ABC Ul Parintelui

Andrada Todea

ABC-ul parintilor multumiti

ABC-ul părinţilor mulţumiţiAutor: Andrada Todea

Consultanţi ştiinţifici: Ildiko Szabo, Anca Delia Gherasim, Maria NistorCorectura: Maria Todea, Ildiko SzaboDesign grafic: Mircea CantorIlustraţii de: Dan Mihai Rotaru, Alex Murărescu, Bianca Stoica

Copyright © 2006 Fundaţia Alpha Transilvană. Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrală sau parţială, sub orice formă, a textului, fără acordul în prealabil în scris al Fundaţiei Alpha Transilvană, este interzisă.

Fundaţia Alpha TransilvanăTîrgu Mureş 540517, str. Aleea Vrancea, nr. 1Tel: 0265-257057E-mail: [email protected]

Pentru comenzi: Tel: 0265-257057E-mail: [email protected]

Baietelului meu, Andrei


� �



� �


Toate aceste „ingrediente” ne ajută să diminuăm stresul, să ne adaptăm mult mai uşor într-un mediu complex şi imprevizibil, să fim mai eficienţi şi mai productivi, să ne simţim mai bine - cu alte cuvinte, să fim mai fericiţi. Partea bună este că aceste abilităţi şi deprinderi pot fi formate încă din primii ani de viaţă, printr-o educaţie şi o creştere corespunzătoare. Acesta este motivul principal pentru care m-am decis să scriu această carte. Ea se adresează tuturor părinţilor care sunt interesaţi să acorde o atenţie mai mare educării copiilor lor. Este structurată în cinci capitole, fiecare centrându-se pe formarea unor abilităţi, prin care putem maximiza şansele copiilor noştri de a fi mai mulţumiţi şi mai satisfăcuţi în viaţă. De asemenea, cartea este presărată cu sfaturi concrete (ABC-ul părintelui) şi cu exemple practice din experienţa de părinte. Rezultatele aşteptate vor apărea dacă implementăm sfaturile prezentate în cât mai multe situaţii reale. Asta presupune parcurgerea materialului de mai multe ori, înţelegerea şi învăţarea principiilor prezentate, presupune perseverenţă, efort, răbdare. De fapt, copilul nostru merită tot ce-i mai bun!

Andrada Todea

Prefata “Fiecare copil pe care îl instruim este un om pe care-l câstigam” Victor Hugo

Mihai este în parc. Deşi are doar 2 ani, este foarte încântat că poate singur să urce scările, să ajungă sus în căsuţă şi apoi să alunece în jos pe tobogan, unde îl aşteaptă bucuroasă mama lui. Când ajunge jos, de bucurie strigă “Amai! Amai! Opogan” (adică, Mihai mai vrea pe tobogan) şi aleargă în dreptul scărilor, aşteptând să-i vină rândul. Chiar înainte de a urca, un băiat mai mare se apropie de el, îl împinge şi urcă el scările. Mihai începe să plângă, spunând “Amai! Amai!”. Mama lui pare deranjată de toată situaţia şi nu ştie cum să reacţioneze, cu atât mai mult cu cât mama celuilalt băieţel pare mulţumită de „performanţa” fiului ei. O astfel de situaţie e foarte frecventă în parcurile de copii, şi nu numai. De nenumărate ori, am auzit părinţii discutând şi întrebându-se cum să reacţioneze şi ce să-i înveţe pe cei mici în aceste situaţii. „Cum ar fi bine să-mi cresc copilul pentru ca el să fie descurcăreţ?” Aceasta e întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu de nenumărate ori în ultima perioadă, de când am devenit mămică. Îngrijorarea mea este cu atât mai mare, cu cât societatea în care trăim este una a schimbărilor şi suntem nevoiţi să ne adaptăm unei lumi care nu mai este la fel de sigură şi predictibilă cum a fost cu doar câţiva ani în urmă. De asemenea, uneori se promovează non-valoarea şi nu valoarea, primează egoismul şi interesele personale, iar agresivitatea, dezinteresul faţă de celălalt, faţă de propria dezvoltare personală ajung să fie puncte de reper pentru mulţi dintre noi. Se vorbeşte tot mai puţin despre frumos, despre bine, despre muncă şi implicare profesională. Ca părinte, este normal, să te simţi în dificultate atunci când te gândeşti la modul în care îţi creşti copilul şi să te întrebi: „Cum şi ce să-l învăţ pe copilul meu?” Ar fi mai bine să-l învăţ să se descurce în această lume, asimilând ceea ce e la modă azi în societate (succesul rapid, muncă puţină, dezinteres), sau ar fi mai bine să-l ajut să o accepte, cu toate inconvenientele ei, dar fără a prelua toate mentalităţile promovate?În calitate de părinţi, dorim să avem un copil care să se dezvolte echilibrat şi să aibă toate abilităţile necesare pentru a face faţă contextului actual, să aibă cât mai multe împliniri şi să se bucure cât mai mult de tot ceea ce poate să-i ofere viaţa. Dar cum să facem acest lucru? Ca mamă şi ca psiholog în acelaşi timp, am încercat să găsesc răspunsuri la aceste întrebări. Literatura de specialitate nu ne oferă soluţii specifice, clare pentru a fi împliniţi, satisfăcuţi de propria noastră viaţă, nu ne oferă o reţetă a fericirii, dar ne indică acele ingrediente, acele aptitudini şi abilităţi pe care ar trebui să le aibă o persoană, pentru ca ea să fie cât mai mulţumită de propria viaţă. Acestea ar fi: toleranţa crescută la frustrare; o filozofie de viaţă constând în acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi a celorlalţi; aşteptări realiste; asumarea responsabilităţilor; o gândire raţională, flexibilă; competenţe emoţionale; un stil de viaţă sănătos şi disciplinat; interese şi preocupări cât mai variate (profesionale, sociale, personale, creative).


� �


I ÎNVATA-L SA AIBA ÎNCREDERE ÎN EL „Încrederea în fortele proprii e cheia succesului în viata”

în funcţie de performanţele pe care le avem “Sunt bun dacă...”, “Sunt rău dacă....”. Cum să-l facem să ştie că este acelaşi copil, la fel de special şi deosebit chiar şi atunci când face o năzbâtie, când sparge o vază de flori, când ia o nota mică, când este respins de un prieten, când nu reuşeşte să finalizeze ceea ce şi-a propus? Adevărul este că suntem aceeaşi persoană, la fel de valoroasă, chiar dacă uneori nu avem performanţe într-un domeniu, chiar dacă nu reuşim să ne atingem obiectivul dorit sau nu suntem apreciaţi de ceilalţi. Doar modul în care ne percepem şi ne autoevaluăm în aceste situaţii se schimbă!

Iată un exerciţiu care ne-a fost propus în cadrul unui training de psihoterapie, cu scopul de a evidenţia cele afirmate: Imaginează-ţi o bancnotă nouă de 100 RON. Nu avem nici un dubiu legat de valoarea ei: valorează 100 RON. Dar cât valorează ea dacă este mototolită? Valoarea ei rămâne neschimbată: tot 100 RON. Dar dacă este călcată în picioare de o persoană, valoarea ei se schimbă? Valorează mai puţin decât înainte? Cu siguranţă nu, valorează tot 100 RON!

Ar fi bine dacă am ajunge la aceeaşi concluzie şi când e vorba de noi: suntem la fel de valoroşi ca persoane chiar şi atunci când trecem prin perioade grele, dificile, chiar şi atunci când simţim că suntem călcaţi în picioare...

Modul în care noi ne percepem, ne autoevaluăm, constituie un predictor al sănătăţii noastre psihice. Cu alte cuvinte, dacă noi ne percepem ca fiind competenţi, valoroşi, importanţi, atunci şansele ca să avem încredere în noi înşine, să ne simţim bine, să fim satisfăcuţi şi mulţumiţi de propria persoană sunt mai mari decât dacă ne percepem ca fiind incompetenţi, nevaloroşi. Persoanele care sunt încrezătoare în forţele proprii sunt mai independente, se adaptează mai bine în diferite situaţii, au o toleranţă crescută la stres, sunt mai abile, ştiu să primească un compliment sau un feedback negativ, îşi asumă responsabilităţi mai uşor. Nu întâmplător se spune că încrederea în forţele proprii este cheia succesului în viaţă.

Dar cum să ne creştem copilul astfel încât să aibă încredere în el şi să se perceapă într-o lumină pozitivă?

Ar trebui să-l învăţăm de mic să aibă o filozofie de viaţă pozitivă, să se accepte necondiţionat, să se perceapă ca fiind o persoană valoroasă, indiferent dacă anumite lucruri le face mai bine sau mai puţin bine, indiferent dacă este apreciat şi aprobat de cei din jur ori nu. Este dificil – şi în acelaşi timp provocator – să-l înveţi să aibă o astfel de gândire, atâta timp cât noi am fost învăţaţi de mici să ne evaluăm ca persoane

Modul în care se percepe un copil, imaginea pe care şi-o formează el despre propria persoană se dezvoltă încă din primii ani. Pentru că imaginea de sine a copilului se formează în funcţie de feedback-urile celor din jur, de modul în care se comportă şi reacţionează ceilalţi faţă de el, părinţii şi persoanele semnificative din viaţa lui (bunici, bona) joacă un rol deosebit în formarea imaginii şi încrederii în propria persoană. Pornind de la aceste considerente, este important ca, în calitate de părinţi, să punem mai mare preţ pe modul în care interacţionăm cu propriul copil, să ne autoeducăm ca prin tot ceea ce facem şi spunem, să-i transmitem acestuia ideea că îl iubim şi îl acceptăm necondiţionat, aşa cum este, cu calităţi şi defecte; că el este important pentru noi; că el este o persoană valoroasă.

Pe măsură ce copiii cresc, în special în perioada şcolară, modul în care sunt acceptaţi şi percepuţi de ceilalţi poate influenţa imaginea pe care o au despre ei înşişi. Aici intervine din nou rolul nostru de părinte: să-i învăţăm ori de câte ori avem ocazia că nu e nevoie să aibă mereu aprobarea tuturor, că nu e nevoie să fie apreciaţi de toţi ceilalţi. De altfel, în realitate este imposibil să mulţumeşti pe toată lumea sau să fii apreciat şi plăcut de toţi. Important e ca de mici copii să fie obişnuiţi cu această filozofie de viaţă şi să le-o reamintim cu fiecare ocazie.

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) Fă-l să se simtă iubit necondiţionat, acceptat aşa cum este, cu bune şi cu rele, chiar dacă greşeşte.

Evită etichetările negative. Să fim atenţi la propriile noastre reacţii comportamentale şi verbale, deoarece sunt mesageri importanţi şi au un impact foarte mare asupra copilului, asupra modului în care el învaţă să se perceapă, asupra imaginii care şi-o formează despre propria persoană. Atunci când ne deranjează anumite comportamente la copilul nostru, e bine să facem distincţia dintre persoană şi comportamentul respectiv, să evaluăm comportamentul şi nu persoana. Mai concret, ar trebui să nu-l mai etichetăm („Eşti obraznic”, „Eşti rău”, „Eşti neascultător”) atunci când copilul acţioneză neadecvat, ci să-l facem să înţeleagă că ceea ce nu ne place sau nu e de dorit, e comportamentul lui, şi nu persoana: “Mă deranjează că jucăriile sunt împrăştiate prin toată casa” în loc de: “Uite, ce dezordonat eşti!”. De asemenea, atunci când îi spunem ceea ce a greşit, e bine să punem accent pe ceea ce simţim noi (“Mă deranjează că...”, “Nu-mi place când ...”) deoarece are mai mare impact asupra unui copil, îl motivează să-şi schimbe comportamentul mai uşor.

Nu-l blama pentru greşelile pe care le face. Copiii, ca şi noi de altfel, fac greşeli: varsă


10 11


mâncarea, aruncă jucăriile, strică obiectele, se murdăresc. Aceste “greşeli” sunt cauzate poate de neatenţie, de faptul că sunt centraţi în acel moment pe altceva, de stilul temperamental (sunt mai energici, mai alerţi), de stângăcie sau de lipsa coordonării manuale, caracteristice vârstei. Să ne imaginăm situaţia următoare: un băieţel de 6 ani, alergând prin parc, cade şi îşi murdăreşte pantalonii. În acest caz, ar fi bine să-i spunem copilului “S-au murdărit pantalonii tăi! ” în loc de “Tu ai murdărit pantalonii!”. În prima situaţie, ceea ce i-ar trece prin minte copilului, ar fi ceva de genul: “S-au murdărit pantalonii. Nu e bine deloc. Voi avea mai multă grijă data viitoare.” În a doua situaţie, probabilitatea este mult mai mare să se învinovăţească pentru ceea ce a făcut şi să se evalueze negativ “Sunt un băiat rău” din moment ce “Eu am murdărit pantalonii”. Important e ca, în astfel de situaţii, să nu-l blamăm, certăm pentru ceea ce a făcut, să avem grijă la reacţiile noastre, la ceea ce îi spunem şi transmitem copilului. În nici un caz nu vrem ca el să se simtă vinovat, lipsit de valoare, ci doar să conştientizeze că a greşit şi că ar fi bine ca data viitoare să aibă mai multă grijă.

Fii realist în ceea ce priveşte aşteptările legate de performanţele copilului. Pot apărea multe situaţii neplăcute pentru că părintele nu ştie care este nivelul de dezvoltare a copilului, nu cunoaşte ceea ce

poate şi nu poate să realizeze copilul. Ca urmare, neţinând cont de vârsta copilului, de temperamentul şi nevoile lui speciale, părintele poate avea aşteptări prea înalte. O mamă care are pretenţia ca băieţelul ei de un an să stea liniştit în timpul mesei, să colaboreze de fiecare dată când îl îmbracă, să accepte să stea în cărucior 2-3 ore cât timp îl plimbă, va fi nemulţumită de modul în care interacţionează cu copilul, de comportamentul lui şi probabil, prin modul în care ea reacţionează în astfel de situaţii, îi va transmite copilului ideea că nu este suficient de bun, de cuminte, de ascultător. Deci, prin stabilirea unor aşteptări realiste privind comportamentul şi performanţele copilului, se pot preveni multe situaţii neplăcute, iar tu, ca părinte, poţi accepta şi tolera mai uşor greşelile, stângăciile şi comportamentele mai puţin plăcute ale copilului tău.

Centrează-te pe intenţia copilului şi nu pe rezultat. Din păcate, nu întotdeauna intenţiile noastre se concretizează şi ajungem la rezultatul dorit. La fel se întâmplă şi cu proprii copii: încearcă să facă ceva, dar nu reuşesc, sau, mai rău, rezultatul final este unul opus celui dorit. În astfel de situaţii, e bine să apreciem intenţia lui şi nu rezultatul final. Să apreciem că a stat cuminte pe oliţă, chiar dacă nu a reuşit să “producă” nimic; că şi-a adunat o parte din jucării, chiar dacă nu pe toate; că s-a străduit să-şi rezolve problema la matematică, deşi nu a ştiut s-o finalizeze;

că a încercat să ne dea o mână de ajutor ştergând praful sau spălând vasele, deşi a spart o farfurie sau s-a udat din cap până în picioare. “Mă bucur că mă ajuţi. Ar fi bine să fii mai atent de acum încolo, să nu te mai uzi”; “Data viitoare vei reuşi mai bine”; “Apreciez că...”.

Permite-i să facă greşeli. A greşi nu înseamnă a fi imperfect. Greşesc doar cei care încearcă, testează, experimentează. Important este să-i acceptăm greşelile şi, chiar mai mult, să-l învăţăm să aibă curajul de a fi imperfect, de a greşi, de a învăţa din greşeli, din experienţa pe care a avut-o şi de a se încuraja să continue: “Nu-i nimic dacă…”, “Data viitoare o să fie mai bine “, “Sunt convinsă că poţi să…”, “ E normal să greşim”, „Nu greşeşte decât cel care nu încearcă”.

b) Asigură-te că se simte valoros şi apreciat

Recompensează-l ori de câte ori ai ocazia. Nu evita să-l recompensezi şi să-l încurajezi atunci când are un comportament adecvat, când reuşeşte să facă un lucru deosebit, interesant. Dă-i de înţeles că ai observat, că apreciezi ce a făcut şi te bucuri pentru el. Atenţia acordată copilului şi timpul petrecut alături de el sunt cele mai eficiente recompense. Uneori un zâmbet sau o laudă sunt suficiente: „Ce turn frumos ai construit!”, „Ce frumos te joci!”, „Îmi place cum ţi-ai aranjat lucrurile în cameră”.

Atunci când copilul are performanţe deosebite sau reuşeşte să facă ce şi-a propus, poţi să recurgi la o recompensă mai valoroasă. Asta nu înseamnă să-l răsfeţi cu multe cadouri sau să mergeţi într-o excursie în Italia! Important e să simtă că a meritat recompensa respectivă.

Nu fi zgârcit când e vorba de laude. Laudă-l ori de câte ori merită. Lauda nu-l răsfaţă, dacă este acordată după ce copilul a avut un comportament adecvat. Scopul laudei, ca şi în cazul recompensei, este de a-i transmite copilului că apreciem modul în care s-a comportat în situaţia respectivă şi de a-l încuraja să aibă reacţii similare şi în alte situaţii. Lauda ar trebui să fie cât se poate de specifică („Mi-a plăcut cum ai vorbit la telefon”, „M-am bucurat când am văzut ce frumos te joci cu Ionuţ”) pentru ca el să înţeleagă ce anume a făcut bine. E bine să evităm etichetările generale „eşti grozav”, „eşti cuminte” şi exagerările de genul „eşti cel mai bun”, „eşti cea mai frumoasă fetiţă”, pentru că este foarte puţin probabil să fie aşa, şi chiar dacă copilul este înzestrat cu anumite abilităţi şi aptitudini deosebite sunt puţine şanse să fie primul, cel mai competent sau mai bun. În astfel de situaţii, dezamăgirea copilului este mare şi el va deveni un adult veşnic nemulţumit de performanţele lui, nu pentru că acestea nu sunt bune sau chiar foarte bune, ci pentru că standardele lui şi aşteptările celorlalţi sunt prea înalte.


12 13


Dă-i responsabilităţi de mic. Creează-i oportunităţi prin care să devină responsabil de anumite sarcini casnice. Implicându-l în aceste sarcini, nu numai că se va simţi util, dar va dobândi anumite abilităţi, devenind mai independent şi descurcăreţ în diferite situaţii. De exemplu, poţi să-l faci responsabil cu florile din casă, dacă pare interesat de ele (să le ude când e nevoie, să le schimbe pământul, să cureţe frunzele uscate); încurajează-l să-şi pregătească singur bagajul atunci când plecaţi pentru câteva zile; să-şi pregătească singur micul dejun; îndeamnă-l să se ocupe de anumite cumpărături (nu doar să fie trimis la cumpărături, ci să anticipe când e nevoie să meargă la cumpărături, ce să ia şi în ce cantităţi); cere-i să fie responsabil de curăţenia din camera lui. Dacă insistă să-i cumperi un animal, asigură-te mai întâi că va avea grijă de el (puteţi recurge la o săptămână de probă, când „este nevoit” să aibă grijă de căţelul vecinei, plecate în concediu). Altfel, nu faci decât să mai ai încă o grijă în plus!

Învaţă-l să fie independent. Mulţi părinţi au impresia că dacă fac totul pentru copiii lor, îi protejează şi îi ajută, scutindu-i de anumite griji. De fapt, se întâmplă chiar contrariul: odată ieşiţi din mediul familial protector şi septic, nu au abilităţile necesare, nu pot să facă faţă dificultăţilor şi problemelor inevitabile. Din păcate, această „hiperprotecţie bolnavă” este

foarte des întâlnită. Am avut nenumărate discuţii pe această temă cu părinţii cu care am colaborat, în special cu părinţii care au copii cu nevoi speciale. În cazul lor, tendinţa de a face totul în locul copilului este şi mai mare, neconştientizând că îi distrug acestuia orice strop de independenţă. Sfatul meu este să nu facem nimic din ceea ce copilul ar putea face singur. Mă refer în special la acele aspecte legate de gradul de independenţă al copilului (alimentaţie; igienă corporală). E trist să vezi că un copil de 4-5 ani (fără tulburări de dezvoltare) este îmbrăcat şi încălţat de către părinţi, că i se dă mâncarea cu linguriţa, sau că unui adolescent i se aduce mâncarea la pat şi că nu a fost pus niciodată în situaţia de a-şi face curat printre lucruri sau în cameră. Gândiţi-vă, pentru un moment, cât de greu o să le fie când vor fi nevoiţi să se descurce singuri.

