1

   

                          

2

                      ISBN 978‐973‐745‐125‐5 

3

      

SITUAȚIA POLITICĂ INTERNĂ  DIN ȚĂRILE ROMÂNE  

ÎN AJUNUL  UNIRII PRINCIPATELOR 

 

 

Profesor universitar dr. Nicolae Ciobanu 

 După Revoluția din anii 1848‐1849, niciun moment politic sau o acțiune socială nu putea să  nu  aibă  între  obiectivele  sale  problema  Unirii,  într‐o  singură  țară,  a  Munteniei  şi Moldovei. Cu tot statutul lor de țări aflate sub suzeranitate otomană şi protectorat rusesc, orice  acțiune  culturală politică  sau  socială  aborda, din  ce  în  ce mai deschis, necesitatea Unirii, laolaltă, a celor două Principate1. 

Problema revendicărilor românilor, atât în ceea ce priveşte Unirea, cât şi în înfăptuirea reformelor democratice s‐a pus, din ce în ce mai mult, şi pe plan internațional, fiind tot  1 Dan Simionescu, Din istoria presei româneşti: Republica Română, Bucureşti, 1931.

4

mai prezentă  în preocupările marilor puteri europene  (Anglia, Austria, Franța, Rusia, Turcia, Sardinia  şi Piemontul, Prusia)2. Cu prilejul Războiului Crimeei  (1853‐1856), al cărui pretext invocat de Rusia era stăpânirea „Locurilor Sfinte” (Ierusalim şi Bethleem), al  cărui  motiv  adevărat  era  însă  dorința  cercurilor  țariste  de  a  pune  stăpânire  pe strâmtori  (Bosfor  şi  Dardanele)  şi  astfel,  să  ajungă  la  Constantinopol  (Istanbul), asigurându‐şi  totodată  ieşirea  la  „mările  calde”  conform  prevederilor  Testamentului țarului Petru I (1682‐1721). 

Războiul  a  izbucnit  în  anul  1853, prin ocuparea, de  către  armatele  ruse,  a Principatelor Române, în scopul de a ajunge la Dunăre. Principalul teatru de operații urma să fie spațiul dintre Dunăre şi Marea Neagră, unde forțele franco‐engleze şi debarcaseră3.  

Din cauza bolilor însă, în special a frigurilor (în zonă erau numeroase bălți), dar şi pentru că aliații  Imperiului Otoman apreciau  că este mai bine  ca ostilitățile  să  se desfăşoare pe teritoriul Rusiei,  teatrul de  acțiuni militare  a  fost mutat  în Crimeea4.  În  aceste  condiții, armatele ruse au fost nevoite să se retragă de pe teritoriul Țărilor Române. 

În  locul armatelor ruse, pe teritoriul Țărilor Române, au sosit armatele austriece (în baza unui  tratat  încheiat  cu  Imperiul Otoman,  în  anul  1854,  la  1  iunie),  chipurile  să  asigure Principatele Române  împotriva extinderii războiului pe  teritoriul  lor5,  în realitate  însă cu gândul ascuns de a păstra (dacă va fi posibil şi condițiile internaționale vor fi favorabile) teritoriul Țărilor Române de către Austria. 

Războiul din Crimeea s‐a încheiat cu înfrângerea armatelor ruse, țarul Rusiei (Alexandru al  II‐lea: 1855‐1881)6  fiind nevoit  să  încheie pace. Tratatul de pace dintre Rusia, pe de o parte şi Imperiul Otoman, Franța şi Anglia pe de alta, s‐a semnat la Paris, la 30 martie 1856.  2 Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 37-38. 3 E.V. Tarle, Războiul Crimeeii, vol. 1, Bucureşti, 1953, p. 237. 4 Ibidem, p. 239. 5 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 36. 6 Istoria militară a poporului român, vol. 4, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 1023.

5

Importanța Tratatului semnat la Paris (martie 1856), pentru Principate, constă în faptul că a înlăturat protectoratul rusesc asupra Principatelor Române, ele rămânând în continuare sub suzeranitatea Porții Otomane, având garanția marilor puteri europene. De asemenea, Regulamentele Organice din cele două Principate urma să se modifice în conformitate cu dorințele locuitorilor din cele două Țări Române. 

În acest  scop, era necesar  să  se  constituie,  în  fiecare Principat,  câte un „Divan ad‐hoc”7, reprezentând  toate  clasele  sociale. Propunerile  formulate de  cele două Divanuri  ad‐hoc urmau  să  fie  examinate  de  către marile  puteri  europene,  iar  hotărârea  lor  urma  să  fie materializată într‐o Convenție care urma să se încheie tot la Paris.  

În perioada constituirii şi consultării Divanurilor ad‐hoc, Principatele urma să fie conduse de  câte un  caimacam  (locțiitor de domn), aceasta deoarece domnitorii  care  conduseseră până  atunci  Principatele  (Barbu  Ştirbei  –  în  Țara  Românească  şi  Grigore  Ghica  –  în Moldova)  fuseseră numiți de  către  Înalta Poartă pe un  termen de  şapte ani  şi  termenul tocmai expirase. 

Alte prevederi importante pentru Principate, prevăzute în Tratatul din 1 martie 1856 de la Paris,  erau:  libertatea  navigației  pe  fluviul  Dunărea,  neutralitatea  Mării  Negre  şi restituirea,  de  către Rusia  către Moldova,  a  părții  de  sud  a  Basarabiei  (județele Cahul, Ismail şi Bolgrad). 

Îndată ce autoritățile din Principate au primit înştiințarea cu privire la hotărârile Tratatului de  la  Paris,  din  martie  1856,  au  inițiat  măsurile  ce  se  impuneau  pentru  organizarea alegerilor care să desemneze membrii Divanurilor ad‐hoc8. 

În aceste condiții, curentul  favorabil unirii celor două Principate,  în  frunte cu o serie de revoluționari ai anilor 1948‐1849, a  început să se organizeze  în vederea alegerilor pentru cele două „Divane”. Astfel, la Iaşi şi la Bucureşti, în cursul verii anului 1856 s‐au constituit  7 Dan Berindei, Locul istoric al Adunărilor ad-hoc, în: Studii, XIX (1966), 1, p. 24-25. 8 Monitorul Oficial al Moldovei, din 16 martie 1860, p. 2-3.

6

„Comitete Centrale Unioniste”, care au ținut o strânsă legătură între ele. Totodată, în centrele ținuturilor  şi  județelor  din  cele  două  Principate  s‐au  constituit  Comitete  Unioniste  care țineau o strânsă legătură cu Comitetele Centrale Unioniste din cele două capitale față de care se subordonau9. 

Atmosfera generală era favorabilă Unirii, în afară de o minoritate nesemnificativă formată din marii latifundiari (boieri) din Moldova, ostili Unirii. 

Prin Unire, toată lumea de bună‐credință vedea putința propăşirii politice, formarea unui stat mai  puternic,  câştigarea  în  perspectivă  a  independenței,  Unirea  constituind  temeiul  viitoarei Dacoromânii, cuprinzând între hotarele ei pe toți românii10. 

În afara propăşirii generale politice ca stat,  fiecare clasă,  fiecare categorie socială avea  în atenție  rezolvarea  unor  doleanțe  specifice.  Țărănimea,  care  constituia  majoritatea populației Principatelor, aştepta împroprietărirea şi mai ales desființarea clăcii; burghezia urmărea  creşterea  rolului  ei  în  economia  țării  şi  implicit  sporirea  rolului  său  în  viața politică  a  țării;  boierimea  (adeptă  a  Unirii)  urmărea  menținerea  statutului  de  pătură conducătoare a societății. 

