Achizitii publice. Jurisprudenta CEJ - hamangiu.ro · 3 ACHIZIŢII PUBLICE. JURISPRUDENŢA CEJ...

Introducere

În baza art. 291 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene11, statele membre sunt ţinute să adopte toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – compusă din Curtea de Justiţie (succesoare a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului, creată în 1952, şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, creată în 1957), Tribunalul (succesor al Tribunalului de Primă Instanţă, creat în 1988) şi Tribunalul Funcţiei Publice (creat în 2004) – având misiunea de a asigura interpretarea şi aplicarea conformă şi unitară a dreptului Uniunii.

În ultimele două decenii, jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Tribunalului Uniunii Europene în domeniul achiziţiilor publice s-a dovedit deosebit de bogată, fiind înregistrate peste 20012 de cauze specifice pe rolul celor două instanţe. De altminteri, Uniunea Europeană, în ansamblu, s-a remarcat printr-o intensă activitate în acest domeniu, mai ales prin suprareglementarea lui, încercând parcă să rivalizeze deja abundenta amintită jurisprudenţă.

Paginile culegerii de faţă sunt dedicate expunerii sintetizate a unui număr de 103 hotărâri13, selectate din stocul de acte jurisdicţionale relevante ale Curţii şi Tribunalului de la Luxemburg şi care, pentru o cât mai facilă parcurgere, au fost structurate urmând firul articolelor din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Demn de a fi subliniat şi ştiut este că deciziile prin care Curtea oferă o interpretare a dreptului Uniunii sunt opozabile şi obligatorii atât pentru instanţa naţională care i-a adresat întrebarea preliminară, cât şi pentru celelalte instanţe din statele membre, ţinute de asemenea să respecte interpretarea dată de Curte.14 Mai mult, acelaşi lucru este valabil şi pentru autorităţile publice din Uniune, după cum elocvent s-a exprimat Curtea în Hotărârea sa din 22 iunie 1989, cauza 103/88, Fratelli Costanzo SpA c. Comune di

Milano, din care am extras următoarele fragmente semnificative:

„28. Prin cea de-a patra întrebare, instanţa naţională întreabă dacă autorităţile administrative, inclusiv cele municipale, se află sub aceeaşi obligaţie ca şi o instanţă naţională de a aplica dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Directiva 71/30515 a Consiliului şi de a se abţine de la aplicarea dispoziţiilor naţionale aflate în conflict cu primele.

11 Versiunea consolidată a Tratatului este publicată în JO C 83 din 30 martie 2010. 12 Pentru o evidenţă a lor a se consulta CD-ul Public Procurement in the European Union,

februarie 2010, SIGMA, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. 13 Sursa majorităţii lor o constituie vasta bază de date a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ce

poate fi accesată la adresa http://curia.europa.eu. 14 În ceea ce priveşte obligaţia instanţelor naţionale de a lăsa pur şi simplu neaplicate prevederile

contrare dreptului comunitar, a se vedea practica statornicită de Hotărârea pilot din 9 martie 1978, cauza 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SA, punctele 21 şi 24.

15 Directiva 71/305/CEE a Consiliului din 26 iulie 1971 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor publice de lucrări a fost publicată în JO L 185 din 16 august 1971 şi abrogată

29. În hotărârile sale din 19 ianuarie 1982, cauza 8/81, Becker c. Finanzamt Muenster-Innenstadt, şi 26 februarie 1986, cauza 152/84, Marshall c. Southampton şi South-West Hampshire Area Health Authority, Curtea a statuat că ori de câte ori prevederile unei directive apar, câtă vreme obiectul lor priveşte materia în cauză, să fie necondiţionate şi suficient de precise, aceste prevederi pot fi invocate de un particular împotriva statului în cazul în care acesta din urmă nu a reuşit să implementeze directiva în legislaţia naţională până la sfârşitul perioadei acordate în acest sens sau în cazul în care nu a reuşit să pună în aplicare directiva în mod corect.

30. Este important de observat că motivul pentru care o persoană poate, în circumstanţele descrise mai sus, să se bazeze pe dispoziţiile unei directive în cadrul procedurilor în faţa instanţelor naţionale este faptul că obligaţiile care decurg din aceste dispoziţii sunt obligatorii pentru toate autorităţile din statele membre.

31. Ar fi, cu atât mai mult, contradictoriu să se statueze că particularii pot invoca dispoziţiile unei directive [...] în faţa instanţelor naţionale în vederea obţinerii cenzurării actelor autorităţilor administrative şi, pe de altă parte, să se considere că acestea din urmă nu au obligaţia de a aplica dispoziţiile directivei respective prin înlăturarea prevederilor din legislaţia naţională care nu sunt conforme cu dispoziţiile comunitare. Rezultă că, dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de jurisprudenţa Curţii, pentru ca dispoziţiile unei directive să poată fi invocate de particulari în faţa instanţelor naţionale, toate organele administrative, inclusiv autorităţile descentralizate, precum municipalităţile, sunt obligate să pună în aplicare acele dispoziţii.

32. Legat, în special, de art. 29 alin. (5) din Directiva 71/305, reiese din discuţia asupra primei întrebări că este necondiţionat şi suficient de precis pentru a fi invocat de un particular împotriva statului. Aşadar, un particular poate invoca această dispoziţie în faţa instanţelor naţionale şi, astfel cum se desprinde din cele evocate, toate organele administraţiei, inclusiv autorităţile descentralizate, precum municipalităţile, sunt obligate să o aplice.

33. Răspunsul la cea de-a patra întrebare trebuie să fie, prin urmare, că autorităţile administrative, inclusiv autorităţile municipale, se află sub aceeaşi obligaţie ca şi o instanţă naţională de a aplica dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Directiva 71/305/CEE a Consiliului şi de a se abţine de la aplicarea dispoziţiilor de drept intern care intră în conflict cu primele.”

Am ales să redăm aceste pasaje din hotărârea Curţii pentru a scoate în evidenţă atât faptul că instanţele naţionale au obligaţia să interpreteze şi să aplice dispoziţiile de drept intern în conformitate cu directivele, cât şi faptul că supremaţia dreptului Uniunii implică obligaţia autorităţilor administrative naţionale de a aplica, chiar şi din oficiu,

prin Directiva 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice de lucrări, publicată în JO L 199 din 9 august 1993. Art. 29 alin. (5) din directivă prevedea: „Dacă, pentru un anumit contract, ofertele sunt în mod evident neobişnuit de scăzute în raport cu acel contract, autoritatea contractantă trebuie să examineze detaliile ofertelor înainte de a decide către cine va atribui contractul. Rezultatul acestei examinări va fi luat în considerare. În acest scop, va solicita ofertantului să prezinte explicaţiile necesare şi, acolo unde este posibil, va indica acele elemente pe care le găseşte a fi inacceptabile. Dacă documentele referitoare la contract prevăd atribuirea lui către oferta cu cel mai scăzut preţ, autoritatea contractantă este ţinută să justifice comitetului consultativ instituit prin Decizia Consiliului din 26 iulie 1971 (6) respingerea ofertelor pe care le consideră a fi prea scăzute.”

ACHIZIŢII PUBLICE. JURISPRUDENŢA CEJ 3

normele acestuia, indiferent dacă există dispoziţii naţionale contrare. Principiul supremaţiei ordinii juridice europene impune întotdeauna, în caz de conflict normativ, neaplicarea dreptului naţional în favoarea celui dintâi. În cauza Fratelli Costanzo Curtea a constatat şi statuat extinderea acestui principiu asupra administraţiei publice, căreia îi revine de asemenea sarcina de a nu aplica normele naţionale incompatibile cu dreptul comunitar16. În pofida criticilor, această jurisprudenţă a fost confirmată – devenind constantă – în alte cauze, precum Consorzio Industrie Fiammiferi (CIF) c. Autorità

Garante della Concorrenza e del Mercato (Hotărârea din 9 septembrie 2003, C-198/01, punctul 49), Erich Ciola c. Land Vorarlberg (Hotărârea din 29 aprilie 1999, C-224/97, punctul 26), Medipac-Kazantzidis AE c. Venizeleio-Pananeio (PE. S. Y. KRITIS) (Hotărârea din 14 iunie 2007, C-6/05, punctul 43), Domnica Petersen c.

Berufungsausschuss für Zahnärzte für den Bezirk Westfalen-Lippe (Hotărârea din 12 ianuarie 2010, C-341/08, punctul 80) sau Günter Fuß c. Stadt Halle (Hotărârea din 14 octombrie 2010, C-243/09, punctul 61).

Remarcăm şi reţinem, aşadar, că principiul supremaţiei dreptului Uniunii impune deopotrivă instanţelor naţionale şi autorităţilor publice obligaţia de a aplica dreptul comunitar, în integralitatea sa, şi de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, abţinându-se să aplice, dacă este cazul, orice dispoziţie naţională în măsura în care aplicarea ei ar conduce la un rezultat contrar dreptului Uniunii. În acest context, devine cu atât mai evidentă şi stringentă pentru desăvârşirea teoriei interpretării conforme a dreptului naţional cu cel european supranaţional necesitatea asimilării accelerate a practicii instituţiei jurisdicţionale europene chemate să vegheze asupra aplicării întocmai a dreptului Uniunii în statele membre. Acestea nu pot nici să depăşească şi nici să rămână sub nivelul normelor relevante ale dreptului supranaţional, urmând interpretarea pe care le-o furnizează Curtea. Mai punctăm aici că instanţa europeană a ales să interfereze cât mai puţin cu sistemele jurisdicţionale naţionale şi numai în măsura în care dreptul comunitar impune acest lucru cu adevărat, astfel că aplicarea şi sancţionarea dreptului comunitar sunt lăsate şi în seama judecătorului naţional, fiind vorba de o consecinţă a principiului autonomiei instituţionale şi procedurale a statelor membre.

Raportat la cele ce preced şi în ceea ce priveşte invocarea directivelor vizând achiziţiile publice împotriva dispoziţiilor naţionale contrare, este necesar să se recurgă la principiul supremaţiei dreptului comunitar şi să se identifice în jurisprudenţa Curţii eficacitatea acestuia. Altminteri, întregul edificiu s-ar nărui dacă se pune la îndoială indivizibilitatea supremaţiei sau caracterul necondiţionat al dreptului comunitar. Uniformitatea lui impune ca atât normele sale primare, cât şi cele derivate, să aibă în toate statele membre aceeaşi semnificaţie, aceeaşi forţă juridică obligatorie şi un conţinut similar, caracteristici imposibil de atins fără o supremaţie absolută a dreptului comunitar. În această ordine de idei, Curtea a decis17, la începutul construcţiei europene, că „dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia” şi că „dispoziţiile dreptului comunitar au prioritate

16 Utilizăm această sintagmă doar în virtutea tradiţiei. Ea trebuie înţeleasă ca acoperind întregul

drept al Uniunii Europene, raportat la terminologia ulterioară etapei Lisabona, precum şi cel al Euratom.