Dă-i şansa să decidă şi să-şi exprime părerea. Un copil se simte deosebit de important atunci când îi cerem părerea, când îl împlicăm în luarea deciziilor familiei. Ne arată cu tot corpul lui cât este de încântat şi bucuros că îl tratăm ca pe un adult. ☺ Uneori, e nevoie doar să creăm iluzia că au şi ei un rol şi că pot alege („Vrei să mergem la pădure sau în parc?”, „Vrei să cumpărăm o minge sau un puzzle?”, „Care perdea îţi place cel mai mult? Cea roz sau cea albastră?”). În ambele situaţii, sunt doar două posibilităţi, amândouă alese de noi şi care

ne convin. A crea situaţii, adecvate vârstei, bineînţeles, în care el poate sa aleagă, înseamnă a-l învăţa să compare cele două variante, a-i permite să facă greşeli şi să înveţe din ele, într-un mediu oarecum controlat de noi. Astfel, îl pregătim treptat pentru adevăratele decizii pe care urmează să le ia.Fii preocupat de interesele lui. Îndată ce ai remarcat că este interesat de anumite domenii sau că are anumite aptitudini mai speciale, încurajeză-l să exploreze domeniul respectiv şi să afle mai multe despre el. De exemplu, dacă fetiţa ta de 5 ani este pasionată de muzică sau dans şi crezi că este şi talentată, poţi să o înscrii la un cerc sau club şi să încurajezi orice progres pe care îl face. Dar nu încerca să-i impui copilului să facă ceea ce tu ai vrea să facă, doar ca să-ţi împlineşti propriile tale vise prin el!

c) Ai grijă să simtă că este important pentru tine

Tratează-l cu respect, cere-i părerea în diferite situaţii. Ai grijă să simtă că îţi pasă ce se întâmplă cu el, că te interesează ce-i place şi ce doreşte. Fii interesat şi ascultă-i poveştile, pune-i întrebări: “Şi apoi ce s-a întâmplat?”, „Tu ce crezi?”. Astfel, îi transmiţi indirect că îl iubeşti şi că el este important pentru tine.

Exprimă-ţi dragostea. Aşa cum noi avem nevoie de dragoste, aşa au nevoie şi copiii

noştri; ce bine ne simţim când suntem iubiţi şi iubim! Unii copii, mai îndrăzneţi, chiar îşi întreabă părinţii dacă sunt iubiţi pentru că au nevoie să ştie, au nevoie să li se spună acest lucru. Aşa că nu ezita să-i spui copilului tău: “Te iubesc”, “Îmi eşti tare drag”, “Eşti foarte important pentru mine”. Uneori o îmbrăţişare sau un sărut poate să facă minuni. Asigură-te că se simte iubit! Pe unii îi poţi întreba direct: “Cât de iubit te simţi astăzi?”. Cu alţii, care poate sunt mai introvertiţi şi îşi exteriorizează mai greu emoţiile, poţi apela la ”Căniţa dragostei”: explică-i că toţi avem o căniţă a dragostei, care poate fi mai plină sau mai puţin plină, în funcţie de cât de iubiţi ne simţim. Seara îl putem întreba cum este căniţa lui. Este o modalitate ingenioasă de a afla dacă copilul primeşte afecţiunea de care are nevoie, de a afla cum se simte. Chiar mai mult, putem afla ce anume îl face să se simtă iubit sau mai puţin iubit: “Ce s-a întâmplat azi cu căniţa ta? Cum de a rămas goală?” Este bine să nu-i dăm de înţeles copilului că iubirea noastră este condiţionată, că legăm dragostea noastră de anumite performanţe ori comportamente: “Te iubesc pentru că eşti un copil cuminte, pentru că îmi îndeplineşti aşteptările, pentru că îţi faci datoria, pentru că eşti ca mine” sau “Mami nu te mai iubeşte pentru că nu ai zis poezia la grădiniţă.” Aşa cum am subliniat de multe ori, atât acceptarea copilului, cât şi dragostea trebuie să fie necondiţionate. Să nu aibă nicio legătură cu ceea ce face


1� 1�


copilul. Chiar am putea să le spunem explicit copiilor de 3-5 ani, de cîte ori avem ocazia, că îi iubim chiar dacă au făcut o boacănă, chiar dacă nu au vrut să o salute pe vecina, chiar dacă au luat un punct negru. Ne deranjează aceste lucruri, nu ne plac, dar de iubit îi iubim la fel de mult. Să-i spunem: “Andrei, mami te iubeşte şi atunci când eşti ascultător şi când eşti mai puţin ascultător. Tu eşti tot băieţelul meu, iar eu te iubesc la fel de mult.” Veţi remarca cât de miraţi sau neîncrezători vor fi unii copilaşi când le veţi spune acest lucru. Şi asta pentru că într-un fel sau altul, i-aţi făcut uneori să creadă că dragostea dumneavoastră este condiţionată.Nu vă manifestaţi dragostea cumpărându-i copilului tot ce-şi doreşte. În primul rând, nu de acest fel de dragoste are el nevoie, iar în al doilea rând nu va învăţa să aprecieze valoarea lucrurilor. Va crede că i se cuvine tot ceea ce-şi doreşte. Atunci când un copil primeşte un cadou, e bine să simtă că îl merită.

Petrece un timp de calitate cu copilul tău. Distraţi-vă împreună, faceţi lucruri care vă plac, ieşiţi afară, cântaţi şi dansaţi împreună. Nu contează cât timp petreci cu copilul, ci cum îl petreci. Când copilul se joacă singur în camera lui sau se uită la desene animate, iar tu eşti ocupat cu sarcinile gospodăreşti, nu înseamnă că petreceţi un timp împreună doar pentru că sunteţi împreună. Dar, dacă tu pregăteşti

mâncarea şi îl implici şi pe cel mic să te ajute să speli legumele, să le tai, acela poate fi considerat timp petrecut împreună cu copilul tău. Aveţi ocazia de a fi împreună, de a povesti, de a-i forma anumite deprinderi, de a-l încuraja să te ajute, de a-l lăuda pentru că se descurcă bine. În loc să vă uitaţi cu toţii la televizor, inventaţi o activitate sau apelaţi la un joc în care să fiţi implicaţi (remi, şah, construirea unui puzle, „Nu te supăra frate!”). Este o modalitate plăcută de a creşte interacţiunile pozitive cu copilul tău, de a vă cunoaşte mai bine, de a învăţa să cooperaţi şi să aveţi mai multă încredere unul în altul.

Fă-l să se simtă înţeles. E bine ca din când în când să ne punem în pielea copilului, să înţelegem din punctul lui de vedere de ce s-a comportat într-un anumit fel, de ce are o anumită părere, să înţelegem impactul pe care îl au vorbele noastre asupra lui, cum îl fac să se simtă, dacă îl ajută sau nu, care este mesajul care a ajuns la el. De multe ori, acest exerciţiu de a ne pune în locul copilului şi de a vedea lucrurile prin ochii lui, ne ajută să-l înţelegem mai bine şi să tolerăm mai uşor anumite comportamente care nu ne plac.


1� 1�


II ACCEPTA-L PE COPIL ASA CUM ESTE „Dragostea nu are cerinte, nu impune.”Epistola Sf. Ap. Pavel catre Corinteni

şi cum trebuie să fie partenerul este din ce în ce mai mare. Aşteptările pe care le au despre comportamentul celuilalt rămân de multe ori doar aşteptări, în timp ce frustrarea şi nemulţumirea se accentuează. Şi astfel, pentru a creşte „compatibilitatea” cuplului şi pentru a îmbunătăţi relaţia, încearcă să se schimbe şi să se modeleze reciproc, fără să-şi dea seama că, de fapt, prin tot ceea ce fac, îi transmit celuilalt că nu-l acceptă aşa cum este: „Nu–mi mai place cum eşti; aş vrea să fii altfel, să te comporţi aşa, aşa....”. Centrându-se mai mult pe a primi, decât pe a da, pe a-l schimba pe celălalt, decât pe a-l accepta, nu fac decât să se îndepărteze afectiv unul de altul şi să înrăutăţească situaţia.

Din păcate, acest scenariu este similar celui dintre părinţi şi copii. La început, mulţi părinţi îşi imaginează copilul ideal. Îşi proiectează visele asupra copilului şi încearcă să se împlinească prin el. Cu timpul, realizează diferenţa dintre copilul ideal şi cel real: conştientizează că şi copilul are defecte, uneori poate fi dezamăgit de modul în care se comportă, de „firea” copilului: „Nu este suficient de ascultător.”; „E prea puţin sociabil.”; „Ar trebui să fie mai interesat de şcoală.”; „Mă face de ruşine când...”; „Trebuie tot timpul să-l împing de la spate pentru a face ceva”. Unii părinţi nu reuşesc să treacă peste aceste discrepanţe şi să-şi accepte copilul, şi încearcă din răsputeri să-l modeleze, să-l „îndrepte” în funcţie de dorinţele lor.

Fără să realizeze, aceşti părinţi nu fac decât să-i sugereze copilului că nu este suficient de bun, că nu este copilul pe care şi l-au dorit, şi împiedică o dezvoltare emoţională echilibrată şi armonioasă. Să ne punem pentru câteva clipe în locul acestui copil şi să ne imaginăm ce simte el când conştientizează că nu reuşeşte să-şi mulţumească părinţii şi că nu este copilul pe care şi l-au dorit aceştia? Sunt şi părinţi care învaţă treptat să-şi accepte copilul, renunţă la visele şi aşteptările lor legate de copil, îl ajută să-şi găsească propriul drum, iar copilul se simte înţeles şi iubit. Dacă părinţii îi oferă şi o educaţie adecvată, şansele ca el să crească şi să se dezvolte echilibrat sunt cu atât mai mari.

Aceasta este situaţia fericită şi de dorit în fiecare familie: ca membrii ei să înveţe să se accepte unii pe alţii şi să se respecte pentru ceea ce sunt. A accepta cealaltă persoană necondiţionat înseamnă a-i accepta şi a-i înţelege stilul, felul de a fi, temperamentul, a-i accepta greşelile şi stângăciile. Înseamnă să nu o desconsideri niciodată ca persoană, indiferent de modul în care se comportă.

A accepta pe cineva presupune a înţelege şi a cunoaşte cealaltă persoană. De aceea, este important să ne cunoaştem mai întâi pe noi înşine, să ne cunoaştem mai bine copilul, nevoile lui, să identificăm aspectele negative, dar şi cele pozitive ale relaţiei cu copilul, datorate unor stiluri diferite sau asemănătoare, să învăţăm să-l respectăm pentru ceea ce este şi nu pentru ceea ce vrem noi să devină şi să ne adaptăm stilul parental în funcţie de nevoile copilului.O parte din neînţelegerile din familii au drept cauză diferenţele dintre noi. Ne plac persoanele care ne seamănă, care sunt pe aceeaşi “lungime de undă” cu noi şi pe acestea le acceptăm mai uşor. Cu cât diferenţele sunt mai mari, tendinţa noastră de a schimba ceva la celălalt este mai puternică, mai ales dacă este vorba de persoane apropiate nouă: copii, parteneri

de viaţă.

Problema apare atunci când nu conştientizăm că anumite diferenţe (cum este temperamentul, felul de a fi al unei persoane), au o componentă biologică, şi – chiar dacă îşi pun amprenta asupra modului în care ne comportăm în situaţii diferite – nu se pot schimba. Ele ne caracterizează şi ne orientează pe parcursul întregii vieţi. A încerca să schimbi stilul temperamental al unui copil, nu numai că este de prisos şi afectează relaţia cu el, ci afectează şi modul în care el creşte şi se dezvoltă, modul în care el se percepe ulterior ca persoană.

Pentru a putea exemplifica modul în care interacţionăm unii cu alţii, dificultăţile care pot apărea din cauza diferenţelor temperamentale dintre noi, voi recurge la prezentarea unui model, care, – deşi simplist din punct de vedere teoretic – ne poate ajuta să înţelegem esenţa acestui capitol. Astfel, conform lui Charles Boyd, stilurile temperamentale pe care le avem pot fi clasificate în funcţie de două axe:

- ritmul sau viteza cu care acţionăm;- orientarea spre sarcini şi activităţi sau

spre persoane.

Astfel, rezultă patru stiluri: stilul directiv (ritm rapid şi orientat spre activităţi), stilul interactiv (ritm rapid şi orientat spre oameni), stilul suportiv (ritm lent şi orientat spre oameni) şi stilul corect (ritm lent şi orientat spre sarcini):

Noi, părinţii, suntem o oglindă a copiilor în primii lor ani de viaţă: micuţii noştri se percep în funcţie de mesajele pe care le primesc din partea noastră; dacă sunt criticaţi, etichetaţi negativ, se subestimează şi se percep ca fiind mai puţin reuşiţi; dacă suntem alături de ei, încurajându-i, lăudându-i mereu pentru progresele făcute, le transmitem că sunt acceptaţi aşa cum sunt şi învaţă şi ei la rândul lor să se aprecieze. Cunoscând acest lucru, un prim pas ar fi să învăţăm să-i acceptăm aşa cum sunt ei. Dar cum să ajungem oare la acest deziderat când chiar şi pe cei dragi îi acceptam destul de greu necondiţionat, cu părţi bune şi mai puţin bune, cu calităţi şi defecte, cu stiluri temperamentale, preocupări şi interese diferite de ale noastre? De cele mai multe ori, încercăm să-i modelăm, să-i schimbăm „un pic” în sensul dorit, considerând schimbarea ca fiind benefică atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi.

Această tendinţă este destul de frecvent întâlnită în viaţa de cuplu. La început, cei doi se acceptă unul pe altul aşa cum sunt (se văd doar acele aspecte ce se doresc a fi văzute şi se ignoră sau se caută tot felul de justificări şi explicaţii pentru celelalte, mai puţin plăcute). În scurt timp însă, ies la suprafaţă şi defectele celuilalt, care încep să deranjeze, să supere. Discrepanţa dintre realitate şi reprezentarea pe care o are fiecare despre ceea ce înseamnă un cuplu


1� 1�


Care sunt caracteristicile fiecărui stil ?

Stilul D - directiv

• Este plin de încredere în forţele proprii; îşi asumă riscuri; caută senzaţii tari; ia decizii şi în locul celorlalţi; este autoritar; principiul lui este: “Eu conduc, tu mă urmezi!”; este competitiv – vrea întotdeauna să câştige; e prototipul şefului.

• Este practic şi pragmatic.• Este impulsiv şi nerăbdător atunci când apar obstacole în atingerea scopurilor sale.• Este plin de energie: îi plac sportul şi mişcarea.• În comunicare este direct şi de aceea poate fi perceput ca fiind dur şi insensibil la

sentimentele celorlalţi.

Stilul I - interactiv

• Este sociabil, are încredere în ceilalţi.• Îşi exteriorizează uşor emoţiile. Are nevoie de multă dragoste. • Este vorbăreţ, spontan, convingător şi generează entuziasm în jurul său.• Este optimist. Se focalizează doar pe aspectele pozitive ale vieţii. • Motto-ul său este: “Don’t worry. Be happy !”.• Se implică într-o varietate de activităţi. • Este dezorganizat, uituc şi nu îi place ca totul în jurul său să fie foarte bine organizat.

Poate fi considerat de ceilalţi ca fiind irealist şi cu capul în nori.• Caută acceptarea socială; îi place să fie în centrul atenţiei. Cea mai mare frică a sa este

să nu fie respins de ceilalţi: de aceea este foarte sensibil la critică.

Stilul S - suportiv

• Este devotat familiei şi colectivului de muncă.• Preferă rutina: nu îi plac schimbările neaşteptate sau surprizele şi are nevoie de timp

pentru a se adapta situaţiilor noi.• Este foarte înţelegător, fiind un bun ascultător. Este diplomat: ştie cum să restabilească

liniştea.• Are nevoie de apreciere, dar nu se simte confortabil când se află în centrul atenţiei. • Este fericit atunci când îi ajută pe ceilalţi.• Are un rol important în stabilitatea familiei.• Este devotat prietenilor.• Nu îi plac conflictele şi neînţelegerile.• Este pragmatic şi gândeşte înainte de a acţiona.• Te simţi confortabil în prezenţa sa.

ritm rapid

ritm lent

orientareaspre activităţi

orientareaspre oameni

Stilul DDirectiv

Stilul IInteractiv

Stilul CCorect

Stilul SSuportiv

ritm rapid

ritm lent

orientareaspre activităţi

orientareaspre oameni

Stilul DDirectiv

Stilul IInteractiv

Stilul CCorect

Stilul SSuportiv

Stilul C - corect

• Este foarte autoritar cu el însuşi; îşi fixează standarde înalte şi de aceea se simte vinovat când nu le atinge.

• Se fereşte de critică.• Este perfecţionist şi foarte atent la detalii; vrea ca ceea ce face să fie impecabil, fără nici

o greşeală.• Este foarte disciplinat: munceşte mult pentru a atinge o performanţă acceptabilă.• Este precaut şi calculat în toate domeniile.• Este analitic: gândeşte şi apoi trece la fapte.• Nu-şi exprimă sentimentele.• Este competent şi capabil.• Se simte confortabil când este singur şi are nevoie de timp pentru a lua decizii.

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) Autocunoaştere: în care dintre cele 4 stiluri parentale te regăseşti mai bine?

Aşa cum am văzut, fiecare stil are caracteristicile lui. Ne putem regăsi câte puţin în fiecare stil. Putem adopta stiluri diferite în situaţii diferite. Spre exemplu - putem fi directivi la locul de muncă - iar acasă suportivi. Cu toate acestea, fiecare dintre noi are un stil predominant, un stil natural. Este vorba de stilul în care ne simţim bine, confortabil, în cea mai mare parte a timpului. Stilul nostru predominant îşi pune amprenta în toate domeniile de activitate, chiar şi asupra modului în care ne comportăm ca părinţi (stilul parental). Important este să-ţi identifici stilul parental pentru a conştientiza care sunt părţile tale bune şi mai puţin bune, precum şi modul în care poţi deveni un părinte mai eficient.

Părintele directiv

Caracteristicile părintelui directiv

• Este responsabil, plin de energie şi competent.• Constituie un model pentru copil – de multe ori acesta se laudă cu succesele şi

realizările părintelui său în diferite domenii (profesional, casnic, etc).• Este autoritar, luând deciziile chiar şi în locul copilului.• Aşteaptă de la copil să devină un bun lider (conducător).

Posibile greşeli ale părintelui directiv

Decide în locul copilului.• Are tendinţa de a apela la furie pentru a controla comportamentul copilului.• Nu recunoaşte în faţa copilului că a greşit.• Nu ştie să asculte cu adevărat ceea ce îi transmite copilul.• Are obiceiul de a-l zori pe copil să facă un anumit lucru: “Hai, grăbeşte-te. Nu fi aşa

încet !”• Poate deveni dominator, radical, dur: “Nu întreba de ce, doar fă !”

Acest stil dominator poate avea consecinţe nefaste asupra copilului, determinându-l să devină „supus”, fără opinii, lipsit de încredere în sine: (“Nu ştiu ce să zic.”, “Nu am voie.”) sau un copil arogant, care dirijează, impune reguli, îi critică pe ceilalţi (“Fă ce-ţi spun!”, “Tu nu ştii nimic!” )


20 21


ABC-ul părintelui directiv:

• Să accepte că şi copilul poate lua decizii;• Să nu reacţioneze sub influenţa furiei;• Să-şi exteriorizeze emoţiile pozitive;• Să realizeze că îşi poate răni copilul prin felul în care “comandă”;• Să accepte că ceilalţi pot avea un ritm mai lent decât al său;• Să înveţe să se relaxeze, să se bucure cu întreaga familie şi să-şi petreacă mai mult timp

cu copilul;• Să accepte şi să recunoască atunci când greşeşte.

Părintele interactiv

Caracteristicile părintelui interactiv

• Îi place să-şi petreacă timpul cu copilul şi cu prietenii acestuia.• Este cald şi înţelegător; copilul apelează la el când are probleme.• Îi place să povestească cu copilul.• Primează rolul de prieten, şi nu cel de părinte.• Preferă să facă o mulţime de activităţi cu copilul, în locul activităţilor cotidiene, care îl

plictisesc.

Greşelile părintelui interactiv

• Nu-i place să-şi refuze copilul.• Are tendinţa de a vedea doar trăsăturile pozitive ale copilului.• Poate fi uşor manipulat de către copil.• Are încredere în copil şi acceptă ceea ce-i spune acesta, fără să-i pună întrebări legate de

o anumită situaţie.• Filozofia părintelui interactiv: “Fă orice pentru a fi fericit!”.• Poate deveni permisiv, astfel pierzând controlul asupra copilului .

Copilul cu un astfel de părinte poate deveni indisciplinat, să nu respecte regulile („Important este să mă simt bine.”) şi să aibă probleme de acomodare în situaţii sociale diverse.