În  ceea  ce  priveşte  atitudinea  forțelor  externe  (de  fapt,  a marilor puteri),  aceasta  era,  de asemenea, diversificată.  Imperiul Otoman  se  opunea Unirii Principatelor  fiindcă  simțea  că Muntenia  şi Moldova unite vor putea avea altă putere  şi o altă autoritate, nu vor putea  fi tratate  ca  până  atunci  şi mai  ales  vor  face  totul  pentru  obținerea  independenței  politice, situație  în care  Înalta Poartă va pierde o serioasă bază de aprovizionare cu materii prime, dar  mai  ales  cu  bunuri  alimentare.  Austria  era  conştientă  de  faptul  că,  odată  unite, Principatele vor constitui un punct de atracție pentru românii transilvăneni, care vor dori, la rândul  lor, să se unească cu frații  lor. Anglia s‐a pronunțat  inițial (la Congresul din martie 1856, de  la Paris), prin  reprezentantul  său  (Harold Temperley) pentru Unirea  celor două Principate. Ulterior, a luat o atitudine ostilă Unirii, deoarece se temea că prin aceasta va slăbi  9 Dan Berindei, op. cit., p. 37. 10 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 37.

7

şi mai mult Imperiul Otoman şi aşa şubred, considerat „omul bolnav al Europei”, şi astfel va face jocul Rusiei – aceasta pe de o parte. Pe de alta – pierdea o serie de materii prime care, prin intermediul Imperiului Otoman, ajungeau în manufacturile engleze. Franța ne sprijinea deoarece  principiul  naționalităților  constituia  o  trăsătură  dominantă  a  politicii  europene  a împăratului Napoleon  al  III‐lea  (1808‐1873)11, dar  şi pentru  faptul  că  socotea  că  existența unui stat puternic la gurile Dunării va constitui un punct de sprijin al expansiunii franceze în zona sud‐est europeană; şi, nu în ultimul rând, datorită existenței unor afinități şi legături cu  Principatele Române. Apoi,  o  serie  de  personalități  reprezentative  ale  opiniei  publice franceze,  între care amintim pe  Jules Michelet, Edgar Quinet, Paul Bataillard  şi mulți alții, luaseră  atitudine  categorică,  în  scris,  în  favoarea Unirii  românilor12. Rusia  se pronunța,  la rândul său, pentru Unire, deoarece aceasta ar fi dus la slăbirea puterii Imperiului Otoman, duşmanul său tradițional. Totodată, factorii de decizie politică ai Rusiei sperau că exemplul Principatelor Române va fi un mod de încurajare a popoarelor creştine în Balcani aflate sub dominație otomană. Sardinia şi Piemontul sprijineau efortul Principatelor pentru Unire, prin primul‐ministru Cavur  (1810‐1861), deoarece  şi acesta urmărea un scop similar: unificarea Italiei având acelaşi opozant întrunit ca şi românii – Austria. Prusia, care la rându‐i urmărea să  realizeze  unitatea  Germaniei,  nu  avea  atitudine  contrară,  înțelegând  doleanțele românilor. 

Această  încrengătură  de  interese  internaționale,  cât  şi  existența  unor  elemente  interne ostile Unirii, explică în mare măsură travaliul prin care a trecut procesul înfăptuirii Unirii celor două Țări Române13. 

În  ceea  ce  priveşte  situația  internă  din  cele  două  Principate,  în  perioada  puternicei efervescențe pentru înfăptuirea Unirii, se prezenta astfel: 

În Țara Românească fusese numit caimacam, la 17 (29) iulie 1856, Grigore Alexandru Ghica (fostul  domn  al Moldovei  între  august  1849  şi  iunie  1856)14,  care  era  favorabil  Unirii  11 Marile Puteri şi Unirea Principatelor Române, în: Omagiu lui Ion Lupaş, Bucureşti, 1943, p. 670-671. 12 N. Carivan, Din activitatea emigranţilor români în Apus, (1953-1857). Scrisori şi memorii, Bucureşti, 1931, p. 121. 13 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 38.

8

Principatelor,  sperând  că  el  va  fi  ales  noul  domn  al  celor  două  țări  unite.  El  s‐a  opus tuturor „maşinațiunilor” forțelor externe ostile Unirii pentru a obține majoritatea în viitorul Divan  ad‐hoc.  Totodată,  la  Bucureşti  sosiseră,  din  luna martie  1857,  „Comisarii marilor puteri însărcinați cu supravegherea alegerilor pentru Divanul ad‐hoc din Muntenia”. 

În  Moldova,  fusese  numit  caimacam,  tot  la  17  (29)  iulie  1856,  Toderiță  Balş,  mare latifundiar, ostil Unirii. La scurt timp însă el a decedat (17 februarie/1 martie 1857). În locul său,  Poarta  a  numit  un  nou  caimacam,  în  persoana  lui Nicolae  Conachi  Vogoride,  alt latifundiar, un şi mai feroce duşman al Unirii. În aceste condiții, opozanții externi ai Unirii Principatelor,  în  frunte  cu  Imperiul  Otoman  şi  Austria,  şi‐au  concentrat  toate  forțele asupra Moldovei  în scopul de a determina noul  forum  (Divanul ad‐hoc), să se pronunțe contra Unirii. Pentru aceasta însă era nevoie ca forțele antiunioniste să dețină majoritatea în Divan.  Pentru  atingerea  acestui  scop,  caimacamul Vogoride  a  declanşat  o  adevărată teroare  împotriva  forțelor  unioniste  (arestări,  destituiri  din  slujbe,  bătăi,  amenințări, promovări  în slujbe ale antiunioniştilor). A  fost apoi stabilit un cens  foarte ridicat pentru unionişti,  spre  a  fi  înscrişi pe  listele de  alegători.  Spre  exemplu, din  cei  circa  20.000 de proprietari mici, au  fost  înscrişi  în  listele electorale doar 11.064, din negustori  şi meşteri doar 1.190  în  loc de 11.000, câți erau; din cei 2.000 de mari proprietari au  fost  trecuți pe listele electorale doar 350. În ce priveşte  țărănimea, pe  liste au fost  înscrişi peste 167.000, dar, ei votând prin delegați, locul numelui delegatului, pe listele electorale, a fost lăsat în alb, urmând a fi completat de Guvern15.  

În aceste condiții, alegerile din Moldova au fost câştigate de antiunionişti. 

Falsificarea alegerilor a dat naştere  la puternice manifestații de protest. Chiar  înainte de alegeri a avut loc demisia răsunătoare din calitatea de pârcălab (prefect, în zilele noastre), al  ținutului Covurlui,  a maiorului Alexandru  Ioan Cuza, pe  care  caimacanul Vogoride, sperând să‐l atragă în partida antiunioniştilor, îl înaintase în doar zece zile de la gradul de  14 Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 875. 15 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 39.

9

sublocotenent  la cel de maior. Demisia era motivată de abuzurile săvârşite  în  întocmirea listelor electorale16. 

Protestele alegătorilor moldoveni, adresate  comisiei  comisarilor de  la Bucureşti,  sunt  tot mai numeroase. Lor  li se alătură aprecierile consulului  la Iaşi, Victor Place, care remarcă abuzurile  în  întocmirea  listelor  electorale  dar  mai  ales  teroarea  instituită  la  ordinul caimacamului Vogoride. El raportează ministrului de Externe al Franței faptul că alegerile au  avut  loc  în mod  fraudulos  şi  că  trebuie  anulate. Dintre marile  puteri,  Franța, Rusia, Prusia, Sardinia şi‐au însuşit aceste considerații iar reprezentanții lor la Constantinopol au informat  Înalta  Poartă  că  dacă  alegerile  nu  sunt  anulate,  ei  au  ordin  să  rupă  relațiile diplomatice17, lucru ce s‐a şi înfăptuit la 24 iulie (5 august) 185718. 

Tensiunea diplomatică în creştere tindea să degenereze într‐un nou război. 

Pentru a preveni izbucnirea unui nou război european, la 25 iulie (6 august), Napoleon al III‐lea se întâlneşte cu regina Victoria a Angliei. În urma analizei situației politice se ajunge la o soluție  de  compromis,  la  28  iulie  (9  august),  în  ceea  ce  priveşte  situația  din Moldova. Anglia  este de  acord  cu  anularea  alegerilor din Moldova,  iar Franța  este de  acord  cu o „unire  parțială  cu  caracter  instituțional:  cele  două Principate urmând  a  avea  instituții  organice similare”. Era o soluție care nu satisfăcea doleanțele românilor nici pe departe. Franța,  la rândul său, considera înțelegerea doar o soluție de moment.  

