmele de oi la poale,de VCC• <;i mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor,iar mu ,i ^ al B5răganului, vînătorul nu află alt adăpost,On

n îmbuca sau a dormi ziua, decît umbra căruţei sale. e vedele sunt acele întruniri de una sau două ore, în toţi îsi povestesc cîte izbînzi au făcut sau mai ales erau^fică' cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtatdin loc în loc şi cum, în sfîrşit, s-a făcut nevăzută în zboru-iia

Dupe" repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeaşilăcere Vînătorul, împrospătat prin somnul, prin mîncarea?i crin «hunele de la conac, se aprinde din nou de ispita noro-cului- el cu ochii caută vînatul, cu gîndul zboară poate cătrealte doruri; dar simţirile-i sunt în veci deştepte; înima-iveheată este mereu în mişcare, şi urîtul fuge, fuge departe,dincolo de nestatornica zare a nemărginitei cîmpii.Cînd soarele se pleacă spre apus, cînd murgul-serei începea se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singură-tăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susurnoptatic'se înalţă de pre faţa pămîntului; din adierea vîn-tului prin ierburi, din ţîrîitul greierilor, din mii de suneteuşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare ieşită dinsîîiul obosit al nâturei. Atunci, prin nălţimile văzduhului,zboară cîntînd ale lor doine, lungi şire de cocori, brîne şer-puinde de acele pasări călătoare, în care divinul Dante1 aîntrevăzut graţioasa imagine a stolului de suflete duioase,de unde se desprinde, spre a-şi deplînge răstriştea, gingaşalui Francescă2:«E come i gru van cantando lor lai,Facendo in aer di se lunga riga;1. Ilustrul poet italian Dante Alighieri, autorul Divinei Comedii(Divina Commedia), s-a născut în 1265 şi a murit în 1321.2. Francescă da Rimini — fiică a seniorului Guido Novelloda Polenta, din Ravenna. Căsătorită, fără voia ei, cu seniorulGianiiotto Malatesta din Rimini, bărbat infirm şi urît, Francescăsa îndrăgosti de frumosul ei cumnat, Paolo Malatesta. Surprinşips cîn-i tocmai, înfioraţi, se sărutau, cei doi tineri fură ucişi deodatăŞi cu aceeaşi spadă ds dizgraţiosul Gianciotto. Această tragicăPoveste de iubire i-a inspirat lui Dante Alighieri unul din cele maifrumoase episoade din Divina Commedia.

Cosi vid'io venir, traendo guai,Ombre portate dalia detta briga»1.Dar cîte una-una, căruţele sosesc la tîrla sau la stînaunde vînătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperitcu paie, — trestia şi şovarul2 sunt scumpe în Bărăgan,__cîteva saiele3 şi olumuri4 pentru vite, o ceată de dulăi ţepenilătrînd cu învierşunare, şi, în toată împrejmuirea, un mirosgreu de oaie, de ceapă şi de rachiu, iată adăpostul şi streajace le poate oferi baciul de la Rădana sau cel de la RenciuDin acestea cată vînătorii să-şi întocmească culcuş şi cină,daca cumva n-au avut grijă a-şi aduce aşternut şi merindeîn căruţe. Pe cînd însă, pe sub sure şi la vatra bordeiuluiospăţul şi paturile se gătesc, dupe cum pe fiecare-1 taie capul,limbile se desmorţesc şi, prin glume, prin rîsuri cu hohote,'ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei.Spune tu ce vei voi despre superioritatea vînătoarii cuprepelicarul şi despre plăcerile inteligente şi alese ce resimteomul în unica societate a unui cîne dresat dupe reguleleartei; cît despre mine, eu rămîi tot bine încredinţat că celemai dulci mulţumiri ale vînătoarii sunt acelea în care trupulnu se află osîndit la pedeapsa jidovului rătăcitor8, şi apoiîncă acele care izbucnesc cu veselie printre nişte buni tova-răşi, întruniţi la un loc dupe o zi petrecută în emoţiuni izolate.«Dar chiar şi în căruţă, vînatul oboseşteŞi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit. »6

1. Dante, Divina Commedia, l'Inferno, Cant(o) V, <v. 46 —49):«Şi precum cocori merg cîntînd ale lor doine,Făcînd prin aer din sine lungi şire,Aşa văzui viind, trăgînd vaiete,Umbre purtate de pomenita suflare».(n. Od.)2. Rogoz, «un fel de trestie subţire, cu care se fac învălişuride case la ţară» (7894).3. «Adăposturi pentru vite» (7894)-4. Olum — staul.5. Personaj al unei legende orientale, sortit năpastei de a numuri niciodată şi de a rătăci în veci.6. Eliad <Ion Heliade Rădulescu, 1802-1872) zice în Zbură-torul său:«Dar cîmpul şi argeaua săteanul oboseşte,Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit»,(n. Od.)14tfînâtori şi cârufaşi, mîrţoage şi dulăi, culcaţi toţi îâ dorm acum duşi, la tîrlâ!... «Singure, stelele nopţei îii i d hil ttă înt dorm ş g pţI\â de pe cer la dînşii; ei aud cu urechile toată acea nenu-se-ul

atâ mme de insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind,"Irtîind, fluierînd, şuierînd, şi toate acele mii de glasurinaltă' cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc înSe ui ei răcoros şi leagănă în somnie auzul lor aromit. Cînd*nsă vreunul se deşteaptă şi clipeşte ochii, cîmpia i se înfă-ţişează luminată de scînteiele strălucitoare ale licuricilor;uneori cerul se încinge pe alocurea, în depărtare, de o vîl-voare roşatică, provenită din pîrjol, şi un stol întunecos de

pasări se strecoară prin noapte...»Mă opresc, căci mi se pare că, fără ştirea lui Dumnezeuşi a cititorilor, am început să traduc descrierea stepei malo-rosiene, una din paginele cele mai minunate din minunatulromanţ istoric Taras Bulba de N. Gogolî1, scriitor rus, carele,de nu mă-nşel, a scris, el maiîntîi, pe ruseşte, comedia Revi-zorul general. Aş transcrie aci cu plăcere toată acea încîntâ-toare descripţiune; ca şi Gogolî, într-o pornire de drăgăstosnecaz, aş sfîrşi şi eu zicînd: «Dracul să vă ia, cîmpiilor, cămult sunteţi frumoase!»2. Dar atunci ce s-ar mai alege dindescrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face euromâneşte? -—Las dar pe Gogolfîntr-ale sale, că mi-e teamă să nu măprea dea de ruşine...*»'Dar ce făcui, vai de mine! Am uitat cu totul că este acumadmis în radicalele principii de suprem şi absolut patriotismromân că, de vreme ce muscalii trebuiesc în genere priviţica inimici şi răuvoitori ai naţionalităţii noastre, să ne dispen-săm cu totul de a numi, ba chiar să ne şi impunem datoriade a desfigura pe autorii lor, de cîte ori binevoim a-i traduce,1. Nihoîai VasiUevici Gogol (1809-1852) — scriitor realistrus, autor al celebrelor povestiri Serile în cătunul de Ungă Dikanka,Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nichiforovici, Nasul, Man-taua, Portretul etc, al poemului Suflete moarte — satiră la adresasocietăţii iobăgiste ruse -, al epopeii istorice Taras Bulba şi acomediilor Revizorul şi Căsătoria.2. îepmb eacb eaabMu, cmenu, nanb eu xopoiuuh — Romanţul'tras Bulba este o admirabilă descriere a vieţei cazacilor zapo-sT^1' °ari aU Û°at Un a?a mare ro1 în istoria ţărilor române,domniile strălucite a lui Matei Basarab <1632-1654> în Ţara^ manească şi a lui Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova (n.15

a-i imita sau a-i localiza. Prin aceasta chiar le facem prealmultă onoare!«Vous leur fites, seigneur,En Ies croquant, beauconp d'honneuri D1

IIEram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învăţat sSdau cu puşca;—mărturisesc însă că de atunci n-am majifăcut nici un progres în această artă; ba chiar aş putea zicddin contră! — însoţisem pe tată-meu la băile de la BaltaAlbă, unde se adunase în acel an sarea şi marea, precum a|şi povestit-o cu atîta spirit d-1 V. Alecsandri2, pe carele1. La Fontaine {1621—1695), Les animaux nialades de kpeste (Animalele bolnave de ciumă):«Păpîndu-i, le-ai făcut, stăpîne, multă onoare!»(n. Od.Ironiile lui Odobescu din ultimele rînduri ale acestui capitolţintesc atît în Petre Grădişteanu (1841 — 1921), literat mediocru]care desfigurase, în localizarea Revizorul general (publicată îii]Revista contimporană, nr. 4, 5 şi 6 din 1874), comedia lui Gogo]Revizorul, cît şi în conservatorii din partida liberală, care, în toiul:

luptei antiotomane a popoarelor slave din Balcani, pentru emanci-pare naţională — luptă sprijinită, pe plan internaţional, de marileputeri europene şi în primul rînd de Rusia —, întreţineau, împotrivainteresului politic al României de a se smulge de sub suzeranitateaPorţii, o campanie ostilă Rusiei, recomandînd, în locul alianţei cuaceastă mare putere potrivnică Imperiului Otoman, obedienţafaţă de asupritorii de veacuri ai popoarelor balcanice şi ai poporuluiromân. împotriva acestei atitudini a taberii conservatoare, «neu-tralistă» şi filootomană, atitudine care va ieşi mai pregnant în evi-denţă în momentele premergătoare izbucnirii războiului din 1877,Odobescu va publica, în paginile ziarului Românul, articolele: «0cugetare politică» (9/21 fevruarie — 16/28 fevruarie, 1877), Alianţacu Rusia la caz de război (17 fevruarie/1 martie 1877) şi Convenţiu'nea de război cu Rusia (20 aprilie/2 mai 1877), în care va susţinenecesitatea obţinerii independenţei fără compromisuri, prin războiîmpotriva Imperiului Otoman, şi ideea dreptului tuturor popoarelordin această parte a Europei la independenţă naţională.2. 24 de ceasuri la Balta Albi, 1847, în România literară, ioai\periodică, Iaşi, 1855 (n. Od.).16ci acolo, pentru prima oară l-am zărit, domnia-luif*rr vesel, şi încă. de atunci cunoscut prin farmecul neaoşm »'nesc ai înuzei ce-1 inspiră, eu, copilul, crezînd că tot cezboară se mănîncă.Locuiam într-un sat de pe malul stîng al Buzăului, lar ,. tea tot într-o casă cu bătrînul colonel Enghel, acelaele prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeaţă a carac-terului său şi prin pocită şocăţie a vorbirii sale româneşti,lăsat plăcute şi vesele suvenire printre subordonaţii lui,acum toţi veterani ai oştirii; polcovnicul Enghel, care, luîndde coţie pe o cocoană româncă a carii bogată zestre coprindeao laie de robi ţigani, zicea nevestei, de cîte ori se întîmplasă moară vreunul din aceşti nenorociţi: «Plinei Anicuţa-/meu ! a murit la dine un sestre !»Colonelul Enghel îmi dărui o puşcă cu două ţeve, scurtăsi uşoară, croită şi cumpănită chiar dupe trupul şi dupeputerile mele; el mă şi învăţă cum s-o împlu, cum să ochesc

si cum să trag. De aci înainte, vai şi amar de bietele vrăbiide pe garduri! Pe toată ziua stricam într-însele cîte un cornde praf şi cîte o pungă de alice; dar apoi şi ce pilafuri negătea la masă meşterul-bucătar, sestre cil cocoanei Anicuţe.1

Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafince am putut culege în cariera mea cinegetică. Vezi bine căcu dînsele nu s-ar putea găti nici măcar iahnia de mistreţ,pe care tu o descrii în cartea ta.D-aş fi mai lăuduros din fire, — şi nefiind astfel, iatăo puternică dovadă că nu sunt şi nu pot să fiu bun vînător,nici măcar ca amicul Budurof! -— d-aş fi, zic, mai lăuduros,aş putea să adaog că, tot pe malurile Bălţei Albe, m-amîncercat a da şi-n ciovlice de cele moţate, care se tot cletină1. într-o epistolă, adresată din Balta Albă, satul Grădişteadin Vale, miercuri, 8 iulie 1847» mamei sale, Alexandru Odobescu,în vîrstă de 13 ani atunci, nota: «Luni, la 7 iulie, colonelul Enghel aplecat la Brăila, unde mă voi duce şi eu cu dînsul lunea cealaltă.După obişnuita baie Ia 6 ceasuri, ne-am întors acasă; şi colonelul s-aîntors îndată: mi-a adus o puşcă, cu care ucid în fiecare zi vrăbii;pun să le frigă, şi le mîncăm cu multă poftă. Aş fi vrut să-ţi trimit■?l ţie, dar păcat că nu se poate. Puşca asta e acum pentru mine odistracţie foarte bună; merg foarte des la vînat, dar totdeaunacu cîte cineva.» (Apud: N. Iorga, Alexandru Odobescu, în Oamenioa"av fost, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,1S)34, voi. I, p. 56.)17

în aer şi pe uscat, strigînd ca puii de jidan de pe uliţe: «kibritlkibrit!»; am ochit adesea şi în«Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna »l;ba unde pui că am cutezat a trage cu puşca şi-n cîrdurfude gîşte sălbatice ce trec mereu cu grămada d-a lBuzăului!De nu m-ar fi oprit văcarul satului, aş fi nimeritgur şi cîte un graure din cei cari zboară printre vitele diftcireada şi, împreună cu ciorile, se cocoţează jucînd pe spknarea boilor, cari, cu o filosofică nepăsare, rabdă aşa bat*jocure. Oare ce vor fi zicînd boii, în mintea lor, despre aceMobraznice păsăruice? Şi ce gînduri vor fi rumegînd ei, cîndse simt într-astfel călcaţi sub picioare? Mare e limba bouluipăcat că nu poate grăi!Nu ştiu însă cum şi ce fel ne aduse vorba a pomeni desprsgr auri, şi aci, iartă-mă, amice autorule, să te ţiu de rău fiindcă»în cartea ta, n-ai spus nimic despre acest vînat, şi mai cţseamă despre o altă pasăre, pe care mulţi la noi b confundicu graurele, din cauză că ea poartă pe franţuzeşte, un num«ce s-ar crede că corespunde cu al acestuia.Du-te într-o dimineaţă la «Capsa»2 şi spune-i să-ţi facăpentru dejun, un paştet3 din cele ce se cheamă Pate de gri-vesi; apoi, a doua zi la masă, cere la «Hugues»5 să-ţi găteascl

1. C. Mejruzzî, în Aprodul PilricB (n. Od.) — «raSeSdot isto*ric», publicat în 1837, Ia «Ieşi», «în tip&grafia Albinei»; «anecdota!»-^ «fragment din prima încercare de epopee naţională, Ştefdniadăi-— dezVoltă, «■festul de mofiotori, crt ftinlte enumerări inexpresivei(Florin Faifer), o cunoscută legendă din colecţia O samă de cuvintea cronicarului moldovean Ion Necalce (e. 1672—1745).2. Cofetărie, cafenea, braserie, restaurant şi hotel de lux îaBncnreştii de altădată, proprietate a lui Grigore Capsa (1841-1902), adăpostite, începînd din 1882, în vechile «case Slătinean»»de la rfeoîntia arterei Calea Victoriei eu strada Edgar Qninet.3. Pateu.4. Pateu de sturz ţif.),5. Restaurant de lux în Bucureştii secolului al XlX-lea, pePodul Mogoşaaiei (Calea Victoriei), peste drum de fosta clădire aTeatrului Naţional (distrusă de bombardamentele naziste din 194*)şi alături de «Grsnd Hotel Broft», agi clădirea rşstauraptului ?'hotelului «Continental»,18ti şe va prezenta într-o gingaşă cutioară de Mr-omîncaf'alb> gub n urnu-eade Grives en caisse1.tjS velin'1 ^ ^, m^nc^ o să simţi fără îndoială o mustrareÛ^t oentru că ai trecut cu vederea şi ai nesocotit vîna-dil numit grives, iar, dupe cum se crede, pe româneşte, sturzi^ ^ct*vrînd-nevrînd trebuie să mă urmezi, — şi aceastaa fi pedeapsa, — într-o lungă controversă, în care filo-j-^.v are să se amestece cu istoria naturală, şi să facă untfmes-balmeş pre cit se va putea mai doct şi mai erudit.■R gă de seamă că ai a face cu un membru al Academiei2!Romanii, ■— noi, strănepoţii lui Traian, începem tot-dauna de la romani, — romanii cunoşteau, printre altelemulte, şi aceste două specii de păsărele şi le preţuiau dupedreapta lor valoare; unora le zicea turdus, şi altora sturnus.

Turtii erau un soi de pasări foarte lăudat de gastronomiinoştri străbuni. Poetul Marţial3, —pe care însă Traian nu-1 preafăcea haz,—zice că, dupe părerea lui, dintre păsări, cea maibună de mîncare este turdus, iar dintre patrupede, iepurele.«Inter aves turdus, si quis me judice certet,Inter quadrupedes, maţtea prima lepus. »4

Fie cum zice Marţial în privinţa pasării! dar cît despreiepure, să mă ierte domnia-lui; eu ţiu cu tata Traian şi nu1. Sturzi în coşuleţ (fr.).2. Alexandru Odobescu a fost ales «membru actual», adicătactiv», al Societăţii Academice Române (vezi infra, p. 23, n. 3),în şedinţa a XXXI-a, de joi, 10 septembrie 1870, la propunereaistoricului ardelean A. Papiu Ilarian (1828 — 1879).3. Marcus Valerius Martialis (cea 40 — 104), poet latin, origi-nar din Spania (Bilbilis), creatorul epigramei moderne. Adjectivelecu care îl «împodobeşte» mai departe Odobescu — «intrigantulacela de Marţial», «poet servil şi demoralizat» sînt aluzii întemeiatela caracterul poetului, arnator.de titluri şi avantaje sociale obţinuteprin adularea, uneori grotescă, a împăraţilor Titus, Domiţian şiNerva, dar caustic cu cei ce nu-i puteau fi de folos în satisfacereaorgoliilor lui, şi adesea licenţios. Acestea sînt, de altminteri, şimotivele pentru care, cum scrie Odobescu, «Traian nu-1 prea făceahaz», adică nu-1 prea aprecia.4. Martialis Epigramţmaton libri"), XIII, 92:«Dintre pasări, sturzul, — daca cineva m-ar alege 4rej>t j.udi-°r, — iar dintre patrupede, cea wai dîntîi delicateţă este iepu-re» (n. Od.jÎS

aprob zisele poetului. Ba încă, de nu mi-ar fi ruşine să vcbesc româneşte cam în felul Franţozitelor răposatului Costac'Facca, cele cu «mantela amour sans-fin »1, aş potrivi aci,__.şi nu fără oarecare iscusinţă, — vorba românului: «Departegriva (adică la grive) de iepure!»2

Oraţiu însă se arată şi mai entuziast în privinţa turdilorşi, zău, nu se miră că unii-şi mănîncă averea dumicînd latur di graşi, căci nimic, zice el, nu este mai bun:«................Non, hercule, mii orAiebat, siqui comedunt bona, cum sit obesoNil melius turdo....................»3.Terenţiu Varrone4, în cartea sa despre agronomie, nevorbeşte pre larg despre creşterea şi îngrăşarea acestui soi1. «Dragoste fără sfîrşit» (fr.). ((Amour sans fin», sau cumspune Elenca, una din eroinele «comediei »lui Costache Facca (1800 —1845), «amur san fen»:«Ah! ma ser, să-mi vezi mantela, mai suplim, mai lucru fen,O dublură-nfxicoşată şi faţă amur san fen», —era simbolul comercial al unei nuanţe de culoare la modă.2. Eliad a publicat în voi. V (p. 278-311) al «Bibliotecii por-tative» (Bucureşti, 1860), puţinele fragmente de scrieri rămasede la Constantin Facca, carele a murit în 1845 (n. Od.).3. Horatii Epistol(es}, I, XV, v. 39 <-41>:«................Zău, nu mă mir,Zicea, dacă unii îşi mănîncă averea, deoarăce, decît un sturzgrasNimic nu este mai bun ........................»(n. Od.)4. Marcus Terentius Varro (116 — 27 î.e.n.) —poet şi savantenciclopedist latin — «cel mai învăţat dintre romani, neobosit lacarte precum erau concetăţenii lui la arme» îl caracterizează Odo-bescu în Istoria archeologiei. Din vasta lui operă, cuprinzînd lucrăriliterare, de istorie literară, de artă poetică, de teatrologie, desprecărţi şi biblioteci, de retorică, de lingvistică, de filosofie, de istorie,de topografie, geografie, meteorologie, de drept civil, de agronomie,de religie, de politică, despre artele liberale (gramatică, dialectică,retorică, geometrie, aritmetică, astrologie, muzică, medicină, arhi-tectură), ş-au păstrat, fragmentar, printre altele, Saturae Menippeae \(Satirele menippee), Antiquitatum rerum divinarurn humanarumque •(Antichităţi divine şi umane), De lingua latina (Despre limba latină)şi, integral, tratatul de agronomie (De re rustica).20A oăsări, în case îradins clădite pentru zburătoare, orni-fhn pe care le descrie cu de-amăruntul, şi mai adaoge cumr o mătuşă a lui avea la vila sa de pe Via Salaria1, în ŢaraS bina3, lâ 24 mile d3 Roma, un asemenea omit hon, dinre vindea pe tot anul cinci mii de tur di, cîte trei dinarica

uj. ceea ce-i producea un venit anual de 60 000 sesterţii,adică, pe banii de acum, 12 000 lei noi3.Ce stăm de ne mai gîndim, amice? Hai să căutăm a prindetvrdi şi să ne asigurăm dintr-înşii o mie de galbeni pe an,ca mătuşa lui Terenţiu Varrone.Dar unde să-i găsim? Iată dificultatea.Adevărul e că naturalistul latin Pliniu4 ne spune că tur di,precum şi merulae (mierlele) şi sturni (graurii), fără de a-şischimba' penele, se duc prin ţări vecine, şi că iarna suntfoarte mulţi tur di în Germania5.Naturaliştii moderni, şi în capul lor vestitul Buffon6,

dupe ce constată că pasărea, numită de latini turdus, poartă,în limba franceză, numirea generică de grive, şi că ea se asca-1. Unul din cele şapte mari drumuri ale Italiei romane; începeade la Poarta Collina a cetăţii Roma şi traversa Italia spre est-nord-est, pînă la Firmum, pe ţărmul Mării Adriatice.2. Ţinut în bazinul superior al Tibrului, în vecinătatea nord-estică a vechiului Latium.3. Ter<entius> Varronis De re rustica, II, 5 (n. Od.).4. Caius Plinius Secundus sau Pliniu cel Bătrîn (23 — 79) — omde ştiinţă roman de anvergură enciclopedică, autor a mai multelucrări în diverse domenii — militar (De tactilatione equestri —Despre aruncarea suliţei în arma cavaleriei), istoric (Bellorum Ger-maniae viginti libri — Douăzeci de cărţi despre războaiele romanilorîmpotriva Germaniei), oratoric (Studioşi — Cei ce învaţă), a ştiin-ţelor naturii (Naturalis Historia — Istoria naturală, în 37 de cărţi,singura din lucrările lui care s-a păstrat pînă în zilele noastre, citatăde Odobescu după ediţia Caius Plinius Secundus Historiae naturalis,libri XXXVII, cum indic, rerum ad. op. libr. fidern, emendatissime.Ed. currantfi G.|î. Weisşii, Lipsiae, 1841, in 8", ediţie pe care oavea în biblioteca. încă din anul 1355).5. Plinii'* Secundi Histor(iac) natural(is}, IX, 25 (n. Od.).6- Georges-Louis Leclerc, comte de Buffon (1707 —1788) — natu-ralist francez, iluminist, autor al unui monumental tratat de istoriea natnrii — Histoire n'aturelle (ir. — Istorie naturală) —, publicat,in 3G de volume, între anii 1749 şi 1788.* 21

mână cu mierla, din care însă diferă la pene prin nişte pete iregulate ce ea are întotdauna pe piept, împarte acest soi'de volatile în patru specii, numite franţuzeşte: grive propriu,zisă, draine, care este mai mare la trup decît toate, litorneşi mauvis. Aceste două din urmă sunt cele mai preferabilela mîncare.Diferitele specii, precum şi varietăţile lor, se distinsprin mărime, prin coloritul penelor şi chiar prin unele năra^vuri; dar, în genere, aceste păsări sunt sălbatice, puţin jucă-toare, mai mult triste; ele vieţuiesc izolate; cuiburile lor suntfoarte curat clădite, şi ouşoarele lor, frumos colorate albastrusau verde. Ele trăiesc în ţările de spre nord şi vin mai cuseamă către toamnă în părţile meridionale. Sunt foarte mîn-căcioase; însuşi Oraţiu ne-o atestă:«Amite levi rara tendit retia,Turdis edacibus dolos...1»mşi le place cu deosebire strugurii, cauză pentru care fran-Jfcezii au şi creat zicătoarea: «soul comme une grive»2, ce seiaplică celor cari la noi au furat luleaua neamţului.în cetatea Dantzig3 din Prusia se consumă pe anca la90 000 părechi din specia celor numite mauvis; cele ziselitorne iernează în Austria de Jos4 şi în Polonia5; iar în unele1. Horatii Epod (on liber}, II, v. 33-34:«Acaţă de nuiele laţuri căscate,Momeli pentru sturzii mîncăcioşi.»(n. Od.)2. Beat ca un sturz (fr.).3. Numele german al portului polonez la Marea Baîtică,Gdansk.4. Unter-Osterreich — numele unei regiuni muntoase, stră-bătută de Dunăre, la graniţa de vest a Austriei.5. Această delimitare politică între Polonia şi Austria, într-unmoment în care aproape jumătate din Polonia dezmembrată eraîncorporată Imperiului Austro-Ungar, merită să fie reţinută caun indiciu despre caracterul democratic, paşoptist al opiniilor luiOdobescu în problema dreptului naţionalităţilor la autodeterminare.Vezi, în acelaşi sens, şi articolul Idei asupra progresului societăţiiîn A. I. Odobescu, Pseudo-cynegeticos. Ediţie'critică: G. Pienescn.Cuvînt înainte: Constantin Măciucă. Bucureşti, Editura Eminescu,<colecţia> «Biblioteca Eminescu», 1972, p. 252—260.22. le acestei ultime ţări, cîtimea speciei grive este aşa?, rTdderabilă, încît se prind fără număr şi se transportăfuntri Se, încărcate cu de acest vînat.Daca ele însă se află aşa de multe prin ţinuturi vecinei prin Polonia şi Austria; dacă, ducînd dorul viţei, ele°U n se cu grămada în împărăţia hameiului şi a berei, esteSC n prin putinţă ca, flămînzite, să nu fi însemnat ele încă°ÎC uit prin aer, căile pe unde, în timpul de acum, avea să°e Talce cu fier şi cu foc, năpastia consorţilor nemţeşti?Despre âcesti noi bumbaşiri1 ai ţărei, ştim cu prisos ce soide pasăre sunt, şi numele lor le cunoaştem mai cu prisos decum am dori2; cu mult mai greu ne vine de a nimeri pe acelamai puţin ilustru al împenaţilor lor compatrioţi.Am consultat pentru aceasta, toate dicţionarele noastre,chiar si pe cel făcut sub numele Societăţii Academice Româ-

ne3, şi'iată tot ce am putut alege, mai cu seamă din Vocabu-1. Bumbaşir — (în Imperiul Otoman) slujbaş însărcinat cuîncasarea birului şi cu execuţiile silite.2. Aluzie la aşa-numita «afacere Stroussberg». în anul 1868,guvernul român a concesionat bancherului berlinez Stroussberg,în condiţii financiare foarte grele (270 000 lei de km şi 7,50%dobîndă anuală pentru capitalul investit), construirea liniei ferateRoman — Ploieşti — Bucureşti — Craiova — Vîrciorova. Din cauzaproastei administrări a depozitului de acţiuni şi, probabil, a unoroperaţiuni frauduloase ale administratorului Ambronn, un protejatal prinţului Carol de Hohenzollern, în ianuarie 1871 Stroussberg numai putu plăti dividendele datorate subscriitorilor germani careavansaseră sumele necesare lucrărilor. Guvernul român retrăgîndu-ilui Stroussberg concesiunea, acţionarii, pentru a-şi apăra investiţiile,constituiră «Societatea Română a Acţionarilor Drumului-de-Fier»,căreia statul român, în urma presiunilor cancelarului Bismarck,susţinute de prinţul Carol, trebui să-i plătească o dobîndă împovă-rătoare de 20 250 lei anual pentru fiecare km de linie ferată şi,în 1872, un avans de 9 520 000 lei asupra datoriilor.3. Societatea Academică Română a fost instituită, prin decret,la 26 august 1867, şi s-a constituit, alegîndu-şi organele de condu-cere, la 31 august 1867. La 25 martie 1879, Societatea AcademicăRomână şi-a schimbat denumirea în Academia Română.Menţionăm că Societatea Academică Română provenea, Iarîndu-i, din Societatea Literară Română, înfiinţată, tot prin decret,ia 1 aprilie 1S66.23

lariul franceso-romănesc al d-lor P. Poenaru, F. Aron siG. Hill:«Grive se zice româneşte Sturz;Draine se cheamă în limba noastră Cocoşar;Litorne este un fel de Cocoşar, cu capul cenuşiuşi Mauvis este un fel de Sturz.»1

Autorii Dicţionarului Academic nu înscriu cuvîntul coco-siariu; — poate că nu va fi de origină latină? Cît despiesturdiu, încă nu au ajuns la litera S.2

într-un cuvînt, la grive, pe latineşte tur dus, nu estecîtuşi de puţin gr aur ele românesc, cu toate că, judicînddupeasemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite.D-l Littre3, în monumentalul său dicţionar al limbeifranceze, nu ştie ce origină să dea cuvîntului grive. Oareacest nume nu va fi el derivat din adjectivul latin gravis,— greu, gras, — pe care îl găsim calificînd pe turdi, în urmă-torul vers al lui Marţial;1. Vocabularul franţezo-românesc, elaborat de Petrache Poenaru(1799-1875), Aron Florian (1805-1887) şi George Hill (1805-1868), s-a tipărit, în două volume, la Bucureşti, în anii 1840 şi1841, la tipografia şcolii de la Sf. Sava, unde cei trei autori erauprofesori.2. Ironie, la adresa academicienilor etimologişti August Tre-boniu Laurian (1810-1881) şi Ioan C. Massim (1825-1877), care,pînă în 1874, publicaseră «dupo însărcinarea data de SocietateaAcademica Romana» primul volum (literele A-H) din absurdulDwtionariuln limbei romane, elaboratu ca proiectil, în care erauînregistrate numai cuvintele de origine latină, după ce, în 1871,expurgaseră lexicul românesc de «vorbele străine» grupîndu-leîntr-un Glossariu care coprinde vorbele d'in limb'a romana, străineprin originea sau forni'a lorii, cwnu şi celle de origine înduioşa,elaboratu ca proiectu, tot Dupo însărcinarea data de Societatea Aca-demica Romana.Tomul al II-lea (literele I — Z) al Diclionariului apare în 1876,Vezi ?i infra, p. 139, n. 1.3. Maxiniilien-Paul Emile Littre (1801 — 1881) — medic, filo-log şi filosof pozitivist francez, autor al unui fundamental Dic-ţionar al limbii franceze (Dictionnaire de la lanaue frcinţaise), apă-rui intre inii 1S63— 1872.24«Sylva graves turdos exagitata dedil»1.Aceasta ar fi o derivaţiune în formă de synecdoche,

în opoziţiune«Si milii Picena turdus palleret oliva.Nune sturnos inopes................»3.Despre sturni nu s-a prea zis mult bine; Marţial, dupeum văzurăm, îi declară buni de nimic, inopes. Pliniu4 vor-beşte numai de obiceiul lor de a zbura în cîrduri rotunde,îndesaţi unii într-alţii. Şi mai mult insistă asupra acesteiparticularităţi Buffon, arătînd că, în zburarea lor răpedesi zgomotoasă, graurii par a fi supuşi la o tactică ce seexercită cu o disciplină militară, subt ordinele unui şef.Chiar şi Dante a luat furtunosul zbor al graurilor, grămă-diţi în' stol larg şi plin, drept termen de comparaţiunc,ca' să descrie, în versuri nemuritoare, cum spiritele neno-

rocite sunt purtate fără repaos, de suflarea vijeliilor infer-nale:«E come gli stornei ne portnn l'aliNcl freddo tempo, a schiera larga e piena,Cosi qnel fiato gli spiriti maliDi qna, di la, di giu, di sîi li mena:Nulla speranza gli conforta mai,Non che di posa, ma di minor pena. »5

1. Martialis Epigram(maton libri}, IV, 66, v. 6:«Pădurile bătute au dat sturzi graşi».(n. Od.)2. Numele unei regiuni din centrul Italiei romane, situatăîntre Munţii Apenini şi Marea Adriatică.3. Martialis Epigram(niaton libri}, IX, 55:«Daca aş avea sturzi îngrăşaţi cu măsline din PicenumDar acum [am numai] grauri buni de nimic...»(n. Od.)4. Plinii Histor(iae) natural(is), X, 31 (n. Od.).5. Dante, Divina Commedia, VInjerno, Cant<o) V, v. 40 — 45:«Şi precum graurii sunt purtaţi de ale lor aripePe timpul rece, în stoluri largi şi pline,Aşa şi acea suflare purta spiritele nenorocite.25

Nu rămîne îndoială că stornei lui Dante, Ies etourneauxai lui Buffon şi sturni lui Pliniu şi lui Marţial sunt grauriinoştri, cu penele negricioase şi presărate cu pete albe sausure, cari trăiesc în Europa, — din fundul Şvediei pînăîn insula Malta, şi chiar în Africa, pînă la Capul Bunei-Speranţe, — cari, dupe ce, în luna lui iunie, şi-au clocitouăle lor cenuşii, în cuiburi străine sau în scorburi de copaci,se adună de petrec în stoluri, dorm noaptea în stuf, se cioro-văiesc seara şi dimineaţa, se scoală toţi deodată cu marevolbură şi trec răpede, ca un nor negru îndesat, se amestecăprintre porumbiei şi printre ciori, se domesnicesc bine încolivie, ba chiar, dacă îi pui în pension, învaţă franţuzeşte,pronunţînd gras litera r, întocmai ca la Paris.Se vede că Buffon, — o spune însuşi, — a auzit graurivorbind nemţeşte, latineşte, elineşte şi alte limbi; cît despremine, n-am avut parte a constata de- visu et auditu\ talen-tele poliglote ale acestui interesant neam de păsări. Atîtmimai pot zice despre dînsul, că despreţul cu care îl trateazăintrigantul acela de Marţial, declarîndu-1 bun-de-nimica,— inopes, — mă îndeamnă şi mai mult a lua în antipatiepe acest poet servil şi demoralizat, urmînd şi întru aceasta,exemplul dat de augustul meu strămoş, Marcu Ulpiu Traian.Eu, de cîte ori mi s-a întîmplat să mănînc grauri, —adică sturni latineşti, ori etourneaux francezi, şi nu sturziromâneşti, sau grives franţuzeşti, — le-am găsit un gustfoarte bun şi mai ales un miros de vînat din cele mai plă-cute. Nu căuta dar la cele ce zic autorii, şi, cînd vei da pestestoluri de grauri, împuşcă fără dispreţ cît vei putea maimulţi. Poţi fi încredinţat că eu unul îţi voi rămînea tarerecunoscător pentru peşcheş2!Dacă cumva acum te simţi cam obosit de lunga digre-siune zoologico-filologică prin care am răzbunat de nepă-sarea ta, pe sturzi, pe eocoşari şi pe grauri, apoi tot maiiartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte în materii ana-încoaci, încolo, în jos, în sus, le mînăjNici o speranţă nu le mai mîngîie,Nu doară de repaos, ci de o mică pedeapsă.»(n. Od.)1. Pe văzute şi pe auzite (lat.)s

2. Plocon, dar, cadou.26A- ă să-ţi fac cîteva întrebări, şi apoi, zăuA vâ dauloage'/tie si neamului păsăresc.Pace * / t«' te roe spune-mi daca ştii sau nu ştii ce soi de^nê este grangurul? Am auzit de la unii, - şi aş don*bOrflî£ca aceia nu se înşeală, - că păsărmca astfel numitasâ aflu_ daca_ ac ^ y^^ ^ ^ îndoapâ cu f tee5te Grădini, .emib-yeriza hortulan(a>, şi care cu dreptde F? S socotit în Francia ca una din cele mai delicate^caturi ornitologice.* Abia eXpuş la dogoreala jarati-îmbucaţun ^_Q sărmăluţâ de grasime pro umata.Sndindu-mă la ele, aş vrea să fiu şi eu printre oaspeţii şoare-celui din La Fontainei«Autrefois le rat de viileInvita le rat des champs,D'une fason fort civile,Â des reliefs d'ortolans.»2

Trec la a doua întrebare. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus.ki măcar un cuvînt despre o altă pasăre de pădure careXs Tcam rară la noi, însă este privită pretutindeni ca unuld2 cele mai delicate vînaturiî Francezii ti zic gehnotte;1. Mi-am luat seama, sau, — ca să zic mai adevărat, — dupece am scris acestea, am aflat că grangorele este o pasăre galbenăşi mare cît mierla, care pe latineşte se cheamă oriolus gălbuia, iarpe franţuzeşte loriot. Dar numele românesc al gustosului ortolantot nu l-am aflat, ci, din contra, mai mult m-am încurcat văzîndîn Muzeul de Istorie Naturală de la Academie două pasări de mă-rime şi de formă cu totul diferite, purtînd amîndouă numirealatină de Em(b}eriza hortulan{a}, fără de ecuivalente româneşti.Confusio summa sequetur <Toate confuziile se înlănţuie — lat.)E pur <Şi totuşi — it.> eu am mîncat ortolani, vînaţi în ţară laaoi (n. Od.).2. La Fontaine, Le rat de viile et le rai des champs (Şoarecelele ora} şi şoarecele de cîmp — fr.>:«Odinioară, şoarecele de oraşPofti pe şoarecele de la cîmp,într-un mod foarte politicos,La mezelicuri de... [?]»(n.Od.)27

germanii, Hasellhuhn (adică «găină de alune»); ruşii,—}ţ-amintesc numele-i rusesc, fiindcă pădurile de brad şi cje

mesteacăn ale Rusiei sunt pline de această preţioasă zbură-toare,—ruşii o numesc reapcik; iar la noi ea se cheamăcum se va fi chemînd?... Ştiu de sigur că în judeţele de munteale Moldovei, unde vînătorii le pîndesc pe muşchiul cel verdede la tulpina brazilor, acele pasări, mai mari decît un sitarşi împodobite cu sprîncene roşii ca cocoşii sălbatici, poartănumele de ierunci. Dar dincoace de Milcov, cum le zice?găinuşe sălbatice? găinuşe de alun?...?Cînd divinul cîntăreţ al Divinei Comedii, călăuzit demăiestrul său Virgil1, ajunge în cercul acela din Infern undeerai; muncite, de o aprigă şi neîmblînzită furtună, sufletelepăcătoase ale muritorilor cari, aci pre pămînt, dînd uităriisănătoasele dar asprele legi ale înţelepciunii, îşi petrecuseviaţa în desmierdări lumeşti,«a cosi fatto tormentoEran Jannati i peceator carnali,Che la ragion sommettono al talento»*,atunci poetul nu află, în puternica sa închipuire, alte ima-gine mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociţi, decîta-i asemui, cînd cu şire lungi de melancolici cocori, cîndcu stoluri zăpăcite de grauri, cînd, în fine, cu amoroaseporumbiţe care, chemate de dorinţă, cu aripile întinse şi-n-1. Pnblius Vergilius Maro (70 — 19 î.c.n.) —poet latin. Bio-grafia şi conţinutul operelor lui — Bucolica (Bucolicele), Georgica(Georgicele) şi epopeea Aeneis (Eneida) —, intrate în patrimoniulliteraturii universale, sînt sintetizate în epigraful pe care şi 1-acompus: «Mantua me genuit, Calabri repuere, tenet nune Parthe-nope; cesini pascua, rura, duces» («Mantua m-a născut, Calabriara-a răpus, acum mă ţine(-nchis) Parthenope; am cîntat în versuripăşunile, ţarinele şi pe comandanţii de oşti»— lat.). în DivinaCommedia, Dante este călăuzit prin Infern de maestrul său Ver-gilius.2. Dante, Divina Commedia, V[nferno. Canto V, v. 37 — 39:«la cazna aci descrisăErau osîndiţi cei cari au păcătuit cu carneaŞi au pus înţelepciunea mai prejos de plăcerile lor».(n. Od.)28, t zboară către dulcele lor cuib, purtate prin aer decOrdate, * ■dorul ce le-ncmbe.«Ouali colornbe dai disio chiamate,Con l'ali aperte e ferme, al dolce nidoVolan per l'aer dai voler portate.»1

w- itâ de armonia acestor suave versuri, ciripite în dul-ţapi>?toscanăa, inima se avîntă şi dînsa pe urmele amo-cealunbatosc ^^ ocMul 0 insoţeşte prin spaţiu;roaf ale p -^ ^ desfătarile acelui cuib dorit!gnr acolo subt adîncul frunziş al codrului, stă pitit vînă-^ ru ochiul ţintit la pradă, cu braţul ager la trăgaci.l°l Â turturică'a sosit, ameţită de bucurie, aproape deft. ea s-a PUS alături cu dînsul pe o cracă verde a steja- ngunind, ea îşi scutură aripile şi-şi incovoaie guşa n^ dc am.azi yarsâ emanaţ1Um voluptoase de"flnrăîn rărirea pădurii şi subt umbra copacilor; razele

[f ,e st coaia^luminoase printre frunze si sclipesc ca auruln.dde hmpezi ale pîrîului. Totul în fire e linişte, tăcere,PHor ft3; totul pentru norocita păreche pluteşte nvrsuriclâcere, în farmec amoros! Cu gîndul, ea soarbepoate o eternitate de fericiri! ^Dar deodată un pocnet fatal răsună; ceho u răspundede prin toate adîndmile codrului trezit. O sărmana păsă-rică a picat rr.oartă sub stejar. Vînătorul vesel o azvirlasîngcratâ în tclba sa. Dar soţia turturică, cea care, vai!a rămas cu zile,«Cit, trăieşte tot jăleşte;Şi nu se mai însoţeşte!Trece prin Hori, prin livede,Nu se uită, nici nu vede.1. Dante, Div(ina} Com(media), l'Infemo, Cant<o> V, v.82-84:«Precum porumbii, dc dor chemaţi,Cu aripele deschise şi ţepene, la dulcele cuibZboară, purtaţi prin aer de ale lor dorinţe.»(n. Od.)2. Dialect italic, vorbit în provincia Toscana (vechea Etrurie),(lin Italia centrală, devenit limba literară a lianei.294*

Şi cînd sade cîteodată;Tot pe ramură uscată;Umblă prin dumbrav-adîncă;Nici nu bea, nici nu mănîncă.Unde vede apa rece;Ea o turbură şi trece;Unde e apa mai rea;O mai turbură şi bea.Trece prin pădurea verdeŞi se duce de se pierde;Zboară pînă de tot cade,Dar pe lemn verde nu sade.Unde vede vînătorul,Acolo o duce dorul,Ca s-o vază, s-o lovească;Să nu se mai pedepsească!»De vreme ce tu, autor aJ Manualului de vînătoare, n-aisocotit de cuviinţă a număra şi turturica printre pasărilede vînat, eu am dat cuvîntuJ răposatului întru fericire,marelui ban Ienăchiţă Văcârescu1, ca să răzbune de a tauitare pe aceste dulci şi fragede zburătoare. Totodată gra-ţioasa şi jalnica eJegie a vechiului poet român îmi va servidrept oraţiune funebră pentru tot vînatul împenat, asupracăruia m-am întins, — mi se pare, — cam foarte pestemăsură.Pînă aci dar cu păsările bune de împuşcat şi bune demîncat! Să le fie ţarina, — adică nu... să le fie mai binecarnea uşoară stomacului, şi apoi vecînica lor pomenire!IIIîn toate ţările ce se bucură de legiuiri înţelepte şi prevă-zătoare, pe care Ie şi pune în lucrare o sistemă de adminis-traţiune regulată ca ceasornicul, prin toate acele ţări, vine1. Ienăchiţă Văcar eseu (cea 1740 — cea 1799) — complexăpersonalitate politică şi culturală de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea,autor al unei Istorii a preaputernicilor împăraţi otomani, al uneiadintre primele gramatici româneşti, presărată cu sfaturi prozo-dice — Observaţii sau băgări dă seamă asupra reguUlor şi orînduie-lelijr gramaticii româneşti — şi a mai multor poezii de inspiraţielăutărească şi neogreacă.30ment ai armlui cînd dodată vînătoarea se închide.nxl ci cîteva luni d-a rîndul nu mai auzi nici prin holde, nicicrînguri, pocnetul ierbei de puşcă şi şuierătura alicelor;Pîn c^ se dă recreaţiuni şi vacanţii vînatului, iar vînătorilorli se impune pedeapsa poprelei*.La noi pînă acum nici legea nu prevede nimic, dar nici oblăduire2 nu simte trebuinţa de a se amesteca întîul mai mult sau mai puţin turburat, al lighioanelor săl-h" tice-ea deocamdată se mulţumeşte a regularisi vitele cupatru,' şi mai ales pe cele cu două picioare.Astfel stînd lucrurile în patria ucenicilor tăi, pentru ce,o tu, dascăle de vînătoare sistematică şi raţională, n-aisuplinit lipsele legei şi nepăsarea cîrmuitorească, dînd oare-care poveţe în privinţa timpului cînd se cuvine ca vînă-torul să-şi pună puşca şi pofta în cui şi să dea nevinovaţilorsăi adversari un răgaz ce, în curînd, îi va asigura, tot lui,mai spornică şi mai dăinuitoare izbîndă? Spune adevărat!cîteva cuvinte asupra acestui punt n-ar fi fost ele oare foartela locul lor în Manualul tău de vînătorie?

Bag însă de seamă că deviu din ce în ce mai exigent şică nu fac alta decît a scoate mereu la mărunte ponoasecărţii tale. Sunt sigur că, de cînd citeşti aceste lungi paginefără şir, ai zis mii de ori pînă acum: «Lipsă-mi deasemenea_critică, unde se vorbeşte mai mult de ceeâ~ce nu iriT : ă"~~'pTacut Să^îtăJlŞtii însă că sunt tot felul de firi pe lume. Cînd, spre exem-plu, daa unui om flămînd un prînz cu care îşi poate foartebine potoli foamea, mîncînd, tot lucruri simple, dar sănă-toase şi curat gătite, e învederat că nu se cade ca el săceară mai mult. Dar dacă acel om este lacom din fire, şimai ales dacă are gusturi răsfăţate, el o să se tot plîngăcă nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale, prăjituri şi zahari-cale; o să pretinză că, în loc de carne de vacă, ar fi trebuitsă-i prezenţi dobe de mistreţ şi chebapuri3 de căprioară, înloc de pui de găină fripţi, prepeliţe tăvălite în mălai şi bicaţi4

prăjiţi în mustul lor.1. Popreală — interzicere.2. «Cîrmuire, administrare» (1894).3. Chebap — friptură la frigare, preparată turceşte, din feliisubţiri de muşchi (de oaie), stropite cu sos de ceapă şi de voşii.4. Bicaf sau bucată — sitar.31

Socoteşte că tot cam aşa fac şi eu cu Manualul tău, cerîndpoate prisos acolo unde se află ceea ce este de neapăratatrebuinţă, şi, în puterea prieteniei, iartă-mi aceste nazuri delăcomiejiterară^ "**"" " ..... ~~~ " ~~i dar voie să mă întorc iar la vorba de mai nainteşi să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemnepe vînătorul înţelept a curma, pentru un moment, ispră-vile sale. Dar de vreme ce tu nu ai voit a spune acele cauzemie mi-e teamă că eu nu voi putea; de aceea, ca să scăpămamîndoi cu faţa curată, hai să facem loc aci între noi, poe-tului Lucreţiu1, pentru ca, în versuri turnate ca de bronz,precum erau şi legile Romei, să invoace el, în favoarea natu-rei aprinsă de dor, pe născătoarea spornicei ginte romane,pe desmierdătoarea zeilor şi a oamenilor, pe antica Vinere2,fecunda şi neobosita prenoitoare a seminţiilor lumeşti:«Născătoare a gintei lui Eneu3, voluptate a oamenilor şi azeilor, spornică Vinere! tu, care sub stelele lucinde ale cerului,împoporezi marea cea plutitoare şi pămîntul cel roditor, prin tinetot neamul vieţuitoarelor concepe şi se naşte spre a vedea luminasoarelui. Dinaintea ta, zeiţă, dinaintea ta şi Ia a ta sosire fugvînturile şi norii de pre cer; sub tine, pămîntul împestriţat aşterneflori drăgălaşe; ţie-ţi zîmbesc valurile mării, şi cerul, înseninatde tine, luceşte de o lumină preste tot împrăştiată. Căci îndată ce1. Titus Carus Lucrelius (95(?) —55î.e.n.) —poet şi filosofmaterialist latin, autor al poemului De rerum natura (Desprenatura lucrurilor), în care expune doctrina atomistă a filosofilorgreci Democrit (cea 460-370 î.e.n.) şi Epicur (cea 341—270 î.e.n.)şi combate de pe poziţii raţionaliste credinţa în zei şi în existenţaunei lumi transcendentale.2. «Desmierdătoarea zeilor şi a oamenilor», fecunda şi neobositaprenoitoare a seminţiilor lumeşti», «antica Vinere» — cum onumeşte Odobescu, întoreîndu-i pe româneşte numele latin (Venus,Veneris) — este, în mitologia romană, zeiţa «aurie» a frumuseţii, aiubirii şi a fecundităţii.3. Eneu sau Emas — erou mitologic, fiu al troianului Anchise— cel ce se trăgea din Tros, întemeietorul Troiei, vestita cetateai cărei bărbaţi,«Suflete multe viteze (dintre ahei) trimise pe lumea cealaltă»ţn timpul războiului troian, cîntat ds Homer (sec. IX î.e.n.) inIliăda — şi al «spornicei» zeiţe Venus. După căderea Troiei, Eneas,purtînd în cîrcă pe bătrînul său tată, de mînă cu fiul său Ascaniusşi însoţit de cîţiva războinici troieni, s-a refugiat pe muntele Ida,32 -"vara deschide, şirul frumoaselor zile şi îndată ce suflărilert unate ale Zefirului reîncep a deştepta puterile fecundării, mai 1-- zburătoarele, cu inima străpunsă de a ta virtute, vestesc, o,ta a ta venire; apoi turmele îndîrjite saltă cu veselie prin păşunitrâbat înot răpezile rîuri; astfel, aprinsă de frumuseţea şi defl rmecele tale, toată firea însufleţită te urmează cu înfocare pe+■ e oriunde tu o mîni a se duce. De aceea prin mări şi prin munţi,n apele volburoase, prin locuinţele frnnzoase ale pasărilor şirn cîmpiile înverzite, suflînd tuturor în piept o dulce iubire, tufaci ca cu plăcere să jscjnnuu'ţească în etern generaţiunile lumei. »*Aşadar, cînd soseşte primăvara, amice vînătorule, îndu-ră-te 'si tu, şi lasă gingaşei Vineri şi dulcelor ei desmierdăriîntreagă domnirea lumii. N-ai avut tu oare timp îndestulca să răspîndcşti groază şi moarte prin crînguri şi pe cîmpii?din apropierea Troiei; apoi, coborînd cu ai săi pe malul mării, au

construit împreună douăzeci de corăbii şi, îmbareîndu-se, au părăsitţărmul jalnicei lor patrii. După mai multe peripeţii, povestite deVergilius în Eneida (vezi supra, p. 28, n. 1), Eneas ajunge înItalia, unde, căsătorindu-se cu Lavinia, fiica regelui Latinus, înte-meiază cetatea Lavinia. La moartea lui, fiul său Ascanius sauIvilius, întemeiază, în memoria lui, o nouă cetate, Alba-Longa, pecare romanii o considerau leagănul legendar al imperiului lor. Deaici epitetul «născătoare a gintei lui Eneu», adică a «gintei romane»,cu care Lncretius împodobeşte — în tălmăcirea românească a luiOdobescu — numele zeiţei Venus.1. Lucretii De rerum natura, I, v. 1—20:«Aeneadtim genctrix, hominum divomqne voluptas,Alma Venus, caeli subter labentia signaQuae mare navigerum, quae terras frugiferentisConcelebras, per te quoniam genus omne animantumConcipitur visitque exortum lumina solis.Ie, dea, te fugi unt venti, te nubila caeliAdventumquc tuum, tibi suavis daedala tellusSummittit florcs, tibi rident aequora ponţi,Placatumque nitet diffuso lumine caelum.Nam simul ac species patefactast verna dieiEt reserata vi get genitabilis, aura favoni,Aeriae primum volucres te, diva, tuumqueSignificant initum perculsae corda tua vi.înde ferae pecudes persultant pabula laetaEt răpi dos tranant arnnis: ita capta lepore33

Chiar pe această zăpadă ce se topeşte acum subt adiereaîncropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipăriteurme încrucişate ale copoilor, .gonind prin pădure iepurili»fricos şi vulpea vicleană, cari, fiecare dupe firea sa, se silesca-şi minţi gonacii şi a încurca dîra lor printre tulpinele des-puiete? Dar Braica, Grivei şi Dudaş, cu botul la pămîntcu urechile blegite, cu coada întinsă, aleargă fără îndurare,'şi cu glasul lor spăimîntă fiara prin toate cotiturile ei. Lătră-tura lor chelălăită, cînd mai apropiată, cînd apoi pierdutăprin atmosfera rărită de ger, răsună cu o ciudată monotoniela urechile vînătorului, încremenit pe locu-i de pîndă.Nu ştiu ce coardă misterioasă a inimei zbîrnîie la aceasălbatică armonie! Cînd copoii vestesc apropierea vîna-tului, nerăbdarea îl face să tresară mai mult decît frigul.Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, elaşteaptă, ispiteşte, caută, măsoară luciul zăpezei fără decărare; iar cînd deodată s-arată şoldanul cu urechile ciulitesau vulpea cu coada tîrîş, ca într-un fulger el ia puşca lacătare şi trage IPe cînd eram ajuns aci cu scrisul, fusei întrerupt defetiţa mea, care venea în fuga mare să-mi aducă o vestece o înveselise foarte; mergînd în curte ca să se joace cuCapişoana, căţeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paieşi avînd împrejurul ei o grămadă de căţeluşi; mici cît pum-nul şi orbi ca sobolii. Erau unsprezece bursucei, cari sezvîrcoleau, chiţăind şi mierlăind, subt ugerul mamei, uniinegri, alţii murgi şi alţii bălţaţi. A trebuit, negreşit, ca,dintr-o aşa de numeroasă prăsilă, să fac şi partea enghe-rului. Aci dar, în alegerea căţeilor cu drept de viaţă, amavut ocaziunea de a pune îndată în aplicare învăţăturileşi poveţele ce se găsesc în cartea ta; am oprit dar căţeii«cari aveau cap mai mare, bot mai larg, nări mai deschise,urechi mai subţiri şi mai bine croite, piept mai lat, picioaremai lungi, coadă mai groasă la rădăcină şi mai subţire lavîţf».Te sequitur cupide quo quamque inducere pergMuDenique per măria ac montis fluviosque rapacisFrondiferasque domos avium camposque virentisOmnibus incutiens blandum per pectora amoremEfficis ut cupide generatim saecla pjopagent.»34(n. Od.)îti mărturisesc, amice, că în privinţa acestei ultime reco-datiuni,__cu toată încrederea ce am în cunoştinţele-ţi*Mn experi'enţa-ţi cinopedice1, — rămăsei pe gînduri, între-f'^du-rna ce fel de influenţă vor fi avînd grosimea şi formadei asupra facultăţilor intelectuale şi fizice ale unuiê Aşadar acest apendice al şirei spinărei are şi el o însem-nate 'etica în natură, şi prin urmare filosoful comunist şiMansterian Ch. Fourrier ştia ce spune, cînd pretindea cămul spre a fi perfect, ar trebui să aibă la spate o coadă cuun ochi la vîrf?2

Alţii, din contra, au aşteptat de la scurtarea coadei,chiar si \'& animale, efecte estetice pentru acestea, — dovadăcaii englezeşti, cărora li se taie coada pentru frumuseţe,

—*b» chiar'si efecte moralizatoare pentru omenire; căci,cm& exemplu, Plutarc3 ne spune că frumosul, răsfăţatul şizburdalnicul Alcibiad4, floarea efebilor din Atena, tăieîntr-o zi coada cea frumoasă a unui cîne minunat, pe care-1cumpărase cu şaptezeci de mine (vreo 6 500 lei noi), numai1. Cinopedic — privitor la creşterea clinilor (termen compusde Odobescu).2. Charles Franţois Fourrier (1772 — 1837) — socialist utopicfra&cez, «unul dintre patriarhii socialismului», cum îl numeşteKarl Marx, întemeietor al doctrinei «fourierismului», numit şi«şeoslă societară», «armonism», «garantism», «falansterianism ».în lucrările sale — din care principalele sînt Teoria celor patrumifcări şi a destinelor generale, Teoria unităţii universale şi Noualume industrială şi societară — Fourrier a imaginat o nouă organi-zare socială, utopică, menită, după el, să realizeze bunăstarea gene-rală şi armonia universală.Epitetul de «filosof comunist» pe care i-1 atribuie Odobescu întextul de mai sus, nu trebuie, de bună seamă, înţeles în accepţia luiactuală, ci în aceea primară, de creator al unei doctrine umanita-riste, în care se propune rezolvarea problemei bunei-stari generalef fiii Viaţa în comun a tuturor membrilor societăţii şi prin repartiţiain comun a bunurilor.3. Plutarh (46 — cea 127) — erudit al antichităţii, autor almai multor scrieri cu conţinut filosofic-moraî şi istoric, dintre care,cea mai cunoscută — Vieţile paralele — conţine 46 de sinteze bio-grafice despre unele personalităţi din antichitatea greacă şi romană.4. Alcibiade (450-404 î.e.n.) -personalitate politică a Gre-ciei antice, vestit orator şi strateg.35

pentru ca, dînd de vorbă concetăţenilor săi asupra acesteinevinovate nebunii a lui, să-i oprească de a cîrti despredînsul alte lucruri mai rele1.Apoi mai este încă şi o vorbă românească: {Coadă lungăminte scurtă!», zicătoare nesocotită a poporului, pe careadesea o dă de minciună şi femeia cu lungi plete şi vulpeacea lung-codată.Dar dintr-una într-alta, vorbind despre coadă, desprevînători şi despre vulpe, îmi adusei aminte o poveste pecare am auzit-o adeseori, pe cînd eram copil, spuind-o unbătrîn vînător, căruia îi plăcea să glumească cu tovarăşii săi.Daca cumva vrei să dormi şi nu-ţi vine de sineşi somnul,apoi pune capul pe pernă şi ascultă:A fost odată ca niciodată, — daca n-ar fi, nu s-ar povesti,— pe cînd se potcovea puricele... şi celelalte... şi celelalte.A fost odată un vînător care, de cîte ori mergea la vînă-toare, avea obicei să ia cu dînsul pe slujitorul său, iar cîndse întorcea înapoi, povestea cui vrea să-1 asculte o mulţimede întîmplări minunate, care de cînd lumea nu trecuse nime-nui nici măcar prin vis, şi, la toate aceste basne, nu lipseaniciodată de a aduce ca martor pe biată slugă, adevărat omal lui Dumnezeu.Azi aşa, mîne aşa, pînă cînd într-o zi, acesta, sătul de aface mereu de pomană meseria ticăloasă de martor min-cinos, îşi ceru seama de la stăpîn şi voi cu tot dinadinsul casă-şi ia ziua-bună de la el.Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neaşteptatehotărîri, şi, cu vorbe blînde, îl întrebă:— Oare nu te mulţumeşti cu simbria ta şi cu traiul ceai în casă la mine, de vrei să mă laşi?— Să nu păcătuiesc, cocoane, —îi răspunse slujitorul; —toate sunt bune la domnia-ta. D<umne>zeu să-ţi dea totbine! Dar să-ţi spui curat, şi să nu-ţi fie cu supărare: uite,mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi cerisă dau pe toată ziua, cînd începi, — adică să fie cu iertă-ciune, — cînd începi a tăia la palavre vînătoreşti. E păcatde Dumnezeu, cocoane, să mă afundez eu cu totul în foculGheenei şi să port eu, săracul de mine, tot ponosul păcatelorcu care domnia-ta îţi încarci de bună-voie sufletul. Lasă-mămai bine să mă duc cu Dumnezeu!J. Plutarchi Vita Ahlbiadis < Viaţa lui Alcilnade(n. Od.J.3Q IX vorbi servitorul, şi stăpînul se pu?e pe gînduri; darfiindcă el cunoştea preţul unei slugi drepte şi credincioase,se răzgîndi bine şi-i răspunse într-astfel:__&|a ascultă, băiete! Văz că tu eşti om cu frica lui Dum-nezeu. Rămîi la mine şi ajută-mă ca să mă dezbar de pîrdal-nicul meu de nărav. Crede-mă, nici eu n-aş voi să spun ceeace nu prea este tocmai adevărul; dar ce să-i faci năravului?Mă ia gura pe dinainte. Aşadar, să facem cum e mai bine;să facem între noi o învoială, ca să scap şi eu de aşa urîtcusur, să rămîi şi tu împăcat cu sufletul. Cînd mă voi aflaîn vreo adunare, tu să stai la spatele meu, şi cît vei auzi că

încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînicahainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe fiinţa adevărului.Aşa spuseră şi aşa rămase să fie.Peste cîteva zile, şezînd la masă cu alţii, vînătorul începusă povestească că la o vînătoare la care fusese de curînd,i-a ieşit înainte o vulpe, care avea o coadă, o coadă lungă,lunga cel puţin de cinci stînjeni!!!Pe cînd, în focul povestirii, el rostea acestea cu cea maideplină încredinţare, ca şi cînd lucrul ar fi fost întocmaidupe cum îl spunea, deodată se simţi tras pe dindărăt, demînica surtucului. îşi aduse aminte de tocmeala cu slujito-rul; îsi luă vorba înapoi şi, îndreptîndu-se că, în înfierbin-ţeala vînătoarii, nu va fi văzut tocmai bine, reduse coadavulpei pînă la vreo doi stînjeni.O nouă smînceală de haină îl făcu s-o mai scurteze cu unstînjen.La a treia, o cionti pînă la doi coţi.Simţind încă şi acum efectele restrictive ale conştiinţeiservitorului, se înduplecă a mai reteza din coada vulpei:— Doi coţi întocmai nu va fi fost, — zise el asudînd, —dar, pre legea mea, că era de un cot şi mai bine!Sluga care se bucura acum si mulţumea însine luiSluga, care se Ducura acum şi 1U^^Dumnezeu, auzind pe stăpînul său cum se lepăda din ce ince mai mult de ispitele Satanei, crezu ca e momentul nimeritspre a-1 aduce la o deplină pocăinţă şi-1 mai trase mea odată de mînica.Dar răbdarea vînătorului era ajunsă la culme, şi întor-cîndu-se deodată înfuriat către neîmblînzitul sau censor, serăsti la dînsul, strigînd în gura mare: _ ^— Bine, miselule! Nu ţi-e destul cu atîta?_ Ce! vrei salas vulpea bearcă? Dar mai bine să te ia pe tine dracul deo mie de ori, decît să rămîie vulpea mea fara coada!37