ABC-ul părintelui interactiv:

• Să conştientizeze necesitatea de a spune “nu” copilului în anumite situaţii;• Să fie ferm şi consecvent în stabilirea limitelor comportamentului copilului;• Să nu se justifice tot timpul faţă de copil;• Să stabilească limitele dintre rolul său de părinte şi cel de prieten;• Să ţină cont de faptul că în dezvoltarea sa, copilul, pe lângă iubire şi acceptare, are

nevoie şi de disciplină;• Să accepte că ceilalţi pot avea un ritm diferit de al său;• Să-şi încetinească ritmul, mai ales dacă cel al copilului este mai lent.

Părintele suportiv

Caracteristicile părintelui suportiv

• Asigură copilului securitate.• Copilul constituie prioritatea părintelui.• Oferă copilului un mediu călduros, protector.• Este iubitor, grijuliu şi foarte sensibil la nevoile copilului.• Este factor stabilizator al familiei.• Se sacrifică pentru copil.• Ia în considerare doar trăsăturile pozitive ale copilului.

Greşelile părintelui suportiv

• Satisface toate nevoile copilului, răsfăţându-l prea mult• Cedează uşor la rugăminţile copilului şi încearcă să menţină pacea indiferent de urmări• Este hiperprotectiv (ex: nu-l lasă pe copil afară de teamă să nu păţească ceva)

Ca urmare, ar putea să aibă un copil inabil şi dependent de părinte, fără iniţiativă şi care nu-şi asumă responsabilităţi (“Nu pot să fac!”, “Nu sunt în stare!”) sau un copil alintat şi răsfăţat, care consideră că totul i se cuvine (“Mama va rezolva totul!”, “Vreau…”, “Trebuie…” ).

ABC-ul părintelui suportiv: • Să-şi exprime sentimentele de nemulţumire şi dezamăgire;• Să fie decis când este vorba de respectarea regulilor stabilite;• Să încurajeze iniţiativa copilului;• Să-l înveţe pe copil să devină responsabil şi să facă faţă singur diverselor situaţii;• Să-şi înveţe copilul că şi părintele are nevoi personale;• Să accepte că şi copilul se maturizează şi are nevoie de independenţă.

Părintele corect

Caracteristicile părintelui corect

• Să se asigure de corectitudinea (perfecţiunea) acţiunilor copilului său este principala sa responsabilitate.

• Îl constrânge permanent pe copil să înveţe, să studieze.• Doreşte un copil care să fie competitiv şi să-şi folosească la maxim potenţialul.• Îi place să discute cu copilul lui la un nivel analitic, de profunzime.• Îl încurajează pe copil să gândească înainte de a lua o decizie, explicându-i ce se află în

spatele ei.

Greşelile părintelui corect

• Nu tolerează devierea de la drumul corect: chiar şi greşelile minore ale copilului îl deranjează.

• Încearcă să menţină controlul prin stabilirea unor standarde înalte pentru copil.• Nu-şi exteriorizează sentimentele faţă de copil şi admite cu greu când greşeşte.• Chiar şi atunci când copilul face ceva bine, comentează (“Ai făcut o treabă bună, dar se

putea şi mai bine!”).• Poate deveni hiperperfecţionist, intolerant, rigid, din dorinţa de a avea un copil model.


22 23


• Implică-l în activităţi fizice diverse, pentru că are nevoie de multă mişcare.

Copilul Sociabil

Caracteristicile copilului sociabil

• Scopul principal al copilului este de a se juca şi a se distra.• Este creativ, activ, dar nu întotdeauna reuşeşte să-şi materializeze

ideile.• Uneori, poate fi impulsiv.• Are încredere în oameni; nimeni nu-i este străin; toţi sunt

prietenii lui.• Este sensibil la ceea ce cred alţii despre el; este vulnerabil la

opinia grupului.• Îşi exprimă sentimentele în mod deschis.• Renunţă uşor când trebuie să depună un efort de lungă durată.• Nu-i place să fie singur.

Nevoile copilului sociabil

• Creează-i un mediu cald, primitor.• Implică-l în activităţi, în aşa fel încât sarcinile să fie cât mai distractive.• Ajută-l cu tact, să facă faţă situaţiilor conflictuale.• Ascultă cu interes ceea ce îţi relatează.• Are nevoie de multă afecţiune, îmbrăţişări, încurajări.• Ajută-l să gândească detaliile unui proiect, ale unei acţiuni.• Nu-l critica în public.• Nu fi rece, distant, pentru că ar putea crede că nu-l mai iubeşti.• Asigură-te că are cu cine să se joace.

Copilul sensibil

Caracteristicile copilului sensibil

• Are doar câţiva prieteni buni.• Este tăcut şi încearcă să placă celorlalţi.• Se simte cel mai bine şi în siguranţă în mediul familial.• Nu-i plac schimbările, întreruperile din activitate.• Este mai vulnerabil la instabilitatea familială; este stresat când există neînţelegeri şi conflicte în familie.• Îi place să i se arate cum să facă anumite lucruri (se poate să aibă

performanţe slabe tocmai pentru că nu ştie cum să facă şi îi este ruşine să întrebe).

• Îi place rutina, nu-i place să i se schimbe programul.• Este plăcut de ceilalţi; se înţelege bine cu toată lumea.

Nevoile copilului sensibil

• Fă astfel încât mediul copilului să fie cât mai stabil.

MamaMama

Nici nu simt că am copil în casă!Nici nu simt că

am copil în casă!

Ca urmare, copilul poate fi neîncrezător în forţele proprii, copleşit de exigenţe (“Nu voi reuşi!”) sau poate fi un copil rebel, care s-a săturat să i se spună tot timpul ce să facă şi cum să facă, un copil care nu mai acceptă regulile şi nu mai ţine cont de celălalt (“M-am săturat să mi se spună ce să fac!”) .

ABC-ul părintelui corect:

• Să accepte că nimeni nu poate fi perfect şi că a greşi este omeneşte;• Să încurajeze copilul în a-şi exprima emoţiile;• Să accepte copilul aşa cum este;• Să fie atent la întrebările pe care le pune pentru a nu transforma conversaţia într-un

interogatoriu;• Să-şi exprime criticile într-o manieră constructivă;• Să înveţe să se relaxeze, să fie mai spontan în relaţiile familiale şi să se distreze mai

mult timp cu copilul;• Să considere copilul mai important decât rezultatele obţinute;• Să-şi exteriorizeze sentimentele; să înfrunte conflictul, şi nu să-l evite.

b) Cunoaşte stilul copilului tău

Pornind de la cele două axe, şi în cazul celor mici se pot evidenţia cele patru stiluri: copilul hotărât, sociabil, sensibil şi conştiincios.

Copilul hotărât

Caracteristicile copilului hotărât

• Este un lider înnăscut.• Îşi manifestă dezaprobarea dacă lucrurile nu

merg după voia lui.• De obicei simte când părinţii sunt vulnerabili şi profită de ei.• Pentru că spune ceea ce gândeşte, deseori răneşte sentimentele

celorlalţi.• Simte nevoia de a deţine controlul asupra situaţiilor.• Îi este greu să spună “îmi pare rău”.

Nevoile copilului hotărât

• Acordă-i cât mai multe responsabilităţi pentru a avea control: să te ajute, să ia anumite decizii singur, cere-i sfatul şi ajutorul cu privire la fraţii mai mici, cu privire la anumite activităţi.

• Învăţă-l să înţeleagă că eşecul este o parte a vieţii.• Dă-i sarcini cât mai specifice.• Învăţă-l să-şi accepte limitele chiar dacă nu este de acord.• Oferă-i cât mai multe alternative posibile – “ Mă ajuţi acum, sau mai târziu?”. Învaţă-l

ce înseamnă compasiunea, ce înseamnă a da şi a primi.• Să conştientizeze că prin comportamentul lui poate să-i supere pe ceilalţi copii.• Nu-l eticheta (“Eşti neîndemânatic!”), ci corectează-i comportamentul. • Învăţă-l să accepte şi să tolereze diferenţele dintre oameni.• Când e timpul pentru vreo acţiune, foloseşte comenzi scurte: “E timpul pentru culcare!”.

Dacă ceilalţi fac ce

vreau eu, pot fi şi ei liniştiţi!

Dacă ceilalţi fac ce vreau eu, pot fi şi ei

liniştiţi!

Nu pot sta liniştit nici 5 minute!

Nu pot sta liniştit nici 5 minute!


2� 2�


• Apreciază-i delicateţea şi generozitatea.• Redu pe cât posibil schimbările.• Nu-l forţa să ia decizii rapide sau să se acomodeze prea repede.• Încurajează-l să-şi exprime sentimentele mai des.• Ajută-l să-şi stabilească scopuri şi recompensează-l de câte ori e nevoie.• Dă-i explicaţii – pas cu pas.• Oferă-i suport emoţional când are nevoie.• Ajută-l să ia decizii, informându-l despre toate posibilităţile.• Ai grijă cum vorbeşti cu el: ridicarea tonului îl poate afecta.• Implică-l în diverse actiuni, atribuie-i diverse responsabilităţi.• Nu fi dominator şi nu decide în locul lui.• Nu-l forţa să fie de acord cu tine.

Copilul conştiincios

Caracteristicile copilului conştiincios

• Este analitic şi serios.• Este un bun organizator încă de timpuriu; fiecare lucru

al său are locul lui.• Scopul lui este să atingă performanţele cerute şi să fie

corect.• Îi place să lucreze singur.• Evită situaţiile agresive; preferă să renunţe el, decât să asiste

la un conflict.• Doreşte ca ceilalţi să-i aprecieze competenţa şi performanţa.• Are spirit de observaţie; este foarte atent la detalii.• Îi place lectura şi se remarcă printr-o capacitate mare de a

reţine informaţii; nu-i tolerează pe cei neştiutori.• În comparaţie cu ceilalţi copii este mai introspectiv, mai

echilibrat şi mai preocupat.• Este curios şi pune foarte multe întrebări.

Nevoile copilului conştiincios

• Ajută-l să înveţe să tolereze imperfecţiunea.• Încurajează-i exprimarea emoţională.• Apreciază rezultatele obţinute de el.• Încurajează implicarea copilului şi în alte activităţi decât cele şcolare.• Învaţă-l să aprecieze oamenii după calităţile lor, nu numai după performanţe.• Nu-ţi face probleme pentru greşelile copilului pentru că asta îl determină să devină şi

mai introspectiv.• Ajută-l să descopere bucuriile unei prietenii.• Nu-l forţa să ia decizii fără a-i oferi toate informaţiile.• Acordă-i timp suficient pentru a face o muncă de calitate; nu-l presa.• Lasă-i timp să-şi revină, în special când este dezamăgit.• Nu ridica tonul la el (chiar dacă nu o arată, este foarte afectat).• Nu-i fixa standarde prea înalte pentru că cele pe care şi le fixează singur sunt de cele

mai multe ori prea înalte.

Sper să nu mă

deranjezenimeni!

Sper să nu mă deranjezenimeni!

c) Adaptează-ţi stilul în funcţie de cel al copilului tău

Probabil s-a remarcat deja că membrii unei familii au stiluri diferite. Această constatare nu este ceva rău: familiile fericite sunt acele familii în care există respect pentru felul de a fi al fiecărui membru. Ca părinte, ideal este să-ţi adaptezi stilul în funcţie de cel al copilului tău, în funcţie de nevoile şi trebuinţele sale. Uneori este mai greu să facem acest lucru, mai ales când stilurile sunt diferite, deoarece ne place ceea ce seamănă cu noi şi avem tendinţa de a ne înţelege mai bine cu copiii care au un stil asemănător cu al nostru şi de a-i considera „răi” sau „dificili” pe cei care au un stil diferit. Exemplele următoare ilustrează dificultăţile care apar în familii datorită acestor diferenţe individuale:

Ex. 1: Un părinte interactiv, căruia îi place foarte mult compania celorlalţi, va crede că nu e bine ca fiica lui (stil corect) să stea singură în camera ei şi să citească, va insista să iasă cu prietenii, să se implice şi în alte activităţi, să se distreze. Acest părinte “uită” sau nu înţelege că fiica lui are un stil diferit de al lui, că are alte nevoi şi plăceri diferite decât el, că stilul copilului nu este ceva rău, ci doar diferit.

Ex. 2: O mamă corectă (căreia îi place să aibă o curăţenie desăvârşită în casă) îşi va critica mereu copilul interactiv (care e mai dezordonat din fire şi mai uituc), etichetându-l ca leneş, rău, dezordonat. Dacă această mamă nu acceptă stilul copilului ei, niciunul nu se va simţi bine: ea îşi va reproşa că nu poate să-şi “cuminţească” odrasla, iar copilul se va simţi incapabil, lipsit de valoare pentru că nu reuşeşte să-şi mulţumească mama.

Ex. 3: Copilul sensibil poate fi intimidat uşor de energia şi autoritatea părintelui directiv. Poate să sufere mult din cauza criticilor şi etichetărilor frecvente de genul „Eşti bleg/ moale /slab” şi să se subaprecieze.

Ex. 4: Copilul hotărât, având dorinţa de a controla şi acţiona, poate foarte uşor să

exaspereze un părinte suportiv, căruia îi plac liniştea şi atmosfera calmă. Cea mai mare problemă o poate constitui disciplina. Părintele suportiv are tendinţa de a fi prea îngăduitor, de a evita conflictele, iar copilul poate profita de această situaţie. Indiferent de costuri, părintele vrea pace în casă, nerealizând că acest lucru pe termen lung are doar dezavantaje: un copil care nu mai poate fi controlat.

Ex. 5: Părintele suportiv şi copilul sensibil au multe în comun şi se pot bucura unul de prezenţa celuilalt. Amândoi apreciază o atmosferă familială relaxantă, liniştită, calmă şi fac tot posibilul să o menţină. Le place să “nu facă nimic” – petrecând multe după-amieze uitându-se la televizor, mergând la pescuit sau la cumpărături - fără să fie îngrijoraţi sau preocupaţi de altceva. Dacă părintele este prea protector, copilul ar putea deveni dependent şi neajutorat. De asemenea, deoarece niciunul nu vrea să-l supere pe celălalt, s-ar putea ca sentimentele, emoţiile neplăcute să fie refulate (neexprimate), iar cu timpul, acest obicei de a nu discuta despre situaţiile mai delicate poate constitui o problemă.

Ex. 6: Înclinaţia părintelui corect pentru detalii şi tendinţa de a face lucrurile bine, sunt tocmai ceea ce-i trebuie copilului sociabil pentru a fi mai echilibrat şi pentru a obţine succes în viaţă. În acelaşi timp, copilul poate constitui pentru părinte o sursă de bucurie şi veselie, datorită înclinaţiei lui spre seriozitate. Dar, pentru că sunt diferiţi în ceea ce priveşte ritmul şi priorităţile, le este greu să se înţeleagă: dorinţa persistentă şi intensă a acestui copil de a se distra, îl poate irita uşor pe părinte.

În exemplele de mai sus, cei mai mulţi părinţii greşesc crezând că dacă lor le place ceva şi ceilalţi ar trebui să aibă preferinţe similare privind modul de petrecere a timpului, de implicare în diferite acţiuni, de comunicare şi interacţiune cu ceilalţi. Astfel, nu fac decât să-şi impună propriul stil şi să forţeze copilul să se comporte asemenea lor.


2� 2�


Ca părinte, aminteşte-ţi că ne simţim bine, confortabil şi încrezători în noi, atunci când ne comportăm conform stilului nostru şi ne simţim mai puţin confortabil, atunci când suntem forţaţi să adoptăm diferite stiluri.

În primul rând, identifică diferenţele care există între voi şi recunoaşte că anumite aspecte ale copilului tău nu sunt aşa cum ţi-ar plăcea ţie să fie. Însă, a şti acest lucru, nu înseamnă să-l şi accepţi. Este ca şi în cazul unei dureri de cap: a şti că ai o durere de cap, nu înseamnă neapărat că o şi accepţi. A şti, înseamnă că admiţi faptul că ea există. A accepta durerea înseamnă nu numai a admite că ea există, ci şi a realiza că, deşi e neplăcut să ai o durere de cap, poţi să te simţi bine şi să-ţi continui activităţile zilnice chiar dacă ea persistă. Reîntorcându-ne la ceea ce ne interesează: a-l accepta pe copil aşa cum este, implică a recunoaşte diferenţele dintre voi, implică a conştientiza că amândoi puteţi să vă simţiţi bine şi să interacţionaţi pozitiv chiar dacă sunteţi diferiţi şi aveţi păreri, preferinţe sau stiluri diferite. În loc de a-l blama pentru ceea ce nu este, încearcă să te focalizezi pe aspectele pozitive ale fiecăruia, pe modul în care vă puteţi îmbunătăţi relaţia şi nu uita că nu există stiluri bune sau rele! Fiecare stil are părţile lui pozitive şi negative. Lasă-l pe copil să se dezvolte conform stilului său, chiar dacă ţi-ar place ca situaţia să fie diferită.

Dacă eşti flexibil şi te adaptezi stilului copilului, atunci:

• el se va simţi bine, confortabil, acceptat;• se va wdezvolta armonios conform stilului său;• va avea o imagine de sine pozitivă;• se va simţi iubit, înţeles şi fericit.

În caz contrar, dacă nu accepţi stilul copilului şi încerci să-ţi impui propriul stil:

• vei fi nefericit ca părinte - te vei simţi vinovat pentru problemele copilului tău;• copilul va avea de suferit, simţind nemulţumirea ta; • neînţelegerile vor fi din ce în ce mai multe, deoarece copilul va dori până la urmă să se

dezvolte conform stilului său;• fiind mereu criticat, va învăţa să nu mai aibă încredere în el şi asta îl va afecta pe tot

parcursul vieţii.

Ce trebuie să faci?

Să înveţi să accepţi stilul copilului şi să îl respecţi pentru ceea ce este el, şi nu pentru ceea ce vrei tu să devină !


2� 2�


IIIÎNVATA-L SA-SI GESTIONEZE EMOTIILE „Oamenii plini de viata sunt ca razele soarelui, îi încânta pe toti din jurul lor...” H.W. Beecher

obiceiuri emoţionale sănătoase, care să-i ajute pe copii să fie mai productivi, mai eficienţi şi să interacţioneze pozitiv cu ceilalţi.

Cunoscând cele trei componente de bază ale inteligenţei emoţionale, – şi anume: recunoaşterea şi exprimarea emoţională, înţelegerea şi controlul emoţiilor, – îi putem ajuta pe copiii noştri să le dezvolte. Mai jos, voi sublinia acele aspecte asupra cărora ar fi bine să insistăm în vederea formării şi dezvoltării de timpuriu a acestor competenţe emoţionale.

Învaţă-l să-şi recunoască şi să-şi exprime emoţiile

Ce urmăreşti? Să-l înveţi să utilizeze cuvinte şi expresii care denumesc stări emoţionale, să identifice emoţiile pe care le are în diferite situaţii, să poată să-şi exprime emoţiile, să le recunoască la ceilalţi şi să se adapteze lor.

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) Profită de orice situaţie care se iveşte şi ajută-l să-şi identifice emoţia şi s-o eticheteze verbal, descriind tu însuţi emoţiile copilului tău: „Observ că nu-ţi place când plec de acasă ...”, „Remarc că eşti supărat când...”, „Eşti bucuros că ...” Astfel, îl ajuţi să-şi conştientizeze propriile trăiri, să le eticheteze corect, să se simtă

înţeles şi ascultat. Începând cu vârsta de 2-3 ani, copiii pot fi învăţaţi să-ţi exprime verbal emoţiile de bază: „sunt vesel”, „sunt speriat”, „sunt fericit” sau „sunt supărat”. De asemenea, îl poţi învăţa că emoţiile noastre sunt asociate cu anumite expresii faciale. De exemplu: „Tanti plânge. Probabil că este supărată”, „Fetiţa este tare bucuroasă. Uite cum râde!”. Cu cei mari, putem apela la diferite jocuri şi activităţi:

• să relateze cât mai multe situaţii în care au avut emoţii diferite (s-au simţit bine, bucuroşi sau când au fost supăraţi, furioşi sau speriaţi);

• să ghicească emoţiile trăite de alte persoane în diferite situaţii: „Cum crezi că s-a simţit Ionel când i s-a stricat maşina?”;

• putem utiliza poze, imagini cu feţe umane care exprimă diferite emoţii pentru a-i învăţa să recunoască expresiile emoţionale şi să le eticheteze;

• le putem citi poveşti şi apoi putem discuta împreună atât despre emoţiile diferitelor personaje („Cum s-a simţit prinţesa când...”), cât şi despre propriile experienţe emoţionale („Te-ai simţit si tu...? Când? Cum te-ai simţit azi?”).

b) Fii un model pentru copilul tău şi exprimă-ţi verbal emoţiile („Sunt bucuros când ne jucăm împreună”, „M-am simţit bine când am fost la cumpăraturi şi mi-ai dat o mână de ajutor”) şi încurajează-l să facă acelaşi lucru chiar dacă este vorba despre emoţii complexe sau negative, cum ar fi furie, vină, ruşine.

c) Putem să-i învăţăm să facă distincţia dintre emoţiile plăcute (bune) şi cele neplăcute (rele) şi să le reamintim că este omeneşte să le trăim şi pe unele şi pe celelalte. Toate emoţiile sunt naturale, doar comportamentele care le însoţesc pot fi în regulă sau nu.

d) Este important pentru sănătatea noastră mentală, psihică, să ne exprimăm emoţiile. În calitate de părinţi, ar fi bine

să nu încercăm să suprimăm exprimarea emoţională a copiilor noştri. Din păcate, această situaţie este destul de frecvent întâlnită, mai ales în cazul băieţilor, când de mici le trasmitem să fie BĂRBAŢI, adică să nu fie plângăcioşi şi mârâiţi. Faptul că un copil nu-şi exteriorizează emoţiile, nu înseamnă că el nu are trăiri, nu înseamnă că este mai puternic în situaţia respectivă şi ştie cum să se adapteze ei. Absenţa exteriorizării presupune doar mascarea acelor emoţii mai puţin acceptate de ceilalţi, interiorizarea lor, iar toate acestea ar putea avea efecte negative în timp asupra copilului, asupra organismului sau asupra modului în care se descurcă în anumite situaţii şi relaţionează cu ceilalţi. Nu întâmplător, majoritatea soţilor se retrag în carapacea lor şi preferă să nu discute cu soţiile lor când au anumite probleme. Asta pentru că de mici nu au fost încurajaţi să discute, să-şi exteriorizeze emoţiile, mai ales cele negative, care ar sugera o anumită slăbiciune şi care ar fi în contradicţie cu ceea ce se crede că înseamnă să fii bărbat.

