UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA

DEPARTAMENTUL ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE AGRICULTURĂSPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ ANUL II

A G R O C H I M I ESUPORT DE CURS

SEMESTRUL IV

MARILENA MĂRGHITAŞEDITURA AcademicPres

CLUJ-NAPOCA2008/2009

3

CUPRINS

C A P I T O L U L pag VII. Îngrăşămintele minerale simple. Recomandări practice pentru utilizarea raţională a îngrăşămintelor minerale cu microelemente (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo)………………………………………………………………………….. 5 VIII. Îngrăşămintele minerale complexe şi mixte (compuse). Recomandări practice de utilizare raţională……………………………………………… 11 8.1. Îngrăşămintele complexe şi mixte (compuse)…………………………….. 11 8.2. Recomandări practice de utilizare raţională a îngrăşămintelor complexe solide – binare şi ternare (cu 2 şi 3 elemente fertilizante)………………… 13 8.3. Îngrăşămintele complexe lichide…………………………………………. 14 8.4. Îngrăşămintele mixte……………………………………………………… 16 8.5. Îngrăşămintele ionitice (organo-minerale)...……………………………… 17IX. Îngrăşămintele organice naturale…………………………………………. 18 9.1. Efectele benefice ale îngrăşămintelor organice asupra solurilor…………. 18 X. Managementul nutrienţilor şi fertilizanţilor în agricultură……………… 28 10.2. Managementul utilizării raţionale a îngrăşămintelor cu azot……………… 30 10.3. Managementul utilizării raţionale a îngrăşămintelor cu fosfor……………. 33 10.4. Managementul utilizării raţionale a îngrăşămintelor cu potasiu…………... 35 10.5. Managementul utilizării raţionale a îngrăşămintelor cu macroelemente de ordin secundar ( S, Ca şi Mg)……………………………………………… 37XI. Metode de control a stării de fertilitate a solului ………………………… 38 11.1. Interpretarea lucrării de cartare agrochimică……………………………… 40 11.2. Probleme şi chestionar privind cartarea agrochimică……………………… 43XII. Protecţia chimică în agricultură – clasificarea pesticidelor……………….44 12.1. Generalităţi………………………………………………………………… 44 12.2. Clasificarea pesticidelor…………………………………………………… 45 12.3. Modul de aplicare a pesticidelor…………………………………………… 47 12.4. Tendinţe actuale şi de viitor în producţia pesticidelor…………………….. 47XIII. Chimizarea agriculturii şi protecţia mediului…………………………… 48 13.1. Aspecte generale privind poluarea mediului înconjurător………………… 58 13.2. Principalele tipuri de poluare……………………………………………… 51

4

- VII –

ÎNGRĂŞĂMINTELE MINERALE SIMPLE. RECOMANDĂRI PRACTICE PENTRU UTILIZAREA RAŢIONALĂ A ÎNGRĂŞĂMINTELOR MINERALE

CU MICROELEMENTE

7.1.RECOMANDĂRI PRACTICE DE UTILIZARE RAŢIONALĂ A ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE CU MICROELEMENTE

(Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo)

Microelementele, denumite şi oligoelemente, sunt nutrienţi de care plantele au nevoie în cantităţi foarte mici, concentraţia lor în plante reprezentând mai puţin de 0,01 % din substanţa uscată (cu limite de variaţie ale acesteia între n.10-2 - n.10-5 % din s.u.).

S-au identificat analitic în ţesuturile vegetale peste 30 de microelemente (Fe, Cu, Mn, Zn, Mo, B, I, Se, ş.a.) dintre care importanţă practică pentru agricultură, prezintă un număr mai restrâns şi anume Fe, Mn, Zn, Cu, Mo, B şi Co.

Microelementele se deosebesc esenţial de macroelemente nu numai prin prisma criteriului cantitativ de reprezentare în ţesuturile vegetale ci mai ales prin rolurile multiple, tot esenţiale ce le îndeplinesc. Au o acţiune specifică şi directă, având funcţii catalitice în procesele enzimatice ale metabolismului vegetal. Plantele îşi asigură necesarul de microelemente în principal, pe seama rezervelor existente în sol.

Conţinutul scăzut al microelementelor din soluri şi plante, determină domenii optime ale concentraţiilor acestora mult mai restrânse şi mai dificilă de sesizat decât la macroelemente, încât lipsa ca şi insuficienţa unuia perturbă realizarea ciclului vital.

În condiţiile unei agriculturi intensive, când se obţin sporuri mari de producţie, cantităţile de microelemente existente în sol devin insuficiente pentru nutriţia normală a plantelor, impunându-se refacerea deficitului prin aplicarea îngrăşămintelor cu microelemente. Administrarea de îngrăşăminte cu microelemente este absolut necesară pe soluri erodate, pe cele amendate cu materiale calcaroase, pe soluri fertilizate an de an cu îngrăşăminte chimice pe bază de N, P, K, precum şi pe solurile nisipoase şi cele exploatate în regim de irigaţii. De regulă, carenţa în microelemente se corectează prin cantităţi ce nu depăşesc 10 kg/ha substanţă activă.

Speciile de plante cultivate la care carenţele de nutriţie cu microelemente se manifestă mai frecvent sunt: porumbul, soia, sfecla de zahăr, fasolea, lucerna, culturile de legume, culturile de plante semincere, plantele floricole, viţa de vie, pomii şi arbuştii fructiferi.

7.1.1. Recomandări de utilizare la principalele îngrăşăminte cu FIER

În scopul combaterii carenţei de fier (cloroza ferică ) se folosesc o serie de săruri anorganice sau organo – minerale prin aplicare direct la sol sau extraradicular (foliare).

Deficienţa de fier sau carenţa, se mai numeşte “cloroză ferocalcică” şi de regulă este indusă de nivelurile ridicate de carbonatare ale solurilor (CaCO3–total >10-12%; CaCO3 activ >6-7%). Simptomul este de clorozare a frunzelor, cu nuanţări de verde – gălbui până la galben intens sau necroza frunzelor şi dispariţia butucilor la viţa de vie şi a pomilor în plantaţiile pomicole.

Pentru prevenirea fenomenului des întâlnit în plantaţiile viticole şi pomicole amplasate pe soluri iniţial erodate şi apoi amenajate (terasate) se recomandă amplasarea acestor culturi după indicii puterii clorozante (IPC) şi folosirea la plantare a soiurilor şi portaltoilor toleranţi la carbonat de calciu. In cazul

5

plantaţiilor pe rod, unele tratamente se fac prin chelaţi cu fier (la sol şi extraradicular) sau prin îngrăşăminte foliare ce deţin tot compuşii chelatici în compoziţia lor.

Nr. crt.

Denumirea îngrăşământului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspectculoare

Conţinut în s.a.

(kg/100 kg s.b.)

Recomandări de aplicare, soluri

tehnologii

1. Sulfat de fier (feros)CalaicanFeSO4 . 7H2O

Introducerea fierului în acid sulfuric (20-30%)

Cristale albastru-verzui

19-20Aplicare la sol, cu eficienţă limitată; aplicare foliară 0,1-0,3% pe vegetaţie.

2. Sulfat feric Fe2(SO4)3.4H2O

Fier elementar sau combinaţii în soluţii acide

Cristale verzui 22-24

Aplicare la sol, cu eficienţă limitată; aplicare foliară 0,13-0,3% pe vegetaţie.

3. Chelaţi cu fierNa2FeEDTANaFe-DTPANaFe-HEDTANaFe - EDDHA

Combinaţii organo-minerale cu fier

Diferite, specifice 5-14

10-125-10

6

Aplicare la sol circa 0,5-1,5 kg Fe/ha;Aplicare foliară 100-150 g produs (chelat) la 100-150 l apă.

Alte recomandări: În general solurile agricole conţin suficiente cantităţi de fier pentru nutriţia plantelor, însă

datorită solubilităţii reduse şi dependente de pH a compuşilor cu fier din soluri, soluţia solului conţine cantităţi reduse din acest element.

Absorbţia ionului de Fe2+ este posibilă datorită capacităţii rădăcinilor de a reduce Fe3+ în Fe2+, în condiţiile unui sol cu pH acid.

În solurile cu pH alcalin, cu un exces de CaCO3, fierul devine inaccesibil plantelor, având loc fenomenul de carenţă în fier, întâlnit sub denumirea de „cloroză ferică” sau „cloroză ferocalcică”

Aplicarea chelaţilor la sol şi foliar este mai eficientă întrucât din combinaţiile minerale, fierul se insolubilizează în sol (la pH >7,0).

7.1.2. Recomandări de utilizare la principalele îngrăşăminte cu MANGAN

Ca îngrăşăminte cu mangan se folosesc o serie de compuşi anorganici şi organici de Mn, frite, sau reziduuri de la prelucrarea minereurilor de mangan.

Carenţa de mangan provoacă totdeauna o dezorganizare şi destrucţie a cloroplastelor şi implicit influenţează negativ sinteza protidelor şi a glucidelor. Frunzele plantelor afectate de carenţă îşi încetinesc şi chiar opresc creşeterea, se decolorează într-un galben-cenuşiu cu pete necrotice şi concomitent în frunze se acumulează excesiv N-NO3

-. Sistemul radicular se dezvoltă slab şi plantele se smulg uşor din sol.

După simptomele vizuale carenţa de mangan se aseamănă cu cea de fier, cu deosebirea că în cazul manganului frunzele sunt mai mozaicate. Cea mai uzuală plantă test a caranţei în Mn, este ovăzul care prezintă simptomul tipic a carenţei acestui microelement, cu pete cenuşii dispuse transversal pe frunze iar vârful acestora rămâne verde.

6

Nr. crt.

Denumirea îngrăşământului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspect,culoare

Conţinut în s.a.

(kg/100 kg s.b.)

Recomandări de aplicare, soluri,

tehnologii

1. Sulfat de manganMnSO4.H2OMnSO4.3H2OMnSO4.4H2OMnSO4.7H2O

Combinaţii ale manganului în acid sulfuric

Cristale, alb-roze 32

26-282420

Aplicare la sol 5-40 kg Mn/ha; Aplicare foliară 0,05-0,1% la plante anuale şi 0,2-0,5% la pomi fructiferi şi viţă de vie.

2. Superfosfat cu mangan Ca(H2PO4)2 cu Mn

Îmbogăţirea superfosfatului cu Mn

Alb-cenuşiu

1,5-2,5 Doză normală deP2O5/ha; aplicat la sol.

3. Chelaţi cu mangan:NaMn-EDTANaMn-DTPA

Combinaţii organo-minerale cu Mn

Diferit, specifice 12

8

Foliar 0,05-0,1% la plante anuale şi 0,2-0,5% la pomii fructiferi şi viţă de vie.

Alte recomandări:Manganul este absorbit de către plante din soluţia solului, ca ion bivalent (Mn2+). Ionii Mn3+ şi

Mn4+ devin inaccesibili plantelor în exclusivitate pe solurile neutre şi mai ales pe cele bazice (cu pH>7,0) carbonatate şi bine structurate unde au loc fenomenele de oxidare a manganului.

Stările de carenţă în Mn se pot întâlni şi pe psamosoluri, mai ales pe cele nefertilizate organic şi chimic, unde ionii de Mn sunt levigaţi.

În solurile cu capacitate mare de fixare a manganului (cu pH >7,0) aplicarea numai la sol insolubilizează (din sărurile minerale) de aceea se recomandă aplicarea chelaţilor la sol şi foliar.

7.1.3. Recomandări de utilizare a principalelor îngrăşăminte cu CUPRU

Aplicare eficientă a acestui microelement, în practica agricolă şi horticolă se face folosind următoarele produse organo-minerale care sunt solubile în apă şi se folosesc de regulă la fertilizările extraradiculare, odată cu tratamentele fitosanitare.

Ca şi în cazul fierului şi manganului cele mai eficiente produse sunt chelaţii cu cupru.

Nr. crt.

Denumirea îngrăşământului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspect,culoare

Conţinut în s.a.

(kg/100 kg s.b.)

Recomandări de aplicare, soluri,

tehnologii

1. Sulfat de cupru:CuSO4.5H2O

Cupru metalic în H2SO4

Cristale albăstrui

25 Aplicare la sol 1-20 kg Cu/ha.Aplicări foliare: 0,05-0,5% CuSO4.

2. Sulfat bazic de cupruCuSO4.3Cu(OH)2

Sulfat de cupru alcalinizat

Cristale alb-verzui

35 Aplicări la sol: 1-20 kg Cu/ha (pe soluri acide).

7

Nr. crt.

Denumirea îngrăşământului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspect,culoare

Conţinut în s.a.

(kg/100 kg s.b.)

Recomandări de aplicare, soluri,

tehnologii

3. Chelaţi cu cupru:Na2Cu-EDTANaCu-HEDTA

Combinaţii organo-minerale cu cupru

Diferit, specifice 13

9

Aplicări la sol: 1-2,5 kg Cu/ha;Aplicări foliare: 100-150 g produs (chelat) la 150-200 l apă.

Alte recomandări:Cuprul este un microelement cu o reperezentare normală în soluri şi plante, cu excepţia solurilor

unde au fost înfinţate plantaţii pomicole şi viticole stropite cu substanţe cuprice pentru prevenirea şi combaterea unor boli. De asemenea, solurile poluate industrial reclamă existenţa uneori a unor cantităţi mari, chiar excessive de cupru, acumulate în timp (la noi, zonele Zlatna, Baia Mare, Roşia Montană ş.a.).

Plantele îl absorb sub formă ionică de Cu2+, care pătruns în plante îndeplineşete roluri multiple.Stările de carenţă în cupru sunt mai puţin răspândite decât la alte microelemente, iar acolo unde

apar, plantele îşi pierd turgescenţa, limbul se decolorează, frunzele se răsucesc şi apoi se usucă. Manifestare tipică este întâlnită la cereale şi în special la grâu, în faza de împăiere, când frunzele se decolorează, se răsucesc iar vârfurile se albesc.

7.1.4. Recomandări de utilizare a principalelor îngrăşăminte cu ZINC

Corectarea deficienţei cu zinc se face prin aplicarea îngrăşămintelor cu zinc în sol, stropiri foliare sau prin tratarea seminţelor înainte de semănat. În acest scop se folosesc produse chimice cu zinc, reziduuri industriale care conţin zinc, îngrăşămite chimice îmbogăţite cu Zn, îngrăşăminte organice, sunt prioritare ca efect combinaţiile organo-minerale (chelaţii) cu Zn (la sol şi foliar).

Prin stropiri foliare se aplică de regulă sulfat de zinc în concentraţii de: 0,2-0,6% la plante anuale, 1,0-4,0% la stropirile de iarnă la pomii fructiferi sau înainte de înmugurire şi 0,3% la stropirile pe vegetaţie, iar la viţa de vie înainte de înflorit se aplică în concentraţie de 0,025-0,1%.

Nr. crt.

Denumirea îngrăşământului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspect,culoare

Conţinut în s.a.

(kg/100 kg s.b.)

Recomandări de aplicare, soluri

tehnologii

1. Sulfat de zinc:Monohidrat- -ZnSO4.H2OHeptahidrat: ZnSO4.7H2OBazic: ZnSO4.4 Zn(OH)2

Zinc în soluţii de H2SO4

Săruri incolore

35

23

55

Aplicare la sol 8-10 kg Zn/ha;Aplicări foliare: 0,2-0,5% ZnSO4.

2. Chelaţi cu zinc:Na2Zn – EDTANaZn – HEDTA

Combinaţii organo-minerale cu Zn

Difuz, specifice

14 Aplicări pe solurile neutre, carbonatice, 0,5-2 kg Zn/ha; Aplicări foliare: 80-100 g produs (chelat) la 100-150 l apă.

8

Nr. crt.

Denumirea îngrăşământului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspect,culoare

Conţinut în s.a.

(kg/100 kg s.b.)

Recomandări de aplicare, soluri

tehnologii

3. Superfosfat cu zincCa(H2PO4)2+Zn

Superfosfat îmbogăţit în zinc

Alb-cenuşiu

0,8-1,0 Doza optimă de P2O5/ha.

Alte recomandări:Deficienţa de zinc poate fi întâlnită la unele cereale (şi în special la porumb) şi la alte culturi

(hamei, lămâi, viţă de vie şi pomi tineri) sensibile la insuficienţa sa în sol. Simptomul este cel al “benzilor” albicioase dispuse faţă de nervura principală, iar la pomi, de creşteri anormale mici, cu frunze dispuse “în rozetă” pe lăstari. La plantele ce prezintă acest simptom regăsim conţinutul de zinc < 10-15 ppm, iar în soluri < 1,5 ppm zinc extractibil. Fenomenul are o incidenţă mai mare pe solurile carbonatate, cu reacţie alcalină şi suprafosfatate.

Se previne prin aplicarea corectă a amendamentelor şi îngrăşămintelor cu fosfor, prin stropiri foliare cu îngrăşăminte pe bază de zinc.

7.1.5. Recomandări de utilizare a principalelor îngrăşăminte cu BOR

Principalele minerale cu bor din soluri (boraţi hidrataţi şi anhidri şi borosilicaţi complecşi) alimentează conţinutul de bor total din soluri, iar din aceste forme o cantitate mică este absorbită ca acid boric (H3BO3) sau ca ion borat – B(OH)4

- constituind astfel forma accesibilă pentru plante sau bor hidrosolubil.

Corectarea deficienţei de bor în nutriţia plantelor se face prin administrarea în sol a sărurilor cu bor (boraţi),a acidului boric, a îngrăşămintelor chimice cu potasiu şi fosfor care conţin bor prin administrarea de îngrăşăminte organice. Administrarea poate fi făcută şi prin stropiri foliare.

În mod frecvent se folosesc următoarele produse:

Nr. crt.

Denumirea îngrăşământului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspectculoare

Conţinutîn s.a.

(kg/100 kg s.b.)

Recomandări de aplicare, soluri,

tehnologii

1. BoraxulNa2B4O7.10H2O

Neutralizarea acidului boric cu hidroxid de sodiu

Sare albă 11-12 Aplicare pe soluri acide,0,5-5 kg B/ha.

2. Acid boricH3BO3

Atac acid la minereuri cu bor

Cristale incolore, lucioase

16-18 Aplicare pe soluri neutre şi alcaline, 0,5-5 kg B/ha

3. Nămoluri cu borNa2B4O7;H3BO3

Rezidii de la fabricarea acidului boric şi boraxului

Roz, cenuşiu

1,5-2,5 Soluri acide amendate, soluri nisipoase.

Alte recomandări:Deficienţa de bor, este frecventă pe soluri nisipoase, pe soluri acide (pH < 5,5) şi alcaline (pH

>7,0), cu conţinuturi de bor – hidrosolubil mai mici de 0,5 ppm. Are simptome diferite, recunoscute prin îngălbenirile vârfurilor de creştere, slabă fertilitate a polenului şi înfloririi, ”putrezirea inimii” la sfecla de zahăr, pătarea cafenie a fructelor.

9

La sfecla de zahăr şi cea furajeră apare un simptom specific carenţei de bor începând cu frunzele tinere din mijlocul rozetei de curând formate. Rădăcinile se deformează şi în secţiune, prezintă zone brune negricioase „putrezirea inimii sfeclei”.

În legumincultură carenţa de bor provoacă avortarea florilor şi căderea fructelor şi seminţelor. Lipsa borului în pomicultură se manifestă pe fructe prin pătarea cafenie a fructelor de cais şi

„pistruirea” brună a fructelor de măr.La viţa de vie, carenţa în bor poate fi o cauză a „mărgeluirii”ciorchinelor şi boabelor de struguri. În organele plantelor afectate de această deficienţă regăsim concentraţii de bor sub 8-10 ppm B,

care se previne şi se corectează prin fertilizări organo-minerale şi stropiri cu soluţii de acid boric şi borax.

7.1.6. Recomandări de utilizare a principalelor îngrăşăminte cu MOLIBDEN

Deficienţa de molibden, este prezentă la culturi sensibile (din familia Cruciferelor şi Leguminoaselor), pe soluri acide cu conţinuturi de molibden accesibil mai reduse de 0,2-0,3 ppm Mo.

Simptomul este specific la leguminoase prin cloroză şi dereglarea formării nodozităţilor, la crucifere prin încolăcirea frunzelor (“coada biciului”) şi este des întâlnit nu numai pe soluri acide ca şi pe cele acidifiate sau fertilizate excesiv cu azot. În frunze se regăsesc concentraţii <0,1 ppm Mo.

Se previne şi se corectează această dereglare prin fertilizări echilibrate cu îngrăşăminte minerale pe bază de azot, fosfor şi potasiu, fertilizarea periodică cu gunoi de grajd, amendare calcică a solurilor acide, aplicarea la sol a îngrăşămintelor cu molibden şi stropiri extraradiculare cu îngrăşăminte foliare ce conţin molibden.

Nr. crt.

Denumirea îngrăşământului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspect,culoare

Conţinuts.a.

(kg/100 kg s.b.)

Recomandări de aplicare, soluri,

tehnologii

1. Molibdatul de amoniu(NH4)2MoO4.4H2O

Amonificarea acidului molibdenic

Sare albă 54 Aplicare la sol: 1-3 kg Mo/ha;Aplicări foliare: 0,01-0,05%

2. Molibdat de sodiuNa2MoO4 . 2H2O

Acid molibdenic neutralizat cu hidroxid de sodiu

Sare albă

39 Aplicare la sol: 1-3 kg Mo/ha; Aplicări foliare: 0,01-0,1%.

3. Molibdat dublu de amoniu şi sodiu(NH4)2MoO4.Na2MoO4

Amestec chimic al celor două săruri

Alb-gălbui

30 Aplicare la sol: 1-3 kg Mo/ha;Aplicări foliare: 0,01-0,1%.

4. Superfosfat cu molibdenCa(H2PO4)2+Mo

Amestec de superfosfat cu o sare de molibden

Cenuşie 0,2 Aplicare concomitentă a celor două elemente, cu respectarea dozei de P2O5/ha.