Ca urmare a soluției adoptate, Imperiul Otoman a dat ordin telegrafic la 12 (24) august 1857, caimacamului Vogoride să anuleze alegerile şi, în scurt timp, să organizeze altele noi19. 

De  această  dată,  alegerile  dau  câştig  de  cauză  partidei  unioniste.  Între  cei  aleşi  în Divanul ad‐hoc al Moldovei, se găseau militanți pentru Unire, participanți la Revoluția  16 T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit unirea, f.d.e., p. 137. 17 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 39. 18 Ibidem. 19 Ibidem, p. 40.

10

din  1848‐1849:  Mihail  Kogălniceanu,  Costache  Negri,  Alexandru  Ioan  Cuza,  Vasile Alecsandri, Vasile Mălinescu, Anastasie Panu, Ion Roată ş.a.  

Lucrările Divanului ad‐hoc, din Moldova, au început la 21 septembrie (4 octombrie) 1857, apoi în ce‐a de‐a şaptea şedință din 7 (19) octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu, „sufletul adunării”, a prezentat „Rezoluția cuprinzând dorințele fundamentale ale românilor moldoveni”. În  expunerea  de motive  la  rezoluție,  redactată  şi  citită  de Mihail  Kogălniceanu,  există următorul pasaj:  „Dorința  cea mai mare,  cea mai  generală,  aceea  hotărâtă  de  toate  generațiile trecute,  aceea  care  este  sufletul  generațiilor  actuale,  aceea  care,  împlinită,  va  face  fericirea generațiilor  viitoare  este  Unirea  Principatelor  într‐un  singur  stat,  o  unire  care  este  firească, legitimă şi neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia, suntem acelaşi popor, identic ca nici unul altul, pentru  că  avem  acelaşi  început,  acelaşi nume,  aceeaşi  limbă,  aceeaşi  religie,  aceeaşi  istorie, aceeaşi civilizație, aceleaşi instituții, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeiuri şi aceleaşi speranțe, aceleaşi trebuințe de  îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri  în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie20 de împlinit”.  

Pentru toate aceste motive, Divanul ad‐hoc moldovean cere:  „1.  Respectarea  dreptului  Principatelor  şi  îndeosebi  a  autonomiei  lor,  în  cuprinderea vechilor lor capitulații încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634. 

2. Unirea Principatelor într‐un singur stat cu numele de România. 

3. Prinț  străin,  cu moştenirea  tronului,  ales dintr‐o  familie domnitoare  ale Europei  şi  a cărui moştenitori să fie crescuți în religia țării. 

4. Neutralitatea pământului Principatelor. 

5. Putere  legiuitoare  încredințată unei Obşteşti Adunări,  în care să  fie  reprezentate  toate interesele nației. 

Toate acestea, sub garanția colectivă a Puterilor care au subscris la Tratatul de la Paris.”21  20 Mihail Kogălniceanu, texte social-politice alese, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 213. 21 Acte şi documente, vol. VI, 1, p. 65-66.

11

Supusă  la  vot,  Rezoluția  este  adoptată  cu  81  de  voturi  pentru  şi  2  voturi  împotrivă  (N. Vogoride şi locțiitorul de episcop Hemziu)22. 

În Țara Românească, Divanul ad‐hoc întrunit la Bucureşti a luat cunoştință de Rezoluție în ziua de 8  (20) octombrie 1857,  fiind prezentată de C.A. Crețulescu,  iar a doua zi – 9  (21) octombrie  a  fost  votată  în  unanimitate23.  Prevederile  Rezoluției  muntene  erau asemănătoare celor moldovene, numai că erau sintetizate în patru puncte astfel: 

„Art. 1. Chezăşuirea autonomiei şi a drepturilor noastre internaționale cum sunt hotărâte amândouă prin Capitulațiile din anii 1393, 1460  şi 1511  încheiate  între Țările Române cu Înalta Poartă, precum şi neutralitatea teritoriului moldo‐român. 

Art. 2. Unirea Țărilor România şi Moldova într‐un singur Stat şi sub un singur Guvern. 

Art. 3. Prinț străin, cu moştenirea tronului ales dintr‐o dinastie domnitoare d‐ale Europei, ai cărui moştenitori născuți în țară am dori să fie crescuți în religia țării. 

Art.  4. Guvern  instituțional  reprezentativ  şi,  după  datele  cele  vechi  ale  țării,  o  singură Adunare  Obştească,  care  va  fi  întocmită  pe  bază  electorală  largă,  încât  să  reprezinte interesele generale ale populației române.”24 

De  fapt,  cele  două  Rezoluții  reflectau  dorința  ancestrală  a  românilor  din  cele  două Principate de a se întruni într‐un singur stat. 

Cele  două  Rezoluții  au  fost  înaintate  comisarilor marilor  puteri  europene  acreditați  la Bucureşti, care au redactat un raport în care făceau o serie de propuneri privind viitoarea organizare a Principatelor, care a fost înaintat Conferinței de la Paris. 

La 10 (22) mai 1858, au  început  lucrările Conferinței de  la Paris a Marilor Puteri, care au durat până în 7 (19) august 1858, cu adoptarea Convenției de la Paris, care stabilea viitorul statut al Principatelor Române, din punct de vedere politic, social şi administrativ.   22 Ibidem, vol. VI, 2, p. 34. 23 Apud, Constantin C. Giurescu, op .cit., p. 42. 24 Acte şi documente, vol. VI, 2, p. 35.

12

Convenția prevedea: 1. Cele două țări să poarte denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Țării  Româneşti;  2.  Ele  rămân  sub  suzeranitatea  Porții  şi  garanție  colectivă  a  Marilor  Puteri;  3. Constituirea unei Comisii Centrale cu sediul la Focşani care va pregăti legile comune; 4. Tot la Focşani va exista o Curte de casație comună; 5. Armatele vor primi o organizare identică spre a forma la nevoie una singură; 6. Fiecare țară va avea domnul ei ales, dintre cetățenii din a doua generație care îndeplinesc anumite condiții (vârsta de minim 35 de ani; venit anual de 3.000 de galbeni sau ducați; să fi îndeplinit funcții publice timp de 10 ani); 7. Domnul va conduce țara cu ajutorul  miniştrilor  care  vor  fi  răspunzători;  8.  Până  la  alegerea  domnului,  în  fiecare  țară, treburile vor fi conduse de către o Adunare Electivă, caimacamul în ființă va fi înlocuit de trei caimacami; 9. Adunarea legislativă, aleasă pe baza „stipulațiilor electorale”, anexate Convenției;  10.  Toți  cetățenii  vor  fi  egali  în  fața  legilor;  11.  Privilegiile  şi  rangurile  boiereşti  se  desființează;  12. Relațiile dintre proprietarii de pământ şi țărani urmează a se revizui25. 

Situația  „partidei  naționale”  (tabăra  unioniştilor)  era  deosebit  de  dificilă, mai  ales  prin censul  ridicat  privind  dreptul  de  alegător,  apoi  noile  căimăcămii,  care  aveau  un  rol important  în organizarea alegerilor pentru Adunările Elective era diferită. Altfel,  în Țara Românească din cei trei caimacami numiți la 18 (30) octombrie 1858 de către Înalta Poartă, doi  (Emanoil Băleanu  şi  Ion Manu), erau  împotriva Unirii,  în  timp ce  Ioan Al. Filipescu, om de centru, simpatiza cu Partida națională. Prin urmare, alegerile desfăşurate între 8 (20) şi 12 (24) ianuarie 1859, pentru Adunarea Electivă, au dat câştig forțelor reacționare contra Unirii. Astfel din cei 72 de deputați 46 erau ostili Unirii26 şi doar 26 se pronunțau pentru Unirea Principatelor. 

