R O M I I Î N R O M Â N I A C O M U N I S T Ă

Proiect finanțat printr-un Grant oferit deNorvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României

www.eeagrants.org www.fonduri-diversitate.ro

>

MASKAR („Intervenții socio-culturale pentru capacitarea comunității rome și pentru încurajarea dialogului comunitar intercultural”) este un demers de intervenție culturală comunitară realizat de Asociația T.E.T.Alexandria în parteneriat cu asociațiile ADO (Artă pentru Drepturile Omului),

REPER21 și URBANIUM, demarat în decembrie 2014 și finalizat în mai 2016.

Mai multe informații despre proiect:www.maskar.ro / maskarart

contact@maskar.ro

În perioada interbelică problema etniei rome a fost într-o extrem de mare măsură neglijată de statul român. Deși au fost recenzați ca etnie, ei au fost tratați o categorie socială distinctă, astfel încît nu s-au bucurat de drepturile minorităților așa cum acestea fuseseră stipulate în urma semnării la Paris a tratatului privind minoritățile (9 decembrie 1919). În al doilea război mondial comunitatea romă a avut de suferit de pe urma persecuțiilor regimului Antonescu, o parte dintre ei, estimată la 25 000 de indivizi, fiind deportați în condiții jalnice în zona ocupată de armata română, Transnistria, unde aproape jumătate au murit datorită foamentei, frigului, epidemiilor și tratamentelor inumane aplicate de autorități. Pentru deportarea romilor în Transnistria nu s-a mai folosit ca în cazul evreilor pretextul propagandei comuniste sau activităților subversive pro-sovietice, ci întreaga minoritate romă a fost etichetată drept una de „nomazi”, de „nemobilizabili și periculoși ordinei publice”, justificându-se astfel măsurile de epurare etnică luate de autorități.1

Istoria minorității rome din Româna postbelică, ignorată cu desăvârșire o lungă perioadă de vreme, începe să intre în atenția cercetătorilor odată cu ieșirea la lumină a o serie întreagă de noi surse din arhivele comuniste. Studiul de pionierat al istoricului Viorel Achim, Țiganii în istoria României, tratează extrem de succint problema romilor de după cel de-al doilea război monidal, autorul considerând că noul regim a ignorat existența lor, netratându-i ca națiune conlocuitoare.2 Concluzia fost invaliată de consultarea dosarelor din fondul Consiliului Președenției de Miniștri ce ne devoaleză un interes sistematic din partea autorităților comuniste pentru problema populației rome. Un alt obstacol întâmpinat de cercetătorii interesați de etnia romă l-a reprezentat faptul că au fost considerați multă vreme un popor fără istorie, neavând o tradiție a culturii și limbii scrise. Acest aspect a fost depășit recent printr-o valorizare a tradițiilor orale, în lucrări de antropologie culturală precum cea a Deliei Grigore.3 Instrumente metodologice împrumutate din alte discipline, precum lingvistica comparată, sociologia, etnografia sau antropologia, aduc elementele de noutate necesare pentru înțelegerea acestei comunități aflată fizic atât de aproape, dar cultural atât de departe față de restul populației.

NUMĂRUL POPULAȚIEI DE ROMI

Prima necunoscută în privința romilor este chiar numărul lor, aspect recunoscut de instituția ce se ocupa cu populația de romi de pe teriitoriul Republicii Populare România, Subsecretariatul de stat al naționalităților. Recensământul din 25 ianuarie 1948 arată un total de 54 954 (0,3 % din populație) de indivizi care au declarat limba maternă, cea țigănească, din care în mediul urban 7529 și în mediul rural 47 425. În 1941, totalul era 159 155 persoane (1,0%), din care în mediul urban 26 379 și în mediul rural 132 776. Explicația oferită de autorități era că diferența ar fi fost determinată de pierderile suferite în urma deportării în Transnistria, dar și a efectelor politicii de intimidare dusă de regimul antonescian ce a determinat nedeclararea limbii țigănești ca limbă maternă. Raportul recunoaște carențele recensământului care n-a reușit să-i recenzeze și pe țiganii nomazi și seminomazi. Potrivit datelor neoficiale ale Departamentului, numărul real ar fi fost de cam 400 000 de suflete, dintre care 286 500 sedentari, 81 300 seminomazi și 31 900 nomazi.4 O altă cauză a numărului mic de romi recenzați este cea a discrepanței între romii care declarau limba vorbită, limba țigănească și cei care optau pentru limba română sau după caz, maghiara. Astfel la recensământul din 1930 au fost numărți 240 798 țigani, însă doar 75 000 vorbitori de țigănească.5 În cazul județului Teleorman observăm această oscilație pregnant, cu cifre ce oscilează de la 4707 indivizi în recensământul din 1941, la 1838 în cel din 1948.6