10

Alte recomandări:- Plantele absorb molibdenul cu precădere ca ion oxicomplex (MoO4

2-) predominant în solurile cu pH >5.

- În solurile cu pH-ul puternic acid, datorită prezenţei ionilor liberi de Al3+ şi Fe3+ şi a hidroxizilor respectivi, Al(OH)3 şi Fe(OH)3, mobilitatea şi accesibilitatea molibdenului este scăzută, datorită reţinerii ionului de MoO4

2- de hidroxizii de fier şi aluminiu.- Reacţia solului constituie factorul esenţial ce determină mobilitatea molibdenului şi

accesibilitatea lui pentru plante.- Se atenţionează în mod deosebit incidenţa stărilor de deficienţă în molibden la supradozările

aplicării azotului. In acest context molibdenul susţine efectiv metabolizarea şi utilizarea productivă a azotului aplicat. -VIII-

ÎNGRĂŞĂMINTE MINERALE COMPLEXE ŞI MIXTE (COMPUSE). RECOMANDARI PRACTICE DE UTILIZAREA RATIONALA.

8.1. ÎNGRĂŞĂMITE COMPLEXE ŞI MIXTE (COMPUSE)

Îngrăşămintele ce conţin un singur element principal (azot, fosfor, potasiu, sulf, calciu, magneziu şi microelemente) care au fost prezentate în subcapitolele anterioare, sunt numite convenţional îngrăşăminte simple, după elementul fertilizant de bază pe care îl conţin. Ca urmare a modernizării şi intensivizării agriculturii se aplică deodată două (NP), trei (NPK) sau mai multe elemente nutritive (NPK + Mg + B +Zn), obţinute industrial printr-un amestec chimic sau fizic şi poartă denumirea de îngrăşăminte complexe şi mixte.

Îngrăşămintele complexe şi mixte constituie o categorie deosebit de importantă de îngrăşăminte pentru agricultură şi horticultură, pentru toate solurile şi pentru toate culturile.

Aceste îngrăşăminte conţin cel puţin două sau trei elemente primare (N, P, K) dar uneori şi elemente secundare (S, Ca, Mg) ca şi microelemente (Fe, Cu, Zn, Mn, B, Mo, ş.a.).

Îngrăşămintele complexe: se obţin printr-un amestec chimic între două sau mai multe îngrăşăminte simple sau materii prime folosite la fabricarea îngrăşămintelor chimice din care rezultă, prin reacţii chimice, compuşi noi din punct de vedere chimic.

Îngrăşămitele mixte: sunt amestecuri fizice sau parţial realizate chimic, tot din două sau mai multe îngrăşăminte ( ce pot fi simple sau complexe ).

Îngrăşămintele complexe şi mixte mai poartă denumirea de îngrăşăminte compuse.Avantajele acestor îngrăşăminte chimice compuse (cele complexe + mixte) faţa de cele simple:- sunt superioare prin conţinutul mai ridicat în substanţă activă spre exemplu, diamoniufosfatul

(DAP), 16 : 48 : 0, are un conţinut total de 64 kg s.a. respectiv NP la 100 kg substanţă comercială, iar îngrăşămintele complexe diamoniunitrofoska, 13 : 26 : 13, conţine 52 kg s.a. N,P,K la 100 kg substanţă comercială;

- datorită conţinutului ridicat în s.a., aportul de substanţe balast sau reziduuri este mai mic decât în cazul îngrăşămintelor chimice simple;

- sunt mai ieftine şi mult mai economice (prin procurare, transport, manipulare) rapoartate la unitate de substanţă activă sau la 100 kg substanţă comercială;

- au o stare fizică mai bună fiind mai puţin higroscopice. De regulă îngrăşămintele complexe se livrează în exclusivitate numai în stare condiţionată, granulată;

- datorită conţinutului a 2-3 elemente, se asigură printr-o singură trecere cu maşina aplicarea lor concomitentă şi uniformă, realizându-se o serie de interacţiuni agrochimice cu caracter pozitiv ca (N şi P; N P K; N şi K; N şi S; N şi Mg).

11

Dezavantajele îngrăşămintelor complexe şi mixte decurg mai mult din tehnologia de fabricare;

- din unele îngrăşăminte lipsesc uneori macroelementele secundare (S, Ca, Mg), iar altele nu conţin microelemente;

- conţinutul şi proporţia elementelor nutritive nu corespund nevoilor tuturor plantelor de cultură în toate fenofazele şi pe toate solurile.

Acest neajuns se corectează în practica agrochimică prin completarea prin îngrăşăminte chimice simple în cantităţi mai mici.

8.1.1.Clasificarea îngrăşămintelor complexe şi mixte (compuse)Se face după următoarele criterii: a. după numărul de elemente principale (esenţiale) pe care le conţin:- îngrăşăminte complexe şi mixte binare (cu două elemente principale): cu NP; NK; NMg; NS;

PK;- îngrăşăminte complexe şi mixte ternare sau cu mai multe elemente (cu trei sau mai multe

elemente principale, macro şi microelemente); NPK, NPK + microelemente etc.b. după starea fizică de livrare :- îngrăşăminte complexe şi mixte solide;- îngrăşăminte complexe şi mixte lichide;- îngrăşăminte complexe şi mixte soluţii şi suspensii.c. după componentul chimic principal modul de obţinere şi starea fizică, criteriu sintetic:- îngrăşăminte complexe solide; - cu 2 elemente: de tipul NP; NK; NMg; NS; PK; PMg; KMg;- cu 3 sau mai multe elemente de tipul: NPK; NPKMg etc.;- îngrăşăminte complexe lichide:

- soluţii pentru sol; - suspensii pentru sol; - îngrăşăminte foliare: - de tipul cristalin; - de tipul foliar;

- îngrăşăminte mixte: - amestecuri din îngrăşăminte solide; -amestecuri din îngrăşăminte lichide;

- îngrăşăminte ionitice (organo-minerale).

8.1.2. Tendinţe de viitor privind fabricarea şi utilizarea îngrăşămintelor complexe şi mixte

In folosirea şi utilizarea acestor sortimente se manifestă următoarele tendinţe:- sunt îngrăşămintele viitorului, atât în lume cât şi la noi în ţară fiindcă industria chimică

românească produce unele îngrăşăminte chimice simple de calitate din care în timp s-a dezvoltat un sortiment bun de îngrăşăminte complexe;

- în lume şi ţară se tinde spre dezvoltarea cantitativă şi sortimentală a îngrăşămintelor complexe şi mixte.

12

8.2. RECOMANDĂRI PRACTICE DE UTILIZARE RAŢIONALĂ A ÎNGRĂŞĂMINTELOR COMPLEXE SOLIDE – BINARE ŞI TERNARE

(cu 2 şi 3 elemente fertilizante)

Nr. crt.

Denumirea îngrăşămân-

tului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspect,culoare

ConţinutÎn s.a.

N,P2O5,K2O

Raport N:P:K

Recomandări de aplicare,

soluri, tehnologii

TIPUL NP:1. Fosfat

monoamo-niacal

NH4H2PO4

Neutralizarea H3PO4 (30-50%) cu NH3

Alb- cenuşiu

12-62-0 1:5:0 Aplicare de bază sau precedentă semănatului, pe soluri sărace în fosfor.

2. Fosfat diamoniacal(NH4 )HPO4

Neutralizarea H3PO4 (75-85%) cu NH3

Alb- cenuşiu

21-53-016-48-0

1:2,5:01:3:0

Aplicare de bază sau precedentă semănatului, pe soluri sărace în fosfor.

3. Nitrofosfaţii(NH4)2HPO4.

NH4NO3.CaHPO4

Amestecuri chimice de fosfaţi de amoniu şi azotat de amoniu (sau atac al rocii fosfatice cu acid azotic)

Alb-cenuşiu

27-13,5-022-22-012-18-0

2:1:01:1:0

1:1,5:0

Pe toate solurile, fertilizări la semănat – plantat şi faziale.

4. Fosfatul de uree

[CO(NH2)2. H3PO4]

Dizolvarea ureei în H3PO4

(60-85%)

Alb- slab

cenuşiu

17-44-0 1:2,5:0 Fertilizant aplicat pe soluri sărace în fosfor.

TIPUL NK:

13

Nr. crt.

Denumirea îngrăşămân-

tului,Formula chimică

Metoda de obţinere

Aspect,culoare

ConţinutÎn s.a.

N,P2O5,K2O

Raport N:P:K

Recomandări de aplicare,

soluri, tehnologii

1. Azotatul de potasiuKNO3

Reacţie de dublu schimb între săruri sau dintre acidul azotic (65-70%) şi KCl

Sare albă

14-0-47 1:0:2,5 Fertilizant pentru soluri sărace în K şi plante sensibile la insuficienţa acestui element.

TIPUL NPK:1. Compuşi

NitrophoskaAmestec chimic de uree – azotat de amoniu, cu mono – şi difosfat de amoniu şi cu KCl sau K2SO4

Alb- cenuşiu

cu nuanţe roze

13-26-1315-15-1522-11-11

1:2:11:1:12:1:1

Pe toate solurile şi în primul rând deficitare în K.La plante mari consumatoare de K şi sensibile la insuficienţa sa (legume, viţă de vie, pomi fructiferi, trifoi, sfeclă, cartofi etc.).

8.3. ÎNGRĂŞĂMINTE COMPLEXE LICHIDE

În această grupă intră soluţii şi suspensii cu două sau mai multe elemente pentru sol şi îngrăşăminte complexe foliare ce au o aplicare în exclusivitate extraradiculară, pe organele vegetative ale plantelor şi în primul rând pe frunze.

La noi aceste îngrăşăminte au o folosire limitată, se aplică doar cele foliare în horticultură, la legume cultivate în seră, solarii, răsadniţe la plantaţiile viticole şi pomicole, iar în ultimii ani la cereale păioase de toamnă, concomitent cu erbicidarea lor.

Soluţiile şi suspensiile pentru sol nu se folosesc mai ales din lipsa unei tehnologii şi a utilajelor specifice de transport, manipulare şi aplicare .

a. Soluţii pentru sol se obţin prin dizolvarea în apă a unor săruri solubile ce conţinut două sau mai multe elemente (uneori cu microelemente) şi se aplică la sol. Ca materii prime în obţinerea acestora se folosesc pentru dizolvarea în apă amoniacul, ureea, acid ortofosforic, fosfaţi de amoniu, săruri de potasiu (KCl şi K2SO4) şi săruri cu microelemente rezultând soluţii cu formula 8 : 24 : 0 sau 10 : 34 : 0; 11: 37: 0.

Avantaje: - solubilitatea bună a sărurilor, asigurându-se o accesibilitate bună plntelor;

- permit o reglare corespunzătoare a rapoartelor NP sau NPK conform cu cerinţele plantelor în anumite faze de vegetaţie;

14

- se pretează la aplicarea concomitentă cu apa de irigaţii sau cu tratamentele fitosanitare (fertirigare);

- au costuri cu 25 - 30 % mai reduse faţă de îngrăşămintele complexe solide.Dezavantaje: - cer o tehnologie specială de depozitare, manipulare, transport şi aplicare.Aplicarea lor se face la suprafaţa solului fiindcă nu conţin NH3 liber şi se pot încorpora prin

lucrări de bază şi cultivaţie.b. Suspensii pentru sol se obţin din acizii orto şi polifosforici şi în locul soluţiilor perfecte

pentru sol se obţin suspensii cu prezenţa uneori şi a unor compuşi în cristale. Pentru o menţinere a componenţilor în stare de suspensii aplicabile, se adaugă substanţe (adjuvanţi) formate din argile coloidale, în raport de 0,1-0,5% faţa de restul compuşilor. Dacă au o densitate ridicată de 1,4-1,5, o vâscozitate ridicată şi tendinţe de a se depune trebuie să se aplice rapid pe sol.

Aceste suspensii pot fi numai cu macroelemente iar altele mai conţin pe lângă macro şi microelemente (Fe, Cu, Zn, B, Mn, Mo).

Aplicarea acestor suspensii se face la sol, cu echipamente ce permit trecerea şi dispersia suspensiilor şi se încorporează cu lucrările de bază sau de cultivaţie în soluri.

c. Îngrăşăminte foliare. Îngrăşămintele chimice complexe foliare sunt destinate fertilizărilor extraradiculare şi mai ales foliare (pe frunze), care prin pătrunderea ionilor nutritivi în frunze şi influenţarea mediului intern al plantelor stimulează absorbţia şi asimilarea elementelor cu efecte favorabile asupra creşterii plantelor şi producţiilor.

Avantaje:- au un caracter stimulativ, determinând creşterea consumului de elemente nutritive din sol şi

îngrăşăminte;- nu substituie celelalte metode de aplicare ci au un rol complementar;- se previn deficienţele primare şi secundare ale elementelor nutritive din sol; - se tratează curativ dereglările trofice , datorate carenţelor sau exceselor de elemente nutritive; - sporesc randamentul fotosintezei; - optimizează rapoartele între elemente; - grăbesc redresarea unor culturi slabe; - corectează însuşirile de calitate ale recoltelor.Fertilizarea foliară se realizează cu îngrăşăminte complexe lichide, în soluţie, care sunt

substanţe minerale şi organice cu macroelemente (N, P, K, S, Ca, Mg) şi microelemente (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Co, ş.a.) în forme chimice care pot pătrunde în plante. Alături de aceste surse de elemente nutritive sunt prezente şi substanţe cu rol chelatizant şi de stimulare fiziologică a metabolismului. În aceste îngrăşăminte este foarte important ca toate componentele să aibă o totală solubilitate şi disociere ionică în soluţia preparată pentru aplicare, iar pH să fie neutru.

La noi se fabrică două tipuri de îngrăşăminte complexe lichide:- tipul cristalin nominalizat cu litera “C” urmat de 3 cifre ce exprimă raportul N: P2O5: K2O.

Acest tip “C” nu conţine microelemente şi sub aspectul fizic sunt lichide incolore, ex. C0ll; C141; C313; C414;

- tipul foliar nominalizat cu litera “F” urmat tot de 3 cifre ce exprimă raportul N:P 2O5:K2O şi se prezintă sub formă de soluţii limpezi colorate diferit în funcţie de complexele organo-minerale ale microelementelor adăugate, ex. F414; F141; F231; F011.

Ambele tipuri se pot aplica în apa de irigaţie prin aspersiune sau odată cu tratamentele fitosanitare, după un control agrochimic riguros.

Se aplică în diluţii volumetrice de 70 până la 300 ori folosind 0,33-1,5 l îngrăşământ lichid pentru a prepara 100 l soluţie diluată de aplicat pe plante. La prima aplicare, când ţesuturile plantelor sunt în formare, se aplică mai diluat 0,3-0,5% iar la aplicările ulterioare mai concentrat 0,75-1,0%.

15

Alte recomandări de aplicare a îngrăşămintelor foliare:- îngrăşămintele cu aplicare extraradiculară nu exclud fertilizarea la sol ci o completează, o

reglează şi corectează; - fertilizarea foliară previne stări negative de vegetaţie şi chiar influenţează parametrii calitativi ai

nutriţiei şi producţiei agricole şi horticole;- această tehnologie este mai eficientă în privinţa prezenţei microelementelor decât

macroelementelor întrucât cele dintâi sunt necesare în doze mai mici;- microelementele conţinute în aceste produse, sunt mai ales sub formă chelatică, mult mai

eficiente şi cu efect prelungit;- influenţează nutriţia, efectul fertilizării prin sistemul radicular şi chiar absorbţia şi translocarea

elementelor nutritive prin rădăcini; - intervin eficient când activitatea radiculară este mai redusă sau afectată de factori negativi

(băltiri de ape, antagonisme ionice etc.);- contribuie la creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor, creşterea vegetativă, formarea masei

radiculare, activitatea rizosferei, rezistenţa la boli, diferenţierea organelor de reproducere, înflorirea plantelor;

- aceste compoziţii foliare sunt compatibile cu majoritatea pesticidelor;- se pretează pentru toate culturile – anuale şi perene, agricole şi horticole, în concentraţii mai

ales de 0,2-0,5%, mai rar în concentraţii mai ridicate (eventual în fenofaze mai tardive);- aplicarea acestor produse foliare sunt mai eficiente pe un fond de fertilizare organo-minerală

asigurat solului. In situaţii contrare, la culturi semănate pe soluri sărace din punct de vedere nutritiv, fertilizarea foliară, în timp, duce la epuizarea rezervelor de nutrienţi din sol.

8.4. INGRĂŞĂMINTELE MIXTE

Sunt îngrăşăminte compuse cu două sau mai multe elemente principale, inclusiv cu microelemente, realizate numai prin amestec fizic, din îngrăşămintele simple, materii prime ale acestor îngrăşăminte complexe, solide sau lichide, cu aplicare de bază, înainte şi la semănat, dar şi fazial (suplimentar).

Avantaje: - prin reţetele posibil de realizat se pot efectua fertilizări conform însuşirilor agrochimice ale

solului şi cu cerinţele plantei;- se aplică o singură dată elementele necesare plantelor şi se reduce transportul de îngrăşăminte

simple, se reduc cheltuielile de transport şi aplicare;- se conservă starea fizică a solului, evitând tasarea excesivă prin mai multe treceri cu

agregatele şi maşinile de fertilizat;- reţetele de îngrăşăminte se fac la solicitarea agrochimică a situaţiei date comparativ cu cele

complexe care au reţete standard.Pentru realizarea acestor produse, este necesară compatibilitatea fizică şi chimică: a. Compatibilitatea fizică - este determinată mai ales de similitudinea în greutatea specifică

a produselor iniţiale cât şi de gradul de uniformitate a granulaţiei.Alegerea componentelor îngrăşământului mixt trebuie să se facă şi după aceste stări. b. Compatibilitatea chimică - este dată de natura îngrăşămintelor componente şi de specificul

reacţiei chimice potenţial posibile între ionii şi substanţele amestecate ce au ca urmări fie înrăutăţirea

16

stării fizice a produselor cât şi a celei chimice prin pierderi de substanţă, prin volatilizare sau retrogradare în compuşi şi forme insolubile şi neasimilabile pentru plante.

Îngrăşămintele simple şi complexe sau materiile prime ale acestora sunt incompatibile pentru amestecul cu îngrăşăminte mixte, dacă la mixarea (amestecarea) lor fizică au loc următoarele tipuri de reacţii:

- unele ce determină o înrăutăţire şi deteriorare a stării fizice prin formarea unor săruri noi, higroscopice: (ex. formarea Ca(NO3)2 care este foarte higroscopic);

- alte reacţii determină pierderi de elemente şi substanţe nutritive prin volatilizare: ex. 2 NH4NO3 + K2CO3 2 KNO3 + 2 NH3↑ + CO2 + H2O, adică N-NH4 NH3↑;

- unele reacţii determină insolubilizarea ionilor (retrogradarea) ionilor nutritive:ex. Ca(H2PO4)2.H2O + Ca CO3 + 2H2O CaH2PO4.2H2O+CO2↑ superfosfat fosfat dicalcic

Cazuri de compatibilitate chimică perfectă se întâlnesc rar, mai ales la îngrăşămintele ce nu conţin substanţe solubile în apă.

Nu se amestecă: (dintre îngrăşămintele uzuale).- azotatul de amoniu şi ureea cu superfosfatul, dar se poate amesteca cu fosfatul

monoamoniacal;- îngrăşămintele cu N-NH4

+ cu substanţele bazice formându-se NH3 ↑;- îngrăşămintele cu fosfor solubil în apă + CaO sau CaCO3 rezultă insolubilizarea fosforului.Se pot amesteca: (pentru combinaţiile de tipul NP sau NPK).- aproape toate îngrăşămintele complexe între ele sau cu unele simple; - toate sortimentele cu N şi P sunt compatibile de amestec cu cele cu K (KCl şi K2SO4);- cele cu tendinţe de aglomerare (higroscopice) cu cele nehigroscopice, neaglomerabile şi

rezultă un produs mai bun.Se pot amesteca înainte de aplicare cu două zile cele cu un grad scăzut de compatibilitate.

8.5.INGRĂŞĂMINTE IONITICE (ORGANO-MINERALE)

Sunt reprezentate de fertilizanţi creaţi pentru a înlătura unele neajunsuri ale îngrăşămintelor minerale legate de pierderile prin levigare a azotului (N-NO3¯ mai ales) şi retrogradarea ionilor ortofosforici. La fabricarea acesor îngrăşăminte se folosesc schimbători de ioni (ioniţi) cu însuşiri adsorbante, ca substrat cu funcţii de reţinere, pe care sunt adsorbiţi ionii nutritivi (cationi + anioni).

Au o folosire limitată mai ales pe solurile cu un complex adsorbtiv slab ca şi pe cele cu capacitate mare de fixare a ionilor fosforici.

Ca substanţe adsorbtive se folosesc următoarele materiale: praf de cărbune rezidual, celuloză şi reziduuri care acţionează cu acizi şi reziduuri ligninice şi praf de turbă activat prin sulfonare. Activarea substanţelor cu acizi H3PO4, H2SO4, HNO3, se continuă ulterior prin neutralizări cu substanţe bazice purtătoare de cationi. Astfel iau naştere îngrăşămintele ionitice cu conţinut organo-mineral (nominalizat cu litera “L” urmată de 3 cifre care exprimă raportul de NPK din produs). Sunt fabricate mai ales pentru aplicarea lor pe soluri sărace în humus (psamosoluri şi erodisoluri).