În Moldova  însă,  situația  era  cu  totul  altfel. Din  cei  trei  caimacami27,  doi  (Anastase Panu şi Vasile Sturza), erau favorabili Unirii şi doar Ştefan Catargi era ostil Unirii (de altfel  pentru  atitudinea  sa  reacționară  la  scurt  timp  a  şi  fost  înlocuit  cu  I.A. Cantacuzino).  De  asemenea,  o  serie  de  unionişti  au  fost  numiți  în  guvern  sau  în  25 Ibidem, vol. VIII, Bucureşti, 1882, p. 306-309. 26 Ziarul „Românul”, din 6 (18) ianuarie 1859. 27 Istoria României în date, op. cit., p. 875.

13

administrarea țării. Astfel, Vasile Alecsandri ocupa postul de secretar de stat (ministru de  externe),  Ioan A. Cantacuzino  – ministru  de  finanțe,  Panait Donici  – ministru  al lucrărilor publice, Alexandru Ioan Cuza – locțiitor de hatman.  

S‐a dat,  în  temeiul Legii din  12  (24) mai  1856,  libertatea presei,  aşa  că  în  scurt  timp  au reapărut  „Steaua  Dunării”  şi  „Zimbrul”.  În  aceste  condiții,  în  urma  alegerilor  pentru Adunarea Electivă, partida unioniştilor deținea 33 de locuri din totalul de 55, minoritatea conservatoare deținând doar 22 de locuri28. 

Aceasta era situația politică în cele două Principate Române în ajunul Unirii lor. Abilitatea şi inteligența factorilor politici favorabili înfăptuirii Unirii celor două Țări Române a făcut ca,  la 5  (17)  ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei,  iar  la 24 Ianuarie  (5  februarie) 1859,  cea  a Munteniei  –  să  aleagă  una  şi  aceeaşi  persoană  ca  Domn  al  Principatelor Române Unite. 

28 Marta Anineanu, Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei, în: Magazin istoric, anul 3 (1969), nr. 1, p. 5.

14

     

O MATRICE SIGILARĂ  ŞI UN SIGILIU  

CU STEMA UNITĂ A PRINCIPATELOR ROMÂNE  

  

Consilier superior dr. Laurențiu‐Ştefan SZEMKOVICS    

Piesele din această prezentare au în emblemă stema care individualizează evenimentul de la  1859, Unirea  Principatelor  Române.  Ele  au  aparținut Direcției  Generale  a Arhivelor Statului şi domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sunt analizate în bună măsură cu ajutorul sigilografiei1 şi heraldicii2 şi provin din colecția „Matrice sigilare3” şi din fondul „Comisia  1 Sigilografia a fost fondată în secolul al XVII-lea de Dom Mabillon, părintele erudiţiei moderne şi dezvoltată în secolul al XIX-lea de către Louis-Claude Douët d'Arcq, un mare arhivist şi istoric care, împreună cu echipa sa, a scos lucrarea Collection des sceaux des Archives de l'Empire. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele cu sigiliu; Jean-Luc Chassel, Les sceaux dans l'Histoire, l'Histoire dans les sceaux, în Les sceaux, sources de l'histoire médiévale en Champagne. Actes des tables rondes de la Société française d'héraldique et de sigillographie (Troyes, 2003-Reims, 2004) sous la direction de Jean-Luc Chassel, Paris, Société française d'héraldique et de sigillographie, 2007, p. 9. 2 Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc.; Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 422. 3 Denumim „matrice sigilară” obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete

15

Centrală  de  la  Focşani”,  ambele  aflate  la  Arhivelor  Naționale  Istorice  Centrale  din Bucureşti. Matricea sigilară este confecționată din alamă şi gravată în incizie4, iar sigiliul5 rotund6 este  imprimat  în chinovar.  În câmpul sigilar7 al acestor vestigii se distinge stema unită a Principatelor Române8. 

I. Matrice sigilară rotundă (40 mm), confecționată din alamă, gravată în incizie, având în câmp un scut dreptunghiular, cu marginile superioară şi inferioară în acoladă, despicat, încărcat în dreapta cu acvila9 cruciată, văzută din față, încoronată10, cu aripile deschise şi zborul în jos, cu capul conturnat11, stând pe o ramură dreaptă poziționată în fascie12, iar în stânga o întâlnire13  românească, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5. 4 Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, colectiv de autori, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 128. 5 Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce poartă o emblemă şi un text menit a individualiza posesorul; sigiliul este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a autenticităţii actului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 213-218. 6 Sigiliile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă autoritatea; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856) – Trésor sfragistique roumain. I. Les sceaux emis par la chancellerie princière de la Valachie (1390-1856), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p. 64. 7 Câmpul sigilar este suprafaţa pe care se gravează emblema şi legenda unui sigiliu; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 71. 8 Vezi şi Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 145-157. 9 Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cea mai intens folosită). Simbolizează curaj, hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei heraldice, acvila trebuie reprezentată văzută din faţă, cu capul spre dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei heraldice a Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile date cu ghearele sunt precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte ca trăsnetul; simbol al regelui solitar şi necruţător; în tradiţia populară este simbol al focului, al incendiului şi al devastării; purtător al luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul acestuia; Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editura Artemis-Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340. 10 Încoronat = se spune despre animale sau despre figuri umane care au o coroană pe cap; W. Maigne, Abrégé méthodique de la science des armoiries suivi d'un glossaire des attributs héraldiques, d'un traité élémentaire des ordres des chevalerie et de notions sur les classes nobles, les anoblissements, l'origine des noms de famille, les preuves de noblesse, les titres, les usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Garnier frères, Libraires-Éditeurs, 1860, p. 233. 11 Conturnat = se spune: 1) despre animale sau despre capete de animale care privesc spre stânga scutului; 2) de chevron atunci când vârful este întors spre partea stângă a scutului; W. Maigne, op. cit., p. 229.

16

de zimbru, reprezentată cu capul animalului văzut din față, cu coarnele drepte şi poziționate, oblic,  în  bandă14  şi,  respectiv,  în  bară15,  având  între  ele  o  stea16  cu  şase  raze.  Scutul  este timbrat17 de o coroană18 închisă19, cu toca purpurie20, compusă dintr‐un cerc albastru21 ornat cu hermină22, surmontat de două arce de cerc împodobite cu perle23, care se termină în partea de  12 Fascia = piesa onorabilă a scutului obţinut prin trasarea a două linii orizontale în centrul scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 186. 13 Capul cerbului, al bourului, al berbecului sau al unui alt animal, care apare din faţă în scut, adică arătând ochii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, Dictionnaire archéologique et explicatif de la science du blason, tome I, Bergerac, Imprimerie générale du sud-ouest, 1901, p. 403. 14 Banda = piesa onorabilă a scutului realizată prin trasarea a două diagonale din colţul drept superior spre colţul stâng inferior, formând o fâşie ce este reprezentată în alt smalt decât câmpul. Conform cerinţelor artei heraldice, banda trebuie să ocupe circa ⅓ din lăţimea scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 52. 15 Bara = piesa onorabilă a scutului alcătuită prin trasarea a două diagonal ce unesc colţul stâng superior cu colţul drept inferior, obţinându-se o fâşie ce este reprezentată în alt smalt decât câmpul. Conform normelor heraldice ea trebuie să ocupe ⅓ din suprafaţa scutului; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 52-53. 16 Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers în expansiune. Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Editura Artemis, Bucureşti, III, p. 257-264. 17 Timbrat = termen care indică poziţia unei mobile faţă de scut. Este propriu coifului cu cimier şi lambrechini; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 230. 18 Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este un mod de a răsplăti o faptă deosebită sau merite excepţionale. Coroana este un ornament al scutului care simbolizează demnitate, rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi coroane deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 371-375. 19 Coroană închisă = coroana formată dintr-un cerc frontal de care se prind mai multe arcuri ce se unesc în partea superioară; de obicei este dotată cu pietre preţioase şi terminată printr-un glob crucifer; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90. 20 Purpura este o substanţă colorantă roşie-violacee, extrasă din secreţia glandulară a unor moluşte gasteropode (Murex tenuispina). În Antichitate, purpura era foarte rară şi preţuită (din opt mii de moluşte se obţinea un gram de purpură). Astăzi este produsă prin sinteză chimică; Paola Rapelli, Simboluri ale puterii şi mari dinastii, Monitorul Oficial, 2009, p. 48. 21 Albastru (azur) = culoare utilizată în alcătuirea stemelor, reprezentată convenţional prin linii orizontale plasate la distanţă egală. Semnifică loialitate, fidelitate, frumuseţe; A. de la Porte, Trésor héraldique d'après d'Hozier, Ménétrier, Boisseau, etc., Paris, Leipzig, H. Casterman, Tournai, 1861, p. 11. 22 Hermină = blană utilizată în alcătuirea stemelor, în special la căptuşirea pavilioanelor şi mantourilor. Este reprezentată convenţional printr-o suprafaţă albă semănată cu codiţe negre. Este blana folosită de obicei la reprezentarea armelor de stat. Simbolizează măreţie, suveranitate; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 131. 23 Perla = în Europa era folosită în medicină la tratarea melancoliei, a epilepsiei, a demenţei. La greci, perla era simbolul iubirii şi al căsătoriei. Ea simbolizează sublimarea instinctelor, capătul luminos al evoluţiei. Perla este rară, pură, preţioasă. Datorită formei sale sferice, perla este asociată cu perfecţiunea; mai simbolizează