Să nu-ţi închipuieşti, amice, că am copiat aceasta isto-rioară din cartea răposatului Anton Pann, întitulatăPovestea vorbei sau culegere de proverburide plin lume adunateşi iarăşi la lume date1,dar precum am auzit-o de la bătrînul meu vînător, tot camaşa ţi-o şi povestii.Morala ei, — daca va căuta cineva o morală într-însa,__este, pre cît mi se pare, că de vreme ce exerciţiile vîrsătoreştiau darul de a desvolta într-un chip cu totul excepţionalimaginaţiunea omenească, nu trebuie să cerem de la vînă-tori o apreţuire rece şi nepărtinitoare a întîmplârilor şi aizbînzilor ce se ating de arta lor favorită. Celor ce sînt Ahili2

şi Diomezi3 pe cîmpul de bătaie, se cade să le iertăm a fişi Omeri, cînd încep a rapsodia pe lira Caliopei4.Ş-apoi, în teză generală, făcînd partea slăbiciunilor ome-neşti, să nu uităm că năravul din fire nu are lecuire, şi căcei mai mulţi dintre oameni sunt ca lupul, care părul şi-]poate lepăda, iar năravul ba.De aceea, cînd vine unul şi-ţi istoriseşte, bunăoară, căa împuşcat de la pîndă lupul, pe cînd i l-au adus copoii go-nind; că a înjunghiat cu cuţitul de la brîu şi a culcat la pămîntpe ursul, care se răpezise asupră-i, rănit fiind de glonţ şiînfuriat, eu unul nu sunt de părere că trebuie să te frămînţi1. Trei volume, Bucureşti, 1852 — 1853 (n. Od.), tipărite«în tipografia lui Anton Pann» (cea 1797 — 1854), carte pe careG. Călinescu o consideră: «o comedie a cuvintelor... şi în acelaşitimp o comedie umană integrală» (Istoria literaturii române dela origini pînă în prezent. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Lite-ratură şi Artă, 1941, p. 214).2. Ahile — cel mai viteaz dintre danaii tăbărîţi sub zidurileTroiei, eroul eroilor eleni din epopeea Iliada de Homer, fiu al luiPeleu şi al celei mai frumoase dintre zînele Mării Egee, nereidaThetis.3. Diomed — unul din cei mai viteji comandanţi ai aheilorîn legendarul război al Troiei, ale cărui fapte de arme le slăveşteHomer în Iliada, îndeosebi în Cîntul V.4. Caliope — în mitologia greacă — muza poeziei epice şi aelocvenţei.38asa tare cu firea, şi mai ales mi se pare ca este cu totulde prisos ca să te cerci a-i dovedi cum că se amăgeşte şică ceea ce spune nu a fost niciodată şi nici se poate aie-vea întîmpla. Oare, făcînd astfel, nu cam pierzi orzul pe gîşte?Dar îmi vei zice: «Pentru ce să nu combatem erorilerăspîndite în public de reaua-credinţă sau de fanfaronadaunora? De ce, chiar în materie de vînătorie, să nu hotărîmmarginile posibilului? Pentru ce să nu arătăm celor cevoiesc a se scrie printre vrednicii cetaşi ai sfîntului Hubert,la ce punt al orizontelui vînătoresc sfinţeşte soarele putinţeişi începe să licurească fofengherul1 îndoielnic al fantasti-celor plăzmuiri? La ce mintea şi gura să nu fie drepte, tocmaila aceia cari cu ochiul şi cu mîna nu pot să dea greş? Pen-tru ce...?»La toate aceste întîmpinări judicioase şi dictate de ceamai candidă virtute, teamă-mi e că toată brasla veselă şiuşoară a vînătorilor, începînd de la vătaful Pasache şi pînă

la tiriachiul Cafea-subţire, îţi va răspunde în cor cu o păcă-litură vînător ea scă, zicîndu-ţi: «Vezi, d-aia n-are ursulcoadă!»Pasă atunci de-i mai învaţă carte!Noi, însă, ceştialalţi, cari judicăm sănătos, cari ştim vorbişi cu gravitate, cari ne silim a găsi adevărul, binele şi fru-mosul în orice fapt, să ne vedem de treabă şi să urmăma culege, chiar şi din vînătorie, cugetări serioase şi impre-siuni plăcute, atît pentru minte, cît şi pentru inimă.Dar de vreme ce nu ne prea înţelegem amîndoi asuprafelului preferit de vînătoare, — tu ţinînd cu prepelicaruîşi eu cu căruţa tămădăianului, — aidem, amice, să căutămîmpreună, prin largul domeniu al vînătoriei, un cîmp pecare ne vom potrivi poate la gusturi!1. Daca cumva nu cunoşti această expresiune, mă grăbesca-ţi spune că astfel numesc ţăranii, în unele locuri, luceafăruldimineţei, cărui a-i zic şi steaua porcului. Expresiunea aleasă demine este, fără îndoială, mai clasică, căci derivă evident din douăcuvinte elineşti: «prâţ (phos} - «lumina» şi ţ>^YYel <phengei} -«luceşte». Terminaţi unea, dreptul lui Dumnezeu, e cam şocăţeasca(n. Od.)..39

IVSînt anim mai bine de o sută de ani de cînd unul dincei mai mari scriitori ai Germaniei, Lossing1, a scos o cartesub titlul de Laocoon sau despre marginile respective alepoeziei şi ale picttirei2. într-acest cap de operă de critică side bun-gust, autorul descrie cu fineţă, cu claritate şi Cueleganţă mijloacele diferite ce fiecare din aceste două'artepune în lucrare ca să intereseze, să mulţumească, să mişteşi să răpească pe om.Mi-a venit în gînd că o carte de felul acesta s-ar puteascrie, luînd cineva de subiect vînătoarea, spre exemplu, şianalizînd pe rînd toate impresiunile ce ea produce asupraimaginaţiunii şi asupra simţimintclor omeneşti, atît prinîmpărtăşirea omului la înseşi acţiunile ei, cît şi prin descrieriliterarii, prin imitaţiuni armonice sau prin reprezentăriplastice ale scenelor de vînătoare.S-ar putea deştepta, într-o asemenea operă, mii de ideienergice şi salubre care ar scălda mintea obosită şi sufletulamorţit, în rouă întăritoare a timpilor de antică vîrtosie tru-pească; apoi ar veni rîndul cugetărilor dulci şi duioase cevlăstăresc adesea în traiul singuratic al vînătorului şi care,cu tot nesaţiul lui de omor, fac uneori ca o lacrimă de dorşi de îndurare să-i roureze geana. într-acea carte şi-ar găsilocul şi întîmplările comice, şi spusele glumeţe, şi petrece-rile zgomotoase care înveselesc viaţa vînătorească; apoi,într-însa s-ar vedea încă cum artele şi poezia au ştiut să-şiînsuşească şi au izbutit să resfrîngă în producţiuni de merit,toate aceste felurite fapte şi simţiri.într-astfel, mintea cititorului, preumblată prin spaţiu şiprin răstimpi, fără însă a pierde un minut urmele vînăto-1. Golthold Ephraim Lessing (1729 — 1781) —estetician, dra-maturg şi filosof, reprezentant al iluminismului german («Auf-klărung») şi european. Principalele sale lucrări sînt, în estetică:Laokoon sau despre limitele respective ale picturii şi ale poeziei şiDramaturgia de la Haniburg; în literatură: Minna von Barnhelmsau Fericirea soldatului, Emilia Galotti şi Nathan cel înţelept.2. Tipărită mai întîi la 1766 şi tradusă în limba franceză la1802, de Ch. Vanderbourg (n. Od.Jt

40vedea, ca într-o panoramă, desfăşurîndu-se dinainte-irie'+ 'âcţiunile pornite din această crudă dar bărbăteascătoate < . ^mpriPQti- rîilăiizită de o critică iudicioasăaplecarea firei omeneşti; călăuzită de o critică judicioasă Trăgătoare, ea ar trece în revizuire toate creaţiunile prin ^ eniul sau talentul au ştiut, cu mai mult sau mai puţin să conceapă, să ilustreze, să reproducă şi să idealizezenetele si faptele vînătoreşti ale omului din toţi secoliidin toate părţile lumii. unei asemenea cărţi, — ca să nu-i lipsească nici ei patro-najul mitologic sau divin,-unei asemenea cărţi i-aş da,? focare din părţile sale, cîte un titlu luat din regiunile■dcale ale vînătoriei; aş caracteriza-o, pe rmd, prin trei capete-d operă ale artelor plastice, în care par a se fi întrupat toatecugetările cele mai nobile, cele mai puternice, cele mai gra-ţioase ce instinctul vînătoriei a putut vreodată să insufle

unor oameni de geniu.Aceste trei capete-d-operă, măreţe embleme ale arteivînătoreşti, le-aş afla în statua antică, numită Diana cuciuta, din 'galeria Luvrului1, în grupa Dianei de Poitiers,sculptată de artistul francez Jean Goujon2, şi în gravura1. Louvre — cel mai bogat muzeu de artă din lume, amenajatîntr-un impunător palat din Paris, a cărui construcţie a începutîn anul 1204; reconstruit în stilul Renaşterii sub domnia regeluiFrancois I (1515 — 1547), Palatul Luvrului a fost mereu adăugitpînă către sfîrşitul secolului al XlX-lea. După ce Marea RevoluţieFranceză a înlăturat monarhia, Palatul Luvrului a devenit Muzeual Republicii Franceze (27 iulie 1793).2. Jean Goujon (1510 — 1564 sau 1568) — sculptor şi arhitectfrancez din epoca Renaşterii. Plecînd de la cercetarea registrelorcastelului Anet, — proprietate a ducesei de Valentinois (veziinfra, p. 46, n. 2), — de unde a fost adus la Louvre grupul sculpturalDiana de Poitiers, registre în care nu figurează numele artistului,Şi remareînd că Jean Goujon a sculptat mai cu seamă reliefuri,unii critici de artă au contestat, încă de la sfîrşitul veacului trecut,paternitatea lui Jean Goujon asupra acestei sculpturi, atribuind-ocînd lui Pierre Beautemps (cea 1500 — 1562), cînd lui Germain■ ilon (1537 — 1590). Dar, în lipsă de documente peremptorii, chesti-unea este încă şi astăzi, vorba lui Odobescu, «în judicată».41

pictorului german Albert Durer, reprezentînd vocatiunemiraculoasă a Sfîntului Hubert1. ' a

în aceste trei creaţroni se vede într-adevăr unul şi ace,laş scop; dar, în cîteşitrele, el este exprimat sub forme per"fccte, a căror singură diversitate dovedeşte cît sunt defecunde şi de variate simţirile şi gîndurile ce au putut săse rezume în aşa frumoase şi felurite concepţiuni. Cine ar ştisă descrie toate perfecţiunile, tot farmecul acestor trei operecine ar putea să rostească tot ce spune ochiului şi mintiiaceste splendide idealizări plastice ale artei vîn'ătorestiacela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte; acelaar fi totdodată rapsodul, trubadurul şi psalmistul seminţieilui Nimrod.1. Despre Diana cu ciuta, care se numeşte şl Diana de la Ver-salia, fiindcă a stat lung timp în acest loc, dupe Ce mai întîi s-aadus în Francia sub Francisc I, descoperită fiind în lacul Nemi [?]din Italia, şi a fost succesiv expusă în eastelurile de la MeuLOn şide la Fontainebleau, vezi: Braun, Vorschule der Kiinstmythologie{Introducere în arta mitologigă — germ.}, Gotha, 1854, n<r.} 52. —Clarac, MusSe de sculpture {Muzeu de sculptură — fr.}, Paris, 1850,voi. IV, n<r.} 1 202, stampa 284. — W. Frohner, Notice de la sculp-ture antique du Musie Impirial du Louvre {însemnare despre sculp-tura antică din Muzeul Imperial al Luvrului — fr.}. Paris, 1870.— Diana de Poitiers a lui Jean Goujon e reprodusă în Clarac,{op. cit.}, voi. V, n<r.} 2 600, stampa 359. O notiţă despre J. Goujonfigurează în voi. I. — ReVeil a publicat toate operile lui, care seaflă şi în Musie des Monuments francais {Muzeul monumentelorfranceze — fr.}, de Robillard Peronville, Paris, 1803 — 1811. —Gravura lui Albert Durer, intitulată 5/. Hubert, şi executatăcu apă-tare pe fier, se află reprodusă în P. Lacroix, Les arts auMoyen-âge et â VSpoque de la Renaissance {Artele în evul mediu şiîn epoca Renaşterii — fr.}, Paris, 1869, p. 343. Pentru biografiaartistului, vezi: Histoire des peintres de toutes les icoles {Istoriapictorilor din toate şcolile — fr.}, par Ch. Blanc, Ecole allemande{Şcoala germană — fr.}, şi viaţa lui de Eye, Leipzig, 1860. —Pentru diferite reprezentări ale sfîntului Hubert se poate consulta:Guănebault, JDictionnaire iconographique des Monuments de l'anti-quitt chritienne et du Moyen-âge {Dicţionar iconografic al monu-mentelor din antichitatea creştină şi din evul mediu — fr.}, Pans>1843, şi Dictionnaire iconographique des figures, Ugendes et actes dessaints {Dicţionar iconografic al figurilor, legendelor şi faptelor sfin-ţilor - fr.}, de acelaş, Paris, 1850, edit. J.P. Migne (n. Od.J.42Acela ar lăuda-o cîntînd imnul elenicei Artemide1, zgo-, sa gor'gernene a argintar catului Apolon şi veneratajn°. a^ care poartă săgeţi de aur, bucurîndu-se de larmaiC'n\torea-scă; care, prin codri umbroşi şi pe piscuri fur-,-înător.vitu:-ooase, străpunge cerbii; care, întinzîndu-şi auritul arc,„2vfrlă darde ucigătoare, de se cutremură creştetul înalţilormunţi, de răsună pădurile întunecoase sub gemetele fiarelorzbite, de se înfiorează pămîntul şi marea cu toţi peştiidin ea.2

Acela ar face să răsune fanfara triumfală a vînătorilorfcodale, reamintind prozaicului nostru secol imagine poe-i\ce din timpii de cavalerească cortezie, din acei timpi

î'e vesele şi elegante petreceri, cînd nobilul castelan, subtochii dalbei regine a cugetelor sale, se pornea călare pef-ilriicu-i armăsar, ca să vîneze, cu sprintena şi tumultoasalui haită de arcaşi, de slujitori, de dulăi şi de ogari, cerbulqi mistreţul de prin codri, sau ca să doboare, pe sub nori,cocorii, răpezind asupră-le agerii săi şoimi, legaţi de oblîn-cul şelei!Acela ar cădi3 cu sfinte miresme, cu smirnă şi cu tămîie,altarul vînătorilor, povestind cum sălbaticul uriaş al anti-celor legende germanice, cum vînătorul afurisit care-şivmduse sufletul către diavol pentru ca să poată lovi totdrept, printre brazi şi printre stînci, cum acea fantasticăfiinţă a posomoritelor visuri păgîne, printr-o minune cerească,1. Arfemis — în mitologia greacă, Diana — în mitologia ro-mană — zeiţa fecioară a vînătoriei, soră geamănă a lui Febus-Apolo, zeul cu arc de argint al soarelui, al muzicii şi al poeziei, alelocinţei, al medicinei, al profeţiilor şi al artelor.2. Hymni Homerici {Imnurile homerice — îât.}, XXVII, InDianam {Către Diana — lat.}, v. 1-9: ■ -raxp9-£vov atSotrjv, sXa^poXov toxîp^v,a'JToxaotyvTjTTjv ^puaa&so'J 'ArtâXAojvoţ'?) y.a-r' 8pr) crxidevxa xal âxpia; '}}vzyi.o&<y<3ot.ţ OTovofvra, peXvj' Tpojiâsi Ss xdcpr;vacty] oplcjv, taxei 8' tizi Sâoxioţ JJXT)8ÎLV6V 0TT6 y.Xayvv)!; ftiqpăv- ipplooei Si -re yyXy3. Câdi (a -* ) —a cădelniţa.

se prefăcu în blîndul şi cuviosul episcop şi apostol al Ardenelor creştinate!1

A fost, fără îndoială; un vînător inspirat şi a ştiut sămînuiască bine arcul şi săgeţile artistul subt a cărui daltă,s-a mlădiit statua Dianei de la Luvru, acea mîndră şi sprin-tenă fecioară de marmură, care s-avîntă, ageră şi uşoarăsub creţurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în 'poaleşi larg despicată la umeri. O mişcare vie şi graţioasă agrumazului a înălţat capu-i, cu perii sumeşi la ceafă încorimb2, şi pe fruntea-i, coronată cu o îngustă diademă sestrecoară ca un prepus de mînie. Peplul3 îi înfăşoară, ca unbrîu, talia zveltă, şi cutele văşmîntului ascund sînu-i fecio-resc; dar braţele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca săscoată o săgeată din cucura* de pe umeri; cellalt se reazimăpe creştetul cornut al ciutei. Ce neastîmpăr va fi făcînd pezeiţă să calce aşa iute pămîntul, sub crepidele-i5 împletitepe picior ca opincile plăieşilor noştri? Pe cine ameninţă eacu darda6 împcnată ce ea atinge cu degetele-i delicate? Tră-mite ea, oare, în cîmpii etolici ai Calidonului, pe mistreţuluriaş care va muri înjunghiat de mîna regescului vînătorMeleagru?7 Urzeşte ea o crudă răzbunare în, contra nenoro-1. Aluzie la legenda medievală despre convertirea cavaleruluiHubert, care, plecînd să vîneze în vinerea Paştilor, cînd, dupăcanoane, petrecerile, deci şi vînătoarea, sînt interzise, s-a trezitdeodată dinaintea unui cerb purtînd între coarne o cruce miracu-loasă. După această revelaţie, Hubert şi-a gonit cîinii, a aruncatarmele şi costumul de vînătoare şi, plin de cucernicie, s-a călugărit,devenind, în viaţă, episcop de Maestricht şi de Liege, şi dupămoarte, sfînt al Bisericii catolice şi patron al vînătorilor. Vezisi supra, p. 10, n. 4.2. Pieptănătură femeiască în care părul este înfăşurat laceafă în formă de sul şi prins cu o agrafă.3. Vestmînt scurt, larg, fără mîneci, prins pe umeri cu cîte oagrafă, purtat de femei în antichitatea greco-romană.4. Tolba (cu săgeţi).5. Crcpidă — sanda.6. Săgeata.7. Aluzie la legendara vînătoare a mistreţului din Calidon(ţinut al Greciei antice), — «o năprasnică fiară», «mare cum Epirulierbos n-are tauri mai mari», cu ochii «ele foc şi de sînge», cu coamastînd «ţeapănă-n sus, ca un gard de suliţi înalte», cu colţi colosali,«deopotrivă cu dinţii elefanţilor indici», care, cînd44 d grohăia, «Pe

fjj ;lj nesocotitei Niobe?1 sau că, încruntată, se gâ-l\'\e a da pradă cînilor pe îndrăzneţul Acteon, care, vînîndr n dumbravă, a cutezat să-şi desfăteze vederile cu uimi-toarea privelişte a castei zeiţe, scăldîndu-se în pîrîu?...2

fueetul ei e o divină taină. Artistul a ştiut numai să împie-t-ească, în răpedea şi mîndra pornire a mersului zeiţei, acelvers caracteristic al piosului cîntăreţ:«Cu inima vitează ea trece pretutindeni, prăpădind odraslafiarelor sălbatice»3.Astfel a izbutit a crea un ideal sublim al artei vînăto-reşti!O inspiraţiune de altă natură a dat naştere, în al XVI-lea

secol, Dianei lui Jeau Goujon, care şi dînsa va rămîneapururea ca o măreaţă simbolizare a aceliaşi idei. Dar sculp-torul francez, unul din luceferii acelei epoce, — cu dreptlatele spete-i curgea spumă fierbinte» şi «fulgere-mproşca dingură», —trimis în mînie de «zîn-Artemida-n-tronată în aur» casă pustiască ogoarele regelui Aineus pentru că, «după un an debelşug», uitase altarele-i «fără tămîie» şi fără de jertfe; acest mistreţa fost ucis de «mîna regescului vînător Meleagru», fiul lui Ainens.Vezi legenda în Ovidiu, Metamorfoze. Traducere: Ion Florescu.Revizuirea traducerii, prefaţă, note, anexe: Petru Creţia. <Bncu-reşti), Editura Academiei Republicii Populare Române, 1959.Cartea VIII, v. 269 — 425. Vezi infra, cap. VII, descrierea baso-reliefului Mistreţul din Calidon.1. Aluzie la una din crudele răzbunări ale zeiţei Artemidaşi-ale fratelui ei geamăn, Febus-Apolo, împotriva frumoşilor fiiŞi a frumoaselor fiice ale «nesocotitei Niobe», soţia regelui tebanAmfion, care, îndrăznind să se considere pe sine superioară Latonei,mama celor doi zei, atrase asupră-i mînia acesteia. Vezi legenda înOvidiu, Metamorfoze, ed. cit., Cartea VI, v. 204 — 312.2. Aluzie la tragica legendă despre tebanul Acteon, caro,pentru vina de a-şi fi desfătat, din întîmplare, «vederile cu uimi-toarea privelişte» a zeei Artemis «scăldîndu-se în pîrîu», fu pre-schimbat, de neîndurătoarea zeiţă fecioară, în cerb, şi sfîsiat deProprii săi cîini de vînătoare.3. Hymni Homerici, XXVII, In Dianam, v. 9-10: S'aXxifiov fj-op psTai, Srjpcov o>i>;ouaa ŢEUS&(it. Od. 145

cuvînt numită Renaştere, — în care producţiuni de frunteîn litere şi arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toatăEuropa din imaginaţiunile stimulate de studiul modelelor

antice, Jean Goujon, trăit la Curtea desfătată a regeluiHenric al Il-lea de Valois1, văzuse adesea pe frumoasa ducesade Valentinois2, pe Diana de Poitiers, favorita regelui siadevărata stăpînă a Franciei, prezidînd la splendidele sivoioasele vînători regale ce se dau în pădurile de la Foiî-tainebleau şi de la St. Germain. Pe chipul acelei voluptuoaseregine a frumuseţei, mîna maiestră a răspîndit aureola uneidivinităţi vînătoreşti.însă creaţlunea sa, modulată în linii unduioase şi plinşde morbideţă, nu mai are nimic din aspra candoare şi dinenergia virginală a anticei Artemide. Diana lui Goujon e ozeitate lenoasă; ea se odihneşte, pe jumătate culcată. Tru-pu-i, fără văşmînt, nu ascunde nici una din desmierdărilesale; gura-i zîmbeşte cu o trufaşă nepăsare; păru-i, în viţeunduioase, e ridicat cu o măiestrită eleganţă, sub podoabaartistică de pe creştet; braţul stîng, ornat cu brăţări la umărşi la rnînă, ţine un arc destins; iar mîna dreaptă, cu un mă*nunchi de flori, înconjoară şi mîngîie grumazul unui cerbmăreţ. Adăpostită sub coarnele trufaşe ale nobilului animatzeiţa îşi reazimă trupul pe scalele lui; un cine se odihneştesub picioarele pe jumătate lungite ale Djanei, şi altul, lăţos,sta alături cu cerbul.Un aer de nobilă moleciune domneşte într-această grupă;înfăţişarea-i fastuoasă şi elegantă repqartă mintea cătretimpii cînd plăcerile vînătoarii, cu tot cortegiul lor de lux şide galanterie, erau numai petrecerea favorită a regilor şi afericiţilor de pre această lume.Cînd de la aceste două modeluri, caracterizate unul pringraţia corectă şi prin vigoarea juvenilă a Antichităţii, cellaltprin eleganţa mai răsfăţată şi mai sumptuoasă a Renaştere},ne întoarcem privirea asupra gravurei vechiului artist ger-man, mai nainte de toate, mintea noastră încearcă ca unsimţimînt de sfială. Ne întrebăm daca acea scenă complicată,cu tot vulgarul aparat al vînătoarii, posedă cu adevăr în sine1. Henric al Il-lea de Valois (1519-1559) - rege al Franţei,între anii 1547 şi 1559.2. Diana de Poitiers, ducesă de Valentinois (1499 — 1586) —favorită a regelui Henric al Il-lea de Valois.46elementele unei opere estetice; daca cumva frumosul poates'â existe acolo unde el nu izbeşte chiar de îndată vederile,Ne uităm, ne întrebăm...Dar cu cît privim mai cu băgare de seamă combinareaacestei compoziţiuni, în care geniul tudesc1 se vădeşte nitoate naivele sale amănunte şi cu toate precugetărilc salereflective, cu atît mai mult încolţeşte în noi o simţire îndo-ielnică de mulţumire, care creşte treptat şi ajunge, pînă lasfîrşit, a ne pătrunde de o admiraţiune anevoie de definit.Nu eleganţa, nici graţia formelor, nu perfecţiunea, nici sim-plitatea corectă a compunerii deşteaptă în noi acest ciudatsimţimînt, ci mai mult nu ştiu ce cugetare adîncă care aprezidat la concepţiune, nu ştiu ce misterios efect pe care-1produce întrunirea intenţionată a atîtor detaliuri, aşa de

naiv reprezentate.Scena se petrece la poalele unei stînci păduroase, pecare o încunună un castel feodal cu turnuri şi cu mt»tereze;la dreapta curge un rîu, în undele căruia se resfrînge umbratufişului de pe mal; peste rîu trece o punte de piatra; lastînga, tărîmul se-naiţă acoperit cu cîţiva rari copaci, maimult frînţi şi uscaţi. Printre această stearpă pădure, sezăreşte cerbul, purtînd cu smerenie crucea răstignirii pe alsăuicreştet, înfiptă în faţa latelor sale coarne. Pe întîiul planse află vînătorul cu calul şi cu cînii săi; el a descălicat şi adat în genuchi, privind cu o cuvioasă mirare vedenia ce-itramite cerul. Cosţumu-i este îmbrăcămintea vulgară avînătorilor contimporani cu artistul. Calul stă neclintit, fărăca şă vază ceea ce produce pietoasa mirare a stăpînuhii, şiogarii, cîteşicinci, nedînd seama la ceea ce se petrece, seodihnesc ca de popas.Toate părticelele acestei compuneri sunt lucrate, catoate operile lui Albert Diirer, cu o scrupuloasă acurateţa;totul e exact, dar nimic în particular nu are o formă caresa placă mai mult decît simpla şi reala natură. Stînci, copaciŞi animale, toate sunt în nesimţire, toate stau în nepăsare;singuri, cerbul miraculos şi vînătorul pocăit produc con-trast, prin pozele lor, în care se străvăd simţiminte, adinei:cerbul, în repaosul său cumpănit, pare a simţi de ce preţnestemat^ este sfînta podoabă ce el poartă; vînătorul vedeuirnit, chiar în obiectul persecuţiunilor sale, chiar pe frun-a Vlnatulv«, semnul ce-1 va rnîntui de păcate; el se-nchinâ1- Germanie.47

la ciulul, rostind poale, în cugetul sau, maxima pe care, cuşapte socoli în urmă-i, a formulat-o într-astfel renumitulvînător al mcziului-ev, Gaston Phoebus: «Prin vînătoares«apă omul de păcatul trîndăviei, căci acela care fuge decele şapte păcate de moarte trebuie, dupe legea noastrăsă fie mîntuit; prin urmare, vînătorul bun va fi mmtuit»\Iată în ce mod arta germană, întrunind idei abstractecu prozaice amănunte, a ştiut să traducă cu penelul, ideilecare se rezumă în legendara vînătoare a sfîntului Hubcrtpatronul vînătorilor creştini din Occident.Mă opresc, căci mi se pare că iar am greşit calea. între-prinsesem, pe cît ţiu minte, a căuta în cercul literilor şi alartelor, imagine vînătoreşti asupra cărora să ne potrivimla gusturi, şi iată că mă pomenesc vorbindu-ţi despre artagermanilor şi despre gravură, două lucruri care, pre cît iarştiu, îţi sînt deopotrivă urîte.Nu crez, în adevăr, ca la tine pictorul Albert Durer săaibă mai multă trecere decît compatrioţii lui, muzicanţiiBeethoven şi Mendelsohn2, şi negreşit că nu invenţiunea1. Gaston Phoebus, comite de Foix (1331—1391). Cartea Inis-a tipărit mai întîi la 1507, sub titlul: Des deduitz de la cliasse desbestes sauvaiges et des oyseaux de proie {învăţăminte trase din vîna-rea animalelor sălbatice şi a păsărilor de pradă — fr.>: «En chassanton evite le peche d'oisivete, car qui fuyt Ies sept peches mortels,selon notre foy, ii devroit estre sauve: donc bon chasseur serasauve». — Sfîntul Hubert, fiu al ducelui de Acuitania şi apoiepiscop de Maestricht, pare a fi trăit între 656 şi 730. — Cît despreAlbert Durer, pictor şi gravor din Nuremberg, viaţa lui se întinde' de la 1471 pînă la 1528 (n. Od.). .2. Ludwig van Beethoven (1770 — 1827) — «marele om încare e personificată arta muzicală», cum îl caracterizează Odobescuîntr-im interesant articol din tinereţe — Viitorul artelor în România(1851). Evocînd, în articolul citat, tabloul armonic al celei de aşasea simfonii beethoveniene, — Simfonia'- pastorală, — Odobescunota «într-o pagină vrednică a sta alături de cele maiîbune descrieriale unor opere de artă din Pseudo-cynegeticos» (T. Vianu) : «Cinepoate să audă furtuna descrisă de dînsul în Simfonia pastorala,(ară de a se simţi pătruns de aceeaşi groază care o simte omul mluptă cu elementele desfrînate! îţi pare mai întîi că auzi tunetulmurmurînd groaznic în cer; deodată un fulger străbate norii, »sparge, şi auzi ploaia izbind cu putere pămîntul; viscolul începe, £e

aud şuierînd frunzele pomilor, şi vîntul chiuie cu sunete ascuţit.48gravurii cu apă-tare, ce i se atribuie, îi va cîştiga mai multpreţ în ochii tăi.Poate însă că, pentru hatîrul patronului tău, sfîntul Hu-bert mă vei ierta în cazul de faţă şi vei primi chiar ca, subrubrica gravurii lui Durer, să se grupeze, în opera proiectată,tot ceea ce ţie nu-ţi place în arta vînătoriei.Aceasta îţi va fi cu atît mai lesne, cu cît, desigur, pro-iectul de carte va rămînea, cît despre mine, purureaîn stare de proiect, şi că, aşteptînd să-mi vină momentul deinspiratiune şi talentul de critică ce mi-ar trebui ca s-o potscrie, eu unul voi rămînea întocmai ca vrabia care mălaivisează.Aşadar fii pe pace; n-am să aştern aci tot ce ar trebuisă se' afle în acea monografie filosofică, istorică, literară şi

estetică a vînătoriei. Nu zic că această semeaţă idee numi-a trecut un moment prin creieri şi că n-am începutchiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză, KuvTjye-uxol(Cynegeticoiy, al lui Xenofon şi al complinitorului săuArrian, notele despre vînătoare, coprinse în Ononiasticonullui Iuliu Pollux, ba încă şi poema elenă a lui Oppian, apoi şicea latină a lui Graţiu Faliscu, în fine, chiar şi serbedeleversuri fragmentate ale lui Marcu Aureliu Nemesianu Car-taginezul, imitatorul lui Oppian1.în vreme ce un tunet, din ce în ce mai slab, se aude abia în depăr-tare; cu încetul totul se linişteşte, şi nu mai auzi decît un vînt uşorscuturînd picăturile de ploaie după foile ierbei; pe urmă se facesoare pe cîmpii, îţi pare că vezi soarele ieşind luminos dintre nori,cari fug către orizont, în vreme ce curcubeul se destinde pe cer;atunci se aude deodată strigătul de bucurie al prepeliţelor cari iesiarăşi la soare, şi, departe, ca din ecoul unei văi, se aude mugetuloilor şi fluierul păstorului; cine va putea descrie mai bine decîtBeethoven această scenă a cărei frumuseţe nu e de comparat cunimic alt?»Felix Mendelsohn-BartJwldy (1809 — 1847) —compozitor ger-man, autor de simfonii, oratorii, uverturi, muzică de cameră şilieduri.1- Toată lumea ştie că generalul atenian Xenofon a trăit camde la 445 pînă pe la 335 înainte de Chr.; dar scriitorii citaţi înurma-i, fiind cu mult mai puţin cunoscuţi, însemnăm aci epoca' -Uirii Şi patria lor: Flav(ius} Arrian(us}, istoric elen, născuta Nicomedia, în Bitinia, la anul 105 <sau 95, mort în anul 175>upe Chr., a căutat mereu să imite pe Xenofon; s-au păstrat din.49

Vina este a ta! Cine te-a pus să înşiri de aceste nume înIntroducţiunea ta, însoţindu-le cu o grindină de citaţiunilatine? în calitatea mea de academic mi s-au aprins căl-cîiele de focul clasicităţii, şi iată pentru ce ai fost silit sărabzi, în această epistolă, o eontrabombardare de versuri lati-neşti, ba chiar şi elineşti. Acum ţine-te bine şi de aci înainte!Dar cu toată pofta ce am de a te copleşi subt un nemetede erudiţiune cinegetico-academică, trebuie să-ţi mărtu-risesc că am constatat cum că autorii antici cari au tractatdespre vînătoare, de venatione, sunt tot aşa de plini de amă-nunte teemce ca şi Manualul t-ău, şi, prin urmare, nu m-amsimţit nici aci în stare de a face analize. Apoi, mi-a fostmilă de noi amîndoi, cînd m-am gîndit că ar trebui să traducpe dîntregul 13 capitole ale Cinegeticelor lui Xenofon,alte 35 ale urmaşului său Arrian şi vreo 85 paragrafe dinOnomasti conul lui Pollux.în Oppian, în acel motan de graţii»— «Şufl 6ţ rSv %/xpi--r t5v» (_ «bytos ton chariton »>, cum îl numeşte cu îngâni aresholiastuî Ioar.nes Tzetzes1, aş găsi, fără îndoială, frumuseţiscrierile lui: Expediţiunea lui Alexandru, Indicele, Periplul Pon-tehti I-'uxin, Manualul lui Epiclel, Tractatul de tactică, Tractatulde vînătoare şi altele, —luliu (s> Pollux (Polydeucte) (Polydeukes),sofist şi gramatic elen, născut la Naucratis în Egipet, pe la anul 130dupe Cfrr., ne-a lăsat un lexicon în 10 cărţi, care poartă numireade Oitomasticon şi în care cuvintele sunt dispuse dupe materii; laînceputul cărţei V tractează pe larg despre ale vînătoriei. — PoeMelen Oppian(os} a trăit în al II<-loa> secol dupe Chr., şi a murit.foarte june, lăsînd o poemă despre vînătoare (sfîrşitsl pierdut),şi alta despre pescuire. Alte opere ale lui s-au nimicit. — GraţiuFâliseu (Grattiiis Falisciis} a trăit (între anii 30 î.e.n. şi 8 e.n.) laRoma pe timpul lui August şi a lăsat numai poema Cynegeticon{Poem cinegetic — gr.), — M(arcuş} \Aur(clius} Olympius Neme-sianiis a trăit în secolul III dupe Chr. Din trei poeme ale lui, —despre vînătoare, despre pescuire şi despre plutire, — au rămasnumai 325 (425) versuri din cea dîntîi (n. Od.).1. «Sholiastuî» (adică: autorul de comentarii utile pentruînţelegerea «nai text vechi) Idannes Tzetzes, eradit bizantin, a trăitîn sec. al XH-lea e.n. De la el au rămas mai multe lucrări: o cule-gere de anecdote istorice in versuri, intitulată Chiliadele, o colecţiede povestiri mitologice sub titlul poemalui lui Hesiod, TiieogoniO,cîteva tratate de metrică poetică şi un comentariu al IHadei Iţi»Homcr. >. :- ■■•.v , ;... ■■,. • .- . » ;,.;. .... • ,■;..■.

50*adestule de citat; dar tinerelul poet din Anazarba1 Cilicifiiru prea ştia să-şi cumpănească bine avînturile prolixe aleînfocatei sale muze, şi ce ai zice, rogu-te, cînd, spre a-ţi re-aminti numai poetica descriere a vînătoarii de Ici din cîntuîal iV-lea aş mai transcrie aci o sută treizeci şi patru exame-tri elineşti?Mă vei ierta însă a fi mai puţin discret în favoarea cîne-lui şi Pe Ifegâ lăuduroasele cuvinte ale d-lui de Quatrefages2,pe'care tu le-ai tradus, pe lîngă poveţele tale, de care m-am4 folosit, — precum ţi-am arătat mai sus, — lasă-mă, săadaog şi să pui unal dupe altul, portretul cîaelui, făcut, înversuri elineşti, de Oppian, şi ua fragment analog din poemalui Graţiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înţeles ne-aupăstrat limba t.eenieă a strămoşilor noştri, vânătorii latini,

limbă pe care poetul, ca om de meserie, trebuie să o fi cu-noscut adînc.Iată mai întîi ce spune Oppian despre cîne:«împreunînd neamurile de cîni, să aibi grijă a căta speciilecare se potrivesc între ele şi se aseamănă mai mult. Astfel le veiîmperechea mai bine; dar vînătorii au observat insă că cele maifrumoase din toate sunt acelea care rămîn necurcite. Sunt, negreşit, omulţime de specii, iar forma şi chipul uaora din ele sunt astfel:trup lung, sănătos şi plin; cap uşor cu vedete buna; ochi carelucesc vînăt; gura mare cu dinţi ascuţiţi, iar urechile scurte şiîmbrăcate cu o piele subţire; gîtul lung şi, dedesubtu-i, un pieptputernic şi lat; labele de dinainte sunt, într-adevăr, mai scurte,înţepenite pe picioare drepte, cu fluiere înaiaitaţe; şoldurile, largi;şira coastelor, aşezată pieziş; coapsele, .cărnoase, dar nu grase, şila spate au o coadă tare, lungă şi bine umbrită. Astfel de cîni se1. Anazarba sau Anazarbos — localitate în provincia romanăCilicia din Asia Mică. Aici se cuvine să menţionăm însă că «tine-relul poet» Oppianos, autor al tratatului despre vînătorie Kynege-tika, la care se referă aici Odobescu, era din Apamea Siriei, şi nudin Anazarba Ciliciei — de unde era însă omonimul său, Oppianosdin Korikos, care a trăit cu vreo patru secole mai nainte, şi de lacare s-a păstrat un tratat despre pescuit, Halieutika. Vezi şi supra,P- 49 n. I.2. Jean Louis Armând de Quatrefages de Briaut (1810-1892)~ naturalist şi antropoiogist francez, membru al Academiei Fran-ceze de Ştiinţe. .. ......... _.<51

întrebuinţează In alergături îndelungate (lupe căprioare, dupe

cerbi şi dupe iepuri iuţi la fugă.»1

Să trecem acum şi la Graţiu Faliscu!«împreunează dar între dînşii cînii de acelaş soi, pentru caprăsila să poarte semnele străbunilor, şi află că părinţii cari zămis-lesc tineri pruncii lor, îţi vor da cîni metagonţi2 enormi. Mai întîide toate să aibi cea mai mare grijă ca să împărechezi cîni de obărbăţie încercată; apoi a doua îngrijire trebuie să fie ca înfă-ţişarea lor să nu stea mai prejos şi să nu dea de ruşine a lor fire.Aceştia trebuie să fie cu faţa în sus, cu urechi păroase pe frunte,cn gura mare, astfel ca măselile căscate să verse foc mişeîndu-se,cu pîntecile strînse îngust la vintre, cu coada scurtă, cu şale lungi,cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă, dar îndestulăca să-i ferească de frig, iar subt umerii lor sănătoşi să se-nalţe unpiept care să ducă la alergătură multă şi să nu se obosească de celemai mari goane. Fugi de cinele a cărui labă lasă urme late; acela e1. Oppiani Ds venatione, (Despre vînătoare — lat.>, I, v.394-413:«*E0vsa fîol y.uvăv &âXa[-ir)-oXlovTi" apucvâ T!âXX'?;XoLcriv T'S;oxa tpuXa...ilfe [xsv EU xspKcsiaţ' ocpuXa [J.£V£iv jxovo9uXa TOC T'8î;°Xa tex^pavroSvSpsş ETraxTÎjpeţ T<X SE [Aupîa cpuXa TisXuTai,T&v â,u6&EV [i.op<pa£ TE xal etSsa -roîa TTE:XICT!->C.)#

ţ; MrjxsSavov, xpaTspiv SqJLaţ, Spxiov, •JjSs xâo7)vov*., xoCtpov, EuyXTjVoV xuavaî CTEX!3OS:IV iraoTiat"xapyxapov, E/.TtxStov TEXÔI ct6;ia" pata S'ujtcp"oftată XsiftaXioioi TiEptoT^XXoi S-'uwfvscraf" • Seip'J] (X'/jy-sSav1^, y.al cx^sa vepO-e xpKTatoiEUpla' Toi 7TpUOf>£V S^ T'6Xt(^6TEpOl. T:6Seţ ESTtoV; 6p9oTEVETq xciXwv Tavaol, , sâp££; (ijxoTtXdcTat, TrX.EUptSv ^Trtxâpaia;, oGţiUEţ, EÎkrapxoi, [J.v] Kt&vsţ' au~âp... crpuyvT] -'exTaStoţ XE 7r4XoiToîot [AEV Tavaoîci'v E?Sdsxot; Ţ)8' eXâţsoLoiv aEXXo~6SŢ] TE Xaywoi.»(n.Od)2. Metagont — din Metagonium, localitate în vrechea provinciea Imperiului Roman, Mauritania (Maroc).moale la treabă; mie îmi plac picioarele ţepene, cu muşchi uscaţisi cu călcîie solide la luptă, o1

Toate merg bine; dar bag de seamă că, numai în pri-vinţa coadei, Oppian şi cu Graţiu Faliscu nu se prea înţelegîntre dînşii; latinul o vrea scurtă— «cauda brevis»; elenuldin contra, pretinde ca cinele să aibă la spate o coadăţeapănă, «crrpuşv/j» < «stryphni» >, lungă «IXTCCSIGC»< «ectadios»), şi care să umbrească departe, «SoXixoaxio?»<«dolichoscios»>, adică să fie şi lungă şi stufoasă. Se vede căîn tot timpul importanta cestiune a coadei a fost tare con-troversată, căci«adhuc sub judice lis est».2

Chiar de m-aş încerca să împac întru toate pe Oppiancu Graţiu Faliscu, punînd aci şi descrierea cînelui din Cync-geticele lui Xenofon, unde îmbii poeţi par a fi găsit "maitot materialul lor adunat gata, tot ar rămînca pricină ck-svadă între Roma şi Atena, de vreme ce şcolarul lui Socrat3

1. Gratii Falisci Cynegeticon, v. 263 — 278:<(Junge pares ergo, et majorum pignore signaFeturam, prodantque tibi Metagonta parentes,Qui genuere sua pecus hoc immane juventa.Et primum expertos animi, quae gratia prima est.In Venerem jungunt; turn sortis cura secunda,

Ne renuat species, aut quae detrectet honorem.Sint celsi vultus, sint hirtae frontibus aures,Os magnum, et patulis agitatos morsibus ignesSpirent, adstricti succingant ilia ventres,Cauda brevis, longumque latus, discreţaque colloCaesaries, non pexa nimis, non frigoris illaImpatiens; validis tuni surgat pectus ab armis.Quod magnos căpiat motus, magnisque supersit.Effuge, qui lata pandit vestigia planta;Mollis in officio; siecis ego dura lacertisCrura velim, ct solidos liaec in certamina calces.»(n. Od.)2. Horatii Ars poetica, v. 78:«pînă acum pricina este în judicată».,, (n. Od.)filosof idealist din (Jţccia Mitică.533.Sociale (469-399 î.e.n.)

cere ca coada la cîne.să fie lungă, dreaptă şi ascuţită, iarAman, făcînd lauda unui cîne vestit al său, spune că acelmodel al rasei cîneşti avea o coadă subţire, lungă, asprăla păr, mlădioasă, încovoiată, şi la vîrf mai stufoasă1.Dar ce atîta vorbă despre coadă? Românul pretinde că.<<diiî coadă de cîne, sită de mătase nu se poate face», ţjapoi, numai la peşte se zice că.4 coada mai ferită chiar şidecît capul.Din acestea se vede curat că poporul romîn, moştenitorăl credinţelor şi al înţelepciunii latinilor, nu se arată 'în pro-verbii săi aşa tare îneîntat, ca poeţii şi prozatorii eleni, decoada cea lungă a cînelui, de încovoieturile ei mlădioase,de perii ei aspri şi umbroşi.Fără de a mai căuta în zadar o soluţiune pentru inte-resanta controversă de cauda caniş2, hai să o lăsăm şi deastă dată încurcată.Pe lumea aceasta, cele mai bune şi frumoase lucruritrebuie să aibă o margine.Să sărim acum, pe nerăsuflate, din literatura cinegeticăa anticilor, în sfera artelor vînătoreşti, tot la dînşii.Dacă vreodată, amice, te va ajuta norocul să mergi laRoma, ca român, negreşit te vei duce să vizitezi Forul luiTraian, şi vei admira, în mijlocul acelei pieţe, prăbuşităsub nivelul cetăţii moderne, măreaţa columnă de marmură,care iese din pămînt încolăcită cu istoria originclor noastrenaţionale. Acea imagine încă vîe a războaielor dacice, scoasela bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într-ozi, — dacă va voi Dumnezeu şi guvernul nostru! — turnatăîn bronz cu tot proeminentul relief al însufleţitelor salesculpturi, împărăţind pe una din pieţele capitalei noastre;aş adaoge chiar că, mai la locul său decît oriunde, ea ar fiîn faţa Academiei, la puntul unde s-a aşezat deocamdatăstatua ecuestră a Voievodului românesc Mihai Viteazul,;

f1. Xenophontis De venal{ione}, IV: «<w?*ţXiyuţAtf. — Arriani De venatţiont), libel. V: oipâ? >.ertT*s,fceaetoţ T^V xplxa, frfljAţ, efctajiKeT?, ti &cpov r/j; o^pâ?(». Od.).2. Despre coada cîinelui (lat.).54arele _ daca ar putea vorbi, sărmanul, — ar spune deşi-C tuturor cît se simte de ruşinat, văzîndu-se expus a jucaolul de căpetenie pe o vastă şi erudită scenă, ce pare îna-rT s croita pentru împărătescul simulacru al dominatoruluiVrUs ei Orbis1.Dar neavînd deocamdată nimic de vînat pe piaţaS<fîntu>lui Sava din Bucureşti2, să ne întoarcem, — cel1. Cetăţii <Romei> şi Universului (lat.).2 Pe piaţă, nu! Dar ia să ne abatem, în treacăt, prin sălilede jos ale Academiei, ocupate provizoriu de Muzeul de Antichităţi.Scenele de vînătoare au fost foarte mult întrebuinţate casubiecte decorative de către sculptorii antichităţii. Chiar şi înmuzeul nostru, unde nu ne prea putem lăuda pînă acum cu multesculpturi antice, tot însă se văd două scene vînătoreşti.

Una e pe un fragment de piatră (0,19 m nălţime, 0,24 m lăr-gime), purtînd jos inscripţiunea elenă ATPHAIO2 AICTENIIS{Aurelios Diogenes). Pe această lespede trunchiată se mai vădpicioarele unui călăreţ, cu partea de jos a calului alergînd; subdînsul, rîtul şi copitele unui mistreţ, asupra căruia se azvîrlă uncîne cu botul căscat şi cu coada în sus. Săpătura e cam grosolană,dar desemnul e plin de mişcare.Cealaltă scenă de vînătoare e, în adevăr, mai desvoltată, dar,din nenorocire, mai puţin distinctă. Ea se află pe un brîu îngustcare încinge buza de sus a unui sarcofag, ale cărui laturi externesunt acoperite cu sculpturi. Acest interesant monument a fostadus de peste Olt (de la Reşca sau de la Celei, după toată pro-babilitatea), de către răposatul ban Mihalache Ghica, şi depus încurtea caselor sale, care, apoi, vînzîndu-se prefecturei de Ilfov,sarcofagul a servit cîţiva ani d-a rîndul drept jghiab şi iesle pentrucaii dorobanţilor. Sunt însă doi ani de cînd am izbutit, cu aju-torul prefectului, d-1 C. Mânu, şi al Comitetului Permanent, a facesă se aducă la muzeu toate pietrele antice care zăceau neîngrijiteîn acea curte. Printre dînsele e şi sarcofagul.Pe una din laturile sale cele mari sunt patru personagie înpicioare, înfăşurate în togele lor; fiecare se află subt o osebităarcadă, formate fiind acestea prin doi pilaştri, la colţuri, şi printrei coloane despărţitoare. Pe cealaltă lăture mare, se văd treigenii aripaţi, fiecare pe cîte un osebit postament; geniul din mijlocsună din cimbale, şi ceilalţi doi dănţuiesc, ţinînd în mîni cîte ociorchină de struguri şi cîte un mînuchi de căpăţîne de mac. Peuna din laturele mici, alţi doi genii, tot aripaţi şi tot pe posta-mente, cîntă, unul din flaut şi altul din nai. Pe latureâ opusă,55

puţin cu gîndul, — la Roma, şi aflîndu-te acolo, tu, ca vînă-tor român, nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul ForuluiRoman1, la stînga de Coliseu2, în capul stradei San-Gregorio,acolo unde se înalţă încă şi astăzi, un antic şi falnic Arcde Triumf, numit ai lui Constantin cel Mare3.iarăşi doi genii, dar pe un singur postament, se ţin îmbrăţişaţi.Trag ei oare împreună un danţ îmbinat? sau sunt ei chipurileemblematice ale luptei amorului, pe care elenii le numeau Erosşi Anteros? La colţurile sarcofagului se văd patru Victorii, purtîndfoi de palme şi coroane: două mai mici, două mai mari.Acum să venim şi la brîul superior, pe care, jur-împrejur,se zăresc, sub ştersura rozătoare a timpului, vreo douăzeci şi patruanimale, vreo trei sau patru bărbaţi, toţi în poze foarte animate,şi poate încă şi cîţiva copaci. Animalele par a fi lei, mistreţi, cerbişi tauri sălbateci, atacaţi cu furie de cîni colosali şi pîndiţi sauizbiţi de către vînători. La un loc, între altele, se vede lămuritcum un vînător, proptit într-un genuchi, îşi îndreptează suliţacătre un taur, carele, cu coarnele plecate, se răpede asupră-i. Oarenu vom fi avînd aicea reprezentarea uni a din acele scene vînă-toreşti, care negreşit se petreceau adesea prin pădurile Daciei,între colonii romani şi buorii uriaşi (bos urus), ce au lăsat şi pînăazi creştetul lor fioros pe stema Daciei răsăritene? (n. Od.J.1. Forum Romanwin — piaţa politică şi judiciară, situată încentrul vechii Rome, între colina Capitoliului şi muntele Palatin,lungă de cea. 150 m, înconjurată de numeroase edificii publice,printre care multe temple dedicate zeităţilor din panteonul roman.La nordul Forului Roman, Caius Iulius Caesar (49 — 44), împăraţiOctavianus Augustus (30 î.e.n. — 14 e.n.), Marcus Ulpius Traianus(98—117) şi alţii au construit alte pieţe, «imperiale», sau au împo-dobit-o pe cea veche cu monumentale construcţii şi statui, dincare, cîteva, ruinate, s-au păstrat pînă în timpurile noastre.2. Coliseul, sau Colosseutn — magnific monument arhitec-tonic al Romei imperiale, amfiteatru cu patru etaje, cu o circum-ferinţă de 524 m, în care încăpeau în jur de 50 000 de spectatori,proiectat în timpul lui Augustus (30 î.e.n. — 14 e.n.), început întimpul împăratului Titus Vespasianus (69 — 79) şi inaugurat subimperiul lui Titus Vespasianus Augustus (79 — 81) prin «jocurifoarte pompoase şi foarte bogate», care au durat, ne încredinţeazăistoricul latin, grec de origine, Dio Cassius (cea 155 — cea 235), osută de zile.3. Caius Flavius Aurelius Claudius, devenit, prin creştinare,Constantin, supranumit «cel Mare» (274—337) —împărat roman36Moria acestui monument nu prea face onoare primuluiK,wr-at 'creştin, căci, -~■ ca sâ voih'im curat, — Arcul im''te cîtusi de puţin al lui; nu este nici măcar dăruit, ci estetocmai lucru de furat.Cum? ce va să zică: un Arc de Triumf furat? Atîta na-milă de marmură, cu o boltă mare căscată la mijloc şi cualte două arcade mai mici în laturi, cu opt columne de gialoantico1, cu opt statuie de marmoră frigiană viorie, cu între- 'ite frize, cu timpane şi cu medalioane sculptate, atîta clădă-rie de patru ori cel puţin cît Turnul Colţii2, cum oare săo facă zapt3 cineva, fie măcar acelaşi un borfaş încoronat? >Desi-mi vine foarte cu greu să aduc aşa necuviincioasăpîră împotriva sfîntului împărat şi patron al Bucureştilor, :dar, _ am mai spus-o şi într-alt loc,—eu ţiu întotdaunacu Traian şi nu pot să las ca să i se ia ce este al lui.