Învaţă-l să înţeleagă emoţiile

Ce urmăreşti?Să înţeleagă cauza emoţiei respective, a consecinţelor ei şi a contextului în care a apărut.

Acest pas este destul de greu de realizat datorită mentalităţii existente despre ceea ce determină emoţiile. Mulţi au impresia că evenimentele sau persoanele din jur sunt responsabile pentru emoţiile lor. Auzim astfel de comentarii toată ziua: „Soţul meu mă scoate din sărite!”, „Fiica noastră este imposibilă. Mă irită tot timpul...”, ”Soţul meu e mai tot timpul plecat, iar eu mă simt singură şi depresivă”.

În literatura de specialitate se precizează că, de fapt, nu aceste evenimente şi persoane cauzează emoţiile, ci modul în care noi le percepem şi le interpretăm. Dacă emoţia ar fi determinată de situaţie, atunci toată

Inteligenţa emoţională este un termen „la modă” astăzi. Pe scurt, desemnează abilitatea unei persoane de a-şi regla şi controla emoţiile. Această abilitate influenţează modul în care noi funcţionăm în diferite situaţii, este strâns legată de competenţa socială, adică de modul în care interacţionăm cu ceilalţi, de modul în care ne adaptăm în situaţii noi şi complexe.

Studiile de specialitate evidenţiază că acei copii care îşi cunosc şi gestionează emoţiile au mai mare succes în relaţiile cu alţi copii, sunt mai populari şi au mai mulţi prieteni. Cu alte cuvinte, sunt mai competenţi din punct de vedere social, sunt mai productivi în diferite domenii şi au mai multe şanse de a fi mulţumiţi şi eficienţi în viaţă. În schimb, copiii cu un control emoţional slab sunt mai predispuşi la conflicte, ceea ce creşte riscul de a fi respinşi de alţi copii şi de a se simţi mai puţin eficienţi.

Chiar dacă inteligenţa emoţională are şi o determinare genetică, fiind influenţată de temperamentul fiecăruia, important este, din punctul nostru de vedere, al părinţilor, că poate fi modelată de relaţiile sociale şi de experienţa de viaţă. Altfel spus, deprinderile emoţionale ale copiilor pot fi dezvoltate pe parcursul copilăriei şi adolescenţei prin educaţie. Chiar există programe educaţionale care au drept scop „alfabetizarea emoţională”, formarea unor


30 31


lumea care trăieşte o anumită experienţă ar trebui să aibă aceleaşi trăiri emoţionale. Noi ştim din proprie experienţă că lucrurile nu sunt aşa. Să ne imaginăm următoarea situaţie: două mămici sunt acasă şi pregătesc mâncarea în timp ce copilul fiecăreia, de câteva luni, care adormise doar de câteva minute, se trezeşte plângând. Una dintre mămici este deranjată de plânsul copilului, chiar iritată: „Nu mă lasă în pace nici 5 minute, iar eu am atâtea de făcut!”. Cealaltă se îndreaptă liniştită spre camera copilului: „Probabil îl doare burtica şi are nevoie de mine”. Cele două mămici au emoţii diferite în aceeaşi situaţie. Asta înseamnă că nu plânsul copilului este cauza emoţiilor lor, ci modul în care ele au interpretat situaţia respectivă. Prima mămică este frustrată că nu reuşeşte să facă ce şi-a propus din cauza solicitărilor copilului, în timp ce a doua este nerăbdătoare să-i dea o mână de ajutor micuţului.

Cu alte cuvinte, modul în care noi percepem şi interpretăm realitatea, semnificaţia pe care noi o dăm unui eveniment, sunt direct responsabile de trăirile noastre emoţionale: dacă noi gândim adecvat, raţional vom avea emoţii moderate (iritare, îngrijorare, tristeţe), care ne ajută să depăşim situaţiile dificile; dacă gândim inadecvat, iraţional vom avea emoţii mai intense şi supărătoare (furie, anxietate, depresie), care nu numai că ne împiedică să rezolvăm situaţia, ci chiar pot să complice şi mai mult lucrurile.

Dincolo de aspectele teoretice, acest model are valoare terapeutică importantă, deoarece aduce în prim plan ideea că trăirile noastre emoţionale sunt determinate mai mult de noi, decât de ceilalţi. Asta înseamnă că putem avea control asupra propriilor emoţii şi, mai mult, îi putem învăţa şi pe copiii noştri să înţeleagă că emoţiile îşi au rădăcinile în gânduri şi idei, şi orice schimbare a lor implică schimbări şi la nivelul emoţiilor. Sunt capabili să

înţeleagă acest lucru doar în jurul vârstei de 11-12 ani. Până atunci, copiii cred că emoţiile lor sunt cauzate de situaţiile şi evenimentele din jur (la 3 ani sunt supăraţi pe balon când acesta s-a spart, sunt trişti că s-au lovit de colţul mesei şi îşi descarcă supărarea lovind masa) sau de persoanele din jur (la 8-9 ani un copil se supără pe mama lui când aceasta îi interzice să se uite la televizor şi nu înţelege că de fapt este supărat pentru că nu mai poate viziona serialul lui preferat).

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) Evită utilizarea mesajelor de genul „M-ai supărat”, „Din cauza ta m-am stresat toată ziua”, mesaje, care nu fac decât să alimenteze ideea că emoţiile sunt cauzate de celelalte persoane, iar noi nu avem nici un control asupra lor. Înlocuieşte-le cu expresii în care descrii atât ceea ce simţi, cât şi comportamentul copilului, subliniind consecinţele comportamentului său: „Mă supăr când mă minţi; mă faci să nu mai am încredere în tine altădată”, „Nu-mi place să văd că...”.

b) Pornind de la ocaziile care se ivesc, învaţă-l că emoţiile sunt individualizate, că oamenii pot să aibă emoţii şi reacţii diferite în aceeaşi situaţie, faţă de acelaşi eveniment. Unii se bucură când afară ninge, în timp ce alţii se întristează; unii sunt încântaţi că vor merge în excursie, în timp ce alţii sunt speriaţi. Copiii au reacţii emoţionale diferite pentru că evenimentul are o relevanţă diferită pentru ei (unii se bucură când afară ninge pentru că vor putea să meargă la săniuş sau schi, iar acest lucru le place foarte mult; unora nu le place iarna şi frigul, iar din acest motiv, prima ninsoare poate să-i întristeze).

c) Ajută-l să conştientizeze legătura dintre gânduri şi emoţii. Întrebările următoare pot fi de ajutor: „Cum s-a simţit Maria? Dar Ioana? Au avut emoţii asemănătoare? De ce crezi că au emoţii diferite în aceeaşi situaţie? Cum s-au comportat ele?”

d) Ajută-l să identifice cauza propriilor emoţii. Profită de situaţiile care se ivesc pentru a discuta despre ele şi pentru a-l orienta:

Situaţia 1: Copilul: Nu-mi mai place de Cristian! Părintele: Observ că te-a supărat ceva, din moment ce spui că nu-ţi mai place de Cristian. Copilul: Nu a vrut să se joace cu mine! Părintele: Şi ce înseamna asta? Copilul: Că nu-i mai pasă de mine! Părintele: Să înţeleg că eşti supărat pentru că nu s-a jucat cu tine şi crezi că nu mai e interesat de tine?

Situaţia 2: Copilul: Sunt supărat pe tine! Părintele: Văd că eşti supărat pentru că nu te las să te joci la calculator. Iar ţie îţi place tare mult să te joci!

Situaţia 3:Copilul: Sunt trist că s-a stricat maşina.Părintele: Da. Eşti trist pentru că maşina ta preferată s-a stricat.

Poţi apela la citirea unor poveşti pentru a identifica emoţiile personajelor principale şi cauza lor: „Cum s-a simţit fiica împăratului? Ce anume a întristat-o aşa de tare? Ce a gândit ea atunci? Ce a dorit ea să se întâmple?”

e) Stimulează-l să conştientizeze că modul în care gândeşte are impact asupra emoţiilor lui şi poate influenţa şi comportamentul.

Învaţă-l să-şi controleze emoţiile

Ce urmăreşti?Să aibă abilitatea de a-şi modifica, schimba, inhiba anumite emoţii, pentru a-şi atinge scopurile într-o manieră acceptabilă social.

Copiii învaţă de mici diferite strategii de reglare emoţională. Cu cât acumulează mai multe strategii de reglare şi exprimare emoţională, cu atât se vor adapta mai bine şi vor avea mai mult succes în situaţiile

sociale. Copiii care eşuează în dobândirea unor abilităţi de reglare emoţională sunt mai agresivi, nu pot să-şi stăpânească furia direcţionată către ceilalţi, toate acestea putând avea consecinţe sociale dezastruoase.

De exemplu, copiii mici, până la 5 ani, recurg la următoarele strategii pentru a se proteja, pentru a se acomoda mai bine în diferite împrejurări noi pentru ei, pentru a evita situaţii neplăcute sau pentru a obţine ceea ce doresc:

• apelează frecvent la ajutorul părinţilor pentru a-i scoate din încurcătură (ex: când alţi copii din parc îl împing, Marius, un băieţel de un an şi jumătate, o strigă pe mama lui);

• se distanţează de sursa de stres (ex: un copil de 2 ani se poate retrage cu jucăriile lui într-un colţ pentru a evita să fie deranjat de ceilalţi copii şi să rămână fără jucării);

• distragerea atenţiei –atunci când sunt certaţi, unii copii încearcă să distragă atenţia părinţilor, făcând altceva, cu scopul de a schimba subiectul discuţiei; de exemplu, băieţelul meu în situaţiile în care se simte intimidat (mai ales în prezenţa străinilor) se joacă cu degeţelele spunând că a făcut „AU!”

• exprimarea emoţiilor, a frustrării (ex: crizele de furie, atât de cunoscute de fiecare părinte sunt modalităţi prin care copilul îşi exprimă nemulţumirea şi încearcă să obţină ceea ce doreşte apelând la tot arsenalul de care dispune: strigăte, lovituri, trântit pe jos; aceste crize ar trebui privite nu ca dezastre, ci ca oportunităţi pentru a-l învăţa să reacţioneze şi să comunice într-o manieră eficientă şi adecvată situaţiei).

Pe parcursul copilăriei, copiii îşi dezvoltă strategii de reglare emoţională, care sunt din ce în ce mai complexe. Astfel, la 11 ani mascarea emoţiilor poate fi o strategie folosită de mulţi copii pentru a ieşi din


32 33


anumite situaţii neplăcute sau pentru a avea un comportament dezirabil social (un copil îşi maschează adevăratele emoţii când primeşte o jucărie care nu-i place). Unii încep să discute despre ceea ce simt, sau pot „intenţionat” să nu se mai gândească la numite evenimente, situaţii dacă acestea sunt supărătoare. Dacă sunt sensibilizaţi, pot conştientiza legătura dintre gânduri şi emoţii; chiar pot să–şi analizeze ori să schimbe trăirile emoţionale, prin modificarea ideilor şi gândurilor care stau în spatele lor. Important este să înţeleagă cauza emoţiilor şi anume, semnificaţia şi interpretarea pe care ei o dau situaţiei respective. Fiind alături de ei, discutând cu ei despre experienţele lor, îi putem ghida, ajuta, încuraja să-şi dezvolte modalităţi cât mai variate şi mai eficiente de reglare emoţională.

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) În primul rând, fii un model pentru copilul tău şi nu uita că cel mic poate prelua foarte uşor modul în care tu reacţionezi în diferite situaţii. Dacă devii uşor furios sau ai impulsuri agresive, probabilitatea ca şi el să se comporte similar în situaţii asemănătoare va fi mare. În schimb, dacă reuşeşti să îţi controlezi şi să îţi gestionezi emoţiile, el va prelua şi va învăţa aceste strategii adecvate, mai ales dacă îi oferi sprijinul atunci când are nevoie.

b) Nu-l pedepsi pentru reacţiile emoţionale şi comportamentale, mai puţin adecvate, cum ar fi ostilitatea, agresivitatea, furia. În astfel de situaţii, discută cu el, încearcă să înţelegi modul în care a reacţionat. Percepe aceste situaţii ca oportunităţi în care:

• îl poţi învăţa ceea ce este acceptat şi ceea ce nu este din punct de vedere social;

• îl poţi îndruma să conştientizeze consecinţele reacţiilor sale atât asupra lui, cât şi asupra celorlalţi (Ce crezi că se va întâmpla dacă vei continua să te comporţi aşa? Cum te vor percepe ceilalţi? Ce vor crede despre tine şi despre comportamentul tău? Ce rezolvi comportându-te astfel? Cum te vei simţi?);

• îl ajuţi să conştientizeze că sunt şi alte modalităţi de a reacţiona în situaţia respectivă (Ce soluţii există? Cum ai putea să-ţi schimbi comportamentul?)

c) Important este să simtă că-i acceptăm toate emoţiile, că-l acceptăm aşa cum este. Nu e bine să-l învinovăţim sau să ne distrăm pe seama lui când reacţiile lui emoţionale sunt mai puţin dezirabile şi denotă teamă. Dacă îi transmitem doar că e nepotrivit să aibă aceste reacţii şi folosim formulări ca „Ce fel de bărbat eşti? Băieţii nu plâng când merg la grădiniţă!”, „De ce te porţi ca un bebeluş acum?”, „Intră în apă. Nu se va întâmpla nimic. Hai odată!”, „Ce mă enervezi când eşti fricos ca o fetiţă!”, el se va simţi incompetent, nu va avea încredere în abilităţile lui, iar pe termen mai lung frica lui va creşte. Mustrându-l, nu-l înveţi cum să abordeze aceste situaţii dificile pentru el. În astfel de împrejurări, poţi verbaliza emoţiile copilului (ex. „Observ că îţi este frică să...”), puteţi discuta despre ele, despre dificultăţile pe care le întâmpină, despre modul în care percepe el situaţia respectivă şi îl poţi ajuta să înfrunte situaţia atunci când e pregătit să o facă.

d) Ajută-l să înţeleagă că poate să-şi schimbe emoţiile, că poate avea control asupra lor, prin analiza şi modificarea gândurilor, prin înţelegerea contextului în care a apărut evenimentul respectiv. Putem să-i prezentăm anumite situaţii şi să-l rugăm să ne descrie emoţiile pe care le-ar avea (Ex.1. Deşi ridică mâna pentru a răspunde la întrebările învăţătoarei, aceasta solicită alţi copii. Ex.2. Se

opreşte pe stradă să întrebe pe cineva cât este ceasul, dar persoana respectivă nu-i răspunde). După ce îşi descrie emoţiile, putem să îi mai furnizăm câteva informaţii suplimentare despre cele două situaţii (Ex.1. Fiind sfârşit de an, învăţătoarea a ascultat copiii care nu aveau suficiente calificative. Ex.2 Persoana era surdă şi nu a înţeles întrebarea) şi să-l rugăm din nou să ne descrie emoţiile lui. Foarte probabil, nu numai emoţiile lui sunt diferite, ci şi atitudinea faţă de cele două persoane e modificată şi asta pentru că el are o altă interpretare despre cele două situaţii. Cele două situaţii relatate mai sus sunt relevante pentru ceea ce se întâmplă în viaţa de toate zilele: de obicei nu avem acces la toate informaţiile despre o situaţie. Ne formăm o reprezentare despre ea, care este doar un decupaj al realităţii, mai mult sau mai puţin distorsionat, pe care îl putem interpreta mai mult sau mai puţin adecvat şi raţional. Atât reprezentarea pe care o avem, cât şi interpretarea situaţiei respective sunt cele care dau culoare şi intensitate emoţiilor noastre, şi ne determină reacţiile comportamentale.

e) Fii alături de copil în situaţiile dificile, provocatoare pentru el şi învăţă-l cum să reacţioneze, cum să-şi controleze emoţiile negative şi mai puţin adecvate. Să luăm exemplul unui băiat, Adrian, de 10 ani, care este furios că un grup de băieţi din clasă se distrează pe seama lui. De obicei, în astfel de situaţii nu numai că îşi exprimă furia, dar tendinţa lui este de a folosi agresivitatea ca măsură de protecţie împotriva lor. Ce ai putea să faci într-o astfel de situaţie? În primul rând, să-l faci să se simtă înţeles, să-i spui că este normal ca o astfel de situaţie să fie neplăcută pentru el. Ajută-l să-şi dea seama că agresivitatea nu-i va rezolva problemele (deoarece, aşa cum râsul şi buna dispoziţie sunt molipsitoare, şi agresivitatea produce mai multă agresivitate în jur); mai mult, agresivitatea poate accentua sau agrava situaţia, iar acest lucru nu este de dorit pe termen mai lung. Ca alternativă, îl poţi ajuta să-

şi verbalizeze furia („Nu-mi place, mă deranjează că se distrează pe seama mea”). În al doilea rînd, îl poţi învăţa să nu mai fie deranjat de această situaţie şi să tolereze comportamentele celorlalţi, schimbând interpretarea asupra evenimentului respectiv („Probabil nu au nimic cu mine; comportamentul lor este doar o consecinţă a felului lor de a fi şi a problemelor lor”). Puteţi recurge la un experiment împreună: să urmărească ce se va întâmpla dacă nu va mai răspunde tachinării celorlalţi şi se va comporta ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Probabil tachinarea va dispărea, nemaifiind recompensată (agresivitatea lui Adrian era un fel de recompensă pentru ceilalţi). Iată cum, pornind de la situaţii concrete, îi putem învăţa să-şi gestioneze emoţiile şi să se descurce singuri pentru a rezolva o problemă. Bineînţeles există şi alte modalităţi de a rezolva această situaţie în calitate de părinte (poţi discuta cu învăţătoarea, poţi discuta cu ceilalţi copii sau cu părinţii lor), dar trebuie să-ţi aminteşti în astfel de situaţii că ceea ce vrei să obţii nu este doar ameliorarea conflictului, ci să-l înveţi pe copilul tău să se descurce singur şi să poată să-şi controleze emoţiile. Furia şi agresivitatea copilului, intervenţia directă a părinţilor nu sunt soluţii eficiente în astfel de situaţii. Când sunt puţin mai mari, îi putem învăţa că de fapt nu comportamentul celorlalţi copii (adică cicăleala) le determină furia, ci credinţa lor că ceilalţi nu trebuie să aibă un astfel de comportament, iar dacă se întâmplă aşa ceva atunci e insuportabil sau greu de trecut cu vederea.

f) Am subliniat de multe ori în conţinutul acestei broşuri că ideal este să-i învăţăm pe copii că lumea nu este una perfectă, că are neajunsurile şi imperfecţiunile ei, că nu toţi oamenii au comportamente dezirabile şi se comportă aşa cum considerăm noi că ar trebui să se comporte. Pentru sănătatea psihică şi emoţională este bine să acceptăm aceste realităţi şi să le privim ca fiind într-o oarecare măsură normale. În caz contrar,


3� 3�


devenim îmbufnaţi ori de câte ori este o discrepanţă între realitate, pe de o parte, şi aşteptările ori dorinţele noastre, pe de altă parte şi avem tendinţa de a ne subestima pe noi sau pe ceilalţi (Ex „Dacă Ionel nu se joacă cu mine înseamnă că nu-i place de mine sau că e o problemă cu mine”); avem sentimentul că nu mai suportăm persoana sau situaţia respectivă („E nedrept să mă trateze astfel sau să-mi vorbească aşa!”); tindem să exagerăm totul şi să vedem situaţia ca fiind mai neagră decât este în realitate („Dacă mama nu se joacă cu mine înseamnă că nu mă iubeşte”; „Dacă am luat un calificativ mic înseamnă că nu sunt deştept”). În astfel de situaţii, discuţiile cu copilul despre ceea ce simte, despre ceea ce s-a întâmplat îl pot ajuta să privească situaţia dintr-un unghi diferit, să aibă o gândire mai raţională, adecvată. Acest lucru induce automat o schimbare la nivelul trăirii emoţionale. De aceea, întrebări de genul „Cum te vezi tu în situaţia respectivă?”, „Ce cred ceilalţi despre tine?” sunt folositoare.