ROMII NOMAZI ȘI SEMINOMAZI

Un material din 1951 provenit din fondul Consiliului de miniștri, „Studiu asupra populațiilor țigănești din R.P.R.”, oferă o prezentare sintetică a situației în care se afla comunitatatea romilor în primii ani ai noului regim de „democrație populară”. În primul rând materialul operează cu o departajare a două grupuri sociale distincte de romi:

a) Cei cu viață stabilă, „așezată fiind în majoritatea cazurilor – în cartiere separate pe marginea orașelor și satelor, unde pe baza politicei de discriminare rasială a regimurilor burghezo-moșierești a fost ținută izolată de restul populației”;

b) Țiganii nomazi și seminomazi.7

După cum putem observa, această ultimă categorie este delimitată între două subgrupuri, în funcție de situația lor locativă. „În timp ce țiganii nomazi se caracterizează prin faptul că trăiesc numai în corturi, stabilindu-se numai pentru câteva zile într-un loc, cutreeră satele, vizitând târgurile, țiganii seminomazi se stabilesc în lunile de iarnă într-o localitate unde au cocioabele lor sărăcăcioase și insalubre și cum vine primăvara încep să umble din sat în sat și ne se întorc decât toamna târziu”. Organizarea lor este una primitivă, tribală, având în frunte pe bulibașa sau vătaful, care este considerat „conducătorul sălașului, cetei, rangul de bulibașa moștenindu-se din tată în fiu. Bulibașa se bucură de mare autoritate, hotărârile lui fiind obligatorii pentru toți membrii sălașului, cetei. Bulibașa ține la legătura cu autoritățile pentru aprobarea de a rămâne câteva zile într-un loc. În majoritatea cazurilor bulibașa angajând brațele de mucă din sălașul de sub stăpânirea lui, exploatează munca membrilor sălașului. Sunt însă cazuri când bulibașii nu exploatează țiganii nomazi și seminomazi conduși de ei, participă la munci voluntare de folos obștesc, fiind în același timp dornici de la lichida cu viața lor nomadă și a intra în câmpul muncii.” Între bulibașii unei regiuni, sau ai unui ținut, există strânse legături, desigur și certuri. Din timp în timp țiganii nomazi dintr-un ținut se întrunesc în sfatul bătrânilor și al bulibașilor pentru a lua hotărâri de o deosebită importanță pentru populația țigănească din regiunea respectivă.8

Conform unei cercetări pe teren efectuate la sfârșitul anului 1950 și începutul anului 1951, numărul romilor nomazi și seminomazi lor total ar fi fost la 26 000, răspândiți în 8 regiuni diferite.9 Un an mai târziu au fost depistați de colaboratorul Subsecretariatului cam 17 000 de suflete cu 183 de bulibași. Numărul lor este considerat a fi mult mai mare. Aceștia nu sunt ținuți în evidențele organelor locale, nu sunt prinși la recensăminte, nu plătesc impozite, sunt în proporție de aproape 100% analfabeți, nu sunt recrutați în armată, sunt exploatați de bulibașa și vătafi, trăiesc în concubinaj de la 14-16 ani, mulți nu au nume de familie și țin legătura cu autoritățile doar prin bulibașa care face tranzacțiile eonomice și angajează muncile sezoniere în numele sălașului. Acesta este și cel care aprovizionează sălașul cu deșeuri și materii prime, având posibilitatea astfel să exploateze munca țiganilor.10 Raportul din 1952 identifică problema integrării nomazilor în opoziția la schimbarea modului de viață tradițional venită din partea bulibașilor mai în vârstă. Aceștia sunt considerați „exploatatori aflați în legătură cu chiaburii și preoții reacționari”,11 concluzie care se regăsește și în materialul redactat cu un an înainte. „Sunt regiuni însă, unde chiaburii în cârdășie cu bulibașii exploatatori și preoții reacționari duc o campanie împotriva stabilirii țiganilor nomazi, răspândind zvonuri că țiganii nomazi vor fi adunați, băgați în lagăre, iar copii vor fi duși în colonii. Dând crezare zvonurilor care sunt duse din sălaș în sălaș, țiganii nomazi devin mai neîncrezători față de autorități, nu vor să se încadreze în mucă, își schimbă mereu locurile de popasuri, fugind noaptea dintr-o comună într-alta pentru a nu putea fi găsiți”.12