17 Hotărârea din 15 iulie 1964, cauza 6/64, Flaminio Costa c. E.N.E.L. (Ente nazionale energia elettrica, impresa già della Edison Volta).

asupra oricărei norme de drept intern care i-ar fi contrară”, ceea ce lasă să se întrevadă o supremaţie care se întinde fără rezerve chiar şi asupra constituţiilor statelor membre18.

Curtea a început să elaboreze teoria efectului direct în Hotărârea Van Gend &

Loos19, apoi a extins-o în privinţa directivelor în Hotărârea Van Duyn

20, arătându-se sensibilă la „drepturile pe care acestea le conferă în favoarea particularilor”21, şi a sistematizat-o în hotărârile Ratti

22 şi Becker23. Curtea a avut prudenţa de a analiza

caracterul funcţional al directivei, reclamând, pentru invocarea sa, ca aceasta să fie necondiţionată şi suficient de precisă, şi ca nicio măsură să nu fi fost adoptată în termenul acordat sau să existe divergenţe cu legislaţia naţională, determinate de o transpunere eronată sau insuficientă24. Astfel, particularii întăresc sfera destinatarilor ei impliciţi, iar dreptul comunitar îi consacră efectul util, care nu este anulat de o eventuală neexecutare sau transpunere incorectă a directivelor ce îl compun.

Combinarea acestor elemente constituie structura argumentaţiei pe care se întemeiază aplicarea imediată a textelor directivelor europene dedicate achiziţiilor publice în ordinea juridică naţională şi exclude tolerarea oricărei autonomii interne de voinţă în eventualitatea unui conflict normativ latent sau manifest.

Supremaţia dreptului comunitar impune, cu precădere, instanţelor naţionale să garanteze justiţiabililor drepturile care decurg din directivele sale, atunci când reglementarea naţională împiedică respectarea acestora.25 Extinderea acestui drept, alături de atribuirea competenţelor de a-l interpreta şi aplica instanţelor naţionale au transformat instanţele de ultim grad ale statelor membre în chei de boltă ale cooperării judiciare cu instanţa europeană. Dacă se adaugă la aceasta că, ulterior modificărilor succesive ale tratatelor constitutive, nu există şi nu s-a prevăzut să se creeze o acţiune directă în faţa Curţii împotriva deciziilor instanţelor naţionale, este evident că acestea din urmă au un rol determinant în cristalizarea şi controlul aplicării judicioase a dreptului Uniunii. Această atribuire către instanţele naţionale a avut loc într-un context caracterizat în acelaşi timp printr-o accentuare, pe de o parte, a obligaţiei acestora de a

18 Aspect care s-a bucurat şi de atenţia unora dintre judecătorii Curţii Constituţionale a României,

dovadă fiind cele semnalate în opinia concurentă a doamnei judecător Iulia Antoanella Motoc la Decizia Curţii nr. 1656 din 28 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 79 din 31 ianuarie 2011.

19 Hotărârea din 5 februarie 1963, cauza 26/62, N.V. Algemene Transport - en Expeditie

Onderneming van Gend & Loos c. Nederlandse Administratie der belastingen. 20 Hotărârea din 4 decembrie 1974, cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. „Home Office”. 21 Curtea a insistat asupra acestui aspect în hotărârile din 26 februarie 1975 (cauza 67/74), 28

octombrie 1975 (cauza 36/75), 8 aprilie 1976 (cauza 48/75), 27 octombrie 1977 (cauza 30/77), 7 iulie 1976 (cauza 118/75), 14 iulie 1977 (cauza 8/77) şi 3 iulie 1980 (cauza 157/79).

22 Hotărârea din 5 aprilie 1979, cauza 148/78, Pubblico Ministero c. Tullio Ratti. 23 Hotărârea din 19 ianuarie 1982, cauza 8/81, Ursula Becker c. Finanzamt Münster-Innenstadt. 24 Hotărârea precitată din 22 iunie 1989, cauza 103/88 (Fratelli Costanzo), şi Hotărârea din 1 iunie

1999, cauza C-319/97, întrebare preliminară adresată de Landskrona Tingsrätt (Suedia) în procedura penală împotriva Antoine Kortas.

25 În Hotărârea din 4 iulie 2006, cauza C-212/04, Konstantinos Adeneler şi al ii c. Ellinikos

Organismos Galaktos (ELOG), Curtea a precizat că obligaţia statelor membre de a se abţine de la luarea măsurilor de natură să compromită în mod grav îndeplinirea rezultatului prevăzut de o directivă, cu riscul antrenării răspunderii acestora, se impune cu atât mai mult jurisdicţiilor naţionale. Astfel, de la data la care o directivă a intrat în vigoare, instanţele din statele membre ar trebui să se abţină de la interpretarea dreptului intern într-un mod care ar putea, după expirarea termenului de transpunere, să compromită în mod serios realizarea obiectivul urmărit (a se vedea punctele 122 şi 123 din hotărâre).


veghea la buna aplicare a dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, a aceleia de a proteja drepturile atribuite cetăţenilor prin această legislaţie.26

Este dincolo de tăgadă că jurisprudenţa instanţei europene trebuie studiată şi apropriată de către cei implicaţi sau doar interesaţi de controversatul fenomen al achiziţiilor publice, motiv pentru care am găsit a fi oportună şi firească întregirea demersului nostru de expunere a celei naţionale27 cu cea comunitară. În consecinţă, am decis să aducem laolaltă şi să publicăm în actuala culegere cele mai semnificative hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie şi de Tribunalul Uniunii până în prezent.

Nu încheiem înainte de a sublinia că, în privinţa statelor membre, nerespectarea hotărârilor Curţii de către autorităţile naţionale se analizează, potrivit art. 25828 din

26 Făcând trimitere la articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene

(„Statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele instituţiilor Comunităţii. Statele membre facilitează Comunităţii îndeplinirea misiunii sale. Statele membre se abţin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat.”), Curtea a ajuns la concluzia că dreptul comunitar impune principiul conform căruia statele membre sunt obligate sa repare prejudiciile cau-zate persoanelor de drept privat prin încălcările dreptului comunitar care le sunt imputabile – Hotă-rârea 16 noiembrie 1991, cauzele conexate C-6/90 şi C-9/90, Andrea Francovich, Danila Bonifaci şi al ii c. Republicii Italiene, punctul 37. Prin această hotărâre Curtea a stabilit principiul răspunderii statului, principiu „inerent sistemului tratatului” (punctul 35 din hotărâre). Această formulare a fost reluată în mod constant în jurisprudenţa Curţii (a se vedea, spre exemplificare, hotărârile din cauzele conexate C-46/93 şi C-48/93, punctul 31; cauza C-392/93, punctul 38; cauza C-5/94, punctul 24; cauze conexate C-178/94, C-179/94, C-188/94, C-189/94 şi C-190/94, punctul 20; cauzele conexate C-283/94, C-291/94 şi C-292/94 punctul 47; cauza C-66/95, punctul 31; cauze conexate C-94/95 şi C-95/95, punctul 46; cauza C-373/95, punctul 34; cauza C-261/95, punctul 24; cauza C-127/95, punctul 106; cauza C-319/96, punctul 24; cauza C-424/97, punctul 26; cauza C-118/00, punctul 34; cauza C-224/01, punctul 30; cauza C-63/01, punctul 82; cauza C-445/06, punctul 19).

Începând cu Hotărârea Brasserie du Pêcheur şi Factortame din 5 martie 1996, cauzele conexate C-46/93 şi C-48/93, Curtea a precizat că principiul răspunderii unui stat membru a fost valabil „în orice ipoteză de încălcare a dreptului comunitar de către un stat membru şi oricare ar fi organul din statul membru a cărui acţiune sau omisiune a fost la originea încălcării” (punctul 32 din hotărâre). Un stat membru nu poate să invoce repartizarea competenţelor şi responsabilităţilor între colectivităţile care există în ordinea sa juridică internă, pentru a se sustrage astfel de la răspunderea sa (Hotărârea din cauza C-302/97, Klaus Konle c. Republicii Austriece, punctul 62). În accepţiunea Curţii, persoanele de drept privat trebuie să obţină repararea prejudiciului „indiferent de autoritatea publică responsabilă de încălcare şi indiferent de autoritatea căreia îi incumbă, în principiu, în conformitate cu legislaţia statului membru în cauză, obligaţia acestei reparaţii” (Hotărârea din cauza C-424/97, Salomone Haim

c. Kassenzahnärztliche Vereinigung Nordrhein, punctul 27). 27 D.-D. Şerban, Jurispruden ă comentată în materia achizi iilor publice, vol. I şi II, Ed. Wolters

Kluwer România, Bucureşti, 2009 şi 2011. 28 În temeiul căruia Comisia Europeană este abilitată să întreprindă demersurile de „infringement”

împotriva oricărui stat membru care nu îşi respectă obligaţiile care îi revin în baza reglementărilor Uniunii. Procedura de „infringement”debutează cu adresarea unei notificări scrise statului membru vizat, care trebuie să îşi prezinte observaţiile în termen de două luni. În cazul în care Comisia nu este mulţumită de răspunsul primit, notificarea este urmată de transmiterea unui avertisment final („aviz motivat”), în care sunt individualizate elementele constitutive ale încălcării şi i se solicită statului membru să se conformeze într-un anumit termen, de regulă de două luni. Dacă statul nu adoptă măsuri de remediere în urma avertismentului final, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie în acest scop, care va pronunţa o hotărâre obligatorie pentru respectivul stat. Dacă, în pofida hotărârii Curţii, statul membru continuă să nu ia măsuri, se iniţiază o a doua procedură în faţa Curţii, în temeiul art. 260 din tratat, de această dată cu un singur avertisment prealabil. În cazul în care constată neîndeplinirea

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, din perspectiva neîndeplinirii obligaţiilor ce decurg din tratate, sancţionabilă de către Curte însăşi. De asemenea, mai trebuie amintit cititorilor că, pe plan intern, din perspectiva art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/200429, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.

Bucureşti, martie 2011

Dumitru-Daniel Şerban

obligaţiilor ce îi reveneau statului membru respectiv, Curtea îi va putea impune plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie.

29 Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi

a contractelor de concesiune de servicii30

- extrase -

Art. 1. Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică, a contractului de concesiune de lucrări publice şi a contractului de concesiune de servicii, precum şi modalităţile de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor emise în legătură cu aceste proceduri.