Apoi toată lumea ştie că, pe cînd marele Ulpiu biruia \pe germani, pe daci şi pe părţi4, pe cînd el umplea întinsulîntre anii 306 şi 337. în anul 330, Constantin a hotărît ca vechiuloraş comercial Byzantion, de pe malul Bosforului, să devină capi-tală a Imperiului Roman, sub numele Constantinopolis, adică«Cetatea <lni> Constantin».1. Giallo antico (it.) — Marmură cu fondul galben.2. Turnul Col (ei — construcţie rectangulară din vechiul Bucu-reşti, care străjuia intrarea în curtea mănăstirii şi apoi a spitaluluiColţea, la cîţiva metri peste drum de poarta palatului cu blazon alfamiliei Şuţu, astăzi Muzeul de istorie a oraşului Bucureşti. Con-struit în 1715, Turnul Colţei, fiind cel mai înalt edificiu din oraş,era folosit ca foişor de foc; a fost dărîmat în anul 1888.3. A face zapt — a lua cu forţa, prin abuz; a fura.4. Parii — conglomerat de triburi asiatice, de polisuri (cetăţi)elenistice şi de mici principate asiato-elenistice, care, în secolulal II-lea î.e.n., alcătuirii, sub conducerea despotică a regelui Mitri-date I (171 — 138/137), un mare stat monarhic, cunoscut în istoriesub numele de Regatul Părţilor, întins pe un vast teritoriu întreMarea Caspică şi Golful Perşic, fluviul Eufrat şi fluviul Indus.Deşi între anii 114 — 116 împăratul roman Marcus Ulpius Traianus(98 — 117) a obţinut mai multe victorii împotriva oştirilor parte,totuşi de o «biruire», adică o înfrîngere totală a părţilor decătre legiunile lui Traian, nu poate fi vorba, căci, după moarteamarelui împărat şi strateg, Roma va avea de purtat încă multeŞi foarte grele războaie cu părţii. Pe la mijlocul veacului al III-leae.n., marele regat al părţilor se descompune într-o sumă de prin-57

imperiu de ecTificîi sxrmpfrioa'a şl de lucrări de arta tokvsitoare, senatul şi poporul Romei se întreceau care de caresă serbeze cu mai multă pompă binefacerile şi triumfurilegloriosului împărat. îi decretară dar tot felul de clădiricomemorative, la care lucra ilustrul arhitect şi sculptorgrec Apelodor1. Atunci se.-nălţară în Roma Porul lui Trăiaucu toate edificiele decorative dimprejuru-i: portice, biblio-tecă, templu; atunci bazilica Ulpiană cu cinci rînduri fje

stîlpi de granit; atunci columna războaielor dacice cu statuaînvingătorului d-asupra; atunci, în fine, la capul Căii A pi-ane2, pe care el o restaurase, un Arc de Triumf, pe careînsă nu-1 putură sfîrşi, pre cît încă fu mnrele împărat cuzile3.cipate rivale, peste care se va ridica o puternică dinastie, — aŞasanizilor, — domnitoare într-un ţinut al vechiului regat, în Per-sida, lîngă Golful Persic (vezi infra, p. 88, n. 4).1. Apolodor din Damasc, sau Damaschinul (pentru că s-anăscut în Damasc) (aprox. 60 — 125) — ilustru arhitect, sculptorşi inginer al antichităţii; a construit Forul lui Traian, Arcurile deTriumf ale lui Traian de la Benevento şi Ancona, podul şi poartade la Ancona şi un pod de piatră şi cărămidă peste Dunăre, — pecare au trecut legiunile romane cînd au invadat a doua oară Dacia,în anul 105, — pod ale cărui ruine se mai văd şi astăzi la Drobeta-Turnti-Severi n.2. Calea Apiană, sau Via Appia — «regina marilor drumuri»ale Italiei, cum a numit-o poetul latin Statius (40—96) — a căreiconstrucţie a început în anul 312 î.e.n., din dispoziţia censoruluiAppius Claudius Caecus, — se întindea, la început, de la Roma(Poarta Capena) pînă la Capua; în secolul III (264) î.e.n. a fostprelungită pînă la Brundisium, pe ţărmul Mării Adriatice.Indicaţia lui Odobescu — «la capul Căii Apiane» — nu tre-buie înţeleasă ad litleram, căci, după cum însuşi spune, mai departe,Arcul de Triumf, zis al lui Constantin, se afla «în răspîntia CăilorSacră şi Triumfală».3. Lûigi) Rossini, Gli archi trionifali, onorarii e funebridegli antichi Romani (Arcurile triumfale, onorare şi funebre alevechilor romani — it.>, Roma, 1836. — L<uigi> Canina, Gli edifindi Roma antica (Edificiile Romei antice — it. >, Roma, 1851. -—Dr. H<einrich> Francke, Zur Geschichte Trajan's und seiner Zeii-genossen (Cu privire la istoria lui Traian şi a contemporanilor săi},Leipzig, 1840. — Dioni Cassii Histor<ja} romanţa) (Istoria ro-mană -lat,), LXVIII (n. Od.). '• ■">'■-' ■'■"-< u j

mUrmaşii lui, geloşi de a sa mărire, mai mult se gîudirâa-si face loru-şi monumente, dedt a consacra pe cele ceaminteaţi poporului neasemuita glorie şi dreptate a ferici-tului Traian. După ce trecură însă două sute de ani la mijloc,<;e ^ăsi împăratul Constantin, carele, de cînd îi venise gustulde "aî face din Bizanţ o nouă capitală, se deprinsese straş-pie a despuia fără ruşine capetele de operă ale lumei, ca să-şiîmpodobească cu ele Constantinopolea sa.El văzu Arcul lui Traian stînd fără căpătîi, în răspîntiaCăilor Sacră1 şi Triumfală2; la bază îi lipseau cu totul orna-mente, şi pe frontispiciu n-avea nici o inscripţiune votivă:*Stăi! — zise el — tot n-are Arcul acesta stăpîn; aidi să-1fac al meu!» Şi puse îndată de-i ciopli, pentru piedestaluri,nişte grosolane figuri de Victorii pocite; iar pe îmbele feţe

ale aticului3 aşternu lungi dedicaţiuni, în care spunea cum ela scăpat lumea de tiranul Maxenţie4, cum a liberat cetatea,Liberatori Urbis, şi a întemeiat pacea, Fundatori quietis.Astfel Arcul lui Traian se pomeni într-o zi că a devenitArcul M Constantin.Dar ce folos? în zadar inscripţiunile laudă pe noul tri-umfător, sculpturile din căpătîiele aticului şi cele de latimpanele5 Arcului ne amintesc izbînzile lui Traian în con-1. Calea Sacră, sau Via Sacra — cale romană ce unea colinaCapitolină, — unde se afla cel mai vechi templu al Romei antiee,închinat lui Jupiter Optimus Maximus, — cu colina Palatină,pe care strălucea marmura palatelor imperiale, a locuinţelor patri-cienilor şi a numeroaselor temple dedicate principalelor zeităţiromane.2. Calea Truţmfală — cale romană ce unea Cîmpul lui Marte,— locul de desfăşurare a întrecerilor de arme şi de pregătire acortegiilor triumfale, — cu colina Capitoliului, unde triumfătoruladucea cuvenitele jertfe lui Jupiter Maximus — zeul suprem,zeului Marte — zeul războiului, şi celorlalţi zei ai panteonuluiroman.3. Atic — partea de sus a unui edificiu, plasată deasupracornişei, pentru a masca acoperişul.4. Maximianus Aurelms Valerius Maxentius — împărat romanîntre anii 303 şi 312.5. Timpan — suprafaţa dintre cornişele frontonului unuiedificiu,59

tra (larilor şi părţilor; statuiole aşezate pe întabulnmcntele1

columiicior sunt ale regilor barbari robiţi de Trăiau; în fine,cele opt medalioane sculpturale care, alăturate cîte două,împlinesc golurile dintre columne, d-asupra arcadelor late-rale, ne atestă şi ele pietatea şi iubirea de vînătoare aleînvingătorului Daciei.Patru din acele mari medalioane reprezintă sacrificiifăcute de împărat pe altarele zeilor mitologici; alte patrusunt scene vînătoreşti.Pe unul din acestea, Traian, în tunică scurtă, cu tibialesau poturi vînătoreşti pe pulpe şi cu toga pe umeri, iesecu alţi doi soţi de subt un portic, ţinînd calul de frîu; ală-turi e un mîndru june cu hlamida azvîrlită pe spate, pur-tînd de zgardă un frumos ogar. Cîteşipatru ţin în mînălănci înalte cu ascuţiş romboidal la vîrf, de cele ce se nu-meau contus. Totul arată că ei se gătesc să plece la vînă-toarePe al doilea, împăratul, în goana calului său, cu capulgol, cu mantia fîlfîindă, cu o spadă lungă şi îngustă rădi-cată în sus, urmăreşte pe un urs, carele, fugind, îşi întoarcecapul spre dînsul. Doi tovarăşi, asemenea călări şi fugindcu spadele plecate pe sub crăcile unui copaci, însoţesc peTraian.în al treilea medalion, aceleaşi trei persoane călări, —împăratul în frunte, — străbat în fuga mare un tărîm stufosşi mlăştinos, ameninţînd cu darde scurte, venabula, unmistreţ gata a se preda.în cel d-al patrulea, vînătoarea e terminată. MareleTraian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb, ca icoa-nele sfinţilor noştri, stă în picioare subt umbră de copaci,şi dă ordine altor trei bărbaţi, toţi cu suliţe în mînă, din cariunul, mai în laturi, ţine de frîu un cal; un servitor, în parteaopusă, popreşte în loc un alt cal. Dinaintea împăratului eun leu mare, lungit mort la pămînt.Cu fiecare din aceste scene vînătoreşti se află împere-cheată cîte o scenă religioasă în care împăratul aduce rugă-ciuni şi ofrande zeilor; cînd e să plece la vînătoare, el învoacă1. întab'ulament — element de arhitectură clasică, aşezat dea-supra zidurilor de faţadă sau a coloanelor, format din arhitravă,friză şi cornişă.60ocrotitorul familiei sale, pe Ercul rusticul1, al Laţiului,purtător de baltag, acoperit cu piele de leu; cînd mergesă vîneze ursul, el îşi oţeleşte vîrful lancei în focul de pealtarul lui Apolon lung-săgetătorul, exrôAo? <ecebolos>;după ce a ucis mistreţul, el îi înfige căpăţîna în .copaciujsacru care umbreşte statua Dianei vînătoriţe; şi, în fine,dupe ce a biruit pe leu, el îi depune vîrtoasa coamă la pi-cioarele belicosului zeu Marte.în nici un period al ei, sculptura antică n-a fost poatemai în stare de a înfăţişa, cu un caracter mai energic şimai adevărat, asemenea scene, în care sălbăticia şi gravi-tatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mînuireadaltei. Vigoare în loc de graţie, demnitate în loc de frumu-seţe, strictă exactitate la reproducerea naturei omeneşti în

loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracterizastilul sculpturii din timpul lui Traian. Aceste calităţi le-auavut, mai mult decît oricari alţii, artiştii aceia cari au săpatmarmurele columnei dacice, precum şi basoreliefurile ArculuiTriumfal. Producţiunile lor constituiesc ceea ce s-ar puteanumi sculbtura istorică, căci sunt interpretaţiuni credincioaseşi perfecte ale faptelor ce ele reprezenta, şi fiindcă, în cazulde faţă, faptele au fost măreţe, operile de artă au ştiut şiele să păstreze un aspect cu totul impunător.Este lucru cunoscut că cei vechi n-au nimerit sau n-auvoit să înfăţişeze animalele sub formele lor reale; de aceeasă nu cătăm prea de aproape la fiarele din medalioanelearcului; dar vînătorii, dar Traian mai ales, în pozele, înmişcările, în expresitmea, în musculatura lor, sunt adevă-raţi eroi la vînătoare, precum în realitate erau eroi şi pecîmpul de bătălie.în aceste preţioase rămăşiţe ale artei romane din pe-riodul eroic al imperiului, avem totdeodată dinaintea ochilorimaginea clară şi vie a acelei vînători pe care singură o per-1. Spre deosebire de Grecia antică, -- unde Heracles, fiullegendar al lui Jupiter şi al reginei din Teba, Alcmenjj, personificaforţa atletică şi curajul în lupte, — la Roma, Hcrculc, al cărui cultfusese introdus în secolul al IV-lea î.e.n., era venerat ca zeitate pro-tectoare a solului şi a muncilor agricole. ...-■■. •■■■ :&<j-\<■'■■■■■616*

niitea Platou1 cetăţenilor republicei sale, «vînătoarea ceriperfectă, — dupe cum zice filosoful, — care se face în contrapatrupedelor, cu cai, cu cîni şi cu însăşi puterea trupului,în care fiara, învinsă prin alergături, prin răni, prin loviri,cade sub propria mînă a vînătorului, vînătoarea care singuriaprinde în om zeiescul dar al bărbăţiei»2

Dar strecurîndu-ne încetinel prin tot felul de cotiturifără pericol, iată-ne ajunşi pe tărîmurile aprige ale vînâ-toarei celei mari, în care goana fiarelor devine uneori oluptă crîncenă şi-n care omul adesea trebuie să dea însuşipiept în faţa primejdiei.La asemenea cazuri, prepelicarul tău, amice, nil arece-ţi face, şi chiar — dupe cum tu pretinzi, — nici cuţitulde la brîu nu te prea poate ajuta. Cît despre căruţa mea,doară numai luînd-o mîrţoagele la fugă, poate că m-ar scăpa(Doamne fereşte!) de aşa năpaste!Cu toate acestea, şezînd acuma colea, fără grijă, răs-turnat în jeţul meu, privind liniştit pe fereastră cum mu-gurul liliacului se despică şi-nverzeşte subt aburoasele săru-tări ale soarelui de aprilie, şi ascultînd, cu o dulce răpire3,cum vrăbiile limbute ciripesc şi cum brutăcelul cîntă veselînturnarea zilelor calde, te încredinţez că mi-ar place săstrăbat, — fără totuşi de a mă mişca din lcc, — şi codriiumbroşi, alergînd cu gîndul în goana cerbilor, şi piscurilede stîncă, dupe urmele ideale ale caprei-negre, şi vizuinelede prin munţi, în prepusa dibuire a urşilor, şi luncile curichită, dupe umbra dîrei de mistreţ, ba chiar şi pustiilenăsipoase, pe unde mi s-ar năluci vînători eroice de tigriînfricoşaţi şi de lei fioroşi!1. Platon (427 î.e.n. — 347 î.e.ri.) — unul din cei mai de Seamăfilosofi ai antichităţii elene, autor a două «scrisori» şi a numeroase«'lialoguri» filosofice (Apologia, Cviton, Ion, Alcibiade, Lahes,Charmides, Statul, Lysis, Protagoras, Crătylos, Georgias, Entydewws,Menexenos, Banchetul, Fedon, Fedru, Parmenide, Sofistul, Poli'ticul, Legile şa.) în care şi-a expus doctrina idealistă asupra meta-fizicii, eticii, esteticii şi politicii.2. Platonis Leges {Legile —lat.), Vil, 824: «u6w; Sh, -ăai oi;, nai rJkr,yxXţ, xa 47îiţte>i;.» (n. Od.)3. Vrajă, incintare. , . .62Dar fiindcă, pînă acum, nici prin vis piciorul nu mi-a-\ t prin asemenea prăpăstioase locuri, şi fiindcă însumi— ° mărturisesc cu umilinţă. — n-am fost niciodată la acea"oră şcoală în care, dupe spusa anticului dascăl de vînă-t are1 «cetăţenii învaţă a fi meşteri în războaie şi în toatecele unde trebuie omului să ştie a cugeta, a vorbi şi a lucrabine» de aceea, zic, nu mă voi încumătă a spune ceea ceaievea n-am văzut cu ochii, ci, legănat în răsfăţările poeziei?i ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alţii, maipricepuţi, au cugetat, au vorbit şi au lucrat, descriind şireprezentând episoade caracteristice din viaţa plină de neas-tîmpăr a vînătoarii celei mari.Dar în ce parte să ne întoarcem mai întîi privirile? Pecine să întrebăm a ne spune în ce timp, în ce loc a fost vînâ-toarea mai preţuită, mai măreaţă, mai trebuincioasă, mai

desfătătoare?Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici,pe sălbaticii primitivi ai pămîntului, cutrierînd colosalelevegetaţiuni antediluviane şi luptîndu-se cu fiare uriaşe, alecăror seminţii s-au stins acum de mult de pe faţa lumei? —Tu ai spus, la începutul cartei tale, că vînătoarea este o aple-care firească a omului, veche ca şi dînsul; :u voi adaoge,tot spre lauda vînătoriei, că acest instinct a înlesnit chiaromului primele sale inspirâţiuni artistice, şi aceasta ne-odovedesc cu prisos figurile de elefanţi-mamuţi cu coamestufoase, cele de reni cu late coame răschirate, de urşi aispeluncelor2 şi de alte animale dispărute, ce s-au găsit peunelte de corn, pe arme de os şi pe plăci şistoase, gravatecu sula de către oamenii străvechi, cari, în timpii perioadeiglaciare a Europei, se adăposteau în peşterile de la Made-leine, de la Augerie, de la Massat şi din alte staţiuni cufun-date azi sub tărîmul Perigordului, al Gasconiei şi al multorprovincii din Francia meridională3.1. Xenophontis De venatione, I: «8* TO^TOSV yocp ylyvovTai -Aek T&V 7I6XE(AOV dyar&oi, ele, TE T6 &Xka, e? »v dcvdt-poj xaXc*; vosvv xat/iyeiv jtal TtpdtTTetv.» (n. Od.)2. Speluncă — peşteră, grotă.3. Despre descoperirile de asemenea natură ale d-Ior Lartet,Christy, de Vibray, Garrigou şi alţii, vorbesc toate publicaţiunile''•are se ocupă de timpii preistorici, aşa de mult studiaţi în anii ceidin urmă. — în anul acesta chiar, pentru prima oară, s-au desco-63

Urma-vom cu ochii cetele nesocotite de arcaşi şi de lăn-ceri, cîrdurile nenumărate de zburătoare, turmele nesfîrşitede animale, ce stau puse la şireag printre ieroglifele templeloregiptene sau pe păreţii de piatră văroasă ai palatelor ruinatedin Niniva1 si din Babilon2?—Ca să vîneze lei şi tigri,girafe şi gazele, ba chiar iepuri şi cocori, faraonii Egiptului,despoţii Asiriei şi tiranii perşi rădicau în picioare ordii sipopoare întregi; iar dupe terminarea acelor năprasnicemăceluri, legiuni de zugravi şi de pietrari erau osîndiţi casă aştearnă pe ziduri, pentru încremenirea viitorimii, toateacele nemărginite epopee vînătoreşti, care, prin nemilostivalor monotonie, sperie şi obosesc azi ochii călătorului mi-nunat3.Asculta-voin, de pe rîpele înverzite ale Lacului CelorPatru Cantoane4, voiosul şi semeţul cîntic al plăîaşului elve-ţian, cadenţat de muza lui Schiller5, amanta libertăţii?perit oase de reni, sculptate cu figure de acelaş animal, şi într-opcştere din Elveţia, la Thaingen. Cine ştie daca şi peşterile mun-ţilor noştri nu ne păstrează destăinuiri de felul acesta? (n. Od.)1. Ninive — capitala vechiului regat al Asiriei, oraş cetâţuit,aşezat pe Eufrat, înfrumuseţat, în timpul domniei regelui Scn-nacherib (705 — 680 î.e.n.), cu străzi largi şi drepte, cu templegrandioase şi cu vaste grădini.2. Babilon — străvechi oraş întărit, aşezat pe fluviul Eufrat,întemeiat de semiţi în mileniul al III-lea î.e.n., devenit, în secoleleal XlX-lea şi al XVIII-lea î.e.n., capitală a Regatului VechiuluiBabilon, iar între secolele al VH-lea şi al V-lea î.e.n. capitală aRegatului Noului Babilon.3. <J.G.> Wilkinson, Private Life, Manners and Customsof the ancient Egyptians {Viaţa privată, moravurile şi obiceiuriletradiţionale ale vechilor egipteni — engl.), {London, 1837). <A.H.>Layard, Niniveh and Babylon {Ninive şi Babilon — engl.), <Lon-don, 1853) (n. Od.).4. Mare lac în centrul Elveţiei, înconjurat de cantoanele(unităţi administcativ-politice) Uri, Schwytz, Unterwalden şiLucerna. Ţăranii liberi din cantoanele Uri, Schwytz şi Unterwaldens-au aliat în 1291 împotriva dominaţiei habsburgice, forrnîndastfel nucleul confederaţiei helvelice ce se va constitui, prin raliereaaltor cantoane, in 1499.5. Johann Christoph Friedrich von Schiller (1759-1805) —poet tragic german, unul din cei mai de seamă reprezentanţi airomantismului european, autor al celebrelor drame: Hoţii, IntrigaG4Fiul lui Guilom Tel)3 îl întonâ cu glas puternic, şi echo îlrepeta din sinul munţilor inimaţi2 în Uri, m Schwytz şiîn Unterwalden:«Mit dem Pfeil, dern Bocyn,Durch Gebirg' nnd Thal,Komtnt der Schiitz gezogenFriih am Morgenstrah!.Wie im Reich cler LiifteKonig ist der Weih —Durch Gebirg' und KiiifteHerrscht der Schiitxe frei.Ihm gehort das Weite;Was sein Pfeil erreicht,Das ist seine BcuteWas da kreucht und ileugt. »*şi iubire, Don Curios, Walhnstein, Măria Si-uart, Fecioara din.Orleans, Wilhelm Teii, şi al mai multor balade şi studii.1. Wilhelm Teii (ir., Guillcmme Teii) — erou legendar alluptelor de independenţă purtate de păstorii elveţieni, în veaculal XlV-lea, împotriva dominaţiei habsburgice, şi personaj central

al poemului dramatic cu acelaşi nume, de Friedrich Schiller.2. Inimat — însufleţit.3. Schiller, Wilhelm Teii, Act<ul al> III-lea, Scen<a) I:«Cu săgeata, cu arcul,Prin munţi şi prin văi,Vînătorul calcă întins,De timpuriu, la raza dirnineţei. * " *Precum în împărăţia vînturilor -Domn este vulturul, —Prin munţi şi prăpăstiiDomneşte liber vînătorul.Al lui este spaţiul;Tot ce atinge a sa săgeatăEste prada lui,Tot ce se tîraşte şi zboară! » ,j.'' (n. Od.)65

Aci mă aflu din nou în mare primejdie ca să a.zvîrii dinmină foaia pe care, cu mai multă sau mai puţină răbdare,tu te sileşti a mă citi. Cum! am cutezat a-ţi pune subt ochi.chiar şi versuri nemţeşti?! Oare putea-vei să mă ierţi?...Dâ-ţi osteneala, rogu-te, a căta în josul paginei, tradu-cerea şchiopătîndă a acestor frumoase strofe, în care colco-tesc cele mai nobile simţiminte ce iubirea de vînătoarc poateaprinde în inima unui om, şi sper că tu, vînător, te vei împăcaîndată cu poetul, daca nu şi cu limba lui.în acea limbă însă este scrisă cea mai expresivă poemăa vieţei vînătoreşti, eroica dramă a lui Guilom Teii, în carerăsuflă, peste tot, aerul liber şi curat al plaiurilor alpestreşi iubirea necumpătată de patrie a cetăţenilor liberei Elveţii.O ţară întreagă scăpată din robie numai prin inima viteazăşi prin săgeata dibaci mînată ale unui vînător, iată desigurcea mai falnică izbîndă cu care se poate mîndri vînătoria.Poetul s-a pătruns de acea mîndrie de vînător, şi auzi-1 cucîtă dragoste vorbeşte el chiar şi de înţelepciunea caprei-negre, care, cînd merge cu cîrdul să pască la înţărcători,■pune streaja la pîndă, ca să tragă cu urechea şi să fluierecînd se apropie vînătorul1.Tot despre acea sprintenă şi sfiicioasă fiică a stîncelor, a zis şi poetul latin, în versuri mai vii şi mai colorate decîtcel mai nimerit tabel:«Pendentem summa capream de rupe videbis:Casurara speres; despicit illa canes. »2

Iată cum ştie poetul să ne facă a simţi chiar şi depepţi-unea vînătorului. Ajuns pe culmele alpestre,«pe stînci de scuti de gheaţă, troiene de zăpezipe care o suflare le-aruncă răpezi jos»,1. Setuller, Wilhelm Teii, Act<ul> I, Scen<a> I:«Das Thier hat auch Vernunft;Das wissen wir, die wir die Genisen jagen.Die stellen klug, wo sie zur Weide gehn'ne Vorhut aus, die spitzt das Ohr und warnetMit heller Pfeife, wenn der Jâger nalit. t>(n. Od.J2. Martialis Epigram(matpn libriy, XIII, 98:«Vei vedea capra-neagră atîrnată de vîrful unei rîpe;Speri că va cădea; dar ea cată cu dispreţ la cîni.»(n. Oi.)66el se opreşte, se uită în dreapta şi în stînga, câtînd să zăreascăamăeitoarea pradă care i-a pierit din ochi, şi apoi întărîtat,obosit mînios de zadarnica-i osteneală, el strigă în limbalui Bvron1... â s*a*' ma* ^ne s^ âcem sa vorbească ro-mâneşte, în versuri pe care însuşi autorul lor va fi şi uitatcă le-a scris odinioară, în depărtatele-i Ceasuri de mulţumire:«Aşa! şi-n aste locuri căpriţa a sărit. , <<Piciorul ei cel ager m-a încurcat de tot:Cîştigul meu de astăzi abia de va plătiPrimejdioasa-mi muncă... »2

Altădată însă vînătorul, mai norocos în goana sa, îşicîntă cu veselie izbînda, şi, în inima-i mulţumită, doruliubitei sale vine de se amestecă cu plăcerile vînătoriei. Atuncipoetul, —- acela carele, în secolul nostru, a ştiut mai binedecît oricare să împrospăteze cu o nouă dulceaţă şi cu un

1. George Cordon Noel, Lord Byron (1788 —1824) - poetromantic englez, unul|din cei mai de seamă scriitori europeni aisecolului al XlX-lea, luptător pentru eliberarea omului de sub con-strîngerea morală a societăţii şi pentru independenţa Greciei.Opera lui Byron (poemele Pelerinajul lui Childe Harold, Manfred,Don Juan, Orientalele etc. şi poemele dramatice Cain, Cerul şiPământul etc.) a exercitat o profundă influenţă asupra dezvoltăriiliteraturii europene a secolului al XlX-lea.2. CA. Rosetti, Ceasuri de mulţumire, Bucureşti, 1843, tra-duce astfel aceste versuri din Manfred-ul lui Lord Byron, Act<ul>I, Scen<a> I:«Ye toppling crags of ice!Ye avalanches, wliom a breath draws down.au:/*■ini'J...........................i.... Even soThis way chamois leapt; her nimble feetHave baffled me; my gains t©-day will scarceRepay my breack-neck travail.»(n. Od.)Revoluţionar paşoptist, luptător pentru Unirea Principatelorşi pentru independenţa naţională a României, editor al ziaruluiRomânul (1857-1885), în paginile căruia a colaborat adeseorişi A.I. Odobescu, autor de memorii cu caracter politic (Scrieridin juneţe şi din esiliu) şi a volumului de versuri originale şi tra-duse menţionat în această notă, CA. Rosetti s-a născttt în 1816 si» murit în 1885.67

mai viu profum, limba îmbătrînită a lui Ronsard1, — Alfredde Musset3 a pus în gura plăîaşului un cînt vesel, în carebucuria triumfului la vînătoare se îngînă cu dulci amintiride amor:«Chasseur, hardi chasseur, que vois-tu dans l'espace?Mes chiens grattent la terre et cherchent une trace.Debout, mes cavaliers! Cest le pied du chamois. —Le chamois s'est leve! — Que ma maîtresse est belle! —Le chamois tremble et fuit! — Que Dieu veille sur elle! —-Le chamois romp la mente et s'enfuit dans le bois. —Je voudrais par la main tenir ma belle amie. —La meute et le chamois traversent la prairie; —Hallali, compagnons, la victoire est â nous! —Que ma maîtresse est belle et que ses yeux sont doux!»»1. Pier re de Ronsard (1524 — 1585) —poet de seamă al lite-raturii franceze din secolul al XVl-lea, graţios cîntăreţ al iubiriila Curtea «desfătată» a lui Henric al II-lea de Valois (vezi supra,p. 46, n. 1).2. Louis-Charles-Alfred de Musset (1810-1857) — scriitor ro-mantic francez, poet (Poveşti din Spania şi din Italia, Namoura,Rolla, Nopţile, Amintirea], prozator (Confesiunile unui copil alsecolului, Mimi Pinson) şi dramaturg (Lorenzzacio, Fantasio,Capriciile Marianei, Cu dragostea nu-i de glumit), considerat, înFranţa, drept cel mai mare cîntăreţ al iubirii.3. Alfred de Musset, La coupe et Ies levres (Cupa şi buzele —fr.>, Act<ul> ial II<-lea>, Scen<a a) II<-a>:«Vînătorule, semeţe vînătorule, ce zăreşti tu oare în spaţiu?Cînii. mei rîcăie ţărîna şi caută o urmă.Săriţi, voinici! E copita caprei-negre.Capra-neagră s-a sculat! — Frumoasă mai este iubita mea! —Capra-neagră tremură şi fuge! — Dumnezeu să mi-opăzească! —Capra-neagră întoarce haita şi fuge în pădure. —Aş vrea să ţiu de mînă pe draga mea iubită. —Haita şi capra-neagră trec peste păşune:Hura! tovarăşi, izbînda este a noastră! —Mult mi-e frumoasă iubita şi dulci îi mai sunt ochii!»(n. Od.)66Cîntă si chiuleşte vesel vină torul, căci izbînd;i este alui! *V prins' capra în pădure; şi, în vale, iubita-i cu ochidulci" îl aşteaptă ca să-1 strîngă de mînă. Sufletu-i acumînoată în bucurie. Au trecut, s-au şters zilele de dor pe cîndel rătăcea prin luncă, suspinînd doina vînătorească:«Lunca ţipă, lunca zbiarăPentr-un pui de căprioară;Vai de biata inimioară; " . •Ca şi lunca geme, zbiară ,Pentr-o puică bălăioară. — , .,Frunza creşte, frunza cade.Căprioara n-o mai roade.Vai de mine, ce m-oi face?Doru-n sufletul meu zace »Ş-inimioara-mi nu mai tace! —. Inimă, fii răbdătoarer Ca pămîntul sub picioare, 'Pîn' ce puica bălăioarăS-o întoarce-n luncă iarăCu cel pui de căprioară!»1

Puica s-a întors în luncă; ea a înfrînt şi a zdrobit inimapoetului mai rău decît crudul vînător cînd sfîşia fără milăsînul căprioarei, şi atunci, tot dînsul, tot de Musset, mlă-diindu-şi lira pe im ton mai duios, ado-ţi aminte, amice,cum, în cîteva versuri răpezi şi armonioase, adevărate măr-găritare picate din acel corn de poetice îmbilşugări ce i-1răvarsă suava lui muză într-o frumoasă noapte de mai, cumştie, zic, a schiţa în treacăt o întreagă elegie vînătorească:«Suivrons-nous le chasseur sur Ies monts escarpes?La biche le regarde; elle pleure, elle supplie;Sa bruyere l'attend; ses faons sont nouveau-nes;II se baisse; ii l'egorge, ii jette â la cureeSur Ies chiens en sueur son coeur encore vivant. »2

1. Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite deVasile Alecsandri, Bucureşti, 1866, p. 225 (n. Od.).2. Alfred de Musset, La tiuit de mai {Noaptea de mai — fr.>:«Urma-vom vînătorul pe munţii rîpoşi?Ciuta îl priveşte; ea plînge şi se roagă,Culcuşu-i de burieni o aşteaptă; iezii îi sunt de curînd născuţi;El se pleacă; o înjunghie şi aruncă în pradă,Cînilor asudaţi, inima-i încă vie.»' (n. Od.)69

Sărind, cu ciuta şi cu capra, din pisc în pisc şi din stîn-eă-n stîncă, cine ne opreşte acum de a ne strămuta pînăşi în munţii noştri?Aci ne «aşteaptă Vînătorul Car pajilor, pe care s-a cercata-1 cînta, într-o lungă baladă descriptivă, un muntean ro-mân, un cîmpulungean, carele, fără îndoială, a gustat plă-cerile şi ostenelile vînătoarii de munţi şi a resimţit în sufle-tul său toate învîetoarele fremete ale vieţei de plăîaş. Dacanatura l-ar fi înzestrat cu darul de a spune precum simte,d-1 N. Rucăreanu ar fi făcut desigur un cap-d-operă nemuri-tor. Dar ştii că are românul o vorbă care cam zice că acolounde nu este putinţa, la ce-i e bună voinţa?Cu toate acestea, în balada Vînătorul Carpaţilor suntimagine care se văd a fi fotografiate de pe natură. Păcat căau aspectul tern al fotografiei, şi nu coloritul viu al vieţei!Sunt şi expresiuni neaoşe româneşti de o originalitate pre-ţioasă, care ar luci ca nestemate într-o frumoasă salbă deversuri armonioase.Subiectul baladei este, fără îndoială, conceput cu o bo-gată şi adesea fericită varietate, caria, din nenorocire, citi-torul se vede silit a-i duce mereu jalea; căci pe tot minutulel simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechea. Eu unulmărturisesc că, pătruns fiind de măreţele dorinţe ale poetu-lui, am încercat un fel de simţimînt dureros, văzînd cît depuţin limba şi versul avi venit în ajutorul puternicei saleînchipuiri, al ■(sic) nobilelor sale aspiraţiuni. De ce nupoate omul toate cîte le doreşte? Dar, vai! sunt puţini.foarte puţini aceia j«Non omnia possumus omnes. »l

O chemare către vînători, la revărsatul zilei, deschideşirul neregulatelor şi capricioaselor strofe, scrise în versurialbe:«Uşor ca însuşi cerbul păşeşte vînătorul' ' Pe coama cărărai;ă<-a> piciorului de munte.în poalele-i se-ntinde cîmpia strălucindă '* De mii de briliante ce varsă AuroraPe geana-i rourată, pe vergile ei bucle.»1. Virgilii Ec!og(ti}, VIII, v. 83:♦Xu taţi putem toate.»(n. Od.j70ivi

Pi trece pe muscelele în smălţate cu flori suave; apoi- f tăcut pe sub bolta întunecată a fagilor şi a frasi-nîlor unde murmură izvorul şi unde cmtâ mierla, grango-rul şi sturzul. Deodată însă vînătorii se opresc:«„Atîrnaţi, feciori, merindeaSus pe ramure de arbori! , .Iacă urma căprioarei ' !'V ' _,:Proaspătă, de astă-noapte; ' .*,',• JE culcată-n faţa coastei, ";...-,,-, .,,,, . ;w„.Sau în higiu!1 dintre plaiuri. —. " '. , ,Bătăîaşi, pe fuga-ndată! *L .'''i '„',.*,*•.Vîntul bate de minune! J* " w*"':1 ,Luaţi bătaia sus dm piscuri; „ . ,,.Veniţi trîmbă cam spre vale. l'Drept la fagii cei înalţi; l%

Acolo ne ţinem noi. ' :

De veţi auzi copoii ' ''' " *.'*Peste voi trecînd în dosuri, 'AfSă tăceţi, să nu daţi gură; * ''""', 'Căci se-ntorc cu ea îndată! ' nuKW ;:

Ştiţi că trage tot în jos; : 'Şi atunci să înteţiţi!Iute la pîndă, la ţiitori! :. ;•Coprindeţi bine din muche-n valel ,:.; >Şi curmătura să nu rărnîie! ,'i> /,iŞi treceţi unul peste pîrîu!"Bătaia-acum începe, şi iarăşi încetează,Abia s-aud copoii pe vîrfuri depărtate! "ul ADar trec, se lasă-n seapăt, şi pare că vînatuPCu cînii împreună s-au dus pe altă lume. **Tăcut acum e totul; munteanul nici nu mişcă;In muta-i aşteptare se uită 1-a sa umbră ;Din ce în ce creşeîndă, şi timpul el măsoară. ,.. Şi iar s-aud copoii. Ca fulgerul de iute r

Sosesc din mucjie-n vale, din vale iar în mu&bş.Bătaia reîncepe; mereu se înteţeşte;!■ «Pădure jună şi foartf i«?8să<> N.R<u<;ăreaiiw>"*:/'». OdJ.71

Qiefnitnl1 e aproape; cît colo irunzn. suna,Ş-aci, c-o detunare, tot zgomotu-ncetează.iiv Din fundul văii-adînce, c-un pas mai rar, dar sigur;Cu deasa-i respirare, se vede vînăforul.Măreţ, alegru, sprinten, ce-aduce pe-ai săi umeriPe zvelta căprioară şi pe pămînt o-ntinde.»Dupe aceste versuri, care, pe lîngă orice alte merite,au mai ales pe acela de a se prezenta adesea sub forma iim-bagiulni vînătoresc al muntenilor noştri, dupe aceste ver-suri vine descrierea orelor de repaos; focul de brazi strălu-cind noaptea prin pădure, ghicitorile şi iresurile rostite pînăsă se gătească cina, în sfîrşit somnul ce vine, cînd începochii <<a vedea cam sus găina».Cînd apoi răsare din nou soarele, vînătoarea reîncepe.Alte două strofe, dispuse într-acclaş chip, împlinesc parteacurat vînătorească şi negreşit cea mai interesantă a baladei.Le vom mai transcrie numai pe ele, însoţite cu notele lorfilologice şi patriotice, căci urmarea, pînă la sfîrşit, ne înstră-inează cu totul de viaţa vînătorilor. Pierzîndu-se, cînd înzadarnice doruri dupe timpii patriarcali şi eroici ai domniilorstrăbune, cînd în amarnice mînii în contra influenţelor stră-ine, ce răzbat în ţară prin căi ferate şi prin bâtele cu vapor'-,balada ne face să simţim atunci, în mod obositor, toate ne-putinţele muzei cîmpulungene. Abia daca, într-acel chaosde idei străine subiectului şi de versuri anevoioase, ne maideşteaptă cîtva descrierea furtunei care«Răzbubuio pîn brazii ce şuieră ca şerpii»,sau daca ne mai învie amintirea mîndruţelor cărora vînă-torul le destină cîte o «cetină frumoasă de brad verde,rieuscat», drept semn1. «Lătratul copoiului cînd este pe urma vînatulni. Cîndvînatul, adică ursul, mistreţul sau lupul vulnerat, stă pe loc casă facă rezistenţă, atunci numai copoiul latră, şi aceasta, în lim-bagiul vînătoriei, se zice: bat cînii. Tot astfel latră copoiul şi totastfel se zice cînd el a închis capra-neagră în colţ sau aninătoare.»N.R<ucăreanu> — (n. Od.J.2. Vapoarele cu abur (calc din fr. nbateaux ă vapeur»).72«că vînătorulE ca bradul neschimbat»1.Să ne întoarcem, dar, curînd şi cu plăcere către dînsul.Curioasă idee a avut d-1 Rucăreanu de a încurca pespre a ne duce prin aninătorile, prin iudele, prin înjuraturilesi prin colţanii unde se iveşte, sfieţ sau îngrozitor, vînatulde la munte.«Vînătorul se opreşte: - .„...........„Jos, copii, pe brînci cu toţii! -. , w«Auzirăţi şuieratul [ :,,:.Caprei-negre printre stînce? .ţ ,ÎSTe-au ulmat4; dar sunt aicea. ,.vDrept 1-aninători5 vă duceţi. . : ;-Şi vedeţi de le luaţi vîntul, . , ..-,Ca nici una să ne scape!Iar în iudele6 din faţăSe ţin cerbii, stau şi urşii;Daţi la cîni îndată drumul!1. «Acest ultim pasagiu l-am crezut necesariu aici pentrudouă cuvinte: întîi, ca să completez forma poeziei mele atît devanabilă, şi, al doilea, ca să dau o mică desminţire acelor autorisau filosofi rotnanţiari, cari au zis că vînătorul nu poate ama.»N.R<ucăreanu> — (n. Od.J.

2. Drum-de-fier (germ.).3. Concesiunea cezaro-crăiască a vapoarelor cu aburi (germ.).4. Ulma (a ~J — a adulmeca.5. Aninătoare — loc îngust, în munţii stîncoşi, unde copoiiînchid capra-neagră.6. «O grămădire de arbori răsturnaţi, a carii numire derivăde la un vînt foarte furios ce bate mai în acelaş timp din mai multepărţi, şi pe care vînătorii munteni l-au numit iudă, pentru că,ducînd mirosul de pe tot locul de la om la vînat, acesta îl ulmă,fuge si se depărtează, astfel că toată osteneala vînătorului răminein van. Cuvîntul, dar, este simplu şi natural; acest vînt, trădîndpe vînător, a meritat foarte bine numirea de iudă sau trădător.- Sublim rezultat al religiunii ortodoxe în ţările române! Ţăranulcel mai simplu, fără carte, fără instrucţie, fără educaţie, necunoscînddeext necesităţile şi nevoile sale, ştie prin limba părinţilor săi ce a. 73

Fuga sus la-nfurcitură;Alergaţi la creieri1 unul, 'Unde iese-ncornoratul2.Altul rămîneţi la strungă,Unde trage, ştiţi, desculţul*,Dar vedeţi, coprindeţi bine,Ş-armele vă primeniţi!Neamţul4 bate... a-ncliis capraîn colţanul cel din vale;Eu alerg pe fuga colo;Fiţi deştepţi la ţiitori!"auzit şi înţeles pe toată ziua în biserică, singura lui şcoală; ştie,zic, că Iuda a vîndut pe fiul lui Dumnezeu, mîntuitorul lumii. —O, Doamne! Dacă acei bărbaţi ce ne-au forrriat această limbă,sancţionînd-o mai îritîi prin biserica noastră, sunt în imperiul tău,între sînţii tăi, primeşte tu această lacrimă de recunoştinţă, ce picăpe aceste rînduri, şi o transmite lor prin angelii tăi I Fă, Doamne,ca în secolii secolilor să zicem: Doamne, fii cu noi !, şi nu Domine,esto nobiscum ! Fă, Doamne, ca, în toată dimineaţa, şi nu demanetia,să lăudăm numele tău! Ţine-ne, Doamne, tari în credinţa, şi nu încredeiitia ta! Atunci provedinţa ta ne va mîntuil» N. R<ucăreanu>- (n. Qi.).Etimologia creştină pe care o stabileşte N. Rucâfeâiiu ter-menului iudă nu corespunde adevărului, etimonul real, — Vechislav, ijuda, gr. iudas, bulg. jude, — avînd sensurile de «om hain.»şi «zînă acvatică răuvoitoare». Acesta este de altfel şi sensul cucare termenul iudă a pătruns în mitologia populară românească,unde desemnează fie pe patronul vînturilor, al furtunilor şi âîgrindinii, — un sfînt Iuda, nerecunoscut de Biserică, dar prăznuit,înainte VMH&O, între 10 şi 20 iunie, — fie uri spirit feminin, fiicăa lui Iuda purtătorul de vînturi, numită şi Vidră, cart; «locuieştein Dunăre, în lacuri sau în mare, avînd diferite înfăţişări Gmâştetoate rosturile pescarilor şi... îi poate ajuta sau primejdui.« Pentrualte amănunte Vezi Dicţionarul limbii române. Academia Romana.Tomul II. Partea I, <literele> F-I. Bucureşti, Monitorii] Oficia!şi Imprimeriile Statului, 1934, p. §19.1. «Pădurea cea mai înaintată spre virfu! muntelui, de undeapoi se începe golul culminante». N. R (ucăreanu) - (n. Od.j.2. «Cerbul» N. R<ucâreanu> - (n. Od.j.3. «Ursul» N. R<ucâreanu> — (n. Od.j.4. «Nume Ce se dă mai adesea de ţărani Cînilcr de vinât. Facaceastă explicaţie ca să nu se Confunde cu uri alt neamţ ce vomîntîlni mai încolo.» N. R(ucărean'i) — (n. Od.j.74în iuzi gonesc copoii, spre vîrf ei se-ndreptează,TVn ce în ce chef ni tul mai mult se înteţeşte.Un trăsnet se aude; un altul îi urmeazăSi tot se mai repetă. Apoi un răcnet mareCutremură pădurea şi zguduie şi munţii,Iar cînii bat într-una, ş-un zgomot formidabilDin ce în ce tot creşte, şi detunări teribili,Dm ţeve fulminante, răsună în ecouri,Din stîncă pînă-n stîncă, din vale pînă-ntr-alta,Se pierd în depărtare. - Se face-apoi tăcere :"Si nu se mai aude decît murmura surdăÂ rîului din vale, decît svolîndul1 şuier ' 'Al brazilor, ce trece, se pierde peste goluri,Dar nencetat revine ca undele de mare.O pauză... şi iată pe budur2 vînătorulDescinde-ncins cu capra; iar alţii-ajung acolo

Cu cerbul şi cu ursul şi cu colţat mistreţul,E mare bucurie şi mîndru vînătorul!»3

Negreşit că tabelul ce s-a prezentat la ochii scriitoruluia fost măreţ; inima-i a bătut cu tărie la acele splendide pri-velişti, la acel zgomot formidabil, urmat de tăcerea princare se auzea numai surda murmură a rîului din vale şi şuie-rul brazilor clătiţi ca undele mării! Păcat însă că muzelegeloase nu s-au îndurat a-i încorda lira pe un ton mai melo-dios!Aş vrea, pe cînd mi se desfăşoară dinaintea minţii uimiteprivelişti aşa de răpitoare, ca să aud, ca prin vis, o muzicăplină de farmec, bunăoară ca cea din opera Guilom Teiia lui Rossini4, si mai ales ca acel minunat cor de vînători,1. Svolînd — zburător.2. «Un fel de stîncă mare şi cu oarecare vegetaţie neregulată,unde capra-neagră se ţine mai adesă.» N. R<ucăreanu> (n. Od.j.3. N. Rucăreanu, Modeste încercări poetice, originale ţi tra-ducţiuni. Bucureşti, 1873, p. 56—70. — Titlul ce d-1 R<ucăreanu>a dat cărţii sale este de natură a dezarma critica; dar noi, aci,punîndu-1 alături cu corifei ai literaturei, ne-am simţit siliţi a~icroi un locşor, de care nici cunoscuta d-sale modestie să nu seînspăimînte, nici ilustra companie în care se află să nu se poatăs.andali (n. Od.j.4. Vezi infra, p. 80, n. 1. .■■.■■■ sr V .:7 — Pseudo-cynegetîco»

care, după ce a trîmbiţat, pe un ritm vioi şi alegru, fanfarelede chemare, se pierde apoi, cu vuiet armonios, prin tainicarezonanţă a codrilor de brazi!VICe minunată intcrpretaţiune a vieţei vînătoreşti esteîn adevăr, această măiastră melopee, odă scrisă în acealimbă fără rost1, ale carii sunete modulate prefiră în inimaomului, mai lesne decît orice cuvinte, şi dorul şi veselia!Se pare că din îndoioasa amintire a două cînti'ce, culesepoate chiar prin munţii Elveţiei, dintr-o arie comună dincele care se cîntă vesel pe trîmbiţa de vînătoare, şi dintr-unmelancolic lied nemţesc pe care ţăranii germani îl gîlgîiesc(jodeln), adunaţi în cor, marele compozitor italian a ştiutsă plămădească acest cap-d-operă al muzicei de vînătorie.Dar Rossini a intrat cel din urmă pe calea în care alţimari muzicanţi îi apucase înainte.Bătrînul Haydn2, părintele acelor simfonii germane pecare tu le urăşti aşa de tare, Haydn la vîrsta de 68 de anipuse capăt sutimilor sale de compoziţiuni muzicale, prinoratoriul numit Cele patru timpuri ale anului — Die Jahres-zeiten,—în care, recapitulînd toate amintirile vieţei sale,simplă şi simţitoare, bătrînul maestro cîntă pe rind, cu in-strumente şi cu glasuri omeneşti, toate bunurile şi toate'plăcerile de peste an. Cînd ajunse la timpul toamnei, u:i-chiaşul obosit nu se sfii a îmbuca bărbăteşte trîmbiţa vînă-torească, şi tot ştiu încă să mlădieze, prin simpatica şi naivadulceaţă a geniului său, stilul muzical cam pipernicit şicam înţoponat al secolului din urmă, stil pe care l-au denu-mit, în ţările occidentale, cu porecla comică de stilul peru-celor,—Zopfenstil, — şi care la noi s-ar zice: «de cînd cunemţii cu coadă».Cam tot pe timpul cînd Haydn scria, în Viena, orato-riul Celor patru timpuri, un compozitor francez, carelea înzestrat scena lirică cu multe opere frumoase şi care a com-pus imnuri şi cantate patriotice pentru revoluţiunea de la1. Ci ai

2. Vezi mîra, p. 80, n.. 1. j-,-t patriei sale, îa uvertura operei Junele 'i lievri, — o îneîntătoare simfonie vînă-1793, *wirfr

}{enric,j~-l°tor°r wiou* naţiuni muzicante ale Europei modeme, ita-licpu"ii Sânii,' con(estă neîncetat francezilor ^mul aces-td A^nenca cestiuni nu se dezbat cu puşca în mînă2, ş_ir- vnroi icuina ne aflăm la vînătoare, timpul nu ne iartăîîTaS âm aci pe Boieldieu^ pe Auber*. pe Halevy*, peod» pe Felicien David7, nici chiar pe acel sublim gemu francez al israelitului german Meyerbeerf. Iot cevi tom =pune deocamdată, în materie de muzica vinato--eUcă este că francezii au avut şi au păstrat dm timpictrăvechi —de prin secolii feodalităţii chiar, pre cît se;t/ __ 0'mulţime de cîntice vînătoreşti, pe care slujitorispeciali le sunau pe cornuri, în petrecerile zgomotoase ale1. Vezi infra, p. S0, n. 1.2 Aluzie la războiul franco-prusian din 1870 — 1871, încheiat

cu înfrîngerea Franţei.3. Franţois Adrien Boieldieu (1775 — 1834) —compozitor ro-mantic, cel mai de seamă reprezentant, alături de Mehnl (veziinfra, p. 80, n. 1) al operei comice franceze (Califul din Bagdad,Doamna Albă) la începutul sec. al XlX-lea.4. Daniel Franţois Esprit Anber (1782 — 1871) —compozitorfrancez de muzică de operă (Muta din Porţiei, Fra DiavoloJ. AriaAmour sacre de la patrie (Sfîntă dragoste de patrie — fr.) din operaMuta din Porţiei a fost, în august 1830, semnalul şi imnul insurecţieipopulare belgiene pentru independenţă.5. Jacques Fromental Elie Levy, zis Halevy (1799-1862)— compozitor francez de cantate, de muzică de operă şi de balet,profesor de armonie şi compoziţie la Conservatorul din Paris.6. Charles Franţois Gounod (1818 — 1893) —compozitor, diri-jor şi organist, cel mai de seamă reprezentant al operei lirice fran-ceze (Faust, Romeo şi Julieta, Regina din Soba, Doctor fără voie),autor de simfonii, oratorii, mise, cantate, muzică de scenă r.i muzicăde cameră.7. Felicien David (1810 — 1876) — compozitor francez de piesemuzicale pentru instrumente de coarde şi de melodii lirice, cunoscutmai cu seamă prin oda-simfonie Deşertul (1844).8. Giacomo Meyerbeer (pseud. lui Jakob Liebmann Beer)(1791 — 1864) —compozitor german, creator al operelor Robertdiavolul, Hughenoţii, Africana şi a mai multor lieduri, coruri,cantate etc." ■ 77

regilor şi ale castelanilor. Fiecare episod al vieţei de vînă-toare, fiecare soi de fiară luată în goană, fiecare momental dramei cinegetice avea cînticul său consacrat şi tradiţio-nal, ca semnalele militâreşti.Ţiu minte că într-un timp cînd, departe de toţi ai meişi cu sufletul adînc întristat, trăiam într-un colţişor al Fran-ciei, pe malul unui rîu şi în vecinătatea unei mari păduriîn toate serile, la ora cînd aburii, înălţîndu-se de pe apă'începeau a înegura orizontele amurgit, un sunet de cornrăsuna de pe malul opus al rîului şi repeta cîteva ori d-arîndul una din acele fanfare vînătoreşti, al căror ritm iuteşi chiar glumeţ pare că se îngînă cu vibraţiunile melancoliceşi prelungite ale instrumentului ce le produce. Nu-mi place,amice, a-mi repurta mintea către momente aşa înorate aletrecutului; dar din minutele pe care în singurătatea deatunci le socoteam deopotrivă cu secolii, numai acelea îmierau mîngîioase, cînd vocea cornului îmi legăna auzul însunetele cadenţate ale semnalului de vînătoare. Pe tonurileduioase şi întunecate ale trîmbiţei metalice, se juca, cu oveselie săltăreaţă, melodia anticului francez, şi atunci, inmine, auzul şoptea inimei mîhnite, neaşteptate cuvinte desperanţă şi de bucurie. Cît voi trăi nu voi uita ce dulce îmiera acel balsam melodios; el şi acum îmi înmoaie inima decîte ori se întîmplă să aud Uvertura de vînătoare a iui Mehuî,în care aceeaş fanfară domneşte ca motiv de căpetenie şirăsare, sub felurite tonalităţi, printre diverse episode muzi-cale pline de frumuseţi; aci, artistul a imitat tropotul cailorce fac să răsune pămîntul subt ale lor copite; aci, iar, elaminteşte lătratul vesel al cînilor, cînd li se dă drumul lagoană; aci, încă, pare că, într-o dulce melodie, cerbul, înagonia sa, plînge şi cere cu lacrimi iertare de la neîmblînzi-ţii săi duşmani. Dar aceştia, spre a-şi deştepta mereu însuflet o nouă ardoare, repeţesc din comuri cunoscutul sem-nal, pe care tot francezul îl ştie şi-1 cîntă pe riturnela popo-rană: (iTonlon, tonton, tontaine, tonton!».Dar este oare vreo idee pe care spiritul glumeţ al fran-cezului să n-o fi dat, — cum am zice noi, — pe pîriitura."«Cîntă, vînătorule, — zice poetul popular al Franciei, —cîntă prin crînguri şi prin cîmpii, cîntă mereu refrenul tăude vînătoare: Tonton, tonton, tontaine, tonton! — Pe cîndtu vînezi cerbul din pădure, altul mai isteţ vînează în cul-nrr W tu stil < . a,:, .-.iutei, şi altul, a gingaşei tale neveste;cuşuitau, t ?ÎQ fei^ ş. aUu] face cu ochiul tirierei talo s0.tU £JL c?re tu ai părăsit-o, — tenerae conjugis immemor1,săbaţî codrii.» De aceea, cînd te vei întoarce, mîndru,rnoratul acasă, umflînd sunetul cornului tău, ia ascultă acel primejdios păcălitor de Beranger3 îţi va întoarcepe franţuzeşte zicătoarea românului: «Ce ştie satul nu ştiebărbatul i»:«Chasseur, tu rapportes la beteEt de ton cor enfles le son.Tonton, tonton, tontaine, tonton 1L'amant quitte alors sa conqueteEt le cerf entre â la maison.Tonton, tontaine, tonton»8.

Lăsăm pe francezi să rîzâ şi să glumească, chiar şi pebătrînele, pe frumoasele lor arii de vînătoare, de care a ştiutaâ de bine să se folosească francezul Mehul, în uvertura sa,şi pe care nu le-a despreţuit, cu vreo treizeci de ani mai înurmă, nici italianul Rossini, în Guilom Tell-vl său, şi să ne1. Horatii Carmin (a} I, 1, v. 25<--28>:<i........... .Manet sub Jove frîgidoVenator, tenerae conjugis immemor,Seu visa est catulis cerva fidelibus.Seu rupit teretess Marsus aper plagas».«............Stă sub cerul frigurosVînătorul, uitîndu-şi tînăra soţie,Sau că cînii lui credincioşi au zărit o ciută, i "'Sau că mistreţul marsic a năvălit în holdele roditoare.»(n. Od.J2. Pierre Jean de BSranger — poet francez, foarte popularprin CîMecele sale, născut în anul 1780, mort în anul 1857.3. Chsntons de BeYanger, La double chasse {îndoita vînătoare~îr.>:

«Vînătorule, tu aduci dobitoculŞi umfli sunetul cornului tău.Tonton, tonton, tontaine, tontonI . . ■•'Atunci şi amantul pleacă de la. iubiţi'.8â, -Şi încornoratul intră în casă la tin&- ■". ■ :i t Tonton, tontaine, tonton!»(n. Od.)79

oprim un minut, între aceste două modele de muzică vînă-torească, asupra unei opere de aceeaş natură, în care se re-zumă tot geniul naţional al germanilor. Freischiitz, sau Libe-rul vînător, e titlul cap-d-operei teatrale a lui Weber1. Fan-tasie întunecată de ridicole credinţe diavoleşti, simplitate-icea mai naivă în viaţa reală, simţimmtalismul cel mai idea-list în dorinţele inimei: iată din ce este compus subiectuloperei, şi simpatica muzică a lui Weber, aşa plină de suavemelodii, parc că netezeşte, cu o suflare lină, toate asprimiletoate nesăbuitele ciudaţii ale unor aşa discordante contraste'Chorul din al treilea act din Freishiitz, în care vînătoriiproclamă că nimic pre pămînt nu se poate asemui cu plă-cerile vânătoriei,«Was gleicht wolil auf Erden dem Jâgervergniigen»,este compus pe un ritm mai puţin variat şi are o melopeemai puţin măreaţă decît cînticul vînătorilor din GuilomTfll, dar nici originalitatea, nici graţia nu-i lipsesc, ci carac-teru-i diferă cu totul de fanfarele vînătoreşti ale francezilor.Pe sub candida veselie a melodiei zbîrnîie un acompaniamentsurd care poartă mintea în mistice regiuni. Este, fără îndo-ială, un cînt cu totul german. Dar să nu te temi! poţi să-1asculţi fără frică; n-ai să găseşti într-însul nimic din acealîngedă şi searbădă monotonie a unora din cînticele nemţeşti,pe care românul a caracterizat-o cu porecla batjocoritoarede tararaua neamţului.»Daca fiarele ar fi şi în zilele noastre tot aşa de simţitoarela plăcerile delicate ale armoniei, precum erau în timpii1. Fran(tz) Jo<seph> Haydn, născut la Rohrau în Austria,la anul 1732, a murit la 1809; el are 527 compoziţiuni instrumentale;oratoriul Die Jahreszeiten (Anotimpurile — germ.) este din anul1800 (1801 >. - (Etienne) H<enri> Mehul s-a născut la Givet,în anul 1763, şi a murit la 1817. Opera Le Jeune Henri (TînărulHenric — fr.> este compusă la 1796. — C(arl> M<aria von) Weber,născut la Eutin (Holstein) în anul 1786, a murit în Londra, la 1826.Opera Freischiitz este din 1822 <1821>. — Giachimo (Gioacchino)Rossini s-a născut la Pesaro în Italia, la anul 1792, şi a murit înParis, la 1868; cea dupe urmă operă a lui, adică Guilom Teii, s-areprezentat la anul 1829 (n. Od.J.80ântati ai vestitului virtttoso1 şi tenore sfogato2 Orfeu3,bmecuv ^ ^ ^ ^^ singure să se predea de bunăvoie celor i ădi ăătbmecuv ^ ^ ^ ^^ singure să se predea de bunăvoie celornegreşi^ executa, în rariştea unei păduri răsunătoare, unCnncert simfonic compus din toate cap-d-operile de muzică«-+ rpască despre care îţi vorbii aci în treacăt. Dar, vai!V vede că de cînd pe bietul Orfeu 1-a luat Offenbach* înrăspăr, înseşi fiarele, scîrbite de a vedea scăpătarea gustuluitistic la bipezi, şi-au luat lumea în cap, s-au sălbăticit cutotul si astăzi este mai mult decît sigur că, daca s-ar isipiticineva să cerce a instrumenta şi a vocaliza prin codri muzicăclasică, precum este uvertura lui Mehul, sau oratoriul luiHaydn, sau chiar şi chorurile lui Weber şi lui Rossini, urşi,1. Virtuoz (it.)2. «Prim tenor» sau «tenor dramatic» (it.) — cîntăreţ dotatcu o voce cu volum mare şi registru central puternic, care execută

cu uşurinţă notele acute.3. Măiestrul cîntăreţ din miturile tesalice, fiu al lui Eagruşi al muzei Caliope, care, cu vocea lui de «tenore sfogato » acompa-niată de citeră, fermeca fiarele codrilor, stîncile munţilor Rodopi,copacii şi florile. îndrăgind-o pe nimfa Euridice, şi aceasta murindîn chiar ziua căsătoriei, muşcată de un şarpe, Orfeu coborî în Infern, şi-aici, vrăjind cu cîntarea-i pe înseşi întunecatele zeităţi ce stăpî-nesc peste tărîmul «becisnicelor umbre», obţinu îngăduinţa luiHades de-a-şi lua înapoi iubita mireasă, dacă nu-şi va întoarceprivirea ca s-o vadă mai nainte de-a ieşi împreună la lumina pămîn-tului.«Ei apucară-n mijlocul adîncii tăceri, o potecă .Greu de urcat prin al cetii dese şi oarbe-ntuneric. •Foarte aproape era de-a pămîntului faţă, cînd iată,îndrăgostitul, de teamă că-i scapă şi dornic s-o vadă,Ochii întoarse, dar fata pe dată-napoi este smulsă. .,Braţele-ntinde spre el, să-1 cuprindă, să fie cuprinsă,Dar n-a mai prins decît aer, ce-i fuge printre degete, biata.»(apud: Ovidiu, Metamorfoze, ed. cit., Cartea X, v. 53-59).îndurerat, Orfeu se retrase-n pădurile Traciei, jelindu-şi răs-tnştea şi dispreţuind iubirea oricărei alte femei. De aceea l-auŞi omorît, cu pietre şi suliţi, femeile trace «de nebunie cuprinse».4. Jacques Offenbach (1819 — 1880) —compozitor francez deorigine germană, autor de operete, printre care mai cunoscute sîntrtimoasa Elena, Pericola, Pescuitorul de perle şi Orfeu în Infern,a care face aluzie Odobescu în textul pe care-1 adnotăm.81

lupi, mistreţi, vulpi, cerbi, ba chiar şi iepurii ar apuca-o îndatăla picior, împreună şi cu vînătorul lor, dacă cumva acelvînător s-ar întîmpla să fie amicul meu, autorul Manualuluiromânesc de vînător ie.Cu toate aceste, n-a fost întodauna aşa! Mult mai încoacede timpii fabuloşi ai păţitului amant al Euridicci, şi chiarîn regiuni lipsite de castelani feodali şi de sunători de fan-fare, în ţări depărtate, asiatice, pe care noi le socotim depăgîne şi de barbare, muzica a fost preţuită ca o neapăratăauxiliară a petrecerilor vînătoreşti.Primeşte, te rog, pentru un moment, să ne întoarcemcu vreo cincisprezece sute de ani mai înapoi, pentru ca să neîncredinţăm cum că vînătorile cu acompaniament de or-chestră nu sunt, precum s-ar putea crede, o deşartă închi-puire a imaginaţiunii mele puţin vînătoreşti, ci eă din con-tra, cele mai măreţe sărbări cinegetice au fost însoţite, chiardin vechime, cu concerte instrumentale şi vocale. Considerătotdeodată că această nouă digresiune pe cîmpul artelordin antichitate o fac şi pe dînsa numai şi numai întru ceamai mare laudă şi glorie a artei vînătoreşti, şi mai ales nuuita că pentru ca omul să facă un lucru bine, trebuie maiîntîi de toate să aibă multă, foarte multă răbdare; de aceeaşi înţelepciunea poporului te învaţă ca să «prinzi iepurilecu carul».Negreşit că pentru oricare ştie să ţină un condei cu treidegite, şi pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au pătrunscă scrisul trebuie să fie numai o urmare cugetată a gîndiriişi a studiului, foarte lesne le vine de a scrie currente. calamo1

despre orice materie, ştiută sau necunoscută lor. Ii vezi,nepricepuţi plagiatori ai atotştiutorului Pic de la Miran-dola, tratînd cu uşurinţă de omni re scibili et quibusdatnaliis*.1. în fuga condeiului (lat.).2. Nobilul italian Pic de la Mirandola, născut la 1463, învă-ţase la vîrsta de zece ani tot ce se putea şti pe atunci, şi la două-zeci şi trei, se lăuda în Roma că poate vorbi de omni re scibili Qa&.}— de tot ceea ce se poate şti; el muri la vîrsta de 31 de ani (deci in1494 >. Mai minunaţi în ştiinţă decît minunatul italian, »ult>scriitori de acum vorbesc nu numai de tot ceea ce se poate şti, da*încă şi de cîteva altele, de qtiibusdam aliis <lat.) (n. Od.).82

r>P va fi vorba de muzică, apoi îţi opăresc tot într-o leşiePossini cu Offenbach, pe Auber cu un oarecare Suppe1,fabricant de operete la Viena, pe Meyerbeer cu Lccocq*,undinpemuzică.Dar cu atît ar fi puţin! Groaznic orbeşte ura pe oameni,ci mai ales pe supărăciosul neam al scriitorilor, genus irri-iabile vatum3.Avem dinaintea ochilor o spăimîntătoare dovadă despreaceasta. Sunt în ţară la noi două foi literare care şi-au jurat

neîmpăcată ură şi mînie;«Doi Joi se întărită, şi fulgerul jos plumbă!»4

Convorbirile literare5 de la Iaşi muşcă carne vie, cînd gă-sesc, in Revista contimporană6 din Bucureşti; iar aceasta,«Tantaene animis coelestibus irae! »'împinge urgia pînă-ntr-atîta, încît, spre a defăima chiar şititlul rivalei sale, tipăreşte cu litere negre, pe hîrtie albă,subt acelaş nume duşmănit de Convorbiri8, felurite poveştivrednice de vînătorul cel cu coada vulpii, în care se zice,1. Franz von Suppă — compozitor austriac, de origine Bel-giană, născut la Split (Spalato — Dalmaţia), în 1819, mort laViena, în 1895, creator a treizeci de operete şi a peste două sutede vodeviluri. Printre ultimele sale compoziţiuni figurează şi ooperetă intitulată Vînătoarea (1889).2. Alexandre Charles Lecocq (1832 — 1918) — compozitor fran-cez de operete.3. Horatii, Epist., II, v. 102 (n. Od.).4. Heliade, 20 dscembrie 1843, în Curierul de atribe sexe, peri-odul) IV (n. Od.).5. Revista cercului Junimea, apărută la Iaşi, în martie 1867.6. Publicaţie literară, de orientare liberală, apărută în Bucu-reşti, la 1 martie 1873.?• Virgilii Aeneidţa}, I, v. 15:«încape atîta ură în suflete cereştii»(n. Od.)8. Revista contimporană, (Bucureşti), anul II, nr. 4, 1 aprilie1874, p. 324<-342) (n. Od.), '83

între altele, că la anul 1852 d-1 Pantazi Ghica1, deşertîndîntr-o seară, prieteneşte, pahare de Cliably, de Cliariibertin'de Şampanie şi de Xeres2, într-un cabinet la «Caffe rsj îAngiais»3 din Paris, împreună GU Alexandru Dumas-tatăl*şi cu AJfred de Musset, — au răposat, sărmanii, amîndoi s;nu mai pot mărturisi, — după ce d-lui le-a istorisit multe şimărunte despre literatura, muzica, instrucţiunea şi politicaRomâniei, dupe ce le-a vorbit pre larg despre dascălulLazăr5, despre Alexandru Vodă Ghica6, despre mitropolitulDosoftei, despre Tudor Vladimirescu, despre meşterul Ma-înanole, despre îanache Văcărescu şi despre alţii mulţi cîţi îrChristos s-au botezat pe pămîntul românesc, în sfîrşit zbinevoit a le citi şi poema populară «.înşiră-te Mărgărite deV. Alecsandri».— «Să nu se uite că această conversaţiune[între d-nii Pantazi Ghica, Alexandru Dumas-ţatăl şi Alfiedde Musset] se petrecea la anul 1852», chiar dupe cum spunenota autorului (p. 335), şi că d-1 Pantazi Ghica le-a cititatunci, precum zice, «în limba franceză, dupe textul româ-nesc» , poema înşir ă-te Mărgărite, pe care însă d-1 V. Alec-1. Pantazi Ghica (1831 — 1882) —scriitor minor şi politicianliberal al secolului al XlX-lea românesc, frate al celebrului memo-rialist Ion Ghica (1816 — 1897); la începutul activităţii sale poli-tice a fost adept al mişcării revoluţionare burghezo-democratice,colaborînd cu Nicolae Bălcescu la scoaterea Magazinului istoricpentru Dacia şi, în 1859, cu Dimitrie Boliniineanu (1819 — 1872),la editarea ziarului, unionist Dîmboviţa.2. Chably, Chambertin, Şampanie şi Xeres — celebre varie-tăţi de vinuri franţuzeşti — alb sec, roşu, pinot chihlimbariu,spumos şi alb licoros.3. Ironia lui Odobescu vizează greşeala de ortografie, — Caffeîn loc de Cafi, — strecurată în relatarea lui Pantazi Ghica.4. Alexandre Dunias-phre{ 1802 —1870) — scriitor francez, renu-mit prin romanele sale de aventuri: Cei trei muşchetari, După două-zeci de ani, Vicontele de Bragelone, Contele de Monte-Cristo> ReginaMargot, Colierul regipei etc, etc.5. George Lazăr (1779 — 1823) — profesor de limbă româneascăşi de matematici la şcoala de la mănăstirea Sfîntul Sava din Bucu-reşti (1816—1821), instauratorul învăţămîntului în limba naţio-nală, din Ţara Românească.6. Alexandru Ghica Vodă — primul domnitor «regulamentar»al Ţării Româneşti (1834 — 1842). în timpul domniei lui au fostarestaţi şi încarceraţi Ion Cîmpineanu, Nicolae Bălcescu şi siPconducători ai mişcării revoluţionare burghezo-democratice.84j la Mirceşti, tocmai în anul 1856, adică cuSarr\nHiî"urma vestitei ei citiri de către d-1 Pantazi Ghica,patiu au ^ lumină, pentru întîia oară, în RevistafjZ> ân anul 1862 (p. 160-166)Pe limba vînătoreasca, m cazul de faţa, s-ar zice ca au-1 articolului Convorbiri din Revista Contimporană «a-■Wut Pielea ursului, pe cînd ursul juca încă prin pădure».I) ir'între scriitori nu este ca între vînători. Loc de joc nuî-cape "i —horresco referens l% — cît depre mine, zău, măcutremur'de o răzbunare literară ca aceasta. D-aş fi măcarcunoscut cu redactorii Convorbirilor din Iaşi, le-aş da desigurpovata ca să schimbe cît mai curînd titlul foaiei lor, pentrua cărui ruşine s-a jertfit cu atîta lepădare de sine însuşi d-1

Pantazi Ghica.Trăind însă cu totul înlăturat de asemenea crmcene lupte,eu amice, cînd scriu cîte ceva, scriu mai mult pentru a meaproprie plăcere, fără de a cugeta rău la alţii, — afară, poate,numai de astă dată, cînd m-am apucat a scrie pentru păca-tele tale. Dacă însă chiar şi tu mă vei învinovăţi cu tot dina-dinsul că m-am întins prea mult cu scrisul, şi că fac aci preamare cheltuială de citaţiuni de prin autori străini, apoi îţivoi răspunde că acelea, — mai toate, nestemate culese dinsalbele bogaţilor, — le presar pe sărăcăcioasa mea scriere cas-o mai înţolez şi să-i dau şi ei ceva preţ; iar daca nu scriuscurt şi coprinzâtor, se vede că, rău sau bine, nici eu, camulţi alţii, nu mă pricep a face într-altfel.1. Revista română pentru ştiinţe, litere şi arte — fundată deAlexandru Odobescu în 1861, cu scopul de «a propaga luminilei;i ştiinţa... de a deschide un cîmp de activitate studiilor serioase,<le a aduna, pre cît se va putea, într-o publicare periodică, rezul-tatul lucrărilor literare şi al speculaţiunilor ştiinţifice ce pot grăbiprogresul naţiunii române» — a dăinuit pînă în 1863. La aceastărevistă, în care Odobescu şi-a publicat cîteva din principalelesale scrieri literare (Satira latină, Postii Văcăreşti, Cîteva ore laStiagov etc), au colaborat, printre alţii, Vasile Alecsandri şi IonGinea, şi s-au publicat scrieri, pînă atunci necunoscute sau maipuţin cunoscute, ale lui Alecu Russo (1819-1859) - Cugetărifi iSovcja, — şi Nicolae Bălcescu (1819 — 1852)— Românii surt~<Iihai Voievod Viteazul (fragmentar) şi Mişcarea românilor <î;nArdeal la 1848.2. Virgilii Aeneid(_a}, II, v. 204 (n. Od.). iT/^,-tv, ■85

Aşadar, supus blînd Ia o nouă ostndâ, ia-te binişor dunemine şi vino să ne îndreptăm paşii rătăcitori tocmai subpoalele munţilor din Kurdistan1, pe calea care duce de la

Bagdad la Hamadan2, acolo unde este stînca stearpă şi rf.poasă ce se cheamă Bisutun. Piciorul de spre apus al stînceise numeşte, în limba locului, Takh-i-Bostan, adică BoltaGradinei. Grădina deocamdată lipseşte, — şi unii erudiţicred că aci vor fi fost vestitele grădini atîrnate în aer aleSemiramidei3, care, chiar daca odinioară au fost aci, apoiacum au zburat cu totul în aer; — dar bolta este în fiinţăşi pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi săpate nu preaadînc în piatră, şi poate chiar odinioară colorate. Să le des-criem toate, nu este treaba noastră; pe noi ne atinge numaicele două mari scene de pe păreţii laterali. într-adevăr, peuna se vede o vînătoare de mistreţi; pe cealaltă, mai ştearsă,este o vînătoare de cerbi.Stilul sculpturei, oarecare amănunte arhitectonice şichiar costumele şi uzurile figurilor reprezentate ne înlăturăde la prepusul că vom fi avînd aci dinaintea ochilor, imaginea1. Regiune muntoasă în Orientul mijlociu, la sud de MareaCaspică.2. Localitate iraniană identificată de arheologi cu vechea cetateEcbatana.3. Diodori Siculi Bibliotheca histor(ica} (Colecţie de istorie— lat.}, II, 33: «Dupe ce săvîrşi aceste lucrări, Semiramida, încapul unei oştiri numeroase, întreprinse o expediţiune în contramezilor. Sosind în faţa muntelui Bagistan, ea îşi aşează acolo tabăraşi face o grădină care avea douăsprezece stadii [mai mult de doikilometri] în ocolul ei; era pe o cîmpie şi coprindea o fîntînă marecare da apă pentru plante. Muntele Bagistan, care este consacratlui Joe, formează una din laturile acestei grădini, prin stîncile salerîpoase, înalte de şaptesprezece stadii [ca la 2 850 metri] şi tăiatedrept. Semiramida puse să scobească piciorul acestor stînci şi săsculpteze pe dînsul chipul ei înconjurat de o sută de streji. Eapuse să sape pe stînci o inscripţiune cu litere siriace, în care se ziceacă Semiramida, grămădind tot bagagiul şi toate uneltele oştirii saleîntr-un singur morman, făcuse dintr-însele o scară pe care s-a urcatpînă în vîrful muntelui.D'Anville şi de Sacy au crezut că aceste cuvinte se pot aplicas'încelor de la Bisutun (n. Oi,). ' * •'''"'8Gtrecerilor cinegetice ale vitezei amazone asiriane, alereginei Semiramide,«di cui si legge .€he sugger dette a Nino, e fu sua sposa; ,Tenne la terra che'l Soldan corregge»1.niciGîndul ni se repoartă mai bucuros asupra acelor puter-H despoţi ai Persiei, Şapurii, Hormuzii, Khoşruii, Firuzii,Iei^hirzii, şj alţii, cari, din vechea lor cetate a Ctesifonului-,aproape de Bagdadul de acum, supărară mai bine de treisute de ani pe împăraţi romani de seama lui Aurelian3, lui1. Dante, Divina Commedia, l'Inferno, Canto V. Pasagiulîntreg despre Semiramida zice, v. 52—60:«La prima di color, di cui novelleTu vuoi saper, mi disse quegli allotta, . »Fu imperatrice di molte favelle.A vizio di lussuria fu si rotta, '

Che libito fe licito in sua legge,Per torre ii biasmo in che era condotta,EH'e Semiramis, di cui si legge,Che sugger dette a Nino, e fu sua sposa;Tenne la terra che'l Soldan corregge.»«Cea dîntîi din acelea despre care tu vrei să aibi cunoştinţă,— mi zise el atunci, — a fost împărăteasă a multor limbi. La viţiuldesfrînării a fost aşa dedată, încît neruşinarea fu iertată sub stă-pînirea ei pînă-ntr-atîta încît însăşi a cutezat să ia asupră-şi bles-temul în care căzuse. Ea este Semiramida, despre care se citeştecă a dat să sugă lui Ninu, şi apoi i-a fost şi soţie. Ea stăpînea ţarape care o cîrmuieşte acum Sultanul.» (n. Od.)2. Ctesifon — vechi centru comercial şi meşteşugăresc ele-nistic, pe Tigrul mijlociu, capitală a Regatului Part (vezi supra,P- a7, n. 4) şi a Regatului Sasanid (vezi infra, p. 88, n. 4).3. Luduş Domitius Aurelianus (cea 212—276) — împăratroman (270—276); fiind bun organizator al armatei şi bun stratec,a reuşit, purtînd nu puţine războaie, să restaureze pentru scurt timp«nstatea Imperiului Roman, motiv pentru care a purtat titlul deRtt Orbis, adică Restaurator al Imperiului Roman, ..