La rândul lor, romii nomazi și seminomazi de împart pe criterii economice, în funcție de ocupația caracteristică, astfel încât îi avem pe căldărari, bidinari, ciurari, pieptănari, spoitori, vopsitori în mai toate regiunile țării, argintari în reg. Ialomița (prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 au fost desființate cele 58 de județe, fiind înlocuite cu 28 de regiuni) sau București (raionul Brănești), ursari (meserie interzisă), ligurari în toate regiunile păduroase, unde din răchită se fac coșuri, coveți, fuse, linguri de lemn etc. Cei mai înstăriți erau geambașii care pe lângă comerțul cu cai se dedau în dese rânduri și la furtul lor, infracțiune pedepsită foarte aspru de autorități. Bulibașii lor strângeau averi considerabile, cum era cazul celor din regiunea Sibiu, Agnita, Mediaș, regiunea Prahova, Câmpina sau regiunea Buzău. Apoi o categorie aparte o formau muzicanții, neîncadrați în tarafe, nesindicalizați, „care în urma desfințării cârciumelor nu-și găsesc de lucru, decât ocazional la nunți, la unele petreceri”.13 Potrivit antropologului Delia Grigore, nomadismul a rezistat la o parte a romilor tocmai prin legătura cu un tip de meserie tradițională. De exemplu, meseria de căldărar a rezistat cel mai mult în sistem nomad, căldărarii fiind ultimii sedentarizați în România, în jurul anilor ‚60. Alte meserii legate de nomadism: spoitor (cu reconversia actuală de colector de sticle și de fier vechi), argintar (sedentarizare târzie la marginea orașelor), ursar (reconversia târzie în prelucrarea pielii, a osului și a cornului), bidiner (fac perii și bidinele pentru a le comercializa la târguri), zavragiu (fac mărgele, gablonțuri și alte podoabe mărunte pentru târguri), florar (fac flori ornamentale din hârtie – mai târziu s-au reconvertit în vânzători de fori și comerciant de mărunțișuri), telal / chițibușar / țolal (vânzător de haine vechi), circar ambulant (mai rar în areal românesc). Alte meserii legate de nomadism au condus la sedentarizare prin dispariția lor, ca de exemplu căutătorii de aur din apele râurilor. Romii nomazi și seminomazi circulau pe trasee fixe, repetabile anual, legate de piața de mărfuri, „meșteșugurile romilor completând în mod fericit nevoile culturii agrare (cu vase de ararmă, unelte de fier, vase de lemn etc.”. În cazul căldărarilor din Teleorman, traseul pe întreaga perioadă primăvară – vară era Alexandria – Călărași – Slobozia – Brăila – Buzău – Rîmnicu Sărat – Brașov – Călimănești – Horezu – Craiova – Caracal – Alexandria.14 Potrivit Deliei Grigore, nomadismul a fost poate singura formă de conservare a identității romilor. În acest sens, autoarea dă exemplul romilor sedentarizați, „care și-au pierdut de mult mărcile etnicității”.15

În privința educației, raportul din 1951 este foarte tranșant, arătând ca toți sunt analfabeți (numai unii bulibași știu ceva carte). „Copiii lor sunt neșcolarizați. Adulții nu sunt recenzați pentru alfabetizare (subl. aparține textului originar) și chiar dacă în cazuri excepționale, ca la Agnita, Mizil, au fost recenzați, fug și nu vor să învețe carte, rămânând pradă misticismului și a superstițiilor”.16 Și în privința igienei lucurile stăteau catastrofal, țiganii nomazi și semninomazi trăind în mizerie și promiscuitate, infectați de boli sociale. Astfel romii semninomazi, care au domiciliu mai mult sau mai puțin stabil dar care cea mai mare parte a anului umblă asemenea nomazilor, vânzând diferite produse casnice, făcând reparații, angajându-se ca zilieri, făcând cărămizi sau comerț cu haine vechi etc., trăiau în bordeie câte 10-12 într-o odaie, fiind secerați de boli ale mizerie precum tuberculoza, pelagra sau sifilisul. În rândurile lor se înregistrau grade de mortalitate infantilă, dar și de natalitate dintre cele mai ridicate față de ansamblul populației. Numeric erau apreciați a fi cel puțin 80 000 în întreaga țară, numărul real fiind incert întrucât pentru că figurează în evidențele administrative, de cele mai multe ori sunt trecuți la categoria stabililor.17