Adnotări:

1. Hotărârea Curţii din 6 aprilie 2006, cauza C-410/04, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunale amministrativo regionale per la Puglia (Italia), prin Decizia din 22 iulie 2004, în procedura Associazione Nazionale Autotrasporto Viaggiatori (ANAV) c. Comune di Bari şi AMTAB Servizio SpA:

31. În fapt, participarea, chiar şi ca minoritate, a unei întreprinderi private la capitalul unei societăţi în care autoritatea publică care acordă concesionarea este, de asemenea, participant, exclude în orice caz posibilitatea ca acea autoritate publică să exercite asupra acelei societăţi un control similar cu cel pe care îl exercită asupra propriilor departamente (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 11 ianuarie 2005, Stadt Halle şi RPL Lochau, C-26/03, Rec., p. I-1, punctul 49).

32. Prin urmare, în măsura în care concesionarul este o societate deschisă, chiar şi parţial, către capitalul privat, acest fapt exclude considerarea ei drept structură de management „intern” in-house al unui serviciu public în numele autorităţii locale în control (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 iulie 2005, Coname, C-231/03, Rec., p. I-7287, punctul 26).

33. În aceste circumstanţe, la întrebarea adresată trebuie să se răspundă că art. 43 CE, 49 CE şi 86 CE, precum şi principiile tratamentului egal, nediscriminării pe motive de naţionalitate şi transparenţei nu exclud legislaţia naţională care permite unei autorităţi publice să atribuie un contract de prestare a unui serviciu public direct unei societăţi al cărei capital integral îl deţine, cu condiţia ca autoritatea publică să exercite asupra societăţii respective controlul la fel ca cel exercitat asupra propriilor departamente şi ca societatea să desfăşoare principala parte a activităţilor sale pentru autoritatea în control.

2. Hotărârea Curţii din 14 februarie 2008, cauza C-450/06, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Conseil d'État (Belgia), prin Decizia din 24 octombrie 2006, în procedura Varec SA c. Statului Belgian, în prezenţa Diehl Remscheid GmbH & Co:

27. [...] potrivit unei jurisprudenţe constante, se prezumă în general că normele de procedură se aplică tuturor litigiilor în curs la momentul intrării lor în vigoare, spre

30 Publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006. O.U.G. nr. 34/2006 a fost aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006 şi, ulterior, a suferit modificări prin legile nr. 128/2007, 278/2010 şi 284/2010, precum şi prin ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 94/2007, 143/2008, 228/2008, 19/2009, 72/2009 şi 76/2010.

deosebire de normele de fond, care, de regulă, sunt interpretate în sensul că nu au în vedere, în principiu, situaţii apărute anterior intrării lor în vigoare (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, Molenbergnatie, C-201/04, Rec., p. I-2049, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).

3. Hotărârea Curţii din 19 iunie 2008, cauza C-454/06, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundesvergabeamt (Austria), prin Decizia din 10 noiembrie 2006, în procedura pressetext Nachrichtenagentur GmbH c. Republicii Austria (Bund), APA-OTS Originaltext-Service GmbH, APA Austria Presse Agentur registrierte Genossenschaft mit beschränkter Haftung:

28. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că, deşi contractul în cauză în acţiunea principală a fost încheiat înainte ca Republica Austria să devină membră a Uniunii Europene, normele comunitare în materie se aplică unui astfel de contract de la data aderării acestui stat (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 24 septembrie 1998, Tögel, C-76/97, Rec., p. I-5357, punctul 14).

4. Hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene din 20 mai 2009, cauza T-89/07, VIP Car Solutions SARL, reclamantă, împotriva Parlamentului European, pârât:

1. Atribuirea contractelor de achiziţii publice de servicii de către Parlamentul European este reglementată de dispoziţiile titlului V din partea I a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene (JO L 248, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 3, p. 198, denumit în continuare „Regulamentul financiar”), precum şi de dispoziţiile titlului V din partea I a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului financiar (JO L 357, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 4, p. 3, denumit în continuare „Normele de aplicare”). Aceste prevederi se inspiră din directivele comunitare în materie, în special, în ceea ce priveşte contractele de achiziţii de servicii, din Directiva 92/50/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii (JO L 209, p. 1, Ediţie specială, 06/vol. 2, p. 50), astfel cum a fost modificată în special prin Directiva 97/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 1997 (JO L 328, p. 1), în prezent abrogată şi înlocuită de Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii (JO L 134, p. 114, Ediţie specială, 06/vol. 8, p. 116).

5. Hotărârea Curţii din 6 mai 2010, cauzele conexate C-145/08 şi C-149/08, având ca obiect două cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate în temeiul articolului 234 CE de Symvoulio tis Epikrateias (Grecia), prin deciziile din 15 februarie 2008, în procedurile Club Hotel Loutraki AE, Athinaïki Techniki AE, Evangelos Marinakis împotriva Ethniko Symvoulio Radiotileorasis, Ypourgos Epikrateias, cu participarea Athens Resort Casino AE Symmetochon, Ellaktor AE, fostă Elliniki Technodomiki TEB AE, Regency Entertainment Psychagogiki kai Touristiki AE, fostă Hyatt Regency Xenodocheiaki kai Touristiki (Ellas) AE, Leonidas Bombolas (C-145/08) şi Aktor Anonymi Techniki Etaireia (Aktor ATE) c. Ethnico Symvoulio Radiotileorasis, cu participarea Michaniki AE (C-149/08):

45. Prin intermediul întrebărilor privind aplicabilitatea Directivei 92/50 în cazul unui contract precum cel în cauză în acţiunea principală, instanţa de trimitere urmăreşte să afle dacă Directiva 89/665 se aplică în speţă, având în vedere că aplicarea


acesteia presupune aplicabilitatea uneia dintre directivele în materie de achiziţii publice prevăzute la art. 1 din această Directivă 89/665. Astfel, trebuie să se exami-neze aceste întrebări împreună şi să se stabilească dacă un asemenea contract intră în domeniul de aplicare al uneia dintre directivele menţionate la articolul respectiv.

46. Atât din argumentele detaliate şi circumstanţiate ale deciziei de trimitere, cât şi din calificarea dată de instanţa de trimitere tranzacţiei din acţiunea principală reiese că tranzacţia constituie un contract mixt.

47. Astfel, acesta cuprinde, în esenţă, o convenţie privind cesiunea de către ETA a 49% din acţiunile deţinute la EKP către AEAS (denumită în continuare „partea «vânzare de acţiuni»”), o convenţie potrivit căreia AEAS prelua administrarea activităţii de cazinou, în schimbul unei remuneraţii (denumită în continuare „partea «servicii»”), şi o convenţie în temeiul căreia AEAS se obligă să pună în aplicare un plan de îmbunătăţire a clădirilor cazinoului şi a unităţilor hoteliere învecinate, precum şi amenajarea spaţiilor din apropiere (denumită în continuare „partea «lucrări»”).

48. Din jurisprudenţa Curţii reiese că, în cazul unui contract mixt, în care diferitele părţi ale acestuia, în conformitate cu anunţul de participare, se îmbină astfel încât nu pot fi separate şi formează astfel un tot indivizibil, operaţiunea în cauză trebuie examinată în ansamblul său într-un mod unitar în scopul calificării sale juridice şi trebuie apreciată în temeiul normelor care reglementează partea care constituie obiectul principal sau elementul preponderent al contractului (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 5 decembrie 1989, Comisia/Italia, C-3/88, Rec., p. 4035, punctul 19, Hotărârea din 19 aprilie 1994, Gestión Hotelera Internacional, C-331/92, Rec., p. I-1329, punctele 23-26, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Auroux şi al ii, C-220/05, Rep., p. I-385, punctele 36 şi 37, Hotărârea din 21 februarie 2008, Comisia/Italia, C-412/04, Rep., p. I-619, punctul 47, precum şi Hotărârea din 29 octombrie 2009, Comisia/Germania, C-536/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 28, 29, 57 şi 61).

49. Această concluzie este valabilă independent de problema dacă partea care constituie obiectul principal al unui contract mixt intră sau nu intră în domeniul de aplicare al directivelor în materie de achiziţii publice.

50. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă contractul mixt în cauză în acţiunea prin-cipală constituie un tot indivizibil şi, dacă este cazul, având în vedere obiectul principal al acestuia, dacă intră în întregime sub incidenţa uneia dintre directivele menţionate la art. 1 din Directiva 89/665, care reglementează contractele de achiziţii publice.

51. În primul rând, trebuie să se arate că acest contract face parte dintr-o operaţiune de privatizare parţială a unei întreprinderi publice care desfăşoară activităţi de cazinou, care a fost decisă de comisia interministerială competentă la nivel naţional şi a fost iniţiată printr-o cerere de oferte unică.

52. Din dosar, în special din condiţiile anunţului suplimentar publicat în luna aprilie 2002, reiese că respectivul contract mixt în cauză în acţiunea principală apare ca fiind un contract unic privind împreună cesiunea de acţiuni ale EKP, dobândirea dreptului de a numi majoritatea membrilor consiliului de administraţie al EKP, obligaţia de preluare a administrării întreprinderii care desfăşoară activităţi de cazinou şi oferirea unor servicii de înaltă calitate, rentabile din punct de vedere financiar, precum şi obligaţia de a efectua lucrări de amenajare şi de îmbunătăţire a spaţiilor respective şi a terenurilor învecinate.

53. Aceste constatări demonstrează necesitatea de a încheia respectivul contract mixt cu un partener unic care să dispună atât de capacitatea financiară necesară cumpă-

rării acţiunilor în cauză, cât şi de o experienţă profesională în domeniul exploatării unui cazinou.

54. Din aceasta rezultă că diferitele părţi ale acestui contract trebuie să fie înţelese ca formând un tot indivizibil.

55. În al doilea rând, din constatările efectuate de instanţa de trimitere reiese că obiectul principal al contractului era vânzarea către ofertantul cel mai competitiv a 49% din acţiunile EKP şi că partea „lucrări” din această tranzacţie, precum şi partea „servicii”, independent de problema dacă aceasta din urmă constituie un contract de achiziţii publice de servicii sau o concesionare de servicii, aveau un caracter accesoriu în raport cu obiectul principal al contractului. Instanţa de trimitere a menţionat, de asemenea, că partea „lucrări” avea un caracter în întregime accesoriu în raport cu partea „servicii”.

56. Această apreciere este confirmată de elementele din dosarul depus la Curte. 57. Astfel, nu poate fi nicio îndoială că, în cazul cumpărării a 49% din acţiunile unei

întreprinderi publice precum EKP, această operaţiune constituie obiectul principal al contractului. Trebuie arătat că venitul pe care AEAS l-ar obţine în calitate de acţionar pare mult mai important decât remuneraţia pe care ar obţine-o în calitate de prestator de servicii. În plus, AEAS ar obţine aceste venituri fără o limitare în timp, pe când activitatea de administrare ar urma să înceteze după 10 ani.