17

sus cu un glob crucifer24, cu cruce labată25 (cu brațele de formă concavă). Ca suporți26 sunt doi delfini27, afrontați28, cu capetele  în  jos, gurile deschise, cu corpurile sinuoase, cu  înotătoarele pectorale dispuse  orizontal,  cu  câte două  înotătoare  abdominale  şi  cu  înotătoarele dorsale zimțate ocupând întreaga suprafață a spatelui, cu cozile ridicate în sus, terminate în floare de lalea  şi  orientate  puțin  spre  exterior.  De  la  colțurile  superioare  ale  scutului  pornesc,  ca sprijinitori, pe diagonală, două  stindarde militare  romane, din  care  se văd doar  jumătățile superioare, dispuse în bandă şi, respectiv, în bară, ce poartă fiecare, în câte un cartel29, datele dublei  alegeri  a domnitorului Al.I. Cuza, V  şi XXIV,  timbrate  cel din dreapta  cu  capul de bour30  cu  stea  între  coarne,  cel  din  stânga  cu  acvila  cruciată.  Scutul  este  plasat  sub  un pavilion31,  căptuşit  cu  hermină,  dotat  cu  ciucuri  şi  franjuri,  prins  într‐o  coroană  închisă asemănătoare cu cea de mai înainte, dar de dimensiuni mai mari, de la jumătatea căreia, de pe flancuri, pornesc două  eşarfe  care  cad  şi  se unduiesc  în  jos  spre dreapta  şi  spre  stânga.  În 

cunoaşterea; Chevaliér, Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri, III, p. 66-69; Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri, vol. II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 327-328. 24 Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful coroanelor închise, în mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi; este însemn al puterii suverane, atribut al suveranităţii. În heraldica românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti, în armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 127. 25 Silviu Andrieş-Tabac, Tipologia crucii heraldice, în Analecta Catholica, IV, 2008, Chişinău, 2010, p. 110, fig. 37. 26 Suport = element exterior al scutului, reprezentat de un animal având rolul de a sprijini scutul; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 225. 27 Delfin = peşte cu capul îngroşat, reprezentat curbat în semicerc, din profil şi în poziţie verticală. Botul şi coada sa sunt întoarse spre dreapta scutului. Indică un comandament pe mare. Delfinul este simbolul unei retrageri sigure la apropierea unor frământări şi a unor furtuni. El poate personifica vreun mare personaj ataşat de ţara sa şi care nu se poate îndepărta fără să moară. În vechime delfinul a fost mereu considerat un animal salvator; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 173-174. 28 Afrontat = se spune despre două animale care se privesc; W. Maigne, op. cit., p. 219. 29 Cartel = plachetă, etichetă purtând o inscripţie care identifică o operă realizată; Le petit Larousse illustré en couleurs, Larousse / HER, 1999, p. 182. 30 Bour = purtător al lumii; simbol al abundenţei (datorită cornului); Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 294-306. 31 Pavilion = ornament exterior al scutului sub formă de mantou, prevăzut în partea superioară cu un baldachin. Este alcătuit din purpură, căptuşit cu hermină, brodat cu franjuri şi ciucuri din fir de aur. Simbolizează cortul sub care membrii familiilor domnitoare îşi adăpostesc armele. Uneori acesta este reprezentat chiar şi în armele de stat, fără baldachin, semnificaţia păstrându-se totuşi; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 183.

18

exergă32,  mărginită  de  un  cerc  liniar  la  exterior,  legenda  scrisă  cu  litere  majuscule:  * DIRECȚIUNEA GENERALĂ A ARCHIVELORU STATULUI33. 

 II.  Sigiliu  rotund,  45  mm,  imprimat  în  chinovar  pe  o  adresă  din  4  mai  1860,  cu  care domnitorul Alexandru Ioan Cuza înaintează mai multe proiecte de legi membrilor Comisiei Centrale. În emblemă, un scut francez modern, despicat, încărcat la dextra, roşu şi albastru, cu capul de bour cu stea cu şase raze între coarne şi la senestra, pe roşu, aur şi albastru, cu acvila cu aripile deschise şi cu zborul în sus. Scutul, timbrat de o coroană princiară formată dintr‐un cerc  frontal de  la care pornesc, de pe  flancuri, două arce de cerc perlate care se  termină  în partea de  sus  cu un glob  crucifer, are  ca  suporți doi delfini  cu capetele afrontate  sub  scut. 

32 Exergă = spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate etc.), în care se gravează textul legendei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 111. 33 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, colecţia Matrice sigilare, nr. 6689.

19

Compoziția este inclusă sub un pavilion căptuşit cu hermină, dotat cu ciucuri şi franjuri, prins în partea de  sus  sub  o  coroană  închisă,  formată dintr‐un  cerc  frontal de  aur,  încrustat  cu rubine  şi  smaralde, ornat cu opt  fleuroane  în  formă de cruci  treflate  (dintre care cinci sunt vizibile), de  la care pornesc arce de cerc perlate care se termină  în partea de sus cu un glob crucifer, flancată la dextra de un glob crucifer, pus în vârful unui baston ieşind, iar la senestra de o sabie, din care se vede  ieşind numai mânerul şi o parte din  lamă. Totul broşează pe o panoplie compusă din şase steaguri  (3:3), două țevi de  tun, două  trompete, din care se văd doar extremitățile poziționate în bandă şi, respectiv, în bară, o tobă şi 12 ghiulele dispuse în două grămezi de câte şase (1:2:3). În exergă, mărginită de un cerc  liniar  la exterior,  legenda scrisă  cu  litere majuscule:  * NOI ALECSANDRU  JOAN  1  * DOMNU PRINCIPATELOR UNITE MOLDOVA ŞI ȚERRA ROMÂNÉSCĂ34. 

  34 Idem, fond Comisia Centrală de la Focşani, dosar nr. 24/1860, f. 2.

20

Aceste simboluri transpun în imagini o parte din istoria poporului român35. Acvila cruciată, stema  heraldică  a  Țării  Româneşti,  evidențiază  originea  latină  a  poporului  român  şi indirect  ideea  de  unire36.  Pasărea  mai  semnifică  demnitate,  curaj,  zbor  spre  înălțimi. Prezentă  şi  în  emblema matricelor aparținând mai multor  instituții,  acvila  cruciată a  fost plasată deseori alături de capul de bour al Moldovei, făcând aluzie în ansamblu la aspirația spre unitate37. Capul de bour cu stea între coarne este stema tradițională a Moldovei, apărând din a doua jumătate a secolului al XIV‐lea38. Cei doi delfini afrontați provin din herbul moldav şi evocă regiunea maritimă a țării. Ei au fost introduşi de Gheorghe Asachi în 1816 pentru a aminti faptul că Basarabia, răpită de Rusia țaristă în 1812, aparține Moldovei39. 