O primă măsură luată de autorități a vizat restângerea posibilităților de mobilitate, în încercarea de a-i sedentariza și astfel controla mai ușor. Organizarea administrativă din 1950 a limitat posibilitățile de nomadism, romii nemaiputând să treacă dintr-o regiune în alta decât clandestin Reforma agrară din 1945 prin care au fost împropietăriți cu pământ țăranii săraci a vizat și populația de romi, astfel încât s-au alocat loturi de teren unui număr de 19 559 de romi. Această măsură prin care se urmărea inclusiv sedentarizarea lor a dat însă greș, mare parte dintr romii împropietăriți preferând să-și vândă pământul proaspăt dobândit.18 În cazul județului Teleorman din totalul de 30 482 de persoane împropietărite cu 25 927 ha, 547 erau romi cărora li s-a împărțit 361,20 ha.19 O altă măsură gândită în același sens a reprezentat-o atragerea în cîmpul muncii organizate. În această privință gradul de succes a fost diferit, în funcție de implicarea atorităților. Spre deosebire de exemple precum Arad, Oradea, Cluj sau Hunedoara, în Teleorman nu a existat această preocupare din partea autorităților.20 La începutul anilor ‚50 problema romilor seminomazi din Teleorman rămânea încă una nerezolvată, spre deosebire de cea a romilor nomazi, practic dispăruți din statisticile oficiale. Conform datelor comunicate în 1952 de Sfaturile Populare Regionale, în Teleorman trăiau 11 826 romi, dintre care 1277 seminomazi și doar 2 nomazi,21 față de datele din urmă cu 2 ani ce indicau aproximativ 8000 de romi stabili, 2000 de seminomazi și 1000 de nomazi.22

ROMII STABILI

Spre deosebire de cei nomazi sau seminomazi, romii stabili ce erau încadrați în muncă, vorbeau limba populației în cadrul cărora trăiau, așadar treceau printr-un proces de asimilare constituind marea majoritate din totalul etniei, nu s-a bucurat de o preocupare specială din partea autorităților decât în ceea ce privește ridicarea nivelului lor cultural (alfabetizare, educație igienică, asistență socială).23 Aceștia trăiau în majoritatea cazurilor cazurilor în cartiere separate la marginea satelor și orașelor. Pentru integrarea lor în limitele rigorilor stricte impuse de noul regim se avea în vedere luarea de măsuri identice ca și în cazul celorlalte „națiuni conlocuitoare”, prin accentul pus pe școlarizarea lor. Principalul obstacol întâmpinat în această privință îl reprezenta persistența discriminărilor cauzate de rasismul sau așa cum înregistrează documentele oficiale, antițigănismul latent al românilor și maghiarilor în mijlocul cărorara romii trăiau. În studiul asupra populației rome din 1951 este dat ca exemplu cazul din Diosig (reg. Bihor) unde „rezolvarea problemei celor 50 de copii țigani de vârstă școlară și a 132 de analfabeți de naționalitate țigănească s-a lovit de prejudecăți pe care atât directorul școlii cu limbă de predare maghiară Matyas L., cât și întregul corp didactic din această școală le-a ridicat în primăvara anului 1950 față de primirea copiilor țigani la școală, sau în privința alfabetizării țiganilor în această comună”. Pe lângă această atitudine existentă din partea unor cadre didactice, școlarizarea romilor întâmpina și alte dificultăți, precum distanța între cartierele locuite de ei și școală sau lipsa de îmbrăcăminte adecvată. Drept soluție s-a propus și aplicat un program național privind înființarea de școli în apropierea cartierelor de romi. Acestea puteau fi școli care să deservească exclusiv populația romă, precum cele inaugurate la Săcuieni (reg. Bihor) și la Gârcin-Satulung, Budila (reg. Stalin) sau puteau fi școli mixte, precum cele deschise în comunele Sânpaul (reg. Stalin) și Rovine (reg. Arad), ce aveau în plus avantajul de a combate flagelul „antițigănismului”.24

Integrarea romilor face progrese importante în acești ani, mulți dintre ei renunțând la viața nomadă și seminomadă, fiind încadrați în „unități industriale, în unități agricole de stat sau cooperatiste, cooperative meșteșugărești, șantiere de construcții și în unități de prestări de servicii”. O parte dintre ei au continuat să fie angrenați în ocupațiile tradiționale, printre care comerțul cu haine vechi practicat de așa numiții telali. Altele (lustragerie ambulantă, încărcarea și descărcarea de mobilă și de obiecte grele ș.a.) au fost cuprinse în rețeaua unităților de deservire a populației.25 În general meșteșugurile lor au supraviețuit acolo unde puteau umple un gol pe care economia de stat nu-l putea acoperi. Într-o primă etapă romii au fost promovați masiv în funcții de conducere în cadrul politicii de promovare a minorităților naționale și de inversare a ierarhiei vechilor structuri sociale. Apoi, pe măsură ce regimul începe să aibă nevoie de cadre pregătite, s-a debarasat de o parte dintre cei promovați.26 Având în vedere nivelul extrem de scăzut de unde a pornit integrarea lor s-au făcut progrese remarcabile în acești ani, în special în privința locurilor de muncă, educației școlare și combaterii analfabetismului, locuințelor și veniturilor. Per total însă populația romă a rămas în continuare categoria cea mai amenințată social.