Tcodosic1, lui Justinian2, lui Eraclie3; asupra acelor mîndri siiuxuoşi Sasanizi1, cari se închinau focului dupe legea luiZoroastru5, clădeau palate gigantice acoperite cu sculptureşi cu poleieli şi înmuiau în fir şi în pietre scumpe hainelede pe dînşii şi hamuturile de pe caii lor.Vînătoarea, lupta cu fiarele, alergările cu caii şi încor-da tuni arcului erau visele de aur cu care se desfătau ei, atît!. Caesar Flavius Tlieodosius — împărat, între anii 879 s,392, al Imperiului Roman de Răsărit, apoi, din anul 392 pînă înanul 395, şi ai Imperiului Roman de Apus.2. Juiiinlaim^ (482—565) —împărat al Imperiului Romande Răsirit (527 — 565), a reuşit să refacă, pentru scurt timp, pr!n-tr-o bună organizare administrativă şi militară, prin immeroa.se;războaie pnrtate în Porsia (532 şi 540-562), în Africa (533-534),în Italia (535— 5 tO), în Spania (554), prin tratate diplomatice şiprin tributuri în aur plătite huriilor şi slavilor, vechiul ImperiuRom rin.3. Fliraclius (cea 575—641) —împărat al Imperiului Romande Răsărit (610—641). în timpul lui Sasanizii (vezi nota urmă-toare) cuceresc Siria (613), Palestina (614) şi Egiptul (619), dar,după mai multe războaie, începute in anul 622, Hcraclius reuşeştes,î recucerească o bună parte din teritoriile orientale pierdute laînceputul principatului său şi să-1 înfringă pe regele Sasanid Klios-roe al II-lca Parviz (590-628) la Ninive (627).4. Familie aristocratică originară din Pars, Persis sau Persida(ţinut în sud-vestul podişului iranian, lingă Golful Persic), regiunea Regatului Part (vezi supra, p. 57, n. 4), care, în prima jumătatea sec. a! III-lca e.n., s-a răsculat împotriva dinastiei Arsacizilor,deţinătoarea puterii centrale în Stat, şi, pofitînd de destrămarearegatului, şi-a întins dominaţia asupra mai multor regiuni dintreTigru, Golful Persic şi podişui iranian. în anul 224 al e.n., regeleSasanid Arda.şir, înfrîngînd şi ucigînd în lupta de la Ormizdagan(în Media) pe regele Arsacid Artabanos al V-lca, deveni singur stă-pînitor a! vechiului Regat Part. în anul 226, Ardaşir se încorona laCtesii'on, luînd titlul de «împărat al împăraţilor». Descendenţiilui, — direcţi, indirecţi sau adoptaţi, — Sasanizii, din care facparte Şapurii, Hormiizii, Khoşmii, Firuzii şi Iejghirzii, vor stăpînivechiul] Regat Part pînă în anul 651.5. Zoroastru sau Zarathusra — profet şi reformator religiospersan din sec. VIII î.e.n., fondatorul «zoroastrismului», religiedualistă întemeiată pe vechile culte agricole iraniene, fixată îndogme scrise (Avcsta) în timpul dinastiei Sasanizilor.inf tă cît si în priveliştea armelor, vaselor, uneltelor .şi"" loabeîor cu'asemenea scene, pe care meşterii şi artiştii lor? reproduceau mereu, în metaluri şi în pietre scumpe.1

c? 1 e^tele de vînătoare, înfăţişate cu o vioiciune, cu o mit-re cu un foc nespus, pot fi privite ca una din însuşirileC' cteristice ale artei sasanide pe care o admirăm azi înTteva preţioase obiecte de lux ce au rămas din acele epocedepărtate,' prin colecţiunile de curiozităţi artistice ale Eu-ropei si pe care o întîlnim în sculpturele de prin diferiteruine'ale Persiei, iar mai ales pe stîncile de la Bisutun.2

îmbele vînători de care avem aci a vorbi sunt coprinseîn două cadre pătrate, închipuind ţarcuri îngrădite cu taraci,de care stau atîrnate zăveze ori perdele, spre a încinge totocolul unde se petrece vînătoarea. Proptele şi mănunchi detufiş, legaţi cu frînghii, sprijină şi întăresc taracii.

într-unui din îmbele cadre, locul ales c o mlaştină custuf si cu richită, în mijlocul caria a rămas o lumină de apănetedă, cu peştişori şi cu pasări plutitoare într-însa. Unsireag de elefanţi, nnnaţi de cornacii ce-i încalecă şi-i îmbol-1. Arta persană din timpul Sasazinilor a fost foarte puţinstudiată; ea merită însă o atenţiune specială, avînd, pe lingă aspec-tul impozant al producţiunilor antichităţii asiatice, un caracterde energie şi de mişcare pe care 1-a împrumutat de la operile ele-nilor şi romanilor. Multe muzee şi tezaure eclesiastice din Europaposedă vase, monede şi pietre scumpe gravate, de stil sasanid; darmai cu seamă în Muzeul Ermitagiului din Sanct-Petersburg suntnenumărate plăci şi ornamente de aur, reprezentînd lupte de ani-male şi vînători, care acestea toate s-au găsit prin movilele dinRusia asiatică meridională. — Vezi în Annali deWInstitute archeo-logico (Analele Instiiuhilui arheologic - it.>, voi. XV, 1843, p. 98et sq., articolul d-lui <Henri> A<drien Prevos) de Longperier,intitulat: Explicalion d'une coupe sassanide {Descriere a unei cupesasanide — fr.>, în care descrie un tas <capac de medalion) deargint al ducelui de Luynes (astăzi la Cabinetul de medalii dinParis), reprezentînd o vînătoare sasanidă şi reprodus în Monumcntitnediti {Monumente inedite — it.>, voi. III, pl<anşa> LI (n. Od,).2. <Robert> Ker Porter, Travels in Georgia, Persia, Armenia,ancient Babyhnia etc. {Călătorii în Georgia, Persia, Armenia,vechea Babilonie etc. — engl.>, London, 1822; voi. II, stamp<ele>63-64. - E<ugene> Flandin et P<ascal> Coste, Perse ancienne{Persia veche ~ ii.y, Paris, <1851>, voi. I stamp<ele> 10-13(n. Od.)s

89

dese, gonesc din dumbravă turme nenumărate de mistreţicari, în fuga mare, cu riturile întinse, cu colţii ascuţiţi, cuspinarea încovoiata şi cu codiţa sumeasă, dau năvală 'piinleasă şi prin mocirlă. în două luntri mari şi adinei stau (sic\în picioare cîte un vîriător uriaş cu capul încoronat, cu veş-minte bogat ornate şi cu arcul în rnînă; în preajmâ-le cadpe brînci gliganii1 şi vierii săgetaţi. Dar atît în aceste douăluntri principale, cît şi în alte două mai mici, ce însoţesc peale regeştilor vînători, şed jos, cîntînd din nişte harpe în

formă de dreptare2 şi cu zece coarde fiecare, bande de femeimuzicante; într-o a cincea luntre sunt cîntăreţi cari suflăd-a-n picioarele, în flaute. Toate vasele sunt cîrmuite decîte doi vîslaşi cari, cu lopeţile, spumegă faţa apei. Pe mu-chea cadrului se vede cum mistreţii ucişi sunt transportaţipe spinarea elefanţilor, şi apoi cum slujitorii îi înjunghie şi-idespintecă.A doua vînătoare, cea de cerbi, este cu mult mai confuză;figurile pe alocurea par a fi neisprăvite. Tot însă se vedepe ici şi pe colea o împrejmuire de zăbrele şi de stofeatîrnate, formînd o arenă cu două porţi, păzite de cîte doistrejari; cerbii intră în alergătoare prin poarta din dreaptaşi sunt urmăriţi de vînători; un călăreţ mai mare la trup,în goana calului, trage cu arcul într-înşii; alţii mulţi, maimici, se ţin şi ei, gonind, dupe vînătorul principal. Cerbii sepoticnesc şi cad la pămînt cînd ajung la fundul ţarcului;dar ciutele, ferite de un alt călăreţ cu trup mare, scapă sin-gure pe cealaltă poartă, avînd la gîtul lor un arcan cu coar-dea fîlfîindă. Pe laturile cadrului, se vede, de o parte, cumse adună şi se păzesc cu elefanţi turmele de cerbi; de altăparte, cum cerbii ucişi prin munţi păduroşi, se încarcă pespinarea cămilelor.Dar mai mare şi mai presus de toţi actorii tabelului şica privitor liniştit al acestui spectacol animat, stă călareregele, cu arcul atîrnat de gît şi adăpostit subt o umbrelărotundă pe care i-o ţine d-asupra capului un slujitor. împre-jurul lui cîntă o numeroasă orchestră, aşezată de toatepărţile, care pe jos, care pe o estradă înălţată cu scară.Acolo sunt şi harpiste, ca la vînătoarea de mistreţi, şi cînă-reţi cu flautul, cari şed turceşte, cu picioarele încrucişate1. Gligan — mistreţ.2. Dreptar — echer în formă de dreptunghi (folosit în zidărieşi tîmplărie pentru verificarea suprafeţelor plane),90Învii si trîmbiţaşi, şi toboşari, şi muscalagii1 cu naiul,d-iir>uasl cu cimbaiele3, cu diblele şi cu surlele4, poate°K r'Vcîntăreţi din gură; într-un cuvînt, avem aci o bandă,urreroasă de lăutari, reprezentată cel puţin prin douăzeci!; Hric.i de personagie cu instrumente variate, lucrînd toţi din. -^ci de personagie cu instrumente variate, lucrînd toţi din?nîni şi din piămîni ca să incinte pe răsfăţatul Şah, în pom-posul şi trufaşul său repaos. Te las să-ţi închipuieşti ce chefşi ce mîndreţe!Oare ce zici? Nu se pricepeau bine regii Sasanizi a vinamistreţii şi cerbii?A pluti lin pe apă şi, din sigurul adăpost al luntrii, a

săgeta mistreţi, pe cînd auzul îţi este răpit de dulcele cîntăriale unei armonioase pleiade de zîne acuatice, iată o reali-tate sasanidă cu mult mai îneîntătoare decît basmul pri-mejdioaselor Sirene5 ale lui Omer şi decît visul amăgitoareiLoreley de pe ţărmurile neguroase ale Rinului6!. 1. Muscalagiu — cîntăreţ din nai (muscal),i 2. Daira — tamburină cu clopoţei.3. Cimbal — instrument muzical compus din două talere dearamă.4. «Surle - fluiere cu sunet ascuţit (fifre pe franţuzeşte)»(1894).5. (în mitologia greacă) - fiinţe fabuloase, infernale, cu corpde pasăre şi cap de femeie, simboluri ale sufletelor morţilor, careîn «basmul lui Homer», în Odiseea, locuiesc în lunca înflorită aunui ostrov, între mormane de oseminte omeneşti, ademenind cuviersul lor fermecător, «ca mierea de plăcut»,«Pe toţi care se-apropie de ele,Oricine merge-aproape fără ştire.Şi cîntecul sirenelor aude,Napoi acasă nu se mai întoarce. ■ ■Şi nu-şi mai vede pruncii şi femeia,E dus, nenorocit pe totdeauna.Că-1 farmecă sirenele cu viersulRăsunător.»(apud: Homer, Odiseea. în româneşte de G. Murau. Studiu intro-«tiv ŞI comentarii de D.M. Pippidi. (Bucureşti), Editura deat pentru Literatură şi Artă, <1959>, Cîntul XII, v. 54-61.).Lor f« A1UZiS la legenda germană despre fermecătoarea fecioarăey sau Lurlei, ştima Rinului, împietri tă-n stînca ce-i poartă8 91

A privi de subt umbră, şi la sunetele unui concert ă grundorchestre1 peripeţiile unei goane şi unui măcel de cerbi, iatăîncă o petrecere sasanidă, care negreşit că nu este tocmaide despreţuit.Nu rămîne îndoială că regii Sasanizi au fost oameni cugusturi nobile şi delicate, de vreme ce le-a plăcut şi de avîna în sunetele muzicei, şi de a vedea reprezentate în sculp-tură şi cu colori asemenea petreceri vînătoreşti.Rămîne numai să ne batem capul spre a afla daca muzi-canţii lor şi, mai cu scamă, daca vestitul cîntăreţ Barbaud3

carele răspîndea în palatele marelui Khoşru Anurşivan, celcu sufletul piărinimos3, «note mai dulci dccît privighetoarea»,erau, în comparâţiune cu Haydn, cu Mehul, cu Weber şi cuRoşsini, ceea ce sculptorii de la Takli-i-Bostan sunt faţă cuartiştii moderni cari au înfăţişat pe pînză scene de vînătoare,numele, de unde — ne spune poetul german Heinrich Heine (1797 —1856), — viersuind «un cîntec de vrajă», «ea farmecă şi înspăi-mîntă» pe luntraşul marelui fluviu:«Pescarul — nebun se repedeCu luntrea lui mică şi, dus,Nici valuri, nici st încă nu vede —El caută numai în sus.Vîltoarea-1 izbeşte de coastaStîncoasă, — şi moare-necat:Loreley a făcut-o aceastaCu viersul ei fermecat.»(apud: St. O. Iosif. Poezii. (Bucureşti), Editura de Stat pentruLiteratură şi Artă. (colecţia) «Biblioteca pentru toţi», <nr. 11),1960, p. 148-149.)1. (Concert) cu orchestră completă (fr.).2. Barbaud sau Bardedh — personaj cvasilegendar, rapsodvestit la Curtea desfătată a regelui Sasanid Khosroc I Anuşirvan.3. Khoşru, sau Khoşrav, sau Khosroe I Anuşirvan sau Nttşir-van, adică «cel cu sufletul nemuritor», şi nu cum scrie ,Odobescu,«cel cu sufletul mărinimos» — unul din cei mai de seamă regiSasanizi (531 — 579), legiferatorul relaţiilor de muncă feudală invechea Persie.82V Rubcns1 Fr. Snyders2, Filip Wouwerman*,n°arortps* 'jB Oudry5, J.E. Ridingcr", Horace Vernet7,.e£nd.sccr« şi alţii... "VII"D-r iată acum, fără veste, un nou orizont artistic ce midc"chide, tot pe tărîmul vînătoriei! Zău! cînd pleacă omulla vînătoare, nu ştie de unde-i sare iepurile! Am zis pînă-ci multe, — ba chiar prea multe, — despre litere şi poezie,despre sculptură şi muzică; am zis şi cîtcva despre gravură,

Ode-se oare sa o lăsăm cu totul uitării?N-ar fi o nedreptate, un afront, ce am face de buna noas-tră voie vînătoriei, cînd am nesocoti drepturile ce ea arela născarea a încă unia din cele patru podoabe artistice alegemului omenesc?Am găsit prilej de a spune cum omul, înveselit sau jalnicla vînătoare, a simţit gustul de a cînta, în .legii şi în cîiti-

rambe poetice, şi în fanfare melodioase, vitejiile şi neajun-surile sale, ba chiar şi a-şi aduce aminte cu dor sau cu mîn-drie de drăguţa de acasă.Am pomenit şi de acei sălbatici ai perioadei glaciarecari, în lungile lor răgazuri, au născocit arta scuîpturei,zgîriind pe oase, pe pietre şi pe coarne, profile de dobitoaceaiitediluviane.Uita-vom acum a zice că, — dupe cît se poate bănui, —tot o aplecare de acelaş fel a făcut să se nască şi pictura?Dor, în cazul de faţă, nu din dovezi plastice vom puteaculege o^ asemenea ştiinţă. Filologia ne vine aci în ajutor şine arata că în limba elenilor, a naţiunii celei mai artiste1.

Vezi

infra, P-

103, n. 2

2.

Vezi

iufra, P-

110, n. O

3.

infra, P-

111, u. 1

4.

Vezi

infra, P-

113, n. 1

5.

Vezi

infra, P-

114, n. 2

6.

Vezi

infra, P-

116, ii. 1

7.

Vcîi infra, P-

104. n. 1

8.

Vezi

infra, n. 117, n. 1

33

din antichitate, pictura se chema ^«ypacpia, (zogragia\adid* scrierea, ypaşta, (grafia), animalelor, TWV £&&>/(ton zoon>.Acum, daca s-ar scula cineva şi ar zice că aşa vor fi toateacestea, dar că animal nu vrea să zică vînătoare, şi că sapă-turile din peşterile Acuitaniei1, precum şi denumirea carac-teristică a picturei la eleni au raport numai la fiinţele însu-fleţite în genere, şi nu, în particular, la luptele lor, care pro-vin din instinctul vînătoriei, atunci ne-am vedea siliţi sămutăm judicata la tribunalul lui Darwin2, carele, dupe teo-riile sale fiziologice, ne va dovedi că lupta pentru existentă,adică concurenţa vitală, este unul din cele două principiifundamentale ale universului şi că orice fiinţă pre lumetrăieşte şi se desvoltă numai şi numai fiindcă a biruit înaceastă luptă, adică a fost vînător şi nu vînat. El va adaoge,poate, spre a-şi completa teoria, că vînătorumi norocit îirămîne şi dreptul exclusiv de seleefiune naturală, adică dea-şi alege, dupe al său plac, soţie sau soţii (precum se şisimte), şi că, — scurt şi coprinzător, — viaţa întreagă auniversului se rezumă în aceste două cuvinte: Vînătoare şiAmor !Pornind d-aci, cum să nu credem că tot ce e bun, mîndruşi frumos pre lume s-a născut din avînturi amoroase şi dinporniri vînător eşti?Iată-ne dar asiguraţi şi despre originea picturei.1. Acvitania — denumire a uneia din marile regiuni admi-nistrative şi militare ale Galiei romane (în sudul Franţei).2. Charles Robert Darwin (1809-1882) - biolog englez. înlucrările sale — Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarearaselor favorizate in lupta pentru existenţă (1859) şi Originea omului şiselecţia sexuală (1871) — a fundamentat concepţia ştiinţifică mo-dernă, evoluţionistă, despre apariţia şi devenirea speciilor. Impli-carea, în acest alineat, a teoriilor lui Darwin despre «lupta pentruexistenţă» sau «concurenţa vitală» şi despre «selecţia naturală»este formală, sofistică, doar pentru a justificaprintr-un joc de nuanţetălmăcirea termenului grecesc zografia prin «vînătoare» şi a demon-stra astfel că «tot o aplecare de acelaş fel (vînâtqrească) a fâcut sase nască şi pictura». ' ■'■•'' ■■'. • >-94 a nu abuza peste măsură de zicala grecească a tdS August*: ST«3& PP«SICO?! (Speyde bradeos! >*, îndată năvală în pictura cu subiecte vînătoreşti. Misi urît mie scriind dar ţie citind!!! .fînd vine vorba despre vreuna din frumloasele-arte; şicu seamă despre pictură, noi, în lumea modernă, neSini numaidecît la Italia. Acolo pare că şi-a găsit aceastătă "i lumina cu care se împacă mai bine, şi formele în care=r răsfaţă mai bucuros, şi tiparele dupe care se mlădie maiS6 înlesnire. Nu ştiu pentrti ce răsunetul numelor lui RafaeP,lui Correggio4, lui Tiţian5, lui Paul Veronese6 pare că ajungela auz cu vibraţiuni mai răpezi şi mai sonore decît ale luiRubens', lui Rembrandt8, lui Poussin9 şi ale tuturor picto-rilor de la nord.Fără îndoială însă, aceasta este o nedreptate a minţiinoastre, şi cei din noi cari iubesc vînătoarea şi artele ce au1. Caius IuHus Caesar Octavianus Augustus (64 î.e.n. — 14e n) _ primul împărat (30 î.e.n. — 14 e.n.) din istoria Romeiantice.

2. <Caii> Suetonii <Tranquilii> Vita Octavii Augusti, XXV.El spune că acest împărat avea obicei a zice că este totdauna maibine ca omul «să se grăbească încetineli» — «Festina lente /» (lat.) —(n. Od.).3. Marele pictor al Renaşterii italiene, Rafael Sanzio, s-anăscut la Urbino, în anul 1483, şi a murit, la vîrsta de numai trei-zeci şi şapte de ani, — în 1520, — la Roma.4. Pictorul italian Carreggio (Antonio Allegri), unul din ceimai de seamă colorişti aj Renaşterii, s-a născut în orăşelul Cor-reggio, din nordul Italiei, în anul 1494, unde s-a şi stins din viaţăla 5 martie 1534.6. Marele pictor colorist al şcolii veneţiene şi al Renaşterii,Tizian (Tiziano Vecellio) s-a născut în localitatea Pieve de Cadore,lingă Veneţia, în anul 1477, şi a murit, de ciumă, la Veneţia, înanul 1576.6. Paolo Cagliari zis Paolo Veronese — pictor italian, născutla Verona, în anul 1528, mort la Veneţia, în anul 1588.7. Vezi infra, p. 103, n. 2.8- Rembrandt van Ryjn - cel mai de seamă reprezentant alln de pictară olandeză, s-a născut în anul 1606, laLcyda (Olanda),§' s-a stins din viaţă în anul 1669, la Amsterdam,9. Nicolas Poussin — pictor francez al Renaşterii, născut înanul Ia94, mort în anul 1665. " ' " . - ,95

sărbat-o, ar fi cei dmtîi cari s-ar căi şi s-ar vindeca de o aâgreşită aplecare, cînd ar cugeta că în toată acea grămadăde artişti iluştri, cari au aşternut, trei secoli de-a rînduftoţi păreţii Italiei cu nemuritoarele lor picturi, nu s-a găîtmăcar unul care să se fi dedat a zugrăvi mai cu plăcerescene de vînătoare.Spre a găsi în Italia picturi vînătoreşti de un merit oare-care, în număr mai considerabil, trebuie să ne repurtară întimpii antici, pe cînd se vede că artiştii pompeiani şi romaniaflau mai multă mulţumire de a decora zidurile cu subiectereprezentînd luptele oamenilor cu fiarele şi cursele ce ei leîntindeau.Printre picturile antice de această natură ce s-au păs-trat pînă în timpii moderni, datorim o îndoită atenţiuneacelora din sala mormîntalâ ce s-a descoperit la 1674, acumtocmai două sute de ani, într-un mal de pe Calea Flaminia1,la o mică distanţa de Roma, şi în care se aflau sarcofagelelui Quintus Nasonius Ambrosius şi al femeii sale, NasoniaUrbica, urmaşi, după cum se crede, ai nenorocitului poetOvidiu Nasonc2, carele a murit exilat pe ţărmurile sălba-tice ale Mării Negre, fără ca mîna-i, dibace pe coardele lireilatine, să se fi putut deprinde a încorda arcul sarmatic:«Moris an oblitus patrii, contcnclere discamSarmaticos arcuş, et trahat arte loci ? »3

1. Calea sau Via Flaminia — unul din principalele drumuriale vechii Italii, construit de C. Flaminius, censor în anul 221 î.e.n.,începea de la poalele colinei Capitoliului, traversa Roma spre nord,ieşea pe sub poarta numită, de asemenea, Flaminia şi, trecînd prinSabinia, Unvbria şi Ţara Senenilor, se oprea la Ariminurn (Rimini),pe ţărmul Golfului liric, adică pe ţărmul Mării Adriatice, la sud deRavena.2. Publius Ovidius Naso — poet latin, născut la Sulmona,in anul 43 î.e.n., mort în exil la Tomis (Constanţa), în anul 17 sau18 e.n. Operele lui mai de seamă sînt: Amorţiri, Nereide, Arta iubirii,Leacurile iubirii, Metamorfoze, Triste şi Politice.3. Ovidii Pontica, I, V, v. 49-50:«Uitînd obicciele patriei, învaţa-voi să încordezArcurile sarmatice şi trăi-voi dupe chipul locului?»Poetul Ovidiu a petrecut anii săi de exil şi a murit în cetateaTomi, pe Marea Neagră, care, lără îndoială, era la satul Anadol-kioi, aproape de Kiustenge. Vezi A. Papadopulo Vretos, La Bulgarie96Tîn interes îndoit se leagă de picturile din mormintuioilor1 fiindcă, pe de o parte ele sunt din cele mai bune■lire tmtinele rămăşiţe ale artei picturale din antichi-pnrru _ y , ^ ^^ parte, fiindcă scenele vînătoreşti repre-t3^ ^ te în ele ne pun dinaintea ochilor curioase moduri devînătoare.Aceste picturi ocupau patru compartimente pătrate petavanul boitei şi corespundeau fiecare cu cîte o grupăde două figuri' alegorice, simbolizînd cele patru tim-Uri ale anului. Cu primăvara se îmbina vînătoarea decerbi- cu vara, cea de lei; cu toamna, cea de pantere, şi-nanclenne et moderne {Bulgaria veche şi modernă — fr.>, St.-Peters-bourg, 1856, p. 119 — 148 şi 186. — S-a făcut multă dezbatere întrecut despre situaţiunea cetăţii Tomi şi despre mormîntul luiOvidiu, pe care mai mulţi ar fi pretins a-1 fi descoperit în deosebite

locuri ale Ungariei, Podoliei şi Rusiei meridionale. Vezi, pentruaceastă cestiune, Viaţa lui Ovidiu, scrisă de J. Masson (Amsterdam,1708), şi de Cavalerul Rosmini (Milan, 1821); disertaţiunile DeOvidii exsilio et sepnlchro {Despre exilul şi mormîntul lui Ovidiu— lat.) (de Rabener şi de Villenaye) în ediţiunea completă şianotată a operilor poetului, publicată de N.E. Lemaire, Paris,1824, voi. VIII; şi A. Deville, Essai sur l'exile d'Ovide {Eseu despreexilul lui Ovidiu — fr.), Paris, 1859. — în Demetrii CantemiriiDescripţia Moldaviae {Descrierea Moldovei — lat.) (ediţiunealatină, tip<ărită> de Societatea Academ<ică) Rpmân<ă>, Bucu-reşti, 1872), sunt cîteva fraze şi mai multe note dezvoltate aleuustrului autor asupra locului de exil al lui Ovidiu, pe care uniil-au crezut a fi Akermanul sau Cetatea-Albă, alţii Chilia, amîndouăîn Buceagul Basarabiei. (Cap. III, p. 9; <Cap.) IV, p. 19-21) -(n. Od.).1. Picturile din bolta Nasonilor nu mai există în fiinţă; elemsâ au fost publicate de (Giovanni Pietro) Bellori. Le pitturedel sepokro de' Nasoni, disegnaie et incise da Pietro-Sante Bartoli edescntte {Picturile din cavoul Nasonilor, desenate şi gravate de Pis-tro-Sante Bartoli şi descrise - it.), Roma, 1680, in iolio, stamp(ele)v I — XXIX. Vezi şi Oeuvres choisies des peintres de l'antiquiU{Opere alese ale pictorilor antichităţii — fr.), Paris, 1864, ştamp<ele>101-104 (n. Od.),97

fine, compartimentul iernei era ocupat de o vânătoare demistreţi1.Cele două dîntîi, adicâ vînătoarea de crabi şi de lei, sepetrec în păduri îngrădite cu zăbrele. Un cîne goneşte uncerb şi o ciută, urmăriţi şi de un vînător pe jos, carele opreştede zgarda numită copula pe un al doilea copoi. Alt vînătorcu suliţa, pîndeşte animalele la marginea ţarcului.Vînătorii de lei sunt mai numeroşi; ei au toţi pavezemari rotunde, dindosul cărora se ascund, lipiţi unii de alţii.Una din fiare se răpede mtărîtată asupra acelor mişcătoripăreţi de metal; dar cealaltă a izbutit a doborî jos pe unvînător şi-1 striveşte sub propriul lui scut, pe care ea calcăcu o fieroasă mîndrie.Tot cu paveze şi cu ţăpoaie, venabula, sunt înarmaţi şivînătorii de pantere, cari închid şi rostogolesc pe animalîntr-un cerc de scuturi late şi solide; dar ei şi mai mult sebizuie, spre a prinde şi a ucide fiara, pe o cursă în formă deladă pătrată, în fundul caria au pus o oglindă. Pantera,turbată de mînie, îşi zăreşte deodată chipul resfrînt pe faţalucioasă a sticlei; ea stă şi se miră,«...Ea tresare, decît soţul ei Zefirul mai răpede; mînia ei petoate strălucitoarele ei pete se resiiră, şi, gata a înghiţi în adîncaei gură pe vînător, ea se opreşte dinaintea chipului ei resfrînt înoglindă»2 —apoi se azvîrlă răpede spre dînsul, şi iat-o prinsă în capcană,unde o ajunge la sigur darda vînătorului, care sta pititd-asupra oglindei.în timpii noştri, oglindele slujesc vînătorilor franţezica să prindă nevinovate ciocîrlii. Dovadă că, întotdeauna1. Acest al patrulea compartiment s-a dărîmat îndată dupedeschiderea boitei. Desemnul publicat de Bellori este dintr-0 altădescoperire, făcută la 1672, în Roma, în grădinile Sertoriane, stxbmuntele Celius (n. Od.J.2. Claudiani De raptu Proserpincte (Despre răpirea Pro$erpins*-lat.), III, v. 262-265:* - - «fremit illa maritoMobilior Zephyro, totamque virentibus iram, ■'..;■* Dispergit maculis, jamjamque hausura profundo, , t Ore virum, vitreae tardatur imagine formae.»/». Oi.)

m• êtutindeni, oglinda, cu mincinoasele străluciri,ş! preiut ^^^^ păsărică, şi pe fiara sălbatica, şi pe naiva

;«Ah! ie ris * : ?■■■■ÎÎS .v- :

De me voir si belle en ce miroir!»1,• P bătrîna cochetă, care, în dora-i plin de parapon*, trăn-Ş1-P#ste verzi şi uscate, bunăoară ca versuri de acestea:«Plîngi, oglindă, plîngi cu mineiNu găsim ce mai cătăm!Cînd mă văz acum în tine,Amîndouă ne-ntristăm.Tu văzuşi, văzuşi, oglindă,Frumuseţea-mi răsărind, , • -,.-; jŞi cu-noetul eclipsîndă, ■ 'O vezi iarăşi apuind!în zadar colori silite, ' :ţ

Frumuseţi de-mprumutat;1. Aceste versuri franceze {care, pe româneşte, se citesc:Ah! îmi vine să rîd, cînd mă văd atît de frumoasă în aceaatăoglindă!) sunt din libretul operei Faust, pus pe muzică de Gounod;în drama originală, a lui Goethe, oglinda Margaretei este însemnatămimai ca un joc de scenă; apoi, şi vecina Marta deşteaptă cochetăriatinerei fete, cu aceste cuvinte:«Komm du nur oft zu mir, heriiber,Und leg' den Schmuck hier heimlich an;Spazier ein Stiindchen lang dem Spiegeîglas vorflberWir haben unsre Freude dran.» ;«Vino tu mai des pe la mine încoace 'Şi pune aci, pe ascuns, podoabele pe tine; . •> *Pnmblă-te ca o oră pe dinaintea oglindeiŞi să vezi ce mulţumire o să avem şi dintr-a£M«.»2. Supărare, aeeajr, caudi.f*.-0d.

în zadar sînt îngrijite,Nişte flori ce s-au uscat!»1

Dar ce stăm să ne bocim cu baba, în stihuri vrednice deale ei «colori silite, frumuseţi de-mprumutat»?! Daca <->vorba de oglindă şi de amăgirile ei, să ascultăm mai bine1. Cocheta bătrînă la oglindă, poezie pe care a publicat-o— nu prea ştiu de ce, — Lord Stanley, în eleganta sa carte, Fleursde la Roumanie. Recueil de poesies anciennes et modernes, Hertfort(Angleterre) (Flori ale României. Culegere de poezii vechi şi moderneHertfort (Anglia) — fr.>, 1856. — Se vede că filoromânul englezn-a voit să uite, printre florile României, nici chiar«Nişte flori ce s-au uscat!»(n. Od.)Cocheta bătrînă la oglindă este o poezie de Cezar Bolliac (1813 —1881) publicată întîi sub titlul Muierea trecută la oglinda sa (înCurierul românesc, an. XV, nr. 88, 25 noiembrie 1843) şi reprodusăapoi, cu titlul citat de Odobescu, în volumul Poesii noue, 1847, încolecţia menţionată a lordului Stanley, apărută în 1856, şi în Collec-ţiune de poesii vechi şinoui, 1857, iar în zilele noastre, în culegerile:Cezar Bolliac, Opere, Ediţie, note şi bibliografie de Andrei Rusu. Cuo introducere de George Munteanu. {Bucureşti), Editura de Statpentru Literatură şi Artă, {colecţia) «Clasicii români», (1956), voi. I,p. 259-262 şi Cezar Bolliac, Scrieri, I, Meditaţii, Poezii. Ediţie,note şi bibliografie de Andrei Rusu. Prefaţă de Mircea Scarlat.Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 189 — 192, ediţii din care amcules informaţiile de mai sus. Ironia lui Odobescu nu este incitată,cum s-ar putea crede, numai de valoarea poeziei, într-adevăr medio-cră, dar pe care autorul Falşului tractat de vînătorie o citează numaifragmentar şi inversînd succesiunea strofelor. Ci constituie şi oreplică piezişă, de pamfletar, la răspunsul dat de Bolliac (în Trom-peta Carpaţilor, an. XI, nr. 1054, 11)23 martie 1873) unui articolpolemic, publicat de scriitorul nostru în Columna lui Traian (an. IV,nr. 4, 15 februarie 1873, p. 49—51), sub titlul Fumuri archeologicescornite din lulele preistorice, retipărit, în acelaşi an, în broşură, cutitlul: Fumuri archeologice scornite din lulelele preistorice de un omcare nu fumează, articol în care Odobescu îl punea la punct, cusavantă maliţie, pe poet, în calitatea acestuia de preşedinte al Comi-tetului Archeologic din Bucureşti, pentru cîteva consideraţii defantezie despre Uzul fumatului în timpii preistorici, apărute înTrompeta Carpaţilor (an. XI, nr. 1045, 4/16 februarie 1873). Pole-100Hrineste h^JÂ^JÊş^^^, a,duce"cura C1"P ' y^cărescu, luceafăr trecător din secolul dm ur-rului2 Alecu ^ ^răbit a-1 stinge duşmanii gloriei româneşti,mâ, pe car .je'vi(fţei saie ;-i în primul susur matutin3 al poe-Cvf no^tre naţionale.p te că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai laMor aci în fumul de praf de puşcă cu care eu tămîiez1 rodată'cartea ta, dar, în tot cazul, fragedul archaismdf0Ca

p?tui «cîntic de lume» va fi ca o sorbitură de apă lim-Ai răcoroasă dupe hapul de trudnică şi băbească versi-îSţiune ce te făcui să înghiţi:«Oglinda cînd ţi-ar arătaîntreagă frumuseţea ta,Atunci şi tu, ca mine,Te-ai închina la tine.N-ar fi mijloc să te priveştiAsemenea după cum eşti,Şi idololatrie

Să nu-ţi aduci tu ţie!Ochii în ea cînd ţi-i arunci,De tot se-ntunecă atunci,Şi de te şi arată,Iar nu adevărată.mica aceasta nu se încheie aici, adică în paginile Falşului tractat devînătorie. La ironia din Pseudo-cygenetihos, Bolliac, ziarist ardent,va răspunde prompt printr-o notiţă publicată în gazeta sa, Trom-peta Carpaţilor (an. XII, nr. 1 144, din 4 august 1874); dar poet, decigeneros, se detaşează de poezia sa şi laudă cartea preopinentului său:«Treizeci de ani de cînd nu mai fac versuri, crez că este destul sprea covîrşi orice paragrafie pentru greşalele din poeziile mele. Aş vreasă văz ieşind mai des asemenea cărţi ca aceasta în care se criticăpoezia mea, şi să fiu oricît de aspru criticat într-însele.» Dar Odc-bescu, polemist «de primejdie» — ca să folosim una din expresiilelui preferate —, va mai trimite o săgeată de cuvinte împotriva luiBolliac, în lecţia de deschidere a cursului său de arheologie, la22 octombrie 1874.1. Nur — farmec, graţie.2. Clucer — titlu.de boierie.3. Matinal. ^\ 0 0 j* i (*Î®1

D-aceea nu da crezăinîfrtOglinSei, ca cu scâzămîntîţi faee-nşelăcitias Şi tot minciuni îţiCi cîtă eşti să ştii de vrei,• ■ • ■ Dă crezămînt ochilor mei.Fiindcă nu te-nşeală,Nici fac vre o greşeală;în ei te cată să te veziîntocmai pe cit luminezi,Şi dintr-a lor vedere Vezi cîtă ai putere 1Crede-i, săracii, cînd îţi spuhCă numai ţie se supun,Şi că tu eşti din fireA lor dumnezeire 1 »l

Acum, daca lumina oglindei, în nestatornicia reflec-telor sale, ne-a preschimbat priveliştile vînătoriei în ima-gine amoroase, noi să profităm fără zăbavă de învăţăturilelui Darwin şi, din sfera selecţiunii naturale, să ne înapoiemiarăşi privirile asupra concurenţei vitale. Aceasta ne va ficu atît mai lesne, cu cît al patrulea tabel antic, cel care re-prezenta vînătoarea de mistreţ, ne face să intrăm cu totulîn focul acţiunii vînătoreşti, in mediaş rea'1.Un vier uriaş fuge urmărit de un călăreţ cu două suliţeîn mini, de alţi patru vînâtori cu ţăpoaie şi cu săgeţi, de1. Poeziile lui Alecu Văcărescu <cca 1762 — cea 1800), fiulbanului lenâcliiţă şi tata lui Ianou Văcărescu, sunt cele mai multeinedite; abia daca vreo cîteva s-au păstrat în memoria vechilorlăutari, însă fîul poetului le adunase şi, daca va vrea Dumnezeu,peste puţin voi izbuti a le publica. Viaţa acestui poet, pierdut— omorît, negreşit, în exil, — în vreo cetate de peste Dunăre,ia vîrsta de 32 de ani, e un întreg romanţ, pe care am de gînd să-1povestesc cînd voi scoate la lumină poeziile ce au mai rămas de ladînsul. Nu mă tem a zice că pînă acum nici un poet român n-â avutmai mult foc şi mai multă graţie. Aceste cualităţi răsar seînteietoare,prin limba învechită, şi, uneori, azi, chiar ridiculizată a versorilorsale (n. Oi.).2. în miezul lucrurilor (lat.). : * •,.102 '1 liber si altul oprit în zgardă; în faţa vîna-cîni — un"_ iQtă' (ioi juni,— unul cu arcul încordat, cela-tului se pi îndreptată Spre fiară. Toţi aleargă, toţi strigă,lalt cU ^prinşi de cea mai fieroasă turbare1. De nu s-artoţi s"nt v

subl această mişcare, sobrietatea de linii a arte-deosebi, p ^ oarecare imperfecţiuni de forme, care denotălor anl1Cjp'gCâdere, s-ar putea crede că acest episod a fost° hffde" penelul energic al lui Rubens.SLmL i si acest Domn al pictorilor flamanzi a zugrăvit sceneînătorie în care fiarele sălbatice, — mistreţi, tigri, lei,h\ chiar inopotami şi crocodili, — intră în luptă cu omul.Sunt însă mai ales scene fioroase, în care geniul semeţ al mă-iestrului a dat vînătoarii un caracter cu totul eroic sau tragic,desteptînd admiraţiunea atît prin spăimîntătoarea încăie-rare a luptătorilor,' cît şi prin energia pozelor, prin vîrtoşiamusculaturii lor şi prin vioiciunea coloritului2.Un fior îti trece prin vine cînd vezi într-un tabel al lui

Rubens, pe un cavaler numid sfîşiat de creştet şi de umăr,de către un leu puternic, care i-a sărit în cîrcă şi s-a stîrcitpe şoldul armăsarului negru ce se rădică îngrozit pe picioa-rele-i de dindărăt. Fiara aurie muşcă din umărul călăreţului;un răcnet groaznic iese din buzele căscate ale acestuia; fa-ţa-i e învineţită de spaimă şi de durere; ochii îi sunt holbaţi;din mînă-i scapă lancea.1. Toate cualităţile acestei picturi, şi poate chiar mai multămişcare, mai mult foc, se găsesc într-un basoreliev antic din MuzeulCapitolin, la Roma (Sala împăraţilor), în care se vede un vier urîaş,împresurat şi atacat de şase vînători şi de trei cîni. Un june, de laspate, a tras cu arcul într-insul; alţi doi, din care unul poate fiMeleagru, îşi înfig lăncile lor în şalele lui; o femeie călare, — poatechiar Atalanta, — îl izbeşte şi ea cu suliţa; în faţă-i un bărbat maiîn vîrstă, — Telamon, se crede, — rădică baltagul ca să-1 loveascăîn creştet. Un servitor a căzut sub dobitoc, oprind de zgardă uncopoi; ceilalţi doi cîni, din care unul molos, saltă ca să-1 apuce de rît.Acest frumos monument poartă numirea Mistreţului din Calidoa(«. Od.J. Vezi supra, p. 44, n. 7.2. Peter Paul Rubens — cel mai mare pictor al şcoalei fla-mande, născut în Colonia, la 1577, mort la 1640, a produs, printresutimi de tabeluri de tot felul, cîteva subiecte de vînătoare, care seaiia azi Prin galeriile de la Munic, Dresda, Marsilia şi în cîteva colecţi-ei particulare din Engîitera; apoi sunt de la dînsul şi o mulţime(n £ mne ca subiecte vînătoreşti, chiar şi în colecţiusea Luvrului103

Par aci artistul a trecut post.1 hotarele vniătorcşti; căr"ne-a pus subt ochi o dramă de cele care, şi daca aţîţă vitejiaeroilor, însă îngheaţă îndrăzneala simplilor vînători. Aces-tora le place ca cel puţin, printre primejdii, să se întrevazăizbîuda lor. Numai în asemenea caz se poate aplica cualifj.caţiunea de curat vînător esc unui tabel sau oricărui alt obiectde'artă. Acolo unde fiara rămînc învingătoare şi vînătoruleste sacrificat, se poate zice că artistul a ieşit din sfera arte-lor vînătoreşti şi opera lui inspiră un interes de groază caresfîşie toată armonia reguleîor cinegetice; aceea este o notadiscordantă în muzica vînătoriei, o greşeală de ortografie îngramatica ei.în secolul nostru, un pictor francez cu talent de frunteHorace Vernet, a reînoit în pînzele pe care a zugrăvit vînă-torile de lei şi de mistreţi din Algeria şi din Sahara, emo-ţiunile unor scene în care primejdia situaţiunilor joacă unrol de căpetenie; dar fiind însuşi ei vînător, s-a ferit de acomite incorecţiuni antivînătoreşti ca Kubens, şi tabclurilelui, aşa vrednice de admirat, au toate acel caracter care che-zăşuieşte întotdauna vînătorilor o superioritate măgulitoareasupra fiarelor vînate1.Un tabel de vînătoare africană a lui Horace Vernet eca o povestire a vestitului francez Jules Gerard, carele,în unsprezece ani petrecuţi în Algeria, a împuşcat douăzecişi cinci de lei şi a cîştigat astfel meritata poreclă de «ucigă-torul leilor»2. Chiar basme d-ar fi cîte povesteşte vînătorulşi cîte zugrăveşte artistul, tot pare că te scuturi la ideea că1. Horace Vernet - născut la 1789, mort la 1863. Dintrenumeroasele lui tabel uri de tot felul, alegem pe cele ele vînătoare:el a expus, în anul 1836, Vînătoarea în pustiul Sahara, din 28 mai1833; la 1839, Vînătoarea de lei în Metige; la 1855, Vînătoarea demufloni [berbeci sălbatici] de către marocani; întoarcerea de la vînă-toarea de lei; Vînătoarea de mistreţi în Sahara. A mai făcut şi nume-roase gravuri reprezentînd subiecte de vînători europene (n. Od.)-2. Jules GSrard — născut în 1817 — a descris vînâtorile saleîn două volume foarte interesante: La chasse an Hon {Vinarea leulw— fr.>, 1855, şi Le tueur de lions (Ucigătorul de lei - fr.>, 18°8'D-l Alfred Poissonnier şi vicomtele Adolf D'Houdetot au scrisbiografia lui (n. Od.).Coincidenţă bizară: Jules Gerard a murit — in 1864 -^cîndu-se în rîul Jong, din fosta colonie engleză Sierra-Leone, ad>c'Muntele Leului.104ioacă asa lesne cu viaţa sa, pentru un simplu gustotnul^se j dar'cînd citeşti sau priveşti, mult nu trece şide.vma cei' pUtin ghiceşti că fiara cea primejdioasă este maiafli sau ^p^ omul, că ea are să pice învinsă de al ei pri-în P^riC • atunci îndată, încrederea, bucuria, ba chiar şigonitor, ^ êsteaptă toate deodată în inima-ţi, acum Lniş-^t" li mîngîiată. Atunci zici cu încredinţare: «Iată un fru-^ns ""tabeA'înătoresc!».\ceste consideraţiuni pot să-ţi pară a fi idei metafiziceconfuze, —- adică, cum am zice, dupe un termin inven-tat si pus la 'modă de un vesel şi spirituos invalid al vînăto-iei 'cam filosofic absoluta1, — eu însă stăruiesc a crede că,i daca nu ştiu eu bine să lămuresc aceste idei, s-ar putea

totuşi stabili în principiu că, precum arta vînătoriei consistănumai din reguli care fac pe vînător sa învingă pe vînat,si nu viceversa, tot aşa şi operile literarii sau plastice nuse pot cualifica cu titlul de cinegetice decît atunci numaicînd ele prevăd neîndoioasa victorie a. vânătorului, chiar şidaca uneori ele ar atrage un oarecare interes de milă sau deadmiraţiune asupra vînatului persecutat.1. «Filosofia absolută!» Această minunată ştiinţă nouă ocunosc şi o preţuiesc cîţi au petrecut şi au rîs în vesela societatea d-lui Iancu R..., nepot al răposatului Eliad Rădulescu; din felu-ritele daruri ale unchiului, dînsul a moştenit pe acela neaoş românescde a şti minunat să păcălească cu vorba pe cei slabi de îngeri. Dintrenenumăratele anecdote glumeţe ale nepotului său, Eliad, într-unarticol din «Biblioteca portativă» (voi. <al> II<-lea>, Bucureşti,1860, p. 253 şi urm.), ne povesteşte cum el a dat pe bete, într-o zi,pe unul din acei lingăi, nătîngi şi morocănoşi de ardeleni, cari trecuneori dincoaci de munţi, în cualitate de profesori, proaspeţi scăpaţidin cîte un păcătos de gimnaziu unguresc, lăudîndu-se că «li a fostsuccesu pe depleanu a absolvere prelectionile la filosofia, necum şigurile teologali; ergo <deci - lat.) se recomîndăluiesc că-s batireo ogi şi filosofi absoluţi», numai buni ca să tîmpească cu neştiinţaor fumurată pe bieţii copilaşi de pe aci. Cîntărind numai dintr-ok^Pa arama filosofului său, păcălitorul nostru, viţă de tîrgoviştean gUră> î! 1Uă la rCfeC> Şi< lăudîndu-se că Şi dînsul a studiat âdînc ÎD limba engîeză> începu, ca probă de ştiinţă şi filosofică> să"i toarne, cu o limbuţie modulată pe into- l convingătoare, o vijelie de defîniţiuni şi de formule 'lrrnator!rci: «Pentru mine, domnule filosof, simţirea individual, care, redus la cea mai simplă expresie,105nărTdcam cVf ieste u6 n

Admiţînd o asemenea definiţiune pentru toate arrurlde bele-arte care se ocupă cu ilustrarea vînătoriei, pmacum să trecem în revizuire pe toţi acei pictori din diferi?1

şcoli, cari se numesc mai special pictori de vînătoare. 6

Daca Italia şi cu dînsa Spania, rămîn mute la fanfareide chemare ale vînătorilor1, apoi şcoalele flamandă, olandeză, franceză, germană şi engleză răspund toate la apel Jfiecare din ele se prezentă cu unul sau mai mulţi artişti însemnaţi, avînd această specialitate. în Flandra găsim r>eprintr-o impulsie comunicativă, şi făcînd prin hipotentiză o tangent"prin fibrele simţitive, străbate prin toate liniile paralele ce se unescdin natura lor într-un punt, şi prin simţibilitate produc toate senzaţiunile, toate simţimintele sentimentalismului celor cinci simţiri cesimţualmente funcţiona prin cele cinci simţuri şi cad toate în sintezaperpendicularei spre a se manifesta spiritului uman printr-o fosfo-rescenţă supranaturală a intelectului simţitor...»Dnpe un valvîrtej de felul acesta, bietul ungurean, zăpăcitşi uluit, rămase însă bine încredinţat «cum că onoratul şi mărituldomnu Iancu este aprîat a fire cu mult mai profund şi mai absolutfilosof decît dînsul, de bună samă că încă ştiuse mintenaş a sub-şternere şi a respicare certe materie filosofice tare încâlcite, întrua cărora esenţie perceperea intelighenţei sale nece cum nu potusebene a resbatere». — Judicaţi, acum, d-voastre, onoraţi cititori,care din doi era mai tare în «filosofie absolută»! (n. Od.JDupă cum se vede, dascălul Marius Chicoş Rostogan, dinMomentele şi schiţele lui I.L. Caragiale, şi-a făcut ucenicia de perso-naj literar în paginile «Bibliotecii portative » a bătrînului Ion HeliadeRădulescu.1. Zicînd acestea nu voim a înţelege că niciodată, nici un pictoritalian sau spaniol n-a reprezentat în vreun tabel al său scene devînătoare. O asemenea aserţiune ar fi foarte lesne |de răsturnat.Zicem numai că nici Italia, nici Spania n-au avut vreun pictor ilus-tru care să se fi dat într-un mod cu totul special la pictura vînă-torilor.Nu se poate numi «pictor de vînători» boloniezul DomenicoZampieri, ce-i zic şi Dotninichino (1581 — 1641), fiindcă într-o zi aavut graţioasa inspiraţiune care a produs frumosul tabel, de unaspect cu totul antic, ce se numeşte Vînătoarea Dianei, şi care sevede în Galeria Borghese din Roma. La marginea unui cnngşi pe malul unei ape, în care se scaldă şi se joacă două fragede zine,şapte nimfe pădureţe se întrec cu săgeţile, care de care să nimereascmai bine o porumbiţă, pusă drept ţăl pe vîrful unei prăjini.106rsi amicul şi conlucrătorul lui Rubens; înrnip'Wouwerman2, pictorul de cai şi mai alesOlanda, Pe ., J. în Franţa, pe Francois Desportes3 şi peal calului D<U > ^ fost ictorii oficiali ai vînătorilor dateJ'B- ^Ludovic al XlV-lea* fi al XV-lea«; în Germania,-----T la mijlocul pînzei, şi le arată preţurile luptei, care suntfUB ' o faretră <tolbă de săgeţi) de purpură. Dindosu-i,stă,sunîun arc d

feea™>esc curioase: una, pe malul apei, se descalţă; alta

alte mm o„arii_ Jn depărtare se văd mai multe figuri luptîndu-se,bucium, alergînd şi purtînd, atîrnată de bîrnă, o căprioarăLa o parte se zăresc capetele a doi păstori, pitiţi în tufiş ca săăzuţi la jocul zeiţilor. Opera Dominichinului e plină defrăgezime, de mişcare.Nu "se Poate iar numi *Plctor de vînătoare» nici spaniolul Don

Diego Velasquei (1599-1660), pintor di cămara <pictor (oficial)al Curţii (regale) - sp. >, mareşal şi amic al regelui Filip <al > IV<-lea),fiindcă, în peisagiu! numit O vedere la Prado, din Museo de Reyde la Madrid, a zugrăvit cu penelul său energic şi realist o încăieră-tură înfuriată de oameni, de cai şi de cîni, vînînd mistreţul; nicifiindcă, într-un tabel din Galeria Naţională din Londra, unde figu-rează regele călare cu toată Curtea sa, a schiţat, asemeni, o vînătoarede vieri; nici fiindcă în mai multe alte portrete ale lui Filip<al>IV<-lea>, sau ale infantului Don Carlos Baltazar, i-a prezentat încostum de vînătoare, cu arme în mînă şi cu cîni în preajma lor.Acestea sunt flori gingaşe, răsărite ici şi colea, pe cîmpulnăpustit, în Spania şi în Italia, al artelor vînătoreşti; dar cu ofloare nu se face primăvara, nici cu un tabel sau două, o şcoală depictură (n. Od.).1. Vezi infra, p. 110, n. 2. ,2. Vezi infra, p. 111, n. 1.3. Vezi infra, p 113, n. 1.4. Vezi infra, p. 114, n. 2.5. Ludovic al XlV-lea (1638—1715) —rege al Franţei tntreanii 1643 şi 1715, supranumit de curtenii lui «cel Mare» şi «RegeleSoare», reprezentant al absolutismului monarhic, pe care însuşi1-a exprimat prin cunoscuta formulă: Uitat c'est moi! Statul sînteu! (fr.).6. Ludovic al XV-lea (1710-1774) -rege al Franţei (1715),Supranumit «Mult-iubitul», pentru că, în 1744, îmbolnăvindu-se,intr-o împrejurare de război la care asista, şi oficiindu-se, în toateîsencile Franţei, slujbe religioase pentru mîntuirea lui de moarte,umnezeu, mult iubindu-l, 1-a lăsat să mai trăiască, moleşit şinetrebnic, pînă în 1774.9 ~ Pseu<3o-cynegeticoi

107

pe J. Elias Ridinger1, portretarul vînatului înjunghiatprinţişorii şi de grofii nemţeşti din secolul din urm*.Englitera trăieşte încă Sir Edwin Henry Landseer2 'a înfipt cu penelul pe pînză cele mai frumoase şi mâinale tipuri de cîni englezeşti şi a poetizat moarteaa cerbilor măreţi din poienile înorate şi din bălăriiletastice ale Scoţiei.

vraîn acest şir de artişti, care se destinde peste un «nţiu de trei sute de ani, avem ca şi o istorie întreagă a pictu"rei vînătoreşti, a deosebitelor faze prin care ea a trecut-se pare că destinele au voit ca, în timpii moderni, aceastăramură a artei, bogată şi variată în identitatea ei caracte-ristică, să încolţească pe rînd şi să poarte rod treptat înfiecare din ţările culte ale nordului Europei, fără ca într-însasă se ivească vreun interval de amorţire. Ca ramura au-rită a zeiţei de sub pămînt3, abia un penel consacrat Dianei1. Vezi inîra, p. 116, n, 1. ;;2. Vezi infra, p. 117, n, 1.3. «Ramura aurită a zeiţei de sub pămînt», — adică a Pro-serpinei, fiică a zeei Ceres şi a lui Jupiter, soţie de furat a zeuluiPluton, stăpînitorul Infernului, — este, ne-ncredinţează-n Eneidapoetul Virgiliu, o miraculoasă «crenguţă de aur — varga mlădie şifrunzele — », ascunsă-n desişul unei dumbrăvi («dumbrava toată-oacoperă, umbre o-nchid în adîncuri de vale»), pe care un om,fâră-nvoirea Parcelor, — zeiţele stăpîne pe soartă, — chiar deşi-ar aduna toate puterile, n-o poate frînge, nici cu mîna, şi nici cu«fierul cel aspru». Fără această «crenguţă de aur», care «de-i ruptă,o alta răsare, şi ea tot de aur, frunziş la fel câpătînd», nici un muritornu poate pătrunde viu în împărăţia lui Pluton.Legenda virgiliană despre minunata regenerare a renguţeide aur» este utilizată de Odobescu, în textul pe care-1 adnotăm,pentru a sugera, prin comparaţie, continuitatea temelor cinegeticepe pînzele pictorilor din ţările nordice ale Europei: «...se pare cdestinele au voit ca, în timpi moderni, această ramură a artei,bogată şi variată în identitatea ei caracteristică, să încolţească perînd şi să poarte rod treptat, în fiecare din ţările culte ale norduluiEuropei, fără ca într-una să se ivească vreun interval de amorpre

(s.n.).108începea a ş°vai în mîna artistului îmbătrînit, şi altul răsărea ş<^ ină ca s^ întreţină tot vie admiraţiunea ca

-Intru" estica vînătoreascâlpentruAureus,«Primo avulso non deficit alteret simili frondescit virga metallo.»*- e în timp de mai mulţi secoli, vînătoria n-a avutîf^nterpre'ţi plastici decît pe migăloşii miniaturişti, caril l 'nau2 cu poleiele şi cu văpsele cleioase, mulţimea demlumi ûpg care castelanii secolului de mijloc învă-man -^ citîre şi prin exemple zugrăvite, regulele însemnateî ărti vestite pe acele vremuri, precum De arte venandi

cum avibus, scrisă de împăratul Germaniei, Frideric alII-lea Le livre du roy Modus et de la royne Rado, El librode la 'Monteria que mandb escriver el rey Don Alonso de Cas-tilia V Leon, Les deduitz de la chasse des bestes sauvaigps deGaston Phoebus, pe care nu l-ai trecut nici tu cu vederea,şi încă altele3, care au constituit mult timp toată literatura1. Virgilii Aeneid{a}, VI, v. 143-144:«Rupînd una, nu lipsea altaTot de aur, şi ramura înfrunzea de acelaş metal!»(n. Od.)2. înlumina (a ~) — a împodobi un manuscris cu miniaturicolorate sau poleite.3. Cartea {De arte venandi cum avibus — Despre meşteşugulvînătoriei cu păsări — lat.) împăratului Frederic al II-lea (1191 —1250), fiul <nepotal> lui Frederic Barbă-Roşă, a fost mai întîitipărită la 1596 de Vesler (Augusta Vtadelicorum, adică Augsburg),1 voi., in-8°, şi, mai completă, de Joh<ann> Gott<lob> Schneider,la Lipsea, 1788. - <17>89, 2 voi., in-4°. - Le livre du roy Modus(et de la royne Rado) {Cartea regelui Modus (şi a reginei Rado)-fr->, tipărit<ă> mai întîi la Chamb6ry, la 1486, in fol. got,, afost^reprodus<ă>, cu o prefaţă de d-1 Elzâar Blaze, Paris, 1859,Ph ' °U 5° stampe- ~ Am menţionat mai sus opera lui Gastonboebus, comite de Foix- - Cartea spaniolă Libro de la Monteriai arte (tratat) de vînătorie}, scrisă dupe ordinele regelui Alfons alJ-lea <1312-135O>, învingătorul maurilor «la batalla del Salado»,Vo°st ''Pantă de Gonz. Argote de Molina, la Sevilia, 1582, in fol. -tori ^ adaOge ^ această listă de bibliografie archeologioă a vînă-|i iacă două, cărji curioase: una, fiindcă este opera unui rege al109