De asemenea, dacă identifici anumite erori la nivelul gândirii copilului tău (ex. trage concluzii pripite, se subestimează prea uşor, generalizează) încurajează-l să le testeze şi să investigheze dacă sunt adevărate sau nu.

Pentru ilustrare să luăm următorul exemplu: Cosmina, o fetiţă de 10 ani, nu a fost chemată să se joace cu celelalte fetiţe din faţa blocului. Ea s-a supărat şi a considerat că fetiţele nu o mai plac din moment ce nu au chemat-o la joacă. O putem ajuta pe Cosmina să analizeze şi să vadă mai realist această situaţie, discutând cu ea: Eşti sigură că nu au încercat să ia legătura cu tine? Poate nu te-au găsit acasă. Poate într-adevăr nu au încercat să te contacteze. Sunt şi alte motive pentru care nu ai fost invitată? Ce alte explicaţii găseşti? Doar pentru că nu ai fost chemată la joacă, înseamnă că lor nu le pasă de tine? Ţie ţi s-a întâmplat să nu chemi alte fetiţe la

joacă? Când? Ce s-a întâmplat atunci? Cum sunt fetiţele respective? De ce ar trebui să te invite, doar pentru că aşa doreşti tu? Ce ai putea să faci să nu te deranjeze atât de tare această situaţie? Ce altceva ai putea face în acest timp?


3� 3�


Din păcate, viaţa nu este mereu corectă şi dreaptă, uşoară şi plăcută, aşa cum am vrea să fie. Unii dintre noi acceptă mai uşor această realitate, în timp ce alţii ripostează chiar de la primele provocări sau obstacole. Ca urmare, în jurul nostru sunt oameni furioşi, nervoşi, care nu ştiu să tolereze situaţiile frustrante şi neplăcute. Îi vedem peste tot: pe stradă, în magazine, la serviciu, în parcuri. Şoferii au o toleranţă scăzută atunci când traficul e aglomerat, când unii sunt prea grăbiţi şi „uită” să respecte regulile de circulaţie, când unui începător i-a murit motorul în mijlocul intersecţiei. La fel se întâmplă şi în magazine când vânzătoarea îşi ignoră clientul care aşteaptă sau când clientul e mai repezit şi îi vorbeşte urât. Devenim furioşi când prietenul cu care avem întâlnire întârzie, când copilul nostru nu cooperează şi îl ia pe „nu” în braţe, când aflăm că nu am promovat un examen, când aşteptăm în zadar autobuzul în staţie, când finalizarea unui proiect necesită efort, muncă, implicare şi renunţarea la plăceri; lista ar putea continua. Cunoaştem cu toţii aceste situaţii şi modul în care se simte şi reacţionează persoana în cauză. Ceea ce se ştie mai puţin e faptul că aceste persoane îşi cauzează singure furia, pentru că se aşteaptă ca lucrurile din jur să se întâmple într-un anumit fel, dorit de ele, şi considerat ca fiind normal. Se aşteaptă ca ceilalţi să le trateze corespunzător, să fie săritori şi amabili, se aşteaptă să obţină relativ uşor

ceea ce şi-au propus şi să nu întâmpine prea multe dificultăţi. Cu alte cuvinte, se aşteaptă ca totul să fie aşa cum doresc ei să fie. Şi nu conştientizează că atâta timp cît ei au aceste pretenţii faţă de modul în care ceilalţi ar trebui să se comporte, faţă de modul în care ar trebui să decurgă anumite evenimente, se vor simţi prost şi se vor înfuria când dorinţele lor nu se împlinesc. Şi ajung să facă un deserviciu propriei persoane (nu se vor simţi bine, îşi strică ziua), celor din jur (îi pot necăji pe cei dragi prin faptul că sunt tot timpul morocănoşi şi nemulţumiţi), organismului lor (cu timpul pot să apară boli psihosomatice) şi în niciun caz nu rezolvă problema care a constituit sursa iritării lor.

Aşa că, în situaţiile frustrante, ne rămân două variante:

1. să percepem aceste „nedreptăţi” şi inconveniente ale vieţii ca fiind naturale şi să acceptăm comportamentele celorlalţi ca atare, eventual să încercăm să îmbunătăţim ceea ce se poate schimba,

2. să devenim furioşi ori de câte ori nu ne convine ceva, ori de câte ori aşteptările noastre nu sunt în acord cu realitatea.

Care dintre cele două variante este mai sănătoasă pentru noi? Cum aţi vrea să se comporte copilul nostru în situaţii similare? Sfatul meu este să-l învăţăm de mic să tolereze situaţiile neplăcute, pentru că oricât de bine intenţionaţi suntem ca

părinţi, nu-l putem scuti de ele. Până la urmă va trebui să se confrunte cu astfel de situaţii, care fac parte din viaţa noastră; Le întâlnim indiferent de traseul pe care îl alegem în viaţă, indiferent de statutul socio-economic sau suportul pe care îl vom avea. Iată, pe scurt, câteva sfaturi care, implementate, îl pot ajuta pe copil să fie mai puţin anxios şi să se simtă mai confortabil cu propria persoană şi cu ceilalţi, chiar şi în situaţii frustrante:

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) Fii un model pentru copilul tău şi învaţă să tolerezi evenimentele neplăcute. Cum ar putea copilul să fie tolerant dacă tu nu poţi suporta situaţiile în care ceilalţi greşesc sau nu se comportă adecvat şi tu sfârşeşti prin a te descărca, insultându-i pe ceilalţi, ridicând tonul, exteriorizându-ţi furia. Încearcă să rămâi calm în astfel de momente, chiar dacă situaţia nu-ţi convine. Exprimă-ţi nemulţumirea, dar fără a ridica tonul sau a folosi cuvinte neadecvate.

b) Ai grijă cum reacţionezi când copilul tău are o criză de furie. În niciun caz printr-o altă criză de furie. Nu-l certa, nu-l blama, nu-l lovi pentru că tot ceea ce reuşeşti să faci e să prelungeşti tot spectacolul, să încurajezi alte reacţii neadecvate şi să-i arăţi celui mic că nici tu nu ştii cum să faci faţă unei astfel de situaţii.

c) Nu fi îngrijorat de crizele de furie ale copilului tău. În primii ani de viaţă (de la 2 la 4 ani), aceste crize de furie sunt oarecum normale şi nu reprezintă o incapacitate a copilului de a se descurca în situaţiile dificile. Reprezintă modul în care el reacţionează când ceva nu-i place sau când nu reuşeşte să obţină ce îşi doreşte. El nu are la îndemână mijloace prin care să ne comunice dorinţele şi intenţiile lui. Odată cu achiziţia limbajului, aceste crize de furie, (atenţie: dacă nu sunt alimentate de către părinţi!), scad în frecvenţă şi chiar dispar, deoarece el poate recurge la mijloace mai adecvate pentru a obţine ceea ce vrea (de exemplu, negocierea, şantajul). Important e ca în astfel de situaţii să nu alimentăm prin reacţiile noastre apariţia acestor crize de furie în viitor (vezi capitolul legat de disciplinare).

d) Manipulează frustrările din viaţa copilului. Cât timp e mic, e bine să reducem frustrările inutile ale copilului prin manipularea mediului. De exemplu, nu are sens să lăsăm la îndemâna lui obiecte pe care le considerăm interzise. Asta nu înseamnă să-i facem pe plac copilului cu orice preţ, ci doar să eliminăm sursele inutile de frustrare. E bine, de mic, să-l învăţăm să respecte regulile casei, să ştie că are interdicţie în anumite locuri sau cu anumite lucruri. O disciplină corespunzătoare îl ajută de mic să fie mai tolerant şi mai înţelegător.

IV ÎNVATA-L SA TOLEREZE FRUSTRAREA „Viata nu este nici dreapta, nici nedreapta, ci doar asimetrica.”


3� 3�


Pe măsură ce creşte, nu mai are nici un sens să-l protejăm de realităţile zilnice mai puţin plăcute, ci chiar am putea să-l expunem gradat la ele. De exemplu, să-i dăm anumite responsabilităţi – cum ar fi să-şi cureţe singur camera, să-şi pregătească micul dejun-, pentru a-l obişnui să devină independent. În caz contrar, va deveni dependent de cei din jur, iar ca tânăr va întâmpina dificultăţi în a se descurca singur, abilităţile lui de a tolera situaţiile reale de viaţă în care va avea responsabilităţi multiple şi sarcini variate, fiind minime.

e) Nu-l răsfăţa cu prea multe cadouri. Părinţii, mai ales cei care au o bună situaţie financiară şi cei care sunt implicaţi în domeniul profesional mult timp, au tendinţa să satisfacă uşor nevoile şi cerinţele copiilor şi îi „răsfaţă” cu multe jucării, haine, calculatoare, telefoane mobile. Nu fac distincţia între nevoile reale şi dorinţele copilului, între ceea ce este necesar, util şi ceea ce este un moft. Un astfel de copil, răsfăţat, nu va învăţa să aprecieze ceea ce are, nu va simţi că merită ceea ce are, din moment ce le obţine pe toate oarecum pe gratis, iar toleranţa la frustrare a acestui copil va fi mică atunci când nu mai poate obţine ceea ce doreşte şi nu o să ştie cum să facă faţă situaţiilor mai puţin prielnice.

f) Învaţă-l să gândească raţional, să aibă o filozofie de viaţă care îl ajută să înţeleagă

că ar fi frumos dacă ar obţine întotdeauna ceea ce vrea şi ar fi bine dacă ceilalţi ar reacţiona aşa cum doreşte, dar că e foarte puţin probabil să se întâmple asta, pentru că viaţa e departe de a fi perfectă şi uşoară. Şi, ca urmare, e bine să nu se aştepte ca totul să decurgă după propria lui dorinţă. Aminteşte-i această lecţie ori de câte ori ai ocazia să o faci (de exemplu, atunci când vrea să abandoneze un proiect pentru că-l consideră prea dificil, când refuză să iasă afară pentru că ceilalţi nu-i fac pe plac).

g) Nu-l blama dacă este ostil sau furios într-o anumită situaţie. Discută cu el, vezi ce crede despre situaţia respectivă şi încearcă să-l înveţi să aibă o altă reacţie, mai adecvată. Asta nu înseamnă să-l încurajăm să-şi reprime sentimentele şi emoţiile. Trebuie să învăţăm să avem respect pentru emoţiile celuilalt, chiar dacă sunt negative şi intense. Însă îl putem ajuta să înţeleagă de ce are aceste emoţii, conştientizând propriile pretenţii rigide care au cauzat trăirile respective. Îl putem ajuta să se liniştească, explicându-i că furia nu îl ajută şi nici nu soluţionează problema. Dacă Andrei crede că este furios din cauza lui Alin, colegul lui de clasă, care este bătăuş şi agresiv cu majoritatea copiilor, îl putem ajuta să se liniştească, explicându-i că nu Alin l-a făcut furios, ci ceea ce şi-a spus el despre ce a făcut acesta „Nu mai suport să se comporte aşa. Nu trebuie să fie agresiv”. Uneori îl liniştim dacă îl ajutăm să privească dintr-un alt unghi situaţia şi să

găsească explicaţii pentru comportamentul celorlalţi: „Alin trebuie să se simtă tare prost, din moment ce vrea să se impună, provocându-i la bătaie pe ceilalţi băieţi”.

h) Învaţă-l să aprecieze munca şi să aibă preocupări cât mai variate. Studiile de psihologie ne arată că, în general, persoanele educate sunt mai satisfăcute de propria viaţă şi mai fericite dacă se implică într-un domeniu profesional şi dacă au mai multe interese şi preocupări extraprofesionale. Asta înseamnă să fim buni şi eficienţi în domeniul profesional, să facem cu plăcere ceea ce facem, dar să avem şi alte preocupări decât cele profesionale.

Apreciez mult dictonul: „Scopul vieţii este o mulţime de scopuri” şi ar bine să-l preluăm şi să-l transformăm într-o filozofie de viaţă, care să ne ghideze atât pe noi, cât şi pe copiii noştri. Să învăţăm şi noi, dar şi micuţii noştri să ne implicăm în cât mai multe domenii, să avem interese şi preocupări variate. Pe cei mici îi putem încuraja să se implice în activităţi sportive şi cercuri creative, să încerce experienţe şi asta nu pentru a obţine performanţe, nu pentru a câştiga sau a fi în centrul atenţiei, ci pentru plăcerea şi bucuria de a face, de a se implica. Jucaţi-vă împreună şi învaţă-l că nu este important să câştige. A câştiga tot timpul poate să devină plictisitor la un moment dat, pe când un joc cu un partener la fel de bun ca şi el poate să devină

provocator şi mult mai interesant. De asemenea, ori de câte ori ai ocazia, încearcă să-i transmiţi ideea că nimic important nu se obţine uşor şi că a munci pentru a-ţi atinge obiectivele este ceva plăcut. Poate este greu să-i „inoculezi” o astfel de idee copilului tău adolescent, care s-a izbit deja de mentalitatea existentă ce promovează succesul rapid, fără multe eforturi şi implicare. Dar, putem veni cu unele contraargumente şi cu exemple concrete din domeniile lui de interes, despre oameni care au reuşit, care au muncit pentru succes.

Cu cei mici este mai simplu: îi putem încuraja să se implice în proiecte şi sarcini a căror finalizare durează mai mult: să construiască împreună cu bunicul o colivie pentru papagal, să-şi dreseze căţeluşul, să înveţe să joace şah sau să cânte la chitară, să aibă grijă de grădina lui, să colecţioneze timbre sau altceva. Pe parcurs, laudă-l pentru progresele făcute, încurajează-l să continue atunci când devine neîncrezător şi e pe punctul de a abandona. Şi, foarte important, învaţă-l să-şi accepte stângăciile şi greşelile, ca elemente normale în procesul de învăţare.

În caz contrar, va creşte cu ideea că totul se va obţine foarte uşor şi va abandona repede orice sarcină atunci când va trebui să muncească pentru a-şi împlini o dorinţă sau când va întâmpina anumite obstacole. Va


�0 �1


fi frustrat şi nervos când va fi nevoit să se pregătească pentru un extemporal, pentru bacalaureat, pentru admiterea la facultate, nu va avea răbdarea necesară să înveţe o limbă străină sau să finalizeze o sarcină mai complexă.

Îmi amintesc cu nostalgie, cum în copilărie colecţionam timbre. Şi cu câtă plăcere ne implicam pentru a strânge cît mai multe, pentru a face rost de timbrele lipsă dintr-o serie. Ne adunam bani pentru a ne cumpăra timbre, uneori „prestam” anumite munci pentru a cîştiga suma necesară (mergeam la cumpărături), mediam întâlniri între copiii care colecţionau timbre pentru a face schimburi şi a ne debarasa de dubluri. Şi ce bucuroşi eram când mai completam încă o serie! Ştiam cu toţii că a avea un album însemna implicare pe termen lung, înseamnă să strângem bani şi să renunţăm la alte tentaţii, dar o făceam cu plăcere.


�2 �3


VÎNVATA-L SA FIE DISCIPLINAT „Ceea ce vom semana azi, vom culege mâine.”

joacă; daca minte, îşi pierde credibilitatea în faţa prietenilor; dacă nu-şi face temele, va avea note mici). Nu trebuie să-l obligăm să facă ceea ce credem noi că este bine pentru el, ci să-l încurajăm să ia singur anumite decizii, dar să-şi asume responsabilitatea acţiunilor sale („Este decizia ta cum îţi organizezi timpul şi la ce oră te culci, dar dimineaţă trezirea e la 7, iar temele trebuie să fie terminate”). Este bine să fim perseverenţi şi să-l orientăm până când nu mai are nevoie de sfaturile noastre, până când devine independent şi este capabil să decidă singur ceea ce e cel mai bine pentru el.

În continuare mă voi focaliza asupra modelului ABC comportamental care, înţeles şi corect aplicat, ne poate salva în aproape toate situaţiile, pentru că ne ajută să înţelegem comportamentele copilului nostru şi ne oferă sugestii privind modul în care putem reacţiona pentru a produce schimbarea dorită. Nu uita: cel mai practic lucru este o teorie bună!

Modelul ABC comportamental

Orice comportament apare pentru că are un beneficiu, un câştig. Chiar şi cele mai ciudate şi de neînţeles comporta-mente ale copilului (din punctul nostru de vedere, al părinţilor, nu şi din punctul lor de vedere) apar pentru că au consecinţe pozitive, le aduc anumite câştiguri şi beneficii. Aceste beneficii (pe care le vom numi întăriri pozitive, recompense sau consecinţe pozitive) sunt

Disciplinarea e un factor important în atingerea obiectivelor pe termen lung şi pentru creşterea satisfacţiei personale. Dacă ne uităm în jur la persoanele care au succes în viaţă, vom constata că autodisciplina are un rol esenţial: le ajută să se integreze şi să se adapteze în viaţa socială, să respecte anumite reguli, să aibă o conduită adecvată în diferite împrejurări şi să urmărească atingerea scopurilor propuse.

Ceea ce vreau să subliniez aici e faptul că disciplinarea copilului nu înseamnă (cum cred mulţi părinţi) să-l facem pe cel mic să se comporte aşa cum vrem noi, să eliminăm toate comportamentele negative ale copilului, care pe noi, părinţii ne deranjează sau ne pun într-o lumină nefavorabilă, mai ales în public. Disciplinarea nu înseamnă aplicarea unor reguli rigide, absurde, care să nu ţină seama de vârsta copilului, de nevoile şi nivelul lui de dezvoltare şi înţelegere, de temperamentul şi felul de a fi al copilului, ci înseamnă să-l înveţi să aibă o conduită adecvată în diverse situaţii sociale, să ia decizii, să-şi asume responsabilităţi, să facă distincţia dintre ceea ce e mai mult sau mai puţin acceptat de ceilalţi.

De exemplu, a învăţa un copil mic să fie disciplinat, presupune a-l obişnui cu un program (de somn, de masă, de joacă); a-l face conştient că şantajul ori crizele de furie nu funcţionează pentru a obţine

ceea ce doreşte; să respecte regulile casei, care ţin de bun simţ şi de relaţionarea cu ceilalţi (să mănânce în bucătărie la masă; să-şi adune jucăriile; să nu scrie pe pereţi; să nu strice mobila şi obiectele din jur; să ştie de interdicţie; să interacţioneze cu ceilalţi copii astfel încât părinţii să nu fie nevoiţi să evite parcurile din cauza crizelor de furie sau a „loviturilor şi palmelor” date celorlalţi.

Câştigurile disciplinării ar trebui să fie bilaterale: pentru tine:- eşti mai eficient şi satisfăcut ca părinte, cooperezi mai bine cu copilul tău, reuşeşti să schimbi comportamentele indezirabile ale copilului, îţi îmbunătăţeşti relaţia cu el şi petreceţi mai mult timp de calitate împreună; pentru copilul tău:- învaţă anumite abilităţi care îl ajută să fie mai independent, să găsească mai uşor soluţia potrivită, să se simtă puternic şi încrezător în forţele proprii.Disciplinarea unui copil nu e o sarcină uşoară pentru că de mic, copilul este centrat pe plăcere, e un mic „hedonist”, care nu ştie nimic despre disciplină, nu ştie ce e bine şi ce nu e bine. Aici e rolul tău de părinte: să intervii nu ca să-i „strici” plăcerea (el în continuare va fi centrat pe plăcere), ci ca să-l orientezi, să-l sfătuieşti, să-l înveţi anumite reguli şi abilităţi care îl vor ajuta ulterior să se adapteze mai uşor în diferite situaţii.O atitudine permisivă, lipsită de autoritate din partea părintelui încurajează apariţia comportamentelor negative la copil,

a crizelor de furie, a „mârâielilor” şi şantajului. Un astfel de părinte, va simţi că nu mai face faţă provocărilor zilnice, va constata că cel mic s-a transformat treptat într-un adevărat tiran, asupra comportamentului căruia el, adultul, nu mai are nici un control. Nici cel mic nu este scutit de probleme, deşi la prima vedere am înclina să credem că îi merge foarte bine. Fiind pus să facă faţă în alte situaţii decât cele obişnuite, când obţine ceea ce vrea, va fi surprins de dificultăţile întâlnite, de un posibil insucces.