58. Din consideraţiile de mai sus rezultă că diferitele părţi ale contractului mixt în cauză în acţiunea principală formează un tot indivizibil, în care partea referitoare la cesiunea de acţiuni constituie obiectul principal.

59. Or, cesiunea de acţiuni către un ofertant în cadrul unei operaţiuni de privatizare a unei întreprinderi publice nu intră sub incidenţa directivelor în materie de achiziţii publice.

60. De altfel, acest lucru este amintit în mod pertinent la punctul 66 din Cartea verde a Comisiei privind parteneriatele public-privat şi dreptul comunitar în domeniul achiziţiilor publice şi al concesionărilor [COM (2004) 327 final].

61. Comisia, la punctul 69 din Cartea verde privind parteneriatele public-privat, mai sus menţionată, subliniază că trebuie clarificat dacă o operaţiune de capital nu maschează, în realitate, atribuirea către un partener privat a unor contracte care pot fi calificate drept contracte de achiziţii publice sau concesionări. Cu toate acestea, în speţă, nu există niciun element în dosar care ar putea pune la îndoială natura tranzacţiei în cauză în acţiunea principală, astfel cum este calificată de instanţa de trimitere.

62. Având în vedere consideraţiile de mai sus, trebuie să se concluzioneze că un contract mixt al cărui obiect principal este dobândirea de către o întreprindere a 49% din capitalul unei întreprinderi publice şi al cărui obiect accesoriu, legat în mod indivizibil de acest obiect principal, priveşte furnizarea serviciilor şi exe-cutarea lucrărilor nu intră, în totalitatea sa, în domeniul de aplicare al directivelor în materie de achiziţii publice.

63. Această concluzie nu exclude faptul că un asemenea contract trebuie să respecte normele fundamentale şi principiile generale ale tratatului, în special în domeniul libertăţii de stabilire şi al liberei circulaţii a capitalurilor. Cu toate acestea, nu trebuie să se analizeze în speţă problema respectării normelor şi a principiilor menţionate, având în vedere că rezultatul unei asemenea examinări nu ar putea conduce în niciun mod la aplicarea Directivei 89/665.

6. Hotărârea Tribunalului din 11 mai 2010, cauza T-121/08, PC-Ware Information Technologies BV, reclamantă, împotriva Comisiei Europene, pârâtă:


50. [...] Directiva 2004/18 se adresează statelor membre destinatare şi, prin urmare, nu se aplică contractelor de achiziţii publice atribuite, precum în speţă, de o instituţie comunitară.

7. Hotărârea Tribunalului din 20 mai 2010, cauza T-258/06, Republica Federală Germania, reclamantă, susţinută de Republica Franceză, Republica Austria, Republica Polonă, Regatul Ţărilor de Jos, Parlamentul European, Republica Elenă şi de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, interveniente, împotriva Comisiei Europene, pârâtă, având ca obiect o cerere de anulare a Comunicării interpretative a Comisiei privind legislaţia comunitară aplicabilă procedurilor de atribuire a contractelor nesupuse sau parţial supuse dispoziţiilor directivelor privind achiziţiile publice (JO 2006, C 179, p. 2). Hotărârea este redată in extenso la finalul prezentului volum.

73. În această privinţă, trebuie mai întâi precizat că procedurile specifice şi riguroase prevăzute de directivele comunitare privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice se aplică numai contractelor a căror valoare depăşeşte pragul prevăzut în mod expres în fiecare dintre directivele respective (Ordonanţa Vestergaard, punctul 36 de mai sus, punctul 19, şi Hotărârea Comisia/Fran a, punctul 38 de mai sus, punctul 33). Astfel, normele acestor directive nu se aplică acelor contracte a căror valoare nu atinge pragul stabilit de aceste directive.

74. Totuşi, nu se poate deduce de aici că aceste din urmă contracte sunt excluse din domeniul de aplicare al dreptului comunitar (Ordonanţa Vestergaard, punctul 38 de mai sus, punctul 19). Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, în ceea ce priveşte atribuirea contractelor care, având în vederea valoarea lor, nu sunt supuse procedurilor prevăzute de normele comunitare, autorităţile contractante sunt totuşi ţinute să respecte normele fundamentale ale Tratatului CE în general (Ordonanţa Vestergaard, punctul 38 de mai sus, punctul 20, şi Hotărârea Comisia/Fran a, punctul 38 de mai sus, punctul 32) şi principiul nediscriminării pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate în special (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii din 18 noiembrie 1999, Unitron Scandinavia şi 3-S, C-275/98, Rec., p. I-8291, punctul 29, Hotărârile Curţii Telaustria, punctul 36 de mai sus, punctul 62, Coname, punctul 36 de mai sus, punctul 16, şi Parking Brixen, punctul 36 de mai sus, punctul 46, precum şi Hotărârea Curţii din 6 aprilie 2006, ANAV, C-410/04, Rec., p. I-3303, punctul 18).

75. Acest lucru este confirmat de altfel de considerentul (9) al Directivei 2004/17, po-trivit căruia, „pentru contractele de achiziţii publice a căror valoare este mai mică decât cea care determină aplicarea dispoziţiilor coordonării comunitare, este reco-mandabil să se facă apel la jurisprudenţa elaborată de Curte […], conform căreia se aplică normele şi principiile din tratatele menţionate mai sus, precum principiul egalităţii de tratament, al cărui principiu de nediscriminare nu este decât o expri-mare specifică, principiul recunoaşterii reciproce, principiul proporţionalităţii, pre-cum şi obligaţia de transparenţă”, precum şi considerentele (1) şi (2) ale Directivei 2004/18 care evocă aplicarea aceloraşi principii în cazul atribuirii oricărui contract încheiat în statele membre, cu o valoare inferioară sau superioară pragurilor în cauză.

76. Principiile egalităţii de tratament şi nediscriminării pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate implică, astfel cum a statuat Curtea în mod constant, printre altele, o obligaţie de transparenţă care permite autorităţii publice concedente să se asigure că aceste principii sunt respectate (Hotărârile Curţii Unitron Scandinavia şi 3-S, punctul 74 de mai sus, punctul 31, şi Telaustria, punctul 36 de mai sus, punctul 61, Hotărârea Curţii din 18 iunie 2002, HI, C-92/00, Rec., p. I-5553, punctul 45,

Hotărârile Curţii Parking Brixen, punctul 36 de mai sus, punctul 49, şi ANAV, punctul 74 de mai sus, punctul 21), această obligaţie fiind confirmată de considerentul (9) al Directivei 2004/17, precum şi de considerentul (2) al Directivei 2004/18. În consecinţă, statele membre, precum şi entităţile lor contractante trebuie să respecte această obligaţie de transparenţă, astfel cum este interpretată de Curte, pentru atribuirea tuturor contractelor de achiziţii publice.

77. Curtea a precizat în continuare că această obligaţie de transparenţă ce revine autorităţii contractante constă în garantarea, în favoarea oricărui potenţial ofertant, a unui nivel de publicitate adecvat care să permită asigurarea unui mediu concurenţial pentru contractele de achiziţii publice de servicii, precum şi controlul imparţialităţii procedurilor de atribuire (Hotărârile Telaustria, punctul 36 de mai sus, punctul 62, Parking Brixen, punctul 36 de mai sus, punctul 49, şi ANAV, punctul 74 de mai sus, punctul 21).

78. Potrivit Curţii, obligaţia de transparenţă ce revine autorităţilor contractante implică în special cerinţe de natură să permită unei întreprinderi situate pe teritoriul altui stat membru decât cel în cauză să poată avea acces la informaţii adecvate privind respectivul contract de achiziţii publice înainte ca acesta să fie atribuit, astfel încât, dacă această întreprindere ar fi dorit, ar fi fost în măsură să îşi manifeste interesul pentru obţinerea acestui contract de achiziţii publice (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Coname, punctul 36 de mai sus, punctul 21).

79. Din această jurisprudenţă, rezultă că obligaţia de transparenţă în sensul unei publicităţi adecvate cuprinde, prin urmare, o formă de publicitate înainte de atribuirea contractului de achiziţii publice în cauză, cu alte cuvinte, o publicitate prealabilă. În consecinţă, contrar argumentării Republicii Federale Germania şi intervenientelor, prin faptul că a evocat o „publicitate suficient de accesibilă înainte de atribuirea contractului”, comunicarea nu a creat o obligaţie nouă în sarcina statelor membre, ci s-a mulţumit să amintească o obligaţie existentă care rezulta din dreptul comunitar aplicabil contractelor de achiziţii publice la care se referă comunicarea în cauză, astfel cum a fost interpretată de instanţa comunitară.

80. Acest lucru este confirmat de jurisprudenţa Curţii ulterioară publicării comunicării, după cum a recunoscut Republica Federală Germania în cadrul şedinţei. Astfel, conform jurisprudenţei Curţii, pe de o parte se aplică în mod automat obligaţiile care rezultă din dreptul primar privind egalitatea de tratament şi transparenţa în privinţa contractelor care sunt totuşi excluse din domeniul de aplicare al Directivelor privind contractele de achiziţii publice ce prezintă un anumit interes transfrontalier [a se vedea, în acest sens, în legătură cu Directiva 93/36/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de bunuri (JO L 199, p. 1) şi cu un contract cu o valoare inferioară pragului instituit de directiva menţionată, Hotărârea Curţii din 14 iunie 2007, Medipac-Kazantzidis, C-6/05, Rep., p. I-4557, punctul 33; în ceea ce priveşte Directiva 92/50/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii (JO L 209, p. 1, Ediţie specială, 06/vol. 2, p. 50) şi un contract II B, Hotărârea Comisia/Irlanda, punctul 57 de mai sus, punctele 30, 31 şi 32, şi în ceea ce priveşte Directivele 92/50, 93/36, Directiva 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări (JO L 199, p. 54) şi Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii în sectoarele apei, energiei, transporturilor şi telecomunicaţiilor (JO L 199, p. 84), Hotărârea Curţii din 21 februarie 2008, Comisia/Italia, C-412/04, Rep., p. I-619,


punctele 66, 81 şi 82]. Pe de altă parte, în opinia Curţii, o publicitate ex post nu poate garanta o publicitate adecvată în sensul jurisprudenţei Telaustria şi Coname, punctul 36 de mai sus, ceea ce înseamnă că obligaţia de transparenţă care rezultă din principiile Tratatului CE presupune că anunţul de participare trebuie să facă obiectul unei publicităţi prealabile, care să fie efectuată înainte de atribuire (Hotărârea Comisia/Irlanda, punctul 57 de mai sus, punctele 30 şi 32).