>*»şi toată arta vînătorilor, apoi tocmai în secolul al XVîartişti adevăraţi începură a se inspira din subiecte vînâto .'Am spus în ce mod, mistic sau dramatic, Albert IV^*'şi P. Rubens au conceput asemenea subiecte. Ei au fost ?er

îndoială bărbaţi de geniu, dar nu se pot numi curat -h • fr^.de vînătoare. Altora, mai puţin geniali, dar nu mai fără t""*'lent, li se cuvine un titlu aşa special. a~Sunt aceia chiar despre cari am zis adineauri cărăstimpul de trei secoli, din al XVI-lea şi pînă acum s'trecut din mînă în mînă fitilul învăpăiat al operiior d*1

artă cinegetică, e

«Et, quasi cursores, vitae lampada tradunt»1.în fruntea lor timpul a pus pe flamandul Francis Snvders2, cel care a lucrat alături cu marele Rubens şi a împărţitFranciei şi vînător vestit, La chasse royale, par Charles IX, roi laFrance {Vînătoarea regală, de Charles IX, rege al Franţei (fr)între anii 1560—1574), Paris, 1625, in-8°, cu stampe; şi alta, fiindcăne descrie vînătorile cu şoimii, nu numai în Occident, dar şi la greciibizantini, şi la turci: Falknerklee, bestehend in drey ungedrucktenWerken, uber die Falknerey, nămlich: — 1. Das Falkenbuch (tur-kisch); — 2. 'Ispaxocwptov, das ist die Habischtslehre; — 3 KaisersMaximilians Handschrift uber die Falknerey... aus dem tiirkischenund griechischen verdeutscht und herausgegeben von HammerPurgstall, Wien {Trilogia şoimului, care constă în trei cărţi (încă)netipărite, despre vînătoarea cu şoimi, adică: — 1 Carte despre şoimi(din limba turcă); — 2. Ierakosofion (gr.), sau dresura şoimilor păsi-rari; — 3. Manuscrisul împăratului Maximilian (1459 — 1519)despre vînătoarea cu şoimi... tradus în limba germană din limba turcăşi din limba greacă şi editat de Hammer Purgstal) (1774 — 1856),Viena), 1840, in-8", cu stampe (n Od.).1. Lucretti De rerum natura, II, v. 79:«Şi ca alergătorii îşi trec facla vieţii».Această vestită şi frumoasă imagine o prezentase mai naintePlaton, Leg(es), VI: «xa&dbrep Xa^-roiSa T6V (3L&V 7tapaSiS6vTO<; &XKoâ£5 ăXKuv» (n. Od.).2. Francis Snyders (1579 —1649<1657» — a fost pictor alregelui Spaniei Filip <al> III<-lea) şi al arhiducelui Albert dinŢările de Jos El a făcut tabeluri de vînătoare, animale şi naturemoarte; cele mai principale sunt în Galeriile Belvedere din viena»Luvru din Paris, Ermitagiu din St-Petersburg, din Bruxela, An-vers, Amsterdam, Haga, Munic, Dresda şi Florenţa. Vînătorile uide mistreţi sunt cele mai faimoase (n. Od.). $.110cu1 meritul multor picturi în care Rubens făcea fi-cu dînsui .^ Snyders animalele, fără ca acestea săgurile oin^ne

îproductele ieşite din mîna faimosului măiestru,dea de ruş ^g jn oamenii lui Rubens, mişcă cu aceeaşiViaţa car fjareie juj Snyders. Ochii lor scînteiază, nărilevigoare ^ -^ fălcile lor spumegă, botul lor căscat e jilav delor raSU. ' j artistul ne arată cîni întărîtaţi dînd năvalăsînge, Ş^^ mistreţ, rupîndu-i şalele, muşcîndu-1 de urechi,asupra ^, (jintr_jngii spintecaţi la pămînt, pare că se şiA răsunetul lătrăturei lor, chelălăitul lor de bucurie sau!i durere, grohăitul fiarei şi sunetul cornului de vînătoare.M i bine decît aşa nu se poate reproduce cu pinsula impre-

unea ce resimte cîmpeanul care, trecînd prin pădure, vededeodată strecurindu-se pe lingă dînsul un dobitoc mare şinegru, cu haita lui de dulăi, urlînd în urmă-i cu turbare.Aci se poate mai cu seamă pricepe deosebirea ce existăîntre Snyders, pictor din şcoala flamandă, şi artiştii dinşcoala olandeză, cari au tratat asemenea subiecte. FilipWouwerman1, spre exemplu, în loc de a ne duce chiar pe scenadramelor vînătoreşti, ne preumblă numai în preajma lor,arătîndu-ne cînd pregătirile de vînătoare în curtea cas-telului seniorial, cînd popasul în rariştea pădurii, cînd veselaîntoarcere a vînătorilor izbînditori. El foarte rar ne facesă fim faţă chiar la întîmplările luptei; acelea pentru noirămîn afundate în zarea aburoasă a peisagiului. Din contra,Snyders ne mînă mereu pe cîmpul de bătaie, în mijloculvînătoarii, în sînul codrilor. Cerbul şi cînii sunt actorii decăpetenie ai tabelului său; minutul ce-i place mai multa alege este acela cînd animalul, zădărit de haita primenită,îşi ia inima în dinţi şi se apără cu desperare sau sare d-asupracînilor sîngeraţi, pe cari i-a spintecat cu coarnele sale. Acelae şi momentul cel mai dramatic, cel mai interesant al vînă-toarii; neştiind încă bine cum are să se aleagă urma, privi-torul îşi închipuieşte că dobitocul, sprinten, uşor, pe care-11. Filip Wouwerman - născut în Harlem (1620<1619>-1668)— a făcut un număr considerabil de tabeluri, de dimensiuni înalb6^ mici' *n care figurează pretutindeni cai, şi neapărat un cal■ Mai toate galeriile publice ale Europei şi mulţi particulariI ă tabeluri de ale lui, care se vînd acum, - cînd se găsesc, -Pe preţ de 10 pînă la 40 mii franci unul. Tabelurile falş atribuite lui°uwerman sunt încă şi mai numeroase (n. Od.).111

împodobesc chiar armele sale, va izbuti poate să scade dinţii aprigi ai dulăilor, şi de junghierul vînătr?6is- se apropie.Wouwerman a fost cel dintîi pictor care a ştiut să scla iveală graţia călăriei si carele, reprezentînd mai d bili d l ţă li l ţ p mascene cu nobili de la ţară, cu cavaleri galanţi, cu vlnăta făcut ca în pînzele sale calul să fie întotdauna figura°?'căpetenie; în mulţimea cea mare de producţiuni ale Ini e

se găseşte o singura pictura m care sa nu se zărească măcun şold de cal, iar mai cu deosebire un cal bălan. Aşa âmult i-a plăcut a da cailor rolul principal, încît chiar şi fovînătorile sale, pictorul măiestru, temîndu-se a răschirainteresul, mai niciodată nu s-a ispitit a înfăţişa cerbul înlupta sa disperată cu cînii, precum a făcut Siîyders, Oudryşi chiar marele Rubens; el a înţeles că atunci cînd cerbulîn fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor, d-asupra rovinilor1'sau iese din crîng şi se iveşte un minut prin cîmpie, cu capuluşor plecat pe umeri, cu trupul şui2 şi elegant, cu părul plă-viţ3, încîntător de graţie şi de iuţeală, a înţeles că ar fi pesteputinţă ca atunci toţi ochii să nu se ţintească asupră-i şica el să nu soarbă la sine tot interesul priveliştei. De aceeaWouwerman mai adesea lasă a se bănui vînătoarea, sau oschiţează în depărtare, chemînd vederea spectatorilor asu-pra pregătirilor şi urmărilor acestei plăceri; el îi pofteştesă asiste la Plecare, la Băutură, la Popas sau la acea veselăgustare ce se cheamă Întoarcerea de la vînat. Vînătorii, aciînghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc peiarbă verde, cu caii lîngă dînşii, aci iar sosesc voioşi, sunîndfanfarele lor de izbîndă. Damele, graţios plecate pe şelelelor de catifea neagră, se uită cum şoimii se răped în aer pepăsărelele spăimîntate; una din ele s-a depărtat în tainăspre pădure, şi dupe dînsa aleargă, în fuga calului său alb,un galant cavaler, ducîndu-i vălul pe care ea 1-a uitat atîrnatde craca unui copaci; tocmai în fund, pe marginea pădunijse zăresc, prin ceaţa umedei Olande, cînii urmărind un cerbabia profilat.Pictorul din Harlem, ca odinioară francezul Jean Gou-jon, sculptorul Dianei de Poitiers, a privit vînătoarea, nu ca1. Rovină — rîpă, surpătură de teren (mocirloasă).2. Subţire, zvelt.3. Alb-gălbui sau alb-cenuşiu.112ionatul iubitor al sălbaticei naturi, ci oglindită/mai line ale unui prism de elegantă curtenie.prin razee învâţâturile mîndrului amic al lui Rubens,T0t asti , ^ neratiune în mintea unui alt pictor detrecînd Pes

f cezmui Francois Desportes1, au luat şi acivînâtoare» i sălbatic, mai potolit. Pornirile impe-un caracter g^yêrs se preschimbară în mişcare, subtuoase aie D rtes; furia ce întipări acela în chipurilepenenu i ^ prefăcu, la acesta, într-o vioiciune tot aşa¥ aDrid?că' dar mai puţin întăritată. Ce era foc şi zor peCele măiestrului flamand, deveni graţie naturală şi vi-

P • r>e ale discipolului francez. Snyders zugrăvise, alături°aie icul său Rubens, vînători la care se cere o inimă de^t % De«portes reprezenta petrecerile vînătoreşti alenirtiiî ale domnilor ce o înconjurau. Cu toate acestea,în tabuurile lui, caracterul vînătoresc este cu mult mai binemarcat decîtîn ale lui Wouwerman; el nu se sfieste a umpleun cadru întreg cu chipul zbîrlit al unui lup, apărîndu-secrîncen în contra unei întrege droaie de cîni, cari îl înhaţăde gît, de urechi, de coama, de pulpe, de pre unde-1 potapuca.' Botu-i rînjit le arată colţi ameninţători, şi limba, degoană multă, îi iese uscată din gîtlej.Negreşit, amice, că pe cînd te aflai şcolar în Paris, veifi rătăcit uneori duminica, — cînd ploua afară sau mai alescînd vîntul fluiera în pungă, — prin lungile săli ale Luvru-lui, căptuşite cu tabeluri din şcoala franceză. Nu se poateatunci ca tu, avînd fără îndoială de copil instinctul vînăto-riei, să nu te fi oprit cîteodată dinaintea vreunei pînze pecare se văd frumoşi cîni de vînătoare, prepelicari, copoi şialte soiuri, stînd2 ai îngrijare prin bălării un stol de potîrnichi,1. Franţois Desportes (1661 —1742 < 1743» — pictor francez,şcolar al flamandului <Bernard> Nicasius <1608 —1678), careleînvăţase pictura de la Snyders. Tabelurile lui de vînătoare, — por-trete şi animale, — sunt destul de numeroase (23) în galeria Luvru-lui; apoi se mai găsesc şi în muzeele de la Lyon, Grenoble, Rouen,Valenciennes, Nancy. Vezi Clement de Ris, Les musâes de Province{Muzeele din provincie — fr.>. — Mai multe casteluri regale au fostdecorate, în parte, de Desportes: Fontainebleau, Versailles, Trianonetc- fn. Od.),2. Sta (a*) vînatul — a nu permite unui cîine de vînătoaresă stîrnească vînatul, înainte ca vînatul să intre în bătaia puştii.113

sau sculînd1 răpede o păreche de fazani cu peneleAcela a fost un Desportes, dacă nu cumva va fi fost oa lui Oudry, căci amîndoi aceşti pictori şi-au împărţit -lunga lor viaţă, favoarele Curţii Franci ei, zugrăvind t *vânătorile regale şi portretînd pe rînd toţi cînii cei °^-aleşi din haitele de la St.-Germain, de la Fontainebl^^de la Rambouillet şi de la Compiegne. Se zice că Ludo^'al XV-lea, ba şi strămoşul său, marele Ludovic al XlV-1 1C

se veseleau foarte cînd li se aduceau acele portrete si^'plăcea să recunoască şi să-şi aducă aminte numele fiecărui6

din cînii lor de vînătoare: «Acestea sunt Bonne, Nonne vPonne!» — va fi zis cu gravitate Ludovic cel Mare, văzîndcele trei căţele negre şi albe, zugrăvite de Desportes'. «Aceş-tia sunt Mitte şi Turlu!» — va fi strigat rîzînd LudovicMult-iubitul, recunoscînd copoii săi, portretaţi de OudryJ.B. Oudry2, care luă hotărîrea de a deveni pictor devînătoare din momentul cînd într-o zi profesorul lui îi zisevăzînd cum schiţase un cîne: «Tu n-ai să fii altceva decîtun zugrav de cîni!», — Oudry, care a ilustrat cu aşa multspirit şi talent fabulele lui La Fontaine, Oudry fu contim-poranul sau oarecum urmaşul lui Desportes. Nu este tocmailesne a deosebi unul de altul pe aceşti doi artişti; modulde a vîna şi întîmplările vînătoarii fiind, pe timpul lor, maitot mereu aceleaşi, subiectele lor de tabeluri se repeţescneîncetat; apoi, amîndoi fusese mai la aceeaşi şcoală, adicăînvăţase de la elevi ai măiestrilor flamanzi. Cu toate acestea,observîndu-i bine, se văd şi deosebiri în spiritul lor. Desportesare un talent lesnicios şi îmbilşugat; el vede, pricepe şi imitănatura mai mult cu o graţie naivă decît cu ştiinţă şi precuge-tare. Din contra, Oudry este cu mult mai priceput, mai dibaciîn meşteşugurile artei; el ştie să împartă mai bine lumina,să întocmească mai frumos o grupă; el este, într-un cuvînt,-mai academic; dar prin aceasta chiar, inspiraţiunile-i suntmai puţin vioaie şi coloritu-i mai ofilit decît ale lui Desportes.Pentru dînsul natura e dominată de artă; tigrul, sub pinsula1. Scula (a ~) vînatul — a stîrni vînatul pentru a-1 face săintre în bătaia puştii.2. Jean Baptiste Oudry (1686—1755) — şcolar al lui <Nicolas>Largilliere < 1656-1746), a gravat însuşi multe desemne. Tabelu-rile lui sunt la Luvru, precum şi în muzeele din Dijon, Toulouse,Montpellier, Nantes, Rouen, Caen etc. Vezi Cle"m<ent> de Ris, LeS

musies de Province (n. Od.J.114Mînzeste pantera se înmoaie, leul se domesniceşte,'lui, se ^fl: păstrează toată a lui eleganţă, căprioara, toatădar ceTb • sj în genere, el ştie să aleagă minunat priveliştigingăŞia el

e^T'u a grupa într-însele scene de vînătoare.plăcute p ^ pictori au trăit foarte bătrîni şi se poateAD1-n • au fost analiştii plastici ai vînătorilor din secolulzice că ei a]ităţii franceze. Pe atunci plăcerile cinegeticede mănre ^^ Statului milioane pe fiecare an; slujitoriiale regiio ^ ^.^ formau o mtreagă armată; cînii erauvînâtone ^^ cu miile. pădurile erau păzite cu îngrijirecreSC- fie^ mereu' pline de cerbi, de căprioare, de lupi şi deca. f ti T0ate acestea se făceau cu lux, cu pompă, cu o

Sîernnă maiestate. Aşa se cădea marelui rege!înţeleptul La Fontaine, pentru care Oudry a lucratminunate gravuri, povestind despre brotăcelul care«atît s-a umflatîncît a crăpat»,a zis, sfîrşind această jalnică dar nefolositoare istoriei«Le monde est plein de gens qui ne sont pas plus sages.:

Toul bourgeois veut batir comme Ies grands seigneursjTout petit prince a des ambassadeursjTout marquis veut avoir des pages. »J

Potrivit cu această slăbiciune a omenirii, prinţişorii şimargrafii2 nemţeşti, cei despre cari, fără îndoială, fabulis-tul zice că se umflau cît puteau ca să aibă ambasadori şipagi, voiră să ţină şi ei haite luxoase de vînătoare, ba şiun pictor ca să-i ilustreze, ca Desportes şi Oudry pe regiide la Versalia.1. La Fontaine, La grenouille qui se veut faire aussi grosseque le boeuf ^Broscoiul care vrea să se facă tot atît de mare ca boul-fr.>:«Lumea este plină de oameni cari sunt tot aşa de nebuni,Fieşce negustoraş vrea să clădească ca boierii cei mari;Fieşce prinţişor are ambasadori,Fieşce marchiz vrea să aibă pagi.»D-l G. Sion <1822 —1892) a localizat această fabulă în 101fabule, Bucureşti, 1869, p. 108, Broscoiul şi boul (n. Od.J.2. Margraf — (în ierarhia feudală germană) titlu purtat deun principe al cărui principat era sau fusese «marcă», adică pro-vincie de frontieră, sub guvernare militară.115

Acesta se întîmplă să fie un om plin de talent întatea lui, precum se găsesc adesea oameni printreJohann Elias Ridinger1, născut la Ulm, printreă bit i lt d jJ g, Ulm, printre svab"êră neobosit mai mult de o jumătate de secol, cînd cu' -sula pictorului, cînd cu plumbul2 desemn atorului, cînddăltiţa gravorului, ca să reprezente cerbii vînaţi de nobT*!lui patroni şi animale sălbatice de prin menagerii, şi flUs+ jţiuni la fabule copilăreşti compuse de dînsul, şi figuri de " Ilărie şi de vînătoare cu cînii şi cu şoimii. Călătorind din ]în loc, el făcea pretutindeni chipul animalelor ce întîlnea"însemnînd cu scrupulozitate proveninţa lor; astfel, nu uit"chiar a scrie pe portretul unei babiţe guşate; «Am împuşca{această pasăre pe Dunăre, între Peterwardin8 şi Belgrad»P-aci, p-aci Ridinger era să vie şi pînă la noi!Dar la nimic el nu fu mai meşter decît la reprezentareavînătorilor de cerbi, pe care le-a înfăţişat cu o artă admi-rabilă în toate peripeţiile lor variate. A trebuit ca în secolul1. Johann Elias Ridinger (1695 <1698>-1767 <1769». Pelingă tabelurile lui ou ulei, care sunt în genere mici, el a făcut multedesemne; apoi a mai publicat, la Augsburg, şi o mare cîtime dealbumuri şi de foi gravate, printre care vom însemna, ca mairemarcabile, pe cele următoare: — (Cine n-a văzut, fără ca săştie, poate, d-ale lui Ridinger?) — Parfaite et exacte reprisentationdes divertissements des grands seigneurs {Perfectă şi exactă repre-zentare a divertismentelor marilor seniori — ir.}, 36 stamp(e),1729; ReprSsentation des plus remarquables cerfs et autres animau»destinis â Ure chass&s par Ies grands seigneurs {Reprezentarea celormai remarcabili cerbi şi a altor animale menite să fie vînate de mariiseniori — fr.>, 100 stamp<e>, 1768; Abbildung der jagtbahrem Thie-ren {Reprezentare a animalelor de vînat — germ,), 90 stamp<e),1740; Fables mor ales tir ies du royawne des animaux {Fabule moraleinspirate din regatul animalelor — fr.>, 16 stamp<e>, 1744; L'artde monter ă cheval {Arta călăriei — fr.>, 22 stamp(e>, 1722; Chasseurau tir et an voi {Vînători de ţintă fixaşi de (ţintă) zburătoare. — fr-)>11 stamp<e>. — Cele mai bune tabeluri ale lui Ridinger sunt laLondra, St.-Petersburg, Lipsea şi Augsburg (n. Od.J.2. Plumb — creion.3. Numele german al localităţii şîrbeşti Petrovaradin, port laDunăre, în faţa oraşului JSTovi-Sad.116- anară pictorul englez Landseer1, cu măreţelenostru sa ap ^j dominînd printr-o nespusă putere dra-sale f^^-êle neguroase ale munţilor Scoţiei, pentru cajnatica P^T^vurile în care Ridinger a scris epopeea cer-tabelurile .Ş1

ăţ.vali vrednici de dînsele.bului sa s^bt a cârui mJna de meşter natura sălbaticăDaT i r s a destăinuit într-un chip aşa de măreţ, a fosta fiarelor artistul carele, cu o deplină naivitate, a făcut,totdeodată ş catagrafia de răposare a vînaturilor seniorialecum amJr 'tyi Europei; numai în stampele şi în albumuriledin conţin ^ ^^ astăz. tipurile şi costumele acelor slujitori,lm se I?a

hăitari bătăiaşi, şoimari, cari compuneau personalulP^nri'ior din'secolul trecut. Cînd răsfoieşte cineva acelevmatoni ^^ âu figuraţi numai oameni în livrele galonatepa£neruci pudrate, trubaci2 găitănaţi, cu cornul de vînătoare

Olărit subt umere, şi păsărari înzorzonaţi, cu şoimul peS pare că şi aude fanfarele cîntate pe ton piţigăiat dechorul vînătorilor din oratoriul bătrînului Haydn.în timpul de acum, cu tot talentul artistului ce le-aeravat acele imagine, a căror vreme a trecut, ne aducaminte de faimosul marchiz al lui Beranger, carele, în secolulnostru egalitar, visează scutiri şi drepturi ce au fost de multspulberate de suflarea limpezitoare a timpului.«Vivons donc en repos, iMais l'on m'ose parler d'impâtslA l'litat, pour son bien, ,Un gentilliomme ne doit rien!Vous, pages et varlets,Guerre aux vilains, et rossez-leslEt toi, peuple animal,Porte encore le bât f6odal.Seuls nous chasserons .. :Et tous vos tendrons.1. Sir Edwin {Henry} Landseer e născut la Londra, la 1803<1802>, Pictor însemnat şi favorit al Engliterei, el a fost numitasociat al Academiei la 1830 şi nobilit la 1850. Tabelurile lui de vînă-toare şi de cîni, precum şi portretele, i-au creat o reputaţiune meri-tată în toată lumea (n. Od.). Sir Edwin Henry Landseer a murit în1873, deci în anul anterior celui în care a apărut Falşul tractat devinătorie,2. Trîmbiţaşi.

, ••■-. • Subiront l'honneurDu droit du seigneur.Chapeau bas! Chapeau bas!Glorie au marquis de Carabas!»*Dacă în aceste pagine învălmăşate am făcut o nar+de însemnată bătrînului Ridinger, pe care cele ma"cataloage de muzee şi pinacotece îl trec în tăcere1

a fost că am găsit în capul biografiei lui, scrisă de neistoric al pictorilor dm toate Şcoalele, de Charles R?cîteva cuvinte care, — cu gîndul la tine, - mi l-au «*£,'într-un mod cu totul particular. se«inalatDar mai nainte de a copia dupe Charles Blanc <;-uit a mărturisi un păcat în care am picat, zău nurmf ,?U

dorinţa ce m-a pătruns ca să mă supun, în sfîrşit si enţioasei şi puţin urmatei poveţe a lui Oraţiu: pre"«Semper ad eventum festinatb»1. Chansons de Beranger: Le marquis de Carabas (.Marchizulde Carabas):«Să trăim dar în pace.Dar ce! Vine să-mi ceară mie biruri?Aflaţi că pentru averea saUn nobil nu datoreşte nimic Statului,Voi, posluşnici şi scutelnici.Bateţi pe mojici şi-i prăpădiţiiIar tu, popor dobitoc.Vin' de te pleacă sub jugul boieresc.Numai noi vom avea dreptul de a vîna,Iar toate codanele voastreVor avea marea onoareA ne plăti dreptul [fecioriei datorit] stăpînulul.-Jos căciula! Jos căciula!Faceţi cinste marchizului de Carabas!»(n. Od.)2. Charles Blanc <1813-1882>, Histoire des peintres de toutesIes îtcoles (Istoria pictorilor din toate Şcolile — fr.} — operă carese publică acum de vreo 25 de ani şi care a ajuns a avea peste 580de fascicule (n. Od.).3. Horatii Ars poetica, v. 148:«Mereu grăbeşte către sfîrşit!»fn. Od.)

'lat•• frate c-au ajuns băieţii să te dea de primejdie în^Şţ11' jj jg-u poţi să mai scrii un rînd, fără ca să te des-ţară la n . ti ia soc'oteală că adică de unde ai furat cutarecoasa Şi^ ^de aj tra(jus cutare pasagiu? Ce plăcere mai ^ bit â i fi u binişorco ^ ^de aj tra(jus cutare pg pidee ^„usta atunci un biet român care şi-ar fi pus binişorpoate S âu o carte sau pe o cuvîntare, rumegate de altuln-Uffl%e în vreo limbă străină, scrieri pe care el, mintosul,Şi SCrlfj scos frumuşel pe româneşte, curate şi luminate şil6nraai bune de deochi, ca apa neîncepută.S-au deprins să stea mereu la pîndâ, drâcoşii, ca şi cîndir "treabă n-ar mai avea; caută, miros, se furişează prin- t" si dibuiesc, mai râu decît copoiul cînd adurmecă dîraf^r'ei prin ţărînă, şi bine n-apuci să te bucuri de vreo nevi-novată haiducie ce te-ai ispitit a face prin codrii literaturei,cînd fără veste, te şi pomeneşti dovedit. Atunci se fac Dunărede mînie, d<om>nia-lor, pare că i-ai fi jăfuit chiar pe dînşii,de averea lor.

La noi în ţară însă a dat Dumnezeu că n-avem legecare să ne poprească de a vîna pe moşia altuia, şi pînă acumnu s-a întîmplat ca vreun proprietar să facă pretenţiune căl-ai despuiat de vînatul său. Dar neamul scriitorilor, —totdauna şi pretutindeni mai arţăgos, — nu numai că-şiapără morţiş toate ale sale, dar încă duce şi grija autorilorde peste şapte ţări şi şapte mări. îndată ce te-a călcat foculca să te dovedească vreun colţat din şcoala nouă că ai făcutîn carte-ţi oarecare împrumuturi tăinuite, adică, cum amzice, vreo ciupeală, fericirea lui e să te scoată în vileag.Se grăbeşte, păgînul, a da sfoară în ţară că te-a prins cumîna în sac; te aşterne prin gazete, cu frazele originale alehoţului de păgubaş de gît; te batjocoreşte cum îi vine lagură şi la pană; te pune la rînd cu pungaşii, cu controbonzii1^cu calpuzanii2... Vai de lume!Văz că tu, şiretule, te-ai ferit de asemenea neajunsuri,-şi judicînd dupe vorba românului, că «paza bună întreceprimejdia rea», ai înşirat o listă de toţi autorii cinegeticipe cari i-ai consultat pentru Manualul tău. Ia să vedem şieu daca se va găsi vreunul destul de priceput ca să ghiceascăcum că am tradus, de pe Charles Blanc, rînduri întregi dinpieţele lui Snyders, Wouwerman, Desportes şi Oudry? Cîtdespre Ridinger, iată, mă dau singur prins şi încep a traducede unde-ţi spusei:1- Controbond — contrabandist.2. Calpuzan — falsificator de bani.:

119

3o P

CB p<CB px S- p (t-g "" ^ CB* t/J N £>OqB cnCB C/> P "-1" S S o

5. c1

*

cgs;■ P CB Ti-

> ^< ° O fi O8 112.3 ^ pt

iO- B ^ _ &i2.2 i-h 2 £ tro Pr- ti- o ~- °> m

p3CB p [« W

frÔ) CB ^y>_

V.. O P3

CD CD ^CD

P &. R• 3 '- U-03 Vî CB

<CL£ 3S- 3.-2.P a3 P«on r1

►d tî■P» g.p

O•dCBCop N £-.. S. •=}• CB.

S 8 g a c?a.3 £cn t—CD CO

O-1 O) tfl H P^t r; CD W WO o P ►" P3' w ^<

1 1-^.2^1■ p<ftsrs

P i-i

P> fi "" 'S 3

3'

Ilfeê-?-'5" o -K Kp* cr.- STP. CB H t/iCP *—*'

ie.??p3 ^ SI 2??• s- & a- 5'CB P 0^5■ " M> CB -- OTQ

&£<a oc 3. o 11tu o

«Dacă eşti vînător, trebuie să cunoşti pe Ridingertoţi vînătorii-1 cunosc, prea puţin, în adevăr, prin pîn»^sale, ce sunt rare, dar foarte mult prin numeroasele stămce s-au gravat de pe dînsul sau pe care le-a gravat însuşi ^fde pre desemnele sale. Numai de le vei vedea, acele gravute apucă gustul vînătoriei; căci într-însele se simte mires'mele răcoroase ale codrilor şi, ca să zic aşa, abureala pătrun"zătoare a fiarelor sălbatice. Toate cunoştinţele vînătorulu"stau coprinse în opera numeroasă şi variată a lui RidingerNegreşit că tu, ca şi mine, vei fi văzut adesea, în treacătgravuri de ale lui Ridinger, precum ai văzut, la Luvru, ta-beluri vînătoreşti de Oudry şi de Desportes, ba chiar deWouwerman şi de Snyders, precum încă nu este prin putinţaca să nu fi văzut şi să nu fi admirat cerbi şi cîni zugrăviţi deLandseer. Acest artist eminent, răsfăţat acum de o jumă-tate de secol de toată acea spumă a societăţii britanice carepoartă numele de high li/e1, a avut meritul de a însinupgustul frumoaselor arte printre petrecerile sportului englezşi a creat astfel o întreagă şcoală de artişti contimporani,ce s-ar putea numi /aşionabili3, şi printre cari s-a deosebitmai cu seamă, pe continent, francezul Alfred Dedreux4,pictorul elegant al cavalcadelor şi al vînătorilor du beau-monde" parizian.în urma acestora, furnica astăzi prin capitalele Europeiapusene o gloată de zugravi, cari, pe toată ziua, aştern,pe pînză şi pe carton, sau chipuri diafane de cai de alergă-toare, race-horse, şi de jokey pestriţi, expuşi la vedereaamatorilor pe înverzitul tur/6, unde ei se întrec la steeplechase1,sau portrete de dulăi, de cîni şi de căţei din toate acelefelurite rase, cu care englezii şi imitatorii lor petrec sau se1. «Lumea bună», «aleasă» (engî.), lumea aristocraţiei brita-nice, «spuma societăţii britanice», cum glosează Odobescu.2. A introduce.3. Faşionabil — care se conformează modei; care adoptămanierele elegante.4. Alfred Dedreux (1808-1860) —pictor francez de cai Şicîini englezeşti. După opinia specialiştilor, Alfred Dedreux s-abucurat în tot timpul vieţii de o faimă care depăşeşte ca multvaloarea pînzelor sale.5. Ale «lumii bune» (fr.).6. Hipodrom (engl.).7. Cursă eu obstacole (engl.),120re a goni şi a prinde tot soiul de vînat, începînd de laserv sp fecund1, care s-aţine nemiluit2 pe urma fiarelorm dru pînă la ciuful de pinch3 care suceşte gîtul chiţca--f C°şi de la vîrtosul bull-dog, cu botul cîrn şi turtit, pînăT d licatul king-Charles1, cu părul flocos şi moale ca mătasea.nar vînătoarea, privită clin punctul de vedere artistic1 pasionaţilor sportmen, îşi are azi literatura ei, precum îşisi artele sale. Aş repeta nume de autori coprinşi în lista. +ocmită de tine, dacă m-aş încerca să fac o analiză critică,, £ de a figura în gazeta numită Sporting-Magazine",şi apoi vicomitele Adolf d'Houdetot şi d-1 Elzear Blaze6,au luat de mult asemenea sarcine, pe care ştii bine cu cîtăştiinţă, talent şi spirit le-au îndeplinit. D-aş fi mai vînător,

sau dacă noi toţi am avea materie şi mijloace, mai bine arfi să facem, pentru ţara noastră, un album sau un keepsqkeluxuos, ca acela pe care o companie de nemeşi7 maghiari,avînd în fruntea lor pe corniţele Em, Andrâssy8, omul politic1. Cîine de vînă.toare (engl.).:

2. Fără cruţare, fără milă.3. Cîine mic, cu blana lăţoasă, întrebuinţat mai cu seamă lavînătoriîe de animale mărunte, (engl.).4. Cîine mic, cu părul lung şi cu urechile atîrnînde, dintr-orasă răspîndită mai mult în Spania.5. Almanah sau Magazin sportiv (engl.).6. Vicomte Adolphe d'Houdetot <1799 —1869), Chasse excep-tiannelles (Vînători excepţionale — fr.>. Paris,' 1849. — ElzearBlaze (1786—1848), Le chasseur conteur ou Ckronique de la chasse,contenant des histoires, des contes, des anecdotes, depuis Char-lemagne jusqu'â nos jours {Vină,torul povestaş sau Cronică a vînă-toriei, conţinînd povestiri, poveşti, anecdote, din vremea lui Carolcel Mare (rege al francilor între anii 768 şi 814) pînă în zilele noastre-fr.>. Paris, 1840 (n. Od.). Menţionăm că Elzăar Blaze a fostŞl colaborator asiduu al publicaţiei Journal du chasseur (Ziarulvinătorului — fr.) şi autor al mai multor cărţi despre vînătorie.7. «Nobili unguri» (1894).8. Emanuel (Mana) Andrăssy (1821— 1891) — călător InOrient (China şi India), pasionat vînător, autor de cărţi desprevînătorie şi membru al Academiei de Ştiinţe Ungare, confundat,se pare, de Odobescu cu contele Gyula Andrâssy (1823-1890),o mai multe rînduri ministru în guvernele de la Budapesta şiiena, adept înfocat al dualismului austro-ungar.121

de astăzi, l-au publicat, sunt acum cîfiva ani, sub titlul-Vînătoarea şi sportul în Ungaria1,Dar la ce să ne suim aşa de sus cu zădărniciile? La G

să călcăm orbeşte pragul semeţ al trufaşelor palate, undeo să ne întîlnim poate numai cu neajunsuri şi cu umilinţe?Nu sîntem noi oare strănepoţi ai poetului carele a pus maipresus de toate auream mediocritatem1, viaţa simplă, modestăşi fericită, pe care tot omul şi-o poate dobîndi, cînd ştie să-simărginească trebuinţele şi plăcerile du pe a sa putinţă?Nu am învăţat noi minte din zisele vechiului nostruletopiseţ, cînd el ne vorbeşte despre desşânţatele pofte şirîvniri ale Domnilor celor lacomi şi necumpătaţi? «O, nesă-ţioasă hirea omului, spre lăţire şi avuţie oarbă; pre cît semai adauge, pre atîta rîhneşte! Pohtele omului n-au hotar;avînd mult, cum n-are avea nimica îi pare; pre cît îi dăDumnezeu nu se satură; avînd bun al său, şi la al altuia bun1. Les chasses et le sport en Hongrie, d'apres l'original hongrois,par Mrs. les comtes EmmanueJ Andrâssy, M. Sândor, B. Festetitzet les barons Orczy, F. Podmaniczky, B Wenckheim et G. Szolheck,trad<uction>par J.B. Durringer et A. Schwiedland, Pest, gr<and>fol<io> (Vînâtorile şi sportul în Ungaria, după originalul un-guresc, de domnii conţi Emanuel Andrâssy, M. Sândor, B.Festetitz şi baronii Orczy, F. Podmaniczky, B. Wenckheimşi G. Szolheck, traducere de J.B. Durringer şi A. Schwiedland,Pesta, folio mare), cu 25 stampe colorate (n. Od.J.2, Horatii Carmin(a) (Cîntece — lat.), II, 10, v. 5-8;«Auream quisquis mediocritatemDiligit, tutus caret opsoletlSordidus tecti, caret invidendaSobrius aula.»— «Cel ce se mulţumeşte cu preţuita mediocritate, rămîne şiferit de ruşinea unei locuinţe ticăloase, şi apărat cu înţelepciunede a rîvni la palate» (n. Od.J.122 de casei şi aşa, lăcomind la al altuia, soseşte de

>rdeS al săul>>1

c- voi încă, n-am fost noi toţi legănaţi din pruncie custrofe primăvăroase, în care ni s-a spus cum omulcele s^ te> saD poalele glorioşilor noştri Carpaţi, toate^le vieţei ticnite? Obosit, dezgustat de deşertăciu- vicleşugurile, de zavistiile2 lumeşti, care l-au făcuttru un timp sâ-şi oropsească chiar şi citera favorită,:îf scumpa moştenire de la glorioşii săi părinţi, — poetul român• duce cu drag aminte de dulcea viaţă de la ţară, de li-^titele privelişti ale cîmpului, de învietoarele plăceri alevînătoriei, şi atunci, în versuri limpezi şi lin legănate, el nedescrie traiul pacînic şi fericit pe care noi, nesocotiţii, îl jert-fim pe toată ziua zgomotoaselor amăgiri ale vieţei de oraş.Ascultă-1 şi acuma, amice, cît de dulce şopteşte, în vecheasa limbă]«Se întinde o cîmpiePe sub poale de Carpaţi.Cîmp deschis de vitejieLa românii lăudaţi,Surpături sunt de o parteD-un oraş ce a domnit}O gîrliţă-ncoaci desparte

Un crîng foarte-nveselit.Acolo am eu căscioarăPe un vîrf de delişor;Curge-n vale-i o apşoară.Murmurînd încetişor,împotrivă, smălţuite,Dealuri altele se văd.Şi-n vălcelile-nfloriteMieii pasc, alerg şi şăd.* Lăsînd ale lumei mareCinsti, nădejdi şi fumuri seci,1. Aceste cuvinte, Miron Costin <1633 —1691), în Letopisiţulsau, le aplică la Domni şi la împăraţi. — Cronicele României, adoua ediţ<iune> de M<ihail> Kogălniceanu <1817-1891), Bucu-reşti, 1872, voi. I, p. 304 (n OdJ ţ<une> de M<ihail> Kogreşti, 1872, voi. I, p. 304 (n. Od.J.2. Zavistie — discordie, gîlceavă; duşmănie, pizmă.II

123

Amăgiri cu-ncredinţare,Vrăjmaşi calzi, prieteni reci;Acolo cu sănătatea,Cu odihna însoţit,Toat-a vieţei bunătateaDobîndearu eu înmulţit.Cînd la vie, la grădină,Cînd la cîtup, de multe ori,Cu o muncă prea puţină,Pildă dam la muncitori;Cînd cu mreji amăgitoareVii prindeam pasări în zbor;Cînd prin ţevi fulgerătoareCu plumb le-azvîrleam omor;-,■■'" Cînd cu cînii prin pădure,Vulpe, iepure fricos,Lupul nărăvit să fureîl răneam mai cu prisos, »*Astfel cînta «citera împăcată» a poetului nostru, la înce-putul acestui secol, de pe malurile târgoviştene ale Dîmbovi-ţei, cătînd şi el plăcerea lui acolo unde o arăţi astăzi tu,acolo unde o aflase un alt amabil filosof şi graţios versifi-cator francez, nobil marchiz, d-asupra căruia furtunoasarevoluţiune de la 1793 trecu ca prin minune, fără ca să-1atingă. Saint-Lambert2, în. poema sa didactică asupra Tim-1 Colede din poeziile d(nmnea}lui marelui logofăt I. Vacă-rescu <1791-1863>. Bucureşti, 1848, <p. 3-21): O zi şi o noapUde Primăvară la Văcăreşti sau Primăvara Amorului, strofa 24 şiurmătoarele (n. Od.J.2 Marchizul ie Saint-Lambert, născut în Lorena, la 1717<1716> a murit la Paris, la 1803; el a fost membru al AcademieiFranceze şi a trăit în tot timpul Revoluţiunei la Eaubonnes, lingăMontmoreney; a compus mai multe scrieri poetice şi filosoiice^Poema lui, Les Salsons (Anotimpurile - fr.>, a <a>părut în an»1765 (n. Od.J, ™QTrhizPentru oă acest «marchiz» de Saint-Lambert nu era marcodin naştere, ci îşi procurase titlul nobiliar, pentru că a făcut pala Un moment dat din cercul lui Voltaire (1748), pentru că a coiarat (1764), alături de d'Alembert (1717-1783), la redactarea.b*dopediei franceze( 1751 -1772), pentru că a propagat ideile im »124„Hor anului, a descris, în cîntul al treilea, consacrat toam-ei vînătoarea falnică şi zgomotoasă de cerbi, cu tot alaiulei de ogari, de vînători călări şi de sunători de fanfare; dar el,iubitor al tainicelor şi liniştitelor plăceri, şi-a păstratsieşi un rol în vînătoarea cea singuratică cu prepelicarul,care o schiţează în următoarele cîteva versuri armonioaseşi plăcute:«Tantât dans le taillis je vais, au point du jour,Du lievre ou du chevreuil attendre le retour;Et tantot, parcourant les buissons des campagnes,Je cherche la perdrix qu'appellent ses compagnes.Mon chien bondit, s'ecarte et suit avec ardeurL'oiseau dont les z6phyrs vont lui porter I'odeurjII l'approche, ii le voit; transportă, mais docileII me regarde alors et demeure immobile; ,J'avance, l'oiseau part; le plomb que l'oeil conduitLe frappe dans Ies airs au moment qu'il s'enfuit;II tourne, en expirant, sur ses ailes tremblantes,Et le chaume est j onorii de ses plumes sanglantes. »l

Sper, amice, că acum cel puţin, dupe ce lăudaî, poatecu ceva prisos, alexandrinele curat ţesălate şi frumos dichi-site ale unui poet om de treabă, şi astfel mă rostii chiar şi

în versuri, copiate de la dînsul, asupra plăcerilor vmătoariicu prepelicarul, acum, zic> sper că-ţi voi fi brodit gustul;tius (1715-1771) şi ale lui d'Holbach (1723-1789), - filosofi pro-gresişti ai timpului său, — şi, în fine, pentru că a cîntat, în poenraldidactic Anotimpurile, natura-n transformare, socotim că Odo-bescu exagerează considerînd o «minune» faptul că Saint-Lambertnu şi-a lăsat capul în coşul ghilotinei, cînd cu «furtunoasa Revolu-ţiune de la 1793».1. «Cîteodată, la revărsatul zorilor, mă duc în pădure ca să,aştept întoarcerea iepurelui sau a căprioarei; şi, alte daţi, stra-băttnd bălăriile de pre cîmpie, caut potîrnichea pe care o cheamăsoţiile ei. Cînele meu saltă, se dă în laturi, şi urmăreşte cu înfocarepasărea al cărei miros i 1-a adus vîntul. El se apropie de dînsa,o vede; aprins, dar ascultător, el atunci se uită la nfiae şi stă ne-■ Eu înaintez, pasărea se scoală; plumbul, îndreptat de ochiulo loveşte prin aer, în momentul cînd ea zboară. Murind,nnJa râstoarnâ Pe aripele-i tremurînde, şi iarba îngălbenită sempie de penele ei sîngerate.» (n. Od.J10* 125

îţi voi fi intrat cu totul în plac şi că deocamdată mă pot răsfaţa plutind pe deplin în apele tale.Dar aci trebuie să mărturisesc că de cînd sunt eu n-amavut cîne de vînătoare şi nici n-am vînat cu vreun cîne deîmprumut; astfel încît, de la mine însumi, adică din creieriişi din inima mea n-ai să aştepţi nimic întru lauda acestuifel de plăcere. — «Atîta pagubă!» vei zice fără îndoialăşi vei avea dreptate, căci, în aşa prilejire, în loc de a spunede la mine, în loc de a îmbăiera cu anevoinţă eu însumidescrieri rău nimerite şi cugetări prost îndrugate, mă văzsilit a cere de la alţii să-mi arate şi mie cum se poate aprindeînchipuirea omului din vînătoarea ta favorită, şi cum con-deiul şi pinsula au izbutit a ne destăinui farmecul ei.în zadar însă caut în domeniul artelor imagine de acestfel, care să mă fi oprit în loc de mirare şi să-mi fi strecu-rat în suflet acea plăcere, acel fior de mulţumire ce resimtecugetul şi inima cînd o idee sau o simţire adînc încercatăle este transmisă printr-o operă de artă, concepută cu putereşi realizată cu talent. Nu tăgăduiesc că asemenea opere tre-buie să existe prin mulţimea de picturi, reprezentînd scenedin vînătoarea cu prepelicarul, care pe tot anul înavuţesccolecţiunile de tabeluri şi albumele amatorilor din Europaîntreagă; dar mintea mea poznaşă nu mă lasă deocamdatăsă mă gîndesc la altele decît la păcăliturile prin care Phi-lipon1, Cham2, Bertall3, Daumier4 şi tot veselul taraf al spor-1. Charles Philipon — caricaturist şi ziarist francez, născut laLyon, în anul 1800, mort la Paris, în anul 1862, fondator demulte periodice umoristice, printre care celebrul Charivari şi Journalpour rire, de care va veni vorba în două note ulterioare.2. Cham — pseudonim artistic al lui Amidâe de Noi (1819 —1879) — caricaturist francez, colaborator la Charivari şi la altereviste umoristice ale vremii.3. Bertall — pseudonim artistic al lui Charles libert d'Amoux(1820—1882) — desenator, caricaturist şi scriitor diletant francez,colaborator la mai multe periodice umoristice ale vremii, îndeosebila Journal peur rire.4. Honord Daumier (1808 —1879) — pictor şi celebru cari-caturist francez, colaborator apropiat al lui Philipon.126■ ilor caricaturişti de la Charivari1, de la Journal pour■re% de la Monde Mustre,3 şi de la alte atîtea foi glumeţe,■\ st'rează în fiecare toamnă, la deschiderea vînătoarii, pe bieţiiburghezi pariziani, negustori cinstiţi ca şi Burtă-Verde,Gură-Cască, Ton-Patera4 şi alţi nevinovaţi ipochimeni6 dela noi.Pare că văz colo, pe un biet vînător, bondoc şi pîntecos,bălăcind, ca vai de dînsul, pe ploaie şi pe zloată, într-o luncănoroioasă, cu pămînt clisos de o şchioapă pe încălţămintesi trecîndu-1 mii de năduşeli ca să poarte în geanta îmbăieratăde gîtu-i gheboşat, nu iepuri şi potîrnichi ucise cu grămada,ci chiar pe odorul său de prepelicar, căruia, — ostenit, sevede, de atîtea umblete pe jos, —ce i s-a părut? că, decît asta vînatul, mai bine i-ar veni să stea să se odihnească înmijlocul mocirlei, pare c-ar fi chiar şi la vatra cuinii6 deacasă.

Apoi mai uite şi altul, slab şi costeliv ca un cal de brac7,cu ochelarii pe nas, cu gura căscată, descărcîndu-şi puşca,— meargă unde o merge! — în cocheta becaţină ce se zăreape malul bălţei: — «Aport!» strigă el cu îngîmfare prepeli-carului, şi acesta se întoarce, cam pe două cărări, cu o broascărăscăcărată în bot, pe cînd pasărea fuge, leşinînd de rîs înzboru-i capriţios.1. Charivari (le) (Scandalul, Tapajul — fr.) — ziar umoristicşi satiric francez, fondat în 1832, pe care colaborarea unor stră-luciţi caricaturişti şi umorişti ca Charles Philipon, Cham, Daumierşi alţii, 1-a făcut să dăinuie vreme de mai mulţi ani, pînă prin 1860,printre cele mai populare periodice franceze.2. Journal pour rire (fr.) — foaie umoristică şi satirică fran-ceză, editată de Charles Philipon (vezi supra,p. 126, n, 1), între anii1849 şi 1857.3. Le Monde illustri — (Lumea ilustrată ~~ fr.).4. Tombateră — căciulă de modă orientală, purtată în ţărileromâneşti, în prima jumătate a veacului trecut, de ipochimeniidin clasa moşierească şi de neguţătorii bogaţi. Aici cu sens figurat:retrograd, om cu idei înapoiate (gr.).5. Ipochimen — persoană, individ,6. Cuinie — bucătărie.^ 7. Cal de brac — mîrţoagăî

127

Tot fabula cea veche*«Parturiunt montes, nascetur ridiculus mus».*Spune, într-adevăr, dacă nu sunt mulţi vînători, marişi mărunţi, cari ar putea cu tot dreptul să ia această poeticăantiteză ca deviză neminţită a vredniciei lor vînătoreşti ?[_Din norocire, tu nici gros nu eşti, nici ochelari nu porţi • Iprin urmare n-ai să te zbîrleşti, bănuind că în vorbele melejoacă ursul prin vecini. Dar nu se ştie în ce mîni pot să piceaceste foi zburătoare, — hdbent sua fata libelli2, — şi, Ca sărămîi în bună pace cu toţi vînătorii, chiar şi cu aceia cărorale place numai vânătoarea singuratică prin crînguri şi pe mi-fişfi, lasă-mă să-ţi aduc aminte despre o carte pe care amcitit-o şi o recitesc adesea, eu, carele nu sunt vînător, cu onespusă plăcere.Se vede că ruşii, de cînd au început a compune opereliterarii, au arătat un fel de predilecţiune pentru scrierilevînătoreşti, mai ales cînd acestea le dau ocaziune de a des-făşura sub pana lor priveliştile naturei, pe care tot vînătorulse învaţă a o iubi.Cunosc numai din spuse cartea lui Aksakov3, care mi separe că, sub titlul de 3anucnu oxomnuKa (Zafiiski ohotnika},Scrisele unui vînător, a împrospătat şi a dezvoltat, cu un talentadmirabil şi de tot original în sălbăticia sa, acel tabel al stepeidin Rusia meridională, pe care 1-a schiţat mîna de măiestrua lui Gogolî, şi pe care eu am început, mai adineauri, să-1jumulesc ca să-mi dreg şi să-mi împodobesc cu strălucitoarele1. Horatii Ars poetica, v. 139:«Munţii în lăuzie nasc un şoricel de rîs».(n. Od.)2. Terentianus Maurus, De litteris, syllabis, pedibus et nietris(.Despre litere, silabe, picioare şi tnetri — lat.), poemă didacticăcoprinsă în Grammaticae latinae auctores antiqui {Autorii anttcidespre (problemele) gramaticii latine — lat.), edit. H. Putsch.Hanovrae, 1605, p. 2 383 et sq. — Au şi cărţile soartea lor (»■Od.).3. Serghei Timofeievici Aksakov (1791-1859) —scriitor ras,de orientare realistă, cunoscut mai cu seamă prin volumele €frvmc&de familie şi Anii copilăriei nepotului Bagrov, — remarcabile-pentrufineţea analizei psihologice a personajelor, — şi prin Povestiri *şi amintirile unui vînător, carte ilustrativă pentru talentul u» "*peisagist.128• nene păuneşti, ceea ce spusese despre Bărăganul nostruondeiul meu cel smead, molatic, searbăd şi spălăcit.1

Ca şi Aksakov, Ivan Turgheniev2 a scris un şir de istorioareu povestiri vînătoreşti, PaccKa3U oxomnuKa (Rascazî ohotni-ShX\ ale căror scene se petrec cînd într-una din acele bătrîneăduri de mesteacăni, de brazi şi de anini, ce cresc sub cerulInorat al Rusiei, pline de sitari, de cocoşi sălbatici şi deierunci, cînd într-un sohat fără margini unde, printre copitelezglobiilor mînji ce pasc în erghelii, se strecoară pitpalaculIjjnbâreţ, cînd pe un heleşteu cu zăgaz de taraci, din trestiilestufoase ale căruia se înalţă în aer plotoane colţurate de raţesălbatice.1. Ani vorbit despre Aksakov dupe aprecierile d-lui Hăsdeu.Poate că făceam mai bine a~l trece cu vederea, precum aş fi făcutpoate şi mai bine să nu mai fi pomenit, în această epistolă, nici

despre Gogolî, nici despre orice alt scriitor rus. La noi, acum, cîndvorbeşte cineva despre slavoni, fie în materie de literatură, de filo-logie, de istorie, şi mai ales, de agricultură, apoi îl ia lumea la ochişi-vşi aprinde paie în cap. Se găsesc chiar unii mai radicali, mai purişti,mai români decît toată «sementia romanesca», decît toată «terrinaromanesca 9, ba şi decît toţi «boi romanesci», cari-1 izbesc şi cu cîte«una mostra de critica» de-i răsună creierii. Sper însă că eu unul amsă rămîi nevătămat, deşi un amic, citind epistola mea în manuscris,m-a ameninţat că are să se supere pe mine autorul comediei Revizorulgeneral, care s-a j ucat iarna trecută pe teatrul naţional din Bucureşti.Această ameninţare eu însă am privit-o ca un ce cu totul imposibil,căci amabilul şi spirituosul autor ştie bine cît am stăruit eu pentruca comedia d-saîe să se joace precum o scrisese, şi apoi oricine poatevedea în făşioarele Revistei contimporane de estimp, unde aceastăcomedie se tipăreşte, cum că numele lui N. Gogolî figurează înfruntea imitaţiunii române. Nu aci, dar, şi-ar avea locul vreo impu-tare de a se tăinui cumva numele autorului original. Dar să închi-puim că ar ajunge pricina la adică, oare atunci l-ar tăia capul ped-1 Petre Grădişteanu, d<um)neal ui carele decînd este n-a «manatuboi romanesci, injugati cu jugu romanescu, la aratru romanescu,cu stremurare romanesca etc, etc, etc», s-ar pricepe oare d<um)-nealui ca să ne toarne «una mostra?...» Non licet omnibus adireCorinthum! <Nu-i este îngăduit oricui să meargă la Corint - lat.)(n. Od.). Vezi şi supra, p. 16. n. 1.2. Ivan Sergheievici Turgheniev (1818 — 1883) — scriitor realistyus, maestru al analizei psihologice, al prozei artistice si al peisa-jului- '129

«Aidem la Lgov!»— îi spune într-o zi tovarăşul său de vî.nătoare, Iermalai, curat tip de ţăran — Kptnocmnou (kreapost.noi} — muscal, plin de frica Ţarului, a Stăpînului şi a hiîDumnezeu, dar priceput şi meşteşugărit la vreme de nevoie-— «Aidem la Lgov; acolo o să împuşti, batiuşca, raţe cît veibinevoi să-ţi placă; şi cu toate că raţa sălbatică n-are niciun preţ în ochii unui adevărat vînător...»1

Acum înţeleg, amice, pentru ce tu n-ai vorbit în carteata despre aceste zburătoare, care însă din punctul de vedereal ornitologiei naţionale nu sunt tot aşa vrednice de nesoco-tit, de vreme ce este un vînător din cei de frunte de la noipentru carele Petrache, preparatorul de la Muzeu, a împă-iat peste treizeci soiuri felurite de raţe sălbatice, împuş-cate toate pe bălţile de la Greaca şi de la Căldăruşani, peeleşteiele de la Obileşti, de la Coconi şi prin alte locuri totvecine. Ar fi interesant de a culege numirile poporane aleacestor specii de raţe, chiar daca uneori ele nu ar ţine seamade buna-cuviinţă a saloanelor; apoi ar trebui confruntatecu cele despre care vorbesc naturaliştii, sau cel puţin cucele zugrăvite în cartea lui Chenu2 L'Omithologie du chasseur.Iată un suplement pentru a doua ediţiune a Manualului tăuîPoate că atunci, vorbind cu osebită laudă despre adao-sele ce vei fi făcut operei tale, dupe ale mele povăţuiri,voi sfîrşi eu istoria lui Iermalai, carele p-aci p-aci era să seînece în balta de la Lgov, împuşcînd raţe ca un păcătos;iar deocamdată mă mărginesc a spune, în trei cuvinte, că1. Aşa începe una din povestirile lui Turgheniev, care toatecoprind cîte o mică scenă de obiceiuri ale cîmpenilor Rusiei, fieboiernaşi de ţară — odnodvortzt, fie neguţători — kupţî, fie robiţărani — hrepostnîi, precum erau sătenii pînă acum vreo zece ani.Ruşii, în limba lor, foarte ceremonioasă şi dulceagă, dau numireade «tată, tătucă (batiuşka) > mai-marilor, de la împărat pînă lapîrcălab (n. Od.).2. Jean Charles Chenu — medic jl savant naturalist francez,născut la Metz, în 1808, mort la Paris, în 1879, autor al unei monu-mentale Encyclopidig d'histoire naturelle (Enciclopedie a istorieinaturale) în 31 de volume, apărută între anii 1850 şi 1861, şi almai multor studii, printre care se numără şi cartea L'Ornithologwdu chasseur (Ornitologia vînătorului), ilustrată cu 50 de planşe,tipărită pentru prima oară în 1870.130ipţiunile lui Turgheniev sunt curate tabeluri ieşitei penel de meşter:«Ut pictura poesis!»1

De cîte ori, citindu-le, mi s-a părut că-mi trece pe dinain-ochilor una din acele simple privelişti ale naturei, înre pictorul olandez Ruysdael a ştiut să răspîndească oC

mbră de melancolie care pătrunde aşa de adînc inima!Pe povîrnişul unei păduri a cărei verdeaţă începe a se pălide suflările toamnei, se deschide un drum năsipos ce se pierdeîn zarea întunecată a depărtării, sub nori posomoriţi: vîntulbate şi apleacă crăcile pe jumătate goale; pămîntul e pre-sărat cu frunze uscate, ce par a se rostogoli, fîşiind d-a lun-gul căii. Un biet drumeţ, cu o sarcină de nuiele la spinare,suie cu greu dealul, urmat de trei cîni. Atît, şi nimic maimult!2 Dar chiar şi în umbletul apăsat al călătorului se simte

tainica întristare a firei; dintr-însul şi din toate se resfirăpreste tot tabelul acel farmec duios în care inima omeneascăcu plăcere se afundă, cînd uneori fugim obosiţi de lume şirămînem, singuratici şi neturburaţi, în mijlocul nesimţi-toarii sălbăticimi.Fi-va, oare, şi aceasta una din simţirile în care îşi găsesca lor mulţumire vînătorii izolaţi? De este aşa, apoi a trăicîteva ore cel puţin numai cu sine şi departe de ochii aceloracari în lume îţi urmăresc gîndurile şi mişcările, sau cu grijăsau cu ură; a se simţi singur, fiinţă cugetătoare, în faţa uneifiri întregi fără de simţiri, şi a-şi pune toate silinţele spre a osupune la a sa voinţă: iată negreşit o nobilă ispită pentrumîndria omenească; şi daca dînsa ajunge a se însuşi în trUr1. Horatii Ars poetica, v. 361:«Ca pictura şi poezia!»,(n. Od),2. lacob Ruysdael (1633 — 1681) — născut în Harlem, a zugră-vit numai peisage, în care alţii, şi mai cu seamă Wouwerman şi<Matthieu van der> Berghem <1616—1687> au adăogit uneoriPersoane şi animale. Tabelul de care vorbim se află la Luvru (Lebuisson (Crîngul — fr.>, nr. 471), unde l-am admirat adesea,precum şi altele, la Paris, la St.-Peteraburg, la Dresda. Aci e şi peisa-giul lui Ruysdael, care poartă numirea de Vînătoarea, cu figurilucrate de <Adriaen> van der Velde <1635-1672> - (n. Od.).131

dele singuraticei vînători, apoi neapărat acea vînătoare esteo mîndră, o nobilă patimă.«Aimer, boire et chasser, voilâ la %'ie humaineChez Ies flls du Tyroll — peuple h6roîque et fieriMontagnard comme l'aigle et libre comme l'airlCe n'est pas son metier de trainer la charrue!II couche sur la neige, ii soupe quand ii tue;II vit dans l'air du ciel, qui n'appartient qu'â Dieu.L'air du ciel! l'air de tous! vierge comme le feu ITu n'as rien, toi, Tyrol, ni temples, ni richesse,Ni poetes, ni disux; — tu n'as rien, chasseresse!Mais l'amour de ton coeur s'appelle d'un beau nom:La liberte!»1