Folosirea lor este limitată, datorită costului ridicat de fabricaţie.

17

-IX- ÎNGRĂŞĂMINTELE ORGANICE NATURALE

Practicarea agriculturii intensive chimizate a determinat pe de o parte creşterea productivităţii solului, dar în acelaşi timp s-a constatat şi o degradare a fertilităţii lui. La aceasta au contribuit nu numai dozele mari de îngrăşăminte chimice aplicate an de an fără o fertilizare organică şi aplicarea la sol a pesticidelor remanente cât şi intensivizarea lucrărilor solului cu utilaje grele la conţinuturi necorespunzătoare de umiditate în sol.

La degradarea accentuată a fondului pedologic şi a ecosistemelor în special, a contribuit practicarea agriculturii lipsită de zootehnie care nu beneficia de fertilizare organică şi de un aport substanţial de materie organică în sol.

În actuala competiţie de agricultură ecologică sustenabilă, folosirea îngrăşămintelor organice naturale în sistemul de fertilizare, are efecte benefice atât asupra sporiri fertilităţii solului şi îmbunătăţirea unor indicatori de natură fizică cât şi asupra ecosistemului în ansamblu.

Fertilizarea organică completată cu cea minerală are un rol deosebit de important în sporirea producţiilor plantelor agricole, respectiv a randamentelor cantitative şi calitative la unitatea de suprafaţă şi mai ales în tehnologia plantelor de cultură, horticole, unde se practică intensivizarea chimizării la cele mai ridicate niveluri.

Prin îngrăşăminte organice naturale se înţeleg diverse produse reziduale obţinute în anumite sectoare ale economiei, ce pot fi utilizate ca fertilizanţi imediat după obţinere sau după o prealabilă păstrare şi fermentare în vederea îmbunătăţirii însuşirilor lor. Tot în această categorie se includ îngrăşămintele verzi şi turba care deşi nu se obţin ca reziduuri, au însuşiri de îngrăşăminte organice şi sunt considerate resurse agrochimice naturale.

Îngrăşămintele organice sunt sortimente foarte diversificate, de la resturi vegetale la rezidii din activitatea zootehnică, composturi sau sedimente naturale ce au în primul rând un aport de materii şi substanţe organice, care încorporate în sol au efecte pozitive şi complexe asupra acestuia.

Aceste îngrăşăminte aplicate solurilor fără excepţii, asigură cantitativ şi ca suport energetic reglarea substanţelor humice, echilibrarea proceselor de humificare cu cele ale mineralizării materiei organice. De asemenea, prin încorporarea resturilor vegetale se asigură o reutilizare a elementelor nutritive şi o influenţă complexă şi stabilă, asupra chimismului şi însuşirilor fizice şi microbiologice ale solurilor. Se apreciază că faţă de cele minerale, îngrăşămintele organice au relevanţă şi efect, în primul rând asupra fertilităţii solurilor, sporindu-i şi menţinându-i această calitate şi implicit asupra producţiei culturilor agricole şi horticole. La aceste însuşiri şi efecte se adaugă o serie de tehnologii şi culturi (cum ar fi cele din spaţiile verzi sau unele culturi horticole), a căror reuşită este total dependentă de aceste îngrăşăminte şi efectul lor.

9.1.EFECTELE BENEFICE ALE ÎNGRĂŞĂMINTELOR ORGANICE ASUPRA SOLURILOR

Aceste îngrăşăminte au următoarele avantaje: - aport substanţial în materie organică pentru procesul de sinteză a humusului din sol, de

stabilizare sau mărirea rezervei acestuia prin echilibrarea dinamică a celor două procese predominante în evoluţia materiei organice din sol - humificarea şi mineralizarea;

- sunt o sursă ieftină, economică (fără înglobare de energie fosilă) şi substanţială cantitativ şi calitativ de elemente nutritive (macro- şi microelemente). Comparativ cu îngrăşămintele produse industriale, îngrăşămintele naturale şi gunoiul de grajd au un conţinut echilibrat în elemente nutritive (iar gunoiul de grajd este un îngrăşământ “complex” şi “complet”);

- prin conţinutul în constituenţi organici şi chimici au efecte benefice nu numai asupra stării

18

fizico-chimice a solurilor ci şi asupra unor însuşiri fizice şi microbiologice ale acestora; - structurează solurile, determină unele însuşiri esenţiale cum ar fi capacitatea de schimb

cationic, reacţia şi regimul fertilităţii solurilor, într-un cuvânt reglează regimul agro-hidric şi temperatura solurilor;

- au efecte foarte mari cu eforturi economice mici.Din punct de vedere al compoziţiei lor, îngrăşămintele organice reprezentative, de origine

animalieră, au însuşirile îngrăşămintelor complexe şi mai mult deţin cantităţi însemnate de materie organică (s.u.) şi elemente cu caracter fertilizant în sortiment diversificat (tabelele 36, 37).

Tabelul 36Compoziţia gunoiului de grajd proaspăt în funcţie de specia de animale (după Lixandru şi colab., 1990, citat de Goian, 1997)

Specia Apă % N % P % K % Ca % Mg %Bovine 75 0,245 0,109 0,457 0,320 0,060

Cabaline 71 0,58 0,122 0,440 0,210 0,084Ovine 68 0,85 0,109 0,562 0,210 0,110Suine 72 0,45 0,083 0,457 0,035 0,054Păsări 65 1,700 1,600 0,950 2,030 0,220

Tabelul 37Compoziţia medie în elemente nutritive a gunoiului de grajd după fermentare (după Lixandru şi colab, 1990, citat de Goian, 1997)

Macroelemente % Microelemente ppmSpecificare Limite Media Specificare Limite Media

N 0,20-0,6 0,4 Mn 30-50 40P 0,04-0,3 0,2 Zn 10-20 15K 0,10-0,8 0,6 B 3-5 4Ca 0,07-1,0 0,5 Cu 1-3 2Mg 0,06-0,3 0,1 Mo 0,1-0,2 0,15

Aceste însuşiri de conţinut şi compoziţie raportate la unitatea de suprafaţă redau solurilor următoarele aporturi efective prin aplicare (tabelul 38).

Tabelul 38

Aporturile medii de elemente nutritive (kg element/tona de îngrăşământ natural), după Vintilă, 1983, Borlan şi Hera, 1994, Velicica Davidescu şi D. Davidescu, 1999

SpeciaSubstanţa organică

(s.u.)Nt P2O5 K2O S CaO

MgO

a. Gunoi semifermentat:Bovine 220 4,5 2,5 5,0 0,5 3,0 1,5Ovine 250 7,0 2,8 6,0 0,8 4,0 2,0Cabaline 250 6,0 3,0 5,0 0,7 5,0 3,0

19

Porcine 210 5,5 4,0 4,5 0,7 3,0 1,1Păsări 300 12,0 10,0 4,5 1,3 11,0 5,0

b. TurbăOligotrofă 160 2,2 0,4 0,1 0,2 0,5 0,2Eutrofă 200 3,5 2,6 1,1 0,4 10,3 0,8

c. Resturi vegetalePaie grâu 850 5,0 2,1 9,5 0,3 4,2 2,1Coceni porumb 840 7,0 3,5 2,9 0,3 7,0 3,5Vreji cartofi cu frunze

130 2,5 1,4 8,2 0,2 4,9 2,5

Tulpini floarea soarelui

870 8,2 1,8 10,0 0,2 6,1 2,1

9.2. CLASIFICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR ORGANICE

În clasa îngrăşămitelor organice intră produse naturale cu caracter local şi rezidual ce provin de regulă din alte îndeletniciri şi activităţî din agricultură. Sunt produse secundare ale unor activităţi esenţiale.

După provenienţă, îngrăşămintele naturale pot fi:

a. Produse secundare din zootehnie1. gunoiul de grajd;2. tulbureala (nămolul) de bovine;3. urina şi mustul de gunoi de grajd;4. dejecţiile avicole.

b. Reziduuri orăşeneşti1. nămoluri de la epurarea apelor orăşeneşti şi menajere;2. composturi din reziduuri orăşeneşti.

c. Resturi vegetale, culturi speciale1. paiele şi resturile vegetale;2. îngrăşămintele verzi.

d. Composturi şi produse organice cu utilizare horticolă1. turba;2. composturile.

e. Reziduuri de la industria alimentară şi altele.

9.2.1. Produse secundare din zootehnie

Gunoiul de grajd este îngrăşământul organic cel mai reprezentativ şi cu cea mai mare valoare agrochimică şi agronomică, care provine din activitatea zootehnică, fiind iniţial un amestec din dejecţiile solide, lichide şi din aşternutul animalelor.

Cantitatea de gunoi ce se poate obţine într-o gospodărie depinde de specia şi numărul de

20

animale, de raportul (proporţia) şi compoziţia chimică a furajelor şi de lungimea perioadei de stabulaţie.

Experimental s-a ajuns la următoarele cantităţi de gunoi de grajd obţinute într-o perioadă de stabulaţie de 220-240 zile în tone gunoi brut/cap animal, astfel, bovine mari 9-10 to; cabaline 6-7 to; ovine 0,8-0,9 to; suine 1,5-2,0 to.

Se apreciază că prin dejecţiile solide se elimină 30-50% din substanţele organice a furajelor consumate, aproximativ 80% din P, 60% din K şi 50% din N.

Compoziţia chimică a gunoiului de grajd este deosebit de importantă, dar extrem de heterogenă astfel în medie gunoiul de grajd de la bovine conţine: 0,4-0,5% N; 0,2-0,3% P2O5 ; 0,6-0,8 % K2O.

Tabelul 19Compoziţia chimică a dejecţiilor solide (proaspete) la câteva specii de animale, după diferiţi autori, în

%(D. DAVIDESCU, VELICICA DAVIDESCU ş.a.)

Specia Apa s.u. N P K Ca Mg SBovine

mari83,8 16,2 0,3 0,10 0,16 0,25 0,08 0,01

Cabaline 75,7 24,3 0,44 0,15 0,30 0,10 0,07 0,02Ovine 65,5 34,5 0,55 0,13 0,12 0,32 0,09 0,06Suine 77,0 23,0 0,60 0,18 0,22 0,06 0,06 0,01

Gunoiul de grajd îşi îmbunătăţeşte substanţial calităţile agrochimice prin transportarea şi amenajarea acestuia în platforme, în care se dezvoltă în timp, importante procese fermentative.

Gunoiul de grajd evacuat zilnic din adăposturile de animale poate fi utilizat în stare proaspătă ca îngrăşământ sau poate fi depozitat în platforme speciale pentru o prealabilă fermentare.

Folosirea gunoiului în stare proaspătă prezintă următoarele neajunsuri: - conţine o mare parte din N şi P în compuşi organici, accesibili plantelor pe măsura

descompunerii lor biochimice, imediat accesibil fiind numai azotul amoniacal;- afânează puternic solul, favorizând pierderi de apă prin evaporare;- dacă gunoiul este păios, microorganismele consumă azotul mineral existent în sol pentru

formarea plasmei lor, devenind concurent al plantelor cultivate.Unii specialişti recomandă folosirea gunoiului, după o prealabilă fermentare astfel se deosebesc

3 tipuri de fermentare:1. Fermentarea la rece - are loc când platforma este slab aerisită, se dezvoltă microorganisme

anaerobe, temperatura gunoiului atinge maximum 20-25°C, fermentarea decurge lent, după 3-4 luni rezultă un gunoi semidescompus, aşa numitul “gunoi rece”;

2. Fermentarea la cald - are loc când materialul din platformă este suficient de afânat, aerisit şi umed, favorizând dezvoltarea unei microflore aerobe. Astfel procesul de fermentare decurge rapid, cu dezvoltarea unei temperaturi de 60°C, pierzându-se şi cantităţi mari de NH3 comparativ cu fermentarea la rece rezultând “gunoiul cald”;

3. Fermentarea mixtă – la care în primele zile după aşezarea gunoiului în platformă, se produce o fermentare aerobă, apoi prin tasare începe, treptat fermentarea în condiţii anaerobe. Temperatura gunoiului atinge treptat temperatura de 40 °C, iar pierderile de NH3 sunt inferioare fermentării la cald.

21

Tabelul 20Compoziţia medie a gunoiului de grajd după o fermentare de 4 luni, în % (după NIUF)

Părţi componente

Gunoi cu aşternut de paie

Îndesat Afânat-îndesat

Afânat

Apă 75,70 77,70 77,90Materie organică

21,70 18,70 18,40

Carbon (C) 9,69 8,61 7,31Celuloză 8,82 6,58 6,47Nt (azot total) 0,61 0,66 0,71P 0,17 0,19 0,21K 0,35 0,40 0,43Ca 0,12 0,17 0,16Raport C/N 16,10 13,1 10,10

După datele ICAR-ului, compoziţia chimică aproximativă a gunoiului de grajd semifermentat este de : 75% apă; 0,5% N; 0,4%P2O5 şi 0,8% K2O. Condiţiile aplicării eficiente a gunoiului de grajd în agricultură şi horticultură

a. Eficienţa în raport cu solul:- aplicarea gunoiului de grajd este mai eficientă pe solurile cu un conţinut redus în humus

(psamosoluri, luvisoluri, soluri decopertate sau amenajate) şi care au un indice de azot (IN) scăzut sub 2,0;

- gunoiul de grajd mai are o eficienţă sporită pe solurile cu reacţie extremă acidă şi alcalină, prin efectele benefice ale aportului de materie organică;

- gunoiul de grajd, prin aportul de materie organică, carbon total (C t) şi acumulare a humusului, îi determină o eficienţă sporită acestui fertilizant pe solurile afectate de factori trofici interni şi externi; poluarea cu pesticide, efectul unor concentraţii mari de alte elemente chimice din sol sau determinate de poluare etc.;

- eficienţa sporită a gunoiului de grajd este constatată pe toate solurile, astfel, în principiu se recomandă fertilizarea întregii suprafeţe agricole, periodic, atât organic cât şi organo-mineral, putându-se evident reface şi dezvolta fertilitatea solurilor.

Solurile fertilizate organic, înmagazinează resurse energetice ce le definesc şi le deosebesc de altele sau de tehnologiile ce vizează numai fertilizarea chimică.

b. Eficienţa gunoiului de grajd în raport cu plantaCulturile agricole şi horticole, ce îi folosesc efectul direct, în primul rând şi apoi pe cel

remanent, se încadrează într-o ordine de prioritate a plantelor la fertilizarea organică, notată pe 5 clase, de la 1-500:

- clasa I-a (1-100): sunt plante la care gunoiul are eficienţa cea mai mare şi tehnologiile acestora, fără aplicarea gunoiului nu se pot concepe: legumele din sere şi solarii, florile şi alte specii din spaţiile protejate;

- clasa II-a (101-200): sunt plante ce beneficiază eficient de efectul direct al gunoiului; unele

22

legume de câmp (ardei, castraveţi, tomate ş.a.), şcolile de viţă, solurile din pepiniere, la care se aplică gunoiul la desfundare şi plantare;

- clasa a III-a (201-300): sunt plantele perene horticole ce exploatează solul intensiv multianual - viţa de vie, pomii fructiferi, ce răspund eficient aplicării gunoiului de grajd la înfiinţarea plantaţiilor, la plantare şi periodic ca doză de întreţinere. Tot aici, intră dintre culturile agricole cartoful, soiuri târzii de toamnă şi unele plante medicinale (ce se fertilizează organic la înfiinţare);

- clasa a IV-a (301-400): sfecla de zahăr şi furajeră, porumbul siloz şi porumb boabe;- clasa a V-a (401-500): cuprinde plantele care răspund cu cea mai slabă eficienţă la aplicarea

directă a gunoiului de grajd, ex. cerealele păioase, leguminoasele boabe, unii arbuşti fructiferi şi unele legume care nu suportă efectul direct, chiar se depreciază la aplicarea directă a gunoiului (morcov, pătrunjel, mazăre de grădină pentru boabe verzi, etc.).

Pentru toate plantele agricole şi horticole, eficienţa cea mai mare o are atât fertilizarea organică, cât mai ales cea organo-minerală.

Datorită materiei organice din gunoi, cu tote efectele complexe, chimice, fizice şi biologice în soluri, gunoiul determină pentru plante (mai cu seamă cele ce nu suportă efectul direct) să poată beneficia în timp şi de un efect remanent din gunoi care se întinde pe încă 2-3 ani de la aplicare şi uneori chiar mai mult.

c. Eficienţa în raport cu metoda de aplicareÎn timp metodele de aplicare a gunoiului de grajd s-au diversificat şi s-au adaptat atât solurilor

cât mai ales plantelor, pentru ca în final fertilizarea să fie cât mai eficientă.Gunoiul de grajd se aplică cu eficienţă după următoarele metode:- ca fertilizare de fond: practicată la înfiinţarea plantaţiilor pomicole şi viticole, odată cu

desfundarea terenului;- ca fertilizare de bază: de regulă toamna la culturi agricole şi horticole ce îi folosesc efectul

direct, se încorporează cu arăturile normale;- ca fertilizare locală: în benzi sau la fundul brazdei şi gropilor de plantare, inclusiv la cuib

(este practicată mai cu seamă la culturi horticole).Stabilirea dozelor de gunoi de grajd: de aplicat se face după următorii indici agrochimici şi

fizici ai solului:

Doza de gunoi în care:

a, b, c, d = parametrii experimentali diferiţi pentru grupe de culturi (a=l5 pentru culturile de câmp şi plantaţii legumicole, 20 la legume cultivate în câmp şi vită; b = 30 la culturi de câmp şi legume cultivate în câmp, 40 la viţa de vie şi 50 la pomii fructiferi; c= 1,35 şi d=8 pentru toate culturile);

IN= indicele de azot al solului (IN = H.V %); Ag - conţinutul de argilă în stratul arat al solului;Ng- conţinutul total de N din îngrăşământul organic care se aplică;0,4 - conţinutul mediu de N din gunoiul de grajd clasic.În general o tonă de gunoi conţine aproximativ 4,5 kg N; 1,09 kg P şi 4,57 kg K. Dacă procentul de N din gunoiul de grajd nu s-a determinat, se consideră egală cu 1 valoarea

raportului 0,4/Ng.

Tulbureala (nămolul ) de bovine (Gülle sau Rindergülle). Provine din fermele zootehnice, fiind un amestec fizic de dejecţii solide şi semilichide cu urină şi cu sau fără apă tehnologică curentă.

Se colectează în bazine apropiate adăposturilor de animale în care se poate stoca 2-3 luni. În timpul stocării tulbureala suferă o fermentare anaerobă cu formarea de CH4, H2, CO2, NH3, H2S şi alte

23

gaze.Tulbureala conţine de regulă 2-8% substanţă uscată, macro şi microelemente.De regulă tulbureala are un pH neutru - alcalin, iar conţinutul în macro şi microelemente

depinde de specie şi specificul tehnologiei zootehnice. Circa 50 % din N total este sub formă amoniacală, iar raportul C/N este 5-8.

Se aplică prin două metode de fertilizare: de bază şi fazială.- de bază, înaintea arăturilor, pe miriştile ce se vor cultiva cu prăşitoare sau cu plante furajere,

în amestec de 1 parte tulbureală la 1-3 părţi de apă;- fazială sau în timpul vegetaţiei, între rândurile de prăşitoare, în diluţii de o parte tulbureală

la 6-8 părţi apă.Aplicarea se face cu utilaje speciale (cisterne prevăzute cu conducte de dispersare şi răspândire

a materialului fluid de aplicat).Se foloseşte larg în toate ţările vestice cu zootehnie dezvoltată (Austria, Elveţia, Germania,

Franţa, la noi utilizarea este limitată din lipsa utilajelor de aplicare).Urina şi mustul de gunoi de grajd: sunt fertilizanţi organici valoroşi care de regulă se pierd din

lipsa unui interes în colectarea acestora.Urina conţine cantităţi apreciabile mai ales de N şi K.Mustul de gunoi ce rezultă din fermentarea gunoiului, este un fertilizant organic a cărui acţiune

poate fi suficient de rapidă. Conţine în medie 0,2-0,4 % N, 0,03 % P2O5 şi 0,4-0,6 % K2O.Urina şi mustul de gunoi de grajd, se pretează la următoarele aplicări:- fertilizarea de bază, toamna târziu sau iarna pe terenul îngheţat pe soluri ce se vor cultiva cu

cartof, rădăcinoase, plante furajere, în doze de 5-20 t/ha. Se încorporează prin arături. Se evită această metodă de aplicare din toamnă pe soluri uşoare, levigabile.

- în timpul perioadei de vegetaţie, cu 3-5 t/ha, diluată cu apă de 2-3 ori, aplicându-se deci 10-15 tone/ha, pentru pajişti şi alte culturi.

Trebuie controlată şi limitată folosirea acestor îngrăşăminte organice lichide pentru a evita poluarea apelor freatice.