Este bine să ne reamintim ceea ce urmărim pe termen lung pentru copilul nostru: să devină o persoană independentă, satisfăcută, eficientă şi mulţumită de ceea ce face. Asta presupune fixarea şi atingerea scopurilor, ambiţie, muncă, perseverenţă, renunţări la tentaţiile din jur. Toate acestea implică disciplină, înţelegerea faptului că acţiunile noastre au consecinţe, că ceea ce vom semăna azi, vom culege mâine, că ceea ce facem azi, are urmări în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat (de exemplu, cu cât vom investi mai mult timp, efort şi muncă, vom avea şanse mai mari să fim eficienţi în domeniul ales; şi un sportiv, pentru a avea rezultate, se antrenează zilnic, renunţă la întâlnirile săptămânale cu prietenii, este atent la obiceiurile alimentare). Ar fi bine să-l învăţăm de timpuriu pe copilul nostru să fie disciplinat. Disciplina începe din primele săptămâni de viaţă ale copilului. Cu cât este mai mic, cu atât este mai uşor să-l învăţăm să devină disciplinat, să respecte regulile casei. Dacă începem acest proces după o perioadă în care am fost permisivi şi lejeri, poate resimţi schimbarea noastră de atitudine ca lipsă de afecţiune şi percepe toate regulile ca pe nişte constrângeri. Dacă însă procedăm cu tact şi afecţiune, va învăţa treptat să aibă o conduită adecvată şi să se supună regulilor esenţiale. Important este să conştientizeze consecinţele comportamentelor sale (dacă este certăreţ, va fi evitat de partenerii de

Altfel, spus, esenţa modelului ABC

este:Comportamentele apar într-un anumit

context şi se menţin în timp datorită consecinţelor lor. Dacă un comportament este urmat de consecinţe pozitive, atunci el persistă, se menţine în timp. Dacă el este urmat de consecinţe negative, va tinde să dispară. De reţinut e faptul că modificând mediul

în care apare comportamentul sau consecinţele lui, putem schimba ori

îmbunătăţi comportamentul respectiv.

Altfel, spus, esenţa modelului ABC

este:Comportamentele apar într-un anumit

context şi se menţin în timp datorită consecinţelor lor. Dacă un comportament este urmat de consecinţe pozitive, atunci el persistă, se menţine în timp. Dacă el este urmat de consecinţe negative, va tinde să dispară. De reţinut e faptul că modificând mediul

în care apare comportamentul sau consecinţele lui, putem schimba ori

îmbunătăţi comportamentul respectiv.


��


d) Să-i distragem atenţia spre alte activităţi atunci când anticipăm apariţia unui comportament problematic. Dacă plecarea din parcul de joacă constituie o problemă de cele mai multe ori, atunci putem foarte uşor distrage atenţia copilului mic de la joc, invitându-l să „căutăm” împreună un avion sau un porumbel (dacă este interesat de ele). De, asemenea, atunci când observăm că se plictiseşte de o activitate şi este pe punctul de a reacţiona negativ (aruncă jucăriile sau face o altă năzbâtie) putem să-i oferim să aleagă între alte două jocuri „Ai vrea acum să te joci cu plastelina sau să-ţi spun o poveste?”. Scopul este de a-i canaliza din nou atenţia spre ceva plăcut şi interesant şi de a minimiza şansele de manifestare a comportamentelor problematice.

CUM PUTEM ÎMBUNĂTĂŢI COMPORTAMENTELE COPILULUI?

Pentru părinţi, una dintre cele mai folositoare metode de îmbunătăţire a comportamentului copiilor lor, este întărirea pozitivă. Studiile realizate arată că folosirea sistematică a principiilor acestei metode duce la schimbări rapide şi eficiente la nivelul comportamentului copilului. Altfel spus, este una dintre cele mai sigure şi profitabile investiţii pentru orice părinte.

Dar, pentru început, să vedem ce este o întărire pozitivă şi cum funcţionează ea.

Exemplu: Dacă după ce îşi

adună singură jucăriile, Mariei i se spune “Bravo, ai făcut o treabă

bună!”, în situaţiile

viitoare, ea va tinde să-şi

cele care menţin în timp comportamentele noastre. De asemenea, comportamentele pot avea şi urmări nedorite (consecinţe negative) şi, în acest caz, ele tind să scadă în frecvenţă.

Exemplu:Realizarea lecţiilor de către copii constituie o problemă pentru mulţi părinţi. Este un comportament care se realizează într-un anumit context (la o anumită oră, într-o anumită locaţie, e nevoie de linişte, de anumite materiale: cărţi, creioane, caiete etc.) şi se menţine în timp datorită consecinţelor. Apelând la consecinţe pozitive- apreciem faptul că îşi face lecţiile, suntem interesaţi de şcoală, încurajăm rezultatele, progresele făcute („Sunt tare mândră de tine când reuşeşti să-ţi termini singur lecţiile!”, “Uite ce progrese ai făcut la matematică! Acum te descurci mult mai bine!”), copilul este mai motivat să fie compliant şi să-şi finalizeze temele. În schimb, dacă comportamentul copilului este urmat de consecinţe negative (note proaste, dezinteres din partea părinţilor), el va tinde să nu mai fie preocupat de realizarea lor şi să-şi canalizeze energia spre alte activităţi. Putem îmbunătăţi comportamentul copilului manipulând şi mediul în care el învaţă (cu cât acesta este mai structurat şi ordonat, cu atât distractorii sunt mai puţini, iar copilul poate învăţa mai uşor). De exemplu, pentru a-l ajuta pe copil să devină mai eficient, putem schimba

Iată câteva sugestii, care implementate, ne ajută să avem o zi mai liniştită şi cu mai puţine situaţii neplăcute:

a) Să ne asigurăm că cel mic are un program zilnic pe care îl cunoaşte şi care este respectat. Aceste rutine (ora de masă, de culcare, de joacă, de ieşit afară) îi ajută să se simtă în siguranţă şi cresc cooperarea copilului pentru anumite sarcini sau activităţi. Spre exemplu, nu mai e nevoie să ducem muncă de lămurire când e timpul să meargă la culcare, el ştiind că după ce face duş şi se îmbracă în pijama, urmează să meargă la culcare.

b) Să-i planificăm activităţile şi să-l informăm dacă urmează să facem ceva mai deosebit. Dacă ştim că vom pleca în vizită la prieteni care au copii, este indicat să-i aducem la cunoştinţă planul nostru şi ceea ce se aşteaptă de la el: „Cristi, prietenul tău te aşteaptă. Vrea să te joci frumos cu jucăriile lui şi să te simţi bine. Cred că o să-ţi placă tare mult.”). Astfel, copilul poate anticipa ce urmează să se întâmple şi va fi mai pregătit pentru situaţia respectivă. Dacă într-o anumită situaţie, probabilitatea e foarte mare ca el să recurgă la un comportament problematic (de exemplu, de cele mai multe ori, când mergeţi la cumpărături începe să plângă pentru că vrea să-i cumperi o maşină) e bine să te gândeşti la câteva strategii de prevenire a comportamentului respectiv (discută cu el ceea ce urmează să cumpăraţi, reaminteşte-i că nu cumpăraţi maşină, îi poţi da diferite responsabilităţi în magazin- să pună el cumpărăturile în coş sau să ducă el coşul pentru a-i distrage atenţia de la ceea ce doreşte şi pentru a-l ajuta să aibă un comportament adecvat).

c) Să-l implicăm în activităţi cât mai interesante şi mai plăcute. Cu cât este implicat în mai multe activităţi şi jocuri care îi fac plăcere, cu atât scad şansele ca el să se plictisească şi să fie nevoit să recurgă la comportamente problematice.

Întărirea pozitivăO întărire pozitivă poate

fi orice îşi doreşte un copil (atenţie, laudă, o jucărie, un zâmbet,

o bomboană) şi care, administrată imediat după un anumit comportament, creşte probabilitatea de apariţie a acelui comportament în situaţii asemănătoare. Prin urmare, întărirea pozitivă este o

consecinţă a unui comportament, care influenţează frecvenţa

acelui comportament.

Întărirea pozitivăO întărire pozitivă poate

fi orice îşi doreşte un copil (atenţie, laudă, o jucărie, un zâmbet,

o bomboană) şi care, administrată imediat după un anumit comportament, creşte probabilitatea de apariţie a acelui comportament în situaţii asemănătoare. Prin urmare, întărirea pozitivă este o

consecinţă a unui comportament, care influenţează frecvenţa

acelui comportament.

momentul în care învaţă (nu imediat după şcoală, ci după ce a făcut o pauză în care s-a odihnit sau s-a jucat), locul (nu în bucătărie unde este agitaţie, ci în camera lui, nu în pat, ci la birou), putem aranja camera copilului astfel încât tentaţiile care există să fie cât mai mici (să nu aibă televizor sau telefon în cameră, biroul să nu-i fie plin de jucării ori să-i fie în dezordine, scaunul copilului să nu fie chiar lângă geam- astfel încât să se uite mai mult afară decât să înveţe).

De asemenea, este important de ştiut faptul că un copil învaţă anumite comportamente prin imitarea şi observarea celorlalţi. Toţi cei din preajma copilului (părinţi, bunici, ceilalţi copii) constituie modele pentru acesta (de exemplu: un copil învaţă să salute străinii, observând că şi ceilalţi fac acelaşi lucru de fiecare dată când întâlnesc câte o persoană, sau un copil învaţă un joc, remarcând jocul copiilor din parc). De aceea, se impune a avea grijă de propriul comportament în preajma copilului, care la vârste foarte mici este ca un burete care absoarbe toate informaţiile pe care le receptează în jurul lui.

Nu trebuie neglijat nici faptul că de multe ori putem preveni apariţia comportamentelor problematice, mai ales dacă ne cunoaştem copilul şi îi observăm comportamentul în situaţii cât mai diferite.

Contextul

COMPORTAMENTUL

Contextul

COMPORTAMENTUL

Consecinţe pozitive → menţinerea comportamentului

Consecinţe negative → dispariţia comportamentului

Consecinţe pozitive → menţinerea comportamentului

Consecinţe negative → dispariţia comportamentului

Sumarizarea modelului ABC


��


adune jucăriile. În termeni psihologici, putem spune: când o întărire pozitivă („Mă bucur că ţi-ai adunat jucăriile. Ai făcut o treabă bună!”) este administrată imediat după un anumit comportament (adunarea jucăriilor), ea va creşte probabilitatea ca acel comportament să se repete în viitor (Maria va tinde să-şi adune jucăriile).

Tipuri de întăriri pozitive:

Există mai multe tipuri de întăriri. Important este ca întărirea pozitivă să fie relevantă pentru copil, să fie ceva ce îşi doreşte sau îi face plăcere:

• Activităţi: anumite hobby-uri şi interese (desenul, muzica, dansul), sportul (alergatul, înotul, mersul cu bicicleta, fotbalul), vizionarea anumitor programe la TV, jocul la calculator

• Recompense sociale: o atenţie, un zâmbet, o îmbrăţişare, o laudă (“Sunt mândră de tine!”), încurajarea („Ai făcut progrese foarte mari”), aprecierea („Mulţumesc. Mi-ai fost de un mare ajutor azi!”)

• Obiecte: jucării, cadouri

• Consumabile: sucuri, anumite mâncăruri preferate, fructe;

• Recompense simbolice: anumite jetoane care pot fi schimbate ulterior în ceva ce-i place copilului. Se poate negocia cu el ca, de fiecare dată când finalizează o sarcină (stabilită în comun) să primească un jeton (poate fi orice: o bilă, un cartonaş). Când are adunat numărul de jetoane stabilit împreună, copilul este recompensat (este important ca întărirea care i se dă să fie relevantă pentru el). Este, de asemenea, important ca această negociere/ înţelegere să fie stabilită şi respectată de către ambele părţi. Pentru ca implicarea şi cooperarea copilului să fie mai mare, se poate scrie un contract (chiar de către copil), care să fie semnat de ambele părţi şi pus undeva la vedere.

Ex. 1: În cazul lui Andrei, un băieţel de 4 ani care folosea frecvent cuvinte urâte, pe care le-a învăţat de la ceilalţi copii, am apelat la întăririle simbolice: în ziua în care nu folosea cuvinte urâte primea un vagon (o imagine), pe care îl lipea singur lângă celelalte vagoane achiziţionate. Când trenuleţul lui a avut un număr de 7 vagoane a fost dus, ca recompensă, la grădina zoologică. În săptămânile următoare scopul lui a fost să realizeze un trenuleţ şi mai lung pentru a merge în vizită la o prietenă. Astfel, cu ajutorul întăririlor, Andrei a învăţat să se autocontroleze şi să nu mai vorbească urât. În timp, s-a urmărit ca Andrei să aibă un limbaj adecvat fără să fie nevoie de întăriri.

Exemple privind efectele întăririi pozitive:

Situaţia

1.Mama este ocupată,pregătind masa.

2.Tatăl şi fiul se întorc dintr-o excursie, iar tatăl începe să despacheteze bagajele.

Situaţia

1.Mama este ocupată,pregătind masa.

2.Tatăl şi fiul se întorc dintr-o excursie, iar tatăl începe să despacheteze bagajele.

Comportamentul copilului

Fiul ei de 4 ani, care de obicei este neastâmpărat, stă liniştit în camera luişi se joacă.

Copilul – spre uimirea părintelui - începe să-şi ajute tatăl.

Comportamentul copilului

Fiul ei de 4 ani, care de obicei este neastâmpărat, stă liniştit în camera luişi se joacă.

Copilul – spre uimirea părintelui - începe să-şi ajute tatăl.

Consecinţa imediată

Mama, de îndată ce termină, se duce şi se joacă pentru un timp cu fiul ei.

După ce termină, îi mulţumeşte copilului pentru ajutorul oferit şi-l invită la o îngheţată.

Consecinţa imediată

Mama, de îndată ce termină, se duce şi se joacă pentru un timp cu fiul ei.

După ce termină, îi mulţumeşte copilului pentru ajutorul oferit şi-l invită la o îngheţată.

Efectul de lungă durată

În viitor, băiatul va tinde să se joace liniştit în camera lui, datorită atenţiei care i s-a acordat.

În situaţii asemănătoare, copilul îşi va ajuta părintele.

Efectul de lungă durată

În viitor, băiatul va tinde să se joace liniştit în camera lui, datorită atenţiei care i s-a acordat.

În situaţii asemănătoare, copilul îşi va ajuta părintele.

În ambele situaţii, părinţii recompensează comportamentele adecvate ale copiilor (joacă în prima situaţie; apreciere şi îngheţată, în a doua), încurajând astfel, apariţia unor reacţii similare şi în alte împrejurări.

Când folosim întăriri pozitive?

Putem apela la întăriri pozitive când:

1. vrem să-l învăţăm pe puiul nostru un comportament nou (să-şi strângă jucăriile din cameră, să pronunţe cuvinte noi, să dea o mână de ajutor la sarcinile gospodăreşti);

2. vrem să creştem frecvenţa sau durata unui comportament dorit care a apărut deja (să se joace mai mult timp singur, să fie preocupat şi interesat de mai multe activităţi sau jucării, să citească mai mult).

De asemenea, întărirea pozitivă este foarte eficientă şi în situaţiile în care încercăm să-l dezobişnuim pe cel mic de un comportament neadevat, dacă este folosită concomitent cu alte metode comportamentale (de exemplu, ignorăm copilul atunci când apelează la strigăte şi cuvinte urâte pentru a cere ceva, şi, în acelaşi timp, îl recompensăm atunci când are un comportament adecvat, opus celui negativ şi spune „Te rog, dă-mi...”). Prin aceste întăriri, îi transmitem copilului ideea că ne place cum se comportă, că e bine ceea ce face, că suntem mulţumiţi de felul în care s-a manifestat. Mai mult, încurajăm apariţia comportamentelor şi obiceiurilor care sunt de dorit în diferite situaţii, iar copilul se simte bine, apreciat, valoros şi încrezător în propriile forţe.

Suntem obişnuiţi să percepem comportamentele corecte ale copiilor ca ceva obişnuit, ca fiind normale, fireşti şi uităm să le apreciem, ba chiar le ignorăm uneori. Cea mai frecventă eroare a părinţilor este faptul că uită cât de importantă este întărirea pozitivă în creşterea şi educarea copilului. Imaginează-ţi următoarea situaţie: prietenii de familie

vin în vizită şi copilul se comportă bine (ceea ce e destul de neobişnuit). În astfel de situaţii, cei mai mulţi părinţi cred că acesta este modul în care un copil ar trebui să se comporte şi nu fac nimic. În schimb atunci când comportamentul copilului lasă de dorit, părinţii reacţionează. Îţi este această situaţie familiară?

Ignorând comportamentul adecvat al copilului (nu administrăm întăriri pozitive), nu-l încurajăm ca în situaţii similare să se comporte asemănător. Este indicat să întărim pozitiv comportamentul adecvat al copilului, astfel încât să conştientizeze că i-am remarcat şi i-am apreciat comportamentul. Nu uita: copiii nu sunt diferiţi de noi. Aşa cum nouă ne place să primim complimente, să fim apreciaţi pentru munca noastră, aşa le place şi lor. Şi nu-i aşa că atunci când suntem recompensaţi pentru ceea ce facem, ne simţim bine, valoroşi şi tindem să repetăm activitatea respectivă?

Mai jos sunt prezentaţi paşii care sunt indicaţi a fi urmaţi atunci când doreşti îmbunătăţirea sau formarea unui nou comportament:

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) Selectează comportamentul pe care doreşti să-l îmbunătăţeştiÎn primul rând, gândeşte-te la un comportament pe care vrei să-l îmbunătăţeşti sau să-l formezi. Pentru ca eficienţa acestei metode să fie mai mare, este indicat ca acel comportament să fie cât mai specific şi să ştii ce vrei să obţii. Cu cât comportamentul este mai specific, cu atât vei avea un control mai mare asupra modificării lui, iar satisfacţia ta va fi mai mare. E mult mai uşor să-l convingem să-şi aranjeze hainele în dulap, decât să devină ordonat; să mănânce mai multe fructe, decât să mănânce mai mult; să zâmbească mai des sau să salute, decât să fie mai sociabil.


��


comportamentul respectiv din proprie iniţiativă, fără să fie nevoie să-i reamintim acest lucru. Este important să nu uităm că e nevoie de repetiţie şi exerciţiu atunci când dorim să-l învăţăm un comportament nou. Nu e suficient să-i spunem şi să-i arătăm o singură dată ceea ce trebuie făcut. De exemplu, pentru a-l învăţa pe un copil să-şi lege şireturile singur, este nevoie să-i arătăm de mai multe ori cum să facă, să-l ghidăm şi să-l ajutăm până reuşeşte să se descurce singur.

CUM SCĂPĂM DE COMPORTAMENTELE NEDORITE?

Am văzut cum putem îmbunătăţi anumite comportamente, dar cum putem oare să le schimbăm pe cele care ne dau bătăi de cap?Şi, din păcate, nu suntem privaţi de aşa ceva! Cei mici ne pot transforma uşor ziua într-un coşmar: jucării împrăştiate peste tot, ţipete şi urlete când ceva nu le convine, lipsa de cooperare, mobilă şi pereţi stricaţi, mâncare aruncată pe jos. Faptul că nu mai avem timp pentru noi..., nici nu mai intră în discuţie. Cei mai mari ne oferă alte provocări: nu vor să mai citească, îşi petrec ziua în faţa televizorului sau calculatorului, nu mai au un program de somn şi masă, sunt dezordonaţi, au tot felul de pretenţii, care mai de care, iar tu, ca părinte stai şi te întrebi cum ai ajuns în situaţia asta?Partea bună este că există “leac” şi pentru aşa ceva.