35 P.V. Năsturel, Nova Plantatio şi regii României – moştenitori ai împăraţilor Bizanţului. Studiu sfragistic din punct de vedere istorico-heraldic cu numeroase figuri în text, în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filozofie”, XV, 1914, p. 1-80; Jean N. Mănescu, L’évolution historique des armoiries des Principautés Roumaines du XV-e au XIX-e siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 1988, nr. 4, p. 315-338. 36 Maria Dogaru, Însemne heraldice reflectând ideea unităţii naţionale, în „Revista Arhivelor”, IV, vol. XI, 1979 (supliment), p. 206-222. 37 Petre Năsturel, Asupra stemelor unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, II, 1958, p. 371-376; Constantin Moisil, Primele peceţi cu stemele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti de la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, III, 1959, p. 371-375. 38 Vladimir Mischievca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei. Din istoria vexilologiei şi sigilografiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994, 129 p.; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României din perioada 1866-1947, Bucureşti, 1999, p. 38. 39 Maria Dogaru, Contribuţia lui Gheorghe Asachi la dezvoltarea heraldicii româneşti, în „Memoria Antiquitatis”, Muzeul de Istorie din Piatra Neamţ, XIX, 1994, p. 473-484; Eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României ..., p. 39.

21

    

STEMA ȚĂRII REPREZENTATĂ  PE SIGILII ŞI MATRICE 

SIGILARE CARE AU APARȚINUT MINISTERULUI 

DE INTERNE (1843‐1860)  

Consilier superior dr. Laurențiu‐Ştefan SZEMKOVICS  În prezentarea de față am selectat 19 sigilii1 şi matrice sigilare2, aflate la Muzeul Național al Poliției  Române  din  Târgovişte,  precum  şi  la  Arhivele  Naționale  Istorice  Centrale  din Bucureşti  în  colecțiile  „Foi  volante”  şi  „Matrice  sigilare”,  care,  în  perioada  1843‐1860,  au aparținut Departamentului Pricinilor din Lăuntru al Principatului Țării Româneşti, Departamentului din Năuntru  al Principatului Valahiei, Ministerului din Năuntru  al  Țării Româneşti, Ministerului  1 Sigiliul este amprenta rămasă pe suportul documentului (în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum) în urma aplicării matricei sigilare ce poartă o emblemă şi un text menit a individualiza posesorul; sigiliul este principalul mijloc de garantare a secretului şi de asigurare a autenticităţii actului; Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie, colectiv de autori, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 213-218. 2 Denumim matrice sigilară obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare; Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5.

22

Afacerilor  Interne  al  României,  Ministerului  celor  din  Întru,  Ministerului  Afacerilor  din  Întru, precursoarele Ministerului de Interne de mai târziu3. Acestea au forme rotunde4 şi octogonale, au dimensiuni variabile şi sunt fie imprimate în tuş, fie sunt confecționate din alamă şi gravate în incizie sau în excizie5. În câmpul acestor vestigii sfragistice se disting:  A.  Stema  heraldică  a  Țării Româneşti  –  acvila6  cruciată7,  apare  în  emblemele  primelor  18 piese,  aşezată  liber  în  câmp  sau  în  scuturi8  ovale,  redată  din  față,  cu  aripile9  deschise, încoronată sau neîncoronată, stând  în picioare pe postamente sau pe  făclie  şi  ramură de măslin şi ținând, uneori, în gheare, sabia, iataganul, spada şi sceptrul. I. Sigiliu  rotund  (40 mm),  imprimat  în  tuş negru pe porunca din 30  ianuarie 1843 a  lui Gheorghe Bibescu, domnitorul Țării Româneşti, către Sfatul Administrativ Extraordinar ca toți dregătorii  țării „de orice  ramură  şi  treaptă”  să‐şi  îndeplinească  slujbele cu cinste.  În câmp este stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval  liniar,  încărcat cu acvila cruciată, redată din față, cu corpul conturnat, capul spre dreapta, cu aripile deschise şi orientate în sus, stand cu picioarele pe un postament dreptunghiular. Scutul, timbrat10 de o coroană11  3 Vezi şi Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Matrice sigilare ale Ministerului de Interne (1848-1881), Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2011 (mai departe, Szemkovics, Matrice sigilare). 4 Sigilile rotunde, cu forma considerată fundamentală, reprezintă autoritatea; Laurenţiu-Ştefan Szemkovics, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic românesc. I. Sigiliile emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti (1390-1856) – Trésor sfragistique roumain. I. Les sceaux emis par la chancellerie princière de la Valachie (1390-1856), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2006, p. 64. 5 Gravarea sigiliilor se poate face în adâncime (incizie), pentru sigilarea în ceară sau cocă, ori în relief (excizie), pentru sigilarea în tuş sau fum; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 128. 6 Acvila = pasăre heraldică de prim rang (cea mai intens folosită). Simbolizează curaj, hotărâre, zbor spre înălţimi. Conform cerinţelor artei heraldice, acvila trebuie reprezentată văzută din faţă, cu capul spre dreapta şi aripile deschise. Este elementul central al stemei heraldice a Ţării Româneşti. Figurează şi în stema Transilvaniei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17; stăpâna tunetului şi a trăsnetului, căci loviturile date cu ghearele sunt precum fulgerele, iar asupra prăzii se năpusteşte ca trăznetul; simbol al regelui solitar şi necruţător; în tradiţia populară este simbol al focului, al incendiului şi al devastării; purtător al luminii; reprezintă persoana şi puterea regelui, dar şi capitala şi imperiul acestuia; Jean-Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editura Artemis-Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 334-340. 7 Acvilă cruciată = pasăre heraldică purtând în cioc o cruce; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 17. 8 Scutul = partea centrală a unei steme, simbolizând arma de apărare a cavalerilor medievali, pe care aceştia îşi reprezentau blazonul. Scutul are forme variate după epocă şi aria geografică unde a apărut; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 211. 9 Aripi = simbol al avântului; indică facultatea cunoaşterii, o eliberare şi o izbândă; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Editura Artemis, Bucureşti, I, p. 141-143. 10 Timbrat = termen care indică poziţia unei mobile faţă de scut. Este propriu coifului cu cimier şi lambrechini; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 230.

23

închisă, terminată cu glob crucifer12, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de laur, cea din  stânga de măslin,  care  se  încrucişează  sub  el.  În  exergă13, mărginită de un  cerc liniar  la  exterior,  legenda: D,B,Dñ("<,nñ¨:). ADzRznz:@D. Din 9X¨nHDX. ADznP(zB"ñ¨:). OXDz. Co<³n,Vz (Departamentul Pricinilor din Lăuntru Principatul Țării Româneşti).14 

  11 Coroană = simbol al perfecţiunii; simbolizează o demnitate, o domnie, accesul la un rang şi la nişte forţe superioare. Simbol al victoriei, este un mod de a răsplăti o faptă deosebită sau merite excepţionale. Coroana este un ornament al scutului care simbolizează demnitate, rang nobiliar, suveranitate. După formă, întâlnim coroane închise şi coroane deschise; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 90; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 371-375. 12 Glob crucifer = sferă suprapusă de o cruce care se găseşte în vârful coroanelor închise, în mâna unor personaje sau deasupra unor scuturi; este însemn al puterii suverane, atribut al suveranităţii. În heraldica românească globul crucifer este întâlnit în stemele Ţării Româneşti, în armele Moldovei şi în armeriile statului român; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 127. 13 Exergă = spaţiul de la marginea câmpului sigilar, de obicei cuprins între două sau mai multe cercuri (ce pot fi liniare, şnurate, perlate etc.), în care se gravează textul legendei; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 111. 14 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Foi volante, IV/6.