ROMII ÎN EPOCA CEAUȘESCU

Politicile de integrare socială a romilor inițiate în anii în care la conducerea regimului s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej, au fost continuate de succesorul său în funcția de secretar general al PCR, Nicolae Ceaușescu. Românizarea accentuată a partidului și deriva ideologică naționalistă n-a afectat prea tare comunitatea romă, spre deosebire de alte etnii, precum evreii sau germanii care au părăsit masiv în acești ani România sau maghiarii care își pierd treptat din pozițiile de putere avute în anii ‚50, confruntându- se cu un regim din ce în ce mai șovin.

Un studiu amplu din 1977 aflat la Secția Organizatorică a CC al PCR radiografiază situația social-economică a romilor la jumătatea epocii Ceaușescu. Studiu, realizat pe baza informațiilor primite de la Comisia Națională de Demografie, Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare, Ministerul Educației și Învățământului, Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății, Ministerul de Interne și Procuratura Generală, a fost folosit în special ca un document intern de activiștii de partid, nefiind popularizat în straturile mai largi ale societății. Acest aspect se datora și faptului că materialul contrazicea datele asumate public de regim. Astfel, deși potrivit recensământul populație din ianuarie 1977 în R.S.R. ar fi trăit 229 986 persoane de etnie romă, în studiu apare o notă ce amintește de verificările efectuate în 1976 de Ministerul de Interne și de Comisia Națională de Demografie care indică alte cifre, și anume circa 541 000 de persoane de etnie romă, dintre care 474 530 stabile, 66 000 seminomade și 470 nomade.27 Împreună cu un alt document provenit tot de la la Secția Organizatorică a C.C. al P.C.R., anume o informare din 1978 despre problemele ridicate de populația de romi, studiul reprezintă cea mai completă descriere a situației etniei în timpul regimului Ceaușescu de care dispunem, fiind însoțită de fotografii cu aspecte din viața comunităților de romi de pe raza județului Ilfov (vezi Anexa).

Cele două documente fac referire la zonele de dense concentrări de populație romă, în mai multe comune fiind populație majoritară, între care și localitatea Buzescu din Teleorman. Deasemenea romii sunt majoritari în cartiere ale unor orașe mari (Tei, Herăstrău, Vitan și Grant în București, Piața Luncii și Sineasca din Craiova, Coiciu din Brăila, Mimiu din Ploiești. Piața Chiliei din Constanța).28 În același timp însă sistematizarea urbană din anii ‚60-’70 a însemnat dispariția așa numitelor „cartiere țigănești de la periferie”, cartiere insalubre și improvizate. Acest fapt a condus la o disoluție a vieții comunitare, marea majoritate a lor fiind răspândiți printre români, în cartierele nou construite.29 Cartiere până atunci populate masiv de comunități de romi, ca de exemplu Colentina, Floreasca și Ferentari, au încetat „să mai constituie arii urbane cu populație compactă de țigani și, în consecință, aglomerări care ridicau deosebite probleme sociale și igienico-sanitare”.30 Mutarea lor lentă din zonele de margine spre zonele centrale ale orașelor a fost favorizată de naționalizările masive ale clădirilor din centrele istorice și de plecarea etnicilor sași din Transilvania și șvabi din Banat, ale căror case au fost preluate în principal de etnici romi.

Printre măsurile luate de autorități pentru integrarea lor se numărau atribuirea de locuințe, de terenuri pentru locuință, ajutorul pentru construcția caselor de locuit, ajutor pentru încadrarea lor în cadrul întreprinderilor agricole de stat, cooperativelor agricole, cooperației meșteșugărești, întreprinderilor industriei republicane. În continuare însă existau 80 000 de romi fără ocupație, numărul lor fiind mai ridicat în județele Bihor, Mureș, Maramureș, Dolj etc. Mulți dintre ei refuzau încadrarea în muncă. De exemplu, în București se realizase un sondaj asupra a 14 000 de persoane. Din 3800 apte de muncă, 2500 refuzau angajarea. În județul Ilfov, din 18 500 de persoane apte de muncă, același număr, 2500, refuzau ofertele de încadrare în muncă. O explicație era ce a neadaptării lor la rigorile muncii organizate. Studiul din 1977 face referire la „parte din rândul țiganilor încadrați la diferite întreprinderi au părăsit locul de muncă la scurt timp după încadrare, însușindu-și echipamentul de protecție și alte materiale ce le-au fost date în primire”.31 Un alt obstacol al neîncadrării lor în muncă îl constituia lipsa de calificare profesională ceea ce făcea ca o mare parte din ei să lucreze doar temporar.