În primul rând, ar trebui să înţelegem de ce se comportă copilul nostru astfel? Aşa cum evidenţiază şi modelul ABC comportamental prezentat anterior, chiar şi cele mai problematice şi de neînţeles comportamente ale copilului apar şi se menţin pentru că acestea le aduc anumite câştiguri, beneficii (plâng pentru că ştiu că e cea mai bună metodă de a-şi sensibiliza mama pentru a obţine ceea ce doresc, refuză să-şi facă curat în casă deoarece ştiu că până la urmă camera va fi curăţată de altcineva, fac tot felul de boacăne: scriu pereţii, rup cărţile pentru a

pozitive pentru copilul sociabil, dar nu mai au acelaşi efect în cazul copilului hotărât. Pentru a fi eficientă, o întărire pozitivă nu trebuie să fie costisitoare sau deosebit de scumpă. Întăririle sociale, micile atenţii şi activităţile s-au dovedit a fi suficient de eficiente pentru a-ţi atinge scopurile. Următoarele întrebări ar putea să-ţi fie de folos în identificarea întăririlor pozitive care se potrivesc copilului tău: Care sunt mâncărurile şi sucurile lui preferate? Ce îi place să facă în timpul liber? Ce îl interesează? Cum şi cu cine îi place să se joace? Ce hobbyuri are? Cum reacţionează la laudă şi la îmbrăţişări?Cea mai bună metodă de identificare a întăririlor pozitive este observarea copilului în situaţii naturale şi testarea anumitor întăriri pozitive.

c) Treci la acţiune şi recompensează comportamentele adecvate ale copilului

Creează oportunităţi sau profită de situaţia în care copilul are

comportamentul dorit pentru a aplica întărirea imediat după realizarea lui, astfel încât copilul să o perceapă ca fiind o consecinţă a comportamentului său. Pentru ca eficienţa întăririlor să fie mai mare, este bine ca la început, în faza de învăţare a comportamentului, întărirea

pozitivă să se administreze după fiecare comportament dorit,

iar apoi (în faza de menţinere a comportamentului) să se administreze

aleatoriu, tot la 2-3 comportamente. Dacă folosim întăriri continue (copilul este întărit de fiecare dată când…), el va învăţa foarte repede comportamentul nou, dar îl va uita la fel de repede nemaifiind întărit. Mai mult, copilul ar putea să te şantajeze, spunând : „Am făcut curat în cameră. Nu-mi dai...”. Întărirea intermitentă (doar din când în când) s-a dovedit a fi mai eficientă, în sensul că noul comportament este mai persistent şi mai rezistent la lipsa de întăriri pozitive. Ideal este să întărim un comportament până când copilul realizează

b) Identifică întăririle corespunzătoare Odată identificat comportamentul care urmează să fie îmbunătăţit, e important să te gândeşti la modalitatea de recompensare. Nu toate întăririle enumerate mai sus funcţionează ca întăriri pozitive pentru copii, deoarece ei sunt unici, au nevoi şi trebuinţe diferite. Pentru unii, realizarea unei activităţi constituie o întărire pozitivă; pentru alţii, o bomboană sau o jucărie pe care şi-au dorit-o de mai mult timp. E bine să adaptăm întăririle pozitive în funcţie de nevoile copilului. Nu uita că un obiect sau eveniment este considerat întărire pozitivă doar dacă are efectul aşteptat asupra comportamentului copilului. De exemplu, nu fi surprins dacă ciocolata preferată a copilului nu mai are valoare de întărire, din moment

ce este obişnuit să o primească zilnic. Dacă cel mic nu a fost privat de ea un timp, ciocolata nu mai are eficienţă ca întărire pozitivă. De asemenea, este important să ţinem cont şi de stilul copilului atunci când alegem întăririle pozitive. O îmbrăţişare, un zâmbet, o laudă constituie întăriri

Reguli de administrare a întăririlor pozitive:

• Întărirea pozitivă să fie administrată imediat după comportamentul pe care dorim să-

l obţinem.• Copilul să fie conştient de legătura care există între

comportament şi întărirea pozitivă: “Pentru că m-ai ajutat şi ai avut grijă de frăţiorul tău mai mic, ne vom juca împreună jocul

tău preferat”• Întăririle pozitive trebuie să fie sincere.• Centrează-te pe efortul, strădania copilului şi nu neapărat pe rezultat. Este foarte frecventă situaţia în care, în ciuda eforturilor copilului, rezultatul nu este cel dorit. Se poate întâmpla ca în timp ce te ajută să pregăteşti cina, să spargă o farfurie sau să verse laptele; sau, deşi se străduieşte, nu reuşeşte să rezolve problema la matematică… În aceste situaţii e bine să remarci efortul şi

intenţia lui. "Apreciez faptul că ai încercat să mă ajuţi, chiar dacă nu a ieşit totul cum ai vrut. Data viitoare va

fi mai bine”. Este important în astfel de situaţii să nu-l criticăm pe copil pentru că în viitor

el va tinde să nu ne mai ajute.

Reguli de administrare a întăririlor pozitive:

• Întărirea pozitivă să fie administrată imediat după comportamentul pe care dorim să-

l obţinem.• Copilul să fie conştient de legătura care există între

comportament şi întărirea pozitivă: “Pentru că m-ai ajutat şi ai avut grijă de frăţiorul tău mai mic, ne vom juca împreună jocul

tău preferat”• Întăririle pozitive trebuie să fie sincere.• Centrează-te pe efortul, strădania copilului şi nu neapărat pe rezultat. Este foarte frecventă situaţia în care, în ciuda eforturilor copilului, rezultatul nu este cel dorit. Se poate întâmpla ca în timp ce te ajută să pregăteşti cina, să spargă o farfurie sau să verse laptele; sau, deşi se străduieşte, nu reuşeşte să rezolve problema la matematică… În aceste situaţii e bine să remarci efortul şi

intenţia lui. "Apreciez faptul că ai încercat să mă ajuţi, chiar dacă nu a ieşit totul cum ai vrut. Data viitoare va

fi mai bine”. Este important în astfel de situaţii să nu-l criticăm pe copil pentru că în viitor

el va tinde să nu ne mai ajute.

atrage atenţia părinţilor când aceştia sunt preocupaţi de altceva, vorbesc urât sau ţipă pentru că celorlalţi li se pare amuzant şi se distrează pe seama lor). Dacă nu ar obţine nimic, dacă acest comportament nu ar fi recompensat, atunci frecvenţa lui ar trebui să scadă. Ca urmare, ar fi bine să ne întrebăm în situaţiile în care comportamentul copilului lasă de dorit, ce anume îl menţine? Ce mesaj îi transmit copilului prin modul în care eu, ca părinte, reacţionez în astfel de situaţii? Ce învaţă el din acea experienţă? Îi arăt că nu e bine ceea ce face? Cum îl ajut să-şi schimbe comportamentul?

Îmi amintesc de o mămică, obişnuită să-l eticheteze pe copil şi să-l certe atunci când acesta era neastâmpărat, gălăgios sau întorcea casa pe dos: „Eşti obraznic! Încetează! Dă-te jos acum! Nu face asta!” Uneori se înfuria atât de tare încât ridica tonul sau îl lovea uşor, încercând astfel, să-l potolească, să-l liniştească. În faza imediat următoare începea plânsul, „mutriţele” de supărare (recunosc că cei mici sunt tare simpatici în astfel de momente), iar mama vinovată de comportamentul ei anterior, îl lua în braţe şi încerca să-l liniştească (un altfel de liniştit, de data asta). Bineînţeles că lucrurile în loc să se îmbunătăţească în timp (aşa cum spera mama) se înrăutăţeau: cel mic câştiga teren, iar mama nu înţelegea de ce mustrarea ei nu are nici un efect asupra comportamentului copilului. Nici nu putea să aibă efectul dorit, atâta timp cât ceea ce învaţa copilul din aceste experienţe era opusul situaţiei dorite: „Pot să fac ce vreau eu. Chiar dacă mama strigă la mine şi mă cearta până la urmă mă ia în braţe şi ne împăcăm”.

Chiar dacă nu ne place, ar fi bine să recunoaştem că în cele mai multe cazuri, copiii „dificili” (nu mă refer aici la copii care într-adevăr au anumite probleme sau tulburări de dezvoltare) sunt consecinţele unui stilul parental ineficient, caracterizat prin inconsecvenţă, atitudini ambivalente,


�0 �1


“Nu pot să contez niciodată pe tine!”, “Eşti aşa de prost şi neîndemânatic!”. Din păcate, încă se folosesc aceste pedepse ca metode de disciplinare, deşi s-au dovedit a fi ineficiente şi având efecte secundare asupra copilului.

Înainte de a alege una dintre metodele de mai jos, asigură-te că ştii de ce copilul tău are comportamentul problematic. Cunoaşterea acestui răspuns este cheia unei intervenţii eficiente. Un copil poate avea comportamente problematice în anumite situaţii pentru că nu cunoaşte un alt mod mai adecvat de a reacţiona, de a se comporta în situaţia respectivă. Copilul are nevoie să fie ghidat în astfel de situaţii şi învăţat cum să se comporte. Asta presupune din partea ta răbdare, presupune să-i oferi explicaţii şi să fii un model bun pentru copilul tău. Spre exemplu, un copil de 2 ani poate să fie agresiv în următoarele împrejurări. Reacţiile lui agresive pot fi o modalitate de apărare, de a face faţă situaţiilor sociale noi, când sunt mai multe persoane necunoscute, pot fi o modalitate de a-şi apăra teritoriul atunci când un alt copil se apropie de jucăriile lui, pot fi o modalitate de protest atunci când ceva nu-i convine, sau chiar un mod de a-şi exprima dragostea faţă de tatăl său. Important este să considerăm toate aceste situaţii ca fiind oportunităţi prin care putem să-l învăţăm noi comportamente şi abilităţi de viaţă, esenţiale pentru integrarea lui socială.

Managementul consecinţelor logice

Pentru a reduce frecvenţa, intensitatea sau durata comportamentelor neadecvate ale copilului, care persistă şi încep să devină supărătoare, e bine să ne asigurăm că acestea sunt urmate de consecinţe negative. Toate comportamentele noastre au anumite consecinţe. Unele apar în mod firesc, natural şi se numesc consecinţe naturale (căzând, copilul se loveşte; dacă îşi strică maşina – n-o mai are), în timp ce altele sunt mai puţin evidente şi atunci ar trebui alese de către ceilalţi tocmai pentru a-l ajuta să

conştientizeze că anumite comportamente sunt inadecvate şi au anumite urmări, pentru a-l învăţa să fie responsabil şi să ia decizii singur (dacă refuză să mănânce în bucătărie la masă, atunci să nu primească mâncare; dacă cere ceva, strigând, atunci să i se refuze cererea). Aceste sunt consecinţe logice. Cu cât alegem consecinţe mai naturale (dacă contextul permite), mai “legate” de situaţia respectivă, cu atât şansele de reuşită sunt mai mari. De exemplu, dacă face dezordine în cameră, să-l punem să cureţe; dacă strică un obiect - să-l punem să-l repare; dacă vorbeşte şi se poartă urât cu ceilalţi - să stea singur în camera lui; dacă îşi face cu superficialitate temele - să şi le refacă etc. Aplicarea acestor consecinţe e mult mai eficientă decât critica şi bătaia, şi mai mult, îl ajută pe copil să se maturizeze şi să conştientizeze singur greşelile pe care le face.

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) Identifică comportamentul pe care vrei să-l schimbi (această metodă poate fi eficientă în situaţiile în care copilul refuză să facă ceea ce i se cere, nu vrea să coopereze, sau când comportamentul lui lasă de dorit);

b) Să eliminăm cauza care determină apariţia comportamentului problematic. De cele mai multe ori, înseamnă să retragem consecinţele pozitive, care menţineau comportamentul (de exemplu: să-l ignorăm atunci când strigă, dacă o face pentru a atrage atenţia sau să nu-i mai satisfacem dorinţele imediat dacă apelează la strigăte şi trântit pe jos)

c) Să începem să recompensăm şi să întărim pozitiv comportamentul pe care îl dorim în locul celui supărător. De exemplu, dacă dorim să nu mai fie agresiv cu ceilalţi copii din parc, ar trebui să nu uităm să-l întărim pozitiv în situaţiile în care interacţionează pozitiv cu ceilalţi. Astfel, schimbarea pe care o dorim se produce mult mai rapid. De multe ori, doar întărirea pozitivă a comportamentului dorit poate să scadă semnificativ frecvenţa şi intensitatea comportamentului negativ.

d) Să apelăm la consecinţe negative pentru schimbarea comportamente nedorite folosind diferite metode: managmentul consecinţelor naturale şi logice, ignorarea, time-out, privarea de ceva plăcut, pierderea unui privilegiu. Conform modelului ABC, dacă un comportament (vorbitul urât) este urmat imediat de o consecinţă negativă (ex: mustrare sau ignorare), se tinde ca în situaţii asemănătoare frecvenţa lui să scadă.

Consecinţele negative funcţionează ca nişte „pedepse” pentru copil şi îl ajută să-şi schimbe comporta-mentul, dar nu trebuie confundate cu pedepsele, aşa cum sunt cunoscute la nivelul percepţiei comune. Pedepsele sunt impuse din afară, de o altă persoană, oarecum sunt create artificial şi nu au o legătură logică cu comportamentul copilului, pe când consecinţele sunt experienţele personale proprii care ne indică că ceva nu merge aşa cum ar fi bine. Pedepsele au o conotaţie negativă şi de cele mai multe ori înseamnă bătaie, tras de ureche, de păr sau mustrare folosită mai mult ca etichetare şi blamare a copilului: “Îţi arăt eu ţie!”, “Nu eşti bun de nimic!”,

lipsa de reguli, disciplină ineficientă, autoritate sau permisivitate, înţelegerea greşită a noţiunii de „răsfăţ”. Din păcate, cei mai mulţi părinţi care se află într-o astfel de situaţie nu reuşesc să vadă realitatea aşa cum este şi găsesc foarte repede un ţap ispăşitor pentru situaţia în care se află: „Copilul are o personalitate foarte puternică. Mult mai puternică decât a mea. Face doar ce vrea şi cum vrea el. Nu mă ascultă deloc.” Ar fi interesant să analizăm ce înseamnă într-adevăr o personalitate puternică. În nici un caz un copil- care nu cooperează cu ceilalţi, care jumătate din zi este „mârâit şi plângăcios”, care nu respectă anumite reguli simple (legate de masă, somn, joacă), care manipulează şi şantajează mai tot timpul, încercând să obţină ce vrea el, -nu poate fi considerat un copil cu personalitate puternică. Mai mult, dacă nu se iau anumite măsuri din timp, ar putea avea probleme de adaptare ulterior, când va începe să cunoască adevărata realitate din jur.

ABC-UL PĂRINTELUI:

Concret, ce am putea face să schimbăm anumite comportamente neadecvate ale copilului?

a) Să înţelegem de ce apare comportamentul respectiv: Ce anume îl menţine? Ce anume obţine copilul? Observarea comportamentului copilului în situaţii diferite ne poate ajuta să obţinem răspunsul dorit. De asemenea, următoarele întrebări ne pot ghida: În prezenţa cui apare comportamentul? În ce situaţie sau context apare? Care e locaţia sau ce se întâmplă chiar înainte de apariţia comportamentului? Când apare? În ce moment al zilei sau al săptămânii? Cum reacţionează ceilalţi? Care sunt beneficiile pentru copil? Copilul este ignorat sau primeşte atentie? Obţine sau nu ceea ce doreşte? Când nu apare comportamentul problematic? Care este intensitatea, durata şi frecvenţa comportamentului?

AŞA NU !Ar fi bine să nu recur-

gi la bătaie şi la etichetarea copi-lului tău, deoarece:

• pot apărea efecte secundare asupra copilului pe care nu le poţi controla (dorinţa de răzbunare,

agresivitate, teamă, sentiment de vinovăţie şi nesu-punere, imagine negativă despre propria persoană,confuzie, sentiment de inferioritate, sentiment de in-securitate şi iresponsabilitate)• de cele mai multe ori nu obţii ceea ce doreşti – schim-barea comportamentului problematic Ar fi bine să te gândeşti de două ori înainte de a

folosi aceste pedepse. Ceea ce este de dorit e ca puiul tău să înţeleagă şi să-şi asume

consecinţele comportamentului său, şi nu să fie pedepsit sau să se

simtă umilit.

AŞA NU !Ar fi bine să nu recur-

gi la bătaie şi la etichetarea copi-lului tău, deoarece:

• pot apărea efecte secundare asupra copilului pe care nu le poţi controla (dorinţa de răzbunare,

agresivitate, teamă, sentiment de vinovăţie şi nesu-punere, imagine negativă despre propria persoană,confuzie, sentiment de inferioritate, sentiment de in-securitate şi iresponsabilitate)• de cele mai multe ori nu obţii ceea ce doreşti – schim-barea comportamentului problematic Ar fi bine să te gândeşti de două ori înainte de a

folosi aceste pedepse. Ceea ce este de dorit e ca puiul tău să înţeleagă şi să-şi asume

consecinţele comportamentului său, şi nu să fie pedepsit sau să se

simtă umilit.


�2 �3


b) Explică-i copilului care sunt implicaţiile acţiunilor lui, subliniind de ce nu e bine să aibă un asemenea comportament;

c) Foloseşte-te de consecinţele naturale care apar; în cazul în care nu apar consecinţe naturale după realizarea comportamentului, recurge la aplicarea consecinţelor logice;

d) Asigură-te că cel mic realizează legătura dintre comportament şi consecinţe.Indiferent de situaţie, chiar dacă eşti furios în momentele respective şi ţi se pare că aşa ceva nu trebuia să se întâmple, încearcă să te calmezi, să te linişteşti şi să te asiguri că administrezi nonagresiv consecinţele, într-o manieră care să nu afecteze relaţia de prietenie dintre tine şi copil: “Uite, ai greşit şi trebuie să suporţi consecinţele comportamentului tău. Îmi pare rău, dar asta nu înseamnă că nu mai suntem prieteni”. Altfel, se depreciază, se simte fără valoare ca persoană şi, în plus, poate să te imite - să vorbească urât şi să aibă în continuare comportamente supărătoare.

Privarea de ceea ce-i place sau pierderea unui privilegiu

Pentru copiii mai mari de 2-3 ani, privarea de ceea ce le place sau pierderea unui privilegiu pot constitui metode eficiente pentru scăderea frecvenţei anumitor comportamente nedorite, cu condiţia ca pierderea să fie relevantă, semnificativă pentru copil şi să fie aplicată imediat după comportamentul negativ, astfel încât să fie resimţită ca o consecinţă a comportamentului.

ABC-UL PĂRINTELUI:

a) Identifică comportamentul pe care doreşti să-l schimbi (metoda este eficientă mai ales în situaţiile în care copilul refuză cooperarea);

b) Alege consecinţa cea mai adecvată pentru situaţia respectivă; poate fi pierderea unui privilegiu, mai ales dacă pierderea

Ignorarea

Atenţia părinţilor constituie o recompensă importantă pentru mulţi copii. Se întâmplă de multe ori ca părinţii să recompenseze comportamentele negative ale copiilor prin faptul că se centrează pe copil în situaţiile problematice şi astfel, fără să-şi dea seama, alimentează comportamentele nedorite. Probabil următoarele situaţii vă sunt destul de familiare: copilul face o boacănă, iar părintele merge imediat să vadă ce s-a întâmplat; cei doi fraţi se ceartă, iar părinţii intervin pentru a ameliora conflictul. Prin faptul că li se acordă atenţie în astfel de situaţii, comportamentele indezirabile sunt menţinute în timp. În foarte multe situaţii, ignorarea poate fi folosită ca o metodă eficientă de schimbare a comportamentelor negative ale copilului, mai ales dacă sunt recompensate comportamentele care se doresc în locul celor negative. Ignorarea s-a dovedit a da rezultate în multe situaţii, mai ales atunci când este vorba despre acele comportamente care deranjează şi au apărut recent (copilul vorbeşte urât sau recurge la un limbaj neadecvat, teatralizează când vrea să obţină atenţia cuiva) sau care apar doar ocazional (copilul ţipă). Atenţie însă: nu se ignoră acele comportamentele care pun în pericol copilul. Ignorarea presupune întreruperea contactului vizual şi verbal cu copilul cât timp el se comportă neadecvat. Altfel spus, părintele se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic până când copilul se linişteşte. De exemplu: mama Mariei o ignoră şi îşi continuă activitatea atâta timp cât Maria strigă, se trânteşte pe jos şi plânge. De îndată ce Maria se linişteşte, mama o priveşte, îi zâmbeşte şi o felicită pentru schimbarea de comportament „Mă bucur că te-ai liniştit. Acum putem să discutăm”. De multe ori, reacţia noastră în aceste situaţii (mustrarea verbală, o privire mai insistentă, exprimarea supărării sau furiei) întăresc pozitiv comportamentul copilului şi îl încurajează.

este percepută ca o consecinţă logică a comportamentului copilului (în situaţiile în care Ioana, în vârstă de 12 ani, vorbeşte prea mult la telefon, în ziua următoare pierde privilegiul de a mai vorbi la telefon; dacă un băieţel “uită” să vină acasă la ora convenită de comun acord cu părinţii, a doua zi i se va interzice să mai iasă afară). De asemenea, se poate recurge la privarea de ceva plăcut. În ziua în care a avut un comportament neadecvat, i se interzic anumite activităţi care îi fac mare plăcere: nu se mai uită la desene animate; nu se mai joacă la calculator; nu mai iese afară; nu mai merge în vizită la prietenul lui. Uneori este bine să negociezi împreună cu copilul tău care ar trebui să fie “pedeapsa” cea mai adecvată: “Ce ar trebui să fac pentru ca data viitoare să nu mai întârzii?”. Această negociere e eficientă, deoarece îl ajută să-şi identifice greşelile şi să-şi îndrepte comportamentul. Vei fi uimit de modul în care chiar şi copilul tău de trei ani poate să-şi stabilească singur “pedepse” adecvate. Uneori poţi să recurgi la mai multe variante: “Ce crezi că te-ar putea ajuta ca data viitoare să nu mai faci aşa ceva? Să stai în camera ta toată ziua sau să nu te mai joci la calculator?” Pentru mulţi copii, pierderea privilegiului de a alege este o pierdere importantă, mai ales dacă sunt obişnuiţi să li se ceară părerea, să aleagă şi de aceea poate fi folosită ca metodă disciplinară. Acest privilegiu este cu atât mai important, cu cât se simt valoroşi, utili şi importanţi pentru părinţii lor (de exemplu: să aleagă desertul din ziua respectivă, să aleagă în ce parc vor merge sau ce jucării vor lua cu ei, să aleagă cum să-şi petreacă o după-amiază).

c) Explică-i copilului ce se va întâmpla dacă va continua să se comporte neadecvat. Fii cât se poate de specific privind durata pierderii privilegiului sau a privării de ceva plăcut. Este important ca durata să fie scurtă (o zi sau câteva zile, dar nu câteva săptămâni sau luni) şi proporţională cu severitatea comportamentului. De asemenea, nu e bine ca pierderea să

afecteze emoţional copilul (de exemplu: să nu mai plece în vacanţă cu părinţii sau să nu-şi mai serbeze ziua de naştere).

d) Fii ferm şi implementează această metodă de disciplinare aşa cum aţi discutat. „NU” înseamnă nu. Asigură-te că nu mai este loc pentru negocieri sau situaţii excepţionale.