Dejecţiile avicole sunt îngrăşăminte organice foarte valoroase întrucât sunt concentrate în principalele elemente nutritive astfel în % după LIXANDRU şi colab. 1990 situaţia compoziţiilor se prezintă astfel (tabelul 21):

Tabelul 21Compoziţia chimică a dejecţiilor avicole în % (după LIXANDRU şi colab., 1990)

Specificare Substanţă uscată

N P K Ca Mg

Dejecţii proaspete sau

slab fermentate

27-70 1,2-4,1 0,25-1,2 0,38-1,16 1,7-4,8 0,12-0,22

Dejecţii fermentate

72 2,8 1,2 1,5 2,0 0,18

Au cel mai ridicat conţinut în NPK, dintre toate îngrăşămintele organice uzuale (gunoiul de

grajd de la bovine având în medie: 0,4-0,5% N; 0,2-0,3% P2O5; 0,6-0,8% K2O).Elementele nutritive din dejecţiile de păsări sunt solubile şi uşor accesibile. Cu 4 t/ha dejecţii

fermentate timp de 2 luni se aplică în sol: 112 kg N; 48 kg P şi 60 kg K. Aplicarea lor poate fi făcută ca:

24

- fertilizare de bază, pentru livezi, plantaţii pomicole, viticole, pentru legume şi cartof în doze de 4-12 t/ha (doze mai mari în plantaţii şi mai mici la culturi de camp;

- component de bază în unele amestecuri pentru composturile legumicole.

9.2.2. Reziduuri orăşeneşti

Sunt considerate resurse organice naturale mai puţin utilizate datorită specificului lor şi a lipsei utilajelor specifice de transport, manipulare şi pregătire în vederea folosirii ca fertilizanţi.

Compoziţia lor este extrem de variată, în funcţie de particularităţile fiecărui oraş şi în funcţie de sezon, punând probleme deosebite pentru prelucrarea lor. Astfel mai întâi trebuie efectuate operaţiunile de triere a reziduurilor orăşeneşti după care se realizează fermentarea şi compostarea până când se obţine un produs negricios ce se poate administra ca şi îngrăşământ organic.

Nămolurile de diferite provenienţe sunt considerate îngrăşăminte organice (deşi au o compoziţie mai complexă, organo-minerală) de provenienţă reziduuală, de la epurarea apelor uzate orăşeneşti, din fermele şi crescătoriile de animale (prin staţiile specializate) şi din unele ramuri industriale (alimentară, uşoară etc.).

Compoziţia chimică a acestor nămoluri este reprezentată de particule de argilă, substanţe organice din ape menajere, dejecţii umane, săruri minerale cu macro- şi micorelemente dar şi detergenţi, metale grele, agenţi patogeni. Aceste nămoluri se pot utiliza în stare proaspătă dar mai ales fermentate şi compostate.

După LIXANDRU şi colab.,1990, nămolurile orăşeneşti deshidratate conţin 20-60% substanţă uscată (s.u.); 25-40% substanţe organice; 1-5% N; 0,5-4% P2O5; 0,5%K2O; 5-6% CaO.

Sunt considerate îngrăşăminte organo-minerale, cu compoziţie complexă, bogate mai ales în N, P şi Ca dar şi cu o reprezentare bogată de metale grele.

Folosirea în agricultură şi horticultură este legată în mod expres de folosirea lor în stare fermentată şi compostată dar şi sub un control agrochimic riguros privind concentraţiile în metale grele raportate la limitele maxime admise (LMA) şi un control al agenţilor patogeni transmisibili.

Administrarea nămolurilor în agricultură şi horticultură se poate limita la unele condiţii particulare:

- se aplică eficient, în doze de 25-60 t/ha ca îngrăşăminte de bază, incorporate în sol sub arătură, pentru culturi furajere şi de câmp, urmând ca primăvara, în funcţie şi de planta cultivată şi după un control agrochimic să se definitiveze şi corecteze, sistemul de fertilizare prin îngrăşăminte simple sau complexe;

- se evită pe cât posibil folosirea lor la culturi cu consum în stare proaspătă pentru a elimina mai ales efectele nocive ale unor metale grele;

- se înlătură folosirea acestor nămoluri purtătoare de metale grele, pe soluri acide, întrucât aciditatea solurilor activează mobilitatea şi biodisponibilitatea acestor elemente.

Se poate conchide faptul că aplicarea nămolurilor orăşeneşti este o tehnologie necesară refacerii componentei organice a solurilor mai ales că îngrăşămintele organice cele mai valoroase ( de proveninţă animală) se produc în cantităţi limitate.

9.2.3. Resturi vegetale, culturi speciale

Paiele şi resturile vegetale ca îngrăşăminte organice. Paiele de cereale şi alte resturi vegetale (coceni tocaţi, vreji şi tulpini de la alte culturi) se pot aplica fără compostare drept resurse de material organic pe solurile argiloase, cu o tasare excesivă. Fiind resurse nutritive datorită unui raport C/N mult favorabil carbonului şi pentru a evita imobilizarea microbiologică a N-ului din sol sau alte

25

îngrăşăminte, se recomandă aplicarea concomitentă şi a unor fertilizanţi minerali cu azot şi chiar cu fosfor pentru completarea nevoilor microorganismelor, evaluând pentru fiecare tonă de paie sau alte resturi celulozice câte 3-8 kg N şi 2-4 kg P2O5.

Efectul fertilizant pentru plante şi benefic pentru însuşirile fizice ale solurilor se resimte 2-3 ani de la aplicare.

Îngrăşămintele verzi sunt fertilizanţi organici ce provin din culturi agricole bogate în masă vegetală, încorporate în terenul pe care s-au cultivat în scopul îmbogăţirii acestora în materie organică.

Plantele folosite şi cultivate în acest scop sunt leguminoasele ca: lupinul, mazărea, sparceta, trifoiul şi altele ca neleguminoase: muştarul şi hrişca.

Avantajele îngrăşămintelor verzi sunt concretizate în aportul în materie organică în sol şi solubilizarea unor ioni şi compuşi din combinaţiile insolubile şi greu accesibile ale solului (mai ales ale ionilor ortofosforici).

Încorporarea în sol a acestor plante se face în perioada înfloritului, ce corespunde ca fenofază cu o absorbţie maximă a elementelor nutritive şi cu o masă vegetativă sporită.

Din cercetările efectuate s-a constatat că la 10-20 t/ha masă verde, se introduc în sol 2-3 tone substanţă uscată.

Folosirea îngrăşămintelor verzi ca fertilizanţi organici, prezintă următoarele avantaje:- aport substanţial de materie organică;- cantităţi sporite şi ieftin economice de elemente nutritive, în primul rând de N fixat simbiotic

de leguminoase;- protejarea reacţiei solurilor , de la eventualele acidifieri şi atenuarea toxicităţii produsă de

Al, Fe şi Mn.Se recomandă o utilizare intensă a îngrăşămintelor verzi pe solurile nisipoase ca şi în

plantaţiile pomicole, viticole amplasate pe psamosoluri, soluri erodate, cu puţin humus.

9.2.4. Composturi şi îngrăşăminte organice cu utilizare horticolă

Din această categorie de îngrăşăminte organice turba constituie o resursă organică naturală cu o largă utilizare în tehnologia plantelor horticole şi în special la cele legumicole şi floricole cât şi composturile, deoarece îngrăşămintele naturale de origine animală sunt tot mai limitate.

9.2.4.1.Turba ca îngrăşămint provine prin acumularea resturilor vegetale ce au suferit un proces de descompunere anaerobă lentă.

Turba se exploatează din următoarele “sedimente vegetale”:- din turbării joase ce formează “turbă eutrofă“ dezvoltate pe terenuri mlăştinoase pe care

cresc plante higrofitei;- din turbării înalte ce formează “turba oligotrofă“ dezvoltate pe solurile acide şi extrem de

sărace din munţi, cu climat umed şi rece;Aici predomină mai ales muşchii din genul Sphagnum.- din turbării intermediare (mezotrofe) ce formează “turba mezotrofă“ cu însuşiri intermediare

între cele două tipuri de mai sus. Avantaje: turba din punct de vedere agrochimic este bogată în celuloză şi hemiceluloză (40-

50% din greutate), are capacitate de absorbţie a apei şi o mare capacitate de schimb (de 80-200 me). Conţinutul în cenuşă si elemente nutritive este scăzut.

O turbă normală şi utilizabilă se consideră, cea cu un conţinut de materie organică > 12%.Turba la noi în ţară se utilizează astfel: - ca material acid ce atenuează efectele nocive ale salinizării solurilor de seră;

26

- la compostare, pentru ghivece nutritive şi alte scopuri horticole.În amestecurile respective, pentru realizarea unui bun compost legumicol se mai adaugă turbei

unele îngrăşăminte minerale după provenienţa turbei: la turba oligotrofă se adaugă 30-40 kg superfosfat, 10-15 kg KCl şi 30-40 l apă amoniacală cu 25% NH3, iar la turba eutrofă cantităţile de mai sus scad la 20-25 kg superfosfat, 6-8 kg KCl şi 20-25 l apă amoniacală.

9.2.4.2. ComposturileCompostarea presupune un process microbiologic şi enzimatic de descompunere a unor deşeuri

vegetale, animale sau industriale şi de biosinteză a unui îngrăşământ organic numit compost cu însuşiri fertilizante din punct de vedere al substanţelor organice şi nutrienţilor. Ca materiale organice de fermentaţie se folosesc uzual în procesul amestecului şi fermentării lor, prin compostare următoarele produse sau deşeuri:

- deşeuri vegetale cum pot fi resturile vegetale celulozice, paie, pleavă, coceni, tulpini de floarea soarelui, în care reprezentarea bună a celulozei şi ligninei le imprimă un raport C/N ridicat, de regulă în domeniul 40-100; un loc aparte deţine folosirea turbei la alcătuirea composturilor (cu raportul C/N 15-30), iar vrejii leguminoaselor deţin raportul C/N mai strâns (15-20);

- deşeuri gospodăreşti şi menajere, cum sunt resturile de iarbă, frunze de copaci, resturi menajere, rumeguş, care deţin tot un raport ridicat C/N, rumeguşul arborilor şi copacilor înregistrează un raport C/N dintre cele mai ridicate (150-500);

- deşeuri din creşterea animalelor (zootehnie), în special gunoiul de grajd proaspăt de la speciile de animale, urina şi mustul de gunoi, tulbureala şi nămolurile de la creşterea animalelor. În aceste deşeuri raportul C/N este mai redus (15-30).

În amestecul de compostare se folosesc mai multe substanţe minerale adjuvante care corectează pH-ul (la valori cuprinse între 7,2-7,5 cu CaCO3 şi CaO) şi suplimentează rezerva iniţială de elemente nutritive prin îngrăşăminte minerale simple sau complexe, roci fosfatice, tufuri zeolitice etc. Procesul compostării în bazine, în platforme şi grămezi sau la suprafaţa solului, de tip aerob, anaerob sau mixt decurge predominant printr-o fază de descompunere a materiei organice şi apoi în următoarea de maturare, în care pe cale microbiologică se sintetizează compuşi organici humici. Aceste trnsformări biochimice, de descompunere şi sinteză, include procesele descompunerii hidraţilor de carbon, a compuşilor cu N, alipidelor iar din produşii destrucţiei acestora, concomitent se realizează sinteza compuşilor organici de tipul substanţelor humice (prin condensare şi polimerizare).

Platforma de compostare se controlează din punct de vedere al temeperaturilor (ce se reglează prin aerare şi lopătare) şi al umidităţii (stropiri periodice cu apă). Acest control se realizează la 2-3 luni, având în vedere că de regulă fermentarea compostului este de lungă durată (10-12 luni).

Un compost bine fermentat, finit maturat sau stabilizat are o culoare brun-închisă, un aspect pământos sau de mtraniţă, în care deşeurile componente nu se disting iar mirosul este normal, sănătos. Din punct de vedere fizico-chimic deţine în medie: 30-50% substanţă uscată, 10-15% substanţă organică; 0,3-0,5% N; 0.1-0,3% P2O5 şi 0,3-0,6% K2O, valori apropiate de cele ale gunoiului de grajd semifermentat. Deţine un raport C/N la nivelul 15-20, mult modificat de la valorile iniţiale, mai ales dacă amestecul de compostare s-a ameliorat prin adjuvanţi fertilizanţi.

Folosirea practică a composturilor se recomandă mai ales în horticultură, la mai multe specii legumicole (conopidă, ţelină, tomate ş.a.) dar şi la plantarea speciilor pomicole şi a viţei de vie sau la realizarea givecelor nutritive. Acţiunea fertilizantă a acestor îngrăşăminte organice este eficientă şi mai mare în primul an de la aplicare şi se reduce mai repede, în următorii anii de la aplicare, decât a gunoiului de grajd.

27

- X – MANAGEMENTUL NUTRIENŢILOR ŞI FERTILIZANŢILOR ÎN

AGRICULTURĂ

10.1. GENERALITĂŢI:

Obiectivele majore ale agriculturii moderne, atât pe plan naţional cât şi pe plan mondial, vizează la ora actuală obţinerea unor producţii agricole şi horticole superioare cantitativ şi calitativ, menţinerea şi sporirea fertilităţii solului şi implicit protecţia reală a agroecosistemelor.In realizarea acestor obiective folosirea corectă a îngrăşămintelor şi amendamentelor, în fertilizarea plantelor, este una dintre cele mai eficiente şi profitabile măsuri, care fundamentată ştiinţific pe baza unui riguros control agrochimic şi tehnologic, influenţează substanţial nivelul cantitativ şi calitatea produselor agricole şi horticole consumabile şi asigură o evoluţie favorabilă fertilităţii solulurilor.

David şi Velicica Davidescu (1981) definesc îngrăşămintele ca „substanţe minerale sau organice, simple sau compuse, naturale sau obţinute pe cale de sinteză, care se aplică sub formă solidă sau lichidă, în sol, la suprafaţa lui sau pe plantă, pentru completarea necesarului de ioni nutritivi şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor agricole, a facilitării descompunerii resturilor organice, intensificării activităţii microbiologice şi a ridicării stării generale de fertilitate a solului, în scopul sporirii producţiei vegetale din punct de vedere cantitativ şi calitativ şi cu o perturbare minimă sau deloc a mediului ecologic”.

Cercetările efectuate în domeniul agrochimic, atât la noi cât şi pe plan mondial, scot în evidenţă faptul că îngrăşămintele (aplicate corect) reprezintă principalele mijloace agrochimice de sporire a producţiei agricole, pe de o parte şi totodată de sporire şi menţinere a fertilităţii solurilor, pe de altă parte. Diferiţi autori din domeniul agronomic relevă faptul că, odată cu recoltele, exportul elemetelor minerale din sol este foarte ridicat, fapt ce determină sărăcirea solului în nutrienţi, fiind necesară o fertilizare corespunzătoare fie cu îngrăşăminte minerale sau organice (după un studiu agrochimic riguros) pentru a preveni acest fenomen.

Între aceste produse, îngrăşămintele minerale se obţin prin sinteză chimică sau prin prelucrarea unor roci naturale, iar cele organice rezultă ca produse reziduale din activităţi antropice (umane).

Pentru plante, solul este considerat ca fiind principalul suport nutritiv pentru acestea, în care se regăsesc şi efectele fertilizante ale îngrăşămintelor, evidenţiindu-se faptul că necesarul de nutrienţi (macro- şi microelemente) al culturilor se asigură din rezervele solului, din îngrăşămintele naturale şi încorporarea resturilor vegetale ale plantelor, iar acestor resurse naturale li se mai adaugă până la nivelul optimului, economic agrochimic, nutrienţi proveniţi din îngrăşămintele produse industriale.

În general, realizarea recoltelor agricole este condiţionată de o multitudine de factori, iar aportul substanţelor nutritive din sol este în strânsă dependenţă cu unii factori interni şi externi ai solului dintre care asigurarea acestuia cu nutrienţi este majoră.

Pentru a mări aportul nutrienţilor din sol şi contribuţia acestora la formarea cantitativă şi calitativă a recoltelor se aplică atât îngrăşăminte organice (naturale) cât şi îngrăşăminte minerale (rezultate prin sinteză) sau chimice. Acest model sau sistem de fertilizare bazat pe formarea recoltelor cu contribuţia nutrienţilor din sol, din îngrăşămintele organice şi minerale, se apropie dee condiţiile ideale şi include mai bine protecţia ecosistemelor.

28

În situaţia cantităţilor limitate de îngrăşămite din resurse organice se impun alte sisteme de fertilizare, în care resursele fertilizante organice (naturale) să intervină periodic sau să lipsească cu desăvârşire.

Printr-un managemente corect al aplicării îngrăşămintelor, în majoritatea sistemelor de fertilizare din agricultură, se pot stabili unele obiective esenţiale:

- realizarea unor producţii agricole cantitativ şi calitativ superioare; - optimizarea economică a sistemului de fertilizare şi maximizarea venitului net la unitatea de suprafaţă şi de substanţă activă fertilizantă aplicată; - optimizarea agrochimică a solului şi creşterea fertilităţii acestuia;prevenirea degradării mediului şi a poluării componenetelor ecosistemelor: sol, apă, aer, produse agricole consumabile;

- integrarea efctului nutrienţilor şi a fertilizării în cadrul optimizării tehnologiilor agricole şi creşterii eficienţei altor factori de vegetaţie. Îngrăşămintele organice cât şi cele minerale sunt considerate resursele indispensabile de nutrienţi necesare realizării unor producţii agricole şi horticole cantitativ şi calitativ superioare.

Momentan, în ţările cu agricultură dezvoltată şi indicatori ridicaţi ai productivităţii acesteia, fertilizarea este veriga tehnologică cea mai importantă şi cea mai intens utilizată.

Se estimează că din suprafaţa globului de 13.340 milioane de hectare libere de gheaţă permanentă, numai 3.030 milioane hectare sunt potenţial arabile, restul sunt fie prea reci, prea umede, prea uscate, ori prea subţiri pentru o agricultură performantă (KIMPE şi WARKENTIN, 1998, citaţi de DUMITRU, 2003). În plus suprafaţa medie de teren arabil pe cap de locuitor se reduce de la 0,28 ha (în 1990/1991) la 0,17 ha (în 2005), fenomen apreciat după prognoza demografică iar efectele negative ale acestei diminuări se amplifică prin procesele de degradare ce afectează terenurile agricole.

De aceea intensivizarea agriculturii şi creşterea productivităţii solurilor sunt cerinţe permanente determinate, pe lângă alţi factori şi de cele aproximativ 3 miliarde de locuitori ai terei ce trăiesc aproape şi sub limita supravieţuirii.

Analiza producţiei şi a consumului de îngrăşăminte pe glob arată un mare decalaj între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare şi apoi între acestea şi cele subdezvoltate.

Consumul de îngrăşăminte al unei ţări exprimă de fapt nivelul dezvoltării agriculturii acesteia şi se exprimă satisfăcător prin doi indicatori cunoscuţi: consumul kg NPK s.a pe hectar şi kg s.a./locuitor.

Consumul de îngrăşăminte chimice kg s.a. NPK/ha arabil şi kg s.a./locuitor(după VELICICA DAVIDESCU, 1997)

ŢaraKg s.a./ha

N + P2O5 + K2O ŢaraKg s.a./locuitorN + P2O5 + K2O

Noua Zeelandă 460 Noua Zeelandă 162Olanda 450 Danemarca 118Elveţia 380 Germania 93Germania 320 Australia 89Belgia 300 Franţa 83Danemarca 280 Cehia 82Coreea de Sud 100 - -Mexic 48 - -Brazilia 40 - -India 6 - -

Datele prezentate relevă că în multe ţări consumul de substanţă activă la unitatea de suprafaţă depăşeşte nevoile de nutrienţi ale plantelor. Aici trebuie să se pună serios accentul pe folosirea

29

productivă a elementelor nutritive din îngrăşăminte şi realizarea controlului agrochimic curent în scopul preveniri unor fenomene de poluare sau degradare a ecosistemelor.În schimb, în foarte multe ţări, realizarea producţiilor agricole nu se realizează printr-un suport nutritiv din îngrăşăminte, ci mai degrabă acesta se realizează pe seama rezervelor epuizabile ale solurilor. Aici se întâlnesc o multitudine de stări de insuficienţă sau carenţă a unor nutrienţi şi o altă variantă a degradării fertilităţii solurilor, prin consum şi export de nutrienţi.

Indicatorul privind consumul de îngrăşăminte pe locuitor, arată că în ţările dezvoltate ce deţin un procent scăzut al populaţiei active din agricultură (de 2-4%, cum sunt SUA, Marea Britanie, Olanda, Germania ş.a) revine un consum de îngrăşăminte (s.a.) foarte ridicat.

La polul opus se situează un consum de substanţă activă redus pe cap de locuitor în ţările subdezvoltate din Africa şi Asia. Prognozele unor organisme ONU şi FAO arată că acest decalaj impune o înaltă rată de investiţii pentru industria de îngrăşăminte în ţările în curs de dezvoltare şi subdezvoltare. În aceste ţări se regăsesc şi cele mai scăzute producţii agricole.

Analizând consumul de îngrăşămite minerale din agricultura României, se pot constata următoarele:- încă după anii 1960-1965, ce au marcat un început al folosirii îngrăşămintelor minerale fabricate în ţara noastră şi în prezent, azotul a deţinut primul loc între nutrienţi faţă de unele ţări industrializate şi dezvoltate în care până în 1950-1960 predomina fosforul între elementele aplicate iar starea de fosfatarea constituie o condiţie agrochimică ce asigură ulterior efect azotului;- la noi în ţară, consumul maxim de îngrăşăminte de 115-120 kg N + P2O5 + K2O la hectar şi cu o preponderenţă a azotului între nutrienţii s-a realizat în deceniul 1980-1990;- în perioada de tranziţie, de după anul 1990, consumul de îngrăşăminte chimice a marcat o scădere semnificativă ce nu se reface nici prin folosirea îngrăşămintelor organice aplicate pe suprafeţe reduse;

- bilanţul (N.P.K.) în agricultura României, în trecut şi în prezent, care include cantităţile de elemente nutritive îndepărtate din sol (prin recolte + eroziune + imobilizare + levigare etc.) şi cele introduse în sol (prin îngrăşăminte organice + minerale + culturi leguminoase etc.) este negativ, iar în multe zone şi soluri se manifestă fenomene complexe de deficit nutritiv de macro şi microelemente (dereglări nutriţionale severe).