Aşa cîntă poetul viaţa unui popor de vînători, care, însingurătăţile muntoase ale Alpilor, trăieşte de secoli pîndindvulturul şi căpriţa pe piscuri fără urme. Arta chiar 1-a iden-tificat cu ideea vînătoriei, şi cine poate spune că n-a văzutadesea tabelari în care pe o pajişte înverzită, cu brazi uriaşi,trec tirolezi cu pălăriile lor ţuguiate şi împodobite cu penede păun, purtînd puşca pe ai lor umeri, iar pe stînci albi-cioase ce se pierd în văzduh, s-arată sfîaţă capra-neagrăcu corniţele-i crescute în formă de cîrlig? Există, mai ales1. Alfred de Musset, La cottpe et Ies Uvres. Invocation {Cupaşi buzele. Invocare — fr.):«A iubi, a bea şi a vina, iată viaţa omuluiLa fiii Tirolului! — popor eroic şi mîndrulMunteni ca acuila şi liberi ca aerul!Nu e treaba lui de a mîna plugul;El doarme pe zăpadă, mănîncă dacă ucide;El trăieşte în aerul cerului, care e numai al lui D<umne)zeu.Aerul cerului! aerul tutulor! feciorelnic ca şi focul!Tu, Tirol, tu n-ai nimic, nici temple, nici avuţii.Nici poeţi, nici zei! — tu n-ai nimic, ţară de vînâtorilDar amorul inimei tale poartă un falnic nume:Libertatea!»(n. Od.J132* Germania meridională, în Bavaria şi în Austria, printrein

r y si stirieni, o şcoală întreagă de pictori cari reproduc^încetat asemenea scene; dar trebuie să şi spunem că mag-ne,uj jor pitoresc s-a cam trezit, chiar prin spornica lor în-mulţire. Vorba francezului:«Faut du Tyrol; mais pas trop n'en faut! »l

ca să fim mai clasici şi să aplicăm artelor axiome deo natură mai filosofică, mai poetică, mai estetică, să amin-tim refula pe care s-a întemeiat mult-cumpătata culturăa poporului elen şi pe care Pindar2, printre alţi mulţi poeţisi prozatori greci, a exprimat-o într-astfel:Ce bine ar fi fost, — nu este aşa, amice? — să-mi fiadus eu mai demult aminte de o aşa înţeleaptă învăţătură!Ai fi scăpat mai ieftin şi ţi-aş fi cruţat multe din rătăcirilenetrebnice, din cărările înfundate, din cotiturile zadarnice,din urmele pierdute, din minciunile vrednice de cel mai îndă-rătnic vulpoi, prin care te mîn fără de milă, de cînd ai avutpăcatul să iei aceste foi în mînă.Să voi eu însumi a rezuma acuma cîte am spus pînăaci, zău, nu ştiu de aş putea. Măcar în privinţa artelor vînă-

toreşti s-ar cuveni însă să-mi adun în mănunchi notiţelerăsipite aci ca aşchiile şi ca surcelele ce se împrăştie fărăfolos cînd, cu o teslă rău mînuită, o calfă de dulgher stîngadciopîrteşte bîrna care ieşise mîndră şi temeinică din pădurileunde, sub paza Domnului, ea a crescut în largul ei.Dar cum? Să mai vorbesc iarăşi despre plastica vînă-torească a anticilor, cu idealul lor întrupat în statua Dianeivînătoriţe, cu expresivele lor basoreliefuri cinegetice de peArcul lui Constantin, cu picturile lor curioase din mormîn-1. «Bun e şi Tirolul; dar iar, prea mult nu trebuie» (n. Od.J.2. Pindar (521—441 î.e.n.) —poet liric al Greciei antice,dintr-ale cărui numeroase scrieri ni s-au păstrat numai Odele trium-fale sau Epiniciile, create în cinstea învingătorilor la jocurile atle-tice din Olimpia, Delfis, Istm şi Nemea.3. Pindari Pythia, II, v. 34:«Trebuie ca în toate şi întotdeauna «mul să caute dreaptamăsură. »(n. Od.J133

tul Nasonilor? Să ne mai întoarcem la vînătoriîe concertanteale Sasanizilor din muntele Bisutun? Ş-apoi d-acolo să ră-sărirn tocmai în fundul Europei, ca să scotocim în peşterileDordoniei siluete de fiare antidiluviane zgîriate de samoiezii*Franciei? Şi aci să-mi găsesc beleaua cu galii, vînătorii ceivestiţi, pe cari eu am uitat să-i pomenesc, şi pe dînşii, si pe

cînii lor aşa mult lăudaţi de toată antichitatea, şi maiâlespe zeul lor Cernunos, a cărui căpăţînă, frumos împodobităcu o minunată păreche de năprasnice coarne de cerb, s-a des-coperit, la 1771, chiar în temeliile catedralei din Paris, şisade acum în rînd cu zeii pe un altar păgînesc, expusă laprivirile şi la răzgîndirile tutulor oneştilor consorţi parizianicari se preumblă curioşi prin instructiva grădină a Muzeuluide la ospelul Cluny2.Să trecem, să trecem înainte, uitînd miniaturile scălîm-bate şi ticluite de prin cărţile didactice ale secolului demijloc: să nu ne oprim nici la gravorul Albert Dfirer, nicila sculptorul Jean Goujon, cari fiecare a creat în treacătcîte o splendidă emblemă a vînătoriei, unul în spiritul mistic1. Samoied — persoană care face parte dintr-o populaţie deOrigine uralo-altaică a Siberiei de nord; aici, cu sens metaforic.2. Catalogul Muzeului, nr. 3: «Un altar cu patru feţe, sculp-tate cu cîte un bust de zeitate fiecare». Această figură este gra-vată în P. Lacroix, Les arts au Moyen-âge et ă l'epoque de la Renais-sance (Artele în evul mediu şi în epoca Renaşterii — fr.>, Paris,1869, p. 353. — Daca galo-romanii aveau pe zeul cornorat «Cer-nunos», daco-romanii au avut şi ei un «Joe Cerneanu» (JovisCerneni), despre care se face vorbă într-una din tablele cerate,descoperite la 1790 în Abrudul Transilvaniei şi publicate maiîntîi de Massmann, Libellus aurar (iûs (Libelul aurăriilor — lat.)Lipsea, 1840, şi, mai de curînd, de R.P. Tim<otei> Ţipariu în Archi-vul pentru filologie şi istorie, Blaj, 1867, p. 72 et sq. Nu putem ştidaca Joele dacic avea şi el coarne ca cel galic, dar e probabil cănumele lui provenea de la colonia Zernes sau Cerneţii de pe malulDunării (Massmann, op. cit., p. 116—119) — (n. Oi.).«Ospelul Chmy» — l'Hâtel de Cluny — celebră construcţiemedievală în Paris, pe malul stîng al Senei, ridicată între anii 1485şi 1494, pentru a folosi ca reşedinţă pariziană abatelui de Cluny;muzeu al artelor şi meseriilor din evul mediu. In frumoasa grădinăcare înconjoară «ospelul», astăzi închisă pentru public, se găsesc«termele lui Julian» (împărat roman între anii 361 şi 363), cel maiimportant vestigiu arheologic galo-roman din Paris.134Germaniei, cellalt dupe ideile elegante şi răsfăţate ale*ralAiunşi la timpul Renaşterei, să mai salutăm încă o dată,-, ^ departe, pe marele Rubens — care a zugrăvit lupte\ matice între fiare şi oameni, iar nu vînători dupe cum1 êrem noi. Amicul său însă, Snyders, îndată ne va împăcarezentîndu-ne pe dobitoacele codrilor turbate şi îngrozite*le goana vînătorilor. Wouwerman ne va abate un momentde la trudele vînătoriei spre a ne desfăta cu plăcerile ei cîmpe-neşti si galante. Dar apoi pictorii francezi din gloriosul secolal Ludovicilor, Desportes şi Oudry, artişti pătrunzători şidibaci în studiul naturei, însă cumpătaţi în pornirile ei ca totaparatul pompos al regeştilor petreceri, ne vor strămuta dinnou în pădurile cu vînat şi în mijlocul Haitelor de cîni. Ladînşii mai întîi încolţeşte sub penel figura corectă şi deşteaptă

a prepelicarului.Neamţul Ridinger, păstrînd şi inventoriînd, pe de o parte,tradiţiuniîe oficiale ale artei din secolii trecuţi, se alătură,pe de alta, şi mai mult, în naivitatea sa germanică, de sălbă-ticia naturei.Cu secolul nostru apar Sir Landseer şi Horace Vernet.înzestraţi amîndoi cu talente de frunte, unul deschide ori-zontul dramatic al vînătorilor de cerbi din munţii neguroşiai Scoţiei; cellalt recheamă, cu mai mult instinct vînătorescdecît Rubens, priveliştea animată a periculoaselor vînătoridin pustiile prigorite ale Africei.Operile acestuia dau naştere la o şcoală de pictori mo-derni, cari îşi aleg subiectele de tabeluri în vînătoriîe deprin tot felul de ţări străine şi depărtate de continentulnostru. Acea şcoală noi am numi-o Şcoală de pictură vînă-torească exotică.Dupe Landseer, carele pe Ungă cerbi a mai zugrăvit şicîni, cai, lorzi şi ladies engleze, — imitat, în Francia, deAlfred Dedreux, — a răsărit o Şcoală de pictură vînătoreascăa sportului.Apoi, pe o treaptă mai modestă a societăţii, în Englitera?în Francia şi chiar în Germania,.s-au ivit pictori cari au repre-zentat serios vînătoarea cea mică, cea cu prepelicarul, şi aucreat astfel, — în laturi de toţi caricaturiştii din aceleaşi ţări,ce neîncetat se leagă de biata brasla vînătorilor mărunţi —ceea ce am putea numi Şcoala de pictură vînătorească burgheză.In fine. Elveţia şi Tirolul, piscurile şi căpriţele, au inspi-rat pe numeroşii artişti cari constituiesc romantica odraslăa Şcoalei de pictură vînătorească alpestră.135

l ;.Dupe această nomenclatură substanţială şi dupe aceastăclasificaţiune sistematică a artelor vînătoreşti, cel ce vacuteza să zică că eu n-am cunoştinţe speciale în arte, nicimetod în scrierile mele, îl rog să poftească domnia-lui laîntrecere cu mine şi să-mi spuie, drept probă, carii scoalede pictură vînătorească atribuie d-lui tabla zugrăvită desubt umbrarul circiumei lui Kyr loniţă Buzdrună, de lamorile Ciurelului, unde trec nemţii la vînătoare, în caretablă figurează, pe un fond portocaliu, un vînător albastrutrăgînd cu puşca într-un iepure roşu, care ţine vesel în labeo ploscă cu vin, şi toate acestea înconjurate cu următoareadeviză, plină de dulci şi iscusite adimeniri pentru orice vînător: Ti A^MÎ Ad KTiH4T CTi 3HMÎ

Ia M rmi KSH1 (Sic!)Amice autorule, mi-aş lua acum ziua bună de la tine şim-aş închina ţie cu plecăciune, mulţumindu-ţi pentru mo-mentele plăcute ce m-ai făcut să petrec, mai întîi citindu-ţicartea şi apoi gîndindu-mă la dînsa, ca să îndrug toate acestenevoiaşe glume — difficiles nugae2. Dar şi aci mi-e teamă căo să te superi, socotind că am vrut să te las singur-singureljtocmai subt umbrarul lui Kyr loniţă.1. (Grafie chirilică). Citeşte:«Daca te duci la vînat,Vin-o-ncoa să zici vivat!Dacă vrei să împuşti tun.Ia pohteşte la ghinu tmnU2. Martialis Epigram(maton libri}, II, 86:«Turpe est difficiles habere nugas,Et stultus labor est ineptiarum.»«Prost lucru este cînd se ţine omul de glume nevoiaşe,Şi nerozească treabă sunt fleacurile.»....... ., (n. Od.)136«T căutăm dar, pentru acest ite missa est1 al tovără->• noastre vînătoreşti, un aer mai curat, mai învietor,& rare vechea noastră prietenie să se simtă mai la locul ei,de să putem repeţi împreună versurile lui Musset pe careî le ziceam şi acum vreo cincisprezece ani:«Oui, la vie est un bien, la joie est une ivresse.II est doux d'en user sans crainte et sans souci,II est doux de feter Ies Dieux de la j eunnesse, [ ?]D'avoir vecu trente ans comme Dieu l'a permisEt... si jeunes encore [!?], d'etre de vieux amis»2.Dar ca să căutăm şi să găsim acel loc dorit, trebuie, amice,să te mai îngrijeşti despre un mertic3 de răbdare, trebuie săfaci din nou inimă vitează. Haidi!«Macte, nova virtute, puer; sic itur ad astra!»4

De a te duce drept la stele nu prea am speranţă; darvino cu mine pînă colea, în munţii Buzăului, şi poate că veipetrece pe acolo şi tu cîteva minute plăcute, cum am petre-cut eu, sunt acum cîţiva ani, rătăcind cu ochii pe plaiuriîncîntătoare, iar cu auzul şi cu gîndul prin fantasticele regiuniale basmelor vînătoreşti.1. Ite, missa est (lat.) — nu fie, missttm est, cum stă scrisîn ediţiile originale ale Falşului tractat de vlnătorie — este o for-mulă liturgică, în ritualul bisericii catolice, care precede binecu-

vîntarea finală a preotului; în româneşte: Pleacă, s-a terminat!2. Alfred de Musset, Poisies nouvelles, Sonnet ă Alf, T. (Poeziinoi. Sonet (dedicat) lui Alf. T. — fr.>, 1838.«Da! Viaţa e un bine, şi veselia e o beţie.E dulce lucru de a se bucura de dînsa fără temere şi fără grij&iE dulce lucru de a sărba tot zeii din tinereţe [ ?]De-a fi trăit treizeci de ani dupe cum a voit DumnezeuŞi... încă aşa de tineri, a fi prieteni vechi.»Prieteni, da; dar tineri...!? nu prea tocmai. Ce zici? Sau,vorba românului: «Vrabia pui!» (n. Od.).3. Porţie, provizie.4. Virgilii Aeneidiay, IX, v. 640:«Deşteaptă în tine o nouă virtute, băiete-, astfel vom"ajunge pînăla stele.»' _u , ■ •: O ■. ■ '■:. :: r ,:; -'- >;.-v ■•■ • (n. Od.)

137

Pe o frumoasă zi de vară, mă odihnisem cîteva ore la

schitul Găvanul — o minunată înfundătură călugăreascădin munţi, cîteva colibe şi o bisericuţă de bîrne, semănateprintr-o pajişte smălţuită cu flori, pe care o încinge unsemicerc de nalte stînci pestriţe, ce poartă numirea foartenimerită de Curcubeata. De acolo plecai călare ca să mergla Bisoca, sat în două chipuri interesant: mai întîi fiindcăde sub dealul pe care el sade, izvoreşte Peceneaga, un pîrîucu nume preţios pentru etnografii ţărei; al doilea, pentrucă într-însul trăiesc şi se prăsesc, din neam în neam, cei maifrumoşi bărbaţi din tot plaiul împrejmuitor. Ca probă despreaceasta din urmă particularitate a satului Bisoca, — particu-laritate pe care am putut mai tîrziu să o constat în toatăîntinderea ei, — aveam cu mine, drept călăuză de la Găva-nul pînă acolo, un voinic bisocean, un fel de oacheş Apolonmuntenesc, carele cunoştea ca în palmă toate cotiturile mun-ţilor şi! se mai pricepea şi la multe altele, căci era şi vînător,şi cioban, şi cosaş, şi cîntăreţ la biserică, şi cîntăreţ cu cava-lul, — Doamne iartă! pare-mi-se că mai meşter era la fluierdecît în strană, — ba încă ştia să spună şi basme de-ţi eradrag să-1 asculţi.Cît a ţinut calea, — vreo şase ore, — guriţa nu i-a tăcut.D-apoi nici eu nu-i dam vreme să răsufle: «Bădiţă, ce livedee asta ?» — îl întrebam, trecînd prin nişte guşi de văi1' caremă îmbătau cu dulcele lor miros de fîn proaspăt cosit. —«Cum se cheamă ierbile celea care par împletite şi la vîrfgăitănite?»—Şi el îmi spunea numirile tutulor florilor,ierbelor şi burienilor, arătîndu-mi chiar şi pe acelea caresunt bune de leac: «Ceea este dobrişor şi cealaltă ghizdei;asta e laptele-stîncei şi astălaltă, zîrnă-miţoasă; ici iată brîn-duşe şi colea dedeţei; apoi lobodă şi drob, vîzdroagă şi simi-noc, iarba-ciutei şi piperig, pojarniţă şi sefterea» şi altelemulte... Dar cine le mai ţine minte! D-aş fi stat să le însemnezpe toate, poate că îmi da şi mie Societatea Academică sălucrez, — nu, vai de mine, la Dictionariulu . cel cu vorbenumai plivite, alese şi mai cu seamă croite de pe curata lăti-nie, — ci la păgubaşul de Glossariu, unde pricopsiţii noştrilexicografi şi scornitori de grai nou şi pocit azvîrlă, ca borhot^1. Guşa de vale — partea mai largă a unei văl,-138mai bine de jumătate biată frumoasa noastră limbă româ-nească1. . .Din norocire, bisoceanul meu nu ştia nimic despre chi-pul cum ne batem noi joc în oraşe de ce avem mai scumprămas de la părinţi, şi el, în limba sa pe care aş da ani dinviată-mi ca s-o pot scrie întocmai dupe cum el o rostea, înacea limbă spornică, vîrtoasă şi limpede a ţăranilor noştri,îmi povestea păsurile şi plăcerile oamenilor de la munte.Cînd ajunserăm pe muchea plaiului ce desparte văilede spre Buzău de cele de spre Rîmnic, priveliştea, din veselăşi plăcută ce era, se făcu deodată măreaţă.în spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostelemunţilor din Buzău, şi pe sub dînsul se rînduiau, ca trepteale unei scări de uriaşi, plaiul Răboiului, munţii Nehar-niţa, îmbele Muşe, Macieşul, Brezeul, Piatra Penei, Ca-

rîmbul şi multe altele mai aşezate; dar drept în faţa noastră,adăpostite sub piscurile semeţe ale Furului şi aie Steşicu-lui, se înălţau, ca nişte păreţi suri şi măcinaţi d-a lungulunei perdele de brădet, stmcele Năculelor, la poalele cărorase aşternea, întocmai ca un lăicer verde şi înflorat, o poianălargă şi desfătată.într-adevăr ai fi zis, ca balada păstorească, că acel piciorde plai este întocmai o gură de rai.Stăm şi mă uitam cu acea uimire produsă adesea în noide priveliştile neaşteptate ce ne izbesc vederile pe uneleculmi despărţitoare de văi. Călăuzul meu, carele, cum amspus, avea sămînţă multă de vorbă, mă deşteptă din aceamirare mută: «Aşa-i, domnule, că-s mîndre Pietrele Fetei1. Ironiile lui Odobescu la adresa etimologiştilor, pe care citi-torul le-a întîlnit şi le va întîlni şi de aci înainte în paginile Falşu-lui tractat de vînătorie, sînt ecourile unei campanii începute pe la1855 şi susţinută de-a lungul anilor, cînd direct, cu grave argumenteteoretice, cînd indirect, cu sclipitoare ironii, atît în publicaţii, cîtşi, după 1870, în şedinţele Societăţii Academice Române. Un spi-ritual şi instructiv document al acestei campanii este aşa-numitulPrinz academic din 15 septembrie 1871, pe care cine vrea îl poateciti fie în ediţia Scrieri literare şi istorice ale lui A.I. Odobescu.Volumul II. Bucureşti, Editura librăriei Socec & Comp., 1887,p. 337—340, fie în A.I. Odobescu, Pseudo-cynegeticos. Ediţie critică:G. Pienescu. Cuvînt înainte: Constantin Măciucă. Bucureşti, Edi-tura Eminescu, <colecţia> «Biblioteca Eminescu», 1972, p. 383—385. ,U — Pseudo-cynegetlcoi139

de la Năcule? Văz c-ai rămas cu ochii la ele; darmite cîndai şti şi povestea lor!»— «Apoi ce mai stai, voinice?—}jrăspunsei cu grabă: — spune-o, dacă o ştii. O să-mi ţinăde urît pe drum.» Şi bisoceanul meu, carele atîta aştepta,începu a-mi spune următorul basm, povestindu-1 în al săugrai poetic şi armonios, pe care în deşert mă voi sili eu a-1rechema în amintirile mele:«Basmul meu, boieri domnia-voastră (aveam cu minepe un neamţ care nu înţelegea româneşte), basmul meu ecam copilăros; dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos!»Aşa fu precuvîntaraa lui şi, precum zice bătrînul Omer:«Dupe a lui limbă decît mierea mai dulce curgea viersul».*: «în vremea de demult, pe cînd oamenii de pe lumeaasta ştiau şi puteau mai mult decît ce pot şi ştiu cei de acum,pe cînd pruncul de trei zile îţi număra numai într-o clipătoate stelele de pre cer, şi vedea cu ochişorii cum creşteiarba cîmpului şi auzea cu urechile cum sfîrîie fusele cîndtoarce păiajinui... pe vremea de atunci trăia, în plaiurileBuzăului, o împărăteasă tare şi mare, pe care o chemaDoamna Neaga.2. Ea îşi avea palatele ei tocmai acolo, încodrii Cislăului, unde se văd şi astăzi, pe o măgură mare,ocolită cu pîraie, temeliile de zid ale cetăţii ei, iar grădinile 149:1. Homeri Iliad(_a}, I, v.«Tou xctl &r.b •fi.&ao(n. Od.J,2. Poate că in sau altul îmi veţi spune că Doamna Neaga,cea de la Cislău, de la Lapoş şi de la Tisău, n-a fost tocmai pe cîndcu Por-împărat, de vreme ce dînsa trăia în al XVI-lea secol şi adăruit chiar mănăstirii Bratskii din Kiev, la anul 7107 (1600),o cruce ferecată care s-a şi reprodus în publicaţiunea ruseascăBocnpecnoe Hmenue, (Voskresnoe Cttenie — Foaie de dumi-nică — rus.), anul <al> IV-lea, (1840), p. 436 et sq. Acestea leştiu şi eu, ba am şi acasă o cărămidă luată din ruinele cetăţii Doam-nei Neagăi, din pădurea Cislăului, care, desigur, nu denotă o maimare vechime. Dar de unde să aştepţi de la un biet muntean dinBisoca atîta erudiţiune în istorie şi archeologie? — Notă ad laudesgratesque B.P. Hasdeo <de laude şi mulţumiri lui B.P. Hasdeu —lat.>, căruia datorez cunoştinţa şi desemnul crucii de la Kiev aDoamnei Neagăi (n. Od.J.140• livezile, în care ea se preumbla cînd i se făcea urît acasă;^ le avea pe colnicele Lapoşului, unde stă şi acum puţul ei^ colac de piatră, săpat cu slove, pe care, zău, nici cei maicărturari din ziua de astăzi nu le mai pot ghici.Din toţi copiii cîţi Dumnezeu îi dase şi-i luase înapoila sine, Doamna Neaga rămăsese în văduvie numai cu unfecior pe care-1 iubea ca lumina ochilor. Era şi drăgălaş,— bată-1 fericea! — puiul de împărat! Mîndru ca străluci-tul soarelui la arniazi, blînd ca razele line şi mîngîioase alelunei, sprinten ca luceafărul sclipitor al dimineţei şi înţe-lept ca şi întreaga tăria cerurilor. Nu ştia maică-sa, nicilumea toată, cu ce să-1 mai desmierde, atît era tuturor dedrag şi de plăcut.De micuţ îl dase Doamna la carte, şi, cînd abia începusetuleiele bărbei să-i umbrească pieliţa copilărească, el vorbeape-de-rost toate limbile de pe lume, ba încă înţelegea şigraiurile tăinuite ale paserilor şi ale fiarelor.

Atunci Doamna, cu inima îngînată între dor şi bucurie,îi vorbi aşa: „Fătul meu, cartea, cîtă a fost, ai învăţat-otoată, din scoarţă pînă-n scoarţă; acum, ca să te faci om pedeplin şi voinic cu temei, precum se cade unui bărbat şi,mai ales, unui fecior de împărat, toţi de toate părţile îmispun că trebuie să te duci lumea să o colinzi, ca să încercişi să ispiteşti viaţa prin tine însuţi, şi să afli multe şi mă-runte ale lumei, care se vede că în carte nu se pot scrie.Du-te, copilul m'eu; mergi de vezi şi de învaţă; dar catăa nu te prea depărta de pe aci; adu-ţi aminte, voinicelul meu,că pre cîtă vreme nu te va simţi mama colea, în preajma ei,grija, chinul şi mîhnirea din sînu-i nu vor lipsi."A doua zi, dîn-zi-de-diminea'ţă, feciorul de împărat, maimult vesel decît duios, îşi luă ziua-bună de la Doamna mai-că-sa, care se silea, sărmana, pe cît putea, ca să-şi stăpî-neascS. plînsul şi obida ce o-necau. Era vesel voinicelul,fiindcă în curţile palatului îl aşteptau ca să-1 însoţească încale o sumă deboieri mari ai oştilor,^ puterea domniilor■■'"■" i ■• . ■' Şi groaza duşmanilor,

toţi călări şi înarmaţii cu săgeţi, cu buzdugane;şi la brîie cu arcane;gata-a merge dupe soare, : '■„.- -'-.;' ' :'- ' 141

să înceapă-o vînătoare."■ dupe urşi şi căprioare,dupe paseri gălbioare,ce sunt bune la mîncareşi plăcute la cîntare.Apucară înspre miazănoapte şi, trecînd pe Scărişoară-unde-i lesne cui scoboară, luară apa Buzăului în sus, totcîntînd şi veselind. Răsunau dealurile şi văile şi apele rîulujpe unde trecea mîndra ceată de voinici. Dar cînd sosirăla înfurcitura Bîscei, acolo unde se aşterne o poieniţă verdeumbrită de plopi, de stejari şi de fagi, feciorul de împăratdeodată îşi opri armăsarul în loc, şi în gura mare strigăaşa către soţii săi: „Măi fraţi! vedeţi colo drept în sus mucheanaltă şi pleşuvă a Penteleului; acolo am să mă duc, tot înfuga calului. Cine poate ţie-se dupe mine!" — Şi dînd pin-teni sprintenului său fugar, ca un fulger se răpezi prin valeaîngustă a pîrîului. Sub copita pintenogului, pietrele scăpărau,apele colcoteau, pulberea în sus se înălţa, cu norii s-amesteca,ş-apoi în jos iar cădea, vâlceaua înegura, şi pe voinic mi-1ascundea cu totul din vederile boierilor, cari rămăsese departe,departe în urma lui.Trecu el ca în zbor, cu fugarul spumegat, prin valea Roşi-lor, pe sub muchea Paltinului, pe la gura Teghii; sări ca unzmeu pe d-asupra Curselor de Piatră; îşi zări ca prin vischipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenunei Dracului,şi printre brazi, printre molifzi, printre afini şi ienuperi,sui mlaca Cernatului pînă în vîrful muntelui. Zbura calulnebun, cu coama şi cu nara în vînt; iar călăreţul, cu minţilerăpite de mulţumire, sorbind cu desfătare în piept mirosulrăcoros al brazilor, şi al florilor, dor' că se simţea dus ca vîntulşi ca gîndul, peste stînci, peste verdeaţă, peste gol şi iarbăcreaţă.Cînd fu la amiazul-mare, fugarul stătu locului, şi fecio-rul de împărat se trezi singur-singurel chiar d-asupra Pen-teleului. Jur-împrejur, cît cuprindea ochiul, zări numaicreste de munţi, cari mai mari, cari mai mărunţi. Dar maipresus de toţi se ridica creştetul gol, de pe care el priveaşi vedea, jos pămîntul cu verdeţile, cufundîndu-se în toatepărţile, iar sus, cerul limpede şi senin, scăldat numai înraze de lumină. Soarele dogorea drept d-asupra, şi, în arşiţa142amiazuîui, pare că contenise orice adiere; nici o suflare nuse simţea, nici un sunet, nici o mişcare.Sta mărmurit voinicul; — nici că mai pomenise el aşatăcere, aşa pustiu, aşa mîndreţe! — cînd, deodată, pe subroata aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreaţă, un vulturnegru cu aripile falnic întinse. Degrab' puse voinicul mînape arc, îl încorda şi gata era să răpează săgeata, cînd, pe sus,auzi vulturul croncănind în limba sa cea păsărească:„împărate luminate,nu-mi lua zilele toate;ia-mi-le pe jumătate;că-ţi voi da eu nestemate, *chiar piatra zamfirului,limpezimea cerului!" ,Feciorul de împărat destrună arcul, minunat de aşa

cuvinte; iar paserea, drept mulţămită că o iertase cu viaţă,lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul şelei voinicelului o piatrăde zamfir mare şi frumoasă, limpede şi albastră întocmai caseninul cerului.Din ceasul cînd căpătă această nestemată şi o puse însîn, nu mai rămase pasăre pe cer care să nu fie robită lavoinţa lui. Pentru dînsul, toate zburătoarele: mîndii pău-naşi, sălbăticoşi cocori, bufniţe cobitoare, şoimi dîrji, găi-nuşe moţate, dumbrăvence cu aripi verzi, pupăze cu crestebălţate, grauri pestriţi, sitari, dropii şi ierunci, toate picauca fermecate cînd ieşea el la vînătoare; iar de se preumblanumai prin codri şi prin livezi, mieriile şi privighetorile,pitulicele şi sticleţii, presurele şi sfranciocii, pietroşeii şisfredeluşii, botgroşii şi scatiii, ţoii, ţintezoii şi piţigoii, toţiîi întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări; cuculîi vestea la tot ceasul mulţi ani cu noroc, şi prigorii cu penealbastre îl însoţeau pretutindeni, chiuind şi zburînd veseld-asupra capului său.Trecu o zi, trecură două, ba mai trecură şi alte nouă,şi voinicelul nu se îndura ca să se înstrăineze de la mîndreleplaiuri ale Buzăului, în care el domnea acum cu voie bunăpeste toată firea zburătoare cîtă fîlfîia sub soare. Noapteape la cîntători, pînă a nu se revărsa bine de zori, el era purces143

la vînătoare, şi mai adesea seara îl apuca prin păduri, ucigîndşi stîrpind alde pasări cobitoare ce se arată1 numai prinîntuneric.Rătăcea într-o zi pe culmea păduroasă a Istriţei, — toc-mai colo jos, la curmătura dealurilor, sub care încep a seaşterne cîmpiile, — cînd, deodată, fără veste, pe la sfinţitulsoarelui, se ridică din vale un vînt mare şi turbat, care în-doia fagii, Mngea plopii, smulgea ulmii şi cletena cu urlettot codrul şi tot muntele. într-o clipă norii de pretutindenila un loc se adunară, negurele se îndesară, şi preste tot cerulse destinse un pod întunecat de fier şi de aramă, peste caretrecea şi se învîrtea sfîntul Ilie, încurîndu-şi armăsarii cutunete şi cu plesnete, şi scăpărînd numai fulgere şi trăsnetede sub roatele carului său. Apoi, dintr-o năprasnică detună-tură, se sparse deodată podul, brăzdat de mii de săgeţi lumi-noase, şi începu a curge pre pămînt o ploaie groaznică,ploaie cu şiroaie, ""•de făcea pîraie;ploaie cu băşici,de strica potici;ploaie spumegată'neca lumea toată;ploaie de potopfăcea lumea snop.Cînd se mai potoli furtuna, feciorul de împărat cată ase urni din scorbura unde stătuse pitulat; dar el nu maiştia încotro s-apuce, aşa de tare era, în codru, şi frunzadeasă, şi noaptea întunecoasă, şi calea pietroasă; pe undecăta urma umblată, urma era ştearsă; pe subt atîtea tulpinesurpate şi în lapoviţă înecate, pe subt atîtea frunzare căzute,toate cărările se făcuse nevăzute. Nu vedea, nu auzea, niciîn greul pămîntului, nici în uşurelul vîntului; numai cîndtrăgea bine cu urechea, îi venea din depărtare la auz, chio-tul ghionoaiei, ce-şi ascuţea noaptea ciocul de coaja copa-cilor, şi miorlăitul cucuvăilor care se chemau jalnic una pealta prin mijlocul beznei; apoi, uneori îi trecea răpede pedinaintea ochilor şi câte o umbră neagră de lăstun rătăcit,care cădea din văzduh, cu lungele-i aripe îngreuiate deploaie.1, în ediţia de bază: arăta —probabil greşeală de tipar.144Toată noaptea ar ii umblat el fără spor; dar noroc căavea cu sine pe coteiul lui cel mai bărbat, cel mai priceput,cel mai credincios,Miclăuş, cîne-nvăţat,ştia seama la vînat;el apucă spre colnic,uşor, sprinten şi voinic; , 'tot spre vale se lăsa ■ < t

şi cărarea căuta,botul prin iarbă vîrînd,urmele tot mirosind,Urma-i ici, urma-i colea!Miclăuş n-o mai pierdea,pri-ntimerîc o simţea,noaptea-ntoctnai ca ziua.Astfel, cu cinele călăuză bună, voinicul apucă, d-a lungulîn jos, valea Orgoaiei. Prin volbura apelor ei se rostogoleauacum cu vuiet, rădăcinile de copaci şi bolovanii de piatră,

surpaţi de la munte. Şi cinele şi stăpînul umblau încet şi cusfială pe costişul lunecos; dar cînd ajunseră tocmai d-asuprapriporului de unde se văd, în poală, urmele unei cetăţi deUriaşi şi brazda vladnică a Troianului, Miclăuş stătu în loc,mîrîind ca în preajmă de vînat. Voinicelul sticli ochii!Flăcăraie alburii ieşeau pe acolo din pămînt şi zburau d-asu-pra tainiţei unde statură ascunse, atîta mare de vreme,comorile de la Pietroasa, cloşca cea vestită cu puii ei de aur;dar la lumina sclipitoare a văpaielor, vînătorul zări, printreierburi şi pietroaie, căpăţîna lungăreaţă a unui dihor carele,cu ochii răzleţi1, căta drept la dînsul. Trupul şi coada, dobi-tocul şi le încolăcise, le făcuse ghem în faţa coteiului, cumfac dihorii.cmd n-au loc de scăpare în vizuinele lor de subpămînt. Voinicul nostru era gata să azvîrle într-însul ghioagaIm eu ţinte poleite, ca să-1 prăpădească, cînd dihonii începu achiţăi hi limba lui de lighioană şi a zice:„împărate luminate,nu-mi lua zilele toate;■ ■ ia-mi-le pe jumătate;câ-fi voi da eu nestemate,chiar piatra smarandului,verdeaţa pămîntului!"1. Raziei — înfricoşat.

145

Feciorul de împărat, aducîndu-şi aminte cît de bunîi fusese asemenea vorbe din graiul vulturului, lăsă ghioagajos şi goni cînele în laturi; iar lighioana, bucuroasă de alesimţi scăpată, începu să rîcîie ţărîna cu labele şi scoase dinain-tea voinicului o piatră de smarand, mare şi frumoasă, destrălucea verde şi rămurată ca spicul crud al griului, ca rodulpămîntului.Atîta fu voinicului, pînă ce ridică de jos smarandul fer-mecat şi-1 băgă în sîn; ş-apoi de atunci înainte toate jivi-nile cîte se tîrăsc prin ţărîna şi cîte se ascund pe sub pămînt,.toate îl cunoscură pe dînsul de stăpîn. Viezurii cu perii suri'-lungi şi drepţi ca ţepele, şi bursucii somnoroşi, cari ies numainoaptea din vizuini; şderii pădureţi cu blană ruginie, deasă,moale şi frumos netezită, şi vidrele colţate de pe malul băl-ţilor; nevăstuicele cu trup prelung şi mlădios şi cu gusealbe, care se furişează printre răzoare, vînînd cuiburi depăsărele, şi veveriţele şugubeţe, cu coada vîlvoi, care sarzglobii pe crăcile copacilor ronţăind alune, ghindă şi sco-ruşe; pinţele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picio-roange, care cînd umblă se saltă ca locusteîe, şi căţeii pămîn-tului, — de le zice şi şuiţe, •— cari scot capul la amiazi dingăuri, ca să latre la soare; apoi mişunii1 cei cu gropanelepline de grîne, şi şobolanii din smîrcuri; toate lighioanele,pînă şi cîrtiţele orbeţe şi aricii ghimpoşi, ba chiar şerpii,guşterii şi şopîrlele, toate i se arătau lui în cale, sau ca să-1slujească la vreo trebuinţă, sau ca să piară de mîna lui,cînd avea plăcere de vînat. Cu dînsul vulpile îşi cheltuiaude pomană şi viclenia minţei şi iuţeala piciorului, căci, defiecare minciună a vulpei, el afla prea lesne mijloace o mieca să-i vină de hac. Apoi şi cu ursul cel mai sălbatic el îşifăcea jucărie; fără secure, fără cuţit el intra semeţ în vizuinalui, se lua cu dînsul la luptă dreaptă şi întotdauna ursul cădeamort la pămînt.Astfel prin văzduh, astfel pe sub pămînt, el era mai tare,el era mai mare; de aceea şi traiul lui era acum şi mai multpornit pe vînătoare.Cînd feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului,d-a stînga Slănicului, lighioana cea înfricoşată, cu o falcăîn cer şi cu alta în pămînt,Şerpoaica cu solzii verzi,— să n-o vezi, să n>-o visezi! —fc» se zvdegraDa ^ îaÎS zvîrcolea, se pitula şi se afunda pînă la gurile a2^ vj(-eazul vînător, să nu-i reteze cu Oricît ^ ^ ^ Q

iaÎS şapte capete şi să nu-i stingă şapte suflete.Pai * l^gg sjlea dînsul ca să-i apuce înainte, iazma iadului i îd p voinicul rămînea mereu să-şi scoată

1. Mişun — hîrciog.146■fTdea cu fuga, şi voinicul rămînea mereu să-şi scoatăPecazul pe paserile cerului şi pe lighioanele pămîntului. DaS peste zi şi nu putea nimeri.Aşa mai păţi într-o noapte; şi a doua zi, de ciuda şi demînie se porni'de pe dealul Balaurului în jos, cînd abia semiii de ziuă, şi ajunse deodată cu zorile, cînd se deschideauflorile, la valea stearpă şi pustie a Pîclelor de Glod.Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spui eu că acolo şi-aaşezat Necuratul cazanele cu catran şi cu smoală colcotită:pe sub pămînt gîlgîie şi fierbe glodul noroios, mai rece decîtgheaţa, mai negru decît ceaţa; apoi, pe guri căscate printot ocolul acelei văi fără de scursoare, ţîşneşte tina în sus,cînd de o şchioapă, cînd de o palmă, cînd de un stînjen şimai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi, şibalele cătrănite, pe care Ucigă-1-toaca le scuipă din văgăune,se scurg năclăite d-a lungul movilitelor, se adună în nomol,se usucă de vînt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văiicu o humă sură şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne îe-reşte! nici troscot, nici ciulini.Cînd, de pe cuhnea vecină, feciorul de împărat făcuochii roată d-asupra văii urgisite, el văzu o biată căprioarărătăcită, călcînd cu sfială prin nomolul uricios al mocirlei;mai departe, o fiară sălbatică, un rîs sta stîrcit la pîndă;părul de pe dînsul, lung şi subţire, alb şi cu pete negre, sezbîrlise în sus; urechile-i ţuguiete, cu pămătufuri de perinegri la vîrf, se ridicase drepte, şi ochii lui, vii şi pătrun-zători ca ochii de femeie, scăpărau scîntei. Numai în două-trei sărituri de pisică, el ajunse căprioara, se acăţă cu ghea-rele de pieptul ei, îşi înfipse dinţii în beregată şi se gătea să-isugă cu desfătare sîngele din vine, cînd voinicelul mvîrtirăpede praştia ca să o izbească în fiară. Dar ochii rîsului,care văd şi în miezul pietrelor, zăriră ce i se gătea; el sesmulse de la pieptul căprioarei şi începu să latre în limbalui de fiară:„împărate luminate,nu-mi lua zilele toate!ia-mi-le pe jumătate,că-ţi voi da eu nestemate,chiar piatra rubinului,colcotirea sîngeluil"'. 147

Ş-acum, pentru a treia oară, feciorul de împărat iertaviaţa rîsului, precum iertase pe a vulturului, precum ier-tase pe a dihorului; el sfrînse praştia pe mînă, iar fiara-veselă şi mulţumitoare că scăpase cu zile, scapără din ochiiei o piatră de rubin, mare şi frumoasă, roşie şi vîe, mai roşiedecît fraga muntelui, mai vîe decît para focului şi întocmaica sîngele voinicului.Cînd o luă voinicul în mînă şi o băgă în sîn, pare că îimai crescu de o şchioapă inima într-insul. De aci înaintetoată firea cu suflare era prada lui. Toate fiarele pre careiuţeala sîngelui le împinge, în fuga lor, a se aşterne pămin-tului ca iarba chnpului la suflarea vîntului, toate cele caretrăiesc din vărsarea sîngelui, toate oîte din sînge îşi iau putereaşi prin sînge o şi pierd, toate se supuseră şi ele la voinţelevoinicului, ca pasările cerului, ca lighioanele pămîntului.Dinaintea unui aşa minunat vînător,cerbii de ia munteplecau a lor frunte, : .mistreţii colţaţi !cădeau împroşcaţi, -".".."■capra săltăreaţă ■ ;;.nu scăpa cu viaţă,lupii din pădurepicau sub secure,iepurii fricoşi...»Cam pre aici ajunsese cu povestea bisoceanul meu, cînddeodată auzirăm, la spatele nostru, o detunătură de puşcăurmată de un Dotmer-Wetter-SapertnentP- exprimat cu oenergie de adevărat granadir chesaro-crăiesc. Ne întoarse-răm iute ochii îndărăt; dar nu mai era nimeni; tovarăşulmeu neamţul se făcuse nevăzut.— Sărăcuţ de maica mea! — strigă din băierile inimeibisoceanul, — s-a răpus domnul Ininger. (Acest fel găsiseel cu cale ca să localizeze titlul de inginer al tovarăşului meu.)Alergarăm degrabă la locul de unde venise zgomotul şi,subt o tufă, găsirăm pe neamţ răsturnat pe spate, dînd dinmini şi din picioare ca să se scoale; alături era puşca lui dina carii ţeava ieşea încă fum; puţin mai departe se tăvălea1. Donner Wetţer Sakrament I — Fulgere şi tunete I *— impre-caţie populară germană.148o pcăzuse printre fulgii ei răsipiţi pe iarbă. Calul, de pe care erui, Se zărea departe în vale; cu şeaua pe dhisul, yeêi ^ în goana mare, drumul casei, lăsîndui libera facultate, sau de a rămînea unde căzuse,H a-şi urma calea cu orice alt mijloc de locomoţiune.jie^! prietene, — zisei în sfîrşit eu păţitului, dupestata'răm c£ nu se află în nici o primejdie, — fă-mă săînţeleg- mai întîi, cum ai căzut dupe cal?... Apoi, pentrue ai tras cu puşca?... în sfîrşit, pentru ce te-ai depărtat denoi?La toate aceste întrebări, el nu avea alt răspuns decît:— Asta, zău, nu ştiu!Călăuzul nostru nu era mai puţin curios decît mine ca

să afle cum se petrecuse lucrurile, dar el cel puţin găseaînsuşi, pentru toate, cîte un cuvînt de răspuns şi de mîngîiere. .__Lasă, domnule; nu e nimica, că ai căzut pe spate şite-ai răzimat în coate. Rău era daca cădeai pe brînci, căputeai nasul să ţi-1 frîngi.Căutînd apoi prin iarbă, el dete peste păsărică rănită şijumulită, care, sărmana, se zvîrcolea ca vai de ea; era obiată docîrlie. Bisoceanul, luînd-o m mînă, cunoscu îndatăcă era ucisă) nu de alice, ci de ciocul gaiţei.— Cu bună seamă, domnule, dumneata ai vrut să tragiîn pasărea răpitoare şi nu vei fi nemerit-o; dar lasă, că nue nici o pagubă; vînatul cel bun tot al domniei-tale a rămas.Vorba românului: «nu e pentru cine se găteşte, ci pentrucine se nimereşte».Dar neamţul se apără că el n-a tras de fel cu puşca, căpuşca s-a tras singură şi că, din aceea, calul, speriindu-se,a sărit şi 1-a trîntit jos, unde 1-a şi lăsat fără ruşine nicipicat.— Lasă, domnule, că şi aşa e bine! zicea bisoceanul.Dumneata tot nu rămîi păgubaş, că> şi daca n-ai dat în vî-nat, vînatul ţi-a picat din cer, jumulit gata. Ş-apoi, despre :

căzătură, să n-aibi vreo mîhniciune, că pămîntul nostruromânesc e bun de obrînteală;Cine cade pe el josSe scoală mai sănătos.Şi, într-adevăr, domnul Ininger se rădicase teafăr şi fărăvătămare. Se vede că somnul îl podidise pe cînd bisoceanulîmi povestea basmul, pe care el nu-1 putea pricepe, şi astfelpe nesimţite rămăsese în urmă de noi. Pe cînd dar neamţul149»

moţăia călare şi calul îşi urma calea în ticnă, o veselă cio-cîrlie se legăna prin aer, ciripind la soare, întocmai ca siciocîrlia cea din graţioasele strofe ale glumei vechiului poetfrancez Ronsard, cel de viţă românească1:«Hei! Doamne, mult îmi sunt dragiplăcerile dulcei tale vieţi,ciocîrlie, care despre amorcînţi din-zi-de-dimineaţă,scuturînd în aer rouăcu care e stropită pana ta!1. «Vechiul poet francez Ronsard, cel de viţă românească»şi «urmaşul banului Mărăcine» sînt două aluzii uşor maliţioasevizînd legenda despre originea valahă a poetului francez, legendăpe care, în 1857, în toiul propagandei pentru unirea Ţării Româ-neşti cu Moldova, o popularizase Vasile Alecsandri, încercînd sădea şi o justificare culturală sentimentelor de simpatie pentruFranţa, nutrite de tinerii moldo-valahi ce studiaseră, în anii 1830 —1850, la Paris. Legenda va fi părut unora lesne de acreditat, — nunumai la noi, ci chiar şi în Franţa, — de vreme ce însuşi Ronsard,într-o Elegie dedicată hri Remy Belleau, neîntrecut poet francez(&Sgie ă Remy Belleau, excellent poet franţois), scrisese că străbu-nul său se trăgea din părţile «unde îngheţatul Danubiu se-nveci-nează cu Tracia», şi scornise, probabil pentru a sa preţuire la Curtearegală a Franţei, o poveste despre ascendenţa lui nobilară, alecărei obîrşii se pierdeau în ceţurile misteriosului şi frigurosuluiOrient scitic. După această poveste, străbunul poetului francez,«un boier numit marchizul de Ronsard, plin de aur şi stăpîn pestemulţi oameni, multe oraşe şi multe pămînturi», undeva «mai josde Ungaria, într-un ţinut al frigului», ar fi avut un fiu comandantde oşti, viteaz ce-ndrăgise toiul luptelor, care, la un moment dat,părăsindu-şi ţara, plecă spre vestul Europei, în căutare de războaie.Trecînd prin «Ungaria, Germania-de-Jos, Burgonia şi ţinutulChampaigne», ajunse la Paris şi-şi puse spada în slujba semeţuluirege Filip de Valois, care se războia, pe atunci (1346—1347), cuenglezii regelui Eduard al III-lea (1327 — 1377). Distingîndu-sepe cîmpurile de luptă, regele Franţei îi dărui «îndestulătoare averipe malurile Loarei». «Uitîndu-şi fraţii, părinţii şi ţara» şi căsăto-r-indu-se după legea franceză, acest viteaz cavaler, — ne-ncredin-ţează poetul Ronsard, în încheierea legendei despre originea stirpeisale, — «născu strămoşii din care se trage tatăl ce mă făcu pe minesâ văd prima oară frumoasa lumină a zilei»!150Mai nainte ca soarele să răsară,tu înalţi trupu-ţi spălatspre a-1 şterge de nori,cletinîndu-ţi aripele măruntesi săltîndu-te în mici sărituri.Tu spui în aer aşa dulci cînlăriîn a ta veselă ciripire,încît orice amant ar dori,cînd te aude cîntînd primăvara,ca tine să fie păsărică. »x

S-a îritîmplât însă ca, în loc de poetici amanţi, ciocîr-lia noastră să fie auzită numai de o gaiţă flămîndă şi, încazul de faţă, urmaşul banului Mărăcine se vede silit sătreacă lira în mîna strămoşului său Virgiliu, ca să sfîrşeascăaceastă istorioară.Plecînd de la acest fantezist certificat de nobleţe, şi găsind înnumele poetului francez o «urmă» românească lăsată de străbunul

de pe tărîmurile Traciei — ronce (ir.) mărăcine, — Alecsandri ascris (în «replică») balada Banul Mărăcine, care se încheie cu urmă-torul distih rostit de regele Filip de Valois: «Ţine spada mea în dar /Brav marchize de Ronsard» —actul poetic de înnobilare şi indigenarea banului Mărăcine. Vrînd parcă să dea un lustru de autenticitateistorică scornelii poetice, Alecsandri a acăţat de baladă o notă subli-neară: «în timpul regelui Franţei Philippe de Valois, strămoşulpoetului francez Ronsar<d> s-a dus din România la Paris ca s-agiuteregelui în lupta sa cu englezii. Rămîind apoi în Franţa şi rudindu-secu cele mai nobile familii, el şi-a schimbat numele de Mărăcină înRonsar<d>, de la cuvîntul francez ronce, care înseamnă mărăcină.»1. P<ierre> de Ronsard, l'Alouette {Ciocîrlia — fr.>, printrepoeziile numite Gaitis ou Gaillardises:«He! Dieu, que je porte d'envieAux plaisirs de ta douce vie!Aloiiete, qui de l'amourDegoizes des le poinct du jour• . Secoiiant en l'air la roseeDont ta plume est toute arrousâe!Devant que Phoebus soit Iev6,Tu enleves ton corps Iav6,Pour l'essuyer preş de la niie,\ Tremoussanţ d'une aile menuej"* ' ' ' :| 151

Pasărea vrăjmaşă se răpezi, zbierînd prin aer, ca să prin-dă pe cîntăreaţa, şi aceasta, mititica, în zadar cercă sa-iscape prin fugă. «Pretutindeni unde dînsa, fugind uşurică,tăia văzduhul cu aripile ei, iată şi duşmana, cruda gaiţăo urmărea cu chiote mari prin aer. »x

La ţipetele de bucurie ale gaiţei, la văietările sărmaneiciocîrlii, somnorosul, plecat pe oblîncul şelei, tresări şi, înmişcarea-i zăpăcită, îi căzu puşca de pe umeri; cocoşul selovi de scară; împlutura se descarcă cu zgomot; gaiţa şicalul se speriară amîndoi deodată; una laşă prada să-i picedin cioc; celalt trînti jos pe călăreţ, şi ast.îel vînătorul fărăvoie şi vînatul neaşteptat se întîlniră alături, pe iarba verdea plaiului.Dar calul, ca şi gaiţa, îşi văzu de calea sa, şi tovarăşulmeu rămase pe jos. De aceea şi bisoceanul, carele era camatins în amorul său propriu de povestitor, prin somnul ingi-nerului, îi spunea drept mîngîiere:— Vezi, domnule Ininger, dacă dumneata ştiai româ-neşte şi ascultai la basmul meu, nu erai să păţi atîtea nevoi!Dar fie! Cînd este vorba de vînătoare, apoi poţi să mi telauzi că eşti născut cu tichia în cap, şiVînătorul norocosumblă bucurospe jos.Astfel ne urmarăm calea spre Bisoca.

Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adă-posteşte, ca într-o copaie, satul Bisoca. Gata a cîrmi ladreapta ca să coborîm în sat, aruncai împrejurul meu oEt te sourdant â petit bons.Tu dis en l'air de si doux sonsComposez de la tirelire,Qu'il n'est amant qui ne d&ireT'oyant chanter au RenouveauComme toy devenir oyseau.»1. Virgilii Georgic(a~), I, v. 405-408«Quacumque illa levem fugiens secat aethera peanis,Ecce inimicus.atrox, roagno stridore per aura»Insequitur Nişus».(n. Oi.)(n. Od.)152de a, g3 si mulţumitoare pivuv, ,„*— .--------h fă de la întinsele privelişti ale plaiului, mai nainte dlp'oierde cu totul din vedere.Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui ro-tic scâpătase pînă pe zarea orizontului, şi razele-i, calde!f senine, pare că se aşternuse preste tot şesul răsăriteanal tarei, 'care ni se destindea acum subt ochi. De pe acesttăpşan culminant, de unde munţii Săcuieni cotesc spre ŢaraVrancei, tot Bărăganul, tot cîmpul Brăilei, tot şesul Gala-ţilor, cu matca Rîmnicului, cu valea Buzăului, cu luncaŞiretului, toată" acea lată şi oablă cîmpie se arăta scăldatăîntr-o lumină gălbuie şi lucioasă, ca faţa unei uriaşe sinii1

de aur; printr-msa, liniile şerpuite ale rîurilor se desprin-deau ca fire creţe de beteală argintie, iar suprafaţa netedă aspelor sărate din Balta Albă şi din Balta Amară oglindeauca nişte ochiuri de sticlă, ferecate în mijlocul dauritei table.în depărtarea cea mai afundată, dealurile dobrogene, tivitecu aburoasa cordea a Dunărei, încingeau, ca cu un cercplumburiu, acest curios tabel, al cărui aspect devenea cutotul fantastic, prin neobicînuite şi metalice reflexe.Mai aproape de noi însă, sub forme şi cu colori mai reale;se vedeau, pe vîrful Bisocei şi pe al Ulmuşorului, mari pie-troaie sure şi murgi, unele grămădite la un loc, ca turmede vite adunate la repaos, altele răsipite prin livezi, ca vacilecînd pasc pribege. Apoi, subt aceste muchii, la stînga, pă-mîntul se lăsa ia vale în costişe şi pripoare gradate, pînă secufunda în jgheaburile mult umbrite ale Rîmnicului şi Rîm-nicelului; tot pe acolo, la locul ce se zice între Rînmice, sezăreau însă poienile fragede şi verzi ale Năculelor, adăpos-tite sub stîncile roşcate, care se numesc Pietrele Fetei; şi,în fund de tot, înălţîndu-se în albăstreala îneguratâ a cerului,se pierdeau cuhnile păduroase ale Steşicului, învelite înumbre viorii, tivite2 şi negre.Preumblîndu-mi ochii, cînd preste şesul cu străluciri şiscînteie, cînd prin munţii cu tainice şi răcoroase raze, măaşezasem pe un bolovan de piatră şi, aşteptînd să disparăeu totul soarele, nu mă puteam sătura de asemenea prive-lişti, ce nouă, orăşenilor, ne este dat arareori a le vedea; darcălăuzul nostru ştia că noaptea are să vină iute şi că scoborî-şul pînâ la sat ne va cere, prin întuneric, poate o oră şi maibine; de aceea el ne îndemnă să ne pornim îndată, şi, drept1. Sinie - tavă de metal mare şi rotundă.2. Civit — albastru-închis, vineţiu.15.3

imiifciicic, mu spuse ca are tocmai vreme ca să isprăveascăşi basmul cel cu Feciorul de împărat, norocos la vînat, pînăvom sosi dcvale.— Bine zici, bădiţă,—îi răspunsei;—negreşit că tre-buie să mi-1 spui tot, dacă mai este. Dar stai! Unde rămă-seseşi?... Pare că începuseşi a îndruga o şiretenie de lighioaneca cea din hora dezgovelei1:Ursul cu cerceiumblă după miei,Lupul cu cimpoiumblă dupe oi.Vulpea în papuciumblă dupe curci,Ş-un iepure şchiop, • ^într-un vîrf de plop,treieră la bob.Aşa este?— Cam aşa, dar iar nu prea, — îmi răspunse muntea-nul, pierzîndu-şi oarecum sărita, în urma glumei mele decare mă şi căiam, şi scărpinîndu-se la ceafă ca omul care stăla îndoială. Pesemne, boierule, — adăogi el, — ţi s-a făcuturît unde am tot spus anume toate soiurile de paseri şi dejivine care trăiesc pe la noi, la munte. Dar de! ce să-i faceu, dacă aşa e basmul? Va să-1 spui şi eu dupe cum este şartul2

şi datina lui. D-acum înainte însă nu mai avem nimic a facecu lighioanele cele cu patru picioare, nici cu cele multe zbu-rătoare; destul numai să vă fie în ştire că Feciorul de împăratnu avea seamănul său pe lume la ale vînătoarii. Cînd de-abiada cu gîndul să facă vreo izbîndă la vînat, voinţa pe datăi se şi împlinea; d-aceea şi lumea întreagă, cînd pomeneadespre dînsul, nu-i zicea într-altfel pe nume, ca: Feciorul deîmpărat, cel cu noroc la vînat./ De va fi stat o lună, sau un an sau doi, petrecîndu-şiviaţa fără alte nevoi decît numai cu plăcerea şi cu mîngîie-rea de a prinde şi de a ucide fiare pădureţe şi păsări cîntă-reţe, cine va şti, spună-o. Pe noi ceştia, plăiaşi şi vînători1. Hora dezgovelei — oraţie populară care se cîntă "mirilor înprima dimineaţă de după nuntă, cînd i se scoate miresei gătealade pe cap şi e îmbrobodită cu maramă, semn că a ieşit din rîndulfetelor şi că a intrat în rîndul nevestelor.2. Şart — obicei, noimă, socoteală.154te atîta ne taie capul, că omul la vînătoare, fie pede m.un-n'soare) fie pe năduf de soare, nici nu prinde vesteger Ş1 timp mai este, nici nu vrea să ştie cum are să-i fie,c? 9e bagă-n seamă la muncă de-1 cheamă, nici că ia <a->nl-t de orice cuvinte, ci vesel omoară vremea care zboară;fâră griji trăieşte, pe pămînt domneşte, şi e la vînat ca şi"Âcum daţi şi d-voastră cu socoteala, dacă chiar nouă,-— nişte bieţi păcătoşi plini de trude şi de nevoi, — vînătoareae oteleste'sufletele şi ne răpeşte minţile, apoi ce încînticde fală si de vitejie trebuie să fi fost pe voinicul fecior alDoamnei Neagai! Vesel şi voios la inimă, ager şi vîrtos la trup,,el zîmbind ieşea dimineaţa din palatele părinteşti, zîmbindse înturna seara la maică-sa înapoi. Aşa viaţă, lină şi netur-burată, dor' că în rai poate să mai fi gustat cineva.

Dar grijele şi mîhniciunea lăsat-au vreodată multăvreme pe om fără ca să se lege de capul lui ? Firea omeneascăasa este ea de la Dumnezeu osîndită, ca să nu pluteascăneîncetat uşor ca fulgul pe apă şi să nu calce mereu tot pecăi desfătate. Căci, acolo unde este poiana mai înflorităsi cu frunzări acoperită, acolo e şi cursa priponită. Dai în-tr-însa fără ca s-o vezi; te apucă, te glodeşte şi uneori chiarde rea nu vrei să o crezi.Ia să vedeţi acum în ce fel păsul avea să-1 ajungă pevoinicelul nostru, şi cu ce gingaşe amăgiri avea să-i seceputerile şi să-i stingă fericirile.într-o seară ca cea de astăzi, pe la apus de soare ca acunijel şezuse să se odihnească pe unul din pietroaiele măci-nate de pe dealul Ulmuşorului, tocmai d-asupra gîrliciuluide piatră, căruia îi zicem noi Grajdul Zmeilor, fiindcă acolose adăposteau odinioară, în vremea de demult, fiarele celearipate. Şedea el şi privea în jos cum negurele întunecau trep-tat văile şi cuhnile, cînd văzu trecînd încetinel, pe d-asupracapului său, o porumbiţă, uşoară şi albă ca spuma lapteluila mulsoare, ca florile crinului la raza de soare. I se făcu dorde acea păsărică şi, ca s-o prindă de vie, puse mîna în sîn,la zamfirul cel fermecat; dar ea, uitîndu-se la dînsul cu ochidulci, fermecători, gunguni galeş în limba ei cea păsăreascăşi-i zise:«Ah, voinice, voinicele,nu opri căile mele;ci te ia dupe-al meu zborjcăci, cu sînul plin de dor,J55

te cheamă să-ţi facă darnn scump, alb mărgăritarmîndra Fată-a Pietrelordin valea Năoulelor.»Aceste cuvinte, aşa dulce şoptite, deşteptară în inimavoinicului un freamăt necunoscut; în sinul lui se aprinserădorinţe nedesluşite, pe care pînă în ceasul acela nici în visnu le încercase. P"ără de a mai sta să cugete, el se rădicăiute în picioare; sîngele i se încinsese ca focul prin vine-pieptul îi zvîcnea; în tot trupul simţea un avînt neînstru-nat ce-1 pornea să meargă supus şi ascultător la chemareaporumbiţei. Urmărind cu piciorul pe uscat zborul ei lincumpătat, el scobora văi, suia dealuri, străbătea păduri]trecea lunci şi pîraie, şi de ce umbla, pare că mai uşor păşea!Cînd raza cea mai tîrzie a soarelui se prelungea 'sfîaţâ pefoiţele ierbei înflorite din poiana de sub stîncele Năculelorpăsărică se opri pe o răsură îmbobocită, şi, cu grai dulce cîn-tător, strigă aşa:«Tu ce plîngi în stîncă,la umbră adîncă,ieşi acum din piatră,albă, dalbă fată,vie şi frumoasă,blîndă, răcoroasă,cu chip luminos, ■";;"cu trup mlădios,cu păr aurit,pe umeri leit;ieşi, Fotă din Piatrăjsă te rază-o datăscumpul tău ursit;căci iată-1 sosit!»Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stîncă, mîndraalbă fată, naltă, mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur,cu ochi de balaur, ruptă din soare, întocmai ca Ileana Co-sînzeana. De frumoasă ce era, de albă ce s-arăta, la soareputeai căta, iar la dînsa ba! Cine-i vedea mersul, cine-i zăreachipul, cine-i auzea glasul, nu putea să o privească şi să nu oîndrăgească, nu putea să o auză şi să nu i se încrează.Cu zîmbet gingaş pe guriţă, cu ochii galeşi şi pătrunză-tori, venea mîndra cam descinsă, păşind uşor şi legănat156 ..-'*■■■■

• -„-ha moale şi deasă a pajiştei. Ea se opri dinainteaprin îa-lu. • aratîndu-i, între degeţele, un bob mărunţel"voiniculm ş^ ^^ curat şi luminat ca laptele la mulsoare,de ţ1^^ crinului la soare, ca dragostile de fată-mare, ea,°a viers dulce femeiesc, care mai lesne decît săgeata strâ-nge inima voinicului, îi grăi, rîzînd, aşa;«Da-ţi-1-aş şi nu l-aş da,că mă tem îl vei uitacînd la vînat te tot plimbi! —Ba l-aş da, de vrei să-1 schimbicu piatra zamfirului,limpezimea cerului,cu piatra zmarandului,verdeaţa pămîntului, 'cu piatra rubinului, ;

colcotirea sîngelui.»