Exemplu: David, un băieţel de 8 ani, plângea zilnic cu foarte mare uşurinţă. Plângea ori de câte ori nu i se satisfăceau dorinţele imediat: când îi era refuzată o maşină la magazin, când mama era ocupată cu treburile casnice şi nu avea timp pentru el, când lucrurile nu decurgeau aşa cum voia el si ceilalţi se împotriveau, când pretenţiile lui de a mânca în faţa televizorului sau de a i se servi doar mâncarea preferată erau refuzate. David recurgea la plâns deoarece a învăţat cu timpul că mama lui cedează pană la urmă şi îi satisface dorinţele. Intervenţia în acest caz, s-a orientat mai mult asupra mamei, care a fost învăţată să refuze cererile nejustificate ale copilului şi să nu-i mai facă pe plac. S-a discutat şi cu David, i s-a explicat că de acum încolo mama n-o să-i mai satisfacă toate cererile (în fiecare situaţie i se explica motivul refuzului). Pentru a-l motiva să coopereze, s-a încheiat un contract între el şi mamă, în care s-a precizat clar care sunt urmările plânsului: în zilele în care David plângea, nu se mai uita la serialul lui preferat. Pentru a mări şansele de reuşită, David era recompensat verbal ori de cate ori se comporta adecvat (fiind tare ataşat de mama, această recompensă era una eficientă). David a fost foarte cooperant şi în 2-3 săptămâni crizele de plâns au dispărut. Prin intermediul acestor metode (ignorare, pierderea unui privilegiu, recompensarea comportamentului dorit), David a învăţat pe de o parte să nu mai pretindă aşa de multe de la ceilalţi, iar pe de altă parte, a învăţat că plânsul nu-l mai ajută să obţină ceea ce vrea.


��


Ignorarea este o metodă eficientă şi pentru a diminua frecvenţa şi intensitatea crizelor de furie. Majoritatea părinţilor sunt familiari cu ele şi ştiu că cei mici (între 1 an şi 3-4 ani) pot recurge la un adevărat arsenal de metode pentru a obţine ceea ce doresc: ţipete, urlete, trântit pe jos, dat din mâini şi picioare, şantaje. Aceste crize de furie ale copilului sunt normale, atât timp cât nu sunt foarte frecvente şi supărătoare. Important este să ai o reacţie adecvată prin care să-l faci să înţeleagă că aceste crize de furie la care apelează nu-l vor mai ajuta de acum încolo să obţină ceea ce vrea. Rămâi calm şi liniştit în astfel de situaţii, ignoră comportamentul copilului, cel mult atenţionează-l că veţi discuta atunci când se linişteşte. Este important ca întotdeauna copilul să ştie motivul pentru care este ignorat şi, de asemenea, să ne asigurăm că ştie cum să se liniştească şi ce să facă în situaţia respectivă. De aceea este indicat ca atunci când te hotărăşti să ignori crizele de furie ale copilului (mai ales dacă este mic: 1-2 ani), să apelezi la ajutorul unei alte persoane, care să-i arate ce ar trebui să facă; în caz contrar, când copilul este foarte mic (1-2 ani) nu va şti ce se aşteaptă de la el în situaţia respectivă, iar rezultatul final nu e cel dorit.

Trebuie avut în vedere şi faptul că situaţia se poate înrăutăţi, înainte de a se îmbunătăţi, atunci când părintele recurge la ignorare. Nu fi neliniştit în astfel de situaţii, este oarecum normal să apară o exacerbare a comportamentului copilului, care „inventează” altceva pentru a-ţi atrage atenţia; dacă eşti ferm şi nu cedezi, situaţia se va îmbunătăţi rapid după câteva tentative eşuate.

Exemplu: Mihai, un băieţel de 4 ani a învăţat că poate obţine tot ceea ce doreşte făcând gălăgie, vorbind urât şi dând din picioare. Dacă părinţii lui se hotărăsc să ignore comportamentul neadecvat al lui Mihai, acesta va renunţa treptat la strigăte şi istericale, deoarece nu mai este întărit pozitiv (nu mai primeşte atenţie şi

enumerate mai sus să nu funcţioneze cum ţi-ai imaginat.Următoarele sfaturi te vor ajuta să previi eventualele greşeli:

• Nu toate comportamentele copilului pot fi schimbate sau controlate. Înainte de a te decide ce anume vrei să schimbi, ţine cont de stilul tău şi de cel al copilului. Important este să-l ajutăm să se dezvolte echilibrat, conform stilului lui, şi nu să facem din el “indigoul” nostru sau ceea ce dorim noi ca el să devină. A avea un copil disciplinat însemnă să putem coopera cu el, înseamnă să poată respecta câteva reguli de bază, să facă distincţie între ceea ce e bine şi ceea ce nu e bine. Nicidecum disciplinarea unui copil nu trebuie înţeleasă ca o transformare completă a copilului într-un sfânt, care face doar ceea ce vrem noi, care urmează toate indicaţiile noastre fără să se opună, care nu e capabil să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea comportamentului său.

• Se pot schimba anumite comportamente, dar nu felul de a fi al copilului. E inutil să-ţi propui să schimbi un copil energic şi activ, într-unul liniştit.

• Nu încerca să schimbi totul dintr-o dată. Pentru a avea rezultate, începe cu două-trei comportamente pe care vrei să le schimbi. Trece la schimbarea altor comportamente doar atunci când ţi-ai îndeplinit primul obiectiv.

ceea ce doreşte). În schimb, va tinde să recurgă la acele metode de a obţine ceea ce doreşte, care vor fi recompensate (“Te rog frumos...”, “Ai putea să…”).

Time–out

Este o metodă de disciplinare cunoscută şi folosită de către foarte mulţi părinţi. Aplicată în mod corect şi consecvent, poate să liniştească copilul în multe situaţii şi să scadă frecvenţa comportamentelor supărătoare. Time-out înseamnă îndepărtarea copilului din locul în care a avut loc incidentul negativ şi mutarea lui într-un alt loc liniştit, departe de orice formă de întărire pozitivă sau recompensă pentru o perioadă scurtă de timp, după care poate reveni pentru a-şi continua activitatea însă cu condiţia de a avea un comportament adecvat. În caz contrar, se aplică din nou time-out-ul, adică din nou copilul este îndepărtat din mediul respectiv. Scopul este să-l ajutăm pe copil să se liniştească şi să aibă o altă viziune asupra situaţiei respective. Prototipul acestei metode, cunoscut de noi toţi, este statul la colţ. Această metodă se foloseşte cu succes atunci când copilul este foarte agitat, neliniştit şi nu dă semne că s-ar calma, când îi deranjează pe ceilalţi sau când recurge la comportamente agresive faţă de ei.

ABC-UL PĂRINTELUI:

Pentru a fi eficientă, această metodă presupune:

a) Identificarea comportamentelor ţintă, care urmează să fie schimbate. Este important ca întâi copilul să fie avertizat şi să ştie ce se va întâmpla dacă are un acces de furie, sau anumite comportamente indezirabile.

b) Găsirea unui loc liniştit, în care nu există surse de distracţie pentru copil. Time-out nu înseamnă izolarea copilului într-un spaţiu închis, întunecos, în care i-ar fi frică, ci presupune un spaţiu linistit, care să-l ajute să se calmeze. Poate să fie un

scaun aşezat în colţul unei camere, departe de orice sursă de stimulare sau chiar o încăpere.

c) Îndepărtarea copilului din locul în care a avut loc incidentul şi mutarea lui în spaţiul ales. Este indicat să i se explice motivul pentru care este scos din mediul respectiv şi să i se aducă la cunoştinţă durata excluderii „Vei sta aici 5 minute până când te vei linişti. După aceea vom sta de vorbă”. Durata trebuie să fie scurtă şi echivalentă în minute cu vârsta copilului (durata optimă pentru un copil de 6 ani este de 6 minute).

d) Copilul să fie „ţinut în time-out” până la expirarea timpului sau până se linişteşte. Cea mai frecventă dificultate a părinţilor este refuzul copiilor de a sta, sau părăsirea locului fără permisiune înainte de expirarea timpului. Dacă apar astfel de probleme, e bine ca părintele să însoţească copilul şi să stea lângă el până la expirarea timpului, dar în acest timp să evite discuţiile şi orice fel de contact cu copilul. De asemenea, este important să rămână cât se poate de calm şi liniştit. Dacă, eventual, copilul se ridică fără permisiune să i se reamintească că se începe cronometrarea din momentul în care stă liniştit, iar ridicându-se nu face decât să prelungească perioada excluderii.

e) Discutarea cu copilul a situaţiei problematice după ce a expirat time-out-ul. Se analizează comportamentul greşit şi se discută despre alternativele comportamentele din situaţia respectivă.

f) Revenirea în situaţia iniţială. În cazul în care copilul recurge din nou la comportamentul neadecvat (de exemplu, se duce şi îl bate din nou pe Alex) atunci metoda se aplică din nou.

Greşeli care trebuie evitate!

Te-ai familiarizat deja cu metodele prin care poţi schimba comporta-mentul copilului tău. Totul pare simplu, până când începi să pui în practică ceea ce ai învăţat. Uneori obţii uşor ceea ce doreşti, alteori ţi se poate întâmpla ca principiile

Reguli de administrare a conse-

cinţelor:1. Ar trebui administrate imediat după

comportamentul negativ al copilului; conse-cinţa imediată e mult mai eficientă decât cea

întârziată.2. Copilul să fie conştient de legătura dintre consecinţă şi comportamentul său neadecvat; explică-i copilului ce a greşit, de ce nu e bine ce a făcut şi arată-i cum ar fi trebuit să se comporte în situaţia respectivă. 3. Consecinţa să fie administrată nonagresiv,

într-o manieră care să nu afecteze relaţia de prietenie dintre părinte şi copil.

4. Consecinţele să fie cât mai natu--rale şi relevante pentru

copil.

Reguli de administrare a conse-

cinţelor:1. Ar trebui administrate imediat după

comportamentul negativ al copilului; conse-cinţa imediată e mult mai eficientă decât cea

întârziată.2. Copilul să fie conştient de legătura dintre consecinţă şi comportamentul său neadecvat; explică-i copilului ce a greşit, de ce nu e bine ce a făcut şi arată-i cum ar fi trebuit să se comporte în situaţia respectivă. 3. Consecinţa să fie administrată nonagresiv,

într-o manieră care să nu afecteze relaţia de prietenie dintre părinte şi copil.

4. Consecinţele să fie cât mai natu--rale şi relevante pentru

copil.


��


Plan de acţiune

Listele următoare te vor ajuta să pui în practică ceea ce ai învăţat până acum.Lista comportamentelor pe care vrei să le încurajeziÎn continuare completează spaţiile de mai jos cu acele comportamentele ale copilului pe care vrei să le îmbunătăţeşti. Fii atent ca aceste comportamente să fie cât mai specifice.

a) …………………………………………………………………..b) …………………………………………………………………..c) …………………………………………………………………..d) …………………………………………………………………..e) …………………………………………………………………..f) …………………………………………………………………..

Lista întăririlor pozitive

Gândeşte-te acum la întăririle pozitive care ar funcţiona în cazul copilului tău. Este bine să foloseşti o varietate de întăriri pentru a preveni plictiseala copilului şi eventualele eşecuri. Nu uita că alegerea întăririlor potrivite constituie primul pas important în schimbarea comportamentului său. Notează mai jos acele întăriri care funcţionează în cazul copilului tău:

a) …………………………………………………………………..b) …………………………………………………………………..c) …………………………………………………………………..d) …………………………………………………………………..e) …………………………………………………………………..

Lista comportamentelor neadecvate pe care doreşti să le schimbi

Gândeşte-te la acele comportamente pe care vrei să le schimbi şi notează-le în partea dreaptă a listei. În acelaşi timp, gândeşte-te şi la ceea ce vrei să obţii deoarece acest lucru te va ajuta să evaluezi eficienţa strategiei şi să observi progresele realizate. Nu uita ca obiectivele tale să fie cât mai specifice!

Lista de metode care ar putea să fie folosite

a) ……………………………………………………………..b) ……………………………………………………………..c) ……………………………………………………………..d) ……………………………………………………………..e) ……………………………………………………………...

• Nu aştepta ca totul să se întâmple peste noapte! Orice schimbare a comportamentului necesită timp, consecvenţă şi răbdare din partea ta.• Nu ignora sau „pedepsi” comportamentele adecvate ale copilului, pentru că astfel acele comportamente vor scădea în frecvenţă. Acest lucru este foarte frecvent în şcoală. Poate îţi este cunoscută situaţia când copilul vine de la şcoală dezamăgit şi hotărât să nu se mai implice în activităţile şcolare deoarece învăţătoarea nu l-a ascultat, deşi a ridicat mâna tot timpul.• Nu fi “zgârcit” să foloseşti întăriri pozitive, laude şi încurajări, atunci când copilul o merită. Nu fi îngrijorat de efectele întăririi pozitive deoarece întotdeauna sunt asociate cu încredere şi imagine de sine po-zitivă. Cred că asta este ceea ce doreşti de fapt: să ai un copil care are încredere în el. • Atunci când te hotărăşti să schimbi un comportament neadecvat al copilului, discută cu el pe un ton cald, prietenesc despre consecinţele comportamentului său. Nu fi autoritar şi nu-l şantaja: “Dacă nu faci ..., atunci...”, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi de tine, pe lângă faptul că obţii contrariul.

Sumarizare

• Dacă vrei să creşti frecvenţa anumitor comportamente- e bine să le întăreşti pozitiv.• Dacă vrei ca un comportament neadecvat să dispară- nu-l mai întări, sau:

- Dacă acel comportament neadecvat este nou sau a apărut doar în ultimul timp - este bine să-l ignori.

- Dacă un comportament neadecvat persistă, doar ignorarea lui nu va funcţiona. Acest comportament persistă deoarece este sau a fost cândva întărit pozitiv. În acest caz este bine să recurgi la consecinţe negative pentru suprimarea comportamentului respectiv şi la întăriri pozitive - pentru învăţarea unui nou comportament în locul celui neadecvat (vezi exemplul de mai jos).

• E important ca atunci când vrei să elimini un comportament negativ, să nu uiţi să întăreşti comportamentul opus, pe care îl doreşti.

Exemplu: Să presupunem că puiul tău are un scris ilizibil, şi ai vrea ca el să scrie mai citeţ. Strategia veche (mustrarea) nu a ajutat. Dacă doar ignori scrisul urât, s-ar putea să nu se întâmple mari schimbări, deoarece este un comportament care persistă de mult timp. Vei obţine ceea ce doreşti dacă recurgi la consecinţe negative (îl pui să-şi refacă tema şi/sau îl privezi de ceva plăcut- nu mai iese afară) şi întăriri pozitive (atunci când copilul tău scrie frumos îi spui: “Bravo! Uite ce frumos ai scris astăzi.” sau “Pentru că ai scris frumos, până la ora 7 poţi să te joci afară sau să te uiţi la desene animate.”).

Cei cinci paşi importanţi:

1. alegerea comportamentului pe care vrei să-l schimbi, să-l formezi sau să-l îmbunătăţeşti; 2. alegerea metodelor adecvate, a recompenselor şi a consecinţelor adecvate;3. implementarea metodei propriu-zise;4. monitorizarea (observarea) comportamentului; 5. observarea efectelor Dacă nu apar rezultatele scontate se reiau paşii

OK

1. Nu uita să te întăreşti pozitiv pentru succesul obţinut!2. Alege un alt comportament pe care doreşti să-l schimbi.

Ce vrei să schimbi

ex.1: hainele murdare aruncate în dulap 1. …………………………………………2. …………………………………………3. …………………………………………4. …………………………………………5. …………………………………………

Ce vrei să obţii

hainele murdare să fie puse în baie în locul special amenajat

……………………………..………….…..……...…….……………..……………..…..…………………………..……………..…..………………………..…………….……...………………………..…………….……...


��


Treci la acţiune!

Acum, că ai completat toate listele şi ştii ceea ce doreşti, poţi trece la acţiune. Selectează din lista comportamentelor unul pe care vrei să-l încurajezi sau să-l elimini şi aplică principiile învăţate. E bine să începi cu un comportament mai simplu, pentru a obţine rezultate cât mai rapide.Pentru a vedea eficienţa strategiei tale şi schimbările care au loc, poţi apela la grafice sau tabele în care să notezi comportamentul copilului. Mai jos sunt prezentate câteva modalităţi de monitorizare a schimbărilor comportamentului copilului tău. Alege acel model, care se potriveşte cel mai bine cu obiectivul tău.

Modelul 1:

Comportamente luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică

- să-şi facă patul x x x x

- să se spele pe x x x x dinţi seara

Se bifează un x când apare comportamentul dorit. Realizând o astfel de monitorizare ne dăm seama foarte uşor dacă intervenţia noastră este sau nu eficientă.

Modelul 2:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 zile

Se notează numărul de apariţii ale comportamentului pe care dorim să-l eliminăm: vorbele urâte, minciunile, etc.

Frecvenţa cuvintelor

urâte

Frecvenţa cuvintelor

urâte


�0 �1



�2

BIBLIOGRAFIE

Boyd, C. (1994). Different Children, Different Needs. Multnomah Books, USA

Botiş, A & Tărău, A. (2004). Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să răneşti. Editura ASCR, Cluj-Napoca

Chamberlain, J. M. & Haaga, D. A. (2001). Unconditional Self-Acceptance and Psychological Health. Journal of Rational-Emotive & Cognitive Behavior Therapy, Volume 19, Number 3

Cooper, G. Behavior Modification

David, D., Holdevici, I, Szamoskozi, Ş.& Băban, A. (1998): Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv-comportamentală- Intervenţie în tulburări psihice, psihosomatice şi optimizare umană, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

Dryden, W. & Di Giuseppe R. (1990). A primer on Ratinal-Emotive Therapy. Research Press

Ellis, A. (1968). How to Raise an Emotionally Healthy, Happy Child. Hal Leighton Printing Company, California

Elliss, A. (2004). Ratinal-Emotive Behavior Therapy. It Works for Me- It Can Work for You. Prometheus Books, New-York

Friedberg, R. & McClure, J. (2002). Clinical Practice of Cognitive Therapy with Children and Adolescents. The Guilford Press, New-York

Kazdin, M. Behavior Modification

Michalos, Alex C. (1991). Global Report on Student Well-Being. Volume I: Life Satisfaction and Happiness. Springer-Verlag New York, Inc.

Michalos, Alex C. (1991). Global Report on Student Well-Being. Volume II: Family, Friends, Living Partner and Self-Esteem, Springer-Verlag New York, Inc.

Renshaw, B. (2002). Succesul e o stare de spirit. Humanitas

Schaffer, R. H. (2005). Introducere în psihologia copilului. Editura ASCR, Cluj-Napoca

Vernon, A. (2004). Dezvoltarea inteligenţei emoţionale prin educaţie raţional-emotivă şi comportamentală. Editura AS

Wallen, R., DiGiuseppe, R. & Dryden, W. (1992). A Practitioner’s Guide to Rational-Emotive Therapy. Oxford University Press, New-York

Waters, V. (2003). Poveşti raţionale pentru copii. Editura ASCR, Cluj-Napoca

Date post:	11-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	vio-mincu
View:	102 times
Download:	9 times

ABC Ul Parintelui

Documents