10.2.MANAGEMENTUL UTILIZĂRII RAŢIONALE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU AZOT

Azotul este consideratelementul esenţial determinant al nivelului cantitativ al producţiilor agricole şi horticole. Ca element al nutriţiei şi fertilizării îl regăsim în compuşi organici şi minerali ai solului dar sporurile de poroducţie obţinute sunt dependente de sortimentul şi dozele de azot aplicate ca îngrăşăminte. Plantele utilizează din îngrăşămintele folosite în agricultură 40-80%(în medie 60%) din azotul total deţinut ca substanţă activă (Cu= coeficient de utilizare a s.u.).

În sistemul agrochimic din ţara noastră prognoza efectului îngrăşămintelor cu azot se diferenţiază după sol(prin indicii specifici ai regimului azotului), după plantă (cu necesarul de consum specific pentru azot), după forma şi sortimentul îngrăşământului cu azot, metoda şi tehnologia de applicare şi după alţi factori determinanţi ai circuitului azotului între componentelor agroecosistemelor.

Eficienţa în raport cu solul, unde se ţine seama de indicatorii de caracterizare globală a regimului azotului din sol.

Din punct de vedere al prognozării efectului îngrăşămintelor cu azot după indicii agrochimici ce caracterizează regimul azotului din sol, pe baza corelării acestor valori, s-a stabilit că diferenţierea aplicării îngrăşămintelor cu azot se poate face după conţinutul de humus, indicele de azot, capacitatea de nitrificare, saturaţia în baze şi alţi indicatori sintetici în formularea cărora se introduc aceste valori.

30

Experimental s-a deovedit că îngrăşămintele cu azot acţionează cu eficienţa cea mai mare pe soluri cu conţinut de humus redus şi cu o mineralizare slabă a acestuia, în condiţiile unor soluri cu indice de azot scăzut (IN= humus% x V%/100) şi potenţialul redus al nitrificării (humus%xmg.NO3). După această regulă pe măsură ce solurile au o asigurare mai bună cu azot şi o productivitate potenţială de mineralizare mai mare, cu atât nevoia aplicării îngrpşămintelor cu azot se reduce ca nivel de aplicare.

Indicii de caracterizare a conţinutului de N-minearl din sol constituie în foarte multe ţări (mai ales în Europa), Germania, Franţa, Danemarca dar şi în România un criteriu evaluat şi interpretat în aplicarea eficientă a îngrăşămintelor cu azot. După acest criteriu necesarul de azot al solurilor pentru plante se estimează după conţinutul de azot mineral ((NH4

++NO3-) din soluri pe adâncimea de 0-60

cm, 0-90cm sau 0-100 cm (în nici un caz din adâncimea de 0-20 cm). Majoritate recomandărilor cu privire la apliacrea azotului în sol, pentru plante, abordează

această diferenţiere după rezerva de N-mineral din soluri pe adâncimea de 0-100 cm, astfel necesarul de azot şi eficienţa acestuia se reduc pe măsura creşterii în sol a conţinutului de azot mineral.

Diferenţierea necesarului şi eficienţa aplicării azotului atât după indicii de caracterizare potenţială, globală (humus% şi IN) şi actuală (N-mineral) a regimului azotului arată că gradul de optimizare a solului cu acest element determină nivelul recoltelor şi sporul producţiilor în urma aplicării îngrăşămintelor cu azot.

Eficienţa în raport cu planta de cultură. În aprecierea corectă a efectului îngrăşămintelor cu azot, pe lângă influenţa indicatorilor agrochimici ai solului, trebuie ţinut cont şi de însuşirile plantelor privind nutriţia cu azot, din punct de vedere al necesarului de consum pentru recolta scontată (consum specific = Cs, kg n/t produs şi consum global = Cg, kg N/ha) şi al absorbţiei preferenţiale sau specifice pentru unul din ionii nutritive specifici ai azotului (NH4

+; NO3-).

După specificul reacţiei plantelor la aplicarea azotului şi necesarul de consum nutritive, plantele se pot grupa astfel:

- plante ce reacţionează foarte bine la aplicarea azotului: unele specii furajere cultivate, cartoful, sfecla, tutunul, floarea soarelui, conopida;

- plante cu reacţie bună la aplicarea azotului: grâul, porumbul, plantele din pajişti şi fâneţe naturale, pomii fructiferi, viţa-de-vie şi dintre legume, varza, vinetele, castraveţii, dovleacul şi ceapa;

- plante ce reacţionează mediu şi slab la aplicarea azotului: secara, orzul, păstârnacul, dovleceii. Leguminoasele se încadrează în această grupă întrucât au o reacţie medie la aplicarea azotului până la apariţia şi formarea nodozităţilor fixatoare de azot atmosferic (DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1981, HERA şi BORLAN, 1984).

Consumul total al plantelor se poate influenţa, în anumite limite, prin fertilizarea în doze optime şi intervenţii tehnologice corecte (asolamente cu plante leguminoase, optimizarea regimului hidric prin irigaţii) care sporesc gradul de eficienţă a aplicării azotului.

De regulă majoritatea plantelor utilizează bine formele azotului mineral din sol (amoniacală şi nitrică). Sunt şi specii de plante care au o nutriţie preferenţială pentru forma amoniacală (loboda, coacăzul, etc.) iar altele pentru pentru cea nitrică (tomatele, ţelina, conopida, tutunul), piersicul, tutunul şim ridichile pot absorbi direct forma amidică din uree (DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1981, 1994).

Absorbţia preferenţială a formelor azotului mineral din sol de către plante se modifică şi odată cu vârsta acestora.

Coeficientul de utilizare a azotului din îngrăşământ reprezintă exprimarea procentuală a consumului de substanţă activă (azot) de către plante. Acest coefficient de utilizare a azotului din îngrăşământ are limite extrem de largi, de 30-80% şi mai frecvent 40-60%. Diferenţierea acestor valori apare mai ales în legătură cu sortimentul fertilizantului cu azot dar şi cu metodele şi epocile de aplicare a acestora.

31

Obiectivul fertilizărilor cu azot şi al tehnologiilor agricole îl constituie obţinerea unor valori cât mai ridicate ale coeficienţilor de utilizare a azotului din fertilizanţi.

Eficienţa în raport cu reacţia solului şi reacţia fiziologică a sortimentului.În alegerea sortimentului de îngrăşăminte cu azot , este esenţial să se ţină seama de reacţia

iniţială a solului şi reacţia fiziologică a sortimentului îngrăşământului cu azot. Obiectivul acestei decizii este în primul rând ca sortimentul ales să protejeze şi să fie deci compatibil cu reacţia iniţială (pH-ul) solului. Din acest punct de vedere se cunosc următoarele condiţii de compatibilitate:

- pe solurile acide (de regulă cu pH 6,5) se recomandă îngrăşăminte cu azot cu reacţie neutră şi alcalină (nitrocalcar, uree, azotat de sodiu şi azotat de calciu);

- pe soluri cu reacţie neutră ( cu pH 6,6-7,4) se pot aplica orice forme de îngrăşământ cu azot dar mai ales uree, azotat de amoniu, ape amoniacale, sortimente dintre cele mai eficiente fiindcă în aceste limite de pH regăsim cele mai fertile şi productive soluri (cernoziomurile);

- pe soluri cu reacţie alaclină (cu pH7,5) se recomandă folosirea îngrăşămintelor cu azot cu efect acidifiant, azotat de amoniu, sulfat de amoniu, clorura de amoniu.

Eficienţa în raport cu epoca (momentul) şi metoda de aplicare. Îngrăşămitele cu azot pot avea o singură aplicare, cafertilizare de bază, metodă din ce în ce mai puţin folosită ca urmare a unei valorificări mai slabe a substanţei active, a concentrării acestui element mai mult în soluri şi plante, motiv pentru care a devenit mai frecvent folosită metoda aplicării fracţionate a azotului.

Aplicarea în mai multe reprize a dozei de azot asigură nutriţia plantelor cu azot pentru mai multe fenofaze inclusive perioadele de consum maxim, contribuind la valorificarea cea mai bună a acestui element prin coeficienţi aproape de limita maximă de utilizare a substanţei active (60-80%). Astfel se evită concentrarea prea puternică a soluţiei solului în azot (mai ales în nitraţi) şi supradozarea azotului mineral în plante, mai ales în fenofazele primare la care toxicitatea nitrică poate interveni frecvent.

Diferenţierea fertilizării cu azot ca moment (epocă) de aplicare a impus practicii unele particularităţi:

- la cerealele de toamnă azotul se aplică fracţionat, de regulă 1/3 şi cel mult 1/2 din doza de azot toamna sau la semănat iar restul dozei la desprimăvărare după sezonul rece şi cu un mic adios de stimulare la erbicidare (uree 6-8% în soluţia de erbicidat);

- la prăşitoare şi în primul rând la porumb, cartof, sfeclă de zahăr, floarea soarelui şi tutun, fertilizarea cu azot se fracţionează la pregătirea terenului, la semănat (mai ales la solurile optimmizate cu P) şi o aplicare cu lucrările mecanice de întreţinere;

- la leguminoasele pentru boabe se practică o fertilizare mai mult “de stimulare” cu N, în doze mici (30-60 kg N s.a./ha), ce realizează efecte positive în apariţia şi dezvoltarea nodozităţilor (ca număr, mărime şi activitate) şi care în final sporeşte coeficientul de utilizare a azotului şi cantitatea de azot fixat symbiotic;

- la legumele de camp şi din spaţii protejate se aplică fracţionat azotul, după un control agrochimic riguros al formelor minerale ale acestuia, metodă ce sporeşte coeficientul de utilizare a substanţei active şi o coacere eşalonată în timp a fructelor;

- la pomi şi viţă de vie se practică tot o fertilizare fracţionată a azotului, în toamnă sau ferestrele iernii şi în primăvară, cu posibilităţi de completarea acestui sistem şi cu fertilizări foliare concomitent cu tartamentele fitosanitare, cu îngrăşăminte foliare ce conţin şi azot (tipul F, Folifag, Polimet ş.a.);

Tehnologiile de aplicare a azotului se pot diversifica şi după metoda aplicării, cele mai utilizate tehnici fiind următoarele:

- aplicarea îngrăşămintelor cu N pe întreaga suprafaţă şi încorporarea imediată a fertilizanţilor respective este necesară şi eficientă la îngrăşămintele cu azot amoniacal (N-NH4

+) şi a ureei pentru a evita pierderile de azot prin volatilizarea amoniacului;

- aplicarea localizată a azotului prin care aceste îngrăşăminte se introduc în sol concomitent cu semănatul (lateral şi sub nivelul seminţei) sau în cursul perioadei de vegetaţie, cu lucrările de

32

întreţinere (praşile şi cultivaţie). Metoda aceasta are avantajul plasării azotului la dispoziţia plantelor de la răsărire, a posibilităţilor de îmbinare şi cu o aplicare de fond a acestui element, ceea ce sporeşte coeficientul de utilizare a acestui element;

- aplicarea azotului cu apa de irigaţie (fertirigarea) este metoda prin care acest element ajunge la plante în toate fenofazele, mai ales în cele de consum maxim, cu valorificare bună a azotului din forme solubilizate, apa fiind un factor ce sporeşte eficienţa aplicării acestui element.Uneori prin această metodă, azotul poate avea pierderi mai mari prin levigare inclusive cu contaminări ale apelor freatice;

- aplicarea foliară a azotului, deşi sporeşte coeficientul de utilizare a substanţei active (s.a.) are effect de “stimulare” şi complementar. Se poate practica o fertilizare cu uree (6-8%) în soluţia de erbicidat diluată pentru aplicare la cereale şi o fertilizare extraradiculară cu îngrăşăminte foliare special produse la legume, pomi şi viţă de vie, concomitent cu tratamentele fitosanitare.

Practica fertilizaării confirmă eficienţa îmbinării metodelor de fertilizare cu azot care asigură o valorificare productivă de către plante a substanţei active din îngrăşămintele şi resursele agrochimice cu azot utilizate în practica agricolă şi horticolă.

10.3. MANAGEMENTUL UTILIZĂRII RAŢIONALE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU FOSFOR

Fosforul a fost evidenţiat în cenuşa plantelor încă din anul 1800 de către SAUSSURE iar LIEBIG (în anii 1830-1840) i-a apreciat rolul în creşterea şi dezvoltarea plantelor, prin teoria nutriţiei minerale.

La ora actuală s-a constatat că solurile conţin mai puţin fosfor comparativ cu reprezentarea celorlalte două macroelemente de ordin primar (N,K) necesare în creşterea şi dezvoltarea plantelor, deşi importanţa fosforului a crescut pe măsura implicării sale în evoluţia durabilă a fertilităţii solurilor. În plus se conturează ideea că rezervele de fosfaţi din lume sunt limitate şi este posibilă o criză de fosfor care se poate integra în criza energetică mondială, cu atât mai mult cu cât pentru plante şi culturi acest element are semnificaţii de implicare energetică în metabolismul vegetal.

În prezent fosforul este apreciat ca un macroelement primar, implicat cu roluri majore în creşeterea şi dezvoltarea plantelor şi intră în sistemele de fertilizare diferenţiate, cu NPK, fiecare element având funcţii şi efecte distincte care nu pot fi substituite între ele.

În nutriţia minerală şi chimia solului termenul de fosfor pentru plante, nu este elementul chimic P, ci compuşii fosforului oxidat în forma ortofosfaţilor (PO4

3 - ) şi mai puţin în cea a metafosfaţilor.

Dintre ionii în care este implicat fosforul, plantele absorb preponderent anionii acidului ortofosforic (H3

PO4 ) şi în cantităţi reduse pe cei ai acidului metafosforic (HPO3 ). Plantele absorb în cea mai mare parte fosforul din soluţia solului ca ion ortofosforic primar (monofosfat) (H2 PO4

- ) şi mai puţin ca ion ortofosforic secundar (difosfat) (HPO4

2- ). Proporţia acestor ioni mono- şi difosfat în mediul de absorbţie al plantelor (sol, substrat nutritiv) este determinată de reacţia mediului respectiv. Absorbţia bună a fosforului este favoriazată de reacţia slab acidă spre slab bazică (pH 5-7).

Se poate aprecia că fosforul este un element implicat în fertilitatea solurilor şi fertilizarea culturilor căruia i s-a acordat o atenţie specială fiind printre primele elemente aplicate prin intermediul unui compus fertilizant produs pe cale chimică. Astfel în Europa există deja o practică şi o cercetare ştiinţifică de peste un secol cu privire la testarea solurilor în vederea aplicării diferenţiate a îngrăşămintelor cu fosfor dezvoltându-se ca atare industria şi comerţul fertilizanţilor cu fosfor. În ultimii 50-60 de ani s-au detaşat mai multe concepte şi principii care vizează pentru acest mileniu, nu

33

numai aplicarea diferenţiată a fosforului ci şi un management al folosirii eficiiente şi durabile în agricultură şi horticultură, fără a afecta mediul înconjurător.

Recomandări privind diferenţierea aplicării şi folosirii durabile a fosforuluiPentru stabilirea conţinuturilor de forme accesibile de fosfaţi din sol, trebuie realizate testări

agrochimice a solului. Primele teste (ale lui LIEBIG, 1872; DYER, 1894, 1901) s-au folosit pentru a identifica solurile sărace în fosfor şi terenurile ce necesitau o aplicare prioritară a acestui element

Aprofundarea regimului fosforului în soluri, sub aspectul conţinutului de fosfor, a cantităţilor de fosfor îndepărate cu recoltele şi fundamentarea recomandărilor de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor, s-a efectuat în Europa şi pe plan mondial, cu cel puţin 10-12 metode de testare agrochimică şi cu aproximativ 20 de soluţii extractante.

În privinţa testelor de sol pentru fosfor se recomandă următoarele demersuri:-este importantă abordarea unor teste comune, uniformizate metodologic şi care prezintă

interpretări comparabile;-în caracterizarea regimului fosforului din sol şi a absorbţiei de către plante este necesară

cuantificarea şi delimitarea nivelului optim de fosfor din soluţia solului;-având în vedere condiţiile de exces fosfatic prezente în unele ţări în care s-a extins fertilizarea

cu fosfor din gunoiul de grajd, este necesară precizarea valorilor maxime pentru evaluarea riscului de degradare a mediului înconjurător.

Tendinţe în modificarea regimului fosfatic al solurilor Aplicarea fosforului din anumite resurse (minerale simple, complexe şi organice) au determinat

modificări esenţiale în regimul fosforului din sol, estrem de diferenţiate la nivel micro şi macrozonalDin statistica fosforului pe plan European,se poate aprecia că în unele ţări s-a urmărit creşterea

conţinutului de foafor în soluri, încât la ora actuală se constată că solurile Europei au un conţinut de fosfor cu 30-40% mai ridicat decât acum un secol. În multe ţări cu agricultură dezvoltată (caz tipic Olanda) au conţinuturi ridicate şi foarte ridicate de fosfor, iar în România acest indicator este reprezentat la nivel de 24%, cu tendinţe de diminuare datorită cantităţilor scăzute de fosfor mineral şi organic aplicat în ultimele două decenii.

Recomandări de folosire diferenţiată şi durabilă a îngrăşămintelor cu fosforÎn privinţa aplicării îngrăşămintelor cu fosfor pentru acest început de mileniu se recomandă

utilizarea diferenţiată a fosforului după conţinuturile acestui element din sol şi cerinţele culturilor agricole şi horticole în acest element pentru obţinerea unor producţii cantitativ şi calitativ superioare.La acest principiu se adaugă necesitatea aplicării sale durabile, adică o stabilire corectă a dozelor de îngrăşăminte cu fosfor fără a afecta mediul înconjurător. Pentru aceste considerente mai sus menţionate se pot avea în vedere următoarele:

-fundamentarea aplicării îngrăşămintelor cu fosfor după conţinutul solului în fosfor şi după cantitatea de fosfor exportată din sol odată cu recoltele;

-stabilirea corectă a dozelor optime de îngrăşăminte cu fosfor în fiuncţie de cerinţele plantelor (consumul specific al plantelor – care reprezintă cantitatea de azot, fosfor şi potasiu exprimată în kg necesară realizării unei tone de produs), în vederea ridicării conţinutului de fosfor al solului la nivelul necesar când acesta este scăzut şi menţinerea acestuia la nivelul optimului fosfatic;

Asemenea modele de creştere şi menţinere a nivelului fosfatic al solului se practică în Olanda şi Germania (AMAR, 2003).

-în ţara noastră, unde conţinutul scăzut şi foarte scăzut de fosfor este reprezentat pe 37% din suprafaţa agricolă şi cel mediu pe încă 29% din această suprafaţă, se încearcă adoptarea strategiei aplicării fosforului după conţinutul solului în fosfor şi cerinţele de consum specific şi global al plantelor în acest element, cu diferenţieri foarte mari ale dozelor în situaţii extreme (conţinuturi foarte scăzute în sol şi cerinţe mari ale plantelor);

34

-pentru a asigura un caracter durabil aplicării fosforului este necesară evaluarea pierderilor acestui element în ecosistemul respectiv (scurgeri, infiltraţii, eroziune etc.), astfel încât să se poată recomanda aplicarea unor doze minime de fosfor pentru producţii optime, evitându-se astfel efectele negative ale suprafertilizării cu fosfor asupra mediului înconjurător;

-valorile nivelului optim ca şi ale pragului maxim din punct de vedere al protecţiei mediului sunt necesare pentru toate condiţiile în care se utilizează îngrăşămintele cu fosfor în mod durabil şi raţional;

-pentru protecţia mediului înconjurător prezintă un real interes alternativa aplicării fosforului peste cerinţele de consum ale plantelor, strategie valabilă mai ales condiţiilor şi ţărilor în care conţinutul acestui element în sol este preponderent slab reprezentat ca şi pentru tehnologiile unor ţări care au introdus fosforul din îngrăşămintele organice (fosforul din gunoiul de grajd) în practica fertilizării, unde condiţiile de exces şi suprasaturare fosfatică pot interveni. În aceste situaţii sunt absolut necesare situaţiile de bilanţ al elementelor (inclusiv al fosforului) pentru a urmări circuitul elementelor nutritive (nutrienţilor) între componentele ecosistemului.

10.4. MANAGEMENTUL UTILIZĂRII RAŢIONALE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU POTASIU

Deoarece mobilitatea în sol şi accesibilitatea pentru plante a potasiului este determinată de o multitudine de factori şi condiţii specifice, eficienţa aplicării sale vizează de fapt circuitul său în sistemul sol-plantă. Datorită rolurilor sale multiple, abordate prin prisma specificului absorbţiei şi translocării, în legătură cu unele caracteristici ale solului (conţinut de potasiu, procentul acestuia în capacitatea de schimb cationic şi capacitatea de tamponare pentru potasiu) a impus în multe ţări, cu o agricultură dezvoltată, un management specific acestui element nutriţional – potasiul.

Eficienţa potasiului în raport cu solulEfectul aplicării potasiului pe soluri şi la diferite plante de cultură este dependent de unele

însuşiri ale solului ce exprimă regimul acestui cation şi chimismul său în contextul altor particularităţi ale acestora.