Feciorul de împărat rămăsese uimit ca dinaintea uneinăluci încîntătoare. Nu ştia bine daca este deştept saudaca visează. Nu-i venea să dea crezămînt nici vederilor,nici auzului; şi cu toate acestea, zîna ce-i sta în faţă îl priveacu ochi fermecători, aruncînd prin tot trupu-i, cînd aburifierbinţi, cînd fiori de gheaţă; vorba ei îi răsuna pînă în su-flet, dulce şi înduplecătoare. Pe cînd ea căta la dînsul şi zîm-bea, lui i se nălucea pare că cîmpul înflorise şi cerul se lumi-nase; iar cînd ea deschise gura ca să-i vorbească, pentrudînsul munţii răsunară, apele se turburară, brazii se scuturară,codrii se treziră, frunzile şoptiră, stelele sclipiră şi în loc seopriră. Atunci viaţa, să i-o fi cerut dînsa, gata şi bucuros erael să i-o dea, numai ca mereu să poată privi la ea, numai caîn veci să o poată auzi.Degrabă scoase din sîn cîteşitrele nestematele fermecate,care pînă atunci fusese şi toată puterea şi toată bucuria lui,şi, fără să se mai gîndească, fără să se îndoiască, le aruncăcu mulţumire în poala drăgălaşei copile. Buzele ei fragede şirumeioare se răsfoiră într-un rîs de nebunatică bucurie,şi apucînd mărgăritarul între dinţii ei, albi şi mărunţi ca şibobul nestemat, îl puse binişor pe buzele voinicului, într-undulce şi lung sărutat.jAtunci umbrele călduroase şi bălsămite ale nopţii devară ascunseră în negură şi în tăcere pe fericiţii miri; sin-157

gură porumbiţa cea albă îi desmierda prin întuneric, cîndcu vesele cîntări, cînd cu blînde văietări; dar cînd ră'sărirâzorile, deodată cu florile, porumbiţa amăgitoare şi la dragostiîndemnătoare, peste ţări şi peste mări zburase, prin văzduhse depărtase, fugind ca să nu mai vie, şi luînd cu sine, învecie, scumpul, feciorescul dar, bobul alb de mărgăritar. /Zile şi nopţi, luni şi săptămîni trecură. Feciorul de împă-rat şi Fata din piatră trăiau înstrăinaţi de lume, singuri-singurei, el numai cu dînsa, ea numai cu el, şi altă grijă nupurtau, altă plăcere nu gustau decît ale dragostelor lor.Cercuind lumea întreagă în poieniţa înflorită şi cu frunzăriacoperită de sub Pietrele Fetei, voinicul năpustise codrii,urîse izbînzile vieţei sale de mai nainte. Vînătoarea era uitată •inima lui se scălda acum toată în desmierdări nouă sinecumpătate. Pasări, fiare şi lighioane trăiau de el orop-site; toate se înstrăinase şi se lepădase de al lor zburdalnicstăpîn; nici una nu-1 mai cunoştea, nici una nu-1 mai asculta;dar nici lui, nesocotitul, de ele nu-i mai păsa. Arcul şi săgeţile,ghioaga şi praştia stau aruncate la pămînt; rugina şi putre-gaiul se lipise de ele şi le rodeau puterea. Aşa, Feciorulde împărat, uitînd vitejia vînătorească, uitînd şi casa părin-tească, şedea ziua şi noaptea lungit moale pe covoare şicu capul în poala copilei, se uita cu ochii în ochii ei, îi sorbeasuflarea dupe guriţă şi-i cerea mereu să-1 desmierde cu cîn-ticele ei.«Cîntă-ţi, mîndro, cînticul,că mi-e drag ca sufletul.Cîntă, scumpul meu odor! ;Ici cu tine aş vrea să mor!»Dar muierea tot muiere! Dă-i ce-ţi cere, că o să te certede ce i l-ai dat. Cu încetul cu încetul, începu fata a lua seamacă sufletul voinicului se înmuiase la dogoreala dragostelorfemeieşti; acum îi părea rău şi-i venea ciudă că iubitul einu mai era ca mai nainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumeaîi zicea cu laudă: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vînat!In zadar îi cînta ea, cu viers dulce femeiesc, mîndru cîntichaiducesc; în zadar îl ruga să se trezească din traiul lîngedşi trfndav în care îl cufundase viaţa de iubire; în zadar îltot îndemna ca să iasă cu dînsa din pustietate, ca s-o ducă să158 El în braţe 0 strîngea, dulce mi şi-o desmierda,

£taT to vorbea:y «Facă lumea ce va facenoi trăim aci în pace,cum n-e drag şi cum ne place!Zică lumea ce va zice;fericirea de aicetot nu poate să ne-o strice!Spună lumea ce-o voi,noi aci cît vom trăifără griji ne vom iubi.»Dar untul, urîtul cel pocit, boala cea fără de crezămînt,care din plăceri trezite încolţeşte, sufletul îl amăreşte, cudoruri se hrăneşte şi la noi plăceri rîvneşte, urîtul cel urgisit,care usucă si topeşte, mereu şi necurmat în inima copileise prefira si'pe fiece zi mai adînc ° Pâtrundea, în ea zilnic

se-ncuiba, mai amarnic o rodea. Feciorul de împărat vedeaşi simţea'toate; dar leac sieşi nu-şi ştia găsi. Fata umblamai adesea razna prin păduri şi prin livezi, cu fruntea îno-rată, cu faţa lăcrimată, şi cînd se întorcea la soţul ei şi-1găsea văitîndu-şi triştea1, lungit sub tulpina brazilor, ea îizicea plîngînd şi suspinînd:«Scoală, dragă, scoală, frate 1nn mai tot zăcea pe spate,că mi-am urît zilele,mutînd căpătîiele,cînd la cap, cînd la picioare,cînd la umbră, cînd la soare. i>«Of! dragă, iubita mea!nu pot, nu pot, chiar d-aş vreajboala mea nici că s-o ducepîn' ce tu nu mi-i aducemură-albastră şi amară,sloi de gheaţă-n miez de vară.»«Of! dragă, iubitul meu!ajuta-ţi-ar Dumnezeu!eu toţi munţii i-am călcat,mură-albastră n-am aflat,sloi de gheaţă n-am găsit jcă pămîntu-i încălzit.»1. Trişte — soartă, ursită.159

«Feţişoară, din Buzău,mură-albastră-i ochiul tău;.■ - care mă ucide rău;■ sloi de gheaţă netopită.;■■■. ■■ e chiar inima-ţl răcităşi de mine deslipită.»Cînd ajunge inima să fie sleită de dragoste, apoi curîndpiere şi mila. Fata din piatră, sătulă şi de pustiul munţilorşi de iubirea singuratică, visa acum noaptea şi se gîndeaziuliţa întreagă, la locuri desfătate şi pline de lume, la oraşecu zgomot, cu petreceri şi cu veselii, la cetăţi unde toţi săcate la dînsa cu dor şi cu drag, şi dînsa cu mîndrie la toţi săse arate frumoasă şi împodobită în haine trufaşe şi în pietrenestemate. Destul, destul îşi închisese ea tinereţele în depăr-tări, de lume înstrăinată; destul gustase plăcerea iubirilortăinuite. Acum inima-i zt>ura ea fluturele dupe lumină;sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor!vîlva trufiilor. Astfel de dorinţe îi frământau mereu minţile,şi ştim cu toţii că ce se naşte în cap de muiere, într-însulneistovit nu piere.într-o dimineaţă, cînd Feciorul de împărat se trezi dinsomn, îngreuiat de lîngoare şi de inimă-rea, Fata din piatrăpierise de lîngă dînsul. O aşteptă să vie la amiazi, o aşteptăsă vie seară; dar umbra molifzilor se aşternu încetinel d-alungul pajiştei, scăzu şi crescu iarăşi, dovedind scurgereavremii, şi nimeni, nimeni nu veni...Atunci pricepu dînsul că copila a fugit şi în păduri 1-anăpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus, şipe dînsul 1-a răpus. Atunci înlăuntrul lui se făcu adînc în-tuneric; în piept inima-i zdrobită se încolăcea ca crîmpeietrunchiate de şarpe veninos. Ziua, la soare, el se frămîntaîn durere; noaptea, la stele, din ochi îi picura izvor de plîn-soare, şi la tot ceasul, noaptea ca şi ziua, ziua ca şi noaptea,glasul lui duios răsuna prin codri: «Doamnă a inimei mele,stăpînă a acestor locuri! de ce m-ai părăsit? Unde te-ai dus?Ah, unde?...»1

1. Tesoro de los Romanceros y Cancioneros espanoles, recogidosy ordenados por d. Eugenio de Ochoa, Paris, 1838, p. 137: Romancesdel Cid Campeador (Tezaurul romanţelor şi clntecelor spanioleculese şi întocmite de d. Eugenio de Ochoa, Paris, 1838, p. 137;Romanţele lui Cid Compeador — sp.>:160î ' aducea aminte d-ale ei dalbe frumuseţi, d-ale ei dulci» /•>• de zilele fericite pe cînd glasul munţilor şi al apelor" mdea cu vesel susur la glasul copilei, pe cînd ea umblaSmdu-se, gingaşă şi uşoară, pe verdeaţa livezilor, pe cîndtremurînd scutura de pe cosiţele-i bălaie, zăpada maiea'Hn albă decît pieliţa ei. Atunci inima lui, cu suspine, în-treba în zadar pe codrii şi pe stînci: «Unde şi în ce ţară vamai fi acea mîndră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu faţaalbă ca crinul, cu glas încîntător de zSnă?... Numai rM acuma,numai apele, cînd se clătesc, răspikd cu vuiet la gemetelemele . Ah! unde mai sunt, stăpîna mea dorită, ah, unde maisunt chiar şi viscolile de odinioară!»1

«Rey de mi alma, y desta tierra condePorque me dej as? donde vas? ad6nde?»; (n. Od.).Iată traducerea literală a acestor versuri, aşa cum se citeşte

în prima ediţie a Falşului tractai de vînâlorie:«Regele al sufletului meu şi al acestei ţări Domn,De ce mă laşi? Unde te duci? Ah, unde?»(apud: A.I. Odobescu, Yev8o-xuvT)YSTut6ţ, Bucureşti, TipografiaStatului, 1874, p. 247),1. Francois Villon (1431), Ballades des dames du lemps jadis:«Dictes moy, oh, n'en quel paysEst Flora, la belle Romaine,La royne blanqhe, comme ung lys,Qui ehantoit â. voix de sereinc?Echo, parlant, quant bruyt on mâineDessus riviere ou sus estan:Ou sont ilz, vierge souveraine?Maia ou sont Ies neiges d'antan?»(n. Od.)Cum, în textul pe care-1 adnotăm, strofa de mai sus, alcă-tuită de Odobescu prin alăturare de versuri luate de ici şi de colo,din vestita Baladă a doamnelor din vremea de-odinioară, a încăşi mai vestitului în lume poet francez Francois Villon, — născutîn anul 1431, din oameni «de viţă proastă, fără vază», mort cineştie cînd şi unde..., — se citeşte într-o prea liberă tîlmăcire româ-nească, reproducem aici, după prima ediţie a Falşului tractat devînâtorie, traducerea literală:«Spuneţi-mi unde şi în ce ţarăEste acum Flora, frumoasă romană,

' Dar toată jalea lui era în deşert; ce a fost verde s-a uscat-ce a-nflorit s-a scuturat* într-acele plaiuri, în care el găsisemai întîi mulţumirea, vmînd şi prinzînd cu nepăsare pasăride pre cer şi fiare de pre pămînt, în acele dumbrăvi unde*apoi îşi aflase fericirea la sînul drăgălaşei fecioare, acumtotul era veşted, totul era ofilit, totul se îmbrăcase într-ungiulgiu de ger şi de întristare. El cercă să rădice de la pămîntarcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia; dar armele erau ruginite,puterile-i erau slăbite, ochiul vedea turbure la ţintă, braţu-inu mai ştia să nimerească ţălul. Deodată cu nestematele pier-duse şi farmecul lor puternic; Fata din piatră le luase cudînsa ca să facă cu ele cercei şi ghiordane1, iar el, sărmanul,el îşi aducea atunci aminte, cu dor şi cu jale, despre loculunde <se> născuse, despre căminul unde crescuse, despremăicuţa dulce care pe sînul ei îl legănase, despre toate bunu-rile, toate averile şi toate mulţumirile pe care le pierduse.El se îngrozea văzîndu-se ajuns a rătăci, ca un suflet călătorşi fără tărie, prin locaşele sălbatice ale fiarelor, a cerca princodrii şi prin pustii năluca fericirilor, şi inima-i sîngera, răsi-pită în tîrzii şi zadarnice căinţe.2

Regina albă ca un crin,Care cînta cu glas de sirenă?Echo răspunde, cînd se face vreun zgomotPe dasupra rîurilor sau peste lac:Unde mai sînt, o, fecioară stăpînă?Dar unde mai sînt zăpezile de anţărţ?»(apud: A.I. Odobescu, xFeu8o-xuvqyeTix&i;, Bucureşti, Tipo-grafia Statului, 1874, p. 248).1. «Brăţări, colete <colane> şi salbe de metale preţioase şide pietre scumpe» (1894).2. CV. Catulli Carmen (Poezia - lat.) LXIII, De Atty(Despre Attys — lat.>, v. 50-73:«Patria, o mea creatrix; patria, o mea genitrix,Ego quam miser relinquens, dominos ut herifugaeFamuli solent, ad Idae tetuli nemora pedem,Ut apud nivem et ferarum gelida stabula forem,< Et earum omnia adirem, furibunda, latibula:Ubinam, aut quibus locis te positam, patria, reor?\. Cupit ipsa pupula ad te sibi dirigere aciem,Rabie fera carens dum breve tempus animus est.192*"rV''alţii Pe *ume ^ v^ ca ^nsu^' virtutea şi noroculrh te prin nesocotinţa lor! Cînd e omul tînăr, el nuspulber F ţuiascâ bunurile cu care pronia cerească,ştie, t>iet' bd- r *Eône a mea remota haec ferar in nemora domo? :Patria, bonis, amicis, genitoribus abero?Abero'fero, palaestra, stadio et gymnasiis?Miser ah, miser, querendum est etiam atque etiam, anime!Ouod'enim genus figurae est, ego non quod obierim?Ego puber, ego adolescens, ego ephebus, ego puer,Ego gymnasii fui flos, ego eram decus olei.E"O vitam agam sub altis Phrygiae columinibus,Ubi cerva silvicultrix, ubi aper nemorivagus ?Jam jam dolet, quod egi, jam jamque poenitet!»(n. Od.)?Aceste versuri ale poetului latin Caius Valerius Catullus (cea87—54 î.e.n.) care, în text, se citesc într-o versiune adaptată

peisajului ( «Ce au spus despre munţii Năculele, de la obîrşia Rîmni-cului, Caiu Valeriu Catul...»), sînt astfel traduse de Odobescu înprima ediţie a Falşului tractat de vînătorie:«O, patrie care m-ai făcut, o, patrie care m-ai născut, pe careeu, nemernicul, părăsind-o, cum fac robii fugari cînd fug de lastăpînul lor, mi-am purtat paşii în codrii de pe muntele Ida, ca săviu prin zăpezi şi prin locaşele îngheţate ale fiarelor, şi ca să alerg,ca o Furie rătăcitoare, prin adăposturile lor; unde eşti, în ce partede loc te vei mai fi aflînd aşezată, o, patria mea? Vederea meadoreşte a-şi îndrepta urma către tine, în scurtele momente cîndsufletul meu nu se află stăpînit de sălbatica-i turbare. Oare eu suntacela care de la casa mea am venit pînă în aceste păduri depărtate?Sunt eu cu adevărat departe de patria, de bunurile, de amicii, depărinţii mei? Sunt eu departe de for, de palestră, de stadiu, de gim-nazii? Nenorocitul, ah, nenorocitul de mine! Plîngi, suflete, plîngimereu! Ce groaznice sunt schimbările ce s-au făcut în firea mea!Eu eram copilandru, eu june, eu voinic, eu băiat, eu eram floareagimnaziilor, eu eram podoaba luptelor... Trăi-voi acum viaţa measub naltele piscuri ale Frigiei, unde trăiesc ciuta pădureaţă şi mistre-ţul rătăcitor? Mult, ah, mult mă căiesc de ceea ce am făcut; mult, ah,mult mă simţ pedepsit!»(apud. A.I. Odobescu, TsvSo-xu'vYiysTixi;,Bucureşti, Tipografia Statului, 1874, p. 250—251). :

163

mumă darnică şi iubitoare, 1-a înzestrat. Se îmbată de vese-lia juneţei, de farmecul frumuseţilor, de plăceri trecătoarede zburdări amăgitoare, şi, daca într-acea beţie îşi pierdesau îşi răsipeşte nestematele odoare cu care îl împărtăşisesoarta, curînd, curînd în urmă, îl ajunge şi ceasul amarnical căinţei; ş-apoi, dupe dînsul, se cască, întunecos şi recetăcutul, pustiul mormmti«Aşa! vă veştejiţi voi toate, plăpînde fiori ale vieţei,tinereţi, iubire, plăceri, trecătoare frumuseţi, —- frumuseţe'dar din cer pe care cerul pizmaş îndată ni-1 răpeşte, — îngrabă vă ofiliţi şi pieriţi toate, daca printre voi doară nuse prefiră vreun fulger cu arsură, vreun fior de nemurire!Cată cu un ochi de milă la cea tinerime de rînd care,în toiul frumuseţelor trăieşte în desmierdări şi-n desfătărise îmbată... Cînd va goli pînă la fund paharul cu-ncîntă-rile, ce o să se mai aleagă dintr-însa? Cine o să mai ştie deea?... Groapa, care o aşteaptă, o va-nghiţi întreagă. Tăcereade veci o să stingă dupe lume, cu a ei fiinţă, ş-ale ei sterpeiubiri.»1

Lacrămile de căinţă şi duioasele cugetări ale Fecioruluide împărat, cel ce fusese odinioară norocos la vinat, măpornise şi pe mine pe triste gînduri; îmi veneau acum unuldupe altul aminte atîtea falnice visuri ale juneţei mele,1. .Laniartine, Miditations poitiques. A Elvire (Meditaţiunipoetice, Elvirei — fr.):«Vous tomberez ainsi, conrtes fleurs de la vie!Jeunesse, arnoiir, plaisir, fugitive beaute,Beaute, present d'un jour que le ciel nous envie,Ainsi vous tomberez, si la main du genieNe vous rend rimmortalite.Vois d'un oeuil de pitiă la vulgaire jeunesse,Briliante de beaute, s'enivrant de plaisir;Quand elle aura tari sa coupe enchanteresse,Que restera-t-il d'elle? Â peine un souvenir,Le tombeau qui l'âttend l'engloutit tout entiere.Un silence eternei succede â ses amours...»(n.Od.J164"moreunâ cu anii cei răpezi, s-au nimicit în zadarnicul«e' x p

căcj râpezi, vai! răpezi se strecoară anii!...«Eheu, fugaces, Postume, PostumeLabuntur anni...............»l

Dar era noapte în toată puterea cînd începură să neIute lătrătorii din satul Bisoca. în bătătura casei aren-cTseşti ardea un foc mare; descălecai la flăcăraia trosnitoareabrazilor, şi domnul Sterie arendaşul ne ieşi cu plin înainte,într-o mînă ţinea o botă cu păstrovi vii, proaspeţi şi zglobii,pescuiţi în părîul spumegos de sub poala umbrită a Pietre-lor Fetei; în cealaltă purta o cuşcă cu iepuraşi de casă, plo-coane trimise de stariţul unui schit vecin, carele hrăneşteşi prăseşte în curtea mănăstirii d-alde aşa arzoi2 şi spornicvînat, rar în ţară la noi şi botezat în Codicele civil, art. 468,cu numele poznaş de Lapinii ţinuţi pe Ungă casă, iar în Dic-tionarhdu limbei romane, elaboratu ca proiectil dupo insar-cinarea data de Societatea Academica Romana, pagina 991,cu aceea, tot aşa diocheată şi puţin românească, de <iCuni-

cule sau cunicle, specia de animali, d'in genulu iepurelui,forte assemine cu iepurele, si de acea-a numitu pre a locureasi iepure de casa, francesce lapin».în prima ediţie a Falşului tractat de vînătorie, aceste versurisînt astfel traduse de Odobescu:«Veţi trece, voi, toate, plăpînde flori ale vieţii!Tinereţe, amor, plăcere, trecătoare frumuseţe,Frumuseţe pe care cerul ne-o dăruieşte pentru o zi.Veţi trece toate, daca mîna geniuluiNu vă va da nemurirea.Cată cu un ochi de milă la junimea de rînd,Strălucitoare de frumuseţe, îmbătîndu-se de plăceri;Cînd ea va goli paharul cu încîntările,Ce va mai rămînea oare dintr-însa? Abia o amintire.Mormîntul ce o aşteaptă o va înghiţi întreagă,O eternă tăcere se va întinde peste ale ei amoruri.»(apud: A.I. Odobescu, TeuSo-xuvYiysTtx^, Bucureşti, Tipo-grafia Statului, 1874, p. 252).1. Horatii Carmin(ay, II, XIV (n. Od.).2. Ager, vioi. .165

Aş dori să aflu care sunt locurile unde, vorbindu-se neao' româneşte, se rnai zice şi altfel, bunăoară, ■— cinei, cinei'pus-ai degetul pe el? — cuniclu şi la pin. . '■"' «D-aşa lătinie dobitocească,d-aşa păcălitoare franţuzească3 unul Domnul să fereascălimba noastră părintească!»Dar domnul Sterie, din tindă, ne pofteşte la mîncareDrumul, basmul şi gîndurile melancolice rn-au secat lâstomac; mă grăbesc dar a intra în casă, unde ne aşteaptă: masa, care de mult stă întinsă.Fiindcă tu însă n-ai fost poftit împreună cu mine, telas afară şi, drept mîngîiere, îţi trămit de departe, ca hranăintelectuală, bună de rumegat, această poveste încurcată,însoţind-o cu o prietenească salutare... cam slabă şi searbădămîncare!...Dar să fie cu iertare,Căci suntem la vînătoare!Post-scriptum. — Nu mă iartă conştiinţa ca să nu îndrep-tez o eroare ce s-a strecurat în paginele de mai sus. Amzis că la noi guvernul nu s-a ocupat niciodată de a regulavînătoarea. M-am înşelat. Răposatul C. Negruzzi, carelenu a fost numai un scriitor plin de talent, de spirit şi deinimă, ci a mai fost şi directore al Oficiului de Statistică dinMoldova, ne dă în scrierile sale următoarea notă plină deinteres şi sprijinită pe calcule nediscutabile:«De la 26 ianuarie 1841 pînă la sfîrşitul lui decemvrie1845 s-au ucis, dupe cataloagele Vistieriei, aceşti lupi;în anul 1841 ................ 113 lupi mari„ „ 1842................ 198 idem„ „ 1S43 ................ 318 idem___ 59 pui„ „ 1844 ................ 340 idem___ 111 idem„ „ 1845................ 261 idem .... 101 idem17230 lupi mari, 271 puiTotal 1.501,şi s-a plătit din Vistierie 18.450 lei pentru 1.230 lupi marişi 2.032V2 lei pentru 271 pui. în total 20.482V2 lei.Să vedem acum folosul acestei legiuri.Să închipuim că fiecare lup era să mănînce pe an cîte12 oi. Pare-mi-se că sunt destul de moderat. Care e lupul166ce S

60

mulţumi cu o oaie pe lună? în cinci ani vine de lup• 'ire pentru 3.501 lupi face 90.060 oi. Socotind', a oaia cîte 20 lei, face 1.801.200 lei, din care scăzîndU482V lei. preţul capetelor a 1.501 lupi, rămîne folosî 708.71772 lei.»Tot cu această ocaziune, autorul Păcatelor tinereţilor• povesteşte şi o istorioară pe care am socotit că nu va"trica să o transcriu aci, căci ea va fi ca păhăruşul de FineSChampaane, dupe un prînz îndesat şi anevoie de mistuit,-Jntdis'indigestaqiie molesPlată ce scria Negruzzi în luna fevruarîe 1846:«Viu de la vînătoare, prietene, unde am împuşcat un

lup. Dă-mi voie deci să-ţi vorbesc despre el.Toată lumea cunoaşte lupul, fiara asta carnivoră şinesăţioasă, duşmanul păstorilor şi groaza oilor. Din vre-mea ' regelui Edgard2, la anul 966, lupii n-au mai văzutpămîntul' Engliterei; şi cînd, din toate staturile Europei,erau proscrişi, numai în Moldova, — sunt acum cinci ani —vieţuiau ca în sînul unei republice, încît era o blagosloveniecum lupii şi jidanii creşteau şi se înmulţeau! însă la 1841,Ministerul Trebilor Dinlăuntru făcu o legiuire prin care se pusepreţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, păstorii a fimai liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă.Spun, — nu ştiu de e aşa, — că lupii, văzînd osîndace li se pregăteşte, au ales o deputăţie dintre ei, care, viindîn capitală, şi-a tocmit uir vechil3 ca să le apere dreptulce-şi închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă şilată, în care dovedea tetragoniceşte4 că, de la descălicarea1. întreg fără formă şi părţi rînduite-ntre ele! (lat.) — cuvintefolosite de Ovidiu în Metamorfoze (I, 7) pentru a sugera masamoale, informă, neorganizată a haosului primar. Asociind expresialui Ovidiu unui «prînz <cuvînt sugerat de „masă"?> îndesat şianevoie de mistuit», cu care îşi compară studiul, Odobescu glu-meşte, de bună seamă, voalînd cu inimitabila sa graţie, noianul deerudiţie din paginile Falşului tractat de vînătorie.2. Edgar, supranumit Pacificul, sau cel Paşnic — rege alAngliei între anii 959 şi 975.3. Advocat.4. Matematic, ştiinţific^ ' ■" ;'.; ;!. 167

lui Dragoş1, lupii au trăit în bună pace în ţară, că n-a maifăcut nimeni sprafcâ2 ca să vadă cite oi s-au mîncat; că dpvreme ce lupii sunt lăsaţi ca să mănînce oi, şi oile ca săfie mîncate de lupi, apoi, dupe toate formele, 'legile şi obi-ceiul pămîntului, lupii se cuvine a fi volnici3 să mănînceoi, ş.c.L, ş.c.l.Ministrul Lupu Balş le întoarse jalba cu nadftis*, zicîndcă obiceiul pămîntului poate sluji de lege, cînd nu este vătă-mător legei, şi numai atunci li se va lua în băgare de seamăreclamaţia, cînd vor da înscris de chezăşie că nu vor maimînca carne, ci vor paşte troscot, ca nişte dobitoace ce sunt.Deputaţii ieşiră cu coada între vine, gîndind la nedrep-tăţile oamenilor. Viind la gazdă şi simţind apetit, se puserăla masă. Ospătarul le dete borş cu miel, cotlete de miel sifriptură de miel.— E, bine! — strigă unul din ei, — mai zi-mi că estedreptate în lumea asta. Oamenii mănîncă oi, şi noi să numîncăm ?— Ba să mîncaţi, domnii mei, — le zise un june su-pleant de profesor, — omul şi lupul sunt lăsaţi ca să mă-nînce carne; dinţii lor cei cîneşti o dovedesc. Eu, cînd numănînc came, nu pot pronunţa nici cel dîntîi vers din Eneida:Arma virumque cano5 etc.Din vorbă în vorbă, lupii spuseră viitorului filosof scopulsoliei lor şi neisprava cu care au ieşit de la ministru.— Advocatul care l-aţi avut era un ignorant, le ziseacesta. Sunt sigur că nici rudimentele limbei latine, alelimbei mume, nu le cunoştea. Sunt sigur că petiţia ce v-alină de barbarisme şi de solecisme1, şi scrisă cufăcut *a..Pţ"f Să vă fac eu o suplică2 cu Utere latine, şilve cmU^r f ts pre ministrul cu tot depar-1. Dragoş Vodă — legendar «descălicător», adică întemeietorprin colonizare, al Moldovei, a cărui domnie istoricii o aşează întreanii 1352 — 1354, fără a admite, bineînţeles, şi «basna» colonizării,căci documente datînd din anul 1300 dovedesc că Moldova exista,şi chiar cu acest nume, încă înainte ca Dragoş să fi vinat bourul, şiînainte ca Molda să se fi înecat în rîul ce, spune legenda, îi poartă,de-atunci, ca şi provincia, numele2. Cercetare (judecătorească).3. Volnic — liber.4. Rezoluţie.5. Cînt pe bărbat<ul viteaz, pe Enea> şi faptele sale de arme(lat.). (Virgiliu, Eneida, Cartea I, v. 5.).168făcut ..Pţf Să vă fac eu o suplică , şslove cmU^r j face capots pre ministrul cu tot depar-veţi vedea cumă Înscrise o jalbă cu Utere latine, care se mîntuia calambur:Lup te cheamă şi lup eşti; . .....Lupii dar ce prigoneşti? , ,Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicînd că nu-i, «neţii si că, cu toată cuscrenia ce ei arata ca ar aveaPfr!însui nu poate călca datoria postului său; prin urmare,Srunci unui comisar de poliţie să-i întirească* din oraş.

Aiuneînd la barieră, nenorocitele fiare îşi scuturară pra-ful de pe copite, şi, lâcrimmd, tinseră labele spre cer, cuvin-tînd 'acest blestem: ..................................Aci autorul îşi precurmă povestea, necunoscînd, dupecum se vede, coprinsul blestemului bietelor fiare nedrep-tăţite. Dacă pe lingă tot spiritul şi talentul ce el avea,răposatul C. Negruzzi ar fi posedat şi darul proorociei,el negreşit ar fi pus în gura lupilor un blestem de felulacesta:«Fă, Doamne, ca toţi aceia cari au gînduri rele asupranoastră să fie osîndiţi, spre pedeapsa lor, a citi dintr-uncapăt pînă-ntr-altul toată Precuvîntarea la Manualul vînâ-torului românesc; dar totdeodată opreşte-i. Doamne, de ase folosi cîtuşi de puţin de învăţăturile coprinse chiar încorpul Manualului, căci fără de această a ta părinteascăocrotire, va fi de acum înainte vai şi amar de neamul lu-pesc, în ţara binecuvîntată a românilor, unde, de la descă-licătoare, blajina localnică stăpînire ne-a îngăduit să trăimca în sînul lui Avram, fără de a ne mai sastisi5 cu statisticeiscodiri!Amin!»1. Solecism — greşeală de sintaxă în vorbirea literară.2. Cerere, jalbă.3. A face capot (pe cineva) — a da gata (pe cineva).' .4. întiri (a ~) — a alunga, a izgoni.5. Sastisi (a se ~) — a (se) tulbura; a (se) plictisi.169

XIIAPRECIERI CRITICESfîrşit«.Lucrul musiv sau mozaicul e genul acela de pictură care' -arcă a imita prin bucăţi de marmură, de peatră colorată, de"ticlă sau de lut ars, colorile naturei. La lucrări de o simetrie geo-metrică, sau unde acele erau menite de a fi văzute de departe,bucăţile puteau fi mai mari, fără a prezenta ochiului asprimi întrecerile de la umbră la lumină şi vice-verso; la picturi însă,menite a fi privite de aproape, bucăţile miner alice înfăţişeau-bunde colorate şi erau numai de grosimea unui ac. Artistul îşi >taie din sticlă şi din marmură ţinte de grosimea indicată,acopere o placă de metal c-un fel de aluat (care, uscat, devinevîrtos ca peatră), şi pe cînd e moale încă, el schiţează desemnulsău şi apoi înfinge ţintele de colori una Ungă alta, des şi într-un ■amestec hotărît de mai nainte. O pictură în puncte de marmură,un fel de brodărie în piatră; ci pe cînd la broderia comunăcolorile deosebite sunt reprezintate printr-un fir deosebit, lamozaic fiecare împunsătură cere un alt ac. După ce placa, erape deplin lucrată şi uscată, suprafaţa se netezea şi i se da opoleituri, care te face să crezi că întregul tablou a crescut înpeatră şi nu ar fi făcut de mini omeneşti,„Difficiles nugae". A înfige o singură ţintă colorată perăbdătoarea hîrtie nu e nimic,.dar a le aşeza cu acea profun-znine cu care o face autorul cărţii TevSo-xuvyjYefixoţ, cu vremeadevin nimicuri foarte grele. Epistolă, menită, a fi precuvînta-rea cărţii Manualul vînătorului, ea a crescut sub mînile auto-rului într-un volum de observaţii, aluziuni, descrieri, ironiişi pagme de erudiţie. Stilul e deci cel epistolar:~—lîT~scrî$orilor _Uîiiî&Â*. Scrisoarea in}imă~in7ocuieştegraml MÎi ş__gde aceea lipsesc din ea grămădirile de abstracţii, perioadeleîncărcate cu propoziţii subordinate; ca şi în conversaţii,vorbirea se mişcă în scurte propoziţii principale, şi relaţiiletogice ale cugetărilor se cunosc mai mult din cuprinsul propo-ziţiilor decît din forma gramaticală a combinării lor. Nicimorînduirea materiei nu e atît de strict ţinută, şi cugetările13 — Pseudo-cynegeticos171r~

se înfăţişează în şirul în care s-au prezentat ca inspiratamomentului. în sfîrşit, autorul se serveşte de toate prerotivp.lp. stilului p.bis.tnlar chiar de 'hnst-sr.ribt.ii.ni Arff.,i > 9

fş ştivele stilului epistolar, chiar de post-scriptum. jLsljJiLluvînătoarea din antichitate, din evul mediu, din vremea modertablouri vii se_uymeazcL_ cînl cu răpeziciune, cind

Jmbrăca.te înţr-o melancolică descripţie^ pînă ce sfîrşrsfffără să ştii cum ai ajuns la capătul ei. Limba e ci:ra7a~sî~ay*farmecul noutăţii. O mulţime de cuvinte şi forme idiomatic,pînă acum scrise puţin sau defel, dar a căror origine întăritoare este limba poporului nostru, fac cartea preţioasă şi dinpunct de vedere lexical; citaţiile arată gustul şi cultura auto-rului; în sfîrşit, pentru a ne servi de o locuţiune, din care pro-vine originea cuvîntului nu ga (archaic nogae, nogae (sic\)nu se poate zice despre cartea autorului, ceea ce se poate spunepentru altele: „non năuci esse". De aceea nu ne place CapitolulXII, dar ca aluziune la „Societatea Academică", treacă!».E<MINESCU>, TcuSo-xivTîYETi-xoţ de A.I. Odobescu, înConvorbiri literare, <Iaşi>, an IX, nr. 1, 1 aprilie1875, P. 20-21.

«Adevăra'uî preţuitor estetic, apropiat de viziunea plasticăa clasicismului antic, este însă Odobescu. Cu Pseudo-kiru ghe-tikos, erudiţia şi gustul se-mpletesc într-o armonie originală, şiun anume senzualism estetic, propriu umanismului, pătrundeşi în sensibilitatea scriitorului, acesta poate prea academicpentru a fi un poet şi prea literat pentru a fi un om de ştiinţă»IIIOdobescu este cel dintîi scriitor modern care posedă simţulêstetic al clasicismului. Arheolog, primul nostru arheolog devaloare, critic de artă plastică, deţinînd şi aci prioritatea, înordinea istorică, el vede în umanism concepţie artistică. Eru-dulia lui greco-latină, întinsele lui cunoştinţe arheologice nitrămîn simplu material ştiinţific. Odobescu transmite docu-mentării o vibraţie, creîndu-şi o viziune de artă hi care perfec-ţiunea formală şi echilibrul interior fuzionează. După savan-tlîcul pedant al ardelenilor şi după un abuz de filolggifi, el seapropie de antichitate ca de un peisagiu uman şi estetic. însăOdobescu este, în structură, un spirit livresc. Senzaţiile lut172 sînt inteleetualizate, iar cele externe, provocate de ]ie0i0O{cc şi opere de artă plastică. Etica şi esteticafelicve a *g identifică, într-un estetism armonios, frazatUd uman- orchestrări solemne, realizînd o specie de unia-ititr-un sin c« "lion academizat." v"î"icvl trecut numără doua spirite de estetism academic:tf'iorcscu si pe Odobescu. Primul îşi întemeiază atitudineaPe^ *x fundament metafizic, al doilea, strein de orice filozoficPe Ui-L exprimă un estetism născut dintr-un fel de senzuali-iC(fCa înteli'renţii. Temperamental, nu credem să aibă niciui o mare'adîncime de sensibilitate. Maiorescu e un logician"are îsi controlează avîntul cu severitate împinsă pînă la răceală,

Odobescu este un artist care întrupează ceea ce se numeşte unsuflet frumos". Umanismul lui este deci aristocratism al sim-ţirii nu mai puţin distant decît cel maioresdan. Recitiţi oricaredin descrierile lui de tablouri sau statui, din Pseudo-kineghe-tikos, şi veţi vedea că Odobescu nu transcende obiectul, printr-osenzaţie de' viaţă directă ori printr-o vibrantă tensiune senti-mentală. Cînd am afirmat că umanismul lui cenţine o etică şi oestetică, n-am.înţeles mai mult de ceea ce în limitele sensibili-tăţii, lui senzuale poate retrăi. Odobescu nu şi-a creat valorinoi din umanism, din conjugarea unui suflet de poet cu ocultură şi o viziune de viată. O subtilă împletire de livresc şisenzual, de viguros şi rafinat, de reţinut şi nostalgic — iată lace se reduce umanismul lui artistic. Toate nuanţele clasicis-mului lui Odobescu lunecă însă pe o suprafaţă prea netedă, casă atingă un grad mai apreciabil de adîncime. Limite ale unuispirit esenţial livresc, neagitat de o viziune frenetică pe cares-o toarne în tiparele clasicismului. Umanismul lui este alunui conservator de muzeu, învăţat şi de gust, dar izolat înspaţiul strimt al unei clădiri şi în atmosfera calmă de cabinet.Cu ajutorul operelor de artă plastică, Odobescu îşi clasează şidegustă senzaţiile estetice, fără a le scoate în lumina solară,n evoluţia a ceea ce am numit umanism erudit şi estetic,în cultura română, el reprezintă gradul maxim de topire acelor două extreme, într-o armonioasă atitudine estetică.JPeţUru proza noastră artisticăi?lâinnâ__un^jnoment esenţial âl umanismului, sub forma pe-care am văzutô~, darjmai înseamnă şi cel dintîi eseu din litera-ijtilă. Caracterul de „mozaic" al cărţii, cx[mTvne~l-a-o recenzie a lui, Jdpsa aparentă de1_ , Jp psubiect, de plan şi unitate, compoziţia ei asociativă, varietatea13*173

materialului şi a tonului, care trece de la solemnitatea acalmică la familiaritate, de la erudiţia gravă la anecdotă şi cala °~tur, de la livresc la folclorul viu, de la antichitatea gr'eco-lati '~la evul mediu şi la spiritul modern, cu uşurinţă, cu inform ivegală, într-un eclectism care are drept axă frumosul —fac 4'.^sgMdg^ynegheţikos^ singurul exemplu de eseu difhlnTfŢ^literatura roniână~a~srcotv(furâTXlX-lea. ~Mocîern{tălcă~Juţ~VdoTelciriiciltr7blne~lMuTaîă]''în anticiparea unei forme lite-rare care-şi va găsi o strălucită expresie în veacul nostruDacă erudiţia lui artistică astăzi pare un loc comun de infor-maţie, dacă noutăţile de acum şaizeci de ani, cînd a apărutvolumul, nu mai prezintă interesul de-aiunci, iar critica de,artă a evoluat enorm, în pas cu noile şcoli şi estetici, Pscudo-kineghetikos rămîne încă un eseu de o factură originalăicoana unui „belle âme" şi expresia unui artist armonios »POMPILIU CONSTANTINESCU, Umanism erudit şi• estetic, în Vremea (Bucureşti), an. VII, nr. 353, 2 sep-tembrie 1934, p. 7 şi nr. 354, 9 septembrie 1934, p. 7 —•; sub rubrica „Cronica literară". Vezi şi Pompiliu Con-stantinescu, Scrieri, (voi.) 6. Ediţie îngrijită de Con-stanţa Constantinescu. Cu o prefaţă de VictoV Felea,Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 493 — 495.«Se poate spune că luînd ca pretext Manualul vînătorului allui C. Cornescu, Odobescu a voit să realizeze intenţia lui C. Nc-gruzzi din proiectata carte Vînătorul bun sau Meşteşugul de anu-ţi fi urît. Pseudo-kinegheticos, scriere foarte potrivită,pentru Odobescu, bun causeur dar creator fără ţîşnire, debu-tează într-o pură manieră clasică. E un badinaj de eruditfrecventator de saloane, o divagaţie amabilă în jurul ideii devînătoare. Erudiţia digestibilă era mai mult ca oricînd lamodă la urmaşii lui Fontenclle din sec. XIX. Chiar cînd facerudiţie curată aceşti savanţi îşi îngăduie deasupra aparatuluicritic, gemînd de citate greco-laline, exclamaţii şi exaltări.Winckelmann, Barthelemy sunt nişte erudiţi lirici. Dar întradiţia franceză, unde stăpînea figura lui Rabelais, eruditulcea mai fină ia o turnură burlescă. Paul-Louis-Courier,autor de diatribe, era un elenist emerit care tradusese pe hon-gus. Erudiţia la clasicii întîrziaţi, afectarea conversaţiei libere-,'vine şi dintr-un dispreţ pentru haosul fanteziei romantice.Odobescu întrunea condiţiile genului: era erudit, rafinat, oflţde gust şi fără imaginaţie. Romantismul la el e o simplă nuanţă,174„ *ntr_un interior academic. în multe privinţi Pseudo-tai calda t ^ - cmnparam cu Voyage autour de ma chambreIdne-ghetic ^ Maistre, unde găsim chiar şi un capitol (XII)al lin A« __ părea că abia în cursul causeriei s-a ivit încU Pun utorJ[iui ideea de-a face un fel de Laokoon. Dar de lamintea _ ^ ^^ aspectui erudit al paginii şi un fel deLessMg 'nstruci^ ce răceşte mult respectivele capitole. Scriito-pretenţi ^J

tmta realmente o problemă, foarte sistematic, înecl Odobescu bate cîmpii cu graţie pe simpla firmă ver-lr a vînMoarci. Pseudo-kinegheticos e un potpouri, bine'zat un magazin de bric-â-brac literar cuprinzînd orice^h*0^1 artistic de la descripţia exactă de amator a unui tablouh^ă la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde pe un

atît de. serios, schiţând cancanul pe scara rulantă a biblio-°tecii lui înţesată cu autori greci sau de a ascunde litografii^libertine în sala cu marii maeştri ai picturii. Fără îndoială căOdobescu trebuie să fi lucrat, în adevărat savant, cu fişe, strîn-nnd într-un pachet de pe drumul ocupaţiilor lui tot ce avea%rcun raport superficial cu vorba „vînătoare". Umorul subtilstă în punerea în pagină, prin asociaţii sofistice, a lucruri înfond atît de disparate şi în împodobirea paginei cu aparatcritic. Bunăoară îşi aduce aminte că vina „ciovlice de cele mo-ţate, care se tot deţină în aer şi pe uscat, strigînd ca puii dejidan de pe uliţi: kibrit! kibrit!" şi că a ochit în ciocîrlie.Fişa cu „ciocîrlie" duce, fără nici un raport ştiinţific, la AprodulPurice al lui Negruzzi. Deci împlineşte.fraza Odobescu: „amochit adesea şi în: Ciocîrlia cea icicasă cc-n văzduh se legăna"Ar fi tras şi în graurii ce se cocoţează pe spinarea boilor,de nu i-ar fi fost frică de văcar. îndată intră în joc asociaţiaprin pură contingenţă: „Oare ce vor fi zicîndboii în mintea lor,despre acele obraznice păsăruice? şi ce gînduri vor fi rumegîndei, cînd se simt într-astfel călcaţi sub picioare? Marc e limbaboului, păcat că nu poate grăi!". Venind vorba de grauri,convorbitorul sare la alta: la Capsa se poate găsi pate de grivesiar la Hugues grives en caisse. Dar ce este grive? Urmeazăo lungă discriminaţie între turdus şi sturnus, cu o beţie dereferinţe clasice, apoi o adevărată lecţie de istorie naturalădespre varietăţile de grives (grive, draine, litorne, mauvis).Marile lexice sunt date jos din raft şi printre ele şi acela al luiMassim şi Laurian, prilej de maliţie, căci dicţionarul acade-mic nu ajunsese încă la sturdiu. De la amănunte de bucătărieŞi de filologie autorul trece la marea literatură şi rămîi uimit să175

auzi răsunînd deodată, în legătură cu graurii de pe boi, trenrătoarele terţine danteşti:E come gli stornei ne portan l'aliNel fredo tempo, a schiera larga e picna;Cosi quel fiato gli spiriti mali.Di qua, di lâ, di glii, di sîi gli mena;Nulla speranza gli conlorta mai,Non che di posa, ma di minor pena.Tehnica Ini Odobescu constă dar în continua deplasare sispre deosebire de Lessing, în ruperea sistematică a. oricărui sis-tem. Ca exerciţiu de sudură, scriitorul merge pînă acolo îneîtintroduce, ca din nebăgate de seamă, pasagii traduse din textestrăine, spre a se denunţa la urmă, nu fără satisfacţia cu totulclasică ele a-şi fi cules oriunde piatra preţioasă. Ca artistOdobescu rămîne un peisagist al imensităţii prăfoase, un Th.Rousseau român, în linia lui Eliade. Cîmpia munteană impu-nea o astfel de viziune. Descrierea Bărăganului .rămîne in-imitabila, preţul ei nestînd în detalii, ci în aerul de măreţie sur-prins prin cîteva pete ce şi-au patinat nuanţa lor inefabilă,pentru totdeauna.»G. CĂLINESCU, Al. Odobescu, în Istoria literaturii;române de la origini pînă în prezent. Bucureşti, Fundaţia.» Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 307-308..«Proza lui Al. Odobescu a trecut multă vreme drept punctulculminant al artei româneşti de a scrie. Şcoala secundară şichiar generalizările criticii literare au menţinut părerea caOdobescu este stilistul prin excelenţă al literaturii noastre. Şi,fără îndoială, Al. Odobescu este un stilist distins, cu certe daruriale imaginaţiei şi cu un incontestabil simţ muzical, un scriitorerudit, căruia îi stăteau la îndemînă multe modele, mai cu seamădin sfera clasicismului, şi un povestitor căruia, în momentelecele mai bune, nu-i lipseau umorul şi sfătoşenia:Reluarea întregului material ne arată însă că în genurileliterare pe care le-a abordat, Al. Odobescu n-a atins nivelul pecare l-au stabilit întemeietorii lui în literatura noastră. Căciun povestitor de forţa şi adevărul lui Creangă n-a fost Odobescuniciodată. Nici în Tigrul păcălit, niti în Jupîn Rănică Vulpo-iul nu întîmpinăm nimic care să amintească verva jovială alui Creangă sau geniul verbal al acestuia <....... •".". ..••/-176atins' ela istorică, Odobescu a rămas totdeauna sub nivelulyW",brimul moment de C. Negruzzi, al cărui exemplu el g p modestia că l-a călăuzit. <........>iste cu toata'"' ■ l mai de seamă ale lui Odobescu trebuiesc căutate în altădirecte.în.Odobescu, m

această direct

mîngîietoarea beţie" •/ ' concret, ca atunci cina, istonsindu-ne cujundurca unui con-■ "n "laci'd Snagov, el se fereşte de a întrebuinţa orice expresie's°nsibilâ: „Deodată, pe la mijlocul căii, o groaznică scrîşni-tură se auzi, şi tot podul sfârmat se cufundă în adîncime cusarcina-i îngrozită" (Opere complete, voi. III, ed. Minerva,■p. 20).Sarcina îngrozită" pentru convoiul de arestaţi şi soldaţi,cuprinşi de groază, este un mod general de a se exprima, caredenunţă în Odobescu pe clasicistul academic. Comparaţia nebilă,aluzia savantă, sînt mijloace aparţinînd deopotrivă retoriceiclasice pe care el le întrebuinţează cu ■umor, atunci cînd însoţeşteo notaţie intimă cu o referinţă erudită, arătînd „ce zice Nimroddespre podagra mea" sau cît de „bine trăia Diana la Curtealui Henric de Valois". Scriitorii umanişti, de la Rabelais laAnatole France, s-au oprit adeseori la astfel de efecte. Prinderogare de la aceste procedee, destul de larg folosite, preocupareade a fixa impresia individuală reintră adeseori în drepturilesale. Astfel, în Cîteva ore la Snagov (1862), frumoasele paginicare prin metoda lor digresivă anunţă cu un deceniu şi mai binetratatul Pseudo-kinegheticos, înaintarea hurducată a trăsuriide-a lungul şi de-a latul şoselei, îi face autorului impresiaunei „coase ascuţite într-un răzor de fineţe" (op. cit., III,p- 13). Cînd pătrunde în adîncimea umedă a pădurii caredesparte şoseaua Ploieştilor de apele lacului, paleta sa se îmbo-găţeşte deodată şi notaţiile sale reţin senzaţiile cele mai fragede:„...totul în preajmă era îneîntător; înalţii stejari, pătrunşi deluminile soarelui de vară, prezentau în bolţile lor răzlăţatetoată scara feţelor smarandului, de la frageda verdeaţă amugurului pînă la negrul întunecat al tulpina. O atmosferă,- balsame răcoroase învia suflarea, şi şoapta frunzelor, uşorclătinate de o lină adiere, se îngîna singură cu susurul greie-rilor ascunşi în frunziş. Prin acele locuri misterioase, scăldateacum de razele amiezei, poştalionul meu înainta pe ţăcă-177

neală; surugiul, spre a îndemna caii, învîrtea uneori Iw--peste capul lor, ş-a]>oi le adresa, din cînd în cînd, cu Jidomol, strigătul prelungit de: hai, băieţi! Roatele bris/*-tăiau făgaşe subţiri pe iarba plăpîndă a pămîntului jilav" *•tot echipajul păşea cu o moale legănaturi" (op. cit. Irfp. 10).De la Vasile Alecsandri nimeni nu evocase natura si <;<•«/•meniul omului în mijlociii ei dintr-o apropiere alît de viu resimţită. Dar pe cînd, pentru Alecsandri, natura este mai cu seamăun tablou văzut, formă şi coloare pîlpîind în glorie solară■Odobescu resimte mai cu scamă farmecul ci muzical, miile d»glasuri care compun armonia ei nedesluşită. Iată renumitadescriere a Bărăganului în Pseudo-kincghcticos: „Cînd soarelese pleacă spre apus, cînd murgul serei începe a se destindetreptat peste pustii, farmecul tainic al singurătăţei creşte simai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalţăde pre faţa pămîntului; din adierea vîntului prin ierburidin ţîrîitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedeslu-şite se naşte ca o slabă suspinare eşită din sînul obosit alnaturei" (op. cit., /, p. 70/). lată şi tabloul cu atîtea notemuzicale, al unei calde zile de aprilie: „...şezînd acum colea,fără grijă, răsturnat în jeţul meu, privind liniştit pe fereastrăcum mugurul liliacului se despică şi-nverzeşte subt aburoaselesărutări ale soarelui de aprilie, şi ascultînd, cu o dulce răpire,cum vrăbiile limbute ciripesc şi cum brotăcelul cîntă veselînturnarea zilelor calde, te încredinţez că mi-ar place săstrăbat — fără totuşi de a mă mişca din loc — şi codrii,umbroşi, alergînd cu gîndul în goana cerbilor..." (op. cit.I, p. '148).Acestui simţ muzical îi dator este Odobescu succesele salecele mai mari ca scriitor. Căci nemulţumindu-se a primi armo-niile naturii, ci dorind a le produce el însuşi, simţul său muzicalstă la originea largilor cadenţe în care şi-a scris paginile celemai bune. Unul din editorii lui Odobescu, d-l Şt. Bczdechi,notînd interesante observaţii stilistice, remarcă ritmul domol alperioadelor odobeştene: un ritm care ar corespunde şi feluluiomului şi — desigur — sfătoşeniei debilului său, nezorit săajungă la un capăt, complăcîndu-se pe cărările laterale, undeasociaţia sa neistovită îl atrage toi timpul. D-l Bezdechi în-cearcă să justifice tehnic impresia desfăşurării liniştite a fra-zelor lui Odobescu, ritmul lor „andante" satt chiar „lento",reţinînd două procedee tipice: 1) „hiatul" („pare că", „să oprimească", „le-aş afla", „să o lăsăm" etc.) prin care accentele173ntiuU îndepărtîndu-se unele de altele, spaţiulcUvintôr. ţs '■ creşle în consecinţa, 2) „clausulcle masculine";interi°r aij ^^ al frazn pri„tr-o silaba accentuată, o J i ţ ă p ă di aij ^^ al fraz padie» SJ '-t te deseori folosită şi graţie căreia pare că „dupăpafticula!1 -oatâ scriitomi nezorit se odihneşte ca după ofiecare dă 'b sfîrşit" dusă la 'bun sfîrşit". » w-a [entă a perioadei lui Odobescu provine şi din ' arborescentă, obţinută prin încaienarea unui mâ-

hogM f| pyopoziin subordonate pe trunchiul uneia sau a mainun,c, propoziţii principale. Observate în structura lor, perioa-Tl lui Odobescu sînt de două tipuri. Unele prezintă o structurăfi" prin dulia lor propoziţie principală de al căror trunchi1 ne'ntele determinative se anină în cupluri succesive: „Af t fără îndoială un vînător inspirat şi a ştiut să mînuiascăvne arcul şi săgeţile, artistul subt a cărui daltă s-a mlădiitstatua Dian'ei de la Luvru, acea mîndră şi sprintenă fecioarăHf marmură, care s-avîntă, ageră şi uşoară, sub creţuriledese ale tunicei ei spartane, scurtă în poale şi larg despicatăla".umeri" (op. cit., /, p. 133). Alteori, structura perioadeloreste ternară: „Acela ar clădi {sic /> cu sfinte miresme,cu smirnă si cu tămîie altarul vînătorilor, povestind cumsălbaticul uriaş al anticelor legende germanice, cum vînăto-rul afurisit care-şi vînduse sufletul către diavol pentru ca săpoată lovi tot drept, printre brazi şi printre st în ci, cum aceafantastică fiinţă a posomoritelor vise păgîne, printr-o minunecerească, se prefăcu în blîndul şi cuviosul episcop al Ardenelorcreştinate!" (op. cit., pp. 132—133). Perioada ternară areun aspect deosebit de bine condus, cînd în succesiunea celor treipropoziţii relative ce o compun, cea din urmă ddbîndeşte o dez-voltare izbitor mai mare deci! cele două care îi premerg, pro-ducînd astfel impresia unei piramide odihnindu-se măreţ pelarga ei bază masivă: „Acela ar lăuda-o cîntînd imnul eleniceiArtemide, zgomotoasa sor-gemene a argintar catului Apolonşi venerata fecioară care poartă săgeţi de aur, bucurîndu-sede larma vînătorească; care prin codri umbroşi şi pe piscurifurtunoase, străpunge cerbii; care întinzîndu-şi auritul arc,azvîrlă darde ucigătoare de se cutremură creştetul înalţilormunţi, de răsună pădurile întunecoase sub gemetele fearelorizbite, de se înfiorează pămîntul şi marea cu toţi peştii dinea" (op. cit., /, p. 132). Este probabil că faima de stilist a luiOdobescu se dator este mai cu seamă bogăţiei bine stăpînite aperioadelor sale, pe care de la Bălcescu nimeni nu ştiuse a ledezvolta cu un suflu mai larg, cu un mai aromonios simţ muzical,w întreguri sintactici mai bine articulate. De la Bălcescu,179Î.4 — Pseudo-cynegeticos

nimeni mai bine ca Odohescu nu reprezentase în proza noaceea ce retorica clasică numea „cadenţa"- şi „numărul" jy®pe cînd la Bălcescu, numărul şi cadenţa sînt mijloace în ser^ciul elanului şi al înflăcărării sale şi sînt adaptate la acest'1'printr-un fel de constrîngere internă, ele sînt la Odobescu h^cedeele preexistente ale unui scriitor savant, ale unui anxat'de artă, istorie şi folclor care le aplică materiei sale prin convenţie stilistică academizantă.»TUDOR VTANU, Arta prozatorilor români, Edifîngrijită şi introducere de Geo Şerban. <Bucuresti>Editura pentru literatură, {colecţia «Biblioteca pentrutoţi», nr. 363>, 1966, voi. I, p. 197-204.ifCuprinsul eteroclit al operei sale provine <...> din cultu-ralitatea secolului al XlX-lea românesc <...}; dar el reflec-tează şi un amestec intern, adînc organic de ştiinţă şi literaturăo modalitate intelectuală complexă, tip „Renaştere", pe care con-fuzionismul romantic a favorizat-o, fără îndoială, să se declare.în privinţa noului fel literar, care traduce în concret însăşistructura vie, adică arborescentă, a intuiţiei lui Odobescu,Pseudo-kinigeticos e semnificativ.Cine va putea spune că descrierea Bărăganului, cu movilaNeacsului şi a Vulturului, cu foarte rare cumpeni defîntîni, cupopasuri sub cîţiva tuf ani, cu „falnicii dropioi" mişeîndu-şicreştetul pe deasupra lanurilor de „colilie" şi cu frumuseţi denoapte cum mimai stepa lui Gogol mai cunoaşte, cine va spunecă nu dă relief ideii de absenţă, şi măreţie — impresiei depustietate?Munţii Neharniţa, Muşele—două, Măcieşul, Carîmbul,Furul şi Năculele, din ţinutul Buzăului, contemplaţi în tovă-răşia ciceronelui bisocean, sunt desigur de cel mai liniştit şivece titanism, înălţimile Hălăucei Neamţului văzute de Hogaş,ca simboluri ale ordinei de deasupra omului.Nici vorbă că un poporet de zburătoare şi sălbătăciuni maicolorat, mai felurit ca nume şi înfăţişare, mai vrăjit să s-adune,cum simte d. N. îorga (Ist. lit. rom., 1934), literatura noastrăn-a cunoscut.E artistic negreşit basmul bisoceanului, care povestit dinnou de Odobescu primeşte cînd şi cînd măsura şi podoabele ver-sului, — care, intrerupîndu-se pe neaşteptate, arată a izvorîdin veşnicie şi a putea ajunge tot acolo, vădindu-şi cu aceastafuncţia simbolică de mit.180Srot>une atenţiei publice un Odobescu antologic, adicăf a Pţe care si aibe fiecare în parte un motiv unitar, ca■pefra&m bărăganului" sau „basmul bisoceanului", cîndJescnfîreagă se întemeiază pe unitatea arborescentă şi vie aoperajn 'ţnsefnnează. a-l micşora şi mai ales a-l denatura,conştwn, 'xgrnpiUi basmul cu care se încheie Pseudo-kinigeticos^'lCi> f ceva adăugat, un divertisment introdus anume într-ontt CS e aridă, un interludiu. Pe Ungă motivul vînăioresc care-llucrart adfac legat de întreaga lucrare, împrejurările care îl■tne \elul repovestirii, ca şi încheierea, care i se dă, lasă a senf,f'a tipul simfonic, dacă s-ar putea spune aşa, al intuiţieia-l susţine.Basmul porneşte subţire, dintre preocupări intelectuale şi

isa°iste de moment sufletesc, aproape întîmplătoare, ca unzvor^de sub felurite pietre. Astfel autorul merge spre Bisocas

lat de două ori înseninat, pentru că de sub el curge Peceneaga,-interesantă pentru etnografi, şi pentru că neamul de oameni deacolo, prin frumuseţea lor strînsă toată în tovarăşul bisocean;oacheş Apolon muntenesc", reţine pe antropologi; întreabă şi'află, despre buruieni şi flori din cale, ce este dobrişond, ghisde-iul, 'laptele-stîncei, zîrna-miţoasă, loboda şi drobul, vîzdroaga şisiminocult iarba-ciutei şi pipirigul, pojarniţa, seftereaua şialtele, spuse toate apăsat-, ca sfidare pentru Dicţionarul de la1871 al lui Laur ian şi Massim; urmează un scurt elogiu alvorbirii bisoceanului: „limbă spornică, vîrtoasă şi limpede";dar priveliştea munţilor Buzăului intercalează in starea dereverie a inteligenţei o reverie a inimii, pe care cu deosebireo provoacă Pietrele Fetei de la Năcule; bisoceanul ştie de undevine uimirea mută. a „boierului", pe care-l şi ispiteşte cu poves-tea lor, strămutîndu-l într-o lume fără nici o legătură evidentăcu etnografia, antropologia, flora plaiurilor, lingvistica şi celede pînă mai nainte.Basmul izvorăşte uşor; mai dă, cum se cuvine, de cîte opiatră, cum este amintirea versului homeric „Dupe a lui limbădecît mierea mai dulce curgea viersul", sau, mai cu seamă, cume nota istorică privind pe Doamna Neaga din poveste; darîncet, încet se aşterne lat şi leneş ca o apă mare cu unde liniştitede grai bătrînesc, a cărui curgere străluceşte de o mare erudiţiefolclorică; întorsături ţărăneşti în vorbă, zicale, proverbe, citatede poezii populare întocmai sau puse în proză iau locul celeilalteerudiţii, proza însăşi păstrîndu-şi totdeauna calitatea savantă.Năi Odobescu, mai limpede, nu întîlnini alternarea erudi-181

Hei culte cu aceea folclorică, fără ca fraza să-şiracterul.Astfel cînd un incident oarecare de călătorie întreribasmul, pînă să reînceapă, o ciocîrlie, care se leagănă deoâîn aer, ca în versul lui Negruzzi, mai răscoleşte lecturi deRonsard „cel de viţă românească", din Alecsandri şi din 'y-~~giliu; şi apoi reîncepe, din nou saturat de ştiinţă poporană'din care farmecul de mai jos n-a rămas străin de unii poeţirafinaţi ai zilelor noastre:„Tu ce plîngi în stîncăla umbra adîncă,. ieşi acum din piatră,!: , . • : albă, dalbă fată,, . . vie şi frumoasă,blinda, răcoroasă,cu chip luminos,i cu trup mlădios,> cu păr aurit,pe umeri leit!' ieşi, fată din piatră, ;

să te vază-o datăi scumpul tău ursit;: căci iată-1 sosit!".Iar la sfîrşitul basmului, după ce Fata din piatră fuge desingurătate, Făt-Frumos se jăluieşte, schimbîndu-se neaşteptaterudiţia poeziei, printr-un citat din culegerea de „romauceros ycancioneros espanoles" a lui Eugenio de Ochoa; întreabă stîncileNăculelor cu chiar versurile lui Villon:Dictes mov, ou, n'en quel pays■ Est Flora, la belle Romaine,La royne blanche come ung lys' Qui chantoit â voix de sereine,versuri cărora Odobescu le dă localizarea: „Unde şi în ce, ţarava fi acea mîndră floare, acea drăgăstoasă româncă etc"-~; dorulde locurile şi casa părintească, părăsite pentru Fată, Făt-Frumos şi-l exprimă parafrazînd din Catul: „Patria, o meacreatrix..."; ideea pi ericiunii — printr-un citat din Lamaf-tine; iar, ca să încheie, autorul adaugă din partea sa înec puiulodei lui Horaţiu: „Eheu, fugaces..."Acesta fiind felul de compunere al întregii lucrări, scriitorulnu poate fi prezentat antologic fără a-l denatura. Mulţumindu-iw182t mente de oarecare omogenitate, rămînem în afară de con-cu /^s eţs{ exprimă tot ceea ce conţine în fiecare din momen-ViT''-hrocesivitătii ei.Asa se face că Pseudo-kinigeticos, cuprinzînd stări lirice şi, /ilciuale, descrieri literare şi arheologice, critică de artă,tn':t'că muz'i ală ?*' literară, preocupări de istoria artelor şi°f Ulor românesc, literatură şi ştiinţă propriu-zisă, este o operămbozită, care în jurul unui motiv vînătoresc suscită starea deC ~<erie a inteligenţei. Genul acestei scrieri, văzută ca „o mono-orifie filosofică, istorică, literară şi estetică a vînătoriei".Odobescu singur şi-l defineşte cu aşteptarea „momentului deinsbiratiune şi talentului de critică", ce i-ar fi necesar ca s-oscrie.înfăţişarea stufoasă a lucrării a făcut pe Eminescu să-iaproximeze genul cu „pictura, care cearcă a imita prin bucăţide marmoră, de piatră colorată, de sticlă, sau de lut ars, colorilenaturii" (Conv. lit., 18/5 ^ nr. 1) —cu mozaicul; pe alţii i-a

făcut să vorbească de caleidoscop, ceea ce însemnează absenţatotală a intuiţiei critice; iar pe N. lorga (op. cit.)—să odeclare în chip răscumpărător „o mare simfonie rurală a unuiFreischutz românesc".Cu toate acestea, popularizarea lui Odobescu pe fragmente„unitare" din Pseudo- n-a încetat să se producă, faptul fiind oultimă consecinţă a împărţirii arbitrare a operei lui în „ştiinţi-fică" şi „literară". S-a ajuns, cu alte cuvinte, de dragul unităţiididactice, la un rezultat mortal de chirurgie în duna mariiunităţi arborescente a conştiinţei scriitorului care — aşa cume, — vegetaţie luxuriantă şi liberă, niciodată inextricabilă, —interzice foarfecele oricărui Le Notre. De altfel, care este seniniificaţia reală a Cap. XII, pagina aceea de puncte suspensivede la sfîrşit, „capitolul cel mai plăcut pentru cetitor", decit cămonografia vînătoarei rămîne în desfăşurare, ca şi conştiinţaautorului?))<............................................•......>«însuşi stilul scrierilor lui, despre care s-a spus că este întoate felurile, arată a veni tot de acolo, din lumea vechilor greci.Măsura după care frazează Odobescu este uriaşă; ea întrece înorice caz marginile respiraţiei noastre, putînd ocoli, de exemplumănăstirea Snagnvului: „Clădită cu straturi de cărămidă roşiece se alternă măiestreşte cu aşternuturi de un moloz ţapăn şi183

gălbui, care imită destul de bine piatra calcară, ea ■hrp^^t-deasupra cornişei ce e formata de un or iu de cărămizi cu uwhiur'ieşite şi scobite o învelitoare de şindrilă cam putredă, peste carese înalţă două turle poligonale, aşezate una în dosul alteia în,sensul lungimii templului". Aşa scrie el mai peste tot, după omăsură care extenuează plămînii de azi, dar poate nu şi pe ceî-de altădată.Dar mecanica internă a stilului odobcscan, în- afară de lăr-gimea aparentă, este chiar mecanica tropilor homerici. Astfeldespre cel care ar compune o carte despre vînătoare în felul luiLaokoon de Lessing, Odobescu scrie: „Acela ar face să răsunefanfara triumfală a vînătoarelorfeodale, reamintind prozaiculuinostru secol, imagine poetice din timpul de cavaler cască cortezie,din acei timpi de vesele şi elegante petreceri, cînd nobilul caste-lan, subt ochii dalbei regine a cugetelor sale, se pornea călarepe falnicu-i armăsar, ca să vîneze, cu sprintena şi tumultoasalui haită de arcaşi, de slujitori, de dulăi şi de ogari, cerbul şimistreţul de prin codri, sau ca să doboare, pe sub nouri, cocorii,repezind asupră-le agerii săi şoimi, legali de oblîncul şelei".O mişcare identică, părînd a se alimenta din ca însăşi, lărgeştecel de al doilea termen al tropilor homerici pînă la a-l pre-schimba, cum sînt cazurile ce urmează, în adevărate spectacolede sine stătătoare: Păndaros troianul, ca să tragă în„Grabnic ia netedul arc din coarnele unui sălbaticŞi săltăreţ căprior ce însuşi cîndva de la pîndă,Cînd a ieşit de sub peşteră#-n piept îl chiti cu săgeatajŢapul de moarte lovit, pe spate căzu de pe stîncăCoarnele lui răsărite din creştet de paisprezece palme• Meşterul le meşteri şi cu şart le-mbină amîndouăŞi şlefuindu-le bine, le puse-o verigă de aur.Pândaros arcul acesta-1 pleacă la pămînt şi-1 întinse.""' Iar Tidid Diomede„Pe cîmpie s-avîntă ca rîul sporit de puhoaie,Care tot curge sălbatic, potoape şi rupe zăgazuri)Nici ale podului tari stăvilare nu pot să-1 aţie.Nici să-1 împiedice garduri pe luncile bine-nverzite,Cînd se porneşte năpraznic în urma furtunii din slavă,Vezi după asta culcat-o grămadă de mîndre ogoare."1