24

II. Matrice sigilară octogonală (36 x 39 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, redată din față, cu capul spre dreapta, încoronată  cu  o  coroană  închisă,  terminată  cu  glob  crucifer,  cu  aripile  deschise  şi poziționate orizontal,  ținând  în gheara dreaptă  spada,  în  stânga  sceptrul. Sub pasăre  se află o goarnă flancată, în partea de sus, de anul 18‐48. În exergă, mărginită de un octogon liniar  la exterior,  legenda: D+A+CG("<,>H¨Î). DIN LWNGC¨ !L ACyNO(zB"H¨Î¨z): %!L!Myy. (DEPARTAMENTUL DIN LĂUNTRU15 AL PRINCIPATULUI VALAHIEI).16  

 

15 Denumire întâlnită la 26 nov. 1838; Florin N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I (Între onoare şi obedienţă), Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006, p. 153. 16 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 2972; vezi şi Maria Dogaru, Sigiliile mărturii, p. 176-177, fig. 169; Szemkovics, Matrice sigilare, I.

25

III. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a  Țării Româneşti:  scut oval  încărcat  cu acvila  cruciată,  încoronată,  redată din față, cu aripile deschise şi zborul în sus, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat  în  cruce  latină.  Scutul,  timbrat  de  o  coroană  domnească,  este  flancat  de  două ramuri,  cea din dreapta de  stejar,  cea din  stânga de  laur,  care  se  încrucişează  sub el.  În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D+A+CG("<,>H¨Î). ACyQyNyL?C DIN LW¨NGC¨ ACyNO(zB"H¨Î). OWCy C?;²N+Uy (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).17 

 

17 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 96; Szemkovics, Matrice sigilare, IV.

26

IV. Matrice sigilară rotundă (39 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a  Țării Româneşti:  scut oval  încărcat  cu acvila  cruciată,  încoronată,  redată din față, cu aripile deschise şi zborul în sus, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat  în  cruce  latină.  Scutul,  timbrat  de  o  coroană  domnească,  este  flancat  de  două ramuri,  cea  din  dreapta  compusă  din  frunze  şi  flori,  cea  din  stânga  de  laur,  care  se încrucişează  sub  el.  În  exergă,  mărginită  de  un  cerc  liniar  la  exterior,  legenda:    D+A+CG("<,>H¨Î):  ACyQyNyL?C  DIN  LW¨NGC¨  ACyNO(zB"H¨Î):  OWCy  C¨;²N+Uy 

(DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).18 

 

18 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1765; Szemkovics, Matrice sigilare, VI.

27

V. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a  Țării Româneşti:  scut oval  încărcat  cu acvila  cruciată,  încoronată,  redată din față,  cu  aripile  deschise  şi  zborul  în  sus,  ținând  în  gheara  dreaptă  iataganul,  în  stânga buzduganul. Scutul, timbrat de o coroană domnească, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de stejar, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de  un  cerc  liniar  la  exterior,  legenda:  D+A+CG("<,>H¨Î):  ACyQy=yL?C  DIN  LW¨=GC¨. ACy=O(zB"H¨Î):  OWCy.  C¨;²=+Uy  (DEPARTAMENTUL  PRICINILOR  DIN  LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).19 

 

19 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1766.

28

VI. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval încărcat cu acvila cruciată, redată din față, cu capul spre  dreapta,  încoronată  cu  o  coroană  închisă,  terminată  cu  glob  crucifer,  cu  aripile deschise şi orientate în sus, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga buzduganul. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de stejar, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de un cerc  liniar  la exterior,  legenda: D+A+CG("<,>H¨Î). ACyQyNyL?C DI= LW¨=GC¨ ACy=O(zB"H¨Î). OWCy.  C¨;²=+Uy  (DEPARTAMENTUL  PRICINILOR  DIN  LĂUNTRU  PRINCIPATUL  ȚĂRII ROMÂNEŞTI).20 

 

20 Ibidem, nr. 6147.

29

VII. Matrice sigilară rotundă (39 mm), din alamă, gravată în incizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval încărcat cu acvila cruciată, redată din față, cu capul spre  dreapta,  încoronată  cu  o  coroană  închisă,  terminată  cu  glob  crucifer,  cu  aripile deschise  şi  orientate  în  sus,  ținând  în  gheara  dreaptă  iataganul,  în  stânga  buzduganul. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, este flancat de două ramuri, cea  din  dreapta  de  stejar,  cea  din  stânga  de  laur,  care  se  încrucişează  sub  el.  În  exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: D+A+CG("<,>H¨Î): ACyQy=yL?C DI= LW¨=GC¨. ACy=O(zB"H¨Î):  OWCy.  C¨;²=+Uy  (DEPARTAMENTUL  PRICINILOR  DIN  LĂUNTRU PRINCIPATUL ȚĂRII ROMÂNEŞTI).21 

  21 Muzeul Naţional al Poliţiei Române din Târgovişte, inv. nr. 354; Szemkovics, Matrice sigilare, V. Mulţumim doamnei muzeograf Mihaela-Cristina Nica pentru identificarea matricelor sigilare aflate la muzeul amintit şi pentru punerea la dispoziţie a fotografiilor şi dimensiunilor acestora.

30

VIII. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată  în excizie, având  în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: scut oval perlat,  încărcat cu acvila cruciată,  redată din  față, cu corpul conturnat, capul spre dreapta, cu aripile deschise şi orientate în sus. Scutul, surmontat de o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, este flancat de două ramuri, cea din dreapta de măslin, cea din stânga de laur, care se încrucişează sub el. În exergă, mărginită de un cerc liniar  la  exterior,  legenda:    D,B,DH("<,nH¨:):  ADzRznz:@D  din  9X¨nHD¨ ADznP(zB"H¨:):  OXDz C¨<³n,Vz (Departamentul Pricinilor din Lăuntru Principatul Țării Româneşti).22 

 

 

22 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 2975; Szemkovics, Matrice sigilare, III.

31

IX. Matrice  sigilară  rotundă  (37 mm),  din  alamă,  gravată  în  excizie,  având  în  câmp  acvila cruciată, neîncoronată, cu aripile deschise  şi zborul  în  jos, cu capul  întors spre aripa dreaptă, stând pe o făclie aprinsă (simbolizând revoluția) şi pe o ramură de măslin cu frunze şi fructe (evocând  înfrățirea  între  toți  cetățenii  țării),  încrucişate,  la baza punctului de  încrucişare, pe centru, atârnând o balanță cu talgerele în echilibru (semnificând dreptatea). În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda:   MINISTERVLV QVELLORV DIN ÎNTRV23. Imaginea din emblemă este asemănătoare cu cea de pe sigiliul Locotenenței domneşti24 din 184825. 

 

23 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 5; Szemkovics, Matrice sigilare, X. 24 La 1848 iul. 28/aug. 9 Adunare populară pe „Câmpia Libertăţii” (Filaret), unde se alege o Locotenenţă domnească; Istoria României în date, elaborată de Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu, Marcel D. Popa, Gheorghe Rădulescu, Alexandru Stănciulescu, coordonare Dinu C. Giurescu, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007, p. 177. 25 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul Lucrărilor Publice, dosar nr. 66/1848, f. 349 v.; vezi şi Maria Dogaru, Sigiliile mărturii, p. 111-112, fig. 82; eadem, Contribuţii la cunoaşterea sigiliilor folosite de Guvernul Provizoriu şi Locotenenţa domnească din Ţara Românească (9 iunie – 13 septembrie 1848), în „Revista Arhivelor”, anul XI, 1968, nr. 2, p. 269, fig. 5.

32

X. Matrice sigilară rotundă (36 mm), din alamă, gravată  în excizie, având  în câmp stema heraldică  a  Țării Româneşti:  acvila  cruciată,  încoronată,  redată  din  față,  cu  aripile  larg deschise,  capul  întors  spre  aripa  stângă,  corpul mai  alungit,  ținând  în  gheara  dreaptă spada,  în stânga sceptrul  terminat  în cruce  latină; dedesubt este gravat anul 1857 dispus deasupra a două ramuri de laur care se întretaie în partea de  jos. În exergă, mărginită de un  cerc  liniar  la  exterior,  legenda:  MINISTERIUL  AFFACERILOR  INTERNE  AL ROMÂNIEI.26 

 

26 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 48; Szemkovics, Matrice sigilare, II.