Din punct de vedere al dependenţei cu însuşirile solului, se apreciază manifestarea efectului potasiului astfel: - conţinutul de potasiu mobil şi schimbabil al solurilor poate exprima manifestarea semnificativă a efectului potasiului. De regulă acest conţinut de potasiu este în legătură cu rezervele de K slab reprezentat în soluţia solului şi cu efecte de interferenţă şi blocaj din partea ionilor de Ca 2+ şi Mg2, de aceea cu cât aceste rezerve sunt mai scăzute iar fenomenul bioaccesibilităţii mai redus, cu atât este mai important efectul aplicării acestui cation pentru plante. Aceste condiţii se întâlnesc pe soluril debazificate, nisipoase, aluviuni cu textură grosieră, erodisoluri, care răspund efectului de aplicare a potasiului. - condiţiile de reperezentare a cadrului agrochimic de aplicare cu efect a potasiului întreţin o capacitate de tamponare redusă pentru potasiu întrucât numai componenta argilică şi humică a complexului adsorbtiv al solului (CAS) pot susţine concentraţii ridicate de K în soluţia solului şi constatnte pentru nutriţia plantelor. În situaţia solurilor agricole şi horticole cu conţinut redus de potasiu în stare mobilă (în România 66 ppm pentru culturi de câmp şi 132 ppm pentru culturi horticole), cu slabă capacitate de tamponare pentru potasiu, ce întreţin o slabă reprezentare a acestuia în soluţia solului, răspund bine aplicării acestui nutrient pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. - potasiul aplicat, răspunde eficient şi pe alte tipuri de soluri mai ales dacăacestea au beneficiat de fertilizări multianuale cu azot şi fosfor, iar intervenţia potasiului este necesară pentru a aechilibra

35

efectul celor două macroelemente primare şi în primul rînd al azotului faţă de care acţionează ca un regulator al funcţiilor deţinute de acesta. - o situaţie particular, favorabilă aplicării eficiente a potasiului, sunt solurile acide amendate în care se constată o creştere a capacităţii de fixare în forme neschimbabile a acestui cation (K+ ). - reacţia solului ca şi ionii însoţitori acesteia (Ca2+ , Mg2+ ,Al3+ , Fe3+ , Fe2+ , Mn2+ ş.a.) care la valori excesive perturbă mobilitatea în sol şi difuzia acestor ioni spre rădăcină şi absorbţia ulterioară a acestora, influenţează efectul aplicării potasiului şi regimul acestuia din sol ce poate susţine nutriţia plantelor. Eficienţa potasiului în raport cu planta

Aplicarea eficientă a potasiului în raport cu planta cultivată şi chiar cu unele însuşiri particulare ale genotipurilor privind consumul specific al acestui nutrient, pentru realizarea cantitativă şi calitativă a producţiei, se întâlnesc următoarele situaţii pentru plante: -culturi mari consumatoare de potasiu (cartof, floarea-soarelui, tutunul, varza, conopida, tomatele, morcovul, ţelina, piersicul, prunul, caisul, viţa de vie) cu un accent deosebit pe culturile ce sintetizează şi depun în organele de rezervă predominant glucidele; - planta moderat consumatoare de potasiu (fasolea, soia, trifoiul, lucerna, căpşunul, varza timpurie, mărul, părul, culturile din pajişti) cu precizarea că în această categorie se ănscriu prioritar leguminoasele cu sinteză particulară a proteinelor; - culturi slab consumatoare de K (sparceta, lupinul, secara, ovăzul, sfecla roşie. Esta evidentă legătura dintre consumul specific de K (Cs = kg K 2O/t) şi efectul aplicării sale, dar contează mult şi mărimea recoltei şi a consumului global realizat (Cg = kg K 2O/ha). Toate tehnologiile agricole şi horticole cu caracter intensiv, din punct de vedere al cantităţii şi calităţii recoltelor, ţin obligatoriu seama de aplicarea potasiului în sistemele de fertilizare. Se constată frecvent că unii cationi în exces (Ca 2+ , Mg2+ , NH4

+ ) creează fenomene de antagonism în plante şi o disoluţie a ionilor de K+ iar anionul d Cl- (ca ion însoţitor pentru K şi în exces) perturbă nutriţia şi ciclul vital al plantelor. Coeficientul de utilzare de către plante al potasiului din resursele fertilizante cunoscute este de 30-70% (frecvent 40-60%).

Efectul potasiului în legătură cu metoda şi epoca de aplicare Îngrăşămintele cu potasiu se pretează bine la fertilizările de bază efectuate toamna sau anterior semănatului şi mai rar concomitent cu semănatul. Deşi nu se practică fertilizarea localizată (în benzi) şi nici cea suplimentară se manifestă mai ales în ultimele două decenii tendinţe, la viţa de vie şi pomii fructiferi, de a se aplica localizat acest element, concomitent cu arătura de bază cu subsolaj şi încorporarea nutrientului în apropierea rădăcinilor active a plantelor. Există tendinţa, mai ales pe solurile cu capacitate mare de schimb cationic, să se practiceo fertilizare de aprovizionare cu K, odată la 2-3 ani, cu efecte bune în menţinerea unor conţinuturi optime cu acest element în soluri.Recomandări privind aplicarea eficientă a potasiului în agricultură şi horticultură

Pentru rolurile multiple ce le exrcită în soluri şi plante, cu un regim particular de mobilitate şi bioaccesibilitate, potasiul devine în perioada actuală din poziţia unui nutrient neglijat un esenţial element fertilizant, important în realizarea unor sisteme de aplicare a îngrăşămintelor bazate pe interacţiunea NPK. În acest context se pot deduce câteva trăsături particulare în managementul aplicării potasiului: Referitor la testarea formelor din sol şi a dinamicii sale. Testarea agrochimică a formelor potasiului din sol se face în scopul aprecierii conţinutului său în vederea aplicării eficiente şi a stabilirii evoluţiei sale dinamice (în legătură cu creşterea şi dezvoltarea plantelor) şi a modificării sale multianuale şi de durată. În acest sens în agrochimia mondială se determină current conţinutul formelor

36

neschimbabile, schimbabile (mobile) ce dau informaţii mai ales asupra evoluţiei în soluri pe termen lung a acestui cation şi a rezervelor mobile la care se raportează dozele de aplicat pentru producţii scontate. Analiza agrochimică sistematică a conţinutului solurilor în potasiu, evidenţiază modificări esenţiale ale stării de aprovizionare cu potasiu. Aplicarea îngrăşămintelor minerale cu potasiu şi a celor organice constituie inputuri pentru ameliorarea stării de aprovizionare a solurilor cu potasiu. Sunt şi situaţii în care prin căile de epuizare a rezervelor mobile de K (consum productive cu recoltele, levigare, fixare etc.) conţinutul acestor forme mobile se reduce. În privinţa aplicării îngrăşămintelor cu potasiu. Dozele de potasiu necesare solurilor şi plantelor au în vedere de regulă funcţiile sale metabolice şi fiziologice esenţiale, consumul şi necesarul plantelor şi a genotipurilor, specificitatea nutriţiei cu K în legătură cu indicatorii esenţiali ai regimului potasiului din sol. Intervenţiile efective cu acest element (nutrient) trebuie să fie echilibrate cantitativ şi să nu depăşească cantitatea de K exportată de culturi odată cu recoltele. Aplicarea acestui nutrient se face din resurse minerale (simple sau compuse) şi prin îngrăşăminte organice (în care conţinutul de potasiu depăşeşte de regulă concentraţia de N şi P) vezi conţinutul mediu al gunoiului de grajd semifermentat.

10.5. MANAGEMENTUL UTILIZĂRII RAŢIONALE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR CU MACROELEMENTE DE ORDIN SECUNDAR (S.Ca şi Mg.)

Macroelementele de ordin secundar ( S, Ca şi Mg ) sunt considerate ca nutrienţi cu rol important în creşeterea şi dezvoltarea plantelor.

Din punct de vedere cantitativ, sulful calciul şi magneziul se cuprind în clasa macroelementelor, cu conţinuturi medii de 0,02 – 3% la sulf, 0,4-1,5% la calciu şi 0,1-0,5% la Mg din substanţa uscată. Nevoia redusă a aplicării acestor elemente, aplicarea uneori prin fertilizanţi ce conţin şi alţi nutrienţi ca şi nivelul cantitativ mai scăzut al dozelor de suplimentare în soluri, faţă de N,P şi K, conferă sulfului, calciului şi magneziului o poziţie secundară în clasa macroelementelor. În concluzie, cunoaşterea rolului în plante, a chimismului în soluri şi a delimitării condiţiilor de efect ale acestor elemente, tocmai că aplicarea lor s-a limitat la areale restrânse, prezintă un interes major pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Abordarea oportunităţii şi necesitatea aplicării celor trei macroelemente secundare (S,Ca şi Mg) are anumite particularităţi: - în primul rând sunt încă suficient de răspândite condiţiile în care încă nu se valorifică optim interacţiunea NPK şi s-a ajuns la conceptul că rolul acestor macroelemente primare nu se poate suplini sau completa prin alte intervenţii ale altor nutrienţi;arealele în care solurile au o reperzentare normală de S, Ca şi Mg, cel puţin pentru realizarea unor producţii agricole şi horticole normale, aportul acestora este suficient. Aceste considerente au dus la implementarea conceptului teoretic şi practic potrivit căruia aplicarea macroelementelor de ordin secundar se face în condiţiile agrochimice potenţial determinante ale deficienţei lor în soluri şi plante. Pentru aceste condiţii se vorbeşte chiar de o aplicare preventivă a macroelementelor de ordin secundar pentru a evita stările insuficienţei şi carenţei lor la plante.

10.5.1. Managementul utilizării raţionale a îngrăşămintelor cu sulfNecesitatea optimizării regimului sulfului în sol, se leagă totdeauna de solurile sărace în humus

care potenţial declanşează insuficienţa acestui nutrient. Dar la aceste condiţii de necesar al aplicării sale se adaugă cel puţin încă două categorii de condiţii care îl implică major în caracterul durabil (sustenabil) al sistemelor tehnologice din agricultură astfel:

37

optimizarea folosirii sulfului se leagă indisolubil, prin chimism şi efecte, de circuitul azotului şi realizarea conţinutului de aminoacizi şi priteine, de prevenirea şi diminuarea unor stări de impact pa care folosirea neproductivă a azotului le poate determina (exces şi toxicitate nitrică, în primul rândreducerea caracterului poluant al oxizilor sulfului ca efect al poluării industriale şi stabilizarea conţinuturilor normale cu caracter nutritiv al acestora. Se transformă ameliorativ pentru soluri şi mediu caracterul poluant al acestui element în resursă nutritivă esenţială.

10.5.2. Managementul utilizării raţionale a îngrăşămintelor cu calciuCalciul este considerat un macroelement de ordin secundar cu rolul său determinant al

însuşirilor chimice, fizice şi microbiologice ale solurilor, în evoluţia şi stabilitatea fertilităţii solurilor ca factor ecologic determinant.

Aceste efecte semnificative în fertilitatea solurilor se realizează prin amendamnete pentru solurile acide şi saline-alcalice iar pentru alte categorii de soluri prin fertilizanţi ce deţin alături de unele macroelemente şi cationi de Ca2+ .

10.5.3. Managementul utilizării raţionale a îngrăşămintelor cu magneziuDe reţinut faptul că pentru magneziu sunt necesare acţiuni pentru normalizarea chimismului său

mai ales pe solurile cu textură grosieră, pe cele acide debazificate şi acide amendate şi reamendate în care s-a modificat substanţial raportul Ca/Mg în defavoarea acestuia din urmă. Acestor condiţii de eficienţă li se adaugă culturile din sere şi solarii cu consum mai ridicat din acest element ca şi solurile fertilizate sistematic cu K ce determină interacţiunea K/Mg.

Acestor considerente particulare de management pentru cele trei macroelemente de ordin secundar (S,Ca şi Mg) li se mai adaugă altele cu caracter general:condiţiile oportunităţii de aplicare a acestora se vor multiplica concomitent cu aplicarea sporită şi intensivă a îngrăşămintelor minerale cu NPK şi a utilizării efectului îndelungat al fertilizării cu îngrăşăminte organice. Acestea din urmă se apreciază ca resurse esenţiale de S, Ca şi Mg pentru soluri şi plante (Gunoiul de grajd semifermentat de la bovine aduce în sol cu 1 tonă aplicată, aproximativ 0,5 kg S; 3,0 kg CaO şi 1,5 kg MgO iar gunoiul de păsări, 1 tonă aplicată aduce aproximativ 1,3 kg S; 11 kg CaO şi 1,3 kg MgO); -dozele în care se aplică cele trei macroelemente secundare sunt mai mici decât ale macroelementelor de ordin primar (N,P, K) şi mai mari decât ale microelementelor (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo). Optimizarea regimului macroelementelor de ordin secundar se face evident după teste agrochimice, la sol şi plantă, ce aprofundează regimul lor în sistemulu sol-plantă şi recomandă aplicarea lor cantitativă.

-XI-METODE DE CONTROL A STĂRII DE FERTILITATE A SOLULUI

Solul este principalul mijloc de producţie din agricultură şi este reprezentat de partea de la suprafaţa scoarţei terestre, care s-a format sub acţiunea simultană a biosferei, climei, atmosferei şi hidrosferei , asupra litosferei şi a materiei organice, iar după luarea în cultură şi a activităţii omului. Este un corp natural cu o serie de însuşiri fizice, chimice şi biologice în continuă schimbare, care constituie un suport pentru plante, o sursă de elemente nutritive şi un intermediar prin care se aplică îngrăşămintele şi amendamentele.

Caracterul specific al solurilor îl reprezintă fertilitatea, care este capacitatea acestora de a pune la dispoziţia plantelor, în tot timpul vegetaţiei, permanent şi simultan, substanţele nutritive şi apa, în

38

cantităţi îndestulătoare faţă de nevoile acestora şi de a asigura condiţii fizice, “fizico-chimice” şi biochimice necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, în ansambul satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie (D.DAVIDESCU şi VELICICA DAVIDESCU, 1981).

Fertilitatea solului este o însuşire complexă ce îl detaşează esenţial de materialul parental iniţial şi îi dă o funcţionalitate deplină ecosistemului în care acesta este parte componentă şi un factor determinant fundamental.

În sens agrochimic, un sol fertil sau optim agrochimic îndeplineşte în mod corespunzător rolul primordial şi complex de substrat nutritiv permanent şi la un nivel normal sau optim de asigurare nutritivă. Din punct de vedere agrochimic, solul fertil îşi dezvoltă şi asigură valorile optime ale reacţiei şi aprovizionării cu materie organică şi elemente nutritive în strânsă dependenţă cu asigurarea la niveluri optime şi a altor însuşiri şi factori, climatici, fizici, biologici, tehnologici şi agrofitotehnici.

Cunoaşterea potenţialului de fertilitate a solurilor, dirijarea evoluţiei agrochimice a acestora spre nivelurile şi domeniile optimale în ceea ce priveşte reacţia (pH-ul) şi aprovizionarea cu materie organică şi cu principalele elemente nutritive în interdependenţă cu mediul înconjurător, sunt cerinţele unei agriculturi moderne intensive, respectiv ale unui sistem în care fiecare factor trebuie să aibă un aport substanţial în obţinerea unor producţii superioare cantitativ şi calitativ. În acest sens sistemul de intervenţie , asupra solului şi plantelor, prin mijloace de chimizare (amendamente, îngrăşăminte, pesticide) trebuie să aibă la bază cunoaşterea amănunţită a însuşirilor iniţiale ale acestora şi a modului de evoluţie a solului sub acest impact. Astfel, aplicarea măsurilor agrochimice în scopul sporirii şi menţinerii fertilităţii solurilor şi a asigurării nutriţiei plantelor la niveluri optime, conform cu cerinţele de consum nutritiv specifice fiecărei specii de plantă, nu se poate realiza fără un control agrochimic riguros şi permanent asupra solului.

În ţara noastră, controlul fertilităţii solurilor s-a dezvoltat cu precădere în ultimele patru decenii. De la primele date ce au vizat fundamentarea ştiinţifică a măsurilor de creştere a fertilităţii solurilor datorate lui Ion Ionescu de la Brad, Vlad C. Muntean şi C. Roman s-a trecut la o etapă de studiu complex al solurilor datorată lui Gh. Ionescu-Şişteşti, T. Saidel, N. Cernescu, Gr. Cuculescu, D. Davidescu, Gh. Pavlovschi, N. Bucur, C. Pântea ş.a. şi s-a ajuns în anii 1957-1959, la organizarea primelor laboratoare de agrochimie şi apoi după anul 1970, la dezvoltarea Oficiilor pentru studii Pedologice şi Agrochimice (sub îndrumarea ICPA) cu unităţi de studii, cercetări şi extensiune a rezultatelor de agrochimie în scopuri practice productive, de folosire a mijloacelor agrochimice în mod raţional şi în conformitate cu indicii de calitate a solurilor, rezultaţi din studiul agrochimic al acestora

Pentru a înţelege această amplă lucrare de studiu agrochimic complet al solului este necesar să se ştie că: starea de fertilitate a solurilor este controlată după un sistem de concepte fundamentale în studiul agrochimic al solurilor şi printr-o multitudine de metode grupate în:a. Controlul stării de fertilitate a solurilor prin analiza solului;b. Analiza plantei - mijloc de control al fertilităţii solului;c. Controlul fertilităţii solului prin experienţe cu amendamente şi îngrăşăminte;d. Controlul fertilităţii solului prin cartarea agrochimică.

a. Analiza solului are ca scop determinarea, în principal a însuşirilor fizico-chimice ale solului: starea de reacţie, conţinutul în humus, aprovizionarea în macro şi microelemente şi alte componente;

b. Analiza plantei prin care se efectuează un diagnostic al stării de nutriţie şi de consum al elementelor odată cu formarea recoltelor sau de export din sol şi de apreciere a calităţii recoltelor;

c. Experienţele cu îngrăsăminte şi amendamente aplicate plantelor care se realizează mai ales în staţionar şi pe parcursul mai multor ani şi cicluri experimentale, pentru stabilirea dozelor optime de elemente şi evoluţia în timp a solurilor sub impactul măsurilor şi intervenţiilor agrochimice.

c. Cartarea agrochimică care constă în executarea analizelor agrochimice de soluri în cicluri, cu stabilirea de măsuri de fertilizare şi amendare pentru obţinerea recoltelor scontate, în condiţiile de

39

dezvoltare optimală a principalilor indici agrochimici, ca o măsură a conservării şi dezvoltării fertilităţii, ca suport eficient al producţiilor agricole şi horticole.

Metodele de control al fertilităţii solurilor sunt nu simple acte tehnice de rutină sau o cercetare unilaterală a stării momentane de aprovizionare a solului cu anumite elemente cu caracter fertilizant, ci aceste mijloace de cercetare şi investigaţie formează un complex de metode. Acestea vizează, pe lângă analizele de sol şi plantă în privinţa stării de consum şi nutriţie şi o amplă testare a fertilităţii prin experienţe cu îngrăşăminte şi amendamente, cât şi executarea acestor teste agrochimice de soluri şi plante în mod periodic şi sistematic prin cartarea agrochimică, ce oferă ştiinţei şi practicii informaţii şi date suficiente privind starea fertilităţii momentane a solului cât şi evoluţia în timp a indicatorilor de calitate a acestora, fiind amplu detaliate în cursurile şi tratatele de Agrochimie din ţară.

11.1. INTERPRETAREA LUCRĂRII DE CARTARE AGROCHIMICĂ

11.1.1. Definiţie, faze de execuţie şi conţinut al cartării agrochimice

Cartarea agrochimică: numită şi studiul agrochimic al solurilor este o activitate specifică domeniului, care prin analize de sol, efectuate şi repetate ciclic, evidenţiază starea reacţiei şi aprovizionarea momentană în N, P şi K. În baza acestor date analitice se întocmesc piesele desenate ale cartării (cartogramele), planurile şi programele de amendare şi fertilizare, precum şi aprecierile legate de evoluţia stării de fertilitate a solurilor.

Studiul agrochimic (sau cartarea agrochimică) se execută în România de către Oficiile pentru Studii Pedologice şi Agrochimice, cu următoarea periodicitate:

- la 4 - 5 ani pentru soluri cultivate cu plante de câmp în sistem neirigat, pajişti semănate şi naturale;

- la 3 - 4 ani pentru plantaţiile pomicole şi viticole intensive;- la 2 - 3 ani pentru culturile de legume cultivate în câmp şi alte culturi de câmp irigate;- de 3 - 4 ori/an, pentru solurile din sere, înaintea şi în timpul ciclurilor de producţie;- anual pentru solurile din solarii.

Desfăşurarea cartării agrochimice presupune următoarele faze de lucru cu conţinut metodologic distinct:

Faza pregătitoare: în care se pregăteşte baza topo-pedologică printr-un plan de situaţie (Sc. 1:10.000, 1:5000 sau 1:2000) pe care se trasează unităţile de sol.

- se pregătesc materialele de recoltare a probelor: sondele agrochimice, cutii, pungi, rulete, panglici, jaloane.

Faza de teren: în această fază se execută următoarele lucrări şi acţiuni:- se confruntă în teren planul de situaţie topo-pedologic cu realitatea şi modificările din teren; - se delimitează şi se notează pe plan modul de folosinţă al terenului şi amplasarea culturilor cu

detalii şi asupra plantelor premergătoare şi fertilizării acestora;- se delimitează parcelele agrochimice de recoltare a probelor urmărindu-se gradul de

omogenitate din punct de vedere agricol, al culturilor şi învelişului de sol.Mărimea parcelelor agrochimice de recoltare a probei medii de sol este variabilă cu modul de folosinţă, cultura, nivelul de intensivizare şi tehnologia agricolă, după cum urmează:

- 2 - 5 ha pentru culturile de câmp situate pe terenuri plane sau slab înclinate;- 5 - 10 ha pentru pajişti şi fâneţe naturale;- 2 ha pentru culturi de câmp situate pe terenuri erodate; - 0,5 - 2 ha pentru culturi irigate, legume în câmp, plantaţii pomicole şi viticole; - 0,01 - 0,2 ha pentru solurile din sere şi solarii;

40

- poate avea şi alte mărimi, după comanda beneficiarului sau aprecierea din partea specialistului a gradului de neuniformitate a terenului studiat.