MODUL DE VIAȚĂ

Condițiile de viață în care trăia cea mai mare parte a populației rome erau sub standardul mediu de viață al populației României ceaușiste. În special cei care făcuseră relativ recent tranziția de la stilul de viață nomad, la cel sedentar, întâmpinau dificultăți de adaptare. Continuau să trăiască „în corturi și locuințe construite din pământ, fără aerisire și lumină, formând la periferia unor localități așezări cu aspect specific modului lor de viață. Numeroase familii, formate din câte 5-10 membri locuiesc într-o singură încăpere, dormind câte 3-4 persoane, de vârstă și sexe diferite, într-un singur pat, în promiscuitate. O parte din cei care au primit locuințe din fondul de stat ori au fost sprijiniți să și le construiască, nu se ocupă de întreținerea acestora, producându-le grave stricăciuni, pregătesc hrana în camare, la foc deschis, ori le folosesc pentru adăpostirea animalelor”. Ca urmare a condițiilor precare de locuit și hrănit smulți dintre ei sufereau de boli venerice, febra tifoidă, tuberculoza, focare de parazitism (păduchi) 32. Se înregistra și o frecvență crescută a mortalității infantile, realitate care nu a împiedicat însă o explozie demografică galopantă în rândul lor, pusă în general pe seama politicilor nataliste ale regimului Ceaușescu, dar și a concubinajului precoce, natalitatea înregistrând niveluri de 3-4 ori mai mari în raport cu restul populației. Astfel, de la o populație de 300 000 de suflete câți ar fi fost neoficial în anii ‚30 -’40, s-a ajuns la 540 000 în 1977, crescând exponențial în 1992 când cercetările de pe teren indică 820 000 și 1 010 000 de persoane de etmie romă.33

Educația continua să rămână una precară. Rportul tinde însă să exagereze, concluzionând că majoritatea romilor adulți sunt analfabeți și semianalfabeți și din această cauză refractari în ceea ce privește frecventarea propriilor copii a formelor de învățământ. „O bună parte dintre copiii înscriși în școală sunt retrași de către părinți, care îi poartă cu ei în peregrinările prin țară și îi pun să cerșească și să fure”. Conform unor verificări, cam 6 600 de copii de vârstă școlară, dintre care peste 3 600 provenind din familii de romi nomazi și seminomazi, nu frecventau cursurile școlare obligatorii. Potrivit cifrelor oferite de Ministerul Apărării Naționale, la încorporare se prezintă anual în medie cca. 1000 de romi analfabeți. O altă problemă o reprezenta dificultatea înregistrării lor în evidența populației, ceea ce are repercusiuni în ceea ce privește școlarizarea copiilor. În urma verificărilor, cam 22 000 de persoane încălcaseră prevederile legale pe linia evidenței populației. Dintre acestea, 1 100 erau neînregistrate la starea civilă și evidența populației, iar 4 300, deși înregistrate, nu posedau acte de identitate. Acest fapt era pusă pe seama unei atitudini refractare a romilor față de instituțiile statului. Raportul menționează că în cazul justiției apelează la „judecata țigănească”, soldată cu aplicarea unor pedepse corporale ce merg până la mutilare.34

Sintagma de „judecată țigănească” acoperă de fapt o realitate juridică mult mai complexă ce presupune un set de norme și cutume tradiționale care asigură coeziunea identitară a comunităților de romi. Aplicat la nivelul sfatului romilor (rromani kriss), dreptul cutumiar rromano pedepsește orice încălcare a datoriilor de cinste și de corectitudine în interiorulul comunității. Sfatul de krissnitori este doar unul consultativ, ultimul cuvânt privind hotărârea sentinței avându-l bulibașa, individul cu cel mai mare prestigiu moral în comunitate. Tipul de justiție este al „dreptății distributive” – se dorește împăcarea părților și înțelegerea (pakiv). În cazul unui păcat de moarte (înșelătoria sau crima), pedeapsa poate fi foarte dură: excluderea definitivă din comunitate prin declararea individului ca maxrime (spurcat), ceea ce echivalează cu o moarte spirituală. Pentru fapte mai puțin grave se poate lua decizia de a fi excluși temorar, pentru câțiva ani, cu aceeași etichetă de spurcat similară ci paria.35