Art. 2. (1) Scopul prezentei ordonanţe de urgenţă îl constituie: a) promovarea concurenţei între operatorii economici; b) garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor economici; c) asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică; d) asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor

de atribuire de către autorităţile contractante.

(2) Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică sunt: a) nediscriminarea; b) tratamentul egal; c) recunoaşterea reciprocă; d) transparenţa; e) proporţionalitatea; f) eficienţa utilizării fondurilor publice; g) asumarea răspunderii.

Adnotări: 8. Hotărârea Curţii din 20 martie 1990, cauza C-21/88, având ca obiect o cerere

de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 177 CE de Tribunale amministrativo regionale della Toscana (Italia), prin Decizia din 1 aprilie 1987, în procedura Du Pont de Nemours Italiana SpA c. Unità sanitaria locale No 2 di Carrara:

7. Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere încearcă să afle dacă normele naţionale care rezervă întreprinderilor stabilite în anumite regiuni ale teritoriului naţional o parte din contractele de achiziţii publice de bunuri sunt contrare art. 30, care interzice restricţiile cantitative la import şi măsurile cu efect echivalent.

8. Trebuie să se arate încă de la bun început că, astfel cum Curtea a afirmat în mod constant începând cu hotărârea Dassonville [Hotărârea din 11 iulie 1974, cauza 8/74 Procureur du Roi c. Dassonville (1974), ECR 837, punctul 5], art. 30, prin interdicţia între statele membre a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative la import, se aplică tuturor regulilor de tranzacţionare care sunt de natură să împiedice, direct sau indirect, efectiv sau potenţial, comerţul intracomunitar.

11. Trebuie să se sublinieze în această privinţă că un astfel de sistem, care avantajează mărfurile prelucrate într-o regiune a unui stat membru, împiedică autorităţile în cauză şi organismele publice interesate de la aprovizionarea cu bunurile necesare lor de la întreprinderi situate în alte state membre. În consecinţă, trebuie să se constate că produsele originare din alte state membre suferă o discriminare în comparaţie cu produsele fabricate în statul membru în cauză, astfel încât cursul normal al comerţului intracomunitar este împiedicat.

12. Această concluzie nu este afectată de faptul că efectele restrictive ale unui sistem preferenţial de tipul celui în discuţie sunt suportate în aceeaşi măsură atât de către produsele fabricate de către întreprinderi din statul membru în cauză, care nu sunt situate în regiunea acoperită de sistemul preferenţial, cât şi de produse fabricate de către întreprinderile stabilite în alte state membre. Art. 2

13. Trebuie să se sublinieze, în primul rând, că, deşi nu toate produsele din statul membru în cauză beneficiază prin comparaţie cu produse din străinătate, nu este mai puţin adevărat că toate produsele ce beneficiază de sistemul preferenţial sunt produsele naţionale; în al doilea rând, faptul că efectul restrictiv exercitat de către un stat pe importuri nu beneficiază tuturor produselor naţionale, ci doar câtorva nu poate scuti măsura în discuţie de la interdicţia stabilită la art. 30.

14. În plus, trebuie observat că, din cauza caracterului său discriminatoriu, un sistem precum cel în cauză nu poate fi justificat pe baza cerinţelor imperative recunoscute de către Curte în jurisprudenţa sa; astfel de cerinţe pot fi luate în considerare numai în ceea ce priveşte măsurile care sunt aplicabile pentru produsele naţionale şi produsele importate fără distincţie [Hotărârea din 17 iunie 1981, cauza 113/80, Comisia/Irlanda (1981), ECR 1625].

15. Trebuie adăugat că un astfel de sistem nu intră în sfera de aplicare a excepţiilor enumerate la art. 36 din tratat.

9. Hotărârea Curţii din 3 iunie 1992, cauza C-360/89, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul articolului 169 CEE, introdusă la 28 noiembrie 1988, Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Italiene, pârâtă:

7. Trebuie să se observe că art. 59 din tratat prescrie eliminarea oricărei discriminări faţă de furnizorii de servicii stabiliţi într-un stat membru, altul decât cel în care urmează să fie furnizat serviciul.

8. Faptul că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 80/87 rezervă o parte din lucrări către subcontractanţii care au sediul social în regiunea în care lucrările urmează să fie efectuate constituie o discriminare împotriva întreprinderilor stabilite în alte state membre.

9. Deşi este adevărat, după cum susţine guvernul italian, că această dispoziţie exclude, de asemenea, de la acea parte a lucrărilor, întreprinderile din Italia care îşi au sediul social în afara regiunii în cauză, nu mai puţin adevărat este şi că toţi subcontractanţii pe care îi favorizează sunt întreprinderi italiene.

10. În ceea ce priveşte art. 3 alin. (3) din Legea nr. 80/87, Comisia consideră că preferinţa pe care o conferă asociaţiilor şi consorţiilor temporare care includ întreprinderi locale constituie o restricţie privind libertatea de a presta servicii care este interzisă de art. 59 din tratat.

11. Curtea a susţinut în mod constant că art. 59 interzice nu numai discriminările evidente din motive de naţionalitate, ci şi formele disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferenţiere, conduc, în fapt, la acelaşi rezultat [a se vedea, în special, cauza C-3/88, Comisia/Italia (1989), ECR 4035, punctul 8].

12. Deşi art. 3 alin. (3) din Legea nr. 80/87 se aplică, după cum susţine guvernul italian, tuturor companiilor italiene şi străine, fără distincţie, el le favorizează în mod esenţial pe cele stabilite în Italia. După cum judicios a observat Comisia, astfel de întreprinderi sunt mult mai probabil să îşi desfăşoare activitatea principală în regiunea Italiei în care lucrările urmează să fie efectuate, decât cele înfiinţate în alte state membre.

10. Hotărârea Tribunalului din 25 februarie 2003, cauza T-183/00, Strabag Benelux NV, reclamant, împotriva Consiliului Uniunii Europene, pârât:

39. Trebuie subliniat faptul că normele care reglementează procedura de comparare a ofertelor pentru contractele de achiziţii publice de lucrări asigură conformarea în fiecare etapă la principiul egalităţii de tratament al ofertanţilor şi la principiul transparenţei, astfel încât să permită egalitatea de şanse a tuturor ofertanţilor [a se


vedea, în acest sens, cauza C-87/94, Comisia c. Belgiei (1996), ECR I-2043, punctul 54].

11. Hotărârea Curţii din 16 decembrie 2008, cauza C-213/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Symvoulio tis Epikrateias (Grecia), prin Decizia din 8 decembrie 2006, în procedura Michaniki AE c. Ethniko Symvoulio Radiotileorasis, Ypourgos Epikrateias, cu participarea Elliniki Technodomiki Techniki Ependytiki Viomichaniki AE, succesoare în drepturi a Pantechniki AE, Syndesmos Epicheiriseon Periodikou Typou:

44. Enumerarea exhaustivă de la art. 24 primul paragraf din Directiva 93/37 nu exclude totuşi posibilitatea statelor membre de a menţine sau de a adopta reguli materiale destinate în special să asigure, în domeniul achiziţiilor publice, respectarea princi-piului egalităţii de tratament, precum şi a principiului transparenţei pe care îl implică acesta din urmă, care sunt impuse autorităţilor contractante în orice procedură de atribuire a unui astfel de contract [a se vedea, în acest sens, Hotărârea ARGE, citată anterior, punctul 24, şi Hotărârea din 16 octombrie 2003, Traunfellner, C-421/01, Rec., p. I-11941, punctul 29].

45. Principiile menţionate, care au drept semnificaţie în special faptul că ofertanţii trebuie să se afle pe o poziţie de egalitate atât în momentul în care îşi pregătesc ofertele, cât şi în momentul în care acestea sunt evaluate de către autoritatea contractantă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 18 octombrie 2001, SIAC

Construction, C-19/00, Rec., p. I-7725, punctul 34, şi Hotărârea din 4 decembrie 2003, EVN şi Wienstrom, C-448/01, Rec., p. I-14527, punctul 47), constituie, într-adevăr, temeiul directivelor privind procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice (a se vedea, printre altele, Hotărârea Universale-Bau şi al ii, citată anterior, punctul 91, şi Hotărârea din 19 iunie 2003, GAT, C-315/01, Rec., p. I-6351, punctul 73), iar obligaţia autorităţilor contractante de a asigura respectarea acestora corespunde chiar esenţei acestor directive (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 17 septembrie 2002, Concordia Bus Finland, C-513/99, Rec., p. I-7213, punctul 81, şi Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C-21/03 şi C-34/03, Rec., p. I-1559, punctul 26).

54. Coordonarea comunitară a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii pu-blice urmăreşte, în special, să excludă atât riscul de a li se acorda preferinţă ofertan-ţilor naţionali la atribuirea unui contract, cât şi posibilitatea ca o autoritate contrac-tantă publică să se lase ghidată de considerente străine contractului în cauză (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2000, University of Cambridge, C-380/98, Rec., p. I-8035, punctul 17, Hotărârea din 1 februarie 2001, Comisia/Fran a, C-237/99, Rec., p. I-939, punctul 42, precum şi Hotărârea Lombardini şi Mantovani, citată anterior, punctul 36).

55. În acest context, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 30 din concluzii, trebuie să se recunoască statelor membre o anumită marjă de apreciere în scopul adoptării de măsuri destinate să garanteze principiile egalităţii de tratament a ofertanţilor şi transparenţei, care, astfel cum s-a amintit la punctul 45 din prezenta hotărâre, constituie temeiul directivelor comunitare din domeniul atribuirii contractelor de achiziţii publice.

56. Într-adevăr, fiecare stat membru este cel mai în măsură să identifice, în lumina consideraţiilor istorice, juridice, economice sau sociale care îi sunt proprii (a se vedea, în acest sens, Hotărârea La Cascina şi al ii, citată anterior, punctul 23), situaţiile propice apariţiei de comportamente de natură să conducă la nerespectarea acestor principii.

12. Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2009, cauza T-437/05, Brink’s Security Luxembourg SA, reclamantă, împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, pârâtă:

103. În temeiul principiilor bunei administrări şi cooperării loiale între instituţiile comunitare şi statele membre, instituţiile sunt ţinute să se asigure că, prin condiţiile prevăzute în cererea de ofertă, ofertanţii potenţiali nu sunt încurajaţi să încalce legislaţia naţională aplicabilă activităţii lor (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, AICS/Parlamentul European, T-139/99, Rec., p. II-2849, punctul 41).

113. Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante, autoritatea contractantă are obligaţia, la fiecare fază a unei proceduri de cerere de ofertă, de a respecta principiul egalităţii de tratament faţă de ofertanţi şi, pe cale de consecinţă, de a respecta egalitatea de şanse a tuturor ofertanţilor (Hotărârea Curţii din 29 aprilie 2004, Comisia/CAS

Succhi di Frutta, C-496/99P, Rec., p. I-3801, punctul 108, Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1998, Embassy Limousines & Services/Parlamentul European, T-203/96, Rec., p. II-4239, punctul 85, şi Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2007, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T-250/05, Rep., p. II-85, punctul 45).

114. Principiul egalităţii de tratament între ofertanţi, care are ca obiectiv favorizarea dezvoltării unei concurenţe corecte şi efective între întreprinderile participante la o achiziţie publică, impune ca toţi ofertanţii să dispună de aceleaşi şanse în elaborarea ofertelor lor şi presupune, prin urmare, ca acestea să fie supuse aceloraşi condiţii pentru toţi competitorii (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 12 martie 2008, European Network/Comisia, T-332/03, Rep., p. II-32, punctul 125 şi jurisprudenţa citată).

115. În ceea ce priveşte principiul transparenţei, care constituie corolarul principiului egalităţii de tratament, acesta are ca scop, în esenţă, să garanteze că este înlăturat riscul de favoritism şi de arbitrar din partea autorităţii contractante. Acesta presu-pune ca toate condiţiile şi modalităţile procedurii de atribuire să fie formulate clar, precis şi univoc în anunţul de participare sau în caietul de sarcini (Hotărârea Comisia/CAS Succhi di Frutta, punctul 113 de mai sus, punctul 111).

116. În acelaşi sens, art. 131 alin. (1) primul paragraf din normele de aplicare prevede că „specificaţiile tehnice trebuie să permită accesul egal al candidaţilor şi ofertanţilor şi să nu aibă ca efect crearea unor obstacole nejustificate în calea ofertării competitive”.

117. În speţă, reclamanta pretinde că, prin impunerea în caietul de sarcini a unei experienţe profesionale minime de un an, cererea de ofertă nu permite să se asigure egalitatea de tratament faţă de ofertanţi.

118. Trebuie să se constate că se aplică fără distincţie tuturor ofertanţilor condiţia unei experienţe profesionale în domeniul pazei de minimum un an pentru agenţi, condiţie prevăzută la punctul 21 din caietul de sarcini.

119. Pe de altă parte, această condiţie a fost formulată în mod clar, precis şi univoc. 120. În plus, cerinţa unei experienţe profesionale de minimum un an nu pare să fie

necorespunzătoare din perspectiva misiunilor de supraveghere care trebuie îndeplinite în cadrul executării contractului. Trebuie să se observe că, pentru posturile de responsabil de obiectiv aflat sub pază şi de şef de echipă, caietul de sarcini impunea o experienţă profesională minimă de cinci ani în domeniul pazei, din care cel puţin doi ani ca responsabil de echipe de pază, şi o experienţă profesională de minimum trei ani pentru operatorii de centre de control de securitate. Dispoziţiile caietului de sarcini referitoare la experienţa profesională a agenţilor arată, aşadar, intenţia autorităţii contractante de a adapta cerinţele privind experienţa profesională la caracteristicile postului ce urmează a fi ocupat.


121. În rest, reclamanta nu contestă că cerinţa unei experienţe profesionale minime de un an era perfect adaptată la caracteristicile sarcinii de îndeplinit.

122. În orice caz, Comisia, astfel cum subliniază reclamanta, prin impunerea unei experienţe profesionale mai mari de un an, ar fi contribuit la reducerea numărului de ofertanţi potenţiali şi, astfel, ar fi restrâns dezvoltarea unei concurenţe efective, fără ca aceasta să fie justificată de necesităţile misiunii. O astfel de condiţie ar fi constituit un obstacol nejustificat în calea ofertării competitive în sensul art. 131 din normele de aplicare.

124. Prin urmare, trebuie să se conchidă în sensul că nu era de competenţa Comisiei, în temeiul principiului egalităţii de tratament faţă de ofertanţi, să impună o experienţă profesională minimală mai mare de un an şi nici să impună preluarea agenţilor repartizaţi de Brink’s pentru executarea contractului de achiziţie. Aşadar, prezentul motiv trebuie respins.

211. [...] trebuie să se stabilească dacă excepţia prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. (b) din Regulamentul nr. 1049/2001, referitor la protecţia vieţii private şi a integrităţii individului, a putut servi drept temei pentru răspunsul Comisiei.

212. Potrivit unei jurisprudenţe constante, excepţiile la principiul dreptului de acces la documentele instituţiilor trebuie să fie interpretate în mod restrictiv (Hotărârea Curţii din 11 ianuarie 2000, ările de Jos şi van der Wal/Comisia, C-174/98 P şi C-189/98 P, Rec., p. I-1, punctul 27, Hotărârea Tribunalului din 7 februarie 2002, Kuijer/Consiliul, T-211/00, Rec., p. II-485, punctul 55, şi Hotărârea Tribunalului Franchet şi Byk/Comisia, punctul 70 de mai sus, punctul 84).

213. Potrivit unei jurisprudenţe constante, examinarea impusă pentru soluţionarea unei cereri de acces la documente trebuie să aibă un caracter concret. Astfel, simpla împrejurare că un document vizează un interes protejat de o excepţie nu este suficientă pentru a justifica aplicarea acesteia din urmă (Hotărârea Tribunalului din 13 aprilie 2005, Verein für Konsumenteninformation/Comisia, T-2/03, Rec., p. II-1121, punctul 69; a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2005, Sison/Consiliul, T-110/03, T-150/03 şi T-405/03, Rec., p. II-1429, punctul 75). O astfel de aplicare nu poate fi justificată, în principiu, decât în ipoteza în care instituţia a apreciat în prealabil dacă accesul la document era de natură să aducă atingere în mod concret şi efectiv interesului protejat. În plus, pentru a putea fi invocat, riscul de a se aduce atingere unui interes protejat trebuie să fie previzibil în mod rezonabil, iar nu pur ipotetic (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii din 1 iulie 2008, Suedia şi Turco/Consiliul, C-39/05 P şi C-52/05 P, Rep., p. I-4723, punctul 43).

214. Pentru a stabili dacă se aplică excepţia prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. (b) din Regulamentul nr. 1049/2001, trebuie, aşadar, examinat dacă accesul reclamantei la componenţa (nume, grad, vechime în muncă şi repartizarea membrilor) a comisiei de evaluare este de natură să aducă atingere în mod concret şi efectiv protecţiei vieţii private şi a integrităţii membrilor respectivei comisii.

215. Trebuie să se constate că membrii comisiei de evaluare au fost numiţi în calitate de reprezentanţi ai serviciilor interesate, şi nu cu titlu personal. În aceste împrejurări, divulgarea componenţei comisiei de evaluare nu pune în pericol viaţa privată a respectivelor persoane.

216. În orice caz, divulgarea acestei componenţe nu este de natură să aducă atingere în mod concret şi efectiv protecţiei vieţii private şi a integrităţii persoanelor respective. Simpla apartenenţă la această comisie, în calitate de reprezentant al entităţii vizate, nu constituie o astfel de atingere, iar protecţia vieţii private şi a integrităţii persoanelor avute în vedere nu este compromisă.

217. Aşadar, nu se dovedeşte că, prin comunicarea componenţei comisiei de evaluare, s-ar fi putut aduce atingere vieţii private şi integrităţii persoanelor respective în sensul art. 4 din Regulamentul nr. 1049/2001.

218. Prin urmare, trebuie să se anuleze decizia Comisiei din 14 decembrie 2005, prin care aceasta a refuzat să comunice reclamantei componenţa comisiei de evaluare.

13. Hotărârea Curţii din 15 octombrie 2009, cauza C-196/08, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunale amministrativo regionale della Sicilia (Italia), prin Decizia din 13 martie 2008, în procedura Acoset SpA c. Conferenza Sindaci e Presidenza Prov. Reg. ATO Idrico Ragusa, Provincia Regionale di Ragusa, Comune di Acate (RG), Comune di Chiaramonte Gulfi (RG), Comune di Comiso (RG), Comune di Giarratana (RG), Comune di Ispica (RG), Comune di Modica (RG), Comune di Monterosso Almo (RG), Comune di Pozzallo (RG), Comune di Ragusa, Comune di Santa Croce Camerina (RG), Comune di Scicli (RG), Comune di Vittoria (RG), cu participarea Saceccav Depurazioni Sacede SpA:

48. Alături de principiul nediscriminării pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, principiul egalităţii de tratament între ofertanţi îşi găseşte, de asemenea, aplicarea în cazul concesiunilor de servicii publice, şi aceasta chiar şi în lipsa unei discriminări pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate (a se vedea, în special, Hotărârea ANAV, citată anterior, punctul 20).

49. Principiile egalităţii de tratament şi nediscriminării pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate implică, printre altele, o obligaţie de transparenţă care permite autorităţii publice concedente să se asigure că aceste principii sunt respectate. Această obligaţie de transparenţă care revine autorităţii respective constă în garantarea, în favoarea oricărui potenţial ofertant, a unui nivel de publicitate adecvat, care să permită exercitarea concurenţei în materia concesiunii de servicii, precum şi controlul imparţialităţii procedurilor de atribuire (a se vedea, în special, Hotărârea ANAV, citată anterior, punctul 21).

56. Din jurisprudenţă rezultă că atribuirea unui contract de achiziţii publice unei întreprinderi cu capital mixt fără asigurarea concurenţei ar aduce atingere obiectivului privind concurenţa liberă şi nedenaturată şi principiului egalităţii de tratament, în măsura în care o asemenea procedură ar oferi unei întreprinderi private prezentă în capitalul acestei întreprinderi un avantaj în raport cu concurenţii săi (Hotărârea Stadt Halle şi RPL Lochau, citată anterior, punctul 51, precum şi Hotărârea din 10 noiembrie 2005, Comisia/Austria, C-29/04, Rec., p. I-9705, punctul 48).

14. Hotărârea Curţii din 12 noiembrie 2009, cauza C-199/07, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Elene, pârâtă:

29. Cu titlul preliminar, trebuie precizat că, după cum rezultă din dosarul cauzei, ERGA OSE este o întreprindere publică a cărei activitate urmăreşte să exploateze reţele de prestări de servicii publice în domeniul transporturilor feroviare. Aceasta este o entitate contractantă în sensul art. 2 alin. (1) lit. (a) şi al art. 2 lit. (c) din Directiva 93/38. În plus, valoarea estimată a contractului de achiziţii publice care face obiectul anunţului de participare în litigiu este de 3.240.000 de euro şi depăşeşte, aşadar, în mod considerabil pragul stabilit la art. 14 alin. (1) lit. (c) pct. (i) din aceeaşi directivă. În consecinţă, procedura de atribuire a contractului de achiziţii publice în cauză intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate.