Recoltarea probelor se face cu sondele agrochimice, la următoarele adâncimi de prelevare:- 0 - 20 cm pentru culturi de câmp;- 0 - 10 cm pentru păşuni şi fâneţe naturale;- 0 - 40 cm şi chiar 0 - 60 cm pentru plantaţiile viticole şi pomicole cu teren desfundat (după

adâncimea de desfundare a terenului şi de încorporare a îngrăşămintelor);Lucrarea propriu-zisă de recoltare se face prin prelevări de probe individuale parţiale, parcurgând în zig-zag sau în diagonala parcela, realizând proba medie agrochimică din 20 - 30 sondaje sau probe parţiale. Probele medii agrochimice prelevate şi trecute în cutii sau pungi se numerotează pe planul de situaţie şi pe cutie sau pungă. Pentru toate probele se întocmeşte un borderou de probe de sol recoltate ce însoţeşte probele în laborator.

Faza de laborator: în care se analizează probele uscate, mărunţite (măcinate), prin următorii indici agrochimici:

- pH-ul în suspensie apoasă, iar la solurile cu pH <5,8-6,0 (amendabile) se determină şi suma bazelor, aciditatea hidrolitică, valori utilizate în calculul gradului de saturaţie în baze (V%) şi a necesarului de amendamente;

La solurile saline-alcaline, amendabile (cu pH >8,4) se determină conţinutul total de săruri solubile (CTSS), capacitatea totală de schimb cationic (T) şi conţinutul de Na – schimbabil, valori ce servesc la calculul procentului de sodiu adsorbit (PSA).

- conţinutul de fosfor – mobil, potasiu mobil, iar la probe reprezentative (aproximativ 10%) se determină humusul şi se calculează indicele de azot (IN). Dacă beneficiarul comandă detalierea acestui indicator, humusul şi IN se determină pentru toate probele agrochimice;

- pentru legumele şi alte specii cultivate în sere, analizele au următoarea specificitate: se determină pH-ul, conţinutul de N mineral, P şi K, solubile, ca valori şi rezerve hidrosolubile;

- dacă sunt şi alte probleme agrochimice de elucidat – carenţe sau excese de nutriţie – analizele se detaliază la alte macroelemente (S, Ca, Mg), la microelementele esenţiale pentru plante (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo), ca şi prin alte sortimente şi metodologii analitice.

Rezultatele analizelor de sol se înscriu, după ordinea din plan şi borderou, într-un buletin de analiză. Faza de cartografiere şi birou: cuprinde următoarele activităţi tehnice:- anterior întocmirii planului şi programelor de amendare şi fertilizare se întocmesc cartogramele

agrochimice: a pH-ului cu delimitarea suprafeţelor amendabile, a azotului, fosforului, potasiului şi una sintetică ce cuprinde amplasarea culturilor pe planul de situaţie, cu valorile medii agrochimice şi eventual formulele de fertilizare (kg s.a. N, P, K) şi amendare (doze t/ha);

- buletinele de analiză conţin o interpretare a valorilor agrochimice după limitele cunoscute şi stabilite anterior (ICPA, 1979, 1981);

- întocmirea cartogramelor, grafica şi culorile de reprezentare a indicilor agrochimice se face după următoarele criterii: (tabelele 125, 126, 127, 128).

Tabelul 125Scara de interpretare şi reprezentare a reacţiei (după pHH2O)

IntervalpHH2O

Starea de reacţie a soluluiCuloarea de reprezentare

pe cartogramă <5,0 Puternic acidă Roşu închis (aprins)

5,01-5,80 Moderat acidă Roşu deschis5,81-6,80 Slab acidă Galben6,81-7,20 Neutră Verde

41

7,21-8,40 Slab alcalină Albastru deschis>8,41 Moderat, puternic alcalină Albastru închis

Tabelul 126

Limitele şi scara de interpretare şi reprezentare a conţinutului de azot al solului (după IN)

Limite INStarea de asigurare cu N a

soluluiCuloarea de reprezentare

pe cartogramă ≤2,0 Slabă Roşu

2,1-4,0 Medie Galben4,1-6,0 Bună Albastru deschis

≥6,1 Foarte bună Albastru închis

Tabelul 127

Scara de interpretare şi reprezentare a conţinutului de fosfor mobil (după P-AL, ppm)

Culturi de câmp, pajişti, fâneţe,

plantaţii horticole clasice

Legume de câmp, plantaţii pomicole şi

viticole intensive, hamei

Starea de aprovizionare

cu P-mobil

Culoarea de reprezentare pe

cartogramă

≤8,0 ≤36,0 Foarte slabă Roşu închis8,1-18,0 36,1-72,0 Slabă Roşu deschis18,1-36,0 72,1-108,0 Medie Galben36,1-72,0 108,1-144,0 Bună Albastru deschis

≥72,1 ≥144,1 Foarte bună Albastru închis

Tabelul 128

Scara de interpretare şi reprezentare a conţinutului de potasiu mobil (după K-AL, ppm)

Culturi de câmp, pajişti, fâneţe,

plantaţii horticole clasice

Legume de câmp, plantaţii pomicole şi

viticole intensive, hamei

Starea de aprovizionare cu K-mobil

Culoarea de reprezentare pe

cartogramă

≤66,0 ≤132,0 Slabă Roşu 66,1-132,0 132,1-265,0 Medie Galben132,1-200,0 265,1-400,0 Bună Albastru deschis

≥200,1 ≥400,1 Foarte bună Albastru închis

42

Dosarul agrochimic final cuprinde următoarele piese desenate şi scrise: - buletinele de analiză (ataşate ca anexă);- cartogramele agrochimice (pH, IN, P, K, sintetică);- planul de fertilizare şi amendare;- interpretarea şi caracterizarea agrochimică a solurilor;- recomandări privind aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor.

11.2. PROBLEME ŞI CHESTIONAR PRIVIND CARTAREA AGROCHIMICĂ

1. Care este periodicitatea de realizare a cartării agrochimice?Răspuns: Cartarea agrochimică se repetă la următoarele intervale de timp:- 4-5 ani pentru soluri cultivate cu plante de câmp, pajişti şi fâneţe;- 3-4 ani pentru plantaţii pomicole şi viticole intensive;- 2-3 ani pentru culturile de legume cultivate în câmp şi culturi irigate;- de 3-4 ori pe an, în fiecare ciclu de producţie pentru solul din sere.

2. Ce reprezintă o probă medie agrochimică?Răspuns: proba medie agrochimică se compune din 20-30 sondaje sau probe parţiale

(individuale) şi este variabilă reprezentând: 2-5 ha la terenurile arabile cu culturi de câmp situate pe terenuri plane, relativ uniforme, 5-10 ha pentru păşuni şi fâneţe naturale, 2 ha pentru culturile de câmp amplasate pe terenuri erodate, 0,5-2 ha (în medie 1 ha) pentru culturi irigate şi culturi intensive horticole şi 0,01-0,2 ha pentru solurile din spaţiile protejate (sere şi solarii).

3. Care este adâncimea de recoltare a probelor pentru cartarea agrochimică?Răspuns: - 0-20 cm pentru culturi agricole de câmp;- 0-10 cm pentru păşuni şi fâneţe naturale;- 0-20, 20-40 cm şi eventual 40-60 cm pentru plantaţiile pomicole şi viticole.4. Ce este o cartogramă agrochimică?Răspuns: este reprezentarea cifrică (valori absolute) şi prin culori de reprezentare, pe planul de

situaţie (Sc. 1:10000; 1:5000; 1:2000) a indicatorilor agrochimici determinaţi în faza de laborator a cartării agrochimice: pH, IN, P, K şi alta sintetică ce deţine planul amplasării folosinţelor şi culturilor, cu valorile agrochimice medii ale parcelei respective.

5. Care este semnificaţia culorilor cartogramelor agrochimice?Răspuns:

La cartograma reacţiei (pH-ului):- roşu închis – reacţie puternic acidă (pH <5,0) ce impune corectarea (neutralizarea) cu

amendamente calcaroase;- roşu deschis – reacţie moderat acidă (pH 5,01-5,80) ce impune în următoarea urgenţă corectarea

cu amendamente calcaroase;- galben – reacţie slab acidă (pH 5,81-6,80) care nu impune corectarea prin amendamente, dar

indică restricţii pentru îngrăşămintele acidifiante ce nu trebuie folosite în aceste condiţii;- verde – reacţie neutră (pH 6,81-7,20) ce constituie o situaţie normală, în general preferată de

majoritatea plantelor de cultură;- albastru deschis – reacţie slab alcalină (pH 7,21-8,40) care încă nu impune tratamentul de

corectare al reacţiei alcaline şi conţinutul ridicat de săruri solubile;- albastru închis – reacţie moderat şi puternic alcalină (pH >8,40), determinată de conţinut ridicat

de săruri solubile şi procent ridicat de Na-adsorbit la care se impune corectarea cu amendamente pe bază de gips.

43

La cartogramele azotului, fosforului şi potasiului: - roşu – aprovizionare foarte slabă (nuanţă închisă) şi slabă (roşu deschis) cu fosfor, azot şi

potasiu, ce indică cele mai mari şi grave probleme legate de reprezentarea acestor elemente în soluri şi de necesitatea cea mai mare de aplicare prin fertilizare;

- galben – este culoarea reprezentărilor medii (mijlocii), nu este o stare critică decât pentru plante exigente sau mari consumatoare ale elementelor în cauză;

- albastru deschis – indică o asigurare bună cu nutrienţi; - albastru închis – semnifică o asigurare foarte bună cu nutrienţi şi recomandarea practică este de

a aplica doze extrem de mici chiar de întreţinere a stării respective de asigurare cu elemente de nutriţie.6. În cartograma azotului se consemnează într-o parcelă agrochimică valoarea IN=2,37.

Care este aprovizionarea cu N şi prin ce culoare se reprezintă pe cartogramă?Răspuns: valoarea IN =2,37 arată o aprovizionare medie (mijlocie) cu N a solului şi se

reprezintă pe cartogramă prin culoarea galbenă.7. În cartograma fosforului se consemnează într-o parcelă agrochimică valoarea P-AL =

47,7 ppm, sol cultivat pe 5 ha cu porumb boabe şi pe alte 7 ha (tot cu P-AL = 47,7 ppm) se cultivă tomate – în sistem irigat. Care este aprovizionarea cu fosfor, prin ce culoare se reprezintă pe cartogramă?

Răspuns: Valoarea P-AL=47,7 ppm arată o reprezentare bună cu fosfor pentru porumb şi se reprezintă pe cartogramă prin culoarea albastru deschis, iar pentru tomate în sistem irigat, aprovizionarea cu fosfor este slabă şi se reprezintă pe cartogramă prin culoarea roşu deschis.

8. În cartograma potasiului se consemnează într-o parcelă agrochimică valoarea K-AL = 75 ppm. Care este aprovizionarea cu potasiu pentru ardei – în sistem irigat, dar pentru soia?

Răspuns: Valoarea K-AL = 75 ppm, arată o aprovizionare slabă cu K pentru ardei – în sistem irigat şi se reprezintă prin culoarea roşu pe cartogramă şi o aprovizionare medie cu potasiu pentru soia şi se reprezintă prin culoarea galben pe cartograma respectivă.

-XII-PROTECŢIA CHIMICĂ ÎN AGRICULTURĂ

CLASIFICAREA PESTICIDELOR

12.1. GENERALITĂŢI

Datorită pagubelor substanţiale produse de atacurile unor agenţi patogeni şi ale dăunătorilor, care se cifrează în medie la 24-45% din recolta potenţială şi uneori chiar mai mult, se folosesc o serie de metode fizice, chimice şi biologice de combatere cât şi tehnologii de cultură, diferite (asolamente şi rotaţii corespunzătoare a culturilor, soiuri rezistente etc.).

În ultimii 50 de ani, protecţia culturilor şi a recoltelor împotriva agenţilor diminuanţi, se realizează prin folosirea substanţelor chimice simple sau complexe, ce previn sau combat bolile, dăunătorii şi buruienile. Aceste substanţe sunt cunoscute în agrochimie sub denumirea de grupa substanţelor farmaceutice sau pesticidele. Denumirea de pesticide provine din limba engleză de la cuvântul “pesticide” (pesticid), care s-a format din latinescul “pestis” = flagel şi “caedo” (cedo = a omorâ, a ucide).

44

Pesticidele sunt substanţe minerale, organice sau organo-minerale cu efecte preventive sau curative asupra bolilor şi dăunătorilor, buruienilor şi altor agenţi ce pot afecta culturile şi recolta agricolă.

În conceptul modern, folosirea pesticidelor în agricultură, face parte din metodele de chimioterapie la plante care alături de metodele fizico- mecanice, biologice, agrotehnice alcătuiesc sistemul “luptei integrate” în ecosistem şi determină sporirea şi menţinerea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole.

Din punct de vedere tehnic, pesticidele sunt de regulă amestecuri între una sau mai multe substanţe active şi unele substanţe auxiliare neutre.

Substanţa activă dintr-un pesticid este acel compus chimic care produce efectul biologic toxic asupra organismului ce dăunează plantei cultivate, seminţelor, produselor agricole din magazii şi depozite.

Substanţele auxiliare sunt produse solide sau lichide ce se utilizează la condiţionarea produsului pentru comercializare sau pentru aplicare şi servesc ca diluanţi sau pentru îmbunătăţirea sau menţinerea însuşirilor fizico-chimice şi a acţiunii toxice biologice. Acestea pot fi: diluante, adezive muiante, emulsionante sau emulgatorii, neutralizante, coloizi protectori şi antioxidanţi.

Diluante care servesc ca suport şi pot să fie lichide: apa, acetona, benzen, clorură de metilen, cloroform, eter etilic, eter de petrol, hidrocarburi parafinice şi aromatice, uleiuri minerale sau solide ca bentonita, talcul, creta, caolinul.

Adezive, cu rol de fixare: alaun, albuş de ou, aracet, caseină, dextrină, gelatină, melasă, uleiuri.Muiante, substanţe lichide ce au proprietatea de a se întinde într-un strat subţire, pe o suprafaţă

solidă. Însuşirea aceasta depinde de tensiunea superficială a lichidului şi de natura suprafeţei solide. Ele permit obţinerea de suspensii şi reţinerea pesticidelor pe suprafeţele tratate. Cele mai obişnuite sunt naftenaţii, răşinile gliceroftalice, săpunurile şi uleiurile sulfonate.

Emulsionante sau emulgatorii sunt substanţe cu rol de stabilizatori ai emulsiilor, ceea ce face ca un amestec omogen lichid dintre mai multe substanţe să rămână stabil.

Neutralizante, substanţe folosite pentru îndepărtarea acidităţii la zemurile pentru stropit, care altfel ar avea efecte fitotoxice producând arsuri.

Coloizi protectori, folosiţi pentru a păstra soluţiile cu pesticide în stare de dispersie.Antioxidanţi, cu rol de agenţi de reducere pentru a păstra calităţile produsului activ, cum sunt

hidrochinona, naftolii.Însuşirile unui pesticid de calitate sunt:- să fie cât mai toxic pentru dăunătorul, agentul patogen sau buruienile împotriva cărora se

administrează;- să nu fie periculos pentru planta gazdă, mamifere, albine;

- să comporte o pregătire şi aplicare cât mai simplă;- să lase semne pe plantele tratate, pentru a se putea face deosebirea faţă de culturile (seminţele)

netratate;- să fie stabile la păstrare cât mai îndelungată;- tratamentul să fie cât mai economic.Eficienţa tratamentelor cu pesticide depinde de numeroşi factori şi anume:- natura chimică a produsului şi influenţa acesteia asupra unor însuşiri fiziologice ale

dăunătorului sau parazitului;- concentraţia şi doza de substanţă activă aplicată; - durata de acţiune a substanţei active;- condiţiile de mediu (temperatură, umiditate, lumină);- stadiul de dezvoltare a dăunătorului, parazitului sau buruienilor.

45

12.2. CLASIFICAREA PESTICIDELOR

Clasificarea substanţelor pesticide se face după următoarele criterii:a.după acţiunea fiziologică sau grupa de organism pe care le combate:

- fungicide (anticriptogamice);- insecticide;- cu acţiune mixtă (fungicidă + insecticidă);- acaricide;- nematocide şi sterilizanţi de sol;- rodenticide;- moluscocide (helecide sau limacide);- erbicide;- regulatori de creştere.

b. după nivelul de toxicitate al acţiunii:- extrem de toxice, încadrate în grupa a I-a;- puternic toxice, încadrate în grupa a II-a;- moderat toxice, încadrate în grupa a III-a;- slab toxice, încadrate în grupa a IV-a. - netoxice; - inoffensive.

c. după modul de acţiune:- de contact (atingere);- de ingestie (stomacale);- de respiraţie (asfixiante); - sistemice (acţionează numai după pătrunderea în organism);- cu acţiune combinată.

d. după natura chimică a substanţelor:- anorganice (minerale);- organice de sinteză;- organice naturale;- organo-minerale;- biologice.

e. după starea fizică a produsului:- solide (pulberi de prăfuit, umectabile şi solubile, granule);- suspensii şi pastă; - lichide (volatile şi nevolatile);- gazoase.

Introducerea în grupele de toxicitate se stabileşte în funcţie de mărimea dozei letale 50 % = DL50

Prin DL50 se înţelege doza unică de substanţă activă, exprimată în mg/kg greutate corporală care, administrată pe cale orală la şobolanii albi, masculi şi femele, ţinuţi în prealabil la un post de 24 de ore, provoacă moartea a 50 % din lotul de animale în cursul perioadei de observaţie de 14 zile. Din acest punct de vedere, în grupele de toxicitate sunt cuprinse:

- grupa a I-a, produse extrem de toxice, în care sunt incluse toate produsele care conţin o substanţă activă cu un DL50 până la 50 mg/kg corp;

- grupa a II-a, produse puternic toxice, în care sunt cuprinse toate produsele care conţin o substanţă activă cu un DL50 ce are valori cuprinse între 50 mg/kg şi 200 mg/kg corp;

- grupa a III-a, produse moderat toxice, ce conţin o substanţă activă cu un DL 50 cuprins între 200 mg/kg şi 1000 mg/kg corp;

46

- grupa a IV-a, produse cu toxicitate redusă, care conţin substanţă activă cu un DL50 mai mare de 1000 mg/kg corp.

12.3. MODUL DE APLICARE A PESTICIDELOR

Se deosebesc următoarele metode de aplicare a pesticidelor:a. după părţile tratate se disting:

- tratamente ale seminţelor, bulbilor, tuberculilor, butaşilor, răsadurilor;- tratarea părţilor vegetative aeriene în cursul anului;- tratamente de dezinfectare şi dezinsectizare a solului; - tratamente în spaţii închise, magazii, depozite, sere, răsadniţe;

b. după starea fizică a produsului, pot fi tratamente:- uscate, când pesticidele se aplică sub formă de pulberi pe seminţe, pe părţile aeriene ale

plantelor, pe sol sau în sol (granule sau pulberi);- umede, care constau în aplicarea pesticidelor sub formă de soluţii, suspensii, emulsii,

aerosoli;- gazoase (fumigaţii) cu produse toxice ce se obţin sub formă de gaz, tratamentele

efectuându-se în spaţii închise, sau ca ceaţă toxică (aerosoli) atât în spaţii închise cât şi deschise;- momeli toxice, care constau din introducerea pesticidelor sub formă de pulberi sau

lichide în diferite produse alimentare.

12.4. TENDINŢE ACTUALE ŞI DE VIITOR ÎN PRODUCŢIA PESTICIDELOR

În privinţa tendinţelor ce se manifestă în producţia pesticidelor, se remarcă următoarele aspecte:

- se tinde spre înlocuirea pesticidelor foarte toxice (foarte periculoase pentru om şi animale şi cu acţiune mare poluantă) cu pesticide mai puţin toxice şi cu acţiune selectivă;

- renunţarea la insecticide cloroderivate (periculoase şi pentru om) ca şi a unor substanţe organo-fosforice şi organo-mercurice (la fel, toxice pentru mamifere) şi înlocuirea lor cu pesticide uşor degradabile din punct de vedere al rezidiilor acumulate şi puţin toxice sau chiar inofensive din punct de vedere al substanţei active ce le conţine;

- se introduc compuşi naturali extraşi din plante sau omologii lor sintetici (pyrothrine- pyretroizi);

- se extinde folosirea unor pesticide cu acţiune sistemică ce exercită acţiune endotetrapeutică la plante, mai puţin dăunătoare din punct de vedere acumulativ şi mult mai eficiente practic;

- diversificarea sortimentelor de erbicide cu spectru larg de combatere a buruienilor;- extinderea în “lupta integrată“ ca substanţe de combatere, a unor produşi cu acţiune mixtă

(fungicidă + insecticidă; insecticidă + erbicidă), ce pot oferi şanse mai bune de efect şi siguranţă economică a acţiunii respective.

Aprofundarea cunoştinţelor cu privire la pesticide se poate realiza din literatura de specialitate agrochimică, fitopatologică şi entomologică, existentă în cadrul universităţilor de învăţământ superior agricol.