Același conflict între modul de viață tradițional și constrângerile instituționale ale statului socialist este sesizabil atunci când studiul ajunge la problema familie, greșit înțeleasă de activiștii comuniști. Pentru regim, familiile de romi sunt de obicei dezorganizate, principala formă de conviețuire fiind concubinajul care începe de regulă la o vârstă timpurie (14-16 ani). În anumite zone ale țării se practică cumpărarea fetelor, uneori pentru sume de peste 50 000 lei. „Nerespectarea condițiilor stabilite dă naștere la conflicte care, de cele mai multe ori, se soldează cu omoruri, vătămări ale integrității corporale sau distrugeri de bunuri”.36 Încă odată este ignorată o realitate mult mai nuanțată de către stilul arid al documentelor oficiale. Potrivit Deliei Grigore, familiarizată cu modul tradițional de viață al romilor în urma cercetărilor de pe teren întreprinse, religia laică a acestora este Rromanipen-ul, legea rromani, sistem de norme și concepte cutumiare, care gravitează în jurul modelului de identitate al culturii tradiționale: familia. Comunitatea însăși este o familie, familia extinsă, bazată pe trei tipuri de rudenie: sangvină, prin alianță și prin afinitate sau „amaro rat” (sângele nostru), „amar xanamika” (cuscrii noștri) și „amare kiva” (nașii noștri)”.37

Politica statului în ceea ce-i privește pe romi nu era una centralizată și coordonată, rămânând mai degrabă în sarcina Ministerului de interne, organelor sanitare și de învățământ. O primă inițiativă în acest sens a reprezentat-o teleconferința organizată în 4 noiembrie 1977 de Nicolae Ceaușescu cu secretarii de județ prin care se cerea interzicea fenomenului nomad prin aplicarea următoarelor indicații: interzicerea deplasării fără autorizație pe teritoriul României, interzicerea așezării în București și „celelalte centre aglomerate”, identificarea și trimiterea la locurile de domiciliu a tuturor romilor care s-au stabilit în alte localități decât cele în care aveau dreptul. La scurt timp de la intervenția directă a liderului comunist au fost depistați în întreaga țară 5512 romi nomazi și seminomazi. Dintre aceștia, 1163 au fost stabilizați în zone mai puțin populate, asigurându-li-se condiții necesare de viață. Au fost încadrați în muncă 685 de romi și au fost evacuate din orașele mari „numeroase familii de țigani care nu aveau domiciliu stabil și nu desfășurau o activitate social-utilă și trimise în zonele de proveniență”. Numai din Brașov, Timioara, Oradea și București au fost evacuate 1285 de persoane.38 Deși a fost trasat cu această ocazie un program amplu de măsuri care urma să fie implementat sub conducerea unui colectiv central de coordonare, iar pe plan teritorial, de colective județene de integrare sub conducerea și îndrumaerea organelor locale de partid, nu există informații că a fost aplicat în anii următori, rămânând astfel doar la nivel declarativ de intenții politice.39

CONCLUZII

Deși a lovit puternic în interesele unor întregi categorii sociale, regimul comunist instaurat după cel de-al doilea război mondial a contribuit semnificativ la ameliorarea situației sociale și economice a etniei rome. S-au luat o serie de măsuri ce au vizat în primul rând sedentarizarea romilor nomazi și seminomazi, prin asigurarea de locuințe, de locuri de muncă, de venituri stabile, dar și prin accentul pus pe școlarizarea lor. S-a destructurat astfel un model de viață tradițional, ceea ce a contribuit la asimilarea lor în rândurile unei societăți construite ideologic după principiile comuniste ale omului nou. Chiar dacă la sfârșitul anilor ‚80 a fost vânturat spectrul rasismului regimului Ceaușescu, această teorie nu se susține dacă ne raportăm strict la măsurile luate în această perioadă. Spre deosebire de celelalte state comuniste unde au fost ridicați copii de țigani de la familiile lor și instituționalizați (Ungaria) sau unde a fost încurajată sterilizarea femeilor care aveau mai mult de un număr de copii (Cehoslovacia), în cazul României ceaușiste nu s-au luat măsuri de ordin rasial.40 Explicațía pentru deteriorarea situațíei romilor în anii ‚80 este în strânsă legătură cu un climat national general, de criză economică grefată pe o rigidizare ideologică progresivă a unui regim intrat în faza de metastază. Dimpotrivă, căderea comunismului în România a fost resimțită mult mai dur de etnia romă ce după șocul unei conversii radicale de la un mod de viață tradițional, la unul modern, se vede acum nevoită să treacă printr-o nouă transformare cu un potențial la fel de traumatic. Procesul de adaptare la cerințele unei societăți deschise și concurențiale se dovedește extrem de dificil în lipsa unui sprijin consistent din partea unui stat de cele mai multe ori indiferent la nevoile specifice ale comunității rome. Asistăm așadar în ultimii ani la o revalorizare a modului de viață tradițional și la o căutare febrilă a unei identități de tip național capabile să asigure supraviețuirea romilor ca etnie distinctă.