33

XI. Matrice sigilară rotundă (41 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise şi zborul în jos, ținând în gheara dreaptă spada, în stânga sceptrul terminat în cruce latină. În exergă, mărginită de un cerc  liniar  la exterior,  legenda:   PRINCIPATELE UNITE   MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚERII ROMÂNEŞCI.27 

 

 

  27 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 95; Szemkovics, Matrice sigilare, XI.

34

XII. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise, zborul  în  jos,  cu  capul  întors  spre aripa dreaptă,  ținând  în gheara dreaptă  iataganul,  în stânga sceptrul. În exergă, mărginită de un cerc liniar, legenda: * PRINCIPATELE UNITE * MINIST(erul). DIN NĂUNTRU // AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.28 

 

 

28 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1764.

35

XIII. Matrice sigilară rotundă (38 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise, zborul în jos, capul întors spre aripa dreaptă, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul.  În  exergă,  mărginită  de  un  cerc  liniar  la  exterior,  legenda:  PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.29 

 

 

  29 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1785; Szemkovics, Matrice sigilare, VII.

36

XIV. Matrice sigilară rotundă (39 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise, zborul în jos, capul întors spre aripa dreaptă, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul.  În  exergă,  mărginită  de  un  cerc  liniar  la  exterior,  legenda:  PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.30 

 

 

 

30 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1787.

37

XV. Matrice sigilară rotundă (39 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, încoronată, redată din față, cu aripile deschise, zborul în jos, capul întors spre aripa dreaptă, ținând în gheara dreaptă iataganul, în stânga sceptrul.  În  exergă,  mărginită  de  un  cerc  liniar  la  exterior,  legenda:  PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.31 

 

 

 

31 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 1788; Szemkovics, Matrice sigilare, IX.

38

XVI. Matrice sigilară rotundă (37 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp stema heraldică  a  Țării  Româneşti:  acvila  cruciată,  redată  din  față,  cu  capul  spre  stânga, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise, poziționate în  jos,  ținând  în gheara dreaptă  iataganul,  în stânga sceptrul.  În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.32 

 

 

32 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 2973.

39

XVII. Matrice  sigilară  rotundă  (41 mm),  din  alamă,  gravată  în  incizie,  având  în  câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată, redată din față, cu capul spre dreapta, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise şi orientate în  jos,  ținând  în  gheara  dreaptă  spada,  în  stânga  sceptrul  terminat  în  cruce  latină.  În exergă, mărginită  de  un  cerc  liniar  la  exterior,  legenda:    PRINCIPATELE UNITE   MINISTERUL DIN NĂUNTRU // AL ȚERII ROMÂNEŞCI.33 

 

 

 

33 Muzeul Naţional al Poliţiei Române din Târgovişte, inv. nr. 353; Szemkovics, Matrice sigilare, XII.

40

XVIII. Matrice  sigilară  rotundă  (38 mm), din  alamă,  gravată  în  excizie,  având  în  câmp stema heraldică a Țării Româneşti: acvila cruciată,  redată din  față, cu capul spre stânga, încoronată cu o coroană închisă, terminată cu glob crucifer, cu aripile deschise, poziționate în  jos,  ținând  în gheara dreaptă  iataganul,  în stânga sceptrul.  În exergă, mărginită de un cerc liniar la exterior, legenda: PRINCIPATELE UNITE * MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ȚEREI ROMÂNEŞTI.34 

 

 

 

  34 Muzeul Naţional al Poliţiei Române din Târgovişte, inv. nr. 356; Szemkovics, Matrice sigilare, VIII.

41

B. Stema unită a Principatelor Române35,  reunind stemele heraldice ale Moldovei  şi Țării Româneşti, apare în emblema ultimei piese.  XIX. Matrice sigilară rotundă (40 mm), din alamă, gravată în excizie, având în câmp un scut de tip francez modern36, despicat37,  încărcat  la dreapta cu cu o  întâlnire38 de zimbru,  reprezentată  cu  capul  animalului  văzut  din  față,  având  între  coarne39  o stea40 cu 6 raze între coarne, iar la stânga cu acvila cruciată, redată din față, cu capul spre  dreapta,  cu  aripile  deschise  şi  orientate  în  jos,  ținând  în  gheare  spada  şi sceptrul.  Scutul,  timbrat  de  o  coroană  închisă,  terminată  cu  glob  crucifer,  are  ca suporți  doi  delfini41  afrontați42,  cu  cozile  ridicate.  În  exergă, mărginită  de  un  cerc liniar  la  exterior,  legenda:    PRINCIPATELE‐UNITE    MINISTERIUL AFACERILOR DIN ÎNTRU.43 

 

 

35 Vezi şi Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 145-157. 36 Scutul de tip francez modern este un scut dreptunghiular cu baza în acoladă, inventat şi răspândit de Bara la sfârşitul secolului al XVI-lea; Théodore Veyrin-Forrer, Précis d'Héraldique, édition revue et mise à jour par Michel Popoff, Larousse/SEJER, 2004, p. 15, 17, fig. 21. 37 Despicat = termen care indică împărţirea în două părţi egale, printr-o linie verticală, a unei suprafeţe, scut, cartier sau mobile; Dicţionar al ştiinţelor speciale, p. 99; W. Maigne, Abrégé méthodique de la science des armoiries suivi d'un glossaire des attributs héraldiques, d'un traité élémentaire des ordres des chevalerie et de notions sur les classes nobles, les anoblissements, l'origine des noms de famille, les preuves de noblesse, les titres, les usurpations et la legislation nobiliaires, Paris, Garnier frères, Libraires-Éditeurs, 1860, p.14. 38 Capul cerbului, al bourului, al berbecului sau al unui alt animal, care apare din faţă în scut, adică arătând ochii; Cte Alph. O'Kelly de Galway, Dictionnaire archéologique et explicatif de la science du blason, tome I, Bergerac, Imprimerie générale du sud-ouest, 1901, p. 403. 39 Corn = simbol al puterii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., I, p. 367-369. 40 Stea = simbolul manifestării centrale a luminii, a focarului unui univers în expansiune. Ea este, ca şi numărul cinci, simbol al perfecţiunii; Jean Chévalier, Alain Ghéerbrant, op. cit., III, p. 257-264. 41 Delfin = peşte cu capul îngroşat, reprezentat curbat în semicerc, din profil şi în poziţie verticală. Botul şi coada sa sunt întoarse spre dreapta scutului. Indică un comandament pe mare. Delfinul este simbolul unei retrageri sigure la apropierea unor frământări şi a unor furtuni. El poate personifica vreun mare personaj ataşat de ţara sa şi care nu se poate îndepărta fără să moară. În vechime delfinul a fost mereu considerat un animal salvator; Cte Alph. O'Kelly de Galway, op. cit., p. 173-174. 42 Afrontat = se spune despre două animale care se privesc; W. Maigne, op. cit., p. 219. 43 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Matrice sigilare, nr. 6148; Szemkovics, Matrice sigilare, XIII.

42

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

43

 

 

 

CUPRINS  

Situația  politică  internă  din  Țările  Române  în  ajunul  Unirii Principatelor – prof. univ. dr. Nicolae CIOBANU.................................................... 3 

 

O matrice sigilară şi un sigiliu cu stema unită a Principatelor Române – consilier superior dr. Laurențiu‐Ştefan SZEMKOVICS......................................... 14 

 

Stema țării reprezentată pe sigilii şi matrice sigilare care au aparținut Ministerului  de  Interne  (1843‐1860)  –  consilier  superior  dr.  Laurențiu‐Ştefan SZEMKOVICS ................................................................................................ 21 

44

 

Editura Ministerului Afacerilor Interne Tel.: 021 313.76.63 Fax: 021 315.43.16

E-mail: editura@mai.gov.ro www.editura.mai.gov.ro