30. Motivele formulate în prezenta acţiune vizează, pe de o parte, clauza prevăzută în secţiunea III punctul 2.1.3 lit. b) al doilea paragraf din anunţul de participare în litigiu şi, pe de altă parte, secţiunea IV punctul 2 din anunţul menţionat. Cu privire la clauza prevăzută în secţiunea III punctul 2.1.3 lit. b) al doilea paragraf din anunţul de participare în litigiu,

31. Comisia susţine că respectiva clauză prevăzută în secţiunea III punctul 2.1.3 lit. b) al doilea paragraf din anunţul de participare în litigiu, potrivit căreia birourile de consultanţă străine sau proiectanţii străini care şi-au manifestat interesul pentru un concurs de proiecte lansat de ERGA OSE în decursul ultimelor şase luni care precedă data manifestării interesului pentru concursul care face obiectul anunţului menţionat şi care au declarat calificări corespunzătoare unor categorii de certificate diferite de cele necesare pentru acest concurs nu vor fi acceptaţi, ar încălca art. 31 alin. (1) şi (2) din aceeaşi directivă, întrucât ar prevedea o clauză suplimentară de excludere în raport cu cele autorizate în mod limitativ de dreptul comunitar în materia contractelor de achiziţii publice. Clauza menţionată ar introduce, de asemenea, o discriminare împotriva birourilor de consultanţă străine şi a proiectanţilor străini, încălcând principiul egalităţii de tratament prevăzut la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/38 şi care rezultă din art. 12 CE şi 49 CE. Aceasta ar încălca, de asemenea, principiul recunoaşterii reciproce a diplomelor şi a altor titluri de calificare oficială.

32. Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că Comisia nu repune în discuţie sistemul elen de clasificare în categorii a diplomelor birourilor de consultanţă şi a proiectanţilor, în funcţie de experienţă şi de studiile efectuate, şi nici înscrierea acestora în registrul care corespunde acestei experienţe. Comisia nu contestă nici că statele membre sunt autorizate să solicite dovezi ale acestei experienţe şi nici că birourile de consultanţă străine şi proiectanţii străini nu sunt obligaţi să fie înscrişi în aceste registre şi că aceştia îşi pot dovedi experienţa prin orice modalitate.

33. După această precizare introductivă, trebuie subliniat în primul rând că procedura vizată de anunţul de participare în litigiu era o procedură deschisă. Or, în urma unei întrebări adresate în legătură cu acest subiect, Comisia a admis că art. 31 din Directiva 93/38 ridica probleme cu privire la aspectul dacă acesta era aplicabil procedurilor de această natură, având în vedere că la alin. (1) se făcea trimitere în mod explicit la procedurile restrânse şi la procedurile negociate, iar nu la procedurile deschise. Comisia a precizat cu această ocazie că obiecţia sa legată de clauza în litigiu se întemeiază pe încălcarea art. 4 alin. (2) din directiva menţionată.

34. În aceste condiţii, trebuie să se considere că Comisia a renunţat la obiecţia sa întemeiată pe încălcarea, prin clauza menţionată, a art. 31 din Directiva 93/38.

35. În al doilea rând, trebuie să se constate că respectiva clauză, formulată în termeni clari şi neechivoci, trebuie interpretată în sensul că, dacă un birou de consultanţă străin sau un proiectant străin a participat la o procedură iniţiată de aceeaşi entitate contractantă, şi anume ERGA OSE, în decursul ultimelor şase luni care precedă noua cerere de ofertă şi dacă, în cadrul procedurii precedente, declarase calificările corespunzătoare unor categorii de diplome diferite de cele necesare pentru noua procedură, conform sistemului elen de clasificare a diplomelor, nu va fi admis să participe la această nouă procedură.

36. Cu toate acestea, Republica Elenă susţine că această clauză a fost întotdeauna aplicată în sensul că orice operator interesat care are îndoieli în legătură cu domeniul de aplicare al acesteia putea solicita clarificări entităţii contractante vizate şi era autorizată să dovedească, prin orice modalitate corespunzătoare, că îndeplinea condiţiile pentru participarea la procedura în cauză.

37. În această privinţă, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, principiul egalităţii de tratament implică principiul transparenţei. Aceste principii, care constituie baza directivelor comunitare în materia contractelor de achiziţii publice, au drept semnificaţie în special faptul că ofertanţii, chiar potenţiali, trebuie să se afle în general pe o poziţie de egalitate şi să dispună de aceleaşi şanse în legătură cu formularea termenilor cererilor lor de participare sau a ofertelor lor (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale-Bau şi al ii, C-470/99, Rec., p. I-11617, punctul 93, şi Hotărârea din 16 decembrie 2008, Michaniki, C-213/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 44 şi 45, precum şi jurisprudenţa citată).

38. În special, interesele potenţiale trebuie să se găsească într-o situaţie de egalitate în legătură cu conţinutul informaţiilor cuprinse în anunţul de participare. Nu ar respecta aceste principii necesitatea ca o categorie a persoanelor interesate să se adreseze entităţii contractante vizate pentru a obţine clarificările şi informaţiile suplimentare legate de sensul real al conţinutului unui anunţ de participare, din moment ce formularea acestuia din urmă nu lasă nicio îndoială unei persoane interesate suficient de avizate şi diligente.

39. În plus, Curtea a stabilit că, interzicând orice discriminare între ofertanţi, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/38 protejează, de asemenea, persoanele care au fost descurajate să depună oferte, întrucât au fost dezavantajate prin proceduri urmate de o entitate contractantă (Hotărârea din 5 octombrie 2000, Comisia/Fran a, C-16/98, Rec., p. I-8315, punctul 109).

40. Nu se poate contesta faptul că clauza litigioasă poate avea, în sine, un efect descurajant asupra birourilor de consultanţă străine sau a proiectanţilor străini, cum s-a întâmplat de altfel în speţă.

41. Astfel, clauza menţionată sugerează în mod clar acestora că o eventuală diferenţă între calificările declarate cu ocazia unei proceduri precedente lansate de aceeaşi entitate contractantă şi calificările necesare pentru procedura vizată în anunţul de participare în litigiu are în mod automat ca efect excluderea participării la acest contract de achiziţii.

42. În consecinţă, un candidat străin, precum autoarea plângerii depuse la Comisie nu dispune de aceleaşi şanse ca persoanele interesate naţionale, din cauza formulării disuasive neechivoce a clauzei menţionate şi a necesităţii de a proceda, în pofida acestei formulări, la demersuri suplimentare pentru a obţine clarificări cu privire la condiţiile de admitere la procedura de concurs.

43. Aşadar, trebuie să se constate că modul de redactare a anunţului de participare în litigiu implică o diferenţă de tratament în funcţie de statul membru în care are sediul persoana interesată, în defavoarea candidaţilor străini, diferenţă în raport cu care Republica Elenă nu a furnizat nicio justificare.

44. În al treilea rând, trebuie subliniat că, potrivit considerentului (34) al Directivei 93/38, „normele comunitare relevante în materie de recunoaştere reciprocă a diplo-melor, a certificatelor şi a altor titluri de calificare oficială sunt aplicabile în cazul în care este necesară prezentarea unor acte doveditoare privind o anumită calificare pentru a participa la o procedură de atribuire a unui contract sau la un concurs”.

45. În speţă, rezultă în mod clar din modul de redactare a clauzei conţinute în secţiunea III punctul 2.1.3 lit. b) al doilea paragraf din anunţul de concurs în litigiu că acei candidaţi străini care şi-au exprimat anterior interesul pentru alte anunţuri de participare lansate de aceeaşi entitate contractantă nu dispun în aparenţă, spre deosebire de candidaţii naţionali, de posibilitatea de a se prevala în faţa entităţii menţionate de toate diplomele sau calificările profesionale.


46. În schimb, clauza respectivă, după cum este redactată, nu permite să se afirme că această entitate ar refuza în principiu să ţină cont de diplomele sau de dovezile de calificare profesională eliberate de un alt stat membru.

47. În consecinţă, obiecţia Comisiei privind încălcarea unor norme comunitare de recunoaştere reciprocă a dovezilor de calificare formală nu este întemeiată.

48. Având în vedere consideraţiile precedente, trebuie să se concluzioneze că respectiva clauză în litigiu nu este conformă cu art. 4 alin. (2) din Directiva 93/38.

15. Hotărârea Tribunalului din 10 decembrie 2009, cauza T-195/08, Antwerpse Bouwwerken NV, reclamantă, împotriva Comisiei Europene, pârâtă:

57. Mai mult, principiul proporţionalităţii impune ca actele instituţiilor să nu depă-şească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar în scopul realizării obiectivelor ur-mărite, înţelegându-se că, în cazul în care este posibilă o alegere între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar incon-venientele cauzate nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile urmărite (Hotărârea Curţii din 5 mai 1998, National Farmers’ Union şi al ii, C-157/96, Rec., p. I-2211, punctul 60). Acest principiu impune autorităţii contractante, atunci când aceasta se confruntă cu o ofertă ambiguă, iar o cerere de precizări cu privire la conţinutul ofertei menţionate ar putea asigura securitatea juridică în acelaşi mod, precum respingerea imediată a ofertei în cauză, să solicite precizări candidatului vizat, mai degrabă, decât să opteze pentru respingerea pură şi simplă a ofertei acestuia (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Tideland Signal/Comisia, punctul 56 de mai sus, punctul 43).

16. Hotărârea Curţii din 23 decembrie 2009, cauza C-305/08, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Consiglio di Stato (Italia), prin Decizia din 23 iunie 2008, în procedura Consorzio Nazionale Interuniversitario per le Scienze del Mare (CoNISMa) c. Regione Marche:

37. [...] Curtea a hotărât că unul dintre obiectivele normelor comunitare în materia achiziţiilor publice este deschiderea spre o concurenţă cât mai extinsă posibil (a se vedea, printre altele, în acest sens, Hotărârea Bayerischer Rundfunk şi al ii, citată anterior, punctul 39) şi că este în interesul dreptului comunitar să se asigure participarea cât mai largă posibil a ofertanţilor la o cerere de ofertă (Hotărârea din 19 mai 2009, Assitur, C-538/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 26). Trebuie adăugat, în această privinţă, că această deschidere spre concurenţa cât mai extinsă posibil este avută în vedere nu numai prin raportare la interesul comunitar în materia liberei circulaţii a produselor şi a serviciilor, ci şi în interesul propriu al autorităţii contractante implicate, care va dispune astfel de o alegere mai largă în ceea ce priveşte oferta cea mai avantajoasă şi cea mai adaptată nevoilor publicului vizat (a se vedea, în acest sens, în privinţa ofertelor anormal de scăzute, Hotărârea din 15 mai 2008, SECAP şi Santorso, C-147/06 şi C-148/06, Rep., p. I-3565, punctul 29).