1 Viorel Achim, Constantin Iordachi (coord.): România și Transnistria: Problema Holocaustului. Perspective istorice și comparative, Curtea Veche, București, 2004, pp. 201-233.2 Viorel Achim, Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 154.3 Delia Grigore, Curs de antropologie si folclor rrom: introducere în studiul elementelor de cultură tradițională ale identității rrome contemporane, Ed. Credis, București, 2005.4 ANIC, Fond PCM, Subsecretariatul de stat al naționalităților, Dosar 1721, Fișierul populației țigănești din R.P.R., ff.1-1v.5 Ibidem, f. 4-4v.6 Ibidem, f. 7.7 ANIC, Fond PCM, Dosar nr. 16-F.D, Problema țiganilor, f. 1.8 Ibidem, ff. 2-4.9 Ibidem.10 ANIC, Fond PCM, Subsecretariatul de Stat al Naționalităților, Dosar 1722, Studii privind țiganii din R.P.R. (1952), ff. 45-46.11 Ibidem, f. 51.12 ANIC, Fond PCM, Dosar nr. 16-F.D, Problema țiganilor, f. 2-4.13 Ibidem. 14 Delia Grigore, Curs de antropologie si folclor rrom: introducere în studiul elementelor de cultura traditionala ale identitatii rrome contemporane, Ed. Credis, București, 2005, pp. 32-34.15 Ibidem, p. 26.16 ANIC, Fond PCM, Dosar nr. 16-F.D, Problema țiganilor, f. 2-4.17 ANIC, Fond PCM, Subsecretariatul de Stat al Naționalităților, Dosar 1722, Studii privind țiganii din R.P.R. (1952), ff. 52-53.18 ANIC, Fond PCM, Subsecretariatul de stat al naționalităților, Dosar 1721, Fișierul populației țigănești din R.P.R., f. 7.19 ANIC, Fond PCM, Subsecretariatul de Stat al Naționalităților, Dosar 1723, Fișierul pe județe privind situația naționalităților conlocuitoare, f. 226.20 ANIC, Fond PCM, Subsecretariatul de Stat al Naționalităților, Dosar 1722, Studii privind țiganii din R.P.R. (1952), f. 56.21 Ibidem, f. 68.22 ANIC, Fond PCM, Dosar 1929, Material privind populația țigănească din R.P.R, f. 19.23 Ibidem, ff. 22-27.24 ANIC, Fond PCM, Dosar nr. 16-F.D, Problema țiganilor, ff. 5-8.25 ANIC, Fond CC al PCR - Secția Organizatorică, Dosar 25/1978, f. 1v.26 Viorel Achim, op. cit., p. 15427 ANIC, Fond CC al PCR - Secția Organizatorică, Dosar 23/1977, f. 2.28 ANIC, Fond CC al PCR - Secția Organizatorică, Dosar 25/1978, f. 1.29 Viorel Achim, op. cit., pp. 155-156.30 ANIC, Fond CC al PCR - Secția Organizatorică, Dosar 25/1978, f. 1v. 31 ANIC, Fond CC al PCR - Secția Organizatorică, Dosar 23/1977, ff. 2-3.32 Ibidem, f. 3.33 Viorel Achim, op. cit., p. 161.34 ANIC, Fond CC al PCR - Secția Organizatorică, Dosar 23/1977, f. 3.35 Delia Grigore, op. cit., pp. 44-45.36 ANIC, Fond CC al PCR - Secția Organizatorică, Dosar 23/1977, f. 4. 37 Delia Grigore, op. cit., p. 160.38 ANIC, Fond CC al PCR - Secția Organizatorică, Dosar 25/1978, f. 5.39 Ibidem, ff. 7-7v.40 Viorel Achim, op. cit. p. 162

fotografii cu aspecte privind modul de viață a unor familii de romi seminomazi la sfârșitul anilor '70A N E X A |