. 1. Trad. d-lui G. Murau (n. lui Vladimir Streinu).184, , acesta, căruia să-i spunem rapsodic, al frazei de aJintr un singur cuvînt, pentru a se dezvolta alături de firulpmamôrînd din ea însăşi, este atît ca măsură respir ativătnfsica mişcare internă, tipul stilistic al lui Odobescu.Ci 'Dacă nu ne-atn teme de exageraţie, un astfel de scris nu.t-a iisi decît din atmosfera din care se ridică şi intenţia unuiţ-y' ôcra'tes de a sculpta muntele Athos în chip de om, care într-o?nă să tină o cetate, iar în cealaltă — un basin din care apele,11/rînse din rîuri, să cadă în mare; dar, fără nici o teamă, se\oate afirma că stilul scriitorului nostru, tăiat mare şi în acelaşitimi> lucrat în amănunt, vine din vremea acelei dispănkeMinerve uriaşe, de aur şi fildeş, căreia pe scut i se sculptaseo luptă de amazoane, pe partea dinăuntrul scutului •— bătăliazeilor cu titanii, iar pe tălpi — aceea a centaurilor cu lapiţii.Odobescu exprima antic, fiindcă fundamental sinnea oricedupă chipul antic. Şi despre această modalitate a simţirii sale,

eseul asupra Tezaurului... ca şi acela asupra Istoriei arheologieifac mărturie deplină. Poate nici un alt scriitor român nu şi-amanifestat, ca orientare conştientă a vieţii, mai stăruitoareaspiraţii la bine .şi la frumos. Nu însă un tratat de filosoficca al lui Victor Cousin îi dase această orientare, ci însăşistructura sa antică, ajutată să se realizeze de intuiţie arheologică,în literatura elină, în statui, în picturi, în mozaicuri ca şi întraiul acelei lumi dispărute, a cărei resuscitare integrală eradupă el menirea arheologiei, descifrase acelaşi „to kalon k'aga-thon", pe care putea să şi-l imprime emblematic, fiind şi alîntregii sale fiinţe fizice şi morale. Simţul dreptei măsuri etotdeauna la el cauza umorului, cu care cenzurînd pe atîţia,se cenzurează mai cu seamă pe sine; iar autoironia îl încununăcu stăpînirea de el însuşi, care — în scrisoarea către AnghelDemetriescu, înainte de a se sinucide,— va deveni de-a dreptulsocratică.Şi cînd, printre judecăţi literare, citim în N. Iorga (op.cit., 1934), oarecare amintiri despre „un nobil şi foarte elegantdomn", şi cînd cetim ceea ce au scris acei care, ca Tzigara-Samurcaş (A. Od., 1935), l-au văzut mai de aproape: „De oeleganţă firească, încins în veşnica-i redingotă neagră, trupulsau înalt şi voinic purta pe umerii cei largi un cap clasic prindesăvîrşita armo-nie a trăsăturilor viguroase de tip praxitelic"-,■ cu ceea ce am putut arăta din ce este al structurii sale deantică spiritualitate, nimic nu ne mai opreşte a-l vedea ca elincare îşi petrece una din existenţele ulterioare în secolul alXIXla românesc. Căci Odobescu a fost fără îndoială unul185

din acei oameni artnonioşi care-şi cultivau trupul în gymnaziişi spiritul — la învăţătura unui Pluton.»VLADIMIR STREINU, Al. 1. Odob'scu, în voi. Clasi-cii noştri, {Bucureşti), «Casa scoalelor», 1943p. 7 — 30, (Vezi acelaşi studiu în voi. Clasicii noştri.(Bucureşti), Editura Tineretului, (colecţia) «Ly-ceum», <nr.) 55, p. 7-28]«Capodopera convenită a lui Odobescu, Psevdokinegheticos(1874), e şi o operă convenţională, în care interferenţa literaturiişi a arheologiei e mai strict calculată decît oriunde, o lucrare destrădanie strălucită, dar prea stăruitor prezentată, la tot pasul. îndescrierea Bărăganului, autorul a dat cea mai largă extensiunecalităţilor sale descriptive, aşa cum, în tot atît de faimoasapoveste a bisoceanului, a realizat cea mai reuşită pastişă cultă, abasmului poporan. Oricît s-ar susţine bucata cu Bărăganul, i sepot prefera, in genul descriptiv, acele cîteva portrete şi zugrăviride costume, risipite în opera lui, in cate a adus o siguranţă decontur şi o bogăţie lexicală de pictor şi de filolog, derivaţi dinarheologie. Psevdokinegheticos e o admirabilă operă, nefirescmeşteşugită, deşi autorul a năzuit. către stilul natural; <...).Cu Psevdokinegheticos, se anexează literaturii noastre undomeniu de cultură, anume artele plastice, privite nu atît înmijloacele tehnice, cit în anecdotica lor, tangibilă publicului,precum şi în gesturi şi atitudini, în interpretarea cărora seresimte gustul clasic şi academic al autorului. Umorul luiOdobescu e cărturăresc şi condescendent, dar încearcă nivelulvaselor comunicante printr-un purism lexical şi o sfătoşieartificială, realizată stilistic.»ŞERBAN CIOCULESCU, Al. Odobescu, în: Şerban'■■ Cioculescu, Vladimir Streinii, Tudor Vianu, Istoria■ '..• literaturii române moderne, (voi.) I. (Bucureşti),«Casa scoalelor», 1944, p. 137 — 138.«în 18~4, Odobescu avea patruzeci de ani. Scriitorul segăseşte în punctul cel mai înalt al dezvoltării lui. împreună cuIstoria archeologiei, el ne dă acum opera sa cea mai de seamă:Pseudokinegheticos. Era destul de greu de definit genul acesteiscrieri. Primii ei cititori i-au simţit caracterul, fără să-l fidefinit. De cînd însă termenul „eseu".a intrat în circulaţia186!literară (ceea ce s-a îniîmplat abia în ultimii treizeci■\ Falsul tratat de vînătoare a apărut ca un eseu, celjg awy^ literaturii noastre. Eseul trece drept o disertaţieiltn.n l îej {eme a ştiinţelor sau a filosof iei, scrisă cu mijloaceaSU re un produs al spontaneităţii mai mult decît al studiul uit^^ărind mai degrabă să-l desfăteze decît să-l instruiască peur!-,or Eseul ar fi poezia ideilor. în realitate, felul acesta deni se poate sprijini pe cercetarea cea mai riguroasă şi\pemai întinsă informaţie, dar eseistul adoptă faţă de rezul-tele lui o atitudine lipsită de pedanterie, liberă de servitutileletodei Ceea ce caracterizează eseul este deci modul dicţiunii,■brin care se e-xPrim^ conduita unui scriitor atît de stăpîn peconţinuturile lui îneît le poate trata cu graţie şi detaşare. {...}Prilejul noii scrieri i-l dăduse prietenul său CC. Cornescu^care complinind un Manual de vînătoare cu multe detalii tehnicedespre armele de foc, despre mînuirea puştii, despre cîni şidresarea lor, despre bolile care-i pot atinge şi tratamentul lor,despre feluritele varietăţi ale vînatului cu pene şi ale celui cu

păr, îi ceruse lui Odobescu o prefaţă. Lucrarea îi aminteaacestuia tratatele de vînătoare ale antichităţii, de pildă Kine-gheticoi lui Xenofon, reluat şi completat după veacuri, deArrian. Antichitatea şi modelele ei nu-i erau necunoscutelui Cornescu, de vreme ce el citase în propria lui introducerepe Homer, Xenofon, Plutarc, Virgiliu, Horaţhi, Pliniu celTînăr, Appian, Graţie Faliscu şi Tacit. Cornescu se înfăţişasedeci ca un umanist. Dacă e aşa, are aerul să spună Odobescii;cercetarea ar putea fi extinsă la mulţi alţi autori ai antichităţii,care s-au ocupat de vînătoare, ba chiar şi la autori moderni şila folclor, apoi şi la operele sculptorilor, pictorilor, desenatorilor,gravorilor şi compozitorilor, atraşi în decursul veacurilor deaceastă temă. S-ar putea întreprinde o istorie universală amotivului, o „Stoffgeschichte", cum au numit germanii astfelde lucrări. în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, Lessingdăduse în al său Laokoon — sau despre limitele dintre arteleplastice şi poezie, modelul unei studieri comparative a uneiaceleiaşi teme tratate de artiştii plastici şi de poeţi: legenda luiLaocoon redată în celebrul grup statuar alecsandrin, dar şi înEneida lui Virgiliu. <...>.De fapt, deosebirea dintre Laokoon şi Pseudo-kinegheticoseste esenţială. Lessins este un filosof şi scopul lui este să sta-187

bilească un. adevăr general cu privire la natura plasticii şi a

poeziei, a artelor coexistenţei şi ah artelor succesiunii, în iirn-hce Odobescu rămîne şi aici istoric şi artist, un spirit atent lasingularitatea operelor şi la valoarea lor expresivă. Lunga luirătăcire pe urmele aceluiaşi motiv artistic nu vrea să dove~dească nici o teză generală. Ea este pentru el, un simplu pretextpentru a se desfăta prin evocarea unei mari varietăţi de opereale tuturor artelor şi timpurilor, în care se oglindeşte una dinformele vigoarei şi sensibilităţii omului. (...)Cartea va fi deci compusă dinir-un mozaic de citate erudite-apoi din numeroase analize de opere plastice şi muzicale*printre care se amestecă amintirile personale ale omului iubitorde natură, de viaţă populară, de toate desfătările vieţii, aleunui temperament sociabil şi jovial. Amestecul acesta de curiozi-tate erudită, de vigoare populară şi de veselă vitalitate întruchi-pează una din figurile tradiţionale ale umanismului. Lorenzode Medicis sau Rabelais, printre alţii, l-au întruchipat înconfiguraţii variate la începuturile epocii moderne. AnatoleFrance l-a creat din nou, în el însuşi şi în mai mulţi din eroiisăi, în vremea noastră, Odobescu aparţine aceleiaşi serii umane,şi Pseudo-kinegheticos este,c din acest punct de vedere, operalui cea mai reprezentativă. <...), Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii luiOdobescu nu arătase, un orizont mai larg al culturii, pe care elde altfel n-o afişează cu pedanterie, ci cu graţia unui amatorpentru care erudiţia este un obiect al desfătării sale.Mult învăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologialumii, este un om cu sevă românească şi populară. Cunoaşteţara şi se bucură de înfăţişările ei; înainte de Vlahuţă, Hogaşşi Sadoveanu a dat geografia poetică cea mai întinsă a pămîn-tului nostru. I-a plăcut să stea sub umbrarul lui, Ioniţă' Buz-drună de la morile Ciurelului, s-a adăpostit în bordeiele deUrle, printre saiele şi olumuri pentru vite. Ştie bine datinelepoporului, îi adună legendele şi poeziile, intercatînd în basmulbisoceanului o mică antologie folclorică. Autorii români preferaţisînt cei care au păstrat legătura cea mai strînsă cu inspiraţiapopulară, Anton Pann, poeţii Văcăreşti, Petre' Ispirescu.întocmai ca poporul, stă într-o mare apropiere de natura. Aobservat animalele; pe calul de brac şi pe cîni, pe care îi nunteştecu vechile lor nume: Capişoana, Braica, Grivei şi Dudaş.188ntimele florilor, ale ierburilor şi buruienilor, ştie să■ .,;°aâ dobrişorul şi ghizdeiul, lapteh-stîncei, zîrna-miţoasă,' dusa si dediţeii, loboda şi drobul, vîzdroaga şi siniinocul,1 a-c'iut'ei, pipirigul, pojamiţa şi seftereaua. Adună nume!f lăsări şi se înveseleşte de varietatea pitorească a neamurilor/ . dutnbrăvence, pitulice, presure şi sfrîncioci, pietroşei şifr'-delitŞh î0^ ţintezoi ?* piţigoi- Sălbăticiunile îi sînt tot atîtY familiare: „Viezurii cu perii suri, cari ies numai noaptea, • vjzuini; jderii pădureţi, cu blana ruginie, deasă, moale şifrumos netezită şi vidrele coltate de fe malul bălţilor; nevăs-tuidle cu trup prelung şi mlădios şi cu guşe albe...", apoi veve-riţele, pinţele, căţeii pămîntului, suitele, mişunii, cîrtiţele,austerii şi şopîrlele, fiecare cu înfăţişarea şi moravurile lor.Vorbeşte, in fine, graiul poporului, nu numai cînd reproduce

vorbirea unui personaj popular^ dar şi în propriul lui referaţifolosind nu numai vocabularul corespunzător, pe care îl aUer-nează de altfel cu arhaisme, cu neologisme ale culturii şi cuunele formaţii personale, dar şi ziceri şi exclamaţii, precum :„Dar ce făcui, vai de mine?...., „Voamene fereşte !...", „Hai s-olăsăm încurcată!...", „0 dă pe pîrlitură" ş.a. Culege proverbeşi le răspîndeşte cu atîta profuziune în paginile lui, îneîtunul din folcloriştii cei mai de seamă, I. Zanne, culegătorulProverbelor românilor, foloseşte Falsul tratat de vînătoareca una din sursele lui cele mai preţuite. Ca la Rabelais, citatulpopular face concurenţă celui umanistic. S-ar putea întocmiantologia locuţiunilor, maximelor şi sentinţelor populare dinPseudo-kinegheticos, printre care subliniem ca mai curioase:tararaua neamţului pentru un cîntec monoton; a prindeiepurele cu carul pentru o operaţie executată cu încetineală; dincoadă de cîine sită de mătase nu se poate face pentru încercă-rile de a da un scop mai înalt unor lucruri de rînd.; a vedeacam sus găina pentru cine e gata să adoarmă şi atîtea altelemai rare sau mai cunoscute. Materialul lexical şi figurativintră în construcţii sintactice desfăşurate larg, într-o ritmicălentă, în largi perioade binare sau ternare, compuse din pro-poziţii principale coordonate, pe trunchiul cărora se aninădeterminările în grupuri de cîte două sau trei. Aceste vaste şiliniştite perioade nu sînt însă ale unui orator, ci ale omuluisfătos, care are timp să povestească şi care nu lasă deopartenimic, din ceea ce se înfăţişează memoriei lui bogate şi ochiului14*189

bilească un. adevăr general cu privire la natura plasticii şi a

poeziei, a artelor coexistenţei şi ale artelor succesiunii, în t'ini-f,ce Odobescu rămîne şi aici istoric şi artist, un spirit atent lasingularitatea operelor şi la valoarea lor expresivă: Lunga lU{rătăcire pe urmele aceluiaşi motiv artistic nu vrea să dove~dească nici o teză generală. Ea este pentru el, un simplu pretextpentru a se desfăta prin evocarea unei mari varietăţi de opereale tuturor artelor şi timpurilor, în care se oglindeşte una dinformele vigoarei şi sensibilităţii omului. <•••)Cartea va fi deci compusă dinir-un mozaic de citate erudite,apoi din numeroase analize de opere plastice şi muzicale*printre care se amestecă amintirile personale ale omului iubitorde natură, de viaţă populară, de toate desfătările vieţii, aleunui temperament sociabil şi jovial. Amestecul acesta de curiozi-tate erudită, de vigoare populară şi de veselă vitalitate întruchi-pează una din figurile tradiţionale ale umanismului. Lorenzode Medicis sau Rabelais, printre alţii, l-au întruchipat înconfiguraţii variate la începuturile epocii moderne. AnatoleFrance l-a creat din nou, în el însuşi şi în mai mulţi din eroiisăi, în vremea noastră, Odobescu aparţine aceleiaşi serii umanesi Pseudo-kinegheticos este,, din acest punct de vedere, operalui cea mai reprezentativă. <...)Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii luiOdobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii, pe care elde altfel n-o afişează cu pedanterie, ci cu graţia unui amatorpentru care erudiţia este un obiect al desfătării sale.Mult învăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologialumii, este un om cu sevă românească şi populară. Cunoaşteţara şi se bucură de înfăţişările ei; înainte de Vlahuţă, Hogaşşi Sadoveanu a dat geografia poetică cea mai întinsă a, păniîn-tului nostru. I-a plăcut să stea sub umbrarul lui, Ioniţă' Bnz-drună de la morile Ciurelului, s-a adăpostit în bordeiele detîrle, printre saiele şi olumuri pentru vite. Ştie bine datinelepoporului, îi adună legendele şi poeziile, intercalînd în basmulbisoceanului o mică antologie folclorică. Autorii români preferaţisînt cei care au păstrat legătura cea mai strînsă cu inspiraţiapopulară, Anton Pann, poeţii Văcăreşti, Petre' Ispirescii.întocmai ca poporul, stă într-o mare apropiere de natură. Aobservat animalele^ pe calul de brac şi pe cîni, pe care îi numeştecit vechile lor nume: Capişoana, Braica, Grivei şi Dudaş.188numele florilor, ale ierburilor şi buruienilor, ştie sătt.pă dobrişorul şi ghizdeiul, laptele-stîncei, zîrna-miţoasă,^"''dusa şi dediţeii, loboda şi drobul, vîzdroaga şi siminpcul,■ ha-c'iut'ei, pipirigul, pojamiţa şi seftereaua. Adună nume!f lăsări şi se înveseleşte de varietatea pitorească a neamurilorIr- dtitnbrăvence, pitulice, presure şi sfrîncioci, pietroşei şifvdeluşi, pi, ţintezoi şi piţigoi. Sălbăticiunile îi sînt tot atîtj fatnili®re: „Viezurii cu perii suri, cari ies numai noapteaH-'n vizuini: jderii pădureţi, cu blana ruginie, deasă, moale, şifrumos netezită şi vidrele coltate de -pe malul bălţilor; nevăs-tuicile cu trup prelung şi mlădios şi cu guşe albe..", apoi veve-riţele, pinţele, căţeii păniîntului, suitele, mişunii, cîr(iţele,austerii şi şopîrlcle, fiecare cu înfăţişarea şi moravurile lor.

\orbeşte, in fine, graiul poporului, nu numai cînd reproducevorbirea unui personaj popular_, dar şi în propriul lui referat,folosind nu numai vocabularul corespunzător, pe care îl alter-nează de altfel cu arhaisme, cu neologisme ale culturii şi cuunele formaţii personale, dar şi ziceri şi exclamaţii, precum:„Dar ce făcui, vai de mine?..., „Voamene fereşte !...", „Hai s-olăsăm încurcată!...", „O dă pe pîrlitură" ş.a. Culege proverbeşi le răspîndeşte cu atîta profuziune în paginile lui, incitunul din folcloriştii cei mai de seamă, I. Zanne, culegătorulProverbelor românilor, foloseşte Falsul tratat de vînătoareca una din sursele lui cele mai preţuite. Ca la Rabelais, citatulpopular face concurenţă celui umanistic. S-ar putea întocmiantologia locuţiunilor, maximelor şi sentinţelor populare dinPseudo-kinegheticos, printre care subliniem ca mai curioase:tararaua neamţului pentru un cîntec monoton; a prindeiepurele cu carul pentru o operaţie executată cu încetineală; dincoadă de cîine sită de mătase nu se poate face pentru încercă-rile de a da un scop mai înalt unor lucruri de rînd.; a vedeacam sus găina pentru cine e gata să adoarmă şi atîtea altelemai rare sau mai cunoscute. Materialul lexical şi figurativintră în construcţii sintactice desfăşurate larg, într-o ritmicălentă, în largi perioade binare sau ternare, compuse din pro-poziţii principale coordonate, pe trunchiul cărora se aninădeterminările în grupuri de cîte două sau trei. Aceste vaste şiliniştite perioade mi sînt însă ale unui orator, ci ale omuluisfătos, care .are timp să povestească şi care nu- lasă deopartenimic, din ceea ce se înfăţişează memoriei lui bogate şi ochiului14*189

care vede tablourile întregi. Prin Pseudo-kinegheticosce o făcuse în atîtea opere anterioare, Odobescu a creat unulmonumentele cele mai de seamă ale stilului narativ şiîn literatura română a secolului al XlX-lea.» fTUDOR VIANU, Alexandru Odobescu paşoptist 4umanist, studiu introductiv la ediţia A.I. OdobescuOpere. {Bucureşti). Editura de Stat pentru Lit ratură şi Artă, (colecţia) «Clasicii români», voi. I, p. 59-64.«...Pseudokinegheticos este, în opera lui Odobescu, platoulla care duc toate cărările scrisului său, care domină întreaga luioperă şi în care se întîlnesc, ca într-un recipient fermecattoate virtuţile literatului, <...). Pseudokinegheticos repre-zintă în literatura noastră unul din momentele ei festive, de oprospeţime şi de o posteritate inepuizabilă şi care a izbutit' să-şicreeze nu numai propria lui literatură, dar chiar şi o tradiţie< v..........................•••...........•........ >Sumă a preferinţelor de totdeauna, culturale, ştiinţifice sichiar intime, Pseudokinegheticos e mai cu seamă o sumă printimbrul expresiei particulare, acelaşi în toată opera luiOdobescut

însă mai scînteietor ca oriunde în această lucrare, de Un caractermai- liber, mai amabil, mai autobiografic şi care, alături decorespondenţa lui ■— una din cele mai patetice, — poate fisocotită drept cea mai întinsă a lui confesiune. Nicăieri stilullui Odobescu, acel stil elegant, armonios, bogat în ritmuri binecumpănite, şi despre care s-au spus şi scris atîtcă justificatelaude, nu este mai fluid, mai descorsetat, mai puţin academic,prin tot acel zînibcl, care îl străbate, prin toate acele ironii careîl spumează, prin tot acel manierism şi toată acea preţiozitatede cărturar şi de linguisl, căruia îi sunt deopotrivă' de dragi şineologismul şi verbul arhaic.»PERPESSICIUS,lector, completatPseudokinegheticos, în Jurnal decu Eminesciana. (Bucureşti), «Casaşcoalelor», f.a., p. 135 şi 141.■- «Publicînd Falsul tratat în 1874, Odobescu iniţia de fapt,-In noi un curent literar. E vorba de divagaţionism —denumire190r l ie precisă şi de imprecisă ca şi celelalte:. simbolism,,^ nătoriswi, poporanism. Divagaţionismul, de la a divaga,.setna bate de la drum, ar putea să însemne o literatură de abateria^la formulele obişnuite, de la logica obişnuită, de la cuvintele^: doare. E aventura spiritului bogat, instabil, alunecos şi'J'nistit care pentru a traversa o pădure, să zicem, în loc s-o" ^ 'potecă merge simultan pe toate potecile posibile; pe toată'yea. Bîntuie pretutindeni şi nu se fixează nicăieri, totul 'iernn de atenţie, nimic nu te poate reţine. O ghindă care pică'mă ca o armă de foc, asta te duce cu gîndul la războiul Troiei,"• .Lyin ricoşeu, la lupte de guerilă din propriul cămin. Erou-'jjydpatiofiist ar fi Ulise cu întoarcerea lui cotită şi amînatăhret de zece ani. Penelopa, în aşteptarea ei n-a fost capabilă'de nici o abatere, ea ştia una şi bună: trebuie să aştepe. Femeile;n-au spirit disociativ.Cu o carte de vînătoare în mînă, Odobescu, la 40 de ani,

după ce luase notiţe ca un şcolar prin capitalele Europei şiajunsese învăţat în mai multe domenii, se simte fulgerat deconexiunea lumii. Prin catar ea unei puşti ruginite, constatăcu surprindere că tot ce zboară se mănîncă. Dar poate să nicinu se mănînce, ci să cînte, ci să fie pictat şi sculptat. Poate, la.urma urmei, să fie şi mîncat, dar de greci, dar de romani şi apoisă se piardă în negura vremurilor, cînd să căscăm şi noi gurasa mai înfulecăm ceva. Astfel catar ea pustei devine lupă,:totul se mişcă, totul e vînătoare.Secretul acestei priviri cuprinzătoare îl constituie erudiţiarară, dar şi temperamentul contemplativ. Nu spunem o noutateafirmînd că Odobescu, dincolo de aristocraţia lui afişată, a fostun timid. Nenorocirea lui ca savant e c-a ştiut să. scrie. Dacă ar,fi expus imposibil şi încîlcit, ideile din Cîteva ore la Snagov,-Pseudo-Kinegetikos sau Tezaurul de la Pietroasa, ar firămas. în cultura noastră savantul de renume mondial,,neştiut de nimeni, bineînţeles, ca atîţia alţii, dar stimat şi iubit.insă aşa, cu darul lui formidabil de a convorbi, a trecut, la.hteraii, care l-au suspectat de savantlîc._ Explozia continuă e epuizantă. întreaga operă a lui UrniuzJacută sul, se poate ascunde în minerul unui baston, ca sămînţavA

iermilor de mătase şi trimite în lună, clandestin. Odobescu,însuşi îşi lasă lucrarea neterminată, ultimul capitol, al Xll-lea, "juna format din şiruri de puncte. Cine mai ştie astăzi să ci-191

Jească printre rînduri de puncte-punde? Autorul încear "să-şi definească opera ca o confuzie continuă: „Confusio summsequetur" — toate confuziile se înlănţuie. Critica a fost dentată, văzînd în asta „distrugerea sistematică a oricărui sistem"Dar tocmai acesta e sistemul lui Odobescu ! Dacă ar fi hicr-îtdupă regulile vechi, după canoane, ce s-ar fi întîmplat? Siapoi, se poate totuşi vorbi de stringenţa clasică a lucrăriiAici e paradoxul — digresiunea odată descoperită, inventatăse prezintă cu legile ei interne care cîteodată chiar sînt perceptibile logicei comune. Odobescu îşi rezuma astfel capitolul V-„Iată-ne acum şi în Roma !— Mai mare ruşine pentru cotco-geamite împărat! -— Sculptura istorică pe Arad de Triumfal lui Traian.— Platon şi Xenofon ne poftesc la vînătoare. —Tren de plăcere prin epoca glaciară.— Faraoni vînători. —Păcat că Guilom Teii vorbea nemţeşte]—De la capra-neagrăla iubită şi viceversa.— Poemă cîmpulungeană" Incoerenţae formală pentru că, in fond, întregul capitol se referă la sfera. artelor vînătoreşti din antichitate şi pînă încoace.Pseudo-Kineghetikos e o operă de scuze continui. Singuracred dinlitemtura noastră care ne roagă s-o iertăm pentru imper-fecţiune. (Toate celelalte sînt perfecte!) Autorul se dezvino-văţeşte mereu pentru pălăvrăgeală şi nepricepere. Un arsenalîntreg de formule de politeţe îi stă la îndemînă. „Dacă cumva,acum te simţi cam obosit de lunga digresiune zoologieo-filologicăprin cate .am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoşarişi pe grauri, apoi iot mai iartă-mă să aăaog două-trei cuvinteîn materii snaloage, adică să-ţi fac cîteva întrebări, şi apoi,zău, vă dau pace.şi ţie.şi neamului păsăresc." Promisiune decare,, bineînţeles, nu se ţine, pentru că-i vine pe limbă altceva,e luat cu vorba şi dintr-una-ntr-alta... continuă. Există,în fond, o voluptate a ideilor divergente, un spirit scormonitorcar& se maschează mereu prin poante, sarcasme, ironii. Operamai-mai să fie considerată o glumă, iar autorul să fie trecut laumorişti! Mobilul acestei literaturi constă într-o încordareaminţii, atît de mare îneît pare destindere. Planurile se apropie'şi se întrepătrund. Estetica ei: refuzul de a comunica savant,care merge pînă acolo, îneît lucrurile cele mai grele sînt spusebanal, ca viaţa şi xa moartea. Cartea apoi e o polemică mereudeschisă. Sac cu sitate, culegem şi noi unul, aparţinînd lui192■ ■ '

care anticipa în sens divagaţionist o definiţie a filo- Pentru mine, domnule filosof, simţirea e un■ fluid,, care redus la cea mai simplă expresie, printr-o■l dsie 'comunicativă şi făcînd prin hipoteiiuză o tangentă1 fibrele simţitive, străbate prin toate liniile paralele ce se$YV\SC din natura lor într-un punt, şi prin simţibilitate producll> te sensaţiunile, toate simţimintele sentimentalismului celorci simţiri ce simţualmente funcţiona prin cele cinci simţuri• cad toate în sintesa perpendicularei spre a se maniftsta' Untului uman printr-o fosforescentă supranaturală a intelec-tidui simţitor.'- Sîntem deja în plin Urmuz! Odobescu: varetine doar latura ironico-parodică a frazei.' Contopirea culumea, extazulînfaţa operelor naturii şi ale omului — epcistăşi oastfel de atitudineîn Pseudo-Kineghetikos, nu încape vorbă. Unval de duioşie, mai înalt uneori decît ierburile din Bărăgan, se

revarsă peste pagini. îi vine să mîngîie pe aripi graurii careiugulesc şi se plimbă ca vodă prin lobodă pe spinarea boilor, (dii diă) î lib li D t mesccig şcrauri care (divagaţie erudită): în limba lui D ante se numescstornei, iar la Pliniu şi Marţial sturni, îi vine să se ridiceîn vîrful picioarelor şi să pupe ciocîrlia pe bot, în momentulcînd e ea mai ameţită şi i se pare că totul e frumos pe lume.Sau săplîngă cu „amărîta turturică", pe urmele bardului bătrîn.O înţelegere, o omenie, o stare de beţie ondulatorie, îngreuiazăpleoapele prozatorului. Dar la urma urmei e amar, foarte amarzaţul frumoaselor excursii în lumea plantelor, animalelor şipăsărilor, aievea sau intrate în artă, puse în pînză, înnămoliteîn marmoră, descrise de antici şi înfulecate de moderni..Oriceplecare oriunde, orice vînătoare cît de fantastică nu te poateîmpăca cu tine însuţi — iar glumele, cărţile, citatele, lumea. —sînt doar mici digresiuni la un neastîmpăr tot mai' copleşitor.Ieşind de sub coviltirul căruţei tămădăianului care- l-a hurdu-cat prin ani frumoşi, falsul vînător e apucat brusc de-o criză de-scîrbă. Cărţile acelea scrise în greceşte, latineşte, nemţeşte, sauoricum — legate în piele, ediţii rare, ceasloave descoperite prinpoduri şi citite la lumina stelelor—mai dă-le dracului ! Sculp-turile ciunte, oloage, cîrne, superbe, rămase din antichitate,tablourile, gravurile în apă-tare, cele trei capodopere ale' arieivînătoreşti: Diana cu ciuta, Diana de Poitiers a lui. JeanGoujon şi Vînătoarea Sfîntului Hubert a lui Diirer — maiM-le dracului! Amice, îţi mulţumesc pentru ceasurile, de193

meditaţie, pentru aburul contemplaţiei, dar să nu te văd în ochi.Nu vreau să mai văd pe nimeni, nimic!Asta să, fi vrut să spună şirurile de puncte din ultimul capi-tol? Oricum, autorul cuprins de nişte dureri îngrozitoare desuflet ia o doză mare de morfină. Am crezut o clipă că Odobescus-ar fi împuşcat, că, la atîţia ani după agera lui aventuraiacea „rugină de puşcă", uitată în pod, să fi răsunat deodată,făcînd o victimă aievea. Ea a răsunat, oricum în sufletu-iochit de sus, din cine ştie ce sferă perfectă. „Aport!" —o fistrigat marele vînător arătîndu-l cu degetul, şi mii de cîini derasă s-or fi repezit de pe tablourile lăudate de el să-i înalţe^pe boturi, viaţa către stele...» ■MARIN SORESCU, Divagaţionismul, în Luceafărul,<Bucureşti>, an XI, nr. 31 (327), sîmbătă, 3 august1968.«Pseudokineghetikos conţine ideea unui tratat cinegetic şicritica acestei idei, nostalgia operei de ştiinţă şi renunţare isceptică la ea. întreg spiritul lui Odobescu se găseşte în aceastăambiguitate, erudit din lipsa imaginaţiei literare, şi autor deliteratură din tristeţea erudiţiei.Pseudokineghetikos sintetizează itinerarul autorului în cău-~ tarea unui Tractat pe care nu se simte capabil să-l scrie. Far-mecul provine din amînarea intrării în posesie a unui obiectprecis, din aventura Cărţii care se neagă pe măsură ce se serieise constituie pas cu pas, capitol cu capitol (sculptura, pictura},■muzica, literatura vînător ii), fără a căpăta o formă constituilăjtinde permanent să se închidă asupra temei sale ştiinţifice,rămînînd permanent deschisă asupra unei teme de imaginaţie.Astfel încît, ultimul capitol, „cel mai plăcut pentru cititor",compus din <...> puncte de suspensie, marchează lipsă deîncheiere, suspensia ei definitivă. ■Pseudokineghetikos reprezintă, aşadar, nu o scriere pe o'temă dinainte dată (vînătoarea), ci un protocol al scrierii în. care tema (Cartea) abia se inventează. De aici libertatea apa-rentă de „a bate cîmpii cu graţie", cum zice G. Călinescu; darşi logica ei particulară, cu mult mai riguroasă decît pare la* 194 .,prima vedere. Această ordine în dezordine ţine de raportuldintre gestul de a scrie o carte şi cartea însăşi ce va rămîne,în fond, nescrisă: apropiere continuă a imaginii reale de oimagine ideală, suprapunere amînată la nesfîrşit. Aşa cumvînătorile prinţului Cantacuzin din romanul lui Sadoveanusînt numai nişte ritualuri cinegetice frumoase şi neeficiente(căci Prinţul „nu împuşcase niciodată nimic") tot astfelPseudokineghetikos e Tractatul fals, frumos şi neeficientcare întîrzie deliberat să-şi asume răspunderea unui scop, operade imaginaţie a unui „nevînător"-, după cum se recomandăînsuşi autorul, care preferă practicii vînătorii (fie şi sub formacărţii) poezia ei. Detaşarea ironică de „regulele tehnice" şi de„învăţăturile doctrinarii"- ale Manualului lui Cornescu trebuieînţeleasă ca o detaşare de pretenţiile lui ştiinţifice, de oricepretenţii ştiinţifice. Erudiţia lui Odobescu este maliţioasă şiparodică („Fără a mai căuta o soluţie pentru interesantacontroversă de cauda caniş, hai s-o lăsăm şi de astădatăîncurcată" ).

Pseudokineghetikos trebuia să fie introducerea serioasă laManualul lui Cornescu şi a devenit introducerea ironică la unTractat niciodată scris de însuşi autorul; pornind aparent de la otemă dată, a părăsit-o, inventîndu-şi pe parcurs adevăratatemă; împlinind, în intenţia dintîi, un rost util şi erudit, asfîrşit prin a semăna cu o întrebare fără răspuns. Operă deliteratură, nu de ştiinţă, poveste în loc de studiu. Imaginaţialui Odobescu reprezintă mereu o formă de a se rata a erudiţieilui Odobescu.)}NICOLAE MANOLESCU, Pseudokineghelikos, în Lu-ceafărul, (Bucureşti) an. XIII, nr. 49, 5 decembrie1970, pag. 1; vezi şi Nicolae Manolescu, Teme,^Bucureşti), Editura Cartea românească, <1971>,p. 113-114.«De ce „Pseudo-cynegeticos" ? Răspunsul poate fi, pînăla un punct, la îndemîna oricui a citit integral pagina de titlua cărţii, care avertizează că e vorba de o „Epistolă scrisă cugînd să fie Precuvîntare la cartea Manualul vînătorului".Aşadar; simplă scrisoare publică de recomandaţie (procedeul195

era frecvent în epocă) în intenţia primei zile a Genezei eîscrierea s-a transformat în cele din urmă într-un fel de Falstractat de vînătorie, cum îşi tălmăceşte însuşi autorul titlul. „peâantesc şi arhaic", ceva. mai încolo, adresîndu-se celui cealcătuise veritabilul tratat: CC. Cornsscu, prieten şi apoivagă rudenie (prin Anicuţa Fior eseu, soţia fratelui săuConstantin) a luiOdobescu. Care este însă raţiunea şi „mecanis-mul"- acestei neaşteptate deturnări, căreia îi vor cădea atît deglorios victime ambii autori?Dacă manualul lui Constantin Cornescu este rezultatulîndelung gîndit al unei sistematice experienţe personale şi alunei bogate documentaţii, turnate cu metodă şi cu supunere laobiect în nişte tipare foarte precise (cu o fatală Introducere sicu trei „părţi", tratînd Despre puşcă, Despre cîne şi Desprevînat), falsul tratat odobescian se naşte, am spune, dintr-unsimplu joc şi se încheie prin sugerarea — dintr-o perspectivăsubstanţial diferită însă, cum vom vedea —- a aceleiaşi dispoziţiiIndice a autorului. Prefaţatorul se amuză cu vervă de autori-tatea şi competenţa ce ar trebui să-l caracterizeze, în aceastăipostază, adoptînd realmente, de la început, un ton de cozerieamicală, de badinaj chiar. El pare astfel să-şi asume fără preamari scrupule riscul de a nu izbuti „decît un encomion fluturaticşi fără temei, psalmodiat şi acela pe drîng sau cîntat din frunză".După cum se arată dinainte dispus să suporte şi „ruşinea"-de a nu se fi putut ridica, prin comentariul ce-i fusese solicitat,la înălţimea atinsă de „conştiinciosul autor" al manualului.Poziţia sa relevă, nu-i vorbă, şi acea mască strategică a modes-tiei, atît de proprie întregii sale opere (...y. Zîmbetul pecare-l întrezărim însă în dosul acesteia nu este- deocamdatăcontrafăcut şi concordă perfect cu alura de pură improvizaţiea paginilor la care ne referim, Aşa cum a dovediUo şi în uneleîmprejurări reţinute de biografii săi, savantul şi eruditulacademician ştia să se complacă, uneori chiar cu neascunsăvoioşie, şi în postura de homo ludens. Conştiinţa creaţiei nupare in orice caz să anticipeze, cum se întîmplâ îndeobşte înartă, exerciţiul rostirii, actul creator ca atare, ci îi succede sau,mai exact poate, derivă din acesta. Ea apare şi se dezvoltă înplin proces, stimulată de amintitul joc şi subordonată pînâ laun punct regulilor lui. Căci tranziţia de la jocul cu sine, cătreunul preponderent în sine se realizează abia perceptibil, printr-o196lyeUată negare, sub impulsul unor ecouri şi decantări lăuntrice,acelui primum movens,extern,.orientat (s-a .văzut) într-unscOp de cu totul altă natură. Spumoasa.badimne lasă cu timpullocul comentariului mai de substanţă şi mai strîns. RaportatăMereu, în primele trei capitole, la meritele ori „ponoasele" ma-nualului lui Cornescu, discuţia se îndepărtează totodată dinţn ce mai mult de acest pretext, devenit,incomod, spre a-şireinventa de fapt, într-un plan am spune simfonic, tema şiyariatiunile proprii. în felul „acesta, virtuala precuvîntareajunge să-şi nege definitiv şi cu strălucire cartea, să o depă-şească în toate privinţele (evident, în afara aceleia strict tehnice)si să-şi doMndească deplina autonomie, într-un spaţiu care nu'mai aparţine, nici.exerciţiului,encomiastic, în sine, nici valorilor■pragmatice, în general, ci — dincolo şi mai presus de toate ■— li-

teraturii.<..................................................>Un „antiquus"? Lapidara caracterizare din 1907 a luiS. Mehedinţi a făcut, se .ştie,, .carieră, ajungînd să figurezebunăoară.şi ca emblemă aeseului/în alte privinţe, demistificator,scris cu trei decenii mai tîrziu de Vladimir Streinii. Credemtotuşi că a sosit momentul să o punem măcar sui semnul între-bării. O nouă epocă literară presupune şi o îwuă experienţă delectură, adeseori chiar pentru, unul şi acelaşi.cititor. Semnifica-tive ni se par sub acest unghi şi..cazurile a doi dintre interpreţiicei mai avizaţi ai lui Qdobescu: Tudor V.ianu şi D. Păcurariu.Cel dintîi, după ce-şi exprimase, în Arta prozatorilor români,unele rezerve în ce priveşte intervenţiile livreşti din basmulbisoceanului, renunţă discret ,.la ..această obiecţie ■— izvorîtă,evident, dintr-o raportare rigidă a contextului la canoaneleclasice ■— în .studiile consacrate ulterior scriitorului. Cît despreautorul micromonografiei din 1966, acesta .îşi modifică şi Maisubstanţial (deşi numai după trecerea a numai .cîţiva ani)viziunea asupra personalităţii odobescicne, în capitolul pe carei-l dedică în Clasicismul românesc. Confruntată cu - o -nouăşi mult mai nuanţată înţelegere a epocii respective şi a concep-tului ca atare, de .clasicism, opera lui Qdobescu îi apare de astă-dată într-o perspectivă incomparabil mai modernă sau, în oricecaz, mai puţin academizantă. „Admirator tot timpul al.culturiişi artei greco-romane şi nutrind ..convingeri.clasice —■ se spuneîn concluziile amintitului capitol — Qdobescu a încercat în197

tinereţe romantismul şi a manifestat, în anii maturităţii liniş-tite şi senine, tendinţe baroce." îndoindti-ne încă o dată căautorul Falşului tractat ar fi fost un contemplator eminamentesenin al vieţii (S. Mehedinţi şi, după el, Vladimir Streinii îlstudiază necontenit în preajma lui Winckelmann), nu putemsă nu ne declarăm de acord cu observaţia privind tendinţelebaroce ale operei sale de maturitate.Odobescu n-a fost un antiquus decît, am spune, prinforţa împrejurărilor, înţelegînd prin aceasta mai ales formaţiasa culturală şi o anume condiţie a omului de ştiinţă ce s-a vrut(dintr-un imbold mai curînd romantic, însă). Vladimir Streinuintuise exact, deşi într-o cu totul altă ordine de idei, faptul căOdobescu a fost „ceea ce stadiul culturii naţionale precum şispiritul occidental al secolului al XlX-lea l-au silit să fie(subl. n.). Sub această mască de admirator necondiţionat alanticilor, purtată mereu cu oarecare convingere chiar, probabilşi pentru că putea constitui pentru contemporani un semn dedistincţie, de mandarinat spiritual (cu toată modestia afişatăîn scris, Odobescu era şi un vanitos), se ascundea de fapt unom de gust şi un intelectual rafinat, cu vederi destul de largi şichiar cu apetituri şi manifestări uşor extravagante (o imagineextrem de plastică a bizareriilor sale ne oferă G. Călinescu),şi totodată un literat neconvins şi nedecis, care-şi suspectanecontenit înzestrarea şi-şi cenzura impulsurile subiective, deteama eşecurilor şi mai ales a ridicolului; un actor copleşitde măreţia (sau de ideea măreţiei) rolului pe care şi l-a asu-mat. De aci şi nevoia de a-şi declina într-un fel răspundereaasupra celor scrise, prin invocarea la tot pasul a autorităţiiunor modele. Şi tot de aici şi deprinderea treptată cu aceastămască, devenită o a doua identitate. îneît o reinterpretare dinacest punct de perspectivă a epitetelor de „academic" şi „cla-sicist", pe care şi le atribuie scriitorul, adresîndu-i-se lui Cor-ne seu („Bagă de seamă că ai a face cu un membru al Aca-demiei", observă el de asemenea undeva), ne îndeamnă sădistingem în autoironia contextului nu aiît cochetăria autoruluisilit sâ-şi arate cartea de vizită, cît un fel de resemnare, ca înfaţa unei fatalităţi. Resemnare (dar şi deformaiie) de e~crivainlettre.Purtată o viaţă întreaga, sub semnul Iul pseudo, adevărataidentitate a lui Odobescu ni se dezvăluie cel mai deplin poate198tocmai în Pseudo-cynegeticos. Şi ea pare să fie aceea a unuioirit baroc, reţinut în manifestările sale de prejudecata, adine'firădăcinată în conştiinţa epocii, că tot ce e în dezacord cumodelele clasice, cu structurile consacrate, semnifică imperfec-ţiune, extravaganţă etc. şi frizează prostul gust. Aşa se explică,\fi ultifflă analiză, acea infinită serie de auto-reproşuri şi deaSeluri la îngăduinţa lectorului, care l-a îndemnat pe MarinSorescu să observe că Pseudo-cynegeticos este „o operă descuze continue", singura, în literatura noastră, „care ne roagăs-d iertăm pentru imperfecţiune"... Ceea ce trebuie precizateste doar că toate aceste scuze, auto persiflări, declaraţii deincapacitate etc, într-adevăr abundente, ţin, de fapt, şi de oformulă, ce ne orientează poate tocmai către acel gust pentrudeghizare, mistificare, mască (întreaga scriere, se ştie, e pusă

sub semnul unei asemenea măşti: difficiles nugae), în care pedrept cuvînt s-a identificat o particularitate a psihologieibaroce {...)• îndemnurile la măsură, ce culminează cu acel.citat din Phythia lui Pindar, de la capitolul al nouălea, trimitla aceeaşi idee de mistificare, în cazul acestei opere prinexcelenţă arborescente şi supuse normelor de structurare aleacelui „învoit" al barocului, de care aminteşte şi Lucian Blaga,în Trilogia valorilor („forma se debordează pe sine însăşiprin repetiţie, se depăşeşte prin suprapunere de forme", cons-tată el, comentînd barocul în Ştiinţă şi creaţie). Aspechilacesta compozit al întregului este de altfel o particularitate dincele mai uşor recongnoscibile ale artei şi literaturii baroce. Numai puţin, tendinţa generală a operei odobesciene de a spargetiparele şi de a transcende formele şi genurile consacrate detradiţie; ori fraza sa abundentă şi bogat ornamentată, stilulsău prin definiţie literar, elaborat, într-un mod particular cult,vădind un rafinament tipic manierist.Ingeniozitatea unor combinaţii de idei, a unor paradoxuri,-a unor jocuri de cuvinte nu este nici ea străină de estetica manie-rist barocă a arguţiei. Iată-l, de pildă, pe Odobescu încereîndsă demonstreze, în capitolul al şaptelea, că dacă termenulgrecesc ce denumeşte pictura, zografia, însemnează „scrierea"(grafia) „animalelor" (ton zoon), atunci nu e greu de dedus căaceastă artă s-a născut din practica vînătoriei. în eventualitateavreunei obiecţii, adaugă apoi scriitorul, amuzîndu-se.de propria-iabilitate sofisticat „ne-am vedea siliţi să mutăm judicata la199

nehibunalul lui Darwin, carele, dupe teoriile sale fiziologiceva dovedi că lupta pentru existenţă, adică concurenţa vitală"esU unul din cele două principii fundamentale ale universuluişi că orice fiinţă pre lume trăieşte şi se desvoltă numai.şi numaifiindcă a biruit în această luptă, adică a fost vînător şi nuvînat. El va adaoge, poate, spre a-şi completa teoria, că vînă-tor ului norocit îi rămîne şi dreptul exclusiv de selecţiunenaturală, adică de a-şi alege, dupe al său plac, soţie sau soţii(precum se şi simte), şi că —scurt şi cuprinzător — viataîntreagă a universului se rezumă în aceste două cuvinte: Vînă-toare şi Amor!" Am mai putea alinia aici mucalita contro-versă de cauda caniş din capitolul al patrulea, pe aceea cuprivire la grauri şi la alte păsări nedreptăţite de manualul luiCornescu — prilej de a strecura şi un amuzant calamburfranco-român; „Departe Şjiva (adică la grive) de iepure 1" — ş.a.Tenti.nţahafoc&ăe-esUtizare a naturii este şi ea de domeniulevidenţelor în cunoscutele pagini de descripţie din Pseudo-cyne.geticos. C..)1. După cum — remarca a fost făcută şi deD. Păcurariu — tipic baroc este întreg basmul bisoceanului.Atît implicarea ubicuă şi diversă a virtuţilor de stilist alere povestitorului, cît şi, mai ales, frecventa alternare a erudiţieisale folclorice, cu cea cîdtă •—procedeu ce culminează cu abileleintarsio-wn din partea finală, unde livresc dezolatul fecior deîmpărat (el însuşi personaj baroc, prin psihologie, atitudiniele.) îşi plînge mîhnirea de a fi fost părăsit de frivola iubită,apelînd la un veritabil colaj de texte, adaptate şi localizate adhoc, din Romanţele lui Cid Campeador, din Balada doamnelorde altădată, din Despre Attys de Catul sau din Meditaţiilelui Lamartine — conferă acestei naraţiuni o alură şi un rafi-nament nedezminţit baroc.„Barochistul face paşi spre romantism, întrucît are o per-cepţie mai bogată şi o curiozitate, plastică, mai mare. Delirulromantic însă nu-l încearcă, sau dacă se poate vorbi de delir;el suferă de un delir tehnic, de bombasticism şi amplozitate",spunea G. Călinescu, în amoscuhd său preambul teoretic laImpresii asupra literaturii spaniole. Cu o anume prudenţă1. Aici L.B. citează aşa-numita «descriere â Bărăganului»ipe care cititorul o găseşte în ediţia de faţă la p. 11—15^200n ce îveşte mai ales terminologia), credem că-l putem recu-oaste în această fişă de tipologie artistică, şi pe autorul Falşului+ actat spirit mai apropiat se pare — tocmai prin dimensiuneah rocă 'a operei — de modernitatea secolului nostru, decît cei" : wulti poate dintre romanticii veacului său. De altfel,n secol al disoluţiei „genurilor şi speciilor1^ şi alproUfe-lării anti-romanului, anti-memoriilor, anti-jumalulm etc.,falsul său „tratat" de vînăioare, ce împrumută cîte ceva dintoate acestea, rămînînd însă înainte de orice literatură, ni seprezintă, ca o creaţie prin excelenţă modernă.»LEON BACONSKY Postfaţă la ediţia A.I. Odobescu,Pseudo-cynegeticos. Bxicureşti, Editura Minerva, (co-lecţia) «Arcade», 1979, p. 168-170 şi 181-185,

BIBLIOGRAFIEl. EDIŢIITETAO-KYNHrETIKOS - EPISTOLĂ SCRISĂ CU GÎND SAFIE PRECUVÎNTARE LA «MANUALUL VÎNĂTORULUI»Bucureşti, Tipografia Statului, 1874.SCRIERI LITERARE ŞI ISTORICE ale lui A.I. Odobescu.Volumul <al> III<-lea>. Bucureşti, Editura LibrărieiSocec & Comp., 1887, p. 1—219.OPERE COMPLETE. Voi. I (Ediţie îngrijită d. II. Chendi şf

E. Carcalechi.) Bucureşti, Editura Institutului de arte gra-fice «Minerva», (colecţia} «Biblioteca scriitorilor români»)1906, p. 97-245.YETAO-KTNHPETIKOS - PSEUDO-KINEGHETIKOS. Cu ointroducere de Al. Busuioceanu. Craiova, Scrisul românesc(colecţia) «Clasicii români comentaţi», 1932.OPERE LITERARE. Ediţie ciitică cu introducere, note şi variantede Scarlat Struţeanu. Cu şapte planşe afară din text. Bucu-reşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, (colecţia «Scriitoriromâni moderni»), 1938, p. 185 — 325 (text), p. 521—531(variante), p. 588-619 (note).OPERE ALESE. (2 volume). Cu un studiu introductiv, note şiglosar de Alexandru Iordan. Bucureşti, Cugetarea, (colecţia)«Scriitorii clasici români», (1941), volumul I, p. 99 — 237.PSEUDO-KINIGHETIKOS - FALS TRATAT DE VÎNĂTOARE.Ediţie (fragmentară) îngrijită de Ion Pillat. Bucureşti,Editura Cartea românească, (colecţia) «Pagini alese».Serie nouă, nr. 42, (1941).SCRIERI ALESE. (2 volume). Ediţie comentată de N. Mihăescu.Bucureşti, Universul, (colecţia) «Operele scriitorilor români»,1943, Volumul I, p. 45-205.PSEUDO-KINIGHETIKOS, EPISTOLĂ SCRISĂ CU GÎNDSĂ FIE PRECUVÎNTARE LA CARTEA «MANUALULVÎNĂTORULUI». (Ediţie îngrijită de J. Byck). (Bucu-reşti). «Asociaţia Bibliofilă Română», (1947).OPERE. (2 volume). Ediţie îngrijită, cu glosar, bibliografiascriitorului şi studiu introductiv de Tudor Vianu. (Bucu-reşti), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, (colecţia). «Clasicii români», (1955), volumul al II-lea, p. 119 — 249..SCENE ISTORICE - CÎTEVA ORE LA SNAGOV - PSEUDO-CYNEGETICOS. (Antologie, text stabilit, note şi glosarde G. Pienescu). Prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga.-(Bucureşti), Editura pentru Literatură, (colecţia) «Biblio-teca pentru toţi», (nr. 91), 1961, p. 141-268 (text), p. 320 —413 (note).PSEUDO-KYNEGHETIKOS. Prefaţă de D. Păcurariu. (Bucu-reşti), Editura Tineretului, (colecţia) «Biblioteca şcola-rului», (1964).SCRIERI ALESE. (2 volume.) Studiu introductiv de TudorVianu. Ediţie critică de G. Pienescu. (Bucureşti). EdituraAlbatros, (colecţia) «Lyceum», (nr.) 91 şi 92, 1970, volu-mul al II-lea, p. 6—126 (text), p. 127-211 (note,.PSEUDO-CYNEGETICOS - EPISTOLĂ SCRISĂ CU GÎNDSĂ FIE PRECUVÎNTARE LA CARTEA «MANUALULVÎNĂTORULUI». Ediţie de G. Pienescu. Ilustraţii de DoneStan. (Bucureşti >, Editura Minerva, (1971).PSEUDO-CYNEGETICOS - SCENE ISTORICE DIN CRONI-CELE ROMANEŞTI - CÎTEVA ORE LA SNAGOV -AR-TICOLE. Ediţie critică: G. Pienuscu. Cuvînt înainte: Con-stantin Măciucă. Bucureşti, Editura Eminescu, (colecţia)«Biblioteca Eminescu», 1972, p. 129-246 (text), p. 314 —292 (note).PSEUDO-CYNEGETICOS. (Ediţie îngrijită de G. Pienescu),Postfaţă şi bibliografie de Leon Baconsky. Bucureşti, EdituraMinerva, (colecţia) «Arcade». 1974. Ediţia a H-a: 1979.SCENE ISTORICE - PSEUDO-CYNEGETICOS. Prefaţă şitabel cronologic de Constantin Cubleşan. Ediţie îngrijită şinote de G. Pienescu. Ediţia a II-a (revăzută) Bucureşti,

Editura Minerva, (colecţia) «Biblioteca pentru toţi», (nr. 91),19S4, p. 163-326.II. REFERINŢE CRITICE*.N. IORGA, Alexandrii Odobescu. în: Istoria literaturii romaneştiîn veacul al XlX-lea, de la 1821 înainte, în legătură cu dez-voltarea culturală a neamului. Voi. (al) III (-lea). Vălenii* Vezi, în ediţia de faţă, şi paginile 171 — 201. ■•-■:■>.202

de Munte, Editura tipografiei «Neamului românesc», 1909p. 290-296 şi 304-337.N. IORGA, Istoria literaturii româneşti contemporane, (Volumul)I. Crearea formei. Bucureşti, Editura Adevărul, 1934, p, 214 —218.AL. BUSUIOCEANU, Odobescu arheolog şi istoric de artă, în: Con-vorbiri literare, (Bucureşti), an. LXVII, nr. 7 — 9, (număromagial dedicat) Lui A. Odobescu, iulie-septembrie 1934* p. 733-739.AL. DIMA, Al. Odobescu — (Privire sintetică asupra operei şi per-sonalităţii). Sibiu, Publicaţiile grupării intelectuale «Thesis»1935, p. 15-17.VLADIMIR STREINII, Recitind pe clasicii noştri Al. I. Odobescuîn Revista Fundaţiilor Regale, (Bucureşti), an. V, nr. 7, iulie1938, p. 122 — 141; republicat în volumul Clasicii noştri./ I. (Bucureşti), «Casa şcoalelor», 1943, p. 3—39; republicatîn ediţia Clasicii noştri. Bucureşti, Editura tineretului, (colec-ţia) «Lyceum», (nr.) 55, 1969, p. 7 — 28.PERPESSICIUS, Pseudokinegheticos, în Jurnal de lector completatcu Eminesciana. Bucureşti, «Casa şcoalelor», (1944), p. 134 —144.ŞERBAN CIOCULESCU, Al. I. Odobescu, în: Şerban Cioculescu,Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii românemoderne. (Volumul) I. (Bucureşti), «Casa şcoalelor», 1944,p. 130 — 140.; republicat în: Şerban Cioculescu, VladimirStreinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne.Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 116 —123.G. CĂLINESCU, Al. Odobescu, în Studii şi cercetări de istorieliterară şi folclor. (Bucureşti), an. VII, nr. 3 — 4, 1958, p.334-365.FLORICA IONESCU, Limba şi stilul lui Alcx. Odobescu în ttPseudo-kinigetikos», în volumul colectiv De la Varlaam la Sadoveanu;— Studii despre limba şi stilul scriitorilor. (Bucureşti), Edi-tura de Stat pentru Literatură şi Artă, (1958), p. 236 —263.T>. PĂCURARIU, A. I. Odobescu. (Bucureşti), Editura tinere-tului, 1966, p. 77-91.ION ROTARU, Al. Odobescu, «PseudoMnegheticos», în: SorinAlexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare şi stilistice. Bucu-reşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1967, p. 179—185.EUGEN TODORAN, Alexandru Odobescu, în tratatul colectivIstoria literaturii române. (Volumul al) Il(-lea). De la Şcoalaardeleană, la Junimea. Bucureşti, Editura Academiei Repu-blicii Socialiste România, 196S, p. 731—739.GEORGE IVAŞCU, Un erudit şi un estet: Odobescu, în Istorialiteraturii române. Voi. I. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969,p. 508-511.X>. PĂCURARIU, între clasicism, romantism şi baroc — AL I. Odo-bescu, în: Clasicismul românesc. Bucureşti, Editura Minerva,(colecţia) «Momente şi sinteze», 1971, p. 141 — 144.ION ROTARU, Alexandru Odobescu, în O istorie a literaturiiromâne. Voi. I (De la origini pînă la 1900). Bucureşti, EdituraMinerva, 1971, p. 244-246.AL. PHILIPPIDE, Armonia clasică în Cronica, (Iaşi), an. VII,nr. 9, 3 martie 1972, p. 1, 13. Republicat sub titlul Odobescuşi armonia clasică, în Consideraţii confortabile. (Volumulal) Il(-lea). Bucureşti, Editura Eminescu, 1972, p. 210 —214.MIRCEA TOMUŞ, Sensurile principale ale literaturii lui Odohescu,

în Steaua, (Cluj), an. XXIV, nr. 12, 16-30 iunie 1972, p.28—29; Republicat ca Postfaţă la A.I. Odobescu, Scene iste-rice. (Ediţie îngrijită de G. Pienescu). Bucureşti, EdituraMinerva, (colecţia) «Arcade», 1973, p. 233—266,204

CUPRINSModernitatea unui clasic.......« VTabel cronologic .............. XVDespre ediţie .................. XXIPSEUDO-CYNEGETICOS...... 1Aprecieri critice .............. 171Bihliograjie .................. 202 •

„Realizarea exponenţială a artei odobesciene este, fără în-doială, Pseudo-cynegeticos (1874), «unul din monumentelecele mai de seamă ale stilului narativ şi descriptiv în literaturaromână a secolului . al XlX-lea», cum l-a caracterizat,.T. Vianu. (...), ||Opera sa — a unuia dintre marii clasici ai scrisului nostru -lputem spune, parafrazîndu-l, se află la «temeliile» literaturii |noastre. Şi nu se poate să nu adăugăm : Odobescu a fost unul |,din precursorii sensibilităţii moderne. Clasicismul său îşi dez- |văluie, cu fiecare recitire, modernitatea. Intuită de contempo- ,rănii săi, cărora timbrul artei odobesciene le răsuna plăcut, ''dar izolat, modernitatea operei lui Odobescu dobîndeşte astăzi <o deplină confirmare şi consacrare." \CONSTANTIN MĂCIUCA *ISBN 973-24-0038-212,50 lei2,00 leiTotal 14,50 lei

Date post:	13-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	let1987
View:	5,238 times
Download:	86 times

Alexandru Odobescu - Pseudokinegeticos (Ro)

Documents