47

-XIII-CHIMIZAREA AGRICULTURII ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Agricultura, care reprezintă o ramură fundamentală a economiei mondiale, suferă modificări sistematice, se transformă şi ia aspectul unei industrii, tot mai puţin dependentă de capriciile factorilor de mediu, cu o productivitate din ce în ce mai mare.

În practicarea agriculturii moderne, folosirea intensivă a resurselor şi substanţelor chimice are numeroase efecte pozitive, dar şi efecte negative prin poluarea mediului înconjurător.

Mediul înconjurător este format dintr-un sistem complex în care componentele principale sunt: clima, flora, fauna, solul, omul care împreună formează ecosistemul. Acesta este reprezentat de biocenoză (totalitatea vieţuitoarelor dintr-un anumit biotip) şi biotip (mediul de viaţă al unei biocenoze), în strânsă interdependenţă şi condiţionare reciprocă cu factorii de mediu.

Un ecosistem este format din componenţi vii, biotici şi nevii, abiotici. Organismele vii în ecosistem sunt: plantele, animalele, omul etc.; reprezentând partea biotică. Partea fără viaţă sau componenţii abiotici include apa, aerul, clima în general şi solul. Atâta timp cât componenţii biotici sau abiotici sunt într-o interdependenţă reciprocă, degradarea

oricărui component are în ultimă instanţă efect asupra celorlalte componente. Existenţa oricărui ecosistem se bazează pe singura sursă semnificativă de energie care este

energia radiată de soare. Această energie este utilizată în procesul de fotosinteză a plantelor, producătorii ecosistemului, proces în care bioxidul de carbon şi apa prin procedee chimice participă la obţinerea componenţilor organici. Producătorii principali ai ecosistemului sunt considerate plantele verzi ce conţin clorofila necesară fotosintezei.

Formele de viaţă într-un ecosistem sunt în relaţie pradă – prădător – relaţie care poartă denumirea de lanţ trofic.

Un ecosistem nu poate funcţiona fără captarea energiei, dar şi aceasta singură nu poate determina funcţionarea ecosistemului. Aproape 60 de elemente diferite trebuie să fie prezente, să susţină procesul vieţii într-un ecosistem. Principalele elemente care participă în mod prioritar în funcţionarea ecosistemului sunt: carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, fosforul, potasiul, sodiul, sulful, calciul, magneziul, borul, cuprul, manganul, zincul, fierul. Valoarea fiziologică a acestor elemente în ecosistem este egală dar se consumă în mod diferit din punct de vedere cantitativ.

Prin mediul înconjurător se înţelege spaţiul de la suprafaţa Pământului ce cuprinde apa, aerul, solul, clima care asigură fiecărei vieţuitoare condiţiile necesare existenţei sau mai poate fi definit ca fiind sistemul fizic şi biologic exterior în care trăieşte omul şi toate vieţuitoarele, respectiv un ansamblu de factori naturali sau artificiali care în strânsă interacţiune influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă raportul relativ stabil, creat de-a lungul timpului între diferite grupe de plante, animale, microorganisme, etc. precum şi interacţiunile acestora asupra condiţiilor de mediu în care trăiesc.

13.1. Aspecte generale privind poluarea mediului înconjurător

Protejarea mediului înconjurător constituie în prezent una din problemele importante ale omenirii. Mediul înconjurător poate fi definit ca un sistem fizic şi biologic exterior în care trăieşte omul, respectiv este un ansamblu de factori naturali sau biologici, care în strânsă interacţiune influenţează echilibrul ecologic. Prin mediul înconjurător în sens mai larg se înţelege spaţiul de la

48

suprafaţa Pământului ce cuprinde apa, aerul, solul, clima care asigură fiecărei vieţuitoare condiţiile necesare existenţei. Echilibrul ecologic reprezintă raportul relativ stabil, creat de-a lungul timpului între diferite grupe de plante, animale, microorganisme etc., precum şi interacţiunile acestora asupra condiţiilor de mediu în care trăiesc.

In numeroase ţări, în mod deosebit, în cele cu o industrie dezvoltată, s-au elaborat o serie de legi pe baza cărora se iau măsuri concrete pentru ocrotirea naturii, diminuarea poluării mediului înconjurător şi refacerea echilibrului ecologic.

Prin poluarea mediului înconjurător în sens mai larg, se înţelege ruperea echilibrului ecologic ca urmare a acelor acţiuni care conduc la modificarea calităţii factorilor naturali sau creaţi prin activităţi umane, dăunând sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor şi a majorităţii vieţuitoarelor.

Mai concret prin poluare se înţelege acţiunea de intoxicare a organismului produsă de poluanţi. Pentru fiecare specie, primii poluanţi îi constituie deşeurile activităţii sale vitale, care la rândul lor favorizează dezvoltarea unor paraziţi (microorganisme, păduchi, viermi, virusuri etc.). Orice fiinţă vie produce deşeuri, care neeliminate din mediul său de viaţă, influenţează negativ continuarea existenţei.

Prin poluant, în sens general se înţelege un factor care împiedică dezvoltarea unor specii printr-o acţiune de intoxicare acută sau de lungă durată. Un poluant este de fapt o substanţă sau un material care prin acţiunea sa, degradează calitatea unui alt material sau a unui ecosistem Poluanţii sub aspect chimic, pot fi substanţe foarte diferite: produşi de sinteză (organici şi anorganici) sau substanţe produse de organismele vii (poluanţi biologici).

Reacţia organismului la acţiunea unui poluant depinde de concentraţie, de timpul de acţiune, de condiţiile pedoclimatice, de starea fiziologică a organismului. Poluarea începe din momentul în care substanţele aduse în mediul natural depăşesc prin cantitate sau intensitatea acţiunilor lor anumite praguri de toleranţă, devenind astfel nocive.

In ce priveşte concentraţia poluanţilor, se poate stabili o limită de toleranţă, suportată de organism, o limită de toxicitate, când organismul suferă din cauza poluantului şi o limită letală, când organismul moare din cauza acţiunii poluantului. Aceste limite pot fi stabilite în raport cu creşterea concentraţiei poluantului şi a timpului său de acţiune. Uneori chiar substanţele considerate nepoluante pot provoca dezechilibre, când exercită o serie de efecte negative asupra fiinţelor vii ca urmare a cantităţilor mari regăsite în mediul acestora.

Solul care se defineşte ca fiind formaţiunea naturală de la suprafaţa litosferei, fiind reprezentată de o succesiune de straturi (orizonturi) care s-au format şi se formează permanent prin transformarea rocilor şi materialelor organice, sub acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici, în zona de contact a atmosferei cu litosfera. In mod schematic, solul este alcătuit din trei faze: solidă (minerală şi organică), lichidă (soluţia solului) şi gazoasă.

In raport cu fenomenul de poluare, solul poate fi întâlnit în trei ipostaze: solul ca poluant (cantităţile mari de praf din aer depreciază calitatea acestuia), solul poluat (acumularea în sol a unor materiale greu degradabile) şi solul ca depoluant (prin descompunerea în sol a unor materiale poluante se pot elibera elemente nutritive utile plantelor).

Poluarea solurilor este un fenomen vechi, de aceeaşi vârstă cu solurile, dar datorită faptului că factorii poluanţi erau naturali şi datorită capacităţii de autoreglare prin descompunerea poluanţilor şi datorită utilizării lor reduse ca suprafaţă, fenomenul a fost aproape insesizabil.

In România, după datele Oficiului de informare pentru mediu (1994) se porduc anual circa 75 milioane tone de reziduuri, suprafaţa ocupată de aceste deşeuri solide fiind de 0,08% din teritoriul ţării. Anual se spală de pe terenurile cu pantă mai mare de 5%, în medie 150 milioane tone de material solid. Din cele peste 4 milioane tone de reziduuri solide menajere, numai jumătate sunt depozitate controlat, restul fiind depozitate la întâmplare, la suprafaţa solului. Se apreciază că circa 0,34% din terenurile agricole sunt poluate cu reziduuri petroliere, iar 0,08% sunt degradate datorită exploatării miniere.

Deoarece solul mai poate fi definit, ca un corp natural deosebit de important de la suprafaţa uscatului, cu o serie de însuşiri fizice, chimice şi biologice în continuă schimbare, care constituie un

49

suport pentru plante, o sursă de elemente nutritive şi un intermediar prin care se aplică îngrăşămintele şi amendamentele, de fapt conţine materia vie şi asigură viaţa plantelor. Caracteristica fundamentală a solului, care-l deosebeşte de roca mamă din care a provenit este aceea de a fi mediu de viaţă al plantelor şi de a face posibilă obţinerea de producţii agricole, adică fertilitatea.

Fertilitatea solului este o însuşire complexă ce îl detaşează esenţial de materialul parental iniţial şi îi dă o funcţionalitate deplină ecosistemului în care acesta este parte componentă şi un factor determinant fundamental.

Prin poluarea mediului se înţelege ruperea echilibrului ecologic ca urmare a acelor acţiuni care conduc la modificarea calităţii factorilor naturali sau creaţi prin activităţi umane dăunând sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor.

Păstrarea nealterată a mediului ambiant, este o condiţie esenţială a însăşi existenţei vieţii umane şi se impune protecţia acestuia prin ocrotire şi conservare.

Ocrotirea mediului, înseamnă protecţia acestuia prin acţiuni legiferate care scot din incidenţa omului specii rare pe cale de dispariţie, precum şi anumite spaţii geografice cu mare valoare naturală, declarate monumente ale naturii.

Conservarea mediului, presupune utilizarea resurselor mediului la eficienţă maximă, cu respectarea pretabilităţii capacităţii de suport şi plasticităţii sistemului teritorial respectiv. În acest sens, este necesară utilizarea raţională şi eficientă a resurselor mediului, cât şi adaptarea celor mai potrivite forme şi procese tehnologice, agrozootehnice, silvice şi lucrări pentru limitarea şi prevenirea efectelor dăunătoare ale unor fenomene naturale (E.VESPREMEN, 1981).

În epoca actuală, eforturile pentru ocrotirea şi conservarea mediului ambiant, a păstrării echilibrelor ecologice din natură, nu se pot realiza la asemenea cicluri ecologice, unde materia primă să fie transformată într-un anumit produs care odată folosit, să fie regăsit într-un altul util şi să nu fie aruncat fără nici o utilitate, provocând tot mai multe dificultăţi vieţii omului prin ocuparea terenurilor, poluarea mediului şi implicit degradarea calităţii vieţii.

Termenul de poluare vine de la latinescul “polluo-are”, care înseamnă a murdării, a degrada, a pângării, a profana. De fapt, raportat la om, prin poluare se înţelege orice acţiune prin care omul degradează natura. În situaţia actuală, poluarea mediului reprezintă un pericol major pentru tot ceea ce înseamnă viaţă pe planeta noastră, fie că ne referim la omul însăşi, fie la aer, apă, sol, floră şi faună terestră, aeriană sau maritimă. Pericolul constă nu numai în efectul nociv local al diverşilor poluanţi, cât şi în dezechilibrul care a început să se producă la scară naţională, regională, continentală, globală, respectiv la scara întregii planete (C.RĂUŢĂ, 1992).

Poluarea, care se mai poate traduce prin murdărie, viciere, degradare se referă la înrăutăţirea mediului natural înconjurător (aer, apă, sol, vegetaţie) ca urmare a acţiunii unor factori naturali, dar mai ales a activităţii agricole, industriale, a tratamentelor cu produse fitofarmaceutice, a gospodăririi orăşeneşti etc. toate acestea au repercursiuni negative asupra florei şi faunei şi afectează direct sau indirect resursele de hrană şi calitatea vieţii.

Mediul natural are o anumită capacitate de recirculare a deşeurilor, însă adeseori această capacitate este depăşită.

Civilizaţia industrială a secolului XX, ritmul intens de urbanizare, explozia deomografică, consumul exagerat de energie şi materii prime, exercită permanent o presiune asupra mediului înconjurător prin acumularea de deşeuri care duc la dereglarea echilibrului între diferiţi factori naturali şi a acţiunii lor.

Industrializarea ca şi agricultura intensivă nu implică neapărat şi degradarea mediului înconjurător, dacă se respectă anumite reguli şi se aplică toate cunoştinţele ştiinţifice pentru dezvoltarea economică şi socială.

Multe dintre acţiunile dăunătoare naturii pot fi evitate, dacă nu se urmăreşte numai profitul şi setea de câştig, cu neglijarea consecinţelor în viitor.

50

Protecţia naturii este o problemă a tuturor, este o problemă de Stat, o problemă guvernamentală.

13.2. Principalele tipuri de poluare

In general în natură se produce o poluare naturală şi o poluare artificială.

13.2.1. Poluarea naturală

Este datorată unor factori naturali, cum ar fi erupţiile vulcanice, cutremurele, eroziunea solului determinată de acţiunea vântului şi a apei, căderea meteoriţilor, alunecările de teren, inundaţiile, incendiile, produsele activităţii biologice neeliminate din mediu etc. Printre poluanţii naturali se poate menţiona şi păşunatul excesiv în unele zone sărace în precipitaţii, ceea ce l-a determinat pe ecologul Reinferberg să spună că “păstoritul este nu fiul ci tatăl deşertului”. Poluarea naturală este limitată în anumite zone geografice, se reface mai uşor echilibrul ecologic şi nu are efecte asupra unui mare număr de vieţuitoare.

13.2.2. Poluarea artificială

Este determinată de activitatea omului, de factori artificiali. Dintre principalele surse de poluare artificială menţionăm industria, agricultura, deşeurile menajere, motoarele cu ardere internă, transporturile. In ultimele decenii, poluarea artificială s-a intensificat, punând din ce în ce mai mult în pericol viaţa unor plante şi animale din diferite regiuni.

Prin poluarea mediului înconjurător se înţelege poluarea aerului, a apei şi a solului. Poluarea oriunde s-ar produce se răspândeşte prin intermediul aerului şi a apei în regiuni foarte îndepărtate afectând viaţa a numeroase specii de plante şi de animale.

Principalele surse de poluare industrială sunt siderurgia, industria metalelor neferoase, industria chimică, industria materialelor de construcţii, fabricile de îngrăşăminte, petrochimia, fabricile de hârtie etc. In urma activităţii industriale se degajă în atmosferă cantităţi însemnate de pulberi fine şi grosiere, fum, SO2, CO, NO2, compuşi ai fluorului şi ai clorului, hidrocarburi, oxizi metalici, amoniac, acizi organici şi anorganici, H2S etc.

Pe plan mondial se ard anual aproximativ două miliarde tone de cărbuni, un miliard tone ţiţei, se prelucrează două miliarde tone minereuri şi materiale de construcţii.

Prin arderea cărbunelui, cu un grad de captare a cenuşii de 80%, se evacuează în atmosferă anual aproximativ 120 milioane tone de cenuşă. Prin arderile efectuate, împreună cu praful ce se degajă, ajung în atmosferă anual 200-250 milioane tone de aerosoli.

La un conţinut de 1% sulf în cărbune şi ţiţei, prin arderea acestora, se evacuează aproximativ 60% milioane tone de SO2.

In pulberea şi praful din atmosferă s-au identificat: oxid de calciu 33,3-58,7%; oxid de magneziu 1,01-3,52%; bioxid de siliciu (generator de silicoză) 11-30,5%; oxid de aluminiu 1,16-13,42%; trioxid de sulf 0,15-7,83%; oxid feric 1,7-6,63%; oxid de titan 0,09-0,75%; bioxid de mangan 0,01-0,08%; monoxid de potasiu 0,08-8%; monoxid de sodiu 0,06-0,95%; pentaoxid de fosfor 0,02-0,43%; carbon 0,01-0,3%; azot 0,02-0,34% etc.

Date cu privire la principalii agenţi de poluare a aerului SUA se prezintă în tabelul 25, anul 1978 (în milioane tone/an).

Poluarea datorită modernizării şi a dezvoltării agriculturii se datoreşte în principal utilizării neraţionale a substanţelor fitofarmaceutice (erbicide, fungicide, insecticide, rodenticide, nematocide etc.) şi a îngrăşămintelor.

51

Tabelul 25

Principalii agenţi de poluare a aerului în SUA (milioane tone/an)

Surse Oxizi ai sulfului

Oxizi ai azotului

CO Hidro-carburi

Particule

Arderea combustibililor uzuali (cărbuni, cocs, păcură)

22,1 9,1 1,7 0,6 81

Arderea combustibililor gazoşi

sau a produselor de distilare

0,7 7,3 57,9 15,1 1,1

Arderea deşeurilor 0,1 0,5 7,1 1,5 0,9Procese industriale 6,6 0,2 8,8 4,2 6,8

Total 29,5 17,1 75,5 25,3 16,9

Intre poluarea industrială şi cea agricolă există unele interferenţe comune dar şi deosebiri. Poluarea industrială este oarecum localizată (pe o anumită arie) în jurul unităţilor industriale,

cea agricolă are o zonă mult mai mare.Poluarea industrială se datoreşte unor imperfecţiuni tehnologice sau unor avarii. Poluarea

agricolă se datoreşte utilizării intenţionate a unor substanţe necesare protecţiei plantelor şi sporirii producţiei agricole (dar utilizării neraţionale a acestora).

Poluarea industrială se referă la anumite grupe de indivizi, expuşi professional, cea agricolă la întreaga populaţie consumatoare de produse agricole.

După natura agenţilor poluanţi se pot distinge patru tipuri principale de poluare: fizică, chimică, radioactivă, biologică.

În ţara noastră, într-o perioadă de peste patru decenii, regimul totalitar din trecut a neglijat aproape în totalitate problemele de ocrotire a mediului înconjurător, de menţinere a echilibrului ecologic şi implicit de protejare a condiţiilor umane de viaţă.

Principalele tipuri de poluare (după C.RĂUŢĂ, 1979) sunt:- poluarea fizică care poate fi de natură radioactivă, termică, sonoră;- poluarea chimică determinată de diferite deşeuri de la industria chimică care poluează atât

aerul, apele, solul, cât şi poluarea provenită de la industria de îngrăşăminte şi pesticide;- poluarea biologică generată de contaminarea microbiologică a mediilor inhalate şi ingerate

(bacterii, virusuri) şi de modificări ale biocenozelor prin invazii de specii animale şi vegetale- poluarea estetică care se manifestă prin degradarea peisajelor şi locurilor, prin urbanizarea

necivilizată, amplasarea de industrii în biotipuri virgine sau puţin modificate de om, degradarea solului prin exploatările miniere.

Se poate observa că în tipurile de poluare susmenţionate, este inclusă poluarea determinată de industria de îngrăşăminte chimice şi pesticide, dar nu numai aceasta poluează, cât şi folosirea neraţională a acestora. Astfel anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 149 milioane tone de îngrăşăminte chimice care aduc un spor de producţie echivalent cu 40 % din producţia mondială de cereale şi pentru protecţia chimică a plantelor şi recoltelor se folosesc alte milioane tone de pesticide ce însumează peste 420 de substanţe active şi peste 60.000 de produse comerciale, care salvează 24-45% din recolte (D.DAVIDESCU, 1992). În acest sens, chimizarea agriculturii prin mijloace folosite în scopul creşterii producţiei agricole produce efecte poluante asupra aerului, solului, apelor, produselor vegetale

52

şi implicit a omului şi animalelor. Se poate conchide că intervenţia necontrolată a omului prin chimizare în special (îngrăşăminte, pesticide, etc.) a determinat modificări esenţiale în mediul înconjurător, încât anumite condiţii de mediu au fost înlocuite cu altele, au apărut noi specii şi s-au restrâns cele existente sau chiar au dispărut. Astfel se impune o mai mare tehnicitate şi responsabilitate din partea celor care aplică chimizarea intensivă, precum şi măsuri de protecţie atât pentru om, cât şi pentru biocenoza în care omul trăieşte.

Cercetări recente, efectuate în mai multe ţări, consideră că actuala agricultură trebuie înlocuită deoarece prin utilizarea unor mari cantităţi de îngrăşăminte chimice şi pesticide, în vederea sporirii cantitative a producţiilor agricole la hectar, se diminuează serios calitatea produselor alimentare şi creşte procentul de îmbolnăviri şi malformaţii, mai ales în rândul oamenilor tineri şi animalelor.

Neajunsurile agriculturii moderne intensive, pot fi înlăturate prin practicarea unei “agriculturi ecologice” care să ţină seama de toţi factorii de mediu în interdependenţă şi condiţionare reciprocă şi realizarea echilibrului biologic tuturor ecosistemelor. Agricultura ecologică presupune utilizarea mai intensa a interrelaţiilor şi conexiunilor din natură şi folosirea raţională a tuturor mijloacelor de producţie: sol, îngrăşăminte, maşini, soiuri şi varietăţi hibride cu capacitate mare de producţie, măsuri de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii) etc. De asemenea combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor să se realizeze prin sistemul integrat, care constă în aplicarea unui ansamblu de metode fizice, chimice agrotehnice, biologice, de prevenire sau combatere a acestora, încât să se asigure un nivel de infecţie la o limită la care pagubele economice să fie tolerabile şi să nu prezinte pericol toxicologic pentru degradarea mediului înconjurător (D.DAVIDESCU şi VELICICA DAVIDESCU, 1969).

Dintre măsurile de depoluare ce trebuie aplicate la orice nivel în cadrul ecosistemelor, pe primul plan se situează solul, deoarece acesta reprezintă locul unde se acumulează cele mai mari cantităţi de agenţi poluanţi cu efect nociv remanent ce-i distrug fertilitatea. În acest sens, este deosebit de important ca pe lângă înlăturarea surselor cu efect nociv să se refacă indicii agrochimici afectaţi, redându-i solului însuşirea lui de bază – fertilitatea.

53

54