17. Hotărârea Curţii din 23 decembrie 2009, cauza C-376/08, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia (Italia), prin Decizia din 2 aprilie 2008, în procedura Serrantoni Srl, Consorzio stabile edili Scrl c. Comune di Milano, cu participarea Bora Srl Construzioni edili, Unione consorzi stabili Italia (UCSI), Associazione nazionale imprese edili (ANIEM):

21. [...] faptul că valoarea unui contract nu atinge pragul prevăzut de normele comunitare nu înseamnă că acest contract iese complet din sfera de aplicare a dreptului comunitar.

22. Astfel, din jurisprudenţa constantă a Curţii rezultă că, în cadrul atribuirii unui contract de achiziţii publice a cărei valoare nu atinge pragul menţionat, normele fundamentale ale tratatului şi, în special, principiul egalităţii de tratament trebuie să fie respectate. Elementul de diferenţiere, în raport cu contractele a căror valoare depăşeşte pragul stabilit prin dispoziţiile Directivei 2004/18, este acela că numai acestea din urmă sunt supuse procedurilor speciale şi riguroase prevăzute de aceste dispoziţii (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 15 mai 2008, SECAP şi Santorso, C-147/06 şi C-148/06, Rep., p. I-3565, punctele 19 şi 20).

23. Această interpretare este confirmată de considerentul (2) al Directivei 2004/18, care arată că atribuirea tuturor contractelor de achiziţii publice încheiate în statele membre în numele unor entităţi având calitatea de autoritate contractantă trebuie să respecte normele de bază ale tratatului, şi anume acelea privind libera circulaţie a produselor şi a serviciilor, precum şi dreptul de stabilire, şi principiile fundamentale care rezultă din acestea, în special principiile egalităţii de tratament, propor-ţionalităţii şi transparenţei.

24. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, aplicarea normelor fundamentale şi a principiilor generale ale tratatului la procedurile de atribuire a contractelor cu o valoare inferioară pragului de aplicare a dispoziţiilor comunitare presupune că respectivele contracte prezintă un interes transfrontalier cert (Hotărârea SECAP şi Santorso, citată anterior, punctul 21 şi jurisprudenţa citată).

25. În această privinţă, Curtea a subliniat deja că este de competenţa instanţei de trimitere să procedeze la o apreciere nuanţată a tuturor elementelor relevante privind contractul de achiziţii publice în cauză în vederea verificării existenţei unui interes transfrontalier cert (Hotărârea SECAP şi Santorso, citată anterior, punctul 34). În speţă, răspunsurile la întrebările adresate pleacă de la premisa că este totuşi de competenţa instanţei de trimitere să verifice dacă contractul de achiziţii publice în discuţie în acţiunea principală prezintă un interes transfrontalier cert.

18. Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2010, cauza T-50/05, Evropaïki Dynamiki – Proigmena Systimata Tilepikoinonion Pliroforikis kai Tilematikis AE c. Comisiei Europene:

54. Potrivit art. 89 alin. (1) din Regulamentul financiar, toate contractele de achiziţii publice finanţate integral sau parţial din buget respectă principiile transparenţei, proporţionalităţii, tratamentului egal şi nediscriminării.

55. Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante, autoritatea contractantă este obligată să asigure, în fiecare fază a unei proceduri de cerere de ofertă, respectarea principiului egalităţii de tratament şi, în consecinţă, egalitatea de şanse a tuturor ofertanţilor (Hotărârea Curţii din 29 aprilie 2004, Comisia/CAS Succhi di Frutta, C-496/99 P, Rec., p. I-3801, punctul 108, Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1998, Embassy Limousines & Services/Parlamentul European, T-203/96, Rec., p. II-4239, punctul 85, şi Hotărârea Tribunalului din 17 martie 2005, AFCon

Management Consultants şi al ii/Comisia, T-160/03, Rec., p. II-981, punctul 75). 56. Principiul egalităţii de tratament între ofertanţi, care are ca obiectiv favorizarea

dezvoltării unei concurenţe corecte şi efective între întreprinderile participante la o procedură de achiziţii publice, impune ca toţi ofertanţii să dispună de aceleaşi şanse în elaborarea ofertelor lor şi presupune, prin urmare, ca acestea să fie supuse aceloraşi condiţii pentru toţi ofertanţii (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii din 18 octombrie 2001, SIAC Construction, C-19/00, Rec., p. I-7725, punctul 34, şi Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale-Bau şi al ii, C-470/99, Rec., p. I-11617, punctul 93).


57. Din jurisprudenţă reiese, de asemenea, că principiul egalităţii de tratament presupune o obligaţie de transparenţă pentru a permite verificarea respectării sale (Hotărârea Curţii din 18 iunie 2002, HI, C-92/00, Rec., p. I-5553, punctul 45, şi Hotărârea Universale-Bau şi al ii, punctul 56 de mai sus, punctul 91).

58. Acest principiu al transparenţei are ca scop, în esenţă, să garanteze că este înlăturat riscul de favoritism şi de comportament arbitrar din partea autorităţii contractante. Acesta presupune ca toate condiţiile şi modalităţile procedurii de atribuire să fie formulate clar, precis şi univoc în anunţul de participare sau în caietul de sarcini (Hotărârea Comisia/CAS Succhi di Frutta, punctul 55 de mai sus, punctul 111).

59. Prin urmare, principiul transparenţei presupune ca toate informaţiile tehnice relevante pentru buna înţelegere a anunţului de participare sau a caietului de sarcini să fie puse, de îndată ce este posibil, la dispoziţia tuturor întreprinderilor parti-cipante la o procedură de achiziţii publice, astfel încât, pe de o parte, să permită tuturor ofertanţilor mediu informaţi şi care dau dovadă de o diligenţă normală să înţeleagă conţinutul exact al acestora şi să le interpreteze în acelaşi fel şi, pe de altă parte, să dea posibilitatea autorităţii contractante să verifice dacă ofertele ofertanţilor corespund efectiv criteriilor care guvernează contractul în cauză (Hotărârea Evropaïki Dynamiki/Comisia, punctul 52 de mai sus, punctul 145).

19. Hotărârea Curţii din 13 aprilie 2010, cauza C-91/08, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Landgericht Frankfurt am Main (Germania), prin Decizia din 28 ianuarie 2008, în procedura Wall AG c. Oraşului Frankfurt am Main, Frankfurter Entsorgungs-und Service (FES) GmbH cu participarea Deutsche Städte Medien (DSM) GmbH:

36. Obligaţia de transparenţă ce revine autorităţilor publice care încheie un contract de concesionare de servicii implică garantarea, în favoarea oricărui potenţial ofertant, a unui nivel de publicitate adecvat care să permită exercitarea concurenţei în domeniul concesionării de servicii, precum şi controlul imparţialităţii procedurilor de atribuire (a se vedea Hotărârile citate anterior Telaustria şi Telefonadress, punctele 60-62, Parking Brixen, punctele 46-49, şi ANAV, punctul 21).

37. Pentru a asigura transparenţa procedurilor şi egalitatea de tratament între ofertanţi, modificările substanţiale aduse dispoziţiilor esenţiale ale unui contract de conce-sionare de servicii ar putea impune, în anumite ipoteze, atribuirea unui nou contract de concesionare dacă acestea prezintă caracteristici diferite în mod substanţial de cele ale contractului iniţial de concesionare şi, în consecinţă, sunt de natură să demonstreze voinţa părţilor de a renegocia clauzele esenţiale ale acestui contract (a se vedea, prin analogie cu achiziţiile publice, Hotărârea din 5 octombrie 2000, Comisia/Fran a, C-337/98, Rec., p. I-8377, punctele 44 şi 46, şi Hotărârea din 19 iunie 2008, pressetext Nachrichtenagentur, C-454/06, Rep., p. I-4401, punctul 34).

66. Instanţa de trimitere invocă, în sfârşit, o altă întrebare. Potrivit acestei instanţe, o dezvoltare a dreptului pe cale exclusiv jurisprudenţială nu poate constitui o lege de protecţie care să justifice o răspundere în temeiul Codului civil german (Bürgerliches Gesetzbuch). Numai dreptul cutumiar constituie o normă de drept în sensul acestui cod. Referindu-se la jurisprudenţa Bundesverfassungsgericht (Curtea Con-stituţională), instanţa menţionată afirmă că recunoaşterea dreptului cutumiar pre-supune o utilizare prelungită, durabilă şi constantă, egală şi generală, precum şi ac-ceptarea acestuia în calitate de normă obligatorie de către subiectele de drept în cauză.

67. Cu toate acestea, pentru instanţa naţională, obligaţia de transparenţă formulată în hotărârile Curţii de Justiţie este atât de recentă, încât nu poate fi considerată că are statutul de drept cutumiar, astfel cum a fost definit la punctul anterior.

68. În această privinţă, trebuie să se arate că obligaţia de transparenţă decurge din dreptul Uniunii şi în special din art. 43 CE şi 49 CE (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Coname, citată anterior, punctele 17-19). Aceste dispoziţii, a căror respectare este asigurată de Curte, au un efect direct în ordinea juridică internă a statelor membre şi prevalează faţă de orice dispoziţie contrară a dreptului naţional.

69. În temeiul, în special al art. 4 alin. (3) TUE, revine tuturor autorităţilor statelor membre sarcina să asigure respectarea normelor de drept al Uniunii în cadrul competenţelor acestora (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C-2/06, Rep., p. I-411, punctul 34 şi jurisprudenţa citată).

70. Este de competenţa instanţei naţionale să dea legii interne pe care trebuie să o aplice, în cea mai mare măsură posibilă, o interpretare conformă cerinţelor dreptului Uniunii şi care să permită, în special, să se asigure respectarea obligaţiei de transparenţă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex, C-327/00, Rec., p. I-1877, punctul 63 şi jurisprudenţa citată).

20. A se vedea şi Hotărârea Tribunalului din 20 mai 2010, cauza T-258/06, Republica Federală Germania, reclamantă, susţinută de Republica Franceză, Republica Austria, Republica Polonă, Regatul Ţărilor de Jos, Parlamentul European, Republica Elenă şi de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, interveniente, împotriva Comisiei Europene, pârâtă, hotărâre redată in extenso la finalul prezentului volum.

Date post:	27-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	20 times
Download:	0 times

Achizitii publice. Jurisprudenta CEJ - hamangiu.ro · 3 ACHIZIŢII PUBLICE. JURISPRUDENŢA CEJ...

Documents